1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET Facultatea de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică

Organizaţii europene şi euroatlantice Constantin Buchet

Cunoaşterea de către studenţi a unei dimensiuni esenţiale a relaţiilor internaţionale – instituţionalizarea organizaţiilor internaţionale – cu exemplificări concrete ca studii de caz pe analiza O.N.U., U.E., O.S.C.E. şi N.A.T.O., structurile cele mai active în sistemul mondial contemporan reprezintă un demers didactic necesar. După un excurs regresiv necesar asupra istoriei omogenizărilor în raporturile internaţionale moderne şi contemporane, evoluţiile recente au fost abordate cu incisivitate pentru a trezi interesul cursanţilor faţă de acest spectru tematic. Caracteristicile organizaţiilor mondiale Studierea organizaţiilor internaţionale se constituie într-un domeniu important al disciplinei relaţiilor internaţionale prin complexitatea şi evoluţia ritmată a procesului de omogenizare a acestor structuri. Organizaţiile internaţionale se pot defini ca structuri şi instrumente rezultate din interacţiunile relaţiilor internaţionale, acestea din urmă caracterizate prin relaţiile dintre actorii scenei mondiale (statele – naţiune, organizaţiile interguvernamentale, structurile neguvernamentale – O. N. G). Multiplicarea numărului de organizaţii internaţionale este un fapt politic esenţial al societăţii globale şi conexiunilor lumii contemporane. Forme ale multilateralismului în raporturilor interstatale, organizaţiile internaţionale se structurează într-un cadru politico-juridic instituţionalizat, cu aspecte normative, reguli stipulate de statute şi documente cadru. Practica politică a organizaţiilor internaţionale are rădăcinile în era modernă a raporturilor interstatale, determinată de Tratatul de la Westphalia (1648-1649). Primele agregări instituţionale se dezvoltă pe fondul derulării sistemului congreselor (Viena –1815, Paris- 1856, Berlin –1878) ca formă a concertului colectiv al marilor puteri, instrument eficace de eliminare a setului de crize continentale şi coloniale. Perspectivă istorică asupra organizaţiilor internaţionale

2

Europa „secolului naţionalităţilor” (secolul al XIX) cunoaşte fenomenul de creare a unor organisme tehnice concrete prin apariţia comisiilor fluviale (în 1831 pentru Rin, în 1856 pentru Dunăre) cu rol de apărare şi fluidizare transportului. La sfârşitul secolului al XX-lea, apar uniunile administrative fundamentate pe principiul cooperării în multiple domenii (teoria regimurilor): Uniunea Poştală Universală (1875), Institutul Internaţional de Agricultură(1905), Uniunea Telegrafică Internaţională (1865), Uniunea pentru protecţia proprietăţii universale (1883), Oficiul Internaţional de Igienă Publică (1907). Mulţi autori din şcoala franceză a disciplinei relaţiilor internaţionale ca Pierre Renouvin, J. Baptiste Durosselle; Raymond Poidevin, Yves Lacoste, sau analişti anglo-saxoni: A. J. P. Taylor, Gordon Craig, Paul Kennedy, consideră unele mecanisme de acţiune politico-diplomatică ca organismul conservator al „Sfintei Alianţe” (statuată la Paris în 1815) sau Quadrupla Alianţă „liberală” (Anglia, Spania, Franţa, Portugalia –1834) ca prime structurări internaţionale, cu valenţe de acţiune continentală şi extraeuropeană. Apariţia Uniunii Interparlamentare (creată de William Randal Cremer şi Frédéric Passy, în 1889) se poate aprecia ca un moment democratic de omogenizare internaţională, statele contributoare la această organizaţie interlegislativă fiind cu forme de guvernământ sau regimuri politice diferite ( în 1995, la Bucureşti s-a ţinut Congresul Mondial al Uniunii Interparlamentare). De asemenea, sistemul clasic al congreselor a fost depăşit de sistemul Conferinţelor de la Haga ( 1899-1907) prin reglementarea paşnică a conflictelor, un anumit plafon de înarmare şi eliminarea „păcii armate” (Pierre Renouvin). Scurtă introducere în studiul organizaţiilor europene şi euroatlantice Definirea organizaţiilor internaţionale trebuie să presupună o structură şi un obiect ( agendă) bine delimitată în comparaţie cu politica individuală a statelor naţionale, corporaţiile transnaţionale (CTN) sau a organizaţiilor neguvernamentale ( O.I.N.G). Deşi prin prisma teoriei realiste a relaţiilor internaţionale statul naţiune rămâne etalonul de bază al sistemului mondial, organizaţiile internaţionale au devenit actori concreţi ai jocului de putere global în lumea contemporană. Din unghiul de analiză al sociologiei relaţiilor internaţionale, organizaţiile internaţionale au un caracter asociativ interetatic (între state care comunică şi cooperează) cu dimensiune multilaterală reprezentată de multitudinea de ţări care participă la un proces de dialog politic şi economic. Multilateralismul reprezintă o calitate de bază a organizaţiei internaţionale prin adâncirea cooperării la nivel interstatal, dar şi al cooptării de noi membri în structura acestui grup de actori statali (caracterul predominant deschis; un grup închis este Comisia Europeană a Dunării). Din perspectivă politologică, organizaţiile internaţionale se împart în două categorii:

3

a. organizaţii internaţionale interstatale ( integuvernamentale ca formă de asociere liberă, consensuală între state)

b. Organizaţii internaţionale neguvernamentale care reunesc persoane juridice sau fizice din diferite ţări preocupate de evaluarea unor stări de lucruri la nivel global/regional ( de exemplu: Freedom House, Amnesty International , Greenpeace, Human Rights Watch; unii autori indică Biserica Catolică ca cel mai vechi actor neguvernamental).

Deşi organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt fructul asociaţiei libere a statelor, devenind juridic subiecte de drept internaţional ( cu o acţiune distinctă în mediul internaţional) statele îşi păstrează suveranitatea/independenţa politică, aspect precizat în tratatul constitutiv, respectat pe fundamentul principiului „pacta sunt servanda” ( promisiunile trebuie respectate”). Analiza birocratică şi funcţională ne îndreptăţesc să apreciem că organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt instituţii, în structura acestora găsindu-se organe plenare ( unde sunt reprezentate toate statele membre) şi organe cucaracter permanent ( secretariate, birouri, comisii unde activează funcţionari internaţionali). Unii autori ca britanicii Hedley Bull, Peter Willets sau americanul Paul R. Viotti consideră că participarea la o organizaţie internaţională trebuie să provină din trei ţări , alţii afirmă că ele pot funcţiona bilateral ( Robert Powell), dar după sfârşitul Războiului Rece se numărau 3000 organizaţii internaţionale interguvernamentale. În literatura des specialitate1 specifică organizaţiilor internaţionale prin prisma etapelor şi dezvoltării istorice se disting mai multe „generaţii”: 1. prima generaţie se referă la organisme cu obiecte de activitate tehnic ( Comisia Centrală a Rhinului, 1615; Comisia Europeană a Dunării, 1856) de securizare a circulaţiei fluviale şi organizaţiile administrative: Uniunea Telegrafică Internaţională( 1865), Uniunea Poştală Universală ( 1878); 2. a doua generaţie a apărut pe fondul încercărilor marilor puteri învingătoare în primul război mondial de a întemeia o organizaţie mondială care să apere securitatea colectivă, Liga Naţiunilor/Societatea Naţiunilor; 3. a treia generaţia se configurează prin procesul conferinţelor interaliate ( Casablanca, Postdam, Yalta) din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale prin care s-a creat O.N.U.( Conferinţa de la Dumbarton Oaks şi semnarea Cartei de la San Francisco) ; la această a treia vârstă a organizaţiilor internaţionale putem adăuga în contextul decolonizării şi al procesului de integrare vest-europeană următoarele structuri: Consiliul Europei, Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), Liga Arabă, Organizaţia Conferinţei Islamice, Organizaţia Unităţii Africane. Pentru prima dată în istoria lumii contemporane se naşte o organizaţie cu profil euroatlantic ( participanţi atât statle vest europene cât şi S.U.A.), cum

1 Andrei Popescu, Alina Dinu, Ion Jinga, Organizaţiile internaţionale interguvernamentale, Bucureşti, All Beck, 2000.

4

ar fi NATO, definită ca o alianţă de apărare colectivă împotriva ameninţărilor timpului, expansiunea comunismului de tip sovietic sau revanşismul german. De aceea efortul de integrare vest-europeană prin instituţii ( Consiliul Europei, cele trei Comunităţi Europene: C.E.E- Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi C.E.C.O. -Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului) s-a împletit cu efortul de apărare a unor valori comune ( democraţia, statul de drept) prin aplicarea Tratatului de la Washington de creare a N.AT.O. (1949). Deşi timp îndelungat, dezbaterea pe studiul dinamicii organizaţiilor a fost determinată de cercetarea O.N.U., în ultima perioadă, Uniunea Europeană s-a impus ca o temă de analiză, prin trecerea sa de la o asociaţie de liber schimb la o uniune politică în spiritul Tratatului de la Maastricht ( construirea celor trei piloni europeni/comunitari ( monedă unică, afaceri interne şi justiţie, politică externă şi de securitate comună).

Tipologia (geo) politică a organizaţiilor internaţionale Într-o clasificare a organizaţiilor internaţionale se poate opera în analiza de referinţă cu mai multe criterii de taxonomie. Astfel, în sistemul organizaţiilor internaţionale putem distinge o tipologie minimală: a. după aria de acţiune, organizaţiile internaţionale sunt structuri largi cu o cuprindere politico-teritorială largă pentru cât mai multe state componente. În mod exact, O.N.U. este organizaţia tip pentru acest criteriu, de „largă respiraţie” şi cu vocaţie de universalitate (are 191 de membri). Pe acest palier mai putem enumera organisme tehnico-juridice cu acoperire politico-statală extinsă, „internaţionalizată” cum ar fi : Uniunea Internaţională a Muncii, Uniunea Internaţională pentru Telecomunicaţii. Din perspectiva întinderii instituţionale, organizaţiile sunt şi structuri internaţionale regionale limitate la o regiune geografică. În această taxonomie intră şi organizaţiile regionale, ca de exemplu Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă, Comunităţile Economice Europene (C.E.E., din 1993, Uniunea Europeană, U.E.). b. după obiectul lor, sunt organizaţii cu obiect general, structuri care au ca obiectiv cooperarea, conlucrarea dintre statele partenere pe o serie de problematici ale vieţii internaţionale (spre exemplu O.N.U.). Alte organizaţii au un obiect de activitate special, limitat la un domeniu restrâns (cum ar fi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, N.A.T.O., structură

5

cu obiective clare în domeniul conservării unei stări de securitate optime în mediul internaţional). c. mai este operabil şi criteriul posibilităţii de participare a altor state, după cum sunt organizaţiile deschise, în care pe lângă membrii iniţiali pot să participe şi alte state, asumându-şi obligaţiile depline. În cadrul acestei tendinţe intră instituţiile specializate ale O.N.U., precum şi organizaţiile regionale ca Organizaţia Unităţii Africane şi Organizaţia Statelor Americane. Alte organizaţii sunt închise, în structura componentă putând intra doar statele fondatoare sau statele dintr-o regiune precizată ( Comisia Dunării, în spiritul Convenţiei de la Belgrad din 1948, Benelux). Introducere Proliferarea organizaţiilor internaţionale în epoca contemporană După experienţa interbelică organizaţiei cu vocaţie de universalitate - Liga Naţiunilor – în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial a fost întemeiată o altă organizaţie internaţională, Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.). Fenomenul de multiplicare a organizaţiilor internaţionale după a doua conflagraţie mondială asigură o concertare între state, deoarece în sensul tradiţional o organizaţie internaţională este „ o asociaţie de state, constituită printr-un tratat, dotată cu o constituţie şi cu organe comune, având o personalitate juridică distinctă” (Sir Gerald Fitzmaurice, diplomat britanic). Actul juridic care reglementează statutul, obiectivele, structura organizaţiei sunt denumite „pact” (N.A.T.O., Tratatul de la Varşovia, Liga Naţiunilor), „constituţie” (Organizaţia Internaţională a Muncii) sau „cartă” (O.N.U.).Orice organizaţie internaţională dispune de o personalitate juridică, fiind creditată ca subiect de drept internaţional în comunitatea mondială.

6

O.N.U.(Organizaţia Naţiunilor Unite) La rigoare, iniţiativa construcţiei O.N.U. este una americană, prin apariţia unui forum universal cu participaţie internaţională extinsă. Primul proiect al statutului noii organizaţii a fost trasat la Conferinţa de la Dumbarton-Oaks (1944), cu participarea reprezentanţilor S.U.A., Angliei, Chinei şi U.R.S.S.. La Conferinţa de la Yalta (1945), reprezentanţii S.U.A., Angliei şi U.R.S.S. au agreat principiul unanimităţii membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate. La San Francisco, Conferinţa Naţiunilor Unite (aprilie-iunie 1945) cu participaţia a 51 state a adoptat documentul fundamental intitulat Carta O.N.U.. Obiectivele O.N.U. sunt ţeluri bazate pe filosofia păcii şi garanţia că războiul va fi pus în afara legilor şi jurisdicţiei internaţionale. Patru scopuri fundamentale sunt dezvoltate în Carta O.N.U.: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dezvoltarea relaţiilor prieteneşti pe principiul egalităţii în drepturi, realizarea colaborării internaţionale în domeniul economic, social, cultural, politic, umanitar, deoarece organizaţia mondială trebuie să armonizeze interesele statelor lumii. Fiind o organizaţie deschisă, pe lângă cele 51 de state membre originare, Carta prevede că pot deveni membre O.N.U., statale care acceptă obiectivele expuse mai sus. În prezent, sunt membre ale O.N.U. 191 de state. Ca regulă procedurală, admisia de noi membri se face la recomandarea Consiliului de Securitate, adoptată cu majoritate de voturi. Calitatea de membru poate să înceteze prin excluderea unui stat membru, ca sancţiune, prin retragere, sau datorită încetării existenţei ca stat. În cadrul practicii O.N.U., nici un stat nu a fost exclus (în 1979, a avut loc suspendarea Africii de Sud pe baza votului Adunării Generale, dar fără recomandarea Consiliului de Securitate) din organizaţie. Organismele instituţionale din structura O.N.U. sunt Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul General. Aceste organe principale pot crea organe subsidiare pentru îndeplinirea atribuţiilor. Adunarea Generală este un organism al O.N.U. care cuprinde reprezentanţi ai tuturor statelor membre, în număr de către 5, iar ca procedură fiecare stat are dreptul la un vot.

7

La începutul fiecărei sesiuni, Adunarea Generală alege un preşedinte, un număr de vicepreşedinţi, după o anumită repartizare geografică, dar şi şapte preşedinţi ai comitetelor principale ale sesiunii. Împreună aceştia formează Biroul sau Comitetul General al Adunării Generale. Sesiunile Adunării Generale se desfăşoară la sediul O.N.U. în sesiuni plenare şi comitete (comisii) principale: Comitetul I pentru problemele de securitate şi dezarmare, Comitetul II pentru probleme economico-sociale, Comitetul III pentru probleme umanitare şi culturale, Comitetul V pentru probleme coloniale, Comitetul IV pentru probleme administrative, Comitetul VI pentru probleme juridice. Limbile oficiale sunt: franceza, engleza, spaniola, rusa şi chineză; limba de lucru este şi araba. Hotărârile Adunării în problemele esenţiale – menţinerea păcii şi securităţii, primirea de noi membri, buget- se iau cu 2/3 voturi ale celor prezenţi şi votanţi. Adunarea Generală are o serie de atribuţii cu un caracter general, între care precizăm : abordarea oricăror probleme din cadrul O.N.U., trimiterea recomandării statelor membre şi Consiliului de Securitate, examinarea şi aplicarea principiilor generale pentru dezarmare şi reglementarea armamentelor, discutarea oricăror diferende sau situaţii legate de securitatea internaţională, promovarea cooperării internaţionale, recomandări privind respectarea drepturilor omului, încurajarea dezvoltării dreptului internaţional. Consiliul de Securitate al O.N.U. este o dimensiune instituţională a organizaţiei compusă din 5 membri permanenţi (S.U.A., Rusia, China, Franţa şi Marea Britanie) şi 10 nepermanenţi, aleşi pe o perioadă de doi ani, pornind de la criteriul repartiţiei geografice echitabile şi al contribuţiei politico-militare mondială. Cei 10 membri nepermanenţi sunt aleşi conform distribuţiei geografice echitabile ( grupurile regionale african şi asiatic, grupurile regionale est şi vest europene, grupul latino-american). Ca responsabilitate majoră, Consiliul de Securitate are ca funcţii şi competenţe în domeniul reglementării paşnice a conflictelor : ancheta, litigiul şi recomandarea metodei la care să recurgă părţile. În cazul escaladării conflictului, Consiliului de Securitate poate să adopte măsuri provizorii ( spre exemplu, hotărâre de încetare a focului) măsuri de constrângere fără a folosirea forţei armate, ruperea relaţiilor diplomatice, măsuri de constrângere cu folosirea forţei armate, constând în operaţiuni executate cu forţele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor organizaţiei. Pentru realizarea măsurilor de constrângere (retorsiune sau represalii) membrii O.N.U. s-au obligat să pună dispoziţia Consiliului de Securitate pe baza acordurilor negociate, forţele armate necesare (Carta O.N.U. a stipulat şi funcţionarea unui Comitet de Stat Major, pentru comanda acestor forţe militare). De o bună perioadă de timp, există tendinţe de a reforma O.N.U. prin modificarea documentului - cadru al Cartei, în sensul desfiinţării dreptului de veto

