Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

122
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ FACULTATEA DE DREPT LUCRARE DE LICENŢĂ DREPT PROCESUAL PENAL PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL. SUCCESORII, REPREZENTANŢII ŞI SUBSTITUIŢII PROCESUALI Coordonator ştiinţific: Prof. univ. dr. THEODOR MREJERU Absolvent:

Transcript of Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

Page 1: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

DREPT PROCESUAL PENAL

PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL.

SUCCESORII, REPREZENTANŢII ŞI

SUBSTITUIŢII PROCESUALI

Coordonator ştiinţific:

Prof. univ. dr. THEODOR MREJERU

Absolvent:

ILIUŢEANU (TODORAN) C. ANAMARIA-ODETTE

BUCUREŞTI

2004

Page 2: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

CUPRINS

CAPITOLUL I

Consideraţii generale privind participanţii în procesul penal 4

I.1. Delimitări conceptuale 4

I.1.1. Noţiunea de participant în procesul penal 5

I.1.2. Noţiunea de parte în procesul penal 8

I.2. Alţi participanţi în procesul penal. Scurtă prezentare 15

I.2.1. Instanţele de judecată 15

I.2.2. Ministerul Public 16

I.2.3. Organele de cercetare penală 17

I.2.4. Apărătorul 17

I.2.5. Auxiliarii procesuali 20

I.3. Părţile în procesul penal. Scurtă prezentare 21

I.3.1. Făptuitorul-Învinuitul-Inculpatul-Condamnatul 21

I.3.2. Partea vătămată 23

I.3.3. Partea civilă 24

I.3.4. Partea responsabilă civilmente 25

CAPITOLUL II

Participarea succesorilor în procesul penal 27

II.1. Noţiune şi caracterizare 27

II.2. Cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal 36

II.3. Poziţie procesuală 38

CAPITOLUL III

Reprezentarea în procesul penal 40

III.1. Noţiune şi caracterizare 40

III.2. Tipologia reprezentanţilor 41

2

Page 3: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

III.2.1. Reprezentanţii legali 43

III.2.2. Reprezentanţii convenţionali 45

III.3. Cazuri în care intervine reprezentarea procesual penală 47

III.4. Poziţie procesuală 48

CAPITOLUL IV

Substituiţii procesuali 53

IV.1. Noţiune şi caracterizare 53

IV.2. Cazuri în care se pot efectua acte procedurale prin substituire 56

IV.3. Poziţie procesuală 57

CAPITOLUL V

Consideraţii finale 63

V.1. Comparaţie între participanţii în procesul penal şi participanţii

în procesul civil 63

V.2. Concluzii 64

BIBLIOGRAFIE 69

3

Page 4: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

I.1. Delimitări conceptuale

În urma săvârşirii unei infracţiuni ia naştere un conflict de drept

penal substanţial care generează un raport juridic de drept penal. Acest

conflict este adus spre rezolvare în faţa justiţiei penale, în cadrul unui

proces, situaţie în care ia naştere un raport juridic procesual penal, care se

dezvoltă şi se rezolvă progresiv cu devoltarea şi soluţionarea procesului

penal.

Soluţionarea raportului juridic procesual penal se realizează prin

rezolvarea conflictului apărut în procesul de aplicare a normelor juridice

penale, în cadrul distinct al unui proces penal care se compune dintr-un

complex de acte succesive, îndeplinite de anumite organe şi persoane care

au diferite calităţi procesuale. Procesul penal este, prin urmare, o activitate

complexă reglementată de lege care se desfăşoară progresiv şi coordonat,

prin participarea organelor judiciare şi a unor persoane ca titulare de

drepturi şi obligaţii, în scopul constatării faptelor care constituie infracţiuni

şi pentru tragerea la răspundere penală celor care le-au săvârşit. Aceste

organe şi persoane care, prin activitatea lor, participă la realizarea scopului

procesului penal, au calitatea de participanţi în desfăşurarea acestuia.

Delimitarea conceptuală concretă a noţiunii de participant în

procesul penal este indiscutabil legată de noţiunea de proces penal. Astfel,

dintre definiţiile procesului penal, o redăm pe următoarea (care se bazează

4

Page 5: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

pe o corelaţie evidentă dintre procesul penal şi participanţii la acesta)1:

procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfăşurată într-o

cauză penală, de către organele judiciare cu participarea părţilor şi a altor

persoane, ca titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la

timp şi în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a

celor care le-au săvârşit, pentru asigurarea ordinii de drept şi pentru

apărarea intereselor legitime ale persoanelor.

I.1.1. Noţiunea de participant în procesul penal

În această subsecţiune ne vom ocupa de raportul dintre noţiunile de

“participant” şi “parte” şi apoi vom analiza amănunţit prima dintre acestea,

urmând ca în următoarea subsecţiune să ne ocupăm exclusiv de analiza

noţiunii de “parte” în procesul penal.

În primul rând, trebuie să menţionăm că în literatura juridică de

specialitate din ţara noastră, în ceea ce priveşte noţiunea de participanţi în

procesul penal, există două accepţiuni (largă şi restrânsă).

În sens larg, noţiunea de participanţi încorporează toate persoanele

care au rol în vreo activitate procedurală2, din rândul acestora făcând parte

organele judiciare, părţile, apărătorul şi alte persoane, accepţiune care este

mai puţin folosită şi nu are o semnificaţie tehnică, întrucât presupune

reunirea în această noţiune a tuturor celor care iau parte la proces. Mai

exact, dacă expresia “organe judiciare” are un conţinut aproape fără dubii,

în accepţiunea menţionată există o expresia “persoane”, ce poate induce în

eroare pe cei nefamiliarizaţi cu limbajul juridic, unde ar putea fi înglobate

(fără a avea o contribuţie directă la desfăşurarea procesul penal şi mai ales

1Alexandru Pintea – “Drept procesual penal. Partea generală şi specială”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 54. 2 Traian Pop – “Drept procesual penal. Partea specială”, Tipografia Naţională, Cluj-Napoca, 1948, vol. II, pag. 45.

5

Page 6: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

la soluţionarea acestuia), cum ar fi: agenţii de pază a clădirilor organelor

judiciare şi mai ales a sălilor de judecată, şoferii judecătorilor, procurorilor

şi apărătorilor, însoţitorii inculpaţilor arestaţi ca reprezentanţi ai

penitenciarelor în care aceştia sunt deţinuţi, cât şi agenţii de citare.

În sens restrâns, prin participanţi în procesul penal se înţeleg

organele judiciare, părţile şi apărătorul3.

Dacă am încerca să comparăm cele două accepţiuni, ar rezulta că

prima se referă la o noţiune de participare mai complexă, incluzând în plus

acele persoane care au un rol auxiliar în procesul penal (în materia

probaţiunii sau în cea a executării): grefierii, executorii judecătoreşti,

experţii, interpreţii, traducătorii, martorii, martorii asistenţi, denunţătorii

etc. Această categorie de participanţi, sau mai concret spus, unii dintre

aceşti participanţi nu sunt întâlniţi la toate procesele penale, prezenţa lor

fiind determinată de natura şi împrejurările concrete ale fiecărei cauze4.

Îmbrăţişând cea de a doua accepţiune, trebuie să menţionăm că în

cadrul organelor judiciare intră instanţele de judecată (şi aici au în vedere

numai completele care judecă dosare de natură penală de la judecătorii şi

secţiile penale de la celelalte instanţe), reprezentanţii Ministerului Public

(procurorii şi procurorii militari) şi organele de cercetare penală (angajaţii

Ministerului Administraţiei şi Internelor5, de obicei, ofiţeri de poliţie cu

studii superioare de profil juridic). Pe de altă parte, dintre părţile în

procesul penal, una este obligatorie (învinuitul sau inculpatul), alta fiind

obligatorie numai în cazul anumitor infracţiuni pentru urmărirea şi

judecarea cărora este necesară prezenţa şi mărturia sa (partea vătămată), iar

în cazul în care partea vătanată se constituie şi parte civilă, în cazurile în

care legea prevede, pe lângă învinuit sau inculpat în procesul penal este

3 Nicolae Volonciu – “Tratat de procedură penală. Partea generală”, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, pag. 142.4 Alexandru Pintea, op. cit., pag. 55.5 După noua reorganizare ministerială realizată în luna iunie 2003.

6

Page 7: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

chemată şi partea responsabilă civilmente. În ceea ce priveşte apărătorul,

acesta are calitatea de avocat dobândită conform Legii nr. 51/1995,

republicată, şi prezenţa acestuia este obligatorie numai în anumite cazuri

prevăzute explicit de lege (reprezentare legală), în restul situaţiilor acesta

intervenind pe baza unei reprezentări convenţionale.

Ca o concluzie, putem afirma că raportul din noţiunile de

“participanţi” şi cea de “părţi” este de incluziune a celei de a doua categorie

în prima, împreună cu organele judiciare şi apărătorul.

Nu în ultimul rând, trebuie să menţionăm că sensurile participaţiunii

în dreptul penal şi în cel procesual penal nu trebuie confundate. Astfel, în

dreptul penal noţiunea reuneşte persoanele care au conlucrat la săvârşirea

infracţiunii (coautori, complici, instigatori). Dimpotrivă, dreptul procesual

penal cuprinde în noţiunea de participanţi şi acei subiecţi care desfăşoară

activitatea împreună în cadrul procesului penal.

Dacă privim participanţii în procesul penal prin prisma raporturilor

juridice procesuale în care aceştia se află observăm că ei au şi calitatea de

subiecţi procesuali. De aceea, în opinia unor autori6, participanţii mai

poartă şi denumirea de subiecţi procesuali. Întrucât procesul penal se

desfăşoară în condiţiile principiului oficialităţii, aceiaşi autori a clasificat

subiecţii procesuali, ţinând seama şi de acest criteriu, în subiecţi oficiali şi

subiecţi particulari. Subiecţii oficiali sunt acele persoane care îndeplinesc

atribuţii privind activitatea organelor judiciare penale. Astfel, subiecţi

oficiali se pot împărţi, la rândul lor, judiciari (judecători, procurori,

lucrători în aparatul organelor de cercetare) şi extrajudiciari (persoane cu

atribuţii de inspecţie de stat, organe de control, comandanţi de nave şi

aeronave etc.). Subiecţii particulari sunt persoanele particulare care

6 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu – “Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală român. Partea generală”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, vol. I, pag. 84-85; Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 142-143.

7

Page 8: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

participă în diferite poziţii şi roluri la desfăşurarea procesului penal. Pe de

altă parte, subiecţii particulari pot fi divizaţi în subiecţi principali (părţile)

şi secundari (ceilalţi participanţi).

Codul de Procedură Penală reglementează regimul procesual al

diferitelor categorii şi subcategorii de participanţi (subiecţi procesuali),

prevăzând în ce condiţii şi situaţii poate o persoană deveni participant al

procesului penal, care este poziţia procesuală a acestor participanţi, ce

atribuţii, ce sarcini şi ce drepturi au, cum trebuie să le îndeplinească sau să

le exercite etc. În îndeplinirea sarcinilor sau exercitarea drepturilor care le

revin, toţi participanţii trebuie să se comporte cu probitate şi loialitate

deoarece numai în acest fel poate fi aflat adevărul şi înfăptui justiţia penală.

În acest sens, în Codul Penal sunt incriminate şi acele fapte care sunt de

natură să împiedice înfăptuirea justiţiei. Regimul juridic al fiecărui subiect

trebuie să se cunoască cu multă precizie pentru că un participant în

procesul penal nu poate ocupa poziţii între care există incompatibilitate.

Legea prevede aceste cazuri atât pentru subiecţii oficiali (judecătorii; art.

46-49 Cod Procedură Penală) cât şi pentru anumiţi subiecţi particulari

(experţi, interpreţi şi martori; art. 54 Cod Procedură Penală).

În final, putem accepta şi definiţia (este adevărat, destul de simplistă)

conform căreia participanţii la procesul penal sunt organele judiciare şi

persoanele chemate să contribuie la desfăşurarea procesului penal în

vederea realizării scopului acestuia7.

I.1.2. Noţiunea de parte în procesul penal

Din dispoziţiile art. 23 şi 24 Cod Procedură Penală rezultă că în urma

exercitării acţiunii penale sau a acţiunii civile, în cadrul procesului penal,

anumite persoane apar ca titulare de drepturi şi obligaţii, căpătând calitatea

7 Ion Neagu – “Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 74.

8

Page 9: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

de părţi. Potrivit acestor reglementări, sunt părţi în procesul penal8:

inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Într-o opinie9, părţile în procesul penal sunt acele persoane fizice

sau juridice, care au drepturi şi obligaţii ce izvorăsc în mod direct din

exercitarea acţiunii penale şi acţiunii civile în cadrul procesului penal.

Într-o altă opinie10, părţile sunt subiecţii procesuali particulari ale

căror interese contrarii se confruntă în litigiu dedus în faţa instanţei. De

aceea, s-a afirmat că dacă procesul este necesar părţilor, atunci şi părţile

sunt deopotrivă necesare procesului.

În aprecierea poziţiei procesuale a părţilor trebuie să se ţină seama de

existenţa laturilor procesului penal. De aceea, în latura penală a procesului

sunt părţi inculpatul şi partea vătămată, iar în latura civilă inculpatul, partea

civilă şi eventual partea responsabilă civilmente. Accepţiunea strict

procesuală de parte este uneori dublată şi de concepţia care priveşte această

categorie de pe poziţiile dreptului material. Într-o asemenea viziune,

interesele contrarii ale părţilor nu se pot afirma fără o bază de drept

material care să le justifice pe plan procesual. Problema prezintă interes

mai ales în latura sa civilă, motiv pentru care implicaţiile sale au fost

abordate atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară11.

Spre deosebire de organele judiciare, care acţionează în numele

statului pentru ocrotirea intereselor întregii colectivităţi, părţile din proces

acţionează pentru realizarea intereselor personale, care se nasc din

infracţiune, prin formularea de cereri, memorii, intervenţii, concluzii

adresate organelor judiciare.

Literatura de specialitate12 utilizează mai multe criterii de clasificare

a părţilor în procesul penal care converg toate către o singură distincţie: 8 Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae – “Manual de drept procesual penal”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag. 37-38.9 Theodor Mrejeru – “Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999, pag. 17.10 Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 174-175.11 T.S., c. 7 jud., dec. nr. 94/1978, în R.R.D. nr. 4/1979, pag. 54.12 Traian Pop, op. cit., vol. II, pag. 72-73.

9

Page 10: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

inculpatul este singurul considerat ca fiind parte principală a procesului

penal, iar partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente

sunt părţi secundare. Pe de altă parte, inculpatul şi partea vătămată

reprezintă părţile constante, iar partea civilă şi partea responsabilă

civilmente sunt părţi eventuale, clasificare considerată de noi temeinică.

În mod obişnuit, părţile au cele mai largi drepturi procesuale, însă au

de îndeplinit şi anumite îndatoriri care, de regulă, nu incumbă altor

participanţi. În exercitarea drepturilor, părţile trebuie să manifeste o

atitudine corectă, de loialitate procesuală şi de realizare exclusivă a unor

interese legitime ocrotite de lege. Teoria abuzului de drept din dreptul

procesual civil este aplicabilă în mod corespunzător şi în procesul penal în

ceea ce priveşte cel puţin latura civilă13. În cadrul laturii penale, teoria

trebuie reorientată în aşa fel încât să se ţină seama de faptul că obiectul

procesului decurge totdeauna din existenţa unui conflict de drept penal.

Pornind de la teza că subiecţii cauzei penale (ai raportului juridic de

conflict care face obiectul procesului penal) sunt, în acelaşi timp, şi

subiecţii procesului penal, unii autori14 au ajuns la concluzia că statul este

parte în procesul penal. Acest punct de vedere a rămas izolat în literatura de

specialitate, majoritatea autorilor considerând că părţi nu sunt decât acei

subiecţi procesuali pe care legea îi determină riguros în art. 23-24 Cod

Procedură Penală. Pe de altă parte, din moment ce se susţine că părţile sunt

subiecţi procesuali particulari, ar fi deosebit de dificil ca statul să fie

cuprins printre aceştia.

