Cap. 4 Organizarea teritorială a pădurilor

4.1. Aspecte generale

Pădurea este un ansamblu unitar de arborete aflate în interacţiune, astfel constituită, încât funcţiile arboretelor să conducă la pastrarea ei ca întreg şi la exercitarea cu maxim de eficacitate a funcţiilor sale.

Pădurea este un ecosistem caracterizat prin: autoreglare, integralitate, echilibru dinamic, stabilitate.

O pădure amenajata este un sistem biotehnicoeconomic ce asigură realizarea obiectivelor social-ecologice şi economice stabilite sub conducerea administraţiei silvice.

Se deosebesc două aspecte:1. Constituirea sistemului: separarea părţilor de pădure distincte, după criterii

ecologice, silviculturale, biometrice, structurale şi functionale, adică amenajarea (organizarea) pădurilor sub aspect teritorial.

2. Organizarea, modelarea si conducerea sistemului: adaptarea structurii lui la funcţiile social-ecologice şi economice care i-au fost atribuite

Referitor la constituirea sistemului:- apar noţiuni ca: pădure, trup de pădure, masiv forestier, arboret care constituie unităţi teritoriale forestiere naturale. - unităţile naturale nu corespund nevoilor administraţiei fiind necesar formarea de unităţi teritoriale administrative (ocoale silvice, districte, brigăzi, cantoane silvice) şi unităţi teritoriale amenajistice (unitatea de producţie, parcela, subparcela)

Ocolul silvic reprezintă unitatea teritorial-administrativă ale cărei păduri formează obiect de amenajare unitar.Condiţii şi criterii de constituire:- să aibă limite naturale evidente (deal şi munte) şi artificiale permanente (câmpie);- trupurile de pădure să aibă o repartizare teritorială optimă;- limita de proprietate poate impune limita de ocol silvic;- suprafaţa minimă de constituire: 3000 ha la câmpie, 5000 ha la deal, 7000 ha la munte.

Organizarea teritorială a pădurilor depinde de condiţiile naturale, sociale şi economice în care se află şi se realizează în două etape:- recunoaşterea generală (informare prealabilă), folosind hărţi, fotograme etc.- proiectarea soluţiilor de organizare teritorială

4.2 Sisteme de amenajare din trecut

1. Sistemul de amenajare pe păduri (sistem de amenajare născut în Franţa), pădurea însemnând „o suprafaţă apreciabilă de teren, des acoperită cu arbori, purtând un nume propriu şi aparţinând unui proprietar”.

În cazul unei păduri cu suprafaţă mare, aceasta se împarte în unităţi teritoriale mai mici (1000-2000 ha), numite serii pentru fiecare din acestea, întocmindu-se un amenajament → 2. sistemul de amenajare pe serii. Seriile se împart în parcele, fiecare serie formând obiectul unei succesiuni (serii) neântrerupte de tăieri (parchete) anuale în limita unui ciclu de producţie.

În Romania, sistemul de amenajare pe păduri s-a aplicat până în 1939 când s-a oficializat 3. amenajarea pădurilor pe ocoale silvice (Buletin Oficial, C.A.P.S., 1939, nr. 1, pag. 26).

4. Sistemul de amenajare pe mari unităţi forestiere (M.U.F.) - presupune(a) amenajarea în comun a pădurilor situate în bazinul unei văi de munte şi aparţinând unui mare număr de proprietari, aplicându-se în România între anii 1948-1959.

