Oxana Rotaru Abstract
-
Author
carmen-pop -
Category
Documents
-
view
101 -
download
5
Embed Size (px)
Transcript of Oxana Rotaru Abstract

1
MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI
AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA
Cu titlu de manuscris CZU: 343. 915 (478)(043.2)=135,1 R 82
Rotaru Oxana
Criminalitatea minorilor: aspect penal, psihologic şi criminologic
Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (Drept penal şi criminologie)
Autoreferat al tezei de doctor în drept
Chişinău 2007

2
Teza a fost elaborată la Catedra Drept Penal a Facultăţii de Drept a Universităţii Libere Internaţionale din Moldova.
Conducător ştiinţific: Carpov Trofim, doctor în drept, conferenţiar universitar (Universitatea Liberă Internaţională din Moldova).
Referenţi oficiali: 1. Gladchi Gheorghe - doctor habilitat, conferenţiar universitar (Universitatea Liberă Internaţională din Moldova).
2. Macari Ivan – doctor în drept, conferenţiar universitar (Universitatea de Stat din Moldova).
Susţinerea va avea loc la 17 martie 2007, (ora 10.00), în şedinţa Consiliului Ştiinţific Specializat D 34 – 12.00.08/12.00.09 – 25.12.03 din cadrul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova (Sala de conferinţe nr. 417, str. V. Pârcălab 52, mun. Chişinău, MD-2012, Republica Moldova).
Teza de doctorat şi autoreferatul pot fi consultate pe pagina WEB a C.N.A.A. (http//www.cnaa.acad.md), şi în Biblioteca Universităţii Libere Internaţionale din Moldova şi Biblioteca Naţională a Republicii Moldova.
Autoreferatul a fost expediat la 8 februarie 2007. Secretar ştiinţific al Consiliului ştiinţific specializat, dr. în drept, conferenţiar universitar Vâzdoagă Tatiana Conducător ştiinţific dr. în drept, conferenţiar universitar Carpov Trofim Autor Rotaru Oxana
Rotaru Oxana

3
CARACTERIZAREA GENERALĂ A LUCRĂRII
Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia. Mileniul trei impune necesitatea
elaborarării unor strategii în continuă modificare de autoevaluare şi autoperfecţionare a societăţii. În acest
context, un rol aparte revine studierii şi combaterii criminalităţii minorilor ca un factor inerent oricărei
societăţi. Sub aspect statistic, observăm scăderea infracţiunilor săvârşite de minori în România de la 14,4 %
în 1991 până la 7 % în 2002. Situaţia este similară şi în Federaţia Rusă, unde numărul infracţiunilor săvârşite
de minori a scăzut de la 8,5 % în 1991 până la 5,5 % în 2002. De altă natură, însă, este situaţia în RM, unde
numărul infracţiunilor săvârşite de către minori a ajuns de la 11,2 % în 2003 la 14,1 % în 2005. Astfel,
pentru infracţiuni excepţional de grave, deosebit de grave şi grave au fost condamnaţi circa 77, 6 % minori.
În acest context, considerăm binevenită implicarea UNICEF-ului, Institutului pentru Reforme Penale
(în continuare IRP), în promovarea reformelor în domeniul Justiţiei Juvenile. Astfel, în septembrie 2003
reprezentanţa UNICEF în Moldova a implementat proiectul “Alternative la detenţie şi asistenţă juridică
pentru minorii din sistemul de justiţie penală”; în august 2004 a fost iniţiat proiectul “Acordarea asistenţei
juridice şi psihosocicale pentru copii în sistemul de justiţie penală”. În luna noiembrie 2003, Fundaţia
SOROS - Moldova, în scopul unei continuităţi a activităţilor, a asigurat implementarea proiectului “Reforma
sistemului pedepselor penale şi promovarea alternativelor la detenţie”. De asemenea, în perioada 2004 - 2005
IRP a organizat diverse seminare naţionale şi internaţionale de instruire pentru colaboratorii instituţiilor
penitenciare precum şi o vizită de studiu în Polonia, care a avut drept scop studierea aprofundată a practicii şi
legislaţiei avansate de tratament al copiilor în conflict cu legea.
Prin urmare, actualitatea temei propuse pentru studiu este determinată de: creşterea numărului
infractorilor precum şi diversificarea infracţiunilor săvâşite de către minori; necesitatea constituirii unei
metodologii şi a unei metode implicate în cercetarea delincvenţei juvenile în scopul identificării
particularităţilor infracţiunilor săvîrşite de către minori, a factorilor ce contribuie la orientarea minorilor spre
un comportament în dezacord cu legea şi a condiţiilor de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor;
modificarea şi completarea legislaţiei în domeniu; apariţia în RM a unor noi servicii promovate atât prin
intermediul organismelor statale, cât şi în sectorul nonguvernamental (ofiţeri de probaţiune, centru de
plasament pentru minori etc.). Pornind de la acualitatea şi necesitatea abordării acestei probleme, considerăm
că rezultatele studiului întreprins vor oferi un suport solid metodologic în vederea organizării activităţii
minorilor cu comportament delincvent.
Criza adolescenţei intensifică tendinţele de autocunoaştere, identificare şi afirmare. Cercetătorii în
domeniu relevă că, adolescenţii manifestă un interes sporit pentru fenomenul social. Fiind conştienţi de
lacunele pe care le au la acest capitol, ei se angajează cu curiozitate excesivă în perceperea şi evaluarea
ambianţei. În contextul literaturii de specialitate, reliefăm contribuţiile cercetătorului rus E. Enikeev, care
distinge următoarele tipuri de reacţii: a) reacţia de protest faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din
partea adulţilor, sau invers, de interdicţii abuzive, care pot provoca o stare de înstrăinare, tendinţa de a părăsi
casa, vagabondajul, iar uneori chiar un comportament antisocial; b) reacţia de negare a modelului propus de
adulţi; c) de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu; d) de hipercompensare, de afirmare într-un
domeniu extrem de dificil; e) de emancipare, de eliberare de standardele impuse de adulţi într-o formă

4
radicală, manifestată prin negarea valorilor şi a normelor cu caracter social; f) de aderare la grup, în special
la cel al semenilor; g) de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei subculturi specifice
adolescenţilor. Tematica dată sub aspect psihologic, şi-a găsit reflectare în lucrările unor asemenea
cercetători precum: Mitrofan N., Rusnac S., Vasiliev V., Freidlander K., Pinatel J., Acchoron A., Alexander
F., Staub H. etc.
Aspectul penal al problemei este reflectat în lucrările autorilor Carpov T., Barbăneagră A.,
Ulianovschi X., Ereomin V., Kuzneţova N., Inako Ţ., Inşakov I., Karpeţ I., Kudreavţev V., Iakovlev A. etc.
Perspectiva criminologică a criminalităţii minorilor este elucidată în cercetarea savanţilor: Gladchii
G., Cioclei V., Pitulescu I., Dincu A., Voicu C., Revenco A., Gorceac L., Nistoreanu G., Păun C. etc.
Sintetizând literatura de specialitate în domeniu, conchidem că problema criminalităţii minorilor este
una cheie în criminologie. Dealtfel, problema a suscitat nu numai interesul juriştilor, ci şi al psihologilor,
pedagogilor, sociologilor. Necesitatea de viziuni noi asupra acestei probleme e vădită. Dacă o vom neglija
azi mâine vom avea o generaţie tânără de infractori – oameni care şi-au ratat viitorul nu numai din propria
vină, ci şi din cauza indiferenţei sociale generale, precum şi a celor chemaţi să le faciliteze integrarea în
ambianţa socială, marcată actualmente de procese perturbatorii.
Scopul şi obiectivele tezei. Scopul prezentei lucrări constă în analiza aprofundată a concepţiilor,
ipotezelor, afirmaţiilor doctrinare ale specialiştilor în materie de drept penal, criminologie, psihologie atât
din Republica Moldova, cât şi din alte state, elaborarea recomandărilor pentru perfecţionarea bazei juridice
ce reglementează răspunderea penală a minorilor precum şi elaborarea măsurilor de profilaxie şi combatere a
acestui flagel.
În funcţie de scopul preconizat ne propunem să realizăm următoarele obiective: a) analiza originii şi
evoluţiei criminalităţii minorilor; b) analiza comparată a tratamentului penal al minorului în legislaţiile unor
state; c) sinteza rezultatelor cercetărilor psihologice în problema investigată; d) studierea independenţei
factorilor de risc ai delincvenţei juvenile; e) elaborarea mecanismelor de profilaxie a delincvenţei juvenile; f)
definirea şi completarea noţiunilor operaţionale; h) studiul statistic comparat;
Bazele metodologice şi teoretice ale cercetării. În vederea atingerii obiectivului investigat,
urmărind abordarea graduală a problemelor enunţate, în procesul elaborării lucrării de faţă a fost selectat
materialul doctrinar teoretic, normativ-legislativ, precum şi cel referitor la concepţiile în materia delincvenţei
juvenile.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetării îl constituie tezele principale ale filozofiei
dreptului, teoriei dreptului internaţional, dreptului penal naţional şi internaţional, dreptului procesual-penal,
al psihologiei sociale şi judiciare, medicinei, biologiei, precum şi altor materii socio-umane care au fost puse
la baza studiului. Atenţionăm asupra faptului că metodele, tehnicile, procedeele folosite au fost determinate
de pronunţatul caracter interdisciplinar al fenomenului supus studiului. Prin urmare, investigarea problemei
în cauză s-a bazat pe studierea materialului legislativ existent în domeniu, folosind în plan diacronic şi
sincronic, diverse metode generale şi speciale, respectiv:
− Metoda analizei istorice, folosită pentru cercetarea sorgintelor noţiunilor “delincvenţă juvenilă”
şi “minoritate penală”, precum şi în vederea stabilirii evoluţiei acestora;