8

sau al măririi numărului de membri, pentru a include mari centre de putere: Germania, Japonia, India, Brazilia, Nigeria. Desigur, reforma Consiliului de Securitate trebuie să depăşească statutul special acordat în special celor cinci mari puteri învingătoare în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, incapabile uneori să asigure securitatea colectivă mondială. Marile puteri (S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă, R. P. Chineză) refuză schimbarea dreptului de veto, existând şi tendinţa de creştere a numărului de membri permanenţi – încă cinci - idee îmbrăţişată de Germania, Japonia, Brazilia, India şi Africa de Sud ( teză susţinută şi de state cu activitate tradiţională de mediere la O.N.U. ca Belgia, Irlanda, Australia, Norvegia). Totodată suportul de reformă al politicilor O.N.U. cuprinde şi un program complex de operaţiuni de menţinere a păcii aflate sub egida O.N.U.. Două documente cadru – scrisoarea secretarului general al O.N.U., Kofi Anan către preşedinţii Adunării Generale şi Consiliului de Securitate, precum şi raportul diplomatului algerian Lakhdar Brahimi (2000) –proiectează un plan profund care transformă operaţiunilor de menţinere a păcii într-un obiectiv esenţial al activităţii O.N.U., depăşind statutul provizoriu de scop politico-militar al organizaţiei internaţionale. Procesele politice cu dimensiune preventivă (prevenirea crizelor, operaţiunile de menţinere a păcii, operaţiuni de consolidare a păcii) sunt redefinite prin crearea unor brigăzi multinaţionale cu desfăşurare rapidă, dar şi modificarea procedurilor logistice. Aceste măsuri dinamice ar putea evita eşecurile operaţiunilor O.N.U. cum au fost cele din Ruanda (1994) şi Srebeniţa (1995). Cele 89 state participante la operaţiunile de pace şi statele puternic industrializate, tradiţionalist legate de mesajul pacific preventiv ca Olanda, Suedia, Franţa, Danemarca, Finlanda, Canada. Structura instituţională a O.N.U. mai cuprinde Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), organism compus din reprezentanţii a 61 de state membre, cu obiect de activitate descris de analizele economice, sociale, educaţionale mondiale, Consiliul de Tutelă ( structură care se ocupă de teritoriile aflate sub tutelă) Curtea Internaţională de Justiţie (organ juridic compus din 15 membri desemnaţi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate, având abilităţi de consultanţă juridică pentru speţele, cazurile prezentate de statele membre) şi Secretariatul O.N.U., ales de membrii Adunării Generale, recomandarea Consiliului de Securitate. O.S.C.E. (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) În plin Război Rece, după oscilaţiile proceselor de destindere a apărut un forum de discuţii şi negocieri multilaterale Est-Vest, sub forma Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. (din 1994, O.S.C.E.), denumit în limbajul

9

diplomatic „procesul Helsinki” după conferinţa din capitala neutrei Finlande (1975). Procesul istoric al C.S.C.E./O.S.C.E. cuprinde două dimensiuni: 1.perioada 1975-1990, era cuprinsă de semnarea Actului Final de la Helsinki (1975) şi a Cartei de le Paris pentru o nouă Europă (1990) fiind caracterizată de conferinţe şi reuniuni periodice şi 2 transformarea C.S.C.E. într-o organizaţie (anii ’90). Ideea conferinţei generale europene pentru securitate trebuia să conducă la o politică de deschidere Est-Vest pentru a depăşi divizarea ideologică continentală şi a consacra inviolabilitatea politico-teritorială postbelică. După implicarea activă a statelor mici şi mijlocii pentru o „politică de acomodare” între state cu interese opuse, la Dipoli (lângă Helsinki) a fost iniţiat un sistem de consultări multilaterale (1972-1973) care a produs celebra Carte Bleu (Recomandările finale de la Helsinki, 1975). Documentul au cuprins în structura lui decalogul de principii care guvernează relaţiile participante, iar Actul Final conţine obligaţii politice, iar nu juridice denumite „coşuri”/ „dimensiuni” referitoare la: chestiuni politico-militare ale securităţii în Europa, cooperarea economică, tehnico-ştiinţifică şi ecologică, colaborarea în domeniul umanitar, instituirea programului de conferinţe multilaterale ((Belgrad, 1977-1978, Madrid (1980-1983), Stockholm (1983-1986), Viena (1986-1989)). După sfârşitul Războiului Rece, actul ordonator al sistemului de securitate european a fost Carta pentru o nouă Europă (1990). Prin Carta de le Paris (1990) s-a pus capăt oficial Războiului Rece, cu focalizare politico-oficială pe problema dezarmării, prin Tratatul pentru reducerea armelor convenţionale în Europa şi a instituţionalizării procesului C.S.C.E. prin reuniuni la nivel înalt cu regularitate. Pe acest plan al instituţionalizării C.S.C.E. au fost create Secretariatul Permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru prevenirea Conflictelor (Viena) şi Biroul pentru Alegeri Libere (Varşovia). Prin declaraţia de la Helsinki (1992), C.S.C.E. şi-a asumat un rol activ în alerta timpurie, prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor. Reuniunea de la Budapesta ( 1994) a încheiat fenomenul de instituţionalizare a procesului C.S.C.E. prin apariţia Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.). Organizaţia a decis trimiterea unei misiuni OS.C.E. în Nagorno- Karabach, în Bosnia- Herţegovina şi Kosovo (unde O.S.C.E. s-a implicat activ în organizarea alegerilor prezidenţiale şi parlamentare). În prezent, O.S.C.E. prin Carta pentru Securitate Europeană (Istanbul, 1999) şi-a asumat o serie de obiective ca: prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de tensiune, consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în edificarea unor societăţi democratice, eliminarea unor riscuri, vulnerabilităţi şi ameninţări de securitate, evitarea apariţiei unor noi diviziuni politice, economice şi sociale.

10

La nivelul structural şi instituţional, O.S.C.E. se dimensionează prin sistemul conferinţelor şefilor de stat şi de guvern care trasează strategia politică şi de securitate a organizaţiei (spre exemplu summit-urile de la Budapesta –1994, Lisabona 1996, Istanbul – 1999). Organismul principal de decizie şi tendinţă politică al O.S.C.E. este Consiliul Ministerial, care se reuneşte la nivel de miniştri de Externe, de câte două ori pe an, iar Consiliul Superior răspunde de planificarea şi coordonarea activităţilor O.S.C.E., bugetarea fondurilor organizaţiei şi funcţionalismul său ca Forum Economic (la Praga). De asemenea, Consiliul Permanent activează prin programul de reuniuni speciale şi evaluările unor grupuri de lucru ad-hoc. Forumul de Cooperare în Domeniul securităţii este o parte esenţială a mecanismelor O.S.C.E. reunindu-se săptămânal la Viena pentru asigurarea îndeplinirii unor obiective; negocieri pentru controlul armamentelor şi măsuri de sporire a dezarmării, de creştere a încrederii şi securităţii (Confidence Security Building Measures), consultări regulate, schimb de informaţii, aplicarea angajamentelor politice dar şi cunoaştea doctrinelor militare. Secretariatul General (cu sediul la Viena şi o reprezentanţă la Praga) are o structură departamentală centrată pe mai multe tipuri de activităţi politice, prin competenţele Centrului de prevenire a Conflictelor pentru soluţionarea litigiilor şi eliminarea crizelor, liniile de evoluţie ale Departamentului administrativ- financiar şi de organizare a conferinţelor. Misiunile O.S.C.E. în Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Croaţia Macedonia (F.Y.R.O.M.), Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia, Azerbaidjan, Armenia, Tadjidkistan, Serbia – Muntenegru sunt instrumente esenţiale pentru prevenirea şi gestionarea crizelor şi reconstrucţiei post-conflict. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa Procesul C.S.C.E. a fost definit ca un cadru/forum de discuţii multilaterale Est-Vest2 care să ducă la o destindere între blocul comunist, Uniunea Sovietică şi lumea capitalistă, dominată de imaginea S.U.A. Desigur ideea unei conferinţe generale pentru securitate a urmărit cristalizarea unor poziţii comune a unor state cu sisteme politico-ideologice diferite pentru stabilitatea internaţională şi evitarea unui război generalizat, mondial. Un rol important în declanşarea acestui proces de conferinţe l-au avut statele mici şi mijlocii – printre care şi România sau ţările nealiniate ( Iugoslavia). Agenda de lucru a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare Europeană a fost construită la Dipoli(lângă Kelsinki), în 1972, prin participarea statelor europene, U.R.S.S., S.U.A. şi Canadei. După textul documentului Recomandările finale de la Helsinki (Cartea bleu) la 1 august 1975 s-a semnat la nivle înalt – preşedinţi de stat – Actul Final al

2 Relaţiile Est-Vest au fost determinate de divergenţele dintre S.U.A. şi UR.S.S.

11

Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa cunoscut în istoria relaţiilor internaţionale ca Acordurile de la Helsinki. Securitatea internaţională se bazează atât pe stabilitatea politică cât şi cea militară, astfel încât Actul Final de la Helsinki a prevăzut următoarele #”coşuri” sau dimensiuni: 1 regulile de bază pentru securitatea politico-militară în Europa 2. cooperarea economică, tehnologică şi pe problemele mediului 3. cooperarea în domeniul unitar (dimensiunea umană a C.S.C.E.) La început până în 1990-C.S.C.E. a fost un forum de consultare pentru statele occidentale comuniste şi cele nealiniate, neavând instituţii permanente. Funcţia C.S.C.E. în perioada 1975-1990 era aceea de conferinţă multinaţională care crea condiţii de consultări şi negocieri. Succesul negocierilor de tip C.S.C.E. rezida în voinţa de a coopera şi găsirea de soluţii în comun printr-un acord maxim negociat şi nu bazat pe vot ca în dinamica organizaţiilor internaţionale. Distincţia necesară pentru C.S.C.E. este marcată şi de caracterul securităţii bazate de cooperare, aşa numita securitate cooperativă. Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile dintre state precizează principiile care privesc securitatea: nerecurgerea la forţă, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, neamestecul în treburile interne. Principii centrale sunt următoarele: reglementarea paşnică a diferendelor, cooperarea între state, egalitatea suverană a statelor, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Actul Final de la Helsinki, Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile dintre state, Declaraţia privind măsurile de creştere a încrederii se stabileşte clar formula: securitatea trebuie să conducă la pace”. Justiţia contribuie la eliminarea tensiunilor interne şi a inegalităţilor dintre ţări prin „respectarea drepturilor omului” şi a „egalităţii în drepturi a popoarelor”. Politicile preventive ( prevenire a conflictelor) ale C.S.C.E. au găsit expresia în „măsurile de creştere a încrederii şi securităţii în domeniul militar (CBSM) Măsurile de creştere a încrederii care urmăreau stoparea cursei înarmărilor convenţionale şi nucleare cuprindeau în perioada anilor 1975-1996: notificarea timpurie a manevrelor militare, semnalarea „ activităţilor militareneobişnuite, schimbul de observatori, vizitele de legaţii militare. Sistemul de conferinţe şi forumuri ale C.S.C.E au inclus cu precădere măsuri în domeniul securităţii militare, iar reuniunile de lucru s-au desfăşurat la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983), Viena (1986-1989) şi Helsinki (1992). Conferinţa de la Madrid (1980-1983) a recomandat ca o conferinţă specială să discute ca măsurile de creştere a încrederii şi securităţii (C.S.B.M.) în problama dezarmării.

12

Această conferinţă a avut loc la Stockholm (1984-1986) şi a decis ca inspecţiile pe teren să fie obligatorii , măsura trecută în Tratatul pentru forţele nucleare cu rază medie de acţiune. Reuniunea C.S.C.E. de la Viena (1986-1989) s-a desfăşurat în coniţiile accelerării prăbuşirii regimurilor comuniste în Europa de Est şi slăbirii URSS. Principalele negocieri ale Conferinţei de la Viena(1984-1986) s-au purtat pe marginea dezarmării convenţionale pentru armele clasice nenucleare) şi încheierii unui Tratat pentru reducerea forţelor convenţionale în Europa (Tratatul C.F.E.). Dar cea mai importantă conferinţă din sistemul C.S.C.E. a fost cea de la Paris(1990). Deschisă printr-un cadru politic la nivel (şefi de stat) reuniunea de la Paris a fost considerată un moment de încheiere a confruntării Est-Vest şi a Războiului Rece, dar şi un act ordonator pentru relaţiile internaţionale contemporane. Pe de o parte, sfârşitul confruntării din timpul Războiului Rece poate fi definită prin pachetul de măsuri pentru creşterea încrederii şi securităţii concentrat în Documentul de la Viena (1990), Declaraţia statelor membre ale Tratatului de la Varşovia şi NATO de nerecurgere la forţă şi ameninţarea cu forţa şi Tratatul pentru reducerea forţelor convenţionale în Europa. Pe de altă parte, documentul acestei conferinţe intitulat Charta de la Paris pentru o nouă Europă pune bazele procesului de tranformare a C.S.C.E. dintr-un forum de consultări şi negociere într-o structură instituţională bine individualizată, OSCE. Astfel, acest proces de instituţionalizare a C.S.C.E. a determinat crearea unui spectru de organisme Consiliul Ministerial( Consiliul Miniştrilor de Externe) care se reuneşte o dată pe an care este factorul decizional politic al OSCE Ministrul de Externe al statului unde este organizată reuniunea este şi preşedintele în exerciţiu al OSCE. Conferinţele (summit) ale şefilor de stat sau de guvern sunt forumurile politice la Vârf ale OSCE ca reuniunile de la Paris (1990), Helsinki (1992), Budapesta (1994), Lisabona (1996) Istanbul (1999). Consiliul Superior (fostul Comitet al Înalţilor Funcţionari) pregăteşte reuniunile Consiliului Superior şi pune în aplicare hotărârile acestuia, fiind şi un planificator bugetar. Consiliul Superior are şi un mecanism de urgenţă prin reuniuni speciale când este cazul unei crize. Periodicitatea reuniunilor Consiliului Superior este de cel puţin de două ori pe an, iar o dată pe an Consiliul se reuneşte ca Forum Economic. Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent) este structura operaţională curentă cu sediul la Viena care gestionează problemele politice ale OSCE fiind un factor important în conceperea Cartei asupra Securităţii europene adoptate la Istanbul (1999). Forumul de cooperare în domeniul securităţii se reuneşte săptamânal la Viena şi are atribuţii de consultări şi negocieri pentru a asigura stabilităţii în zona

13

euroatlantică prin controlul armamentelor, dezarmare, reducerea riscului de conflict armat, întâlnirii regulate ale experţilor militari. Însărcinări suplimentare ale Forumului sunt seminariile pentru evaluarea doztrinelor militare, relizarea schimbului de informaţii, monitorizarea îndeplinirii către state a angajamentelor asumate în domeniul militar. Secretarul general al OSCE este numit de către Consiliul Ministerial pe o perioadă de trei ani şi este reprezentat al preşedintelui în exerciţiu ajutându-l pentru funcţionarea structurilor şi operaţiunilor OSCE. Ca structura integrată Secretariatului OSCE, Centrul pentru Prevenirea Conflictelor are ca principală competenţă domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor şi monitorizarea îndeplinirii obligaţiilor pe care şi le-au asumat prin Documentul de la Viena privind măsurile pentru creşterea încrederii şi securităţii. Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (CPC) asistă Consiliul Ministerial pentru reducerea riscului conflictelor , iar Charta de la Paris pentru o nouă Europă (1990) arată că rolul va fi îndreptat spre următoarele dimensiuni: 1. mecanismul de consultaţii şi cooperarea în legătură cu mecanismul de activităţi militare neobişnuite .

2. schimbul anual de informaţii militare 3. reţeaua de comunicaţii 4. reuniunile anuale de evaluare a aplicării angajamentelor asumate 5. colaborare în domeniul incidentelor de natură militară

Pentru a eficientiza acţiunea Centrului de Prevenirea a Conflictelor în structura acestuia s-a înfiinţat un Comitet, organism decizional care era format din delegaţii statelor membre. Atribuţiile Comitetului Consultativ sunt următoarele: organizarea întâlnirilor statelor membre privind activităţile militare ale statelor participante, să asigure un forum de discuţii pentru măsurile de creşterea încrederii şi a securităţii, să întreţină o reţea de comunicaţii în interiorul Centrului de Prevenirea a Conflictelor (CPC). Principala sarcină a CPC a rămas prevenirea conflictelor (early warning), în caz de situaţii de urgenţă sunt iniţiate consultaţii pe marginea intensificării activităţilor militare neobişnuite. CPC a înfiinţat o bază de date fundamentată pe informaţiile militare şi publică un Anuar pentru aceste probleme. Mecanismele de urgenţă ale OSCE sunt foarte importante pentru situaţii din sfera militară sau crize politice regionale. Astfel s-a stabilit o reţea de comunicaţii rapidă, prin care fiecare stat stabileşte un punct de contact ca bază permanentă de comunicare, iar acest sistem este suplimentar canalelor politico- diplomatice existente. Sistemul special de comunicare are un caracter informativ şi consultativ, fiind fundamentat pe mijloace moderne de comunicare –ca soluţiile informatice care permit transmiterea de hărţi, diagrame şi informaţii grafice.

14

Mecanismele de consultare construite de O.S.C.E. au inclus reuniunea anuală de îndeplinirea a angajamentelor şi dezvoltarea reţelei de comunicaţii prin reţeaua de telegrame, legăturile dintre terminalele de calculatoare. Mecanismul de discutare a „activităţilor militare neobişnuite” este bine definit de o procedură standard: statul care este îngrijorat de o activitate militară poate notifica statului în cauză „tipul şi localizarea activităţii”. După formularea răspunsului de către statul care dezvoltă activităţile militare, statul solicitant poate solicita o reuniune bilaterală sau multilaterală. Dacă nu există posibilitatea unei întâlniri bilaterale, atunci Centrul de prevenire a Conflictelor va declanşa procedurile de conciliere între cele două state invitându-le la o conferinţă multilaterală pentru a se reduce riscurile crizelor locale. Acest sistem de comunicare politico-diplomatică a fost activizat cu ocazia primei crize iugoslave (1990-1992). Mai există o dimensiune a mecanismul de urgenţă umanitară prin care organizaţia trimite misiuni ( de până la trei experţi sau raportori) care să cerceteze sau să contribuie la detensionarea situaţiilor de criză internă, cum a fost în cazul Belarusului, Ucrainei, Georgiei, Federaţiei Ruse, Republicii Moldova (Transnistria). Evaluările misiunilor O.S.C.E. includ chestiuni care sunt conexate dimensiunii umane a organizaţiei pin problema respectării drepturilor omului, organizarea de alegeri libere, asigurarea respectării drepturilor minorităţilor. În anii ’90, după hotărârile OS.C.E. de la Helsinki (1992) şi Budapesta (1994), Centrul de prevenire a Conflictelor (CPC) trebuia să servească ca forum de consultări „largi şi regulate” pe problemele de securitate şi politico-militare de asemenea, Secretariatul C.P.C. va organiza misiuni de anchetă şi observare pentru controlul activităţilor militare neobişnuite, verificarea acordurilor în domeniul dezarmării şi controlul activităţilor militare neobişnuite, verificarea acordurilor în domeniul dezarmării şi controlul armamentelor. De asemenea, CPC poate iniţia şi mecanismul de „alertă timpurie” care este comunicată preşedinţiei în exerciţiu a OSCE, dacă situaţia degenerează într-un conflict posibil. Punctul de cotitură al activităţilor OSCE a fost prima mare misiune în Iugoslavia, Bosnia Herţegovina (decembrie 1995). În 1998-199, o altă experienţă a fost misiunea pe teren în Kosovo, iar Charta pentru Securitatea Europeană (Istanbul, 1999) a însărcinat Centrul de Prevenire a Conflictelor cu formarea unui Centru de Planificare operaţiunilor pentru menţinerea păcii şi prevenţie politico- diplomatică. Anul 2000 a adus în sfera conceptului de „early warning” (prevenire timpurie a conflictelor) implementare treptată a R.E.A.C.T. (Rapid Expert Assistance and Cooperation Teams) care însărcinează CPC pentru misiuni de echipă şi instruire, prin crearea unui Departament de Resurse Umane.

