Organizatii Inter Nation Ale. Suport de Curs

8/8/2019 Organizatii Inter Nation Ale. Suport de Curs

http://slidepdf.com/reader/full/organizatii-inter-nation-ale-suport-de-curs 1/46

UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

Suport de curs pentru studenţii anului II

Lect. univ. drd. Roxana Alina Petraru

1



Cuprins

UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI ............................................................1FACULTATEA DE DREPT ............................................................................................... 1ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE ................................................................................1Suport de curs pentru studenţii anului II ..............................................................................1Lect. univ. drd. Roxana Alina Petraru ................................................................................. 1Cuprins .................................................................................................................................2Capitolul 1 ............................................................................................................................3Introducere în studiul organizaţiilor internaţionale ..............................................................3

Definirea principalelor concepte ...................................................................................... 3Structura organizaţiilor internaţionale ............................................................................. 6Clasificări .........................................................................................................................7Bibliografie: .................................................................................................................. 10

Întrebări: .........................................................................................................................10Capitolul 2 ..........................................................................................................................11Organizaţia Naţiunilor Unite (United Nations) ..................................................................11

Bibliografie: .................................................................................................................. 15Întrebări/Teme de referat: ..............................................................................................15

Capitlul III Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) .................................... 16Conducerea politică a alianţei ........................................................................................ 18Conducerea militară a alianţei .......................................................................................19Conceptul strategic .........................................................................................................20Scopul şi sarcinile alianţei ............................................................................................. 22Abordarea securităţii pentru secolul al XXI-lea ...........................................................23

Principalele direcţii de acţiune ale NATO ..................................................................... 23Bibliografie: .................................................................................................................. 24

Întrebări/Teme de referat: ..................................................................................................24Capitolul IV .......................................................................................................................25Consiliul EUROPEI ........................................................................................................... 25

Structura Consiliului Europei ........................................................................................ 25Bibliografie: ................................................................................................................... 27Întrebări/Teme de referat: ..............................................................................................28

Capitolul V .........................................................................................................................29OSCE (The Organization for Security and Co-operation in Europe) ................................ 29

Bibliografie .................................................................................................................... 33

Întrebări/Teme de referat: ..............................................................................................33Capitolul VI .......................................................................................................................35Uniunea Europeană ............................................................................................................35

Scurt istoric al Uniunii Europene ...................................................................................35Întrebări/Teme de referat ............................................................................................... 44

2



Capitolul 1

Introducere în studiul organizaţiilor internaţionale

Definirea principalelor concepte

Organizaţiile internaţionale sunt subiectele derivate ale dreptului

international, titulare de drepturi si obligatii in conformitate cu normele

internationale, instituite de state prin acorduri incheiate intre ele. Organizaţia

internaţională este o asociaţie de state, stabilită prin şi bazată pe un tratat, care urmăreşte

scopuri comune şi care are organe speciale proprii, îndeplinind funcţii particulare în

interiorul organizaţei.

Organizaţiile internaţionale1 reprezintă un ansamblu structurat de participanţi,

constituit pe baza unui acord, având o funcţionare continuă în vederea atingerii unor

obiective comune, prin coordonarea resurselor şi acţiunilor. Din definiţia dată se pot

deduce elementele principale ale unei organizaţii2:

♦ În primul rând, organizaţia este un cadru organizat ce reuneşte mai mulţi

participanţi, care pot fi state (în cazul organizaţiilor guvernamentale), asociaţii private sau

particulare (în cazul organizaţiilor neguvernamentale de tipul Amnesty International, de

exemplu).

♦ În al doilea rând, organizaţia rezultă dintr-un act de voinţă al participanţilor,

manifestat într-un acord care îmbracă forma actului constitutiv, care poartă diferite

denumiri - Statut, Pact, Cartă, Convenţie etc .

♦ Organizaţia reprezintă un mecanism de coordonare a resurselor şi acţiunilor în

vederea atingerii unor obiective.♦ Organizaţia are o materialitate distinctă de cea a membrilor care o compun: un

sediu permanent, o structură organizatorică şi o autonomie funcţională proprie.

1 Bonciu, F., Economie mondială , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 1432 Bal, A., Dumitrescu, S., Economie mondială , Editura ASE, Bucureşti, 2006, p. 167

3



Organizaţiile guvernamentale sunt asociaţii de state, constituite printr-un tratat,

dotate cu un statut şi organe proprii, având o personalitate juridică distinctă de cea a

statelor care le compun. Există şi un drept al organizaţiilor internaţionale format din

normele cuprinse în actele lor constitutive, din cele cuprinse în tratatele încheiate de

statele membre, din normele proprii incluse în rezoluţiile emise de organele organizaţiei

şi din norme cutumiare .

O organizaţie internaţională este o „asociaţie”, care poate fi statală (reunind mai

multe state) sau nestatală (reunind persoane fizice sau juridice cu naţionalităţi diferite).

Prima categorie poartă numele de organizaţii internaţionale inteerguvernamentale, iar

cealaltă de organizaţii internaţionale neguvernamentale.

Organizaţiilor internaţionale li se recunoaşte calitatea de subiect de drept

internaţional, dar aceasta nu este comparabilă cu aceea recunoscută statelor (ele nu posedă nici supremaţie teritorială), având personalitate limitată, necesară îndeplinirii

mandatului încredinţat prin voinţa statului.

Membrii organizaţiilor internaţionale se pot clasifica în două categorii: cei

originali şi cei admişi.

Cel mai adesea, organizaţiile adoptă hotărâri cu drept de recomandare, care nu

creează obligaţii directe din partea statelor. Unele din ele pot adopta şi hotărâri cu

caracter obligatoriu, recurgându-se şi la o serie de sancţiuni pentru nerespectatreaacestora. Pe de altă parte, dispoziţiile conţinute în reglementările interioare ale

organizaţiilor (adoptate în virtutea dreptului lor de a se autoorganiza) au forţă obligatorie

pentru statele membre, valoarea lor juridică fiind recunoscută de Curtea Internaţională de

Justiţie.

Congresele şi conferinţele internaţionale sunt reuniuni de delegaţi ai diferitelor

state, convocate în scopul examinării unor probleme de interes comun, reuniuni la care

sunt puse faţă în faţă poziţiile diplomatice ale statelor participante şi unde se organizează

discuţiile necesare în vederea ajungerii la o înţelegere prin care să se realizeze cooperarea

internaţională.

4



Statul este un subiect de drept internaţional care posedă următoarele

caracteristici: populaţie, un teritoriu, un guvern, capacitatea de a intra în relaţii cu alte

state3.

1. Caracteristicile organizaţiilor internaţionale

a. sunt fondate de către state şi funcţionează prin voinţa acestora. Organizaţiile

internaţionale sunt subiecte de drept internaţional, aceasta însemnând că au o

personalitate juridică (internă şi internaţională) distinctă de cea a statelor

membre. Statele sunt considerate subiecte primare de drept internaţional, cu

capacitate deplină, în timp ce organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate,

întrucât sunt create de către state iar capacitatea lor este limitată prin actul

constitutiv, la obiectul şi scopul pentru care au fost înfiinţate. b. actul constitutiv al organizaţiei trebuie să reflecte acordul de voinţă al statelor

membre fondatoare. De regulă, acest acord îmbracă forma unui tratat care în

majoritatea cazurilor este un tratat multilateral. Tratatul de constituire conţine

angajamente mutuale şi impune statelor o anumită cooperare în cadrul

organizaţiei şi cu organizaţia însăşi. Prin tratatele constitutive se creează drepturi

şi obligaţii reciproce, opozabile tuturor membrilor.

c. asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea unor obiectiveşi scopuri comune.

d. organizaţia internaţională trebuie să aibă o structură instituţională proprie. Ea

trebuie să dispună de un număr de organe, cu funcţionare periodică sau

permanentă, prin intermediul cărora să îşi poată desfăşura activitatea, conform

statutului.

e. asocierea dintre statele membre trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în

baza normelor de drept internaţional.

3 Tratatul de la Montevideo, din 1933, încheiat între SUA şi statele latino – americane cu privire ladrepturile şi obligaţiile statelor

5



Structura organizaţiilor internaţionale

Schema obişnuită a sistemului de organe al acestor organizaţii cuprinde:

a) Un organ plenar sau o adunare plenară, ca organ suprem al organizaţiei, în caresunt reprezentate toate statele membre, prin delegaţi ai parlamentelor naţionale.

b) Un organ cu compunere restrânsă, ca entitate executivă, format din reprezentanţi ai

guvernelor naţionale

c) Un secretariat având sarcini executorii şi administrative.

