Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie,...

57
Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă Petru ŞTEFĂROI (psihologie, pedagogie, sociologie, management şi asistenţă socială) Secţiunea 1 Surse ale orientărilor umaniste din ştiinţele sociale...............................................2 Secţiunea 2 Orientarea umanistă în psihologie....................................................... ...................11 Secţiunea 3 Orientarea umanistă în pedagogie........................................................ .................13 Secţiunea 4 Orientarea umanistă în sociologie....................................................... ...................15 Secţiunea 5 Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

description

Secţiunea 1 Surse ale orientărilor umaniste din ştiinţele sociale...............................................2Secţiunea 2 Orientarea umanistă în psihologie..........................................................................11Secţiunea 3 Orientarea umanistă în pedagogie.........................................................................13 Secţiunea 4 Orientarea umanistă în sociologie..........................................................................15Secţiunea 5Psihoterapia umanistă............................................................................................19Secţiunea 6Metoda umanistă în educaţie şi procesul didactic................................................21Secţiunea 7Valori şi practici umaniste în management şi resurse umane............................23Secţiunea 8Asistenţa socială umanistă.....................................................................................26Bibliografie...............................................................................................................

Transcript of Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie,...

Page 1: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

Petru ŞTEFĂROI

(psihologie, pedagogie, sociologie, management şi asistenţă socială)

Secţiunea 1Surse ale orientărilor umaniste din ştiinţele sociale...............................................2

Secţiunea 2 Orientarea umanistă în psihologie..........................................................................11

Secţiunea 3 Orientarea umanistă în pedagogie.........................................................................13

Secţiunea 4 Orientarea umanistă în sociologie..........................................................................15

Secţiunea 5Psihoterapia umanistă............................................................................................19

Secţiunea 6Metoda umanistă în educaţie şi procesul didactic................................................21

Secţiunea 7Valori şi practici umaniste în management şi resurse umane............................23

Secţiunea 8Asistenţa socială umanistă.....................................................................................26

Bibliografie...............................................................................................................31

Colecţia electronicăPsihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 2: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

Secţiunea 1SURSE ALE ORIENTĂRILOR UMANISTE

DIN ŞTIINŢELE SOCIALE

Filosofia. Filosofia omului şi a fiinţei (umane). Fără nici o îndoială sursa esenţială a orientărilor umaniste din ştiinţele şi practicile sociale se află în filosofie, în special în filosofia fenomenologică şi existenţialistă.

Tema omului, a fiinţei umane în general şi ca persoană în special, şi-a făcut greu loc în primele reflecţii filosofice. Totuşi, într-un fel sau altul, prin preocupări şi teme mai mult sau mai puţin abstracte precum spiritul, morala, politica etc, aceasta a pătruns în dezbaterile filosofice din diferite perioade istorice. De altfel, istoria filosofiei consemnează o evoluţie derulată pe legităţi de contradicţie şi opoziţie a gândirii filosofice, în care tema omului, este tot mai prezentă cu cât ne apropiem de contemporaneitate.Temele metafizice, gnoseologice şi existenţialiste fundamentale precum existenţa, omul, libertatea, dreptatea, protocronismul, timpul, ordinea, fiinţa, binele, frumosul, Dumnezeu, fericirea, adevărul au constituit dintodeauna categorii şi realităţi „dialectice”, surse de dialog noetic, confruntare sau organizare doctrinară reactivă.

Problema existenţei (umane) a făcut parte din metafizica lui Platon şi Aristotel, în timp ce tema rostului omului în lume, fundamentelor sau dualităţii lumii, a omului ca fiinţă, sau existenţei în comunitate (fiinţă – existenţă) este frecventă şi în gândirea orientală, cu precădere în cea indiană (Hinduism, Jainism, Buddhism).

Mai apropiat de contemporaneitate tema omului a fost centrul interesului în filosofia Renaşterii sau în ceea ce s-a consacrat ca Umanismul, a fost prezentă şi în interiorul unor mari curente filosofice precum empirismul, jansenismul, idealismul - în secolul XVI, materialismul, fiziocraţia, enciclopedismul, senzualismul, criticismul, empirismul - în secolul XIX, eclectismul, evoluţionismul, pozitivismul, spiritualismul, filosofia reflexivă, idealismul subiectiv, idealismul obiectiv, idealismul dialectic - în secolul XIX, fie în confruntările doctrinare sau de idei dintre acestea. Este perioada care precede şi pregăteşte apariţia unor curente, cu

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 3: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

rezonanţe până în contemporaneitate precum personalismul, fenomenologia sau existenţeialismul. Gânditorul care se situaează la intretăierea celor două mari perioade filosofice este Emanuel Kant. Sursa căutărilor şi scrierilor filosofice ale lui Emanuel Kant o reprezintă paradigmaticile contrarii materie-spirit, ori realitate-raţiune, dar şi a omul concret, omul persoană.

Şi prin Auguste Comte (1999) interesul epistemologic-filosofic tinde să se deplaseze de pe teme abstracte, metafizice, universale precum raportul dintre materie şi spirit, existenţă-conştiinţă spre teme existenţiale, de la filosofia speculativă spre ştiinţa sau filosofia omului concret, determinat, „existent”, „particular”. Ontologia socială speculativă va fi încet înlocuită prin concepte precum structură socială, relaţii sociale, societate, comunitate, grup social, realitate socială, funcţionare socială - în sociologie, conţinut psihic, fapt psihic, funcţii psihice, inconştient, mecanism psihic, sfere sau niveluri psihice (sfera afectivă, sfera cognitivă etc), tip psihologic, personalitate - în psihologie, specific etnic, limbă, simbol, cultură, esenţă/natură umană - în antropoligie, în timp ce gnoseologia se va orienta spre metodologie şi experiment (cercetarea ca sursă de cunoştere a realităţii, existenţei).

Curentul filosofic care a conceptualizat aceste mutaţii cruciale fiind fenomenologia, în principal prin Husserl. Prin fenomenologie şi conştiinţa, viaţa psihică sau personalitatea devin existenţe, obiecte în sine de reflecţie filosofică şi ştiinţifică şi nu doar reprezentări convenţionale ori epifenomene.

Gândirea şi metoda fenomenologică au făcut posibilă apariţia existenţialismului. Îşi are în principal sursa în fenomenologia lui Husserl şi este legat de numele unor mari gânditori precum Kierkegaard, Heidegger, Sartre, Simone de Beauvoir, Maurice Merleau-Ponty. A făcut din studiul omului şi existenţiei sale sociale concrete teza sa constituţională, contribuind şi la constituirea unei orientări fenomenologice şi în ştiinţele sociale, în principal prin Schultz sau Weber (Buzărnescu, 1995: 130). Este, alături de fenomenalism, sursa filosofică principală a orientărilor umaniste din aceste ştiinţe. Se afirmă prin creştererea interesului pentru cercetarea realităţii sociale şi umane concrete.

A impus primatul existenţei omului ca individ şi unicitate în societate. Fiinţa (omul) nu există aprioric, nu este o abstracţiune filosofică sau un număr statistic, ea se construieşte existenţial, în parametri de timp şi spaţiu, cu atributele lui aici, acum, astfel, într-un context sociouman existenţial determinat (Sartre, 2000). Fiinţa

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 4: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

(umană), aşa cu este ea, rezultă din asimilarea ontogenetică a experienţelor sociale, din interacţiunea cu celălalt concret. Fiind, un produs al mediului, existenţei, trăirilor contingente fiinţa se va lega ombilical de acestea, constituind o unitate ontologică cu mediul.

Pe lângă faptul că existenţialismul a adus în prim-planul dezbaterilor problema existenţei umane, a existentului uman concret, a fiinţei umane unice, singulare aduce contribuţii semnificative şi căutărilor filosofice, psihologice, sociologice sau antropologice privind limitele fiinţei umane concrete în context social şi istoric, vulnerabilitatea, suferinţa, fragilitatea fiinţei umane şi a mediului în care convieţuieşte. Conştiinţa nefiinţei şi a vulnerabilităţii sale sociale este o permanentă sursă de nesiguranţă, instituind, o stare permanentă de angoasă, anxietate existenţială şi neadaptare socială (Frankl, 2009).

Spre deosebire de alte „fiinţe”, regnuri, specii, etc. fiinţa umană este, generic vorbind, „în construcţie”; antropogeneza, preistoria, istoria, cultura, civilizaţia sunt căi către fiinţă. Este motivul pentru care putem spune că gradul de entropie, nesiguranţă, anxietate sunt foarte ridicate, fiecare individ este o treaptă, încă o încercare pe care fiinţa o face pentru a „a ieşi din ascundere” (Heidegger, 1995). Entropia este maximă în fazele ontice incipiente (copilăria, adolescenţa) şi scade odată cu dezvoltarea structurilor personale (existentul). Tot procesul de creştere şi formare a fiinţei umane este marcat de tensiune şi conflicte ontologice (existenţiale), cruciale, sursa acestora este atât condiţia libertăţii şi conştiinţa limitei cât şi inegalitatea de forţe între existenţă (societate/valori) şi fiinţă (individul psihologic) – inconsistenţă ontologică (V. Frankl, 2009).

Totuşi, fiinţa umană are posibilitatea, prin libertatea care-l caracterizează (Heidegger, 1995), prin judecată, imaginaţie, conştiinţă, voinţă, să-şi conducă şi să-şi construiască propriul destin conform aspiraţiilor (Sartre, 2000). Pentru subiect este o alegere dar şi o luptă între fiinţă şi nefiinţă, între viaţă şi moarte, între excludere şi adaptare socială. Astfel, fiinţa se descrie bipolar, cu un pol negativ - suferinţa, inadaptarea socială, ce pot conduce la marginalizare sau chiar sinucidere şi cu un pol pozitiv - fericirea, realizarea personală şi socială, împlinirea, adaptarea socială.

Existenţialismul se regăseşte efectiv, în mod direct sau indirect, prin conceptele specifice, în ştiinţele şi practicile sociale pe care le-a redimensionat (Kril, 1978).

