pagini almajene NO.3 small · Domogled-Valea Cernei şi Semenic-Cheile Caraşului, el formează...
Transcript of pagini almajene NO.3 small · Domogled-Valea Cernei şi Semenic-Cheile Caraşului, el formează...
www.grantur i -corai . ro
NR.3/12/16
PAGINIALmaJENE
CheileNerei - Beușniţa2 Comuna
Eftimie Murgu6Comoara din Valea Almăjului 11Legenda peșterei
din Vălăie9
RezervATia Cheile Nerei BeUSnITaSi frumusETea ei SAlbatiCA
exploratori ai junglei, te va momi la traversarea Nerei, însă vei vedea imediat că îi lipsesc scândurile dintre firele metalice. Apoi, poate că vei da peste cozile lucioase ale şerpilor fugind de pe potecă, ori de câte un păianjen mare, ocupând fără griji gura tunelului prin care te trimite marcajul. Prin multe locuri, pe sub sau peste stâncile tăiate, va trebui să te ţii cu putere de cablurile de siguranţă, pentru ca să poţi traversa poteca periculos de îngustă şi aplecată spre curenţii apei. Sălbăticia este la ea acasa şi numai printr-un mare noroc vei putea saluta pe aventurierii rătăciţi cu o barcă printre cheile înalte.
Cu lacurile ei verzi-albastre şi stâncile albe şi colţuroase, Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa se fereşte de privirile iscoditoare ale civilizaţiei. Peste sălbăticia acestor meleaguri domnesc încă vipera cu corn, libelulele şi licuricii, iar muzica frunzişului bogat al pădurii este acompaniată de glasurile şuvoaielor de apă, străpungând necontenit calcarele bătrâne.Înfiinţat în anul 1990, Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa cuprinde în limitele sale zona sudică a Munţilor Aninei, unde îşi dau întâlnire dealuri mănoase, bazine hidrografice cu calcare sfărâmicioase, păduri seculare, vâlcele singuratice şi munţi puţin avântaţi spre soare. Împreună cu Parcurile Naţionale Domogled-Valea Cernei şi Semenic-Cheile Caraşului, el formează tezaurul natural al judeţului Caraş-Severin, de altfel, singurul judeţ ce are pe teritoriul său trei zone mari de conservare ecologică, de interes naţional.Parcul păstrează multe bogăţii naturale, etnologice şi culturale. Graniţele lui sunt delimitate de culmi de deal, borne silvice, confluenţe de râuri şi văi. În cadrul parcului există câteva rezervaţii, dintre care una poartă acelaşi nume, Cheile Nerei-Beuşniţa. Ea este o sălbăticie de aproape 4000 de hectare, al cărei relief calcaros a fost săpat, măcinat şi sculptat, în principal, de
două râuri: Nera şi Beu.Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa trăieşte în legendă precum o domniţă sfioasă şi obişnuieşte să se arate, din timp în timp, cu aceeaşi rezervă, puţinilor care se aventurează în împărăţia ei.Cei 22 km ai Cheilor Nerei se întind între localităţile Şopotul Nou şi Sasca Română, având cursul apei trecut prin numeroase meandre şi bucle întoarse. Până în această zonă calcaroasă, Nera a parcurs o cale lungă, căci izvorul ei îşi soarbe apele de sub Piatra Goznei, din Munţii Semenic. Apoi, strângând apele afluenţilor din depresiunile montane pe care le traversează - ale Munţilor Semenic, Aninei, Almăjului - intră în forţă în cheile dantelate şi cu pereţii înalţi, tăiaţi la bază ca de o sabie ascuţită. În timpul ploilor mari sau al topirii zăpezilor din munţi, Nera cea tulbure spală vijelios drumul prin chei, dar vara, curenţii săi se domolesc şi lasă să se vadă prundişul mărunt şi vegetaţia bogată de pe malurile joase. Acum este vremea potrivită pentru parcurgerea celor mai lungi chei din România: pe jos, pe poteca marcată, ori pe apă, în bărci pneumatice, printr-o solitudine pe care numai natura sălbatică o mai poate oferi unui călător.Pentru un tur obişnuit al cheilor ar fi nevoie de două zile, vorbind de mersul pe jos. Porţiuni din traseul total pot fi
Se zice că, demult, un moşneag îşi păzea turma de capre pe malul lacului şi un străin i-a stârnit isteţimea cu un rămăşag. Cică i-ar fi spus să-i prăjească un peşte fără ca să i se îndoaie corpul; moşneagul, cu mintea ascuţită, îi spune că va face precum i s-a cerut, dacă şi străinul va frige un cap de ţap fără ca acesta din urmă să îşi arate dinţii. Zis şi făcut. Moşneagul a înfipt un băţ în trupul peştelui, iar străinul a legat capul ţapului cu o funie din tei. Dar când au început să sfârâie pe foc, peştele a rămas înţepenit pe bucata de lemn, însă pe capul ţapului a apărut un rânjet. De ciudă ce i-a fost, străinul, care s-a dovedit a fi chiar Dracul, a sărit în lac şi nu s-a mai arătat vreodată. De atunci, cică apele fără fund înghit pe oricine cutează a le tulbura undele.
parcurse şi pe potecile ce vin spre Nera de peste înălţimile stâncoase, iar direcţia poate fi schimbată oricând, după preferinţe şi după timpul de care turistul ţine socoteală. În avale sau în amonte, cheile sunt la fel de spectaculoase.Eu am ales circuitul obişnuit, în coborâre pe cursul apei. Marcajul roşu-alb ţine poteca principală lungă de lângă Cheile Nerei, întinse între primele păşuni de lângă satul Şopotul Nou (la est) şi zona numită "La Tunele", dinainte de Sasca Română (în vest). Drumeagul acesta, puţin umblat de turişti, nu rămâne tot timpul în albia râului, ci se mai opinteşte ba pe o culme rotunjită, ba pe o stâncă mare, pentru ca uneori să se abată de la răcoarea apei şi să intre mai adânc în pădure, aceasta doar pentru a ocoli vreun versant neprimitor ori pentru a tăia vreo buclă alungită a firului de apă.
Prima parte a potecii, de la Şopot şi până la Lacul Dracului, urmăreşte pe partea stângă şerpuirile largi ale Nerei printre vârfurile de 500-600 m, din care se prăvălesc ogaşe multe, adică nişte mici văi calcaroase frământate de apele şiroinde, înainte de a se transforma în torente. Pasul bate pe aici ore bune. Dacă vrei să scurtezi traseul şi să faci turul cheilor într-o singură zi, fără să renunţi la cele mai frumoase peisaje, poţi sări peste această zonă şi să vii din sud, de peste culme, de pe drumul Cărbunari-Şopotul Nou, de la punctul numit La Logor. De aici, în două ore şi jumătate se ajunge prin Ogaşul Porcului la acelaşi Lac al Dracului, despre care pe bună dreptate se spune că este de o frumuseţe ireală.
Două comori are rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa: Lacul Dracului şi Lacul Bei, ca două picături căzute dintr-un cer de poveste. La vreo 100 m în sus de albia stângă a râului şi coborând de pe poteca cheilor, ce merge pe culmea de deasupra, Lacul Dracului te aşteaptă în tăcerea pădurii. Culoarea sa, printre razele galbene şi frunzele verzi, îţi provoacă ochii să o ghiceşti: o fi albastră? Cerul clar de peste ea îţi spune că nu. O fi ca smaraldul? Nici aşa, căci muşchii moi ce învelesc degetele de stâncă nu aduc aceeaşi nuanţă. Poţi şedea pe marginea neregulată a lacului ore în şir şi să nu te hotărăşti ce culoare să-i pui alături de numele de legendă.
