Omagiu scriitorilordspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/9479/1/... · ET1TEB DE MfllHE Director:...

ET1TEB DE MfllHE

Director: ION CLOPOŢEL

Redacţia şi Administraţia:

BUCUREŞTI II, str. Chişinău, 12

Apare t r i m e s t r i a l în lunile Martie, Iunie, Sept. sî Decemvrie

F'rk

ANUL ÎS Trimestrul Ianuarie, februarie, Martie ÎS

no 1 (no 361 dela apariţie)

Omagiu scriitorilor Gheorghe Bariţiu, fon

datorul starului „Gazeta. Transilvaniei" înainte cu o sută de ani, aducea în prefaţa marei sale opere „Istoria Transilvaniei" următorul omagiu impresionant purtătorilor condeiului: „Dacă naţiunea română nu era recunoscută ca individualitate politică, ea se afla totuş în această fără (Transilvania) de atâtea veacuri în număr pre-ponderant, locueşte şi în Ungaria pe un teritoriu foarte întins. Se poate oare ca poporul acesta, vrând-nevrând, să nu fi avut nici o influenţă a-supra destinelor patriei comune ?...

De naţionalitate omogenă sau eterogenă, tot una, poporul, adică mai toţi locuitorii statului, erau consideraţi ca un material brut, în multe ţări curat ca sclav, căruia era pe-aci să i se nege şi sufletul omenesc.

Binecuvântată să fie ţărâna scriitorilor noştri... cari toţi au spart un drum larg, abia călcat mai înainte de către cineva din protopărinţii noştri, pe care acum ge-tieraţiunile pot înainta cu atât mai bine, cu cât izvoare istorice se deschid pe fiecare zi mai multe şi documentele se descoperă şi adună cu miile".

GEORGIE BARIŢ IU

ABONAMENT ANUAL:

Autorităţi, biurours, bănci . . 1500 L Societăţi culturale, şcoli . . 1000 L Liber-profesionişti 600 L Funcţ , studenţi, muncitori 500 L

în străinătate: dublu Abonamente se plătesc anticipat

©B.C.U. Cluj

Încălţămintea „DERMATA" Durabilă — E î t i n ă Elegantă—Higienică

PRODUSELE MARILOR UZINE: D E R M A T A S . A . C l u j

COZONACII zzzr— -— D^LÎCÎOŞli

n umaî cu F ă l i r ă d e A u r MOARA HERDAN

Produsele marilor uzine de Textile din Cehoslovacia să desfac direct la Bucureşti numai prin:

„ T e x t i l I m p o r t " Str. Câmpineanu, 35

Telefon 4.66,57 Telefoa 4.66.57

Mărfuri de calitate Serviciu culant "

O c u m p ă r ă t u r ă d e î n c e r c a r e v ă c o n v i n g e c ă c e l e s c r i s e m a l s u s s u n t f a p t e ! -I

Prefuri normale înlesniri de plată

• Blănuri fine aduse direct dela L I P S C A , găsiţi numai ia : BLĂNĂRIA VIENEZĂ A N D R E I F A R C A Ş | | |

Bucureşti — B-dul Regele Carol I Nr. 16 Telefon 4.98.74 — = — Telefon 4.98.74 C L U J — Piaţa Unirii No. 33 A t e l i e r s p e c i a l p r o p r i u

Păstrarea blănurilor contra moliilor pe timpul verii e o chestie de specialitate BLĂNĂRIA VIENEZĂ

A N D R E I F A R C A Ş Bucureşti I

B-dul Carol Nr. 16 CLUJ

Piaţa Unirii Nr. 33 V ă g a r a n t e a z ă d e p o z i t a r e a

î n c o n d l f l u n l e x c e l e n t e

S P E C I A L I T Ă Ţ I I N : Stofe, Mâtăsuri, Albituri

N U M A I LA M A R E A ŞI V E C H E A FIRMA

P O P P Ş I B U N E S C U STR. BARAŢIEI Nr. 2

T E L E F O N Î 3.85.04 3.30.78 B U C U R E Ş T I

CALEA PRIVITEI, 1Q7 T E L E F O N : 3.07.94

V i z i t a ţ i ş l c o n s u m a ţ i p r o d u s e l e b u f f e t e l o r

ti H E R D A N €€

CU 7 LEI TOTUL CURAT — EFTIN - BINE PREPARAT

V I N U R I ŞAMPANIE R H E I N A Z U G A

Str . G r l g o r l e M a n o l e s c u 10 -15 B U C U R E Ş T I - T e l e f o n 3 . 0 3 . 9 0

