ORGANIZAREA SI FUNCTIONAREA

COMPARTIMENTULUI DE

APROVIZIONARE

Visan Andreea

Aprovizionarea reprezintă activitatea prin care se asigură elementele materiale şi tehnice necesare

în volumul şi structura care să permită realizarea obiectivelor generale ale

întreprinderii

în condiţiile unor costuri minime şi ale unui profit cât mai mare

asigură necesarul de materii prime, materiale, combustibil, apă,

energie, utilaje etc.

în vederea bunei desfăşurări a activităţii din cadrul unei firme

Această activitate este efectuată în cadrul firmei de către

compartimentul de aprovizionare (în cazul întreprinderilor mari)

sau de către un responsabil cu aprovizionarea (în cazul

întreprinderilor mici), care urmăreşte programarea aprovizionării,

aprovizionarea propriu-zisă şi depozitarea resurselor materiale.

Organizarea aprovizionării trebuie astfel făcută încât să contribuie la asigurarea completă,

complexă şi la timp a întreprinderii cu mijloacele de muncă şi obiectele

muncii

asigurarea condiţiilor optime de depozitare a resurselor

materiale

alimentarea raţională a locurilor de muncă cu resursele

materiale necesare şi utilizarea raţională a resurselor materiale

astfel încât să se respecte normele de consum stabilite şi

stocurile de producţie determinate.

Principalele obiective ale aprovizionării sunt:

- asigurarea completă, complexă şi la timp a firmei cu resursele materiale

necesare;

- asigurarea condiţiilor optime de depozitare a resurselor materiale;

- alimentarea raţională a locurilor de muncă cu resursele materiale

necesare;

- utilizarea raţională a resurselor materiale, astfel încât să se respecte

normele de consum stabilite şi stocurile de producţie neterminată.

Conducerea firmei poate adopta organizarea aprovizionării după unul din

următoarele sisteme:

Sistemul funcţional

Sistemul de organizare pe grupe de materiale

Sistemul de organizare în funcţie de destinaţia de consum a resurselor

materiale

Sistemul mixt de organizare

Sistemul funcţional presupune gruparea activităţilor de aprovizionare pe

următoarele sectoare:

- sectorul de programare a aprovizionării, duce evidenţa, se ocupă de întocmirea

propriu-zisă a programului de aprovizionare, de stabilirea graficelor de alimentare a

secţiilor, atelierelor şi locurilor de muncă cu resurse materiale.

- sectorul de materiale se organizează în funcţie de nomenclatura de materiale şi

are ca obiectiv principal activitatea operativă de aprovizionare propriu-zisă a secţiilor,

atelierelor şi locurilor de muncă, ţinând cont de graficele date de sectorul de programare.

- sectorul de depozitare se ocupă cu recepţia şi păstrarea materialelor şi a

produselor, de pregătirea acestora pentru a fi trimise în producţie sau către beneficiar.

Sistemul de organizare pe grupe de materiale presupune constituirea de

sectoare de aprovizionare-depozitare pentru fiecare grupă de materiale. Fiecare sector

cuprinde totalitatea activităţilor pe care le solicită aprovizionarea şi depozitarea grupei

respective de materiale, cum ar fi: stabilirea necesarului de resurse materiale, depozitarea,

alimentarea secţiilor etc.

Sistemul de organizare în funcţie de destinaţia de consum a resurselor

materiale se aplică în situaţia în care materialele ce se consumă diferă de la o secţie la

alta. In acest scop sectoarele care se ocupă cu aprovizionarea şi depozitarea materialelor

se organizează pentru fiecare secţie în parte. Avantajul acestui sistem constă în faptul că

se realizează o legătură mai strânsă între activitatea de aprovizionare propriu-zisă şi

activitatea secţiilor de producţie.

Sistemul mixt presupune ca pentru unele resurse materiale, în special pentru

resursele materiale auxiliare, să se constituie sectoare speciale de aprovizionare aferente

grupelor respective de materiale, iar pentru resursele materiale principale să se organizeze

sectoare care să se ocupe cu aprovizionarea pentru fiecare secţie în parte.