Lacul Dracului este unicul lac carstic din România, apărut ca urmare a prăbuşirii unui tavan de peşteră. Apele lui clare, cu adâncimea de aproximativ 12 m, lasă să se vadă bancurile negre de peşti, pietrele ascuţite şi crengile uitate de vreme pe fundul lacului. O parte din ochiul de apă stă sub stânca ruptă, iar peste cealaltă parte copacii îşi scutură, din vreme în vreme, frunzele.După ce scapi de vraja lacului şi de răcoarea pereţilor săi sfredeliţi, trebuie să te întorci pe drum până la intersecţia potecilor, unde mai multe tăbliţe din lemn te îndeamnă spre direcţia potrivită. De aici, alegi în continuare calea ce te duce la Cantonul Damian.Pentru început, pasul va prinde sub el smocurile de iarbă
şi crenguţele uscate de pe drumul ce se lasă păzit de pădure. Mai târziu, poteca ajunge pe malul Nerei, ce se încolăceşte tot mai neregulat printre cheile de calcar. Fără să treci pe cealaltă parte, vei merge aşa timp de trei, patru ore, aproape de apă, peste bucăţile de stâncă, prin tunelurile săpate de om în calcarul alb, peste pereţii năpădiţi de liane subţiri, peste micile plaje cu nisip moale şi prin poienile cu ierburi dese şi ţârâinde. De te uiţi în sus, vârfurile tocite ale cheilor te vor ameţi. Dacă ai curaj, poţi explora şi peşterile pe care orice hartă a cheilor ţi le indică cu precizie.Un pod suspendat, asemenea celor din filmele cu
PAGINI ALmaJENE2
de Carolina Velcotă
La un moment dat, poteca te obligă să traversezi cursul rece al Nerei şi bine ar fi să prinzi apa puţin adâncă, ca să nu fii nevoit să te sprijini în prăjini pentru a face faţă curenţilor destul de puternici. Mai sunt şi alte locuri în chei care te lasă cu apă mai mică să treci pe malul drept, dar mai bine urmezi marcajul. După ce ai ajuns pe malul opus, poteca se domoleşte sub picioarele tale şi străbate pădurea deasă până la Cantonul lui Damian, unde câteva clădiri părăsite răsar într-o poiană plină de flori şi gâze. Din această zonă de campare, drumul de chei se continuă câţiva kilometri, ba prin pădure, ba prin tuneluri şi stânci, până în Sasca Română. La ieşirea din
Cheile Nerei, satele înghesuite între culmi întâmpină reîntoarcerea în prezent. Nera pleacă mai departe, spre Dunărea în care se varsă liniştită, ducând dorul pădurilor de fag, stejar, frasin, ulm, tei, corn, alun, ce i-au însoţit vadul.
În rezervaţie însă, un alt drum aşteaptă să-l urmezi. La Podul Beiului, pârâul Bei se întâlneşte cu Nera, după ce a traversat un pat de calcar şi a căzut prin câteva cascade frumoase, venind dinspre izvoarele sale de la câţiva kilometri depărtare. Mergând în amonte pe drumul forestier de lângă apă, dai mai spre capăt de o păstrăvărie mare. Fiindcă multă lume ajunge până aici cu maşina, să nu te aştepţi la linişte, mai ales la sfârşitul săptămânii.
De aici porneşte o potecă largă care te conduce chiar la Ochiul Beiului, un izvor puternic ce iese din pământ într-un bazin stâncos larg, cu diametrul mare de 20 m. Apa lui are aceeaşi culoare ca cea a Lacului Dracului, dar fundul bolovănos se vede foarte bine, fiindcă adâncimea este de doar 3 m.Micul lac are legende ce sună puţin diferit, însă cea mai frumoasă spune că izvorul se naşte din lacrimile unui bei, care plânge după iubita lui. Dragostea dintre turc şi frumoasa localnică ar fi fost interzisă de tatăl beiului, ce şi-a trimis soldaţii pe urmele celor ce i-au nesocotit poruncile.De la Ochiul Beiului şi până la Cascadele Beuşniţei se urcă agale vreme de 40 de minute, pe marginea treptelor ce aduc abrupt pârâul spre vale. Aceste jgeaburi în scări sunt construite din tuf calcaros, adică s-au format prin acumularea excesivă a carbonatului de calciu din apă. Călătoria nu a apucat încă să se sfârşească, în cotloanele sălbatice ale Rezervaţiei Cheile Nerei-Beuşniţa. Dacă pe timpul zilelor însorite, fluturii de toate culorile, libelulele mari, şerpii mici şi gâzele gălăgioase te împresoară cu curaj, noaptea va fi o feerie a licuricilor. Mii de puncte strălucitoare vor semăna cu stelele căzute din cerul întunecat. În ţârâitul greierilor şi în jocul licuricilor, o ultima poveste te va mai ţine treaz pe malul apei. Fiindcă o fată bogată, Negarniţa, s-a îndrăgostit de un vânător ce umbla prin pădurile dese, tatăl acesteia l-a prins pe flăcău şi l-a întemniţat într-o stâncă. Dar frumoasa fecioară a auzit strigătele pierdute ale iubitului ei şi, plângând, s-a rugat zânei bune să o ajute să-l găsească. Aşa că aceasta a transformat-o într-un fir zglobiu de apă, ce a început să sfarme piatra munţilor, în căutarea celui închis. Şi azi, localnicii îi mai spun Nerei, Negarniţa.Cascadele Beuşniţei din porţiunea de sus a pârâului cad vertical peste stâncile pline de muşchi şi lichieni, formând perdele mişcătoare de stropi şi verdeaţă. Fiindcă apele se prăvălesc în canale subterane înguste, zgomotul lor este foarte puternic şi se înteţeşte când ploile se abat peste pădure şi pârâu. Nu înălţimea cascadelor te va impresiona, ci vârtejurile care se formează când apa intră sub stâncile cu coridoare neştiute.
exploratori ai junglei, te va momi la traversarea Nerei, însă vei vedea imediat că îi lipsesc scândurile dintre firele metalice. Apoi, poate că vei da peste cozile lucioase ale şerpilor fugind de pe potecă, ori de câte un păianjen mare, ocupând fără griji gura tunelului prin care te trimite marcajul. Prin multe locuri, pe sub sau peste stâncile tăiate, va trebui să te ţii cu putere de cablurile de siguranţă, pentru ca să poţi traversa poteca periculos de îngustă şi aplecată spre curenţii apei. Sălbăticia este la ea acasa şi numai printr-un mare noroc vei putea saluta pe aventurierii rătăciţi cu o barcă printre cheile înalte.
Cu lacurile ei verzi-albastre şi stâncile albe şi colţuroase, Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa se fereşte de privirile iscoditoare ale civilizaţiei. Peste sălbăticia acestor meleaguri domnesc încă vipera cu corn, libelulele şi licuricii, iar muzica frunzişului bogat al pădurii este acompaniată de glasurile şuvoaielor de apă, străpungând necontenit calcarele bătrâne.Înfiinţat în anul 1990, Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa cuprinde în limitele sale zona sudică a Munţilor Aninei, unde îşi dau întâlnire dealuri mănoase, bazine hidrografice cu calcare sfărâmicioase, păduri seculare, vâlcele singuratice şi munţi puţin avântaţi spre soare. Împreună cu Parcurile Naţionale Domogled-Valea Cernei şi Semenic-Cheile Caraşului, el formează tezaurul natural al judeţului Caraş-Severin, de altfel, singurul judeţ ce are pe teritoriul său trei zone mari de conservare ecologică, de interes naţional.Parcul păstrează multe bogăţii naturale, etnologice şi culturale. Graniţele lui sunt delimitate de culmi de deal, borne silvice, confluenţe de râuri şi văi. În cadrul parcului există câteva rezervaţii, dintre care una poartă acelaşi nume, Cheile Nerei-Beuşniţa. Ea este o sălbăticie de aproape 4000 de hectare, al cărei relief calcaros a fost săpat, măcinat şi sculptat, în principal, de
două râuri: Nera şi Beu.Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa trăieşte în legendă precum o domniţă sfioasă şi obişnuieşte să se arate, din timp în timp, cu aceeaşi rezervă, puţinilor care se aventurează în împărăţia ei.Cei 22 km ai Cheilor Nerei se întind între localităţile Şopotul Nou şi Sasca Română, având cursul apei trecut prin numeroase meandre şi bucle întoarse. Până în această zonă calcaroasă, Nera a parcurs o cale lungă, căci izvorul ei îşi soarbe apele de sub Piatra Goznei, din Munţii Semenic. Apoi, strângând apele afluenţilor din depresiunile montane pe care le traversează - ale Munţilor Semenic, Aninei, Almăjului - intră în forţă în cheile dantelate şi cu pereţii înalţi, tăiaţi la bază ca de o sabie ascuţită. În timpul ploilor mari sau al topirii zăpezilor din munţi, Nera cea tulbure spală vijelios drumul prin chei, dar vara, curenţii săi se domolesc şi lasă să se vadă prundişul mărunt şi vegetaţia bogată de pe malurile joase. Acum este vremea potrivită pentru parcurgerea celor mai lungi chei din România: pe jos, pe poteca marcată, ori pe apă, în bărci pneumatice, printr-o solitudine pe care numai natura sălbatică o mai poate oferi unui călător.Pentru un tur obişnuit al cheilor ar fi nevoie de două zile, vorbind de mersul pe jos. Porţiuni din traseul total pot fi
Se zice că, demult, un moşneag îşi păzea turma de capre pe malul lacului şi un străin i-a stârnit isteţimea cu un rămăşag. Cică i-ar fi spus să-i prăjească un peşte fără ca să i se îndoaie corpul; moşneagul, cu mintea ascuţită, îi spune că va face precum i s-a cerut, dacă şi străinul va frige un cap de ţap fără ca acesta din urmă să îşi arate dinţii. Zis şi făcut. Moşneagul a înfipt un băţ în trupul peştelui, iar străinul a legat capul ţapului cu o funie din tei. Dar când au început să sfârâie pe foc, peştele a rămas înţepenit pe bucata de lemn, însă pe capul ţapului a apărut un rânjet. De ciudă ce i-a fost, străinul, care s-a dovedit a fi chiar Dracul, a sărit în lac şi nu s-a mai arătat vreodată. De atunci, cică apele fără fund înghit pe oricine cutează a le tulbura undele.