5
− Metoda analizei logice (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare) utilizate constant
pe tot parcursul lucrării;
− Metoda analizei comparative, folosită cu incidenţă maximă în vederea stabilirii răspunderii
penale a minorilor în diferite state;
− Metoda statistică, folosită în vederea elucidării caracterului cantitativ-calitativ al delincvenţei
juvenile;
− Metoda analizei sistematice, care a avut drept scop cercetarea regulilor juridice comunitare de
ordin instituţional, material şi procedural;
− Metoda previzională sau prospectivă care a avut drepr scop elaborarea politicilor în materie de
prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile.
Suportul teoretico-ştiinţific al investigaţiilor a fost determinat de realizările doctrinare ale unor
asemenea state ca: Franţa, Germania, România, Rusia, Ucraina, Polonia, Australia, Elveţia, Argentina,
Olanda, Danemarca, Suedia, Japonia şi, bineînţeles, Republica Moldova.
Baza juridico-doctrinară a investigaţiei este fundamentată şi de lucrările iluştrilor savanţi atât din
ţară, cât şi de peste hotare, respectiv: Carpov T., Barbăneagră Al., Brînză S., Ulianovschi X., Gladchi Gh.,
Rusnac S., Ciobanu I., Pitulescu I., Kuzneţova N., Luneev V., Mitrofan N., Inşakov I., Vasiliev V.,
Kudreavţev V., Komissarov V., Iakovlev A., Beleaev S., Minikovskii G., Ignatov A., Voljenkin V., Golik
Iu., Kareva D., Miheev R., Morozov N., Kodzumi E., Inako Ţ., Babaev R., Şedrina A. etc.
Baza normativ-legislativă, metodologică şi empirică a lucrării o constituie Principiile Naţiunilor
Unite pentru Prevenirea Delincvenţei Juvenile (Principiile de la Riyadh), Regulile Minime ale Naţiunilor
Unite referitoare la măsurile neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), Ansamblul Regulilor Minime
ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing);
Recomandarea 1526 (2001) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei “O campanie împotriva traficului
de minori pentru desamorsarea filierei de est a Europei: cazul Moldovei”; Recomandarea 1065 (1987) a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind traficul şi alte forme de exploatare a copiilor; Convenţia
Europeană pentru prevenirea torturii de la 02.05.1996.
Caracterul ştiinţific novator al lucrării. Lucrarea în cauză prezintă un studiu special în domeniul
criminalităţii minorilor, fiind la interferenţa a trei ştiinţe, respectiv: drept penal, criminologie şi psihologie cu
implicaţii în medicină, sociologie etc., fapt ce dovedeşte caracterul complex al problemei supuse studiului.
Tangenţial unele aspecte ale demersului investigativ au fost reflectate în tezele de doctorat realizate de
Stamatin S., Bujor V., Marian G., Ursu V., Bîrgău M., Botnaru S., Corcenco A.
În vederea atingerii obiectivelor trasate ale investigaţiei, a fost cercetat fenomenul delincvenţei
juvenile sub toate aspectele posibile – de la concepte, sensuri, definiţii, evoluţie istorică, aspect compartiv
până la propuneri concrete în materie de prevenţie. Autoarea şi-a propus înlăturarea discrepanţelor existente
ale noţiunilor de “delincvenţă juvenilă” şi “minoritate penală”, fapt pentru care a fost studiat sorgintele
noţiunilor “delincvenţă”, “devianţă”, “minoritate” etc.

6
Prezintă interes, de asemenea, anchetele statistice efectuate pe două eşantioane de control, respectiv
studenţi şi liceeni, în vederea stabilirii impactului folosirii substanţelor narcotice şi catalogării acestora în
categoria factorilor de risc ai delincvenţei juvenile.
Nu mai puţin relevante s-au dovedit a fi rezultatele anchetării minorelor deţinute la Rusca şi în
Izolatorul de detenţie preventivă din Chişinău cu privire la afirmaţiile psihologilor S. Freud, D. Aichon, Kate
Freidlender referitor la problema investigată.
Un rol aparte revine studiului comparat al legislaţiei penale în circa 15 state şi concluziilor de
rigoare, şi anume, - instituirea judecătoriilor specializate pentru minori, personalul căror ar avea o pregătire
necesară nu doar în domeniul dreptului, ci şi al psihologiei sociale şi, implicit, al psihologiei minorilor,
aplicarea în mod prioritar a măsurilor educative, sistematizarea într-un capitol aparte a pedepselor aplicate
minorilor şi a particularităţilor acestora precum şi completarea articolelor respective din Codul Penal.
Susţinem şi în continuare ideea conform căreia este mult mai simplu să preîntâmpini o maladie decât
să o tratezi, fapt pentru care a fost studiată instituţia probaţiunii şi a muncii în folosul comunităţii în speranţa
ca tinerii delincvenţi să fie resocializaţi, pentru ca ulterior să nu completeze rândul infractorilor majori.
Suntem de părerea că propunerile enunţate, odată implementate, vor îmbunătăţi considerabil legea
penală naţională atunci când discrepanţele încă sesizabile vor dispărea, acesta fiind un deziderat realizabil!
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Importanţa teoretico-aplicativă a studiului
întreprins este argumentată de:
Analiza complexă a problemei: criminalitatea minorilor sub aspect penal, criminologic şi psihologic
cu elucidarea unor asemenea aspecte ca: vîrsta şi particularităţile răspunderii penale a minorilor; interesele şi
aptitudinile delincventului minor; individualităţile tipologice de caracter ale acestuia, stabilirea factorilor de
risc şi coraportului dintre aspectele sociale şi biologice ale personalităţii criminalului minor; elaborarea
măsurilor de profilaxie şi combatere;
Elucidarea premiselor, genezei şi evoluţiei istorice a problemei investigate prin prisma legislaţiei
babiloniene (Codul lui Hamurapi), legislaţiei Romei şi Greciei Antice (Legea Cornelia de Sicaris), legislaţiei
franceze (instituţia Brephotropia), legislaţiei spaniole (Codul lui Alfons al X-lea din 1263), legislaţiei
gemaniei (Ordonanţa lui Carol al V-lea din 1532), precum şi a Ţărilor Româneşti (Pravila lui Matei Basarab
de la 1652, Pravila lui Vasile Lupu de la 1646, Codul penal al lui Barbu Ştirbei de la 1853), a legislaţiei
actuale a Republicii Moldova;
Studierea sub aspect comparat a legislaţiei vizînd răspunderea penală a minorilor în diverse state
(România, Franţa, Germania, Olanda, Polonia, Japonia etc.) în vederea elucidării aspectelor pozitive şi a
formulării unor noi propuneri;
Vizitarea şi anchetarea minorilor deţinuţi în penitenciarele din Rusca, Lipcani şi Izolatorul de
detenţie preventivă din Chişinău în scopul elaborării politicilor optime de resocializare a acestor minori;
Investigarea sociologică a liceenilor şi studenţilor în vederea stabilirii factorilor de risc ai
delincvenţei juvenile;
Studierea literaturii de specialitate, sistematizarea practicii aplicării legislaţiei penale naţionale şi
internaţionale, a legislaţiei altor state, fapt ce ne face să concluzionăm că perfecţionarea legislaţiei penale, a

7
practicii aplicării acesteia reprezintă una dintre cele mai importante probleme atît a ştiinţei criminologice, cît
şi ale dreptului penal;
Analiza literaturii de specialitate în domeniul investigat şi elaborarea studiilor de caz prezentate în
cadrul conferinţelor naţionale şi internaţionale.
Concluziile şi recomandările prezentei teze pot fi de un real folos la trasarea unor direcţii distincte în
materie de prevenţie a criminalităţii minorilor. Autoarea îşi propune să sensibilizeze opinia publică în
domeniul investigat, or de fiecare membru al societăţii, în mod special de jurişti, criminologi, psihologi,
depinde viitorul acestui stat, şi în mod inedit integrarea reprezentanţilor tinerei generaţii în viaţa economică,
socială, politică a ţării.
Pornind de la considerentele enunţate anterior, ne exprimăm speranţa ca lucrarea să-şi găsească
potenţialul cititor nu doar în rîndul specialiştilor, studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor şi lucrătorilor
practici, dar şi în persoana cititorului neavizat.
Aprobarea şi implementarea rezultatelor cercetării. Cercetarea a fost elaborată în cadrul Catedrei
Drept Penal de la Departamentul Drept, ULIM şi reprezintă rezultatele cercetării întreprinse pe parcursul a
nouă ani de activitate.
Materialele cercetărilor, concluziile şi recomandările investigaţiilor şi-au găsit reflectare în
publicaţiile conferinţelor naţionale şi internaţionale: a simpozioanelor ştiinţifice “Symposia Professorum”
din cadrul Departamentelor Drept, Psihologie şi Asistenţă Socială, ULIM, precum şi în revistele de
specialitate inclusiv “Analele Ştiinţifice ale ULIM”, “Analele Ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel Mare”,
“Avocatul Poporului”, “Themis” etc.
Totodată conţinutul tezei şi autoreferatul au fost discutate în cadrul catedrelor Drept Penal a
Departamentului Drept, ULIM şi a catedrei Psihologie socială din cadrul Departamentului Psihologie şi
Asistenţă Socială, ULIM, precum şi a seminarului de profil interuniversitar.
Materialele cercetărilor sunt utilizate de autoare în procesul de predare a cursurilor: drept penal,
statistica judiciară, criminologie, drept execuţional penal în cadrul Departamentului Drept, ULIM.
CONŢINUTUL LUCRĂRII
Structura lucrării. Structura, volumul şi conţinutul lucrării sunt determinate de obiectul, scopul,
sarcinile, volumul şi ansamblul metodelor folosite în procesul de cercetare ştiinţifico-practică, care au
condiţionat abordarea de prioritate următoarei structuri: Introducere, trei capitole care includ 11 paragrafe,
concluzii şi propuneri, bibliografia, rezumat, cuvinte cheie, lista abrevierilor şi anexe.
Introducerea inserează argumentarea alegerii, actualitatea şi gradul complex de studiere a temei
investigate. Totodată, este stabilit scopul şi obiectivele lucrării, este determinat suportul metodologic şi
teoretico-ştiinţific, este argumentată noutatea ştiinţifică, semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a ei. În
definitiv, sunt formulate tezele propuse spre susţinere, aprobarea şi structura tezei.
Capitolul I, Tratamentul penal al minorilor, este divizat în 4 paragrafe.
Paragraful 1, Sorginta noţiunilor de „delincvenţă juvenilă şi „minoritate penală” şi a constituirii
unei tratări penale distincte” înserează conţinutul acestor noţiuni. Studiul literaturii de specialitate şi
realitatea practică relevă faptul că urmează să se facă distincţie între noţiunile de “devianţă”, “delincvenţă”,