Actul constitutiv al unei organizaţii reprezintă un tratat multilateral la elaborarea

căruia participă toate statele fondatoare ale organizaţiei. Regimul său juridic este supus

regulilor prevăzute în Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969), Convenţia

privind dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între

organizaţii internaţionale (1986). Orice tratat şi, implicit, orice act constitutiv al unei

organizaţii conţine o structură tripartită:

a. Preambul – este partea introductivă a tratatului, în care sunt menţionate statele

părţi la tratat, considerentele pentru care a fost încheiat tratatul, principiile de bază

ale organizaţiei, scopul pentru care a fost înfiinţată.

b. Dispozitivul – reprezintă conţinutul efectiv al tratatului, redactat pe articole, ce

conţin obiectivele concrete ale organizaţiei şi mijloacele prin care acestea se vor

realiza, angajamentele asumate de statele membre, structura organizatorică,

atribuţiile organelor principale, modul lor de funcţionare, procesul decizional,

modalităţi de soluţionare a diferendelor, posibilitatea aplicării de sancţiuni în

cazul nerespectării angajamentelor, organismele abilitate să controleze aplicarea

tratatului.

c. Clauze finale, în care se prevăd data sau modalităţile de intrare în vigoare a

tratatului, posibilitatea de aderare a altor state la tratat, posibilitatea de denunţare atratatului şi de ieşire din organizaţie, aplicarea geografică a tratatului, data, locul

semnării tratatului, limbile în care a fost adoptat, etc.

d. Semnăturile

6



Clasificări

A. Temporare

a. Prima generaţie (sec.XIX) include formele incipiente de organizaţii apărute încontextul expansiunii unor sectoare ale vieţii economice, al progresului ştiinţific

şi tehnic, şi al dezvoltării comerţului şi telecomunicaţiilor, ce au determinat

impulsionarea şi diversificarea cooperării dintre state în cadrul relaţiilor

internaţionale. Exemple: Uniunea Telegrafiei Internaţionale (1865), Uniunea

Internaţională a Poştelor (1878) - devenite ulterior instituţii specializate ale

O.N.U.- , sau comisiile create de către state pentru a reglementa un regim

internaţional pentru folosirea fluviilor (de exemplu, Comisia pentru navigaţia pe

Rin -1815 – sau pe Dunăre - 1856).

b. A doua generaţie de organizaţii internaţionale este reprezentată de cele create în

perioada interbelică: Societatea Naţiunilor, Organizaţia Internaţională a Muncii.

Societatea Naţiunilor a fost prima organizaţie cu caracter general şi permanent.

Instituită în anul 1919, prin Pactul adoptat la Conferinţa de pace de la Versailles,

ea a avut ca scop promovarea cooperării, realizarea păcii şi securităţii prin

rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor, reducerea armamentelor, dezvoltarea

unor relaţii juste între naţiuni, respectarea dreptului internaţional, menţinerea

justiţiei. Contradicţiile din perioada premergătoare celui de–al doilea război

mondial, aplicarea discreţionară a regimului internaţional stabilit, în defavoarea

statelor mici, au dus la încetarea activităţii organizaţiei, desfiinţată expres în anul

1946. In aceeaşi epocă au fost create Organizaţia Internaţională a Muncii,

Comisia Internaţională de Navigaţie Aeriană (devenite ulterior instituţii

specializate ale O.N.U.).

c. A treia generaţie de organizaţii s-a instituit după cel de–al doilea război mondialo dată cu crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin Carta adoptată în anul 1945,

la San Francisco. In anii următori apar noi organizaţii, la nivel universal sau

regional, cu activităţi şi funcţii diverse: alte instituţii specializate ale ONU,

Uniunea Europei Occidentale, Consiliul Europei, iar mai târziu, Organizaţia

Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane etc

7



B. După alte criterii

a. După compoziţia lor: organizaţii universale - deschise aderării tuturor statelor

comunităţii internaţionale: exemple, O.N.U. şi instituţiile sale specializate şi

organizaţii regionale – în care participarea statelor e limitată la state dintr-un

anumit spaţiu geografic: Consiliul Europei, Organizaţia Statelor Americane,

Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă etc.

b. După calitatea membrilor lor: organizaţii guvernamentale, în care calitatea de

membru este deţinută de către state şi organizaţii neguvernamentale, formate

din persoane fizice, grupuri de particulari, asociaţii naţionale iar statutul

organizaţiei e determinat de dreptul naţional al statului unde îşi au sediul.c. După specificul raporturilor dintre state, în cadrul organizaţiei/instituţiei, se

disting: organizaţii de cooperare interguvernamentală (forma de cooperare

clasică), în care statele relaţionează de pe poziţii de egalitate, păstrând integritatea

suveranităţii lor naţionale (O.N.U., Consiliul Europei, O.S.C.E. etc) sau de

integrare, în care statele renunţă la o parte din competenţele suveranităţii lor în

favoarea instituţiilor comune, dotate cu puteri proprii şi ale căror decizii au

aplicare directă şi imediată în ordinea internă a statelor membre ( instituţiileUniunii Europene)

d. După întinderea activităţii lor: organizaţii generale, cu competenţă nespecializată

(ex. Consiliul Europei etc), şi organizaţii sectoriale, cu vocaţia de a facilita

cooperarea într-un sector tehnic particular (ex. instituţiile specializate ale O.N.U.)

e. După natura obiectului lor de activitate: organizaţii politice (ex. Consiliul

Europei), organizaţii economico-financiare şi politice (instituţiile Uniunii

Europene), organizaţii de securitate, cooperare, apărare( N.A.T.O, U.E.O.,

O.S.C.E.)., organizaţii ştiinţifice, tehnice (instituţii specializate ale ONU) etc

f. După posibilitatea de participare la organizaţiile internaţionale: organizaţii

internaţionale deschise şi organizaţii internaţionale închise

8



O clasificare a organizaţiilor internaţionale încadrează organizaţiile regionale în

categoria criteriului geografic. Astfel, aceste organizaţii s-au contituit în Europa, Africa,

Asia, America, Orientul Mijlociu.

1. În Europa funcţionează un număr impunător de organizaţii regionale, fiind

semnificative prin potenţa şi complexitatea obiectivelor următoarele:

- Consiliul Europei;

- Uniunea Europeană;

- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa;

- Uniunea Europei Occidentale;

- Organizaţia Atlanticului de Nord.

2. Comunităţile regionale din Africa au membrii care fac parte din diferite

organizaţii, cum ar fi:- Uniunea Africană (AU);

- Grupul Ţărilor din Africa, Pacific şi Caraibe (ACP);

- Comunitatea Economică a Ţărilor din Africa de Vest (ECOWAS);

- Comunitatea Monetară şi Economică a Africii Centrale (CEMAC);

- Comunitatea de Dezvoltare Sud-Africană;

- Comunitatea Est-Africană;

- Comisia Oceanului Indian.3. Asia şi Pacific:

- Asociaţia Statelor din Asia de Sud;

- Forumul Insulelor din Pacific;

- Asociaţia Sud-Asiatică pentru Cooperare Regională.

4. America:

- Comunitatea Andină (Pactul Andin);

- CARICOM;

- MERCOSUR;

- Organizaţia Statelor Americane;

- Organizaţia Statelor Est-Caraibiene;

- Grupul de la Rio.

5. Orientul Mijlociu: Liga Statelor Arabe.

9



Bibliografie:

• Miga-Beşteliu, Raluca, Organizaţii internationale interguvernamantale, Ed.

C.H.Beck, Bucureşti, 2006

• Geamănu, Grigore, Dreptul internaţional contemporan, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1975

• Rusu, Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, editura Lumina Lex, Bucureşti,

2002

• Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic şi consular , Editura Lumina Lex,

Bucureşti,1996

• Ionescu, Nicolae, Organizaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, 2000

• Popescu, Andrei, Jinga, Ion, Organizaţii europene şi euroatlantice, Lumina Lex,

2001

• Scăunaş, Stelian, Uniunea Europenă. Construcţie. Instituţii. Drept ., editura All

Beck, 2005

Întrebări:

1. Precizaţi conţinutul noţiunilor de stat , organizaţii internaţionale şi conferinţe

internaţionale

2. Care sunt principalele caracteristici ale organizaţiilor internaţionale?

3. Realizaţi o clasificare a organizaţiilor internaţionale, precizând şi criteriile avute

în vedere.

4. Care este structura organizaţiilor internaţionale?

10



Capitolul 2

Organizaţia Naţiunilor Unite (United Nations)4

Fondată în 1945 după Al Doilea Război Mondial, are 192 de state membre. ONU

are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea

internaţională şi respectarea dreptului internaţional. Sediul central al organizaţiei este

situat în New York. Carta ONU a fost semnată la 26 iunie 1945 de reprezentanţii celor 50

de ţări. ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta a fost ratificată

de China, Franţa, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi de o

majoritate a celorlalţi semnatari. Ziua ONU este sărbătorită la 24 octombrie a fiecărui an.

Deşi dorinţa României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din

1946, aderarea ţării noastre a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea

generală a decis, prin rezoluţia nr. 995 (X), primirea României în ONU, alături de alte 15

state.

Sediul principal al ONU se află la New York (United Nations Headquarters). Alte

două sedii majore se află la Geneva (United Nations Office at Geneva), în clădirea fostei

Societăţi a Naţiunilor (Palais des Nations) şi la Viena (United Nations Office at Vienna),

în cadrul Vienna International Centre.

Carta5 prezintă drepturile şi obligaţiile statelor membre şi stabileşte organele

principale şi procedurile ONU. Obiectivele ONU, conform Cartei, sunt următoarele :• să menţină pacea şi securitatea internaţionale;

4 http://www.un.org/en/ sau http://www.onuinfo.ro/ 5 Vezi Carta ONU în biblioteca electronică. Acest act constitutiv al organizaţiei se compune din 111articole dispuse în 19 capitole, act semnat de 51 de membri.

