OSTEOLOGIE

II. OASELE COLOANEI VERTEBRALEII. OASELE COLOANEI VERTEBRALE(COLUMNA VERTEBRALIS)

Coloana vertebrală sau rahisul, este o tijă osoasă lungă, situată în porţiunea posterioară a trunchiului şi pe linia mediană, formată din 33-34 de oase, numite vertebre, dispuse metameric.

Are rolul de a forma o teacă de protecţie pentru măduva spinării şi de a servi ca punct de sprijin unuinumăr mare de organe.

Coloana vertebrală traversează toate regiunile trunchiului şi poate fi împărţită în următoarele segmente:

coloana cervicală, formată din primele 7 vertebre, notate de la C1 la C7; coloana toracală, formată din următoarele 12 vertebre, care împreună cu

sternul şi coastele formează cutia toracică, notate de la T1 la T12; coloana lombară, formată din 5 vertebre, notate de la L1 la L5; coloana sacrată, formată din 5 vertebre, sudate între ele, care formează

împreună un os numit sacrul; coloana coccigiană, formată din 4-5 vertebre sudate între ele, formând

coccisul.Primele trei grupe de vertebre, respectiv vertebrele cervicale, toracale şi

lombare sunt considerate vertebre adevărate, în timp ce vertebrele sacrate şi cele coccigiene, datorită faptului că sunt sudate între ele se numesc vertebre false.

Vertebrele prezintă mai multe tipuri de caractere anatomice: caractere generale pe baza cărora pot fi deosebite de restul oaselor

escheletzului caractere particulare prin care putem individualiza vertebrele unei anumite

regiuni ale coloanei vertebrale (vertebre cervicale, vertebre toracale şi vertebre lombare)

caractere individuale pe baza caărora se pot identifica fiecare vertebră în parte, în special vertebrele de tranziţie.

Caracterele anatomice generale ale vertebrelor.Toate vertebrele sunt formate dintr-un corp situat în partea anterioară şi o masă

apofizară sau arcul vertebral, situat în partea posterioară, între acestea găsindu-se gaura vertebrală.

Corpul vertebrei (Corpus vertebrae) este o masă osoasă mai mult sau mai puţin voluminoasă, de formă cilindrică, situată în partea anterioară, cu o circumferinţă şi două feţe: superioară şi inferioară. Corpul este format în centru din ţesut osos spongios, iar la periferie de ţesut osos compact.

Arcul vertebral (Arcus vertebralis) este format dintr-o prelungire mediană, numită apofiza spinoasă (processus spinosus), două prelungiri laterale cu direcţie transversală numite apofizele transverse (processus transverssus) şi din alte patru prelungiri, câte două de fiecare parte cu direcţie verticală, numite apofize articulare (processus articulares), acestea servind la articularea vertebrelor între ele. Apofiza

5

OSTEOLOGIE

spinoasă este unită de apofizele transverse prin intermediul a două porţiuni osoase numite lame vertebrale (lamina arcus vertebrae), iar întreaga masă apofizară este unită la faţa posterioară a corpului vertebrei prin două bare osoase numite pediculi vertebrali (pediculus vertebralis). Fiecărei apofize spinoase i se descriu o bază, care se continuă cu lamele vertebrale, un vârf liber, două feţe laterale şi două margini, una superioară şi alta inferioară. Apofizele transverse prezintă şi ele o bază, un vârf, două feţe – una anterioară şi alta posterioară – şi două margini una superioară şi alta inferioară. Lamele vertebrale sunt în număr de două: una dreaptă şi alta stângă şi au formă patrulateră, prezentând două feţe, una anterioară care priveşte către canalul vertebral şi alta posterioară pe care se inseră muşchii spinali. Lamele vertebrale mai prezintă două margini, una superioară şi una uniferioară şi două extremităţi, una internă care se confundă cu baza apofizei spinoase şi una externă care se confundă cu baza apofizelor transverse. Pediculii arcului vertebral (pediculus arcus vertebrae) prezintă pe marginea superioară incizura vertebrală superioară (incisura vertebralis superior), iar pe marginea inferioară incizura vertebrală inferioară (incisura vertebralis inferir) care prin suprapunerea vertebrelor realizează gaura de conjugare (foramina intervertebralis) prin care trec nervii rahidieni.

Gaura vertebrală (foramen vertebrale) este formată anterior de corpul vertebrei, posterior de arcul vertebrei iar lateral de pediculii vertebrali. Din suprapunerea tuturor găurilor vertebrale ia naştere canalul vertebral.

Caractere regionale ale vertebrelor.Caracterele regionale ale vertebrelor cervicale (vertebrae cervicales).Corpul vertebrelor cervicale este mai mic şi alungit în sens transversal. În

părţile laterale ale feţei superioare corpul acestor vertebre prezintă două ridicături sau croşete, numite apofizele semilunare. În părţile laterale ale feţei inferioare se găsesc două fosete care corespund apofizelor semilunare ale vertebrei de dedesubt. Gaura vertebrală are forma unui triunghi isoscel. Apofiza spinoasă este scurtă, uşor înclinată şi bifidă. Apofizele transverse prezintă la baza lor câte o gaură prin care trec arterele vertebrale, vena satelită şi nervul vertebral al lui Francois-Franck. Această gaură împarte baza apofizelor transverse în două rădăcini, una anterioară care este omologul unei coaste, fapt pentru care se mai numeşte şi apofiza costală, şi una posterioară numită apofiza transversă propriu-zisă. Vârful apofizelor transverse este bituberculat, având câte un tubercul anterior ascendent (tuberculum anterius), pe care se inseră muşchiul marele drept anterior şi muşchiul lungul gâtului şi un tubercul posterior descendent (tuberculum posteriorus) pe care se inseră muşchii transverso-spinoşi, iar pe faţa superioară concavă, prezintă şanţul nervului spinal. Apofizele articulare sunt în număr de patru, orientate mai mult orizontal, dintre care două superioare ale căror feţe articulare privesc înapoi şi în sus, şi două inferioare ale căror feţe anterioare privesc înainte şi în jos. Lamele vertebrale sunt mai lungi decât late şi sunt oblice postero-inferior. Pediculii vertebrali prezintă pe marginile lor câte un şanţ, cel de pe marginea inferioară fiind mai profund decât cel de pe marginea superioară. Gaura vertebrală este triunghiulară.

6

OSTEOLOGIE

Caracterele regionale ale vertebrelor toracale.Corpul acestor vertebre este intermediar între corpul vertebrelor cervicale care

este cel mai mic şi corpul vertebrelor lombare care este cel mai mare. Diametrul transversal este aproape egal cu cel antero-posterior. Pe feţele laterale ale corpului vertebral se găsesc câte două faţete articulare, una superioară şi una inferioară pentru capul coastelor (foveea costalis superior şi inferior). Gaura vertebrală este aproape circulară. Apofizele spinoase au formă de prismă triunghiulară, fiind foarte lungi şi foarte înclinate în jos, apropiindu-se de verticală. Vârful lor este unitubercular. Apofizele transverse sunt unituberculare şi prezintă pe faţa lor anterioară aproape de vârf o faţetă articulară pentru faţeta articulară a tuberculului costal (foveea costalis transsversalis). Apofizele articulare superioare sunt verticale şi dispuse în plan frontal, privesc înapoi şi înafară, iar apofizele articulare inferioare sunt reduse la nişte simple faţete articulare, situate pe faţa anterioară a lamelor. Ele privesc înainte şi înăuntru. Lamele acestor vertebre au formă pătrată.

Caracterele regionale ale vertebrelor lombare.Corpul acestor vertebre este foarte voluminos, reniform. Gaura vertebrală este

triunghiulară. Apofiza spinoasă este foarte masivă, patrulateră şi aproape orizontală. Apofizele transverse sunt rudimentele coastelor lombare şi se numesc apofize costiforme (processus costarius). Ele se detaşează din partea mijlocie a pediculilor osoşi. Apofizele articulare sunt verticale şi dispuse în plan sagital apofizele articulare superioare au feţele articulare concave, privesc posterior şi intern şi formează împreună un cilindru scobit. Apofizele articulare inferioare sunt convexe, privesc anterior şi lateral şi formează împreună un cilindru plina care intră în cilindrul scobit format de apofizele superioare ale vertebrei de dedesubt. Pe partea posterioară a apofizelor costiforme se găseşte apofiza stiloidă sau tuberculul accesoriu, care este de fapt omologul apofizelor transverse a vertebrelor toracale. Lamele vertebrale sunt patrulatere, diametrul longitudinal fiind mai mre decât cel transversal.

Caracterele individuale ale vertebrelor.De-a lungul coloanei vertebrale doar câteva vertebre prezintă caractere

individuale.Prima vertebra cervicală se mai numeşte şi atlas (Atlas). Atlasul nu are corp

propriu, corpul ei fiind sudat la cea de a doua vertebră cervicală care se numeşte axis. Atlasul este format din două mase laterale (massa lateralis) unite între ele anterior şi posterior prin două lame arciforme numite arcul anterior şi arcul posterior. Arcul anterior este mai scurt, iar cel posterior mai lung.

Masele laterale prezintă forma unui segment de cilindru cu două feţe: o faţă superioară pe care se găseşte o faţa articulară de formă eliptică cu marele ax orientat înainte şi înăuntru şi numită cavitatea glenoidă a atlasului (fovea articularis superior), destinată articulării cu condilul occipitalului, şi o faţă inferioară (fovea articulares inferior) pe care se găseşte o altă faţă articulară care priveşte în jos şi înăuntru şi care este destinată articulării cu apofiza articulară superioară a axisului. Faţa anterioară a maselor laterale se confundă cu arcul anterior, iar faţa posterioară se

7

OSTEOLOGIE

confundă cu extremitatea arcului posterior. De pe suprafaţa feţelor externe ale maselor laterale se desprind două prelungiri orizontale care nu sunt altceva decât apofizele transverse ale acestei vertebre. Pe feţele interne ale maselor laterale se inseră ligamentul transvers.

Arcul anterior (arcus anterior) prezintă este turtit antero-posterior şi prezintă o direcţie transversală. Pe faţa lui anterioară prezintă pe linia mediană tuberculul anterior al atlasului (tuberculum anterior). Pe faţa sa posterioară, tot pe linia mediană se găseşte o faţetă articulară ovalară (fovea dentis) care se va articula cu apofiza odontoidă a axisului.

Arcul posterior (arcus posterior) descrie o curbă cu concavitatea către anterior. Pe faţa lui posterioară prezintă în partea mediană o proeminenţă numită tuberculul posterior al atlasului (tuberculum posterius). Aproape de locul de unirea cu masele laterale, arcul posterior prezintă pe marginea lui posterioară câte un şanţ transversal prin care trece artera vertebrală şi primul nerv cervical (sulcus arteriae vertebralis). Apofizele transverse ale atlasului sunt unituberculare iar baza lor este traversată de gaura transversală prin care trec artera, vena şi nervul vertebral.

Gaura vertebrală este împărţită de ligamentul transvers în două porţiuni: una anterioară de formă patrulateră în care stă apofiza odontoidă a axisului şi una posterioară ovalară care va fi ocupată de măduva spinării şi învelişurile sale.

A doua vertebră cervicală se numeşte axis (Axis). Corpul axisului prezintă pe faţa sa superioară o ridicătură verticală care se numeşte apofiza odontoidă sau dintele axisului (dens), care este de fapt corpul atalsului. Apofiza odontoidă este formată dintr-o bază care este sudată de corpul axisului, o porţiune mai strâmtă numită gât, şi un cap care prezintă: pe faţa anterioară – faţeta articulară anterioară (facies articularis anterior) pentru focvea dentis şi posterior - câte o faţetă articulară posterioară (facies articularis posterior) pentru ligamentul transvers al axisului. Gaura vertebrală are forma unei inimi de carte de joc. Apofiza spinoasă este foarte lăţită transversal şi este bituberculată. Apofizele transverse sunt foarte scurte şi vârful lor nu este bituberculat. Apofizele articulare superioare privesc în sus şi înafară iar apofizele articulare inferioare situate înafara apofizelor transverse privesc în jos şi înainte

A şasea vertebra cervicală se remarcă prin tuberculul anterior al apofizelor transverse care este mai pronunţat. Acest tubercul se mai numeşte şi tuberculul lui Chasssaignac sau carotidian (tuberculum caroticum) pentru că este un punct de reper foarte sigur în găsirea şi legarea carotidei comune, care poate fi comprimată la acest nivel.

A şaptea vertebră cervicală se mai numeşte şi vertebra proeminenetă (vertebrae proeminens), prezintă apofiza spinoasă foarte lungă şi unituberculată. Nici apofizele transverse nu au vârful bifurcat. Uneori pe faţa laterală a corpului în partea inferioară se găseşte câte o semifaţetă articulară pentru capul primei coaste.

Prima vertebră toracală are corpul alungit transversal şi prezintă apofizele articulare superioare ca la vertebrele cervicale. Lateral, corpul prezintă superior o faţetă articulară pentru capul primei coaste, care se articulează numai cu această vertebră.

8

OSTEOLOGIE

A zecea vertebră toracală prezintă numai faţete articulare costale superioare.A unsprezecea şi a dousprezecea vertebră toracală nu prezintă pe feţele

anterioare a apofizelor transverse faţete articulare pentru tuberozităţile coastelor şi nu prezintă pe feţele laterale a corpului decât câte o singură faţetă articulară pentru capul coastelor. A douăsprezecea vertebră toracică se deosebeşte de a unsprezecea vertebră toracică prin apofizele articulare inferioare, care sunt la fel cu apofizele articulare inferioare ale vertebrelor lombare.

A cincea vertebră lombară are corpul vertebral mai înalt anterior decât posterior, faţa inferioară fiind mai înclinată, formându-se astfel promontoriu. Deasemeni apofizele articulare inferioare nu mai sunt convexe şi plane.

SACRUL(OS SACRUM)

Este un os nepereche, situat median, simetric, situat în partea posterioară a bazinului între cele două oase coxale, dedesubtul coloanei vertebrale lombare şi deasupra coccisului. Prezintă o direcţie oblică de sus în jos şi dinainte înapoi, formând cu coloan vertebrală un unghi cu deschiderea înainte, numit promontoriu (promontorium). Prezintă o formă de piramidă patrulateră cu un vârf, patru feţe (anterioară, posterioară şi laterale) şi o bază.

Faţa anterioară sau pelvină a sacrului (facies pelvina) este concavă, priveşte înainte şi în jos şi prezintă pe linia mediană o coloană osoasă constituită din sudarea celor cinci copuri vertebrale. Pe această coloană se observă patru linii transversale (lineae transversae) care reprezintă locurile de sutură. La extremităţile fiecărei linii transversale se găseşte câte o gaură numită gaura sacrată anterioară sau pelvină (foramina sacralia pelvina) prin care trec ramurile anterioare ale nervilor sacraţi. Fiecare din aceste găuri sunt separate de găurile superioare şi inferioare prin câte o creastă pe care se inseră muşchiul piramidal.

Faţa dorsală a sacrului (facies dorsalis) este convexă şi presărată cu foarte multe reliefuri. Pe linia mediană se găseşte o creastă osoasă care continuă linia apofizelor spinoase lombare şi care este numită creasta sacrată mediană (crista sacralis mediana). Această creastă se termină cam la nivelul celei de a treia sau a patra vertebră sacrată, bifurcându-se şi cuprinzând între liniile sale de bifurcaţie, orificiul inferior al canalului sacrat (hiatus sacralis). De o parte şi alta a crestei sacrate întâlnim dinăuntru înafară, mai întâi câte un şanţ longitudinal numit şanţul sacrat (sulucus sacralis) care continuă şanţurile vertebrale de la nivelul regiunii lombare. Mai lateral acestor şanţuri sacrate se găseşte câte un rând de tuberculi, în număr de cinci, numiţi tuberculii sacraţi postero-mediali (crista sacralis dorsalia). Extern acestora se întâlneşte cîte un rând format din patru găuri, numite găurile sacrate posterioare (foramina sacralis dorsalia) prin care ies ramurile posterioare ale nervilor sacraţi. Apoi urmează un al doilea rând de tuberculi, numiţi tuberculii sacraţi postero-laterali (crista sacralis lateralis).

9

OSTEOLOGIE

Feţele laterale ale sacrului sunt foarte largi în porţiunea superioară şi foarte înguste în porţiunea inferioară. În porţiunea anterioară şi superioară a acestor feţe se vede o largă suprafaţă articulară care are forma unui pavilion de ureche şi care se mai numeşte şi faţeta auriculară a sacrului, formând articulaţia sacro-iliacă. Ea este destinată articulării cu faţeta corespunzătoare de pe faţa posterioară a coxalului. Posterior de faţeta auriculară şi în concavitatea pe care o descrie marginea ei posterioară se găseşte mai întâi o gropiţă ciuruită pentru vase iar posterior acesteia se găseşte o suprafaţă foarte rugoasă pentru inserţia ligamentelor sacro-iliace posterioare, numită tuberozitatea sacrată (tuberositas sacralis). Înăuntru şi în partea inferioară a faţetei auriculare se găseşte un şanţ numit şanţul preauricular al sacrului în care se vor insera ligamentele sacro-iliace anterioare.

Baza sacrului (basis ossis sacri) prezintă pe suprafaţa ei toate detaliile pe care le prezintă faţa superioară a unei vertebre lombare. Pe linia mediană, în partea anterioară se găseşte o faţetă reniformă cu marele ax orientat transversal care nu este altceva decât faţa superioară a corpului primei vertebre sacrate. Posterior acestei faţete se găseşte o deschizătură triunghiulară care este orificiul superior al canalului sacrat, iar înapoia acestuia se găseşte extremitatea superioară a crestei sacrate. De fiecare parte a liniei mediene se găseşte câte o suprafaţă triunghiulară cu baza externă care poartă numele de aripioarele sacrului. Apoi se găsesc două ridicături verticale care sunt de fapt apofizele articulare, a căror feţe articulare privesc înapoi şi înăuntru.

Vârful sacrumului (apex ossis sacralis) este format în porţiunea anterioară de o faţetă eliptică pentru articulaţia cu baza coccisului, iar posterior acesteia se vede orificiul inferior al canalului sacrat numit şi hiatusul sacrat, delimitat lateral de cele două ramuri cu bifurcaţie ale crestei sacrate, ramuri care se numesc coarne sacrate (cornu sacrale) şi care se vor articula cu coarnele coccisului.

Sacrul este străbătut pe toată lungimea sa de canalul sacrat (canalis sacralis), care continuă canalul rahidian al coloanei lombare. În el se găseşte fundul de sac dural împreună cu filum terminale, în jurul căruia nervii sacraţi formează coada de cal.

COCCISUL(OS COCCYGIS)

Este un os median, simetric şi nepereche, situat inferior sacrului. Este rudimentar la om. Prezintă forma unui triunghi, cu baza în sus şi vârful în jos, prezentând două margini şi două feţe: una anterioară şi alta posterioară.