8
“infracţionalitate” şi “criminalitate”. Asemenea preocupări sunt pe deplin justificate, dacă ne referim la
faptul că urmările acestor fenomene afectează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în general, şi,
în particular, pe cele ale persoanelor direct vizate.
Un rol aparte revine conceptului de “delincvenţă juvenilă”, care deseori este folosit cu înţelesuri
diferite nu doar în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific.
Menţionăm că termenul de “delincvenţă juvenilă” nu este întâlnit nici în legislaţia penală din ţara
noastră, nici în dreptul pozitiv al altor state, acesta fiind o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor
criminologice şi sociologice în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criteriile de
vârstă, or faptele penale reprezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică.
În lucrările de delincvenţă juvenilă este întâlnit şi termenul de “predelincvenţă”. El desemnează fie
situaţia minorului care, deşi a săvârşit o faptă prevăzută de lege, nu răspunde penal din cauza vârstei, fie
situaţia minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea
penală. Se prezumă astfel că minorul respectiv nu este altceva decât un potenţial delincvent.
Urmează să facem distincţie între noţiunile de “delincvenţă” şi “devianţă”, având în vedere că sfera
conceptului de “devianţă” este mai largă, incluzând-o şi pe cea de “delincvenţă”. Menţionăm că devianţa
reprezintă un tip de comportament care se opune celui conformist şi care constă în manifestări ce violează
normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular.
Conceptul de “delincvenţă juvenilă” nu include şi categoria “tinerilor adulţi”, pentru care încă nu a
fost stabilită o limită de vârstă. Legislaţia penală din Germania, România optează pentru vârsta de 18-21 de
ani, în timp ce în SUA această categorie include tinerii cu vârsta cuprinsă între 20 şi 23 de ani. Considerăm
că în acest caz este vorba nu numai de natura strict psihologică sau psihosocială a acestor persoane, ci şi de
problema sistemului sancţionator penal distinct pentru “tineri adulţi” care trebuie să constituie obiectul unei
cercetări ştiinţifice complexe, în care urmează să fie analizat contextul social, moral şi economic dintr-o
anumită ţară şi într-o anumită etapă istorică, luând în considerare şi eficacitatea lui preventivă atât de ordin
general, cât şi special.
Paragraful 2, Evoluţia conceptului de minoritate penală relevă că minoritatea penală, reprezintă un
concept cunoscut de unele popoare din timpuri străvechi şi care şi-a găsit expresia juridică fie în legislaţia
scrisă, fie în dreptul cutumiar al primelor organizări statale. Astfel, legislaţia babiloniană (Codul lui
Hamurappi) face răspunzător pentru un prejudiciu nu pe cel care l-a cauzat, ci pe cel care este apt să dea o
satisfacţie materială victimei sau rudelor acesteia. Filosofii Greciei Antice, Aristotel şi Platon, susţineau
ideea iresponsabilităţii penale a copilului. La romani însă apare cu mai multă claritate ideea de
responsabilitate determinată de maturizarea fiziologică şi implicit psihică. Astfel, unii jurisconsulţi optau
pentru vârsta de 14 ani, considerând-o drept element de referinţă pentru debutul acestei perioade din
dezvoltarea psihofiziologică a ştiinţei umane.
Jurisconsultul roman Gaius (sec. II d. Hr.) face distincţie între “puberi” şi copii “pubertaţi proximi”
(aproape de pubertate), aşa încât pentru fiecare gen de furt (furt de oameni liberi, furt de imobil etc.) se
prevedea o anumită pedeapsă. Legea Cornelia de Sicariis considera că dolul (vinovăţia) nu era compatibil cu
nivelul de maturitate psihică şi somatică a copilului sub 7 ani – în cazul în care acesta săvârşea o omucidere

9
urma să fie asimilat cu alienatul mintal. Împăratul Theodosiu (379-395 d.Hr.) este cel care stabileşte vârsta
copilăriei la 7 ani. Astfel, pentru anumite fapte, copiii de sex masculin în vârstă de până la 10,5 ani şi cei de
sex feminin care nu au împlinit 9,5 ani erau asimilaţi cu infantes, adică cu copiii de până la 7 ani.
Împăratul Justinian (527-565 d.Hr.) fixează vârsta pubertăţii la 14 ani pentru băieţi şi 12 ani pentru
fete. Un studiu relativ recent referitor la evoluţia răspunderii penale a minorului arată că ulterior, sub
influenţa obiceiurilor locale în care se manifestase influenţa legislaţiei romane, s-au stabilit anumite criterii
obiective care urmau a fi luate în considerare la stabilirea vârstei minorului care la franci şi saxoni era de 12
ani, la suabi – 13 ani, iar la francii tripuari, burgunzi şi vizigoţi – 14 ani.
Studiile de drept comparat referitor la regimul penal al minorilor din acea perioadă au scos în
evidenţă o serie de similitudini, dar şi de diferenţe între statele europene. Astfel, în Anglia se admitea că
minorul care nu a împlinit vârsta de 7 ani nu răspunde penal, iar cel între 7 şi 14 ani era pedepsit ca un adult,
dacă se dovedea că avea capacitatea de a-şi da seama de vinovăţia cu care a săvârşit fapta. În Spania, Codul
lui Alfons al X-lea din 1263 menţiona că minorul care nu a împlinit 10,5 ani sau chiar 12/14 ani în cazul
fetelor şi băieţilor care săvârşeau o infracţiune contra bunelor moravuri nu era pedepsit penal. De asemenea,
minorul care nu a împlinit 17 ani nu putea fi supus torturii. Codul Francez din 1791 stabileşte vârsta de 16
ani ca fiind pasibilă de răspunderea penală.
În Ţările Româneşti, Pravila lui Matei Basarab, din 1652, din Muntenia şi Pravila lui Vasile Lupu din
1646, din Moldova, vizează iresponsabilitatea minorului care nu a împlinit 7 ani (aşa numiţii - “coconi”) şi o
răspundere atenuată pentru cei cu vârsta de până la 12 ani fete şi 14 ani băieţi. Pentru unele fapte era
prevăzută şi o atenuare a pedepselor pentru tinerii în vârstă de până la 25 de ani. Art. 54 CP al lui Barbu
Ştirbei de la 1853 menţionează că minorul în vârstă de până la 8 ani nu răspunde penal. Aceleaşi prevederi
sunt preluate şi de Codul Penal de la 1864.
Pentru prima dată distincţia dintre minor, copil şi adolescent este sesizată de Codul Penal din 1936,
care în art. 138 prevedea: “Minorul este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani. Copilul este minorul care
nu a împlinit vârsta de 14 ani. Adolescent este minorul între 14 şi 19 ani neîmpliniţi”. Conform art. 10 al CP
al RSS Moldoveneşti din 23.03.1961, răspunderii penale erau supuse doar persoanele care la momentul
săvârşirii infracţiunii au împlinit vârsta de 16 ani. Aceeaşi vârstă de 16 ani este prevăzută şi de actualul CP al
Republicii Moldova.
Suntem de părere că, vârsta minimă a răspunderii penale nu trebuie să fie inferioară vârstei când
persoana obţine anumite cunoştinţe, inclusiv în domeniul dreptului, experienţă de viaţă, ajunge la un nivel de
maturitate necesară pentru a se putea conforma cu principiile legii penale.
Conform paragrafului 3, Răspunderea penală a minorilor conform legislaţiei autohtone, calitatea
de subiect al infracţiunii presupune aptitudinea biopsihică a persoanei de a înţelege şi de a-şi asuma
obligaţiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum şi capacitatea de a-şi stăpâni şi dirija
în mod conştient actele de conduită în raport cu cele existente. Ţinând cont de particularităţile dezvoltării
biopsihice a persoanei, în teoria dreptului penal s-a impus necesitatea de a stabili o limită de vârstă sub care
răspunderea penală a minorilor să fie exclusă.

10
Astfel, conform alin. 1, art. 21 CP al RM sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice
responsabile, care in momentul săvârşitii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani. Minorii între vârsta de 14
şi 16 ani poartă răspundere penală numai pentru săvârşirea infracţiunilor indicate expres în alin. 2, art. 21 CP.
Prin urmare, legea penală prevede două limite de vârstă la care persoana poate fi trasă la răspundere penală:
14 şi 16 ani.
În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei trebuie să se dovedească vârsta precisă a minorului
(ziua, luna, anul naşterii). Confrom hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica
judiciară, în cauzele penale privind minorii se consideră că persoana a atins vârsta respectivă nu în ziua
naşterii, ci începând cu ziua următoare acesteia. În cazul în care pentru prima oară este săvârşită o infracţiune
uşoară sau mai puţin gravă şi instanţa de judecată constată că procesul de corectare al minorului este posibilă
şi fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale atunci, conform prevederilor art. 54 CP acesta poate fi
liberat de răspundere penală. De asemenea, instanţa de judecată este întotdeauna obligată, conform art. 475
CPP al Republicii Moldova să cerceteze condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de
dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului precum
şi interesele, şi necesităţile lui.
Vârsta minorului este luată în considerare atât la individualizarea răspunderii penale cât şi a pedepsei
penale. Astfel, în temeiul prevederilor art.93 CP dacă la momentul pronunţării sentinţei se constată că scopul
pedepsei poate fi atins fără aplicarea pedepsei penale, inculpatul minor poate fi liberat de pedeapsa
respectivă şi internat într-o instituşie specială de învăţământ şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de
reeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ prevăzute de art. 104
CP. Conform art. 311 Cod de Executare al Republicii Moldova hotărârea instanţei de judecată, adoptată în
temeiul art. 54 şi 104 din CP, se expediază oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul
minorului.
Pentru ca persoana fizică să fie pasibilă de răspundere penală, pe lângă vârsta cerută de lege aceasta
urmează a fi şi responsabilă. În opinia cercetătorilor V. Dongoroz şi I. Vintilă responsabilitatea reprezintă
starea psiho-fizică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul faptelor sale, de a-şi da seama de
valoarea şi urmările lor, precum şi de capacitatea de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu
propriile acţiuni. I Moraru şi V. Predescu definesc responsabilitatea drept totalitatea particularităţilor psihice
ale individului care-l fac pe acesta capabil să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale în strânsă
legătură cu legile de dezvoltare ale societăţii şi să aprecieze consecinţele faptelor sale atunci când el
acţionează contrar acestei unităţi.
În literatura de specialitate responsabilitatea mai este denumită capacitate penală sau imputabilitate şi
ea presupune existenţa a doi factori: intelectiv şi volitiv. Legislaţia penală a Germaniei, Federaţiei Ruse,
Poloniei etc. recunosc o stare intermediară între responsabilitate şi iresponsabilitate numită parţială sau
redusă la baza căreia se află o tulburare psihică ce nu-i permite persoanei să înţeleagă în deplină măsură
caracterul şi gradul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor sale) şi să le dirijeze. CP al RM nu recunoaşte o
astfel de responsabilitate intermediară, însă tulburările psihice ale persoanei care nu exclude responsabilitatea
pot fi recunoscute drept circumstanţe atenuante la stabilirea pedepsei (art. 76).