parcurse şi pe potecile ce vin spre Nera de peste înălţimile stâncoase, iar direcţia poate fi schimbată oricând, după preferinţe şi după timpul de care turistul ţine socoteală. În avale sau în amonte, cheile sunt la fel de spectaculoase.Eu am ales circuitul obişnuit, în coborâre pe cursul apei. Marcajul roşu-alb ţine poteca principală lungă de lângă Cheile Nerei, întinse între primele păşuni de lângă satul Şopotul Nou (la est) şi zona numită "La Tunele", dinainte de Sasca Română (în vest). Drumeagul acesta, puţin umblat de turişti, nu rămâne tot timpul în albia râului, ci se mai opinteşte ba pe o culme rotunjită, ba pe o stâncă mare, pentru ca uneori să se abată de la răcoarea apei şi să intre mai adânc în pădure, aceasta doar pentru a ocoli vreun versant neprimitor ori pentru a tăia vreo buclă alungită a firului de apă.
Prima parte a potecii, de la Şopot şi până la Lacul Dracului, urmăreşte pe partea stângă şerpuirile largi ale Nerei printre vârfurile de 500-600 m, din care se prăvălesc ogaşe multe, adică nişte mici văi calcaroase frământate de apele şiroinde, înainte de a se transforma în torente. Pasul bate pe aici ore bune. Dacă vrei să scurtezi traseul şi să faci turul cheilor într-o singură zi, fără să renunţi la cele mai frumoase peisaje, poţi sări peste această zonă şi să vii din sud, de peste culme, de pe drumul Cărbunari-Şopotul Nou, de la punctul numit La Logor. De aici, în două ore şi jumătate se ajunge prin Ogaşul Porcului la acelaşi Lac al Dracului, despre care pe bună dreptate se spune că este de o frumuseţe ireală.
Două comori are rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa: Lacul Dracului şi Lacul Bei, ca două picături căzute dintr-un cer de poveste. La vreo 100 m în sus de albia stângă a râului şi coborând de pe poteca cheilor, ce merge pe culmea de deasupra, Lacul Dracului te aşteaptă în tăcerea pădurii. Culoarea sa, printre razele galbene şi frunzele verzi, îţi provoacă ochii să o ghiceşti: o fi albastră? Cerul clar de peste ea îţi spune că nu. O fi ca smaraldul? Nici aşa, căci muşchii moi ce învelesc degetele de stâncă nu aduc aceeaşi nuanţă. Poţi şedea pe marginea neregulată a lacului ore în şir şi să nu te hotărăşti ce culoare să-i pui alături de numele de legendă.
Lacul Dracului este unicul lac carstic din România, apărut ca urmare a prăbuşirii unui tavan de peşteră. Apele lui clare, cu adâncimea de aproximativ 12 m, lasă să se vadă bancurile negre de peşti, pietrele ascuţite şi crengile uitate de vreme pe fundul lacului. O parte din ochiul de apă stă sub stânca ruptă, iar peste cealaltă parte copacii îşi scutură, din vreme în vreme, frunzele.După ce scapi de vraja lacului şi de răcoarea pereţilor săi sfredeliţi, trebuie să te întorci pe drum până la intersecţia potecilor, unde mai multe tăbliţe din lemn te îndeamnă spre direcţia potrivită. De aici, alegi în continuare calea ce te duce la Cantonul Damian.Pentru început, pasul va prinde sub el smocurile de iarbă
şi crenguţele uscate de pe drumul ce se lasă păzit de pădure. Mai târziu, poteca ajunge pe malul Nerei, ce se încolăceşte tot mai neregulat printre cheile de calcar. Fără să treci pe cealaltă parte, vei merge aşa timp de trei, patru ore, aproape de apă, peste bucăţile de stâncă, prin tunelurile săpate de om în calcarul alb, peste pereţii năpădiţi de liane subţiri, peste micile plaje cu nisip moale şi prin poienile cu ierburi dese şi ţârâinde. De te uiţi în sus, vârfurile tocite ale cheilor te vor ameţi. Dacă ai curaj, poţi explora şi peşterile pe care orice hartă a cheilor ţi le indică cu precizie.Un pod suspendat, asemenea celor din filmele cu
PAGINI ALmaJENE 3
La un moment dat, poteca te obligă să traversezi cursul rece al Nerei şi bine ar fi să prinzi apa puţin adâncă, ca să nu fii nevoit să te sprijini în prăjini pentru a face faţă curenţilor destul de puternici. Mai sunt şi alte locuri în chei care te lasă cu apă mai mică să treci pe malul drept, dar mai bine urmezi marcajul. După ce ai ajuns pe malul opus, poteca se domoleşte sub picioarele tale şi străbate pădurea deasă până la Cantonul lui Damian, unde câteva clădiri părăsite răsar într-o poiană plină de flori şi gâze. Din această zonă de campare, drumul de chei se continuă câţiva kilometri, ba prin pădure, ba prin tuneluri şi stânci, până în Sasca Română. La ieşirea din
Cheile Nerei, satele înghesuite între culmi întâmpină reîntoarcerea în prezent. Nera pleacă mai departe, spre Dunărea în care se varsă liniştită, ducând dorul pădurilor de fag, stejar, frasin, ulm, tei, corn, alun, ce i-au însoţit vadul.
În rezervaţie însă, un alt drum aşteaptă să-l urmezi. La Podul Beiului, pârâul Bei se întâlneşte cu Nera, după ce a traversat un pat de calcar şi a căzut prin câteva cascade frumoase, venind dinspre izvoarele sale de la câţiva kilometri depărtare. Mergând în amonte pe drumul forestier de lângă apă, dai mai spre capăt de o păstrăvărie mare. Fiindcă multă lume ajunge până aici cu maşina, să nu te aştepţi la linişte, mai ales la sfârşitul săptămânii.
De aici porneşte o potecă largă care te conduce chiar la Ochiul Beiului, un izvor puternic ce iese din pământ într-un bazin stâncos larg, cu diametrul mare de 20 m. Apa lui are aceeaşi culoare ca cea a Lacului Dracului, dar fundul bolovănos se vede foarte bine, fiindcă adâncimea este de doar 3 m.Micul lac are legende ce sună puţin diferit, însă cea mai frumoasă spune că izvorul se naşte din lacrimile unui bei, care plânge după iubita lui. Dragostea dintre turc şi frumoasa localnică ar fi fost interzisă de tatăl beiului, ce şi-a trimis soldaţii pe urmele celor ce i-au nesocotit poruncile.De la Ochiul Beiului şi până la Cascadele Beuşniţei se urcă agale vreme de 40 de minute, pe marginea treptelor ce aduc abrupt pârâul spre vale. Aceste jgeaburi în scări sunt construite din tuf calcaros, adică s-au format prin acumularea excesivă a carbonatului de calciu din apă. Călătoria nu a apucat încă să se sfârşească, în cotloanele sălbatice ale Rezervaţiei Cheile Nerei-Beuşniţa. Dacă pe timpul zilelor însorite, fluturii de toate culorile, libelulele mari, şerpii mici şi gâzele gălăgioase te împresoară cu curaj, noaptea va fi o feerie a licuricilor. Mii de puncte strălucitoare vor semăna cu stelele căzute din cerul întunecat. În ţârâitul greierilor şi în jocul licuricilor, o ultima poveste te va mai ţine treaz pe malul apei. Fiindcă o fată bogată, Negarniţa, s-a îndrăgostit de un vânător ce umbla prin pădurile dese, tatăl acesteia l-a prins pe flăcău şi l-a întemniţat într-o stâncă. Dar frumoasa fecioară a auzit strigătele pierdute ale iubitului ei şi, plângând, s-a rugat zânei bune să o ajute să-l găsească. Aşa că aceasta a transformat-o într-un fir zglobiu de apă, ce a început să sfarme piatra munţilor, în căutarea celui închis. Şi azi, localnicii îi mai spun Nerei, Negarniţa.Cascadele Beuşniţei din porţiunea de sus a pârâului cad vertical peste stâncile pline de muşchi şi lichieni, formând perdele mişcătoare de stropi şi verdeaţă. Fiindcă apele se prăvălesc în canale subterane înguste, zgomotul lor este foarte puternic şi se înteţeşte când ploile se abat peste pădure şi pârâu. Nu înălţimea cascadelor te va impresiona, ci vârtejurile care se formează când apa intră sub stâncile cu coridoare neştiute.
exploratori ai junglei, te va momi la traversarea Nerei, însă vei vedea imediat că îi lipsesc scândurile dintre firele metalice. Apoi, poate că vei da peste cozile lucioase ale şerpilor fugind de pe potecă, ori de câte un păianjen mare, ocupând fără griji gura tunelului prin care te trimite marcajul. Prin multe locuri, pe sub sau peste stâncile tăiate, va trebui să te ţii cu putere de cablurile de siguranţă, pentru ca să poţi traversa poteca periculos de îngustă şi aplecată spre curenţii apei. Sălbăticia este la ea acasa şi numai printr-un mare noroc vei putea saluta pe aventurierii rătăciţi cu o barcă printre cheile înalte.
