Organizatia Formala si Organizatia Informala

Organizatia

Sistem structurat de interactiune a oamenilor in scopul realizarii unor obiective comune.

Reprezinta caile prin care comportamentul uman devine conform cu ordinea sociala

Odată cu dezvoltarea societăţii, îndeosebi a celei capitaliste, termenul de instituţie a fost

înlocuit treptat cu cel de organizaţie. Cele mai importante semnificaţii ataşate termenului

sunt:

Organizaţia are o misiune şi obiective clar stabilite;

Organizaţia vizează perfecţionarea şi calitatea serviciilor specializate;

Într-o organizaţie interacţiunile dintre indivizi se derulează în baza unor obiective comune

şi a unor reguli generatoare de acţiuni colective.

Deşi aparent diferite, între instituţii şi organizaţii există o relaţie de interdependenţă,

relaţie ce îmbracă cel puţin trei aspecte:

Orice organizaţie se constituie având la bază instituţia, aparatul normativ constituindu-se 

atât într-o pârghie de constrângere a performanţelor organizaţiei respective, cât şi într-un

sistem ce asigură funcţionarea organizată a indivizilor.

Organizaţiile pot determina schimbările instituţionale prin tipologia relaţiilor interumane

şi prin experienţele de viaţă care oferă cadrul propice regenerării sistemului normativ.

Orice organizaţie poate reproduce instituţia sau o poate schimba, acceptând sau nu

instituţionalizarea.

În fapt, elementul de bază ce diferenţiază organizaţia de instituţie este tipul de

management acceptat şi asumat la nivel funcţional - structural.

Organizatia formala si informala

O organizatie formala este tipul de organizare cu o structura clar definita, ea descriind normele,

pozitiile si rolurile specifice relatiilor dintre membrii aceslei organizatii.Structura organizatiei

formale statueaza,de asemenea ierarhia obiectivelor, relatiilor de autoritate, putere si

responsabilitate, relatiile de comunicare,etc. Datorita accentului pus pe reguli, ordine si

reglementari, organizatiile formale, spre deosebire de cele informale sunt stabile si relativ

inflexibile. O organizatie tipica pentru organizatia de tip formal este organizatia birocratica.

Caracteristici:

*structura clar definita;

*implica norme;

*descrie pozitiile si rolurile;

*este creata in mod deliberat;

*scara ierarhica;

*scop clar definit;

*motivatie extrinseca9 venit, bani).

In plan Informal se constituie grupuri de oameni caracterizate prin existenta unor relatii

spontane, flexibile sau nedefinite cu claritate. Natua exacta a interactiunilor dintre membri si

chiar scopurile organizarii nu sunt specificate. Altfel spus, organizarea informala este slab

strcturata sau cu o structura  nedefinita in mod explicit. Ex: familia, grupul de prieteni,.

Caracteristici:

*scara ierarhica slab definita/ neclara;

*relatii spontane;

*slab structurata;

*puncte comune;

*flexibilitate- caracterizata de relatia dintre membri;

*motivatie intrinseca (multumire sufleteasca).

O organizaţie internaţională este, conform definiţiei date de sir Gerald Fitzmaurioe, “o asociaţie

de state constituită printr-un tratat, dotată cu o constituţie şi cu organe comune, având o

personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre”. Organizaţiile internaţionale

interguvernamentale sunt create de un instrument juridic care stabileşte acordul statelor

implicate. Este vorba de fapt despre un tratat , ce poate fi numit “pact” (Liga Naţiunilor, Tratatul

de la Varşovia), “constituţie” (O.J.M.) , “cartă” (O.N.U.) ş.a. . Statele semnatare ratifică acest act

important conform regulilor constituţionale interne. Tratatul intră în vigoare când , după cum se

stipulează în una din clauzele sale finale, un număr minim de state l-a ratificat. În principiu,

numai statele suverane au calitatea de a fi membre ale acestei organizaţii. Statele fondatoare sunt

membre originale, iar statele care aderă ulterior sunt membre admise. Admiterea, retragerea sau

excluderea se supun unor proceduri şi criterii pretinse, fixate prin actul constitutiv. Orice

organizaţie internaţională dispune, în înţelesul strict al termenului, de personalitate juridică.

Aceasta îi consolidează permanenţa, îi oferă capacitatea de a putea îndeplini misiunile care îi

sunt atribuite şi implică o autonomie financiară.

Evoluţia numărului de organizaţii internaţionale a fost spectaculoasă. Dacă în 1909 existau doar

37 de organizaţii internaţionale interguvernamentale (O.I.G.) în 1960 numărul acestora crescuse

la 154, pentru a ajunge în 1992 la 286 . În ceea ce priveşte organizaţiile internaţionale

nonguvernamentale (O.N.G.), acestea au avut o evoluţie şi mai impresionantă : de la 176 câte

existau în 1909 au ajuns la 1255 în 1960 şi la 4696 în 1992.

Toate aceste organizaţii se articulează în funcţie de modalităţile foarte variabile, în jurul a cinci

feluri de organe :

• un organ deliberativ plenar (Adunarea Generală a O.N.U., Conferinţa F.A.O.), la care participă

toate statele membre şi care decide politica generală a organizaţiei;

• un organ deliberativ restrâns (Consiliul de Securitate al O.N.U., Consiliul de Administraţie al

O.T.M.), ce cuprinde un număr redus de state (alese de organul plenar) şi / sau numite în funcţie

de poziţia lor aparte în domeniul respectiv. Acest organ are dreptul să ia decizii operaţionale;

• un organ administrativ (Secretariatul General al O.N.U., Biroul Internaţional al Muncii [B.J.M.]

), ce se ocupă de funcţionarea cotidiană a organizaţiei;

• organe tehnice şi consultative (Consiliul Economic şi Social al O.N.U., Comitetul Economic şi

Social al Comunităţii Europene);

• eventual organe jurisdicţionale (Curtea Internaţională de Justiţie [C.I.J.] pentru O.N.U. , Curtea

de Justiţie a Comunităţii Europene)1.

