PÂINEA – REPER SIMBOLIC prof. Badea Viorica şi prof. Predatu Camelia

Şcoala cu cls. I-VIII Filiaşi

În gândirea tradiţională, pâinea şi colacul concentrează o simbolică în totalitate benefică: bucurie, rodnicie, belşug, fertilitate, puritate. Înscrise pe o axă comună, aceste semnificaţii se acumulează într-o energie simbolică pe care omul se străduieşte s-o capteze.

În obiceiurile populare tradiţionale, pâinea este adesea simbol al divinităţii, ceea ce o detaşază într-o posibilă ierarhie a reperelor simbolice în cultura populară. Ea este identificată cu anumite divinităţi în secvenţe ale obiceiurilor de Crăciun sau de Paşte, de înmormântare sau de comemorare a morţilor, când pâine sau colaci, special modelaţi, primesc nume de divinităţi (Crăciun, Dumnezeu, Maica Precista, Arhanghel etc.) şi sunt oferiţi ca ofrandă rituală („jertfă“). Putem presupune practica de reprezentare prin aluatul de pâine a unor divinităţi (singurul aliment învestit cu această calitate) ca fiind anterioară creştinismului, care a identificat pâinea cu trupul lui Iisus Hristos, precizând clar simbolismul ei. Principalele faze ale îndelungatului proces de muncă al agricultorului încep cu pâinea, prototipul efectului final al muncii în credinţa influenţării magico-rituale a rodniciei pământului: în Bucovina se aşază o pâine pe plug sau pe prima brazdă trasată; în Moldova se pune în coarnele boilor, la „pornitul plugului“, o pâine sau un colăcel în formă de opt, iar în Dobrogea se rupe o pâine sau un colăcel, pe ogor, în cornul plugului. În Moldova, începutul aratului de toamnă este însoţit de dăruirea de colaci sau pâine preparată din grâul obţinut la începutul secerişului. Încheierea muncilor agricole şi începutul celorlalte faze de muncă au drept simbol de asemenea, o pâine.

În Transilvania, la ceremonia agrară a cununii, când alaiul secerătorilor intră în casă, trebuie să găsească pe masă o pâine.

În Oltenia, când se face prima dată pâine din grâul nou, se prepară un colăcel mic sau o pâine de care se leagă busuioc, sporiş sau alte flori. Sunt scufundate în fântână, după care se dau copiilor sa le mănânce în credinţa că „grâul va fi spornic şi curat”.

„Făcutul pâinii“ sau al colacilor (act complementar sacrificiului de animale) marchează, de fapt, intrarea în sărbătoare, purificând începutul perioadei prin valenţele rituale ale aluatului şi solemnizând timpul sărbătoresc prin prezenţa pâinii.

Faza de pregătire a preparării pâinii este marcată de acte obligatorii – femeia trebuie să respecte cu câteva zile înainte interdicţii sexuale şi alimentare (să ţină post), trebuie să se spele, să-şi schimbe cămaşa şi, mai ales, acoperitoarea capului.

Prima fază a transformării făinii în pâine, cernutul, respectă reguli specific unui act ritual: el trebuie să se realizeze dimineaţa în zori, „pe nemâncate“, în deplină tăcere.

Adăugarea sării, personificată în unele credinţe populare ca „mama lui Dumnezeu“ sau sfântă (numită Sfânta dreptate), este de natură să mărească puterile magico-rituale ale pâinii.

Nu mai puţin semnificativă este adăugarea fermentului. Simbol al forţei vitale, prin care aluatul capătă viaţă, „răsare“, „înfloreşte“, „creşte“, fermentul învie coca-ea „dospeşte“, devine „vie“. Coca reia, astfel, drumul grăuntelui semănat care răsare, înfloreşte, creşte, fiinţă vie a cărei dezvoltare este urmărită cu atenţie de cultivator.

Pe lângă unele formule de invocaţie, „frământatul“ aluatului , „muncitul“ lui presupune un mare efort. Cu cât pâinea este mai mult „muncită“, cu atât valoarea ei spirituală creşte. De observat că aluatul capătă conotaţii rituale direct legate şi de statutul de vârstă al aceleia ce îl frământă. O fetiţă mică pentru „turta ursitorilor“ (în sate din lalomiţa, Olt sau Dolj), o fată mare

pentru colacul miresei şi o femeie bătrână pentru colacii de înmormântare sunt, în genere, categoriile de vârstă ce îşi pun amprenta asupra virtuţilor magico-rituale ale aluatului.