15

Ca „Forum pentru Securitate prin Cooperare”, şi principală structură a Secretariatului OS.C.E. de la Viena, C.P.C. a urmărit materializarea Documentului de la Viena (1999) privind Codul Comportamentului pentru Aspecte politico-militare ale securităţii, Documentul privind Armele Mici şi Armamente Uşoare şi Documentul pentru Armamente Convenţionale. După 1999, politica instituţională a OSCE a marcat promovarea „politicii de suport şi asistenţă specială” prin cele patru birouri regionale pentru regionale de operaţii ale OSCE: Caucaz, Asia Centrală, Europa de Est şi Europa de Sud -Est. Serviciul pentru operaţii din structura Centrului de Prevenire Conflictelor a iniţiat prin „Conferinţa asupra Frontierelor” (Ohrid, Macedonia, 2003) a introdus conceptul de securitate şi managementul conflictelor în zona balcanică, acţiune denumită „procesul Ohrid” şi care se bazează pe cooperare statelor zonei . Urmărirea „follow-up” documentului cadru de la Ohrid constă în 11 seminarii regionale care acoperă temele următoare: cooperarea interinstituţională, crima transfrontalieră, migraţia ilegală, schimb de echipament tehnic şi survolarea frontierelor pe mare (blue borders”). Serviciul pentru Operaţii al CPC a coordonat şi Programul CARDS (2005-2006) pentru ajutorul şi coordonarea strategiilor de management integrat al frontierei în Balcanii de Vest implementat de Franţa, Austria, OSCE şi Centrul pentru Dezvoltarea Politicii de Migraţii. Managementul frontierelor stabilit prin „procesul Ohrid” şi Programul CARDS (Community Assistance for Reconstruction, Developments and Stabilization) a redus riscul conflictelor interstatale în Balcanii de Vest şi descurajarea unor tensiuni nemilitare (trafic de droguri, criminalitate transfrontalieră, trafic de fiinţe umane). Misiunile OS.C.E.din Serbia, Muntenegru, Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Macedonia, Geogia, birourile din Armenia şi Belarus, coordonatorul de proiect în Ucraina, reprezentantul personal al preşedintelui OS.C.E. în Ucraina sunt forme de implicare activă ale organizaţiei în consolidarea valorilor democratice locale, reducerea riscurilor de tensiuni militare, stabilitatea păcii în regiuni cu potenţial belic. Transformarea O.S.C.E. dintr-un forum de dialog într-o instituţie de securitate internaţionale, dar şi ponderea cuprinzătoare a statelor euroatlantice dau acestei organizaţii un rol aparte în mediul instituţional internaţional.

Alte organisme de cooperare regională europeană În perioada de final a Războiului Rece s-a constituit o grupare numită „Iniţiaţiva Central-Europeană” la propunereaItaliei (1989) numită „Pentagonala”, structură formată din Italia, Austria, Cehia, Polonia, Ungaria. Acest mecanism de cooperare încerca să apropie statele care se

16

decomunizau progresiv de un actor statal occidental, Italia, în detrimentul iniţiativelor franceze şi germane în zonă. După căderea Zidului Berlinului şi a revoluţiilor est-europene a apărut grupul de la Vişegrad la iniţiativa politologului şi fostului consilier prezidenţial pe probleme de securitate al lui Jimmy Carter, Zbigniev Brzezinski, Grupul de la Vişegrad apărut în 1991, ca o asociere politică de state care dorea o reînviere geopolitică a „ (Europei Centrale” (Mittelerupa-în varianta politica germană), prin alinierea politică şi concentrarea diplomatică a Cehoslovacia( 1993 –Republica Cehă şi Slovacia) Ungariei, Poloniei, aceste ultime două state primind şi ajutor occidental, prin celebrul program PHARE. Perioada anilor ’90, dominată de problema integrării statelor est-europene în UE şi NATO a fost reflectată prin iniţiativa ”Grupului de la Vişegrad” de a-şi asuma statutul de identitate politico-culturală centrală europeană”, în contrast cu partenerii balcanici” , România şi Bulgaria. În faţa acestei competiţii pe paradigma integrării europene şi euroatlantice (statele „grupului de la Vişegrad” vor intra în NATO-1999 şi Uniunea Europeană –2004) diplomaţia românească a introdus în dezbaterea politică continentală definirea poziţiei României ca „ţară central-europeană, aproape de Balcani”. Literatura politologică şi studiile strategică au inclus de multe ori „grupul de la Vişegrad” au o structură sau anexă geopolitică a Germaniei, deoarece aceste state au fost în perioada modernă sfera de influenţă a Reichului creat în 1870-1871 (Karl Keiser, Joachim Bitterlich). În 1995, alături de „grupul de la Vieşegrad” Germania a conceput o construcţie mai largă, denumită „gruparea de LitomysI” care integra şi Slovenia, Croaţia şi Austria, cu scopul clar de a crea un spaţiu geoeconomic compact sub comanda Berlinului. Regionalizarea central –europeană asimilată de grupul Vişegrad a avut conotaţii exclusive în competiţia integrării, dezvoltând o strategie de „buffer-zone” (zonă tampon) pentru alte state doritoare să se integreze în Uniunea Europeană, proces continental specific demarat în anii ’903. Mai mult, statele membre ale grupului Vişegrad s-au considerat state –pivotale (pivotal states) sau puteri –pilon (pillar-power)4, la cele patru state participante iniţial adăugându-se şi o republică fostă iugoslavă, Slovenia. Pentru a cimenta ideea de bloc economic, prin Acordul de la Poznan (1995) statele componente ale acestui organism au organizat Acordul de liber Shimb al Europei Centrale (C.E.F.T.A.), România fiind primită târziu în acest sistem de înţelegeri care urmărea reducerea taxelor vamale la o serie de categorii de produse industriale sau agricole.

3 Stanislav J. Kirshbaum, Quelles perspectives pour L’Europe of Central?, No. 1, 1993. 4 David Schamaker, The Origins and Development of Central European Cooperation 1989-1992, în „East European Quaterly”, volume XXVII, No 3, 1993.

17

Acordul Central-European de Liber Shimb (CEFTA) a fost influenţat camodel de istoria recentă a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) constituită prin Convenţia de la Stockolm (1960). Documentul iniţial pentru asociaţia de liber schimb (comerţ reciproc fără taxe vamale) a fsot semanată de Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia, Suedia şi Marea Britanie. Au aderat apoi Finlanda (1986), Islanda (1970), Liechtestein (1991). Progresiv, AELS a pierdut din membrii iniţiali Danemarca Marea Britanie

şi Portugalia care au intrat în CEE. Uniunea Europeană şi AELS s-au încheiat acordul pentru crearea Spaţiului

Economic European care prevedea scăderi tarifare majore în schimburile dintre statele europene.

Desigur în acodul european sunt şi alte forme de cooperare regională –deşi uneori obiectivele unor asemenea construcţii sunt evenimente politice, de grup de presiune într-o anumită zonă geografică –regiunea Alpi –Adriatica, regiunea euro-arctică a Mării Barents, euroregiunea carpatică( formată din comunităţi administrative din Ungaria, Polonia, Slovacia,ş iUcraina, dar la acare România nu a fost invitată. Spre deosebire de alte forme de cooperare interregională: “Regio”-

regiunea Bazinul Rhinului Superior (crată în 1964 de Nord Estul Elveţiei, Albania –Franţa şi Baden Germania), Regiunea Meusa-Rhin (formată din regiuni care aparţin Belgiei, Olandei şi Germaniei) sau Comunitatea Pirineilor5 (regiuni din Spania, Franţa şi Asndorra) euror regiunea carpatică nu a implicat direct statele care aveau înb structura lor georgrafică regiunile implicate în proiectul respectiv. Un proiect transfrontaliere de succes implică şi statele de referinţă care cunosc

necesităţile de dezvoltare, complementarităţile economice sau sistemele de infrastructură pentru a se asigura o stare de cooperare şi fructuasă. Cooperarea europeană este dinamizată pe componenta mediteraneană ( cu o

populaţie estimată de 500 de milioane locuitori în 2025) care are resurse importante în produse minerale şi agricole, cu un potenţial turistic şi care are ca ţintă dezvoltarea infrastructurii de transport şi telecomunicaţii, conservarea mediului, utilizarea tehnologiei moderne prin crearea „Arcului Mediteranean al Tehnologiei”. Din perspectiva proiectelor s-a creat o structură de cooperare „Arcul

Atlantic” un spaţiu al proiectelor” pentru 30 de regiuni – condusă de preşedintele Comisiei Arcului Atlantic. O structură regională importantă este reprezentată de Consiliul Nordic

care reuneşte state cu dezvoltări politice şi evoluţii interesante în istoria recentă a Europei, fiind o structură de colaborare scandinavă. O matrice importantă de cooperare în Europa de Nord este reprezentată

de regiunea baltică, al cărei suflet politic a fost reprezentat de fostele republici

5

18

sovietice: Lituania, Letonia şi Estonia care nu doreau să fie sub tutela Rusiei în C.S.I. (Comunitatea Statelor Independente). Rivalităţile locale au fost estompate, iar nivelul cooperării regionale a

fost adâncit de Consiliul Mării Baltice (Baltic Sea Council) care a încercat ca printr-un „pact de stabilitate” a frontierelor să fundamenteze relaţii de bursă vecinătate între statele zonei6 Pe problematica securităţii comune şi a consolidării procesului de

demilitarizare s-a implementat în 1994, un sistem de consultări rapide, scurte notificări pentru situaţii care pot fi considerate crize. Multilateralismul este un element important al acestei scheme de

cooperare, dar nu sunt excluse convorbirile sau acordurile bilaterale, însă norma pentru ca orice aranjament bilateral să fie operativ constă în ratificarea acestuia într-un forum multilateral, colectiv. Comunitatea de state baltice (Rusia, Lituania, Letonia, Gemania, Suedia, Polonia, Finlanda, Danemarca) au încheiat un aranjament multilateral de securitate7 care să elimine confliectele politico-militare, deşi rivalităţile lituaniano-estoniano- ruse din anii ’90 (retragerea trupelor Moscovei, chetiunea Kaliningradului, problema infiltrării KGB în mediile politice de la Riga, Vilnius, Fallin) au gravat cooperarea din cadrul Consiliului Mării Baltice. Stabilitatea acestei regiuni este dată de creşterea economică şi coeziunea socială tradiţională, vorbindu-se de un model de dezvoltare al „bananei albastre” („blue banana8” -de la culoare apei şi forma Mării Baltice). Finalul Războiului Rece a adus un suflu nou de colaborare în Europa de Sud Est şi a bazinului pontic, fiind emise ipoteze politice pentru o arhitectură instituţională. În acest cadru politico-strategică, spaţiul Mării Negre a reprezentat o oportunitate de colaborare regională, preşedintele turc Turgut Ozal lansând o iniţiativă de concertare a ţărilor riverane (1992) ca Turcia, Bulgaria, România, URSS. Domeniile de cooperare proiectate prin această iniţiativă se refereau la ecologie, infrastructură, modernizarea sistemului de comunicaţii, legăturilor economice şi dezvoltării economice şi dezvoltării turismului.9

6 Olav Knudsen, Subregional Security arrangements /Sketch of a Baltic Sea subregional security arrangement ) în Regionalism. Concepts and approaches at the turn of the century, Bucharest, Romanian Institute of International Studies, Norvegian Institute of International Affairs, 1995, p. 118-119. 7 S-a vorbit multă vreme în anii ’90 de o politică baltică a statelor regiunii (Ole Waewer, Regionalism around the Baltic RIM. Notions on Baltic Sea Politics, Cooperation in the Baltic Sea Area, Report from the second Parliamentary Conference at the Starting, Oslo, 1992; 8 Ole Waewer, Hakan Wiberg, Baltic Sea/Black Sea. Regionalization of the fringes of the „New Europe” în Regionalism. Concepts and Aproaches at the turn of century, Bucharest, 1995, p. 213. 9 Mircea Maliţa, Andre Richelieu „The Black Sea Economic Zone” (BSEC): an alternative to the emergence of regional blocks, in Regionalism, Bucharest, 1995, p. 180-181.

19

În contextul deteriorării stabilităţii sud-est europene determinate de prima criză iugoslavă (ruperea Croaţiei, Sloveniei de RSF Iugoslavia, războiul din Bosnia 1992-1995) Cooperarea Economică la Marea Neagră a fundamentat un spaţiu de cooperare comun în preajma „punctelor firbinţi” la timpul istoric respectiv numite Republica Moldova sau Crimeea. Mai mult, în acest sistem subregional au cooperat Turcia ( un iniţiator al procesului) şi Grecia, state cu o rivalitate istorică în epoca modernă. Potenţialul politic al Turciei –cel mai mare stat islamist al zonei – a fost util pentru dezamorsarea progresivă a conflictului din zona Nagorno-Karabach ( enclavă azeră în Armenia), iar prezenţa Greciei (memebră UE şi NATO) a reprezentat o importantă legătură cu procesul de cooperare la Marea Mediteraneană. Obiectivele Comunităţii Economice sunt următoarele: 1. dezvoltarea relaţiilor dintre 11 ţări ale zonei, legate de istorice şi geografice comună, dar şi transformările lor politico- economice democratice; 2. extinderea cooperării economice a zonei –conturată prin microsisteme şi nivele sectoriale –la alte spaţii, spre exemplu Slovacia, Polonia, Israel, Tunisia, Egipt au primit statutul de observatori ; 3 crearea unui cadru instituţional care să favorizeze colaborarea economică a statelor din BSEC. Dimensiunea instituţională10 a organizaţiei este definită de structura de decizie a organizaţiei, reprezentată de Adunarea Miniştrilor de Externe, acest grup are stabilite subdivizii, grupruri de lucru, politici de luare a deciziilor şi extinderea statutului de observator la alte state. De asemenea, s-a instituit un secretariat Internaţional al Comunităţii Economice a Mării Negre cu sediul la Istanbul care se ocupă de munca zilnică şi urmărirea proiectelor. Preşedinţia Adunării Miniştrilor de Externe este rotativă – din şase în şase luni –în ordine alfabetică. Suplimentar, există o Bancă pentru Comerţ şi Dezvoltare a BSEC care prevede fonduri finaniciare pentru proiectele derulate (sediul acestei instituţii bancare este la Salonic, Grecia). O instituţie comună a BSEC este şi Adunarea Parlamentară a Comunităţii Economice a Mării Negre, creată în 1993, incluzând baza juridică a activităţilor organizaţiei. Acest organism are rolul de adunare generală a Comunităţii Economice cu trei structuri (subgrupuri): comitetul permanent, grupuri de lucru şi secretariatul organizaţiei. În perioada anilor ’90, s-au încheiat un număr mare de acorduri bilateral şi multilaterale în domeniile transporturilor şi comunicaţiilor, informatică, schimburile economice, turism, industriei alimentare, ştiinţă/tehnologie, protecţia Mediului.

10 Proiectul instituţional al BSEC a fost conceput de fostul ambasador turc la Washington, Sukru Elekdag (Oya Akgonenc Mughisuddin, The Balkan and Black Sea Regional Cooperation), în Regionalism, Bucharest, 1995, p. 193.

20

S-au implementat un sistem de fibre optice (România, Moldova, Bulgaria, Turcia) şi proiectul de telecomunicaţii între statele membre. Sistemul de reuniuni (summit-uri) ale Comunităţii Economice a Mării Negre de la Istanbul (1992, Bucureşti (1995), Moscova (1996), Yalta (1998), Charata BSEC ( 1998) şi Agenda Economică pentru viitor (2001) au cuantificat ideea unei „regiuni extinse a Mării Negre” (the Wider Black Sea area11 ) a fost lansat în anul 200 când Fundaţia american REX şi Fundaţia Universităţii Mării Negre a lansat acest concept. „Regiunea extinsă a Mării Negre” este acum proiectată ca un spaţiu de cooperare Marea Neagră –Marea Caspică12, mai ales că Rusia, Azerbaidjan şi Georgia sunt actori caspici.

N.A.T.O. (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord).

11 Background paper on the wazs and means of enhancing the BSEC contribution to strenghthening security and stability in the region, în Regionalism and regional cooperation. New trends and approaches, Romanian Journal of International and Regional Studies”, volumul I, 1-2/2005, p. 260-261. 12 Mircea Malitza, The Wider Black Sea Area în Regionalism, Romanian Journal of International and Regional Studies”, volume I, 1-2/ 2005, p. 93.

21

O altă organizaţie internaţională importantă cu profil reconfigurat în era în era Post Război Rece este N.A.T.O. (Organizaţia Tratatului de la Washington (1949), ca alianţă defensivă (stipulare prevăzută de articolul 5 al tratatului precizat). Hotărârile N.A.T.O. sunt luate prin consens, după consultarea statelor membre, iar deciziile luate de alianţă sunt hotărâri luate de toate ţările membre. Obiectivele parteneriatului între membrii europeni şi cei atlantici sunt consolidarea planificării şi cooperării politico-militare, dar şi lărgirea cooperării în domeniul ştiinţific, economic. După eliminarea diviziunii ideologice şi dispariţia Pactului de la Varşovia (1990) şi a U.R.S.S., N.A.T.O. a suferit un proces de transformări. Noul concept strategic adoptat la Roma (1991) a mixat o abordare largă a securităţii bazată pe cooperarea cu statele foste comuniste – prin apariţia Consiliului de Cooperare Nord Atlantic - şi menţinerea capacităţii de apărare colectivă a alianţei. Această direcţie a prevăzut şi reducerea dependenţei de armele nucleare şi crearea unui corp de Reacţie Rapidă Multinaţională şi asumarea de noi misiuni inclusiv gestionarea crizelor şi menţinerea păcii. Reuniunea de la Bruxelles (1994) a condus la apariţia unei formule politico-militare de dialog cu alte state, 26 de state acceptând invitaţia de participare la Parteneriatul pentru Pace pentru care desemnează următoarele obiective: cooperarea militară dintre alianţă şi statele contractante, asigurarea controlului democratic al forţelor de apărare, facilitarea transparenţei planificării bugetelor militare, exerciţii militre comune. Tot la Bruxelles s-a hotărât şi aplicarea loviturilor aeriene în Bosnia-Herţegovina (1994), acesta fiind prima angajare militară întreprinsă de N.A.T.O.. Alianţa a ajutat şi la implementarea Acordului de Pace (Dayton, 1995) în Bosnia prin crearea Forţei de Implementare conduse de N.A.T.O. (I.F.O.R.). Acest fenomen este elementul concret pentru o participaţie a forţelor de securitate al alianţei în afara spaţiului politico-teritorial al membrilor Tratatului(conceptul „out of area„), lucru consfinţit prin summit-ul de la Wasghington (1999) care a legitimat intervenţia N.A.T.O. în Iugoslavia. După accederea Ungariei, Poloniei şi Cehiei (1999), reuniunea de la Praga (2002) a decis acceptarea invitaţiei de aderare a „Grupului Vilnius” (Slovenia, Slovacia, România, Estonia, Letonia, Lituania), dar şi extinderea operaţiunilor de securitate împotriva oricăror agresiuni sau ameninţări la adresa siguranţei membrilor săi, indiferent de regiunea geografică de unde vin acestea. Astfel, N.A.T.O. participă la misiuni în afara zonei sale specifice de repsonsabilitate prin operaţiunile din Afganistan (I.S.A.F.) şi misiunea de instruire şi securitate în Irak (Irak N.A.T.O. Training Mission) în contextul luptei antiteroriste globale.