Organizaţiile nonguvernamentale (O.N.G.) sau asociaţiile internaţionale sunt instituţii create

“dintr-o iniţiativă privată, sau mixtă [state şi persoane private] – cu excluderea oricărui acord

interguvernamental, regrupând persoane private sau publice, fizice sau morale”2.

Organizaţiile nonguvernamentale au luat naştere în secolul XIX (Crucea Roşie, Internaţionalele I

şi a II – a), dar abia în secolul XX s-au dezvoltat şi diversificat răspunzând nevoilor diferitelor

schimburi şi cooperări între grupuri sau între indivizi : informaţii ştiinţifice, tehnice, juridice,

ajutor umanitar, federaţii de sindicate şi partide; sport (Comitetul Olimpic Internaţional) ş.a. În

general aceste organizaţii nu sunt considerate de către state drept entităţi transnaţionale; ele nu

există decât ca organizaţii interne.

Prima organizaţie internaţională importantă a fost Societatea Naţiunilor(S.N.) al cărei pact

fondator a fost anexat Tratatelor de Pace din 1919, care stabilea un sistem de securitate colectivă.

În paralel s-a creat Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.).

După al doilea război mondial , organizaţiile internaţionale , mai întâi cele mondiale dar şi

regionale, au cunoscut a dezvoltare fără precedent. Tot la iniţiativa S.U.A. au fost înfiinţate

organizaţii cu vocaţie universală, în centrul dispozitivului figurând Succesorul Ligii Naţiunilor,

Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.), având ca misiune esenţială menţinerea păcii; Fondul

Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

(B.I.R.D. sau Banca Mondială). În acelaşi timp au fost înfiinţate alte 16 instituţii specializate,

construite în general pe baza structurilor existente în scopul protejării domeniilor tehnice

esenţiale cooperării internaţionale .

După al doilea război mondial , organizaţiile s-au dezvoltat şi la nivel regional. Europa

Occidentală, prin Consiliul Europei şi , mai ales, din 1950 , prin începerea construcţiei europene,

devine şi rămâne un laborator instituţional întotdeauna remarcabil. Şi alte continente se dotează

cu structuri analoage : Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.,1948),expresia unui

panamericanism dominat de S.U.A. şi mobilizat , în perioada Războiului Rece, pentru a combate

comunismul ; Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A., 1963) , ca urmare a decolonizării ş.a.3.

O.N.U. a luat fiinţă între 25 aprilie şi 26 iunie 1945, perioadă în care la San Francisco a avut loc

conferinţa de elaborare a cartei, la care au participat 51 de state, membre fondatoare .De la

sfârşitul anilor 40 până în anii ’50, organizaţia a fost dominată de S.U.A., întrucât jumătate din

totalitatea membrilor era reprezentată de aliaţii săi, singura opoziţie serioasă rămânând URSS-ul.

Din a doua jumătate a anilor ’50 şi până în anii ’70 , decolonizarea favorizând crearea a zeci de

state duce la mărirea membrilor O.N.U. de peste trei ori.

În prezent O.N.U. regrupează cvasitotalitatea statelor de pe planetă (185 în 1995), cu excepţia

Elveţiei, Vaticanului, a câtorva state minuscule din Pacific şi a Taiwan-ului .

Principalele organe ale O.N.U. sunt :

1. Adunarea Generală – este principalul organ al ONU. Principiul său este “un stat, o voce “.

Adunare Generală este un fel de parlament mondial care deliberează asupra tuturor problemelor

mari care deliberează asupra tuturor problemelor mari ce ţin de ordinea internaţională, votează

bugetul ONU, dar nu exprimă decât recomandări fără influenţă obligatorie asupra statelor

membre .

2. Consiliul de Securitate – este organul colegial restrâns care “ are ca responsabilitate principală

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”. Consiliul este compus din 15 membri, dintre care 5

sunt permanenţi (SUA), URSS – Rusia după decembrie 1991, China, Marea Britanie şi Franţa),

fiecare dispunând de un drept de veto şi 10 membri aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de

doi ani, în funcţie de contribuţia lor la menţinerea păcii şi pe baza principiului repartiţiei

geografice stabilite.

3. Consiliul Economic şi Social (C.E.S.) , aflat sub autoritatea Adunării Generale, este organul

consultativ al ONU în domeniile “economic, social, al culturii intelectuale şi al educaţiei , al

sănătăţii publice şi al altor domenii conexe” şi se compune din 56 de membri, aleşi de Adunarea

Generală

4. Consiliul de tutelă – s-a ocupat de supravegherea administraţiei teritoriilor aflate sub tutelă,

dar prin decolonizare şi-a pierdut raţiunea de a mai exista

5. Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.) îi succede din 1945 Curţii Permanente de Justiţie

Internaţională, creată de Societatea Naţiunilor, este organul judiciar principal al O.N.U. Ea este

compusă din 15 judecători independenţi, aleşi pe o perioadă de 9 ani, de Adunarea Generală şi de

Consiliul de Securitate, de pe listele de candidaţi recomandaţi de statele respective. Curtea are o

competenţă dublă. Pe de o parte rezolvă litigiile de ordin juridic dintre state care îi recunosc

competenţa (o competenţă contencioasă), şi pe de alta poate fi sesizată pentru avizul asupra

punctelor de drept printr-un organ al ONU (de obicei Adunarea Generală) sau printr-o instituţie

specializată (un stat nu poate deci solicita un aviz de la Curte)(o competenţă consultativă) .

6. Secretariatul – Secretarul general este cel mai important funcţionar al organizaţiei; el îşi

administrează personalul şi îşi pregăteşte bugetul . Secretarul general are un rol politic eminent,

atrăgând atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei afaceri care ameninţă pacea, executând

totodată orice misiune de bune oficii. În plus secretarul general girează operaţiunile de menţinere

a păcii sub controlul Consiliului de Securitate4.

Pe lângă aceste organe permanente , ONU are şi organe subsidiare şi instituţii specializate.

