1

Parintele Arsenie Praja

pustnicul

2

Capitole Prefata ........................................................................................................................................................... 3

Intalnirea cu Parintele Arsenie ...................................................................................................................... 5

Fratele Aurel in Manastirea Ramet ............................................................................................................. 11

De ce i se spunea Parintele pustnic ? .......................................................................................................... 19

Parintele se muta la Posaga ........................................................................................................................ 23

Arestarea si procesul Parintelui .................................................................................................................. 29

Parintele se reintoarce la Manastirea Ramet si este hirotonit preot.......................................................... 37

Pribegia Parintelui ....................................................................................................................................... 39

Parintele se dovedeste a fi "inainte vazator" .............................................................................................. 41

Parintele Arsenie paraseste Rametul - "patria lui" - si se stabileste in Manastirea Crasna pentru

totdeauna .................................................................................................................................................... 46

Epilog ........................................................................................................................................................... 51

3

Prefata

Marturia despre parintele Arsenie Praja, pustnicul, pe care o aduce in aceasta carte parintele Nicodim

Dimulescu, staretul Manastirii Crasna, este de mare insemnatate pentru orice crestin: avem dovada ca

masura sfinteniei, la care cu totii suntem chemati si "fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei

12, 14), poate fi atinsa si in zilele noastre.

Daca parintele Arsenie ar fi ajuns acolo in urma vreunui doctorat in teologie ori abia dupa ce, fiind

hirotonit preot, s-a invesmantat in odajdii stralucitoare, pe buna dreptate s-ar fi spus ca la starea aceasta

nu poate ajunge oricine. Dar dansul nu avea nici o clasa si purta un palton rupt la poale, legat cu o sfoara

de canepa, iar pantalonii ii erau zdrentuiti. In plus, umbla numai descult, avea drept pat un scaun

obisnuit si postea tot timpul, hranindu-se doar cu zarzavaturi si fructe.

Desigur, la prima vedere, viata ascetica a Parintelui Arsenie ar putea sa apara ca o canonire imposibila a

trupului, necesara totusi pentru a ajunge la Hristos. Si, intr-o anumita masura, este chiar adevarat, caci

suntem chemati "sa ne curatim simtirile" asa incat nimic sa nu ramana necurat inlauntrul nostru, pentru

ca Domnul sa-si faca acolo salas, dupa cum a fagaduit (cf. Ioan 14, 23). Dar renuntarea la anumite bucurii

din lumea aceasta este, in acelasi timp, si o urmare a dobandirii Bucuriei celei adevarate, asa cum se

intampla omului care se slujeste pe intuneric de o lampa ori de o lumanare, de care insa nu mai are

nevoie dupa ce lumina soarelui patrunde in camara sa.

Sa ne amintim in acest sens si celebra marturie a lui Motovilov care, traind experienta luminii taborice,

vorbeste despre o caldura neobisnuita, cu toate ca se afla cu picioarele in zapada, despre un parfum

nemaiintalnit, despre o bucurie de negrait. Daca tot omul nazuieste sa ajunga la fericire si fiecare se

osteneste sa o obtina cum poate, singur Hristos ne va darui din belsug Fericirea cea adevarata si vesnica.

Multe alte lucruri minunate se mai spun in aceasta carte despre parintele Arsenie: a primit de la Domnul

darul tamaduirii, caci adesea bolnavii plecau acasa sanatosi de la dansul; era vazator cu duhul,

descoperind unor oameni anumite pacate grele; nu judeca pe nimeni; se ferea ca de foc de lauda

oamenilor; niciodata nu primea nimic de la nimeni; se ruga plangand; oricate ascultari avea, nu lipsea de

la slujbele cele randuite in manastire.

Insa mai mult decat toate acestea, in relatarea despre Parintele Arsenie Pustnicul impresioneaza

bunatatea sa, purtarea de grija si dragostea pe care o avea fata de aproapele. Aceasta dragoste facea -

dupa cum isi aminteste copilul de atunci, astazi vrednicul parinte Nicodim - ca "simpla lui prezenta" sa iti

nasca in suflet "o fericire nemaiintalnita".

Este de remarcat faptul ca Parintele Nicodim nu staruie prea mult asupra unor adevarate minuni din

viata Parintelui Arsenie, socotindu-le oarecum firesti, mai ales cand este vorba despre un om sfant, si

insista mai cu seama asupra blandetii si dragostei cu care Parintele Pustnic ii primea pe toti aceia care il

cautau, considerand, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel (cf. I Corinteni 13), ca dragostea este mai de pret

decat toate celelalte.

4

Si intr-adevar, acele intamplari minunate nu sunt decat consecinte, roade ale dragostei sale. Iar exemplul

cel mai graitor pe care il avem in acest sens in viata Parintelui Arsenie este atitudinea sa in fata mortii.

Domnul i-a descoperit cu mult inainte ca intr-o zi se va stabili pentru totdeauna la Manastirea Crasna, iar

cand s-a apropiat ceasul, "cand a venit porunca de sus", a lasat locurile natale si Manastirea Ramet,

mergand tocmai la Crasna, unde se afla ucenicul sau drag, parintele Nicodim. Mai mult, stia chiar ceasul

in care va pleca din lumea aceasta. Intr-una din zilele insorite dinaintea Pastilor, cu putin timp inaintea

mortii sale, a spus: "este foarte frumos, adevarata primavara dar vine el, Pastile, si o sa fie si mai

frumos". Si a chiar anuntat ca pomana ce i se va face nu va fi de post, ci "numai cu fripturi si cozonac".

Intr-adevar, in noaptea de Pasti, cand clopotele au inceput sa bata pentru slujba Invierii, Domnul l-a

chemat la El. A plecat spunand: "Adevarat a inviat Domnul!"

In ziua premergatoare mortii, Parintele nu era deloc speriat ci, dimpotriva, bine dispus. Astfel s-au

implinit in viata sa cuvintele Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan care spunea ca "dragostea alunga frica"

(I Ioan 4, 18), si inca frica de moarte, prin care diavolul il tine pe om in robie (cf. Evrei 2, 14-15)

Intreaga viata a parintelui Arsenie, dar mai cu seama dragostea sa, semn al prezentei Duhului Sfant, apoi

momentul in care Dumnezeu l-a chemat la El, toate ne indreptatesc sa credem, impreuna cu Parintele

Nicodim, ca Parintele Arsenie era, cu adevarat "un Sfant ratacit printre noi, cei multi si impovarati cu tot

felul de pacate".

Vasile Manea

5

Intalnirea cu Parintele Arsenie

Ziua de 1 decembrie a anului 1948 a ramas pentru mine o zi cu totul deosebita, o zi memorabila, de

neuitat, o borna de hotar pe cararea vietii mele. Desi acea zi insemna un inceput de iarna, caci in acel an

iarna se instalase deja de cateva zile bune, pentru mine avea sa insemne inceputul unei primaveri, a

primaverii duhovnicesti. In ceea ce avea sa fie prima zi a vietii mele monahale, pasii m-au purtat catre

Sfanta Manastire Ramet din Muntii Apuseni. Asa a randuit Bunul Dumnezeu ca in aceasta binecuvantata

zi, cand mi se deschidea calea spre "viata ingereasca", sa-l cunosc pe Fratele Aurel Praja.

In dimineata de 30 noiembrie plecasem din casa parinteasca, asezata intr-un sat modest din Arges.

Aveam numai 13 ani si jumatate si ma insotea un consatean cu putin mai mare decat mine. Acesta insa

era deja frate de manastire, caci fusese primit in obste cu cateva luni mai inainte si, cunoscandu-mi

dorinta de a ma calugari, i-a convins pe parintii mei sa-mi dea voie sa plec impreuna cu el. Tatal meu m-a

condus pana la Calimanesti.

In vremea aceea transportul pe calea ferata facandu-se cu mari dificultati, am ajuns cu greu la Teius, de

unde am pornit-o pe jos pana la manastire, cale de 18 km.

In urma cu cateva zile ninsese mult, dar cerul descoperindu-se, pe masura ce trecusem de satul Geoagiu

de Sus, unde soarele abia de se mai zareste in timpul zilei, gerul se facea tot mai mult simtit. Dar tot atat

de mult crestea si dorinta mea nerabdatoare de a ajunge mai repede la manastire, avand un straniu

sentiment ca cineva ne asteapta si ca vom gasi caldura de care aveam atata nevoie in acele momente. Cu

aceste sentimente, dupa lungul drum pe care-l parcursesem, in clipa in care am zarit manastirea, parca

dintr-o data nu mi-am mai dat seama de mainile si picioarele inghetate, ci simteam mai curand o caldura

tainica ce-mi strabatea tot corpul. Cand am intrat pe poarta si am ajuns in curtea manastirii, am avut

ciudata senzatie ca totul imi este cunoscut. Impunatoarele stanci ce strajuiesc manastirea, care te fac sa-

ti simti mai pregnant nimicnicia in fata dimensiunilor lor si care parca iti dau infricosatori fiori de vesnicie

prin maretia lor neschimbata de la tocmirea lumii, mi se pareau atat de prietenoase, de parca le-as fi

cunoscut din totdeauna, ceea ce ma facea sa traiesc o adevarata stare de bucurie, ca si cum abia acum

revenisem acasa.

Intrand in bucatarie, am gasit trei calugari, care s-au bucurat si s-au manifestat fiecare in felul sau, de

revenirea fratelui Costica. Acesta m-a prezentat spunandu-le: "Iata, am adus si un alt frate". La auzul

acestor cuvinte, unul dintre cei trei calugari, cu numele de Longhin Pop, mi se adresa cu o voce de

bariton:

"Adevarat, mai copile, tu vrei sa te faci calugar?" Eu am raspuns un simplu "da", dar, desi l-am rostit cu

toata convingerea, probabil datorita emotiei, l-am rostit cu vocea cam stinsa, la care parintele adauga

razand: "O, saracul de tine!" Dar un alt calugar se intinde spre mine, ma trage mai langa soba si mai

aproape de dansul si, luandu-mi mainile amandoua in mainile lui si frecandu-mi-le, mi se adreseaza

zambind cald, parinteste: "Mai, dragul mosului, aproape ai inghetat; stai aici si te incalzeste bine la soba

si, pana va veti dezgheta, va vom pregati ceva papica".

6

Acest om, cu un duh atat de cald si primitor, cu o vorba atat de blajina, cu care m-a cucerit din prima

clipa, nu era altul decat Fratele Aurel Praja, adica cel care mai tarziu avea sa devina Parintele Arsenie

Pustnicul, omul minunat pe care Dumnezeu mi l-a scos in cale si care mi-a marcat existenta pentru tot

restul vietii, incepand din ziua aceea de neuitat de 1 decembrie 1948, un fel de a doua nastere a mea.

Il priveam pentru prima oara, cu admiratia si dragostea sincera de copil, dar datorita caldurii sufletesti cu

care ma primise, ma uitam la dansul nu ca la un om pe care abia l-am cunoscut, ci ca la cineva foarte

apropiat, ca la cineva din familie, pe care nu-l mai intalnisem de multa vreme. Ma castigase din primele

momente, cu vocea lui blajina, cu bogatia si daruirea lui sufleteasca, si-mi venea sa-mi exprim starea

sufleteasca, asa cum fac mai toti copiii, strangandu-l in bratele mele de copil, dar n-am indraznit din

pricina timiditatii. Poate ca primele impresii si sentimente ale acestei memorabile intalniri se datorau in

mare parte faptului ca prietenul meu Costica imi vorbise multe despre dansul. El incercase, dupa puterile

lui, sa ma pregateasca sufleteste pentru intalnirea cu Pustnicul, cum i se spunea inca de pe atunci

Fratelui Aurel de catre majoritatea credinciosilor, dar acum, vederea fata catre fata intrecea tot ce-mi

spusese Costica. Vazandu-l in came si oase, imi aminteam despre cele ce-mi spusese referitor la modul

lui de viata, la simplitatea imbracamintii lui, imi aminteam ce-mi povestise despre mancarea lui de post

permanent. Dar mai mult decat acestea, mi-au ramas in suflet cele ce-mi spusese despre bunatatea lui si

in special despre intelepciunea, despre graiul sau bland, care erau ale unui adevarat sfant. Avand in

minte toate acestea, pot sa inteleg astazi de ce prima intalnire cu Parintele Arsenie mi s-a parut atunci

mai curand o revedere.