22

Summit-ul de la Istanbul (iunie 2004) a decis crearea unui nou sistem de parteneriate între N.ATO. şi statele din Caucaz şi Asia Centrală şi intenţia politică de cooperare cu Republica Moldova, Ucraina şi statele din Balcanii Occidentali. Teoriile privind organizaţiile internaţionale stabilesc o dimensiune specifică a acestora în sistemul raporturilor mondiale, punându-se accent pe fenomenul cooperării şi al interdependenţei politico-economice. Principiile şi modul de funcţionare NATO I Structura internă a organizaţiei nord atlantice În reţeaua instituţională a NATO este importantă cooperarea între componentele interne, din rândul cărora se detaşează 1. Consiliul Nord Atlantic (NAC)

Consiliul Nord Atlantic reprezintă o entitate instituţională investită cu puteri decizionale reale, alcătuit din reprezentanţii statelor membre reuniţi săptămânal. La nivel înalt, Consiliul se reuneşte şi la nivelul şefilor de stat şi de guvern unde se iau decizii strategice la nivelul politicii alianţei. Consiliul reprezintă un organism al Alianţei care are ca obiect de activitate materializarea Tratatului Atlanticului de Nord ( Tratatul de la Washington, 1949) cu responsabilităţi clare în apărarea comună a statelor membre, politica nucleară sau problemele militare. Consiliul reprezintă cel mai important nivel de decizie intituţională al NATO, dar fiind şi un forum de consultare şi discuţii între statele membre. Procesul de luare a deciziilor se ia prin consens, iar fiecare ţară membră NATO are ca reprezentare permanentă un diplomat cu rang de ambasador. Cel puţin de două ori pe an, Consiliul se reuneşte în sesiune ministerială guvernul fiecărui stat fiind reprezentat de ministerul de Externe. Reuniunile Consiliului Nord Atlantic sunt prezidate se secretarul genral al NATO care prezintă rapoartele şi recomandările pregătite de comitetele din subordine.

2. Comitetul pentru Planificarea Apărării O altă structură de cooperare în cadrul NATO este reprezentare de către Comitetul pentru pentru Planificarea Apărării care o competenţă egală cu a Consiliuului pentru domeniul apărării. Cea mai importantă atribuţie a acestui Comitet o reprezintă planificarea apărării colective în spiritul articolului 5 din Tratatul de la Washington (1949). 3. Grupul pentru planificarea nucleară este cadrul formal pentru discuţiile referitoare la dispunerea forţelor nucleare în cadrul strategiei de apărare comună, reuniunea acestei structuri se face de două ori pe an la nivel de miniştrii Apărării.

23

4. Secretar General este o persoanlitate politică cu rezonanţă în viaţa internaţională care este agreat de statele membre, fiind purtătorul de cuvânt al NATO cu alte state şi organizaţii regionale sau mondiale.

De asemenea, secretarul general al alianţei este şi preşedintele Comitetului pentru planificarea apărării şi al Grupului pentru planificarea apărării şi al Grupului pentru planificarea nucleară. 5 Statul Major Internaţional este o structură care reuneşte specialişti din statele membre care asigură expertiza pentru comitetele şi grupurile de lucru subordonate lui, dar şi pentru Consiliul Nord Atlantic Statul major Internaţional se ocupă şi de oamenii bine specializate cum ar fi logistica şi telecomunicaţiile. 5. Comitetul Militar informează nivelele politice ale NATO –şi în primul rând Consiliul Nord Atlantic despre desfăşurarea dispozitivului de apărare comună a spaţiului de securitate al alianţei (format din teritoriile naţionale ale ţărilor membre). Informaţii de natură militară sunt oferite şi înalţilor comandanţi ai NATO. Comitetul Militar este sub controlul politic al Consiliului Nord Atlantic, iar membri sunt şefii de stat Major ai armatelor naţionale. Preşedinţia Comitetului Militar este asigurată timp de un an de fiecare şară în ordine alfabetică.

6. Structura militară integrată este plasată sub controlul structurilor politice la nivel înalt, în primul rând autoritatea Consiliului Nord Atlantic. Această structură asigură organizarea şi apărarea teritoriilor statelor membre care să elimine ameninţările la adresa ţărilor din NATO. În sistemul acestei mari comandamente care acoperă zona Atlanticului de Nord. Statul major Militar internaţional reprezintă o structură care sprijină la nivel de consultanţă şi expertiză Comitetul Militar. Trebuie să spunem că în procedura de consultare pentru toate organismele precizate precizate toate statele naţionale au un mecanism de delegare şi informare asupra problemelor dezbătute în cadrul NATO. Principiile politico-juridice ale cooperării în NATO Liantul esenţial al NATO rămâne voinţa politică de colaborare în domeniul securităţii şi apărării colective. În acest cadru colectiv, alianţa nord-atlantică asigură membrilor săi apărarea asigură membrilor săi apărarea graniţelor lor naţionale în cadrul spaţiului de securitate comun al NATO, împotriva oricărei. Cooperarea extinsă arată că fiecare stat are un nivel de securitate egal, indiferent de mărimea teritorială, putere economică sau forţă militară. Spiritul cooperării extinse a fost materializat şi de Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC) organism creat la Roma, în noiembrie 1991.

24

NACC este o structură care a promovat extinderea NATO (Madrid, 1997: cu reprezentantele „Grupului de la Vişegraad”: Polonia, Cehia şi Ungaria; Praga, 2002: România Bulgaria, Slovacia, Slovenia şi ţările baltice) prin relaţia specială cu Rusia(5 iulia 1994 remite decumentul pentru participarea la Parteneriatul pentru Pace) sau prezenţa unor state foste comuniste sau din spaţiul U.R.S.S.: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Tadjikistan, Ucraina, Uzbekistan, Finlanda şi Suedia sunt euroobservatori în cadrul NACC şi participă la mecanismul Parteneriatului pentu Pace, prin cooperarea militară şi exerciţii comune. Austria şi Irlanda participă la lucrările consiliului de Cooperare Nord-Atlantic. Consultarea politică reprezintă o dimensiune importantă cu un caracter sistematic. În cadrul formal al NATO Consiliul Nord Atlantic rămâne principalul mediu de consultare politică prin reuniunile sale. Consultările regulate se extind şi pe alte nivele: Comitetul politic, grupul consultativ pentru politica atlantică, Statul Major Internaţional , Statul Militar Major Internaţional. Consultarea politică nu implică doar problemele legate de alianţă şi interiorul zonei acoperite de NATO dar şi spaţii care generează insecuritate (Irak, Afganistan, Kosovo) sau probleme esenţiale pentru stabilitatea mondială cum ar fi preocupările alianţei în domeniul securităţii energetice (2006). Mecanismul de cooperare Din anul 1992, Consiliul Atlanticului de Nord şi Consiliul d Cooperare Nord Atlantic s-a materializat un Program de lucru pentru dialog între statele membre şi alte state. Pe termen lung, s-au precizat dimensiunilor pe parteneriat şi cooperarea între ţările NATO pe anumite teme şi activităţi ca: problemele securităţii consultării asupra planificării politice naţionale, menţinerea păcii, planificarea apărării şi chestiuni militare, ştiinţă şi mediu, ajutor umanitar, controlul traficului aerian, ajutor colectiv pentru situaţii de urgenţă. Regula consensului este modelul decizional atât în Consiliul Atlanticului de Nord cât şi în Consiliul de Cooperare Nord Atlantic. Pentru Parteneriatul pentru Pace s-a stabilit o formulă de cooperare militară internaţională prin constituirea la Mons (Belgia) şi crearea unui Comitet Politico-Director al Parteneriatului pentru Pace. Gestionarea crizelor Gestionarea crizelor este o temă de acţiune majoră a NATO care evaluează tensiuni şi crize din vecinătatea spaţiului de securitate al alianţei, sau evenimente care afectează stabilitatea mondială, de exemplu conflictul civil din Afganistan ( guvern şi talibani) sau politica dictatorială din Irak ( efectele căderii lui Sadam Hussein din martie 2003).

25

Consiliul Atlanticului de Nord trasează o planificarea o planificare pentru gestionarea crizelor în care un rol important îl au Centrul de criză al NATO care activează permanent şi are în utilizare un sistem de telecomunicaţii speciale. n cadrul Consiliului, există un Comitete de operaţii şi exerciţii care identifica mijloacele şi instrumentele politico-militare de a gestiona crizele. Pentru a asigura o capacitate de reacţie rapidă şi interoperabilă (cooperare între mai multe tipuri de arme sau cooperare interarme), NATO desfăşoară exerciţii comune şi aplicaţii. Alianţa nord atlantică a intervenit într-o tensiune internă din spaţiul iugoslav, în Kosovo (martie 1999), deoarece factorii de decizie ai NATO au hotărât o intervenţie militară în provincie pentru a opri epurarea etnică şi conflictele etnice care generau o catastrofă umanitară. După eşecul negocierilor de la Rombuillet( februarie 1999) conduse de Franţa şi Marea Britanie care încercau să facă Belgradul să accepte un compromis în chetiunea Kosovo, NATO a urmărit să oprească un conflict regional, depăşind pentru acest lucru principiile ONU, neamestecul în treburile interne ale altui stat”, sau „nerecurgerea la forţă şi ameninţare cu forţa!”. Astfel, implicarea alianţei în Kosovo a fost legitimată de mulţi teoreticieni ca un „război just” care apăra drepturile omului sub motivarea „legalismului” intervenţiei (există chiar şi o şcoală de gândire legalistă în teoria relaţiilor internaţionale). Summit-ul de la Washington( aprilie 1999) a oficializat conceptul „out of area”, adică implicarea NATO în orice zonă de criză care poate afecta stabilitatea regională sau mondială. De fapt, această poziţie a continuat orientarea determinată de schimbarea conceptului strategic de la Roma (1991), când alianţa nord atlantică a devenit interesată de evoluţiile din statele este europene decomunizate : tranziţia politică de la democraţia pluralistă şi trecerea la economia de piaţă. Atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 au arătat că ameninţările la adresa păcii şi stabilităţii mondiale s-au diversificat iar condiţia împotriva terorismului trebuia să reacţioneze la provocările acestui flagel în mediul internaţional. Astfel, după forţele dislocate în Kosovo (forţele de „menţinere din Kososvska Mitroviţa ale alianţei, înlocuite în 2006 de contingente militare ale UE) NATO are un dispozitiv militar în cadrul forţelor ISAF în Afganistan. Din păcate, în noiembrie 2007 teritoriul Afganistanului era controlat în proporţie de 50% de către insurgenţii talibani, care duseseră alungaţi (noiembrie 2001). Dimensiunea de apărare

26

În strategia NATO un loc important îl reprezintă dimensiunea de apărare colectivă definită prin cooperarea politică şi solidaritatea euroatlantică (obiectivul comun de apărare al statelor membre din Europa şi America de Nord). Dimensiunea de apărare colectivă este asociată cu acţiunea de prevenire a războiului în Europa şi în alte spaţii, prin cooperarea tuturor forţelor armate ale NATO. Securitatea este un obiectiv complementar apărării teritoriilor naţionale ale statelor membre, fiind bazată pe voinţa politică comună de a răspunde unei agresiuni împotriva unui stat (state) NATO. În fiecare an se face un schimb de informaţii care trasează un plan general al alianţei care asigura o colaborare între statele memebre Statul Major Internaţional şi Statul Major Militar Internaţional. Din doi în doi ani, miniştrii Apărării se întâlnesc pentru a pregăti o directivă generală care precizează planificarea militară specifică a fiecărui stat membru. Ca viziune strategică globală, miniştrii Apărării pregătesc un document pe termen mediu (6 ani) prin care se precizează „obiectivele forţelor armate” cu instrucţiuni precise pentru fiecare ţară, forţe convenţionale sau nucleare. Politica nucleară Miniştrii Apărării se reunesc anual în Grupul pentru planificarea nucleară (NGP) pentru a discuta despre problematica nucleară definită de : dislocarea şi siguranţa armelor nuclear, mijloace de comandă şi control ale forţelor nucleare. Forţele nucleare substrategice staţionate în Europa şi dispuse de NATO sunt o dimensiune esenţială a cooperării dintre aliaţii europeni şi cei nord americani. Comitetul executiv al Grupului de Planificare Nucleară este organul compus din reprezentanţii naţionali ai statelor membre care se preocupă direct de protecţia armamentelor, securitatea armelor nucleare şi dispunerea acestora. În dispozitivul militar al alianţei nord atlantice forţele nucleare sunt reprezentate de avioane cu dublă capacitate de acţiune (convenţională şi militară) după eliminarea artileriei nucleare şi rachetelor nucleare sol-sol cu rază mică de acţiune. Planificarea armamentelor şi standardizarea şi interoperabilitate Sistemul de planificare a armamentelor a fost conceput de Consiliul Atlanticului de Nord şi are un program pentru achiziţionarea armamentelor la nivelul întregii alianţe. Standardizarea şi interoperabilitatea forţelor NATO sunt factori care conduc la eficacitatea militară şi operaţională.

27

Comitetul NATO pentru standardizare şi Conferinţa directorilor naţionali pentru armamente au stabilit planuri de standardizare a armamentelor pe proceduri, sisteme, tipuri de arme şi echipamente. Interoperabilitatea reprezintă cooperarea între diferitele tipuri de arme şi armatele naţionale în cadrul instituţional al NATO. De asemenea, sistemul de informaţii (CIS) general al NATO ajută la interoprabilitate între arme şi armatele naţionale, prin funcţionarea Grupului interarme de telecomunicaţii şi electronică (TSGE). Cooperarea economică în cadrul NATO Deşi este o organizaţie cu rol de apărare colectivă, articolul 2 al Tratatului de la Washington prevede că statele membre; vor face eforturi pentru a elimina orice contradicţie în politicile lor economice internaţionale şi vore încuraja colaborarea economică în fiecare dintre ele „. În temeiul acestui spirit, Consiliul Nord Atlantic a recomandat studii (anii 70) privind probleme economice ale Greciei, Portugaliei şi Turciei pentru a reduce decalajele dintre aceste ţări şi statele vest-europene şi nord americane. De asemenea, în anii 2006 –2007, Comitetul s-a interesat de problemele energetice ale Europei în domeniul securităţii energetice prin oleductele şi conducetele cu gaz care au baza în Rusia, Kasachstan şi zona Mării Caspice. NATO este o organizaţie preocupată de securitatea internaţională şi prin prisma obiectivelor apărării colective precizat de articolul 5 al Tratatului de la Washington, iar aceste dimensiuni de acţiune au generat forme de colaborare cu alte instituţii. Prin „Declaraţia de la Petersberg” Uniunea Europei Occidentale (UEO) se angaja să coopereze cu NATO în acţiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii în colaborare cu CSCE( din 1994, OSCE). Spiritul acestor conexiuni instituţionale NATO-UEO s-a materializat în dispunerea forţelor navale ale UEO (iulie 1992) pentru aplicarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU împotriva Republicii Federative a Iugoslaviei (Serbia şi Muntenegru) măsuri similare luate de reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord (10 iulie 1992). În ianuarie 1994, reuniunea la vârf a NATO a decis ca cele 16 state ale Alianţei să sprijine „Identitatea europeană de securitate şi apărare” şi fortificarea pilonului european al alianţei prin intermediul UEO, ca o dimensiune de apărare a Uniunii Europene. Astfel şi prin Declaraţia de la Kirchberg (9 mai 1994) a Consiliului de Miniştri a UEO şi după precedenta reuniune mixtă a Consiliului UEO şi

28

Consiliului Atlanticului de Nord (21 mai 1992), Uniunea Europei Occidentale (UEO) a devenit „braţul european înarmat” al NATO. De asemenea, NATO a acceptat punerea la dispoziţie a forţelor sale militare pentru operaţii ale UEO şi s-a decis fundamentarea conceptului de Forţe operative multinaţionale (CJTF) astfel încât forţele NATO şi UEO dispun de „capacităţile militare separabile, dar nu separate” Această definire a capacităţilor militare NATO şi UEO „separabile, dar nu separate a fost adoptată şi Consiliul Atlanticului de Nord de la Berlin (1996). Dimensiunea cooperării NATO şi UEO din anii 90, iar acum relaţia dintre „Identitatea de apărare şi securitate comună” a Uniunii Europene implică mult structura Comandamentului aliat din Europa (ACE) ŞI Comandamentul suprem al forţelor aliate din Europa (ACE). Zona de responsabilitate a Comandamentului aliat în Europa (ACE) se întinde de la nordul Norvegiei până în Europa Meridională (inclusiv Mediterana) şi de la ţărmul Atlanticului la frontiera de Est a Turciei. După reuniunea Consiliului Atalanticului de Nord de la Praga (2002) conceptul de Forţe de Reacţie Rapidă este materializat de următoarele structuri: Statul Major de planificare a forţelor de reacţie din Comandamentul Aliat în Europa (sediu : Mons, Belgia); 2.Forţa NATO aeropurtată de supraveghere îndepărtată (NAEWF –sediu : Gelenkirchen, Gemania); Grupurile de Reacţie rapidă ale ace(sediu: Rheindalen, Gemania): 4. Forţa mobilă (terestră) a ACE (sediu: Heideberg, Gemania). Statul Major pentru planificarea Forţei de Reacţie Rapidăa Comandamentului aliat din Europa (ACE) comandat de un general de trei stele asigură coordonarea forţelor de reacţie şi planificare pe teatre de luptă. Statul Major al forţelor aeriene de reacţie a ACE (RFAS) este o structură condusă de un general german de trei stele planifica detaliat forţele aeriene de reacţie (sediul la Kakar, Germania). Forţa NATO aeropurtată de supraveghere îndepărtată are misiunea de a dota alianţa cu mijloace de apărare antiaeriană şi de supraveghere îndepărtate pentru a asigura supravegherea aeriană şi comanda pentru toate structurile de comandament ale NATO. Forţa NATO aeropurtată de supraveghere (NAEWF) este o forţă operativă multinaţională care are două elemente 1 o forţă cu 18 aparate E-3A ale NATO aflate la Geilenkirchen şi 2 un escadron de şapte aparate E-3D proprietate britanică care sunt la baza aeriană din Waddington (Marea Britanie). Datele de pe aceste aparate care asigură supravegherea îndepărtată, în cadrul acestui sistem aeropurtat sunt transmise la centrele de comandă şi control de la sol, pe mare sau în aer. Forţele de reacţie imediate navale permite alianţei să fie prezentă naval în oceanul planetar prin forţele navale permanente din Mediterana şi Canalul Mânecii.