Însă, în desfăşurarea procesului penal pot apare, uneori, şi alte

persoane în locul părţilor. Aceste persoane care înlocuiesc părţile pot avea

calităţi diferite: succesori, reprezentanţi sau substituiţi procesuali, care

13 D. Radu, R. Sanielevici – “Exercitarea drepturilor civile şi procesual civile şi abuzul de drept în practica noastră judiciară”, Analele Univ. “Al.I. Cuza” Iaşi, 1967, pag. 163 şi urm.14 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 87-88.

10

Page 11: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

devin la rândul lor părţi ale procesului penal, cu poziţii procesuale diferite,

care se subrogă în calitatea procesuală a titularilor drepturilor şi intereselor

care sunt supuse dezbaterii în procesul penal.

Pentru prefaţarea şi facilitarea modului de analiză pe care-l vom

aborda în capitolele II-IV ale lucrării noastre (referitoare la succesorii,

reprezentanţii şi substituiţii procesuali), vom prezenta în cele ce urmează

condiţiile cerute de Codul de Procedură Penală pentru ca o persoană

fizică sau juridică să poată deveni parte în procesul penal. Aceste

condiţii nu pot fi analizate decât în strânsă legătură cu modul în care se

dobândeşte calitatea de parte procesuală (în legătură cu latura penală sau cu

cea civilă a cauzei).15

Întrucât cauza penală izvorăşte din raportul juridic penal dintre stat şi

infractor, raport născut în urma săvârşirii unei infracţiuni, iar acţiunea

penală aparţine statului, aspectele privind condiţiile cerute pentru a fi parte

în latura penală a procesului se simplifică mult faţă de modul în care

problema se pune în procesul civil. De exemplu, aspecte cum ar fi dreptul

subiectiv valorificat, interesul care pune în mişcare acţiunea judiciară şi

altele nu au semnificaţie, iar cele referitoare la capacitatea şi calitatea

procesuală îşi reduc dimensiunile ori se modelează în lumina instituţiilor de

drept penal sau procesual penal.

Astfel, inculpat devine într-o cauză penală numai persoana a cărei

răspundere penală poate fi angajată. În raport de aceasta, rămâne lipsită de

sens deosebirea între capacitatea procesuală de folosinţă şi cea de exerciţiu.

De asemenea, distincţia dintre capacitatea procesuală (“legitimatio ad

processum”) şi calitatea procesuală (“legitimatio ad causam”) mută

problema într-un alt plan, cel al deosebirii dintre o parte (inculpatul) şi un

împricinat care nu are această calitate (învinuitul).

15 Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 176.

11

Page 12: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

În cadrul laturii civile a cauzei poziţiile părţii civile, precum şi cele

ale inculpatului şi părţii responsabile civilmente se aseamănă în multe

privinţe cu poziţiile reclamantului şi pârâtului dintr-un proces civil

(existând totuşi numeroase particularităţi). În consecinţă, cerinţele pretinse

de lege pentru ca o persoană să fie parte într-un proces civil16, trebuie să fie

satisfăcute în mod corespunzător şi în cadrul laturii civile din procesul

penal.

i) În primul rând, inculpatul, partea civilă şî partea responsabilă

civilmente trebuie să aibă (sub aspect civil) capacitate procesuală

(“legitimatio ad processum”) atât de folosinţă, cât şi de exerciţiu. De

exemplu, partea civilă este deseori o persoană juriică, deci în astfel de

cazuri trebuie să se cunoască faptul că ea dobândeşte capacitatea de

folosinţă în general de la data înregistrării, ori de la data, dupa caz, a actului

de dispoziţie care o înfiinţează, respectiv de la data recunoaşterii sau a

înfiinţării ei (art. 28 din Decretul nr. 31/1954). În ceea ce priveşte

capacitatea de exerciţiu, aceasta este evocată în numeroase texte din Codul

de Procedură Penală17.

ii) Calitatea procesuală (“legitimatio ad causam”) activă subzistă

pentru partea civilă atunci când există o identitate între aceasta şi persoana

care este titular al dreptului în raportul juridic civil dedus judecăţii.

Calitatea procesuală pasivă se exprimă în identitatea care trebuie să se

manifeste între inculpat, respectiv parte civilmente responsabilă şi persoana

obligată în acelaşi raport juridic. În cadrul laturii civile, poate avea loc şi o

transmitere legală a calităţii procesuale. Aceasta poate avea loc prin

16 Pentru ca acţiunea reclamantului să fie întemeiată, este nevoie de îndeplinirea anumitor condiţii generale şi uneori speciale de admisibilitate. Condiţiile generale sunt în număr de patru şi anume: capacitatea procesuală (de folosinţă şi de exerciţiu); calitatea procesuală; existenţa unui drept; 4. justificarea unui interes (Ion Stoenescu, Savelly Zilberstein – “Drept procesual civil. Teoria generală”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, vol. I, pag. 278 şi urm.).17 De exemplu: art. 17, art. 18 şi art. 222 Cod Procedură Penală.

12

Page 13: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

succesiune pentru persoanele fizice (art. 21 alin. 1 Cod Procedură Penală)

ori reorganizare sau dizolvare pentru persoanele juridice (art. 21 alin. 2 Cod

Procedură Penală).

iii) Dreptul părţii care exercită acţiunea civilă şi faţă de care se nasc

îndatoririle celorlalte părţi trebuie să fie recunoscut şi ocrotit de lege sub

aspect substanţial şi actual sub aspectul protejării sale prin acţiunea în

justiţie. Acest din urmă aspect presupune ca dreptul să nu fie supus unui

termen sau unei condiţii suspensive.

iv) Interesul reprezintă folosul practic, care îl are o parte pentru a

justifica participarea sa în cauza juridică. În procesul penal, interesul

părţilor angrenate în latura civilă este totdeauna material18. Spre deosebire

de aceasta, în procesul civil interesul poate fi deseori şi moral.

O ultimă problemă care merită analizată în ceea ce priveşte părţile în

procesul penal este solidaritatea procesuală. Astfel, solidaritatea activă

sau pasivă din domeniul dreptului material care face ca mai mulţi subiecţi

ai raporturilor juridice să dobândească drepturi sau obligaţii se poate

manifesta şi pe plan procesual. Pentru a se înregistra o solidaritate

procesuală trebuie să existe un litisconsorţiu, adică o grupare procesuală a

unor subiecţi care nu au numai aceeaşi calitate în proces, ci poziţia lor

comună rezultă din faptul că drepturile şi obligaţiile lor au aceeaşi cauză

juridică (“consortium litis”). Situarea în cadrul coparticipaţiei procesuale

este determinată nu de poziţia formal comună în cadrul procesului, ci de

aceeaşi poziţie în cadrul cauzei.

Într-un proces penal, pot exista mai multe părţi având aceeaşi poziţie

procesuală şi fără a forma un “consortium litis”, când în acelaşi proces sunt

reunite mai multe cauze penale. De exemplu, ca efect al conexităţii, mai 18 Art. 14 alin. 2 Cod Procedură Penală: “Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile: a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare; b) prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă”.

13

Page 14: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

mulţi inculpaţi se judecă reuniţi în acelaşi proces pentru fapte diferite. La

fel, pot exista într-un proces penal părţi civile numeroase, dreptul lor de

despăgubire derivând însă din împrejurări distincte. Alta este situaţia când,

de exemplu, o faptă penală a fost săvârşită de mai mulţi participanţi

(coautori, complici, instigatori) şi care duce pe plan procesual la o

solidaritate procesuală a coinculpaţilor. De asemenea, caracterul de

“consortium litis” al grupului de părţi civile este evident în cazul când

aceeaşi faptă penală a produs un prejudiciu material la persoane diferite19.

Distincţia între simpla existenţă a mai multor părţi având formal

aceeaşi calitate procesuală şi grupul procesual care presupune o

coparticipare procesuală este necesară pentru deosebirea consecinţelor

juridice diferite pe care fiecare din cele două situaţii juridice le produc.

Solidaritatea procesuală duce la consecinţe mergând până la aspecte privind

soluţionarea cauzei. De exemplu, probele admise în cauză referitoare loa

existenţa faptei sunt opozabile tuturor părţilor care formează un

litisconsorţiu; actele efectuate de unul din membrii grupului procesual,

dacă priveşte fapta sau circumstanţele reale ale acesteia, sunt profitabile

tuturor membrilor grupului; efectul extensiv al căilor de atac se manifestă

în limitele coparticipanţilor solidari din punct de vedere procesual etc. În

celălalt caz, efectele sunt mai reduse, fiind legate de obicei de mecanismul

procesual şi nu de rezolvarea cauzei. De exemplu, când sunt constituite mai

multe părţi civile între care nu există o solidaritate procesuală, drepturile

lor decurgând din litigii diferite, la dezbateri se va da cuvântul totuşi în

ordinea stabilită de art. 340 Cod Procedură Penală. Aceasta înseamnă că

practic vorbesc întâi toate persoanele care au calitatea de parte civilă în

proces şi numai după aceea se va da cuvântul inculpaţilor.

19 Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 178.

14

Page 15: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

I.2. Alţi participanţi în procesul penal. Scurtă prezentare

I.2.1. Instanţele de judecată

În sistemul organelor de judecată din România, potrivit Legii nr.

92/1992 de organizare judecătorească, republicată, intră următoarele

instanţe: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de

Justiţie. De asemenea, există instanţe militare organizate prin lege, iar în

cadrul Curţii Supreme de Justiţie funcţionează secţiile civilă, penală,

comercială, de contencios administrativ şi militară. Tribunalele şi curţile de

apel pot avea una sau mai multe secţii, după natura şi amploarea activităţii

care o desfăşoară. În conformitate cu prevederile Decretului nr. 203/1974

pe lângă judecătoriile şi tribunalele Constanţa şi Galaţi funcţionează secţiile

maritime şi fluviale competente să soluţioneze (printre altele) infracţiunile

care ar crea stări de pericol pentru siguranţa navigaţiei sau care au tulburat

activităţile de transport maritim şi fluvial20.

Prin instanţe de judecată în conformitate cu dispoziţiile

constituţionale şi cele din legea de organizare judecătorească se înţeleg

verigile care constituie sistemul unitar al organelor judiciare, aşa cum ele

sunt dispuse în piramidă şi până la vârf la unităţile de bază. Art. 125 din

Constituţia României precizează că în ţara noastră justiţia se înfăptuieşte

prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti

stabilite de lege21. Spre deosebire de această accepţiune, ori de câte ori

Codul de Procedură Penală utilizează noţiunea de instanţă de judecată are

în vedere organul judiciar concret, constituit într-o compunere strict

determinată, dar variabilă după diverse ipoteze precis delimitate şi care este

chemat să judece şi să soluţioneze o anumită pricină penală dedusă în faţa

20 Ovidiu Predescu – “Elemente de drept penal şi procedură penală”, Ed. Printech, Bucureşti, 1999, pag. 325.21 Prin Legea de revizuire din septembrie 2003, acest text constituţional a fost modificat, urmând ca pe viitor instanţa de cel mai înalt grad ierarhic să devină Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

15

Page 16: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

unui anumit organ judecătoresc. Din punct de vedere organizatoric, la o

instanţă de judecată pot să desfăşoare activitatea jurisdicţională mai multe

complete de judecată sau la un tribunal anumite complete judecă în primă

instanţă, iar altele în apel etc. Toate aceste organe judiciare compuse şi

constituite potrivit normelor legale sunt instanţe de judecată22.

I.2.2. Ministerul Public

Un important organ judiciar, care desfăşoară activitatea pe parcursul

întregului proces penal este Ministerul Public. Art. 130 din Constituţia

României fixează atât rolul Ministerului Public în activitatea judiciară, cât

şi relaţia dintre noul organism creat şi procurorii care îl încadrează.

Ministerul Public reprezintă în activitatea judiciară interesele generale ale

societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile

cetăţenilor. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori

constituiţi în parchete. Parchetele sunt organizate pe criteriile subordonării

ierarhice şi funcţionează pe lânga judecătorii, tribunale şi curţi de apel fiind

conduse de prim procurori şi respectiv procurori generali pentru parchetele

de pe lângă curţile de apel. Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă

de Justiţie are în fruntea sa pe Procurorul General. Totodată, parchetele

militare sunt organizate şi funcţionează pe lângă fiecare instanţă militară, în

raport cu întinderea circumscripţiilor teritoriale ale instanţei respective. În

cadrul Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie

funcţionează şi secţia parchetelor militare. Secţiile maritime şi fluviale ale

instanţelor din Constanţa şi Galaţi au şi ele organizate parchete.

I.2.3. Organele de cercetare penală

22 Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 148.

16

Page 17: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

În cadrul organelor de cercetare penală sunt incluse două categorii

(art. 201 Cod Procedură Penală): organe de cercetare ale poliţiei judiciare şi

organe de cercetare specială. Cu referire la competenţă trebuie menţionat

faptul că primele au o competenţă generală, adică pot efectua cercetarea

pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa

altor organe de cercetare (art. 207 Cod Procedură Penală). Totodată,

potrivit art. 208 Cod Procedură Penală, organele de cercetare penală

speciale sunt: ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor

militare de corp aparte şi similare, cât şi comandanţii acestor unităţi; ofiţerii

desemnaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru infracţiunile de

frontieră; căpitanii porturilor.

În legătură cu natura juridică a urmăririi penale efectuate de organele

prevăzute în art. 201 lit. c Cod Procedură Penală trebuie făcută o precizare,

cu cât mai necesară cu cât noua redactare a acestei norme a adus o

modificare care nu credem că schimbă punctul de vedere iniţial al

legiuitorului şi nu constituie decât o inadvertenţă de text, care a rămas

nemodificată chiar şi după adoptarea Legii nr. 281/2003 de modificare a

Codului de Procedură Penală. Astfel, în locul formulării anterioare

adoptării Legii nr. 141/1996 a art. 201 lit. b privitoare la “organele de

cercetare speciale”, textul actual se referă la organele de cercetare specială.

I.2.4. Apărătorul

Apărătorul are o poziţie procesuală specială printre participanţii în

cauza penală. El nu are calitatea de parte în proces, deoarece nu este subiect

al raportului conflictual al cauzei nesusţinând sau revendicând interese

personale. Împrejurarea că apărătorul nu este parte se evidenţiază în art. 23-

24 Cod Procedură Penală, care enumeră limitativ parţile în procesul penal,

printre care nu se numără şi apărătorul.

17

Page 18: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

Potrivit dispoziţiilor legii, apărător poate fi numai un avocat,

membru al unui barou de avocaţi, din care face parte şi care îşi desfăşoară

activitatea într-una din formele juridice prevăzute de lege. Astfel, pentru ca

o persoană să dobândească calitatea de avocat, acesta trebuie să

îndeplinească cumulativ două condiţii:

a) să fie membru al unui barou din România;

b) să nu fie incompatibil potrivit legii; cauzele generale ale

incompatibilităţii sunt: activitatea salariată în cadrul altor profesii;

activitatea care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de

avocat; exercitarea nemijlocită de fapte de comerţ.

În cadrul procesului penal, apărătorul nu este parte în proces.

Datorită, însă, contribuţiei sale la aflarea adevărului, cât şi datorită funcţiei

sale procesuale pe care o exercită, el se înscrie între principalii participanţi

la rezolvarea cauzei penale. Deşi nu este parte în proces, trebuie să

precizăm că apărătorul se situează pe poziţia procesuală a părţii ale cărei

interese le susţine şi le apără23.