Al treilea calugar era Parintele Damaschin Rotaru, pe vremea aceea simplu monah, care mai tarziu a fost

facut ieromonah.

Cat priveste imbracamintea simpla a Parintelui Arsenie, ca sa se inteleaga mai bine in ce consta aceasta

simplitate, voi face o descriere succinta a tinutei sale vestimentare. S-ar putea spune ca era mai curand o

tinuta ponosita, care starnea mila si compatimirea oricui. Fiind iama, purta un palton rupt la poale si,

pentru ca nasturii disparusera de mult, se incingea cu o sfoara de canepa, ce avea mai multe noduri. La

gat avea ceva care parea ca fusese candva un fular, dar acum aceasta treanta ii acoperea pieptul acolo

unde nu era acoperit de asa-zisul palton. Pantalonii, de culoare gri, din lana, material lucrat in casa, erau

zdrentuiti la glezne. Pe deasupra mai purta ceva ca o inchipuire de sort, dar care nu era altceva decat o

bucata de pres, pe care o legase in jurul mijlocului tot cu o sfoara de canepa. Umbla mereu cu capul

descoperit si ceea ce impresiona cel mai mult era faptul ca umbla descult tot timpul. Cei care vedeau

aceasta considerau un miracol ca umbla fara incaltaminte, si cred ca nu greseau. Imbracamintea lui era

stropita cu var, cu mortar, cu vopsele si cu alte materiale cu care dansul lucra, fiind priceput in multe

meserii.

Il priveam cu mirare pe acest om care avea o imbracaminte cu totul neobisnuita, cum nu mai vazusem

pana atunci, si pe vremea aceea nu-mi dadeam seama de ce, dar simteam ca, in ciuda acestei tinute si

dincolo de ea, calugarul acesta avea un duh aparte, caci simpla lui prezenta parca radia ceva ce-mi

procura o fericire la culme, nemaiintalnita.

Uitasem cu totul de oboseala celor 18 km, de gerul indurat, de foame, iar de cei de acasa, de care ma

despartisem de mai bine de 35 de ore, nu puteam sa-mi mai aduc aminte, caci in omul sfant din fata mea

7

vedeam in acelasi timp pe mama, pe tata, si gaseam toata dragostea si bunatatea parinteasca, de care,

copil inca fiind, aveam atata nevoie. Probabil ca tocmai datorita acestei stari sufletesti aveam senzatia ca

sunt deja unul din obstea manastirii.

In timp ce eu si Costica ne potoleam foamea, s-a auzit toaca pentru Vecernie, apoi s-a auzit clopotul.

Terminand de mancat, Fratele Aurel ne-a sfatuit ca inainte de a intra in biserica sa mergem in camera

unde urma sa dormim si sa ne lasam acolo bagajul saracacios. De-abia am intrat in camera pe care

Costica o stia, ca Fratele Aurel a si aparut cu bratul plin de lemne spunandu-ne: "Ia uitati, mai puisori, v-

am adus lemne de foc sa nu va fie frig; fratiile voastre mergeti la slujba, caci de foc ma ocup eu".

Am mers in biserica unde, cat timp a durat Vecernia, am urmarit cu o curiozitate fireasca pentru copilul

de atunci tot ce se petrecea acolo: miscarile calugarilor prezenti, incepand cu parintele care slujea in

altar, apoi ii priveam pe cei ce cantau la strana, pe cei ce sedeau in strane dar nu cantau si, de asemenea,

luam seama si la acel necontenit du-te-vino al paracliserului. Asteptam sa apara si Fratele Aurel, fiind

nerabdator sa vad si felul lui de a se purta in biserica, dar spre parerea mea de rau dansul nu a aparut.

La sfarsitul slujbei ne-am indreptat spre camera, unde l-am aflat pe Fratele Aurel bagand lemne in soba.

Acesta, ridicandu-se, ne-a privit cu multa blandete si ne-a spus: "Mai copilasi, uitati, soba deja s-a incalzit

si pana o sa va culcati se va face asa de cald de o sa vreti sa mai deschideti si usa". Apoi, indreptandu-se

spre mine, m-a intrebat daca mi-a placut in biserica; am raspuns simplu: "Mi-a placut", dar in sinea mea

imi parea rau ca nu eram capabil sa leg mai multe cuvinte, ca sa-i spun cat de mult mi-a placut si ce fericit

eram.

Am multumit pentru invitatia la cina, dar am refuzat caci eram deja satui si ne-am multumit doar cu

cateva mere de acasa. Fratele Aurel a plecat spunand sa avem grija sa nu mai bagam lemne pe foc si ca

ne revedem dupa Pavecernita. Eu, nefiind obisnuit cu slujbele manastiresti, nu stiam ce este aceia

Vecernie sau Pavecernita, dar le-am luat ca atare, neintreband niciodata, intrucat, chiar daca as fi

intrebat, nu cred ca as fi priceput mare lucru.

Ramanand numai cu Costica, l-am intrebat daca Fratele Aurel a mers la masa, insa acesta mi-a raspuns ca

nu stie. Dar a adaugat ca dansul merge rar la masa de obste, din cauza ca nu intotdeauna poate manca

ceea ce se serveste la masa. Mancarea Fratelui Aurel este foarte simpla, pustniceasca: numai zarzavaturi

si fructe, iar in posturi, fara ulei.

Multa vreme dupa aceea n-am mai pus nici o intrebare si am ramas gandindu-ma la felul de viata al

acestui om, care desi abia il cunoscusem, imi parea un om sfant, dar oboseala si caldura m-au toropit si

am adormit.

Cand a batut toaca de Pavecemita, Costica m-a trezit si am plecat imediat la biserica, unde ascultam

slujba. Eu insa eram tot timpul cu ochii pe calugari, pentru a ma obisnui cu miscarile lor, pentru a le

putea intelege mai bine, dar, spre regretul meu, nici de data aceasta Fratele Aurel n-a aparut si am ramas

foarte nedumerit. In mintea mea de atunci nu puteam concepe cum este posibil ca un om sfant, cum

deja imi conturasem parerea despre Fratele Aurel, cum un astfel de om sa lipseasca de la slujbele ce se

fac in biserica.

8

Dupa Pavecernita ne-am intors in camera si, urmarit tot timpul de nedumerirea mea, l-am intrebat pe

Costica: "De ce Fratele Aurel n-a venit la biserica, nici la Vecernie nici la Pavecemita?" Acesta insa mi-a

raspuns imediat si cu toata convingerea: "Ba a fost, numai ca locul lui este langa usa si niciodata nu

merge in fata". Cu timpul aveam sa ma conving ca intr-adevar Fratele Aurel statea smerit la usa, sau

ascuns intr-un alt colt mai intunecos din pronaos. Referindu-ma la acest loc din biserica, unde se ruga

Fratele Aurel, pot marturisi cu toata certitudinea, ca de acolo n-a mers mai in fata decat atunci cand a

intrat direct in Sfantul Altar, anume in Duminica Tomii din anul 1955, cand a fost hirotonit intru preot,

dupa ce in sambata dinainte fusese facut diacon.

Revenind insa la memorabila zi de 1 decembrie a acelui an, seara, dupa slujba, abia ma lamurise Costica

asupra locului de rugaciune al Fratelui Aurel in biserica, ca acest pustnic minunat - dar, dupa parerea

mea de atunci, mai mult decat ciudat - a si aparut in camera spunand: "Am venit sa vedem daca s-a

incalzit bine si sa va intreb daca ma primiti si pe mine ca sa dorm aici", in primul moment nici eu, nici

Costica n-am zis nimic, dar apoi, adresandu-mi-se direct mie, m-a intrebat: "Ce zici, mai puisorule, pot sa

dorm si eu aici?" Am stat putin pe ganduri, apoi i-am raspuns oarecum contrariat: "Desigur, dar cum o sa

dormim toti trei intr-un pat ca acesta?" Fratele Aurel insa imi indeparta nelinistea zicand: fii fara grija,

mai puisor, pentru ca eu am patul meu". La inceput am crezut ca glumeste, sau poate vrea doar sa ma

incerce pentru a vedea in ce masura mi-ar face placere prezenta sa in camera noastra. Dar dansul a

plecat spunand ca merge sa mai aduca ceva lemne, pentru ca, fiind atat de frig, peste noapte se va raci

camera. Noi insa, obositi, facandu-ne doar o scurta rugaciune, ne-am culcat imediat si am adormit, cum

se spune, fara vise.

Pe la orele 5 dimineata, ne-au trezit bataile de toaca, paracliserul trecand chiar prin dreptul camerei

noastre. Indata ce ne-am trezit, cu toate ca era intuneric, mi-am dat seama ca in camera se mai afla

cineva, care nu putea fi altul decat Fratele Aurel. Acesta, trezindu-se din cauza zgomotului nostru, ni se

adresa cu aceeasi blandete care ma cucerea: "Ei, mai copilasi, cum ati dormit si ce ati visat?" Apoi,

bajbaind dupa chibrituri, aprinse lampa de gaz si atunci mi-am dat seama ca Fratele Aurel dormise intr-

adevar in camera cu noi, avand insa drept pat un scaun obisnuit, dar cu rezematoare.

Chiar daca nu eram nici macar incepator (ce incepator puteam fi la doar 13 ani, neavand nici macar o zi

de vietuire intr-o manastire!), chiar daca nu aveam la vremea aceea nici cea mai mica idee despre ceea

ce inseamna "nevointa", totusi, aceasta constatare m-a impresionat in asemenea masura, incat valoarea

acestui om a crescut in ochii mei neobisnuit, de mult, asa incat ma uitam la dansul cu tot mai multa

dragoste, dar si cu o oarecare teama. Simteam in adancul meu ceva care parca-mi spunea ca Fratele

Aurel trebuie sa fie cu totul deosebit nu numai de ceilalti oameni, ci chiar si fata de ceilalti calugari.

Meditatia mea a fost intrerupta de toaca si de participat la Utrenie si la Sfanta Liturghie. Nu am putut

rezista curiozitatii mele de copil, care m-a indemnat sa verific cele spuse de Costica. De aceea, ca sa ma

conving ca Fratele Aurel are un loc al lui langa usa, cam pe la jumatatea slujbei, am cautat sa ies din

biserica si, cu adevarat, acolo l-am vazut pe Fratele Aurel. Statea in picioare, drept, cu capul putin aplecat

in fata si cu amandoua mainile impreunate la piept. Isi cautase o asemenea pozitie, ca nu cumva sa

deranjeze pe cei care intrau sau ieseau din biserica. Aici si asa "s-a nevoit" acest om cu totul si cu totul

deosebit, pana cand, dupa cum am amintit deja, a fost chemat sa slujeasca in altar.

9

Dupa terminarea Sfintei Liturghii - era a doua zi din viata mea manastireasca - la ora obisnuita s-a servit

masa de pranz. Era pentru prima oara cand luam masa intr-o trapeza; a fost un adevarat ceremonial.

Erau adunati toti calugarii si lua parte chiar si Fratele Aurel. Fiind postul Craciunului, acesta venea mai

des la masa de obste. Dupa masa de pranz, Fratele Aurel, impreuna cu inca doi calugari, a plecat cu boii

ca sa mai aduca ceva lemne de foc. Desi era o zi foarte geroasa, cu multa zapada pe drum, Fratele Aurel

mergea tot descult in urma boilor, de parca ar fi fost vara. Ma uitam la picioarele lui inrosite de ger si nu

puteam intelege cum de este posibil asa ceva, ca un om sa umble descult pe o astfel de vreme, in plina

iarna!