29

După summit-ul de la Praga (2002) Grupurile de Reacţie Rapidă ale Comandamentului Aliat din Europa (ACE) formate în anii 80-90 din zece divizii şi unităţile de corp de armată din 12 state membre- s-au transformat în Forţe de Reacţie Rapidă capabile să aibă contingente în acord cu tipul de criză, zona de criză şi capacităţile forţelor regionale implicate în conflict. Membru NATO, România a alocat în dispozitivul acestei structuri forţe care sunt specializate pe următoarele arme: infanterie-cercetare, vânători de munte, poliţie militară. În contextul stabilizării relative a situaţiei din Kosovo au fost înlocuite de contingente de ”menţinere a păcii” ale Uniunii Europene pentru administrarea militară a provinciei (2006). Adunarea Atlanticului de Nord (2006) Cooperarea politico-militară a NATO se realizează şi prin intermediul Adunării Atlanticului de Nord, cadru în care parlamentarii din Europa şi America de Nord au schimburi de opinii şi emit abordări comune. Adunarea Parlamentară a Atlanticului de Nord este legătura instituţională dintre parlamentele naţionale şi alianţă, iar parlamentarii trimişi la NAA ţin cont de direcţiile piolitico-strategice ale NATO în procesul legislativ din statele pe care le reprezintă. De asemenea, parlamentarii din Adunarea Atlanticului de Nord acordă procedurile şi deciziile interguvernamentale luate în cadrul NATO cu prevederile Constituţiilor naţionale. Abordarea geostrategică a NATO pentru alte spaţii rămâne prioritară pe zona arabă şi islamică, unde forţele radicale fundamentalist-reliogioase generează tensiuni interne. În acest context, Iniţiativa de Cooperare Sud Est Europeană (lansată la Istanbul, 2004) a cuprins ideea integrării în „Parteneriatul pentru Pace” (Pfp) a statelor din Balcanii de Vest: Macedonia şi Croaţia, dar şi o deschidere mai mare spre cooperarea militară cu ţările arabe. Reuniunea Consiliului Nord Atlantic de la Bucureşti (2-4 aprilie 2008) cuprinde un spectru tematic larg legat de securitatea energetică a zonei euratlantice, problema scutului american antirachetă – cu persepctivă de instalare în Cehia şi Polonia şi într-o mică măsură extinderea în regiunea balcanică (Croaţia) sau caucaziană(Georgia) Reuniunea NATO (aprilie 2007) de la Bucureşti aduce pe agenda de securitate a alianţei nord atlantice tema scutului antirachetă american dispus în Polonia şi Cehia destinat interceptării rachetelor iraniene, dar careprovoacă reacţii dure din partea Federaţiei Ruse – lărgirii alianţei spre Balcanii de Vest (prin integrarea Croaţiei, Macedoniei şi Albaniei) şi prezenţei militare a organizaţiei în forţa multinaţională ISAF din Afganistan (unde majoritare sunt contingentele anglo-americane, olandeze şi române) unde talibanii se regrupează strategic în Kandahar.

30

O altă chestiune importantă în strategice politico-militară a alianţeo pe termen lung este reprezentată de accederea Ucrainei şi Georgiei, foste republici sovietice, ipoteză de analiză respinsă de Rusia care încearcă să îndepărteze frontiera NATO de graniţele sale.

CURS Consiliul Europei După separaţia Europei de Est de partea occidentală a continentului prin „cortina de fier” şi începutul Războiului Rece ( conflictul lumii democratice „libere” şi regimurile totalitare de tip sovietic) Congresul de la Haga ca mişcare europeană pune bazele Consiliului Europei ( 1948). Sub preşedinţia lui Winston Churchill, fostul premier britanic, 800 de personalităţi au militat pentru o organizaţie pancontinentală care să continue ideile de unitate emise în anii 20 de contele Coudenhove-Kalerhi şi liderul politic francez Aristide Briand pentru o uniune şi conferinţă a statelor europene (Uniunea Federală Europeană). Structurile Consiliului Europei Comitetul Consiliului Europei

Comitetul internaţional care a organizat Congresul de la Haga (1948), a conceput un document intitulat Mesaj către europeni în care se cerea o „Europă unită, restituită în totalitatea ei liberei circulaţii a oamenilor, ideilor şi bunurilor”. Documentul mai cerea un cadru juridic care să adopte Charta drepturilor omului, act garant pentru libertatea de asociere, exprimare şi gândire. De asemenea, în acelaşi mesaj se cereau înfiinţarea unei Curţi de Justiţie şi o Adunare Europeană pentru naţiunile Europei. Documentul adoptat de Congresul de la Haga (1948) a cerut o „Adunare Consultativă Europeană aleasă de parlamentele naţiunilor participante”, iar „Mişcarea Europeană” condusă de preşedinţii de onoare Leon Blum, W. Churchill, Alcide De Gasperi şi Paul Henry Spaak –cerea imperios o componentă parlamentară la nivel continental. După crearea „Uniunii Occidentale” ca o alianţă militară ( prin Tratatul de la Bruxelles 1948) ministrul de Externe francez, Georges Bidault a propus crearea unui parlament european, iar Comitetul pentru Studiul şi Dezvoltarea Unităţii Europene a adoptat propunerea franco-belgiană de fondare a unei Adunări Parlamentare Europene, idee susţinută de liderul de stânga francez, Eduard Herriot. Din perspectiva Londrei pentru Europa de Vest era benefic o structură interguvernamentale clasică, cu o Adunare parlamentare fără atribuţii de decizie. Însă această dezbatere a fost ofertate de disputa state federalişti ( Franţa, Belgia, Italia) şi adepţii cooperării interguvernamentale. ( Marea Britanie, Irlanda, statele scandinave).

31

2 .părţile contractante îşi reafirmă adeziunea pentru valorile şi patrimoniul comun european care reprezintă: „sursa reală a liberatăţii individuale şi a statului de drept, principii care formează baza oricărui democraţii autentice”. Deoarece se impunea „ o unitate mai strânsă între ţările europene” Concluzia statelor vest europene era că ideea unei unităţi politice se prefigura printr-un organism care să grupeze statele europene într-o asociaţie mai strânsă”. Capitolul I din statut ete consacrat definirii scopurilor Consiliului Europei: realizarea unei mari unităţi între membrii săi, discutarea chestiunilor de interes comun şi încheierea de acorduri 1. Manualul Consiliului Europei, p. 41

Statutul Consiliului a intrat în vigoare la 3 august 1949, iar obiectivul pragmatic al acestei construcţii este „crearea unui Comitet al Miniştrilor şi a unei Adunări Parlamentare”, astfel că raţiunea de a fi a C.E. cooperarea interguvernamenatală între state compatibile politic cu valori comune,şi dimensiunea parlamentară îşi găseşte materializarea prin prezenţa de 45 de parlamente naţionale ale statelor membre. Obiectivele principale ale Consiliului Europei sunt expuse în preambulul Statutului printr-o definire sistetică: 1. convingerea ţărilor semnatare că edificarea păcii „ bazată pe justiţie şi cooperare internaţională” 13 reprezintă un interes major pentru apărarea societăţii umane şi civilizaţiei şi adoptarea unor acţiuni comune în domeniile economic, social şi cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum şi respectarea, apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Prevederile din preambulul statutului sunt aprofundate prin instrumente internaţionale elaborate de Consiliul Europei, dintre care se detaşează Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, cu accent deosebit pe apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, obiectiv esenţial în preocupările Consiliului. Cu excepţia chestiunilor militare –abordate de Uniunea Europei Occidentale şi NATO Consiliul Europei are o arie de competenţă lărgită pe mai multe domenii, având o vocaţie pluralistă ( de dialog pe mai multe teme). Programul său cuprinde: drepturile omului (element central al activităţii organizaţiei), media, coeziunea socială, cooperarea juridică, educaţie, cultură, sportul, patrimoniul, democraţie locală, protecţia mediului, amenajarea teritorială). Fiind cea mai veche organizaţie interguvernamentală şi interparlamentară europeană, Consiliul Europei are compoziţie specifică la nivel de actori statali, implicând o serie de aspecte ale calităţii de membru. Din delimitarea geografică precizată precizează implicit că membrii Consiliului Europei nu pot fi decât state europene. Cele 10 state semnatare

13 Manualul Consiliului Europei, Bucureşti, 2003, p. 40-41.

32

ale Statutului –Belgia, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia, pot fi definite ca membrii iniţiali ( deşi nu există această formulă juridică în Statut), pentru că în Statut nu se face referire la membrii fondatori. Statutul prevede ca în „circumstanţe speciale” un stat european poate deveni membru asociat. Structura instituţională a Consiliului Europei

Prin prevederile articolului 10 al Statutului organele Consiliului Europei sunt Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Consultativă. Cele două organisme sunt asistate de specialitate prin secretariatul organizaţiei. Din anul 1974, Adunarea Consultativă s-a transformat în Adunarea Parlamentară, cu rol de deliberare. La 14 aprilie 1994, Comitetul Miniştrilor a adoptat Rezoluţia statutară94, prin care a luat fiinţă Congresul Autorităţilor Locale ( CLRAE), organ consultativ al Comitetului de Miniştri.

Comitetul Miniştrilor

Articolul 13 din Statut stipulează definirea organului competent executiv –Comitetul Miniştrilor- care să acţioneze în numele

Consilului Europei. Reprezentarea statului membru se face prin ministrul de Externe, care dispune de un vot în. Comitetul Miniştrilor la recomandarea Adunării Paralamentare sau la iniţiativă sa proprie poate examina măsuri care să materializeze obiectivele Consiliului Europei, precum ş încheierea de acorduri şi convenţii care să se întemeieze pe o politică unitară a ţărilor din C.E. Concluziile bazate pe expertiza politico- juridică a aparatului Consiliului ( comisii şi comitete) pot lua forma unor recomandări ale Consiliului de Miniştri către guvernele statelor participante, care sunt invitate apoi să comunice măsurile luate pe marginea acestui tip de documente precizat mai sus. Comitetul de Miniştri posedă şi o atribuţie executivă cu referire la măsurile interne şi reglementările specifice Consiliului Europei. Într-o definiţie sintetică, Comitetul de Miniştri a Consiliului Europei, alcătuit din miniştrii de Externe ai statelor reprezentate la Strasbourg, unde are sediul organizaţia. Participarea la această structură executivă –Consiliul de Ministrii – se face în condiţii de egalitate pentru statele membre, Comitetul de Ministrii fiind „gardianul” respectării angajamentelor asumate în numele unui consens european. Competenţele Consiliului de Miniştri reprezintă trei nivele: 1. reprezintă o voce a guvernelor naţionale în condiţii de egalitate suvernă a statelor, dar şi un cadru de exprimare pentru capitolele ţărilor membre

2. ideea unui forum colectvi, o reuniune a „Europei politice” în care se elaborează răspunsurile continenetului la provocîările şi emeninţările care privesc societatea internaţională.

33

3. rolul de apărător al valorilor promovate de Consiliul Europei, aspect exercitat prin funcţia de monitorizare a respectării angajamentelor asumate.

Sesiunile Comitetului Miniştrilor Au o practică care indică o sesiune ordinară pe an la nivel ministerialpentru a urmări agenda şi cooperarea europeană. Au existat şi câteva reuniuni speciale sau extraordinare; Lisabona( 1991), Madrid (1991), Istanbul (1992), Vilnius ( 2002) Statutul prevede ca reuniunile Comitetului de Miniştrii să aibă loc la Strasbourg ( până în 1975, sesiunea de sfârşit de an se ţinea la Paris). Desigur, miniştrii de Externe ai statelor membre nu pot epuiza toate subiectele agendei Consiliului Europei în doar cele două sesiuni ordinare anuale, astfel încât şefii diplomaţiilor naţionale împuternicesc „delegaţi” care acţionează în numele lor în intervalul dintre reuniunile ordinare. Soluţiile adoptate de aceşti delegaţi (în fapt, înlocuitori ai miniştrilor de Externe) au valoarea unor decizii a Comitetului de Miniştri; delegaţii sunt asistaţi de un Birou ( institut în 1975 –din 2001 are şase membri) şi raportori speciali. Preşedinţia reuniunilor delegaţilor este deţinută de reprezentantul permanent al statului care asigură preşedinţia Consiliului de miniştrii. În dinamica luării deciziile Comitetului de Miniştrii, delegaţii miniştrilor de Externe sunt de regulă reprezentanţi permanenţi ai statelor pe lângă Consiliului Europei. Începând din anul 1952, Comitetul de Miniştri a adoptat o rezoluţie prin care fiecare membru desemnează un reprezentant permanent cu statut de delegat al ministrului şi rang diplomatic. Reuniunile ordinare ale reprezentanţilor permanenţi sunt ordinare la nivel A care se cristalizează prin decizii ale Comitetului Miniştrilor ( din 1989, nivelul A al reuniunilor s-a referit la aplicarea prevederilor Convenţiei Europene a drepturilor omului). De asemenea, sunt şi reuniuni de tip B la nivelul adjuncţilor delegaţilor, unde se discută probleme secundare sau controversate. Prin rezoluţia 84 din noiembrie 1995, Consiliul Europei prin Comitetul Miniştrilor a luat decizia de a dezvolta dialogul politic, după ce reuniunea de la Viena a urmărit întărirea în Europa a „ securităţii decocratice” ( adoptarea statului de drept – „rule of law”, democraţiei pluraliste şi a economiei de piaţă) element care poate stabiliza spaţiul politic al Europei. Dialogul politic precizat prin Declaraţia de la Viena ( 1993) urmăreşte cooperarea cu statele din afara Europei care aderă la valorile democratice şi apărarea drepturilor omului, dar şi găsirea „unei solidarităţi Nord Sud” ( state bogate şi ţări sărace). În baza –spiritului cooperării europene Comitetul Miniştrilor a tratat teme esenţiale ale politicii internaţionale: relaţiile Est Vest, dialogul Nord Sud, situaţia din Orientul Mijlociu sau America Centrală, şi nu în ultimul rând raporturile cu tinerele democraţii central şi est-europene. În plin an revoluţionar 1989, Consiliul Europei a introdus categoria de „invitat special” pentru statale care se angajau să respecte prevederile Actului Final de la Helsinki ( 1975) şi Pactul internaţional pentru respectarea drepturilor omului ( sistemul O.N.U. 1996) în ceea ce priveşte protejarea dr4epturilor omului: Polonia, Ungaria, Iugoslavia şi U.R.S.S. 14 În sistemul procedurilor Consiliului Europei, concluziile Comitetului de Miniştri pot, de la caz la caz, îmbrăca forma unei convenţii sau a unui acord ( acţiunile Comitetului de Miniştri au condus la 180 de convenţii şi acorduri pe diverse competenţe de acţiune ale Consiliului Europei).

14 Invitat special până în 1997 a fsot Belarusul ( statut retras datorită politicii autoritare a preşedintlui Alexandr Lukaşenko), iar recent a fost adăugat la acestă categorie principatul Monaco.

34

Tot în sfera practicii adoptării unor măsuri politico-juridice, deciziile cu caracter definitiv ale Consiliului Europei îmbracă deseori forma unor rezoluţii, mai ales prin prisma atribuţiilor conferite de Convenţia Europeană a drepturilor omului, Codul de Securitate Socială sau Carta Socială Europeană. În aplicarea prerogativei sale prevăzute de Statut, Comitetul de Miniştri a înfiinţat un număr de comisii permanenete sau adhoc ( temporare) care au responsabilitate şi expertiză pe o serie de sectoare din Programul Interguvernamental de activităţi ( drepturile omului , mass media, politica socială, cooperarea culturală). În rândul acestor comisii-unde guvernele statelor membre trimit oficiali naţionali cele mai importante sunt: Comisia permanentă pentru drepturile omului, Comisia permanentă pentru egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi, Comisia permanentă privind mass-media Comisia privind politica socială, Comisia cooperării culturale, Comisia învăţământului superior şi cercetării comisia europeană a sănătăţii. Grupurile de raportori au fost introduse de delegaţi în anul 1985, cu scopul de a ajuta pregătirea şedinţelor acestora. Cele mai importante grupuri –din cele 11- sunt cele pentru probleme administrative, stabilitate democratică, drepturile omului, probleme sociale şi de sănătate. În structura raporturilor cu alte organisme ale Consiliului Europei, Comitetul de Miniştri are o relaţie activă cu Adunarea Parlamentară, care armonizează şi conjugă obiectivele celor două structuri. Articolul 15 al Statutului precizează dreptul de iniţiativă atât al Consiliului de Miniştri cât şi al Adunării Parlamentare. După ce în anii 50 dreptul de iniţiativă a fost exercitat mai mult de Adunarea Parlamentară, în anii 80 –90, Comitetul de Miniştri şi-a luat în serios rolul executiv prin intensificarea dialogului cu Europa de Est, dar şi contribuţia sa la construcţia europeană. Raporturile dintre Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară se situează pe următoarele coordonate: -prezentarea de către Comitetul de Miniştri a rapoartelor precizate de Statut -cereri avize adresate Adunării Parlamentare -prezentarea concluziilor Adunării Parlamentare -prezentarea concluziilor Adunării Parlamentare sub forma unor recomandări adresate Comitetului Miniştrilor -prezentarea urmărilor recomandărilor formulate de Adunarea Parlamentară. Această relaţionare dintre cele două dimensiuni instituţionale ale Consiliului Europei îmbracă şi forma unei comunicări a raportului Comitetului Miniştrilor către Adunarea Parlamentară – în timpul sesiunilor acesteia –document care conţine informaţii cu privire la situaţia semnării şi ratificării convenţiilor şi acordurilor elaborate sub egida Consiliului Europei. De asemenea, Regulamentul interior al Comitetului de Miniştri poate împuternici un membru al său să prezinte un punct de vedere în cadrul Adunării Parlamentare. Pe baza aceluiaşi regulament, preşedintele Comitetului de Miniştri informează personal plenul Adunării Parlamentare despre activităţile desfăşurate de Comitet . Pentru a asigura coordonarea activităţilor celor două organe principale ale Consiliului, Secretarul General este autorizat să prezinte rapoarte sintetice ale comisiilor Adunării asupra lucrărilor comitetelor de experţi interguvernamentali ai Comitetului. Comitetul mixt ( creat în 1951) principalul organ de coordonare al activităţilor Comitetului de Miniştri şi Adunării Parlamentare. Comitetul Mixt are ca însărcinări speciale examinarea problemelor de interes comun pentru cele două focuri, făcând propuneri concrete pentu ordinea de zi a Adunării Parlamentare şi a Comitetului de Miniştri. Adunarea Parlamentară