O politica de aprovizionare este condiţionată de un anumit număr de parametrii,

care pentru responsabilii cu aprovizionarea reprezintă tot atâtea restricţii cât şi opţiuni.

Dintre acestea s-ar enumera:

- mărimea capitalului disponibil de a investi în stocuri

- consumul pe perioade (volumul şi regularitatea sa)

- costurile cu stocarea

- condiţiile de cumpărare

- natura articolelor

- coeficientul de servire cerut

1. Mărimea capitalului disponibil de a investi în stocuri. O decizie de cumpărare

sau de stocare reprezintă imobilizarea de capitaluri financiare, dar aceste capitaluri pot fi

în concurenţă cu alte folosinţe (spre exemplu: investiţii materiale). Politica care va fi

aleasă va trebui deci să ţină cont de posibilităţile financiare ale firmei.

2. Consumul pe perioade. O bună politică de aprovizionare şi, prin urmare, o

bună gestiune a stocurilor nu pot fi concepute decât pe baza unei cât mai bune previziuni

a ieşirilor, adică:

- previziunea vânzărilor de mărfuri, stabilite prin anchete sau exploatări, pornind

de la analiza vânzărilor în perioadele precedente;

- previziunea producţiei, pornind de la programele de producţie, dacă este vorba

de materiale, piese sau utilaje necesare fabricaţiei.

3. Costurile cu stocarea se referă la costul cu păstrarea stocurilor, costul cu

derularea comenzilor şi costul de penurie.

Costul cu păstrarea stocurilor apare datorită faptului că operaţia de stocare nu este

gratuită: ea antrenează cheltuieli care pot să se ridice până la 30% din valoarea produselor

stocate, incluzând: cheltuieli de depozitare (amortizarea clădirilor şi echipamentelor,

asigurările, salariile personalului, întreţinerea depozitelor etc.), deprecierea sau

deteriorarea unor produse stocate, costul financiar, care rezultă din imobilizarea

capitalului.

Costul cu derularea comenzilor cuprinde cheltuielile administrative ocazionate de

aprovizionare, costul livrării etc.

Costul de penurie – are în vedere o eventuală ruptură de stoc, care este

întotdeauna o situaţie păgubitoare pentru firmă. Astfel:

- dacă este vorba de mărfuri, firma va trebui să ia în considerare costul vânzărilor

totale, exceptând situaţia în care ea are certitudinea că va obţine o amânare a livrării din

partea clientului;

- dacă este vorba de materiale, de accesorii sau piese de schimb, se va lua în

considerare costul opririi fabricaţiei.

4. Condiţiile de cumpărare se referă la:

durata de aprovizionare, adică timpul care separă comanda de livrare

precum şi politica de remiză a furnizorilor (forma de plată în funcţie de

volumul contractărilor, vânzărilor)

5. Natura articolelor. O politică de aprovizionare trebuie să ţină cont de natura

articolelor stocate. In general, dacă numărul de articole stocate este mare, nu este posibil

să se urmărească toate articolele cu aceeaşi vigilenţă, fapt pentru care este necesar să se

repartizeze articole după importanţa lor pentru firmă.

In acest sens se folosesc două tehnici:

tehnica analizei ABC

tehnica celor 20-80

Tehnica analizei ABC presupune clasificarea articolelor după criteriul valorii

stocului lor. Analiza datelor statistice arată că în numeroase cazuri, articolele se împart în

tei grupe:

Grupa A - un număr mic de articole, reprezentând un procent ridicat din valoarea

globală a stocurilor

Grupa B - un număr mediu de articole, reprezentând un procent mediu din

valoarea globală a stocurilor

Grupa C – un număr mare de articole, reprezentând un procent mic din valoarea

globală a stocurilor.

Articolele din grupa A imobilizează sume mari de bani, fapt pentru care ele

trebuie urmărite în mod individual. Articolele din grupa B pot face obiectul unui control

global şi la intervale mai mari de timp. In timp ce articolele din grupa C sunt urmărite

anual, în sensul că o singură comandă va acoperi necesarul pentru un an întreg.