4.3 Organizarea teritorială a pădurilor din România

4.3.1. Organizarea teritorială a pădurilor pe mari unităţi forestiere (M.U.F)

- presupune(a) amenajarea în comun a pădurilor situate în bazinul unei văi de munte şi aparţinând unui mare număr de proprietari, aplicându-se în România între anii 1948-1959;

- M.U.F.- unul s-au mai multe bazine forestiere (100.000 ha) la munte, iar la câmpie 40.000 ha împărţite în U.P.-uri, fiecare făcând obiectul unui amenajament;

- U.P.- urile se constituie după criterii naturalistice, constituindu-se serii cât mai omogene staţional şi funcţional;

- sistem de amenajare ce conduce la mărirea productivităţii muncii (concentrarea tăierilor) şi nu la creşterea productivităţii şi eficienţei funcţiilor sociale şi ecologice ale pădurii;

- sistemul amenajării pe M.U.F. ar funcţiona doar în cazul proprietăţii private.

5.3.2. Organizarea teritorială a pădurilor în cadrul sistemului de amenajare pe ocoale silvice

- înlocuieşte în România sistemul de amenajare pe M.U.F.

- unitatea teritorială amenajistică de bază este unitatea de producţie (U.P.-ul), fiecare constituind obiectul unui amenajament;

- se introduc seriile de gospodărire ca părţi de pădure similare staţional şi structural (suprafeţe omogene ecologic, funcţional, silvicultural);

- U.P.-ul şi seria de gospodărire sunt considerate unităţi de gospodărire;

- se introduc subunităţile de producţie sau protecţie, ca fiind părţi de pădure deosebite d.p.d.v. a condiţiilor staţionale, structurale şi destinaţiei, de părţile de pădure vecine. Suprafaţa minimă pentru subunităţile de producţie sunt 15-20 ha la codru grădinărit, 100 ha la codru regulat şi 40-60 ha la crâng, iar pentru subunităţile de protecţie nu există limită minimă de suprafaţă. Dacă în cadrul unei unităţi de producţie nu este îndeplinit criteriul de suprafaţă, se pot constituii subunităţi de producţie sau protecţie prin completarea lor cu suprafeţe similare din alte u.p-uri, ansamblul acestor suprafeţe constituind o serie de gospodărire;

- constituirea unităţilor de producţie se face după principiul teritorial, iar a seriilor de gospodărire după principiul funcţional;

- subunităţile de producţie sau de protecţie constituie serii de gospodărire în cadrul unei unităţi de producţie, amenajamentul fiind flexibil, acesta prescriind pentru situaţii similare aceleaşi măsuri, indiferent dacă este vorba de o subunitate de producţie sau de o serie, în acest caz, una dintre noţiuni devenind de prisos.

- deosebirea dintre serie şi subunitate de producţie este că într-o subunitate de producţie, chiar dacă se întinde pe mai multe U.P.-uri, normalizarea structurii se urmăreşte în cadrul fiecărei U.P. O serie este compusă din u.a.-uri dispersate în mai multe U.P.-uri, dar în fiecare U.P., suprafaţa aferentă seriei este prea mică pentru a justifica reglementarea procesului la nivel de serie, făcând abstracţie atât de dispersarea în spaţiu a u.a.-urilor componente cât şi de condiţia de suprafaţă minimă aplicabilă la nivel de U.P.;

- constituirea seriilor de gospodărire în scopul asigurării continuităţii unui sortiment sau funcţii este avantajoasă deoarece structura normală pe clase de vârstă se urmăreşte la nivel de ocol silvic. O serie dintr-un U.P. poate avea o structură dezechilibrată pe clase de vârstâ, dar dacă structura acelei serii este echilibrată la nivel de ocol, continuitatea este asigurată. Ideal este ca structura să fie echilibrată atat la nivel de U.P. cât şi la nivel de serie în cadrul fiecărei U.P.;

- din principiu sunt necesare noi subunităţi când ciclurile ce se vor adopta diferă cu mai mult de o clasă de vârstă sau dacă mărimea perioadei de regenerare specifice tratamentului aplicat într-o serie de gospodărire este diferită de aceea a perioadei de regenerare aplicate în restul unităţii de producţie (serii de grădinărit, serii sau subunităţi de crâng);

- organizarea bioproducţiei pe serii de gospodărire asigură continuitatea pe sortiment ţel sau funcţie, cu condiţia menţinerii neschimbate a suprafeţei totale a fondului forestier şi a repartiţiei iniţiale a acestuia pe serii, asa cum au fost create.