Dupa ce s-a intors de la padure, a venit in camera noastra, bucurandu-se ca focul arde in soba si este

cald. in noaptea urmatoare a dormit tot la noi, si, bineinteles, tot pe scaun.

Vreau sa precizez ca tot timpul cat am stat in preajma dansului nu l-am vazut niciodata stand culcat in

pat, decat atunci cand era bolnav, ori asta se intampla foarte rar. In rest, patul lui era intotdeauna

scaunul, rareori sprijinindu-si capul pe masa. Tot timpul dormea imbracat, asa cum umbla ziua. Dupa ce

s-a calugarit, niciodata nu l-am vazut fara dulama pe el, decat atunci cand s-a imbolnavit rau, inainte de

moarte, pe cand se afla in Manastirea Crasna. Atunci ma aflam langa dansul si l-am ajutat sa se dezbrace

de hainele groase. Fiind slabit de boala, a acceptat sa stea culcat in pat, imbracat subtire, fara dulama.

In iarna dintre anii 1948 - 1949, petrecuta la Manastirea Ramet, timpul trecea frumos si, pe masura ce

ma invecheam in manastire, ma simteam tot mai fericit de bunatatea cu care ma coplesea Fratele Aurel.

Purtarea lui de grija si dragostea pe care mi-o arata tot timpul ma faceau sa nu ma simt niciodata ca un

copil printre straini si departe de casa parinteasca.

In iarna aceea, Fratele Aurel "a facut ascultare" (asa cum aveam sa-mi dau seama cu timpul ca se spunea,

in limbajul manastiresc, la indatoririle ce trebuiau indeplinite) mai mult la bucatarie si m-a luat si pe mine

pe langa dansul, sa-l ajut in acea ascultare, fapt care pentru mine a insemnat bucurie peste bucurie,

aceea de a fi cat mai mult timp in preajma sa. De altfel, privind retrospectiv lucrurile, nici nu se putea

gasi pentru mine un loc mai potrivit, deoarece eram cel mai tanar dintre toti cei aflati atunci in

manastire, si nu stiu ce altceva as fi putut sa fac. Asadar, fiind toata ziua pe langa Fratele Aurel, am avut

posibilitatea sa-i cunosc nemijlocit modul de viata si sa aflu mai multe despre dansul.

Astfel, am aflat ca s-a nascut in anul 1911, in satul Cheia Rametului, un sat situat cam la 4 sau 5 km nord

de Manastirea Ramet. Se tragea dintr-o familie cu stare materiala mijlocie. Dupa cate mi-aduc aminte, au

fost 4 frati: 3 baieti si o fata. Eu l-am cunoscut numai pe unul dintre frati, cu numele de Simion, cel care a

ramas in casa parinteasca.

Pentru ca Fratelui Aurel nu-i placea sa vorbeasca despre sine, n-am prea putut sa aflu mai multe despre

copilaria si adolescenta sa. Tot ce stiu este ca, pe cand avea 18 sau 19 ani, a plecat din sat si a vizitat

cateva manastiri, dar niciodata n-am aflat care anume. In schimb, de mai multe ori l-am auzit spunand:

"Dumnezeu mi-a randuit ca sa intalnesc duhovnici sfinti, atunci cand aveam mare nevoie de sfatul lor".

Cat va fi stat prin manastirile vizitate n-a spus, dar eu cred ca n-a stat prea mult. Totusi, banuiesc ca

intalnirile pe care le va fi avut cu cei pe care ii va fi intalnit l-au impresionat intr-o asemenea masura,

10

incat de atunci Fratele Aurel si-a schimbat total viata si, chiar daca era inca foarte tanar, a inceput sa

traiasca o viata de adevarat calugar, dispretuind lumea cu toate placerile, ispitele si desertaciunile ei.

Probabil ca de atunci s-a hotarat sa nu mai manance niciodata came si nici branzeturi sau oua.

Un timp a mai ramas in satul Geoagiu de Sus, lucrand in atelierul de fierarie al unui iscusit cauaci (fierar),

pe nume Suciu Nicolae, cu dorinta de a invata aceasta meserie, dupa cum a si invatat-o. Intamplarea a

facut ca sa-l cunosc personal pe renumitul cauaci, care avea pentru Fratele Aurel numai cuvinte de lauda,

iar fetele acestuia, care erau foarte credincioase, il cinsteau pe Fratele Aurel ca pe un mare si intelept

duhovnic.

Este posibil ca Fratele Aurel sa mai fi fost intre timp si prin alte localitati, probabil chiar si prin orase,

unde a mai invatat si alte meserii, caci numai asa s-ar explica faptul ca era atat de priceput in toate. In

afara de fierarie, se mai pricepea, la fel de bine, la zidarie, dulgherie si lacatuserie. Se descurca pana si in

probleme de mecanica fina, caci stia sa repare cu mare precizie o masina de scris, sau una de cusut. La

bucatarie lucra deosebit de curat si pregatea bucate gustoase fara sa le guste macar. Avea un deosebit

simt al proportiilor, atat de important in arta culinara.

11

Fratele Aurel in Manastirea Ramet

In anul 1940 Fratele Aurel il intalnise in Geoagiu de Sus pe Parintele Evloghie Ota, un destoinic si vrednic

calugar, sosit din Sfantul Munte cu dorinta de a reinfiinta Manastirea Ramet, care fusese pustiita de catre

catolici cu aproape 200 de ani in urma. Fratele Aurel a fost incantat de intentia acestui parinte si s-a

hotarat sa-i urmeze si impreuna sa inceapa munca de refacere a asezamantului monahal. Manastirea

Ramet se afla in ruina, dar era incarcata cu un trecut maret si plin de istorie romaneasca.

De buna seama ca Fratele Aurel cunostea bine starea manastirii pe langa care trecuse de multe ori,

atunci cand mergea din satul sau spre Geoagiu sau mai departe. El insusi imi spunea ca, deseori, in

drumurile sale, ramanea peste noapte printre ruinele acestei manastiri. Sunt sigur ca, pe langa

rugaciunile pe care le inalta acolo, in singuratatea si pustietatea ruinelor, medita indelung la trecutul

zbuciumat al manastirii si se mahnea in sinea lui de starea in care ajunsese manastirea. Si sunt convins ca

in rugaciunile lui, nu uita sa ceara lui Dumnezeu sa trimita omul providential pentru restaurarea acestei

vechi vetre monahale.

Intalnindu-l pe Parintele Evloghie Ota (nascut in Geoariu de Sus), care era stapanit de dorinta inflacarata

de a reface manastirea, Fratele Aurel nu a ramas nepasator, ci i s-a alaturat imediat, el insusi fiind plin de

aceeasi sfanta ravna. Desigur ca-I va fi multumit lui Dumnezeu Care i-a randuit aceasta sansa de a se

numara printre cei ce vor trudi la ridicarea Manastirii Ramet din starea jalnica in care au adus-o, timp de

sute de ani, vicisitudinile vremurilor, prin dusmanii Ortodoxiei, dar si necrutatorul timp, prin intemperii.

In acest fel, dupa peregrinarile sale de pana atunci, Fratele Aurel isi gaseste, in sfarsit, locul pe masura

chemarii lui launtrice, stabilindu-se in Manastirea Ramet unde va munci cu multa tragere de inima la

reinvierea acesteia sub conducerea inimosului staret Evloghie, care a stiut intotdeauna sa aprecieze

devotamentul acestui nevoitor din obstea pe care o formase in jurul sau.

Nu cred ca gresesc deloc daca am sa spun ca cel mai ocupat vietuitor din obstea Manastirii Ramet era

Parintele - chiar daca in perioada aceasta de inceput eu il cunosteam dupa cum i se adresau ceilalti, adica

Fratele Aurel, in continuarea relatarii, am sa ma refer la Parintele Arsenie, sau, pe scurt, la Parintele -,

pentru ca el avea cele mai multe ascultari incredintate si prezenta sa era solicitata peste tot.

Mesterii de tot felul, si in primul rand zidarii care lucrau pe santierul din manastire, ii cereau sfatul ori de

cate ori aveau nevoie; il intrebau pentru ca era priceput in aceasta meserie, dar in primul rand pentru ca

Parintele Staret il desemnase sa dirijeze lucrarile atunci cand dansul lipsea din manastire. Si cum

Parintele Staret lipsea destul de mult din manastire, trebuind sa alerge dupa materiale si ajutoarele

necesare la reconstructia manastirii, evident, toti apelau la sfatul sau.

Dupa cum spuneam mai sus, Parintele era foarte priceput si la bucatarie, iar in perioada aceea de intense

lucrari de constructie, fiind muncitori multi pe santier, plus obstea manastirii, la care se mai adaugau si

vizitatorii ocazionali, la bucatarie se muncea din greu si de multe ori Parintele intervenea personal cu

sfaturi sau muncea in rand cu ceilalti.

12

La gradinarit, de asemenea, Parintele era tare priceput, un adevarat maestru; el conducea toate lucrarile

de gradinarit incepand din iarna, cand pregatea rasadurile, primavara cu plantatul, vara cu lucrarile de

intretinere, iar toamna cu recoltatul si conservarile pentru iarna.

Oricate preocupari avea, si acestea nu erau putine, Parintele nu lipsea nici de la slujbele cele randuite:

ale Vecerniei, Utreniei si ale Sfintei Liturghii care se oficia zilnic si foarte de dimineata.

Calugarii si fratii de obste, fiecare apelau la Parinte fie pentru a-l ruga sa-i repare un pantof, fie vreun

obiect casnic.

Timpul cel mai mult, Parintele il petrecea cu credinciosii care, de la o vreme, veneau in numar tot mai

mare, multi dintre ei fiind bolnavi si cu fel de fel de afectiuni sau probleme delicate de familie si aproape

toti cautau sa-l intalneasca pe "Pustnicul" de la care asteptau sa primeasca alinare, mangaiere,

dezlegarea anumitor taine, sau sa auda intelepte sfaturi in legatura cu necazul fiecaruia, precum si

indrumari pentru viitor.

Parintele era plin de dragoste si bunatate fata de toata lumea si cu aceeasi ravna venea deopotriva in

ajutorul fiecaruia: bogat sau sarac, invatat sau neinvatat, pentru ca el era asa cum spune Sfantul Apostol

Pavel cel care "plangea cu cei care plangeau si se bucura cu cei care se bucurau". Pentru fiecare,

Parintele era un "doctor fara de arginti", pentru ca nu primea nimic de la nimeni, multumindu-se cu ce

primea de la manastire atunci cand avea nevoie, dar si de la manastire primea foarte rar, adica numai

atunci cand o anumita haina devenea imposibil de purtat din cauza prea marii uzuri.

Parintele era oricand gata sa ajute pe oricine, slujind pe Dumnezeu si oamenilor cu timp si fara timp. In

tot ce facea si in orice ascultare pe care o indeplinea punea multa dragoste, blandete, rabdare si o

desavarsita modestie. El niciodata nu lasa impresia ca ar dori sa dea ordine sau sa comande, desi dirija

lucrari dificile, de tot felul, dar nu ca si cand ar fi sef, pentru ca nu striga dupa nimeni, nu ridica tonul la

nimeni si facea totul in liniste. Aceste calitati care, ca niste aureole luminoase, il impodobeau pe acest

om minunat, au facut ca el sa devina Parinte inca de pe vremea cand nu era nici preot si nici macar

monah. Acestuia, care nu era duhovnic ci doar un simplu frate de manastire, i se cereau sfaturi

duhovnicesti; el, fara nici o clasa, corecta si indrepta pe cei invatati; tamaduia si alina dureri sufletesti si

chiar trupesti, el, care nu avea vreo pregatire speciala in acest sens, dar il avea pe Hristos in Care si

pentru Care traia, iar Hristos facuse din el povatuitor intelept si doctor sufletesc, dupa cum se canta si in

troparul din Duminica Rusaliilor: "Cela ce prea intelepti pe pescari ai aratat".