Atât pe faţa anterioară care este concavă, cât şi pe faţa posterioară care este convexă, se observă o serie de linii transversale care reprezintă locul de sutură al

10

OSTEOLOGIE

celor 4-5 vertebre coccigiene. Baza coccisului prezintă pe linia mediană o faţetă eliptică destinată articulării cu vârful sacrului. Posterior acestei faţete la dreapta şi la stânga liniei mediane se găsesc două coloane osoase verticale numite coarnele coccisului (cornu coccygeum), care se leagă de cornul sacrat prin ligamente şi care au două prelungiri laterale, numite unghiurile laterale ale coccisului (processus transversus). Vârful se termină printr-un mic tubercul. Marginile sunt oblice, convergând către vârf.

COLOANA VERTEBRALĂ ÎN ÎNTREGIME

Dimensiunile:Coloana vertebrală are o lungime de circa 73 cm la bărbaţi şi de circa 63 cm la

femeie, reprezentând aproximativ 40% din lungimea totală a corpului. Lăţimea maximă a coloanei vertebrale este la baza sacrului, unde măsoara 11 cm. de aici merge descrescând atât în jos cât şi în sus. Diametrul sagital maxim este la nivelul ultimelor vertebre lombare unde atinge 7 cm, apoi descreşte atât în sus, cât şi în jos

Curburile:Coloana vertebrală prezintă două tipuri de curburi, respectiv în plan sagital şi

în plan frontal.a.) Curburile în plan frontal, care sunt mai puţin pronunţate ca cele în plan

sagital. Aceste curburi sunt: curbura cervicală cu convexitatea la stânga curbura toracală cu convexitatea la dreapta curbura lombară cu convexitatea la stânga.Curbura toracală este primară, fiind determinată de tracţiunea muşchilor mai

dezvoltaţi la membrul superior drept. Celelalte două curburi sunt compensatorii curburii toracale, având scopul de a restabili echilibrul corporal. La stângaci curburile sunt îndreptate în sens invers.

b.) Curburile în plan sagital sunt orientate fie cu convexitatea înainte numindu-se lordoze, fie cu convexitatea înapoi, numindu-se cifoze. Curburile în plan sagital sunt:

curbura cervicală cu convexitatea înainte (lordoza cervicală) curbura toracală cu convexitatea înapoi (cifoza toracală) curbura lombară cu convexitatea înainte (lordoza lombară) curbura sacro-coccigiană cu convexitatea înainte (cifoza sacro-coccigiană).Curburile sagitale sunt dobândite în timpul vieţii postnatale, în timpul vieţii

intrauterine coloana vertebrală prezentând o singură curbură cu convexitatea înapoi. Lordoza cervicală apare în lunile 3-5 fiind rezultatul ridicării capului de către sugar. Lordoza lombară apare în jurul vârstei de 2 ani şi se datorează poziţiei bipede şi mersului.

Conformaţia exterioară:Coloana vertebrală privită în totalitatea ei prezintă:

11

OSTEOLOGIE

faţa anterioară, formată de o coloană cilindrică, rezultată din suprapunerea corpurilor vertebrale;

faţa posterioară care prezintă pe linia mediană procesele spinoase, care formează împreună creasta spinală, care se poate explora cu uşurinţă în timpul flectării coloanei. La limita dintre coloana cervicală şi cea toracală se evidenţiază procesul spinos al lui C7, care ajută la numerotarea vertebrelor. În continuarea proceselor spinoase se exploatează creasta sacrală mediană, iar în plica interfesieră se pot palpa coarnele sacrale, coarnele coccisului şi hiatusul sacrat;

feţele laterale prezintă: vârful proceselor transversale, pediculii vertebrali, găurile intervertebrale şi porţiunile laterale ale corpilor vertebrali.

Canalul vertebral (canalis veetebralis) este format prin suprapunerea vertebrelor. Se continuă superior cu neurocraniul şi inferior se termină prin hiatusul sacrat. Canalul vertebral urmăreşte toate inflexiunile coloanei vertebrale.

Vertebrele sunt vascularizate de artera vertebrală (regiunea cervicală), de arterele intercostale posterioare în regiunea toracală şi de arterele lombare în segmentul lombar. Corpul vertebral este irigat de ramurile spinale ale acestor artere, care apoi pătrund în canalul vertebral prin găurile transversale, se anastomozează cu cele din partea opusă, irigând restul vertebrei. Venele se formează în partea centrală a corpului vertebral formând un sistem venos anterior care se varsă în venele corespunzătoare arterelor şi un sistem venos posterior care formează un plex venos intervertebral.

Funcţiile coloanei vertebrale:1) Funcţia de protecţie a măduvei spinării, în canalul vertebral se găseşte

măduva spinării acoperită de meninge.2) Funcţia statică de ortostatism, coloana vertebrală reprezintă un ax solid care

susţine capul, trunchiul şi membrele superioare.3) Funcţia biomecanică, coloana vertebrală este antrenată în numeroasele

mişcări ale corpului.

12

OSTEOLOGIE

III. TORACELE OSOSIII. TORACELE OSOS(THORAX)

Cutia toracică este formată din stern, dispus anterior, coaste, dispuse lateral şi posterior şi o parte a coloanei vertebrale, respectiv vertebrele toracale.

STERNUL(STERNUM)

Este un os lat, median, simetric şi nepereche, situat în partea anterioară a toracelui. Prezintă o formă de sabie de gladiator, este format dintr-o serie de oase numite sternebre care se sudează între ele formând sternul. La adult sternul este format din trei segmente:

Segmentul superior se numeşte manubriul sternal, presternum sau mânerul sternului (manubrium sterni).

Segmentul mijlociu constitue corpul sternului sau mezosternul (corpus sterni)Segmentul inferior se numeşte xifistern sau apendicele xifoid sau enziform

(processus xiphoideus).Sternul are o direcţie oblică în jos şi înainte. Un plan dus prin marginea

superioară a sternului întâlneşte coloana vertebrală la nivelul celei de a doua vertebre toracale. Sternul de femeie este mai puţin larg li mai lung ca cel de bărbat, însă este mai puţin oblic, apropiindu-se de verticală.

În ansamblu sternul prezintă două feţe, una anterioară şi alta posterioară, două margini laterale şi două extremităţi, una superioară sau baza şi una inferioară sau vârful.

Faţa anterioară a sternului este convexă în sens vertical formând la nivelul liniei de sutură dintre manubrium şi corp un unghi proeminent înainte numit unghiul lui Louis (angulus sterni), punct de reper important pentru număratul coastelor (reperarea cele de a doua coaste). Pe această faţă se observă o serie de linii transversale care merg de la o margine la cealaltă reprezentând locul de sudură a diferitelor piese osoase care formează sternul. Pe această faţă se inseră în partea superioară fasciculele sternale ale sterno-cleido-mastoidianului, în partea mijlocie marele pectoral iar în partea inferioară marele drept al abdomenului. Imediat deasupra apendicelui xifoid pe această faţă se găseşte foseta supraxifoidiană.

13

OSTEOLOGIE

Faţa posterioară a sternului este concavă şi vine în raport cu organele din cavitatea toracică. Pe ea se inseră muşchii sterno-cleido-mastoidian, sterno-tiroidian, triunghiularul, sternul şi diafragmul.

Extremitatea superioară a sternului prezintă pe linia mediană un şanţ profund numit furculiţa sternală (incisura jugularis). De fiecare parte a acestui şanţ se găsesc două faţete articulare alungite transversal (incisura clavicularis), care sunt destinate să se articuleze cu extremităţile interne ale claviculelor.

Extremitatea inferioară a sternului este formată de apendicele xifoid care rămâne cartilaginos până la vârste foarte înaintate şi care, ca formă şi direcţie, poate fi foarte variat.

Marginile laterale au o formă de “S” italic şi ne prezintă fiecare câte 13 şanţuri, din care 7 sunt articulare şi 6 sunt nearticulare, numite şanţurile intercostale. În şanţurile articulare vin extremităţile interne ale primelor 7 cartilagii costale, astfel: pentru prima pereche de coaste la nivelul manubriului, pentru a doua pereche de coaste la nivelul unghiului lui Louis, iar pentru perechile III-VII pe marginile corpului sternal.

Punere în poziţieElemente de reper:

faţa osului convexă baza osului

Se poziţionează anterior faţa osului convexă iar superior se aşează baza osului.

COASTELE(COSTAE)

Din părţile laterale ale coloanei vertebrale se desprind o serie de 24 de arcuri osoase, 12 de fiecare parte, numite coaste, care se articulează în porţiunea anterioară cu sternul, formând împreună cutia toracică, în care sunt adăpostite organe interne vitale precum inima şi plămânii.

Primele 7 perechi de coaste se numesc coaste adevărate (costae verea) şi ajung până la stern unde se articulează cu acesta. Ultimele 5 perechi de coaste se numesc coaste false (costae spuriae) şi se împart la rândul lor în două grupe: prima grupă este constituită din coastele 8,9,10 şi se articulează cu sternul prin intermediul cartilagiului coastei a 7-a, numindu-se coaste false propriu-zise. A 11-a şi a 12-a perechi de coaste rămân independente, numindu-se coaste flotante.

Din punct de vedere morfologic, arcurile costale se împart în două porţiuni: o porţiune posterioară osoasă, alcătuind coasta osoasă propriu-zisă sau coasta vertebrală şi o porţiune anterioară cartilaginoasă alcătuind cartilagiul costal sau coasta sternebrală.

14

OSTEOLOGIE

Coastele propriu-zise sunt oase late, care se întind de la nivelul coloanei vertebrale până la nivelul cartilagiilor costale care le continuă. Coastele descriu o curbură care priveşte cu concavitatea intern, fiind accentuată în două puncte, unul puţin înaintea tuberozităţii unde se formează unghiul posterior al coastei şi altul aproape de extremitatea anterioară unde se formează unghiul anterior al coastei. Coastele mai descriu încă o curbură pe axul lor în sensul că dacă aşezăm o coastă pe un plan orizontal, coasta nu-l atinge decât prin două puncte: unul reprezentat de una din extremităţi şi altul reprezentat de partea mijlocie a coastei.

Fiecare coastă prezintă câte un corp şi două extremităţi. Corpul este foarte turtit în sens transversal prezentând două feţe, una laterală şi alta medială şi două margini una superioară şi una inferiuoară.

Faţa laterală a coastelor este convexă şi prezintă pe suprafaţa sa cele două unghiuri ale coastei.

Faţa medială a coastelor este concavă şi vine în raport cu organele din interiorul cutiei toracice.

Marginea superioară este ascuţită. Pe ea se inseră muşchii intercostali.Marginea inferioară prezintă la nivelul ei şanţul subcostal în care se găseşte

pachetul vasculo-nervos intercostal, format de sus în jos din: vena intercostală, artera intercostală şi nervul intercostal. Pe buza externă şi internă care delimitează şanţul, se inseră muşchii intercostali.

Extremitatea anterioară a coastei prezintă o scobitură elpitică în care vine cartlagiul costal.

Extremitatea posterioară este constituită din trei porţiuni: cap, gât şi un tubercul. Capul este format din două faţete articulare aşezate în unghi care se articulează cu feţele laterale ale vertebrelor toracice. Gâtul este o porţiune mai îngustă care delimitează capul coastei de tuberozitate. Tuberculul este o proeminenţă osoasă pe care se găseşte o faţetă articulară care se articulează cu faţeta de pe faţa anterioară a apofizelor transverse ale vertebrelor toracice.

Capul coastei (caput costae). Pe creasta capului coastei care delimitează cele două faţete articulare se inseră ligamentul intraarticular al capului.

Gâtul sau colul coastei (collum costae) prezintă superior creasta colului coastei care dă inserţie ligamentului radiat al capului coastei şi ligamentului costotransvers.

Tuberculul costal (tuberculum costae). La nivelul tuberculului costal, coasta îşi schimbă direcţia îndreptându-se anterior, formându-se aici unghiul coastei. Tuberculul costal dă inserţie ligamentului costotransversar superior şi ligamentului costotransversar lateral.

Caractere individuale ale coastelor.Coasta 1-a. Corpul coastei 1-a are feţele orientate în aşa fel încât una priveşte

în sus şi cealaltă în jos. Pe faţa superioară a acesteia se găsesc în porţiunea mijlocie

15

OSTEOLOGIE

două şanţuri transversale, unul anterior determinat de vena subclaviculară (sulcus venae subclaviae) şi altul posterior determinat de artera subclaviculară (sulcus arteriae subclaviae). Între ele se găseşte tuberculul lui Lisfranc pe care se inseră muşchiul scalen anterior (tuberculum musculi scaleni anterioris). Este cea mai mică coastă şi nu are nici creasta capului, nici şanţul subcostal.

Coasta a 2-a. se caracterizeasză prin aceea că cele două feţe ale sale privesc oblic, una supero-extern şi alta infero-intern. În porţiunea mijlocie a feţei supero-externe se găsesc nişte rugozităţi pentru inserţia muşchiului dinţat anterior.

Coastele a 11-a şi a 12-a, articulându-se numai cu câte o vertebră, capul lor nu prezintă decât o singură faţetă articulară. Acestor coaste, datorită faptului că nuse mai articulează cu apofizele transverse ale vertebrelor, le lipsesc tuberculii coastelor. Au o direcţie aproape orizontală. A 12-a coastă se deosebeşte de a 11-a coastă prin faptul că este mai scurtă şi îi lipseşte şanţul subcostal.

Punere în poziţieElemente de reper:

extremitatea coastelor care este formată din cap, gât şi o tuberozitate

marginea care prezintă la nivelul ei un şanţ.Se poziţionează posterior extremitatea coastelor care este formată din cap, gât

şi o tuberozitate, extern se aşează faţa convexă a osului iar inferior se aşează marginea care prezintă la nivelul ei un şanţ.

Toracele privit în ansamblu

Toracele reprezintă cuşca de protecţie pentru organele respirator şi circulator dar şi mobilitatea necesară funcţionării acestor aparate, graţie cartilagiilor şi srticulaţiilor sale, precum şi peretelui inferior fibro-muscular, adică a diafragmului.

Este constituit din cele 12 vertebre toracale împreună cu arcurile costo-condrale corespunzătoare şi stern.

Toracele prezintă în mdeie următoarele dimensiuni:Vertical:

- anterior-sternal – 12 cm- posterior-vertebral – 17 cm- lateral –costal – 32 cm

Suprafaţa exterioră este relativ convexă şi poate fi împărţită în patru regiuni:a.) Sternală anterioară – limitată în sus de furculiţa sternală, inferior de

apendicele xifoid şi lateral de o linie oblică de sus în jos şi înafară, care urmează unghiurile anterioare ale coastelor şi cuprinzând sternul, articulaţiile sterno-condrale, cartilagiile şi spaţiile inter-condrale, articulaţiile condro-costale şi extremitatea anterioară a coastelor şi spaţiilor intercostale.

16

OSTEOLOGIE

b.) Faţa dorsală cuprinde vertebrele 1-12 toracice, iar lateral o linie oblică în jos şi înafară trecând prin unghiurile posterioare a coastelor. Pe această faţă se găseşte linia apofizelor spinoase. Lateral de şanţurile vertebrale se găsesşte şirul apofizelor transverse şi articulaţiilor cu tuberozitatea costală, faţa posterioară a coastelor şi spaţiile intercostale până la unghiul coastelor.

c.) Feţele laterale sunt în număr de două, sunt simetrice şi cuprind cele12 coaste şi 11 spaţii intercostale, între unghiul anterior şi unghiul posterior al coastelor. Primele coaste şi spaţii intercostale sunt mai scurte şi mai largi. Ultimele spaţii intercostale sunt şi ele mai largi.

Suprafaţa interioară.Pereţii toracelui prezintă aceleaşi elemente ca şi exotoracele dar la partea

posterioară bombează în interior coloana vertebrală formată de corpii vertebrali care împarte până la un punct cavitatea toracică în două jumătăţi pentru cei doi plămâni.

Vârful toracelui este înscris în furculiţa sternală, marginea internă a primei coaste şi vertebra 1-a dorsală prezintă în total un plan oval înclinat înainte şi având diametrul transversal de 11-12 cm, iar cel antero-posterior de 5-6 cm.

Baza toracelui este formată de marginea inferioară a vertebrei a 12-a toracică, de marginea inferioară a coastei a 12-a iar de la vârful coastei a 12-11-a merge apoi pe cartilagiul coastelor 10-9-8 care prin cartilagioul al 7-lea merge până la baza apendicelui xifoid, dând un plan înclinat de sus în jos şi dianinte înapoi.

Deschiderea ovalară căpătată măsoară antero-posterior 12 cm iar transversal 26 cm. în partea anterioară cartilagiile costale formează un unghi cu vârful în sus la apendicele xifoid care are o deschidere de 70° la bărbat şi 75° la femeie, dar care la indivizii înalţi şi slabi este îngust şi înalt, la cei mici şi graşi fiind larg şi mai puţin adânc, fapt ce are mare importanţă chirurgicală.

La făt toracele este ascuţit înainte şi şanţurile laterale sunt puţin marcate, aceasta din cauză că aparatul circulator se dezvoltă de timpuriu ier pulmonii se măresc după naştere. La copil toracele creşte brusc din cauza respiraţiei. La pubertate se dezvoltă partea superioară a toracelui necesară mişcărilor, forţei, iar bătrâni suferă o închârcire, o imobilizare, prin osificarea cartilagiilor. La torace se notează ca puncte toraco-metrice: punctul medio-supra-sternal, baza apendicelui xifoid, unghiul lui Louis. Se măsoară diametrul antero-posterior la nivelul bazei apendicelui xifoid, orizontal până la coloana vertebrală, diametrul transvers cam la nivelul coastei a 7-a, şi obţinem indicele de lărgime

I = d. transvers x 100/ d. antero-posterior

Perimetrul toracic se măsoară în inspir şi expir iar diferenţa indică amplitudinea repiratorie.

17

OSTEOLOGIE

Toracele poate fi deformat prin corset, sau să sufere deformări în evoluţie ca: deformări rahitice, torace în pâlnie şi deformaţii datorate tuberculozei coloanei vertebrale şi scoliozei.

18

OSTEOLOGIE

IV.IV. OASELE MEMBRULUI SUPERIOROASELE MEMBRULUI SUPERIOR(OSSA MEMBRI SUPERIORIS)

Scheletul membrului superior este format din patru segmente, după cum urmează: Umăr Braţ Antebraţ Mână

1. UMĂRUL sau CENTURA SCAPULARĂ(CINGULUM MEMBRI SUPERIORIS)

Scheletul umărului este format din două oase, omoplatul sau scapula şi clavicula, care împreună formează centura scapulară. Scheletul umărului se numeşte şi centura scapulară (cingulum membri superioris).