Tehnica celor 20-80 presupune clasificarea articolelor după criteriul valorii

ieşirilor anuale. În acest caz un număr mare de observaţii a permis să se constate că până

în 20% din articolele stocate asigură până la 80% din valoarea consumului anual al

tuturor articolelor (de unde şi numele celor 20-80). Cel care gestionează stocurile se va

concentra mai puţin asupra articolelor rar utilizate, dacă absenţa lor nu riscă să împiedice

funcţionarea utilizatorilor (de exemplu: cazul pieselor de schimb care cer un anumit

termen de aprovizionare şi a căror utilizare este imprevizibilă).

6. Coeficientul de servire cerut poate fi calculat ca şi raport între cantităţile cerute

şi cantităţile furnizate sau numărul de cereri satisfăcute şi numărul total de cereri.

Valoarea mare a coeficientului va permite livrări rapide şi o mai bună satisfacţie a

clientului, necesitând un stoc mare de articole (pentru a preveni eventuale rupturi de stoc)

ceea ce presupune creşterea costului cu stocarea.

Un program de aprovizionare cuprinde două părţi:

necesarul total de resurse materiale (NTRM)

sursele de acoperire a necesarului de resurse materiale (SANRM).

1. Necesarul propriu-zis de materiale se poate determina prin mai multe metode:

Metoda calculului direct presupune determinarea necesarului de resurse în funcţie

de cantitatea programată (Qi) de produse şi norma de consum specific de aprovizionare

(nci) pentru materialul ce se consumă dintr-un produs. Formula de calcul este următoarea:

Np = Qi x nci

Metoda calculului prin analogie se foloseşte atunci când nu se cunosc normele de

consum specific de aprovizionare la produsele respective. Din acest considerent se

utilizează normele de consum specific de la alte produse asemănătoare, conform

următoarei relaţii:

Np = Qi x nca x K

în care:

nca - norma de consum specific de aprovizionare de la produsul asemănător

K – coeficientul de corecţie ce reflectă deosebirile existente între cele două tipuri

de produse (greutatea, mărimea, complexitatea).

Metoda de calcul pe baza sortimentului tip se utilizează când in programul de

producţie este prevăzut un număr mare de sortimente. In acest scop se determină mai

întâi sortimentul tip (sortimentul care are norma de consum cea mai apropiată de norma

de consum ponderată calculată pentru întreaga gama de sortimente). Astfel, Np se va

calcula după următoarea formulă:

Np = Qi x nct

în care: nct – norma de consum a produsului tip

2. Stocul de la sfârşitul perioadei de gestiune este egal ca şi mărime cu stocul de

siguranţă. In general este recomandabil ca fiecare firmă să-şi calculeze o serie de

categorii de stocuri de resurse materiale: stocuri curente, stocuri de pregătire

(condiţionare), stocuri sezoniere, stocuri de siguranţă.

Stocurile curente reprezintă cantitatea de materiale necesare asigurării

continuităţii procesului de producţie între două aprovizionări succesive cu materialul

respectiv de la furnizori în condiţii normale de activitate. Un stoc curent se calculează

funcţie de consumul mediu zilnic din material şi intervalul mediu de timp între două

livrări succesive.

Stocurile de pregătire (condiţionare) reprezintă cantitatea de materiale care

trebuie să fie supuse unei pregătiri sau condiţionării prealabile intrării în procesul de

producţie, calculându-se funcţie de consumul mediu zilnic din acel material şi timpul

aferent pregătirii sau condiţionării.

Stocul sezonier reprezintă cantitatea de materiale destinate asigurării continuităţii

şi desfăşurării normale a producţiei în cazul condiţiilor sezoniere de producţie,

aprovizionare sau transport. Mărimea acestui stoc se calculează funcţie de consumul

mediu zilnic din acel material şi timpul aferent întreruperilor.

3. Stocul de materiale de la începutul perioadei de gestiune reprezintă

cantitatea de materiale ce se preconizează să existe în întreprindere la începutul perioadei

de gestiune (de obicei anul calendaristic), mărimea acestui stoc determinându-se după

relaţia:

Sî.p.g = Se + I – E

în care:

Se – stocul de materiale existent la începutul perioadei de gestiune sau la

momentul elaborării programului de aprovizionare stabilit pe baza inventarierii

I – intrările de resurse materiale în perioada de gestiune

E – ieşirile de resurse materiale în perioada de gestiune

4. Resursele interne – rezultă ca urmare a recuperării unor materiale prin

reproiectarea produselor.