Cu lacurile ei verzi-albastre şi stâncile albe şi colţuroase, Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa se fereşte de privirile iscoditoare ale civilizaţiei. Peste sălbăticia acestor meleaguri domnesc încă vipera cu corn, libelulele şi licuricii, iar muzica frunzişului bogat al pădurii este acompaniată de glasurile şuvoaielor de apă, străpungând necontenit calcarele bătrâne.Înfiinţat în anul 1990, Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa cuprinde în limitele sale zona sudică a Munţilor Aninei, unde îşi dau întâlnire dealuri mănoase, bazine hidrografice cu calcare sfărâmicioase, păduri seculare, vâlcele singuratice şi munţi puţin avântaţi spre soare. Împreună cu Parcurile Naţionale Domogled-Valea Cernei şi Semenic-Cheile Caraşului, el formează tezaurul natural al judeţului Caraş-Severin, de altfel, singurul judeţ ce are pe teritoriul său trei zone mari de conservare ecologică, de interes naţional.Parcul păstrează multe bogăţii naturale, etnologice şi culturale. Graniţele lui sunt delimitate de culmi de deal, borne silvice, confluenţe de râuri şi văi. În cadrul parcului există câteva rezervaţii, dintre care una poartă acelaşi nume, Cheile Nerei-Beuşniţa. Ea este o sălbăticie de aproape 4000 de hectare, al cărei relief calcaros a fost săpat, măcinat şi sculptat, în principal, de
două râuri: Nera şi Beu.Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa trăieşte în legendă precum o domniţă sfioasă şi obişnuieşte să se arate, din timp în timp, cu aceeaşi rezervă, puţinilor care se aventurează în împărăţia ei.Cei 22 km ai Cheilor Nerei se întind între localităţile Şopotul Nou şi Sasca Română, având cursul apei trecut prin numeroase meandre şi bucle întoarse. Până în această zonă calcaroasă, Nera a parcurs o cale lungă, căci izvorul ei îşi soarbe apele de sub Piatra Goznei, din Munţii Semenic. Apoi, strângând apele afluenţilor din depresiunile montane pe care le traversează - ale Munţilor Semenic, Aninei, Almăjului - intră în forţă în cheile dantelate şi cu pereţii înalţi, tăiaţi la bază ca de o sabie ascuţită. În timpul ploilor mari sau al topirii zăpezilor din munţi, Nera cea tulbure spală vijelios drumul prin chei, dar vara, curenţii săi se domolesc şi lasă să se vadă prundişul mărunt şi vegetaţia bogată de pe malurile joase. Acum este vremea potrivită pentru parcurgerea celor mai lungi chei din România: pe jos, pe poteca marcată, ori pe apă, în bărci pneumatice, printr-o solitudine pe care numai natura sălbatică o mai poate oferi unui călător.Pentru un tur obişnuit al cheilor ar fi nevoie de două zile, vorbind de mersul pe jos. Porţiuni din traseul total pot fi
Se zice că, demult, un moşneag îşi păzea turma de capre pe malul lacului şi un străin i-a stârnit isteţimea cu un rămăşag. Cică i-ar fi spus să-i prăjească un peşte fără ca să i se îndoaie corpul; moşneagul, cu mintea ascuţită, îi spune că va face precum i s-a cerut, dacă şi străinul va frige un cap de ţap fără ca acesta din urmă să îşi arate dinţii. Zis şi făcut. Moşneagul a înfipt un băţ în trupul peştelui, iar străinul a legat capul ţapului cu o funie din tei. Dar când au început să sfârâie pe foc, peştele a rămas înţepenit pe bucata de lemn, însă pe capul ţapului a apărut un rânjet. De ciudă ce i-a fost, străinul, care s-a dovedit a fi chiar Dracul, a sărit în lac şi nu s-a mai arătat vreodată. De atunci, cică apele fără fund înghit pe oricine cutează a le tulbura undele.
parcurse şi pe potecile ce vin spre Nera de peste înălţimile stâncoase, iar direcţia poate fi schimbată oricând, după preferinţe şi după timpul de care turistul ţine socoteală. În avale sau în amonte, cheile sunt la fel de spectaculoase.Eu am ales circuitul obişnuit, în coborâre pe cursul apei. Marcajul roşu-alb ţine poteca principală lungă de lângă Cheile Nerei, întinse între primele păşuni de lângă satul Şopotul Nou (la est) şi zona numită "La Tunele", dinainte de Sasca Română (în vest). Drumeagul acesta, puţin umblat de turişti, nu rămâne tot timpul în albia râului, ci se mai opinteşte ba pe o culme rotunjită, ba pe o stâncă mare, pentru ca uneori să se abată de la răcoarea apei şi să intre mai adânc în pădure, aceasta doar pentru a ocoli vreun versant neprimitor ori pentru a tăia vreo buclă alungită a firului de apă.
Prima parte a potecii, de la Şopot şi până la Lacul Dracului, urmăreşte pe partea stângă şerpuirile largi ale Nerei printre vârfurile de 500-600 m, din care se prăvălesc ogaşe multe, adică nişte mici văi calcaroase frământate de apele şiroinde, înainte de a se transforma în torente. Pasul bate pe aici ore bune. Dacă vrei să scurtezi traseul şi să faci turul cheilor într-o singură zi, fără să renunţi la cele mai frumoase peisaje, poţi sări peste această zonă şi să vii din sud, de peste culme, de pe drumul Cărbunari-Şopotul Nou, de la punctul numit La Logor. De aici, în două ore şi jumătate se ajunge prin Ogaşul Porcului la acelaşi Lac al Dracului, despre care pe bună dreptate se spune că este de o frumuseţe ireală.
Două comori are rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa: Lacul Dracului şi Lacul Bei, ca două picături căzute dintr-un cer de poveste. La vreo 100 m în sus de albia stângă a râului şi coborând de pe poteca cheilor, ce merge pe culmea de deasupra, Lacul Dracului te aşteaptă în tăcerea pădurii. Culoarea sa, printre razele galbene şi frunzele verzi, îţi provoacă ochii să o ghiceşti: o fi albastră? Cerul clar de peste ea îţi spune că nu. O fi ca smaraldul? Nici aşa, căci muşchii moi ce învelesc degetele de stâncă nu aduc aceeaşi nuanţă. Poţi şedea pe marginea neregulată a lacului ore în şir şi să nu te hotărăşti ce culoare să-i pui alături de numele de legendă.