CLAVICULA(CLAVICULA)

Este un os lung, pereche şi nesimetric, aşezat transversal între extremitatea superioară a sternului şi scapulă.

Are o formă de “S” italic cu două curburi, una medială care prezintă concavitatea cu deschidere posterioară şi o curbură laterală care prezintă concavitatea cu deschidere anterioară.

Este turtită în sens cranio-caudal (supero-inferior) prezentând două feţe, una superioară şi una inferioară, două margini în formă de “S” italic, una anterioară şi una posterioară şi două extremităţi, una internă şi alta externă.

Faţa superioară a claviculei este convexă în două treimi interne (mediale) şi plană în treimea externă (laterală)1. Pe faţa superioară, în partea medială se inseră fasciculul clavicular al muşchiului sternocleidomastoidian, iar în porţiunea sa laterală muşchii deltoid şi trapez. În rest vine în raport cu pielea gâtului de care este despărţită prin muşchiul pielos al gâtului şi cu ramurile descendente ale plexului cervical superior.

1 Anterior = ventral; Posterior = dorsal; Lateral = extern; Medial = intern; Cranial = superior; Caudal = inferior.19

OSTEOLOGIE

Faţa inferioară a claviculei prezintă atât în porţiunea medială cât şi în porţiunea laterală nişte proeminenţe rugoase, între ele evidenţiindu-se un şanţ longitudinal. Pe faţa inferioară, la nivelul proeminenţei mediale, numită şi impresiunea ligamentului costoclavicular (impressio lig. costoclavicularis), se inseră ligamentul costoclavicular. Proeminenţele laterale sunt tuberculul conoidian (tuberculum conoideum), situat aproape de marginea posterioară a osului şi linia trapezoidală (linea trapezoidea) situată antero-lateral faţă de tubercul. Pe ele se inseră cele două ligamente coracoclaviculare, respectiv ligamentul conoid şi ligamentul trapezoid. Pe şanţul longitudinal, situat în partea centrală a feţei inferioare, se inseră muşchiul subclavicular. În porţiunea mijlocie prezintă gaura nutritivă.

Marginea anterioară a claviculei este convexă în jumătatea medială şi concavă în jumătatea laterală. În 2/3 treimi mediale ale marginii anterioare se inseră muşchiul mare pectoral, iar în treimea laterală se inseră muşchiul deltoid.

Marginea posterioară a claviculei este concavă în jumătatea medială şi convexă în jumătatea laterală. În porţiunea medială a marginii posterioare se inseră fasciculul clavicular al muşchiului sternocleidomastoidian, iar în partea laterală se inseră muşchiul trapez. În porţiunea mijlocie vine în raport cu muşchiul omohioidian, cu muşchii scaleni, cu vasele subclaviculare, cu vârful pulmonului şi cu trunchiurile plexului brahial.

Extremitatea medială a claviculei (extremitas sternalis) este voluminoasă şi prezintă o faţetă articulară, care prin intermediul unui fibrocartilaj interarticular se articulează cu faţeta articulară de pe manubriul sternal (facies articularis sternalis). În porţiunea posterioară a acestei extremităţi a claviculei se inseră fasciculul clavicular al muşchiului sternocleidohioidian.

Extremitatea laterală a claviculei (extremitas acromialis) este turtită cranio-caudal şi prezintă în partea externă, o faţetă articulară care se articulează cu o faţetă similară de pe apofiza acromială a omoplatului (facies articularis acromialis).

Palparea:Se poate palpa marginea anterioară în întregime, două treimi interne ale marginii

posterioare. Extremitatea internă depăşeşte cu puţin manubriul sternal şi poate fi palpată prelungirea ei posterioară, cu un deget poziţionat deasupra furculiţei sternale şi altul înafara tendonului sternocleidomastoidian. Extremitatea externă se găseşte puţin deasupra acromionului şi poate fi palpată. Prin fosa supraclaviculară se poate palpa porţiunea mijlocie a feţei inferioare a claviculei, prin ridicarea umărului şi aplecarea capului de aceaşi parte, degetele din fosa supraclaviculară putând atinge uneori degetele din fosa subclaviculară

Punerea în poziţieElemente de reper:

faţa osului prevăzută cu un lanţ; extremitatea turtită a osului, cea mai lăţită.

Se poziţionează inferior faţa osului care prezintă un şanţ longitudinal şi extern extremitatea cea mai lăţită. Anterior se va aşeza marginea osului care prezintă extern concavitatea

20

OSTEOLOGIE

SCAPULA (OMOPLATUL)(SCAPULA)

Denumirea de omoplat derivă de la cuvintele greceşti omos = spate şi platos = turtit.Este un os plat, pereche, nesimetric, situat în regiunea postero-superioară a cutiei

toracice şi are formă triunghiulară cu vârful situat în jos. Marginea superioară corespunde primului spaţiu intercostal iar unghiul inferior

corespunde celei de a 8-a coastă. Omoplatul este aplicat pe torace, pe care-l depăşeşte lateral, luând parte astfel la formarea umărului.

Prezintă: două feţe: anterioară şi posterioară trei margini: superioară, laterală şi medială trei unghiuri: superior, inferior şi lateral.Faţa anterioară sau costală a scapulei (facies costalis), vine în raport cu peretele

posterior al cutiei toracice şi este concavă şi se mai numeşte şi fosa subscapulară. Pe suprafaţa acestei feţe se găsesc 2-3 creste orizontale pe care se inseră muşchiul subscapular. În apropierea marginii interne se găsesc două suprafeţe mici triunghiulare, una superioară şi alta inferioară pe care se inseră muşchiul mare dinţat (dinţat anterior).

Faţa posterioară a scapulei (facies dorsalis) este convexă şi priveşte postero-lateral. La unirea a trei pătrimi inferioare cu o pătrime superioară se desprinde de pe scapulă, aproape în unghi drept, o apofiză de formă triunghiulară care se întinde de la o margine la alta şi care creşte progresiv în înălţime de la marginea medială spre cea laterală numită spina omoplatului (spina scapulae) şi care se prelungeşte în afară cu o apofiză voluminoasă numită acromion (acromion).

Spina omoplatului (spina scapulae) este turtită în sens cranio-caudal şi se continuă în porţiunea ei laterală cu o prelungire liberă, aderentă de faţa posterioară a scapulei, numită acromion. Spina omplatului prezintă:

două feţe, o faţă superioară şi ofaţă inferioară pe care se inseră muşchii subspinoşi şi supraspinoşi;

trei margini, una anterioară care face corp cu osul, una posterioară, mai groasă, rugoasă, pe a cărei muchii superioare se inseră muşchiul trapez iar pe muchia inferioară se inseră muşchiul deltoid, iar între cele două muchii se inseră lama superficială a fasciei cervicale, şi o margine laterală concavă care priveşte articulaţia scapulo-humerală.

Spina omoplatului împarte faţa posterioară a omoplatului în două fose: una superioară numită fosa supraspinoasă (fossa supraspinata) în care se inseră muşchiul

21

OSTEOLOGIE

suprasinos şi una inferioară numită fosa subspinoasă (fossa infraspinata) în care se inseră muşchiul subspinos.

Fosa subspinoasă este despărţită de marginea externă a omoplatului printr-o creastă verticală. În afara acestei creste se inseră superior muşchiul micul rotund iar inferior se inseră muşchiul marele rotund.

Fosa supraspinoasă, la nivelul marginii externe a spinei omoplatului, comunică cu fosa subspinoasă.

Acromionul (acromion) este turtit în sens cranio-caudal prezentând: Două feţe:

una superioară, neregulată şi care vine în contact cu pielea; una inferioară, care este concavă şi care este în raport cu marginea medială,

privind articulaţia scapulo-humerală.

Două margini: o margine laterală pe care se inseră muşchiul deltoid; o margine medială pe care se găseşte faţeta articulară pentru extremitatea laterală a

claviculei. O extremitate laterală pe care se inseră ligamentul acromio-coracoidian.

La unirea acromionului cu buza inferioară a spinei omoplatului se formează unghiul acromionului.

Marginea medială sau spinală a scapulei (margo medialis) este subţire, ascuţită, cu o porţiune superioară oblică în sus şi în afară şi una inferioară verticală (două treimi); unite între ele printr-un unghi obtuz. Pe versantul posterior al acestei margini se inseră muşchiul mare dinţat (dinţat anterior), iar pe interstiţiu se inseră superior muşchiul angular, iar inferior muşchiul romboid.

Marginea laterală sau axilară a scapulei (margo lateralis) este groasă şi se termină cu tuberculul infraglenoidian (subglenoidian) pe care se inseră tendonul lungii porţiuni a muşchiului triceps brahial.

Marginea superioară sau cervicală a scapulei (margo superior) este subţire şi se termină în partea externă printr-o incizură numită incizura coracoidiană (incisura scapulae), care este acoperită de ligamentul transversal al scapulei, iar prin orificiul format trece nervul suprascapular, iar deasupra ligamentului trece artera suprascapulară. În partea postero-medială a incizurii coracoidiene se inseră muşchiul omohioidian.

Unghiul superior al scapulei (angulus superior) se formează din unirea marginii superioare cu marginea internă, în acest unghi se inseră muşchiul angular.

Unghiul inferior al scapulei (angulus inferior) se formează din unirea marginii interne cu marginea externă, pe acest unghi inserându-se muşchii: subscapular, marele rotund, fasciculele inferioare ale muşchiului mare dinţat (dinţat anterior) şi uneori muşchiul mare dorsal (lattissimus dorsi).

Unghiul lateral al scapulei (angulus lateralis) se formează prin unirea marginii superioare cu marginea externă şi prezintă la nivelul său o cavitate articulară numită cavitatea glenoidă (cavitas glenoidalis) unde se va articula cu capul humeral.

22

OSTEOLOGIE

Cavitatea glenoidă prezintă o formă ovalară cu axul mare orientat vertical şi priveşte oblic înafară, înainte şi în sus. Este unită de restul omoplatului printr-o porţiune mai îngustă numită gâtul omoplatului (collum scapulae). Aşa cum aminteam la marginea laterală a scapulei, la cele două extremităţi ale cavităţii se găsesc rugozităţi: cea inferioară se numeşte tuberculul subglenoidian sau infraglenoidian (tuberculum infraglenoidale) pe care se inseră muşchiul triceps brahial, iar cea superioasră se numeşte tuberculul supraglenoidian (tuberculum supraglenoidale) pe care se inseră muşchiul biceps brahial. În spaţiul dintre cavitatea glenoidă şi incizura coracoidiană se ridică o puternică apofiză în forma de cioc de cioară, numită apofiza coracoidă (processus coracoideus), care are o direcţie în sus şi înainte, după care ăşi schimbă brusc direcţia mergând orizontal înafară.

Apofiza coracoidă sau procesul coracodian, este o prelungire recurbată, a cărei bază ocupă spaţiul dintre cavitatea glenoidă şi scobitura scapului şi este formată din:

o bază care face corp comun cu omoplatul; un vârf pe care se inseră tendonul comun al scurtei porţiuni a muşchiului biceps şi

a muşchiului coracobrahial.Pe faţa superioară a apofizei coracoide se inseră ligamentele coraco-claviculare,

(respectiv ligamentele conoidian şi trapezoid), ligamentele coraco-acromiale şi coraco-humerale, iar pe marginea internă se inseră tendonul muşchiului mic pectoral.

Scapula are mai multe găuri nutritive: în fosa supraspinoasă, în fosa subspinoasă, la nivelul acromionului şi la nivelul procesului coracodian.

PalpareaCând membrul superior este în poziţie anatomică se poate palpa toată marginea

posterioară a spinei, faţa superioară, marginile internă şi externă şi vârful acromionului precum şi marginea internă de la nivelul spinei omoplatului în jos şi unghiul inferior în întregime.

Când muşchii marele dorsal şi marele rotund nu sunt foarte dezvoltaţi, se mai poate palpa şi jumătatea inferioară a marginii externe a omoplatului.

În spaţiul delto-pectoral, dacă delimităm triunghiul lui Lisfri, format extern de tuberozitatea humerusului, superior de claviculă şi vârful apofizei coracoide inferior, putem palpa apofiza coracoidiană. Palparea apofizei coracoidiene poate fi facilitată prin uşoara abducţie a membrului superior, ocazie cu care se mai poate palpa şi marginea anterioară a cavităţii glenoide a omoplatului.

Dacă ducem membrul superior către umărul din partea opusă atunci se poate palpa marginea spinală în întregime şi unghiul superior.

Punere în poziţieElemente de reper:

23

OSTEOLOGIE

faţa pe care se găseşte o spină puternică unghiul cel mai ascuţit al scapului.

Se aşează inferior unghiul cel mai ascuţit al scapulei şi posterior faţa de pe care se desprinde spina omoplatului. Extern se poţizionează marginea cea mai groasă.

2. BRAŢUL

Scheletul braţului este constituit dintr-un singur os, numit humerus.

HUMERUS(HUMERUS)

Este un os lung, pereche şi simetric, format dintr-un corp (diafiză) şi două extremităţi (epifize).

Corpul sau diafiza humerusului (corpus humeri):Are forma unei prisme triunghiulare (mai ales în porţiunea distală), prezentând trei feţe

(antero-laterală, antero-medială şi posterioară) şi trei margini (anterioară, medială şi laterală).

Faţa antero-laterală a diafizei humerale este netedă în jumătatea inferioară unde se inseră muşchiul brahial anterior şi prezintă puţin deasupra mijlocului ei o linie rugoasă în forma de “V”, numită “V”-ul deltoidian (tuberozitas deltoidea), pe a cărui buză superioară se inseră muşchiul deltoid iar pe buza inferioară se inseră muşchiul brahial anterior. Sub tuberozitatea deltoidiană (“V”-ul deltoidian) se găseşte un şanţ puţin pronunţat, care pleacă de pe faţa posterioară prin care trec nervul radial şi artera brahială profundă (sulcus nervi radialis). Deasupra tuberozităţii, faţa anterolaterală este înconjurată de nervul axilar.

Faţa antero-medială a diafizei humerale prezintă puţin deasupra mijlocul ei o faţetă rugoasă pe care se inseră muşchiul coraco-brahial. Deasupra acestei faţete pe faţa antero-medială a humerusului vin în raport tendoanele marelui rotund şi marelui dorsal, care se inseră pe marginea anterioară a şanţului bicipital (sulcus intertubercularis). Dedesubptul faţetei rugoase a coraco-brahialului se găseşte muşchiul brahial anterior. Pe această faţă se găseşte şi gaura nutritivă a osului.

Faţa posterioară a diafizei humerale prezintă în lungul ei un şanţ de torsiune care are o direcţie de sus în jos şi dinăuntru înafară şi care o împarte în două porţiuni, una situată deasupra acestui şanţ şi alta dedesubt. Deasupra şanţului de torsiune se inseră vastul extern al tricepsului brahial iar dedesubtul şanţului de torsiune se inseră vastul intern al tricepsului brahial. Prin şanţul de torsiune trec nervul radial, artera humerală profundă şi cele două vene satelite.

Marginea anterioară a diafizei humerale formează în partea superioară a osului, buza externă a şanţului bicipital prin care trece tendonul lungei porţiuni a bicepsului

24

OSTEOLOGIE

brahial. În partea inferioară, această margine se bifurcă înglobând între liniile ei de bifurcaţie, cavitatea coronoidă.

Marginile medială şi laterală a diafizei humerale sunt mai pronunţate înspre extremitatea inferioară a osului pe care se inseră septurile intermusculare intern şi extern care despart muşchii din loja anterioară de cei din loja posterioară. Marginea laterală este întreruptă la unirea treimii superioare cu două treimi inferioare de şanţul nervului radial.

Epifiza superioară (proximală) a humerusului este unită cu corpul prin colul chirurgical (collum chirurgicum) formată dintr-o suprafaţă articulară rotunjită, care reprezintă circa 1/3 dintr-o sferă, numită capul humeral. Capul humeral (caput humeri) priveşte în sus, înapoi şi înăuntru, iar axul său formează cu axul longitudinal al corpului un unghi de 130-150°. La periferia capului humeral există o porţiune de os rugoasă, numită gâtul sau colul anatomic (collum anatomicum). Puţin înafara porţiunii superioare a colului anatomic se găsesc două ridicături osoase, una mai mică situată înainte, numită trochin sau tuberculul mic (tuberculum minus), şi alta mai mare situată posterior, numită trochiter sau tuberculul mare (tuberculum majus). Pe trochin se inseră tendonul muşchiului subscapular iar pe trochiter se inseră tendoanele muşchilor supraspinos, subspinos şi micul rotund. Aceste două ridicături osoase sunt despărţite prin extremitatea superioară a şanţului bicipital, a cărui buză externă coboară de la baza trochiterului şi care este de fapt marginea anterioară a osului, iar buza internă coboară de la nivelul trochinului. Pe buza internă a şanţului bicipital se inseră muşchii marele dorsal şi marele rotund iar pe buza externă se inseră tendonul muşchiului mare pectoral.

Epifiza inferioară (distală) a humerusului este prismatic triunghiulară şi turtită în sens antero-posterior, lăţindu-se mult şi este recurbată către înainte. Prezintă o suprafaţa articulară pentru oasele antebraţului, iar lateral şi deasupra acesteia prezintă două ridicături voluminoase pentru inserţii musculare. Suprafaţa articulară este împărţită într-o porţiune externă numită condilul humerusului şi care se va articula cu extremitatea superioară a radiusului, şi o porţiune internă, numită trohlee, care se va articula cu extremitatea superioară a cubitusului.

Condilul humerusului (condylus humeri) are o formă sferică şi priveşte direct înainte, articulându-se cu cupuşoara radiusului, care în mişcările de flexie a antebraţului pe braţ determină o fosetă deasupra condilului, numită foseta supracondiliană.

Trohlee humerală (trochlea humeri) are o formă de mosorel şi se va articula cu marea cavitate sigmoidă a cubitusului. Este formată din două versante, unul extern mai mic şi unul intern mai mare, despărţite printr-un gât cu o direcţie antero-posterioară puţin oblic de jos în sus şi dinăuntru înafară.

Capitutul este o proeminenţă rotunjită, situată lateral de trohlee care răspunde fosetei de pa capul radisului.

În partea anterioară şi deasupra trohleei se găseşte o gropiţă, numită foseta coronoidiană (fossa coronoidea) în care intră în mişcările de flexie a antebraţului pe braţ, vârful apofizei coronoide a cubitusului. Pe partea posterioară şi deasupra trohleei se găseşte o altă gropiţă mai mare ca prima numită foseta olecraniană (fossa olecrani) în care intră vârful apofizei olecraniene a cubitusului în mişcările a antebraţului pe braţ. Condilul humeral este despărţit de trohlee printr-un şant articular, numit şanţul condilo-trohlean.