©B.C.U. Cluj

r ±-JT"Î

SOCIETATEA DE HAINE REVISTA SOCIALA CULTURALA

15 ANI DE PUBLICISTICA Nu fără emoţie intrăm într'al 13>-lea an de muncă. Ne păstrăm pe o linie con

tinuă, dictată de simţul răspunderii publicistice faţă de problemele Homâniei ieşită plină tle glorie spirituală şi mărire teritorială din crâncenul răsboi mondial.

Din ceasul dintâiu am simţit îndatorirea de a creea o înaltă tribună de des-bateye limpede, critică şi întinsă asupra celor mai grele dintre chestiunile sociale şi obligaţiunile culturale ale vremii.

De pe tribuna Societăţi i de mâine s'au putut rosti în liberă voie, degajaţi de prejudecăţile politice şi disensiunile personale, un riguros şi bogat mănunchiu de scriitori şi oameni de ştiinţă.

Un singur criteriu de selecţiuna ne-a călăuzit : valoarea articolelor, studiilor şi eseurilor. N'am admis subordonarea lor unor ambiţiuni trecătoare şi unor scopuri inferioare, de ordin empiric şi egoist, ci ne-am înălţat gândul şi cercetarea sus de tot, spre zările unde trebuesc continuu căutate posibilităţile de stră-htcire şi dăinuire ale patriei noastre unite şi poporului românesc.

Societatea de m â i n e a tinit şi solidarizat voinţele, a chemat la muncă şi deşteptat conştiinţele celor mai reprezentativi dintre oamenii condeitdui : citiţi sumarele grăitoare ale fiecărui sfârşit de an ! S'a impus ca factor de armonie şi colaborare frăţiască. A deschis drum larg tinerilor devotaţi studiilor grele : între 500 - 600 extracte, broşuri şi cărţi au văzut lumina tiparului graţie apariţiei Societăţi i de mâine. Numai noi ştim câte jertfe, sarcini şi eforturi ne-a costat încăpăţânarea înfruntării obstacolelor timp de 15 ani în viaţa tiparului i*omânesc !

Şi dârzenia aceasta ni s'a părut o necesitate în lipsa oricărei case de editură în metropola Transilvaniei libere.

Am stimulat un număr foarte mare de publicişti — poate am format chiar & seamă din ei — concentrându-i în investigarea realităţilor sociale. Tipăritura românească din nouile teritorii nu trebuia să continue a fi prada uşoară a literaturii facile, a poeziei şi prozei de valoare îndoelnică, a exclusivismului romantic antebelic, ci trebuia să intre cu o armatură ştiinţifică nouă în însăş reiata profundă a poporului. Credem, că am inovat ceva.

Am dat putinţa manifestării tuturor valorilor scrisului şi culturii. Am introdus o metodă urbană, suprimând invectivele şi duşmăniile mărunte. Societatea de mâine s'a impus îndeosebi prin oglindirea stărilor de viaţă

din toate colţurile de ţară, devotăndu-se mai cu seamă regiunilor celor mai ster-' pe şi mai vitrege pentru viaţa românului : Munţii Apuseni, Maramureşul, Clisu-ra bănăţeană, prin studii sociologice şi sociografice pe teren până la amploarea unor adevărate monografii sociale.

Pentru întâia oară Transilvania avea la îndemână o mare revistă de cercetări sociale vaste.

Si nu este număr de revistă în care să nu respire statornicul îndemn de a coborî jos de tot, în adâncurile vieţii ţărăneşti. E un devotament care acordă Societăţii de mâine un necontestat titlu de glorie. Stint anticipări recunoscute. Priviţi cursul zilei : o predominanţă pentru chestiunea agrară şi pentru ţăranul român. De 15 ani activăm în acelaş sens, ca o necesitate pentru prosperitatea statului român.

Nu numai că nu ne abatem dela conduita trecutului, ci înţelegem să cuprindem până în pânzele albe realitatea socială şi să formulăm soluţiunile cele mai potrivite şi mai rezistente ale refacerii şi consolidării românismului prin chemarea la viaţă şi progres a păturilor populare. Tratăm complexul problemelor sociale şi culturale până la extensiunea monografică. Pe rol sunt puse acum două : industrializarea agricolă şi sociologia şcoalei româneşti.