Lacul Dracului este unicul lac carstic din România, apărut ca urmare a prăbuşirii unui tavan de peşteră. Apele lui clare, cu adâncimea de aproximativ 12 m, lasă să se vadă bancurile negre de peşti, pietrele ascuţite şi crengile uitate de vreme pe fundul lacului. O parte din ochiul de apă stă sub stânca ruptă, iar peste cealaltă parte copacii îşi scutură, din vreme în vreme, frunzele.După ce scapi de vraja lacului şi de răcoarea pereţilor săi sfredeliţi, trebuie să te întorci pe drum până la intersecţia potecilor, unde mai multe tăbliţe din lemn te îndeamnă spre direcţia potrivită. De aici, alegi în continuare calea ce te duce la Cantonul Damian.Pentru început, pasul va prinde sub el smocurile de iarbă
şi crenguţele uscate de pe drumul ce se lasă păzit de pădure. Mai târziu, poteca ajunge pe malul Nerei, ce se încolăceşte tot mai neregulat printre cheile de calcar. Fără să treci pe cealaltă parte, vei merge aşa timp de trei, patru ore, aproape de apă, peste bucăţile de stâncă, prin tunelurile săpate de om în calcarul alb, peste pereţii năpădiţi de liane subţiri, peste micile plaje cu nisip moale şi prin poienile cu ierburi dese şi ţârâinde. De te uiţi în sus, vârfurile tocite ale cheilor te vor ameţi. Dacă ai curaj, poţi explora şi peşterile pe care orice hartă a cheilor ţi le indică cu precizie.Un pod suspendat, asemenea celor din filmele cu
PAGINI ALmaJENE4
La un moment dat, poteca te obligă să traversezi cursul rece al Nerei şi bine ar fi să prinzi apa puţin adâncă, ca să nu fii nevoit să te sprijini în prăjini pentru a face faţă curenţilor destul de puternici. Mai sunt şi alte locuri în chei care te lasă cu apă mai mică să treci pe malul drept, dar mai bine urmezi marcajul. După ce ai ajuns pe malul opus, poteca se domoleşte sub picioarele tale şi străbate pădurea deasă până la Cantonul lui Damian, unde câteva clădiri părăsite răsar într-o poiană plină de flori şi gâze. Din această zonă de campare, drumul de chei se continuă câţiva kilometri, ba prin pădure, ba prin tuneluri şi stânci, până în Sasca Română. La ieşirea din
Cheile Nerei, satele înghesuite între culmi întâmpină reîntoarcerea în prezent. Nera pleacă mai departe, spre Dunărea în care se varsă liniştită, ducând dorul pădurilor de fag, stejar, frasin, ulm, tei, corn, alun, ce i-au însoţit vadul.
În rezervaţie însă, un alt drum aşteaptă să-l urmezi. La Podul Beiului, pârâul Bei se întâlneşte cu Nera, după ce a traversat un pat de calcar şi a căzut prin câteva cascade frumoase, venind dinspre izvoarele sale de la câţiva kilometri depărtare. Mergând în amonte pe drumul forestier de lângă apă, dai mai spre capăt de o păstrăvărie mare. Fiindcă multă lume ajunge până aici cu maşina, să nu te aştepţi la linişte, mai ales la sfârşitul săptămânii.
De aici porneşte o potecă largă care te conduce chiar la Ochiul Beiului, un izvor puternic ce iese din pământ într-un bazin stâncos larg, cu diametrul mare de 20 m. Apa lui are aceeaşi culoare ca cea a Lacului Dracului, dar fundul bolovănos se vede foarte bine, fiindcă adâncimea este de doar 3 m.Micul lac are legende ce sună puţin diferit, însă cea mai frumoasă spune că izvorul se naşte din lacrimile unui bei, care plânge după iubita lui. Dragostea dintre turc şi frumoasa localnică ar fi fost interzisă de tatăl beiului, ce şi-a trimis soldaţii pe urmele celor ce i-au nesocotit poruncile.De la Ochiul Beiului şi până la Cascadele Beuşniţei se urcă agale vreme de 40 de minute, pe marginea treptelor ce aduc abrupt pârâul spre vale. Aceste jgeaburi în scări sunt construite din tuf calcaros, adică s-au format prin acumularea excesivă a carbonatului de calciu din apă. Călătoria nu a apucat încă să se sfârşească, în cotloanele sălbatice ale Rezervaţiei Cheile Nerei-Beuşniţa. Dacă pe timpul zilelor însorite, fluturii de toate culorile, libelulele mari, şerpii mici şi gâzele gălăgioase te împresoară cu curaj, noaptea va fi o feerie a licuricilor. Mii de puncte strălucitoare vor semăna cu stelele căzute din cerul întunecat. În ţârâitul greierilor şi în jocul licuricilor, o ultima poveste te va mai ţine treaz pe malul apei. Fiindcă o fată bogată, Negarniţa, s-a îndrăgostit de un vânător ce umbla prin pădurile dese, tatăl acesteia l-a prins pe flăcău şi l-a întemniţat într-o stâncă. Dar frumoasa fecioară a auzit strigătele pierdute ale iubitului ei şi, plângând, s-a rugat zânei bune să o ajute să-l găsească. Aşa că aceasta a transformat-o într-un fir zglobiu de apă, ce a început să sfarme piatra munţilor, în căutarea celui închis. Şi azi, localnicii îi mai spun Nerei, Negarniţa.Cascadele Beuşniţei din porţiunea de sus a pârâului cad vertical peste stâncile pline de muşchi şi lichieni, formând perdele mişcătoare de stropi şi verdeaţă. Fiindcă apele se prăvălesc în canale subterane înguste, zgomotul lor este foarte puternic şi se înteţeşte când ploile se abat peste pădure şi pârâu. Nu înălţimea cascadelor te va impresiona, ci vârtejurile care se formează când apa intră sub stâncile cu coridoare neştiute.
exploratori ai junglei, te va momi la traversarea Nerei, însă vei vedea imediat că îi lipsesc scândurile dintre firele metalice. Apoi, poate că vei da peste cozile lucioase ale şerpilor fugind de pe potecă, ori de câte un păianjen mare, ocupând fără griji gura tunelului prin care te trimite marcajul. Prin multe locuri, pe sub sau peste stâncile tăiate, va trebui să te ţii cu putere de cablurile de siguranţă, pentru ca să poţi traversa poteca periculos de îngustă şi aplecată spre curenţii apei. Sălbăticia este la ea acasa şi numai printr-un mare noroc vei putea saluta pe aventurierii rătăciţi cu o barcă printre cheile înalte.
Cu lacurile ei verzi-albastre şi stâncile albe şi colţuroase, Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa se fereşte de privirile iscoditoare ale civilizaţiei. Peste sălbăticia acestor meleaguri domnesc încă vipera cu corn, libelulele şi licuricii, iar muzica frunzişului bogat al pădurii este acompaniată de glasurile şuvoaielor de apă, străpungând necontenit calcarele bătrâne.Înfiinţat în anul 1990, Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa cuprinde în limitele sale zona sudică a Munţilor Aninei, unde îşi dau întâlnire dealuri mănoase, bazine hidrografice cu calcare sfărâmicioase, păduri seculare, vâlcele singuratice şi munţi puţin avântaţi spre soare. Împreună cu Parcurile Naţionale Domogled-Valea Cernei şi Semenic-Cheile Caraşului, el formează tezaurul natural al judeţului Caraş-Severin, de altfel, singurul judeţ ce are pe teritoriul său trei zone mari de conservare ecologică, de interes naţional.Parcul păstrează multe bogăţii naturale, etnologice şi culturale. Graniţele lui sunt delimitate de culmi de deal, borne silvice, confluenţe de râuri şi văi. În cadrul parcului există câteva rezervaţii, dintre care una poartă acelaşi nume, Cheile Nerei-Beuşniţa. Ea este o sălbăticie de aproape 4000 de hectare, al cărei relief calcaros a fost săpat, măcinat şi sculptat, în principal, de
două râuri: Nera şi Beu.Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa trăieşte în legendă precum o domniţă sfioasă şi obişnuieşte să se arate, din timp în timp, cu aceeaşi rezervă, puţinilor care se aventurează în împărăţia ei.Cei 22 km ai Cheilor Nerei se întind între localităţile Şopotul Nou şi Sasca Română, având cursul apei trecut prin numeroase meandre şi bucle întoarse. Până în această zonă calcaroasă, Nera a parcurs o cale lungă, căci izvorul ei îşi soarbe apele de sub Piatra Goznei, din Munţii Semenic. Apoi, strângând apele afluenţilor din depresiunile montane pe care le traversează - ale Munţilor Semenic, Aninei, Almăjului - intră în forţă în cheile dantelate şi cu pereţii înalţi, tăiaţi la bază ca de o sabie ascuţită. În timpul ploilor mari sau al topirii zăpezilor din munţi, Nera cea tulbure spală vijelios drumul prin chei, dar vara, curenţii săi se domolesc şi lasă să se vadă prundişul mărunt şi vegetaţia bogată de pe malurile joase. Acum este vremea potrivită pentru parcurgerea celor mai lungi chei din România: pe jos, pe poteca marcată, ori pe apă, în bărci pneumatice, printr-o solitudine pe care numai natura sălbatică o mai poate oferi unui călător.Pentru un tur obişnuit al cheilor ar fi nevoie de două zile, vorbind de mersul pe jos. Porţiuni din traseul total pot fi
Se zice că, demult, un moşneag îşi păzea turma de capre pe malul lacului şi un străin i-a stârnit isteţimea cu un rămăşag. Cică i-ar fi spus să-i prăjească un peşte fără ca să i se îndoaie corpul; moşneagul, cu mintea ascuţită, îi spune că va face precum i s-a cerut, dacă şi străinul va frige un cap de ţap fără ca acesta din urmă să îşi arate dinţii. Zis şi făcut. Moşneagul a înfipt un băţ în trupul peştelui, iar străinul a legat capul ţapului cu o funie din tei. Dar când au început să sfârâie pe foc, peştele a rămas înţepenit pe bucata de lemn, însă pe capul ţapului a apărut un rânjet. De ciudă ce i-a fost, străinul, care s-a dovedit a fi chiar Dracul, a sărit în lac şi nu s-a mai arătat vreodată. De atunci, cică apele fără fund înghit pe oricine cutează a le tulbura undele.