25

OSTEOLOGIE

Foseta radială (fossa radialis) este situată deasupra capitului şi în ea pătrunde capul radiusului în mişcările de flexiune.

Proemineţele osoase situate de o parte şi de alta a condilului humeral se mai numesc şi epicondili.

Epicondilul lateral (epicondylus lateralis), este situat lateral şi deasupra condilului şi este mai mic ca cel inten.el se termină la marginea laterală a diafizei. Pe el se inseră muşchii supinatori ai antebraţului şi extensori ai antebraţului, mâinii şi degetelor: al 2-lea radial extern (scurt extensor radial al carpului), scurtul supinator, extensorul comun al degetelor, extensorul propriu al degetului mic, cubitalul posterior (extensor ulnar al carpului) şi anconeul.

Epicondilul medial (epicondylus medialis), este situat intern şi superior trohleii humerale, care se mai numeşte şi epitrohlee. Prezintă o puternică proeminenţă triunghiulară la care se termină marginea medială a diafizei. Pe epicondilul medial se inseră muşchii epitrohleeni (muşchii pronatori ai antebraţului şi muşchii flexori ai antebraţului, mâinii şi degetelor): rotundul pronator, marele şi micul palmar, cubitalul anterior (flexor ulnar al carpului), flexorul comun superficial şi uneori flexorul comun profund. Faţa lui posterioară prezintă şanţul nervului ulnar pe unde trece nervul omonim.

Vascularizaţie şi inervaţie: humerusul este vascularizat de ramuri ale arterei brahiale şi inervat de ramuri din nervul musculo-cutanat.

Palparea Se poate palpa marginea internă a diafizei humerale, de la nivelul epitrohleei până la

nivelul capului humeral. Marginea externă se palpează de la nivelul “V”-ului deltoidian până la epicondil, cu o uşoară ştergere la nivelul inserţiei lungului supinator. Din extremitatea proximală se pot palpa cele două tuberozităţi prin grosimea muşchiului deltoid. Trochiterul este pe linia epicondilului lateral iar trochinul poate fi palpat dacă se rotează humerusul înafară, siguranţa că palpăm trochinul şi nu apofiza coracoidă fiind dată de rotaţia imprimată extremităţii inferioare a humerusului. Capul humerusului se palpează prin scobitura axilară, mergând pe marginea internă a osului în sus. Din extremitatea distală a humeruslui se poate palpa epicondilul şi epitrohleea. Epicondilul se palpează mai puţin din cauză că este mai mic şi îl maschează masa muşchilor epicondilieni. Epitrohleea se palpează mai bine, în special pe faţa posterioară până la nivelul şanţului epitrohleo-olecranian.

Punere în poziţieElemente de reper:

extremitatea rotunjită a osului şanţul de torsiune.

Se aşează superior şi intern extremitatea rotunjită a osului (capul humeral) iar posterior se aşează faţa care prezintă şanţul de torsiune (faşa posterioară).

3. ANTEBRAŢUL

Scheletul antebraţului este format din două oase:

26

OSTEOLOGIE

Cubitus (ulnă) – care este situat intern în continuarea degetului mic, şi Radius – care este situat extern situat în prelungirea degetului mare (police).Pe scheletul articulat, radisul depăşeşte ulna prin epifiza lui inferioară şi este depăşit

de aceasta prin epifiza ei superioare. Astfel, ulna participă mai mult la formarea articulaţiei cotului iar radiusul participă mai mult la formarea articulaţiei radiocarpiene.

CUBITUS (ULNA)

Este un os lung, pereche şi nesimetric, situat intern faţă de radius, şi prezintă un corp (diafiza) şi două extremităţi (epifize). Pe scheletul articulat este puţin oblic de sus în jos şi mediolateral.

Diafiza cubitusului (corpus ulnae) este mai voluminoasă către extremitatea superioară, este puţin concavă înainte şi are formă de prismă triunghiulară, prezentând trei feţe (anterioară, posterioară şi medială) şi trei margini (anterioară, posterioară şi laterală).

Faţa anterioară a diafizei cubitale este mai lată în cele trei pătrimi superioare unde se inseră muşchiul flexor comun profund al degetelor şi mai îngustă şi convexă în pătrimea distală unde se inseră extremitatea internă a muşchiului pătrat pronator. Prezintă gaura nutritivă a osului.

Faţa posterioară a diafizei cubitale prezintă în partea superioară o suprafaţă triunghiulară rugoasă pe care se inseră muşchiul anconeu. Inferior acestei suprafeţe, restul feţei posterioare a cubitusului este împărţită de o creastă longitudinală în două părţi: o porţiune medială unde se inseră muşchiul cubital posterior (extensor ulnar al carpului) şi o porţiune laterală care la rândul ei este împărţită de o serie de linii oblice, în mai multe câmpuri suprapuse, pe care se inseră muşchii: scurtul supinator şi cei patru muşchi profunzi ai antebraţului: lungul abductor al policelui, scurtul extensor al policelui, lungul extensor al policelui şi extensorul propriu al indexului.

Faţa medială a diafizei cubitale este foarte lată în porţiunea superioară unde este capitonată de muşchiul flexor comun profund al degetelor şi este foarte îngustă şi rotunjită în porţiunea inferioară unde este acoperită de piele.

Marginea anterioară a diafizei cubitale începe de la procesul coronoidian şi se termină la cel stiloidian. Prezintă inserţiile muşchilor flexor comun profund şi pătrat pronator.

Marginea posterioară a diafizei cubitale are formă de “S” italic şi în cele trei pătrimi superioare, se inseră muşchii: flexor comun profund şi cubital anterior iar în treimea mijlocie se inseră cubitalul posterior.

Marginea laterală a diafizei cubitale este cea mai ascuţită. Pe ea se inseră ligamentul interosos. În partea superioară se bifurcă delimitând între bifurcaţiile ei mica cavitate sigmoidă a cubitusului (incizura radialis). Ramura de bifurcaţie posterioară poartă numele de creasta muşchiului supinator (crista musculi supinator) pe care se inseră muşchiul omonim.

Extremitatea proximală a cubitusului este formată din două apofize mari:

27

OSTEOLOGIE

- apofiza olecraniană (olecranon), care este verticală, situată postero-superior;- apofiza coronoidă (processus coronoideus), orizontală, situată antero-inferior.Cele două apofize delimitează între ele marea cavitate sigmoidă (incizura

trochlearis) care se articulează cu trohleea humerală, prezentând pe linia mediană o creastă verticală care corespunde şanţului trohleei, iar pe liniile acestei creste se găsesc două faţete care corespund celor doi versanţi ai trohleei humerale.

Apofiza olecraniană are formă de piramidă patrulateră, prezentând: o bază, care face corp comun cu osul cubital, un vârf, care în mişcările de extensie ale antebraţului pe braţ pătrunde în gropiţa

olecraniană a humerusului, faţa anterioară, articulară, care face parte din marea cavitate sigmoidă, faţa posterioară pe care se inseră muşchiul triceps brahial, faţa medială pe care se inseră ligamentul lateral intern a articulaţiei cotului, faţa laterală pe care se inseră muşchiul anconeu.Apofiza coronoidă prezintă: o bază care face corp cimun cu osul cubital, un vârf, care în mişcările de flexie ale antebraţului pe braţ, intră în fosa

coronoidiană a humerusului, faţa superioară, articulară, care ia parte la formarea marii cavităţi sigmoidiene, faţa inferioară, care prezintă rugozităţi, pe care se vor insera fasciculul anterior al

ligamentului lateral intern al cotului şi fascicule din muşchii flexor comun superficial şi rotund pronator şi o margine externă pe care se prinde extremitatea internă a ligamentului inelar şi fasciculul anterior al ligamentului lateral extern a articulaţiei cotului.

Sub procesul coronoidian se găseşte tuberozitatea ulnei pe care se inseră muşchiul brahial.

Pe faţa laterală a extremităţii proximale a cubitusului se mai găseşte o mică faţetă articulară de formă semilunară, numită mica cavitate sigmoidă sau incizura radială (incizura radialis), care se articulează cu circumferinţa cupuşoarei radiare.

Extremitatea distală a cubitusului, prezintă două formaţiuni: capul cubitusului şi apofiza stiloidă. Capul cubitusului (caput ulnae) se articulează în partea externă cu mica cavitate sigmoidă a radisului, iar în partea inferioară se articulează cu osul piramidal. Capul cubitusului se prelungeşte inferior şi medial cu apofiza stiloidă (processus styloideus) pe vârful căreia se inseră ligamentul colateral medial al articulaţiei pumnului. Pe faţa posterioară a apofizei stiloide se găseşte şanţul prin care alunecă tendonul muşchiului cubital posterior (extensor ulnar al carpului).

Vascularizaţie şi inervaţie: este vascularizat de ramuri ale arterei cubitale şi inervat de ramuri din nervul cubital.

PalpareaSe palpează toată marginea posterioară, începând de la apofiza olecraniană şi până

la capătul cubitusului. Se poate palpa mai ales apofiza olecraniană cu marginile şi şanţurile condilo şi epitrohleo- olecraniene şi capul cubitusului cu apofiza stilodă care depăşeşte planul posterior, lăsând impresia unei clape de pian. Apofiza olecraniană cu epitrohleea şi epicondilul se găsesc pe aceeaşi linie atunci când membrele superioare se găsesc în poziţie

28

OSTEOLOGIE

anatomică. Dacă se face flexia antebraţului pe braţ atunci aceste trei eminenţe osoase se găsesc aşezate în triunghi echilateral. Din faţa anterioară a cubitusului se poate palpa în partea proximală vârful apofizei coronoide atunci când musculatura nu este prea dezvoltată şi cele două treimi distale a feţei anterioare şi interne a cubitusului.

Punere în poziţieElemente de reper:

extremitatea cea mai voluminoasă a osului marginea cea mai ascuţită a diafizei cubitale.

Superior se poziţionează extremitatea cea mai voluminoasă a osului, aşezată să privească anterior cavitatea articulară care se găseşte la nivelul extremităţii superioare a osului. Marginea cea mai ascuţită a osului se aşează extern.

Anatomie aplicatăDatorită dispoziţiei anatomice, cele mai frecvente fracturi se întâlnesc la nivelul

treimii inferioare sau a apofizei stiloide.

RADIUSUL(RADIUS)

Este un os lung, pereche şi nesimetric situat înapoia cubitusului şi prezintă o diafiză şi două epifize.

Diafiza radială are formă de prismă triunghiulară prezentând trei feţe (anterioară, posterioară şi laterală) şi trei margini (anterioară, posterioară şi medială).

Faţa anterioară a diafizei radiale este netedă, concavă şi se lăţeşte distal. În cele două treimi superioare se inseră muşchiul lungul flexor al policelui iar în treimea inferioară inferioară se inseră muşchiul pătrat pronator. Pe ea se găseşte gaura nutritivă.

Faţa posterioară a diafizei radiale este rotunjită în partea proximală unde se inseră muşchiul scurt supinator şi plană în partea distală unde se inseră muşchii lungul abductor şi scurtul extensor al policelui.

Faţa laterală a diafizei radiale este de asemeni rotunjită şi în partea ei mijlocie se inseră muşchiul rotund pronator, iar deasupra, faţa laterală este în raport intim cu ramura profundă a nervului radial.În porţiunea distală alunecă tendoanele celor doi muşchi radiali externi.

Marginea anterioară a diafizei radiale, dă inserţie muşchiului flexor superficial al degetelor.Marginea medială a diafizei radiale sau interosoasă, este cea mai ascuţită şi dă

inserţie pentru ligamentul interosos. Începe în partea superioară la două laturi de deget dedesubtul tuberozităţii bicipitale, şi coboară inferior unde se bifurcă, cuprinzând între liniile de bifurcaţie o suprafaţă articulară triunghiulară care face parte din articulaţia radio-cubitală inferioară. Pe marginea medială se prinde membrana interosoasă.

Marginea posterioară a diafizei radiale nu are importanţă anatomică.Epifiza proximală a radisului este formată dintr-o porţiune cilindrică numită capul

radiusului (caput radii), care este legat de corpul radiusului printr-o porţiune mai strâmtă, numită colul radiusului (collum radii). La unirea colului radiusului cu corpul radiusului, în

29

OSTEOLOGIE

partea antero-internă se găseşte o proeminenţă osoasă, ovalară, numită tuberozitatea bicipitală (tuberositas radii), pe care se inseră tendonul muşchiului biceps brahial. Capul radiusului are formă de cilindru prezentând o faţa inferioară care se sudează cu restul osului, o faţă superioară, articulară, care este scobită în centru ei şi se numeşte cupuşoara radială, care se articulează cu condilul humeral, şi o circumferinţă care se articulează cu scobitura radială a cubitusului, formând articulaţia radio-cubitală. Colul radiusului are o direcţie oblică în jos şi înainte şi face cu corpul osului un unghi obtuz deschis înafară.

Epifiza distală (inferioară) a radisului este mult mai voluminoasă decât extremitatea proximală, şi are forma unui trunchi de piramidă cu şase feţe:

Faţa superioară e extremităţii distale prezintă vârful trunchiat al piramidei care face corp comun cu osul.

Faţa inferioară a extremităţii distale reprezintă baza piramidei, este articulară şi este împărţită de către o creastă antero-posterioară în două porţiuni: una externă triunghiulară, care se va articula cu scafoidul şi alta internă, patrulateră care se va articula cu semilunarul. În partea externă a feţei inferioare se găseşte o puternică proeminenţă osoasă care se numeşte apofiza stiloidă a radiusului (processus styloideus), care coboară mai jos decât apofiza stiloidă a cubitusului, aspect important de reţinut în cazul fracturilor acestor oase. Pe vârful apofizei stiloide se inseră ligamentul lateral extern a articulaţiei pumnului iar la bază se inseră tendonul muşchiului lungul supinator (brahioradial).

Faţa anterioară a extremităţii distale a radiusului este plană şi suportă inserţia muşchiului pătrat pronator.

Faţa posterioară a extremităţii distale a radiusului este brăzdată în întregime de două şanţuri: unul interrn, mai larg prin care trece tendonul muşchilor extensorului propriu al indexului şi extensorul comun al degetelor, şi un şant extern prin care trece tendonul muşchiului lungul extensor al policelui.

Faţa laterală a extremităţii distale a radiusului este separată de faţa posterioară printr-o creastă proeminentă. Pe această faţă se găsesc două şanţuri: unul intern prin care trec tendoanele celor doi muşchi radiali externi şi un şanţ extern prin care trec tendoanele muşchilor lung abductor şi scurt extensor al policelui.

Faţa medială a extremităţii distale prezintă în partea inferioară o faţetă articulară, numită cavitatea sigmoidă a radisului (incizura ulnaris) care se articulează cu capul cubitusului

Vascularizaţie şi inervaţie: arterele radiusului provin din artera radială iar nervii sunt ramuri din nervul median.

PalpareaSe palpează 2/3 inferioare a feţei anterioare şi a feţei externe a diafizei radiale.

Marginea posterioară se poate palpa până aproape de cap, mergând înapoia grupului de muşchi a lungului supinator şi a celor doi radiali externi. În porţiunea superioară a marginii posterioare a diafizei radiale se găseşte muşchiul scurt supinator. Din extremitatea proximală a radiusului se palpează circumferinţa cupuşoarei radiale numai dorsal şi lateral şi aceasta se face mai bine executând mişcările de pronaţie şi supinaţie. Din extremitatea distală se poate palpa faţa posterioară şi faţa postero-externă cu tuberculul lui Lister şi apofiza stiloidă. Apofiza stiloidă a radisului se găseşte cu 4 mm mai jos decât apofiza stiloidă a cubitusului.

Punere în poziţie

30

OSTEOLOGIE

Elemente de reper: extremitatea cea mai voluminoasă a radisului marginea cea mai ascuţită

Se aşează inferior extremitatea cea mai voluminoasă a radisului. Marginea cea mai ascuţită se poziţionează intern. Anterior se aşează faţa cea mai concavă.

4. MÂNA

Scheletul mâinii este format din 27 oase împărţite în trei grupe: 8 carpiene 5 metacarpiene 14 falangeÎn scop didactic se vor studia pe rând oasele carpiene, metacarpiene şi falangele.

Metacarpienele şi falangele nu prezintă elemente anatomice importante, astfel încât ele vor fi studiate împreună.

OASELE CARPIENE(OSSA CARPI)

Sunt oase scurte, în număr de 8, aşezate pe două rânduri transversale:Rândul proximal (antebrahial) format din 4 oase, aşezate dinspre lateral (police)

către medial (degetul mic) astfel: scafoidul, semilunarul, piramidalul şi piziformulRândul distal (metacarpian) format tot din 4 oase, aşezate în aceeaşi ordine, astfel:

trapez, trapezoid, osul mare şi osul cu cârlig.Toate aceste oase au formă aproximativ cubică, mai mult sau mai puţin regulată, cu

câte şase feţe de fiecare. Două dintre feţe, respectiv cea palmară (anterioară) şi cea dorsală sau posterioară sunt verticale iar celelalte patru feţe, superioară, inferioară, medială (cubitală) şi laterală (radială) sunt articulare pentru oasele din vecinătate, afară de oasele externe care au doar trei feţe articulare.

Totalitatea acestor oase formează masivul carpian care are o formă patrulateră cu diametrul mare situat transversal.

Faţa palmară (anterioară) a masivului carpian este scobită de un şanţ longitudinal, numit şanţul carpian prin care alunecă tendoanele flexorilor. Şanţul carpian este delimitat lateral de două proeminenţe osoase, numite tuberculul scafoidului şi tuberculul trapezoidului, iar medial este delimitat de alte două proeminenţe osoase care sunt piziformul şi cârligul osului cu cârlig.

Rândul proximal de carpiene

31

OSTEOLOGIE

SCAFOIDUL (OS SCAFOIDEUM)Are forma unei bărci şi prezintă 6 feţe, 3 nearticulare şi 3 articulare: superioară (de

formă convexă, se articulează cu radiusului), inferioară (convexă, se articulează cu trapezul şi trapezoidul) şi internă sau medială (este concavă şi se articulează cu semilunarul şi cu capul osului mare). Scafoisul prezintă pe faţa sa palmară tuberculul scafoidului (tuberculum ossis scaphoideum).

Pe faţa laterală nearticulară se inseră ligamentul lateral extern a articulaţiei pumnului.

PalpareaScafoidul se poate palpa pe faţa sa anterioară, medial faţă de procesul stiloidian al

radiusului, deasupra regiunii tenare (cu mâna în extensie).Punere în poziţie

Elemente de reper: tuberculul scafoidului faţa nearticulară prevăzută cu un şanţ

Se poziţionează lateral (înafară) tuberculul, posterior se poziţionează faţa nearticulară prevăzută cu un şanţ iar medial (intern) faţa concavă.