Organele subsidiare, părţi ale ONU, sunt create, în măsura în care este nevoie, de Adunarea

Generală sau de Consiliul de Securitate. Astfel sunt forţele de urgenţă sau de observaţie pentru

menţinerea păcii. La fel, anumite structuri specializate: Conferinţa Naţiunilor Unite pentru

Comerţ şi Dezvoltare (C.N.U.C.E.D.); Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD).

Instituţiile specializate sunt create prin acorduri interguvernamentale şi prevăzute, în termenii

statutului lor , cu atribuţii internaţionale în domeniile economic, social, al culturii intelectuale şi

al educaţiei , al sănătăţii publice şi în alte domenii conexe. Unele dintre aceste instituţii sunt :

O.I.M. (muncă) , UNESCO (educaţie şi cultură), OMS (sănătate). În 1995 existau 6 asemenea

instituţii specializate.

Fondul Monetar Internaţional (şi Banca Mondială – compania sa permanentă) reprezintă

alături de ONU şi GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), una dintre cele mai mari

construcţii internaţionale concepute de SUA şi într-o măsură mai mică de Regatul unit al Marii

Britanii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Scopul său este să împiedice revenirea catastrofei din anii ’30 (scăderea bruscă a activităţii

economice , închiderea frontierelor, manipulările monetare, venirea la putere a regimurilor

dictatoriale şi belicoase), printr-un liberalism organizat combinând, cu ajutorul statelor, respectul

faţă de disciplinele precise cu o cooperare internaţională puternică, în scopul de a le ajuta pe cele

care se află în dificultate.

În acest scop , Fondul Monetar Internaţional, instituţie specializată a O.N.U. , supraveghează

buna funcţionare a sistemului. Statele membre îi plătesc Fondului Monetar Internaţional , în

funcţie de anvergura lor economică, o sumă totală în aur, devize şi monedă naţională. Aceste

vărsăminte le fixează cota-parte ce determină numărul de voturi în deliberările Fondului, ca şi

importanţa tragerilor la care pot participa în cadrul instituţiei . Accesul la aceste trageri atrage,

pentru respectivul stat, măsuri de supraveghere şi control din partea Fondului Monetar

Internaţional6.

În 1995 Fondul Monetar Internaţional a ajuns la 179 membri, cu 6 mai puţin decât O.N.U. –

chiar Elveţia se găseşte în cadrul său din 1992, în timp ce nu face parte din a doua organizaţie. În

anii ’80 şi ’90 aproape 40 de ţări (printre care şi cele ce provin din lumea comunistă) au aderat la

Fondul Monetar Internaţional.

Organizaţii regionale pe continentul american :

Organizaţia statelor americane (O.S.A.) , a cărei cartă este semnată la 2 mai 1848, este

dispozitivul creat sub direcţia SUA în scopul protejării continentului american împotriva oricărei

agresiuni exterioare. Adunarea Generală este organul suprem şi plenar ce fixează politica

generală a O.S.A. Ea este asistată de trei consilii : Consiliul permanent, Consiliul economic şi

social interamerican şi Consiliul interamerican de educaţie, ştiinţă şi cultură. Există şi un comitet

juridic interamerican, şi un secretar general care, de la reforma OSA din 1985 , a dobândit o

dimensiune politică. În 1996, OSA cuprindea 35 de membri reprezentând toate statele americane

cu excepţia Cubei (exclusă la cererea SUA, în 1962). Canada s-a alăturat organizaţiei în 1990.

În anii ’90, ca şi pe alte continente, şi în America s-au dezvoltat organizaţii economice regionale

sau subregionale. Fără îndoială, eforturi în general eşuate sau puţin riguroase, sunt întreprinse

încă din anii ’60 : în 1960, Piaţa Comună a Americii Centrale (M.C.C.A.);în 1973 Comunitatea

Caraibelor (CARICOM) , renumind 12 ţări ale Caraibelor plus Bahamas; în 1976, Sistemul

Economic Latino-American (SELA), asociind 25 de ţări latino-americane.

De la 1 ianuarie 1994 ALENA (Acordul de Liber Schimb Nord-American)sau NAFTA (North

American Free Trade Agreement) regrupează SUA, Canada şi Mexic.

MERCOSUR (Piaţa Comună a Conului Sud), conceput în 1991 şi intrat în vigoare de la 1

ianuarie 1995, asociază Brazilia, Argentina, Paraguay şi Uruguay.

O ultimă organizaţie sud-americană este grupul ANDIN format în 1969, care regrupează

Bolivia , Chile, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuiela (din 1973). În 1976, statul Chile al lui

Pinochet, angajându-se în domeniul economic pe cale ultraliberală, s-a retras din grup.

Organizaţii regionale pe continentul african :

Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.) a luat fiinţă în urma semnării cartei la 25 mai 1963.

Structurile acesteia sunt : Conferinţa şefilor de stat şi de guvern, ţinând un “summit” anual la

înalt nivel; Consiliul de miniştri ai afacerilor externe, care pregăteşte întâlnirile la nivel înalt şi

execută hotărârile; Secretarul general desemnat pe o perioadă de patru ani, de şefii de stat şi de

guvern. O.U.A. este înconjurată de o constelaţie de instituţii specializate, de la Uniunea Africană

a Căilor Ferate până la Agenţia Panafricană de informaţie.

Comunitatea Economică a Statelor Africane de Vest (CESAV) este creată în mai 1975. Ea

regrupează în jurul colosului nigerian Benin-ul, Burkina, Insulele Capului Verde, Coasta de Azur

, Gambia, Ghana, Guineea, Guineea-Bissau, Liberia, Mali, Mauritania, Nigeria, Senegal, Sierra

Leone şi Togo. Scopul acestei comunităţi este de a crea între statele participante un spaţiu

economic integrat, comparabil cu Comunitatea Europeană (circulaţia liberă a mărfurilor, a

serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor; politici comune).

Comunitatea Economică a Statelor Africane Centrale (CESAC) este creată la 19 octombrie 1983.

Ea regrupează Burundi, Camerun, Africa Centrală, Congo, Gabon, Guineea Ecuatorială,

Rwanda, Ciad şi Zair. La fel ca şi CESAV, CESAC are ambiţia de a forma între statele

participante un spaţiu analog celui al Comunităţii Europene (liberalizarea schimburilor pe o

perioadă de 12 ani, apoi circulaţia liberă a serviciilor şi a persoanelor).