11
Considerăm oportun a sublinia că iresponsabiliatea trebuie deosebită de arieraţia sau înapoierea
mintală a minorului, care îngreuează considerabil capacitatea lor de a înţelege sensul acţiunilor şi de a le
dirija. În vederea stabilirii arieraţiei învinuitului sau inculpatului minor, organele de urmărire penală şi
instanţele judecătoreşti sunt obligate să dispună efectuarea expertizei de către specialişti în domeniul
psihologiei sau de către expertul - psihiatru. Un studiu statistic epidemiologic în ceea ce priveşte cazurile de
expertiză prsihiatrică-legală a minorilor, efectuat în RM, a demonstrat o creştere considerabilă a delincvenţei
juvenile pe fundalul infracţionalităţii generale. Astfel, minorii delincvenţi reprezintă 21% din numarul total
al infractorilor cu tulburări de personalitate, supuşi expertizei psihiatrice judiciare în perioada 1999-2004.
Dintre subiecţii incluşi în studiu, fiecare al cincilea avea vârsta sub 18 ani, iar aproximativ 30% dintre delicte
inclusiv 21.9% dintre crimele deosebit de grave au fost savârşite de către minorii retardaţi mental. Acelaşi
studiu a evidenţiat că doar 1.4% dintre minorii retardaţi mental şi 1.8% dintre persoanele cu diverse tulburări
de personalitate au fost recunoscuţi de către comisiile de expertiză psihiatrico-legală fără discernământ
asupra faptei, iar de către instanţa de judecată – iresponsabili.
În opinia noastră sistemul justiţiei juvenile ar trebui să promoveze drepturile şi siguranţa copiilor, să
protejeze starea fizică şi mentală a minorilor şi să ia în calcul necesitatea de reabilitare a acestora, garanţiile
respective fiind stipulate de art. 14 (4) al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, de
Regula nr.1 din regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate, precum şi de art. 5 (e) al
Principiilor de la Riyadh.
Considerăm că politicile promovate trebuie să ia în consideraţie faptul că comportamentul
adolescentului face adesea parte din procesul de maturizare şi de creştere şi tinde să dispară spontan, în
majoritatea cazurilor, odată cu maturizarea şi transformarea acestuia într-un om adult.
În vederea formării unei viziuni cât mai ample asupra problemei investigate, precum şi a elucidării
aspectelor pozitive şi negative ale legislaţiei naţionale în comparaţie cu legislaţiile penale ale altor state, în
paragraful 4, Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state, ne-am propus studiul literaturii de
specialitate în următoarea ordine: Tratamentul penal al minorilor în statele cu tradiţie (Franţa, Germania,
Federaţia Rusă, Olanda); Tratamentul penal al minorilor în statele statele ex-socialiste (România, Polonia,
Letonia, Ucraina); Tratamentul penal al minorilor în alte state (Suedia, Elveţia, Danemarca, Argentina,
Japonia, Australia).
Astfel, în urma studiilor am constatat că în România, Moldova, Letonia, Ucraina sunt pasibile de
răspundere penală persoanele care au atins vârsta de 16 ani, cu toate că în unele cazuri aceste persoane
urmează să răspundă penal de la vârsta de 14 ani. Limita de vârstă de 14 ani este stabilită şi de legislaţiile
penale ale Argentinei, Germaniei (unde răspunderea penală totală survine de la 18 ani), Japoniei şi Australiei
(pentru care caracteristic este faptul că dacă persoana conştientizează caracterul faptelor săvârşite, aceasta
devine pasibilă de răspunderea penală de la vârsta de 10 ani). Relevantă sub acest aspect este legislaţia
penală a Olandei, conform căreia sunt pasibile de răspunderea penală persoanele ce au atins vârsta de 12 ani,
în timp ce răspunderea penală totală survine la vârsta de 21 de ani. Aceeaşi vârstă (21 de ani) e specificată şi
de legislaţiile penale ale Suediei şi Danimarcei, astfel încât pedepse liberare sunt aplicate faţă de persoanele
care au împlinit vârsta de 15 ani, dar nu au împlinit 21 de ani. Legislaţia penală a Poloniei specifică vârsta de

12
17 ani, în timp ce, conform Codului Penal Francez, sunt pasibile de răspunderea penală persoanele ce au
atins vârsta de 13 ani, răspunderea totală penală fiind atribuită vârstei de 18 ani. În acest context considerăm
interesantă şi practica penală a Elveţiei, conform căreia persoanele răspund penal de la împlinirea vârstei de
18 ani, răspunderea penală totală survine însă de la vârsta de 25 de ani.
Conform Convenţiei O.N.U. privind drepturile copiilor din 1989, orice fiinţă umană care nu a
împlinit vârsta de 18 ani este considerată a fi minor. În lumina celor analizate, venim cu propunerea ca
persoanele să devină pasibile de răspundere penală de la 18 ani, iar în unele cazuri – de la 15 ani.
De asemenea, considerăm oportună înfiinţarea în Republica Moldova a judecătoriilor specializate
pentru minori, al căror personal ar avea nu doar pregătire juridică, ci şi psihologică, practică întâlnită în
Franţa şi Germania.
Considerăm necesară adoptarea unei legi similare celei Germane privind bunăstarea tineretului în
vederea asigurării condiţiilor optime de instruire şi, ulterior, de activitate a tinerilor în ţara noastră în vederea
stopării procesului migraţiunii.
Venim cu propunerea ca faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune să fie aplicate în mod prioritar
măsurile educative şi să fie structurate măsurile luate faţă de minori în măsuri educative, de corecţie şi
pedepse. Cercetările criminologice efectuate în unele state europene denotă în mod evident că minorii supuşi
unei măsuri de reeducare într-o instituţie specializată sunt mult mai puţin expuşi să comită o nouă infracţiune
după expirarea măsurii educative decât minorii care au ispăşit o pedeapsă privativă de libertate în regim
penitenciar.
Salutăm decizia legiuitorului rus, român, ucrainean, olandez de a sistematiza într-un capitol aparte
pedepsele aplicate minorilor şi particularităţile acestora şi venim cu propunerea ca o asemenea sistematizare
să conţină şi CP al Republicii Moldova.
În capitolul II, Personalitatea delincventului minor: concept şi aspecte biopsihice, psihologice şi
sociale, ne-am propus să elucidăm rolul factorilor psihici în etiologia şi determinarea comportamentului
criminal. Astfel, paragraful 1, Personalitatea delincventului juvenil: la confluenţa factorilor psihologici
şi psihosociali, constată că comportamentul juvenil este determinat de modul de manifestare a personalităţii
fiecărui individ, caracterizată de o atitudine dinamică, acordând acestuia un anumit loc în cadrul relaţiilor
sociale în funcţie de exigenţa cu care răspunde cerinţelor sociale, de poziţia abordată în raportul social,
criteriul social - psihologic impunând consideraţii referitoare la valoarea şi sensul acţiunilor indiviaduale, la
cauzele finale şi formale, acestea modificându-se mai repede decât criteriul biologic şi mai încet decât
condiţiile socio-economice. În acest context, un rol aparte revine studiului intereselor şi aptitudinilor
delincventului minor.
Considerăm oportun a ne referi şi la individualităţile tipologice temperamentale, or, delincventul
coleric-sanguin, spre exemplu, are o atitudine psiho-afectivă exprimată de năzuinţă, trebuinţe datorate
voluntarismului, inclusivităţii, supraexcitării. O trăsătură a actului voluntar specifică delincventului coleric o
reprezintă trecerea de la tendinţele interne la acţiunea directă, realizând profilul psihic al acestuia. Acţiunea
impulsivă nu se evidentiează în mod nemijlocit, fiind motivată de prezenţa contradicţiilor interne.