Conform Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat,

republicată, apărătorul (avocatul) îşi poate exercita atribuţiile prin două

modalităţi: acordarea de asistenţă juridică uneia dintre părţile în proces şi

reprezentare a uneia dintre părţile în proces.

i) Relativ la asistenţa juridică, menţionăm că în conformitate cu

prevederile art. 6 alin. 4 Cod Procedură Penală, orice parte are dreptul să

fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal, iar potrivit art. 171

alin. 1 Cod Procedură Penală, organele judiciare sunt obligate să aducă la

cunoştinţă acest drept învinuitului sau inculpatului. De la regula potrivit

căreia părţile pot aprecia dacă vor apela sau nu la apărător în cursul

procesului penal, există unele excepţii prevăzute în art. 171 alin. 2 şi 3 Cod

Procedură Penală. Astfel, conform modificării aduse de Legea nr.

23 Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 23.

18

Page 19: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

281/2003, textului codului, asistenţa juridică este obligatorie, “când

învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen

redus, rezervist concentrat, elev al unei unităţi militare de învăţământ,

internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ,

când este arestat chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau

instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur

apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege”.

De asemenea, în cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi

în cauzele în care legea penală prevede pentru infracţiunea săvârşită

pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai

mare24.

Dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, când asistenţa

juridică este obligatorie, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din

oficiu. Delegaia acestuia încetează, totuşi, la prezentarea apărătorului ales

(art. 171 alin. 4 şi 5 Cod Procedură Penală).

Prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus un nou text de lege care

prevede următoarele (art. 171 alin. 41): “Când asistenţa juridică este

obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la două termene

consecutive, după caz, la data stabilită pentru efectuarea unui act de

urmărire penală sau la termenul de judecată fixat, îngreunând astfel în mod

voit desfăşurarea şi soluţionarea procesului penal, organul judiciar

desemnează un apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul

necesar pentru pregătirea apărării, care nu poate fi mai mic de 3 zile, cu

excepţia soluţionării cererilor privind arestarea preventivă, unde termenul

nu poate fi mai mic de 24 de ore”.

ii) În ceea ce priveşte reprezentarea, vom reveni pe parcursul

capitolului III al lucrării nostre cu amănunte. Totuşi, trebuie să precizăm că

24 Din vechea reglementare a fost eliminată situaţia “când instanţa apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea”.

19

Page 20: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

dacă în cadrul asistenţei juridice, apărătorul pune concluzii în prezenţa

părţii, în cazul reprezentării, partea ale cărei interese sunt reprezentate este

înlocuită de apărătorul reprezentant.

În cursul procesului penal, apărătorul are mai multe drepturi, dintre

care amintim cu titlu de exemplu: să asiste la efectuarea oricărui act de

urmărire penală, să formuleze cereri şi să depună memorii, să ia contact cu

inculpatul etc.

I.2.5. Auxiliarii procesuali

Am apreciat în prima parte a acestui capitol introductiv al lucrării

noastre că expresia din lege de “alte persoane” care pot fi consideraţi

participanţi în procesul penal se referă la următoarele persoane: experţi,

traducători, interpreţi, martori, martori asistenţă, grefieri şi executori

judecătoreşti.

Grefierul este acel angajat al Ministerului Justiţiei, auxiliar al unei

anumite instanţe de judecată, care participă la şedinţele de judecată sau la

efectuarea actelor de urmărire penală, face toate consemnările despre

desfăşurarea acestora şi îndeplineşte orice alte însărcinări din dispoziţia şi

sub controlul preşedintelui completului de judecată ori al procurorului.

Martorii sunt persoane străine de proces, care au recepţionat şi

memorat fapte care sunt concludente în rezolvarea unui proces penal, şi

care le relatează în instanţa de judecată, ajutând-o la stabilirea adevărului.

Martorul este o persoană dezvoltată din punct de vedere psihic, care

nu este şi nu poate fi parte în procesul respectiv şi care este chemată în

instanţă pentru a da o declaraţie având importanţă pentru soluţionarea

cauzei. În mod firesc, martorii nu pot fi catalogaţi dupa vreun criteriu, dar

în literatura franceză s-a efectuat o astfel de împărţire în: martori

20

Page 21: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

testamentari, martori onorari (la căsătorie), martori certificatori (în actele

notariale) şi martori instrumentari.

Expertul este specialistul care este desemnat de instanţa de judecată,

în vederea cerecetării unor împrejurări de fapt, în legătură cu obiectul

litigiului, care necesită cunoştinţe de specialitate.

Interpreţii sunt acele persoane care sunt desemnate de instanţa de

judecată în scopul facilitării îneţelegerii de către una din părţile procesului

penal a conţinutului actelor procesual penale. Acesta poate fi un traducător

sau translator (dacă partea nu cunoaşte limba română) sau un cunoscător al

limbajelor pentru persoane cu anumite handicapuri (surdo-muţi sau orbi).

Organul de executare este persoana învestită cu autoritatea de stat

pentru a executa sancţiunile penale impuse condamnatului. El reprezintă un

auxiliar al justiţiei, pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor

judecătoreşti.

I.3. Părţile în procesul penal. Scurtă prezentare

I.3.1. Făptuitorul-Învinuitul-Inculpatul-Condamnatul

Inculpatul este considerat de întreaga literatură juridică de

specialitate ca fiind singura parte principală din procesul penal, fără de care

acesta nu se poate desfăşura. Însă, trebuie făcută precizarea că aceeaşi

persoană fizică (infractorul) va întruchipa diverse calităţi procesuale pe

parcursul procesului penal, fiecare din acestea indicând atât faza în care a

ajuns procesul (cercetare, urmărire, judecată, executare), cât şi drepturile şi

obligaţiile pe care le are cel care a încălcat legea penală.

Astfel, înainte de pornirea procesului penal, cel care a săvârşit

infracţiunea are calitatea de făptuitor. Acesta, ca subiect al raportului

juridic de conflict devine, o dată cu declanşarea procesului penal, subiectul

principal pasiv al raportului juridic procesual penal. O dată cu pornirea

21

Page 22: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

urmăririi penale împotriva făptuitorului, acesta capătă calitatea de învinuit.

Învinuitul este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, făptuitorul nu este

un asemenea subiect, deoarece nu există cadrul procesual în care el să aibă

anumite drepturi şi obligaţii, acest cadru născându-se o dată cu începerea

urmăririi penale, care coincide, de regulă, cu pornirea procesului penal25. În

acest context, precizăm că actele procesuale prin care se conferă

făptuitorului calitatea de învinuit sunt rezoluţia şi procesul-verbal.

Calitatea de inculpat apare o dată cu punerea în mişcare a acţiunii

penale. Potrivit art. 23 Cod Procedură Penală, persoana împotriva căreia s-a

pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte

inculpat. Acesta poate fi numai o persoană fizică, legea română nelăsând

posibilitatea (care există în alte legislaţii) ca asupra persoanelor juridice să

poată fi pronunţate sancţiuni penale. Momentul în care este pusă în mişcare

acţiunea penală este ales de către organele de urmărire penală şi coincide

cu existenţa temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăţie

administrate în cauză. Actele procesuale prin care se conferă unei persoane

această calitate sunt: ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale,

rechizitoriul, declaraţia orală a procurorului şi încheierea instanţei de

judecată (în condiţiile prevăzute de art. 336 alin. final Cod Procedură

Penală, când plângerea se adresează direct instanţei).

Când o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită de mai mulţi

făptuitori şi aceştia sau o parte dintre ei sunt urmăriţi sau judecaţi deodată,

ei formează grupul procesual (litisconsorţiu) al coînvinuiţilor sau

coinculpaţilor. Cu privire la coinculpaţi trebuie să se facă deosebire între

coinculpaţi în aceeaşi cauză (participanţi) şi coinculpaţi în acelaşi proces26.

În momentul rămânerii definitive a hotărârii judecăţoreşti penale,

calitatea de inculpat se transformă în cea de condamnat. Acesta nu este

25 Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 17.26 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 89.

22

Page 23: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

considerat de toţi autorii de specialitate ca fiind parte a procesului penal, el

fiind subiect numai în raportul juridic de drept execuţional, raport plasat în

afara sferei procesului penal.

I.3.2. Partea vătămată

Categoria juridică de victimă a infracţiunii aparţine dreptului penal,

dreptul procesual penal operând cu noţiunea de persoană vătămată, prin

care se înţelege persoana nemijlocit vătămată prin infracţiune27.

Parte vătămată în procesul penal devine numai persoana vătămată

care îşi exprimă voinţa în acest sens sau care efectuează acte specifice

susţinerii laturii penale a procesului penal, acte care relevă fără echivoc

voinţa persoanei vătămate de a participa în procesul penal în calitate de

parte vătămată. Cu alte cuvinte, persoana vătămată în vreun mod, printr-o

infracţiune, nu dobândeşte automat şi calitatea de parte vătămată.

Neparticipând la procesul penal ca parte, persoana vătămată se

regăseşte în cursul urmăririi penale sau al judecăţii numai dacă organele

judiciare o solicită în realizarea unor activităţi. Persoana vătămată poate să

fie audiată ca martor, poate fi solicitată să participe la reconstituire sau

confruntare etc.

Dacă însă victima se constituie ca parte vătamătă, aceasta devine

subiect al laturii penale a procesului penal, nevalorificând pretenţii

materiale. Decesul acesteia lasă un gol procesual neînlocuibil de succesori,

deoarece se exercită un drept personal care se stinge odată cu titularul său.

I.3.3. Partea civilă

27 Gheorghe Elian – “Persoana vătămată în procesul penal”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 201.

23

Page 24: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

Constituirea ca parte civilă se poate face numai în cazul în care

persoana vătămată cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral

produs prin infracţiune. Întotdeauna, temeiul constituirii părţii civile trebuie

să fie o infracţiune care, prin natura ei, poate produce prejudicii materiale

sau morale, obligaţia de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului

penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal28.

Constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal

oferă acesteia avantaje în raport cu exercitarea acţiunii civile în afara

procesului penal astfel: rapiditatea obţinerii despăgubirilor materiale

(deoarece procesul penal este caracterizat prin operativitate), probele vor fi

administrate mult mai uşor (calea procesului penal permiţând folosirea unor

mijloace energice de administrare a probelor, precum percheziţii, cercetări

la faţa locului etc.), folosirea acestei căi oferă şi avantaje de ordin

economic, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal fiind scutită

de taxă de timbru.

Legea nu prevede un anumit mod de exprimare a voinţei persoanei

vătămate. În consecinţă, constituirea de parte civilă se poate face atât

printr-o cerere scrisă cât şi printr-o cerere orală. Pe de altă parte,

constituirea de parte civilă poate fi efectuată atât de persoana vătămată cât

şi de alte persoane care au calitatea de reprezentanţi legali sau substituiţi

(apărătorul, soţul, copiii minori, procuratorul). În cazul persoanelor

juridice, constituirea se face din oficiu sau prin declaraţia reprezentantului

acesteia.

I.3.4. Partea responsabilă civilmente

În domeniul dreptului civil este reglementată şi răspunderea pentru

faptele altuia. De aceea, în cazul în care învinuitul sau inculpatul nu poate

28 Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 19.

24

Page 25: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

fi obligat personal la plata despăgubirilor civile, va răspunde pentru el

partea responsabilă civilmente, iar când nu are bunuri îndestulătoare,

aceasta va răspunde alături de învinuit sau inculpat, răspunderea fiind

solidară29. Sediul respectivei instituţii juridice este art. 24 alin. 3 Cod

Procedură Penală.

Nu orice persoană fizică sau juridică poate fi responsabilă

civilmente. În literatura de specialitate30 s-a arătat că sunt persoane

responsabile civilmente în sensul dispoziţiilor legale (de exemplu, art.

1000-1003 Cod Civil şi Legea nr. 22/1969), următorii:

- părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor;

- comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile

încredinţate;

- institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi

ucenicii aflaţi în supravegherea lor;

- persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar;

- persoanele care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau

menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor

legale de vârstă, studii şi stagiu, antecedente penale etc.;

- persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul ori au avut

raporturi strânse cu acesta, în măsura în care s-a constatat

judecătoreşte că au obţinut foloase de pe urma săvârşirii

infracţiunii.

Potrivit art. 16 Cod Procedură Penală, introducerea în procesul penal

a persoanei responsabile civilmente poate avea lor la cerere sau din oficiu,

fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea

actului de sesizare. Aceasta poate interveni în procesul penal până la

29 Ovidiu Predescu, op. cit., pag. 328.30 Ion Neagu, op. cit., pag. 78.

25

Page 26: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, luând procedura din

stadiul în care se află în momentul intervenţiei.

CAPITOLUL II

PARTICIPAREA SUCCESORILOR ÎN PROCESUL

PENAL

26

Page 27: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

II.1. Noţiune şi caracterizare

După cum am menţionat în primul capitol al lucrării noastre, în

desfăşurarea procesului penal pot să participe şi alte persoane în locul

subiecţilor procesuali principali denumiţi părţi. Succesorii sunt unii dintre

aceştia şi ei devin subiecţi ai procesului penal, cu poziţii procesuale

diferite. “Per a contrario”, un martor sau un expert nu poate fi reprezentat

prin succesorii săi la un proces penal, calitatea sa procesuală fiind una ce

are în consideraţie cunoştinţele personale speciale ale acestora.

Astfel, în caz de deces al vreunei părţi din procesul penal, dacă

procesul continuă să se desfăşoare, în locul părţii decedate pot fi introduşi

urmaşii săi legitimi. Unii autori31 consideră că această înlocuire prin

succesori nu poate avea loc în ceea ce priveşte latura penală a procesului

penal, deoarece unul din subiecţii raportului de drept procesual penal este

statul, care este nepieritor, iar moartea inculpatului stinge acest raport în

ceea ce priveşte latura penală a procesului, răspunderea penală ştiindu-se că

este “intuitu personae”. În aceeaşi ordine de idei, dreptul de a participa în

procesul penal pe care îl are persoana vătămată se stinge, de asemenea, prin

decesul acesteia, fiind un drept personal şi individual al celui vătămat prin

infracţiune.

Succesorii sunt părţi în procesul penal, iar nu substituiţi procesuali

sau reprezentanţi, întrucât ei nu valorifică drepturile antecesorilor, ci îşi

valoridică drepturile lor, deoarece antecesorii, prin deces, desfiinţare sau

dizolvare, au încetat să mai fie subiecţi de drept32 (nefiind deci posibilă

substituirea sau reprezentarea lor).

31 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 92.32 Vasile Păvăleanu – “Drept procesual penal. Partea generală”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 85.

27

Page 28: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

Înlocuirea părţilor prin succesori este însă întotdeauna posibilă în

latura civilă a procesului penal, oricare ar fi partea care a decedat (art. 21

Cod Procedură Penală). În procesul penal, în exercitarea acţiunii civile pot

interveni, potrivit dispoziţiilor legale, succesorii persoanei fizice sau

juridice33.

Acestea fiind regulile generale ale participării succesorilor în

procesul penal, în continuare vom încerca să caracterizăm situaţia părţilor

în procesul penal şi modul particular în care pot interveni succesorii

fiecăreia dintre acestea în procesul penal.

În caz de deces al învinuitului sau inculpatului, succesorii acestuia

vor fi introduşi în procesul penal dacă la data decesului fusese pusă în

mişcare acţiunea civilă în cadrul procesului penal. În caz contrar, succesorii

făptuitorului nu vor putea fi traşi la răspundere decât pe calea unei acţiuni

separate începute la o instanţă civilă. În acest sens, într-o speţă34 s-a stabilit

că instanţa nu poate introduce în cauză moştenitorii unuia dintre făptuitori,

pentru care organul de urmărire a încetat urmărirea datorită decesului

acestuia.