În 1979 mai multe state ale Africii Australe, stabilite la linia de front (fiind confruntate cu forţa

de atracţie economică a colosului sud-african, dominat atunci de apartheid) – Angola, Botswana,

Lesotho, Malawi, Mozambic, Swaziland, Tanzania şi Zambia reunite la Zimbabwe şi Namibia,

instituie între ele SADCC (Southern African Development Coordination Conference), destinată

să promoveze o dezvoltare economică în comun. La rândul său , în august 1994 , Africa de Sud

intră şi ea în această structură devenită SADC (Southern African Development Community).

Organizaţii ale ţărilor islamice :

Liga Statelor Arabe a fost înfiinţată pe 22 martie 1945 în urma unei iniţiative egiptene, pentru a

fi o unitate a popoarelor arabe grupând iniţial Arabia Saudită, Egipt, Irak, Iordania (atunci

Transiordania), Liban, Siria, Yemen (de Nord- Yemen de Sud, Aden, fiind atunci sub control

britanic). Acestor state li s-au alăturat ţările arabe ajunse la independenţă (Libia, Sudan, Maroc,

Tunisia, Algeria), statele Peninsulei Arabice (Kuweit, Yemenul de Sud, Bahrein, Emiratele

Arabe Unite, Oman şi Qatar), patru state africane (Mauritania, Somalia, Djibouti şi Comore), în

sfârşit, Organizaţia de Eliberare a Palestinei (O.E.P. care are din 1965 un statut de observator şi

devine membru plin în 1975).

Organul politic suprem al organizaţiei este Consiliul Ligii, compus din reprezentanţi ai statelor

membre; el poate exista şi la nivel de şefi de stat, regi şi preşedinţi (întâlniri la nivel înalt).

Liga dispune de un secretariat general şi este înconjurată de foarte multe structuri : consilii

(Consiliul de Apărare Comună cu un comandament arab unificat chiar di 1964, Consiliul

Economic), comisii permanente; agenţii specializate (mai ales Organizaţia Arabă pentru

Educaţie, Ştiinţă şi Cultură); mecanisme de cooperare economică (în 1973 Fondul Arab pentru

Dezvoltare Economică şi Socială – FADES ; în 1977, Fondul Monetar Arab – F.M.A.)

La 25 mai 1981 statele din Peninsula Arabică (Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Qatar,

Oman) constituie Consiliul de Cooperare din Golf (C.C.G.) sub direcţia Arabiei Saudite .

La 17 februarie 1989 Algeria, Libia, Maroc, Mautitania şi Tunisia formează Uniunea Maghreb-

ului Arab (U.M.A.).

La 22 septembrie 1969 la Rabat se înfiinţează Organizaţia Conferinţei Islamice (O.C.I.). La

aceasta poate adera orice stat cu populaţie musulmană în proporţie de cel puţin 20%. În 1995

OCI cuprindea 51 de membri, adică toate ţările arabe plus 20 de ţări africane şi din Asia de Sud-

Est (Brunei, Indonezia, Malayezia) şi , în sfârşit, republicile musulmane din fosta U.R.S.S.

La 14 septembrie 1960 este creată la Bagdad Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol

(O.P.E.P.) . Aceasta asociază mai ales statele arabe, mari vânzătoare de petrol : Arabia Saudită,

Irak, Kuweit, Quatar, Libia, Emiratele Arabe Unite, Iran şi Algeria, dar nu este o organizaţie

arabă, având în componenţa sa şi Venezuiela, Indonezia, Nigeria, Ecuador şi Gabon. OPEP este

de fapt un cartel al ţărilor exportatoare de petrol, asociate pentru a controla piaţa şi a cunoscut

apogeul gloriei cu ocazia şocurilor petroliere din anii ’70.

Organizaţii regionale din Asia – Pacific

Asociaţia Sud-Asiatică Pentru Cooperare Regională (ASACR sau după sigla sa anglo –

americană SAARC) a fost creată în 1985 la iniţiativa Bangladesh-ului, regrupând statele din

subcontinentul indian (în plus Bangladesh, Bhutan, India, Maldive, Nepal, Pakistan, Sri-Lanka).

Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ANASE sau după sigla sa anglo – americană ASEAN ) a

fost creată la Bangkok (Thailanda) la 8 august 1967, regrupând : Indonezia, Malaysia, Filipine,

Singapore şi Thailanda. În 1984 la ASEAN aderă Brunel, iar în 1995 duşmanul comunist al

anilor ’60 – ’70 , Vietnamul.

La 5 august 1971 a fost înfiinţat Forumul Pacificului de Sud regrupând statele insulare din zonă :

Australia, Noua Zeelandă , Insulele Fidji, Kiribati, Micronezia, Nauru.

Cooperarea Economică a ţărilor din Asia şi Pacific ( CEAP cunoscută sub sigla sa anglo-

americană APEC ) a fost înfiinţată la Seul în 1989 . Acesta este un forum foarte vast ce

regrupează 18 entităţi : cei trei membri ai Asociaţiei de Liber – Schimb Nord-American (SUA,

Canada, Mexic) şi Chile; cele trei Chine (China, Hong Kong , Taiwan); statele din ASEAN;

Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă şi Papua Noua Guinee, reprezentând

actualmente o jumătate din produsul mondial brut şi 40 % din comerţul mondial.

Grupul celor 7 (G7) este o structură informală, pornită de la G5 şi ulterior ajunsă la G7+1.

Definitivat în 1975 (prima întâlnire la Rambouillet de la 15 la 17 noiembrie 1975), la iniţiativa

preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaing şi a cancelarului vest-german Helmut Schmidt,

grupul reuneşte cele cinci şi apoi cele şapte principale democraţii industriale : S.U.A. , Japonia,

R.E.G., Franţa Marea Britanie, Canada şi Italia. G7, căruia i se alătura din 1977 preşedintele

Comisiei Uniunii Europene, vizează mai întâi o coordonare mai bună a politicilor economice

naţionale. Puţin câte puţin , câmpul discuţiilor se extinde în domeniul politic şi social.