Suntem siguri, că adevărata intelectualitate românească ne citeşte, ne a-probă şi se strădueşte să-şi ofere concursul în împlinirea idealurilor sociale expuse aci fără subalternizări meschine, ci în mod limpede, cu o perfectă indepen-^ denţă spirituală, potrivit rezultatelor dobândite printr'o cunoaştere laborioasă şi onestă. TI TU POPA

©B.C.U. Cluj

FENOMENUL SOCIOLOGIC CONTEMPORAN Timp de două decenii s'au petrecut în mod repetat fenomene, cari permit o caracte

rizare a evoluţiei societăţilor umane. Dăm de un fir roşu care ne înlesneşte orientarea căutată. Răspântiile ce păreau că ne închid orizonturile, apoi sinuozităţile de mare amploare înscrise de grafica evenimentelor se risipesc în faţa tot mai lămuritei explicaţiuni asupra traiectoriei lucrurilor în noua perioadă.

Toate dibuirile iniţiale, toate silinţele dirijate, toate marile încercări ale diplomaţiei vremii de a cuprinde sbuciumul nepotolit al popoarelor şi de a stăpâni mijloacele de aşezare ale unei noi orânduiri sociale de oarecare stabilitate, au suferit un fiasco ce nu mai poate fi ascuns.

Poate fi neglijat aparatul pus teoretic la punct până la cea mai infimă prevedere al Societăţii Naţiunilor ? Desbătut, recunoscut, votat şi adoptat de aproape unanimitatea statelor globului. Şi cât de fragil s'a dovedit la cea dintâi probă de rezistenţă ! Cât de uşor a cedat faptelor împlinite !

S'au şters, ca nişte efigii învechite, anacronice şi inutile, parafele solemne, iscăliturile celebre, omologările răsunătoare. Somptuoasele conferinţe internaţionale, cu negocieri migăloase, cu pacte universale, regionale şi bilaterale, au stârnit doar iluzii optice, au fost curată vreme pierdută, osândite ca infructuoase şi stigmatizate ca risipitoare de energie.

Căci noi şi,noi focare de nelinişti au învăluit grandiosul palat al Păcii din Geneva, până în a-1 acoperi de uitare deabinelea.

A fost mai tare viaţa cu legile sale ascunse, categorice şi implacabile ca fatalitatea însăş.

Ce fel de dedesupturi misterioase au intrat în scena mondială şi au zădărnicit calculele raţiunii reci ? Ce s'a petrecut în subconştientul popoarelor ? Cum de nu s'au receptat la timp convulsiunile infrastructurale, preîntâmpinându-se răbufnirile vulcanice ?

Chiar dacă Societatea Naţiunilor ar fi dispus de îndestulătoare forţă reprimătoare — era vorba de o armată mobilă la dispoziţia ei ! — n'ar fi fost capabilă să înăbuşe lava clocotitoare, revărsată din sufletul încărcat al noroadelor cari au trecut prin chinurile războiuhii. Nu cu astfel de puteri coercitive s'ar fi astâmpărat vâlvătaia. Mijloacele pacificării trebuiesc surprinse în ordinea materială. Moştenirile războiului erau extrem de apăsătoare şi de complicate. Societatea Naţiunilor era un instrument prea greoi, prea puţin accesibil manevrărilor iuţi şi eficace. Nu deţinea elasticitatea şi sensibilitatea trebuitoare. Ritmul vieţii era altul

Mulţimile erau cuprinse de dorinţi noui, ardeau de nerăbdare să se situeze la un nivel de viaţă mai exigent, ca o răscumpărare pentru tot ce a îndurat în tranşee. Un potenţial de viaţă mai ridicat. Cu atât mai vie a fost această psihoză de agitaţie la popoarele învinse şi refractare supunerii la rigorile Genevei.

Intr'un astfel de mediu spiritual au luat fiinţă curentele ciudate de misticism cu adeziuni înflăcărate în spirit totalitar. Massele au consimţit cu inimă uşoară la încredinţarea sorţii lor în mâinile unor şefi ca Mussolini şi Hitler. Cuvântul de ordine era să se facă presiuni ho-tărîtoare asupra statului ca singurul în măsură să dicteze îndreptările.