Când o faptă penală a fost săvârşită de mai mulţi participanţi, iar

unul sau unii dintre ei au decedat mai înainte ca să se fi pornit procesul

penal pentru acea faptă, succesorii celui sau celor decedaţi vor putea fi

introduşi în procesul penal ca răspunzători civilmente în baza solidarităţii

civile între participanţii la aceeaşi faptă.

Am afirmat mai sus că succesorii pot înlocui părţile numai dacă

procesul penal nu a trecut în altă fază a sa. Pe de altă parte, totuşi, când

persoana decedată este subiectul pasiv al faptei persoane (victima), iar

decesul acesteia s-a produs înainte de punerea în mişcare a acţiunii civile,

succesorii săi pot să pornească ei înşişi această acţiune.

33 Ion Neagu, op. cit., pag. 75.34 T.S., s. pen., dec. nr. 2802/1969, în R.R.D. nr. 1/1970, pag. 182.

28

Page 29: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

De asemenea, în caz de deces al persoanei responabile civilmente, fie

înainte, fie ulterior introducerii sale în procesul penal, vor fi chemaţi să

participe la proces succesorii săi.

Pentru a înţelege mai bine noţiunea de succesori, considerăm că o

scurtă incursiune în noţiunile de succesori din dreptul civil ar fi utile în

acest context, pentru caracterizarea succesorilor ca participanţi în procesul

penal. În acest sens, menţionăm că în categoria de “succesori” pe care o

analizăm intră atât succesorii legali, cât şi cei testamentari, în temeiul

certificatului de moştenitor eliberat de notarul public. Dacă problema

moştenitorilor testamentari este clară (fiind necesară instituirea în favoarea

acestora de către defunct a unui legat universal, cu titlu universal sau cu

titlu particular), instituţia moştenitorilor legali întâmpină anumite discuţii în

doctrină cât şi în practică. De aceea, în cele ce urmează vom analiza

condiţiile cerute de lege pentru a succede şi apoi principiile legale ale

devoluţiunii legale a succesiunii.

Condiţiile dreptului de succesiune legală

Sub titlul “Despre calităţile cerute pentru a succede”, Codul Civil, în

art. 654-658, prevede două condiţii, una pozitivă şi una negativă, pe care

trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea moşteni: să aibă

capacitate succesorală şi să nu fie nedemnă de a moşteni. La aceste două

condiţii, în literatura de specialitate se mai adaugă una, şi anume vocaţia

(chemarea) la moştenire.

Art. 654 Cod Civil dispune că “pentru a putea succede trebuie

neapărat ca persoana care succede să existe la momentul deschiderii

succesiunii”. De aici rezultă că orice persoană care există în momentul

deschiderii succesiunii are capacitate succesorală, respectiv capacitatea de a

moşteni.

Cu toate acestea, pentru ca o persoană să aibă dreptul de a culege, în

tot sau în parte, moştenirea lăsată de o persoană fizică decedată, existenţa

29

Page 30: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

capacităţii succesorale nu este suficientă, ci mai este necesar ca persoana ce

pretinde moştenirea să aibă chemare la moştenire, fie în virtutea legii, fie în

virtutea testamentului lăsat de defunct35.

Legea conferă vocaţie la moştenire rudelor defunctului, în anumite

limite, inclusiv rudenia rezultată din adopţie, soţului supravieţuitor şi

statului. Vocaţia succesorală testamentară poate să aparţină, în principiu,

oricărei persoane cu capacitatea succesorală.

Noţiunea de vocaţie la moştenire are un dublu înţeles. În sensul ei

general, ea desemnează vocaţia potenţială, eventuală a unor persoane de a

culege moştenirea lăsată de altă persoană. În sensul ei concret, vocaţia

desemnează acele persoane care vor culege în mod concret moştenirea

lăsată de defunct. Deci, vocaţia succesorală concretă presupune două

condiţii: una pozitivă, respectiv vocaţia succesorală generală şi una

negativă, aceea ca persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moştenire de

un alt succesibil, chemat de lege în rang preferabil, sau de un legatar.

În dreptul românesc au vocaţie succesorală rudele în linie dreaptă,

descendentă şi ascendentă, în mod nelimitat în grad, precum şi rudele în

linie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv. Această vocaţie este

numai potenţială, pentru stabilirea ordinii de referinţă între rudele

defunctului cu vocaţie generală, legea foloseşte două criterii tehnico-

juridice: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie.

În sfârşit, pentru ca o persoană să vină la moştenire nu este suficient

să aibă vocaţie succesorală generală şi concretă, fiind necesar să

îndeplinească o condiţie negativă, şi anume să nu fie nedemnă de a

moşteni.

Nedemnitatea succesorală este decăderea moştenitorului legal din

dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv rezerva, deoarece s-a

făcut vinovat de o faptă gravă faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de

35 Marin Popa – “Drept civil. Succesiuni”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag. 24.

30

Page 31: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

memoria acestuia. Nedemnitatea reprezintă o sancţiune civilă care se aplică

numai în cazul săvârşirii faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege. De

asemenea, nedemnitatea operează de drept, cel care lasă moştenirea

neputând înlătura efectele ei prin iertarea nedemnului pentru fapta sa.

Ulterior comiterii faptei, cel care lasă moştenirea va putea totuşi să-l

gratifice pe nedemn. În sfârşit, sancţiunea nedemnităţii fiind prevăzută

pentru fapte săvârşite cu vinovăţie, moştenitorul trebuie să fi acţionat cu

discernământ.

Art. 65 Cod Civil prevede trei cazuri de nedemnitate:

atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea, respectiv omorul sau

tentativa de omor săvârşite asupra celui a cărui moştenire este

vorba, constatate prin hotărâre penală de condamnare definitivă;

acuzaţia capitală calomnioasă, care nu mai operează în dreptul

român datorită abolirii pedepsei cu moartea;

nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel care lasă

moştenirea.

Aşadar, în puterea legii, moştenitorul nedemn este decăzut din

dreptul de a moşteni. Desfiinţarea titlului de moştenitor se produce din

momentul deschiderii moştenirii, indiferent de momentul săvârşirii faptei

care atrage nedemnitatea. În consecinţă, hotărârea instanţei prin care se

constată nedemnitatea, şi care poate fi pronunţată numai după deschiderea

moştenirii, operează retroactiv, având un caracter declarativ iar nu

constitutiv.

Nedemnitatea produce efecte şi asupra copiilor nedemnului, într-o

oarecare măsură, întrucât aceştia pot veni la succesiunea autorului tatălui

lor, dar numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare. Acest efect al

nedemnităţii nu se întinde şi asupra descendenţilor subsecvenţi ai

nedemnului.

Principiile generale ale devoluţiunii legale a succesiunii

31

Page 32: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

În temeiul legii, sunt chemate la moştenire rudele defunctului, iar

alături de ele soţul supravieţuitor, iar, în lipsa lor, dacă defunctul nu a

dispus nici prin testament de bunurile moştenirii, statul.

Vocaţia concretă rudelor defunctului de a culege moştenirea este

determinată pe baza a trei principii de bază36:

principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de

moştenitori;

Codul Civil, în art. 659 şi art. 669-675, stabileşte patru clase de

moştenitori legali: clasa I – clasa descendenţilor în linie directă ai

defunctului, fără limită în timp; clasa a II-a – a ascendenţilor privilegiaţi

(părinţii defunctului) şi colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile

defunctului şi descendenţii acestora până la gradul al IV-lea inclusiv); clasa

a III-a – clasa ascendenţilor ordinari, fără limită în grad şi clasa a IV-a –

clasa colateralilor ordinari până la gradul al IV-lea inclusiv.

Ca principiu, existenţa unei rude dintr-o clasă mai apropiată, exclude

venirea la moştenire a rudelor din clasele subsecvente. Aceasta este

posibilă numai în ipoteza exheredării totale prin testament a moştenitorilor

dintr-o clasă preferată, care culeg totuşi rezerva succesorală.

principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din

aceeaşi clasă;

Potrivit acestui principiu, în cadrul aceleiaşi clase, rudele mai

apropiate înlătură de la moştenire pe cele mai îndepărtate în grad

(“proximior excludit remotiorem”).

De la acest principiu există două excepţii: în cadrul clasei a II-a,

părinţii defunctului nu înlătură de la moştenire fraţii sau surorile

defunctului şi nici descendenţii lor, ci ei vin împreună la moştenire,

primind anumite cote stabilite de lege, precum şi reprezentarea succesorală.

36 Francisc Deak – “Tratat de drept succesoral”, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, pag. 36.

32

Page 33: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad

chemate la moştenire;

Potrivit acestui principiu, dacă rudele din clasa chemată la moştenire

sunt de acelaşi grad, ele împart moştenirea în părţi egale.

Şi de la acest principiu legea prevede două excepţii: împărţirea pe

tulpini a moştenirii în cazul venirii la moştenire a rudelor de acelaşi grad

prin reprezentare succesorală şi împărţirea pe linii, dacă la moştenire vin

doi sau mai mulţi colaterali privilegiaţi proveniţi din părinţi diferiţi sau

descendenţii acestora.

În ceea ce priveşte reprezentarea succesorală, aceasta este un

beneficiu al legii, în virtutea căruia un moştenitor legal de grad mai

îndepărtat, numit reprezentant, urcă în gradul, locul şi drepturile

ascendentului său, numit reprezentat, care este decedat la deschiderea

moştenirii, pentru a culege partea care s-ar fi cuvenit acestuia din moştenire

dacă s-ar mai fi aflat în viaţă37.

Utilitatea reprezentării, instituţie reglementată de art. 664-668 Cod

Civil, constă în faptul că, prin efectele pe care le produce, înlătură unele

consecinţe injuste ale principiului proximităţii gradului de rudenie şi ale

principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad.

Reprezentarea este admisă în privinţa descendenţilor copiilor

defunctului şi a descendenţilor din fraţi şi surori, dar numai cu respectarea a

trei condiţii, şi anume: cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii

moştenirii; locul celui reprezentat să fie un loc util, respectiv dacă ar fi fost

în viaţă la data deschiderii moştenirii să fi avut vocaţie concretă de a

moşteni şi, în al treilea rând, reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile

necesare pentru a culege moştenirea lăsată de defunct, respectiv să aibă

capacitate succesorală, să aibă vocaţie succesorală proprie la moştenirea

37 Maria Ileana Muţiu – “Drept civil. Succesiuni”, Imprimeria de Vest, Oradea, 1997, pag. 37.

33

Page 34: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

lăsată de defunct şi să nu fie nedemn faţă de defunct, să nu fi renunţat la

moştenirea acestuia şi să nu fi fost exheredat de acesta.

Dacă condiţiile arătate sunt îndeplinite, moştenirea operează în toate

cazurile, la infinit, de drept şi imperativ, ceea ce înseamnă că regulile

reprezentării succesorale nu pot fi modificate în nici un fel prin voinţa

defunctului. Dacă reprezentarea este admisă, atunci împărţirea se face pe

tulpini. Aceasta înseamnă că reprezentaţii unei persoane, indiferent de

numărul lor, vor lua din moştenire numai partea care i s-ar fi cuvenit

ascendentului reprezentat dacă ar mai fi fost în viaţă la data deschiderii

moştenirii.

Alături de rude, legea recunoaşte drepturi succesorale distincte

soţului supravieţuitor, în concurs cu oricare dintre cele trei clase de

moştenitori legali. În toate cazurile, stabilirea cotei care se cuvine soţului

supravieţuitor se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor moştenitorilor

cu care concurează, micşorând partea care se cuvine acestora din urmă.

În afară de partea sa succesorală, Legea nr. 319/1944 recunoaşte

soţului, cu condiţia să nu vină în concurs cu descendenţii defunctului, iar

acesta să nu fi dispus astfel prin testament de aceste bunuri, de mobilele şi

obiectele care fac parte din gospodăria casnică, precum şi de darurile de

nuntă. De asemenea, din momentul deschiderii moştenirii şi indiferent de

moştenitorii cu care vine în concurs, soţul supravieţuitor are un drept de

abitaţie asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din moştenire

şi nu are o altă locuinţă proprie.

În lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile care

constituie succesiunea sunt culese de stat, în virtutea unui drept de

moştenire legală cu caracter special.

Totuşi, analiza de mai sus se referă la situaţia succesorilor unei

persoane fizice, dar în latura civilă a procesului penal, ca parte civilă sau

parte responsabilă civilmente poate să se constituie şi o persoană juridică.

34

Page 35: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

Despre succesiune, în cazul persoanelor juridice se poate vorbi în

următoarele situaţii:

- reorganizarea judiciară, care se face (în cazul societăţilor

comerciale38) într-una dintre formele şi cu respectarea condiţiilor prevăzute

de Legea nr. 31/1990, republicată (art. 153, 174 şi 175) şi Decretul nr.

31/1954 (art. 41-50);

- dizolvare; societăţile comerciale pot fi dizolvate în următoarele

situaţii: la expirarea termenului până la care a fost legal constituită

societatea, realizarea sau constatarea irealizabilităţii obiectului societăţii,

prin hotărârea adunării generale, prin faliment sau prin reducerea

capitalului social sub limita minimă prevăzută de lege; pe de altă parte,

societăţile comerciale se pot dizolva şi în situaţii specifice fiecărei forme

societare de organizare39;

- desfiinţare a persoanei juridice.

Motivele desfiinţării persoanei juridice pot fi variate, după cum sunt

variate şi diferitele categorii şi tipuri de persoane juridice. Nici un act

normativ nu reglementează explicit sfârşitul capacităţii de folosinţă a

persoanei juridice. Acesta se deduce din legătura indisolubilă dintre

38 Ne referim ca generaliare a persoanelor juridice la societăţile comerciale, deoarece reorganizarea asociaţiilor cu scop nepatrimonial nu era reglementată prin Legea nr. 21/1924, în aceste condiţii aplicându-se reglementările generale privind comasarea şi divizarea persoanelor juridice. Nici O.G. nr. 26/2000 nu reglementează reorganizarea asociaţiilor cu scop nepatrimonial sau a fundaţiilor. Art. 54 din O.G. nr. 26/2000 stabileşte că asociaţiile şi fundaţiile se dizolvă de drept, prin hotărârea judecătoriei sau a tribunalului, sau prin hotărârea adunării generale. Fundaţiile se dizolvă de drept sau prin hotărârea judecătoriei. Asociaţia îşi poate înceta existenţa în urma hotărârii adunării generale. De drept, asociaţiile şi îşi pierd personalitatea juridică prin: expirarea termenului pentru care a fost constituită asociaţia; realizarea scopului social; când scopul social nu poate fi realizat; lichidarea asociaţiei; când organele de conducere şi administrare nu pot fi constituite conform statutului; când numărul asociaţilor scade sub limita stabilită prin statut sau prin lege. Prin judecată, asociaţiile şi fundaţiile îşi pierd personalitatea juridică în următoarele condiţii: când scopul sau acţiunea asociaţiei devin ilicite, contrare bunelor moravuri sau ordinii publice; când asociaţia urmăreşte un alt scop decât cel pentru care a fost autorizată şi constituită.39 De exemplu, societăţile în comandită simplă se dizolvă prin incapacitatea, excluderea, retragerea, falimentul sau moartea singurului comanditat (în lipsa unei clauze de continuare cu moştenitorii acestuia).

35

Page 36: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

capacitatea de folosinţă şi calitatea de subiect de drept. În momentul în care

persoana juridică pierde calitatea de subiect de drept, ea pierde şi

capacitatea juridică. Actele normative ce reglementează regimul juridic al

diverselor categorii de persoane juridice prevăd parcurgerea etapelor

lichidării înainte de pierderea personalităţii juridice prin desfiinţare.

Procesul de lichidare a persoanei juridice este condus de lichidatori, numiţi

de către organele de conducere sau de decizie ale persoanei juridice, iar pe

parcursul întregului proces, aceştia vor decide în privinţa tuturor aspectelor

importante privitoare le persoana juridică.