În timp , summit-urile se transformă în ceremonii mediatice. În anii ’90 , G7 este încă o structură

reprezentativă, neasociindu-se în cadrul său decât statele occidentale şi rămânând închis pentru

coloşii asiatici în plină dezvoltare (cu excepţia Japoniei).

În 1996 Germania şi Franţa propun ca Rusia să devină membru plin al G7, care se va transforma

în G8.

Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.) a fost înfiinţată la 16 aprilie 1948

între statele Europei de Vest : Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia,

Luxembourg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Elveţia, Turcia, Marea Britanie, ca şi

Germania de Vest, reprezentată în 1948 de comandamentele aflate în funcţia celor trei zone de

ocupaţie.

În 1960 Europa Occidentală era reconstruită OECE îndeplinindu-şi misiunea, trebuia să dispară

sau să se readapteze şi astfel în acelaşi an este înlocuită cu Organizaţia pentru Cooperare şi

Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) , cuprinzând pe lângă membrii OECE, SUA, Canada, Japnia,

Australia şi Noua Zeelandă. În 1994, Mexicul este acceptat în OCDE, urmat de Republica Cehă ,

iar Coreea de Sud, Ungaria, Polonia şi Slovacia au început procedurile necesare pentru a deveni

membre.

Organizaţii internaţionale politico-militare

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) La 11 iunie 1948 senatul SUA a votat

rezoluţia Vandenberg – veritabilă rezoluţie pentru tradiţia de izolare a acestei ţări şi o autorizează

să avizeze încă din timpul păcii alianţei din afara continentului american, care semnează la 4

aprilie 1949 la Washington, Alianţa Atlantică grupând în afară de SUA şi Canada, Marea

Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Luxembourg, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia şi

Italia. Ulterior la organizaţie mai aderă şi Grecia şi Turcia în 1952, RFG în 1955 şi Spania în

1982.

NATO cuprinde două tipuri de structuri :

• structuri civile. Consiliul Atlanticului de Nord, reunind fie reprezentanţii permanenţi , fie (în

general, de două ori pe an) miniştrii afacerilor externe ai statelor membre, reprezintă instanţa

politică supremă. Coordonarea comitetelor şi grupurilor este asigurată de un Secretariat general.

Mai există Comitetul planurilor de apărare (DPC, 1963) şi Grupul planurilor nucleare

(NPG,1966). Franţa, care în numele independenţei doctrinei sale de apărare s-a retras din

structurile NATO în 1966, nu participă la aceste două organizaţii;

• structuri militare. Comitetul militar, aflat sub autoritatea Consiliului şi Comitetului planurilor

de apărare, face recomandări pentru apărarea comună. În decembrie 1995, Franţa a reintrat în

acest comitet din care se retrăsese în 1966 . Comitetul dispune de un organ executiv, Statul major

internaţional , NATO dispune mai ales de comandamente operaţionale : Comandamentul Aliat

din Europa (ACE) , însărcinat cu securitatea Europei (din Norvegia şi până în Turcia),

sprijinindu-se pe trei comandamente geografice (nord-vestul Europei – AFNORTHWEST – în

centrul Europei – AFCENT – şi sudul Europei – AFSOUTH ); Comandamentul aliat al

Atlanticului responsabil cu securitatea Oceanului Atlantic.

În septembrie 1951 , la San Francisco, s-a încheiat Tratatul politico-militar între SUA, Australia

şi Noua Zeelandă cunoscut sub denumirea de A.N.Z.U.S.

Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est (S.E.A.T.O.) a fost creată la iniţiativa SUA, grupând pe

lângă aceasta şi Anglia, Franţa , Australia, Noua Zeelandă, Filipine, Thailanda şi Pakistan .

Pactul de la Bagdad a fost creat în 1955 între Anglia, Turcia, Irak, Iran şi Pakistan. După

retragerea Irakului în 1959, el şi-a schimbat denumirea în Organizaţia Pactului Central

(C.E.N.T.O.)

Pactul de la Varşovia, omologul comunist al NATO, s-a înfiinţat la 14 mai 1955 regrupând

Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G., Polonia, România, Ungaria şi U.R.S.S. Pactul a fost

caracterizat printr-o influenţă covârşitoare a U.R.S.S.-ului ce deţinea controlul potenţialului

militar.

Consiliul de asistenţă economică reciprocă (C.A.E.R. sau după sigla sa anglo-americană

C.O.M.E.C.O.N.) a fost creat anterior Pactului de la Varşovia, la 29 ianuarie 1949, grupând

aceleaşi opt state comuniste, ca o replică la O.E.C.E.

În urma prăbuşirii regimurilor comuniste din răsăritul Europei, CAER a fost dizolvat la 28 iunie

1991, iar Pactul de la Varşovia la 1 iulie 1991.

La 21 decembrie 1992 , Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia (aceasta s-a divizat la 1 ianuarie 1993

în Republica Cehă şi Slovacia) au format Grupul de la Visegrad, înţelegându-se asupra unui

Acord de Liber-Schimb Central European (A.L.S.C.E.)

La 25 iunie 1992, la Istanbul, Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia,

Moldova, România, Rusia, Turcia şi Ucraina au adoptat o declaraţie instituind o Zonă de

Cooperare Economică a Mării Negre (Z.C.E.M.N.)

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.) a luat fiinţă la Helsinki, la 3 iulie

1973. Pe parcursul perioadei 1973 – 1990, CSCE reuneşte 35 de participanţi : toate statele

Europene (cu excepţia Albaniei) plus SUA şi Canada. Conferinţa se va reuni la intervale mai

mult sau mai puţin egale : la Belgrad (octombrie 1977- martie 1978), Madrid (noiembrie 1980 –

septembrie 1983), Viena (noiembrie 1986 – ianuarie 1989). În plus sunt organizate întâlniri

specializate : cooperare ştiinţifică, drepturi ale omului, cooperare culturală e.t.c.