11

http://www.un.org/en/



http://www.onuinfo.ro/






• să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului

egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor la autodeterminare;

• să realizeze cooperarea internaţională în soluţionarea problemelor internaţionale

cu caracter economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea respectării

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;

• să fie un centru pentru armonizarea eforturilor naţiunilor în realizarea acestor

scopuri comune.

În realizarea obiectivelor de mai sus, ONU şi membrii săi trebuie să acţioneze în

conformitate cu următoarele principii:

• egalitatea suverană a tuturor statelor membre;

• îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei;

• soluţionarea diferendele internaţionale prin mijloace paşnice;

• abţinerea de a recurge la ameninţarea cu forţa sau folosirea ei împotriva

integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod

incompatibil cu scopurile ONU;

• statele membre trebuie să acorde Organizaţiei asistenţă în orice acţiune pe care

aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta ONU şi să se abţină de a da ajutor

vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de

constrângere;

• nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizaţia să intervină în chestiuni care

aparţin esenţial competenţei interne a fiecărui stat.

Sistemul ONU este format din şase organe principale: Adunarea Generală,

Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea

Internaţională de Justiţie, Secretariatul, precum şi agenţii specializate, programe şi

fonduri de dezvoltare.

Adunarea Generală este organul principal deliberativ al ONU cu cele maiimportante atribuţii fiind reglementată în Cartă în capitolul IV. Adunarea Generală a

ONU are următoarele atribuţii:

• face recomandări în orice chestiune care intră în cadrul Cartei sau care se referă la

puterile şi funcţiile vreunuia din organele prevăzute în Cartă;

12



• iniţiază studii şi face recomandări pentru promovarea cooperării politice

internaţionale, dezvoltarea şi codificarea dreptului internaţional, respectarea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi colaborarea internaţională în

domeniile economic, social, cultural, educaţional şi al sănătăţii;

• face recomandări pentru menţinerea păcii în orice situaţie care ar fi de natură să

pericliteze relaţiile dintre state; cere şi analizează rapoartele Consiliului de

Securitate şi celorlalte organe ale ONU;

• adoptă bugetul Naţiunilor Unite şi contribuţia anuală a statelor membre; membrii

nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, membrii Consiliului Economic şi social

şi acei membrii ai Consiliului de Tutelă eligibili;

• alege împreună cu Consiliul de Securitate judecătorii Curţii Internaţionale de

Justiţie;

• la recomandarea Consiliului de Securitate numeşte Secretarul general.

Adunarea generală ONU are următoarele comitete6:

• Comitetul pentru Dezarmare şi Securitate Internaţională

• Comitetul pentru Probleme Economice şi Financiare

• Comitetul Social, Umanitar şi Cultural

• Comitetul Politic Special şi de Tutelă

• Comitetul pentru Probleme Administrative şi de Buget

• Comitetul Juridic

• Comitetul General, compus din Preşedinte, cei 21 de Vicepreşedinţi ai Adunării şi

liderii celor şase comitete procedurale, la care se mai adaugă şi Comisia pentru

depline puteri.

Procedura de vot în Adunarea Generală se realizează pe de o parte, pentru

problemele importante cu votul a 2/3 din membrii votanţi şi prezenţi (art.18 pct.3 din

Cartă), iar pe de altă parte pentru alte domenii cu majoritatea simplă. Din punct de vedere

juridic aceste hotărâri sunt simple recomandări.

Consiliul de Securitate este organ principal, deliberativ restrâns al ONU căruia

Carta i-a conferit responsabilitatea principală în menţinerea păcii şi securităţii

6 Primele şase sunt comitete procedurale

13



internaţionale, prima sa întrunire având loc la 16 ianuarie 1946. Consiliul a fost creat

pentru a promova pacea şi securitatea internaţională. Consiliul de Securitate se compune

din 15 membri dintre care 5 sunt membri permanenţi – China, Franţa, Federaţia Rusă,

Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii şi 10 sunt membri nepermanenţi aleşi de

Adunarea Generală, pentru mandate de 2 ani, astfel: 5 locuri pentru statele din Africa şi

Asia, 2 pentru America Latină, 1 pentru Europa de Est şi 2 pentru Europa de Vest şi

celelalte. Aşadar, menţinerea păcii trebuie asigurată de înţelegerea şi concertarea între cei

cinci membri permanenţi, în special între SUA şi Rusia.

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) este organul principal al ONU care are

responsabilitatea principală în promovarea cooperării internaţionale în domeniile social,

cultural şi umanitar.

Consiliul este compus din 54 de membri aleşi de Adunarea Generală pentru unmandat de 3 ani, 18 dintre ei fiind aleşi în fiecare an. Mandatele sunt alocate pe regiuni

astfel: 14 pentru Africa, 11 pentru Asia,13 pentru Europa de Vest şi altele, 10 pentru

America Latină şi Caraibe şi 6 pentru Europa de Est.

Secretariatul este ultimul organ principal al ONU, aşa cum rezultă din

prevederile art.7 din Cartă şi este alcătuit din Secretarul General şi personalul necesar

organizaţiei.

Secretariatul ONU este compus din funcţionari internaţionali care îşi desfăşoarăactivitatea fie la sediul central al organizaţiei în New York, fie la birourile regionale ale

organizaţiei.

Secretariatul are atribuţii de la administrarea operaţiunilor de menţinere a păcii

până la medierea disputelor internaţionale, pregăteşte studii asupra problemelor care fac

obiectul ONU, organizează conferinţe internaţionale sau urmăreşte măsura în care

deciziile organelor ONU sunt puse în aplicare.

Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ), organul judiciar al ONU (art.92), îşi are

sediul la Haga în Palatul Păcii, iar părţi în cauzele supuse spre soluţionare acesteia nu pot

fi decât statele. Potrivit art. 36 al Cartei, “în competenţa Curţii intră toate cauzele pe care

i le supun părţile, precum şi toate chestiunile prevăzute, în mod special, în Carta

naţiunilor Unite sau în tratatele sau convenţiile în vigoare”.

14



Bibliografie:

• Miga-Beşteliu, Raluca, Organizaţii internationale interguvernamantale, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2006




2002


Bucureşti,1996• Ionescu, Nicolae, Organizaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, 2000


2001


Beck, 2005

Întrebări/Teme de referat:

• Analizaţi scopurile şi principiile ONU, aşa cum reies din Carta ONU

• Menţionaţi care sunt principalele caracteristici ale reformei ONU începută în 1997

• Organizarea şi funcţionarea ONU

• ONU şi securitatea în perioada globalizării

• Banca mondială, instituţie specializată ONU

• FMI, instituţie specializată ONU

• Organizaţia internaţională a muncii, instituţie specializată ONU

• Organizaţia mondială a sănătăţii, instituţie specializată ONU

• Organiţaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)

• Organizaţia mondială a proprietăţii intelectuale, instituţie specializată ONU

15



Capitlul III Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord(NATO)

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a fost înfiinţată prin Tratatul

Atlanticului de Nord din 1949, la care se face referire în mod obişnuit ca Tratatul de la

Washington.

Conducerea Alianţei se realizează printr-o structură complexă, cuprinzând

organisme civile şi militare care au rolul de a asigura coordonarea activităţilor, elaborarea planurilor de apărare colectivă, realizarea infrastructurii necesare aplicării acestora şi

încheierea acordurilor privind programele de pregătire şi exerciţii comune.

Cartierul General al NATO se găseşte la Bruxelles şi este atât sediul politic al

Alianţei, cât şi locul de dislocare permanentă a Consiliului Atlanticului de Nord. Aici se

află birourile următoarelor structuri:

• ale reprezentanţilor permanenţi şi ale delegaţiilor naţionale – fiecare stat membru

este reprezentat la Consiliul Atlanticului de Nord de un ambasador (reprezentant permanent), care este asistat de o delegaţie naţională;

• Secretariatul internaţional – personalul acestuia, provenind din statele membre ale

Alianţei, depind de Secretarul General şi se subordonează exclusiv intereselor

organizaţiei, pe toată durata mandatului (care, în general, se întinde de la trei la

patru ani);

• Secretarul General;

• reprezentanţii militari naţionali – ofiţeri superiori, reprezentanţi direcţi ai şefilor

de Stat Major; aceştia formează Comitetul Militar în sesiune permanentă;

• Preşedintele Comitetului Militar;

• Statul Major Internaţional;

• alte agenţii ale NATO.

Obiectivul principal este şi rămâne garanţia colectivă contra oricărei agresiuni

16



armate. De-a lungul timpului de la cei 12 membri originari, organizaţia a crescut numeric

la 19 prin aderarea Greciei şi Turciei în 1952, a Germaniei Federale în 1954, a Spaniei în

1982 şi a Cehiei, Poloniei şi Ungariei la 12 martie 1999, alături de Franţa, Belgia,

Danemarca, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia,

Canada şi SUA.