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 5: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

Teoria sistemelor complexe (haosului). Ca paradigmă epistemologică teoria sistemelor complexe (haosului) este legată de numele matematicianului Henri Poincare. Consacră abordarea multidimensională şi deschiderea spre noi obiective sau reprezentări (Codreanu, 2007). De asemenea, considerăm că această paradigmă epistemologică permite operarea cu succes şi în reprezentarea umanistă a problemei sociale sau clientului. De exemplu, Christopher G. Huston (1999), inspirându-se din teoria haosului, sau a sistemelor complexe, cum mai este cunoscută, propune abordarea problemei sociale prin paradigme mai complexe decât cele consacrate, luându-se în calcul şi alţi factori decât cei consacraţi în calificarea unei situaţii de dificultate şi proiectarea soluţiilor/metodelor adecvate. Acesta nu contestă validitatea paradigmelor clasice, construite în logica teoriei generale a sistemelor, dar semnalează pericolul nesurprinderii unor dinamici ale sistemului social sau cultural, mai ales cele de calitate şi de profunzime, prin paradigme logice sau matematice relativ simple, elementare. Societatea, comunitatea, grupul social, familia, problema socială, situaţia de dificultate, personalitatea, clientul sunt entităţi mult mai complexe decât le pot modela paradigmele clasice ale teoriei sistemelor. Primul factor „imprevizibil” şi greu controlabil îl constituie însăşi personalitatea umană. După Huston, teoria sistemelor tinde să standardizeze persoana (clientul), neluând în calcul toate valenţele şi dimensiunile acesteia (Body-Soul-Spirit). Ori, cum, de fapt, organizaţia socială este o alcătuire de persoane (personalităţi), neglijarea variabilei personalitate poate conduce la dinamici imprevizibile şi apariţia unor situaţii problemă imposibil de cuprins într-un tablou diagnostic convenţional. Aşadar, ceea ce se reproşează abordărilor de tip clasic, îndeosebi în definirea, reprezentarea şi abordarea clientului, este neglijarea variabilei personalitate (eu, conştiinţă, dimensiune spirituală etc.).

Teoria sistemelor emergente. Sistemele emergente caracterizează în principal entităţile organice, sociale sau umane. Orice existenţă de acest fel este produsul unei geneze, dinamici, evoluţii care parcurge nişte etape: de contact, achiziţie, structurare şi constituire. După constituire urmează instituirea şi în final endemizarea/ ontificarea sa, adică atingerea stadiului teleologic de fiinţă. Procesele pot depăşi uneori legile şi principiile „naturale”, fizice cunoscute. Nu negăm rolul acestora, sunt necesare fenomenelor fizice, biologice şi psihice elementare dar considerăm că „spaţiul” uman subiectiv se formează, dezvoltă,

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 6: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

funcţionează şi după principiile emergenţei şi altora subiacente acestuia: principiile transmergenţei, telegenţei, conmergenţei sau imergenţei.

Transmergenţa reprezintă însuşirea şi capacitatea proceselor şi fenomenelor onto-subiective personale de a se desfăşura simultan, în „spaţiu”, fără limitări şi bariere fizice, spaţiale şi de organizare. Concomitent în acelaşi spaţiu subiectiv-personal se pot constitui şi manifesta mai multe formaţiuni, indiferent de natura, stadiul sau nivelul la care se găsesc. Constituirea şi funcţionarea onto-formaţiunilor transced organizările şi formaţiunile deja constitute, le atrag şi antrenează în procesele de constituire şi instituire a noilor formaţiuni, fără să le altereze. Gradul de liberate este foarte mare, numărul combinaţiilor şi facilităţilor de structurare şi „formatizare” este aproape nelimitat.

Telegenţa înseamnă cam acelaşi lucru, însă priveşte latura temporală a proceselor şi fenomenelor. În universul onto-personal experienţele şi trăirile nu au totdeauna un reper temporal determinat. Constituirea şi funcţionarea formaţiunilor se realizează fără bariere temporale, o experienţă de cu zece ani în urmă se poate actualiza şi integra uşor întro formaţiune în constituire, după cum o experienţă actuală poate redimensiona onto-gestalturi de mult înscrise în arhitectura psihologică a persoanei. Telegenţa reprezintă şi calitatea proceselor onto-personale de a decurge în raport de un proiect şi nu de o necesitate contingentă. Omul este ceea ce doreşte şi tinde să fie nu numai ceea ce este în prezent. Prezentul este negat ca o insuficienţă sau neîmplinire. Procesele reflectă mai degrabă caracteristici ale proiectului decât ale situaţiei „obiective”. Imergenţa reprezintă propietatea personalităţii/sufletului de a se autodezvolta din resurse exclusiv proprii.

În concluzie, transmergenţa facilitează „formatizarea”, experienţa şi trăirea liberă contingentă, logistică iar telegenţa pe cea istoric-proiectivă. Conmergenţa antrenează transmergenţa, telegenţa, imergenţa şi promergenţa şi reprezintă tendinţa formaţiunilor şi proceselor de se organiza şi concentra „tematic” în formaţiuni, reflectând inerenţa unor funcţii, dincolo de orice limitări de ordin „logistic” sau temporal. Este proprietatea subiectiv-personală determinantă în procesul de onto-formatizare. Precizăm faptul că în pofida terminologiei, în unele cazuri, cu accente filozofice/metafizice sau mistice teoria noastră este concepută doar în cadrele ştiinţei, cu apel la filozofia, terminologia, cultura ştiinţifică şi psihologică consacrate, se bazează şi pe experienţa psiho-logică şi profesională personală. Nu contestă forma, orientarea actuală a psihologiei (psihologiei

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 7: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

genetice), îi foloseşte limbajul, teoriile şi paradigmele, dar caută şi să adauge o nouă latură, adică suportul ontic-psihologic personal, subiectiv-individual, id-ul psihologic, ontosul personal, constituit ontogenetic, “FIINŢA”, care credem noi lipseşte în momentul de faţă paradigmei de bază a psihologiei ca ştiinţă, chiar dacă prim ramuri precum psihologia pozitivă, umanistă, logoterapia, psihologia ecologică etc se fac progrese consemnabile în „reabilitarea” ei.

Teoriile ecologiei sociale. Propun reprezentarea şi abordarea clientului în context social şi familial concret, natural (Rorhery, 2007). După Murray Bookchin, filozof american politic si social, in anii 1960, ecologia socială are rolul de a înlocui atitudinea noastra dominatoare, cu o atitudine plină de etică şi responsabilitate, o atitudine ce reflectă cu adevărat rolul nostru in societate, acela de a crea o lume mai bună pentru toti locuitorii planetei. Aceasta atitudine este descrisă de ecologiştii sociali ca fiind “o respiritualizare a lumii naturale”. Conform spuselor lui Bookchin, fiinţele umane sunt doar nişte primate foarte inteligente, ele sunt o expresie a naturii. Conştiinţa umană joacă un rol cheie în ecologia socială, ea reprezintă rezultatul unei naturi ce doreşte să dobândească cât mai multe cunoştiinţe.

Teoriile ecologiei sociale promovează schimbarea valorilor existente. O asemenea schimbare ar însemna o transformare a mentalităţii noastre dominatoare într-o mentalitate complementară, în care rolul nostru în lume ar fi unul creator, ce ajută mediul înconjurator. Într-o ecologie socială ierarhia politică impune o societate bazată pe valori comune, pe ajutor reciproc, pe sprijinirea mediului, aproapelui. Persoanele din aceasta societate nu ar face diferenţa dintre interesele comunităţii şi interesele personale.

Cultura reprezintă un model dar şi un rezervor inepuizabil de resurse spirituale şi epistemologice în practica socială contemporană. Pe de o parte pentru că multe probleme sociale şi umane îşi au ca explicaţie aspecte de ordin cultural, dar mai ales pentru că atât problema căt şi procesul de intervenţie ameliorativă se desfăşoară inevitabil în cadrele şi condiţiile unei culturi, generic-umane sau specifice.

Dacă în sens larg cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale, ştiinţele, artele, credintele, obiceiurile dintr-o comunitate socioumană, imprimând persoanelor sau grupurilor modele specifice de gândire, simţire şi actiune ne dăm seama de importanţa factorului cultural şi, în consecinţă uman, în

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 8: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

procesul de definire a misiunii şi valorilor în practicile sociale. Iar dacă se reprezintă cultura ca o paradigmă ancestrală şi istorică a conceptului ontologic de om atunci se va concluziona că nu se poate concepe o teorie sau o practică socială, de pe poziţii umaniste, cu prioritializarea rolului fiinţei umane (persoanei), fără a se antrena marile concepte şi valori cultural-antropologice universale sau specifice unor domenii culturale precum literatura, teatrul, cinematografia sau artele plastice.

Prin personaje, situaţii dramatice, situaţii de dificultate, conflicte, sentimente, pasiuni, trăiri, iubiri, eroi, tragedii arta reflectă complexitatea dramatică şi tragică dar şi sublimă a existenţei socioumane a persoanei, oferind în multe cazuri nu doar modele ci şi soluţii. Valorile estetice precum frumosul, armonia sau echilibrul sunt obiective ale intervenţiei ameliorative, personalitatea frumoasă, echilibrată, optimală, spirituală, comunitatea umană organizată după principii estetice sunt condiţii care favorizează dezvoltarea personală, creativitatea, adaptarea şi integrarea socială, evitarea marginalizării şi apariţiei problelor sociale ori umane. Imaginaţia, creativitatea, ingeniozitatea, măiestria profesionistului social în procesul de intervenţie ameliorativă nu este diferit de măiestria sculptorului în a construi un grup statuar armonios sau a marelui Leonardo da Vinci care a pictat Gioconda.

Nu s-ar putea constitui o reprezentare integrală a valorii de om, a conceptului de normalitate şi a idealului umanităţii fără a integra tot ceea ce oferă arta, ştiinţa, antropologia, etnologia. Din această unitară şi ancestrală reprezentare a fiinţei umane îşi extrage şi practica socială umanistă valorile, teoriile, metodele şi practicile definitorii, iar valoarea fundamentală, crucială este cea de OM, înţeles în sensul generic cât şi în cel de persoană, fiinţă umană concretă, contextuală - socială, religioasă, morală, biologică, ludică etc. Din reprezentarea plastică culturală universală, nomologică practica socială îşi extrage valorile, idealurile, teoriile generale iar din cea contextuală, ideografică metodele şi practicile. La nivelul teoriei generale cultura se regăseşte prin valori precum armonie socială şi culturală, armonia personalităţii, unitatea omului, umanităţii şi culturii, solidaritatea umană etc. La nivelul persoanei sau contextului se operează tot mai frecvent cu termeni precum specific cultural local, regional sau local, obiceiuri şi ritualuri specifice, multiculturalism, interacţionism cultural, cultură organizaţională, nivel şi/sau specific cultural al clientului, aptitudini/deprinderi

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 9: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

culturale şi multiculturale ale profesionistlui social, toleranţă culturală, etică profesională etc.