parcurse şi pe potecile ce vin spre Nera de peste înălţimile stâncoase, iar direcţia poate fi schimbată oricând, după preferinţe şi după timpul de care turistul ţine socoteală. În avale sau în amonte, cheile sunt la fel de spectaculoase.Eu am ales circuitul obişnuit, în coborâre pe cursul apei. Marcajul roşu-alb ţine poteca principală lungă de lângă Cheile Nerei, întinse între primele păşuni de lângă satul Şopotul Nou (la est) şi zona numită "La Tunele", dinainte de Sasca Română (în vest). Drumeagul acesta, puţin umblat de turişti, nu rămâne tot timpul în albia râului, ci se mai opinteşte ba pe o culme rotunjită, ba pe o stâncă mare, pentru ca uneori să se abată de la răcoarea apei şi să intre mai adânc în pădure, aceasta doar pentru a ocoli vreun versant neprimitor ori pentru a tăia vreo buclă alungită a firului de apă.
Prima parte a potecii, de la Şopot şi până la Lacul Dracului, urmăreşte pe partea stângă şerpuirile largi ale Nerei printre vârfurile de 500-600 m, din care se prăvălesc ogaşe multe, adică nişte mici văi calcaroase frământate de apele şiroinde, înainte de a se transforma în torente. Pasul bate pe aici ore bune. Dacă vrei să scurtezi traseul şi să faci turul cheilor într-o singură zi, fără să renunţi la cele mai frumoase peisaje, poţi sări peste această zonă şi să vii din sud, de peste culme, de pe drumul Cărbunari-Şopotul Nou, de la punctul numit La Logor. De aici, în două ore şi jumătate se ajunge prin Ogaşul Porcului la acelaşi Lac al Dracului, despre care pe bună dreptate se spune că este de o frumuseţe ireală.
Două comori are rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa: Lacul Dracului şi Lacul Bei, ca două picături căzute dintr-un cer de poveste. La vreo 100 m în sus de albia stângă a râului şi coborând de pe poteca cheilor, ce merge pe culmea de deasupra, Lacul Dracului te aşteaptă în tăcerea pădurii. Culoarea sa, printre razele galbene şi frunzele verzi, îţi provoacă ochii să o ghiceşti: o fi albastră? Cerul clar de peste ea îţi spune că nu. O fi ca smaraldul? Nici aşa, căci muşchii moi ce învelesc degetele de stâncă nu aduc aceeaşi nuanţă. Poţi şedea pe marginea neregulată a lacului ore în şir şi să nu te hotărăşti ce culoare să-i pui alături de numele de legendă.
Lacul Dracului este unicul lac carstic din România, apărut ca urmare a prăbuşirii unui tavan de peşteră. Apele lui clare, cu adâncimea de aproximativ 12 m, lasă să se vadă bancurile negre de peşti, pietrele ascuţite şi crengile uitate de vreme pe fundul lacului. O parte din ochiul de apă stă sub stânca ruptă, iar peste cealaltă parte copacii îşi scutură, din vreme în vreme, frunzele.După ce scapi de vraja lacului şi de răcoarea pereţilor săi sfredeliţi, trebuie să te întorci pe drum până la intersecţia potecilor, unde mai multe tăbliţe din lemn te îndeamnă spre direcţia potrivită. De aici, alegi în continuare calea ce te duce la Cantonul Damian.Pentru început, pasul va prinde sub el smocurile de iarbă
şi crenguţele uscate de pe drumul ce se lasă păzit de pădure. Mai târziu, poteca ajunge pe malul Nerei, ce se încolăceşte tot mai neregulat printre cheile de calcar. Fără să treci pe cealaltă parte, vei merge aşa timp de trei, patru ore, aproape de apă, peste bucăţile de stâncă, prin tunelurile săpate de om în calcarul alb, peste pereţii năpădiţi de liane subţiri, peste micile plaje cu nisip moale şi prin poienile cu ierburi dese şi ţârâinde. De te uiţi în sus, vârfurile tocite ale cheilor te vor ameţi. Dacă ai curaj, poţi explora şi peşterile pe care orice hartă a cheilor ţi le indică cu precizie.Un pod suspendat, asemenea celor din filmele cu
PAGINI ALmaJENE 5
La un moment dat, poteca te obligă să traversezi cursul rece al Nerei şi bine ar fi să prinzi apa puţin adâncă, ca să nu fii nevoit să te sprijini în prăjini pentru a face faţă curenţilor destul de puternici. Mai sunt şi alte locuri în chei care te lasă cu apă mai mică să treci pe malul drept, dar mai bine urmezi marcajul. După ce ai ajuns pe malul opus, poteca se domoleşte sub picioarele tale şi străbate pădurea deasă până la Cantonul lui Damian, unde câteva clădiri părăsite răsar într-o poiană plină de flori şi gâze. Din această zonă de campare, drumul de chei se continuă câţiva kilometri, ba prin pădure, ba prin tuneluri şi stânci, până în Sasca Română. La ieşirea din
Cheile Nerei, satele înghesuite între culmi întâmpină reîntoarcerea în prezent. Nera pleacă mai departe, spre Dunărea în care se varsă liniştită, ducând dorul pădurilor de fag, stejar, frasin, ulm, tei, corn, alun, ce i-au însoţit vadul.
În rezervaţie însă, un alt drum aşteaptă să-l urmezi. La Podul Beiului, pârâul Bei se întâlneşte cu Nera, după ce a traversat un pat de calcar şi a căzut prin câteva cascade frumoase, venind dinspre izvoarele sale de la câţiva kilometri depărtare. Mergând în amonte pe drumul forestier de lângă apă, dai mai spre capăt de o păstrăvărie mare. Fiindcă multă lume ajunge până aici cu maşina, să nu te aştepţi la linişte, mai ales la sfârşitul săptămânii.
De aici porneşte o potecă largă care te conduce chiar la Ochiul Beiului, un izvor puternic ce iese din pământ într-un bazin stâncos larg, cu diametrul mare de 20 m. Apa lui are aceeaşi culoare ca cea a Lacului Dracului, dar fundul bolovănos se vede foarte bine, fiindcă adâncimea este de doar 3 m.Micul lac are legende ce sună puţin diferit, însă cea mai frumoasă spune că izvorul se naşte din lacrimile unui bei, care plânge după iubita lui. Dragostea dintre turc şi frumoasa localnică ar fi fost interzisă de tatăl beiului, ce şi-a trimis soldaţii pe urmele celor ce i-au nesocotit poruncile.De la Ochiul Beiului şi până la Cascadele Beuşniţei se urcă agale vreme de 40 de minute, pe marginea treptelor ce aduc abrupt pârâul spre vale. Aceste jgeaburi în scări sunt construite din tuf calcaros, adică s-au format prin acumularea excesivă a carbonatului de calciu din apă. Călătoria nu a apucat încă să se sfârşească, în cotloanele sălbatice ale Rezervaţiei Cheile Nerei-Beuşniţa. Dacă pe timpul zilelor însorite, fluturii de toate culorile, libelulele mari, şerpii mici şi gâzele gălăgioase te împresoară cu curaj, noaptea va fi o feerie a licuricilor. Mii de puncte strălucitoare vor semăna cu stelele căzute din cerul întunecat. În ţârâitul greierilor şi în jocul licuricilor, o ultima poveste te va mai ţine treaz pe malul apei. Fiindcă o fată bogată, Negarniţa, s-a îndrăgostit de un vânător ce umbla prin pădurile dese, tatăl acesteia l-a prins pe flăcău şi l-a întemniţat într-o stâncă. Dar frumoasa fecioară a auzit strigătele pierdute ale iubitului ei şi, plângând, s-a rugat zânei bune să o ajute să-l găsească. Aşa că aceasta a transformat-o într-un fir zglobiu de apă, ce a început să sfarme piatra munţilor, în căutarea celui închis. Şi azi, localnicii îi mai spun Nerei, Negarniţa.Cascadele Beuşniţei din porţiunea de sus a pârâului cad vertical peste stâncile pline de muşchi şi lichieni, formând perdele mişcătoare de stropi şi verdeaţă. Fiindcă apele se prăvălesc în canale subterane înguste, zgomotul lor este foarte puternic şi se înteţeşte când ploile se abat peste pădure şi pârâu. Nu înălţimea cascadelor te va impresiona, ci vârtejurile care se formează când apa intră sub stâncile cu coridoare neştiute.