- în amenajamentul românesc organizarea teritorială a pădurilor se face, în principiu, fie pe unităţi de producţie, fie pe serii, fie pe unităţi de producţie şi serii;

- amenajamentul românesc este de tip funcţional: obiectivele atrag funcţii (de protecţie sau producţie), funcţiile sunt îndeplinite doar dacă există structuri (ale arboretelor), structuri create prin aplicarea tratamentelor.

a. Ocolul silvic (O.S.)Activitatea de amenajare a pădurilor se organizează pe ocoale silvice. Limitele ocoalelor silvice se suprapun, de regulă, pe linii naturale ale

terenului la munte şi la coline, pe linii artificiale permanente şi eventual naturale la câmpie şi pe limita de proprietate când se impune. Repartizarea trupurilor de pădure în cadrul ocolului silvic să fie optimă.

Suprafaţa minimă ocolului silvic: 3000 ha la câmpie; 5000 ha la coline; 7000 ha la munte.

b. Unitatea de producţie (U.P.)

Unitatea de producţie reuneşte mai multe trupuri de pădure sau bazinete, cât mai omogene din punct de vedere al vegetaţiei forestiere (păduri situate în acelaşi etaj fitoclimatic), delimitate prin limite naturale ale terenului la munte şi la coline, pe linii artificiale permanente şi eventual naturale la câmpie.

În funcţie de etajul fitoclimatic, suprafaţa unei unităţi de producţie variază: 600-1500 ha în deltă şi lunca Dunării; 1000-1200 ha la câmpie; 2000-4000 ha la deal; 4000-6000 ha la munte.

În cadrul ocolului silvic, unităţile de producţie poartă indicative numerice şi denumiri proprii ( U.P. VI Fântîniţa, U.P. I Valea Mare).

c. ParcelaParcela este o diviziune elementară cu caracter permanent a fondului forestier,

formată în cadrul U.P. cu ocazia amenajării pădurilor în vederea organizării teritoriale a acestora, având dublu rol:- facilitează orientarea în teren pentru aplicarea şi urmărirea lucrărilor silvice şi de protecţie (în principal) şi, - permite (prin sistemul de linii parcelare) intervenţii în cazul producerii unor calamităţi (incendii, doborâturi de vânturi) şi de a ameliora rezistenţa pădurii la doborâturi de vânturi (prin crearea marginilor de masiv rezistente).

Sistemul parcelar se bazează pe:- elemente caracteristice de morfologie a terenului în zonele de deal şi de munte (văi şi culmi);- un caroiaj artificial în zonele de câmpie.

Se disting, astfel:1. linii parcelare principale (în zona de deal şi munte, de regulă văile şi culmile principale, iar la câmpie, linii deschise artificial şi au 8-12 m lăţime);2. linii parcelare secundare (unesc două linii principale şi sunt reprezentate de văile şi culmile secundare sau merg pe linia de cea mai mare panta şi au 3(la crâng)-4(la codru) m lăţime). Suprafaţa maximă a parcelelor:- la codru grădinărit (posibilitatea se calculează pe parcele) 25 ha;- la codru regulat, 20 ha la câmpie, 30 ha la deal, 50 ha la munte;

Numerotarea parcelelor:- la şes, de la sud la nord şi de la vest la est;- la deal şi munte, de la confluenţa văii, în amonte, pe versantul drept apoi, în aval, pe versantul stâng. Numerotarea parcelelor nu se schimbă ( dacă dispar parcele, dispar cu număr cu tot, iar dacă apar parcele noi, primesc numere în continuare, de la ultima parcelă existentă).

d. SubparcelaEste unitatea teritorială elementară pentru studiul arboretelor şi pentru

planificarea şi executarea lucrărilor silvice. Reprezintă o porţiune de parcelă care aparţine unui singur proprietar, omogenă din punct de vedere staţional, biometric, funcţional şi al folosinţei, care reclamă aceleaşi măsuri de gospodărire.