La scoaterea pâinii, credinţa spune: cuptorului trebuie „să-i laşi ceva în schimbul pâinii să nu rămână gol, de aceea se pun lemne în cuptor sau un blid cu apă sau doar se stropeşte cuptorul cu apă.

ColaciiCercul este forma păstrată cu frecvenţa cea mai mare la facerea colacilor.

Imagine simbolică arhetipală, ce ne trimite la profundele rădăcini ale culturii universale, cercul este „înzestrat cu puterea de a apăra, căci, simbolic, semnifică veşnicia .Zonal apare sub forma două cercuri concentrice (de exemplu, colacii pentru prapur – Mureş) sau a trei cercuri concentrice (colacii de nuntă Vâlcea).

Sub forma cercului tăiat de cruce, realizată prin aplicări de fâşii de aluat sau prin incizare cu ajutorul unui uârf ascuţit este aluatul folosit în ceremonialul de înmormântare sau de nuntă în numeroase zone.

Roată a vieţii care se învârteşte perpetuu - imagine care, mai târziu, a căpătat accepţiune solară, devenind semn astral în arta populară - în localităţi din judeţul Sălaj, „colacul Soarelui“este încă agăţat pe peretele camerei unde se ia „cina mortului“. În judeţul Caraş-Severin „Soarele“ (cu raze trasate din fâşii de cocă aplicate) face încă parte din motivele ornamentale ale colacilor necesari ceremonialului de înmormântare.

În Maramureş, după cununie, fata se uită prin colac la „Sfântul Soare“, gest pe care-1 găsim şi în alte zone, colacul fiind însă substituit prin inelul de cununie.

Colacii de Crăciun sau Crăciunei, alimente sacre, se fac din aluat dospit şi sunt mâncaţi la mesele şi ospeţele rituale, dăruiţi colindătorilor şi, prin pomană, spiritelor morţilor.

Pot avea forme de cerc, potcoavă şi stea, închipuind Soarele, Luna şi stelele de pe cer, de păpuşă şi cifre (care reprezintă trupul divinităţii indo-europene şi creştine), de cerc umplut, fără gaură la mijloc şi de diferite animale şi păsări sacre (taurul, pupăza etc.).

În raport de formă, denumire şi ornamente, de momentul oferirii, de perioada păstrării şi contextul rito-magic al folosirii, colacii de Crăciun reprezintă sacrificiul spiritului grâului, jertfa divinităţii care moare şi renaşte, împreună cu timpul, la Anul Nou, ocupaţia, vârsta, sexul şi statutul social al celui care oferă sau primeşte colaci, finalitatea activităţilor agrare sau pastorale ale gospodarului, prefigurarea belşugului etc.

Prepararea, urarea şi primirea colacului, ruperea şi utilizarea acestuia sunt momente ceremoniale de adăncă trăire spirituală, încărcate de numeroase practici şi credinţe preistorice. Prepararea colacilor de Crăciun este unul dintre cele mai stabile şi mai respectate obiceiuri româneşti.

Turtele de Crăciun sunt un aliment sacramental reprezentând spiritul grâului. Se fac în sudul şi estul României. Aluatul se întinde în foiţe rotunde cu mâna sau cu făcăleţul (sucitorul) şi apoi se coace pe plita sobei sau, ceremonial, pe fierul plugului încins pe jăratec.

În anumite zone, se coace un colac de Crăciun antropomorf, de forma cifrei 8 (care reprezintă în bucătăria populară divinitatea). Nu se mănâncă de Sărbători ci se păstrează până la Măcinici, la pornirea plugului. Atunci se pune în bârsa plugului sau în coarnele boilor înaintea primei brazde şi se mănâncă în ţarină de gospodari şi de vitele de muncă.

Bibliografie

1. Radu Anton Roman – “Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti”, Ed. Paidea, Bucureşti 19982. S.Fl. Marian – „Sărbătorile la români“, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti 19943. Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an“, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti 1994