13
Delincventul coleric, apreciind că i-au fost afectate interesele şi trebuinţele, simpte nevoia să-şi exprime
atitudinea faţă de condiţiile şi relaţiile cu mediul social.
Eficacitatea preîntâmpinării anumitor infracţiuni depinde de cunoaşterea optimă a personalităţii
criminalului. În urma studiilor efectuate de cercetătorii J. Pinatel, Di Tullio, De Greeff este formulată teoria
personalităţii criminale, conform căreia trăsăturile psihologice caracteristice criminalilor sunt: agresivitatea,
egocentrismul, indiferenţa afectivă, lipsa de inhibiţie etc.
În paragraful 2, Coraportul aspectelor sociale şi biologice ale personalităţii criminalului minor
şi rolul factorilor psihici în etiologia criminală, este subliniat faptul că orientarea psihologică în
criminologie include şcolile ştiinţifice, concepţiile, teoriile care explică etiologia comportamentului
infracţional prin prisma trăsăturilor psihologice, cărora le conferă o importanţă hotărâtoare. În acest context,
abordarea psihologică încearcă să demonstreze existenţa anumitor trăsături specifice, de ordin psihologic,
care diferenţiază infractorul de non-infractor şi care determină comportamentul infracţional al acestuia. O
contribuţie considerabilă, în acest context, a adus S. Freud care, deşi nu s-a preocupat în mod nemijlocit de
problema criminalităţii, în urma studiilor efectuate ajunge la următoarea concluzie: crima reprezintă
canalizarea greşită a instinctului sexual; crima constituie o expresie a tendinţei umane caracterizate prin
agresivitate şi distructivitate; crima nu este altceva decât exponentul complexului de vinovăţie.
Într-o explicaţie directă cu privire la crimă, S. Freud vede în aceasta o expresie a sentimentului de
culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. Astfel, în opinia
cercetătorului, îndeosebi la tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate, anterior şi nu
consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. Interesaţi de această constatare, le-am adresat
minorelor deţinute la Rusca întrebarea dacă au trăit un sentiment de culpabilitate anterior sau consecutiv
săvârşirii crimei. Doar 8 % au relatat prezenţa acestui sentiment şi doar în perioada ispăşirii pedepsei
privative de libertate. Cu totul alta este situaţia cu privire la minorii deţinuţi în IDP din Chişinău, unde starea
de vinovăţie este resimţită de circa 75% şi care, de asemenea, apare ulterior săvârşirii infracţiunii.
O altă explicare a comportamentului criminal la tineri o găsim în teoriile cercetătorilor A. Aichoron,
Kate Freidlender, care ajung la concluzia că majoritatea delincvenţilor minori au un supereu subdezvoltat,
generat de faptul că părinţii acestora fie lipseau din viaţa lor, fie nu-i iubiau, astfel că tinerii au eşuat în
formarea ataşamentului intim necesar unei dezvoltări normale a supereului.
În vederea concretizării ipotezelor înaintate anterior, ne-am propus anchetarea minorilor deţinuţi în
IDP din Chişinău, precum şi a celor din penitenciarul de la Rusca. În urma studiului practic am ajuns la
concluzia că 95% din cei anchetaţi provin din familii dezavantajate, fiind lipsiţi de dragostea şi afectivitatea
părinţilor şi doar 5% au săvârşit crime liberatorii.
În viziunea cercetătorilor Fr. Alexander şi H. Staub, toţi oamenii sunt criminali înăscuţi - fiinţa
umană apare în lume ca un criminal, respectiv ca un inadaptat social. Cercetătorul american Abrahamsen
tratează criminalitatea drept un fenomen psihologic, fiind de părerea că pentru ca un infractor potenţial să
devină într-adevăr infractor este necesar să fie întrunite următoarele condiţii: o situaţie corespunzătoare a
ambianţei (denumită “de moment“) şi diminuarea controlului din partea supereului.

14
Paragraful 3, Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai delincvenţei
juvenile, scoate în evidenţă importanţa acestora. Astfel, Merry Morasch şi Lila Rucher, în lucrarea
“Socilogia crimei şi delincvenţei”, analizând rezultatele obţinute în urma a patru cercetări întreprinse în SUA
şi Anglia (inclusiv studiul Cambridge), ajung la concluzia că copiii mamelor adolescente sunt predispuşi într-
o măsură mai mare să devină delincvenţi. Astfel, Israel Kalvin susţine teza conform căreia femeile care s-au
căsătorit în adolescenţă sunt expuse dublu de a avea copii, care la 32 de ani pot deveni infractori, rata pe
care-o avansează fiind de 49% faţă de situaţia inversă, care constituie doar de 23%.
Sunt cunoscute efectele consumului de droguri şi de băuturi alcoolice asupra integrităţii fizice şi
psihice, dar acestea reprezintă un risc sporit atunci când sunt folosite pe parcursul sarcinii. În opinia lui I.
Kalvin şi a colegilor săi, consumul de droguri, alcool şi ţigări pe timpul sarcinii are o influenţă nefastă asupra
dezvoltării ulterioare a copilului. Astfel, mama care fumează în perioada celor nouă luni este supusă riscului
de a da naştere unor copii cu deficienţe, performanţele şcolare ale acestora fiind mult diminuate. Totodată,
consumul excesiv de alcool va conduce la naşterea unor copii care vor fi predispuşi la hiperactivitate, vor
avea intelegenţa scăzută şi o vorbire defectuoasă.
Totodată, efectele complicaţiilor prenatale urmează a fi analizate şi în contextul altor factori, şi
anume calitatea mediului familial. Astfel, “Studiul Cambridge” subliniază faptul că părinţii separaţi
permanent sau temporar, înainte de vârsta de 10 ani a copilului, pot constitui una din cauzele importante
care conduc către delincvenţă, însă cu condiţia ca separarea să nu fie cauzată de spitalizare sau moarte.
Acelaşi studiu a scos în evidenţă şi faptul că familiile dezmembrate la vârsta mai mică de 5 ani a minorului,
chiar şi în situaţiile amintite anterior (moartea sau spitalizarea prelungită), prezintă, de obicei, un potenţial
criminogen, susţinând că în asemenea situaţii 56% dintre copiii separaţi de un membru al familiei au fost
ulterior condamnaţi.
Un factor nu mai puţin important al predelincvenţei juvenile îl constituie şi climatul familial.
Literatura de specialitate distinge în acest context următoarele tipuri: climat familial conflictual;
hiperautoritar; hiperpermisiv. Drept confirmare a celor menţionate anterior ne servesc şi rezultatele
sondajului psihologic, efectuat pe un eşantion de 100 de minori, aflaţi în evidenţa Comisariatului de Poliţie
din sectoarele Centru, Buiucani şi Botanica ale mun. Chişinău, având vârsta cuprinsă între 13 şi 17 ani.
Atenţionăm asupra faptului că 68% dintre aceşti copii provin din familii complete şi 32% din familii
destrămate. Fiind aplicat testul Lusher, s-a ajuns la concluzia că 63% dintre subiecţii sondajului nu se
raportează afectiv la familia lor, iar 17% sunt cuprinşi de sentimentul înstrăinării, neînţelegerii de către
părinţi, lipsei de atenţie din partea lor. În desenele executate de 58% dintre subiecţii sondajului, silueta tatălui
fie e lipsă, fie este executată schematic, fapt ce denotă o atitudine negativă a subiecţilor faţă de tatăl lor, 16%
au o atitudine similară faţă de mama lor. În 67 de cazuri silueta tatălui o domină pe celelalte.
Prin folosirea testului “fraze neterminate” s-a constatat că 12% dintre subiecţii care au apreciat
relaţia cu familia ca fiind foarte rele consideră pozitiv raportul lor cu grupul de semeni; 52% au apreciat
relaţiile cu tatăl ca fiind proaste; 32% se află în raporturi pozitive cu mama; 46% - cu grupul de semeni.
Conform declaraţiilor acestor adolescenţi, ei n-ar fi săvârşit infracţiunea dacă s-ar fi bucurat de autoritatea
tatălui şi de dragoste din partea acestuia. Subiecţii testării indică frecvent faptul că taţii exercită o influenţă

15
negativă prin comportamentul autoritar şi demisionar; 42% nu pun preţ pe raporturile cu grupul şcolar, ci pe
cel al prietenilor din curte. Prin aplicarea unei anchete s-a cercetat atitudinea adolescenţilor faţă de fapta
săvârşită. Responsabilitatea şi-o asumă 42% din cei care au comis infracţiunea solitar şi 26% - în grup. Circa
42% din cei care au săvârşit infracţiunea în grup consideră că aceasta a rezultat din influenţa negativă a
ambianţei sociale; 26% - din starea de ebrietate; influenţa negativă a familiei o indică 8%, iar a ambianţei
sociale – 17%.
„Oroarea albă” – drogurile - care în anii’50-’60 ai secolului trecut a inundat SUA îşi face tot mai
insistent simţită prezenţa şi în statele ex-sovietice. Având în vedere faptul că folosirea stupefiantelor
reprezintă un factor predelincvent, ne-am propus studierea acestui aspect al problemei în cadrul paragraful 4,
Narcomania - un viciu al adolescenţilor contemporani (aspecte teoretice şi studiu practic). În vederea
atingerii obiectivelor vizate ne-am propus să studiem două eşantioane de control formate din liceeni de 14-18
ani şi studenţi de18 -25 de ani. În urma studiului efectuat s-a constatat că prima ipoteză, conform căreia
minorii sunt insuficient informaţi despre ceea ce reprezintă narcomania şi care sunt consecinţele consumului
de droguri, a fost combătută. Astfel, majoritatea persoanelor ce cuprind segmentul de vârstă 14-18 ani
cunosc, că aceste substanţe sunt periculoase pentru viaţă (45%), că au un efect halucinogen (28,33%), şi doar
15% consideră că utilizarea acestora provoacă plăcerea. Minorii sunt informaţi de asemenea şi despre
consecinţele consumului de droguri. Circa 40% sunt conştienţi de acţiunea nefastă a consumului de
stupefiante asupra stării de sănătate; 15% au menţionat consumul de droguri printre cauzele decesului
persoanei; şi doar 13,3% consideră că pot fi infectaţi cu virusul imuno-deficitar HIV.
Cea de-a doua ipoteză, conform căreia minorii recurg la utilizarea drogurilor fie din curiozitate, fie
sub influenţa grupului de semeni, fie din lipsa de ocupaţii, s-a adeverit. Astfel, practic fiecare al doilea minor
din cei chestionaţi s-a drogat, apogeul revenind vârstei de 12-17 ani. Prin urmare, utilizarea drogurilor este
condiţionată atât de influenţa factorilor externi (lipsa de ocupaţii, influenţa grupului de semeni), cât şi de
influenţa factorilor interni (stresul). Să nu uităm că perioada de 14-18 ani e reprezentată de prima dragoste,
care, pe lângă sentimentul înălţător, e însoţită şi de primele decepţii. De asemenea, în intervalul 14-18 ani
are loc trecerea din rolul de copil în cel de adult, persoanele în cauză fiind supuse multiplelor schimbări de
ordin fiziologic. Cresc responsabilităţile, elevii, liceenii urmând să susţină examenele de capacitate şi de
bacalaureat. În asemenea situaţii, în caz de nereuşită, minorii încearcă să-şi înăbuşe emoţiile negative
recurgând la un mijloc sigur, în opnia lor,– drogul.
O ultimă ipoteză, şi anume cea, conform căreia majoritatea subiecţilor nu devin dependenţi şi
renunţă la consumul de droguri datorită informaţiei adecvate, s-a confirmat. Astfel, studenţii chestionaţi
consideră că utilizarea drogului reprezintă un proces de autodistrugere (55%), în timp ce 45% sunt de părerea
că acest lucru denotă regresul societăţii.
În urma studiului au rezultat date, care iniţial nu au constituit baza empirică, şi anume, faptul că
grupa de risc o constituie fetele, fie cu vârsta cuprinsă între 14 şi18 ani, fie cu vârsta de 18-25 de ani. Astfel,
practic fiecare a doua persoană a încercat cel puţin să consume stupefiante. Statistica indică asupra
numărului impunător de femei condamnate pentru infracţiunile cu stupefiante care este în continuă creştrere.
Cu titlu de exemplificare vom menţiona că dacă în anul 1996 pentru asemenea infracţiuni au fost