Comuna Eftimie Murgu este situată în partea de S-E
a judeţului Caraş-Severin, în Depresiunea Almăjului.
Este una din cele 15 localităţi ale Banatului de munte,
amplasată pe DN 58 B, care face legătura între Oraviţa
şi Iablaniţa.
Numele vechi al comunei a fost Rudăria, păstrat până
în 1970, când se împlineau 100 de ani de la trecerea în
nefiinţă a marelui cărturar Eftimie Murgu, născut în
1805.
Muzeul Sătesc reprezintă un punct de interes pentru
vizitatorii Văii Almăjului din Banatul montan. Muzeul
prezintă piese de etnografie, ceramică, instrumentar de
fierărie, instrumentar pentru prelucrarea cânepii şi lânii,
obiecte religioase vechi și fotografie veche. Alte
obiective culturale în zonă sunt colecţia particulară de
sculpturi în lemn a meşterului Dobren Eufrem, colecţia
particulară a filatelistului Otiman Gheorghe și
Rezervaţia mulinologică „Cheile Rudăriei”.
Localitatea este cunoscută pentru celebrele mori de
apă, vechi de sute de ani. Complexul Mulinologic de la
Rudăria atrage numeroși turiști din țară și de peste
Comuna Eftimie Murgu
PAGINI ALmaJENE6
de Toma Sîrbu și Marcu Cătălin Sîrbu
PAGINI ALmaJENE 7
hotare și sunt incluse în Patrimoniul UNESCO.
Rezervaţia se află situată în sud-vestul României, pe
valea Rudărica. În anul 1772 au existat 8 mori, iar din
1874 până în 1910 au existat 51 de mori. Inundaţiile
din acea primăvară au luat 28 dintre ele. Localnici le-au
refăcut pe unele, iar pe altele le-au abandonat. După
revoluţia din 1989, morile de la Rudăria au fost lăsate
în paragină. Acum mai sunt 22, dintre care 13 în
comună şi 9 în apropiere. Morile se află în proprietatea
a 15-20 familii care le întreţin şi transmit proprietatea
rândului la moară din generaţie în generaţie. Atracţia
acestor mori de apă cu ciutură este dată de legenda
fiecărei mori, modul arhaic de funcţionare sau peisajul
sălbatic al zonei.
LegendeLegenda Fecii - “Se spune că, în acele vremuri
fermecate, în sat trăia o fată superbă! Această fată a
fost trimisă de părinţi ei la pădure, să ducă de mâncare
ciobanului care păzea oile. A plecat fata, a ajuns la
cioban, om bătrân și urât, care, cucerit de frumuseţea
fetei a încercat să o necinstească! Fata s-a speriat şi a
PAGINI ALmaJENE8
luat-o la sănătoasa prin pădure, iar ciobanul s-a ţinut după ea.
Au alergat mult, au alergat, dar în locul numit „Cracul Fecii”
bătrânul a prins-o şi a violat-o, iar după aceea a ucis-o!”.
Cracul Fecii este locul unde este aşezată Moara cu Tunel
Legenda strigătelor - „Odată, cu mult timp în urmă, pe
vremea prinţilor şi a prinţeselor, cineva a încuiat din greşeală,
în tunelul de la moara cu acelaşi nume (Moara cu Tunel),
câteva capre şi câteva oi. După câteva zile, cineva trecând pe
acolo a auzit zbierăte de animale ce venea din tunel. A mers
să vadă ce se întâmplă, a deschis uşa şi a dat peste acele oi şi
capre. Când au ieşit din tunel, omul a băgat de seamă că
animalele erau adăpate şi sătule. De atunci s-ar zice că toată
noaptea, din tunel, se aud cântece şi strigăte de bucurie, dar
nimeni nu a avut curajul să meargă după miezul nopţii în
acest loc fermecat, dar în acelaşi timp şi înfricoşător.”
Legenda stâncilor Adam şi Eva - „se spune că demult de
tot, poate chiar pe vremea dacilor, erau doi tineri care se
iubeau. Părinţii lor însă nu se prea înţelegeau, tocmai din
cauza unei mori. Ei le-au interzis tinerilor să se mai vadă. Cei
doi au fugit în munţi, iar pe urmele lor au pornit părinţii şi
rudele. Când mai era puţin până să fie prinşi, îndrăgostiţii au
urcat pe stânci pentru a li se pierde urma. Atunci, din senin,
s-a pornit o furtună atât de puternică de rupea copacii. Un
trăsnet a lovit locul, iar în urma flăcărilor vinete, au rămas
două stânci ce astăzi poartă denumirea de Adam şi Eva,
înconjurate de multe tufe de liliac. De sute de ani morile sunt
păzite de aceste stânci.”
Legenda dăinuirilor - „Legenda spune că dacă îţi potriveşti
ceasul după porunca naturii şi vei petrece o noapte într-una
din cele două mori numite „Îndărătnică” în timp ce moara
merge în gol, dimineaţa te trezeşti întinerit, deoarece piatra
morii macină timpul îndărăt:”
Tradiţii locale Nunta Cornilor: de regulă obiceiul ţine trei zile, începând cu
duminica dinaintea Postului. În primele două zile sunt
parodiate obiceiurile de nuntă, fără a fi numite însă nunţi. În
prima zi are loc o procesiune, un „alai” de mascaţi, prin
centrul satului. În a doua zi, în unele sate, mascaţii merg de
la o casă la alta şi strâng ouă din care, la sfârşitul zilei, fac o
omletă pentru toţi participanţii. În ultima zi are loc un
ritual de tipul înmormântarea-parodie: într-un dric
improvizat, urmat de preoţi falşi şi de bocitoare ale căror
texte sunt, de fapt, cântece obscene.
Smâlzul oilor: smâlzul este obligatoriu, pentru că este
momentul în care se stabileşte câtă brânză îi revine
fiecărui proprietar de oi. Obiceiurile vechi de sute de ani
cum sunt urcatul și coborâtul oilor la munte, dar şi
măsuratul oilor, s-au păstrat. De obicei, urcatul oilor la
munte are loc primăvara, în perioada sărbătorii de Sfântul
Gheorghe, iar o săptămână mai târziu are loc smâlzul şi
măsuratul oilor.
Ruga satului (Nigeia): este o sărbătoare a satului, a fiilor
satului şi a goscilor (oaspeţilor). Are loc în fiecare an la
Înălţarea Domnului, la sărbătorirea Hramului bisericii
din localitate. Tot în această zi sunt sărbătoriţi şi eroii
neamului, deci şi cei ai satului.
Legenda pEStereidin VALAie
PAGINI ALmaJENE 9
WE SINGING COLORSne-au colorat zilele de festival!
Lăpuşnicu-Mare este una din localităţiile ce se întind ca
un şirag de mărgele pe dealurile depresiunii Almăjului. În
raza comunei se află drumul roman Calea Mare şi locul
numit Rădutu, cu urme de pe vremea turcilor. În partea de
nord, la 4 km distanță, între locul numit Vălăie și Poiana
Roşchi, se găseşte Peştera dintre Vălăie.
Acest obiectiv turistic atrage localnicii și străinii prin
farmecul zonei unde este aşezată şi trezeşte curiozitatea
datorită legendelor populare ce dăinuie şi astăzi.
De astfel, o dată ajuns la intrarea peşterii, aspectul
exterior te îndeamnă să faci paşi înspre interior.
Stalactitele şi stalagmitele trezesc o curiozitate căreia nu
te poţi împotrivi, prin formele lor ce reprezintă viaţa
urşilor care se ascundeau printre ele pentru a trece de
anotimpul geros.
Peştera este formată din mai multe galerii, cea mai
importantă fiind aşa numita sală de întâlniri, unde turcii
îşi ascundeau comorile.
Una din legendele populare este cea a haiducului
Gheorghe Bălica, venit în pădurile Almăjului din părţile
Văliugului. Acesta şi-a facut prieteni printre ciobanii din
Lăpuşnic ce se găseau la colibe, momindu-i pe aceştia cu
mărfuri aduse din alte părţi. El a trăit cu fata unuia dintre
colaboratori. Şeful de post din comună a interogat pe
acestă fată, pe nume Goşa Maria, iar haiducul a fost
avertizat că ea colaborează cu miliţia prin amantul ei, şeful
de post. Convingându-se de acest adevăr, a răpit-o noaptea
şi, însoţit de fiul unui cioban, în vârstă de 15 ani, a dus-o în
peşteră, unde a împuşcat-o şi a îngropat-o. Cadavrul fetei a
fost găşit după 40 de zile. În urma acestei întâmplări,
sătenii spun că duhul rău al haiducului bântuie şi acum
peştera. În peşteră se găsesc oseminte de animale, dar şi
omeneşti. Farmecul interior al peşterii a fost ulterior
degradat, datorită căutătorilor de comori turceşti, care au
făcut cratere cu dinamite, însă inima peşterii a rămas
intactă, deoarece acolo se ajunge mai greu.