SEMILUNARUL (OS LUNATUM)Prezintă o formă semilunară, cu patru feţe articulare (proximală, distală, laterală şi

medială) şi două nearticulare (anterioară şi posterioară).Faţa proximală (superioară) articulară este convexă şi se articulează cu radiusul.

Faţa distală (inferioară) este concavă şi se articulează cu capul osului mare şi cu osul cu cârlig. Faţa laterală (externă) este plană şi se articulează cu scafoidul. Faţa medială (internă) este tot plană şi se articulează cu piramidalul.

Faţa anterioară este convexă iar cea posterioară este plană.Punere în poziţie

Elemente de reper: faţa concavă faţa semilunară, plană

Se poziţionează cu faţa lui concavă în jos, în afară se poziţionează faţeta plană şi semilunară şi înainte faţeta nearticulară care este cea mai mare.

PIRAMIDALUL (OS TRIQUETRUM)De forma unui trunchi de piramidă, prezintă şi el 6 feţe, patru articulare (proximală,

distală, laterală şi medială) şi două nearticulare (anterioară şi posterioară). Faţa superioară este convexă şi se articulează cu extremitatea inferioară a

cubitusului prin intermediul ligamentului triunghiular. Faţa inferioară este concavă şi se articulează cu osul cu cârlig. Faţa laterală (externă) este plană şi se articulează cu semilunarul. Faţa antero-internă se articulează cu piziformul.

Pe faţa posterioară nearticulară a piramidalului se găseşte creasta piramidalului pe care se inseră ligamentele, iar în partea distală această creastă se termină cu o proeminenţă

32

OSTEOLOGIE

numită, tuberculul piramidalului pe care se prinde fasciculul posterior a ligamentului lateral intern a articulaţiei pumnului.

PalpareaPiramidalul poate fi palpat uşor, pe faţa anterioară, deasupra regiunii hipotenare.Punere în poziţie

Elemente de reper: faţa triunghiulară faţa circulară

Se poziţionează baza osului înafară şi în sus, în jos se poziţionează faţa triunghiulară, iar faţa circulară se poziţionează către înainte.

PIZIFORMUL (OS PISIFORME)Este un os foarte mic care prezintă patru feţe (anterioară, posterioară, medială şi

laterală) faţete şi două extremităţi (superioară şi inferioară).Extremitatea superioară nu depăşeşte superior nivelul feţei articulare de pe faţa

posterioară a osului, dar extremitatea inferioară depăşeşte în jos această faţă, luând forma unui mamelon.

Faţa posterioară se articulează cu piramidalul. Faţa externă prezintă pe ea un şanţ longitudinal mai pronunţat spre extremitatea inferioară a osului, şanţ care corespunde arterei cubitale şi ramurei profunde a nervului cubital. Faţa anterioară este convexă şi dă inserţie muşchilor abductor al degetului mic şi muşchiului cubital anterior. Faţa internă dă inserţie ligamentului lateral a articulaţiei pumnului.

PalpareaPoate fi palpat uşor, pe faţa anterioară, deasupra regiunii hipotenare.Punere în poziţie

Elemente de reper: faţa pe care se regăseşte şanţul cubitalului extremitatea cea mai voluminoasă

Se întoarce înapoi faţa lui articulară, înafară faţa pe care se vede un şanţ şi în jos extremitatea lui cea mai voluminoasă.

Rândul distal de oase carpiene

TRAPEZUL (OS TRAPEZIUM)Are formă de prismă trapezoidală şi prezintă şase feţe: trei (superioară, inferioară şi

antero-posterioară) articulare şi trei nearticulare (anterioară, posterioară şi externă).Faţa superioară (proximală) se articulează cu scafoidul, faţa inferioară este concavă

în sens transversal şi convexă în sens antero-posterior şi se articulează cu epifiza primului

33

OSTEOLOGIE

metacarpian, iar faţa internă se articulează în partea superioară cu trapezoidul, iar în partea ei inferioară unde este plană se va articula cu al doilea metacarpian.

Faţa anterioară prezintă înspre porţiunea laterală (externă) un şanţ adânc prin care trece tendonul marelui palmar. Acest şanţ este limitat înafară de o puternică apofiză care poartă numele de apofiza sau tuberculul trapezului. Celelalte feţe nearticulare nu prezintă elemente anatomice importante.

PalpareaSe palpează în fundul tabacherei anatomice.Punere în poziţie

Elemente de reper: faţa concavă şi convexă în sens opus faţa nearticulară şi rugoasă care prezintă un şanţ

Se va poziţiona în jos faţa concavă şi convexă în sens opus, înainte se va poziţiona faţa nearticulară şi rugoasă care prezintă un şanţ, iar înafară se pune marginea cea mai proeminentă a şanţului.

TRAPEZOIDUL (OS TRAPEZOIDEUM)Prezintă patru feţe articulare şi două nearticulare.Feţele articulare sunt: superioară, care este concavă şi se articulează cu scafoidul,

inferioară, care este concavă în sens transversal şi alungită în sens antero-posterior şi se articulează cu al doilea metacarpian, laterală, care este convexă şi se articulează cu trapezul şi medială, care este plană şi se articulează cu osul mare.

Feţele nearticualre sunt: anterioară (ventrală) şi posterioară (dorsală). Punere în poziţie

Elemente de reper: faţa articulară împărţită în două de o creastă teşită faţa rugoasă cea mai mare.

Se poziţionează în jos, faţeta articulară împărţită în două de o creastă teşită, înapoi se poziţionează faţeta rugoasă cea mai mare, iar înafară se pune faţa articulară convexă.

OSUL MARE (OS CAPITATUM)Este format din trei porţiuni: cap, gât şi corp. prin faţa superioară se articulează cu

semilunarul, prin faţa laterală cu scafoidul şi cu trapezoidul, prin faţa medială se articulează cu osul cu cârlig, iar prin faţa inferioară se articulează cu extremităţile proximale ale celui de al 2-lea, al 3-lea şi al 4-lea metacarpian.

Cele două feţe nearticulare, una anterioară (ventrală) şi cealaltă posterioară (dorsală), prezintă pe ele câte un şanţ care face parte din gâtul osului. În partea postero-medială a corpului osului se găseşte o apofiză numită apofiza osului mare, care se va articula cu al 4-lea metacarpian.

34

OSTEOLOGIE

Punere în poziţieElemente de reper:

porţiunea rotunjită în formă de cap faţa rugoasă cea mai mare.

Se aşează în sus porţiunea rotunjită în formă de cap, înapoi faţa rugoasă cea mai mare şi înăuntru apofiza lui.

OSUL CU CÂRLIG (OS HAMATUM)Faţa inferioară prezintă pe ea două faţete articulare pentru extremităţile proximale a

celui de al 4-lea şi al 5-lea metacarpian. Faţa superioară se articulează cu semilunarul, faţa medială se articulează cu osul piramidal, iar faţa laterală cu osul mare.

Faţa posterioară şi cea anterioară sunt nearticulare. Pe faţa palmară se găseşte o puternică apofiză care se numeşte apofiza unciformă (hamulus ossis hamati) şi care caracterizează osul. Această apofiză prezintă concavitatea ei, deoarece este curbă, îndreptată înafară şi în sus. Pe vârful acestei apofize se prinde ligamentul anterior al carpului.

Punere în poziţieElemente de reper:

vârful faţa rugoasă care prezintă o apofiză.

Se poziţionează vârful în sus, faţa rugoasă care prezintă o apofiză se poziţionează îninte iar înafară concavitatea acestei apofize.

Palparea oaselor carpiene în ansambluAnterior se poate palpa apofiza scafoidului şi a trapezului în afara şanţului carpian

iar înăuntrul şanţului carpian se pot palpa piziformul şi cârligul osului cu cârlig. Posterior se poate palpa în porţiunea mediană faţa posterioară a osului mare iar

lateral feţele posterioare ale trapezului şi osului cu cârlig. În flexiune puternică a mâinii pe antebraţ, se poate simţi dorsal condilul format de

primul rând al oaselor carpiene.

OASELE METACARPIENE (METACARPUS)

Formează împreună scheletul palmei şi dosul palmei.

Cele cinci oase metacarpiene sunt oase lungi şi prezintă fiecare o diafiză, sau corpul, o bază şi un cap. Numerotarea lor se face lateromedial de la I la V.

35

OSTEOLOGIE

Diafiza metacarpienelor este uşor curbă şi priveşte cu concavitatea înainte. Prezintă o formă de prismă triunghiulară cu trei feţe şi trei margini.

Faţa posterioară sau dorsală a diafizei metacarpienelor este convexă şi netedă şi vine în contact cu tendoanele extensorilor degetelor.

Feţele laterală şi mediană a diafizei metacarpienelor vin în raport cu muşchii interosoşi.

Cele trei margini sunt: anterioară, medială şi laterală.Epifiza proximală (superioară) sau baza prezintă la nivelul ei 5 feţe: 3 articulare şi 2

nearticulare. Faţetele articulare sunt: superioară, care se articulează cu oasele celui de al doilea rând a masivului carpian, iar celelalte 2 sunt laterale şi se vor articula cu metacarpienele vecine. Cele două feţe nearticulare sunt una plmară iar cealaltă dorsală.

Epifiza distală sau digitală (capul) are forma unui cap articular, turtit în sens transversal şi mai proeminent anterior. Extremitatea distală se articulează cu prima falanga a degetelor.

Caractere proprii ale metacarpienelor:Metacarpul I – este cel mai scurt şi cel mai gros. Baza are formă de şa şi se

articulează cu trapezul, dar nu se articulează cu metacarpianul II. Pe bază se inseră tendonul muşchiului lung abductor al policelui, pe faţa laterală a corpului se inseră muşchiul opozant al policelui, iar pe faţa medială se inseră primul muşchi interosos dorsal.

Metacarpianul II – este cel mai lung. Baza se articulează cu trapezul, trapezoidul şi osul capiat, respectiv cu metacarpianul III. Pe faţa posterioară a bazei se inseră tendonul lungului extensor radial al corpului (primul radial extern).

Metacarpianul III – prezintă la baza sa un proces stiloidian îndreptat lateral şi se articulează cu osul capitat, respectiv cu metacarpenele II şi IV. Pe apofiza stiloidă se inseră muşchiul scurt extensor radial al carpului (al doilea radial extern).

Metacarpianul IV. Baza se articulează cu osul capitat şi cu osul cu cârlig, respectiv cu metacarpienele III şi V.

Metacarpianul V. Este cel mai scurt. Baza se articulează cu osul cu cârlig, respectiv cu metacarpianul IV, iar posterior se inseră tendonul muşchiului extensor ulnar al carpului.

FALANGELE – împreună realizează scheletul degetelor.

Degetele sunt în număr de cinci, numerotate latero-medial de la I la V. Fiecare deget are unnume propriu: police (pollex), indice (index), mediu (digitus medius), inelar (digitus anularis) şi mic (digitus minimus).

Scheletul fiecărui deget este format din 3 falange, cu excepţia primului deget (police) care este constituit din doar 2 falange. Aceste trei falange sunt numite dinspre

36

OSTEOLOGIE

metacapiene către vârful degetelor, astfel: prima falanga sau falangă, a doua falangă sau falangină şi a treia falangă sau falangetă.

Falangele sunt oase lungi prezentând o diafiză (corpus phalangis) şi 2 epifize, una proximală numită bază (basis phalangis) şi alta distală numită cap (caput phalangis). Diafiza falangelor este turtită în sens antero-posterior şi prezintă două feţe, una anterioară, concavă, şi alta posterioară, convexă, şi două margini.

Falanga proximală (phalanx proximalis).Diafiza este turtită antero-posterior, cu o faţă anterioară sau palmară, plană şi una

dorsală, convexă. Baza prezintă o cavitate articulară pentru capul metacarpianului. Capul prezintă o cavitate articulară pentru capul metacarpianului.

Falanga mijlocie (phalanx media).Corpul este asemănător cu cel al primei falange dar mai scurt. Baza prezintă o

cavitate de recepţie pentru trohlea de pe capul falangei proximale. Capul prezintă o trohlee pentru falanga distală.

Falanga distală (phalanx distalis).Are un corp foarte redus iar baza este asemănătoare cu cea a falangei mijlocii.

Falanga distală se termină cu o tuberozitate dispusă ca o potcoavă ce corespunde unghiei (tuberositas phalangis distalis).

Palparea oaselor metacarpiene şi falange.Din oasele metacarpiene se pot palpa anterior, extremităţile lor distale. În tabachera

anatomică2 se poate palpa extremitatea proximală a primului metacarpian şi vârful apofizei stiloide radiale. Posterior se poate palpa feţele posterioare şi extremităţile distale. Din falange se poate palpa anterior marginile şi extremităţile, iar posterior se pot palpa în întregime. Deasemeni se pot palpa şi sesamoidele atunci când există.

Punere în poziţie: extremitatea cea mai dezvoltată se poziţionează proximal. Ultima falangă se recunoaşte după tuberozitatea în formă de potcoavă, care se poziţionează distal.

V. OASELE MEMBRULUI INFERIORV. OASELE MEMBRULUI INFERIOR(OSSA MEMBRI INFERIORIS)

Membrele inferioare sunt formate din patru segmente, la fel ca cele superioare: Şold

2 Tabachera anatomică reprezintă o depresiune din zona gâtului mâinii delimitată pe de o parte de tendoanele lungului abductor şi scurtului extensor ai policelui şi de tendonul lungului extensor al policelui pe de altă parte.

37

OSTEOLOGIE

Coapsă Gambă Picior

1. ŞOLDUL sau CENTURA PELVINĂ(CINGULUM MEMBRI INFERIORIS)

Centura pelvină este formată din cele două oase coxale, care la rândul lor fiecare este format din trei oase numite ischion, ilion şi pubis.

COXALUL (OS COXAE)

Deşi este format din cele trei oase, ilion (os ilium) dispus superior, ischion (os ischii), dispus inferior şi pubis (os pubis), dispus anterior, osul coxal se studiază ca un singur os, datorită faptului că la adult cele trei oase componente se sudează între ele. Oasele coxalului se sudează definitiv între 12-16 ani la fete şi 13-18 ani la băieţi.

Osul coxal este un os lat, voluminos şi neregulat, torsionat ca o elice. Are o formă patrulateră, prezentând două feţe, una laterală (externă) şi alta medială (internă), patru margini şi patru unghiuri.

Ilionul reprezintă mai mult din jumătatea coxalului. Limita inferioară este vizibilă la copil unde se observă linia de sutură cu celelalte oase coxale iar la adult este reprezentată printr-o linie care trece prin treimea superioară a acetabulului. Este format dintr-un corp (corpus ossis ilii) care participă la formarea acetabulului şi o porţiune superioară turtită numită aripa osului iliac (alla ossis ilii).

Ischionul este poziţionat postero-inferior şi cuprinde un corp (corpus ossis ischii) şi o ramur (ramus ossis ischii). Corpul ischionului participă la formarea la formarea acetabulului (porţiunea postero-inferioară) iar ramura ischionului se îndreaptă înainte. La limita dintre corp şi ramură se găseşte tuberozitatea ischiadică.

Pubele este dispus antero-inferior fiind format dintr-un corp (corpus ossis pubis) şi două ramuri (ramus ossis pubis). Corpul pubelui participă la formarea porţiunii antero-inferioare a acetabulului. El se unseşte cu ilionul, la locul de unire formându-se eminenţa iliopectinee (eminetia iliopectinea). De la corp pleacă înainte ramura superioară, care coteşte în unghi ascuţit (unghiul pubelui) şi se continuă cu ramura descendentă sau inferioară a pubelui. Ramura inferioară a pubelui se uneşte cu ramura ischionului formând împreună ramura ischiopubiană.

Faţa laterală a coxaluluiPrezintă în porţiunea ei mijlocie o cavitate articulară, numită cavitatea cotiloidă

(acetabulul) destinată articulării cu capul femural. Deasupra acestei cavităţi articulare, faţa latarlă a coxalului este formată dintr-o suprafaţa largă, numită fosa iliacă laterală, iar

38

OSTEOLOGIE

dedesubtul cavităţii cotiloide se găseşte un orificiu larg, numit gaura obturatorie (foramen obturatum).

Cavitatea cotiloidiană sau acetabulul (acetabulum), este o cavitate profundă, emisferică, mărginită pe suprafaţa laterală de o proeminenţă circulară, numită sprânceana cotiloidiană. Pe această sprânceană se găsesc trei şanţuri care reprezintă cele trei puncte de sutură dintre cele trei porţiuni osoase care formează coxalul (ilion, ischion, pubis). Dintre aceste trei şanţuri, şanţul ischio-pubian este cel mai marcat numindu-se şi incizura acetabulului sau incizura cotiloidă (incizura acetabuli). Această incizură este situată imediat deasupra găurii obturatorii şi este transformată pe viu, cu ajutorul ligamentului transvers al acetabulului, într-un canal, prin care trec vasele şi nervii destinaţi capului femural. Deasupra sprâncenei cotiloidiene se găseşte şanţul supracotiloidian în care se inseră tendonul reflectat al muşchiului drept anterior al coapsei. Suprafaţa interioară a cavităţii cotiloide (acetabulului) este împărţită în două porţiuni bine diferenţiate: una nearticulară numită fosa acetabulară (fossa acetabuli), de formă pătrată, situată în fundul cavităţii cotiloide, şi care serveşte inserţiei ligamentului capului femural, şi cealaltă articulară, în formă de semilună, care o încadrează pe prima. Cele două coarne ale acestei suprafeţe în formă de semilună (facies lunata), pentru articulaţia cu capul femural, unul anterior mai şters şi altul posterior mai pronunţat, delimitează incizura acetabulului.

Fosa iliacă laterală sau suprafaţa gluteală (facies glutea ossis illi) este destinată inserţiei muşchilor fesieri (gluteali). Pe faţa iliacă externă se observă trei linii curbe, numite liniile gluteale. Linia gluteală anterioară (linea glutea anterior) începe la nivelul marii scobituri ischiadice, se îndreaptă în sus şi înainte şi se termină la nivelul unghiului antero-superior a osului, în vecinătatea spinei iliace anterosuperioare, fiind cea mai lungă linie. Linia gluteală posterioară (linea glutea posterior) începe tot de la nivelul marii scobituri ischiadice (incizura sciatică) cam la 2 cm. înapoia celei anterioare şi apoi urcă vertical, terminându-se la nivelul marginii superioare a osului, la unirea celor două treimi posterioare cu o treime anterioară, terminându-se anterior de spina iliacă postero-inferioară. Linia gluteală inferioară (linea glutea inferior) este cea mai puţin pronunţată şi se îndreaptă de la marea scobitură ischiadică către marginea anterioară a osului. Cele trei linii gluteale împarte fosa iliacă externă în patru zone: prima zonă este situată sub linia gluteală inferioară şi pe ea se inseră muşchiul drept femural, urmează o zonă anterioară pe care se inseră micul fesier, o zonă mijlocie pe care se inseră fesierul mijlociu, şi o zonă posterioară foarte restrânsă pe care se inseră marele fesier. Aici se găseşte una din găurile nutritive ale osului.