Summit-ul NATO de la Madrid, din iulie 1997, a dus procesul de extindere şi

reformă la un stadiu crucial. Astfel, şefii de stat şi de guvern au invitat Republica Cehă,

Ungaria şi Polonia să înceapă discuţiile de aderare la NATO. De asemenea, s-a aprobat

promovarea unei politici a “uşilor deschise” în ceea ce priveşte aderările viitoare. Cu

prilejul Summit-ului de la Madrid s-a semnat Carta care a stabilit principiile pentru

dezvoltarea relaţiilor NATO-Ucraina. În domeniul adaptării interne summit-ul de la

Madrid a evidenţiat progresul realizat în clădirea Identităţii Europene de Securitate şiApărare în interiorul Alianţei.

A urmat summit-ul NATO de la Washington din 1999. Cu acest prilej s-a hotărât

întărirea Programului de Parteneriat pentru Pace (PpP), dezvoltarea Identităţii de

Securitate şi Apărare Europeană (ESDI) în cadrul Alianţei. O dată cu admiterea Cehiei,

Ungariei şi Poloniei s-a hotărât iniţierea unui Plan de Acţiune pentru Aderare, care

constituie manifestarea practică a politicii “uşilor deschise” şi angajarea unui parteneriat

cu Rusia prin Actul fondator NATO-Rusia.Summit-ului istoric de la Praga a marcat aderarea României, Bulgariei, Sloveniei,

Slovaciei şi Ţărilor Baltice. Ambele extinderi, prilejuite de summitul de la Madrid (1997)

şi Praga (2002), au înlăturat definitiv divizarea artificială a Europei şi au creat un nou

spaţiu strategic de apărare şi securitate.

În prezent NATO are 26 de membri. Noii membri NATO realizează o consolidare

a centrului Europei (Slovenia, Slovacia), precum şi a flancului nordic (Ţările Baltice),

respectiv sudic (România, Bulgaria).

17



Conducerea politică a alianţei

Consiliul Atlanticului de Nord este cea mai înaltă autoritate politico-militară aAlianţei, care dispune de puteri politice efective, având dreptul de luare a deciziilor. Este

compus din reprezentanţii permanenţi (ambasadori) ai statelor membre, dar de două ori

pe an se întruneşte la nivel de miniştri ai afacerilor externe. Preşedintele Consiliului este

Secretarul General. Conducerea militară aliată este reprezentată de către Preşedintele

Comitetului Militar. În cadrul Consiliului, hotărârile sunt adoptate prin consens.

Secretarul General are obligaţia de a promova şi de a conduce procesul de

consultări şi de luare a deciziilor în cadrul Alianţei. Având în subordinea sa Secretariatul

internaţional şi fiind principalul purtător de cuvânt al Alianţei, Secretarul General este,

aşa cum arătam, Preşedintele Consiliului Atlanticului de Nord, dar şi al Comitetului

pentru planificarea apărării şi al Comitetului pentru planificarea nucleară (printre altele).

Departamentul pentru probleme politice se află în subordinea Secretarului

General adjunct pentru probleme politice şi cuprinde două direcţii7:

• Direcţia politică, care are drept activitate pregătirea dezbaterilor politice ale

Consiliului, redactarea de note şi rapoarte asupra problemelor politice (care sunt

supuse atenţiei Secretarului General şi Consiliului), menţinerea legăturii cudelegaţiile ţărilor membre şi cu reprezentanţii partenerilor de cooperare, precum şi

cu alte organizaţii internaţionale (guvernamentale şi neguvernamentale),

elaborarea de poziţii şi/sau propuneri comune în domeniul dezarmării şi al

controlului armamentelor;

• Direcţia economică, care are un rol consultativ în privinţa chestiunilor economice

care prezintă pentru NATO consecinţe politice sau legate de domeniul apărării.

Departamentul planificare şi politica de apărare se află în subordinea SecretaruluiGeneral adjunct pentru planificare şi politică de apărare. Şi el este alcătuit din două

direcţii:

• Direcţia pentru planificarea forţelor armate, care răspunde de politica de apărare;

7 www.nato.int

18



• Direcţia pentru planificare nucleară, care are ca obiectiv coordonarea elaborării

politicii de apărare în domeniul nuclear, precum şi a lucrărilor Grupului pentru

planificarea nucleară.

Conducerea militară a alianţei

Comitetul Militar este cea mai înaltă autoritate militară din cadrul Alianţei, fiind

răspunzător în faţa Consiliului Atlanticului de Nord, a Comitetului pentru planificarea

apărării şi a Grupului de planificare nucleară. Preşedinţia de onoare a Comitetului Militar

revine, pe rând, fiecărei ţări, anual, în ordinea alfabetului englez. Preşedintele prezidează

reuniunile şefilor de Stat Major şi ale Comitetului Militar în sesiune permanentă. De

asemenea, el reprezintă Comitetul la reuniunile Consiliului Atlanticului de Nord, ale

Comitetului pentru planificarea apărării şi ale Grupului pentru planificarea nucleară. Are

şi un important rol public, fiind principalul purtător de cuvânt pe probleme militare.

Comitetul Militar este ajutat în activitatea sa de Statul Major militar internaţional

integrat, alcătuit din personalul militar detaşat de state şi din personal administrativ civil.

În fruntea Statului Major se află un director cu rangul de general cu trei stele. Propunerile

pentru ocuparea funcţiei vin din partea ţărilor membre, dar numirea se face de către

Comitetul Militar. Directorul poate fi cetăţean al oricărui stat aliat, mai puţin din ţara din

care provine Preşedintele Comitetului Militar. Fiind organul executiv al Comitetului

Militar, Statul Major internaţional are ca misiune vegherea asupra executării în bune

condiţii a directivelor şi hotărârilor Comitetului Militar. În plus, trebuie să întocmească

planuri, să execute studii şi să recomande politica de urmat în probleme de natură

militară.

Forţele militare ale NATO se află sub comanda Consiliului Atlanticului de Nord

şi sunt astfel structurate încât să asigure apărarea eficientă a teritoriului statelor membreîn cazul unor ameninţări şi să-şi aducă o contribuţie sporită la gestionarea crizelor 8.

În funcţie de zona de plasare geografică, aceste forţe se află în subordinea a două

comandamente strategice:

• Comandamentul Suprem Aliat al Atlanticului;

8 idem

19



• Comandamentul Suprem Aliat al Europei, care, începând cu 1994, a preluat şi

responsabilităţile Comandamentului Aliat al Canalului Mânecii.

În mare, forţele aliate se împart în trei categorii:

• forţe de reacţie imediată şi rapidă – forţele de reacţie sunt acele forţe terestre,

aeriene şi navale polivalente şi extrem de mobile, menţinute la un înalt nivel de

pregătire şi disponibile în termen scurt pentru a asigura o reacţie militară în caz de

criză;

• principalele forţe de apărare – au în compunere forţe terestre, aeriene şi navale din

armata activă mobilizabilă, apte să asigure apărarea în caz de ameninţare cu forţa

sau în caz de agresiune; sunt alcătuite din unităţi multinaţionale şi naţionale cu

niveluri diferite de pregătire; cele aflate la nivelul superior de pregătire pot fi

folosite în gestionarea crizelor;

• forţele de întărire – forţele aliate trebuie astfel organizate încât potenţialul lor

militar să poată fi mărit în caz de nevoie, prin întărirea, reconstituirea forţelor sau

mobilizarea rezerviştilor; prin urmare, forţele întărite sunt menţinute la diferite

niveluri de pregătire şi de disponibilitate.

Conceptul strategic

În 1989 a început în Europa un proces de schimbare politică fundamentală, care

avea să ducă la terminarea divizării ideologice şi militare a continentului. Organizaţia

Tratatului de la Varşovia s-a dizolvat în 1990, pentru ca în anul următor însăşi Uniunea

Sovietică să sufere un proces de implozie.

Repercusiunile internaţionale ale acestor evenimente şi implicaţiile lor pentru

viitoarele aranjamente de securitate de pe continentul nostru au avut un impact profundasupra Alianţei, dându-i posibilitatea să-şi ajusteze structurile şi politicile la noile

condiţii, dar să-şi menţină funcţia de bază de a asigura securitatea statelor membre.

20



Transformarea structurilor şi politicilor NATO a fost iniţiată de şefii de stat şi de

guvern la reuniunile la nivel înalt de la Londra, în iulie 1990, şi întărite prin hotărârile

luate la Roma, în noiembrie 1991, şi Bruxelles, în ianuarie 1994.

Conceptul strategic adoptat la Reuniunea la vârf din 1991, de la Roma, combina o

abordare extinsă a securităţii, bazată pe dialog şi cooperare, cu menţinerea capacităţii de

apărare colectivă a NATO. El stabilea cooperarea cu noi parteneri din Europa Centrală şi

de Est şi din fosta URSS, ca parte integrantă a strategiei Alianţei.