Concluzionăm că, fără nici o îndoială, cultura, prin toate domeniile şi perspectivele ei (axiologică, ontologică, antropologică, sociologică, spirituală, epistemologică, psihologică, informaţională, comunicaţională, semiologică, creativă etc) este prezentă şi parte a practicii sociale contemporane, imprimându-i valori şi practici, teorii şi soluţii, oferindu-i modele şi resurse inepuizabile. Prin tradiţii, obieceiuri, valori, creaţii, practici cultura aduce în practica socială întreagul tezaur istoric spirtual al umanităţii conferindu-i relief şi profunzime, valenţe umane şi umaniste autentice, ancestrae, făcând din serviciul social un act de culturalizare şi umanizare a persoaneolor în dificultate mai mult decât un simplu act de ajutor material sau îngrijire biologică. Relaţia profesionist-client devine astfel o relaţie spirituală şi creativă prin care se transmit valori, şi semnificaţii, experienţa istorică general umană, ca forţe şi resorturi terapeutice. Recuperarea sau educaţia se costituie în acte de transfer de simboluri, mesaje istorice şi umane ancestrale, emoţii, idei şe sentimente cu valenţe general umane prin care persoana îşi regăseşte echilibrul ancestral, identitatea culturală originară, spirtuală şi umană autentică, Problema aşa-zis socială este de fapt umană, spirtuală, istorică, inadaptarea se explică prin carenţele de umanizare şi spiritualizare, prin excluderea din umanitate, din sistemul de valori, obieciuri, credinţe, ataşamete, prin depersonalitare, dezumanizare, deculturalizare, prin pierderea capacităţii creative şi cultural adaptative a persoanei sau comunităţilor.

Religia, morala. Dacă unul dintre sensurile originare ale religiei este acela de a fi împreună, de a lega oamenii şi comunităţile în spiritul unor reprezentări, credinţe sau simboluri comune, sacre, metafizice, spirituale sau morale atunci şi numai prin aceste valenţe religia este un model şi o sursă de valori pentru practica socială. În interiorul religiilor se vehiculează marile teme, probleme şi valori ale existenţei umane, sociale în general, şi individuale, precum bunătatea, solidaritatea umană, întrajutorarea, iubirea de oameni, altruismul. Acestea au fost de fapt valorile şi practicile care au stat la baza primelor forme istorice de asistenţă socială şi reprezintă şi astăzi idealuri şi mijloace ale politicilor şi serviciilor de asistenţă socială din toată lumea.

Astfel, Dumnezeu, sacrul, biserica, preotul, icoană, rugăciunea au pe lângă semnificaţia lor simbolică pur religioasă şi rol indirect de factor de solidarizare

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 10: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

socială sau unificare umană, presiune divină asupra oamenilor de a se întrajutora, de a se dezvolta şi emanicipa împreună, sacrul operând astfel şi asupra unor resorturi psihologic-fobice şi empatetice, terminând comportamente prosociale.

Marile religii ale umanităţii, creştinismul, islamismul, iudaismul, budismul, hinduismul s-au impus, pe lângă misiunile şi practicile lor principale, şi ca mari sisteme socioumane de valori şi practici relative la suferinţa umană, problemele sociale, ajutor, sprijin. Mai mult decât ca sisteme de expresii simbolice ori comportamente tipic religioase se prezintă ca mari sistemele socio-culturale în care sunt antrenate marile teme şi valori ale existenţei sociale umane în general şi în particular. În scrierile şi practicile religioase sunt promovate valori care pot fi considerate originar umaniste, desemnând astfel religia ca sursa primară şi fundamentală a practicilor sociale umaniste. În spaţiul religios persoana un este un element amorf în câmpul social ci fiinţă umană cu suflet şi atributul ancestralităţii. Fiind parte a sacrului este scoasă din profan, animalitate, vulgaritate, promiscuitate, suferinţă şi afiliată divinităţii şi bunăstării prin spirit şi prin celălalt.

Rolul religiei nu este suficient precizat în literatura socială chiar dacă i se recunaşte contribuia sa istorică. Unul dintre aceste roluri este cel de sistem sociouman protector, de factură preponderent spirituală, împotriva alienării, anomiei şi dezorganizării sociale, culturale ori morale. Unele dintre aceste sisteme operează prim alte structuri însă originea lor este rar evidenţiată. Totuşi, chiar în condiţiile contemporaneităţii mari categorii de oameni îşi găsesc bunăstarea psihologică şi socială prin intermediul credinţei, valorilor şi practicilor religioase.

În schimb rolul moralei, a valorilor şi practicilor morale este evidenţiat cu pregnanţă. Chiar dacă religia şi morala au multe în comun le diferenţiază obiectul. Religia are drept obiect divinul iar morala omul ca atare în context social, în principal comportamentul prosocial. Le uneşte însă atitudinea faţă de celălalt, solidaritatea, ideea de bine, echitatea, bunatatea, cinstea, harnicia, civismul, altruismul, empatia, mila, omenia, onestitatea, iubirea, respectul, sensibilitatea pentru suferinţa celuilalt. Prin internalizare şi tranformarea acestora în trăsături personale devin factori de devoltare umană şi adaptare socială, evitându-se situaţia de risc sau difcultate, problema socială ori umană. Educaţia religiasă şi morală reprezentând astfel una dintre căile cele mai eficiente de prevenire a apariţiei problemelor sociale, de dezvotarea a comunităţilor, de împlinire, bunăstare psihologică şi fericire.

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 11: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

Teoriile, metodele, practicile sociale contemporane sunt, fără îndoială, mult tributare valorilor, atitudinilor şi comportamentelor religioase şi morale. Este binecunoscută funcţia terapeutică a credinţei şi ritulului religios, funcţia compensatorie dar şi cea socială, precum şi sentimentul de împlinire pe care îl au majoritatea oamenilor după realizarea unei fapte bune, a salvării unei persoane din suferinţă, după un act cu semnificaţii morale. Sunt pârghii pe care le foloseşte cu succes şi profesionstul social şi metode importante ale asistenţei sociale umaniste. Majoritatea acestor valori, atitudini sau conduite sunt înscrise ca prevederi esenţiale în toate codurile deontologice de practică în psihoterapie, educaţie sau în domeniul asistenţei sociale. Sensibilitatea şi atitudinea binevoitoare faţă de client, promovarea echităţii, bunatatea, altruismul, empatia, mila, onestitatea, egalitatea, respectul îşi au originea în religie, morală sau cultură însă au devenit valori proprii ale practicii sociale contemporane.

Secţiunea 2ORIENTAREA UMANISTĂ ÎN PSIHOLOGIE

Psihologia umanistă, cu puternice rădăcini în gândirea filosofică si culturală umanistă, în fenomenologie şi existenţialism, s-a impus ca o ramură sau opţiune a psihologiei care afirmă primatul fiinţei umane concrete creatoare, libere şi autogenerative în raportul de determinismul social ori biologic-organic. C. Rogers, G.Allport, A. Maslow, E. Fromm şi alţii propun o viziune optimistă, de încredere în capacitatea de autorealizare şi autoactualizare, autodepăşire şi autodeterminare a persoanei. Omul „în general" este înlocuit cu „omul în situaţie", cu problemele lui multiple de zi cu zi, ce se degajă „aici şi acum" (Rogers, 2008). Terapia non-directivă, centrată pe client, propusă de Rogers, aplicată şi în asistenţa socială clinică, este o consecinţă logică a acestor principii. Terapeutul nu trebuie să îşi impune propriile sale metode, prefabricate, universale, scheme de găndire şi simţire clientului, ci să valorifice spontaneitatea, creativitatea şi capacitatea de auto-actualizare şi auto-determinare a acestuia.

Psihologia umanistă s-a constituit şi ca replică la psihologia tradiţională care tinde să desconsidere individualitatea, personalitatea, fiinţa umană concret,

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 12: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

spirituală, cu suflet, autonomă, să o subordoneze determinismului biologic sau enviromental.

Critica psihologiei tradiţionale. Clasicii psihologiei umaniste reproşează orientărilor „clasice” – behaviorismul, psihanaliza, psihologiei ştiinţifice/experimentale radicale - faptul că reprezintă omul ca pe o fiinţă determinată, în cea mai mare parte, de forţe şi factori exteriori sieşi ca eu, desconsiderând creativitatea şi spiritualitatea persoanei, valorile şi resursele inepuizabile ale personalităţii, voinţei, proiectivităţii. Ei susţin că oamenii pot fi capabili de autoevaluare activă şi constructivă a propriei personalităţi. Psihologia tradiţională, desconsideră complexitatea psihicului uman şi problemele vitale pentru om în calitatea sa de fiinţă superioară, cum sunt auto-dezvoltarea personală, fericirea, proiectul personal, sensul vieţii, afirmarea de sine, empatia etc.

Preocupat de reprezentarea comportamentului uman ca un răspuns automat la un stimul concret, behaviorismul şi-a concentrat atenţia în mod exclusiv asupra mediului şi comportamentului „obiectiv", subiectivitatea şi personalitatea individuală fiind, de regulă, desconsiderate. Personalitatea umană este reprezentată, astfel, dintr-o perspectivă reducţionist-mecanicistă. Umaniştii replică prin ideea că existenţa umană nu poate fi integral determinată de factori exteriori, ea nu este un sistem pasiv, lipsit de intenţionalitate.