Gaura obturatorie (foramen obturatorum) este formată, mergând de sus în jos, de: ramura orizontală a pubisului, corpul pubisului şi de ramura descendentă a pubisului, de ramura ascendentă a ischionului, de corpul ischionului. Această gaură are o formă ovalară, orientată oblic, inferior şi posterior. Gaura obturatorie prezintă două margini, una medială şi alta laterală care în partea inferioară a găurii se continuă una cu alta, iar în partea superioară ele se depărtează una de alta, semicircumferinţa medială îndreptându-se înapoi iar cea laterală anterior, formând astfel între ele un şanţ adânc, numit şanţul subpubian sau

39

OSTEOLOGIE

şanţul obturator care este transformat în canalul obturator prin care trec în ordine supero-inferioară nervul, artera şi vena obturatorie. Gaura obturatorie este acoperită de membrana obturatorie (membrana obturatoria), care trece în punte peste şanţul obturator, transformându-l într-un canal obturator care face legătura între pelvis şi coapsă..

Faţa medială sau faţa pelvină a osului coxalEste împărţită în două porţiuni, de o linie oblică, arcuată, care merge de sus în jos şi

dinapoi înainte, numită linia nenumită (linea arcuata). Porţiunea din această faţă situată deasupra şi înaintea liniei nenumite este netedă şi concavă şi se numeşte fosa iliacă internă (fossa iliaca), fiind acoperită de muşchiul iliac. În această fosă se găseşte una din găurile nutrtive a osului. Porţiunea situată dedesubtul liniei nenumite, prezintă următoarele proeminenţe, mergând de sus în jos:

- tuberozitatea iliacă (tuberositas iliaca), este de formă patrulateră, foarte neregulată, pe care se inseră ligamentele sacro-iliace posterior şi ligamentele interosoase sacroiliace;

- o suprafaţă asemănătoare cu pavilionul urechii care se numeşte faţeta auriculară (facies auriculares), menită articulării cu faţeta omonimă de pe osul sacru, formând articulaţia sacro-iliacă;

- întâlnim apoi o suprafaţă plană patrulateră care corespunde fundului cavităţii cotiloide şi pe care se inseră muşchiul obturator intern;

- inferior acesteia, se găseşte o altă suprafaţă plană care priveşte înăuntru şi puţin în jos şi care formază împreună cu suprafaţa deschisă mai sus un relief care ia parte la formarea strâmtorii mijlocii a bazinului

- mai inferior urmează apoi gaura obturatorie.Marginea anterioară este formată din două porţiuni, una superioară care aparţinde

ilionului şi cu direcţie verticală, şi altă inferioară care aparţine pubelui, cu direcţie orizontală. Aceste două porţiuni formază între ele un unghi de 140°. Urmărită de sus în jos, marginea anterioară conţine următoarele elemente:

cel mai superior se găseşte o porţiune mamelonată, numită spina iliacă antero-superioară (spina iliaca anterior superior) pe care se inseră arcada femurală (ligamentul inghinal), muşchii croitor şi tensor al fasciei lata;

inferior spinei iliace antero-superioare se găseşte şanţul nenumit, prin care trece nervul femuro-cutanat;

inferior şanţului nenumit se găseşte o altă ridicătură numită spina iliacă antero-inferioară (spina iliaca anterior inferior) pe care se inseră tendonul direct al muşchiului drept femural. Dedesubtul acesteia se găseşte un şanţ prin care trece muşchiul psoas-iliac, iar mai inferior se găseşte eminenţa iliopectinee pe care se prinde bandeleta iliopectinee;

inferior eminenţei iliopectinee se găseşte o suprafaţă triunghiulară pe care se prinde muşchiul pectineu, fapt pentru care se şi numeşte suprafaţa pectineală, care este delimitată posterior de o creastă numită creasta pectineală (pecten ossis pubis) care se continuă cu linia nenumită;

în vârful suprafeţei pectineale se găseşte un tubercul, numit spina pubisului pe care se inseră arcada femurală;

40

OSTEOLOGIE

iar în partea cea mai inferioară a marginii anterioare se găseşte o suprafaţă rugoasă pe care se inseră muşchii piramidali şi drepţi ai abdomenului.

Marginea posterioară a coxalului prezintă o direcţie aproape verticală şi este formată din ilion şi ischion. Studiată de sus în jos, la fel ca şi marginea anterioară, marginea posterioară conţine următoarele elemente anatomice:

cel mai superior se găseşte o proeminenţă rotunjită numită spina iliacă postero-superioară (spina iliaca posterior superior);

inferior spinei iliace postero-superioare se găseşte şanţul nenumit; sub şanţul nenumit se găseşte o altă proeminenţă numită spina iliacă postero-

inferioară (spina iliaca posterior inferior). Pe cele două spine se inseră ligamentele articulaţiei sacroiliace;

inferior spinei iliace postero-inferioare se găseşte o mare scobitură numită marea scobitură ischiatică (incisura ischiadica major) prin care trec: muşchiul piramidal, vasele şi nervii fesieri superiori, marele şi micul nerv sciatic, vasele ischiatice, vasele şi nervul ruşinos intern;

sub marea scobitură ischiatică se găseşte o proemineţă triunghiulară numită mica spină sciatică (spina ischiadica), pe vârful căreia se inseră micul ligamnet sacro-sciatic, iar pe faţa externă se prinde muşchiul gemen superior, pe faţa internă muşchiul ridicător anal;

sub mica spină sciatică se găseşte o altă scobitură numită mica scobitură ischiaticăn (incisura ischiadica minor) prin care trec muşchiul obturator intern şi vasele şi nervul ruşinos intern.

în fine, porţiunea cea mai inferioară a marginii posterioare este voluminoasă numită tuberozitatea ischiatică (tuber ischiadicum), pe care se inseră muşchiul semitendinos, semimembranos şi capătul lung al bicepsului femural.

Marginea superioară a coxalului, mai este numită şi creasta iliacă (crista iliaca), are formă de “S” italic, mai groasă spre extremităţi şi mai subţire la mijloc. Pe buza externă a crestei iliace se inseră muşchiul marele oblic iar pe buza internă muşchiul transvers. Pe interstiţiu se inseră muşchiul micul oblic.

Marginea inferioară a coxalului este formată din ramura descendentă a pubisului şi de ramura ascendentă a ischionului. În porţiunea cea mai anterioară prezintă o faţetă articulară ovalară care se va articula cu o faţetă similară de pe osul opus, constituind simfiza pubiană. În restul ei această margine este rugoasă şi se va insera pe ea aponevroza perineală mijlocie, corpii cavernoşi şi muşchii drept intern şi marele adductor.

Unghiurile coxalului: unghiul antero-superior este constituit din spina iliacă antero-superioară; unghiul postero-superior este constituit din spina iliacă postero-superioară; unghiul antero-inferior este constiuit de unghiul pubisului, iar unghiul postero-inferior este constituit de tuberozitatea ischiatică. Pe faţa internă a tuberozităţii ischiatice se inseră muşchii ischio-cavernoşi şi transversul perineului iar pe faşa ei externă se inseră marele adductor, iar în porţiunea cea mai posterioară se inseră muşchii gemenul inferior, pătratul femural şi cei trei muşchi posteriori ai coapsei: semitendinosul, semimembranosul şi bicepsul femural.

41

OSTEOLOGIE

Palparea osului coxal.Din coxal se poate palpa: creasta iliacă în întregime, la cei cu musculatura

abdominală moale putându-se palpa creasta iliacă pe toată lărgimea ei – între cele două buze, spina iliacă antero-superioară şi postero-superioară, corpul pubisului, spina pubisului, simfiza pubiană, tuberozitatea ischiatică şi ramura ischio-oubiană în întregime.

Prin tuşeu rectal sau vaginal se poate palpa fundul pelvian al fosei acetabulare, spina sciatică, marea şi mică incizură sciatică, faţa posterioară a pubisului şi o porţiune mai mică sau mai mare din liniile nenumite, în funcţie de configuraţia bazinului.

Punere în poziţieElemente de reper:

faţa care prezintă o cavitate articulară (acetabulul) marginea cea mai groasă a osului marginea cea mai scobită.

Se poziţionează extern, faţa care prezintă o cavitate articulară, superior se aşează marginea cea mai groasă în formă de “S” italic iar posterior se poziţionează marginea cea mai scobită.

BAZINUL sau PELVISUL OSOS (PELVIS)

Bazinul osos reprezintă porţiunea de schelet circumscrisă de cele două oase coxale, sacrum şi coccis, şi serveşte ca element de protecţie pentru organele pelviene, ca element de susţinerea segmentelor superioare şi de transmisie a greutăţii corpului spre membrele inferioare. Deasemeni prezintă o importanţă deosebită în mecanica naşterii, în funcţie de configuraţia şi diametrele sale, evoluând şi naşterea fătului.

Dezvoltarea bazinului:În raport cu dezvoltarea membrelor inferioare şi a mersului, bazinul se dezvoltă mai

târziu. Astfel la nou-născut se notează:- absenţa concavităţii sacrate şi poziţia lor verticală- baza sacrului este înaltă şi nu există promontoriu- vertebrele sacrate sunt nesudate- aripile iliace aproape verticale- ischioanele foarte apropiate de linia mediană- cele trei oase ale coxalului nu sunt sudate.

42

OSTEOLOGIE

În evoluţie, bazinul suferă modificări statice, dinamice, fiziologie (sarcina) şi patologice (osteomalacie, rahitism,lipsa de dezvoltare a unei aripi sacrate sau chiar lipsa ambelor aripioare sacrate etc).

Mersul aduce modificări însemnate de statică şi dinamică, transformând bazinul de la nou-născut în bazin de adult. La bazinul femeii formele se accentueată după vârsta de 8-9 ani, iar apoi se modifică odată cu pubertatea şi cu sarcina.

Bazinul osos prezintă pentru studiu: o circumferinţă superioară, o circumferinţă inferioară, o suprafaţă exterioară şi o suprafaţă interioară.

A. Circumferinţa superioară (apertura pelvis superior).Planul circumferinţei superioare este oblic înainte şi în jos şi este format de:

- baza sacrului cu articulaţia lombosacrată- crestele iliace- marginea anterioară a coxalului, cu elementele sale anatomice- extremitatea superioară a simfizei pubiene.

Diametrele circumferinţei superioare sunt:1. Diametrul biiliac superior (bispinos) – uneşte spinele iliace anterosuperioare şi

măsoară 24 cm2. Diametrul biiliac inferior (bispinos inferior) – uneşte spinele iliace

anteroinferioare şi măsoară 20 cm3. Diametrul transvers maxim (bicret) – uneşte puntele cele mai îndepărtate ale

crestelor iliace şi măsoară 28 cm 4. Diametrul anteroposterior – uneşte extremitatea superioară a simfizei pubiene şi

apofiza spinoasă a celei de a 5-a vertebre lombare, măsurând 20 cmB. Strâmtoarea superioară este formată de:

- posterior promontoriu şi marginea anterioară a aripioarelor sacrului şi de articulaţia sacro-iliacă

- lateral liniile arcuate (nenumite) şi crestele pectineale- anterior marginea superioară a simfizei pubiene

Planul dus prin promontoriu este superior simfizei şi după acastă diferenţă avem promontorii înalte, nomel situate, sau coborâte.

Diametrele strâmtorii superioare:1. Diametrul promonto-suprapubian (conjugata anatomică) – uneşte promontoriul

cu marginea superioară a simfizei pubiene şi măsoară 11,5 cm2. Diametrul promonto-retropubian (conjugata vera sau diametrul sagital util

Pinard) – uneşte promontoriu cu faţa posterioară a pubelui, măsurând 10,5-11 cm3. Diametrul transvers maxim – uneşte punctele cele mai îndepărtate ale liniilor

arcuate şi măsoară 13,5 cm. Acesta întretaie diametrul promonto-retropubian la unirea unei treimi posterioare cu două treimi anterioare

4. Diametrul transvers central sau clinic – întretaie conjugata vera la jumătatea sa, şi măsoară 13 cm. Acest diametrul împarte strâmtoarea superioară într-un arc posterior şi altul anterior. Arcul anterior face parte dintr-un cerc cu raza de 6 cm

5. Diametrele oblice – se întind de la eminenţa iliopubiană de o parte la articulaţia sacroiliacă de partea opusă. Diametrul oblic stâng (cel care pleacă de la eminenţa iliopubiană stângă) este mai mare ca diametrul oblic drept.

43

OSTEOLOGIE

Diametrul oblic stâng = 12,5 cm; Diametrul oblic drept = 12 cm.

C. Strâmtoarea inferioară (apertuta pelvis inferior), prezintă un plan oblic de jos în sus şi dinainte înapoi, fiind formată de:

- posterior vârful coccisului- lateral ramurile ischiopubiene, tuberozitatea ischionului, ligamentele

sacrotuberale şi sacrospinale- anterior marginea inferioară a simfizei pubieneDiametrele strâmtorii inferioare:

1. Diametrul antero-posterior – de la vârful coccisului la extremitatea inferioară a simfizei şi măsoară 9,5 cm

2. Diametrul transversal sau biischiatic- uneşte feţele mediale ale celor două tuberozităţi ischiatice şi măsoară 11-12,5 cm

3. Diametrele oblice – unesc mijlocul ligamentului sacrospinal cu mijlocul ramurii ischiopubiene de partea opusă şi măsoară 11-12 cm

Între cele două strâmtori se delimitează pelvisul mic.Suprafaţa exopelvină, se divide pentru uşurinţa studiului în patru regiuni:

anterioară, posterioară, şi laterale.Regiunea antero-inferioară prezintă pe linia mediană simfiza pubiană, lateral –

corpul pubisului cu ramurile orizontale şi descendente, ramura ascendentă ischiatică şi gaura obturatorie. Înălţimea simfizei pubiene poate varia între 4-6 cm iar îmclinarea între 90-105°.

Regiunea posterioară este îndreptată postero-superior prin înclinarea sacrumului şi coccisulu, articulându-se prin articulaţia sacro-iliacă cu coxalul, care prezintă marea scobitură, mica spină sciatică şi mica scobitură sciatică.

Regiunile laterale, sunt oblice şi privesc în jos, intern şi posterior în segmentul superior, anterior, intern şi în jos în segmentul inferior. Ele sunt alcătuite de gropile iliace externe cu două linii curbe pentru inserţia muşchilor fesieri, cavitatea cotiloidă şi ischioanele.

Suprafaţa endopelvină – delimitează pelvisul osos. Pelvisul osos se împarte în: pelvisul mare (abdominal)

pelvisul mic (canalul pelvin)Pelvisul mare este delimitat superior de circumferinţa superioară şi inferior de

strâmtoarea superioară, fiind delimitat de următoarele structuri anatomice:- fosele iliace, şi- aripioarele sacrului.Pelvisul mic este cuprins între strâmtoarea superioară şi strâmtoarea inferioară şi

este format din următoarele structuri anatomice:- anterior faţa posterioară a simfizei pubiene,- lateral suprafeţele plane ce răspund acetabulului şi găurile obturatorii,- posterior faţa anterioară a sacrului şi coccisului.

Pelvisul mic diferă ca înălţime astfel: anterior măsoară 4,5-5 cm, lateral - 9-10 cm,

44

OSTEOLOGIE

posterior 16 cm.

1. COAPSA

Scheletul coapsei este format din două oase, femur şi patelă.

FEMURUL(FEMUR)

Este un os lung, pereche şi nesimetric, interpus între coxal şi oasele gambei. Prezintă o direcţie oblică de sus în jos şi din afară înăuntru. Este puţin torsionat pe axul său şi este puţin recurbat astfel că corpul său prezintă o concavitate care priveşte posterior. Când călcâile sunt alipite cele două oase femurale se ating prin epifizele lor distale. Ca toate oasele lungi, femurul prezintă o diafiză şi două epifize.

Diafiza sau corpul femurului (corpus femoris).Are formă de prismă triunghiulară cu trei feţe şi trei margini. Feţele femurului sunt

orientate, una anterior una medial şi alta lateral, iar marginile sunt orientate, una internă, altă externă şi una posterioară.

Faţa anterioară a diafizei femurului este netedă şi convexă, pe ea inserându-se muşchiul vast intermediar.

Faţa laterală sau externă a diafizei femurale este netedă şi acoperită de muşchiul vast extern.

Faţa medială sau internă este şi ea netedă şi acoperită de muşchiul vast intern.Marginea posterioară a diafizei femurale este cea mai rugoasă şi mai pronunţată,

fiind numită şi linia aspră a femurului (linea aspera). Pe buza sa laterală (labium laterale) se inseră muşchiul vast extern, pe buza medială (labium mediale) se inseră muşchiul vast intern iar pe interstiţiu se inseră de sus în jos cei trei adductori ai coapsei şi scurta porţiune a bicepsul femural. Linia aspră a femurului se bifurcă în porţiunea ei inferioară cuprinzând între liniile ei de bifurcaţie o suprafaţă triunghiulară numită spaţiul popliteu (facies polplitea). Dintre aceste două linii de bifurcaţie, ramura laterală este mai pronunţată, cea medială fiind întreruptă la mijlocul ei de către o depresiune produsă de artera femurală. În partea superioară linia aspră a femurului se trifurcă. Ramura ei laterală se numeşte tuberozitatea gluteală (tuberositas glutea) şi se îndreaptă în sus spre marele trohanter, dând inserţie muşchiului marele fesier, fapt pentru care se mai numeşte şi creasta marelui fesier. Ramura mijlocie se îndreaptă spre micul trohanter şi dă inserţie pentru muşchiul pectineu, din care cauză se mai numeşte şi creasta pectineului. Ramura medială merge oblic în sus şi înăuntru spre partea antero-inferioară a gâtului femurului şi dă inserţie muşchiului vast intern, numindu-se şi creasta vastului intern.

Extremitatea sau epifiza superioară.

45

OSTEOLOGIE

Este formată dintr-un cap articular, un col anatomic, un col chirurgical, iar între aceste două coluri se găsesc două tuberozităţi voluminoase numite marele şi micul trohanter.

Capul femurului (caput femoris) reprezintă două treimi dintr-o sferă şi priveşte în sus, intern şi puţin înainte. Infero-posterior centrului său se vede o depresiune numită foseta ligamentului rotund (fovea capitis femoris) a articulaţiei coxo-femurale.