Deseori Parintele era chemat la staretie unde Parintele Staret il retinea in discutii lungi. Acolo i se cerea

parerea in diferite probleme delicate, privind bunul mers al manastirii, pentru ca acest pustnic, printre

altele, era si un bun psiholog si cand i se cerea parerea niciodata nu gresea in aprecieri, cunoscand foarte

bine starea sufleteasca a oamenilor cu toate ca niciodata nu studiase psihologia, ba presupun ca nici

macar cuvantul "psihologie" nu-i spunea mare lucru.

Ca Parintele era considerat un vazator cu duhul nu mai este nici un secret, desi el niciodata n-a acceptat

sa i se spuna ca ar avea acest dar. Si se ferea ca de foc sa faca descoperiri din trecut cuiva sau sa

proroceasca viitorul. Toti cei care considerau ca are darul de a cunoaste gandul, trecutul si viitorul

13

omului, faceau aceasta apreciere avand ca argumente de necontestat chiar sfaturile pe care le primea

fiecare, pentru ca Parintele, fara sa-i asculte prea mult, le dadea povete cu referire directa la necazul sau

suferinta pentru care venisera la manastire; de aceea il cautau pe dansul in mod special. La fel proceda

Parintele si cu personalul din obstea manastirii, intrand in vorba cu fiecare atunci cand vedea pe cineva

trist sau suparat pentru vreun motiv oarecare, si pentru fiecare avea un cuvant potrivit cu momentul

trait, pentru fiecare gasea leacul salvator si alifia potrivita la "rana" ce-l rodea.

Daca in toate imprejurarile Parintele dovedea multa rabdare si blandete, trebuie sa mentionez ca in

relatiile lui cu calugarii si fratii din obste dovedea o rabdare si o blandete de-a dreptul uimitoare, stiind

de minune sa discute cu fiecare dupa capacitatea lui de intelegere, dupa nivelul de pregatire si mai ales

dupa starea sufleteasca pe care o avea in momentul respectiv; in felul acesta reusea sa se faca inteles si

sa aline multe suferinte, aducand la bun liman multe suflete ravasite sau razvratite.

Ca sa fiu inteles si mai bine ce forta de convingere avea este destul sa amintesc cazul unui calugar din

manastire care, din cauza unor ispite, s-a razvratit atat de mult incat n-a mai rezistat si a plecat noaptea

pe ascuns, ducandu-se in alta manastire, provocand mare tulburare in obste si multa mahnire Parintelui

Staret. Dupa un timp insa, trecandu-i supararea, acest calugar s-a intors iarasi la Ramet cerand iertare

Parintelui Staret si obstei. Evident ca a fost iertat si reprimit cu bucurie, dar fiind intrebat de catre un alt

calugar de ce n-a mers la Parintele Arsenie ca sa-i ceara sfatul, el a raspuns clar: "N-am mers la Parintele

fiind hotarat sa plec neaparat, ori daca mergeam sa-i cer parerea, precis nu mai plecam".

In vremea aceea, in obstea Manastirii Ramet, erau calugari cu traire aleasa - precum Parintele

Arhimandrit Sava Cimpoca, cel despre care este scris si in Patericul Romanesc, Parintele ieroschimonah

Nil Grip, care traise in Sfantul Munte peste treizeci de ani, sau Parintele Macarie Marinoiu, care a ajuns

Staret la Schitul Pestera Ialomicioara - dar, pentru intreaga obste, Fratele Aurel era Parintele si aceasta

numai pentru viata lui frumoasa si plina de traire si duhovniceasca nevointa.

Cum as putea sa nu amintesc si despre faptul ca Parintele avea o mare evlavie, o deosebita dragoste fata

de Sfantul Ghelasie - In biserica veche de la Manastirea Ramet, in timpul restaurarii, s-a gasit un nume pe

un fragment de fresca, Ghelasie, ceea ce i-a facut pe istorici sa deschida santierul cercetarilor si sa se

aplece peste cronici. Astfel s-a aflat adevarul: Ghelasie a fost egumenul manastirii, iar mai tarziu,

arhiepiscop in Transilvania in a doua jumatate a secolului al XlV-lea; a fost atestat anul 1377. In 1992,

Ghelasie a fost canonizat de catre Sinodul B. O. R. (cf. Mihai Vlasie, Drumuri spre manastiri, p. 151., Apud

Gherasim Putneanul, Tamaie si xeil, Botosani, Ed. Geea, aprilie 2003) -, care cu multe veacuri in urma a

trait in Manastirea Ramet? Acesta a fost un adevarat sfant, mare facator de minuni, despre care

Parintele ne povestea o multime de fapte minunate pe care Sfantul le savarsise inca in timpul vietii sale,

si multe minuni facute chiar in zilele noastre cu cei care mergeau si se inchinau cu evlavie la Sfintele lui

moaste.

Parintele povestea multe intamplari din viata Sfantului Ghelasie, cu toate ca nu aparuse inca nici o carte

cu viata lui, si nici nu fusese canonizat inca. Printre altele, Parintele povestea ca Sfantul Ghelasie a incetat

din viata in timp ce mergea calare pe magar si se intorcea de la mosia manastirii din Hopagi. Dumnezeu

14

insa a facut multe semne minunate la incetarea din aceasta viata a Sfantului Ghelasie. In primul rand ca

Sfantul, murind, a ramas calare pe magar, sezand, iar magarul, pe unde mergea lasa urme in piatra, de

parca piatra ar fi fost de ceara calda. Apoi clopotele de la cele sapte biserici din comuna Ramet au

inceput sa bata singure, vestind tuturor ca marele sfant a plecat din lumea aceasta. Cand l-am intrebat

pe Parintele de unde stie atatea despre Sfantul Ghelasie, mi-a raspuns ca "toate acestea s-au pastrat de

catre popor, din tata in fiu, dar au mai fost si alte descoperiri". N-am indraznit sa-l intreb si nici nu mi-a

spus despre ce anume "descoperiri" era vorba, si nici daca dansul sau altcineva ar fi avut astfel de

"descoperiri".

Tot cu referire la Sfantul Ghelasie, imi aduc aminte cum Parintele povestea ca sfantul s-a aratat cuiva in

vedenie, fiind imbracat in straie mocanesti, adica in portul mocanilor din Muntii Apuseni. Alta data s-a

aratat imbracat in odajdii arhieresti.

Pe toti bolnavii care veneau la manastire, Parintele ii indemna sa se roage Sfantului Ghelasie cu credinta

si multi se chiar vindecau. Moastele Sfantului Ghelasie se afla la loc de cinste in Manastirea Ramet; aici

se pastreaza o parte din craniul Sfantului, raspandind din belsug buna mireasma.

In perioada in care in Manastirea Ramet se aflau calugari, veneau multi indraciti, multi epileptici si multi

bolnavi psihici care stateau zile intregi si chiar saptamani in manastire. Li se facea Sfantul Maslu, li se

citeau Moliftele Sfantului Vasile cel Mare, precum si alte dezlegari langa moastele Sfantului Ghelasie si

multi se vindecau. De toti acesti bolnavi se ingrijea Parintele Arsenie: le dadea mancare, le facea

randuiala de rugaciune, ii ducea in biserica la slujba, iar atunci cand era cazul ii lega pe cei agitati. Au fost

bolnavi care prezentau chiar pericol, bolnavi care erau tinuti mai mult legati in lanturi, dar care, in urma

purtarii de grija si a rugaciunilor facute de Parintele, plecau sanatosi acasa.

Dintre cei tamaduiti as aminti macar cativa, cum ar fi Vasile din satul Cheia Rametului, care innebunind a

facut multe stricaciuni in gospodaria lui si in sat, dand foc la claile cu snopi de grau pe camp. Acestui

bolnav, fiind legat in lanturi in camera de langa biserica veche, Parintele Staret s-a dus sa-i citeasca, in

timp ce in biserica se facea Vecernia, dar el s-a agitat atat de tare incat a rupt lanturile si l-a trantit jos pe

preot ca sa-l omoare, dovedind o forta demonica, cu toate ca nu mancase de doua sau trei zile. A fost o

adevarata minune ca Parintele Staret a scapat cu viata. A fost salvat de Dumnezeu pentru ca,

terminandu-se praful de carbune si nemaiavand cu ce aprinde cadelnita pentru tamaierea ce se face la

"Doamne, strigat-am", paracliserul a fost nevoit sa mearga la bucatarie dupa foc pentru cadelnita si,

trecand pe langa camera unde se dadea lupta intre indracit si preot, auzind zgomote alarmante, a dat

fuga in biserica strigand: "Sariti ca-l omoara pe Parintele Staret!" Alergand mai multi calugari, cu mare

greutate au reusit sa-l imobilizeze pe indracit, salvandu-l pe Parintele Staret in ultima clipa.

La fel s-a intamplat cu o femeie pe nume Marisca din Cetea sau Galda, adusa de sotul sau, fiind

considerata nebuna, dar dupa toate manifestarile ei se putea vedea clar ca era vorba despre o

demonizata. La inceput, aceasta era tinuta mai mult legata in lanturi. Intr-una din zile, ajutata de Satana,

a reusit sa se dezlege si a iesit pe un ochi patrat de geam, pe unde abia daca ii intra capul, dar ca a iesit si

cu o perna in brate. Toti cei care au vazut aceasta s-au minunat si s-au infricosat de cata putere are

15

Satana. Tot aceasta femeie, intr-una din zile fiind libera prin curtea manastirii, pentru ca se mai linistise,

a apucat pe un baiat cam de 11 sau 12 ani, si-l tragea dupa ea cu o putere neinchipuit de mare,

spunandu-i copilului: "Hai sa mergem acasa, ca tu esti copilul meu pe care te-am ingropat in gunoi". Deci

diavolul din ea ii divulga pacatul pentru care suferea acum. Atat Vasile cat si Marisca s-au facut pe deplin

sanatosi, mergand in pace la casele lor.

Dar dintre faptele deosebite ce se petreceau adesea in manastire, cea mai spectaculoasa, daca este

potrivit acest cuvant, a fost vindecarea lui Lazar Rotaru de langa Reghin. Acest Lazar era fratele unui

calugar din Manastirea Ramet - Parintele Damaschin, care era iconom al manastirii in vremea aceea.

Lazar a venit singur la manastire cu dorinta sa stea la slujbe si sa se faca bine, simtind ca nu este in regula

ceva cu el. Fiind in manastire, noi toti am observat ca Lazar avea niste manifestari cam ciudate, uneori

razand prea mult, alteori fiind trist si vrand sa se intoarca acasa.

