Caracteristicile fenomenului educaţional

Realizatori : Bancu Marin AlinaBasalic LauraGherghe Silvia-Georgiana

Facultatea “Stiinţe şi mediu” Specializarea: matematică-informaticăAnul: I

Disciplina: Pedagogie

Educaţia Conceptul de educaţie. Etimologic, noţiunea de

educaţie provine din latinescul „educaţio“ care înseamnă „creştere“, „hrănire“, „formare“. Multă vreme educaţia a fost înţeleasă ca o creştere sau dezvoltare a fiinţei umane conform forţelor interne înnăscute. Ea avea sens de dezvoltare fizică şi psihică a copilului într-o direcţie dinainte stabilită de natura individului, o modelare a ceea ce este dat pe cale ereditară. Ulterior a primit semnificaţia unei modelări a personalităţii potrivit scopurilor dinainte stabilite. Această formare într-o direcţie dorită a fost limitată de înţelegerea psihicului copilului, metaforic vorbind, ca o tabula rasa pe care se poate imprima orice sau ca o bucata de ceară din care poţi să faci ce doreşti, fără a întrevedea vreo intervenţie din interiorul celui educat.

Conţinutul conceptului de educaţie s-a conturat şi întregit de-a lungul dezvoltării societăţii, în funcţie de cerinţele acesteia. Astăzi educaţia este definită din unghiuri de vedere diferite ca proces psiho-social, ca acţiune de conducere, ca ansamblu de influenţe exercitate asupra individului.

Dacă a educa înseamnă a transforma natura umană pe termen lung, aceasta impune obligaţia societăţii de a fi extrem de prudentă în opţiunile sale pentru un model sau altul de educaţie, căci transformările odată produse devin greu remediabile sau iremediabile. Educaţia este un domeniu în care nu există loc pentru greşeli, căci prin educaţie influenţăm şi controlăm destinul individului, al propriului nostru tineret şi viitorul naţiunii.

Caracteristicile fenomenului educaţional istoric

naţional umanist prospectiv permanent ştiinţific.

Caracterul prospectiv al

educaţiei Determinată fiind de condiţiile sociale, educaţia a urmărit reproducerea continuă a acestora într-un mod cât mai fidel posibil. Epoca contemporană impune o schimbare radicală a acestei optici, deoarece “pentru prima dată în istorie, educaţia îşi propune în mod conştient să pregătească oamenii pentru tipuri de societate care încă nu există” (E.Faure). Este vorba de caracterul prospectiv al educaţiei, care presupune raportarea permanentă a ei nu numai la condiţiile şi cerinţele prezente ale societăţii, ci şi la cele de viitor întrucât educaţia este o activitate anticipativă, fiind orientată, prin finalităţi, spre viitor.

Orientarea prospectivă a educaţiei este consecinţa firească

a ritmului accelerat de evoluţie şi transformare a istoriei. A-l educa pe om pentru a face faţă cerinţelor viitorului, pentru a putea înfrunta şi răspunde unor situaţii imprevizibile, amplifică funcţia educaţiei ce vizează integrarea activă în viaţa socială. Pentru ca pedagogia să poată inventa căile şi modalităţile educării prospective a omului, ea are nevoie de un model prospectiv al acestuia.De aici rezultă necesitatea unei “antropologii prospective” care să fundamenteze un asemenea model (G. Berger).

Caracterul prospectiv al educaţiei se accentuează în condiţiile societăţii actuale care se caracterizează prin accelerarea ritmurilor de evoluţie ale vieţii socio-profesionale care impun cu necesitate formarea unui tip de personalitate capabilă să rezolve problemele vieţii şi activităţii, cerinţele tot mai complexe cărora va trebui să le facă faţă în viitor. În acest context a educa înseamnă a pregăti pentru viitor.

Viziunea prospectivă asupra educaţiei presupune a se lua în considerare că viitorul se construieşte în prezent, iar generaţiile care astăzi sunt pe băncile şcolii vor fi în plină activitate peste 10, 15 ani. Aceasta face ca viitorul să comande din ce în ce mai mult prezentul şi să impună, să ajute la rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm astăzi.

Realitatea contemporană este de aşa natură încât, pentru prima dată în istoria umanităţii, educaţia tinde să preceadă nivelul dezvoltării economice, propunându-şi pregătirea omului pentru un tip de societate care nu există, ci tocmai se prefigurează.

Ocupându-se de educaţia viitorului, autorii lucrării “orizontul fără limite al învăţării” consideră că ea va trebui să vină în întâmpinarea aşa-zisului “decalaj uman”, contribuind la

eliminarea discrepanţei dintre lumea înconjurătoare, tot mai complexă, şi capacităţile umane de a-i face faţă. Cum devine

posibilă realizarea unui asemenea deziderat ? Prin orientarea şcolii spre o modalitate nouă de învăţare care să-i asigure individului posibilitatea de a răspunde unor evenimente neprevăzute.

Educaţia viitorului va trebui să se întemeieze pe o “învăţare inovatoare ale cărei atribute vor fi “anticiparea” şi ”participarea”. Intuirea unor evenimente pe care societatea le va genera în viitor, expresie a “anticipării” oferă individului posibilitatea de a-şi elabora răspunsuri edecvate, indispensabile integrării sale în societate. ” (W.J.Botkin)

Selectarea şi prelucrarea cunoştinţelor se va realiza

predominant după principiul interdisciplinarităţii, se va apela cu precădere la strategiile euristice de predare-învăţare, mijloecele tehnice şi îndeosebi calculatoarele vor permite o individualizare mai accentuată a învăţământului. Concomitent, se vor extinde şi perfecţiona formele de socializare , menite să-l pregatească pe individ pentru “exercitarea relaţiilor interumane” prin cooperare şi empatie.