Psihanalizei clasice i se reproşează, în schimb, faptul că a impus o imagine reducţionistă a fiinţei umane, accentuând importanţa corpului şi a nevoilor biologice, a redus explicaţia conduitei umane, complexitatea fiinţei umane, la biologic, punînd în centrul existenţei umane instinctul sexual. În plus, Freud, a privit omul ca pe o fiinţă fundamental bolnavă, chiar dacă a dezvoltat un tip de terapie fundată pe ideea de reconstrucţie a normalităţii psihice, unde pacientul este cel care joacă un rol activ.

Replica umanistă la aşa-zisa psihologie ştiinţifică radicală se fundamentează pe argumentul că ştiinţa tinde prin misiune şi metodă să desconsidere particularul, unicul, singularul, profunzimea proceselor psihice umane – valori fundamentale ale psihologiei umaniste.

Valori, concepte şi lucrări cruciale. Orientarea umanistă aduce în prim-planul cunoaşterii fenomenului uman concepte şi idei precum: personalitatea, libertatea, speranţa, auto-actualizarea, creativitatea, trăirea autentică, impasul existenţial, fericirea, unicitatea persoanei, auto-determinarea, focalizarea pe

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 13: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

aspectele deosebite ale existenţei umane (creativitatea, toleranţa, iubirea), valorizarea experienţei subiective agreabile a persoanei, „dezvoltarea omului în conformitate cu particularităţile şi alegerile sale, respectul pentru valorile intrinseci ale persoanei” (Mitrofan, 2001, p. 390). Fiecare individ sănătos deţine capacitatea potenţială individuală de a se împlini din punct de vedere uman, social şi spiritual, totul depinde însă de activismul său intern şi voinţa de schimbare sau împlinire, auto-împlinire (Plotnik şi Kouyoumdjian, 2007).

Printre lucrările care au remarcat această orientare enumerăm: A. Maslow – „Motivation and Personality”, 1954, „Toward a Psychology of Being”, 1962, „Becoming”, 1955; Ch. Buhler - „Values in Psychotherapy”, 1962; G. Allport – „Pattern and Growth in Personality”, 1961; Cl. Moustakas –„ The Self”, 1956; Carl Rogers – „Client-Centred Therapy”, 1951. Să precizăm şi rolul esenţial al „Journal of Humanistic Psychology”. Marea majoritate a acestor publicaţii văd în trăirile umane precum mulţumirea, satisfacţia, speranţa, fericirea, libertatea experienţe şi calităţi umane unice, de creştere şi dezvoltare personală. Psihologia umanistă propune o privire şi abordare holistă-integratoare asupra omului, în care biologicul se îmbină cu psihologicul, cu socialul şi spiritualul, într-un mod unitar şi singular, conferind persoanei caracter de fiinţă unică şi creativă (Allport, 1961).

Secţiunea 3ORIENTAREA UMANISTĂ ÎN PEDAGOGIE

Sistemul de învăţământ, după multe încercări de reformare, de punere în acord cu valorile umaniste, a rămas, din păcate, încă tributar modelului intelectualist şi perfecţionist de educaţie, pune în continuare accent de asimilare de informaţie şi educaţie instrumentală în dauna educaţie personalităţii, a obiectivelor de formare/ dezvoltare personală şi socială prin empatie şi fericire. Altfel spus neglijează educaţia sufletului, pedagogia umanistă, concentrându-se pe educaţia intelectului şi pe performaţa în sarcină.

Aceste metode produc foarte multe victime, foarte mulţi copii sunt rejectaţi de sistemul de învăţământ, performaţa intelectuală nefiind accesibilă, conform curbei lui Gaus decât unui procent limitat de copii. Ceilalţi devin inapţi, deficienţi, inadaptaţi, inculţi, întârziaţi, obraznici, devianţi, iar în asociere cu unele riscuri

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 14: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

sociale ori economice, la care pot fi expuşi, transformarea multora în clienţi ai serviciilor de asistenţă socială nu este decât o problemă de timp.

Atât pedagogia ca ştiinţă cât şi educaţia ca sistem sau practică socială se află în prezent în faţa unor uriaşe provocări. Se vorbeşte chiar de o criză. Aproape nimeni nu contestă aceste afirmaţii. Schimbările accelerate şi imprevizibile din planul vieţii sociale, din tehnică sau economie, apariţia mediului cibernetic, a unei noi lumi, practic, virtuale, în care copii, tinerii tind tot mai mult să se „integreze”, interesul din ce în ce mai ridicat pentru bunăstarea materială şi statusul social, pe fondul unui proces general, aproape ireversibil de degradare culturală şi morală, de desconsiderare a valorilor fundamentale ale persoanei, familiei şi convieţuirii sociale – fenomene din cadrul sistemului social – ridică probleme tot mai complexe, greu rezolvabile ştiinţei pedagogice, strategiilor/politicilor educaţionale, sistemului educaţional şi procesului de învăţământ, ca subsisteme ale sistemului social.

Aceste radicale schimbări nu sunt doar la nivel de fenomen (social) ci tind să reconsidere unele paradigme şi valori antropologice cruciale privind esenţa, natura sau condiţia umană, sensul şi rostul omului ca specie şi ca individ în lume, raporturile dintre binele individual şi cel colectiv etc. Însăşi psihologia se află în situaţia de a reconsidera unele paradigme teoretice clasice privind sistemul psihic, stadiile dezvoltării, personalitatea, învăţarea, dezvoltarea psihică/umană, evaluarea sau terapia.

Problemele cu care se confruntă pedagogia nu se limitează doar la provocările determinate de schimbările şi dinamice actuale ale sistemului social, ori a celui de învăţământ. Educaţia în esenţa ei este proiectivă, anticipativă; o conduită, trăsătură sau cunoştinţă asimilată astăzi de către un elev va fi valorificată, foarte probabil peste zece, douăzeci sau cincizeci de ani. Idealul de personalitate al actului educaţional nu se confecţionează doar din elemente ale timpurilor şi realităţilor prezente ci mai degrabă din estimări prinvind modelul personal dezirabil la vârsta matură, deci peste un număr de ani, când realităţile sociale, culturale şi economice, foarte probabil, vor fi mult schimbate. În acest sens se poate vorbi chiar de o adevărată presiune a viitorului asupra pedagogiei şi sistemului educaţional prezent.

Pe lângă aceste probleme, cu etiologie „societală” pedagogia are şi propriile probleme sau provocări, în principal de natură epistemologică şi metodologică.

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 15: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

Marcată de obsesia de deveni o ştiinţă în adevăratul sens al cuvântul a tins să scape din vedere obiectul originar de studiu: formarea ontogenetică a fiinţei umane individuale. În mare parte a devenit o ştiinţă a procesului de învăţământ şi mai puţin o ştiinţă a omului. Educaţia, astfel, tinde tot mai mult să se descrie, prin procesul şi sistemul de învăţământ, ca un imens angerenaj social şi economic care oferă „servicii”. Depresonalizant şi dezumanizant. Nu este foarte important obiectivul final, teleologic al formării ontogenetice a fiinţei umane individuale, depline, fericite ci importantă este calitatea intrinsecă, tehnică, a serviciilor educaţionale oferite.

Astfel că, în timp, gradual, pedagogia, s-a îndepărtat de misiunea originară, de reflecţia filosofică, ştiinţifică, ontologică şi metafizică a rostului şi naturii antropologice a educaţiei, de idealuri/obiective precum demnitatea umană, caracterul, fericire autentică, civismul, ideea de natură, esenţă umană, sens, valoare, concentrându-se obsesiv pe procesul şi metodele de învăţământ cu o tendinţă accentuată de autarhizare epistemologică şi tehnicizare a actului comunicării didactice, impunând în acest sens conceptul crucial şi practica numită instruire.

Acest concept tinde să excludă, în pofida unor intenţii şi declarţii mai mult protocolare, aproape în totalitate obiectivul personalităţii în procesul educaţional, urmărind dobândirea de deprinderi practice şi informaţii, iar dacă există obiective în planul personalităţii ele nu privesc aproape deloc latura ontologic-spirituală, umanistă, morală sau culturală, focalizîndu-se pe categorii psihologic-personale comportamental-instrumentale. Laturile ontologic-spirituală şi axiologică sunt astfel desconsiderate aproape în totalitate. Desigur, în aceste condiţii nu este destul de greu de dedus de ce se accentuează fenomenele socio-umane negative precum devianţa comportamentală infantilă/juvenilă, ori creşterea ratei abandonului/ eşecului şcolar.

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 16: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

Secţiunea 4ORIENTAREA UMANISTĂ ÎN SOCIOLOGIE

Fără nici o îndoială, dacă există o resursă filosofică şi epistemologică insuficient utilizată în sociologie atunci aceasta este teoria umanistă, cu sursele sale fenomenologice şi existenţialiste. Din cauza expresiei aparent sofisticate categoriile acestestora au pătruns destul de puţin în ştiinţele sociale, însă reprezintă o resursă care cu siguranţă va fi exploatată tot mai mult în viitor.

Totuşi multe dintre conceptele şi valorile fenomenologice şi existenţialiste au fost preluate şi adaptate de către sociologie, chiar dacă nu totdeauna în mod explicit. Ontologia socială abstractă generalizatoare este înlocuită prin concepte precum existenţă socială, realitate umană, fapt social (Comte, 2009, Durkheim, 2004), problemă socială, suferinţă umană etc. Astfel, în ceea ce s-a consacrat, până la urmă, ca sociologie existenţialistă, nu structura, funcţia sau macro-organizarea socială/ societală abstractă sunt teme de interes ci existenţa socială şi umană ca atare, existenţa ca existenţă, existenţa socială în sine, singulară, a unei comunităţi sau persoane (Kotarba, 2002: 5). Atenţia se focalizează atât pe aspecte pur sociale, cât şi pe cele culturale, etnografice, antropologice sau psihologice. Devianţa este expresia unei angoase/excluderi sociale existenţiale, a unei situaţii de impas sociouman existenţial şi nu expresia unor neadaptări structural-funcţionale într-o societate aproric reglată. În perspectiva sociologiei şi practicii sociale existenţialiste sunt interesante situaţiile unice şi particulare de sărăcie, marginalitate, devianţă etc, descrise în multitudinea de factori şi elemente de expresie sau cauzalitate, ca impasuri şi crize existenţiale socioumane temporare (Tiryakian, 1962).