În oricare dintre aceste situaţii este valabilă aplicarea prevederilor

art. 21 Cod Procedură Penală care stabileşte că “dacă una din părţi este o

persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză

unitatea succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se

introduc în cauză lichidatorii”. Aceste din urmă situaţii reprezintă o altă

modalitate de transmitere a calităţii procesuale.

II.2. Cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal

După cum am menţionat mai devreme, regula privind succesorii în

procesul penal este prevăzută în art. 21 Cod Procedură Penală, conform

căruia înlocuirea părţilor prin succesori este însă întotdeauna posibilă în

latura civilă a procesului penal, oricare ar fi partea care a decedat. În acest

context, putem menţiona următoarele cazuri în care succesorii pot interveni

în procesul penal:

acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de

deces a unei părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acesteia

(art. 21 alin. 1 Cod Procedură Penală);

36

Page 37: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

succesorii inculpatului, ai părţii civile şi cei ai părţii responsabile

civilmente pot declara apelul, dar numai în ceea ce priveşte latura

civilă a procesului penal (art. 362 Cod Procedură Penală);

succesorii inculpatului, ai părţii civile şi cei ai părţii responsabile

civilmente pot declara recursul, în aceleaşi condiţii ca la

declararea apelului (art. 3852 Cod Procedură Penală);

pot cere revizuirea soţul şi rudele apropiate ale condamnatului,

chiar după moartea acestuia (art. 396 lit. b Cod Procedură

Penală);

recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat

oricând, chiar după moartea acestuia, cu privire la latura penală,

iar cu privire la latura civilă, numai dacă soluţionarea acesteia se

răsfrânge asupra laturii penale (art. 411 alin 1 Cod Procedură

Penală);

cererea de reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar

după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate; soţul sau

rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită

anterior decesului (art. 495 alin. 1 Cod Procedură Penală).

Astfel, într-o speţă40, inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea

infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod Penal şi

obligaţi la despăgubiri în favoarea celor două părţi vătămate constituite ca

părţi civile. Apelul părţii civile care a decedat după declararea apelului şi

înainte de judecare a fost soluţionat fără introducerea în cauză a

succesorilor acestuia. În această situaţie, succesorii părţii civile decedate au

introdus apel la Curtea de Apel Suceava, motivându-şi cererea astfel: partea

civilă a declarat apel la 28.12.1988, a decedat la data de 23.02.1999, iar

instanţa de apel a fost încunoştiinţată despre deces la data de 23.02.1999

(întocmai data decesului acesteia). Judecata, însă, a fost amânată pentru

40 C.A. Suceava, s. pen., dec. nr. 631/1999, în R.D.P. nr. 3/2000, pag. 160.

37

Page 38: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

23.03.1999, când s-a soluţionat apelul, fără citarea succesorilor, aşa cum

prevede art. 21 alin. 1 Cod Procedură Penală. Judecând apelul părţii civile

decedate în lipsa şi fără citarea succesorilor săi, instanţa a pronunţat o

decizie lovită de nulitate care a produs, evident, o vătămare a acestora, care

nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. În consecinţă, recursurile

declarate de moştenitori au fost considerate ca fiind fondate, fiind admise

cu trimiterea dosarului pentru rejudecarea apelului.

II.3. Poziţie procesuală

Sub aspect procesual, succesiunea poate constitui o împrejurare de

transmitere atât activă, cât şi pasivă a calităţii procesuale. De exemplu, în

cazul succesorilor părţii civile operează o “translatio activa”, iar în cazul

celor ai inculpatului ori părţii responsabile civilmente o “translatio

pasiva”.41 Succesorii vor lua locul părţilor decedate sau desfiinţate şi vor

deveni ei părţi, atât succesorii părţii civile (care vor cere repararea

prejudiciului cauzat prin infracţiune), cât şi succesorii inculpatului decedat,

ai părţii responsabile civilmente decedată sau desfiinţată, împotriva cărora

va fi exercitată acţiunea civilă.

Prin decesul părţii şi prin încunoştiinţarea organului judiciar

instrumentator ar fazei în care se află procesul (organ de cercetare penală

sau parchet în faza urmăririi penale sau instanţa judecătorească în faza

judecăţii), succesorii devin subiecţi procesuali principali în latura civilă a

procesului penal şi sunt consideraţi părţi prin succesiune. Ei au aceleaşi

prerogative şi facultăţi procesuale pe care le avea şi partea decedată.

Succesorii reiau procedura aşa cum se găsea aceasta în momentul

introducerii lor în cauză. Ei nu pot cere însă motivat repetarea sau refacerea

41 Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 143.

38

Page 39: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

unor acte care au fost efectuate înainte de decesul părţii pe care o

înlocuiesc, dar în absenţa acesteia.

În literatura juridică42 s-a afirmat că există două ipoteze în cazul

participării succesorilor în cadrul procesului penal: în una succesorii

exercită acţiunea civilă “jure proprio”, iar în cealaltă “jure hereditatis”.

Între succesorii aceleiaşi părţi decedate există întotdeauna, activ şi

pasiv, solidaritate procesulă. Dacă persoana decedată facea parte dintr-un

litisconsorţiu, va exista solidaritate procesuală şi între succesorii părţii

decedate şi ceilalţi componenţi ai consorţiului procesual respectiv.

Ca o ultimă precizare, trebuie să afirmăm că, la rândul lor, succesorii

pot fi reprezentaţi şi pot conveni ca unul sau unii dintre aceştia să-i

reprezinte în cursul actelor procesuale penale.

CAPITOLUL III

REPREZENTAREA ÎN PROCESUL PENAL

42 Traian Pop, op. cit., vol. II, pag. 70.

39

Page 40: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

III.1. Noţiune şi caracterizare

Desfăşurarea activităţilor procesuale penale presupune participarea

activă în cauză a părţilor care îşi realizează drepturile şi îşi promovează

interesele nemijlocit. Totuşi, există situaţii când părţile nu pot fi prezente la

activităţile procesual penale, dar procesul trebuie să îşi urmeze cursul. În

asemenea cazuri (când părţile lipsesc), pentru a da o continuitate poziţiei

acestora, legea permite ca ele să fie reprezentate.

Rezultă deci că reprezentantul este persoana împuternicită să

îndeplinească în cadrul procesului penal acte procesuale în numele şi în

interesul unei părţin din proces, care nu doreşte sau nu poate să participe la

activităţile procesual penale43.

În literatura de specialitate44 s-a făcut menţiunea că reprezentanţii

sunt obligaţi, în limitele prevăzute de lege şi a împuternicirii pe care o au ca

mandatari să facă tot ce este necesar pentru apărarea intereselor părţii pe

care o înlocuiesc.

În ceea ce interesează obiectul principal al lucrării noastre,

reprezentarea se deosebeşte atât de substituirea procesuală, cât şi de

succesiunea în drepturile procesuale. În acelaşi timp, reprezentarea se

deosebeşte şi de asistenţa juridică oferită de apărătorul în procesul penal; în

cazul asistenţei juridice, apărătorul pune concluzii în prezenţa părţii, pe

când, în cadrul reprezentării, partea ale cărei interese sunt reprezentate este

înlocuită de reprezentant.

Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale care stau la

îndemâna părţii cu excepţia acelora care au un caracter strict personal. De

aceea, în doctrină45 s-a precizat că reprezentantul nu poate exercita

43 Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – “Drept procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 66.44 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.45 Grigore Theodoru, op. cit., pag. 73; Vasile Păvăleanu, op. cit., pag. 89.

40

Page 41: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

drepturile procesuale ale învinuitului sau inculpatului prevăzute “intuitu

personae” şi nici nu poate renunţa la vreunul din drepturile acestuia fără un

mandat special de renunţare. Astfel, pot fi art. 368 alin. 3, art. 369 alin. 2 şi

art. 3854 alin. 2 Cod Procedură Penală privind renunţarea sau retragerea

apelului ori a recursului.

O ultimă precizare trebuie făcută în legătură cu instituţia

reprezentării în procesul penal şi anume că dacă învinuitul sau inculpatul

nu pot fi reprezentaţi decât în câteva situaţii limitativ prevăzute de lege,

celelalte părţi pot fi reprezentate totdeauna, pentru ele aplicându-se atât în

faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii regulile generale de

reprezentare reglementate de legea civilă.

III.2. Tipologia reprezentanţilor

Dacă întreaga doctrină este de acord că tipologia reprezentanţilor în

procesul penal îi împarte pe aceştia în două clase distincte – reprezentanţii

legali şi reprezentanţii convenţionali – ne vom referi în cele ce urmează la o

opinie distinctă şi singulară (dar desuetă după cum vom arăta), cum că mai

există o categorie de reprezentanţi şi anume cei calificaţi.

Astfel, autorii în cauză46, pornesc de la faptul că statul, ca subiect

pasiv general şi principal al oricărei infracţiuni, este titularul dreptului de a

trage la răspundere penală pe infractori. Prin punerea în mişcare a acţiunii

penale, statul devine subiect procesual principal al procesului penal, deci

parte în acest proces (motivându-se că situaţia este identică cu faptul că

statul este parte şi în conflictul de drept penal rezultat din săvârşirea

infracţiunii). Apoi, se precizează că statul fiind parte în toate procesele

penale, o menţiune specială despre această poziţie procesuală în normele

Codului de Procedură Penală nu-şi avea raţiune ca fiind subînţeleasă.

46 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 87.

41

Page 42: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

Combatem această argumentare deoarece dacă legea nu prevede o anumită

normă, nici intrepretul nu trebuie să adauge la lege.

Autorii afirmă că statul, fiind însă o persoană juridică, îşi exercită

drepturile sale procesuale, ca orice persoană juridică, prin reprezentanţi, ia

aceşti reprezentanţi ai statului sunt subiecţi calificaţi (procurorii) şi uneori

anumiţi substituiţi procesuali speciali cu împuterniciri limitate (persoanele

vătămate în cazul infracţiunilor pentru care este necesară o plângere

prealabilă, precum şi unele organe exclusiv competente să facă sesizări în

vederea punerii în mişcare a acţiunii penale).

Astfel, se preciza că reprezentanţii calificaţi, ca şi substituiţii

procesuali speciali (cu excepţia persoanei vătămate) nu capătă calitatea de

parte în procesul penal, ci numai pe aceea de subiecţi procesuali.

Reprezentanţii calificaţi având atribuţia funcţională de a pune în mişcare

acţiunea penală şi de a o exercita, deşi nu sunt părţi, sunt totuşi subiecţi ai

acţiunii penale. Statul ca parte şi ca titular al acţiunii penale, aşa cum s-a

mai arătat, poate dispune de această acţiune fie după comiterea infracţiunii

(prin amnistie, prin abrogarea incriminării, prin nesolicitarea extrădării), fie

anticipat dar sub condiţie (prin prescripţie, prin retragerea plângerii

prealabile sau prin împăcarea părţilor). Reprezentanţii calificaţi pot dispune

indirect, în cazurile admise de lege, de desfăşurarea procesului penal.

Aceşti reprezentanţi calificaţi, nefiind părţi nu pot acţiona prin

reprezentanţi personali, ei pot fi însă înlocuiţi prin alţi reprezentanţi

calificaţi. Ca mandatari ai unei părţi, reprezentanţii calificaţi nu pot

îndepliniti atribuţii incompatibile în aceeaşi cauză penală.

Concluzia noastră asupra acestei opinii singulare este că statul

nefiind parte în raportul de drept procesual penal, cum este în raportul de

drept penal, el nu poate fi parte nici în procesul penal, deci nu are temei o

reprezentare a sa. Iar, în ceea ce priveşte procurorii (aceştia erau consideraţi

a fi “reprezentanţii calificaţi”), în privinţa rolului acestora am discutat în

42

Page 43: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

primul capitol al lucrării noastre, iar problema considerăm că este

clarificată din punct de vedere juridic.

III.2.1. Reprezentanţii legali

Reprezentantul legal este acea persoană desemnată de lege să

participe la proces în locul părţii interesate care nu are dreptul de a sta în

cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul

reprezentantului său legal, de exemplu, o persoană juridică sau o persoană

lipsită de capacitate de exerciţiu47.

Astfel, de exemplu, persoana vătămată lipsită de capacitate de

exerciţiu, poate fi reprezentată de părinte, tutore sau curator, iar persoanele

juridice sunt reprezentate numai de persoanele abilitate potrivit legii sau

statutului lor (director, preşedinte, jurisconsult etc.).

În materia dreptului procesual penal, reprezentarea legală nu este

reglementată printr-un text de principiu. Lipsa reglementării reprezentării

legale în legislaţia procesual penală se explică prin aceea că învinuitul sau

inculpatul lipsit de capacitate de exerciţiu, dacă este minor sub 14 ani, nu

răspunde penal, şi în consecinţă nu poate să apară ca subiect în procesul

penal48.

O persoană juridică sau orice unitate dintre cele prevăzute în art. 145

Cod Penal nu poate sta în procesul penal în calitate de parte civilă sau parte

responsabilă civilmente decât prin intermediul reprezentantului ei legal.

Art. 132 alin. 3 Cod Penal prevede că pentru persoanele lipsite de

capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali.

Codul de Procedură Penală prevede mai multe cazuri de reprezentare

legală.

47 Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae, op. cit., pag. 39.48 Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 25.

43

Page 44: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

În anumite cazuri, poate exista chiar pentru inculpat o reprezentare

legală obligatorie. Potrivit art. 134 alin. 3 Cod Procedură Penală, se

stabileşte că atunci când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a

efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care

îl va reprezenta. În practica judiciară49, s-a decis că nerespectarea acestei

dispoziţii duce la nulitatea hotărârii în condiţiile art. 197 alin. 2 Cod

Procedură Penală. Pe de altă parte, conform art. 1401 alin. 3 şi art. 159 alin.

4 Cod Procedură Penală, în cazul în care inculpatul se află internat în spital

şi din cauza sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în

care deplasarea sa nu este posibilă, plângerea sau propunerea de prelungire

a duratei arestării preventive vor fi examinate în lipsa inculpatului, dar

numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune

concluzii.

În ceea ce priveşte forma reprezentării legale, în cazul în care partea

civilă sau partea responsabilă civilmente este o persoană juridică,

reprezentant în procesul penal este jurisconsultul (consilierul juridic) sau o

altă persoană având o funcţie de conducere de rang ierarhic superior

(director, preşedinte), care este obligat să participe la rezolvarea cauzei

penale printr-o delegaţie semnată de şeful compartamentului juridic din

cadrul structurii organizatorice a acelei persoane juridice.

III.2.2. Reprezentanţii convenţionali

Reprezentantul convenţional este acea persoană care desfăşoără

activitatea în baza unui mandat sau procuri speciale50.

Reprezentarea convenţională sau voluntară constituie tipul obişnuit

de reprezentare judiciară, ea întemeindu-se pe existenţa unui contract de

mandat intervenit între reprezentat, persoana care are capacitate deplină de

49 T.S., s. pen., dec. nr. 817/1972, în Rep.pract.jud., 1972, pag. 380.50 Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 147.

44

Page 45: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

exerciţiu şi este parte în proces, şi reprezentant51. Altfel spus, reprezentarea

convenţională implică un raport juridic rezultat din împuternicirea pe care o

dă partea şi din acceptarea pe care o face reprezentantul.

De aceea, reprezentarea convenţională neavând caracter obligatoriu

este lăsată la aprecierea părţilor care folosesc această instituţie atunci când

înţeleg că în absenţa lor activitatea procesuală poate continua, ca şi cum ele

ar fi prezente, interesele celor lipsă fiind promovate şi actele procesuale

îndeplinite de reprezentantul convenţional.