Subparcelarul este creat în două etape:

1. delimitarea unităţilor staţionale – să fie formată dintr-o singură unitate staţională a cărei omogenitate să fie mai mare sau cel mult echivalentă cu cea a tipului de staţiune, de pădure sau de ecosistem. După acest principiu se delimitează subparcela când: se modifică tipul de sol, tipul de staţiune, tipul de pădure sau de ecosistem, se modifică substratul litologic, înclinarea terenului, etajul de vegetaţie, regimul hidric, condiţiile climatice;

2. delimitarea arboretelor după caracteristicile lor structurale:

1. vârsta - să nu difere cu mai mult de 20 ani la codru şi 5 ani la crâng;2. modul de regenerare - când este mixt numărul exemplarelor de acceaşi provenienţă să nu difere cu mai mult de 30% pe o suprafaţă de minim 1 ha;3. consistenţa - se admit variaţii de cel mult 2 zecimi, pe suprafeţe de maxim o treime din suprafaţa u.a.;4. compoziţia - se admit variaţii de cel mult 2 zecimi, pe suprafeţe de maxim o treime din suprafaţa u.a.;5. clasa de producţie - o singură categorie de productivitate;6. tipul de structură - echienă, relativ echienă, relativ plurienă, plurienă;7. clasa de calitate - cel mult 2 clase de calitate;8. clasa de vătămare - cel mult 2 grade de vătămare (incendii, doborâturi de vânt, rupturi de zăpadă, poluare etc);9. categoria funcţională – aceaşi folosinţă sau aceeaşi funcţie prioritară.

Suprafaţa minimă a subparcelei este de 0.5 ha, iar pentru terenurile ce au alte folosinţe 0,1 ha.

CAP. 6 BAZELE DE AMENAJARE

6.1 Generalităţi

Bazele de amenajare sunt linii directoare strategice (decizii pe termen lung) referitoare la:- vârsta la care se poate recolta produsul lemnos;- vârsta la care începe regenerarea pădurii;- natura şi ritmul acestui proces (recoltare-regenerare)-tratamentul;- compoziţia ce va fi fost realizată prin regenerare.

Principiile amenajării pădurilor (continuităţii, rentabilităţii, păstrării echilibrului ecologic) sunt aplicate în practică prin bazele de amenajare.

Bazele de amenajare sunt:

1. exploatabilitatea2. ciclul de producţie3. regimul4. tratamentul5. compoziţia ţel

6.2. Exploatabilitatea

Este starea în care un arboret (la codru regulat) sau arbore individual (la codru grădinărit) răspunde în cea mai mare măsură ţelurilor de gospodărire stabilite, având calitatea de a fi apt pentru recoltare.Se exprimă prin:1. vârstă, la codru regulat (normalizarea structurii se realizează pe clase de vârstă);2. diametrul limită, la codru grădinărit (unitatea de referinţă este arborele individual, structura normală realizându-se în raport cu distribuţia arborilor pe categorii de diametre).

Din punct de vedere economic, oricare ar fi destinaţia lui, un arboret devine exploatabil totdeauna numai în momentul în care eficienţa lui, în funcţia pe care o îndeplineşte, după ce a atins nivelul maxim, începe să scadă.

După ţelurile de gospodărire există următoarele tipuri de exploatabilitate:1. absolută;2. tehnică;3. economică (a celei mai mari rente a pădurii);4. financiară (celei mai mari rente a solului);5. de protecţie;6. de regenerare;7. fizică.

6.2.1 Definirea exploatabilităţii la codru regulat

1 . Exploatabilitatea absolută (Ea): Se realizează atunci când creşterea medie în masă lemnoasă,

nediferenţiată pe sortimente, este maximă. Nu există sortiment ţel, pădurea trebuind să producă cât mai mult lemn indiferent de calitatea acestuia.