Elemente ale gândirii sociologice umaniste pot identificate încă din reflecţiile şi scrierile marilor antici Socrate, Platon sau Aristotel. Subliniem în acest context ideea lui Platon, expusă în „Republica”, după care rolul fundamental al statului (cetăţii) este acela de a asigura dreptatea şi binele individului, de a realiza compatibilizarea dintre interesul public cu cel individual.

Existând, o importantă tradiţie prin filosofia socială, prin existenţialism, cu laturile sale sociale, prin sociologia interpretativă şi antropologia culturală,

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 17: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

instituirea unei sociologii umaniste propriu-zise nu a întâmpinat mari dificultăţi. Apariţia acesteia este legată de numele lui Florian Znaniecki, un sociolog de origine poloneză care a activat o lungă perioadă de timp la Universitatea din Chicago, unde şi-a lansat principalele teorii şi concepte, inclusiv cel de sociologie umanistă. Esenţa acestei sociologii este dată de preocuparea ştiinţifică pentru studiul valorilor şi semnificaţiilor culturale ale interacţiunii sociale, rolului şi valorilor personalităţii individuale în organizarea socială, în comunitate/ societate.

Se afirmă în mod declarat ca opoziţie la pozitivism şi metoda ştiinţifică excesiv generalizatoare, care scot personalitatea şi valorile acesteia din ecuaţia explicativă a fenomenelor sociale. urmărirea modului în care trăiesc, iubesc, suferă şi interacţionează în mod concret oamenii; ce relaţii de ataşament se stabilesc între aceştia în raporturile de rudenie, prietenie, duşmănie, interes, colegialitate, relaţii de putere; rezilienţa, copingul, cum rezolvă aceştia diverse probleme, adaptarea la schimbare sau reacţia în faţa unor crize sau evenimente majore; cum îşi reglează interactiv conduitele şi simbolizează/cutumizează mutual existenţa socială (legile, valorile, obiceiurile, ritualurile, comportamentele, instituţiile, ideologiile).

Sociologia umanistă nu percepe persoana ca element invariabil în sistemul social ci reprezintă sistemul social, societatea, grupul social, familia, organizaţia profesională ca o uniune de individualităţi/personalităţi în care relaţiile şi raporturile nu sunt aprioric impuse ci se construiesc în dialectica complexă a interacţiunilor particulare, a ontologiei contextului psihosocial creat (Znaniecki, 1969).

În cadrul generic al sociologiei umaniste au fost atrase marile teme ori dialoguri ale sociologie moderne precum raportul dintre structuralism şi funcţionalism, etnometodologia, interacţionismul simbolic, axiologia ori temele mai noi ale sociologiei postmoderne. Una din valorile importante ale sociologiei umaniste postmoderne o reprezintă libertatea alegerii individuale între valorile sociale.

În acord deplin cu sociologia umanistă şi marele sociolog român Traian Herseni acordă o importanţă crucială rolului fiinţei umane şi personalităţii în sociologie. Aspectul este magistral ilustrat în monumentala lucrare „Sociologie” (1982, p. 51):

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 18: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

„Sociologia din zilele noastre acordă un rol foarte mare personalităţii umane, nu numai colective ci şi individuale, interferându-se astfel cu psihologia (personologia) şi cu antropologia culturală (personalitatea de bază, personalitatea modală etc.). Motivul este că, oricât s-ar face abstracţie de indivizii componenţi, de biologia şi psihologia lor, de aptitudinile şi educaţia lor, orice relaţie socială, orice fenomen colectiv, de orice fel ar fi el, este în ultimă analiză omenesc: a neglija adevărul acesta simplu înseamnă a dezumaniza sociologia, adică a face o teorie din ce în ce mai înstrăinată de realitate”.

Atunci când analizăm grupul familial, de exemplu, în perspectivă umanistă, vom trece în plan secund abordările şi paradigmele tip rol-status, legităţile sociale „obiective”, în schimb ne focalizăm pe existenţa şi procesualitatea concretă, relaţiile efective instituite în dinamica interacţiunii dintre actori (Lawson, Latsis şi Martins, 2007). Ne interesează relaţiile şi procesele „vii”, irepetabile, contingente şi efectele pe care le au asupra constituirii onto-genetice a personalităţii, a formării şi funcţionării grupului/comunităţii/ organizaţiei.

Abordarea este apropiată de psihosociologie, totuşi atât fenomenele de congniţie interpersonală, de atribuire, identificare, cât şi de influenţă socială sau adaptare/conformare se descriu în termeni mai degrabă uman-ontologici, decât psihosociologici. Diferenţa nu este numai de terminologie sau metodă ci de obiect. În abordarea umanistă accentul cade pe raporturile unice instituite prin interacţiune contingentă preponderent empatetică şi pe relaţiile sociale între persoane cu suflet (Ştefăroi, 2009a). Orientările consacrate ale psihosociologiei reprezintă achiziţii ştiinţifice deosebit de importante şi sunt absolut necesare, însă nu reflectă în totalitate obiectul de studiu, tind să neglijeze subiectul, eul ontologic, sufletul, fiinţa ca unicitate, omul ca eu în relaţia interpersonală, în dinamica grupului social. Sociologia umanistă reprezintă sistemul social, societatea, grupul social, familia, organizaţia profesională ca o uniune de individualităţi/personalităţi în care relaţiile şi raporturile nu sunt aprioric impuse ci se construiesc în dialectica complexă a interacţiunilor umane particulare, a ontologiei contextului psihosocial nou creat (Znaniecki, 1969). Atenţia se concentrează pe existenţa socioumană empatetică şi pe relaţiile singuare de ataşament instituite în dinamica interacţiunii dintre membrii acestuia (Lawson şi alţii, 2007).

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 19: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

Secţiunea 5PSIHOTERAPIA UMANISTĂ

Sub “umbrela” psihologiei şi psihoterapiei umaniste au apărut şi s-au impus o serie de modalităţi terapeutice precum: psihoterapia centrată pe persoana (non-directivă sau centrată pe client); analiza existenţială; gestalt terapia; psihoterapia pozitivă; psihoterapia de grup; analiza tranzacţională; psihoterapia experienţială; psihoterapia unificării; artterapia, ludoterapia etc.

Prin Carl Rogers metodele psihoterapeutice au făcut un mare pas înainte, cu precădere prin abordarea sa „centrată pe persoană” (2008). Desconsiderând parţial aspectele de generalitate şi univesalitate ale fiinţei umane şi personalităţii, propune o centrare pe ceea ce o individualizează, o focalizare pe persoana concretă, determinată, unică, singulară, funcţională (pe deplin funcţională) şi nu dedusă/extrapolată logic sau ştiinţific din abstactizări epistemologic-metodologice generalizatoare (Luca, 2005). Abordarea este similară şi în ceea ce priveşte reprezentarea grupului social, a familiei, caracteristicilor procesului învăţării, ori valorilor culturale. Concepţia s-a fundamentală, doctrinară şi terapeutică, fiind centrată pe imperativul „aici şi acum". Printre ideile psihoterapeutice marcante ale marelui psiholog american regăsim: sarcina specialistului este de a-i oferi clientului posibilitatea auto-dezvoltării, de

a-şi alege singur direcţia pe care, în mod liber şi responsabil, o alege (Rogers, 1951);

clientul „în general" este înlocuit cu „omul în situaţie", cu problemele lui multiple de zi cu zi, ce se degajă „aici şi acum";

clientul reprezintă în el însuşi un întreg armonios, care trebuie înţeles în unicitatea sa;

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 20: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

respectul pentru demnitatea şi existenţa subiectivă a clientului; clientul este o persoană eală şi liberă, în consecinţă este responsabilă pentru

destinul şi situaţia sa: Terapia non-directivă, centrată pe client, propusă de C. Rogers este o

consecinţă logică a acestor principii. Terapeutul nu trebuie să îşi impune propriile sale scheme de gîndire şi simţire clientului, ci să valorifice spontaneitatea, creativitatea şi capacitatea de auto-actualizare a acestuia.

Marea majoritate a ideilor de mai sus se regăsesc şi în metodele propuse de Abraham Maslaw, care se fundamentează pe o emblematică teorie a trebuinţelor, în strânsă legătură cu teoria sa a personalităţii. Astfel, la baza piramidei se află nevoile primare biologice, fundamentale, fiind şi cele mai puternice. Cu cât o nevoie urca spre vârful piramidei, cu atât este mai slabă şi specifică individului respectiv ca persoană socială, culturală, spirituală. Nevoile primare sunt însă comune atât tuturor oamenilor cât şi animalelor. După Maslaw odată ce individul îşi satisface nevoile de bază, se poate concentra pe nevoile de siguranţă, care ţin mai mult de integritatea fizică, cum ar fi securitatea casei şi a familiei. Urmează nevoia de iubire şi apartenenţă (de prietenie, familie, apartenenţă la un grup, sau de implicare într-o relaţie intima non-sexuală). La nivelul al patrulease se situează nevoile de stimă, de putere, prestigiu, acceptare cât şi respectul de sine. Nesatisfacerea nevoilor de stimă conduce la descurajare, şi pe termen lung în complexe de inferioritate. După Maslaw (2008) terapeutul trebuie să identifice aşa-zisele trebuinţe de creştere, considerate resurse, pe care să le exploateze curativ prin actualizare. Atenţia se concentrează pe resursele de natură spirituală, morală, epistemică, sau estetică. Este o zonă pe care autorul o lasă larg deschisă dezbarerii pentru noi idei şi abordări.

Un alt mare clasic al psihologiei şi terapiei umaniste, Gordon Allport (1961), afirmă că fiinţa umană individuală dispune de un „simţ nativ al Sinelui” care la animale nu există şi care îi dirijează procesul unic al propriei deveniri, de formare şi dezvoltare a personalităţii. Acest şimţ ghidează procesul de dezvoltare personală, în care actualizarea, valorizarea potenţialului, vor profila caracteristicile unice care vor face din om fiinţa capabilă de a-şi stăpâni şi coordona propria viaţă, terapeutul trebuie să valorifice această capacitate a persoanei, să-i faciliteze exprimarea prin exteriorizare şi comunicare empatetică.