16
condamnate 74 de persoane, apoi în anul 2000 numărul acestora a crescut până la 230. Încercând să explicăm
aceste rezultate, am considerat că una din cauze ar fi schimbările socioeconomice, care antrenează
schimbarea bruscă a conţinutului rolului femeii, astfel implicându-se cerinţe de sex –rol cu caracter, foarte
drastic. Asistăm la anularea valorilor tradiţionale, atunci când dintr-o fiinţă gingaşă, plăpândă femeia se
transformă într-o fiinţă puternică, independentă. Un factor ce ar caracteriza puterea femeii, ar fi, în opinia
unora, însuşirea calităţilor proprii, în general, bărbaţilor, şi anume: folosirea băuturilor alcoolice, practicarea
fumatului şi utilizarea drogurilor. Prin urmare, odată cu emanciparea femeii are loc perceperea greşită şi a
unor calităţi ale acesteia, inclusiv folosirea drogurilor. Un factor nu mai puţin important este cel ce ţine de
emotivitatea femeii, aceleaşi evenimente trecute prin prisma femeilor sunt privite altfel, de aceea în unele
situaţii de nereuşită femeia apelează la ajutorul substanţelor narcotice.
Capitolul III, analizează Măsurile de profilaxie şi prevenţie a delincvenţei juvenile având în
vedere că delincvenţa reprezintă un fenomen în existenţa unei societăţi, reprezentând în acelaşi timp un
element intrinsec al progresului societăţii din punctul de vedere al regulilor ce o guvernează. Paragraful 1,
Modalităţi de intervenţie privind ameliorarea situaţiei minorului infractor, abordează cele două tipuri
de sancţiuni aplicabile minorilor în caz de săvârşire a faptelor penale – pedepse şi măsuri de constrângere cu
caracter educativ.
Particularitatea sistemului de pedepse a minorilor constă nu numai în diminuarea numărului
categoriilor de pedepse, ci şi în reducerea termenelor pedepselor respective în comparaţie cu aceleaşi tipuri
de pedepse aplicabile adulţilor.
Din cele opt categorii de pedepse, prevăzute de art. 62 al Codului Penal pentru persoanele fizice, faţă
de minori sunt aplicabile doar patru categorii – amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de
a exercita o anumită activitate, munca neremunerată în folosul comunităţii şi închisoarea. Din aceste patru
categorii, unele doar teoretic pot fi atribuite minorilor, neavând nici o implicaţie practică. Cadrul pedepselor
aplicabile minorilor include: amenda; munca neremunerată în folosul comunităţii, de la 60 la 240 de ore,
începând cu vârsta de 16 ani; închisoarea pe termen de 6 luni-15 ani pentru persoane care nu au atins
vârsta de 18 ani.
În opinia noastră pedepsele non-privative oferă adolescentului şansa de a-şi continua studiile, de a
menţine relaţiile cu familia, de a participa la viaţa comunităţii şi de a acumula experienţă socială. De notat că
doar în cazul în care obiectivele reabilitării nu pot fi realizate într-un alt cadru decât detenţia se aplică
sentinţa cu privaţiune de libertate, ţinând cont de principiul „ultimei soluţii” şi al „celui mai scurt timp
posibil”.
Paragraful 2, Necesitatea implementării instituţiei probaţiunii în cazul minorilor în Republica
Moldova, denotă faptul că reacţia socială faţă de criminalitate de-a lungul timpului a cunoscut câteva forme
de manifestare, care s-au conturat sub forma modelului represiv, preventiv sau curativ – toate contribuind la
formarea unor tendinţe noi ale reacţiei sociale. În acest context, o instituţie relativ nouă care propagă ideia
tendinţei moderate o reprezintă probaţiunea, ale cărei începuturi se regăsesc în cadrul sistemului de drept
anglo-saxon, şi anume în Legea Justiţiei de Pace din 1361, care pentru prima dată în istorie a reglementat
institutul suspendării pronunţării hotărârii de condamnare.

17
La 12.06.2003 au intrat în vigoare dispoziţiile noului Cod Penal şi Codului Procesual Penal, care se
remarcă prin crearea unui sistem sancţionator preponderent educativ pentru minori. Noile instituţii, precum
medierea în cazurile penale, schema de repartiţii şi compensaţii acordate victimei pentru daunele materiale
suferite, precum şi munca neremunerată în folosul comunităţii reprezintă doar câteva exemple în acest sens.
Aceste noi prevederi sunt condiţionate de necesitatea transpunerii dreptului comunitar în legislaţia naţională,
pe de o parte, iar pe de altă parte, politica penală a statului este orientată spre crearea unor alternative reale la
pedeapsa închisorii în vederea evitării costurilor şi consecinţelor negative ale încarcerării excesive.
Preocupările naţionale de introducere a alternativelor închisorii sunt în concordaţă cu Recomandările şi
Rezoluţiile Consiliului Europei, şi anume:
- Recomandarea nr. R (2000) 22 referitoare la implementarea Regulilor Europene privind măsurile
şi sancţiunile comunitare;
- Rezoluţia 40/33 din 1985 – Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la
administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing);
- Regulile Minime ale Naţiunilor Unite referitoare la măsurile neprivative de libertate (Regulile de
la Tokyo) 45-110 din 1990;
- Rezoluţia 45/112 din 1998 - Principiile Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenţei Juvenile
(Principiile de la Riyadh) etc.
În cadrul modificărilor esenţiale ale legislaţiei penale şi ale pedepselor penale în lume, promovarea
alternativelor detenţiei a devenit o prioritate, de aceea prezintă interes, în opinia noastră, şi referatele
presentenţiale de evaluare psihosocială a minorilor efectuate în Republica Moldova. În acest context optăm
pentru adoptarea Legii cu privire la probaţiune care ar facilita situaţia minorului aflat în conflict cu legea.
O pedeapsă relativ nouă, care nu e altceva decât o opţiune la care recurge instanţa de judecată, prin
intermediul căreia o persoană care a comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă va presta o muncă
constructivă în vederea compensării faptei comise în schimbul detenţiei sale o constituie munca în folosul
comunităţii, care pentru prima dată a fost introdusă în Anglia în 1970. Apariţia acestei pedepse constituie o
oportunitate pentru instanţa de judecată în vederea aplicării corecte a politicii punitive în RM, fapt pentru
care ne-am propus studierea muncii în folosul comunităţii prin prisma minorului delincvent în paragraful 3
al capitolului respectiv.
Esenţa muncii comunitare este expusă de legiuitor în p. 2 al Regulamentului cu privire la modul de
executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, aprobat prin Hotărârea
Guvernului RM nr. 1643 din 31.12.2003. Munca în folosul comunităţii reprezintă o opţiune la care recurge
instanţa judecătorească dacă a ajuns la concluzia că delictul comis de o persoană este mai puţin grav şi că
persoana respectivă poate compensa fapta comisă prin prestarea unei munci neremunerate în folosul
comunităţii.
Conform art. 67, alin. 1 CP RM, munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea
condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă determinată de autorităţile
administraţiei publice locale. Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută în baza sentinţelor
rămase definitive parvenite la Oficiul de Executare. Copiile sentinţelor intrate în vigoare însoţite de

18
dispoziţiile de executare privind pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii intrate în vigoare se
expediază de către Instanţele de Judecată în termen de 10 zile Oficiului de Executare. La rândul său,
serviciul de executare expediază Instanţei de Judecată avizul privind punerea în aplicare a pedepsei numite.
Persoanei condamnate i se înmînează sub semnătură graficul de lucru întocmit de comun acord cu prestorul
(persoana cu funcţie de răspundere din partea Organizaţiei la care condamnatul execută pedeapsa),
executorul, precum şi condamnatul, obligându-l să se prezinte la locul de muncă.
În viziunea noastră, aplicarea pedepsei menţionate în cazul minorilor are următoarele beneficii:
posibilitatea de a nu ajunge la închisoare şi micşorarea riscului recidivei; posibilitatea de a-şi dezvolta
capacităţile de muncă; posibilitatea de a se dezvolta ca un copil normal în cadrul societăţii (ne referim la
frecventarea şcolii, bibliotecii etc.); posibilitatea de a demonstra că nu prezintă un pericol social şi poate fi
reeducat fără aplicarea unei pedepse penale.
ÎNCHEIERE Concluzii şi propuneri
Făcând o totalizare a studiului întreprins conchidem că problema sistemului sancţionator penal
distinct pentru tinerii adulţi trebuie să constituie obiectul unei cercetări ştiinţifice complexe, în care să se
analizeze contextul social, moral şi economic dintr-o anumită ţară şi într-o anumită etapă istorică, luându-se
în considerare eficacitatea lui preventivă, generală şi socială.
Standardele internaţionale şi garanţiile minime pentru justiţia penală juvenilă sunt stabilite în
Convenţia ONU “Cu privire la drepturile copiilor”, conform căreia orice fiinţă umană care nu a împlinit
vârsta de 18 ani este considerată a fi minor. În lumina celor analizate venim cu propunerea ca persoanele să
devină pasibile de răspundere penală de la 18 ani, iar în unele cazuri de la 15 ani, cu atât mai mult că această
vârstă este confirmată de legislaţiile penale ale unor state ca Suedia, Danemarca etc.
Minorul reprezintă o realitate specifică, o personalitate în formare, având trăsături genetice, biologice
proprii, de natură să influenţeze universul psiho-moral. În opinia noastră cauzele penale ale minorilor nu pot
fi examinate de aceeaşi judecători care examinează dosarele majorilor. Şi în acest context venim cu
propunerea ca în RM să fie:
1. Instituţionalizate judecătorii specializate pentru minori, al căror personal ar avea nu doar studii juridice
speciale, ci şi psihologice. Considerăm că acest sistem urmează a fi alcătuit astfel: trei judecătorii
teritoriale (respectiv în nordul, centrul şi sudul Republicii Moldova); o Cameră Specială a Curţii de Apel
şi o Cameră Specială a Curţii Supreme de Justiţie. Suntem de părerea că acest sistem ar fi bine-venit
pentru RM, cu atât mai mult cu cât a dat rezultate benefice în aşa state ca: SUA, Franţa, Germania.
2. Considerăm necesară adoptarea unei legi similare celei germane privind bunăstarea tineretului în
vederea asigurării condiţiilor optime de instruire.
3. Venim cu propunerea ca un capitol aparte din CP al RM să conţină o sistematizare a pedepselor penale
aplicate minorilor şi a particularităţilor acestora similar CP rus, român, ucrainean, olandez. În viziunea
noastră acesta urmează a fi denumit “Minoritate penală” sistematizând:

19
a) vârsta răspunderii penale cu următorul conţinut: alin.1, minor este considerată persoana care la
momentul săvârşirii infracţiunii a împlinit 14 ani, dar nu a împlinit 18 ani; alin. 2, minorilor care au
săvârşit infracţiunea le poate fi aplicată pedeapsa penală sau măsuri cu caracter educativ;
b) considerăm oportun ca sistemul sancţionator pentru minorii infractori să fie divizat în pedepse şi
măsuri educative. În acest context venim cu propunerea - cadrul pedepselor să fe completat şi cu
interdicţia de a practica o anumită activitate, atunci când din măsurile educative să mai facă parte:
mustrarea (dojenirea minorului, în explicarea gravităţii faptei săvârşite, în sfătuirea minorului de a se
purta în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atragândui-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din
nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau li se va aplica o pedeapsă); libertatea
sub supraveghere ( lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supravegherea părinţilor săi,
acelui care l-a adoptat sau a tutorelui); libertatea sub supravegherea severă ( lăsarea minorului în
libertate pe o perioadă între un an şi trei ani, sub supravegherea unei instituţii legal însărcinate cu
supravegherea minorului sau a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere).
c) În viziunea noastră ar fi binevenită completarea art. 54 CP RM “Liberarea de răspundere penală a
minorilor” cu următorul aliniat: ”Aflarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de
reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare poate fi încetată până la expirarea termenului
dacă va exista hotărârea organului de stat specializat, conform căruia minorul, pentru a se corija, nu
mai are nevoie de o asemenea măsură”.
d) De asemenea, venim cu propunerea de a completa art. 90 CP cu următorul aliniat: ”În cazul
suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de probă se compune din
durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, stabilit de
instanţă”.
e) Solicităm completarea art. 111 CP cu următoarea prevedere: “Pentru persoanele care au săvârşit
infracţiunea până la atingerea vârstei de 18 ani stingerea antecedentelor are loc astfel: un an după
ispăşirea privaţiunii de libertate pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin grave şi trei ani pentru
infracţiuni grave şi excepţional de grave”.
f) Optăm, de asemenea, pentru introducerea în actualul CP a unui articol ce ar stabili aplicarea
prevederilor menţionate anterior faţă de persoanle cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani: “În cazuri
excepţionale, având în vedere caracterul infracţiunii săvârşite, precum şi personalitatea infractorului,
instanţa poate să aplice prevederile respective faţă de persoanele cu vârsta de 18- 21 ani, cu excepţia
internării acestora în instituţii cu caracter educativ sau curativ-educativ, precum şi în coloniile de
educare a minorului”.
4. Prin intermediul procesului instructiv-educativ societatea determină un anumit nivel, un ideal de
personalitate cu funcţii primordiale, care va urmări însuşirea anumitor cunoştinţe, anumitor aptitudini,
interese motivate, opiniile individului fiind necesare atât pentru existenţa acestuia, cât şi pentru viaţa socială.
Deoarece optăm pentru menţinerea minorului în interiorul societăţii, şi nu pentru izolarea acestuia într-un loc
de reeducare, venim cu următoarele propuneri: a) accesibilitatea studiilor; b) evidenţa strictă a minorilor
neîncadraţi în procesul instructiv; c) organizarea timpului liber al acestora, prin frecventarea cluburilor

20
sportive, de dans etc. care să fie accesibile pentru toţi; d) lucrul nu doar cu fiecare minor-delincvent în parte,
ci şi privind înlăturarea cauzelor infracţiunii.
5. Optăm pentru faptul ca perioada de detenţie pentru tinerii infractori să nu depăşească 24 de luni, precum
şi pentru faptul ca judecătorul care a pronunţat sentinţa să-l poată elibera pe tânărul aflat în conflict cu
legea “sub cuvânt de onoare”, stabilindu-i o perioadă de probare.
6. Considerăm oportună completarea sistemului pedepselor cu obligarea minorului de a repara paguba care
ar putea fi aplicată acestuia în calitate de pedeapsă alternativă pedepsei cu închisoare.
7. În vederea înlăturării cauzelor infracţiunii o atenţie sporită trebuie acordată, în viziunea noastră, nu doar
macromediului (şcoala, prietenii etc.), ci şi micromediului (familiei), or, după cum menţiona K.
Freidlender, “copilul reprezintă oglilnda familiei sale”. De aceea, se impune necesitatea propagării unui
mod de viaţă sănătos al viitorilor părinţi şi în primul rând al viitoarelor mame. Realizarea dezideratului
propus poate fi reuşită prin aplicarea următoarelor măsuri: a) cenzura programelor televizate şi a
emisiunilor radio ce conţin violenţă, agresivitate; b) instruirea tinerei generaţii în spiritul frumosului prin
vizionarea spectacolelor, a concertelor etc. Introducerea în uz a abonamentelor teatrale; c) organizarea
pentru adolescenţi a unor cursuri speciale în vederea explicării drepturilor şi a obligaţiilor ce le revin
viitorilor soţi; d) acordarea din partea statului a ajutorului material tinerelor familii; e) organizarea
centrelor de consiliere psihologică atât pentru minorii aflaţi în dificultate, cât şi pentru părinţii acestora;
f) organizarea excursiilor cu participarea familiilor, de tip marş turistic, care, de asemenea, conduc la
consolidarea relaţiilor dintre membrii grupului; g) interzicerea comercializării şi utilizării băuturilor
alcoolice şi a fumatului în localurile publice, în mod special de către tinerii sub 21 de ani.
8. În cazul în care părinţii biologici nu sunt capabili să ofere copiilor condiţiile necesare pentru creştere şi
dezvoltare, optăm pentru plasarea acestor copii în case de tip familie (în componenţa cărora ar intra circa 10-
15 persoane), care ar fi stimulate şi remunerate de stat. Suntem împotriva plasării copiilor în instituţiile de tip
orfelinat sau internat. În vederea realizării acestor deziderate considerăm oportun: a) lucrul educativ cu
mamele tinere, rămase însărcinate, care ulterior doresc să-şi abandoneze copilul; b) folosirea tuturor
posibilităţilor ca copilul să rămână în familia biologică; c) sensibilizarea opiniei publice în privinţa copiilor
orfani, care ulterior completează rândurile “copiilor străzii” prin difuzarea spoturilor publicitare, emisiunilor
radio, filmelor televizate etc. d) adopţia copiilor orfani de către înalţii demnitari ar fi un exemplu de bun
augur; e) înlesnirea legislaţiei naţionale de adopţie a copiilor orfani.
9. O atenţie sporită trebuie acordată copiilor ce provin din familii defavorizate, or anume aceştia constituie
“armata de rezervă” a criminalităţii. De aceea considerăm oportun ca anume acest segment al populaţiei
tinere să fie luat în vizor de către organele competente, care să le faciliteze însuşirea unei meserii, iar ulterior
încadrarea în câmpul muncii.
10. Este cunoscut faptul că anume această categorie de persoane este cel mai des supusă riscului de a deveni
victime ale traficului de fiinţe umane în scopul exploatării sexuale datorită situaţiei sale de vulnerabilitate.
De aceea venim cu propunerile privind: a) promovarea şi încurajarea unei ample campanii de informare
publică privind traficul de copii, exploatarea forţei de muncă a copiilor; b) informarea educatorilor şi
tinerilor despre drepturile copiilor, precum şi studierea drepturilor omului în programele şcolare la toate

21
nivelurile; c) promovarea punerii în aplicare atât la nivel naţional, cât şi internaţional a programelor de
cercetare judicioasă în vederea analizării formelor, condiţiilor, precum şi structurilor şi traficului de copii; d)
adoptarea legilor şi reglementărilor stricte vizând combaterea pornografiei juvenile; e) favorizarea politicilor
care tind să răspundă necesităţilor copiilor abandonaţi, precum şi ale celor lăsaţi în voia soartei; f)
consolidarea controlului public asupra acestor copii, în special prin ameliorarea inspecţiei muncii, protecţiei
drepturilor lor, prin intermediul mediatorilor responsabili, a educării şi instruirii la locul de lucru, precum şi a
prestaţiilor suplimentare privind sănătatea şi alimentarea acestor copii.
11. O altă pedeapsă relativ nouă la care recurge instanţa de judecată, este munca în folosul comunităţii, prin
intermediul căreia o persoană care a comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă va presta o muncă
constructivă în vederea compensării faptei comise în schimbul detenţiei sale. În vederea înlăturării lacunelor
existente în legislaţie venim cu următoarele propuneri: a) în cadrul subdiviziunilor teritoriale ale
Departamentului de Executare să fie selectaţi specialişti care, să audieze cursuri de instruire psihopedagogice
în problemele minorilor; b) termenul de prezentare a condamnatului la oficiul de executare şi termenul
de prezentare spre executare a copiei sentinţei şi dispoziţiei de executare să fie aceleaşi, fie 5 zile, fie 10
zile sau de la 5 până la 10 zile, după intrarea hotărârii în vigoare; c) organizarea unor cursuri de
perfecţionare a cadrelor privind executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii, cu persoanele
responsabile şi cu executorul SEPP; d) organizarea unei conferinţe privind implicarea nemijlocită a
Administraţiei Publice Locale referitor la executarea pedepsei cu munca neremunerată în folosul
comunităţii, cointeresarea acesteia; e) determinarea unor restricţii faţă de condamnat pe perioada ispăşirii
pedepsei cu munca neremunerată în folosul comunităţii, aşa ca de exemplu “nepărăsirea locului de
trai" ş.a. pe perioada ispăşirii pedepsei; f) pornind de la faptul că deseori minorul nu are condiţia fizică a
unei persoane adulte, limita de antrenare a minorului la lucru poate fi stabilită de la 2 la 4 ore; g) antrenarea
condamnatului minor la lucrări în perioada vacanţei este benefică, pe când în zilele de şcoală îi poate genera
oboseală, care poate avea consecinţe negative pentru procesul de instruire.
12. Considerăm necesară aprobarea legii cu privire la probaţiune.
PUBLICAŢII ALE AUTOAREI LA TEMA
1. Rotaru O., Criminalitatea minorilor. Chişinău: ULIM, Symposia Professorum, Seria Drept, 1999, pag. 39-
41, (0.1 ca).
2. Rotaru O., Integrarea culturală şi criminalitatea. Chişinău: ULIM, Symposia Professorum, Seria Drept,
2000, pag. 45-47, (0.1 ca).
3. Rotaru O., Personalitatea delincvenţială juvenilă-ca teorie generală. Chişinău: ULIM, Symposia
Professorum, Seria Psihologie şi Pedagogie, 2001, pag. 161-166, (0.3 ca) .
4. Rotaru O., Rolul factorilor psihici în determinarea comportamentului deviant. Chişinău: ULIM, Symposia
Professorum, Seria Drept, 2001, pag.151-154, (0. 2 ca) .