5. Necesarul de aprovizionat de la furnizori este principala sursă pentru acoperirea

necesarului total de materiale, fiind calculat după formula:

Na = Np + Ssf.p.g – Sî.p.g – Ri

ACTIVITATILE DE APROVIZIONARE

2.1 Managementul aprovizionarii: concept, trasaturi

Managementul aprovizionarii si respectiv al desfacerii sunt concepte unitare complexe carora le este proprie o structura extinsa de activitati componente ce au in vedere, ca elemente de ansamblu, probleme de conducere-coordonare, previziune-programare-contractare, de organizare, antrenare, derulare efectiva, de urmarire-control, analiza si evaluare.

Managementul aprovizionarii asigura echilibrul intre necesitatile si disponibilul de resurse materiale care poate fi asigurat de o unitate economica. Pricipalul obiectiv al activitatii de aprovizionare se concretizeaza in asigurarea completa si complexa a unitatii economice cu resurse materiale si tehnice corespunzatoarecalitativ, la locul si termenele solicitate, cu un cost minim. Managementul aprovizionarii materiale integreaza intr-un tot unitar fluxul si controlul resurselor materiale de la momentul initierii procesului de asigurare a lor si pana la transformarea acestora in produse vandabile.

In economia de piata unele activitati componente ale managementului aprovizionarii capata valente noi, importanta lor se accentueaza si, ca urmare acestea trebuie abordate intr-o viziune racordata total la mediul economic in care actioneaza intreprinderea; aceste activitati se refera la: studierea pietei de furnizare, selectarea si testarea credibilitatii furnizorilor, elaborarea strategiilor in cumpararea de resurse materiale si echipamente tehnice, ca si in domeniul gestiunii stocurilor, negocierea conditiilor de vanzare-cumparare si finalizarea actiunii, in general, pe baza de contracte comerciale etc.

Prin realizarea eficienta a unor astfel de activitati, subsistemului aprovizionarii i se asigura rolul de sursa de informare strategica si subsistem cu participare activa la elaborarea strategiilor de dezvoltare a intreprinderii.

Rolul de sursa de informare strategica decurge din raporturile subsistemului cu piata din amonte (de furnizare interna si externa) in calitate de factor de cumparare. Aceasta pozitie ii permite culegerea de informatii utile atat pentru procesul de aprovizionare, cat si pentru activitatea de ansamblu a intreprinderii. Informatiile colectate de pe piata din amonte se pot adresa sectorului de desfacere-vanzari din intreprindere, celui tehnic si de productie, conducerii intreprinderii si se pot referi la: evolutia cererii si ofertei de produse, tendinte in evolutia viitoare a concurentei, evolutia preturilor etc. Prin natura informatiilor, subsistemul aprovizionare materiala poate contribui si la imbunatatirea performantelor tehnice si de calitate a produselor fabricate in intreprindere.

Rolul de subsistem cu participare activa la fundamentarea srategiilor de dezvoltare a intreprinderii se manifesta prin: elaborarea de strategii eficiente in cumpararea de resurse materiale si echipamente tehnice, elaborarea de strategii de actiune in raport cu furnizorii, adoptarea unei strategii si a unei politici eficiente in angajarea si formarea fortei de munca din domeniul aprovizionarii materiale etc.

Importanta subsistemului aprovizionare materiala si cu echipamente tehnice pentru activitatea intreprinderii decurge si din faptul ca, prin acesta se asigura resursele materiale a caror pondere in costul total al productiei este de peste 50%, in unele ramuri industriale depasind 80%. In economia tarilor dezvoltate se apreciaza ca, prin actiunea sectorului aprovizionare materiala se pot reduce costurile de productie cu circa 5-10%. Semnificatia sensului de actiune este relevanta daca avem in vedere ca intr-un orizont de timp definit (mediu sau lung) intre sursele potentiale de crestere a profitului reducerea costurilor va reprezenta o cale prioritara.