Parintele Arsenie, impreuna cu fratele lui Lazar, il supravegheau aproape in tot timpul, cautand sa-l tina

cat mai mult in preajma lor. Dupa felul in care ii purta Parintele de grija, convingerea mea este ca

Parintele stia mai bine ca oricine cat de grava era situatia lui Lazar, care era un adevarat indracit. De

acest fapt aveam sa ne convingem toti intr-o seara cand, in timp ce ne aflam la cina, Lazar care era cu noi

la masa, si-a schimbat privirea dintr-o data, ochii lui devenind rosii scanteietori; isi rotea capul in toate

partile ca si cand se uita dupa cineva si a inceput sa planga, spunand ca il doare pielea ca si cand ar fi in

foc si, intr-adevar, pielea lui se facuse rosie. In timp ce noi ne uitam la el punandu-i diferite intrebari, s-a

aruncat sub masa suierand tare de parca ar fi avut in gura un fluier special si, in mare viteza, tarandu-se

pe burta, s-a indreptat spre usa de parca il purta cineva pe sus. Parintele, fiind de fata, s-a dus in graba si

a inchis usa, tinand-o bine ca sa nu poata fi deschisa. Lazar, ajungand la usa pe care a gasit-o inchisa, a

ramas lungit cu fata spre podea, strigand cat il tinea gura: "Ard in foc, ard in foc!" dupa care a inceput sa

suiere, sa tipe si sa grohaie ca un porc. In fata acestei scene infricosatoare, un preot a fugit in biserica de

a adus epitrahilul, crucea, cartea si apa sfintita, dar Lazar striga si mai tare: "Nu ma omorati cu sabiile

voastre!" Cand il stropeau cu apa sfintita striga si mai tare: "Nu ma omorati! Nu ma ardeti!" in timp ce un

preot citea Moliftele Sfantului Vasile, Lazar striga mereu plangand si cerand sa nu-l mai arda, ca pleaca.

Desigur Satana era cel care striga din el, care a si plecat catre sfarsitul moliftelor, iar Lazar a ramas

intocmai ca un mort. Toti credeam ca a murit, insa Parintele ne-a incredintat ca nu este mort si intr-

adevar, dupa putin timp, Lazar si-a revenit, dar era atat de epuizat incat nici nu putea sta in picioare, si

repeta intruna ca a fost in iad.

La numai cateva zile, mai precis intr-o sambata seara din iulie 1951, in timp ce se scotea painea din

cuptor, pe cand incepea sa se intunece, Lazar si Parintele Damaschin, fratele sau, se aflau langa cuptor.

Pe atunci cuptorul era cam pe unde se afla acum sala de mese, trapeza manastirii. Lazar devine dintr-o

data agitat, speriat; spre uimirea fratelui sau si a celor doi care scoteau painea din cuptor, Lazar se ridica

dintr-odata in aer si o forta draceasca il trece peste garla si il duce in fata manastirii, unde se opreste intr-

un fag tanar din coasta, cantand si jucand ceardasul unguresc, pocnind din degete si batand din palme.

Cuprinsi de frica, calugarii au refuzat sa treaca garla ca sa mearga dupa Lazar, dar l-au chemat pe

Parintele care, impreuna cu fratele lui Lazar, au mers peste garla si, ajungand la Lazar, l-au atins numai cu

metaniile pe care Parintele Damaschin la avea in mana si in clipa cand a fost atins cu metaniile a incetat

sa mai cante si a sarit jos de la o inaltime de aproape 3 metri. A fost adus in manastire si chiar din seara

16

aceea au inceput rugaciuni puternice cu Sfantul Maslu in fiecare zi si citirea Moliftelor Sfantului Vasile de

mai multe ori in 24 de ore, pana ce Lazar s-a facut complet sanatos si chiar s-a casatorit cu o fata din

satul Fata Pietrii, din comuna Ramet.

Desi i-am mentionat doar pe acesti trei bolnavi care s-au vindecat in Manastirea Ramet, totusi s-au

vindecat foarte multi altii si sunt convins ca si in prezent se fac minuni la moastele Sfantului Ghelasie,

vindecandu-se toti cei care merg si i se roaga cu credinta la moastele lui.

Tot ce-am scris despre felul cum s-au vindecat acesti bolnavi, Vasile, Marisca si Lazar, sunt lucruri vazute

cu ochii mei si nimic n-am scris din auzite. Dar in acelasi timp sunt convins ca, de mi-ar fi povestit cineva

aceste intamplari cu totul nefiresti, mai ales cum Lazar a fost purtat pe sus de draci si dus in padure, mi-

ar fi fost foarte greu sa le cred, daca n-as fi fost prezent, caci au fost adevarate minuni. Tocmai de aceea

sunt intelegator cu cei sceptici si neincrezatori.

Pentru Parintele, care se ingrijea atat de mult de bolnavi, fiind martor la numeroase vindecari, chiar si la

unele ca acestea, greu de inteles pentru cei mai putini credinciosi, totul parea normal si pentru toate

preamarea pe Dumnezeu Care lucra atatea minuni la moastele Sfantului Ghelasie.

De mai multe ori am amintit deja despre rabdarea calmul si blandetea ce-l caracterizau pe Parinte in

relatiile lui cu cei din jur, dar trebuie sa mentionez ca Parintele in anumite imprejurari, stia sa devina si

dur adica stia, cum se spune, sa puna piciorul in prag si se purta de asa maniera incat nu se putea trece

peste vointa sa. Acestea erau insa cazuri rare si niciodata nu cauta sa-si impuna in mod abuziv vointa.

El devenea dur numai atunci cand cineva cauta sa denatureze sau sa mistifice adevarul de credinta, cand

cineva cauta, fara nici un temei, sa combata sau sa nesocoteasca invatatura Bisericii sau a Sfintilor

Parinti, in asemenea cazuri dadea dovada de mai multa rabdare si blandete, cautand timp indelungat sa-l

indrepte, sa-l corecteze pe cel ce gresea, dar cand vedea ca interlocutorul sau se incapataneaza in

ratacire, Parintele ridica tonul punandu-l la punct pe ticalos. Niciodata insa nu folosea cuvinte sau

expresii care l-ar fi putut jigni pe cel cu care se contrazicea si acesta era, de asemenea, inca un mare

merit al Parintelui.

Parintele, ca orice om drept si ca orice bun crestin care doreste sa se mantuiasca, lupta impotriva

pacatului cu toata fiinta sa si neincetat ii invata pe cei care veneau la el cum sa se fereasca de pacat, cum

sa scape de pacate prin spovedanie si totdeauna vorbea cu calm si bine documentat. Despre trei pacate

insa vorbea cu atata zel si aducea atatea dovezi de nu putea nimeni sa-i stea impotriva, aceste pacate

fiind: avortul, fumatul si betia. Din cati fumatori au vorbit cu Parintele foarte putini au continuat sa mai

fumeze. La fel si cu femeile care au auzit predicile Parintelui despre avorturi, nu cred sa mai fi avut

vreuna curajul de a mai face un asemenea pacat.

Dupa cum si Parintele recunostea, problema betivilor era insa cea mai grava, din cauza ca in betiv dispare

vointa. Omul betiv nu mai poate avea vointa, ea fiindu-i paralizata, si este foarte greu sa se hotarasca sa

nu mai bea, sa puna, cum se zice, inceput bun. Vorbind despre betie Parintele spunea printre altele ca

"toate pacatele il mai parasesc pe om, mai ales cand inainteaza in varsta, dar betia nu-l paraseste pana la

mormant". De asemenea, atunci cand se referea la cei care ar fi dorit sa se lase de bautura, prin metoda

17

de a micsora treptat cantitatea de alcool, el spunea: "Paharul zice catre betiv: Nu ma tem ca n-ai sa mai

bei, ma tem ca n-ai sa ma mai gusti", lasand sa se inteleaga ca pentru un betiv este de ajuns sa guste, ca

nu se mai poate opri. Parintele recomanda o singura metoda de indreptare a betivului si anume:

hotararea ferma de a nu mai gusta niciodata nici un fel de bautura. Numai dupa trecerea mai multor ani,

si dupa ce fostul betiv se va dezalcooliza complet, numai atunci ar mai putea sa bea, din cand in cand,

cate un pahar de vin. Parintele nu accepta nici un fel de bautura in afara de vin, dar si acesta cu masura si

cu mare atentie, ca sa nu se ameteasca nimeni.

Iarasi nu uita sa aminteasca tuturor un lucru, de fapt stiut de toata lumea, ca "cine se imbata, face toate

pacatele". Parintele nu statea niciodata de vorba cu omul beat; intotdeauna il ocolea pe betiv, nu-i

raspundea si zicea: "Nu trebuie sa-ti pierzi timpul cu betivul, pentru ca nu vorbeste el, ci bautura".

Se mahnea profund atunci cand nu reusea sa-l indrepte pe cel ratacit, cand nu reusea sa-l ridice pe cel

cazut, si se ruga neincetat pentru cei impietriti.

O alta mare virtute a acestui minunat om era ca el niciodata nu judeca pe nimeni, si nu ii desconsidera

nici chiar pe dusmanii sai. Daca eu sau altcineva aminteam de vreun pacat sau de vreo greseala a cuiva,

Parintele punea degetul pe buze, dand de inteles ca trebuie sa inchidem gura si cu blandete spunea de

mai multe ori: "bibi, bibi - nu avem nici un drept sa judecam noi". El nu amintea niciodata de pacatele

altora si chiar atunci cand statea de vorba cu pacatosii invederati, le vorbea ca si cand nu stia nimic

despre faptele lor. Acorda o mare atentie fiecarui cuvant ce-l scotea din gura, spunand si altora ca "vom

da socoteala de orice cuvant pe care-l rostim" (cf. Matei 12, 36).

Daca vorbea atat de frumos si cuviincios cu oamenii, as vrea sa il incredintez pe cititor, ca atunci cand

vorbea despre lucruri sfinte, vorbea cu cel mai mare respect. Niciodata nu l-am auzit pe Parintele sa

spuna cruce, biserica, etc; spunea sfanta cruce, sfanta biserica, sfanta icoana, sfanta anafura, sfintele

moaste, sfintii Apostoli, sau sfantul cutare, s.a.m.d. Cand cineva aducea ca argumente citate din Noul

Testament, sustinand ca "asa zice Pavel, Ioan, sau Iacob", Parintele il corecta cu blandete si spunea ca

numai daca am fi frati dupa mama, am putea sa le zicem Ioan, sau Pavel, si poate nici atunci, pentru ca

trebuie mai intai sa tinem cont de gradul de sfintenie, si numai dupa aceea sa ne gandim la gradul de

rudenie.

In ceea ce ii priveste pe sectanti, pentru acestia Parintele era bici si para de foc. Pentru ca un sectant sa

stea de vorba cu dansul, trebuia sa indeplineasca anumite conditii, pe care multi nu le acceptau. In

primul rand nu permitea ca sectantul sa i se adreseze cu apelativul de frate. Spunea Parintele ca "pentru

a fi frati trebuie sa marturisim aceeasi credinta in Tatal si sa avem aceeasi Mama - Sfanta Biserica". A

doua conditie era ca atunci cand se vorbea despre Maica Domnului, sa fie numita ca atare si nu simplu

Maria, cum obisnuiesc sectantii. In al treilea rand, atunci cand se aduceau in discutie citate din biblie, sa

se vorbeasca cu apelativul de Sfantul cutare. Parintele considera ca de ar fi acceptat limbajul sectantilor,

insemna ca ar fi fost in asociere cu ei in a o batjocori si huli pe Maica Domnului si pe Sfinti. Convingerea

Parintelui in legatura cu sectantii era clara si binecunoscuta: "Acesti eretici sau pocniti (pocaiti, cum isi

spun ei) sunt niste fii ai pierzarii, parasiti de harul lui Dumnezeu, din cauza hulelor la adresa Sfintilor si a

tot ceea ce este mai sfant in cer si pe pamant. Asadar, fiind in aceasta groaznica ratacire, Cuvantul nu

mai lucreaza asupra lor". Datorita acestei convingeri, Parintele considera ca discutiile cu sectantii

18

reprezinta un timp pierdut in zadar. Ba chiar mai mult, i se inlesneste sectantului posibilitatea de a huli in

continuare "credinta mantuitoare" pe care a parasit-o.

19

De ce i se spunea Parintele pustnic ?

Dupa o perioada de cativa ani petrecuti in manastire, Fratele Aurel a primit binecuvantarea staretului si

duhovnicului sau de a se retrage din cand in cand din obste, la "liniste", sa stea (de fapt sa se nevoiasca)

in padure; se adapostea in colibe foarte simple, pe care si le facea singur. Insa de multe ori statea prin

diferitele pesteri naturale aflate in stancile din preajma manastirii, sau in Cheile Rametului, locuri

binecunoscute lui, inca din vremea copilariei. Petrecerea lui in aceste colibe sau pesteri era intr-adevar

pustniceasca. Niciodata nu avea ceva in plus in afara de hainele sale simple pe care le purta tot timpul.