22
5. Rotaru O., Evoluţia conceptului de minoritate penală. Chişinău: ULIM, Symposia Professorum, Seria
Drept, 2002, pag.191-200, (0.4 ca).
6. Rotaru O., Concepţia personalităţii criminalului minor. Chişinău: Themis, 2002, pag. 46-49, (0.2 ca).
7. Rotaru O., Delincvenţa juvenilă şi regimul penal al minorilor. Sorginta noţiunilor Chişinău: Avocatul
poporului, nr. 4-6, , 2002, pag.32-36, (0.2 ca).
8. Rotaru O., Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial în contextul factorilor de risc ai delincvenţei
juvenile. Chişinău: Avocatul poporului, nr. 9-10, 2003, pag. 14-17, (0.2 ca).
9. Rotaru O., Tratamentul penal al minorilor conform legislaţiei franceze. Scurt istoric. Chişinău, ULIM,
Symposia Professorum, Seria Drept, 2004, pag. 76-81, (0. 3 ca).
10. Rotaru O. “Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state europene. Studiu comparat.”
Chişinău, Analele ULIM, Seria Drept, Vol.5, 2004, pag. 102-124, 1.0 ca.
11. Rotaru O., Rolul factorilor psihici în eteologia criminală după S. Freud. Chişinău: ULIM, Symposia
Professorum, Seria Drept, 2005, pag. 118-125, (0.3 ca).
12. Rotaru O., Traficul minorilor în scopul expluatării sexuale datorită situaţiei de vulnerabilitate. Chişinău:
Analele Academiei “Ştefan cel Mare”a MAI, Ştiinţe socio-umane, 2005, pag. 412-422, (0.9 ca).
13. Rotaru O., Necesitatea implementării instituţiei probaţiunii în cazul minorilor în Republica Moldova.
Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale: “Prevenirea şi combaterea crimelor
transnaţionale: probleme teoretice şi practice”, MAI al RM, Academia “Ştefan cel Mare”, Fondul Hanns
Seidel (Germania), Chişinău: 2005, pag. 192-199, (0.5 ca).
14. Rotaru O., Rolul factorilor psihici în eteologia criminală. Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice
internaţionale: ”Criminalitatea regională: probleme şi perspective de prevenire şi combatere ”, Chişinău:
2005, MAI, Academiei “Ştefan cel Mare”, pag. 332-341, (0. 6 ca).
15. Rotaru O., Principiul probaţiunii în cazul delincvenţilor minori. Chişinău: ULIM, Symposia
Professorum, Seria Drept, 2006, pag. 144-153, (0.5 ca).
16. Rotaru O., Măsuri de intervenţie privind ameliorarea situaţiei minorului delincvent. Materialele
Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale:” Republica Moldova 15 ani de independenţă”, Chişinău:
ULIM, 2006, pag.152-160, (0. 4 ca).

23
ADNOTARE la teza de doctor în drept “Criminalitatea minorilor: aspect penal, psihologic şi criminologic”, autor
Rotaru Oxana, cu titlu de manuscris, la specialitatea 12.00.08 Drept penal (Drept penal şi
criminologie), Universitatea Liberă Internaţională din Moldova
În Republica Moldova fenomenul minorului aflat în conflict cu legea a devenit un domeniu de
interes pentru jurişti, asistenţi sociali, psihologi, pedagogi. În ultimii ani, e în curs de desfăşurare procesul de
reformare a justiţiei juvenile.
În acest context o atenţie deosebită se acordă instituţiei penitenciare ca mijloc de reeducare şi
reinserţie socială a minorilor delincvenţi. Evident, consecinţele negative ale privării de libertate în
adolescenţă nu pot fi neglijate. Din aceste considerente, organizaţiile internaţionale încurajează în cazul
minorilor pedepsele non-privative, alternative detenţiei (Standardele minime ONU pentru administrarea
justiţiei juvenile, Regulile ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate).
Pedepsele non-privative oferă adolescentului şansa de a-şi continua studiile, de a menţine relaţiile cu
familia, de a participa la viaţa comunităţii şi de a acumula experienţă socială.
Menţionăm că doar în cazul în care obiectivele reabilitării nu pot fi realizate într-un alt cadru decât
detenţia, se aplică sentinţa cu privaţiune de libertate, ţinând cont de principiul „ultimei soluţii” şi cel al „
timpului mai scurt posibil”.
Criminalitatea minorilor reprezintă un factor inerent oricărei societăţi, care, în opinia cercetătorilor
A. Kozmovici, M. Kaloşski, P. Tap este alimentat atât de factorii interni, din categoria cărora fac parte
stresul, particularităţile psihocomunicative, cât şi de factorii externi, printre care: factorii socioculturali,
economici, educaţionali etc.
Dinamismul, curiozitatea, tendinţa spre afirmare, spre apropiere de lumea celor adulţi îi face pe
adolescenţi să afirme un şir de valori şi norme, pe care aceştia le consideră atribute ale independenţei şi
maturităţii. Acestea se transformă în stereotipuri comportamentale, caracteristice acestei vârste, dar pot
căpăta şi un caracter de manifestări sociale şi chiar antisociale atunci când nu sunt asigurate condiţiile
educaţionale optime necesare, pe care trebuie să le ofere micromediul social: familia, grupul şcolar sau
comunitatea în general.
Cuvinte cheie: minor, delinvenţă juvenilă, tratament penal, instituţie penitenciară, pedepse non-privative,
detenţiune, factori interni, factori externi, micromediu, macromediu.

24
АННОТАЦИЯ
к докторской диссертации на соискание ученной степени доктора права “Преступность
несовершенолетних: уголовно-правовые, криминологические и психологические аспекты”, с
титулом рукописи по специальности 12.00.08 Уголовное право (Уголовное право и
криминология), Международный Независимый Университет Молдовы
В Республике Молдова преступность в среде несовершеннолетних стала одним из ведущих
направлений борьбы с криминальными явлениями, которую ведут не только юристы, но и психологи
и педагоги. Следует отметить, что в последние годы особое значение уделяется реформе уголовной
ответственности несовершеннолетних.
В связи с этим пенитенциарным учреждениям отводится функция перевоспитания и социальной
реинтеграции несовершеннолетних преступников. Исходя из того, что время, проведенное в местах
лишения свободы негативно сказывается на подростках, международные организации акцентируют
внимание на мерах воспитательного характера (минимальные стандарты ООН в сфере преступности
несовершеннолетних, правила ООН по охране прав несовершеннолетних, лишенных свободы).
Следует отметить, что применение мер воспитательного характера способствует продолжению
учебы, поддержанию отношений с семьей, а также участию в жизни общества. И только в тех
случаях, когда исправление несовершеннолетнего не может быть достигнуто путем применения
принудительных мер воспитательного характера, он привлекается к уголовной ответственности.
Преступность несовершеннолетних является неотъемлемой частью каждого общества или как
отметили исследователи А. Козмовичь, М. Калошски, П. Тап она зависет как от внутренних так и от
внешних факторов и условий.
Динамизм, любознательность, стремление к самоутверждению являются основными чертами
независимости несовершеннолетних, которые, однако, могут стать девиантными в случае
неправильного воспитания.
Ключевые слова: несовершеннолетние, преступность несовершеннолетних, уголовная
ответственность, пенитенциарное учреждение, принудительные меры воспитательного характера,
внутренние факторы, внешние факторы, макросреда и микросреда.

25
ANNOTATION
to the thesis for a Doctor’s degree “Minors’ delinquency: penal, psychological and criminal aspects ”,
author Rotaru Oxana, with a manuscript title on specialty 12.00.08 Penal law (Penal law and
criminology), Moldova Free International University
The phenomenon of the minor’s being in conflict with the law became an interesting subject for jurists,
social assistants, psychologists and professors from the Republic of Moldova. An acknowledgement for that
thing is the fact that the process of reforming minors’ justice is developing during the last years.
By this context, a key role is granted to penitentiary institutions as a method of reeducation and
social reinsertion of offender minors. It is obvious that negative consequences of the lack of freedom in
adolescence years can not be neglected. That’s why international organizations encourage non imprisonment
penalties in minors’ cases (e.g. UND Minimum Standards of minor’s justice administration, UND Rules for
imprisoned minors’ protection) which offer to teen-agers the chance to continue studies, to be in contact with
their family, to participate in community’s life and to gain social experience.
It should be mentioned that the sentence of freedom deprivation is applied only in case when the
objectives of rehabilitation can not be realized in other framework than that of imprisonment. In this case
must be taking into account principles of “the last solution” and “the shortest possible time”.
The minor’s delinquency represents an inherent element of any society. According to scientists’
opinion such as A. Kozmovich, M. Kaloshski and P. Tap: the minor’s delinquency is sustained by internal
factors like: stress, psychological-communicative particularities; and external ones like: sociological,
cultural, economical and educative factors.
Dynamism, curiosity, tendency to assertion and the willingness to approach the world of grown-up
persons make adolescents to assert such a values and norms which they consider to be characteristic to
independence and maturity. These are transformed in behavior stereotypes characteristic to this age, but can
evolve social and even anti -social appearances when the necessary educational conditions are not assured.
These conditions shall be offered by the social microenvironment like: family, school or community.
Key words: minor, minor’s delinquency, penal treatment, penitentiary, imprisonment, internal and external
factors, micro and macro environment, non-deprive penalty.