Grafic: Relaţia dintre producţia totală (creşterea totală) ∑V’+V, creşterea curentă (Ic) şi creşterea medie anuală (Im).

Maximul funcţiei medii f(x)/x, exprimată prin raportul dintre funcţia de dezvoltare f(x) şi vârsta x, corespunde punctului de pe curba de dezvoltare pentru care tg α =y/x este maximă.

Valoarea maximă a funcţiei f(x)/x corespunde, după caz, vârstei exploatabilităţii absolute, exploatabilităţii de protecţie, exploatabilităţii maximului randament economic şi se realizează atunci când creşterea medie a producţiei totale, respectiv efectul mediu de protecţie, randamentul economic etc. devin maxime.

Ca expresie matematică pentru curba y=f(x) se poate folosi un polinom de forma:

y = a0+a1x+a2x2+..., unde:y = producţia totală pe ha, adică (∑V’+V) sau efectul protector cumulat etc. la vârsta (x) a arboretului, iar coeficienţii a0, a1, a2... , se stabilesc prin metode statistice.

La exploatabilitate : Cm = Pt/e= (V + ∑V’)/e

Cm - creşterea medie a producţiei totale producţia anuală medie (Imt); Pt (Vt) - producţia totală (V + ∑V’); e – vârsta exploatabilităţii;Pp (Vp) – volumul produselor principale Cc – Creşterea curentă în volum (Ict).∑V’- suma volumelor produselor secundareV – volumul arboretului principal

Există un interval de timp în care efectul este maxim, sfârşitul acestui interval reprezentând vârsta exploatabilităţii absolute. La exploatabilitatea absoluta Cc = Cm (Ict =Imt)

Se determină folosind tabelele de producţie, pe specii şi clase de producţie.

Determinarea exploatabilităţii absolute pentru un arboret de fag de clasa III de producţie, cu ajutorul tabelelor de producţie:

Tab.1 Determinarea varstei exploatabilitatii absolute

SpeciaVarsta

ani

Vol. arboretului principal,

Vem3

Vol.cumulat al produselor secundare,

∑V’

m3

Volum totalV+∑V’

m3

Cresterecurentă in volum

Ict

Productiaanualamedie

Imt

1 2 3 4 5=3+4 6=Ve- Ve-5+ V’/5 7=5/2

Fag

25 85 7 92 7,2 3,7

30 118 18 136 8,8 4,5

35 153 31 184 9,6 5,2

40 188 46 234 9,9 5,8

45 221 64 285 10,1 6,3

50 253 83 336 10,2 6,7

55 283 105 388 10,3 7,0

60 310 129 439 10,1 7,3

65 335 153 488 9,8 7,5

70 358 178 536 9,5 7,6

75 379 203 582 9,1 7,7

80 400 226 626 8,7 7,8

85 411 249 668 8,3 7,8

90 436 271 707 7,9 7,8

95 452 292 744 7,4 7,8

100 466 312 778 6,8 7,8

105 480 330 810 6,3 7,7

110 492 347 839 5,8 7,6

115 503 363 866 5,4 7,5

120 513 378 891 5,0 7,4

Tabelele de producţie arată că între 80 şi 100 ani, productivitatea arboretului, adica creşterea medie a producţiei totale de lemn pe an şi pe hectar a atins valoarea maximă (7,8 m3/an∙ha), apoi începe să scadă (7,7; 7,6….). Nu este indicat ca arboretul să fie scos din producţie nici în momentul în care începe să producă cu maximum de randament (80 ani), nici în perioada de maximă productivitate (intervalul 80-100 ani). Se impune ca el să fie menţinut în producţie până în momentul în care productivitatea lui manifestă tendinţe de scădere, deci la 100 ani (sau cel mai devreme în intervalul 90-100 ani, deci când Cc = Cm).