Peştera de la Vălăie este unul dintre cele mai vechi şi mai
importante obiective turistice din Banat, obiectiv pe care
nu trebuie să-l rataţi dacă vă aflaţi în apropiere .
de Ana Maria Chera
Demult, tare demult, trăia, pe meleagurile mirifice ale
Văii Almăjului, o familie de ţărani foarte preţuită de
locuitorii acestor ţinuturi. Bărbatul era om gospodar şi
cinstit, iar soţia lui de o frumuseţe rar întâlnită, încât i se
dusese vestea în tot ţinutul.
Singura lor amărăciune era lipsa unui urmaş care să le
ducă numele mai departe şi să le vegheze bătrâneţile.
Într-o noapte, femeii i se arătă în vis o vrăjitoare care-i
spuse că doar dacă va bea apă de la izvorul de sub stânca
aşezată la graniţa dintre lumi, va rămâne însărcinată, dar
o preveni că de va naşte o fată, acesteia nu-i va fi
îngăduit niciodată să se îndrăgostească, dacă va dori să
trăiască.
Femeia, deznădăjduită, ascultă de spusele bătrânei
vrăjitoare din vis. Merse la izvor şi bău apă fără să mai
stea mult pe gânduri. Nu după multă vreme, născu o fată.
Copila lumina viaţa părinţilor săi şi fermeca cu privirile
orice fiinţă omenească ce stătea în preajma-i.
Zilele treceau una după cealaltă şi copila zglobie deveni
o fecioară râvnită de toţi flăcăii ţinutului, însă inima fetei
tânjea după unul singur, după Bigăr, un flăcău
chipeş şi harnic.
Legenda Cascadei BiGAr de prof. Floarea – Ana Țunea
PAGINI ALmaJENE10
Simţind primejdia morţii, care ameninţa asupra
copilei lui, tatăl fetei, nădăjduind să o facă să-l uite
pe flăcău, dar mai ales să uite de dragostea
nestăpânită care-i cuprinsese inima, o închise în
grota de deasupra izvorului dintre lumi. Strigătele de
disperare ale fecioarei fură auzite de vrăjitoarea care
sălăşluia în cealaltă lume, ştiută ca Tărâmul
Regăsirii Dorului.
Atrasă de ţipetele fetei şi înduplecată de suferinţa
fără margini a acesteia, vrăjitoarea îi şopti:
,,- Singurul lucru pe care pot să-l fac pentru tine e
să-ţi transform părul într-o cascadă pe care vor
aluneca lacrimile tale. Vuietul cascadei îl va aduce
pe cel pe care-l iubeşti aproape de tine, dar, te
previn, nu veţi putea niciodată trăi în această lume.
El va trebui să moară înecat în lacrimile tale şi tu vei
muri odată cu el, spre a renaşte apoi, în cealaltă
lume, în Tărâmul Regăsirii Dorului. Numai acolo,
ceea ce ţi-a fost hărăzit la naştere, nu se va împlini”.
Toate se petrecură întocmai cum sortise vrăjitoarea.
Flăcăul veni, se aruncă în apele cascadei fermecat de
vuietul mângâietor al acesteia, iar fata se stinse şi ea
odatã cu el. Se întâlniră în cealaltă lume, a
Tărâmului Regăsirii Dorului, singurul loc în care
iubirea lor se putea împlini, iar cascada rămase
mărturie a unei iubiri care-a învins limitele fiinţei
umane, dar şi a faptului că dragostea înseamnă
fericire şi sacrificiu deopotrivă. De atunci,
îndrăgostiţii, spre a-şi pecetlui dragostea, dar şi
pentru a avea parte de iubirea veşnică, absolută, vin
să bea apă din cascada ce poartă numele
flăcăului Bigăr.
Comoara din Valea AlMAjului
În zona Valea Almăjului şi în munţii din apropierea
Oraviţei, circulă o mulţime de poveşti legate de un fabulos
tezaur care ar fi fost ascuns la temelia cetăţilor bănăţene din
zonă. Oamenii locului spun poveşti despre cei care s-au
îmbogăţit peste noapte, dar şi despre naivi care au ajuns la
sapă de lemn sau chiar la închisoare umblând după comori.
"Din bătrâni se spune că o comoară fabuloasă zace ascunsă
în cetatea de la Ilidia. Poate fi chiar şi o tonă de aur! De-a
lungul timpului, zeci de căutători de comori, au luat muntele
pieptiş pentru a descoperi minunea. Nimeni nu vorbeşte la
întoarcere despre ceea ce a găsit acolo, însă, ştiu că pe Valea
Almăjului, pe la Dalboşeţ, Şopotu Nou, Şopotu Vechi sunt
oameni care au planurile vechii cetăţi pe piei de capră. Dacă
aş fi văzut barem planurile, poate că acum n-aş fi avut Audi
din 1982", spune Rusalin Văcariu, din Potoc, o mică
localitate din Banat, situată în apropierea cetăţii Ilidia, ale
cărei ruine atrag şi astăzi, ca un magnet, zeci de temerari ce
visează să se îmbogăţească peste noapte.
Rusalin este unul dintre ei. Vreme de o jumătate de an, a
bătut zi de zi cărările muntelui, însoţit de ortaci, în căutarea
comorii ascunse. El a încercat să refacă pentru Bănăţeanul
calea căutătorilor de comori. Până la cetatea Ilidia, drumul
urcă pieptiş. Vreme de două ceasuri, am bătut cărările
îndrumaţi de Rusalin, care ştie drumul cu ochii închişi.
După încă o oră de mers pe jos, "ghidul" s-a oprit. "Aici, la
fântâna de sub cetate, or scos almăjenii un burduf de bani!
Cred că o fost prin '94. Nu or mai rămas decât câteva doage
ceruite... Burduful l-or spart aici, pe loc. Au încărcat
comoara într-un Aro şi duşi au fost!" - spune, parcă cu
părere de rău şi o umbră de invidie, Rusalin.
de Miruna Mareșescu și Patricia Cîrpan
CARAȘ-SEVERIN
www.eeagrants.org www.grantur i -corai . ro
Revista este realizată de tineri și profesori ai liceului
Eftimie Murgu din Bozovici, ca activitate în cadrul clubului tinerilor din Bozovici, și face parte din proiectul Rămâi – La școală, pentru comunitatea
noastră!, implementat de Inspectoratul Școlar Județean Caraș-Severin, în parteneriat cu Asociația ActiveWatch, în perioada februarie 2015 –
octombrie 2016.
Proiectul La școală, pentru comunitatea noastră! urmărește să crească frecvența școlară și șansele de acces pe piața muncii pentru tinerii din zonele Anina și Bozovici.
S-a observant că tinerii din aceste localități recunosc și sunt mândri de potențialul turistic, sportiv și cultural al localităților lor. Astfel, proiectul a pornit de la interesele
elevilor și a în�ințat două clubri în care tinerii să deprindă abilități folositoare pe piața muncii și care au legătură cu promovarea turisitică a localităților lor, dar care, în
același timp, să-i și apropie de școală.
Proiectul este �nanțat cu sprijinul �nanciar al Programului RO10-CORAI, program �nanțat de Granturile SEE 2009-2014 și administrat de Fondul Român de Dezvoltare
Socială. Valoarea totală a proiectului este de 1.493.385,32 lei.
DATE DE CONTACT
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia o�cială a FRDS şi a Granturilor SEE 2009 – 2014; Întreaga răspundere asupra corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine iniţiatorilor;
Editor material: Inspectoratul Școlar Județean Caraș-SeverinAdresă: Str. Ateneului, nr. 1, ReșițaE-mail: [email protected]: 0255.214.230Data publicării: noiembrie 2016www.ramai.ro
REDACȚIA
Carolina Velcotă
Toma Sîrbu
Marcu Cătălin Sîrbu
Ana-Maria Chera
prof. Floarea-Ana Țunea
Miruna Mareșescu
Patricia Cîrpan
CONSULTANȚI
EDITORIALI
Irina Georgescu
Cristina Cristea
Raluca Negulescu
Loredana Stanciu
REDACTOR
Aurora Cârstea
ART DIRECTION
Studio Meka
FOTOGRAFII
Fotogra�i din arhivele
personale
Copertă realizată de
Andrei Iliescu
ISSN 2537 - 3331, ISSN-L 2537 - 3331
Revista este realizată sub egida:
COORDONATOR
Ungur Valeria