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 21: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

Secţiunea 6METODA UMANISTĂ ÎN EDUCAŢIE

ŞI PROCESUL DIDACTIC

În didactica umanistă valorificarea potenţiaului uman şi spiritual intern al copilului, satisfacţia, bucuria de a învăţa, entuziasmul, voioşia sunt consideraţi factori importanţi ai eficienţei actului de învăţare (Narly, 1996).

Necesitatea practicii didactice umaniste este impusă nu doar de nevoia eficientizării procesului de învăţământ şi actului învăţării, dar şi pentru că trăim într-o perioadă în care împlinirea este tot mai mult asociată cu bunăstare materială, puterea şi poziţa socială, deci de „stimuli” externi, iar rolul unei asemenea practici ar fi şi acela de a cultiva şi versiunea unei împliniri şi afirmări prin valori intrinseci personalităţii umane individuale dar şi ancestrale, valori cultivabile prin procesul educaţional.

Această misiune nu poate fi îndeplinită cu succes însă cu mijloacele epistemologic-pedagogice consacrate, bazate cu preponderenţă pe psihologia şi sociologia ştiinţifice riguroase, ci necesită orientarea spre resursele epistemologic-metodologice pe care le conferă ontologia, existenţialismul sau psihologia umanistă. Ipoteza principală cu care se operează este aceea că eficienţa educaţiei, procesului de învăţământ este condiţionată crucial de congruenţa pe care o realizează cu procesele ontic-subiectiv orientate spre bunăsare sufleească şi dezvoltare adaptativ-proiectivă a copilului/elevului. Altfel spus oricât de avansate ar fi metodele de învăţământ utilizate în educaţia unui copil, eficienţa este condiţionată de gradul de asumare subiectiv-ontică liberă a conţinuturilor predate şi de măsura în care acestea se integrează în proiectul ontic de împlinire proiectiv-personală a copilului. În lipsa acestor congruenţe şi integrări subiectiv-ontice totul nu este decât un exerciţiu didactic/academic gratuit, care dacă nu face bine poate însă să facă mult rău, determinând reacţii interne dezadaptative, fobii şcolare, ostilitate, lipsă de intereas, chiar eşec/abandon şcolar. În abordarea noastră, pedagogia umanistă se bazează pe următoarele idei forţă:

Bunăstarea sufletească este obiectiv principal şi o temă crucială în educaţie/pedagogie;

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 22: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

Doar congruenţa dintre procesele ontic-subiectiv orientate spre fericire personală proiectivă ale copilului/elevului cu procesul de învăţământ asigură eficienţa învăţării, asimilarea trainică şi formarea unei personalităţi puternice, echilibrate, adaptative şi fericite;

Fericirea autentică, fundamentală este scopul ontologic al educaţiei; Eficienţa educaţiei este condiţionată de formarea personalităţii adapţative a

copilului; Idealul pedagogic al personalităţii este constituit în principal de formarea

sufletului şi personalităţii adaptative formarea intelectului şi personalităţii instrumental-adaptative este un obiectiv derivatScopul hedonic al actului educaţional, al tuturor strategiilor şi metodelor de

organizare sau predare utilizate îl constituie formarea unei personalităţi (ontice) care să confere în mod aproric bunăstare sufletească şi fericire, altfel spus fericirea nu rezultă din ocazii, bunăstare materială sau socială, din evenimente (fericite), din veşti miraculoase, din euforii narcotice, sau extazuri sexuale ci din însăşi constituţia ontică a personalităţii, constituită ontogenetic din internalizarea trăirilor şi experienţelor curente sau de învăţare. Rezultatul acestor procese onto-genetice se concretizează în constituirea unor onto-formaţiuni, instanţe subiectiv-personale fundamentale, ontologice, precum sufletul, onto-formaţiunea fericirii şi onto-formaţiunea proiectiv-spirituală. Educaţia, atât cea din familie/comunitate cât şi cea şcolară are un rol crucial în procesele de constituire a acestora.

Prin educaţie, formală, informală sau non formală, şi prin respectarea unor principii ale teoriei ontologice a fericirii, precum principilul fericirii proiective, educatorul (părintele, cadrul didactic, statul) poate cultiva nu doar calităţi comportamental-instrumentale, forma deprinderi şi transmite cunoştinţe ci mult mai mult de atât poate forma caractere, oameni cu suflet, cu simţ civic, oameni cu sentimente şi precupări artistice, oameni intrinsec fericiţi şi prin aceasta eficienţi şi productivi. Aceste obiective impun noi atitudini în educaţie, pedagogie, noi atitudini în filosofia/antropologia educaţie, noi idealuri pedagogice, noi metode de organizare a învăţământului sau de comunicare didactică, o deschidere mult mai mare spre ontologie umanului, psihologia existenţialistă sau psihologia educaţiei dar şi o deplasare fundamentală, în planul practicii educaţionale, de la educaţia intelectului şi personalităţii eficiente spre educaţia sufletului şi personalităţii autentice, plenare, empatetice, profunde, spirituale, fericite. Desigur fără a

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 23: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

desconsidera rolul obiectivelor clasice, de formare a deprinderilor şi achiziţie a cunoştinţelor, de instruire a calităţilor instrumentale ale personalităţii. Pedagogia umanistă mai presupune şi deplasarea accentului pe latura formativă, pe autodezvoltare şi creativitate, umanizarea curriculei, metodelor didactice, procesului/sistemului de învăţământ.

Secţiunea 7VALORI ŞI PRACTICI UMANISTE

ÎN MANAGEMENT ŞI RESURSE UMANE

H.J. Leavitt, E. Mayo sau F. Roethlisbergher, încadraţi în ceea ce s-a numit Şcoala Relaţiilor Umane aşează pe prim planul interesului privind ştiinţa managementului, omul, persoana individuală determinată, cu nevoile, personalitatea, calităţile sale specifice. Aceştia propun o reîntoarcere la om ca principală resursă de dezvoltare şi eficienţă organizaţională. Fără a nega rolul managementului clasic ei subliniază ideea unei revoluţii manageriale în care unele raporturi să se schimbe, iar rolul unor factorului şi fie reconsiderat. Desigur, factorului uman trebuie să i se acorde rolul principal. Sursa eficienţei nu mai este reprezentată doar de calitatea intrinsecă a funcţionării organizaţiei sau a deciziilor manageriale ci de calitatea oamenilor care o compun, calitatea relaţiilor interpersonale, libertatea de creaţie şi afirmare a angajaţilor potrivit aptitudinilor şi aspiraţiilor concrete pe care aceştia le au. Dacă managementul clasic solicită executarea unor sarcini riguros înscrise în fişa postului managementul propus de această şcoală solicită valorificarea resurselor neexploatate, intuitive, creative ale angajaţilor, inerente personalităţii lor, în rezolvarea şi prevenirea conflictelor, antrenarea în procesul de perfecţionare, identificarea surselor de schimbare eficientă, rescrierea din mers a obiectivelor, tranzacţionarea cu superiorii a metodelor şi căilor de obţinere a rezultatelor propuse, coborârea cercului decizional cât se poate de jos, până la angajaţii care nu au în fişa postului nici un fel de sarcină managerială.

Managerul umanist. Caracteristicele de personalitate pozitive, empatice, vizionare imprimă conduitei managerului flexibilitate, adaptabilitate, sociabilitate, comunicativitate, agreabilitate, toleranţă, îl concentrează pe îndeplinirea

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 24: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

obiectivelor umane ale organizaţiei de asistenţă socială, favorizează prevenirea şi rezolvarea conflictelor grave la toate nivelele, intrapersonal, interpersonal, de grup sau instituţional, sporeşte gradul de mulţumire de sine al personalului, sporeşte sentimentul pozitiv al apartenenţei la organizaţie. Efectele pozitive se resimt în timp şi asupra funcţionării şi eficienţei organizaţiei ca întreg, a îndeplinirii obiectivelor economice, instituţia ca întreg îşi îndeplineşte misiunea şi scopul fundamental pentru care a fost înfiinţată.

Merylem Le Saget (1992) în lucrarea Le manager intuitif aplică paradigma eficienţei (obţinută prin intermediul resursei umane) nu la organizaţie ci la personalitatea şi stilul managerului. Acesta susţine că dinamica impresionantă a schimbările din societatea contemporană (trecerea de la era industrială la era informaţională, de la instituţia creier la instituţia flux, de la piramidal la reţea, de la static la dinamic, de la viziunea elementaristă la viziunea globală, sistemică) impune un nou tip de lider, manager, iar formula cea mai recomandată în aceste condiţii ar fi cea de manager intuitiv.

Pentru a-şi susţine propunerea face apel la diada animus – anima, teoretizată de Yung, subliniind faptul că managementul s-a impus mai ales prin animus, adică prin componenta exterioară, pragmatică, autoritară, instrumentală şi a neglijat sufletul, anima, interiorul. În condiţiile în care prin definiţie managerul lucrează şi coordonează oameni, condiţia succesului trebuie să o reprezinte nu doar calităţile tehnice profesionale ci mai ales cele intrinsec umane. În acest scop propune deplasarea accentului de pe raţiune pe intuiţie şi revenirea la umanism în procesul de conducere, în care să se utilizeze calităţi precum – empatia, simţul urgenţei, autenticitatea, receptivitatea, simplitatea comunicării, adaptabilitatea, viziunea proiectivă, perceperea viitorului. Managerul intuitiv trebuie să ştie să „citească” problemele şi să le de-dramatizeze. Important este ca managerul să aibă capacitatea şi carisma să determine o atmosferă pozitivă, reconfortantă, creativă şi activă, productivă şi nu să impună printr-o autoritate autosuficientă reguli şi limite neasimilate de către membrii colectivului. Acest mediu permite empatia, comunicarea verbală şi nonverbală, exprimarea fără teamă a sentimentelor şi opiniilor, coagularea unor raporturi interpersonale autentice, eficiente, determină configurarea unor obiective din mers, fără a afecta sarcina şi scopurile organizaţiei ci, dimpotrivă, reîmprospătează reperele teleonomice ale organizaţiei.

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 25: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

Managementul defectuos sau mercantil al fenomenelor umane, sociale poate avea urmări tragice în planul relaţiilor interumane, în general, poate afecta echilibrele dintre diferite entităţi sociale, sau relaţiile politice dintre mari grupuri sau ţări, poate conduce la mari tragedii umane colective sau individuale.