35

Adunarea parlamentară reprezintă prima adunarea parlamentară europeană, care reprezintă delegaţii parlamentare fiind naţionale, mărimea delegaţiei parlamentare fiind dată de dimensiunile teritoriului, populaţiei şi contribuţiei bugetare a statului respectiv. Cei 313 membri sunt aleşi sau desemnaţi de parlamentelor interne care trimit în structura delegaţiei toate partidele sau grupurile politice din legislativele naţionale. Adunarea Parlamentară este organul deliberativ al Consiliului Europei care prezintă concluziile sale Comitetului de Miniştri sub formă de recomandări pentru orice problemă preocupă Consiliul. Adunarea se reuneşte de patru ori pe an, timp de o săptămână, în sesiune plenară publică, în hemiciclul din „Palatul Europei” în Strasbourg ( mai există o reuniune „ de primăvară” într-unul din statele membre). Adunarea îşi alege preşedintele dintre membrii săi în mod tradiţional pentru trei mandate consecutive, de un an. Adunarea îşi alege preşedintele dintre membrii săi în mod tradiţional pentru trei mandate consecutive, de un an. Preşedintele, vicepreşedintele ( 18 la număr) şi liderii celor 5 grupui politice constituie Biroul Adunării Adunarea alege şi Secretarul General, Secretarul General adjunct al Consiliului Europei, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei. Lucrările Adunării sunt pregătite de comisii specializate în următoarele domenii: politic, social, juridic, drepturile omului,cultură, sănătate şi familie, migraţii, ştiinţă şi educaţie, refugiaţi, democragie, egalitatea şanselor pentru femei şi bărbaţi. Relaţiile acestui forum parlamentar european sunt extinse şi se configurează internaţionale: O.C.D.E.( Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Europeană), Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare( BERD), Agenţia Spaţială Europeană, Uniunea Interparlamentară, Parlamentarul European, Benelux, Adunarea Parlamentară a O.SC.E., Comunitatea Statelor Independente. Din 1990, Adunarea contribuie plenar la gestionarea crizelor din Europa. Discuţiile ei privind chestiunile politice au generat concluzii ale misiunilor trimise pe teren şi pe dialogul permanent cu statele monitorizate. Textele adoptate de Adunarea Parlamentară reprezintă puncte de reper importate pentru Comitetul Miniştrilor, guverne, parlamente şi partidele politice; Adunarea a fost de multe ori la originea unor acte juridice şi norme internaţionale care formează baza unei legislaţii europene. Pe lângă cooperarea interparlamentară dezvoltată prin Programul paneuopean de cooperare şi asistenţă parlamentară ( DEMOPARL)Adunarea Parlamentară asigură şi reprezentare ideologică ( care asigură coeziunea politică) prin cale cinci grupuri politice :Grupul Socialist ( SOC), Grupul partidului popular european (EPP) Grupul democraţilor europeni ( EDG), Grupul liberaqlilor, democraţilor li reformatorilor (LDR) şi Grupul stângii europene unificate (UEL). Pentru a forma un grup, trebuie să se reunească 15 membri provenind din cel puţin trei naţionalităţi diferite. Un lucru important pentru stabilitatea şi unitatea politică a continentului este reprezentat de dimensiunea interstatală a Adunării Parlamentare care acoperă întreaga Europă geografică şi are relaţii extinse în zonele limitrofe acesteia Adunarea Parlamentară conţine trei nivele de organizare; Biroul

36

( ţările mari au loc permanent , iar cel mici deţin un loc prin rotaţi), Comisia permanentă ( care se reuneşte de două ori pe an, principala sarcină fiind asigurarea permanenţei Adunării când aceasta nu este în sesiune ) şi Secretariatul ( condus de un Secretar general care asigură existenţa forului parlamentar şi serviciile de secretariat). La adunare, limbile oficial4e sunt cele ale Consiliului Europei: engleza şi franceza, dar traducerea în germană, iataliană şi rusă este asigurată de Adunare ca limbi suplimentare. Preşedinţii Adunării Parlamentare din anii 1990-2007 au fost : Louis Jung / Franţa), lordul Russel Johnston (Marea Britanie), Rene van der Linden (Olanda). Documentele adoptate de Adunarea Parlamentară se grupează în partru categorii de instrumente politico-juridice:

1. recomandările propuneri adresate Comitetului de Miniştri cu reglementări care interesează politicile guvernelor; 2. rezoluţiile conţin hotărârile Adunării pe domeniile sale de competenţă 3. avizele-sunt exprimate de Adunare asupra problemelor care îi sunt supuse de către Comitetul Miniştrilor; 4. directivele instrucţiuni adresate de Adunare comisiilor sale.

Pentru a eficientiza poziţiilor sale politice şi a argumenta corespunzător actele sale, Adunarea Paarlamentară este ajutatîă de 10 comisii de specialitate: pe probleme politice, probleme juridice, şi drepturile omului, probleme economice şi de dezvoltare probleme sociale, de sănătate şi familie, emigraţie, refugiaţi şi demografie, cultură ştiinţa educaţie, mediu, agricultură şi probleme locale, egalitatea şanselor, regulament şi imunităţi, monitorizare. În continuare, vom sublinia sintetic câteva din momentele de activitate ale comisiilor de probleme politice, respectiv de probleme juridice şi ale drepturilor omului. După căderea comunismului, comisia a încercat să furnizeze soluţii pentru asigurarea securităţii democratice printr-un sistem de reacţie la nivel de expertiză asupra rezolvării paşnice a conflictelor, dialogul şi medierea pentru rezolvarea crizelor constituţionale şi politice. Comisia s-a implicat mult în depăşirea impulsului politic din Albania, ca urmare a contestării alegerilor parlamentare din mai 1996, oferind prin raportul Rene van der Linden (Olanda, grupul popular creştin-democrat) soluţii pentru ţinerea unor alegeri . Rapoarte asupra situaţiei din Orientul Mijlociu ( 1996/1997) au fost utile pentru procesul de pace din zonă, iar Adunarea Parlamentară invită periodic Israelul - care are statut de observator la Consiliul Europei – şi legislativul palestinian, atunci când se discută despre situaţia regiunii. Referitor la situaţia din Cipru, a fost prezentat un raport de bază ( ianuarie 2002) şi au fost invitate comunităţile turcă şi greacă din insulă. Pe agenda comisiei în anii 2003-2006 au figurat cu prioritate câteva subiecte: a. Caucazul –s-a înfiinţat un grup de lucru comun împreună cu Duma de Stat ( Federaţia Rusă)

pentru a soluţiona situaţia din Cecenia; s-au mai prezentat rapoarte pe marginea situaţiei din Georgia („revoluţia trandafirilor” din 2003).

b. Balcanii-rapoarte în 2002-29003 au fost înaintate Adunării privind situaţia din Kosovo şi Macedonia şi aplicarea Pactului de Stabilitate în Europea de Sud-Est ( adoptat în 1999, ca un mecanism în care statele donori financiari ajută la reconstrucţia regiunii.

c. Lupta împotriva terorismului –în septembrie 2001 ( după atacurile de la World Trade Center comisia a recomandat Adunării Parlamentare să întărească instrumentele juridice în acest domeniu.

Comisia pentru probleme juridice şi drepturile omului poate fi denumită „consilierul omului” al Adunării Parlamentare şi a avut un rol important după 1990 în monitorizarea angajamentelor asumate statele est-europene în momentul aderării lor la consiliul Europei.De asemenea Comisia aferă analiza pentru o gamă largă de probleme : protecţia

37

drepturilro minorităţilor naţionale, abolirea pedepsei cu moartea, îmbunătăţirea condiţiilor din închisori, dreptul de azil (şi expertiza pentru regiuni sensibile: fost Jugoslavie, Turcia, Cipru, Orientul Mijlociu, dar şi abordarea pentru problemele discriminării : combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului, combatarea inegalităţii de gen ( egalitatea de şanse dintre bărbaţi şi femei). Secretariatul: organizare şi funcţionare Articolele 36 şi 37 din Statutul Consiliului Europei prevăd structura Secretariatului; Secretar, Secretar General Adjunct şi personalul necesar. Fiecare membru al Secretariatului este funcţionar internaţional şi îşi „dovedeşte ataşamentul faţă de Consiliul Europei” art. 36 lit e) Secretarul general al Consiliului Europei are atribuţii definite de Statutul organizaţiei Regulamentul financiar şi directivele Comitetului de Miniştrilor. Ales pe 5 ani, Secretarul generalo are responsabilitatea orientării strategice globale a programului de actvitate şi a bugetului Consiliului . Programul de lucru interguvernamental care conţine priorităţile Consiliului este configurat şi coordonat în primul rând de către direcţiile generale care corespund principalelor domenii de activitate ale Organizaţiei ( Direcţia Generală pentru Probleme politice, Direcţia Generală pentru probleme juridice, Direcţia Generală pentru Dreturile Omului). Pentru asigurarea unei coerenţe manageriale şi procentuale, Secreatrul genral, Walter Schwimmer/ Austria) a propus un plan de acţiune în 7 puncte care cuprinde următoarele coordonate: 1. promovarea principiilor democraţiei prin vocaţia extinsă a Consiliului 2. crearea unui spaţiu comun al drepturilor omului 3. dezvoltarea normelor democratice şi garantarea respectării lor de către state (

„directiva Halonen” din iunie 1993) 4. acţiuni pe teren pentru a vedea aşteptările cetăţenilor europeni 5. evaluarea proiectelor pe termen mediu 6. apropierea colaborării cu Uniunea Europeană, OSCE, ONU. 7. dezvoltarea relaţiilor cu ţările cu statut de observator . În perioada 1990-2006, secretari generali ai Consiliului Europei au fost : Catherine Lalumiere ( Franţa), Daniel Farschysy(Austria), Terry Davis (Anglia)

Congresul Autorităţilor locale şi Regionale din Europa CLRAE

Congrsul Asutorităţilor Locale şi Regionale din Europa a luat fiinţă prin Rezoluţia 94 din 14 ianuarie 1994, adoptată de Comitetul Miniştrilor în urma hotărârilor reuniunii la nivel înalt a Consiliului Europei de la Viena ( octombrie 1993). Reuniunea de la Viena a hotărât „ crearea unui organism consultativ reprezentând cu adevărat atât colectivităţile locale cât şi colectivităţile regionale din Europa”, care a înlocuit Conferinţa permamantă a puterilor locale şi regionale din Europa care exista ca instituţie permanentă din 1961.

38

L rigoare, Congresul constituie în structura Cosniliului Europei –organismul reprezentativ al colectivităţilor locale şi regionale din statele memebre ale oraganizaţiei. În comparaţie cu fosta Conferinţă a puterilor locale şi regionale atribuţiile Congrasului sunt exercitate cu concursul a două camere, una pentru autorităţile locale, iar alta pentru puterile regionale. Congresul aAutorităăţilor Locale ş iRegionale se îmntruneşte anual într-o sesiune de o săptămână. Instrumente juridice de referinţă ale Consiliului Europei 1. Convenţia europeană a drepturilor omului 2. Fiind un organism care şi-a asumat cu predilecţie protecţia drepturilor omului

Convenţia privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ( denumirea extinsă) a fost semnată la 4 noiembrie 1950, la Roma ( a fost aplicată de la 3 septembrie 1953) Textul Convenţiei reafirmă drepturile esenţiale înscrise în Declaraţia universală a drepturilor omului: dreptul la viaţă ( art 2) interzicerea sclaviei şi a muncii forţate ( art. 3) dreptul la liberate. şi siguranţă ( art. 5) dreptul la judecare al persoanei reţinute ca urmare a unor decizii judiciare, libertatea de gândire, a domiciliului şi corespondenţei, libertatea de convingere şi religie, dreptul la întrunire paşnică; prin protocoale adiţionale s-au adăugat alte drepturi , cum este cazul abolirii pedepsei cu moartea ( Protocolul nr. 6) garantate prin convenţia. Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( instituită în 1959( reformată în 1998 se compune dintru-n număr de judecători egal cu cal al statelor contractante. Judecătorii sunt aleşi la şase ani de la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, iar jurisdicţia şi soluţiile sale sunt obligatorii pentru toate statele . Charta socială europeană este un document european adoptat în 1961 şi Protocolul adiţional din 1998 garantează o serie de drepturi

39

fundamentale ale cetăţenilor europeni; 1. dreptul la muncă şi 2. asigurarea unei stări de coeziune socială. Condiţiile de muncă asigurate de stat şi antreprenorii particulari se referă la dreptul la muncă ( orientare şi formare profesională ) la un loc de muncă, dreptul de organizare sindicală şi negociere colectivă. Protecţia socială cuprinde dreptul şa protecţie socială, asigurarea sănătăţii , dreptul la securitate socială. Un protocol adiţional la Charta socială europeană ( intrat în vigoare în 1998) oferă unor asociaţii patronale, muncitoreşti şi ONG uri dreptul de a comunica Comitetului European al drepturilor sociale încălcărilor Chartei. România la Consiliul Europei Ţara noastră a devenit membru al Consiliului Europei la data de 7 octombire 1993, odată cu depunerea de aderare la Statutul organizaţiei. Preliminar, Parlamentul României dobândise statutul de invitat special la Adunarea Parlamentară A Consiliului Europei. Până în prezent, România a semnat 18, şi a devenit parte la 75 de instrumente juridice, internaţionale adoptate sub egida Consiliului, cele mai important e fiind : Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Convenţia culturală europeană, Convenţia pentru protecţia minorităţilor, Carta socială europeană. Uniunea Europeană, de la o asociaţie de liber schimb la

superputere Etapele istorice ale formării Comunităţilor Europene

40

Contextul istoric postbelic în Europa După sfârşitul celui de-al doilea război mondial , statele vest europene care erau democraţii occidentale –au urmărit să depăşească şocul devastării matariale şi a perderilor umane încercând să pregătească o reconstrucţie solidă a continentului. Siguranţa statală şi stabilitatea democratică a sistemului politic intern erau coordonatele fundamentale ale capitalelor vest europene . Acestă stare de lucruri de „bine social” (prosperitatea şi siguranţa populaţiei ) erau potenţial afectate de către doi factori partubatori: 1 militarsimul Armatei Roşii sovietice şi expansiunea ideologică în vest a URS.S. şi 2 himera şi teama unui revanşism armat al Germaniei denazificate Eforturile de reconstrucţie europeană –prin refacerea economiilor statelor afectate de război, reabilitarea infrastructurii , întărirea coeziunii sociale,- au fost încununate de succes prin aplicarea Planului Marshall ( după numele generalului american George Marshall, secretar de stat care a solicitat programul de asistenţă financiară) pus în practică printr-o reţea de împrumuturi americane pentru ţările vest european. Dup această strategie de refacere economică a continentului, fruntaşii politici ai momentului ( italianul Alcide de Gasperi, belgianul Paul Henry Spaak, britanicul Winston Churchill , dar şi românul Grigore Gafencu s-au hotărât să fundamenteze un mecanism de cooperare interguvernamentală – care nu înseamnă transfer de competenţe de la nivel statal la cel european –ţările rezumându-se la un spirit de cooperare şi un consens decizional15. Pe aceste coordonate de bună vecinătate şi înţelegere reciprocă apar trei organisme care vor conStrui nucleul viitoarei construcţii comunitare europene: Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare, Uniunea Europei Occidentale şi Consiliul Europei ( structură analizată de noi într-un capitol aparte al lucrării).

Organizaţia Europeană de Cooperare şi dezvoltare

15 Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Instituţii *mecanisme Bucureşti, All Beck, p.3 ; Dumitru Mazilu Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii Europene, Ed. LUmina Lex, 2001 p. 25-26.

41

Născută în anul 1948, această organizaţie şi-a bazat activitatea pe împărţirea fondurilor financiare ale Plenului Marshall pentru actori vest europeni. După finalizarea schemei de asistenţă financiară –în anul 1952-Organizaţia Europeană de Cooperare Europeană s-a transformat în anul 1961 în Organizaţia (O.E.C.D.). Prin întâlniri ministeriale anuale –comerţ şi buget finanţe -OE.C.D. a activat în spiritul alinierii politicilor economice, creării unei zone europene de liber schimb, dar şi al convergenţei economiilor europene ( agenda Lisabona 2000) reuniunea/summitul care urmărea stabilirea obiectivului ca U.E. să fie cea mai performantă economie mondială, în detrimentul S.U.A., Japoniei şi Chinei). Uniunea Europei Occidentale Coagularea intereselor comune europene despre care aminteam în contextul epocii postbelice –s-a realizat sub forma unui angajament multilateral „în 5” ( Marea Britanie , Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg) , de colaborare economică şi militară sub forma unui Tratat pe 50 ani cunoscut sub denumirea Uniunii Europei Occidentale U.E.O. După respingerea ratificării acestui –denumit în istoria diplomaţiei Tratatul de la Bruxelles- de Adunarea Naţională a Franţei dominată de către dreapta gaulistă16, U.EO. a funcţionat formal datorită

16 Liderul politic al dreptei conservatoare franceze generalul Charles de Gaulle aprecia că Europa de Vest ca formulă de integrare nu trebuie să fie „supranaţională” ci o „Europă a partiilor” în care fiecare stat să exercite o suuveranitate politică absolută, dar şi o apărare individuală bazată pe forţa sa militară ( în fapt, această viziune a lui de Gaulle a condus retragerea Franţei din structurile politice decizionale ale NATO şi accederea la forţa militară nuclrară „force de frape”.

42

competenţelor N.ATO care a devenit o alianţă de apărare colectivă cu rol de asigurare a spaţiului de securitate ( teritoriile naţionale) al statelor occidentale în cazul unui atac armat al unei puteri terţe17 ( art. 5 al Tratatului de Washington, semnat în 1949). Organizaţia cu potenţial şi semnificaţie simbolică în timpul Răboiului Rece, în anii 90 UEO a devenit în concepţia unor lideri ai săi secretarul general Wim van Eckelen „ braţul înarmat” al NATO în Europa. În fapt, locomotiva integrării europene franco germană a dorit să construiască un instrument militar continental prin formarea unor contigente armate mixte ( franco-german, germano-spaniol) denumite „Eurocorps” cu rol în gestionarea Crizelor regional, umanitare ( de tip Bosnia, 1992-1995), sau cu atribuţii de „forţe de menţinere a păcii” (peace keeping force) care se întrerup între cei doi beligeranţi. Această filozofie de acţiune politică a nivelului de secruitate şi apărare colectivă al Uniunii Europene ( intitulată astfel după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la dat de 1 noiembrie 1993) s-a tradus prin aplicarea prevederilor tratatului precizat mai sus, care stipula ca pilon comunitar şi al construcţiei europene o politică externă şi de securitate comună ( PESC) Doctrina politici externe şi de secruitate comune a apărut cao necesitate strategică a arcelor de criză ale amnilor 90 ( primul război din Golf, conflictul din Bosnia, criza kosovară) când recaţia europeană a fost grevată de absenţa spiritului de unitate politică, reacţie diplomatică şi abordare comună a acestor chestiuni. Reuniunea Consiliului Nord Atlantic al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.AT.O.), de la Berlin (1996) a stabilit conţinutul relaţiilor dintre UEO şi alianţa nord-atlantică. Prin documentul final al reuniunii precizate mai sus se stipula că forţele armate ale NATO şi contingentele militare multinaţionale UEO înfiinţate în 1995 batalioanele EUROCORPS franco-germane, germano-spaniole) sunt structuri interoperabile –cooperează între ele pe tipuri de arme şi dincolo de apartenenţa naţională a soldaţilor –definite ca separate, dar nu separabile.