In literatura si practica de specialitate se apreciaza in tot mai mare masura ca activitatea de aprovizionare materiala reprezinta un "centru de profit" si nu unul de cheltuieli. Subsistemul aprovizionare materiala se manifesta ca "centru de profit" prin controlul pe care il poate avea asupra costurilor specifice, cum sunt: costurile de achizitie, costurile de gestiune, costurile suplimentare de prelucrare etc.

Actiunea subsistemului aprovizionare materiala a evoluat pe urmatoarele faze:

-faza de pasivitate in care activitatea de aprovizionare materiala este apreciata ca fiind subordonata sistemului productie;

-faza de autonomie in care aprovizionarea materiala isi elaboreaza strategii de optimizare la nivelul subsistemului propriu;

-faza de participare in care subsistemul aprovizionare materiala participa la eaborarea strategiilor generale de dezvoltare a intreprinderii;

-faza de integrare in care acst subsistem participa efectiv la fundamentarea strategiei de dezvoltare a intreprinderii; aceasta faza trebuie sa constituie obiectivul permanental oricarei echipe manageriale din intreprinderi.

2.2 Organizarea aprovizionarii

Oganizarea aprovizionarii tehnico-materiale trebuie astfel condusa incat sa contribuie la: asigurarea completa, complexa si la timp a unitatii economice cu mijloace de munca si obiectele muncii, asigurarea conditiilor optime de depozitare a resurselor materiale, alimentarea rationala a locurilor de munca cu resursele materiale necesare, utilizarea rationala a resurselor materiale, astfel incat sa se respecte normele de consum stabilite si stocurile de productie determinate.

Experienta practica, generalizata la nivelul teoriei de specialitate, evidentiaza urmatoarele sisteme concrete de organizare structurala a compartimentelor de aprovizionare materiala din intreprinderi:

-         sistemul pe grupe de activitati distincte;

-         sistemul pe grupe de aprovizionare-depozitare-control, utilizare resurse materiale;

Sistemul pe grupe de activitati distincte consta in departajarea procesului de aprovizionare pe principalele activitati componente in functie de natura, gradul de complexitate sau de omogenitate a acestora. Sistemul, cunoscut si sub denumirea de "functional", asigura o delimitare selectiva a activitatilor de prognozare-planificare-programare a aprovizionarii, de cele privind prospectarea, negocierea, contractarea, realizarea aprovizionarii, de urmarire, control, analiza si evaluare a acestuia, de depozitare-pastrare a resurselor materiale asigurate, de urmarire a modului de folosire a acestora pe destinatii de consum. Deci, sistemul presupune identificarea , delimitarea si gruparea activitatilor dupa aceste criterii si constituirea de grupe distincte care sa le realizeze calificat si operativ.

La nivelul grupei de plan se realizeaza activitati precum: prognozarea necesitatilor materiale, fundamentarea planurilor si programelor de aprovizionare, elaborarea bilanturilor materiale si a cantitatlor economice de comandat etc.

Grupele operative de aprovizionare se constituie, in principiu, dupa gradul de omogenitate sau de asemanare a resurselor materiale, componentii acestor grupe asigurand realizarea activitatilor care au in vedere contactarea surselor de furnizare, urmarirea derularii efective a procesului de formare a loturilor de furnizori, participarea la receptie-expeditie s.a.

Grupa depozitelor asigura primirea-receptia partizilor de materiale sosite de la furnizor, depozitarea si pastrarea integritatii proprietatilor fizico-chimice a resurselor, pregatirea si eliberarea in consum sau pe destinatiile de utilizare-valorificare a acestora.

Grupele operative si cele de depozite sunt asezate pe acelasi nivel ierarhic. Intre toate grupele compartimentului de aprovizionare se stabilesc relatii stricte de colaborare. Conducerea, coordonarea, corelarea si controlul pe ansamblul grupelor se asigura la nivelul sefului de compartiment.

Sistemul functional nu asigura abordarea unitara a procesului de aprovizionare in intregul lui, nu se asigura controlul eficient al utilizarii resurselor in raport cu destinatiile initial prevazute si consumurile specifice din documentatiile tehnico-economice ale produselor, nu ofera posibiltatea promovarii folosirii materialelor noi, inlocuitoare a celor refolosibile sau prevenirii consumurilor irationale.