Conceptul prevedea, de asemenea, reducerea dependenţei faţă de armele nucleare

şi introducea schimbări majore la nivelul forţelor integrate ale NATO, folosirea sporită a

forţelor multinaţionale, crearea unui Corp de Reacţie Rapidă multinaţional şi adaptarea

aranjamentelor şi procedurilor de planificare a apărării (în concordanţă cu cerinţele

privind gestionarea crizelor şi menţinerea păcii).Conceptul strategic a fost actualizat cu ocazia Summit-ului de la Washington, din

1999. Noul concept strategic formulează ca obiective generale:

• confirmarea principiilor fundamentale ale Alianţei (indivizibilitatea apărării,

apărarea colectivă, capabilitatea nucleară etc.) şi a importanţei relaţiei

transatlantice;

• reflectarea evoluţiei şi a experienţelor Alianţei din 1991 până în 1999 şi

„legitimizarea“ lor conceptuală (adaptarea internă şi externă a Alianţei, relaţiilespeciale cu Rusia si Ucraina, participarea la misiunile de menţinere a păcii etc.);

• stabilirea orientărilor strategice adecvate pentru începutul secolului al XXI-lea

(conceptul strategic trebuie să fie valabil cel puţin 15-20 de ani) şi a

instrucţiunilor corespunzătoare Forţelor Alianţei;

• întărirea capacităţii de reacţie a Alianţei cu privire la noile ameninţări şi riscuri de

securitate, inclusiv terorismul, extinderea ariei de interes strategic şi

fundamentarea conceptuală a unor noi sarcini (de securitate) şi a unor noi tipuri de

misiuni şi obiective care derivă din ele.

La sarcinile fundamentale ale organizaţiei se adaugă apărarea securităţii şi

stabilităţii membrilor săi şi, implicit, a întregii regiuni euroatlantice. Se introduce

conceptul de „equal security“ (securitate egală) pentru membrii Alianţei. Acest concept

permite aliaţilor ca, indiferent de deosebirile circumstanţiale sau de capacitatea militară,

21



să-şi atingă prin efort colectiv interesele naţionale de securitate legate de regiunea

euroatlantică. Astfel, sarcinile fundamentale ale Alianţei sunt: securitatea, consultarea

trans-atlantică în probleme de securitate, apărarea, gestionarea crizelor şi parteneriatul.

Documentul reafirmă caracterul defensiv al Alianţei.

Scopul şi sarcinile alianţei

Scopul esenţial al NATO stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949 este de

a apăra libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare.

Realizarea acestui ţel poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize şi conflicte care ar

putea afecta securitatea spaţiului euroatlantic. De aceea, Alianţa nu asigură numai

apărarea membrilor săi, dar contribuie şi la pacea şi stabilitatea în regiune. Sarcinile

fundamentale de securitate ale Alianţei:

• asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituţii

democratice şi soluţionarea paşnică a diferendelor;

• transformarea organizaţiei într-un forum de consultări între aliaţi pe orice

problemă care ar afecta interesele lor vitale;

• descurajarea şi apărarea împotriva oricărei ameninţări de agresiune la adresa

oricărui stat membru NATO.

În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic, Alianţa este

pregătită să contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la prevenirea eficientă a

conflictelor şi la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv prin operaţiuni de

răspuns la crize, să promoveze pe scară extinsă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu

alte ţări din spaţiul euroatlantic, în scopul creşterii transparenţei, încrederii reciproce şi a

capacităţii de acţiune comune cu Alianţa.

22



Abordarea securităţii pentru secolul al XXI-lea

Alianţa este angajată într-o abordare extinsă a securităţii, recunoscând importanţa

factorilor politic, economic, social şi de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabile aapărării.

Ţelul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectură de securitate europeană

pentru care contribuţiile Alianţei, la securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic, şi a

celorlalte organizaţii internaţionale sunt complementare şi se consolidează reciproc, atât

prin adâncirea relaţiilor între ţările euroatlantice, cât şi prin gestionarea crizelor.

Alianţa încearcă să întărească securitatea şi stabilitatea euroatlantică prin:

• păstrarea legăturii transatlantice;

• menţinerea unor capabilităţi militare eficace şi suficiente pentru descurajare şi

apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale NATO;

• dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei, o

capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor;

• continuarea procesului de deschidere faţă de noi membri şi urmărirea constantă a

relaţiilor de parteneriat, cooperare şi dialog cu celelalte ţări ca parte a abordării

problemelor de securitate euroatlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul

controlului armamentelor şi dezarmării.

Principalele direcţii de acţiune ale NATO

Ataşamentul NATO faţă de legătura transatlantică este indispensabil. Alianţa este

angajată într-un parteneriat puternic şi dinamic între Europa şi America de Nord în

sprijinul valorilor şi intereselor pe care le au în comun. Securitatea Europei şi a Americii

de Nord este indivizibilă.

Menţinerea unei capabilităţi militare adecvate în vederea acţiunii colective pentru

apărarea comună rămâne punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianţei. O

astfel de capabilitate, împreună cu solidaritatea politică, rămâne esenţa capacităţii

23



Capitolul IV

Consiliul EUROPEI9

Spre deosebire de ONU, Consiliul Europei are atribuţii în domenii ce par

diametral opuse, cum ar fi, spre exemplu cele privind promovarea şi afirmarea

democraţiei şi cele privind transplantul de organe umane. Tot spre deosebire de O.N.U.,el asigură o cooperare interstatală complexă, atât la nivel guvernamental, cât şi al

parlamentelor şi, respectiv, al colectivităţilor locale şi regionale.

Structura Consiliului Europei a) Comitetul Miniştrilor

Comitetul Miniştrilor este principala instanţă de decizie. Fiecare stat membru este

reprezentat în Comitet de ministrul de externe sau de reprezentantul permanent al

guvernului (delegaţii miniştrilor). Comitetul studiază urmările care se dau recomandărilor Adunării parlamentare şi Congresului puterilor locale şi regionale ale Europei, ale

propunerilor diverselor comitete interguvernamentale şi ale conferinţelor miniştrilor

specializaţi. Adoptă programul de activităţi şi bugetul Consiliului Europei.

Discuţiile în cadrul Comitetului Miniştrilor privesc toate subiectele politice de

interes comun, cu excepţia problemelor de apărare: aspectele politice ale integrării

europene, dezvoltarea cooperării, apărarea instituţiilor democratice şi protecţia drepturilor

omului, altfel spus toate problemele care necesită identificarea unor soluţii de nivel

european.

Miniştrii exercită preşedinţia Comitetului pe rând, pe o durată de şase luni.

Schimbările de preşedinţie se efectuează în mod tradiţional în mai şi în noiembrie.

Miniştrii de externe ai statelor membre se reunesc cel puţin de două ori pe an pentru a

9 http://www.coe.int/

25



trage concluzii asupra cooperării europene şi actualităţii politice, şi pentru a impulsiona

politica necesară activităţilor Organizaţiei.

Deciziile Comitetului Miniştrilor sunt transmise guvernelor sub formă de

recomandări sau fac obiectul unor convenţii şi acorduri europene obligatorii din punct de

vedere juridic pentru statele care le-au ratificat. Comitetul Miniştrilor adoptă de asemenea

declaraţii sau rezoluţii privind probleme politice de actualitate.

În caz de încălcare gravă a obligaţiilor sale statutare, Comitetul Miniştrilor poate

suspenda dreptul de reprezentare al unui stat membru, să-l invite să se retragă, şi chiar să

decidă că acesta a încetat să aibă calitatea de membru al Organizaţiei.

Comitetul Miniştrilor veghează, de asemenea, la punerea în practică efectivă a

convenţiilor şi acordurilor încheiate între statele membre. Această responsabilitate

priveşte în special convenţiile esenţiale cum sunt cele ce privesc drepturile omului,(Convenţia europeană a Drepturilor Omului, Carta socială europeană, Convenţia

europeană pentru prevenirea torturii, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor

naţionale) şi care au prevăzut existenţa unor mecanisme de control.

b) Adunarea parlamentară

Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a fost prima adunare europeană

creată în istoria continentului nostru. Constituită din delegaţiile a 40 de parlamente

naţionale, ea rămâne una dintre cele mai importante adunări europene.Adunarea abordează subiecte de actualitate şi teme cu caracter prospectiv care au

legătură îndeosebi cu problemele societăţii şi chestiunile de politică internaţională.

Deliberările sale joacă un rol important în orientarea activităţilor Comitetului Miniştrilor.

În plus, ele se repercutează prin intermediul parlamentarilor pe lângă parlamentele

naţionale şi exercită astfel o influenţă asupra guvernelor naţionale.

Textele adoptate de Adunare oferă orientări Comitetului Miniştrilor, guvernelor,

parlamentelor şi partidelor politice naţionale. În genere, Adunarea se reuneşte de patru ori

pe an, la Strasbourg, oraş desemnat în acest sens în mod simbolic ca reprezentând

"reconcilierea postbelică între popoare şi naţiuni", cunoscut fiind faptul că se află situat la

zona de frontieră a Franţei cu Germania, în regiunea Alsacia, teritoriu disputat de-a

lungul secolelor de cele două state.

c) Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale ale Europei

26



Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale ale Europei este compus din

reprezentanţi ai tuturor statelor membre şi care formează Camera autorităţilor locale şi,

respectiv, Camera regiunilor. El îşi desfăşoară lucrările într-o singură sesiune plenară

anuală la Strasbourg. Raţiunea constituirii sale a fost de a consolida, în acest mod,

structurile democratice de bază, îndeosebi în noile democraţii.

d) Secretariatul general

Secretariatul general este alcătuit din circa 1300 de funcţionari europeni şi are

menirea de a asista tehnic toate organele şi organismele ce se reunesc sub egida

Consiliului Europei.