Managementul umanist al personalului. După M. Zlate (2008) noile practici manageriale aşează factorul uman în prim plan, considerându-l principalul generator al eficienţei profesionale. Ponderea serviciilor a crescut enorm, obiectul muncii a devenit celălalt, omul cu dorinţele, sensibilităţile, fricile, personalitatea sa specifică. Fişa postului are mult mai multe prevederi referitoare la competenţe „umane” decât tehnice sau fizice. A lucra cu obiecte solicită cu precădere calităţi fizice şi psihomotorii, dar a lucra cu oameni solicită calităţi empatetic-spirituale. Lucrătorul obişnuit dar şi managerul sau patronul trebuie să fie „dotaţi” cu unele calităţi individuale empatetice care să le permită adaptarea şi eficienţa în condiţiile lucrului cu oamenii în calitatea acestora de clienţi, angajaţi, colegi, parteneri. Clienţii sunt entităţi sensibile, complexe şi „pretenţioase”. Au sentimente, emoţii pozitive sau negative, trăiri, gânduri, proiecte, aşteptări, temeri, complexe. Lucrătorul va opera mai mult cu acestea decât cu cerinţele lor comerciale explicite. (Petre şi Iliescu, 2007)

Din ce în ce mai mult firmele vor solicita angajaţilor calităţi care să le permită atât o bună integrare organizaţională în colectivul profesional cât şi o eficientă relaţionare cu clienţii. Clientul a devenit în economia şi societatea contemporană obiectul central de intervenţie, obiectul muncii, sursa de profit, reper esenţial al eficienţei economice. Relaţia cu clientul nu este însă obiectuală, ci empatetică. Dincolo de obiectivul primar hedonist de a-şi satisface o trebuinţă curentă, clientul aşteaptă de la angajat şi „servicii” precum toleranţă, empatie, înţelegere, umor, simţ estetic, moralitate, altruism, creativitate, „spiritualitate”.

Patronul va urmări la angajare, aşadar, ca viitorul angajat să aibă acele calităţi care să-i permită să ofere şi astfel de servicii, de care depinde de multe ori însăşi profitabilitatea firmei. Sunt predictori esenţiali ai eficienţei profesionale în activităţile de PR, în servicii, în asistenţa socială, învăţământ, comerţ, mass-media. Sursa autentică a acestor calităţi o constituie personalitatea empatetică. Slaba dezvoltare empatetică a personalităţii determină trăsături precum: fond psihologic preponderent depresiv sau anxios, fixitate funcţională, profil psihologic încărcat de stereotipie, dogmatism, adaptabilitate redusă, încăpăţânare, rigiditate atitudinală,

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 26: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

rezistenţa la informare şi modificare, atitudine discriminatorie, autoritarism, imaturare emoţională, irascibilitate, egoism, nervozitate etc. Dacă vom transforma indicatorii enumeraţi în nişte scări şi angajatul nostru se va situa cu majoritatea la nivele ridicate cu siguranţă va avea probleme de „empatizare” cu colegii sau clienţii, de compatizare cu organizaţia, şi, în consecinţă de eficienţă profesională..

Secţiunea 8ASISTENŢA SOCIALĂ UMANISTĂ

Conceptul de asistenţă socială a devenit astăzi atât de cuprinzător încât, desigur în mod greşit, chiar şi sistemul de pensii este considerat ca făcând parte din sistemul asistenţei sociale. Tot mai frecvent asistenţei sociale i se atribuie dimeniuni preponderent economice sau politice în timp ce asistenţa socială autentică, originară, care priveşte suferinţa, drama personală şi umană a persoanelor sau comunităţilor, obiect autentic al asistenţei sociale, sunt marginalizate. Din ce în ce mai mult se operează cu paradigme globaliste sociologist-economice şi societal-politice, explicaţiile şi resursele identificându-se tot la nivel societal sau macro-economic, nivelul “uman” şi resursa spirituală find adesea eludate. Asistenţa socială umanistă vine şi propune reîntoarcerea la om, la persoană, la microcomunitate, la familie şi la valorificarea resurselor de la acest nivel, consideră suferinţa umană, eşecul personal, pierderea, drama personală, dezumanizarea şi despiritualizarea ca drept explicaţie şi obiect de studiu sau intervenţie.

Este atât o reacţie obiectivă la o realitate şi un sistem de asistenţă socială excesiv globalizat, tehnicizat/ instituţionalizat, dar, mai mult decât atât, este o filosofie, teorie, ştiinţă şi acţiune în sine, justificată de natura complexă a problemelor socioumane pe care asistenţa socială le abordează, propunând, nu doar o teorie ci şi metode ori modele umaniste coerente de intervenţie. Asistenţă socială umanistă se relevă atât ca o orientare distinctă, un concept forţă, un sistem de valori, o teorie/ metodă dar şi ca un sistem de politici ori practici sociale.

Chiar dacă asistenţa socială ca practică şi politică socială se declară principial şi pragmatic umanistă, odată cu instituţionalizarea şi „naţionalizarea” ei a tins să devină în mare măsură un mega-sistem juridic, birocratic şi instituţional

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 27: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

universalist şi depersonalizant, considerându-se că reglajul socio-politic sau socio-economic global poate să rezolve automat problemele socioumane particulare. Realitatea a demonstrat însă că multe dintre problemele aşa-zis sociale/ societale sau socio-economice sunt de fapt umane sau socioumane, iar multe cauze ale acestora şi resursele rezolvării lor se află în cultura, contextul sociouman particular şi în personalitatea persoanelor vulnerabile sau în dificultate, în capacitatea/ puterea acestora de autodeterminare (Sandu, 2005); rezolvarea problemei şi reabilitarea autentică necesitând acţiuni tip „om cu om” şi „faţă în faţă”, pentru a-i întări (strength) psihologic (Anderson şi Wiggins-Carter, 2004, 21), prin empawerment, şi autonomiza social şi nu doar, prestaţii sau servicii sociale universaliste, impersonale, care, în ordinea lor, sunt şi ele necesare (Zamfir, 2009).

Malcom Payne (2011), în volumul „Humanistic Social Work. Core Principles in Practice”, asociază asistenţa socială umanistă cu drepturile fundamentale ale omului, dezvoltarea personală şi spirituală, creativitarea, responsabilitatea şi justiţia socială, identificând, ca principale surse/ modele teoretice şi metodologice gândirea umanistă şi fenomenologică, filosofia existenţei/ fiinţei (umane), psihologia/ psihoterapia existenţial-umanistă, psihologia transpersonală, constructivismul social şi microsociologia. Autorul critică excesul de tehnicism metodologic şi simplitatea epistemologică în reprezentarea clientului sau a contextului social, propunând concentrarea pe resursele „umane” şi spirituale/ culturale ale actorilor (client, asistent social) şi comunităţii, pe care asistenţa socială umanistă le consideră adevăratele resurse ale reabilitării.

Valoarea centrală a paradigmei umaniste a asistenţei sociale contemporane o constituie primordializarea fiinţei umane concrete şi complexe, individualităţii şi fericirii personale, a intereselor, sentimentelor şi valorilor fundamentale ale acesteia în contextul dominanţei/ extinderii unor fenomene şi procese sociale/ economice/ culturale de globalizare, degradare umană şi socială, în care individualitatea, fiinţa umană concretă, umanismul şi spiritualitatea tind, în mod inerent, să fie tot mai mult desconsiderate/ minimalizate, iar sistemul de asistenţă socială să funcţioneze ca o entitate instituţională depersonalizată.

Fără îndoială asistenţa socială umanistă operează cu paradigma umanistă a personalităţii, care se caracterizează prin: o focalizare semnificativă pe resursa internă de spiritualitate şi creativitate; studiului eului şi individualităţii personale (Zlate, 2002);

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 28: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

caracterul unic, particular, singular al personalităţii umane (Moustakas, 1994); sursă de autodezvoltare şi dezvoltare personală, de libertate şi responsabilitate; exprimarea sinelui, auto-actualizarea şi auto-determinarea ca modalităţi

principale de manifestare şi creştere personală (Maslaw, 2008); altenativa angoasei existenţiale, nefericirii, dezadaptării, chiar sinuciderii

(Frankl, 2009).Echilibrul, eficienţa, adaptabilitatea, bunăstarea psihică sunt condiţionate de

gradul de unitate şi congruenţă internă a personalităţii, dar şi de congruenţa empatetică a personalităţii cu mediul (Rogers, 2008). Tulburarea, afectarea gravă a congruenţei, coerenţei interne, unităţii şi unicităţii sau a congruenţei cu mediul predispune la nefericire şi opţiunea pentru soluţii deviante ori dezadaptative, la formarea unei personalităţi dezadaptate social/ cultural/ moral. Marginalizarea, devianţa, sărăcia are şi această explicaţie (umanistă), pe lângă explicaţiile mai consacrate de tip sociologic (teoria subculturilor deviante, teoria anomiei, conflictelor etc). Aşadar, una dintre explicaţiile inadaptării sociale ori devianţei este reprezentată de nedezvoltarea sau dezvoltare inadecvată a personalităţii în context social (Fleck-Henderson, 1989).

Contextul sociouman al persoanei/ clientului (individual, colectiv), în perspectivă umanistă, este de fapt o interacţiune ontologică umană nemijlocită complexă, empatetică, cognitivă, hedonică, spirituală, morală. Presupune prezenţa unor procese şi situaţii de grup unice, subtile, de regulă neglijate de paradigma sociologică clasică. Ele au o importanţă foarte mare în ceea ce priveşte congruenţa, coerenţa, unitatea şi funcţionalitatea grupului social. Contextualismul, curent asimilat adesea postmodernismului, propune focalizarea pe contextul uman, social, cultural şi istoric, pe situaţia concretă, nerecurentă, pe persoană, client, pe „caz” (Mjoset, 2009, p. 46), pe caracteristicile unice, ireductibile ale situaţiei de dificultate şi personalităţile actorilor. În cadrul aceluiaşi tip de gândire, constructivismul relevă faptul că organizaţiile umane, realitatea socială, personalitatea, situaţia de risc sau dificultate sunt produse/creaţii umane (Cojocaru, 2005, p. 48), sunt construcţii dinamice circumstanţiale complexe, ontogenetice şi nu simple materializări ale unor structuri universale, tipare sau esenţe. În asistenţa socială contextul se descrie, aşadar, nu doar prin factori sociali, culturali sau economici structurali/universali ci în primul rând prin cei umani, personali şi spirituali. Resursele de reabilitare se află în toate categoriile de factori însă

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 29: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

asistenţa socială umanistă reliefează rolul factorilor contextuali psihologici (cognitivi, motivaţionali, afectivi, voliţionali, atitudinali etc), psihosociali, empatetici sau culturali.