În cazul arboretelor amestecate vârsta exploatabilităţii se stabileşte mai întâi separat, pe specii, după tabelele de producţie, apoi pentru arboret, făcându-se media acestor vârste (ponderate cu proporţia speciilor din amestec).

2. Exploatabilitatea tehnică (Et)

Calitatea arboretelor de a fi exploatabile în raport cu un anumit sortiment şi se consideră realizată la vârsta la care producţia anuală medie de lemn din sortimentul respectiv a devenit maximă.

Pentru determinarea acesteia se utilizează tabelele de producţie şi tabelele de sortare.

Determinarea exploatabilităţii tehnice pentru un arboret cu urmatoarele caracteristici:

Specia Proporţia Clasa de producţie Sortimentul

FA 10 III gros II 24-40

SpeciaVarsta

Tani

Vol. arboretului principal,

Vm3

Indicede

sortare

%

Volumsortat din productia principala

m3

Vol. produselor secundare,

∑V’

m3

Indicede

sortare

%

Volumsortat din productia secundara

m3

Productia totala

m3

Crestereamedie

m3/an/ha

1 2 3 4 5=3x4/100 6 7 8=6x7/100 9=5+8 10=9/2

Fag

90 436 25 109 271 - - 109 1.21

95 452 28 127 292 - - 127 1.33

100 466 30 140 312 - - 140 1.4

105 480 31 149 330 - - 149 1.41

110 492 32 157 347 - - 157 1.42

115 503 33 166 363 - - 166 1.44

120 513 34 174 378 - - 174 1.45

125 523 35 183 391 - - 183 1.46

130 532 36 191 402 - - 191 1.46

135 539 36 194 - - - 194 1.43

Din tabel rezultă că producţia medie anuală maximă de lemn gros II, care indică vârsta exploatabilităţii tehnice, este de 1,46 m3/an∙ha şi aceasta se realizează practic la 125 ani.

Exemple:

Cms=Vt∙Plc/e; Cms=Vt∙Plg/e; Cms=Vt∙Plf/e; Cms=Vt∙PGI/e........ unde,

Vt - volum total al arboretului principal (V) sau al produselor secundare (∑V’), în m3Cms - creşterea medie pentru sortiment vizat (m3/an∙ha); e - vârsta;Plc - procentul lemnului de celuloză din volumul total;Plg - procentul lemnului de gater din volumul total;Plf - procentul lemnului de furnir din volumul total;PGI - procentul lemnului gros I din volumul total;

De regulă, Ea < Et, dar există cazuri când pentru un anumit sortiment vârsta exploatabilităţii tehnice este mai scăzută decât vârsta exploatabilităţii absolute a arboretului, exemplul fiind lemnul de celuloză. În acest caz, se va adopta vârsta exploatabilităţii absolute pentru exploatarea arboretului respectiv.

S-au încercat diverse variante de stabilire a vârstei exploatabilităţii tehnice în funcţie de clasa de producţie a arboretului:1. Et > la clasele inferioare de producţie – nerentabil ca arboretele să fie menţinute încă 10-20 ani, creşterile fiind nesemnificative.2. Et = pentru toate clasele de producţie – nerentabil (se pierde creştere la arboretele din clasa I de producţie);S-a considerat că vârsta exploatabilităţii să scadă cu scăderea potenţialului staţional (reflectat în clasa de producţie a arboretului) de la clasa I la clasaV de producţie.

3. Exploatabilitatea economică (a celei mai mari rente a pădurii) se defineşte într-o pădure destinată să asigure o producţie cât mai mare de lemn de cea mai mare utilitate, în raport cu întrebuinţările ce se pot da speciilor respective, adică starea la care arboretele îndeplinesc în condiţii optime acest scop.