Bibliografie:






2002


Bucureşti,1996



2001


Beck, 2005

• Humă, Ioan, Drept comunitar. Partea generală , editura Didactică şi Pedagogică,

2007

• Manolache, Octavian, Drept comunitar. Instituţii comunitare, All Beck, 1999

27



Întrebări/Teme de referat:• Structurile principale ale Consiliului Europei

•

Atribuţiile Consiliului Europei

28



Capitolul V

OSCE (The Organization for Security and Co-operation

in Europe)

10

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa11 (OSCE) a apărut în anul

1973, iniţial sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

Cunoscută ulterior drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un forum de dialog

şi negocieri multilaterale între Est şi Vest.

Istoria CSCE se împarte în două perioade:

- Între anii 1975-1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki şi, respectiv, a

Cartei de la Paris pentru o nouă Europă), în care CSCE a funcţionat ca un proces de

conferinţe şi reuniuni periodice.

- Evoluţiile pe planul securităţii europene apărute în anii ‘90 au impus

schimbări fundamentale atât în ceea ce priveşte structura şi caracterul instituţional al

procesului început la Helsinki, cât şi rolul acestuia. Conferinţa la nivel înalt de la

Budapesta, 1994, a hotărât adoptarea denumirii de Organizaţie pentru Securitate şi

Cooperare în Europa (OSCE).Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.), forumul în care

se regăsesc toate ţările Europei, alături de Canada şi Statele Unite, reprezintă un element

cheie al arhitecturii europene de securitate.

La 3 iulie 1973 s-au deschis lucrările Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în

Europa, cu participarea a 35 de state europene (fără Albania, dar cu SUA şi Canada). La

început a fost un proces de consultare politică, un forum multilateral de dialog şi

negociere, fără structuri permanente, care încercă să organizeze destinderea pe continent.

Statele membre au semnat la 30 iulie 1975 în capitala Finlandei, "Actul final de la

Helsinki", document prin care sunt stabilite: principii fundamentale, destinate să stea la

baza relaţiilor, dintre state; măsuri de creştere a încrederii în domeniul militar; hotărârea

10 http://www.osce.org/11 Popescu, A., Jinga, I., Organizaţii europene şi euroaltantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.156

29



statelor membre de a continua examinarea şi elaborarea unei metode general acceptabile

pentru reglementarea paşnică a disputelor; măsuri în privinţa respectării drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale; o bază de cooperare în domeniul economic,

cultural, al ştiinţei şi al tehnologiei.

Conform Actului final de la Helsinki, s-a hotarât continuarea şi aprofundarea

procesului CSCE. În acest scop, a funcţionat până în 1990 sub forma unor reuniuni şi

conferinţe, stabilind o serie de norme şi angajamente şi analizând periodic felul cum sunt

implementate acestea: Belgrad (‘77-’78), Madrid (‘80-’83), Viena (‘86-’89). Dupa 1990

CSCE este forumul în care se stabilesc primele negocieri în materie de securitate

europeană.

La întâlnirea la vârf de la Paris, din noiembrie 1990, se adoptă „Carta pentru o

noua Europa", care marchează sfârşitul formal al razboiului rece şi începutulinstituţionalizării CSCE12. Tot acum, statele membre în cele doua alianţe militare

semnează "Tratatul asupra forţelor armate convenţionale in Europa" (CFE) care limitează

forţele convenţionale în Europa, de la Atlantic la Urali.

Şefii de stat şi de guvern din ţările participante la CSCE au adoptat la finalul

reuniunii de analiză din iulie 1992 la Helsinki, Declaraţia intitulata "Provocările

schimbării". Documentul precizeaza că CSCE este un acord regional în spiritul cap.8 al

Cartei ONU şi reflectă acordul la care se ajunsese asupra întăririi instituţiilor CSCE,asupra elaborării unei structuri de alarmare rapidă, de prevenire a conflictelor şi de

gestionare a crizelor (cuprinzând misiuni de anchetă şi misiuni de raportori). Cu acelaşi

prilej se hotărăşte crearea, la Viena, a unui forum CSCE pentru cooperarea în domeniul

securităţii, Forum care, în noiembrie 1993, a adoptat 4 documente importante privind

măsurile de stabilizare a situaţiilor de criză localizate, principiile pe care să se bazeze

transferurile de arme convenţionale, planificarea apărării, precum şi contactele şi

cooperarea pe plan militar.

La finalul conferinţei de analiză a CSCE din 1994 de la Budapesta este adoptat

documentul intitulat "Spre un parteneriat real într-o era noua" care cuprinde: schimbarea

de nume a CSCE, devenită de la 1 ianuarie 1995, Organizatia pentru Securitate şi12 Carta nu are caracterul unui act cu valoare constituţională, ci reprezintă un program de perspectivă înconstruirea Europei pe doi piloni principali: revenirea la valorile democraţiei occidentale şi dezvoltareainstituţională. Transformarea CSCE în OSCE, care a avut loc în 1994, a determinat şi importante mutaţiicalitative.

30



Cooperare în Europa (OSCE); continuarea dezvoltării mijloacelor CSCE în materie de

prevenire a conflictelor şi de gestionare a crizelor; un cod de conduită asupra aspectelor

politico-militare ale securităţii.

Summitul de la Lisabona din 1996, prin documentul "Un model de securitate

comun şi cuprinzător pentru Europa sec. XXI" prezintă provocarile la adresa securităţii

statelor membre şi posibilităţile de cooperare pentru preintâmpinarea lor.

La Istambul, în ianuarie 1999 au fost adoptate "Carta pentru securitatea europeană" şi

alte documente referitoare la măsurile de încredere şi securitate, precum şi la reducerea

forţelor armate convenţionale in Europa.

Astazi OSCE este o organizaţie paneuropeană de securitate, care în rândul celor

55 de state membre (54 + Iugoslavia suspendată în 1992) include toate statele europene,

SUA, Canada şi fostele republici sovietice din Asia Centrala. Este concepută pentru a

servi drept instrument de primă instanţă pentru avertizarea din timp şi prevenirea

conflictelor, gestionarea conflictelor şi reconstrucţia post-conflict în Europa13. Regulile

de bază sunt egalitatea membrilor şi consensul în adoptarea deciziilor.

OSCE este structurată astfel:

• Consiliul Permanent, alcătuit din reprezentanţii statelor membre ale organizaţiei;

se reuneşte săptămânal la Viena, pentru a dezbate şi lua decizii în toate domeniile

aferente OSCE;

• Consiliul Superior; dezbate periodic aspectele de natură politică;

• Consiliul Ministerial, reunirea miniştrilor de externe;

• Preşedintele în exercitiu al OSCE, respectiv ministrul de externe al ţării

desemnate, asistat de precedentul şi urmatorul; deţine întreaga responsabilitate a

activităţii executive a organizaţiei;

• Secretarul general al OSCE actioneaza in calitate de reprezentant al presedintelui

in exercitiu, pe care il sprijina in toate activitatile destinate sa duca la indeplinireaobiectivelor OSCE. Secretariatul mai include: Centrul de Prevenire a Conflictelor,

Departamentul de Administratie si Operatiuni si Coordonatorul activitatilor OSCE

in domeniul economic si cel al mediului.

13 Nicolae Paun, Istoria constructiei europene, Editura Fundatia pentru Studii Europene, 1999, p.53

31



• Biroul pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului; joaca un rol important

in monitorizarea alegerilor si dezvoltarea de institutii nationale electorale sau de

aparare a drepturilor mentionate.

• Inaltul Comisar pentru Minoritatile Nationale (functie ocupata acum de olandezul

Max van der Stoel); are un rol important in semnalarea din timp si prevenirea

conflictelor, prin recomandari si rapoarte incurajeaza mentinerea unei politici a

nonconfruntarii.

• Reprezentantul OSCE pentru Libertatea Media; urmareste indeaproape

evenimentele din aceasta sfera de activitate si reactioneaza promt fata de orice

incarcare a principiilor organizatiei si angajamentelor statelor participante, in ce

priveste libertatea de opinie si cea a presei.

• Adunarea Parlamentara; alcatuita din 300 de reprezentanti ai tuturor tarilor membre; isi desfasoara sesiunea anuala in luna iulie; dezbate teme de larg interes

si adopta rezolutii si recomandari specifice profilului OSCE.

• Curtea de Conciliere si Arbitraj prin care statele semnatare ale Conventiei pot

supune atentiei o problema in divergenta, urmând ca aceasta sa fie reglementata

de Tribunalul de Arbitraj sau de Comisia de Conciliere.

OSCE si-a stabilit urmatoarele prioritati:

• consolidarea valorilor comune ale statelor membre si ajutarea lor in construirea

societatii civile democratice, bazate pe suprematia legii;

• prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilitatii si readucerea pacii in zonele

de conflict;

• surmontarea unor deficite, ori numai presupuse, ale starii de securitate a statelor

membre si prevenirea unor noi destructurari ale acestora, prin promovarea unui

sistem regional de securitate bazat pe cooperare.