Nu avea patura, rogojina si nici macar un pat de scandura; de perna nici nu putea fi vorba. Dormea pe

frunze, pe fan sau direct pe pamant ori pe piatra. Tot ce avea era traista sau desaga cu carti de care nu se

despartea niciodata. De multe ori nu avea nici macar un vas pentru apa, pe care ii placea sa o bea cu

pumnii direct din izvor dupa ce manca paine uscata sau fructe. L-am vazut deseori mancand paine

mucegaita si veche. Daca ii spuneam ca nu este bine sa manance paine mucegaita, imi raspundea

zambind: "Fii linistit, dragul mosului; nu stii ca din mucegai se face penicilina?". Nu dadea aproape nici o

importanta hranei, si cred ca nu gresesc daca am sa spun ca acest om in toata viata lui a mancat numai

atat cat ii trebuia ca sa traiasca si niciodata mai mult. Toti din jurul sau ramaneau adesea uimiti de

robustetea, de puterea pe care o avea atunci cand ridica pietre, targi cu mortar, saci cu ciment si alte

materiale grele, desi hrana sa era atat de simpla si atat de putina.

In nelipsita-i traista purta mai multe carti atunci cand lua drumul pustiei, dar dintre acestea nu lipseau

Ceaslovul, Psaltirea, iar dupa ce a fost facut preot, s-a mai adaugat Molitfelnicul. Cartile indragite de el

toate erau in litera chirilica, dar aceasta nu insemna ca le desconsidera pe cele scrise in alfabetul latin.

Parintele Arsenie, dupa cum el singur marturisea despre sine, nu a fost dat la scoala; zicea: "eu nu am

nici o clasa", dar de citit citea foarte mult si tot atat de bine fie in litera chirilica, fie latina.

Atunci cand mergea la pestera, intre stancile din Cheile Rametului, sau la coliba din padure, citea mult

din Psaltire si numai in genunchi. Numai cand s-a imbolnavit mai grav, l-am vazut rugandu-se si stand in

pat, pe scaun, sau sezand pe jos. De altfel, Parintele recomanda mereu bolnavilor si batranilor sa se

roage culcati in pat, stand pe scaun sau tolaniti pe iarba, dar adauga el: "Important este ca atunci cand

ne rugam sa fim numai cu gandul la Dumnezeu, la Maicuta Sfanta sau la Sfantul caruia ii adresam

rugaciunea pentru a-i chema sa vina in ajutorul nostru".

Cu toate ca am stat atat de mult in preajma Parintelui Arsenie, nu pot preciza in ce masura practica

rugaciunea mintii, din cauza ca nu-i placea sa vorbeasca despre sine decat arareori si, asa cum am mai

spus, atunci numai in pilde sau ca si cand ar fi vorbit despre altcineva si doar daca il cunosteai foarte bine

iti puteai da seama ca numai despre el poate fi vorba. Insa ii placea sa vorbeasca deseori despre

rugaciunea cea mai scurta, dar cea mai puternica: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-

ma pe mine pacatosul. Vorbea cu atata ardoare si convingere despre aceasta rugaciune, de multe ori

spunand ca "si dracii ar deveni iarasi ingeri daca ar rosti aceasta rugaciune". Ori, cunoscandu-i parerea

despre rugaciunea mintii si recomandarile pe care le facea in acest sens, este indreptatit sa credem ca

Parintele Arsenie era el insusi un practicant al rugaciunii mintii, pe care o recomanda altora.

20

Intorcandu-ma iarasi la traista Parintelui, vreau sa mai spun ca, alaturi de cartile lui dragi, intotdeauna

avea si o cruce de lemn, un fir de busuioc si un fir de cimbru pe care il considera tot o planta

binecuvantata, asa cum este busuiocul.

Deseori Parintele vorbea despre plante in general, si despre flori in mod special, ca despre minunile

incontestabile ale lui Dumnezeu. Cu toate ca Parintele nu se ocupa cu ingrijirea florilor, le iubea ca pe

niste fapturi vii ale lui Dumnezeu, dansul niciodata nu indraznea sa rupa o floare pentru ca "florile ne

vorbesc despre bunatatea nemarginita si despre maretia lui Dumnezeu".

Parintele se ruga mult noaptea; deseori, cand dormea la mine in chilie, daca se intampla sa ma trezesc

noaptea, observam ca nu mai este pe scaunul sau unde obisnuia sa doarma, ci statea in genunchi in fata

icoanelor si se ruga in soapta, fara carte, chilia fiind luminata numai de la lumina candelei. Intotdeauna in

rugaciune, incercam sa nu fac nici o miscare, ba chiar ma prefaceam ca dorm profund, fiind foarte atent

sa prind macar un cuvant din soaptele Parintelui, dar soaptele ramaneau soapte si niciodata nu am

inteles vreun cuvant. De multe ori insa auzeam cate un oftat si anumite semne aproape imperceptibile,

din care imi dadeam seama ca Parintele se ruga plangand. In asemenea imprejurari, multa vreme imi

fugea somnul si cu greu mai puteam sa adorm iarasi. Nu-mi aduc aminte sa-l fi simtit vreodata cand se

aseza sau se ridica de la rugaciune si aceasta ma face sa cred ca in multe nopti mai mult se ruga decat

dormea. Adesea Parintele vorbea mult despre rugaciunea spontana, pe care o recomanda spunand ca "o

multime de oameni au ajuns sfinti fara sa fi pus mana pe vreo carte, din cauza ca nu aveau carti, iar altii

pentru ca nu stiau carte, dar neincetat vorbeau cu Dumnezeu prin rugaciuni alcatuite de ei pe loc".

Nu pot uita niciodata acele nopti cand, in tacere si la lumina palida a candelei, asistam, in ascuns, la

rugaciunile rostite de Parinte in soapte de taina. Doamne, cat de fericit ma simteam in acele clipe, si imi

pare tare rau ca, din cauza vocabularului meu sarac, nu gasesc cuvintele potrivite pentru a face inteles,

macar in parte, cat de fericit eram, multumind din toata fiinta mea Bunului Dumnezeu pentru aceasta

deosebita favoare, de care nimeni. din neamul meu nu se putea bucura: favoarea de a fi in casa si in

preajma unui om atat de sfant si de a fi prezent langa el atunci cand se ruga. Cu aceasta fericire in

sufletul meu, dar si cu regretul ca numai eu pot trai aceste clipe, ma fura iarasi somnul, iar cand ma

trezeam in sunet de toaca pentru Utrenie, il gaseam pe Parintele dormind la locul lui, sezand pe scaun,

de parca asa dormise toata noaptea

Astazi, cand astern pe hartie aceste randuri, am convingerea, ca si atunci, ca Parintele stia totul despre

gandurile mele, stia ca nu mai voiam sa dorm atunci cand incepea sau termina rugaciunea, dar nu

spunea nimic, pentru ca se ferea ca de foc de lauda oamenilor.

Daca Parintele admira cu nesat florile, vorbind atat de frumos despre ele, tot atat de frumos si tot atat

de mult vorbea despre izvoare. Avea un adevarat cult pentru izvoarele de apa si vorbea despre ele ca

despre adevarate minuni ale lui Dumnezeu. Pentru el, toate izvoarele erau facatoare de minuni si din

orice izvor daca ai bea apa cu credinta, te-ai tamadui de orice boala, pentru ca "insusi izvorul in sine este

o minune permanenta a lui Dumnezeu". Asa se facea ca Parintele statea adesea in preajma izvoarelor

cristaline - pe care le privea si carora le asculta indelung susurul - se ruga, iar in noptile de vara chiar

dormea pe langa cate un izvor.

21

Vorbind despre izvoare, nu pot sa nu amintesc ca Parintele mai avea un izvor, considerat de el tot ca

facator de minuni. Acest izvor se afla in locul numit Hopagi pe un teren care este proprietatea Manastirii

Ramet. Despre izvorul acesta, Parintele spunea ca a aparut prin rugaciunea Sfantului Ghelasie. Sfantul,

fiind la cositul si adunatul fanului impreuna cu o parte din ucenicii sai, s-a intamplat de au ramas fara

apa. Atunci, ca sa nu mai piarda mult timp cu caratul apei de la o departare oarecare, Sfantul Ghelasie a

ingenuncheat rugandu-se si dand in pamant cu bastonul de staret, a tasnit apa buna, care se vede pana

in ziua de azi cum iese din pamant. Din cand in cand Parintele mergea in Hopagi la acest "izvor al

Sfantului Ghelasie", se ruga, bea apa cu pumnii din izvor si cu toata evlavia lua apa si in sticla, pentru

binecuvantare.

Cam prin anul 1945 sau 1946, Parintele a sapat o pestera in pamant, undeva pe deal, intre tufele de

bradisor, in partea de nord, nu departe de manastire, si aici mergea deseori noaptea pentru a se linisti si

a se ruga. Aceasta pestera sapata in pamant s-a pastrat multi ani sub denumirea de Pestera Pustnicului si

pacat ca astazi de-abia de i se mai cunoaste locul. In aceasta pestera mai mergeau uneori si alti calugari

sau frati din manastire ca sa se linisteasca, o noapte sau doua, in rugaciune si in priveghere de toata

noaptea.

Imi aduc aminte ca odata, doi frati din obstea manastirii au cerut duhovnicului lor sa le dea

binecuvantarea sa mearga si ei sa stea o noapte in pestera si sa se roage, citind din Psaltire. Insa

duhovnicul lor, Parintele Damian, nu voia sa le dea binecuvantarea, invocand mai multe motive, in

primul rand ca erau foarte tineri si nepregatiti pentru o asemenea nevointa. Nefiind impacati in cugetul

lor, cei doi frati au venit la Parintele Arsenie rugandu-l sa intervina dansul la duhovnicul lor ca acesta sa

le ingaduie sa mearga pentru o noapte la pestera. Parintele Arsenie le-a indeplinit dorinta, obtinand

blagoslovenia de la duhovnic, iar acestia, spre seara, au plecat catre pestera.

Seara, Parintele a venit ca de obicei la mine in camera si, inainte de a ne culca, am zis catre dansul "Oare

ce vor face pustnicii in noaptea aceasta?", iar Parintele mi-a raspuns ca sunt cuprinsi de-frica si ca vor

mai sta cateva ore dar se vor intoarce repede acasa, insa "trebuie sa-i ajutam sa termine cu bine

pustnicia lor"; apoi mi-a spus sa ma culc linistit. Nu stiu cum s-a facut, dar cam dupa ora 2 noaptea, m-am

trezit si am observat ca Parintele se ruga in genunchi, apoi am adormit din nou. N-a trecut insa mult timp

si iar am fost trezit, de data aceasta insa de cei doi frati care venisera de la pestera si bateau cu insistenta

in usa pentru ca Parintele sa le deschida si sa-i povesteasca cele ce li se intamplasera. Dupa ce Parintele

le-a deschis usa si au intrat in casa, i-au cerut iertare ca n-au putut rezista nici macar o singura noapte

intreaga la pestera si au inceput sa povesteasca, zicand ca nu trecuse nici o jumatate de ora de cand se

apucasera de citit si au inceput sa se auda diferite zgomote ciudate. Auzeau ba pasi ca de om pe

deasupra pesterii, ba de cateva ori cineva a batut in usa de la intrare, dar ei, cuprinsi de frica, continuau

sa citeasca psalmi. N-a mai trecut mult si, in ciuda faptului ca erau cuprinsi de frica, i-a cuprins o mare

somnolenta si au adormit amandoi, cu toate ca au facut mai multe incercari ca sa le piara somnul. Nu

stiau cat au dormit stand in genunchi si cu capul pe pamant, pentru ca nu aveau ceas, dar s-au trezit

amandoi cu o sete puternica si, dupa ce lumanarea s-a stins singura de doua ori ca si cand cineva ar fi

suflat in ea, s-au hotarat sa se intoarca la manastire. Cand au iesit din pestera au vazut ca intre timp

ninsese, insa ninsoarea se oprise, dar n-au vazut nici o urma de om si nici macar de animal. Ajunsi in

22

manastire, setea le-a disparut imediat pentru ca nici nu avea de ce sa le fie sete, fiind nemancati de la

pranz.