Colul anatomic (collum anatomicum femoris) uneşte capul cu cele două tuberozităţi ale femurului. Are forma unui cilindru turtit în sens antero-posterior şi are o direcţie oblică de sus în jos şi dinăuntru înafară. Axul său formează cu axul corpului un unghi de 130°, numit unghiul de înclinaţie. Colul anatomic prezintă două feţe, două margini şi două extremităţi. Faţa anterioară priveşte puţin în jos şi vine în raport pe toată întinderea sa cu capsula articulară. Faţa posterioară priveşte puţin în sus şi vine în raport cu capsula articulară numai în cele două treimi mediale ale ei. Marginea superioară este orizontală şi mai scurtă ca marginea inferioară care este oblică în jos şi lateral. Extremitatea medială se continuă cu capul iar extremitatea laterală se continuă cu cele două apofize şi cu diafiza femurală.

Marele trohanter (trohanter major) este situat lateral de colul anatomic şi are aceeaşi direcţie cu diafiza femurului. Are o formă patrulateră prezentând feţe feţe (laterală, medială) şi patru margini (superioară, inferioară, anterioară şi posterioară). Faţa laterală este traversată în diagonală, oblic anterior şi inferior, de o linie rugoasă pe care se inseră muşchiul mijlociul fesier. Această linie oblică împarte faţa externă a marelui trohanter în două porţiuni: una superioară pe care, prin intermediul unei burse seroase alunecă tendonul mijlociului fesier, şi o altă suprafaţă inferioară care corespunde bursei seroase a marelui fesier. Faţa medială se confundă aproape în întregime cu extremitatea externă a colului anatomic şi prezintă în porţiunea posterioară o scobitură numită cavitatea digitală a marelui trohanter (fossa trochanterica), în fundul acestei cavităţi inserându-se tendonul muşchiului obturator extern iar pe marginile acestei cavităţi se prinde tendonul comun al muşchilor obturator intern şi cei doi gemeni. Marginea superioară a marelui trohanter este orizontală iar pe mijlocul ei se inseră muşchiul piramidal. Marginea inferioară se confundă cu diafiza femurului, pe ea găsindu-se o creastă rugoasă pe care se inseră muşchiul vast extern. Marginea posterioară limitează posterior în porţiunea superioară cavitatea digitală iar inferior dă inserţie muşchiului pătrat femural. Pe marginea anterioară a marelui trohanter se inseră muşchiul micul fesier.

Micul trohanter (trohanter minor) se situează în porţiunea postero-inferioară a colului anatomic, pe el inserându-se tendonul muşchiului psoas iliac.

Colul chirurgical (collum chirurgicum femoris) al femurului uneşte diafiza cu epifiza superioară a gemurului, find situat la baza celor doi trohanteri, şi fiind unul din locurile cele mai frecvente ale fracturilor femurale.

Extremitatea sau epifiza inferioară a femurului.Are forma unui cub, este mai voluminoasă decât epifiza proximală şi prezintă o

suprafaţă articulară în formă de trohlee, numită trohleea femurală (trochlea femoris). Trohleea femurală este formată din două suprafeţe laterale înclinate una spre altă, care ajung la un şanţ antero-posterior numit colul trohleei. Dintre aceste două faţete ale trohleei

46

OSTEOLOGIE

femurale, cea laterală este mai largă. În porţiunea inferioară a osului cele două faţete se separă una de cealaltă formând un şanţul intercondilian, continuând gâtul trohleei. Acest şanţ împarte extremitatea inferioară a femurului în două porţiuni laterale numite condilii femurali, care se numesc condilul medial (condylus medialis) şi condilul lateral (condylis lateralis). Condilul medial este mai îngust şi mai coborât decât cel lateral. Fiecare condil are o formă cuboidală cu şase feţe: faţa superioară face corp comun cu diafiza femurală; feţele inferioară, anterioară şi posterioară sunt articulare şi aşezate în semicerc pentru a rula pe platoul tibial; faţa medială face parte din şanţul intercondilian (fossa intercondylaris), pe ea inserându-se ligamentele încrucişate; în fine, o faţa laterală care diferă mult de la un condil la altul, astfel: faţa laterală a condilului medial prezintă în partea ei mijlocie o proeminenţă numită epicondilul intern (epicondylus medialis), pe care se inseră ligamentul colateral intern al articulaţiei genunchiului. Postero-superior de epicondilul intern se găseşte tuberculul marelui adductor, pe el inserându-se muşchiul marele adductor. Postero-inferior tuberculului marelui adductor se găseşte foseta muşchiului gemen intern. Faţa laterală a condilului lateral femural prezintă epicondilul extern (epicondylus lateralis) pe care se inseră ligamentul colateral extern al articulaţiei genunchiului. Posterior acestei tuberozităţi se făsesc două fosete suprapuse: în foseta sau gropiţa superioară se inseră muşchiul gemen lateral iar în foseta inferioară şi inseră muşchiul popliteu.

Pe faţa anterioară a epifizei distale a femurului se mai găseşte foseta supratrohleară în care pătrunde baza rotulei în mişcările de extensie ale gambei pe coapsă. Pe partea posterioară deasupra şanţului intercondilian, între liniile de bifurcaţie inferioare a crestei femurale, se găseşte o suprafaţă triunghiulară numită spaţiul popliteu, în partea infero-internă a acestui triunghi popliteu, la circa 15 mm deasupra marginii externe a condilului intern se găseşte tuberculul supracondilian intern al lui Gruber pe care se inseră fasciculele mijlocii ale gemenului intern.

Modificările unghiului de înclinaţie şi declinaţie se repecurtează asupra atitudinii membrului inferior. Mărirea unghiului de înclinaţie are ca rezultat ducerea membrului inferior în abducţie (coxa valga). Invers, micşorarea lui imprimă adducţia membrului inferior (coxa vara). Mărirea unghiului de declinaţie pune membrul inferior în rotaţie medială. Micşorarea sau reducerea lui la zero duce, membrul inferior în rotaţie laterală.

Greutatea corpului se transmite de la bazinul osos la membrul inferior liber prin colul femurului. Direcţia forţelor ce se transmit solicită din partea colului o mare rezistenţă, ceea ce explică arhitectura lui trabeculară deosebit de complexă, alcătuită dintr-un sistem de bolţi. După vîrsta de 50 de ani, sistemul trabecular începe să se resoarbă, iar cavitatea medulară se continuă în epifiza superioară. Greutatea corpului şi resorbţia osoasă favorizează fracturile colului. Formarea calusului fiind mai dificilă aceste fracturi au un caracter foarte grav.

PalpareaDin femur se poate palpa: două treimi superioare ale feţei externe a diafizei

femurale, între vastul extern şi bicepsul crural; din epifiza proximală se poate palpa doar trohenterul şi anume: faţa externă şi marginile superioară anterioară şi posterioară; iar din

47

OSTEOLOGIE

epifiza distală se poate palpa condilii femurali cu tuberozităţile şi marginile lor posterioare. Condilul intern se palpează cel mai uşor în extensie, în flexie ascunzându-se după muşchiul vastul intern.

Punere în poziţieElemente de reper:

capul femurului linia aspră a diafizei femurale.

Se poziţionează supero-intern capul femurului, posterior se aşează marginea rugoasă a diafizei femurale iar inferior se va aşeza condilii femurului.

ROTULA sau PATELA(PATELLA)

Este un os scurt turtit în sens antero-posterior, fiind situat pe faţa anterioară a articulaţiei genunchiului. Are o formă triunghiulară, cu două feţe, una anterioară şi alta posterioară, o bază în sus, un vârf în jos şi două margini, una laterală şi alta medială.

Faţa anterioară a rotulei este convexă şi prin intermediul bursei seroase perirotuliene vine în raport cu tegumentele. Prezintă pe suprafaţa sa o serie de striaţiuni verticale care îi conferă un aspect fibroid, striat.

Faţa posterioară a rotulei este articulară, fiind împărţită de către o linie ce trece la unirea unei pătrimi inferioare cu trei pătrimi superioare, în două porţiuni: una superioară articulară care vine în contact cu trohlea femurală, şi alta inferioară, rugoasă care vine în raport cu stratul celulo-adipos care o separă de articulaţia genunchiului. Porţiunea superioară prezintă în porţiunea mijlocie o creastă verticală care corespunde gâtului trohleei femurale, iar lateral două faţete care corespund faţetelor articulare ale condililor. Faţeta externă este mai mare decât cea internă.

Baza rotulei (basis patellae) are formă triunghiulară cu vârful superior, şi este înclinată de sus în jos şi dinapoi înainte. În partea anterioară dă inserţie tendonului qvadricepsului iar în porţiunea posterioară este acoperită de cartilagiu hialin şi vine în raport cu concavitatea articulară.

Vârful rotulei (apex patellae) este îndreptat inferior, pe el inserându-se ligamentul rotulian.

Marginile laterale ale rotulei descriu fiecare, de la bază la vârf, câte o semicircumferinţă. Pe aceste margini se inseră fasciculele inferioare ale muşchilor vaşti şi ligamentele colaterale sau aripioarele rotulei.

PalpareaDin rotulă se poate palpa toată faţa anterioară, marginile, şi mai puţin baza şi vârful.

Atunci când muşchii sunt relaxaţi rotula se palpează cu uşurinţă, fiind reperată prin deplasările laterale şi verticale pe care le execută.

48

OSTEOLOGIE

Punere în poziţieElemente de reper:

baza osului faţa articulară.

Se poziţionează superior baza osului şi posterior faţa lui articulară. Extern se aşează porţiunea cea mai lată a rotulei.

2. GAMBA

Scheletul gambei este format din două oase, unul situat lateral şi mai subţire, numit peroneu sau fibula, şi unul situat medial, mai gros, numit tibia.

La formarea articulaţiei genunchiului, pe lângă femur, tibie şi peroneu mai ia parte un alt os, numit rotula.

TIBIA(TIBIA)

Os lung, pereche şi nesimetric, situat medial faţă de peroneu şi interpus între femur şi oasele piciorului, are o formă de “S” italic, prezentând superior o curbură cu concavitatea laterală, iar inferior o altă curbură cu concavitatea medială. La fel ca şi femurul este torsionat în axul său. Prezintă o diafiză şi două epifize.

Diafiza tibiei.Are o formă de prismă triunghiulară cu trei feţe, madială, laterală şi posterioară, şi

trei margini, anterioară, postero-internă şi postero-externă.

49

OSTEOLOGIE

Faţa medială sau internă a diafizei tibiale vine în raport cu tegumentele şi este plană în două treimi superioare şi convexă în treimea inferioară. În partea superioară se inseră tendoanele celor trei muşchi care formează laba de gâscă: semitendinosul, croitorul şi dreptul intern (pes ansenius).

Faţa laterală sau externă a diafizei tibiale estre concavă în două treimi superioare unde se inseră muchiul tibial anterior şi devine convexă în treimea inferioară unde înconjură osul dinapoi înainte şi dinafară înăuntru, pentru a deveni anterioară, urmând astfel direcţia tendoanelor extensorilor care alunecă pe ea.

Faţa posterioară a diafizei tibiale este împărţită în două porţiuni inegale, de o creastă oblică de sus în jos şi dinafară înăuntru, numită linia oblică a tibiei, şi care se află în partea superioară a tibiei. Pe interstiţiul acestei linii, numită şi linia solearului ( linea musculi solei), se inseră muşchiul solear, pe buza sa superioară se inseră muşchiul polpiteu, iar pe buza inferioară se inseră muşchii tibial posterior şi flexorul comun al degetelor. Porţiunea tibială situată deasupra liniei oblice are o formă triunghiulară şi este acoperită de muşchiul polpiteu. Porţiunea situată distal liniei oblice este ea însăşi împărţită în două, prin intermediul unei creste verticale. Medial acestei creste verticale se inseră muşchiul flexor comun al degetelor iar lateral acestei creste verticale se inseră muşchiul tibial posterior. Tot aici se găseşte şi gaura nutritivă a osului.

Marginea anterioară a diafizei tibiale are formă de “S” italic, este rotunjită la cele două extremităţi ale ei şi foarte ascuţită pe miloc, numindu-se şi creasta tibiei. Superior se îndreaptă către porţiunea laterală a tuberculului anterior al tibiei, iar inferior se îndreaptă oblic inferior şi intern terminându-se pe maleola medială.

Marginea medială a diafizei tibiale este mai pronunţată în porţiunea inferioară. Pe această margine se inseră aponevroza gambieră şi fascicole din muşchiul flexorul comun al degetelor.

Marginea laterală a diafizei tibiale dă inserţie ligamentului interosos care uneşte tibia cu peroneul. Această margine se bifurcă în porţiunea inferioară, cuprinzând între liniile de bifurcaţie un spaţiu triunghiular, înspre vârful căruia se inseră o serie de ligamente care unesc tibia cu peroneul, iar înspre baza lui se găseşte o faţetă articulară pentru articulaţia tibio-peronieră inferioară.

Epifiza superioară a tibiei are o formă cuboidală, cu şase feţe şi este foarte voluminoasă.

Faţa superioară a epifizei proximale a tibiei este formată din doi condili, unul lateral (condylus lateralis) şi altul medial (condylus medialis). Condilii prezintă o faţă superioară comună şi o circumferinţă.

Faţa superioară a condililor tibiali se mai numeşte şi platoul tibial şi este formată din două suprafeţe articulare, una laterală mai lăţită şi alta medială mai scobită şi mai lungă, uşor scobite în centrul lor, numite cavităţile glenoide ale tibiei şi destinate articulării cu condiliii femurali. Fiecare cavitate glenoidă prezintă o margine periferică semicirculară şi o margine mediană care prezintă în partea ei mijlocie doi tuberculi osoşi ( tuberculum intercondylare mediale şi tuberculum intercondylare laterale) care măresc lăţirea cavităţilor glenoide şi care formează împreună cu masivul osos de la baza lor spina tibiei (eminenţa intercondylaris). Spina tibiei este mai apropiată de planul posterior al osului decât de planul anterior. Între cele două cavităţi glenoide, anterior şi posterior spinei

50

OSTEOLOGIE

tibiale se găsesc două suprafeţe triunghiulare rugoase, una anterioară orizontală numită prespinală (area intercondylaris anterior) şi alta posterioară şi foarte înclinată postero-inferior numită suprafaţa retrospinală (area intercondylaris posterior). Pe aceste suprafeţe pre şi retrospinală se inseră ligamentele încrucişate ale articulaţiei genunchiului. Condilul medial este mai voluminos ca cel lateral şi prezintă în partea posterioară o fosetă în care se inseră tendonul direct al muşchiului semimembranos, iar anterior acesteia se găseşte un şanţ orizontal care merge paralel cu rebordul glenoidian şi care este străbătut de tendonul orizontal al aceluiaşi muşchi. Inferior acestui şanţ se inseră ligamentul lateral intern al articulaţiei genunchiului. Condilul medial prezintă în porţiunea postero-externă o faţetă articulară pentru capul peroneului, îndreptată postero-inferior.

Aceşti doi condili ai tibiei sunt alipiţi pe linia mediană şi despărţiţi posterior printr-un şanţ care este de fapt suprafaţa retrospinală. În partea anterioară unde sunt fuzionate se găseşte o suprafaţa triunghiulară perforate de foarte multe găuri, cu baza în sus şi vârful în jos. În vârful acestei suprafeţe triunghiulare se găseşte tuberculul anterior al tibiei, pe care se inseră ligamentul rotulian. Lateral de tuberculul anterior se găseşte o proeminenţă numită tuberculul lui Gerdy, unde se inseră tractusul iliotibial şi pe care îşi are originea muşchiul tibial anterior.

Epifiza inferioară a tibiei este mai puţin voluminoasă decât cea proximală şi are formă cubică cu 6 feţe: superioară, inferioară, anterioară, posterioară, internă şi externă.

Faţa inferioară se articulează cu trohleea astragaliană şi prezintă pe linia mediană o creastă antero-posterioară care corespunde gâtului trohleei şi două faţete care corespund celor doi versanţi ai trohleei astragaliene.

Faţa anterioară este plană, continuă faţa externă a diafizei tibiale şi vine în raport cu tendoanele extensorilor.

Faţa posterioară prezintă în porţiunea externă un şanţ oblic prin care trece tendonul flexorului lung al degetului mare.

Faţa laterală are formă triunghiulară şi se găseşte situată între cele două linii de bifurcaţie inferioară a marginii externe a tibiei. Vârful ei este rugos, pentru inserţiile ligamentare iar spre baza ei devine netedă pentru a se articula cu maleola peronieră (internă).

Faţa medială se prelungeşte inferior cu o apofiză voluminoasă numită maleola internă (malleolis medialis). Faţa internă a acesteia este netedă şi vine în raport cu pielea. Faţa externă a maleolei interne este articulară şi se articulează cu faţa internă a astragalului. La nivelul marginii posterioare a maleolei interne se găseşte un şanţ, prin care trec tendoanele tibialului posterior şi a flexorului comun al degetelor. Vârful maleolei dă inserţie ligamentului lateral intern a articulaţiei gâtului piciorului.

PalpareaTibia este cel mai apropiat os de tegument din corpul uman, putându-se palpa cu

uşurinţă: din epifiza proximală: tuberozităţile internă şi externă, tuberculul anterior şi tuberculul tibialului anterior; din diafiză: faţa internă în întregime, marginea anterioară şi marginea internă; iar din epifiza distală se poate palpa faţa internă a maleolei interne, marginile şi vârful.

51

OSTEOLOGIE

Punere în poziţieElemente de reper:

- cavităţile glenoide- creasta tibiei- maleola internă

Se poziţionează superior cavităţile glenoide şi infero-intern maleola internă. Creasta tibiei se poziţionează anterior.

PERONEUL (FIBULA)(FIBULA)

Os lung, pereche şi nesimetric. Este situat lateral şi posterior tibiei, şi este format şi el din epifize şi o diafiză.

Diafiza peroneului are formă de prismă triunghiulară cu trei feţe şi trei margini.Faţa laterală a diafizei peroneului în porţiunea superioară are formă de jgheab, aici

inserându-se muşchiul lungul şu scurtul peronier lateral, iar în porţiunea inferioară această faţă este împărţită de o creastă oblică postero-inferior şi care pleacă de la marginea superioară a peroneului, în două porţiuni, una posterioară în formă de şanţ prin care trec tendoanele muşchilor peronieri şi alta anterioară triunghiulară plană care vine în raport cu tegumentele.

Faţa medială a diafizei peroneului este mai subţire la cele două extremităţi şi mai groasă în porţiunea mijlocie. Prezintă pe suprafaţa sa creasta interosoasă pe care se inseră ligamentul interosos, care porneşte din porţiunea superioară a marginii anterioare şi apoi are o direcţie postero-inferioară formând cu marginea anterioară un unghi foarte ascuţit. Creasta interosoasă împarte faţa medială a peroneului în două porţiuni: una anterioară ei pe care se inseră muşchiul extensor comun al degetelor, muşchiul peronier anterior şi muşchiul extensor propriu al halucelui, şi o porţiune posterioară mai largă ca cea anterioară pe care se inseră muşchiul tibial posterior.