Fenomenul acesta de delegare a puterilor asupra statului prezintă actualmente un caracter de necontestată universalitate. Indiferent de forma de stat şi de natura regimului, în ţările totalitare ca Sovietele, Germania şi Italia, deopotrivă ca. şi în statele de veche şi experimentată democraţie, se petrece fenomenul concentrărilor de puteri în mâna statului. Este un adevărat fin de siecle. Se încheie o epocă şi se ivesc zorii unei lumi noi.

Identificarea fenomenului persistent pe deasupra diversităţii aspectelor sociale, apa-riţiunea lui în aproape toate colţurile lumii, este un fel de revanşă a statului pentru capitulările, eclipsele şi nepăsările la care a fost constrâns în faza precedentă.

In linie generală am putea stabili următoarea lege de sociologie curentă a statului : în măsura în care massele populare, împinse de nevoi economice nesatisfăcute, exercitau presiuni tot mai stăruitoare asupra statului, ca să-şi ia în atribuţiunile sale sarcinile existenţii lor, în mod direct proporţional creşteau şi drepturile de intervenţiune ale statului în reglementări de orice ordine în raporturile sociale. Statul a fost învestit cu puteri aproape discreţionare.

4 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Lozincile sumare, extremiste, totalitare nu sunt decât expresiunea unei grabe în desăvârşirea concentrării puterilor în mâna statului.

Pentru a ilustra tendinţa aceasta generalizatoare, evoc aci următoarele declaraţiuni recente ale scriitorului american Upton Sinclair făcute unei reviste pariziene :

„Din clipa în care debarcarea unui pumn de emigraţi veniţi din Marea Britanie, din Ţările de Jos şi din Spania marca începutul istoriei noastre, n'am încetat să trăim într'o stare de luptă fără cruţare a tuturor contra tuturor, fiecare pornit să răpească celorlalţi tot ceeace era capabil să le smulgă. Este sistemul concurenţei, al târgului liber, al individualismului împins la extrem. In terminologia economistului, acest sistem este caracterizat „lais-ser - faire", adică orice individ e lăsat la propria sa soartă, cu scopul propus de a nu şovăi să folosească această libertate complectă pentru a răpi altuia cât mai mulţi bani. Urmările acestei lupte care durează de trei sute de ani au fost, că o minoritate a ajuns să strângă mulţi bani, că un număr mai mare de oameni nu posedă decât foarte puţin, şi că majoritatea nu are nimic".

Sunt deci trei sute de ani decând emigrantul european din Statele Unite a suferit rigorile concurenţii individualiste sălbatice. Cel tare a răzbit, cel slab a căzut fără milă. Acum însă „majoritatea nu mai are nimic" şi, fireşte, ea apelează la ocrotirea statului pentru a fi scoasă de sub imperiul „luptei fără cruţare a tuturor contra tuturor...".

Nici nu se putea o mai plastică prezentare a fenomenului sociologic contemporan, decât expunerea lui Upton Sinclair. Şi dealtfel, preşedintele Statelor Unite dispunea de puteri excepţional de sporite faţă de alte capete de stat.

Exemple avem încă destule la îndemână. » .; Fireşte, nu ne oprim aci. Scrutăm zările şi vrem să cunoaştem urmările legii sociologice. Ce anume aşteptăm ca aplicaţiune a ei în România ? Ca această nouă forţă consoli

dată a omenirii, statul, să aducă maximul de bine : să selecţioneze pe cei mai dăruiţi, pe cei mai creatori, pe cei mai buni, să dezarmeze sufletele ce colcăe în ură şi desbinare, să realizeze armonia şi solidaritatea socială, contribuind în mod şi mai eficace la întărirea şi coeziunea poporului român.

Altă supleţă, altă promptitudine, altă viociune în întrebuinţarea organelor centrale ale administraţiilor publice şi în mânuirea tezaurului.

In vremuri de depresiune economică şi de pericole externe oricare stat, indiferent de forma de guvernământ, face uz de delegaţiunile excepţionale cu care este învestit de către popor şi parlament.

Izbânda atârnă dela alegerea elementelor celor mai vrednice, mai capabile şi mai o-neste şi dela promovarea intereselor păturilor populare printr'un sistem de descentralizare efectivă.