Instrumentele la dispozitia organizatiei sunt:

• misiunile de informare a raportorilor OSCE;

32



• misiunile sau alte activitati similare in teren, ca instrument principal pentru

prevenirea pe termen lung a conflictelor , managementul crizelor, rezolvarea

conflictelor si revenirea la normalitate;

• reprezentantii personali ai presedintelui executiv, desemnati a-l asista in

rezolvarea unor situatii survenite in diverse regiuni;

• grupurile de conducere, pentru indeplinirea unor misiuni sau sarcini concrete in

domeniul prevenirii conflictelor, managementului crizelor si rezolvarii disputelor;

• mecanismele pentru rezolvarea pasnica a conflictelor;

• actiunile de mentinere a pacii

Bibliografie






2002


Bucureşti,1996• Ionescu, Nicolae, Organizaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, 2000


2001


Beck, 2005

Întrebări/Teme de referat:

• OSCE şi problema securităţii

• Organele de conducere OSCE

33



• România şi OSCE

34



Capitolul VI

Uniunea Europeană

Scurt istoric al Uniunii Europene

19 septembrie 1946- Churchill lansează un apel la reconciliere franco-germană şi la

unitatea continentului

5 iunie 1947- Planul Marshall (propune Europei ajutorul Statelor Unite, declarând

război foamei, sărăciei, disperării, haosului)

7-11 mai 1948- se defăşoară la Haga Congresul Europei care propune crearea unei

Adunări Europene Constituante

27 iunie 1947- Conferinţa de la Paris- înfiinţarea Organizaţiei Europene de

Cooperare Economică (OECE)

9 mai 1950- Planul Schumann

18 aprilie 1951- înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului- CECO

(sunt considerate incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi vor fi abolite

următoarele taxe: 1. taxa la import şi la export, ori axele având efect echivalent şi

restricţiile cantitaive privind circulaţia produselor, 2. măsurile şi practicile discriminatorii

între producători, între cumpărători şi între consumatori, în special în privinţa preţurilor şi

condiţiilor de livrare, ori a tarifelor şi condiţiilor de transport, 3. ajutoarele acordate decătre stat ori taxele speciale impuse de către stat, în orice formă ar fi ele, 4. practicile

restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţei.). Tratatul desemnează o Înaltă

Autoritate care să asigure realizarea obiectivelor. Sunt înfiinţate: Comitetul Special de

35



Miniştri, o Adunare comună şi o Curte de Justiţie. CECO a fost creat pentru o perioadă de

50 de ani şi şi-a încetat efectele în 2002.

Membrii CECO- Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda14

1955- Coferinţa de la Messina- se hotărăşte înfiinţarea unei comisii care să propnă

soluţiile integrării progresive. Urmarea- Conferinţa de la Roma.

25 martie 1957- Conferinţa de la Roma- se semnează Tratatul Comunităţii Economice

Europene (CEE) şi Tratatul Comunităţii Europene a Energei Atomice (EUROATOM)

CEE si-a stabilit ca obiectiv, "instituind o piata comuna si apropierea progresiva a

politicilor economice ale statelor membre", crearea fundamentelor "unei Uniuni din ce in

ce mai stranse intre popoarele europene". In acest scop, s-a prevazut libera circulatie a

marfurilor si protectia acestora fata de exteriorul Comunitatii prin tarife vamale comune,

libera circulatie a persoanelor si capitalului, protectia liberei concurente. De asemenea, s-a urmarit armonizarea politicilor economice ale statelor membre, stabilirea unor politici

sectoriale comune in domeniul agriculturii, transporturilor, relatiilor comerciale externe;

apoi, progresiv CEE a primit noi competente in domeniul apararii mediului inconjurator,

al politicii sociale si regionale, in domeniile educatiei, cercetarii si tehnologiei. Asadar, in

conceptia tratatului din 1957, CEE se sprijina pe doi piloni: piata comuna si apropierea

progresiva a politicilor economice.

Membrii CEE- Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi OlandaComunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom) dispune de un drept de

optiune asupra mineralelor, materiilor brute si materialelor fisionabile speciale produse

pe teritoriul statelor membre, precum si de posibilitatea de a exercita un control de

securitate asupra destinatiei finale a produselor, astfel incat acestea sa nu fie folosite in

scopuri militare. In acest sens, orice intreprindere care manipuleaza materiale nucleare

este obligata sa prezinte Comisiei informatii asupra activitatii desfasurate, cu exceptia

materialelor destinate nevoilor de aparare. Euratom urmareste promovarea utilizarii

energiei atomice in scopuri pasnice si dezvoltarea industriei nucleare.

Membrii EUROATOM- Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda

1965- Bruxelles- Tratatul pentru instituira unei Comisii unice şi a unui

Consiliu unic (reunirea instituţiilor comunitare)

14 BENELUX- uniune economică compusă din Belgia, Olanda şi Luxemburg

36



Celor şase state fondatoare s-au alăturat: Marea Britanie, Irlanda şi

Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986), Austria, Finlanda şi

Suedia (1995), Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă,

Slovacia, Slovenia, Ungaria (2004), Bulgaria şi România (2007)15.

7 februarie 1992- Tratatul de la Maastricht privind instituirea Uniunii

Europene (intră în vigoare la 1 noiembrie 1993)- semnat de Belgia, Danemarca,

Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia

şi Spania, la care au aderat apoi încă 15 state (în 1995: Austria, Finlanda şi Suedia, în

2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia,

Slovenia şi Ungaria, în 2007: Bulgaria şi România).

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei piloni:

Pilonul I: Comunităţile Europene, înglobând cele trei comunităţi existente:Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), a

cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană;

Pilonul II: Politica externă şi de securitate comună

Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne.

Nivelurile de cooperare sunt diferite. Dacă în primul pilon, instituţiile jucau un rol

important în luarea deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritatecalificată, în cadrul pilonilor al doilea şi al treilea, cooperarea instaurată este de tip

interguvernamental, rolul instituţiilor UE rămânând limitat.

Documentul include un preambul, urmat de şapte titluri:

- Titlul I include prevederi comune referitoare la Comunităţi, politica externă şi

de securitate comună şi cooperarea judiciară;

- Titlul II conţine amendamente la Tratatul de instituire a Comunităţii Economice

Europene (Tratatul CEE);

- Titlul III – amendamente la Tratatul CECO;

- Titlul IV – amendamente la Tratatul CEEA;

- Titlul V introduce prevederi referitoare la politica externă şi de securitate

comună (PESC);

15 27 de membri

37



- Titlul VI include prevederi despre cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne (JAI);

- Titlul VII conţine prevederi finale.

Prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Europeană poate adopta acţiuni în

şase noi domenii: educaţie şi pregătire profesională; cultură; tineret; protecţia

consumatorilor; reţele transeuropene; politica industrială.

De asemenea, sunt extinse competenţele comunitare în domeniul social.

Protocolul social, cu toate că nu a fost semnat de către Marea Britanie, este anexat la

Tratat. Astfel, Statele Membre (cu excepţia Marii Britanii) au adoptat dispoziţii comune

privind promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă,

protecţie socială, dialog social, dezvoltarea resurselor umane, combaterea excluderii pe

piaţa muncii.Tratatul de la Maastricht extinde rolul Parlamentului European. Este creată o nouă

procedură decizională: procedura de codecizie, în cadrul căreia legătura dintre

Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri este mai strânsă, iar raporturile între cele

două instituţii mai echilibrate. De asemenea, Parlamentul European are un rol în

procedura de confirmare a Comisiei Europene. Durata mandatului Comisiei Europene a

fost extinsă de la patru la cinci ani. În cadrul Consiliului de Miniştri, este extinsă

folosirea votului în majoritate calificată la majoritatea deciziilor adoptate prin procedurade codecizie şi la toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare. Articolul 17 al

Tratatului instituind Comunitatea Europeană (fostul articol 8) stipulează că este cetăţean

al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre Statele Membre,

conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia europeană nu înlocuieşte

cetăţenia naţională, ci vine în completarea acesteia, adaugând noi drepturi:

- dreptul de liberă circulaţie şi de stabilire în Statele Membre;

- dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii

Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt Stat

Membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau

consulară în statul terţ respectiv;

- dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European şi în cadrul alegerilor locale în

statul de rezidenţă;

38



- dreptul de petiţionare în Parlamentul European;

- dreptul de a depune, la Ombudsmanul European, o reclamaţie cu privire la funcţionarea

defectuoasă a instituţiilor comunitare.

Tratatul de la Maastricht prevede crearea Uniunii economice şi monetare în trei

etape:

- prima etapă – până la 31 decembrie 1993 – liberalizarea circulaţiei capitalurilor;

- etapa a doua – începând de la 1 ianuarie 1994 – o mai largă coordonare a politicilor

economice, în scopul de a reduce inflaţia, rata dobânzilor şi fluctuaţiile schimburilor

valutare, precum şi de a limita deficitele şi datoria publică a statelor. Aceste criterii

trebuie să asigure convergenţa economiilor statelor membre necesară trecerii la moneda

unică. Trecerea este pregătită de Institutul Monetar European.

- etapa a treia – crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi înfiinţarea BănciiCentrale Europene.

În baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, al

doilea pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o politică externă şi de securitate

comună care permite adoptarea unor acţiuni comune în politica externă. Deciziile trebuie

luate în unanimitate, iar măsurile însoţitoare prin vot în majoritate calificată.

În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al cărei obiectiv final este

apărarea comună, cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO). Statele Membre pottotuşi continua acţiunea la nivel naţional, cu condiţia ca aceasta să nu contravină

deciziilor luate în comun. Două tipuri de acte pot fi folosite în domeniul PESC: poziţii

comune (Statele Membre sunt obligate să aplice politici naţionale conforme cu poziţia

Uniunii referitor la un anumit aspect) şi acţiuni comune (activităţi operaţionale ale

Statelor Membre).

Al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera

circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene. Deciziile sunt luate în unanimitate

şi fac referire la următoarele domenii:

- politica de azil;

- reguli de trecere a frontierei externe a Comunităţii şi întărirea controlului;

- imigrarea;

- combaterea traficului de droguri;

39



- combaterea fraudei la nivel internaţional;

- cooperarea judiciară în materie civilă;

- cooperarea judiciară în materie penală;

- cooperarea vamală;

- cooperarea poliţienească.

Trei tipuri de acte pot fi adoptate în cadrul acestui pilon: poziţii comune (poziţia

UE referitoare la anumite aspecte), acţiuni comune (instrument care decide o acţiune

coordonată) şi convenţii (de exemplu, Europol a fost înfiinţat printr-o convenţie, semnată

în 1995).

2 octombrie 1997- a fost semnat Tratatul de la Amsterdam (a intrat în vigoare la 1

mai 1999)

Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipăriiacestuia la procesul decizional. Procesul codecizional fusese deja specificat în Tratatul de

la Maastricht, aducând parlamentul la acelaşi nivel cu Consiliul de Miniştri. Prin Tratatul

de la Amsterdam dreptul parlamentului de participare la luarea deciziilor a fost extins în

toate domeniile în care Consiliul de Miniştri hotărăşte cu o majoritate calificată. Excepţie

face de la această regulă politica agrară – domeniul cel mai costisitor al UE.

Drepturile Parlamentului European au fost extinse şi în procesul de desemnare a

membrilor Comisiei Europene: Parlamentul nu numai că trebuie să fie de acord cunumirea membrilor acesteia, ci şi cu numirea preşedintelui comisiei.

11 decembrie 2000- a fost semnat Tratatul de la Nisa

Tratatul modifică Tratatul de la Amsterdam. Principalele modificări pe instituţii:

PARLAMENTUL EUROPEAN

40



Prin Tratatul de la Nisa a fost consolidat rolul de colegislator al Parlamentului

European, procedura de codecizie16 urmând să fie aplicată şi în domeniile: lupta

împotriva discriminărilor, coeziune economică şi socială, vize, azil, imigraţie.

Domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Europene au fost, de asemenea, extinse.

Tratatul de la Nisa asigură o bază juridică partidelor politice din statele membre

prin definirea unui statut care să permită mai ales stabilirea unor reguli asupra

modalităţilor de finanţăre a acestora. A fost stabilit un număr maxim de 732 de mandate

în Parlamentul European (în loc de 626, cum prevedea Tratatul de la Amsterdam). Prin

Tratatul de la Nisa, numărul locurilor în Parlamentul European s-a redus pentru unele

state. De exemplu, Franţa are, conform Tratatului de la Nisa, 72 de locuri în Parlament, în

timp ce înainte de intrarea în vigoare a Tratatului avea 87.

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

În cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de vot:

unanimitatea şi majoritatea calificată. În perspectiva viitoarei extinderi, menţinerea

unanimităţii, procedură care asigură fiecărui stat drept de veto, ar putea face să apară

obstacole în luarea deciziilor. Majoritatea calificată are la bază un sistem de ponderare a

voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene, fiecărui stat fiindu-i atribuit un anumitnumăr de voturi, funcţie de populaţia sa.

COMISIA EUROPEANĂ

Conform Tratatului de la Nisa, începând din 2005, în componenţa Comisiei

Europene intră numai câte un comisar de provenienţă din fiecare stat membru. Atunci

când Uniunea va avea mai mult de 27 de state membre, numărul comisarilor va rămâne

16 Procedura de codecizie (prevăzuta de art. 251 al Tratatului instituind Comunitatea Europeana, TCE – inanexa) se aplica in acele domenii pentru care legislaţia este adoptata in comun de Parlamentul European si,respectiv, Consiliu. In vasta majoritate ca cazurilor, Consiliul decide cu majoritate calificata. Procedura afost introdusa prin Tratatul de la Maastricht si a fost modificata prin Tratatul de la Amsterdam (in sensulsimplificarii – de ex. prin introducerea posibilitatii obtinerii acordului dupa prima lectura – si al extinderiidomeniului de aplicabilitate). Se aplica mai ales in cazul urmatoarelor formate ale Consiliului:Competitivitate; Mediu; Ocuparea fortei de munca, politica sociala, sanatate si protectia consumatorului;Transporturi, telecomunicatii si energie; Educatie, tineret si cultura, precum si (partial) Agricultura si

pescuit.

41



acelaşi (27) şi va fi instaurat un sistem de rotaţie ale cărui reguli vor fi stabilite de către

Consiliu prin vot în unanimitate.

CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Pentru o mai bună funcţionare a Curţii de Justiţie şi pentru scurtarea termenelor de

judecată, Tratatul de la Nisa prevede unele modificări în ceea ce priveşte competenţele

Curţii de Justiţie şi cele ale Tribunalului de Primă Instanţă. Acţiunile directe pot fi depuse

numai la Tribunalul de Primă Instanţă, care va avea competenţă şi asupra unor anumite

acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar.

CURTEA DE CONTURI EUROPEANĂ, COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL

ŞI COMITETUL REGIUNILOR Tratatul de la Nisa prevede că fiecare stat membru are câte un reprezentant în Curtea de

Conturi, numit de Consiliu prin vot în majoritate calificată. În ceea ce priveşte Comitetul

Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, a fost stabilit un număr maxim de 350

de membri. Conform prevederilor Tratatului, Comitetul Economic şi Social este

reprezentantul organismelor economice şi sociale din societatea civilă. Membrii

Comitetului Regiunilor trebuie să aibă un mandat electoral în colectivitatea pe care o

reprezintă.VALORI DEMOCRATICE

“Declaraţia privind viitorului Europei”, anexă a Tratatului de la Nisa, cuprinde prevederi

asupra statutului Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care nu este

incorporată în Tratat.

13 decembrie 2007- s-a semnat Tratatul de la Lisabona (a intrat în vigoare la 1

decembrie 2009)

Principalele modificari:

• Uniunea Europeană are personalitate juridică (până acum doar Comunitatea

Europeană avea);

• funcţia de preşedinte al Consiliului European este transformată într-una

permanentă de „Preşedinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani şi jumătate. Drept

primul preşedinte a fost ales belgianul Herman Van Rompuy.

42



• este înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt

Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate; drept

prima ministru a UE a fost aleasă Catherine Ashton, Marea Britanie.

• numărul de comisari este redus cu o treime;

• se modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul

de la Nisa rămân însă în vigoare până în 2014

43



Întrebări/Teme de referat

• Analizaţi principalele etape ale construcţiei UE

• Care sunt principalele instituţii UE?

• Care sunt principalele prevederi ale Tratatului de la Maastricht?

• Care sunt principalele prevederi ale Tratatului de la Amsterdam?

• Care sunt principalele prevederi ale Tratatului de la Nisa?

• Care sunt principalele prevederi ale Tratatului de la Lisabona?

• Organizarea Parlamentului European

• Compunerea, funcţionarea şi atribuţiile Consiliului European

• Atribuţiile şi funcţionarea Comisiei Europene

• Tribunalul de primă instanţă

• Dezvoltaţi principalele idei ale planului Marshall

Bibliografie






2002


Bucureşti,1996



2001

44




Beck, 2005

• Humă, Ioan, Drept comunitar. Partea generală , editura Didactică şi Pedagogică,

2007

• Manolache, Octavian, Drept comunitar. Instituţii comunitare, All Beck, 1999

• Fontaine, Pascal, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre,

Institutul European, 1998

• Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Universul juridic, 2008

• Jinga, I, Popescu, A, Dicţionar de termeni comunitari, Lumina Lex, 2000

• Voicu, Marin, Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la Lisabona,

Univers Juridic, 2009

• Popescu Birlan, Liliana, Construcţia Uniunii Europene, CH-Beck, 2009

• Vataman, Dan, Drept comunitar european, Universul Juridic, 2009

45



Teme de referate/ discuţii organizate în cadrul grupelor de seminar

1. Liga Statelor Arabe

2. Organizaţia Uniunii Africane

3. Organizaţia Statelor Americane

4. Asociaţia Statelor din Sud-Estul Asiei

5. Organizaţia Latino-Americană de Energie

6. Pactul Andin

7. Comunitatea Est-Africană

8. Banca Asiatică pentru Dezvoltare

Organizatii Inter Nation Ale. Suport de Curs

Documents

Transcript of Organizatii Inter Nation Ale. Suport de Curs