Sistemul pe grupe de aprovizionare-depozitare-control, utilizare a resurselor materiale are in vedere constituirea de grupe de materiale in cadrul compartimentului in a caror atributie intra realizarea procesului de aprovizionare in intregul sau dupa o conceptie unitara. Ca urmare, fiecare grupa raspunde de asigurarea structurii materiale pentru care se formeaza de la fundamentarea necesitatilor , contractarea resurselor si pana la aducerea, gestionarea si controlul utilizarii acestora.

O importanta deosebita revine criteriului de constituire a grupelor in cadrul acestui sistem care poate fi omogenitatea resurselor, in functie de destinatia de utilizare. In acest sens se pot folosi 3 variante: pe grupe omogene de materiale, pe sectii consumatoare sau ca sistem mixt.

a) organizarea compartimentului pe grupe de aprovizionare-depozitare-control utilizare materiale omogene prezinta avantaje care sunt determinate de simplificarea si specializarea activitatii lucratorilor, ca urmare a numarului redus de materiale si implicit de furnizori pe o grupa. Sistemul prezinta ca dezavantaj faptul ca, pe plan intern, in cazul existentei unui numar mare de puncte de consum si a unei dispersii pronuntate a acestora pot aparea conditii care sa conduca la necorelarea aprovizionarii cu cererile pentru consum, cu productia.

Se considera ca acest sistem este cel mai indicat pentru organizarea interna a compartimentului de aprovizionare, datorita eficacitatii superioare in conducerea asigurarii materiale a unitatilor industriale.

b) organizarea pe grupe de aprovizionare-depozitare-control utilizare in functie de destinatia de consum a materialelor are in vedere unitatile in cadrul carora sectiile, atelierele si alte sectoare de activitate, prin profilul lor, consuma materiale distincte. In acest context se constituie grupe de aprovizionare in functie de destinatarul materialelor.

Un astfel de sistem prezinta avantajul ca asigura cunoasterea in detaliu, la nivelul fiecarei grupe, a necesitatilor de resurse materiale specifice sectiei pe care o alimenteaz, creeaza conditii pentru un control permanent si eficient al destinatiei de consum a materialelor, realizandu-se o mai buna corelare intre factorul de aprovizionare si cel de productie. Acest tip de organizare prezinta neajunsul ca, in frecvente situatii, nomenclatura materialelor pentru o sectie este foarte larga si implicit numarul de furnizori foarte mare, crescand astfel gradul de dificultate in coordonarea, desfasurarea operativa si urmarirea eficienta a procesului de aprovizionare la nivelul grupei constituite.

Aplicabilitatea variantei este limitata insa de numarul redus de unitati care indeplinesc conditiile cerute pentru implementare.

c) organizarea pe grupe de aprovizionare-depozitare-control utilizare in sistem mixt presupune constituirea de grupe care se vor ocupa cu asigurarea materialelor care prin natura lor formeaaza obiectul consumului numai in cadrul unei anumite sectii de productie si pe grupe de materiale asemanatoare, dar destinate consumului mai multor sau tuturor sectiilor din unitatea economica. Sistemul asigura imbinarea avantajelor primelor doua variante si eliminarea in mare masura a dezavantajelor care le sunt specifice.

In literatura de specialitate se prezinta si alte forme de organizare a compartimentului de aprovizionare materiala practicabile la nivelul marilor unitati (corporatii, trusturi etc.).

Forme de aprovizionare

Concretizarea relatiilor de aprovizionare presupune alegerea formei prin care se va concretiza procesul de aprovizionare propriu-zis: aprovizionarea de la furnizor unic sau nu, directa sau indirecta, pe baza de contract sau comanda etc.

Alegerea formei de aprovizionare se bazeaza pe analize diagnostic riguroase prin care sa se identifice oportunitatile fiecarei modalitati si mai ales posibilitatile firmei de a le valorifica. In asemenea analize preponderente vor fi criteriile economice, dar se vor utiliza si criterii de alta natura (sociale, politice etc.)