În cazul reprezentării convenţionale, o parte (mandant)

împuterniceşte o altă persoană (mandatar) să se prezinte în proces în

numele şi interesul său, exercitându-i drepturile procesuale şi

îndeplinindu-i obligaţiile care-i revin. Prin mandatul judiciar sau procesual

se efectuează o reprezentare în justiţie, în care mandatarul va putea face tot

ceea ce ar fi putut face mandantul său, evident în limitele mandatului. În

plus, mandatul trebuie să fie special52, în sensul că, în cuprinsul său trebuie

specificată împuternicirea de reprezentare în procesul la care partea

înţelege să nu se prezinte. În principiu, mandatul de reprezentare poate fi

încredinţat oricărei persoane, însă în practică se dă unui avocat, care, având

pregătire juridică, are dreptul de reprezentare, dar şi de asistenţă juridică. O

asemenea reprezentare este considerată de unii autori53 ca fiind o

reprezentare tehnică.

Între mandatul de reprezentare dat de parte unei persoane oarecare şi

mandatului dat unui apărător care are şi calitatea de reprezentant exsită o

diferenţă în sensul că reprezentantul avocat are dreptul şi de a pleda (“ jus

pledandi”), în timp ce persoana particulară nu are acest drept. În realitate,

reprezentarea prin apărător este o varietate a reprezentării convenţionale

pentru că reprezentant convenţional poate fi orice persoană căreia partea îi

51 Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 24.52 Grigore Theodoru, op. cit., pag. 172.53 Traian Pop, op. cit., vol. II, pag. 60.

45

Page 46: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

încredinţează prin mandat o asemenea sarcină judiciară şi evident cu atât

mai mult un avocat.

În ceea ce priveşte reprezentarea convenţională prin intermediul

apărătorilor (avocaţilor), am precizat în primul capitol al lucrării noastre,

că pe lângă asistenţa judiciară, aceasta este cea de a doua modalitate de

exercitarea a profesiei acestora, conform Legii nr. 51/1995, republicată. Se

poate spune că reprezentarea convenţională constă în împuternicirea unei

persoane numită reprezentant de a îndeplini, în cadrul procesului penal,

acte procesuale pe seama unei părţi care nu se poate prezenta sau nu

doreşte să se prezinte în faţa organelor judiciare.

Instituind principiul asistenţei juridice facultative, legea a lăsat

posibilitatea celor interesaţi să-şi aleagă şi apărătorul pe care-l preferă.

Apărătorul poate fi numit şi din oficiu. În cazul în care activitatea

procesuală se desfăşoară fără prezenţa apărătorului, când aceasta este

obligatorie, hotărârile judecătoreşti pronunţate sunt lovite de nulitate

absolută. Deoarece primează posibilitatea alegerii apărătorului faţă de

numirea acestuia, legea arată că delegaţia apărătorului desemnat din oficiu

încetează la prezenţa apărătorului ales.

Avocatul participă la desfăşurarea procesului penal în temeiul unui

contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă în momentul

înscrierii în registrul oficial de evidenţă, în cazul în care este ales, sau în

urma desemnării sale de către barou, atunci când este numit din oficiu. În

ambele cazuri, proba calităţii de apărător se face prin împuternicire

avocaţială. În ipoteza în care apărătorul cumulează şi calitatea de

reprezentant, pentru exercitarea anumitor drepturi ale părţilor, are nevoie,

pe lângă delegaţia de apărător, şi de un mandat special.

III.3. Cazuri în care intervine reprezentarea procesual

penală

46

Page 47: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

Dacă am precizat că în cazul părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii

responsabile civilmente, reprezentarea poate interveni la efectuarea oricărui

act procesual şi în orice stadiu al procesului penal, alta este situaţia în cazul

învinuitului sau inculpatului – reprezentarea învinuitului sau inculpatului se

poate realiza numai în acele situaţii prevăzute expres de lege. Restrângeri

ale regulii (privind celelalte părţi în procesul penal) nu apar decât în puţine

cazuri limitate de caracterul strict personal al activităţilor (de exemplu,

audierea nemijlocită a unei părţi în cadrul ascultării ei, astfel cum este

reglementată în art. 76-77 Cod Procedură Penală sau acordarea la sfârşitul

dezbaterilor a beneficiului ultimului cuvânt).

În faza de urmărire penală, reprezentarea învinuitului sau

inculpatului este posibilă numai la acele acte de urmărire penală la care

legea indică expres aceasta. Astfel, conform art. 104 Cod Procedură Penală,

când învinuitul sau inculpatul se află reţinut sau arestat şi nu poate fi adus

la o ridicare de obiecte sau percheziţie, la activitatea respectivă el poate fi

reprezentat. La fel, în cazul cercetării la faţa locului, când învinuitul sau

inculpatul este reţinut sau arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare,

organul de urmărire penală îi pune în vedere să fie reprezentat şi îi asigură,

la cerere, reprezentarea (art. 129 Cod Procedură Penală).

Anterior modificării Codului de Procedură Penală prin Legea nr.

281/2003, art. 174 alin. 1 prevedea faptul că în cursul judecăţii, inculpatul

poate fi reprezentat, numai în următoarele ipoteze:

a) la judecarea cauzei în primă instanţă ori la rejudecarea ei după

desfiinţarea hotărârii de apel sau după casare de către instanţa de

recurs, numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta

supusă judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult 1 an;

b) la judecarea cauzei în căile de atac.

47

Page 48: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

După modificarea legislativă, textul art. 174 alin. 1 Cod Procedură

Penală a devenit “În cursul judecăţii învinuitul şi inculpatul, precum şi

celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa

învinuitului sau inculpatului este obligatorie”.

Totuşi, chiar şi în cele două situaţii menţionate anterior, dacă instanţa

consideră necesară prezenţa inculpatului la judecată poate dispune aducerea

acestuia54.

III.4. Poziţie procesuală

Trebuie reţinut şi faptul că dreptul de a reprezenta pe una din părţi

conferă persoanei mandatate calitatea de subiect procesual şi nu de parte în

proces55. Astfel, deşi este un participant important, reprezentantul are

calitatea doar de subiect al procesului penal şi nu de subiect al cauzei

penale, întrucât reprezentantul, apărând în locul părţii vătămate (de

exemplu), nu se confundă niciodată cu poziţia procesuală a celui

reprezentat.

Când la o activitate procesuală participă în locul părţii reprezentantul

acesteia, se aplică regimul juridic corespunzător situaţiei în care ar fi fost

de faţă însăşi persoana reprezentată. În practica judiciară56 s-a decis că

pentru partea civilă care a lipsit atât de la dezbateri cât şi de la pronunţare,

fiind însă reprezentată de un apărător ales, termenul de declarare a căii de

atac curge de la pronunţarea sentinţei, ca şi cum partea ar fi fost prezentă în

cursul judecăţii, şi nu de la data comunicării acestei sentinţe.

În ceea ce priveşte poziţia procesuală a apărătorului ca

reprezentant, acesta, la fel ca o persoană participară oarecare, nu are

poziţia procesuală de parte, deoarece nu are drepturi şi obligaţii izvorâte

54 Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 146.55 Alexandru Pintea, op. cit., pag. 57.56 T.S., s. pen., dec. nr. 10/1979, în C.D., 1979, pag. 507.

48

Page 49: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

din exercitarea unei acţiuni penale sau civile într-un proces penal, ci

drepturi şi obligaţii care îşi au izvorul în contractul de asistenţă juridică

încheiat cu clientul şi în lege. El este subiect procesual care se situează

numai pe poziţia procesuală a părţii pe care o apără fără însă a se confunda

cu aceasta. Deci, se poate afirma că apărătorul are o poziţie procesuală “sui

generis”, distinctă atât de cea a părţilor, de care se apropie numai prin

natura activităţilor specifice apărării, constând în exercitarea drepturilor

părţilor, cât şi de cea a organelor judiciare, datorită funcţiei procesuale

proprii pe care o îndeplineşte în procesul penal.

În exercitarea funcţiei procesuale fundamentale a apărării de pe o

poziţie procesuală distinctă, apărătorul trebuie să fie un colaborator al

organelor judiciare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Acesta este motivul pentru care aşa cum corect s-a subliniat în literatura de

specialitate57, apărătorul serveşte în procesul penal nu numai interesul

privat al părţii pe care o asistă sau o reprezintă (după caz), ci şi un interes

general, interesul înfăptuirii justiţiei în cauzele penale.

Apărătorul trebuie să dea dovadă de o temeinică pregătire juridică de

specialitate şi de o vastă cultură generală. De asemenea, trebuie să

stăpânească instrumentele logicii juridice şi să aibă talent oratoric, să fie un

bun psiholog, să dea dovadă de cinste, corectitudine, loialitate şi probitate

profesională, atât în relaţiile cu clientul, cât şi în relaţiile cu organele

judiciare penale. În exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ce-i revin potrivit

legii şi contractului civil încheiat cu clientul, apărătorul trebuie să

manifeste o înaltă conştiinţă profesională şi să slujească cu cinste şi

devotament interesele justiţiei pentru aflarea adevarului şi realizarea

scopului procesului penal.

Poziţia procesuală a apărătorului se impune a fi analizată din

perspectiva a două categorii de raporturi:

57 Gheorghiţă Mateuţ – “Apărătorul – subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificări legislative” în Dreptul nr. 5/1996, pag. 86.

49

Page 50: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

raporturile apărătorului cu organele judiciare penale cu care vine

în contact în îndeplinirea funcţiei de apărare, adică atât cu

organele de urmărire penală, cât şi cu instanţele de judecată, în

funcţie de faza procesuală în care acţionează;

raporturile dintre apărător şi clientul său.

Apărătorul întreţine relaţiil strânse cu organele judiciare penale, însă

numai în măsura în care acestea sunt necesare scopului apărării, pentru

realizarea actului de justiţie şi afirmarea rolului său educativ. Raporturile

cu organele judiciare trebuie să aibă un caracter strict profesional de

colaborare în vederea realizării scopului procesului penal, în raport de

fiecare fază procesuală. În cadrul acestor raporturi, se nasc drepturi şi

obligaţii corelative, astfel, organele judiciare sunt obligate să garanteze

realizarea dreptului la apărarea al părţilor şi execitarea de către apărător a

drepturilor prevăzute de lege pentru înfăptuirea apărării58. Corelativ aceste

obligaţii, apăratorului îi revine la rândul său datoria de a apăra doar

interesele legitime ale părţilor şi de a acţiona doar în limitele legii, cu

mijloacele juridice prevăzute de lege. Apărătorului nu îi este permis să se

servească de mijloace care au ca scop ascunderea sau denaturarea

adevărului ori amânarea nejustificată a cauzelor penale. El are obligaţia să

apere interesele legale ale părţilor doar prin intermediul cunoştinţelor

juridice de specialitate şi a experienţei sale în profesie.

În literatura de specialitate59 s-a subliniat că “bara constituie o linie

de unire între o instanţă şi apărător, între care una împarte dreptatea cerută

de cealaltă”. Raporturile dintre apărător şi organele judiciare penale nu

trebuie să se lase influenţate în mod negativ de celelalte raporturi dintre

apărător şi parte şi nici să nu influenţeze în mod negativ la celelalte

raporturi (de exemplu, să conducă la pierderea încrederii părţii în apărăorul

58 Ioan Doltu – “Rolul procurorului în prima fază a procesului penal cu privire la respectarea normelor procesual penale care asigură şi garantează dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului” în Dreptul nr. 7/1994, pag. 51-57.59 Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, op. cit., pag. 20.

50

Page 51: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

său). În contextul acestor raporturi, apărătorul este liber şi independent.

Organele judiciare penale nu-i pot prescrie sau limita activitatea

profesională specifică, decât atunci când apărarea ar depăşi cadrul legal.

În mod inevitabil, în exercitarea funcţiei procesuale a apărării,

apăratorul întreţine raporturi strânse cu clientul său, raporturi izvorâte din

contractul de asistenţă juridică sau de reprezentare. Potrivit legii, acestea

trebuie să se bazeze pe onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate şi

confidenţialitate. În cadrul acestor raporturi, obligaţia apărătorului este de a

depune toate diligenţele necesare pentru realizarea serviciului avocaţial

pentru care a fost angajat. El este obligat să păstreze secretul profesional şi

să nu divulge informaţiile încredinţate în afară de acelea care aduc atingere

siguranţei statului. De asemenea, apărătorul nu poate depune ca martor

împotriva părţii apărate fără consimţământul acesteia. Contractul dintre

avocat şi client poate fi denunţat prin acordul ambelor părţi; părţile pot

denunţa unilateral contractul de asistenţă juridică, în conformitate cu

prevederile expres menţionate în contract. În orice caz, în ipoteza în care

avocatul renunţă la prestarea serviciilor de apărător pentru motive

întemeiate, potrivit clauzelor contractului, are obligaţia să asigure

substituirea sa de către un alt avocat pentru a nu prejudicia clientul său.

Având în vedere caracterul unilateral al funcţiei de apărare, se poate

spune că apărătorul serveşte doar parţial şi subiectiv legea, deoarece

urmăreşte numai lămurirea împrejurărilor ce pledează în favoarea părţii ale

cărei interese le susţine şi le apără. Astfel, apărătorul inculpatului, de

exemplu, trebuie să se refere numai la aspectele favorabile acestuia, în

limitele legii, şi cu utilizarea mijloacelor legale. Din acest punct de vedere,

apărătorul se află într-o situaţie de relativă independenţă şi libertate faţă de

partea pe care o apără, întrucât este obligat să susţină numai interesele

legitime ale acesteia şi să utilizeze doar mijloacele prevăzute de lege.

51

Page 52: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

CAPITOLUL IV

SUBSTITUIŢII PROCESUALI

IV.1. Noţiune şi caracterizare

52

Page 53: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să

exercite un drept procesual al unei părţi din proces, în numele său, dar în

interesul acesteia60.

Astfel, se poate afirma că substituiţii procesuali au un drept propriu,

de natură procesuală, prin mijlocirea căruia valorifică un drept material

privind pe cel căruia îi este substituit. Fiind un drept procesual propriu al

substituitului, înseamnă că acesta lucrează în nume personal, dar pentru

valorificarea unui interes sau drept de natură materială sau substanţială al

celui pe care îl substituie. Este posibil, însă, ca substituitul să aibă un

interes propriu pentru a valorifica interesul sau dreptul material al altuia,

însă acela nu poate înlocui interesul sau dreptul material al celui care îl

substituie.

Substituiţii procesuali nu au calitatea de parte în procesul penal, însă

rămâne la aprecierea lor efectuarea actelor pentru care sunt îndreptăţiţi de

lege, nerăspunzând pentru neîndeplinirea acestora61. În acest sens, putem da

ca exemplu art. 222 Cod Procedură Penală, conform căruia plângerea poate

fi făcută de un soţ pentru celălalt soţ sau de copilul major pentru unul din

părinţii săi. Altfel spus, doctrina62 este în unanimitate de acord cu faptul că

substituiţii procesuali au libertatea de apreciere la intervenirea în vederea

realizării drepturilor procesuale pe care le au, însă ei nu sunt ţinuţi să

răspundă pentru rămânerea în pasivitate sau pentru neglijenţă.

Substituirea procesuală este un drept, iar nu o obligaţie, astfel cum se

întâmplă în cazul reprezentării. Calitatea de substituit procesual rezultă din

lege şi se poate referi numai la actele pe care acesta le autorizează în mod

expres.

60 Grigore Gr. Theodoru – “Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, pag. 73.61 Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae, op. cit., pag. 39.62 Traian Pop, op. cit., vol. II, pag. 67; Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 146.; Ion Neagu, op. cit., pag. 78.

53

Page 54: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

Deoarece substituiţii procesuali sunt subiecţi procesualiu care

exercită drepturi proprii, dar în valorificarea unor interese ale altora,

drepturile în virtutea cărora substituiţii procesuali participă în proces nu

sunt implicate în interesele contradictorii litigioase ale părţilor. În

consecinţă, subiecţii respectivi nu sunt interesaţi în cauză în aceleaşi

condiţii ca părţile.