Şi nu este vorba de o excepţiune în ce priveşte păturile pauperizate sau cu nevoi sporite de a apela la stat, ci în noua perioadă însuş marele capitalism a copleşit statul cu insistenţele sale cerând legi de protecţiuni şi nepregetând în tentativele îndrăsneţe de a şi—1 transforma în instrument docil şi exclusiv al lor. Statul a fost tentat la rându-i să planifice economia naţională, să standardizeze, să raţionalizeze, să taylorizeze capacitatea producţiunii.

In sistemul individualist sau în epoca neînfrânatei, „liberei concurenţe", capitalismul avea morgă de stăpânitor unic, de dictator al vieţii, neglijând pe ceilalţi doi factori : al muncii şi al consumaţiunii.

Tocmai pentru a brava exclusivismul liberalist al capitalismului şi-a legitimat raţiunea sa de a fi cooperatişmul. Dar fără succes, s'o mărturisim cu regret, până astăzi, djn insuficienţe cari trebuiesc combătute.

Pentru a pune o frână în excesele diverşilor factori ai economiei, şi pentru a garanta un echilibru ameninţat şi o unitate avariată, cedând şi presiunilor tuturora asupra sa, deci, după această învestitură voluntară şi suverană de arbitru suprem, mai e de mirare, că statul a îmbrăţişat formele concentrării masive, nu numai pentru a face faţă fabricării de muniţiuni şi arme reclamate de pericolele îngrămădite la frontierele tuturor ţărilor, ci şi pentru o coordonare a activităţilor în aproape toate domeniile de ordin public şi particular — mai ales în cele ale finanţelor şi producţiunii ?

Cât va dura această perioadă, nu se poate preciza. Este însă sigur, că după cum indivi-

5 ©B.C.U. Cluj


dualismul liberalist a alunecat în excese, cari au impus alt sistem social, tot astfel fenomenul concentrărilor exclusive de astăzi în mâna statului — justificat de momentul de faţă — este o expresiune ce marchează o transiţie spre o lume medie, în care planul general să existe, dar să se poată afirma şi iniţiativele de valoare ale particularilor. Sbuciumul profund se va linişti generând alte forme de viaţă ale umanităţii: mai perfecte, mai sănătoase, mai echitabile.

In faza actuală stăm sub puterea unei legi sociologice de caractere foarte precise, pe deplin şi pregnant reliefate. Atârnă de supleţa dirijării în direcţiile utile, strict cerute de clipa istorică, pentruca marile puteri de cari dispune statul să-şi vădiască roadele aşteptate. Cu asemenea mijloace superioare poţi înfăptui binele cu mult mai repede, după cum şi răul pândeşte mai aproape. Alegerea inteligentă a celor capabili şi dăruiţi cu simţul certitudinii în prevederile optime, este arta artelor în zile ca acestea. Din unirea voinţelor tuturora, din selecţionarea elementelor celor mai grele şi luarea colaborărilor celor mai nimerite, să zidim digul cel mai rezistent contra furtunilor din afară, asigurând unitatea neştirbită a statului şi prosperitatea mulţimilor harnice. ION CLOPOŢEL

RÂNDURI PENTRU UN CÂINE Şi-a fost aşa... ca m noaptea de

învierea Domnului, când toată suflarea creştinească se umple de bucurie şi de nădejdea mântuirii, să fii lovit atât de păgân, de picioarele unor suflete atât de cucernice.

Te-am văzwt, sărmane, ieşind val-vârtej pe uşa bisericii, întocmai ca o mingie de foot-băU. Dacă n'ai fi chelălalt, te asigur, că te-aş fi luat şi eu drept o mingie, ceva mai mult, că asist la un mateh de foot-ball. Dar asta încă nu-i nimic! Tu n'ai auzit, sau n'ai înţeles, când am voit să-ţi w i apărarea, ce s'a vorbii pe socoteala ta:

— Ietă-ie, Doamne iartă-mă .'... javra dracului!