Parintele, ascultandu-i cu atentie, le-a zis cu blandete si chiar zambind cu ingaduinta: "Hei, dragii

mosului, nu-i usor sa fii pustnic. Eu tot timpul m-am gandit la fratiile voastre si m-am rugat ca sa nu patiti

nimic rau. Dracii au cautat sa va sperie, sa va infricoseze, ca sa nu va mai rugati, dar Dumnezeu nu v-a

parasit si tot Dumnezeu a facut sa ninga pentru ca voi sa va puteti potoli setea si sa va spalati pe maini

atunci cand a fost cazul. Ar fi fost vai de voi daca ati fi plecat fara binecuvantarea duhovnicului". Le mai

spunea Parintele ca pustnicia inseamna "lupta corp la corp cu diavolul " si ca sa nu fii rapus de "acest plin

de rautate nemarginita" trebuie sa fii inarmat pana in dinti cu armele duhovnicesti... Dar tocmai atunci a

inceput sa bata toaca pentru Utrenie, fiind ora 4, si am plecat cu totii la biserica.

Despre ispitele intampinate de catre pustnici si despre tot felul de suparari pe care dracii le fac

pustnicilor ne vorbea de multe ori Parintele, dar despre cele intampinate de el personal prea putine

vorbea, multumindu-se sa povesteasca mai mult despre altii. Acesta ii era obiceiul, dar noi stiam ca in

cauza nu poate fi decat el.

Printre altele, spunea ca stie un pustnic care a fost apucat de diavol cu ghiarele de mana stanga de s-au

cunoscut urmele ghiarelor cateva saptamani dupa aceea. Alta data, un alt pustnic, la care au dat navala

cateva mii de soareci, a scapat numai cu rugaciunea Sfantului Trifon si stropind pestera cu apa sfintita.

Intocmai ca si marii cuviosi si locuitori ai pustiului pomeniti in calendarul crestin, si Parintele a intalnit

diavolul sub diferite forme, fie in chip de diavol, fie in chip de om, de sarpe, de fiara salbatica sau de

broasca, fiind amenintat de multe ori si in multe feluri. De aceea nu uita niciodata sa spuna ca in general

toti calugarii, si in mod special pustnicii, trebuie sa fie inarmati cu toate armele credintei. Cand vorbea de

aceste arme ale credintei, amintea mai intai Sfanta Cruce, mataniile fara de care indemna sa nu umble

nici un calugar, apa sfintita, tamaia, mirul - uleiul sfintit la Sfantul Maslu si la Litie. Insa mai presus de

toate este smerenia - spunea Parintele - insotita de rugaciune fierbinte, pentru ca, neavand smerenie,

toate celelalte arme isi pierd mult din putere si diavolul nu poate fi invins.

Vorbind de toata aceasta lupta si despre armele de care calugarii si toti credinciosii trebuie sa se

foloseasca in lupta cu ispitele, nu uita sa aduca argumente din Sfanta Scriptura, din Pateric si din Vietile

Sfintilor. Ca insusi Parintele era un pustnic adevarat, nu mai incape indoiala pentru ca toata viata el a

trait in mare saracie, simplitate, post aspru, rugaciune permanenta, dragoste fata de toti, gata de jertfa

oricand si intr-o mare smerenie. Iata numai cateva din virtutile sale, si daca mai tinem cont ca in repetate

randuri a trait prin pesteri, intocmai ca pustnicii cei din vechime, atunci pe buna dreptate isi merita

numele de pustnic, dupa cum a si ramas in constiinta si amintirea celor care l-au cunoscut: isi amintesc

toti cu evlavie mai mult de Parintele Pustnic, decat de Parintele Arsenie.

23

Parintele se muta la Posaga

In anul 1950, cam pe la mijlocul verii, in Manastirea Ramet a venit in vizita un ieromonah cu numele de

Ghedeon Bunescu, care slujea in calitate de paroh in satele Valea Inzeului si Olteni, sate care faceau

parte tot din comuna Ramet, pentru ca Rametul se numara printre comunele cu cea mai mare intindere

din tara noastra, avand 7 biserici parohiale, plus manastirea. Parintele Ghedeon Bunescu nu era un strain

in Manastirea Ramet, pe care o cerceta cel putin de doua sau trei ori pe an, cand participa la slujba

hramului sau la alte slujbe festive, cu care ocazie erau invitati si preotii vecini. De data aceasta insa,

Parintele Ghedeon venise manat de un gand al sau, gand ce nu-i dadea pace de mai multa vreme si a

considerat ca acel gand ce-l macina de cativa ani poate deveni realitate numai cu ajutorul Manastirii

Ramet si cu indrumarea experimentatului staret al acestei manastiri, mult incercatul Parinte Evloghie

Ota.

Sosind in manastire, Parintele Ghedeon a stat indelung de vorba cu Parintele Staret care, dupa un timp

oarecare, a trimis pe cineva de l-a chemat si pe Parintele Arsenie, iar discutia in trei a continuat inca

doua ore.

Dupa ce discutia s-a terminat, Parintele Ghedeon a mancat ceva si apoi a plecat spre casa, in Valea

Inzeului, fiind condus la plecare de Parintele Aurel; iar seara, la masa, Parintele Staret a dat totul pe fata,

cand, cu multa emotie in glas, i-a anuntat pe cei prezenti spunand: "Astazi a fost la noi, dupa cum ati

vazut, Parintele Ghedeon, parohul din Valea Inzeului. A venit pentru a ne cere sfatul si ajutorul ca sa

deschida Manastirea Posaga de pe Valea Ariesului. M-am bucurat mult de hotararea si curajul lui si i-am

promis tot ajutorul manual si material din partea noastra si ceva mai mult decat atat, am promis sa-i dau

voie Fratelui nostru Aurel sa mearga cu dansul si impreuna sa se apuce de treaba". Obstea s-a bucurat

afland de hotararea Parintelui Ghedeon, fiind vorba despre inca o manastire in Ardealul care in vremea

aceea era mult lipsit de manastiri, dar ca o sa mearga si Parintele Aurel al nostru cu Parintele Ghedeon,

asta n-a mai bucurat pe nimeni. Pentru ca marea majoritate din obstea Manastirii Ramet nu stia aproape

nimic despre Posaga, Parintele Staret a dat unele lamuriri, spunand ca este vorba despre o biserica

ridicata de un preot langa un izvor, unde s-au facut multe minuni si ca acest izvor si biserica se afla

undeva pe Valea Posagai, intre localitatile Posaga de Jos si Posaga de Sus, pe Valea Ariesului. Parintele

Staret a mai spus ca biserica aceea a fost construita cu intentia de a fi manastire, dar venind razboiul cu

toate urmarile lui si murind preotul care a construit biserica, totul a ramas balta. Parintele Staret

Evloghie a mai tinut insa sa precizeze: "Sunt convins ca situatia nu-i usoara deloc si ca Parintele Ghedeon

cu Fratele Aurel vor intampina mari greutati, pentru ca traim niste vremuri cand Biserica trece prin grele

incercari si in aceasta situatie este riscant, chiar periculos sa vorbim despre infiintarea unei manastiri

dar... cu Dumnezeu inainte!"

Intr-adevar Parintele Staret Evloghie nu avea deloc motive sa fie optimist, numai ca acest om deosebit nu

stia sa cedeze in fata greutatilor si a ispitelor atunci cand era vorba de manastire si de monahism. Asa se

explica faptul ca, in ciuda acelor vremuri tulburi pe care le traversa tara noastra in general si Biserica in

mod special, vrednicul staret i-a incurajat mult pe cei doi sa inceapa lucrarea cu increderea ca "aceasta

este voia lui Dumnezeu".

24

Pregatirea pentru mutarea celor doi la Posaga n-a intarziat si in cel mai scurt timp au fost obtinute toate

formele si aprobarile necesare, de mare importanta fiind in primul rand numirea Parintelui Ghedeon in

postul de preot paroh al Parohiei Posaga de Sus, cu satele Belioara si Sagage. Avand aceasta numire, cei

doi s-au mutat langa biserica-manastire din Posaga, avand convingerea ca a trecut ce a fost mai greu,

desi adevaratul greu incepea abia de-acum incolo.

In primul rand s-au lovit de lipsa unei locuinte - aici neexistand altceva decat biserica si o asa-zisa

clopotnita, adica un acoperis peste cele doua clopote asezate langa biserica - dar aceasta n-a fost un

motiv de descurajare. Cei doi, vazand ca nu exista o locuinta, au hotarat ca Parintele Ghedeon sa doarma

in biserica, iar Parintele Aurel sa doarma sub acoperisul clopotelor, locuinta confortabila pentru cel

obisnuit sa doarma sub cerul liber, prin pesteri reci si umede, sau la radacina copacilor, pe sub crengile

lor. Bagajele personale si putinele lucruri pe care le aveau le-au adapostit in podul bisericii.

Odata instalati in conditiile descrise, conditii de adevarati nevoitori, acestia s-au apucat de munca,

punand toata ravna ca sa-si pregateasca o locuinta, intrucat iarna se apropia cu pasi repezi.

Cu scopul de a procura mai usor lemnul gata uscat pentru locuinta ce o proiectasera, au cumparat o sura

veche dintr-un sat din apropiere. Dupa ce au demolat-o, cu lemnul rezultat au construit doua chilii

separate una de alta. Astfel, au injghebat o chilie de 3 / 3,50 m pentru Parintele Ghedeon, si alta de 3 / 3

m pentru Parintele Aurel. Totusi, cand se mai intampla sa vina cate cineva care urma sa fie gazduit peste

noapte, atunci Parintele Aurel ii ceda chilia sa, iar dansul dormea pe unde apuca: prin biserica, sau, cand

era mai cald, sub cerul liber.

Pe langa cele doua chilii-camarute, au reusit sa mai faca un beci pe care l-au sapat in malul dinspre garla

din apropiere, unde au pus cate ceva pentru iarna: varza, cartofi, muraturi si ce au mai adunat ei de cu

vara. In plus au mai facut un cuptor de paine undeva separat, pe care l-au acoperit cu o poiata

streasina -, ca sa nu-l ploua. Asa se face ca prima iarna pe care au petrecut-o in Posaga i-a gasit oarecum

pregatiti si aducand multumire lui Dumnezeu pentru tot ajutorul pe care l-au primit din belsug.

N-a trebuit sa treaca prea mult timp si vestea ca s-a infiintat Manastirea Posaga s-a raspandit cu

repeziciune in Muntii Apuseni si chiar mai departe, iar lumea a inceput sa alerge spre Posaga din toate

partile. Multi mergeau cu dorinta de a participa la o slujba dupa randuiala manastireasca, si tot atat de

multi "veneau sa-l vada, sa-l asculte si sa stea de vorba cu Pustnicul despre care aflasera ca a venit din

Manastirea Ramet si s-a stabilit in Manastirea Posaga. Din pricina acestei avalanse de credinciosi, pe

masura ce trecea timpul biserica devenea tot mai neincapatoare.