4. Exploatabilitatea financiară (a celei mai mari rente a solului). - se realizează când valoarea terenului, înţeles ca mijloc de producţie, devine maximă;- la determinarea vârstei exploatabilităţii financiare se utilizează tabelele de producţie, tabelele de sortare, liste de preţuri, cheltuieli de creare, îngijire şi conducere a arboretelor, o rată de referinţă a dobânzii;- la codru regulat există vârsta exploatabilităţii financiare, iar la codru gradinărit diametrul financiar, adică acel diametru limită la care valoarea prezentă netă a unui hectar de pădure este maximă;- nu se bazează pe ipoteza normalizării în timp a structurii fondului de producţie: fiecare hectar de pădure este evaluat independent de restul pădurii, ceea ce nu este compatibil cu gestionarea unei păduri considerate ca ansamblu inseparabil de arborete.

5. Exploatabilitatea de protecţie - vârsta la care un arboret asigura un nivel maxim al funcţiilor de protecţie.

Există doar premise metodologice pentru stabilirea exploatabilităţii de protecţie hidrologică (Giurgiu, 1988). Se poate stabilii pe teren prin observaţii, constatând la ce vârstă se realizează obiectivul protectiv ales cu efect maxim, în funcţie de compoziţie, structură, panta terenului etc.

6. Exploatabilitatea de regenerare- este exploatabilitatea arboretelor pentru care pe prim plan trece

considerentul tehnic al regenerării, indiferent de nevoile economice;

- se consideră realizată, în codru regulat, la vârsta la care arboretul este capabil de a se regenera natural din sămânţă (apar fructificaţii suficiente pentru regenerarea speciilor de bază), iar la crâng la vârsta la care arborii îşi reduc capacitatea de lăstărire;

- orientativ, limita inferioară a acestei vârste a exploatabilităţii ar corespunde cu vârsta exploatabilităţii absolute, corespunzătoare clasei III de producţie, iar limita superioară se apropie de vârsta exploatabilităţii fizice.

- noţiunea de exploatabilitate de regenerare este lipsită de sens deoarece regenerarea nu constituie ţel economic, ea constituind mijloc tehnic sau condiţie naturală care trebuie să se aibă în vedere la stabilirea exploatabilităţii.

7. Exploatabilitatea fizică- corespunde stării la care arborii încep să se degradeze, adică

termenul longevităţii lor;

- se utilizează atunci când E (eliminarea) este egală cu Iv (creşterea în volum);

- exploatabilitatea fizică s-a diferenţiat în raport cu numărul funcţiilor de protecţie, în cadru ei distingându-se atâtea cazuri particulare câte cazuri sau funcţii de protecţie se pot fixa (protecţia solurilor, apelor, la alunecari etc.)

- practic, noţiunea de exploatabilitate fizică nu are sens. Este importantă pentru pădurile de interes recreativ şi ştiinţific.

6.3.2. Definirea exploatabilităţii la codrul grădinărit

a. Diametrul limită- reprezintă diametrul maxim ce se înregistrează într-un arboret cu structură plurienă, capabil să exercite la nivel optim funcţia sau funcţiile de protecţie atribuite. Arborii care ating acest diametru sunt recoltaţi, dar şi arborii de dimensiuni mai mici (care oricum s-ar elimina pe cale naturală) pentru a crea spaţiu de nutriţie pentru arborii de viitor.- se stabileşte din oficiu pe specii.

b. Diametrul financiar- este diametrul la care sunt recoltaţi arborii intr-o structură plurienă, astfel încât valoarea prezentă a terenului, pe care se află arboretul, să fie maximă.

În concluzie:

- exploatabilitatea reprezintă calitatea de a fi exploatabil a unui arbore sau arboret în momentul în care recoltarea lor devine necesară din considerente de ordin social-economic sau tehnic (eficienţa economică sau social-ecologică este maximă);- stabilirea exploatabilităţii se face în raport cu obiectivul economic sau social-ecologic;- în practică, exploatabilitatea trebuie să fie definită întotdeauna prin funcţia atribuită arboretelor sau pădurii.