Sau: — Auzi jigodia! Ce vrei să ne

spurce învierea ?... Şi vezi ? Ori cât de mult m'ar fi

durut durerea ta, oricât de mult •m'ar fi impresionat blândeţea ochilor tăi, chiar după ce primiseşi loviturile, te'ntreb şi eu acuma: Ce cântai tu acolo ? Nu ştiai că e Casa Domnului Iisus Cristos, care a pătimit şi a înviat pentru mântuirea şi fericirea oamenilor ? Nu ştiai că a-colo vin numai cei cu sufletul cucernic, să se bucure în toată voia de iertarea păcatelor şi că altuia nu-i este iertat să se înfrupte din această bucurie ? Ce păcate grele, sau ce nădejde te mâna pe tine spre acest lăcaş, câine mic şi prost ? Tu nu ştii că omul este egoist chiar şi în prinosul unei recunoştinţi ?

Ai înţeles, cumva, glasul blând al clopotelor şi la chemarea lor, ai pornit-o de prin uliţele depărtate să înfrunţi orice primejdie, şi uimit să vezi mântuirea oamenilor şi învierea Domnului ? Ţt-aA tălmăcit, tu, simbolul luminilor mici-tremurătoare cari trceau din mănă'n mână înmul-ţindu-se tot mai mult, răspândindu-se prin întunerecul străzilor până ce întreg oraşul lua aspect de sărbătoare? Şi la strigarea, de veci, a tot Stă-pânitorului: „Veniţi de luaţi lumină", te-ai repezit şi tu pe uşa bisericii, flămând de această necesitate universală ?... Ce te-a împins pe Une la o

aşa grozavă nesăbuinţă ? Tu nu ştiai că oamenii în fericire, ca şi în nenorocire, sunt exclusivişti şi că nu vor, —cu atât mai mult când e vorba de un bine, de o bucurie, — să şi-o împartă cu alţii, nici chiar între ei, şi că de foarte multe ori pentru o imaginară fericire, se luptă, se bat şi se ucid între dânşii ?... Ge-aâ căutat, tu, acolo, câine mic şi negru ca o pată pe conştiinţele luminoase, tocmai în noaptea învierii, când sufletele se a-propie mai muit de Dumnezeu ?

Eşti tu atât de inteligent încât să fii înţeles: Şi via veni vremea când toată făptura se va bucura". Şi ai crezut că a sosit vremea? Şi îţi închipui că vor lăsa oamenii vre-odată celorlalte vieţuitoare această libertate?

Ce naiv eşti! Nu ştii că oamenii neagă celorlalte

animale orice posibilitate de inteligenţă, de gândire ? Şi şi-o neagă chiar între ei ? Unii altora ? Nu ştii, iarăş, că omul trăeşte în dauna tuturor celorlalte vieţuitoare ?

In adâncul vremurilor, au fost a-nimale cu mult mai mari, mai puternice... şi omul le-a biruit, le-a supus, le-a exterminat. Cum crezi, tu, că a putut el birui în această luptă dacă nu ar fi fost superior ? Şi în ce crezi tu că, într'adevăr, constă a-cea&tă superioritate ? In milă, în dragoste, în bunătate ? Nu! In egoismul, în brutalitatea, în răutatea lui. Acestea i-au ascuţit conştiinţa de „element superior", şi dârz, a putut să atace, să se apere, până a ajuns să stăpânească focul, apa.

Şi acum vii tu să te înfrupţi din a-ceastă bucurie ?...

Oamenii, îşi închipue că tu eşti bun numai atâta vreme cât îi poţi apăra de primejdii, mai ştiu, iarăş, că pielea ta se poate transforma în foarte- căutată „piele de mănuşi" ; dar că ai avea un suflet... că ai însemna ceva în scara evoluţiei speciilor, nu pot şi nici nu vor să ştie. Voluntar, uită că la început „totul a fost una". Chiar dacă citesc în cărţile sfinte că „orice făptură e voinţa şi creaţia lui Dumnezeu", crezi, oare, că din asemenea spuse, îţi vor da

şi ţie un locşor, unde liber să-fi a-duci prinosul de mulţumire şi recunoştinţă — printre dânşii — de a te fi născut ?...

Ce prost eşti, tu, câine mic! Sau ai vrut să arăţi- că într'ade

văr Dumnezeu înviază în fiecare an, fiecare primăvară în floarea proaspăt mirositoare, în frunza ce mijeşte şi care în curând va doini, în fluturul ce-şi tremură argintiul în aurul soarelui, în iarba ce şi-a aninat în vârfuri diamante de rouă, în piculinele fermecate ale păsărilor, în frământarea tăinuită a gâzelor, în toată flora şi fauna asta terestră ?...