Între 1990 şi 1995, numărul statelor participante la CSCE ajunge de la 34 (în urma reunificării

Germaniei) la 53 : în iunie 1991 se alătură Albania; în septembrie 1991, Letonia, Lituania şi

Estonia; în ianuarie 1992, 10 din cele 12 republici din fosta URSS; în martie Georgia, Slovenia şi

Croaţia; în aprilie Bosnia-Herţegovina. În iulie 1992, Republica Federală Iugoslaviă (Serbia şi

Muntenegru) este suspendată pentru violarea Cartei (C.S.C.E.).

În decembrie 1994, la summit-ul de la Budapesta CSCE se transformă în Organizaţia pentru

Securitate şi Cooperate în Europa (O.S.C.E.)

La 5 mai 1949 se semnează statutul Consiliuli Europei de către Belgia, Danemarca, Franţa,

Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Suedia şi Regatul Unit al Marii Britanii.

Consiliul Europei este înainte de toate un club al ţărilor ataşate democraţiei liberale şi

pluralismului politic17. La acesta aderă : Grecia şi Turcia, în 1949; Islanda şi R.F.G. , în 1950;

Australia, în 1958; Cipru, în 1961; Elveţia, în 1962; Malta, în 1965; Portugalia, în 1976; Spania,

în 1977; Liechtenstein, în 1978 şi San Marrino, în 1988.

Între 1990 şi 1995 Consiliul Europei I se alătură şi Andorra , Estonia, Lituania, Polonia,

Republica Cehă, România, Slovacia şi Slovenia. În 1996 este admisă şi Rusia , iar Albania,

Bielorusia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Letonia, Macedonia,Moldova şi Ucraina au primit

statutul de invitat special vizând pregătirea unei adeziuni integrale .

La 7 februarie 1992 este semnat Tratatul de la Macstricht care instituie Uniunea Europeană.

Faptul că ambele organizaţii grupează state riverane Mării Negre sau care fac parte din Bazinul

Extins al Mării Negre ne va permite o abordare mai clară a proceselor şi dinamicilor ce afectează

regiunea.

Se ştie că după implozia URSS şi demontarea reţelei sale de sateliţi din Centrul şi Estul Europei,

ţările lagărului socialist şi noile state independente vor căuta să acopere vidul politico-militar sau

economic al dispariţiei OTV, respectiv CAER.

Statele din jurul Mării Negre ca ex- părţi integrante ale dominaţiei sovietice vor urma logica

integrării în structuri regionale din motivele mai sus amintite, dar şi pentru a căpăta vizibilitate

internaţională , pentru a provoca sensibilizarea Vestului la propriile probleme sau pentru a-şi

legitima fragila statalitate pe plan internaţional.

Crearea unor organizaţii de tip OCEMN, ofereau posibilităţi de prevenire a uonr reacţii neo-

imperiale ale unei Rusiei cu orgoliul imperial rănit sau pentru a face faţă ulterior unui

neoimperialism deja acticvat ca în cazul GU(U)AM.

Iniţial la crearea sa în 1992 OCEMN(CEMN), nu avea personalitate juridică internaţională, fiind

doar un forum de discuţie , fiind percepută de unii ca un cadru de liberalizare a propriilor sisteme

economice şi politice, ca o pistă de pregătire spre inegrarea europeană sau chiar ca o alternativă

la aceasta.[1]

La 10 ani de la crearea sa CEMN a eşuat ca organizaţie căpătîndu-şi reputaţia de a se „naşte gata

moartă degenerînd într-o structură stufoasă ,imobilă, birocrată, care dă impresia că gestionează

ceva".[2]

Ţările membre suferă acut de ceea ce americanii numesc „confidence building", apoi datorită

unor factori ce urmează a fi enumeraţi există o reticenţă a OCEMN-iştilor faţă de ideile

novatoare. Barierele care limitează cooperarea sunt:

De natură istorică- Caucazul şi Balcanii fiind mereu percepute drept „batlleground"al marilor

puteri şi al intereselor acestora . De asemenea intre membri există contestatari a frontierelor

existente care-şi lasă amprenta asupra activităţii eficiente a acestui organism ;

Eterogenitatea reflectă alt handicap emblematic al OCEMN. Astfel un PIB de 11900 $ pe cap de

locuitor în cazul Greciei şi doar 1400$ în cazul Azerbaidjanului, o Rusie ce deţine un imens

arsenal nuclear şi o Albanie care avea în 1997 o armată practic dezintegrată. Prin arealul cultural

organizaţia înglobează lumea ortodoxă a 8 state (Moldova,România, Ukraina,Bulgaria, Grecia,

Georgia, Armenia şi Rusia) şi cea musulmană a trei state (Albania, Azerbaidjan, Turcia). Mai

există un grad diferit al relaţiilor cu structurile euro-atlantice (NATO,UEO,UE), Grecia fiind

prezentă în toate trei, Turcia doar în NATO, iar ţări ca Moldova şi Ukraina în niciuna din ele;

De asemene nu există mecanisme de control şi obligativitate ale deciziilor luate, grupurile de

lucru ale celor 4 comitete colaborînd anevoios, iar schimbările frecvente de poziţie ale ţărilor

participante ca şi deciziile luate prin consens, la care se mai adaugă şi aplicarea acestor decizii ce

rămîn la discreţia instituţiilor naţionale, adesea nereformate şi vetuste reprezintă adevărate frîne

spre realizări palpabile;

Absenta resurselor si mijloacelor financiare proprii. Deşi Turcia şi Grecia stau mai bine la cacest

capitol, Rusia fiind bogată în resurse naturale, totuşi niciuna din ceste trei nu este suficient de

prosperă pentru ai ajuta direct pe ceilalţi participanţi. Există dificultăţi în achitarea cotizaţiilor de

membru, ceea ce perturbă activitatea eficientă a secretariatului. Fondurile europene sunt

destinate doar proiectelor rentabile (un exemplu în acest sens fiind stoparea terminalului petrolier

şi portului de la Giurgiuleşti de către BERD şi cererea unor compensaţii finaciare Guvernului

Moldovei de către o firmă grecească participantă in acest controversat proiect);

5. Dificultăţile economice sunt înssoţite de un volum comercial limitat, iar legăturile comerciale

sunt fragile între membri (dacă OCEMN ar fi organizaţie economică de succes pentru Republica

Moldova de ce n-ar fi atunci şi CSI, Ukraina şi Rusia fiind prezente în ambele organizaţii, şi

principalii parteneri comerciali ai Moldovei);

In cazul GU(U)AM, încă de la crearea sa în 1997 exista pe lîngă o dimensiune militară

(invizibilă) şi una economică (vizibilă). Aceasta din urmă viza găsirea unor surse alternative de

producere şi transport a resurselor energetice a ţărilor din regiune, dependente în mod excesiv de

resursele energetice (gaz şi petrol) ruseşti, care utiliza aceste instrumente geoeconomice pentu a

şi le impune pe cele politice.