În finalul acestei secţiuni trebuie să facem precizarea că între

reprezentanţi şi substituiţi procesuali există deosebiri esenţiale. Astfel, în

toate situaţiile prevăzute de Codul de Procedură Penală, persoana

îndreptăţită să facă un act procesual nu este nu reprezentant, ci un substituit

procesual care poate în baza împuternicirii legale intrinseci efectua anumite

acte pentru o persoană care este parte în procesul penal.

Pe de altă parte, reprezentantul are o însărcinare şi trebuie să o

îndeplinească în mod obligatoriu şi conştiincios, răspunzând de

comportarea sa chiar în caz de neglijenţă. Substituitul procesual are o

abilitate legală pe care este liber să o folosească sau nu, efectuarea actului

pentru care are abilitare fiind lăsată la aprecierea sa. El nu răspunde nici de

rămânerea voită în pasivitate şi cu atât mai puţin de neglijenţă.

Neintroducerea plângerii prealabile, nesesizarea organelor judiciare penale,

neintroducerea unei căi de atac de către un substituit ptocesual nu

angajează răspunderea procesuală a acestuia.

În cazul în care substituitul procesual este conducătorul unei

autorităţi (persoane juridice) sau un organ competent, comportarea sa poate

atrage uneori consecinţe, dar nu pe cale procesuală, ci din punct de vedere

al disciplinei interne la nivelul acelei persoane juridice. Nu trebuie însă

confundată situaţia subtituitului procesual care are facultatea de a aprecia

asupra necesităţii sesizării cu situaţia persoanelor obligate să sesizeze

organele judiciare (art. 263 Cod Penal şi art. 227 Cod Procedură Penală63).

63 După modificarea suferită în urma adoptării Legii nr. 281/2003, art. 227 Cod Procedură Penală conţine următoarele:

54

Page 55: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

Nu în ultimul rând, trebuie să menţionăm că unii autori64 au

considerat că există şi o categorie aparte de substituiţi procesuali speciali,

fiind vorba de fapt de persoana vătămată care poate porni procesul penal

numai în temeiul unei plângeri prealabile, argumentându-se că acest act

procedural (plângerea prealabilă) este o excepţie de la modul în care este

pornit procesul penal şi anume din oficiu (adică de către unul din organele

judiciare prevăzute în Codul de Procedură Penală). În prezent, considerăm

că această argumentare nu mai are temei, deoarece reglementarea instituţiei

plângerii prealabile, inclusiv a cursului procesului penal pornit în această

modalitate (posibilitatea retragerii acestei plângeri sau instituţia împăcării

părţilor) depinde numai de modul în care persoana vătămată consideră să-şi

exercite drepturile conferite de lege.

IV.2. Cazuri în care se pot efectua acte procedurale prin

substituire

În acest context, putem menţiona următoarele cazuri în care

succesorii pot interveni în procesul penal:

cererea de liberare provizorie poate fi făcută şi de substituiţii

procesuali, şi anume de soţul inculpatului arestat ori de rudele

apropiate ale acestuia (art. 1606 alin. 1 Cod Procedură Penală);

în cadrul procedurii de citare, dacă persoana citată nu se află

acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei

“Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art. 145 din Codul Penal sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procurorul sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă.

Obligaţiile prevăzute în alin. 1 revin şi oricărui funcţionar care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.”64 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 87.

55

Page 56: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi primeşte

corespondenţa (art. 179 alin. 1 Cod Procedură Penală);

plângerea se poate face şi de către un soţ pentru celălalt soţ sau de

către copilul major pentru unul sau ambii săi părinţi (art. 222 alin.

5 Cod Procedură Penală);

apelul şi recursul pot fi declarate şi de soţul sau apărătorul

inculpatului (art. 362 alin. 2 şi art. 3851 Cod Procedură Penală);

revizuirea poate fi cerută de soţul sau rudele condamnatului (art.

396 alin. 1 lit. b Cod Procedură Penală);

legea prevede că uneori acţiunea penală nu va fi pusă în mişcare

fără sesizarea unei autorităţi (persoane juridice) sau unui organ

competent, astfel încât conducătorul acesteia sau organul

competent are dreptul de a aprecia dacă este sau nu locul ca

acţiunea penală să fie pusă în mişcare şi în caz afirmativ va face o

sesizare (art. 396 lit. b Cod Procedură Penală).

Unii autori65 menţionează printre aceste cazuri şi pe acela conform

căruia legea prvede că în locul statului, titular al acţiunii penale, această

acţiune poate fi pusă în mişcare pentru anumite fapte prevăzute de legea

penală, numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate printr-o astfel

de faptă, deci numai dacă această persoană introduce o plângere prealabilă.

Autorii continuă, afirmând că persoana vătămată nu este reprezentant al

statului, dar i s-a conferit dreptul de a aprecia dacă acţiunea penală se

cuvine sau nu să fie pusă în mişcare şi în caz afirmativ să facă o plângere

prealabilă (art. 131 Cod Penal şi art. 279 şi urm. Cod Procedură Penală).

Însă, cu privire la poziţia procesuală a statului, care este de fapt poziţia

procesuală a părţii vătămate, ne-am exprimat opinia anterior şi am

65 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.

56

Page 57: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

considerat că această opinie a rămas unică în doctrină şi a intrat în

desuetudine.

IV.3. Poziţie procesuală

În literatura juridică de specialitate66 s-a afirmat că substituiţii

procesuali sunt participanţi eventuali şi sporadici ai procesului penal.

Aceştia, deşi înlocuiesc în anumite acte pe una din părţile procesului penal,

nu au calitatea de parte. Actele efectuate de substituiţii procesuali produc

efecte în limitele prevăzute de lege. Partea în folosul căreia sunt efectuate

are uneori dreptul de a declara că nu-şi însuşeşte acele acte (de exemplu,

art. 222 alin. 5 Cod Procedură Penală).

Astfel, substituitul procesual, având un drept procesual propriu, are

legitimare procesuală, însă nefiind titular al dreptului material, el nu are

“legitimatio ad causam”. Substituiţii procesuali au execiţiul unor drepturi

procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului

penal67.

În cazul în care pentru acelaşi act procesual sunt mai mulţi substituiţi

procesuali (cum ar fi, soţ, rudă apropiată, apărător) şi au intervenit fiecare

dintre aceştia, actele lor legal îndeplinite vor fi considerate ca un singur act.

În concluzie, poziţia procesuală a substituitului în cazul plângerii

prealabile se modifică după introducerea plângerii dacă persoana vătămată

se constituie parte civilă sau declară că înţelege să participe în proces ca

parte vătămată. Aceşti substituiţi procesuali au numai posibilitatea de a face

plângerea, iar dacă aceasta este însuşită procesul penal poate continua. Ei

nu au, însă, posibilitatea să se împace cu învinuitul sau inculpatul.

66 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 95.67 Vasile Păvăleanu, op. cit., pag. 90.

57

Page 58: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

O situaţie specială în cadrul procesului penal o au societăţile de

asigurare, care pot intrerveni fie ca parte civilă, fie ca parte responsabilă

civilmente, iar numai rareori ca parte vătămată. Au fost şi cazuri, când

doctrina a considerat că societatea de asigurare poate fi chemată în procesul

penal drept substituit procesual (datorită calităţii de garant).

În ipoteza în care făptuitorul a produs printr-un accident de circulaţie

pagube unei terţe persoane şi are calitatea de asigurat în cadrul asigurării de

răspundere civilă, indiferent că este vorba de o asigurare obligatorie sau

facultativă, trebuie să se facă aplicarea Legii nr. 136/1995 privind

asigurările şi reasigurările în România. Asiguratorul datorează despăgubiri

pentru prejudiciul cauzat prin accidente de autovehicule, atât pentru bunuri,

cât şi pentru persoane, atunci când pentru accident se poate angaja, potrivit

legii, răspunderea persoanei asigurate sau a altuia pentru care răspunde

persoana asigurată. Despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei tripartite

între asigurat, persoana păgubită şi asigurator (societatea de asigurare), iar

în cazul în care înţelegerea nu se realizează, se stabilesc printr-o hotărâre

judecătorească pronunţată de o instanţă de judecată din România.

Dacă în cazul unui proces penal se realizează convenţia numai între

persoana păgubită şi asigurat, hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor

nu-l obligă şi pe asigurator. Astfel, în orice proces penal este obligatorie

chemarea asiguratorului, iar asiguratul este obligat să se apere (obligaţie de

diligenţă), după cum se impune şi citarea celui răspunzător de producerea

pagubei, în toate cazurile în care acţiunea civilă este pornită împotriva

asiguratorului. Dacă asiguratul dovedeşte că l-a despăgubit pe terţul

păgubit, asiguratorul este obligat, dacă plata s-a făcut în baza convenţiei

tripartite sau hotărârii judecătoreşti, să-l despăgubească pe asigurat. Dacă

asiguratorul nu a fost introdus în procesul penal, pentru recuperarea

despăgubirilor plătite terţului păgubit, asiguratul are dreptul la acţiune

împotriva asiguratorului în teneiul contractului de asigurare. Aşadar, deşi

58

Page 59: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

asiguratorul nu răspunde pentru paguba cauzată, el urmează să suporte

plata daunelor potrivit legii şi contractului, putând să refuze plata numai

dacă paguba a fost creată intenţionat.

În baza celor exspuse ipotetic mai sus, doctrina şi practica judiciară

nu au reuşit să cadă de acord în ceea ce priveşte poziţia procesuală a

societăţii de asigurare, catalogând-o ca parte responsabilă civilmente, parte

civilă (separată) sau substituit procesual. În cele ce urmează vom menţiona

argumentele folosite de susţinătorii celor trei variante.

a) Calitatea de persoană responsabilă civilmente. În procesul penal,

art. 23 şi 24 Cod Procedură Penală limitează numărul părţilor, în raportul

de răspundere civilă fiind chemaţi să răspundă inculpatul şi partea

responsabilă civilmente. Pornind de la această enumerare limitativă, unele

instanţe prahovene, cât şi din alte judeţe din circumscripţia Curţii de Apel

Ploieşti, au introdus în cauză şi au obligat societăţile de asigurare în calitate

de părţi responsabile civilmente la plata despăgubirilor civile către părţile

vătămate constituite părţi civile în procesul penal68. În această opinie,

încercând să de satisfacţie persoanelor păgubite, instanţele au asimilat

societatea de asigurare comitenţilor, a căror răspundere pentru fapta

prepuşilor este prezumată în baza unui contract de prepuşenie. Deşi

instanţele menţionate nu au motivat atribuirea calităţii de parte responsabilă

civilmente pentru societatea de asigurare, doctrina a imaginat câteva

posibile argumente69:

- întocmai ca în cazul răspunderii pentru fapta altuia, instituţia părţii

responsabile civilmente se bazează potrivit unor opinii doctrinare pe ideea

de garanţie, în speţă garantarea şi protejarea intereselor persoanelor

păgubite, dar şi pe ideea de risc asumat;

68 T.j. Prahova, dec. pen. nr. 16/1999; Jud. Ploieşti, sent. pen. nr. 2900/1998.69 Gheorghe Dumitru – “Societăţile de asigurare. Calitate procesuală” în R.D.P. nr. 4/2000, pag. 90-91.

59

Page 60: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

- rezolvarea acţiunii civile în procesul penal este diriguită de normele

de drept civil, astfel că persoana chemată în garanţie din procesul civil

devine parte responsabilă civilmente în procesul penal;

- posibilitatea oferită de lege persoanei păgubite de a acţiona în

judecată atât asiguratul, cât şi asigurătorul, acesta din urmă putând fi

obligat să plătească daune nemijlocit persoanei păgubite;

- deşi în cazuri restrânse, asiguratorul are totuşi posibilitatea acţiunii

în regres împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului de

circulaţie sau ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni ori autovehiculul a fost

condus fără încuviinţarea asiguratului;

- Codul de Procedură Penală nu prevede altă calitate pentru

persoanele chemate să plătească în locul inculpatului;

- între persoana păgubită, asigurat şi asigurator se poate perfecta o

înţelegere întocmai ca tranzacţia dintre reclamant şi pârât cu participarea

părţii responsabile civilmente.

b) Parte civilă separată. Din chiar definiţia dată în art. 24 alin. 3 Cod

Procedură Penală rezultă că partea responsabilă civilmente este persoana

chemată să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin

fapta inculpatului. Este, deci, o răspundere pentru fapta altei persoane, dar

o răspundere care presupune neîndeplinirea culpabilă a unor obligaţii. Însă,

în cazul asigurărilor de răspundere civilă, societăţile de asigurare au ca

obligaţie despăgubirea persoanelor păgubite prin fapta asiguratului în

limitele stabilite de contract sau de lege, o dată cu producerea cazului

asigurat. Deci, plata despăgubirilor se face în temeiul contractului şi nu se

întemeiază pe ideea de culpă care caracterizează răspunderea pentru fapta

altei persoane.

Astfel, asiguratorul este cel care are iniţiativa contractuală pentru a

înlătura efectele patrimoniale negative ale unor eventuale fapte ilicite

proprii, pe când prepusul încheie contractul cu comitentul în vederea

60

Page 61: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

obţinerii unei remuneraţii, şi nu pentru a se asigura de răspundere.

Asiguratorul poate fi obligat la plata despăgubirilor, dar dacă nu există

vreunul din cazurile prevăzute în art. 58 din Legea nr. 136/1995, nu are

posibilitatea exercitării acţiunii în regres, spre deosebire de partea

responsabilă civilmente care poate recupera întreaga suma plătită pentru

inculpat, pe calea acestei acţiuni. Tot astfel, se poate argumenta cu aceea că

prepusul acţionează ca un adevărat mandatar al comitentului şi, deci, fapta

sa ilicită este fapta comitentului70, situaţie ce nu poate fi întâlnită în

raporturile de asigurare. Deci, societatea de asigurare trebuie considerată ca

fiind parte civilă separată.

c) Nu în ultimul rând, s-a recurs şi la formula introducerii în cauză a

asiguratului în calitate de garant, idee care are în vedere asemănările dintre

contractul de fidejusiune reglementat în art. 1652 şi urm. Cod Civil,

contractul de asigurare şi instituţia giranţilor prevăzută în Legea nr.

22/1969. Astfel, s-a considerat că garantul este substituitul procesual al

asiguratului-parte în procesul penal71.

Este adevărat că, în ambele situaţii, ideea de garantare a posibilităţii

de reparare a prejudiciilor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin

fapta ilicită a altor persoane călăuzeşte preocuparea legiuitorului, dar tot

atât de adevărat este că fundamentarea celor două contracta este diferită.

Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu faţă de obligaţia

principală a debitorului către creditor, un contract prin care se dă naştere la

obligaţii numai pentru fidejusor, un contract cu titlu gratuit. Aceste

caractere juridice sunt de neimaginat în cazul contractului de asigurare,

care este un contract sinalagmatic, cu obligaţii reciproce, oneros, în care

asiguratorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare plătite de

asigurat, să-l despăgubească pe acesta la producerea elementului aleatoriu.

70 T.S., col. civ., dec. nr. 886/1957, în C.D., 1957, pag. 161.71 Valentin Mirişan – “Drept procesual penal”, Ed. Treira, Oradea, 2002, pag. 81.

61

Page 62: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

Practica fostei instanţe supreme72 a statuat că garantul urmează să fie

chemat în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, dar nu a atribuit

niciodată această calitate ADAS-ului, care deţinea în acea vreme

monopolul pe piaţa asigurărilor din România. De altfel, aceeaşi instanţă a

decis că ADAS-ul răspunde în baza unor raporturi juridice speciale de

asigurare care se rezolvă în afara procesului penal73.