Aprovizionarea de la un furnizor unic-daca in general se recomanda sa nu se apeleze la un singur furnizor (pentru evitarea cresterii gradului de dependenta), exista situatii in care aceasta forma de aprovizionare este eficienta si anume: in cazul in care furnizorul detine monopolul tehnic in ce priveste fabricarea unui produs, daca un furnizor ofera un nivel de calitate, pret si service deosebit, in cazul in care se pot obtine reduceri de pret sau ale cheltuielilor de aprovizionare. Principalele dezavantaje ale unei asemenea forme de aprovizionare sunt imposibilitatea punerii in concurenta a furnizorilor si riscul de crestere a gradului de dependenta fata de furnizor.

Aprovizionarea de la mai multi furnizori-in vederea reducerii puterii de negociere a furnizorilor se recomanda aprovizionarea pentru aceeasi resursa de la mai multi furnizori.

Argumentele unei asemenea optiuni, ca si conditiile in care este eficienta sunt foarte diverse dintre care: se evita posibilitatea incetarii totale a aprovizionarilor in conditiile aparitiei unor situatii deosebite ( greve, incendii, faliment), se asigura punerea in concurenta a furnizorilor (obtinerea unor preturi mai bune, cresterea eforturilor de adaptare la cerintele consumatorului), etc.

Aprovizionarea directa-evita efectuarea unor cheltuieli suplimentare, cum ar fi comisionul perceput de intermediar pentru acoperirea costurilor si pentru obtinerea unui profit, permite o bune cunoastere a nevoilor consumatorului de catre furnizor respectiv a posibilitatilor producatorului de catre consumator etc.

Aprovizionarea indirecta-permite minimizarea stocurilor de productie prin cresterea gradului de siguranta a aprovizionarilor, prin nivelul cantitatilor cumparate de la producator de catre intermediar se asigura pentru acesta anumite oportunitati (reducerea costurilor, reducerea riscului desfacerii productiei), permite cresterea gradului de disponibilitate a resurselor, prin posibilitatea de amplasare a intermediarului in apropierea consumatorului.

In functie de implicarea intermediarului, aprovizionarea indirecta poate fi:prin tranzit organizat (presupune ca intermediarul sa participe numai la concretizarea relatiilor de aprovizionare in formule juridice, celelalte activitati-de plata si transfer a produselor-realizandu-se direct producator-consumator), prin tranzit achitat (presupune ca si plata facturilor sa se faca prin intermediar) sau prin depozit.

Aprovizionarea prin depozit-reprezinta aprovizionare prin angrosist si presupune ca pentru consumator intermediarul sa devina furnizorul. In acest caz toate activitatile: de concretizare juridica, de transfer a produselor si de plata se fac prin intermediar, de cele mai multe ori relatia producator-consumator, din punct de vedere formal, neexistand. Se recomanda in cazul unor comenzi reduse si/sau al unor produse care nu necesita o conlucrare deosebita producator-consumator. O forma particulara in cazul aprovizionarii prin depozit o reprezinta aprovizionarea garantata, caz in care intermediarul preia in totalitate sau partial functiile aprovizionarii: studiul pietei, depozitarea, optimizarea transportului etc.

Aprovizionarea pe baza de contract-contractul ofera o reducere a riscului in aprovizionare din punct de vedere cantitativ, calitativ dar si al conditiilor de aprovizionare; pe de alta parte, contractul reprezinta o dependenta fata de anumite clauze care incalcate provoaca efecte negative asupra consumatorului. Apare astefl imposibilitatea fructificarii anumitor oportunitati pe piata cum ar fi reducerile de pret, aparitia de noi furnizori etc.

Aprovizionarea pe baza de comanda are avantajul ca se pot negocia conditiile de aprovizionare in functie de situatia existenta pe piata la un moment dat; riscul mare consta in modificarea defavorabila a conditiilor care ar fi putut fi formulate in cadrul unor contracte la parametri mai favorabili-de exemplu cumpararile la termen-cand se incheie

un contract pentru aprovizionari care se vor face ulterior, dar in conditiile stabilite in prezent.

Aprovizionarea in comun are rolul de a permite obtinerea unor avantaje oferite de cresterea volumului si valorii aprovizionarilor: cresterea puterii de negociere, posibilitatea obtinerii unor rabaturi de pret, minimiarea cheltuielilor de transport etc.