Organizaţiile Internaţionale şi Republica Moldova

În conformitate cu Legea bugetului de stat pentru anul 2010, în vederea onorării obligaţiunilor

financiare a Republicii Moldova faţă de organizaţiile internaţionale, regionale şi cele din cadrul

CSI, este alocată suma de 46 700 000 MDL dintre care:

cca 45% - în scopul achitării contribuţiilor de membru pentru anul curent.

cca 55% - în scopul achitării datoriilor istorice în conformitate cu planurile multianuale

de restructurare ale acestora. 

În conformitate cu prevederile Legii respective, aceste mijloace au fost repartizate pe destinatari

prin Hotărărea Guvernului nr. 101 din 17.02.2010 „Cu privire la achitarea din bugetul de stat pe

anul 2010 a cotelor de membru şi a datoriilor Republicii Moldova faţă de organismele

internaţionale şi regionale”. http://lex.justice.md/index.php?

action=view&view=doc&lang=1&id=333756

Totodată, este de menţionat faptul că Hotărîrea Guvernului nr. 454 din 24.03.2008 „Cu privire la

optimizarea participării organelor centrale  de specialitate ale administraţiei publice, precum şi a

altor autorităţi administrative centrale la executarea angajamentelor asumate faţă de organizaţiile

internaţionale” delimitează expres funcţiile fiecărui organ de specialitate în procesul executării

angajamentelor Republicii Moldova în cadrul organizaţiilor internaţionale, inclusiv şi celor

financiare. 

Actualmente, Republica Moldova este parte la peste 60 de organizaţii internaţionale şi regionale

a căror cote de membru şi datorii se achită din bugetul de stat. La moment Republica Moldova

execută un şir de planuri multianuale de restructurare a datoriilor (cu o durată de la 5-20 ani)

încheiate cu următoarele organizaţii internaţionale: Organizaţia Internaţională a Francofoniei,

Organizaţia Internaţională pentru Energia Atomică, Organizaţia privind Interzicerea Armelor

Chimice, Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, UNESCO,

Organizaţia ONU pentru Alimentaţie şi Agricultură FAO, Uniunea Latină, ICAO, ONUDI.  

 Definirea conceptului de organizaţie criminală

1.1.1”Crimă organizată” sau „organizarea crimei”?

              Unii specialişti neagă existenţa unei organizaţii naţionale a crimei. Autori ca Daniel

Bell, John Coublin sau Francis Janni indică existenţa unor grupuri de infractori care vin in

conflict atunci când săvârşesc infracţiuni într-un anumit teritoriu. De asemenea se neagă

realitatea unui model de organizare formală a grupului.

              Opiniile cum ar fi că organizaţiile criminale secrete nu sunt organizaţii formale de

tipul corporaţiilor de afaceri, ci sunt sisteme sociale tradiţionale, organizate pe baza

valorilor culturale ce nu au nimic în comun cu calităţile birocraţiei moderne sau cum că aceste

organizaţii seamănă cu o întreprindere sau o conspiraţie străină, etnică, au fost dezbătute

intens, mai ales după anii ’20 ai secolului nostru.

              Opiniile rămân împărţite, cu toate acestea se consideră că ”crima organizată” sau

„organizarea crimei” desemnează concepte şi realităţi diferite a căror rezolvare are nu  numai

o relevanţă teoretică, ci şi implicaţii practice în strategia de prevenire şi combatere a

criminalităţii.

              „Organizarea crimei” diferă de ”crima organizată” deoarece:

  ▪ structura ierarhică rigidă este înlocuită de un sistem interrelaţional flexibil şi eficient.

  ▪ nu întotdeauna violenţa este cea mai bună cale de înlăturare a persoanelor incomode(ex.:

schimburi de funcţie)

  ▪ infiltrarea în sferele de decizie nu este necesară, infractorii înşişi se află în aceste sfere.

  ▪ prejudiciul social este cu atât mai mare cu societatea este puţin conştientă că ”organizarea

crimei” se repercutează în mod catastrofal  asupra nivelului său de trai.

   1.1.2 Definiţia organizaţiei criminale.

              În contextul marilor schimbări politice şi sociale contemporane, al dezechilibrelor

internaţionale şi al proceselor tensionate determinate de acestea, noile forme de criminalitate

au luat o amploare deosebită mai ales în ţările aflate în tranziţie la economia de piaţă.

              O organizaţie criminală, prin modul său de structurare, flexibilitatea şi deosebita

capacitate de infiltrare în zonele vitale ale politicului şi economicii, prin întinderea sa

mondială rapidă, prin recursul necondiţionat la violenţă, corupţie şi şantaj, reprezintă un

pericol direct şi de mare actualitate, o sfidare la adresa societăţii mondiale.

              Definiţia:- însemnul de organizaţie criminală semnifică activităţile infracţionale ale

unor grupuri constituite pe principii conspirative, în scopul obţinerii unor importante venituri

ilicite la cote deosebit de ridicate.

              Codul lor moral presupune un deosebit simţ al demnităţii individuale şi pretinde o

tăcere liber consimţită în problemele secrete. Acest sistem dăinuie de foarte mult timp şi este

respectat cu rigurozitate. Specificul local a fost dăltuit de-a lungul secolelor ca efect al

rezistenţei la umilinţele provocate de cuceritorii străini, de guvernările locale rapace şi de

jaful bandelor de răufăcători autohtoni.