CAPITOLUL V

CONSIDERAŢII FINALE

V.1. Comparaţie între participanţii în procesul penal şi

participanţii în procesul civil

72 T.S., dec. îndr. nr. 4/1973, în C.D., 1973, pag. 32.73 T.S., s. pen., dec. nr. 285/1983, în C.D., 1983, pag. 94.

62

Page 63: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

În ceea ce priveşte participanţii în procesul civil, există multe

deosebiri între cele două Coduri de Procedură, dar există şi unele

asemănări. Astfel, în ceea ce priveşte instanţele de judecată, distincţia este

aceea că avem în vedere toate celelalte secţii sau complete în afara celor

penale sau militare, în cazul proceselor civile. Iar în ceea ce priveşte

participarea procurorilor din cadrul Ministerului Public, aceasta se rezumă

numai la câteva situaţii prevăzute expres de lege sau la situaţiile când o

autoritate a statului este parte în procesul civil.

În ceea ce priveşte apărătorul, acesta are aceleaşi drepturi şi obligaţii

ca şi în cadrul procesului penal, în procesul civil el acţionând tot conform

normelor juridice prevăzute în Legea nr. 51/1995.

Referindu-ne la părţi, procesul civil nu se poate desfăşura fără

minimum două părţi principale: reclamantul şi pârătul. Trebuie menţionat

că pe parcursul procesului civil, terţii intervenienţi pot deveni subiecţi

procesuali distincţi sau pot realiza un litisconsorţiu cu unul sau unii dintre

reclamanţi sau pârâţi dobândind atât drepturile cât şi obligaţiile procesuale

ale acestora, în vederea susţinerii drepturilor subiective apărate ori a

realizării intereselor comune.

În ceea ce interesează subiectul lucrării noastre, succesorii pot

interveni în orice fază a procesului civil, ba chiar pot depune cererea de

chemare în judecată în numele autorului lor. Există, ca şi în procesul penal,

totuşi, câteva situaţii în care succesorii nu pot începe sau continua procesul

civil în numele autorilor lor, şi acestea sunt situaţiile în care dreptul

subiectiv sau interesul supus judecăţii este unul “intuitu personae”, cum ar

fi, de exemplu, acţiunea de dobândire a calităţii de curator ori cea de

desfacere a căsătoriei prin divorţ.

Din punctul de vedere al reprezentării, există aceleaşi reguli

obligatorii privind reprezentarea legală a persoanelor juridice, iar apărătorii

pot ori să acorde asistenţă juridică uneia din părţile procesului civil ori pot

63

Page 64: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

să o reprezinte pe întreg parcursul procesului în temeiul unei procuri sau

delegaţii avocaţiale. În practică, în procesele civile se întâlnesc însă şi cele

mai multe situaţii de reprezentare convenţională prin persoane particulare.

Referitor la substituiţii procesuali, nu există o astfel de instituţie

juridică în dreptul procesual civil, însă Codul de Procedură Civilă cuprinde

anumite norme privind posibilitatea apărătorului, a soţului sau a unor rude

apropiate uneia din părţi de a efectua anumite acte procesuale (cum ar fi

declararea apelului sau recursului ori a revizuirii).

V.2. Concluzii

Procesul penal concretizându-se printr-o activitate complexă care se

desfăşoară progresiv şi coordonat, înfăptuirea acesteia implică în mod

firesc o succesiune de situaţii cu relevanţă procesuală, provocate şi

rezolvate prin intervenţia unor persoane obligate sau interesate să asigure

desfăşurarea activităţii procesuale. Între diferitele persoane care participă la

producerea şi soluţionarea situaţiilor procesuale se nasc în mod inevitabil

anumite relaţii care dau loc unor raporturi juridice cu caracter procesual.

Procesul penal, în complexitatea sa, cuprinde o pluralitate de astfel de

raporturi procesuale, raporturi care se deosebesc prin conţinutul, prin

importanţa, prin persoanele între care intervin relaţiile specifice fiecărui

raport.

a) Raporturi principale, care sunt determinate de însuşi suportul

(temeiul) de fapt şi de drept al procesului penal, adică de conflictul de drept

penal care face obiectul cauzei penale. Aceste raporturi privesc deci

persoanele între care s-a produs conflictul de drept penal: persoana care a

comis infracţiunea şi persoana vătămată prin acea infracţiune. Caracterul

principal al acestor raporturi decurge, aşadar, din conexiunea lor cu

raportul de conflict care face obiectul procesului penal sub îndoitul aspect

64

Page 65: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

al conflictului de drept (latura penală) şi al conflictului de drept civil (latura

civilă). Când procesul penal are ca obiect mai multe fapte prevăzute de

legea penală, va exista o pluralitate de raporturi procesuale principale.

b) Raporturi judiciare. Desfăşurarea procesului penal efectuându-se

prin intervenţia obligatorie a organelor judiciare penale, în mod firesc o

sumă de situaţii procesuale sunt prilejuite de intervenţia acestor organe,

situaţii care dau loc la raporturi procesuale cu caracter judiciar şi constituie

sursa a numeroase relaţii între organele judiciare şi persoanele la care se

referă acele situaţii. În fiecare proces penal, numărul acestor raporturi

procesuale judiciare este corespunzător naturii cauzei penale care face

obiectul procesului penal şi condiţiilor în care se desfăşoară activitatea

procesuală.

c) Raporturi secundare. Pentru realizarea scopului porocesului penal,

adică constatarea şi sancţionarea la timp a infracţiunilor, este necesar să se

afle adevărul asupra cauzei penale care face obiectul procesului penal.

Înfăptuirea acestui rezultat face să devină necesar concursul tuturor celor

care ar putea contribui la descoperirea adevărului, iar acest concurs duce

implicit la anumite situaţii procesuale în care iau fiinţă numeroase raporturi

procesuale între organele judiciare şi persoanele care participă la aflarea

adevărului. Aceste raporturi procesuale, datorită caracterului lor derivat

faţă de raporturile procesuale principale, se numesc raporturi procesuale

secundare.

d) Raporturi civile. Când acţiunea civilă a persoanei vătămate este

alăturată acţiunii penale, în procesul penal vor exista în mod corespunzător

anumite raporturi procesuale principale şi secundare privind latura civilă a

procesului penal. Aceste raporturi procesuale sunt denumite civile şi au

caracter autonom faţă de raporturile procesuale ale laturii penale, ele

putându-se stinge sau supravieţui distinct faţă de acestea din urmă.

65

Page 66: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

e) Raporturi accesorii. În desfăşurarea procesului penal pot interveni

unele situaţii în privinţa cărora organele judiciare au posibilitatea de a lua

anumite măsuri procesuale cu caracter preventiv sau asigurător. În astfel de

situaţii se nasc în mod corespunzător raporturi juridice substanţiale (de

exemplu: în cazul privării de libertate sau al sechestrului penal) care dau

loc pe plan procesual la tot atâtea raporturi procesual colaterale faţă de

raportul procesual principal al procesului penal. Aceste raporturi procesuale

se numesc accesorii. Există desigur şi cauze penale în care ivirea acestor

raporturi este exclusă.

f) Raporturi de executare. Când procesul penal a luat sfârşit printr-o

hotărâre definitivă, dispoziţiile acesteia trebuie să fie aduse la îndeplinirea

prin executare, care constituie o fază procesuală. Executarea dă loc la

situaţii care devin sursă de raporturi juridice care în general au caracter

administrativ, ele devin însă procesual penale ori de câte ori se ivesc

incidente de executare (contestaţii) a căror rezolvare este dată în

competenţa organelor judiciare penale. Raporturile procesuale privind

executarea se numesc raporturi de executare.

Potrivit legii, desfăşurarea procesului penal presupune participarea în

primul rând a părţilor (ca subiecţi procesuali principali) la activităţile care

trebuie îndeplinite. În situaţia în care părţile nu pot să fie prezenta la una

sau mai multe activităţi, sau chiar absentează cu totul, drepturile şi

obligaţiile ale acestora sunt preluate de alţi subiecţi procesuali. După modul

în care aceşti subiecţi procesuali (care înlocuiesc părţile) intervin în

procesul penal şi în funcţie de natura drepturilor şi obligaţiilor pe care le

au, aceştia pot fi: succesori, reprezentanţi şi substituiţi procesuali.

În ceea ce priveşte participarea succesorilor în procesul penal,

trebuie reţinut faptul că în cazurile în care una din părţile procesului penal

decedează, dacă este vorba de o persoană fizică, sau când se reorganizează,

desfiinţează ori se dizolvă, dacă este vorba de o persoană juridică, atunci în

66

Page 67: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

cadrul procesului penal pot fi introduşi succesorii acestora. Privind

succesiunea persoanelor fizice se aplică normele juridice din Codul Civil şi

Legea nr. 319/1944 privind drepturile succesorale ale soţului

supravieţuitor, iar privind succesiunea persoanelor juridice se aplică

normele juridice din cadrul Legii nr. 31/1990, republicată (în cazul

societăţilor comerciale), din cadrul O.G. nr. 26/2000 (în cazul asociaţiilor şi

fundaţiilor cu scop nepatrimonial) sau din cadrul altor acte normative care

cârmuiesc regulile de încetare a capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

respective.

În ceea ce priveşte participarea reprezentanţilor, trebuie reţinut că

în desfăşurarea procesului penal prezenţa unora dintre părţi este necesară,

fie în mod permanent, fie doar la anumite acte. Astfel, pentru a nu

împiedica normala desfăşurare a procesului penal, s-a admis ca părţile care

nu se pot prezenta înaintea organelor judiciare să aibă, în general, dreptul

de a fi înlocuite prin reprezentanţi, care vor partcipa la activităţile

procesuale în numele sau în interesul părţii pe care o reprezintă. Cu privire

la participarea reprezentanţilor în procesul penal, se aplică regulile

contractului de mandat (cu clauze speciale referitoare la un anumit proces

aflat în curs de desfăşurare), cele din Legea nr. 51/1995, republicată (în

cazul reprezentărilor prin apărător-avocat) sau cele rezultate din

coroborarea Legii nr. 31/1990, republicată, Legii nr. 15/1990 şi a

regulemantelor interne ale persoanelor juridice (în cazul reprezentării

legale a acestei categorii de persoane).

Ultima categorie de participanţi speciali în procesul penal o

reprezintă substituiţii procesuali, care apar ca subiecţi în cadrul procesului

penal datorită unui drept procesual al lor, dar pentru valorificarea unui

interes legal al altuia. Aceştia au exerciţiul unor drepturi procesuale limitate

la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului penal. De obicei,

normele Codului de Procedură Penală indică ca substituiţi procesuali soţul,

67

Page 68: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

copiii majori sau alte rude ale părţii ce poate fi substituită, cât şi apărătorul

acesteia.

BIBLIOGRAFIE:

I. Legislaţie:

1) Constituţia României din 1991 (cu modificările aduse prin Legea de revizuire

publicată în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003);

68

Page 69: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

2) Codul de Procedură Penală român (cu modificările aduse prin Legea nr.

104/1992, Legea nr. 141/1996, O.U.G. nr. 207/2000 şi Legea nr. 281/2003);

3) Codul Penal român (cu modificările aduse prin Legea nr. 140/1996 şi Legea

nr. 169/2002);

4) O.U.G nr. 43/2002 privind înfiinţarea Parchetului Naţional Anticorupţie,

publicată în M.Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002.

II. Cursuri şi tratate:

1) Mihai Apetrei – “Drept procesual penal”, Ed. Victor, Bucureşti, 2001;

2) Matei Basarab – “Drept procesual penal”, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-

Napoca, 1973;

3) Alexandru Boroi, Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu – “Drept procesual

penal”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;

4) Petre Buneci – “Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Fundaţiei

“România de Mâine”, Bucureşti, 2003;

5) Gheorghe Chivulescu, I.V. Socec – “Revizuirea în dreptul procesual”, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1961;

6) Viorel Mihai Ciobanu – “Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, Ed.

Naţional, Bucureşti, 1996;

7) Nicolae Alin Dărângă – “Drept procesual penal român”, Ed. Mondograf,

Constanţa, 2001;

8) Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai,

Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu – “Explicaţii teoretice ale Codului

de Procedură Penală român. Partea generală”, Ed. Academiei, Bucureşti,

1976;

9) Vintilă Dongoroz, Gheorghe Dărângă, Siegfried Kahane, Dumitru Lucinescu,

Aurel Nemeş, Mihai Popovici, Petre Sârbulescu, Vasile Stoican – “Noul cod

de procedură penală şi codul de procedură penală anterior. Prezentare

comparativă”, Ed. Politică, Bucureşti, 1969;

10)Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Ilie Fodor, Nicoleta Iliescu,

Şerban Petrovici - “Modificările aduse Codului Penal şi Codului de Procedură

69

Page 70: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

Penală prin actele normative din anii 1956-1960”, Ed. Academiei, Bucureşti,

1962;

11)Ion Ionescu-Dolj – “Curs de procedură penală română”, Ed. Socec, Bucureşti,

1937;

12)Siegfried Kahane – “Dreptul procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1963;

13)Gheorghiţă Mateuţ – “Procedura penală”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

14)Valentin Mirişan – “Drept procesual penal”, Ed. Treira, Oradea, 2002;

15)Theodor Mrejeru – “Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999;

16)Ion Neagu – “Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, Bucureşti,

2002;

17)Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae –

“Manual de drept procesual penal”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999;

18)Adi Oroveanu-Hanţiu – “Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Europa

Nova, Lugoj, 1999;

19)Carmen Silvia Paraschiv, Anca Lelia Lörincz, Mircea Damaschin – “Drept

procesual penal”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2001;

20)Vasile Păvăleanu – “Drept procesual penal. Partea generală”, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 2002;

21)Alexandru Pintea – “Drept procesual penal. Partea generală şi specială”, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

22)Traian Pop – “Drept procesual penal. Partea specială”, Tipografia Naţională,

Cluj-Napoca, 1948;

23)Ovidiu Predescu – “Elemente de drept penal şi procedură penală”, Ed.

Printech, Bucureşti, 1999;

24)Ion Stoenescu, Savelly Zilberstein – “Drept procesual civil. Teoria generală”,

Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;

25)Ion Tanoviceanu – “Tratat de drept şi procedură penală”, Ed. Curierul

Judiciar, Bucureşti, 1927;

26)Grigore Gr. Theodoru – “Drept procesual penal. Partea specială”, Ed.

Cugetarea, Iaşi, 1998;

70

Page 71: Participantii in Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali

27)Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – “Drept procesual penal”, Ed. Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1979;

28)Adrian Tulbure – “Procedură penală română”, Ed. Omnia Uni-S.A.S.T.,

Braşov, 1999;

29)Nicolae Volonciu – “Tratat de procedură penală. Partea generală” (vol. I), Ed.

Paideia, Bucureşti, 1999;

30)Nicolae Volonciu – “Tratat de procedură penală. Partea specială” (vol. II),

Ed. Paideia, Bucureşti, 1999;

31)Nicolae Volonciu – “Tratat de procedură penală”, Ed. Michaela Press,

Bucureşti, 2001.

III. Articole (studii) de specialitate:

1) Ioan Doltu – “Rolul procurorului în prima fază a procesului penal cu privire

la respectarea normelor procesual penale care asigură şi garantează dreptul la

apărare al învinuitului şi inculpatului” în Dreptul nr. 7/1994;

2) Gheorghe Dumitru – “Societăţile de asigurare. Calitate procesuală” în R.D.P.

nr. 4/2000;

3) Gheorghiţă Mateuţ – “Apărătorul – subiect al procesului penal în lumina

ultimelor modificări legislative (I)” în Dreptul nr. 5/1996;

4) Gheorghiţă Mateuţ – “Apărătorul – subiect al procesului penal în lumina

ultimelor modificări legislative (II)” în Dreptul nr. 6/1996.

71