17 Marea putere de referinţă care putea deveni agresivă militară şi ideologic era UR.S.S

43

Încercarea de a dobândi o autonomie strategică a Europei în relaţia de securitate cu S.U.A. cu statul posesor al „scutului nuclear” a însemnat un proces real „ de aplicare a celui de-al treilea „pilon” al Tratatului de la Maastricht, politica externă şi se securitate comună a U.E. Astfel, în anul 2000, summit-ul european de la Marsilia a consemnat înlocuirea reprezentativităţii U.EO.18 cu funcţia desemnată de înalt reprezentant al U.E. pentru politica externă şi de apărare comună, în persoană lui Javier Solana, fost secretar al NATO. 1. Crearea unor structuri de cooperare vest-europene

La sf\r;itul anilor 40 ai secolului al XX-lea, politicienii din Europa occidentală se gândeau la formele de colaborare economică şi instituţională care să anihileze disputele teritoriale şi tensiunile interstatele ( în special, se urmărea eliminarea rivalităţii istorice dintre Franţa şi Germania, ca focar al izbucnirii celor două războaie mondiale). În acest context istoric,, a apărut curentul integrării comunitare ( supranaţionale) prin care statele cedează suveranitate naţională la nivelul unui organism care are o personalitate juridică distinctă. Astfel, în 1950, un fost secretar general adjunct al Societăţii Naţiunilor şi membru al echipei de specialişti a generalului Charles de Gaulle, economistul francez Jean Monnet a aavansat ideea unei comunităţi indeustriale franco-germane pe bazale siderurgiei din cele două ţări. Odată atins acest obiectiv al colaborării indutsriale Paris Bonn ( capitala Republicii Federale Germania) se putea elimina economia de război şi producţia de armament germană, asigurându-se conversia spre o industrie civilă. Soluţia propusă de Jean Monnet –printr-un Memorandum - a fost dusă mai departe prin Planul Schuman 19 de integrare europeană

18 Sistemul NATO cuprindea în anii 90 următoarele nivele de asociere: 1. membri efectivi ( cele 10 state membre UE şi NATO), membri asociaţi ( state membre NATO( dar nemembre UE, parteneri asociaţi ( state care nu sunt membre nici ale NATO nici de UE) şi state care au statut de observator 19 Robert Schuman a prezentat documentul la 9mai 1950, moment aniversat ca „ziua Europei”, moment al începutului reconcilierii franco-germane şi începutul construcţiei instituţionale europene ( sau comunitare)

44

care a fundamentat nu numai reconcilierea naţiunilor franceză şi germană aflate în război dar şi modelul integrării vest europene. Ministrul de Externe francez, Robert Schhuman a fost catalizatorulprocesului de integrare europeană, cancelarul vest german, Konrad Adenauer fiind fascinat de acest proiect.

2. Apariţia sistemului Comunităţilor Europene

a. Crearea C.E.C.O. ( Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului

Pentru Planul Schuman de integrare europeană era o necesitate istorică ca ţările vest europene să se alăture proiectului de colaborare franco-german. La invitaţia celor două state au răspuns pozitiv un actor latin ( Italia), dar şi ţările grupate regional în „Benelux”( Belgia, Olanda, Luxemburg), iar Anglia a declinat acesdtă ofertă politică, rămânând în poziţia sa izolată şi cu o relaţie spacială britano-americană. Prin Tratatul de la Paris privind instituirea Comunităţii Economice a C’ărbunelui şi Oţelului ( C.E.C.O.) se configurează baza juridică şi fundamentul politic pentru cooperarea interstatală a celor şase ţări pe 50 de ani. La nivel suprastatal exista o decizie supranaţională emanată de Înalta tutoritate a CECO care ia hotărâri comune pentru cele şase state în domeniul producţiei de cărbune şi oţel.Dezideratele CECO erau următoarele: expansiunea economică comună a statelor memebre, alinierea politicilor siderurgice şi miniere a „sextetului” ( Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), dezvoltarea unui palier politico instituţional prin constituirea Consiliului de Miniştrii şi Adunării Parlamentare. b. Tratatul de la Româa ( 1957). Apariţia C.E.E. şi

Euroatom

45

După eşecul constituirii Comunităţii Europene pentru Apărare datorită respingerii acestui proiect către Parlamentul francez ( 1954), sub autoritatea lui Jean Monnet – preşedintele Înaltei Autorităţi a CECO –statele participante la acest sistem de cooperare instituţională, au ajuns sistem de cooperare instituţională, au ajuns la concluzia că nu domeniul militar este primordial pentru spiritul uniunii europene, ci sectorul economic. În fapt, mediul istoric al anilor 50 nu înregistra creşterea unui sentiment de revanşă german împotriva puterilor europene învingătoare. Pentru a asigura succesul strategiei reconstrucţiei Europei de Vest, devastată de război şi asigura o stare de prosperitate naţiunilor occidentale, Jean Monnet împreună cu alţi lideri integraţionişti ca belgianul Paul Henry Spaak, italianul Alcide Gasperi, germanul Konrad Adenauer a lansat conceputul unei asociaţii europene de liber schimb ( comerţ şi realţii economice fără taxe vamale) şi a unei pieţe economice comune continentale. Această tendinţă de liberalism economic fără bariere vamale se construia pe ideile economistzului austriac Friederich List ( secolul al XIX lea-) şi spiritul „Şcolii de la Manchester” ( Adam Smith şi Davisd Ricardo) secolul al XVIII lea). Obiectivul unui spaţiu economic liber, fără taxe vamale a fost transpus într-o formă juridică prin Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EUROATOM), acte semnate la 25 martie 1957 la Roma , cu durată nelimitată. Dincolo de ţelul cooperării comune economice, Tratatul de la Roma ( 1957) a adus şi o dimensiune instituţională prin apariţia Comisiei Europene, Consiliul de Miniştri, Parlamentul, Curtea de Justiţie. Dacă Tratatul Comunităţii Economice Europene / C.E.E.) urmărea realizarea unei uniuni vamale a pieţei economice interne, Tratatul EURATOM preconiza

46

exploatarea concertată a energiei atomice şi utilizarea acesteia în scopuri paşnice. Prin acest mecanism de cooperare, creşterea economică a statelor membre, a fost remarcabilă în anii 60-70, în condiţiile creării şi A Asociaţiei Economice de Liber Schimb (A.E.L.S.) prin contribuţia Marii Britanii, Danemarcei, Austriei, Danemarcei, Elveţiei şi Suediei. O coerenţă politică şi instituţională a comunităţilor europene s-a asigurat prin Tratatul de la Bruxelles privind fuziunea excutivelor ( 19659 CECO, CEE şi EURATOM. Deşi aveau o personalitate juridică autonomă, cele trei comunităţi beneficiază de instituţii comune: Comisia Europeană, Consiliul Comunităţilor Europene, Curtea Europeană de Justiţie şi Adunarea Parlemantară ( ulterior denumirea va fi transformată în Parlamentul European). c. Prima extindere a Comunităţii Europene Satisfacerea obiectivelor de mare putere economică ale Marii Britanii nu a putut fi făcută prin sistemul AELS care nu oferea debuşeu comercial suficient pentru mărfurile engleze. Opoziţia Franţei faţă de accederea Londrei în structurile C.E.E. ( în special, reticenţa preşedintelui Charles de Gaulle) a amânat până în 1972 admiterea Angliei în CEE. În acelaşi moment cu Marea Britanie au aderat Danemarca şi Irlanda, Europa devenind „a celor 9”. După aderarea celor trei şări ( Marea Britanie, Danemarca, Irlanda) în 1974 s-a creat Fondul European pentru dezvoltare regională pentru asistenţa financiară a statelor cu infrastructură şi ramuri industriale mai puţin dezbvoltate. Pentru a omogeniza mai bine decizia instituţională a comunităţii europene s-a îmbogăţit cu un organism eficient, Consiliul European ( reuniunea de la Paris, 1974) la propunerea preşedintelui francez Valery Giscar d’Estaing) care grupa reunirea şefilor de stat şi guvern ale statelor membre de două ori pe an.

47

După dificultăţi legate de problema subvenţiilor agricole pentru statele europene-folosite de Franţa, fapt ce nemulţumea Anglia în anii 80, s-a produs a doua extindere a C.E.E. prin admiterea Greciei (1981) şi a statelor latino-mediteraneene Spania şi Portugalia 1986) Prin fondurile structurale bine integrate în dinamica economiilor naţionale , cele trei ţări –şi-au dezvoltat infrastructura, serviciile, turismul industriile alimentare. După extinderea C.E.E. cu actori statali mediteraneeni( Grecia, Spania, Portugalia), „Piaţa Comună” europeană avea nevoie de câteva reforme instituţionale care să armonizeze politicile comunitare-în special, ce agricolă, unde Franţa dorea un protecţionism pentru agricultura sa –şi să întărească pârghiile legislativului european. Ca bloc economic, C.E.E. a avut o perioadă de recesiune fiind întreruptă de economiile Japoniei şi S.U.A. ( structura relaţiilor internaţionale în anii 80 s-a determinat pe o tripolaritate economică: statul major, superputerea americană şi „Piaţa Comună” europeană.

Astfel, Actul Unic European a fost un act juridic care a completat Tratatul fundamental de la Roma ( 1957) prin aprofundarea schimburilor economice ca semn al funcţionării pieţei unice, politica de cercetare şi dezvoltare, extensia formulei de vest majoritar înn Consiliul C.E.E.20

Pe linia acestor transformări instituţionale şi concertări economice, Acordul de la Bruxelles (1986) a urmărit eficientizarea şi rentabilizarea economiilor naţionale prin gestionarea corectă, pe proiecte a fonsurilor de ajustare structurală pentru regiunile C.E.E. rămase într-o stare de semidezvoltare ( Spania, Portugalia) datorită unor experienţe politice autoritare şi efectelor franchismului şi salarismului21. Din punctul de vedere al temelor comunitare şi de articulare a unei strategii instituţionale coerente, în 1988, s-a adoptat la Consiliul European de la Bruxelles care a adoptat „pachetul Delors” după numele preşedeintelui Comisiei Jaques Delors) care prevedea

20 Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Bucureşti, All Beck, 2005, p. 16, O Ţinca, Drept comunitar general, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999, p. 14. 21 Spania a cunoscut o dictatură longevivă a generalului Franco. Portugalia- de asemenea – a traversat o perioadă de regim autoritar condus de Antonio Salazar, dictatură sfârşită prin „revoluţia garoafelor ( 1974)

48

accelerarea liberului schimb între statele vest-europene şi crearea Uniunii Economice şi Monetare ( UEM). Finalizarea construcţiei europene: Tratatul de la Maastricht Motorul integrării vest europene format din Franţa şi Germania a determinat o poziţie pozitivă a altor puteri ale CEE ( Spania, Italia, Marea Britanie) pentru a transforma comunitatea europeană dintr-o uniune de liber schimb şi cooperare interguvernamentală într-o uniune politică, economică şi monetară, un pol de putere, chiar o superputere, denumită Uniunea Europeană ( sintagmă utilizată după 1 noiembire 1993 când toate statele C.E.E. au ratificat Tratatul de Pace de la Maastricht). Prin două conferinţe interguvernamentale s-a produs un proiect de modificare a tratatelor constitutive ale C.E.E. ( Paris,1951)Roma 1957) schiţă juridică care a fost adoptată prin Tratatul privind Uniunea Europeană( semnat la Maastricht, 1992) fundament juridic pentru o nouă identitate politică şi economică. În fapt, tratatele constitutive sunt îmbogăţite prin noi concepte: piaţa unică, cetăţenia europeaqnă, integrarea economică, politica externă şi d4e securitate comună, subsidiaritate. În literatura de specialitate, structura tratatului este comparată cu un „templu” dintr-un „fundament” ( componenete: cetăţenia europeană, piaţa unică, politica externă comună) şi trei „ coloane”,„piloni” ( „pillars”, în limba engleză) definiţi prin: 1 componenta comunitară, politică; 2. dimensiunea interguvernamentală legată de o politică externă şi de securitate comună; 3. politici de justiţie (legislative) şi de afaceri interne ( siguranţă şi ordine publică). În preambulul Tratatului de la Maastricht (1992) şi la articolul 6 enunţate o serie de principii de circulaţie a indivizilor, mărfurilor şi capitalurilor, respectarea drepturilor omului, statul de drept ( domnia legii „rule of law”). Pilonul comunitar defineşte „Comunitatea Europeană” fiind fundamentat pe principiul subsidiarităţii ( statele naţionale cedează elemente de suveranitate naţionale către instituţiile comunitare de la

49

Bruxelles22, ideea cetăţeniei europene, pe uniunea economică şi monetară, cooperareea specializată pe sectoare ( cultură, cercetare, protecţia consumatorului). Al doilea pilon al sistemului juridic al Tratatului de la Maastricght se referă la strategia de politică externă şi securitate comună care în condiţiile unor crize intraeuropene (războiul din Iugoslavia, mai exact criza bosniacă 1992-1995) sau conflicte regionale ( Irak –Kuweit, 1991;Orientul Mijlociu şi precesul Oslo din prima jumătate a anilor 90) era foarte necesară pentru o aliniere a diplomaţiilor naţionale şi o concertare a guvernelor în probleme spinoase aflate pe agenda europeană. Mai mult, acest concept de politică externă şi securitate comună a avut şi o subdiviziune apărarea comună ( colectivă) a statelor europene în cazul unui atac al unui stat terţ, alianţe sau coaliţii, dar şi posibilitatea constituirii unei forţe militare multinaţionale capabile să intervină sau să joace un rol de „ trupe de menţinere a păcii”( peace keeping force) pe teatre de conflict aflate pe continent sau în imediata sa vecinătate. Reacţia politică comună pentru asigurarea securităţii colective a statelor U.E. ( siguranţa teritoriului, societăţii şi naţiunii fiecărui stat european este indisolubil, legate de siguranţa celorlalte state semnatare ale Tratatului de la Maastricht) şi închegarea unor contingente „Eurocorps” ( batalioanele franco- germane, germano spaniole în 1995-1996) au configurat autonomia strategică a Europei în raport cu S.U.A. care au protejat continentul cu umbrela nucleară şi pactul nord-atlantic (NATO). După ratificarea Tratatului de la Maastricht, efortul de adâncire şi perfecţionare a instituţiilor comunitare ( Comisia Europeană, Parlamentul eruopean) a crescut, dar realizarea obiectivului uniunii economice europene ( primul pilon al documentului semnat în 1993) cu o piaţă unică şi politică comercială comună, rămânea constanta efortului politic a statelor U.E. Statele reunite în AELS ( Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) au semnat cu ţările U.E. un acord care să înfăptuiască Spaţiul Economic European (1995).

22 Pe linia eurosceptimismului, mulţi critici au vorbit de tirania „ birocraţia de la Bruxelles” sau a „ eurocraţilor” din capitala instituţiilor C.E.E.

50

Progrsiv, o serie de state membre AELS, ca Finlanda, Suedia, Austria- ţări cu vocaţie de neutralitate şi un sistem social bazat pe justiţie, solidaritate internă-au demarat negocierile pentru integrarea în U.E., semnând Tratatele de aderare în 1995. Pe lângă acest „bloc teuton” al Uniunii Europene ( experesia profesorului Guido Lenzi, expert în problematica integrării), Norvegia nu a putut ratifica Tratatul prin referendum- dar Oslo este un actorinportantîn dinamica Spaţiului Economic European (S.E.E.) –iar Islanda şi Liechtenstein nu au dorit o aderare în UE, rezumându-se la participarea lor în sistemul de schimburi al S.E.E.. Un alt stat membru AELS Elveţia nu a agreat intrarea în S.E.E., dar întreţine o relaţie specială cu U.E. prin prisma circulaţiei mărfurile europene pe teritoriul statului helvet. De o mare importanţă pentru aplicarea Tratatului de la Maastricht s-a situat Tratatul de la Amsterdam care a completat creativ şi eficient prevederile documentului semnat în 1992. Tratatul de la Amsterdam (1997) a preconizat accelerarea liberei circulaţii a persoanelor, cetăţeni ai U.E. adaptarea instituţiilor comunitare la problematica extinderii Uniunii spre Est. De asemenea, s-a introdus un nou concept, cooperarea întărită 23 care monitoriza parcursul fundamentării uniunii economice şi monetare ( U.E.M.), dar şi cooperarea structurilor de siguranţă şi ordine publică ( pilonul politicilor de justiţie şi poliţie). Printre obiectivele majore ale Uniunii Europene, de o mare importanţă au fost au fost realizarea uniunii economice şi monetare UEM Uniunea Economică era realizată într-o proporţie fundamentală la nivelul anului 1998 prin eliminarea tuturor tarifelor vamale intereuropene ( dintre statele membre UE), liberalizarea comerţului şi circulaţiei mărfurilor, acordarea fonsurilor structurale cu proiecte de dezvoltare ( infrastructură, servicii, industrie, agricultură) reducerea deficitului bugetar. Din unghiul practic al realizării uniunii monetare, moneda de scont ECU- pentru calculul plăţilor sin structura bugetului UE a fost transformată în etalonul monetar „euro”. La Consiliul european de la Bruxelles (1998), raportul Institutului Monetar European ( înlocuit cu Banca Centrală Europeană)

23 Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, p. 22.

51

şi analiza Comisiei Europene, ale UE că, din ianuarie 2002 toate statele membre ale UE vor trece la utilizarea menedei unice europene( cu exceţia Danemarcei, Suediei şi MARII Britanii). La Consiliul euorpean de la Bruxelles (1998), raportul Institutului Monetar European ( înlocuit cu Banca Centrală Europeană) şi analiza Comisiei Europene, a indicat că, din ianuarie 2002 toate statele membre ale U.E. vor trece la utilizarea monedei unice europene ( cu excepţia Danemarcei, Suediei şi Marii Britanii). În relaţiile externe ale Uniunii Europene un rol important l-avut procesul Barcelona, după summit-ul european ţinut în capitala Catalaniei (1995). Aici s-a stabilit o reţea de acorduri economice ( de reducere a plafonului vamal, intrarea preferenţială a unor mărfuri) cu statele din zona Maghrebului –Marakesh ( Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt), dar şi o colaborare politică extinsă antiterorism, dooarece unele state din acestă regiune au pe teritoriul lor formaţiuni teroriste ( Frontul Islamic al Salvăii –Algeria, Gamma-Al Islamza, Juhadul egiptean –Republica Arabă Egipt). Acest proces Barcelona are cooperarea dintre statele de pe ambele ţărmuri ale Mării Mediterane în domeniul economiei, politicii, securităţii (combaterea trorismului, controlul flucului de imigranţi ilegali în UE.). Dincolo de „adâncirea” procesului de integrare europeană, care însemna perfecţiunea instituţiilor comunitare, un alt fenomen important era dialogul politic cu Europa de Est, declanşându-se o strategie treptată de integrare şi „lărgire” a U.E. spre Răsăritul continentului. O primă etapă istorică a extinderii spre spaţiul fostelor state comuniste a fost reprezentată de seria de acorduri de asociere între Uniunea Europeană şi aceste ţări, după cum urmează: Turcia (1987), Cipru, Malta (1990) Ungaria, Polonia (1994), Bulgaria, România, Slovacia, Estonia, Letonia(1995), Cehia, Slovenia (1996).În această adiţie progresivă a actorilor decomunizaţi, remarcăm obţineerea statului de „stat asociat la UE”. a grupului de la Vişegrad” ( Cehia, Slovacia,Polonia, Ungaria) şărilor baltice, balcanice în abordarea geopolitică România era o ţară central-europeană „aproape de Balcani”) şi o fostă republică iugoslavă ( Slovenia). Dar momentul important pentru baza politico-juridică a integrării statelor estice se referă la aşa numitele „criterii de la Copenhaga”.