              În concepţia Interpol-ului,  organizaţiile criminale ar putea fi împărţite în patru mari

grupe distincte:

  a) Familiile mafiei, constituite pe structuri ierarhice  stricte, norme interne de disciplină, un

cod de conduită şi o diversitate mare de activităţi ilicite ( familiile italiene, americane,

columbiene )

  b) Organizaţiile profesionale a căror membrii se specializează în una sau două tipuri de

activităţi criminale ( furtul şi traficul de maşini furate, răpiri de persoane ) 

  c) Organizaţii criminale constituite pe criterii tehnice, care sunt rezultatul unor împrejurări

specifice precum închiderea graniţelor, circulaţia dificilă peste frontiere, expansiunea

geografică ( triadele, yakuza, jamaicanii ).

  d) Organizaţii teroriste internaţionale care practică asasinatul, deturnarea de avioane, răpirea

de persoane etc., sub diferite motivaţii politice, militare, religioase sau rasiale.

1.2 Caracteristici.

              Spre deosebire de acţiunile unor indivizi care, ocazional, se asociază pentru a comite

infracţiuni , o organizaţie criminală constituie o asociaţie premeditată, concepută până la cele

mai mici detalii în ceea ce priveşte  rolul şi modul de acţiune al celor ce o constituie. Efectele

sale: secătuirea puterii societăţii, ameninţarea stabilităţii guvernării, determinarea creşterilor

taxelor, periclitarea securităţii individuale şi colective, controlul exercitat asupra sindicatelor

şi influenţele asupra structurilor de putere politică şi economică.

              În varianta clasică a unei organizaţii criminale pot fi o serie de trăsături specifice:

  a) STRUCTURA – membrii reţelei au sarcini şi responsabilităţi în funcţie de pregătirea şi

abilitatea specifică a fiecăruia. Însă şi structura se caracterizează prin ierarhie strictă şi

autoritate.

              O organizaţie criminală implică coordonarea unui număr de persoane în planificarea

şi execuţia actelor ilegale.

              Conform teoriei lui Donald R. Cressy, organizaţiile criminale dispun de o structură 

şi organizare formală, chiar birocratică care se prezintă astfel:

b) ERMETISM SI CONSPIRATIVITATE. Această trăsătură derivă atât din vechea origine

socio-culturală a fenomenului cât şi din necesităţi obiective determinate de nevoia de

autoprotecţie, de evitare a penetrării propriilor rânduri de către organismele abilitate prin lege.

              Într-o altă opinie avizată, pericolul grav pe care îl reprezintă aceste organizaţii

criminale derivă din subcultura sa arhaică, mult mai interiorizată şi mai bogată, tradusă din

selectarea riguroasă a recruţilor şi din capacitatea de fier de a impune membrilor săi reguli

neiertătoare de conduită care sunt fără excepţie respectate.

              Discreţia şi respectarea legii tăcerii omerta, sunt calităţi indispensabile pentru fiecare

membru al unor astfel de organizaţii. Componenţii lor riscă să fie eliminaţi fizic în caz de

trădare.

              În ultimii ani, ca urmare a eforturilor depuse în plan naţional şi internaţional, un

număr important al capiilor organizaţiilor criminale  au fost capturaţi şi deferiţi justiţiei. Unii

dintre ei au vorbit. Ca urmare regula conspirativităţii s-a întărit şi mai mult, limitând la

minimum atât legăturile între membrii reţelei cat si circulaţia de informaţii  în interiorul

reţelei, sau asupra severităţii selecţiei de noi membri.

  c) FLEXIBILITATE,RAPIDITATE SI CAPACITATE DE INFILTRARE. În timp organizaţiile

criminale de tip mafiot au dovedit o extraordinară capacitate de adaptare atât în  privinţa

domeniilor preferate de activitate, cât şi la condiţiile concrete, social-politice şi istorice din

ţările în care s-au constituit.

              Plecând de la domenii minore ale economicului, organizaţiile criminale au ajuns să

coordoneze cea mai mare parte a traficului mondial cu stupefiante, arme, muniţii, să fie

proprietare ale unor bănci şi societăţi de holding, să deţină hoteluri, cazinouri şi terenuri

petrolifere să se implice în metode moderne ale crimei, cum ar fi frauda financiar- bancară,

spălarea banilor şi criminalitatea informatică.

              În scopul atingerii obiectivelor proprii, structurile organizaţiilor criminale s-au

implicat în lumea finanţelor, în politică, în justiţie şi politică.

  d) CARACTERUL TRANSNAŢIONAL AL ORGANIZAŢILOR CRIMINALE.

              Deschiderea largă a frontierelor, elaborarea unei legislaţii extrem de permisive

factoruluiextern, slaba dezvoltare economică, instabilitatea politică şi corupţia din ţările

sărace au creat oportunităţi şi breşe excepţionale pentru expansiunea şi mondializarea

organizaţiilor criminale.

  e) ORIENTAREA SPRE PROFIT. Această trăsătură caracterizează activitatea organizaţiilor

criminale. Câştigul este realizat prin menţinerea monopolului asupra domeniilor în care îşi

desfăşoară activitatea: traficul cu narcotice, jocurile de noroc, pornografia, prostituţia, traficul

cu arme, etc.

  f) UTILIZAREA FORŢEI. Este esenţială în atingerea propriilor  obiective şi se manifestă

prin intimidare, şantaj, corupţie şi violenţă. Aceste metode sunt utilizate în două direcţii:

1. În primul rând, pentru a menţine disciplina în interiorul propriei structuri. Odată

pătruns în ”interior”, recrutul învaţă ”codul onoarei” şi legea tăcerii-omerta siciliană.

Indiscreţia sau trădarea sunt pedepsite cu moartea, indiferent dacă structura criminală se

numeşte Mafia, La Cosa Nostra, Yakuza, Triade, etc.

  2) Pentru a pedepsi acele persoane care nu se supun cerinţelor şi intereselor criminale sau

acţionează împotriva lor.