Parintele Ghedeon slujea aproape zilnic Sfanta Liturghie fiind ocupat tot timpul cu credinciosii precum si

cu nevoile parohie, iar in duminici si sarbatori slujea, prin rotatie, in manastire si la bisericile din Belioara

si Sagage si numai Dumnezeu il intarea ca sa poata sa poata face fata la atat de multe slujbe, fiind la

dispozitia credinciosilor din noapte pana in noapte, slujind Sfanta Liturghie si Sfantul Maslu, spovedind,

citindu-le diferite dezlegari si molifte sau mergand in parohie pentru a boteza, a inmormanta si pentru

alte cerinte.

25

Parintele Aurel era tot atat de ocupat, daca nu chiar mai mult. Spun aceasta tinand cont de faptul ca

dansul lupta, cum s-ar zice, pe doua fronturi. Lupta mai intai pe frontul duhovnicesc, pe, care realmente

se jertfea, trebuind sa stea la dispozitia tuturor credinciosilor care tot mai mult cautau sa stea de vorba

cu dansul, la dispozitia celor bolnavi, care nazuiau la tamaduirea suferintelor de tot felul. Pe acestia

Parintele ii mangaia spre a le indulci necazurile, ii incuraja si-i imbarbata pe fiecare cu rabdare si cu

blandete plina de caldura duhovniceasca, cu care era harazit din belsug si pe care cu multa darnicie le

impartea tuturor prin cuvinte simple, potolindu-le intristarile. Uneori Parintele statea ore in sir de vorba

cu credinciosii si nu rareori chiar nopti intregi, si aceasta se intampla de obicei in ajunul sarbatorilor si

aproape in fiecare sambata seara, cand se adunau tot mai multi credinciosi.

In primul rand Parintele acorda toata atentia celor bolnavi, de care se ocupa in mod deosebit,

ascultandu-i si rugandu-se impreuna cu ei; le zicea: "Hai sa ne rugam impreuna lui Dumnezeu si Maicutei

Sfinte si sa vezi cat o sa fie de bine !" si incepea sa citeasca anumite rugaciuni din cartile lui, pe litera

veche, dar de multe ori ii punea chiar pe bolnavi sa citeasca rugaciunile cu voce tare, iar Parintele statea

in genunchi alaturi de ei sau langa patul celui bolnav. Erau tot mai multi cei care declarau ca s-au

tamaduit de diferite boli, numai datorita rugaciunilor Parintelui, dar cei care marturiseau ca Parintele le

descoperise anumite pacate din tinerete, multe pacate uitate de care le aducea aminte si ii trimitea in

graba sa se spovedeasca, acestia erau si mai multi. Se vorbea tot mai des despre Parintele Pustnic ca are

"dar de tamaduire" si ca "stie gandul omului".

Parintele trebuia sa se ocupe si de gospodarie, de partea materiala, adica sa faca nu numai pe ale Mariei,

ci si pe ale Martei, acesta fiind al doilea front de bataie pe care trebuia sa lupte si aceasta inseamna

foarte mult daca ne gandim ca in cei 4 ani cat a stat Parintele in Posaga, tot ce s-a lucrat aici a fost facut

numai de mana lui sau prin sfatul sau. Aici se ridicasera cele doua chilii, facute in primul an, apoi beciul,

cuptorul de paine, poarta de la intrarea principala, casa de lemn cu mai multe chilii, gardurile; s-a facut

de asemenea gradina de zarzavat, precum si un canal pentru ca apa din Valea Posagai sa curga pe un nou

fagas, transformand vechiul fagas al apei in gradina de zarzavat.

Datorita programului peste masura de incarcat, viata Parintelui in Posaga n-a fost deloc usoara, pentru

ca vazandu-l prezent peste tot si in toata vremea, de multe ori ma intrebam: oare cand doarme si cand

se mai odihneste? Aceasta intrebare si-o puneau si toti cei ce erau mai apropiati de Parintele, care

vedeau cat timp petrecea stand de vorba cu credinciosii, cu bolnavii si cat de mult muncea in gospodarie,

precum si la bucatarie. Vazand toate acestea, ne minunam cu totii si cugetam ca numai Dumnezeu ii

dadea atata putere de munca acestui om, care nu mai traia pentru el, ci traia pentru Dumnezeu, slujind

cu atata devotament pe aproapele, pe toti cei din jur. Cu toate acestea, niciodata nu i se parea ca a facut

prea mult.

Mutandu-se la Posaga, Parintele insa n-a rupt deloc legatura cu Manastirea Ramet. Venea deseori in

Ramet, aproape intotdeauna noaptea, dar aceasta fara sa se fereasca de cineva. De multe ori sosea

tarziu, dupa miezul noptii, uneori pe ploaie, pe frig si pe ninsoare. Cateodata avea un felinar aprins, dar

de cele mai multe ori venea fara felinar.

Avea Parintele un fel aparte de a bate in usa; il auzeam de la prima bataie, saream repede sa-i deschid si,

de multe ori, vazand vremea de afara, ii spuneam: "Parinte, nu-ti este teama de lupi?", iar dansul imi

26

raspundea glumind: "De ce sa-mi fie teama, dragul mosului, pentru ca de cate ori m-am intalnit cu lupii,

au fugit mancand pamantul vazandu-ma atat de fain". Cand pronunta cuvantul "fain", facea o aluzie

ironica la tinuta sa vestimentara atat de ponosita.

Devenise aproape o regula ca, de cate ori venea la Manastirea Ramet, sa treaca mai intai pe la mine, in

special atunci cand venea noaptea. Dupa ce deschideam usa, intra in chilia mea, facea rugaciunea

obisnuita, dupa care mi se adresa: "Sa ma ierti, dragul mosului, ca-ti stric somnul. Am plecat tarziu din

Posaga si m-a apucat noaptea". In vremea aceea Parintele umbla numai descult si de la Posaga la Ramet

venea doar peste munte prin Salciua, Valea Poienii, Bradesti, Tarcau si Valea Uzii, cale lunga cam de vreo

5 sau 6 ore bune, daca mergea mai voiniceste. Motivele pentru care Parintele revenea deseori in Ramet

erau diverse. De cele mai multe ori venea pentru ca pur si simplu ii era dor de manastirea care i-a ramas

draga toata viata. Parintele nu putea sa reziste prea mult fara "sa stea de vorba" cu Sfantul Ghelasie, sa

se inchine la Sfintele lui moaste si sa-i ceara in continuare ajutorul mult pretios. Parintele nu se considera

si nu se vroia rupt de obstea din Ramet, de care era foarte legat sufleteste si el stia cat de mult il iubeau

toti cei din obste. De altfel deseori, multi dintre calugarii si fratii din Manastirea Ramet, in special cei mai

tineri, mergeau si il vizitau pe Parintele la Posaga, pentru a-i cere anumite sfaturi.

Printre altele, Parintele venea la Ramet in repetate randuri, pentru a se sfatui cu Parintele Staret

Evloghie, care a sustinut din tot sufletul infiintarea Manastirii Posaga. Parintele stia foarte bine aceasta si

mai stia ca numai de la acest staret putea primi un sfat intelept si sincer, precum si raspuns la intrebarile

legate de misiunea grea la care se angajase in acele vremuri cand comunismul ateu se instalase cu toata

forta in tara noastra. Aveau asadar motive serioase pentru a discuta indelung atunci cand se intalneau.

Nu pot uita niciodata bucuria care imi inunda toata fiinta atunci cand Parintele, venind de la Posaga, intra

direct in chilia mea. Evident, era obosit, transpirat si de multe ori plin de noroi si cu picioarele inrosite de

frig si de drum lung. Dupa rugaciune si obisnuitele cuvinte legate de bucuria revederii, ma intreba: "Ce

mai faceti si ce mai este pe aici prin Sfanta Manastire?", iar eu incepeam sa-i spun tot ceea ce

consideram ca trebuia sa-i spun, tot ce credeam ca ar fi putut fi o noutate. Dar nu o singura data, ci de

nenumarate ori, s-a intamplat sa raman uimit cand constatam ca asa-zisele mele "noutati", pentru

Parintele, erau deja vechi. Eu tot povesteam iar Parintele ma completa, de parca stia totul mai dinainte si

m-am convins ca intr-adevar stia. Asadar credinciosii nu greseau cand spuneau ca "Pustnicul stie tot, stie

chiar si gandurile".

La fel, nu pot uita faptul ca de cateva ori Parintele a aparut pe neasteptate la Ramet in momente de

mare dificultate, sosind tocmai atunci cand era mare nevoie de el pentru a fi aproape de cei care

intampinau mari ispite. In astfel de situatii venirea Parintelui la timpul potrivit era considerata de catre

toti ca o adevarata minune. Intr-adevar, ce altceva ar fi putut fi?

In Posaga lucrurile mergeau bine si toata activitatea ce se desfasura aici intrase pe un fagas firesc, pentru

ca intelegerea dintre Parintele Ghedeon si Parintele Pustnic era intr-o deplina armonie. Aici se savarseau

slujbe frumoase respectandu-se toata randuiala monahala si tot tipicul manastiresc. Credinciosii, care

veneau tot mai numerosi, erau primiti cu toata dragostea si dupa tot ceea ce vedeau si auzeau aici se

intorceau la casele lor mai buni, mai cu credinta si cu mai multa speranta in suflet.

27

Devenise o regula in Posaga ca, in fiecare duminica si sarbatoare, dimineata, mai inainte de a incepe

slujba, Parintele sa vorbeasca in curtea manastirii un cuvant de invatatura, fiind ascultat de toti

credinciosii, multi veniti inca de cu seara; altii veneau dimineata, din toate satele de primprejur, si de pe

Valea Ariesului, de la Turda, de la Abrud, si chiar de mai departe. In timp ce Parintele vorbea in curte, o

parte dintre credinciosi stateau la rand ca sa se spovedeasca la Parintele Ghedeon. La timpul potrivit

incepea slujba si la sfarsitul fiecarei Sfinte Liturghii predica Parintele Ghedeon, care vorbea pe intelesul

tuturor si cu mult curaj, mai ales pentru vremurile acelea tulburi.

Se putea spune ca, incet, incet, in Posaga se realizase o atmosfera de inflacarata ortodoxie, atmosfera ce

avea darul de a-i trezi pe multi din amorteala pacatelor si de a-i inviora sufleteste.

Intotdeauna cand vorbea credinciosilor la Manastirea Ramet, Parintele se lega in primul rand de betie,

fumat si desfranare. In schimb, la Posaga vorbea tot mai mult despre vrajitorie, aceasta pentru ca, dupa

cum spunea dansul, a intalnit multe femei vrajitoare, ba chiar si destui barbati vrajitori prin partile

locului. Au fost nenumarate cazuri cand anumiti bolnavi, barbati sau femei, cand se apropiau de

Parintele, auzeau cuvintele acestea: "Ce sa-ti fac copilul sau copila mosului, daca te-ai dus la vrajitori si

te-au spurcat?" Si in toate cazurile, respectivii bolnavi recunosteau ca asa este.

In vremea aceea, printre cei trei sau patru vecini ai Manastirii Posaga, se afla o batrana cu numele

Varvara, despre care se stia ca era vrajitoare. Cu aceasta batrana, Parintele a stat de vorba de multe ori,

dar fiind peste masura de inraita, a fost imposibil sa o convinga sa se lase de vrajitorie. Pana intr-acolo o

impingea duhul, incat, avand casa atat de aproape de manastire, deseori venea la slujbe, dar, dupa cum

s-a descoperit mai tarziu, Varvara mergea la biserica tot cu gand rau, anume sa caute printre credinciosii

veniti cu diferite suferinte si necazuri, clienti pentru descantecele sale si nu de putine ori, printre cei mai

slabi de inger, se gaseau unii care o ascultau. Auzind ce zicea Parintele despre descantece si despre

farmece, batrana Varvara il ocolea tot mai mult si il ura, vorbindu-l de rau catre toata lumea. Ba in

rautatea ei satanica a chiar incercat, prin farmece, sa-i alunge d