52

Astfel, Consiliul European de la Copenhaga a definit un set de cerinţe (criterii) care trebuiau respectate de statele asociate la U.E. pentru integrarea deplină în Uniunea Europeană.

a. criteriul politic: stabilitatea şi funcţionalitatea instituţiilor politice, democraţia multipartidistă, drepturile omului şi protecţia minorităţilor.

b. Criteriul economic: asigurarea unei economii funcţionale care să fie aptă pentru concurenţa de pe piaţa europeană; de asemenea, statele asociate trebuie să-şi armonizeze legislaţia la acquis-ul comunitar ( sistemul juridic) al Uniunii Europene, iar ţărilecentrale şi est europene intrau în procedura de negociere pe capitole de aderare în U.E.

c. Consiliul European de la Essen (1994) a fundamentat o strategie de preaderare pentru statele centrale şi este eruopene, finanţată pe baza fondurilor PHARE (acronim care reprezintă ajutorul bănesc pentru Polonia şi Ungaria lansat de Occident îmn 1989 –Poland and Hungaria for Assitance and Restrcuturing of Economy) extinse pentru toate ţările decomunizate. Pe linia „criteriilor de la Copenhaga”, reuniunea de la Essen a proiectat un „dialog structurat” cu Europa de Est pentru îndeplinirea cerinţelor politice şi economice, introducându-se chiar o „foaiede parcurs” ( road map) acceptată se statele răsăritene asociate la U.E.

d. În 1997, Consiliul European de la Luxemburg operează diferenţe la nivelul dezvoltărilor politico-economice ale statelor politico-economice ale statelor candidate prin identificarea unui prim bloc, numit „grupul de la Luxemburg” format din Cehi, Polonia, Ungaria ( grupul de la Vişegrad), Estonia ( stat baltic dezvoltat economic) şi Slovenia( fostă republică iugoslavă cu creştere mare a economiei). La nivelul cooperării interstatale, după o propunere a ministrului de Externe francez Hubert Vedrine s-a instituit un sistem la conferinţelor europene, reuniuni unde se discutau stadiile integrării pe obiectivele strategiile ale

53

Tratatului de la Maastricght şi condiţiile/temele de integrare: justiţie, afeceri interne. În baza acestui traseu procedural s-au demarat negocierilor de aderare cu Grupul de la Luxemburg, cu aplicabilitatea aquis-ul comunitar ( sistemul legislativ adoptat de dreptul intern al statelor condidate). Monitorizarea criteriilor de la „Copenhaga” era făcută de Comisia europeană care întocmea un raport anual înaintat Consiliului european. La summit-ul U.E. de la Berlin, la iniţiativa franco-germană s-au constituit două nivele de asistenţă financiară conform unei strategii de preaderare: a. fondurile ISPA care cuprind mijloace financiare pentru infrastructură şi protecţia mediului şi b. Fondurile SAPARD pentru modernizare agriculturii cu accente pe dezvoltarea microfermelor. Reuniunea la vârf a Consiliului european de la Helsinki ( 1999) a deschis seria unui dialog interguvernamental cu statele din „second wave” ( al doilea val) de lărgire a U.E. (România, Bulgaria, Slovacia, Letonia, Lituania, Malta) ţări care au format „grupul de la Helsinki”. Obiectivul acestui demers interguvernamental era deschiderea negocierilor pentru aderare la U.E. cu acest nucleu de state ( Consiliul European de la Laecken, 2001). Prima lărgire în Europa de Est a U.E. cu aduţia, integrarea statelor decomunizate s-a decis la Cobsiliul European de la Copenhaga ( 2002) când s-au anunţat încheierea negocierilor de aderare cu zece state: Malta, Cipru, Cehia, Slovacia, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Slovenia ( statele baltice, grupul de la Vişegrad ţară din fostul spaţiu iugoslav şi cele două state insulă din Mediterană). Tratatele de aderare au fost semnate la Atena ( aprilie 2003) iar în 2004, statele precizate au devenit membre cu drepturi depline. Procesul ireversibil de lărgire spre est al U.E. s-a accelerat, când România şi Bulgaria au demarat negocieri cu Uniunea

54

Europeană (2002) pentru toate cele 26 de capitole de aderare. După sfârşitul negocierilor pentru capitolele de aderare : spre exemplu: agricultură, comerţ, transporturi, mediu, sănătate, educaţie, protecţia consumatorului, în decembrie 2004 aceste discuţii aplicate între echipele de negociatori s-au încheiat. În aprilie 2005, Bulgaria şi România au semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, rămânând în suspensie „steguleţele roşii” pentru anumite sectoare dacă erau deficienţe administrative şi cu evoluţii nerentabile, sau clauza de salvgardare în cazul în care îndeplinesc condiţiile precizate în negocierile contractelor de aderare. Astfel, la 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria au fost primite cu drepturi depline în Uniunea Europeană. În componenţa U.E. pot intra state care practică democraţia pluralistă şi economia de piaţă. Uniunea Europeană devenind o „uniune a popoarelor” care aderă la principii şi valori comune ( libertatea civilă, egalitatea juridică a cetăţenilor, statul de drept, drepturile omului, justiţia socială, solidaritatea umană). Dezideratele U.E. sunt acelea de a promova pacea între state, bunăstarea cetăţenilor printr-o economie socială de piaţă dezvoltată, îmbunătăţirea politicii ecologice, libertatea de circulaţie a persoanelor, produselor, serviciilor şi capitalului. Tratatul de la Nisa (2001) a urmărit perfecţionarea instituţiilor comunitare, din perspectiva lărgirii Uniunii la „27” de state dar şi acceptarea „principiului integrării diferenţiate”. În continuare vom analiza într-o dinamică esenţială atribuţiile, structura, cumunicarea comunitară a principalelor instituţii europene. Instituţiile Uniunii Europene Prin Tratatul de la Maastricht (1992) şi transformarea Uniunii Europene într-un pol de putere (unii analişti vorbesc de o superputere) sistemul instituţional al acesteia a devenit unic fiind denumit sistem comunitar. Structura sistemului instituţional al U.E.se defineşte prin Comisia Europeană (care cosntruieşte şi aplică politicile

55

Uniunii: agricolă, externă, de securitate etc) , Consiliul U.E. de decizie comunitară, organism care se orientează pe baza propunerilor Comisiei, Parlamentul European, care afost la origine cu rol consultativ dar care are acum un rol important în procesul de luare a deciziilor; Curtea Europeană de Justiţie aprecieză actele şi documentele U.E.Curtea de Conturi cu rol de control a bugetului european. Comisia Europeană Comisia europeană este formată din 25 de comisari desemnaţi de către statele membre care trebui esă aibă independenţă şi echidistanţă faţă de toate statele membre U.E.. Procedura de numire a Comisiei europene este codificată şi precizată de Tratatul de la Nisa ( 2001); 1. Consiliul european decide asupra unei personalităţi pentru funcţia de preşedinte al Comisiei, iar Parlamentul avizează această nominalizare; 2. Consiliul U.E. pe baza principiului majorităţii calificate, numeşte comisarii pe baza propunerilor statelor naţionale; 3. comisarii desemnaţi sunt supuşi aprobării de către Parlamentul european. Comisarii sunt unul sau doi din fiecare şară, mandatul lor este de 5 ani, pot fi aleşi din nou / reeligibil) , dar nu pot fi demişi de către guvernele ţărilor deşi au fost recomandaţi de către executivele naţionale. Demiterea unui comisar poate să fie făcută de către Curtea Europeană de Justiţie, iar Comisia ca organism colegial –comisarii au un statut egal între ei-poate fi demisă de Parlamentul European prin moţiunea de cenzură. Atribuţiile Comisiei europene se circumscriu la un nivel clasic, prin aceea că ea este „gardianul tratatelor” deoarece veghează la respectarea prevederilor tratatelor institutive ( Tratatele de la Paris şi Roma) de către statele membre. Dacă un stat nu respectă prevederile comunitare, Comisia notfică statului obligaţiile ce decurg din tratat, dacă statul respectiv nu se conformează Comisia pregăteşte un

56

document intitulat „opinie motivată” prin care se precizează o perioadă de timp ca statul atenţionat să respecte obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al Uniunii. În cazul absenţei unor efecte concrete după aceste acţiuni, Comisia informează Curtea Europeană de Justiţie care poate emite o hotărâre judecătorească de obligare pentru statul aflat în culpă juridică. O altă prerogativă importantă a Comisiei se referă la rolul de organ executiv al Uniunii Europene care pune în aplicare deciziile Consiliului european sau hotărârile comune ( codecizie) pe care Consiliul European. Pentru a materializa puterea sa executivă –de punere în practică a deciziilor Comisia Europeană poate emite regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Potrivit tratatelor institutive, Comisia europeană are şi atribuţii de executare în domeniile: bugetar ( asigură execuţia bugetului ) uniunii vamale, piaşa comună, monitorizarea fondurilor comunitare. O altă atribuţie a Comisiei este legată funcţia legislativă pentru „primul pilon” al Tratatului de la Maastricght ( legate de Comunităţile Europene, cetăţenia europeană, drepturile omului , mediu(. Pentru al „doilea pilon” –politica externă şi de securitate comună PESC a UE al Tratatului de la Maastrcht Comisia este asociată Consiliului U.E., iar pentru al treilea pilon jusţieţie şi afaceri interne (JAI)- execurtivul european împarte acestă temă cu guvernele naţionale. În procesul de luare a deciziilor în interiorul dispozitivului structural al U.E Consiliul Uniunii sau împreună cu Parlamentul european adoptă acte comunitare doar după propunerile tehnice înaintate de Comisie. Atributul normativ propriu ( iniţiativă de a se emite directive, recomandări, decizii sau avize) al Comisiei este constituit din: 1. competenţe de decizie în domeniul CECO 2. procedura de configurare a deciziilor comunitare în domenii specifice şi originare ale C.E.E. ( Piaţa

57

Comună) ca: Uniunea vamală ( „liber schimbul”) şi concurenţa.

3. nivelul de normativitate ( adoptare de decizii) care este subordonată celei a Consiliului U.E.

Conducerea ( leadership-ul) Comisiei este formată din a. preşedintele în relaţiile cu alte instituţii comunitare şi alte state/organizaţii) care este un factor public şi politic numele Comisiei poartă numele şefului ei în comunicarea jurnalistică: Comisia Delors, Comisia Sannter, Comisia Prodi, Comisia Barroso b. vicepreşedinţii în număr de doi, aleşi dintre absenţei preşedintelui. Biocraţia Comsiei ( numită prin prisma forţei administrative eurocraţie) este asigurată de 36 de direcţii generale (D.G., cu aproximativ 21000 de persoane iar dispozitivul tehnico- juridic de acte comunitare al Comisiei se cifrează aproape de 6000 de documente pe an. Consiliul Uniunii Europene Consiliul Uniunii Europene se mai numeşte Consiliul de miniştri, terminologie mai adecvată deoarece uneori poate fi confundat cu consiliul European, formula de revenire intercomunitară a şefilor de stat, guvern şi miniştrii de Externe din statele membre ale Uniunii. Consiliul U..E. are o componentă majoră pentru probleme strategice comunitare, prin activitatea Consiliului General care se reuneşte lunar. Pentru a acoperi analiza unor domenii specifice, Consiliul U.E.. are în structura sa şi consilii specializate. În corelaţie cu problema conducerii Consiliului U.E., avem o preşedinţie rotativă din 6 în 6 luni, de la ţară la ţară. Astfel avem „preşedinţia belgiană”, preşedinţia italiană, „preşedinţia franceză” a UE.

58

Pentru a avea continuitate luarea deciziilor –în special pentru politica externă şi de securitate comună (PESC) se instituie un mecanism de conducere tripratid – „troia comunitară”” compusă din fostul preşedinte, preşedintele în exerciţiu şi viitorul preşedinte. Prin proiectul de Constituţie din 2003 s-a avansat propunerea lui Joshka Fisher, ministrul de externe german de a avea funcţia de „preşedinte al Uniunii Europene” ales de către şefii de stat sau guvern ai ţărilor membre. Preşedintele Consiliului Uniunii Europene încearcă să realizeze când sunt antagonisme între statele membre şi reprezintă U.E. în realţiile internaţionale. Prerogativele Consiliului U.E. se referă la atribuţiile legislative, competenţe esenţiale în domeniul PESC justiţie şi afaceri interne (JAI) aprobarea bugetului, coordonarea politicilor economice ale U.E., propunerea de membri pentru alte organisme comunitare. Sarcinile legislative ale Consiliului sunt acum aproape împărţite la paritate cu Parlamentul european, prin faptul că se emit cu valoare normativă (regulamente, directive) incluse în dreptul comunitar derivat, care completează dreptul tratatelor UE. Prin atribuţia legislativă, Consiliul U.E. poate revizui tratatele comunitare şi institui prevederi de constituţionalitate (alegerea europarlamentarilor prin sufragiu universal de electoratul naţional al statului membru). Un alt segment de responsabilitate al Consiliului U.E. se referă la coordonarea politicilor economice. În structura strategiei politice a U.E sunt două tipuri de politici comunitare: a. politicile comune conduse de către instituţiile comune şi b. politicile de armonizare duse de către statul naţional dar atent supravegheat de Consiliu pentru a nu contraveni tratatelor şi legislaţiei U.E. Mecanismul de coordonare şi de monitorizare a politicilor naţionale în spiritul prevederilor tratatelor europene se face prin executivele statelor din U.E. Pe

59

palierele politicii externe şi de securitate comune, justiţiei şi afacerilor interne Consiliul asigură relaţia interguvernamentală şi autorizează deschiderea negocierilor de aderare cu alte state. Pentru prerogativa bugetară, Consiliul U.E. colaboarează cu Parlamentul european, iar atribuţia de propunere a unor membri în alte organe comunitare ( Comitetul Economicşi Social, Curtea de Conturi) o exercită singur în plenitudinea atribuţiilor sale de numire. Parlamentul European Iniţial segmentul parlamentar al C.E.E. a fost denumit „Adunarea Generală”, iar din anul 1962 această instituţie şi-a transformat numele în acela de „Parlament” iar după legiferarea Actului Unic European ( Luxemburg, 1986) Parlamentul european s-a apropiat de funcţia de legislativ cu un parlament naţional. Organizarea internă a Parlamentului european (PE) Parlamentul european are o dimensiune reprezentativă prin faptul că este compus din trimişi din toate statele membre ale UE. Pe fondul lărgirii Uniunii Europene din ianuarie 2007 Parlamentul va conţine un număr mai mic de parlamentari din statele mari (spre exemplu în 2004, Gemania avea 99 de parlamentari ) norma de reprezenatre pentru puterile majore ale UE fiind convenită pentru un parlamentar la 800000 de locuitori. Parlamentarii aleşi prin vot universal direct în statele lor sunt afiliaţi unui grup politici ca Grupul Socialiştilor Europeni, partidul Popular, Grupul Partidului Liberal, Grupul Verzilor, Grupul Tradiţie –Suveranitate Integritate. Pentru a forma un grup parlamentar numărul minim de parlamentari trebuie să fie de 19, şi să reprezinte 1/5 din ţările Uniunii Europene.

60

În fruntea Parlamentului European se află un preşedinte ( după spaniolul Joseph Borell acum este şef al legislativului comunitar a fost ales germanul Hanz Gert Pottering) 14 vicepreşedinţi şi 5 chetori, care formează Biroul PE. Activitatea specilizată a parlamentarilor se desfăşoară în 17 Comisii care sunt structuri care prepară decizia pentru votul final din plen. Prerogativele Parlamentului European Cea mai importantă funcţie a PE este aceea de control a activităţii instituţiilor comunitare şi acest atribut se exercită prin interpelări parlamentare la adresă Comisiei europene sau Consiliului U.E, dezbaterea punctuală reportului anual prezentat de preşedintele Comisiei , pune în dezbaterea plenului o problemă politică, economică generală, instituirea comisii de anchetă pentru vegherea respectării drepturilor şi obligaţiilor comunitare. În cazul unor ilegalităţi decurse din violarea tratatelor constitutive, Parlamentul european poate sesiza Curtea Europeană de Justiţie. Pentru controlul eficient al executivului comunitar, PE poate iniţia şi adopta o moţiune de cenzură la adresa Comisiei, act care poate fi adoptat dacă sunt întrunite voturile a 2/3 din numărul parlamentarilor europeni. Din punct de vedere legislativ, Parlamentul european exercită două competenţe;a. emiterea de avize ( deoarece Comisia iniţiază o propunere, Parlamentul avizează, iar Consiliul UE hotărăşte). Avizul conform este atunci când Consiliul U.E doreşte evaluarea Parlamentului într-o problemă importantă, iar avizul consultativ este solicitat în principiu, dar se poate trece peste concluziile sale dacă decizia Consiliului U.E. este luată în unanimitate. Avizul poate deveni facultativ, când normativele tratatelor europene nu precizează consultarea obligatorie a Parlamentului european.

61

O singularitate procedurală în cadrul instituţiilor se referă la codecizie prin care Parlamentul european şi Consiliul U.E. trebuie să ia o decizie comună în planul adoptării legislaţiei comunitare. Un alt set de atribuţii ale PE sunt definite de adoptarea bugetului: la propunerea Comisiei, Parlamntul aprobă bugetul care este adoptat de Consiliul U.E. De asemenea, Parlamentul aprobă descărcarea de gestiunea Comisiei, după finalizarea unui exerciţiu anual bugetar.

62

Bibliografie Selectivă 1. N.A.TO. Ce este. Ce va fi . Noua Europă şi securitatea statelor mici Bucureşti, Institutul Român de Studii Internaţionale, 1996.

63

2. Graham Evans, Jeffrey Newnham, Dicţionar de relaţii internaţionale Bucureşti, Ed. Universal Dalsi, 2001 3. Werner Bauwens, Luc Reycher, Arta prevenirii conflictelor, Bucureşti, 1996 4. Philippe Moreau Defarges , Organizaţiile internaţionale contemporane, Iaşi, Institutul European, 1998. 5. România şi politica de alianţe, Bucureşti, Institutul Român de Studii Internaţionale, 1995 6. Joshua S. Golstein, International Relations, New York, Longman, 2004