Faţa posterioară a diafizei peroneului este convexă şi rugoasă. În porţiunea superioară se inseră muşchiul solear iar în porţiunea mijlocie muşchiul flexor propriu al halucelui. Tot în porţiunea mijlocie se găseşte şi gaura nutritivă a osului.

Marginea anterioară a diafizei peroneului se mai numeşte şi creasta peroneului. În porţiunea inferioară se bifurcă cuprinzând între cele două linii de bifurcaţie o suprafaţă triunghiulară pe care am descris-o la faţa externă a osului.

Marginea medială a diafizei peroneului este mai ascuţită în porţiunea mijlocie. Pe ea se inseră muşchii tibial posterior şi septul fibros care separă acest muşchi de muşchiul flexor propriu al halucelui.

Marginea laterală a diafizei peroneului este mai ascuţită în porţiunea inferioară, pe ea inserându-se septul fibros care separă muşchii din loja externă a gambei de cei din loja posterioară.

Epifiza proximală a peroneului sau capul peroneului (caput fibulae) prezintă în porţiunea internă o faţetă articulară pentru tuberozitatea externă a tibiei (facies articularis capitis fibulae). Postero-lateral de această faţetă articulară se găseşte o apofiză în formă de

52

OSTEOLOGIE

piramidă numită apofiza stiloidă a peroneului, marginea posterioară a acestei apofize confundându-se cu marginea posterioară a faţetei articulare, iar marginea ei anterioară ia forma unei faţete triunghiulare fiind foarte largă şi datorită poziţionării ei ia numele de faţeta prestiliană. Pe apofiza stiloidă şi pe faţeta prestiliană se prinde tendonul inferior al muşchiului biceps crural, iar medial de acesta se inseră ligamentul lateral extern a articulaţiei genunchiului.

Epifiza distală a peroneului este formată dintr-o proeminenţă voluminoasă în formă de piramidă triunghiulară numită maleola laterală (malleolus lateralis), care se află situată pe un plan mai posterior şi mai inferior decât maleola medială. Maleola laterală prezintă trei feţe: internă, antero-externă şi postero-externă, şi trei margini: anterioară, externă şi posterioară.

Faţa internă a maleolei laterale a peroneului prezintă de sus în jos următoarele formaţiuni anatomice: mai întâi o suprafaţă rugoasă pe care se inseră ligamentele ce unsesc peroneul cu tibia, urmează apoi o faţetă articulară care se va articula cu faţa externă a tibiei şi a astragalului; postero-superior acestei faţete articulare se găseşte o fosetă profundă (fossa malleoli lateralis) în care se inseră ligamentul peroneo-astragalian posterior.

Faţa antero-externă a maleolei laterale este convexă şi vine în raport cu tegumentele.Faţa postero-externă a maleolei laterale prezintă pe ea un şanţ vertical pein care trec

tendoanele muşchilor peronieri.Marginea anterioară a maleolei laterale. În partea superioară a acestei margini se

inseră ligamentul anterior a articulaţiei tibio-peroniere inferioare iar în partea inferioară se inseră ligamentul peroneo-astragalian anterior.

Marginea externă a maleolei laterale formează buza anterioară a şanţului peronierilor.

Marginea posterioară a maleolei laterale pe care se inseră ligamentele posterioare ale articulaţiei tibio-peroniere inferioare.

Baza maleolei laterale face corp comun cu osul, iar vârful este împărţit în doi tuberculi de către un şanţ în care se inseră ligamentul peroneo-calcanean. La maleola laterală, tuberculul posterior al vârfului coboară mai jos decât cel anterior.

PalpareaCea mai mare parte a peroneului este acoperită de muşchi nefiind palpabilă. Din

peroneu se pot palpa: capul peroneului – atunci când este în poziţie obişnuită sau în semiflexie, maleola externă – şi anume faţa externă, vârful şi marginile, treimea inferioară a feţei externe a diafizei peroniere, treimea superioară a feţei posterioare.

Punere în poziţieElemente de reper:

maleola externăSe poziţionează inferior maleola externă şi se aşează medial faţa ei articulară iar

foseta posterioară feţei articulare se poziţionează către posterior.

53

OSTEOLOGIE

3. ICIORUL

Scheletul piciorului este format din 26 de oase împărţite ca şi la mână în trei grupe: 7 oase tarsiene, 5 oase metatarsiene şi 14 falange, câte trei pentru fiecare deget cu excepţia degetului mare al piciorului, numit haluce, care are doar 2 falange.

OASELE TARSIENE sau TARSUL(TARSUS)

Oasele tarsiene la fel ca şio la mână sunt aşezate pe două planuri: un plan posterior format de astragal sau talus în sus şi de calcaneu în jos, şi un plan anterior format lateral de cuboid şi medial de scafoid sau navicular care

are în faţa sa anterioară cele trei cuneiforme.

ASTRAGALUL sau TALUSUL (TALUS)

Este un os scurt situat dedesubtul oaselor gambei şi deasupra calcaneului, fiind format din trei porţiuni: o porţiune posterioară numită corp, o porţiune anterioară rotunjită numită cap şi o porţiune intermediară numită col. Prezintă o formă cuboidă cu şase feţe: superioară, inferioară, anterioară, posterioară, laterală şi medială. Corpul formează cu colul două unghiuri: unghiul de declinaţie şi unghiul de înclinaţie, unghiuri ce se formează prin faptul că, la acest os, colul nu continuă direcţia corpului, ci este înclinat în jos şi medial. Unghiul de înclinaţie este deschis în jos şi are în medie 115°. Unghiul de declinaţie este deschis medial şi are 158°.

Faţa superioară este formată posterior de o suprafaţă articulară patrulateră în formă de trohlee numită trohleea astragaliană destinată articulării cu tibia. Trohleea astragaliană se continuă lateral şi medial cu faţete articulare pentru maleola externă şi internă. Înaintea trohleei astragaliene se găseşte faţa superioară a colului astragalului care este foarte neregulată şi impregnată cu orificii vasculare.

Faţa inferioară se articulează cu calcaneul. Prezintă două faţete articulare, una antero-medială şi alta postero-laterală, între ele găsindu-se un şanţ profund şi rugos, oblic pe direcţia postero-anterioară şi medio-laterală, numit şanţul astragalian. Acest şanţ foarte îngust posterior şi foarte larg anterior, formează împreună cu partea corespunzătoare a calcaneului o escavaţie profundă numită scobitura calcaneo-astragaliană sau sinus tarsi.

Faţa laterală prezintă o faţetă articulară triunghiulară cu baza în sus spre marginea externă a trohleei astragalului, care este destinată să se articuleze cu maleola peronieră. Anterior şi posterior acestei faţete, faţa externă a astragalului este rugoasă, aici inserându-se ligamentele peroneo-astragalian anterior şi peroneo-astragalian posterior.

54

OSTEOLOGIE

Faţa medială prezintă în porţiunea superioară şi posterioară o faţetă articulară în formă de virgulă culcată cu capul înainte care este destinată să se articuleze cu maleola tibială. Anterior şi inferior acestei faţete, faţa medială a astragalului este rugoasă. Inferior acestei faţete se inseră fasciculul profund al ligamentului lateral intern a articulaţiei gâtului piciorului.

Faţa anterioară sau capul astragalului se articulează pe toată suprafaţa sa cu faţa posterioară a scafoidului.

Faţa posterioară este redusă la o simplă margine. În partea medială se găseşte un şanţ oblic inferior şi medial prin care trece tendonul muşchiului flexor propriu al halucelui. Acest şanţ este mărginit de două buze, una laterală şi alta medială. Buza laterală este mai pronunţată şi reprezintă osul trigonum a lui Bardeleben care s-a sudat la astragal. Pe el se inseră ligamentul peroneo-astragalian posterior şi ligamentul posterior a articulaţiei astragalo-calcaneene.

Punere în poziţieElemente de reper:

extremitatea rotundă faţa convexă.

Se poziţionează anterior extremitatea rotundă, superior faţa convexă şi lateral marginea acestei feţe care este mai ridicată.

CALCANEUL (CALCANEUS)

Calcaneul este cel mai mare os al tarsului, situat dedesubtul astragalului şi stând direct pe sol. Este un os scurt, alungit antero-posterior şi turtit în sens transversal, cu o formă cubică, neregulată, cu şase feţe: anterioară, posterioară, superioară, inferioară, externă şi internă.

Faţa superioară a calcaneului se articulează în două treimi superioare cu astragalul şi prezintă două faţete articulare:

una antero-laterală despărţită printr-un şanţ oblic înainte şi înafară numit şanţul calcanean. Acest şanţ formează împreună cu şanţul astragalian scobitura calcaneo-astragaliană.

în treimea posterioară faţa superioară a calcaneului este rugoasă şi vine în raport cu o masă celulară grăsoasă care separă tendonul lui Achile de articulaţia tibio-tarsiană.

Faţa inferioară a calcaneului prezintă în porţiunea externă doi tuberculi, unul medial şi altul lateral. Tuberculul medial este mai voluminos, pe ei vine şi se inseră muşchii scurt flexor plantar şi adductorul degetului mare. Pe tuberculul lateral se inseră abductorul micului deget. Anterior acestor doi tuberculi se găseşte o suprafaţă rugoasă pe care se inseră ligamentul calcaneo-cuboidian inferior şi care prezintă în porţiunea ei cea mai anterioară tuberozitatea anterioară, pe care se inseră fasciculul profund al ligamentului calcaneo-cuboidian inferior.

Faţa laterală a calcaneului vine în raport cu pielea iar la unirea treimii anterioare cu două treimi posterioare se găseşte tuberculul extern al calcaneului. Deasupra acestui

55

OSTEOLOGIE

tubercul se găseşte un şanţ oblic în jos şi înainte prin care trece tendonul muşchiului scurt peronier lateral. Dedesubtul tuberculului extern se găseşte un alt şanţ prin care trece tendonul lungului peronier lateral.

Faţa medială a calcaneului este foarte scobită şi formează şanţul calcaneu intern prin care trec muşchii, vasele şi nervii din regiunea posterioară a gambei în regiunea plantei. Superior, acest şanţ, este limitat de o ridicătură osoasă care se numeşte mica apofiza a calcaneului sau sustentaculum talis. La baza acestei apofize se găseşte un şanţ prin care trece tendonul flexorului propriu al halucelui, iar în marginea liberă se găseşte un alt şanţ prin care trece tendonul muşchiului flexor comun al degetelor.

Faţa anterioară a calcaneului prezintă o faţetă articulară pentru faţa posterioară a cuboidului. Această faţa articulară este susţinută de marea apofiză a calcaneului.

Faţa posterioară a calcaneului este rugoasă în jumătatea inferioară unde se inseră tendonul lui Achile, iar în jumătatea superioară este netedă fiind acoperită de o bursă seroasă care o desparte de acest tendon. Răspunde călcâiului.

Punere în poziţieElemente de reper:

extremitatea mai voluminoasă faţă convexă şi mai mare

Se poziţionează posterior extremitatea mai voluminoasă, superior faţa care prezintă două feţişoare articulare, lateral faţa care e mai convexă şi mai mare.

CUBOIDUL (OS CUBOIDEUM)

Este situat înaintea calcaneului, înapoia ultimelor două metatarsiene şi lateral de scafoid şi ultimul cuneiform.

Faţa superioară este plană şi acoperită de ligamente şi de muşchiul pedios.Faţa inferioară prezintă în porţiune mijlocie o ridicătură osoasă cilindrică, oblică

înainte şi lateral numită tuberozitatea sau creasta cuboidului pe care se inseră ligamentul calcaneo-cuboidian inferior. Această creastă împarte faţa inferioară a cuboidului în două porţiuni: o porţiune posterioară rugoasă pentru inserţii musculare şi ligamente şi o porţiune anterioară care prezintă un şanţ numit şanţul cuboidului, oblic înainte şi înafară prin care trece tendonul muşchiului lungul peronier lateral.

Faţa posterioară este formată în întregime dintr-o faţetă articulară pentru calcaneu. Această faţetă are formă triunghiulară cu baza în sus şi vârful în jos, care se prelungeşte cu apofiza piramidală a cuboidului.

Faţa anterioară este articulară, fiind împărţită de o creastă în două porţiuni care se vor articula cu al patrulea şi al cincilea metatarsian.

Faţa laterală vine în arport cu tegumentele marginii laterale a piciorului.Faţa medială sau medială prezintă două feţe, una anterioară pentru al treilea

cuneiform şi alta posterioară pentru scafoid.Punere în poziţie

Elemente de reper:

56

OSTEOLOGIE

faţa articulară cea mai mare faţa cu o creastă groasă

Se poziţionează posterior faţa articulară cea mai mare, inferior faţa cu o creastă groasă şi lateral faţa cea mai îngustă.

SCAFOIDUL sau NAVICULARUL (OS NAVICULARE)

Se găseşte situat înăuntru cuboidului, înaintea astragalului în înapoia celor trei cuneiforme. Este turtit antero-posterior şi este concav în porţiunea posterioară şi concav în porţiunea anterioară. Are o formă de barcă, şi i se descriu două feţe, două margini şi două extremităţi.

Faţa posterioară este concavă şi se articulează cu capul astragalului.Faţa anterioară este împărţită de două creste în trei faţete care se vor articula cu cele

trei cuneiforme.Marginea superioară corespunde feţei dorsale a piciorului.Marginea inferioară corespunde feţii plantare.Extremitatea internă este mai pronunţată decât extremitatea externă constituind

tuberculul scafoidului pe care se inseră tendonul principal al muşchiului gambier posterior.Punere în poziţie

Elemente de reper: faţa concavă extremitatea care prezintă un tubercul pronunţat.

Se poziţionează posterior faţa concavă, intern marginea cea mai lungă, iar inferior extremitatea care prezintă un tubercul pronunţat.

CUNEIFORMELE (OSSA CUNEIFORMIA)

Sunt în număr de trei, numite primul cuneiform, al doilea şi al treilea, mergând dinspre medial spre lateral.

Primul cuneiform sau marele cuneiform are forma unui cui cu baza inferior şi vârful superior. Posterior se articulează cu faţeta internă de pe faţa anterioară a scafoidului. Anterior se articulează cu baza primului metatarsian. Faţa laterală prezintă în porţiunea superioară două faţete articulare, una anterioară pentru cel de al doilea metatarsian şi alta posteruioară pentru cel de al doilea cuneiform. Faţa medială coresounde merginii interne a piciorului.

Al doilea cuneiform sau micul cuneiform are şi el forma unui cui cu baza în sus şi vârful în jos. Faţa posterioară se articulează cu faţeta mijlocie de pe faţa anterioară a scafoidului. Faţa anterioară se articulează cu al doilea metatarsian. Faţa internă se articulează cu primul cuneiform, iar faţa externă se articulează cu al treilea cuneiform.

Al treilea cuneiform sau mijlociul cuneiform are forma unui cui cu baza în sus şi vârful în jos. Faţa posterioară se articulează cu faţeta externă de pe faţa anterioară a

57

OSTEOLOGIE

scafoidului. Faţa anterioară se articulează cu al treilea metatarsian. Faţa internă prezintă două faţete articulare una anterioară pentru al doilea metatarsian şi una posterioară pentru al doilea cuneiform. Faţa externă prezintă şi ea două faţete articulare, una posterioară pentru cuboid şi alta anterioară pentru al patrulea metatarsian.

Palparea oaselor tarsieneOasele tarsului se pot palpa cu uşurinţă. Din calcaneu se poate palpa faţa posterioară

şi externă. Deasemeni este foarte vizibilă tuberozitatea calcaneului. Din rândul distal se poate palpa scafoidul cu tuberozitatea sa. Se mai poate palpa proeminenţa oaselor cuneiforme, iar la marginea externă a piciorului se poate palpa osul cuboid.

OASELE METATARSIENE sau METATARSUL(METATARSUS)

Sunt oase lungi, în număr de 5, fiecare prezentând o diafiză şi două epifize. Sunt numerotate medio-lateral de la I la V.

Diafiza metatarsienelor descrie o curbură cu concavitatea inferioară. Are formă de prismă triunghiulară, cu trei feţe: una superioară şi două laterale.

Epifiza proximală a metatarsienelor are forma unui cui cu baza patrulateră îndreptată în sus şi cu vârful în jos. Prezintă cinci faţete dintre care trei sunt articulare şi două nearticulare. Faţetele articulare sunt cele posterioară pentru oasele tarsului şi cele laterale pentru metatarsienele învecinate. Faţetele nearticulare sunt una superioară care corespunde feţei dorsale a piciorului şi alta inferioară care corespunde feţei ventrale (plantare) a piciorului.

Epifiza distală a metatarsienelor are forma unui cap articular, turtit în sens transversal. Se vor articula cu prima falangă.

Caracterele individuale ale metatarsienelor.Metatarsianul I este cel mai scurt şi cel mai gros. Baza osului se articulează cu

cuneiformul medial şi cu metatarsianul II. Pe bază se găseşte o tuberozitate pe care se inseră muşchiul peronier lung.

Metatarsianul II este cel mai lung. Baza lui se articulează cu toate cele trei cuneiforme respectiv cu metatarsianul I şi III.

Metatarsianul III. Baza se articulează cu cuneiformul lateral respectiv cu metatarsienele II şi IV.

Metatarsianul IV. Baza se articulează cu cuboidul şi cu cuneiformul lateral, respectiv cu metatarsienele III şi V.

Metatarsianul V. baza se articulează cu cuboidul şi cu metatarsianul IV. Baza prezintă lateral o tuberozitate care se poate palpa sub piele.

Palparea oaselor metatarsieneDin primul metatarsian se poate palpa capul şi extremitatea lui proximală. Din al 5-

lea metatarsian se poate palpa extremitatea proximală şi distală şi marginea externă. La sportivii de performanţă se pot palpa şi metatarsienele mijlocii.

Punere în poziţie

58

OSTEOLOGIE

Elemente de reper: epifiza care are forma unui cap articular faţa diafizei mai lată şi curbată

Se poziţionează anterior sau distal epifiza care are forma unui cap articular şi superior faţa diafizei mai lată şi curbată.

FALANGELE sau OASELE DEGETELOR(OSSA DIGITORUM PEDIS)

Falangele degetelor de la picior sunt în număr de 14 şi au aceeaşi conformaţie ca şi falangele de la degetele mâinii. Fiecare deget are trei falange, excepţie face degetul I care are doar două falange. Fiecare falangă prezintă un corp sau diafiză, o bază sau epifiza proximală şi un vârf sau epifiza distală. Degetele sunt numerotate medio-lateral de la I la V. Degetul I se mai numeşte haluce iar degetul V se mai numeşte degetul mic.

Falanga proximală este turtită transversal.Falanga mijlocie este scurtă, fiind formată aproape numai din bază şi cap.Falanga distală este mică, se termină în formă de potcoavă şi răspunde unghiei.

59