Practica asistenţei sociale umaniste se fundamentează pe o serie de teorii, în mare comune asistenţei sociale tradiţionale, însă care reliefează dimensiunea umană, empatetică şi spirituală a activităţii profesionistului. Este vorba de teoria ataşamentului, teoria teoria îngrijirii, teoria acţiunii, teoria participării etc dar şi teorii specifice precum teoria fericirii sau teoria empatiei.

În paradigma asistenţială umanistă sau a schimbării terapeutice clientul este o fiinţă umană aflată în suferinţă, nefericită, cu destinul parţial ratat, într-o criză existenţială, cu personalitate în criză şi suflet „amputat”, însă se află într-o situaţie temporară, cu perspectiva reabilitări şi reintegrării sociale ca obiective realiste şi permanente. Clientul este o personalitate, o individualitate existenţială concretă, un suflet nu un simplu element al unei entităţi sociale sau un nume într-un dosar. Acesta, ca persoană, trăieşte într-un context socio-uman particular, în organizaţii şi comunităţi cu caracteristici determinate, dincolo de patternurile şi legităţile de organizare şi funcţionare socială obiectivă sau juridică, ori de teoretizările generalizatoare. De către serviciile de asistenţă socială el trebuie perceput, evaluat şi abordat ca unicitate existenţială, psihologică, socială, culturală, ca problemă umană şi situaţie de dificultate diferenţiată, concretă şi particulară. Evaluarea, monitorizarea, intervenţia nu pot neglija latura, perspectiva umană, spirituală, morală sau culturală. Limitarea definiţiei clientului la nevoile de bază şi construcţia epistemologic-metodologică, în scop de intervenţie cu categorii ale funcţiilor organice şi psihosociale elementare constituie nu doar o eroare profesională dar şi morală, încălcând principiile şi valorile de bază ale ideii de demnitate umană şi principiile privind constituţia culturală, morală şi spirituală a fiinţei umane în general. În asistenţa scială umanistă fiecare persoană/ client dispune în mod constituţional şi ancestral de capacităţile elementare de dezvoltare personală şi socială, de integrare socială autonomă şi eficientă. În activitatea de educaţie şi îngrijire a copilului instituţionalizat sau crescut în familii substitutive, a persoanelor cu dizabilităţi, în asistenţa socială a vârstnicilor, bolnavilor, dependenţilor de substanţe halucinogene etc profesionistul trebuie să-i perceapă şi abordeze ca resurse şi actori principali al propriei fericiri, recuperări sociale,

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 30: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

psihologice sau morale şi deloc ca „inapţi”, „incapabili”, „nedotaţi”, „neadaptaţi” etc (Ştefăroi, 2009a, 18).

Promovarea justiţiei sociale, dezvoltarea personală a clientului şi profesionistului, complexitatea fiinţei umane, flexibilitatea metodologică, valorificarea creativităţii clientului şi profesionistului, dezvoltarea Self-ului şi valorificarea potenţialului de spiritualitate al personalităţii umane, promovarea securităţii şi dezvoltarea rezilienţei persoanei sunt principiile şi valorile cruciale ale practicii asistenţei sociale umaniste (Payne, 2011). În ceea ce priveşte metodele acestei paradigme cele apreciative şi pozitive, metodele psihoterapiei umaniste şi analiza existenţială, metoda balanţei sunt printre cele mai reprezentative.

Practica asistenţei sociale umaniste, fără a desconsidera celelalte tipuri de abordări, presupune focalizarea pe latura „umană”, spirituală, ontologică şi subiectivă a clientului şi sistemului client, a vieţii şi situaţiei de dificultate a clientului, pe relaţiile şi conduitele socioumane contextuale ale acestuia, unde se află şi sursele evaluării sau resursele schimbării. Vulnerabilitatea este accentuată de dezangajarea psihosocială şi degradarea umană pe care a suferit-o clientul, degradarea relaţiilor interpersonale, a climatului sociouman din comunitate. Managerul de caz umanist îşi va construi tabloul evaluativ cu precădere printr-o fenomenologie umanist-contextuală. Procesul de elaborare a proiectului de intervenţie după modelul umanist presupune acordarea de prioritate exploatării potenţialului de creativitate şi spiritualitate al clientului, identificării nevoilor şi resurselor empatetice, spirituale, umane, subiective, voluntare de reabilitare. Activităţile de intervenţie utilizate nu fac exces de formalism şi tehnicism, profesionistul empatizează uman cu clientul, urmăreşte în principal să contribuie la umanizarea acestuia, şi prin aceasta, la autonomizarea sa socială.

BIBLIOGRAFIE

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 31: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

1. Anderson, J., Wiggins-Carter, R., Diversity Perspectives for Social Work Practice, în R. A. Dorfman, P. Meyer, M. L. Morgan, Paradigms of Clinical Social Work: Emphasis on Diversity, London: Routlege, 2004.

2. Aristotel, Retorica, Editura Univers Enciclopedic, 2004.3. Allport, G.W., Pattern and growth in personality, Holt, Rinehart &. Winston

New York, 1961.4. Buzărnescu, Ş, Istoria doctrinelor sociologice, Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică, 1995.5. Chelcea, S., Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi,

2008.6. Codreanu, S., Introducere în teoria haosului determinist, Casa Cărţii de Ştiinţă,

Cluj-Napoca, 2007.7. Cojocaru, Ş., Metode apreciative în asistenţa socială. Ancheta, supervizarea si

managementul de caz, Iaşi: Editura Polirom, 2005.8. Comte, A., Discurs asupra spiritului pozitiv, traducere Leonard Gavriliu,

Editura Științifică, București, 1999.9. Durkheim, E., Diviziunea muncii sociale, Bucuresti, Editura Albatros, 200110.Fleck-Henderson, A., Personality theory and clinical social work practice, în

Clinical Social Work Journal, Volume 17, Number 2, 128-137, 1989.11.Frankl, V., Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în logoterapie şi analiza

existenţială, trad. în lb. română Daniela Ştefănescu, Editura Trei, Bucureşti, 2009.

12.Heidegger, M., Timp şi Fiinţă, Editura Jurnalul Literar, 1995.13.Herseni, T., Sociologie, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1982.14.Hudson, C.G. At the edge of chaos: A new paradigm for social work? Journal

of Social Work Education, 36, 2, pp. 215-230, 2000.15.Kant, I., Prolegomene, Editura Paralela 45, 2005.16.Krill, D.F., Existential social work, Free Press, New York, 1978.17.Kotarba, J.A., Johnson, J.M., Postmodern existential sociology, Walnut Creek,

CA, Alta Mira, 2002.18.Larousse, Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti

2009.

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 32: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

19.Lawson, C., Latsis, J.S., Martins, N.M.O., Contributions to Social Ontology, Routledge, New York, 2007.

20.Le Saget, M., Le manager intuitif. Une nouvelle force, Paris, Dunod, 1992.21.Maslow, A.H., Motivatie si personalitate, Editura Trei, 2008.22.Mitrofan, I., Terapia Unificării,. O nouă psihoterapie experienţială, Psihologia

la raspântia mileniilor, Editura Polirom, 2001.23.Mjoset, L., The Contextualist Approach to Social Science Methodology, în D.

Byrne, Ch. C. Ragin, The SAGE Handbook of Case-Based Methods, SAGE Publications Ltd, 2009.

24.Moustakas, C., Phenomenological Research Methods, Sage Publications, Thousand Oaks, California, 1994.

25.Narly, C., Pedagogie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.

26.Payne, M., Humanistic Social Work, Core Principles in Practice, Palgrave Macmillan, 2011.

27.Petre, D., Iliescu, D., Psihologia reclamei si a consumatorului. Volumul II: Psihologia reclamei, Bucureşti: Editura Comunicare.ro., 2007.

28.Platon, Dialoguri, Editura: I R I, 1998.29.Plotnik, R., Kouyoumdjian, H., Introduction to Psychology, Wadsworth

Publishing Company, Belmont 2007.30.Rogers, Carl R. Client-Centered Therapy: Its Current Practice, Implications,

and Theory. Boston: Houghton Mifflin, 1951.31.Rogers, C.R., A deveni o persoana, , Editura: Trei, 2008.32.Sandu, A, Tehnici in Asistenta Sociala, Editura Lumen, 2005.33.Sartre, J.P., Căile libertăţii, Editura Rao, Bucureşti 2000.34.Seligman, M.E., Csikszentmihalzi, P., Positive Pshyhology, American

Psychologist, vol. LV, nr. 1, 2000.35.Ştefăroi, P., Perspectiva umanistă asupra clientului în asistenţa socială, Revista

de Asistenţă Socială, Nr. 1-2, Editura Polirom, Iaşi, 2009.36.Ştefăroi, P., Teoria fericirii în asistenţa socială, Editura Lumen, Iaşi 2009.37.Zamfir, E, Asistenţa Socială în România. Teorie şi acţiune socială. Texte alese,

Editura Mitropoliei, Craiova, 2009.38.Znaniecki, F., On humanistic sociology. University of Chicago Press; 1st

Edition/1st Printing edition November, 1969.

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1

Page 33: Orientarea umanistă  în ştiinţele şi practicile sociale - psihologie, pedagogie, sociologie, management, asistenţă socială

Colecţia Electronică Psihologie şi Asistenţă Socială Umanistă

39.Zlate M., Tratat de psihologie organizational-manageriala (Vol. II), Iaşi: Editura Polirom, 2008.

40.Zlate, M., Eul şi Personalitatea, Editura Trei, 2002.41.http://books.google.ro/books?id=ecological+theory+in+social+work...

Petru Ştefăroi - Orientarea umanistă în ştiinţele şi practicile sociale Page 1