Devenită o anticipaţie, o proiecţie în viitor a profilului uman şi a omenirii, educaţia este tot

mai interesată de explorarea cerinţelor viitoare ale diverselor sectoare umane. Investigarea

viitorului nu se face însă în ideea abandonării valorilor trecutului. Dimpotrivă,valorile esenţiale

trebuie să servească drept temei la construirea viitorului. Aceasta conduce la ideea că, în drumul

nostru spre viitor, continuitatea este indispensabilă, neexistând viitor pentru naţiunile

care nu au trecut.

O viziune prospectivă pe termen lung îşi găseşte expresia deplină în creşterea preocupărilor de prognoză şi planificare, de proiectare şi inovaţie în materie de educaţie. Numai în acest fel se poate concepe un sistem de educaţie privit din perspectiva viitorului, proiectat în funcţie de raţiuni şi opţiuni deziderabile. În această idee, conceptul de educaţie prospectivă implică ceea ce Liviu Antonesei, în lucrarea „Paideea. Fundamentele culturale ale educaţiei“ denumeşte „educaţia pentru schimbare“.

Caracterul prospectiv al educaţiei impune, deci, orientarea ei tot mai insistentă spre cerinţele viitoare ale socieţăţii prin pregatirea omului pentru a face faţă impactului schimbării cu care se confruntă neîntrerupt.

Caracterul umanist al educaţiei

Precizând că educaţia este un fenomen social, specific uman, facem demarcaţie între procesele educaţiei şi cele biologice care au fost confundate de către reprezentanţii teoriilor biologizante. Între educaţie şi îngrijirea puilor de către animale există deosebiri calitative atât din punct de vedere al finalităţii lor, cât şi al modului de a obţine rezultate dorite.

Prin caracterul său uman, educaţia este o acţiune ce se desfăşoară în mod conştient potrivit unor finalităţi stabilite în prealabil, ea are, deci, un sens internaţional care vizează un rezultat bine conturat.

Creşterea şi îngrijirea puilor de către animale se realizează în virtutea unor mecanisme instinctuale transmise pe cale genetică, în timp ce educaţia se desfăşoară în conformitate cu anumite norme şi principii elaborate şi statuate la scara socială prin studierea şi generalizarea practicii educaţionale concrete în continuă perfecţionare.Experienţa acumulată de oameni se păstrează în cultură (unelte, tradiţii, simboluri) pe care copilul nu o posedă când vine pe lume. Animalele „învaţă“ o scurtă perioadă apoi nu mai înregistrează progrese în comportamentul lor. Omul învaţă toată viaţa.

În funcţie de aceste finaliţăţi sunt selecţionate apoi valorile ce urmează a fi transmise, sunt alese metodele şi mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza transmisia, se asigură o organizare corespunzătoare a activităţii, în aşa fel încât să se obţină rezultatul scontat.

Deci, în cadrul educaţiei, ca activitate specific umană, oamenii gândesc, elaborează, în prealabil, pe plan mintal ceea ce ulterior vor desfăşura în mod concret , sunt animaţi de anumite intenţii, procedează în conformitate cu o anumită comandă socială ce conduc după anumite principii şi norme pe care le cunosc într-o măsură mai mare sau mai mică, într-un cuvânt, acţiunea educaţională se desfăşoară în cunoştinţă de cauză şi are un caracter direcţional. “ A acţiona înseamnă a produce sau a preveni în mod intenţionat o schimbare în lume.” (G.H.von Wright) Evident, această schimbare se referă în mod direct la succesiunea de stări pe care le declanşează la nivelul obiectului educaţional şi, indirect, la consecinţele acestora pe planul dezvoltării sociale.

În procesul acţiunii, subiectul (agentul) urmăreşte un scop, anticipat pe plan subiectiv sub forma unui proiect, privitor la succesiunea respectivă de stări, îndeosebi la transformările ce urmează să le producă în personalitatea celui asupra căruia se exercită acţiunea.

Din această cauză acţiunea educaţională este o relaţie teleologică vizând de fiecare dată o finalitate anticipată de către subiect (agent). Aceasta declanşează acţiunea prin prisma finalităţii prevăzute, mobilul interacţiunii dintre cei doi poli fiind tocmai această anticipare. În terminologia “designului educaţional” subiectul proiectează finalitatea acţiunii sub forma obiectivelor educaţionale, pentru ca, în funcţie de cele proiectate, să elaboreze strategia corespunzătoare realizării lor. Toate acestea imprimă educaţiei un caracter organizat şi sistematic, diferenţiindu-se astfel de influenţele spontane ale mediului care pot acţiona convergent sau divergent în raport cu ea. Organizarea reclamă crearea unui cadru adecvat care să permită desfăşurarea sa în condiţii optime. Forma superioară a organizarii este cea instituţională şi în cadrul acesteia şcoala deţine rolul principal.

Bibliografie• “Curs de pedagogie – Introducere în pedagogie, teoria

educaţiei şi teoria curriculum-ului ” Andrei Barna, Georgeta Antohe