Ce greşeală! Nu! Pentru oameni, înviază nu

mai Dumnezeul care a pătimit pentru păcatele lor şi le-a iertat păcatele! Aşa dar, dacă te mai dor, încă, loviturile, iartă-i şi tu.' Dacă un Dumnezeu a (trebuit să sufere sălbăticia oamenilor, pentru mântuirea şi fericirea lor, ce înseamnă câteva lovituri de picior, sau două perechi de mănuşi din pielea ta ?... Tu nu vezi, nu înţelegi că omul s'a ridicat de-asu-pra lui Dumnezeu ?...

A>!.. Ştiu ce vrei să-mi spui. Că totuş, au fost oameni cari v'au Studiat, v'au înţeles şi v'au imortalizat. Mari artişti şi poeţi, cari pentru virtuţile voastre, v'au ridicat de-asupra superiorităţii oamenilor: Grigore Alexandrescu în: „Câinele Soldatului"; celebrul penel al lui Grigores-cu; genialul Lord Byron şi încă mulţi alţii... Aceştia, înisă, au fost cei mai mari naivi copii ai neamurilor. Dar tu, ia pildă dintr'o istorioară scrisă în „Cartea de cetire" din clasa Ul-a primară, cum un călător uitându-şi punga cu bani, câinele acestuia sare înaintea calului să-şi oprească stăpânul, să se întoarcă şi să-şi ia banii. Omul crezând că ia turbat, îl împuşcă ! Ia pildă... şi să ştii de la mine, că orice intenţie de bine este pedepsită... şi să nu mai îndrăsneşti să crezi cfi Dumnezeu trăeşte până şi'n cugetul fiinţei taie; câine mic şi prost ce eşti. Locul tău e la -S. P. A. — să nu spun hingheri, — şi nu la biserică. CONST BARCAROIU

6 ©B.C.U. Cluj

Răspuns la ancheta şcolară a revistei „Societatea de mâine"

Problema şcolară la noi e deosebit de arzătoare din cauza lipsei unei politici şcolare bine determinate. Fiecare guvern a avut politica sa şcolară, făcând experienţe pe sute de mii de tineri, târându-i când în-tr'o parte, când într'alta.

S'a crezut că o creare masivă de scoale — mai ales secundare şi normale — e o binefacere pentru ţară. Am ajuns astfel ca la un moment dat Bucureştii aveau mai multe licee decât Parisul. Numărul absolvenţilor de scoale nbrmale se ridicase la 6000 pe an, imposibil de întrebuinţat faţă de sărăcia budgetelor noastre.

înmulţirea şcoalelor secundare nu contribue la ridicarea culturală a neamului în măsura sacrificiilor. In adevăr, nivelul lor devine mult mai scăzut. Crearea fără măsură de şcoli a atras la un moment dat numirea de profesori nepregătiţi, cari au nenorocit generaţii întregi de elevi din gimnazii pierdute priri vreo comună rurală cu mulţi electori guvernamentali. Pe de altă parte, nevoia şcoalelor de a se ajuta din taxele elevilor a făcut ca de multe ori să se ţină seama şi de aceste taxe în judecarea elevilor, şi deci — fatal — a condus la o apreciere mai indulgentă.

Ne trebuesc scoale primare de trei ori mai multe de cîte avem. Dar avem de două ori mai multe licee de cîte ne trebuesc. Elevii vin în licee nu îndeajuns de selecţionaţi. (Şcoalele trebuesc umplute şi texele sunt trebuitoare!). Aceasta aduce pagube elementelor bune. care se pierd în massa mediocrilor şi care nu pot face progresele, pe care suntem în drept să le aşteptăm, din cauză că sunt înecate în nivelul general, mediqcru, al clasei. Iar, după bacalaureat, toată această mare de tineri cu diplome se îngrămădeşte la universităţi. Acum câţiva ani, universitatea din Bucureşti era a doua din Europa, ca populaţie şcolară. Avem unul din procentele cele mai ridicate de studenţi universitari din lume. Dacă s'ar urmări numai cultura, lucrul ar fi deosebit de îmbucurător. Din păcate, marea majoritate urmăreşte o diplomă de pe urma căreia să câştige o pâine. Se naşte astfel un proletariat intelectual foarte îngrijorător.

Pentru a ajuta cu adevărat la promovarea culturei româneşti, prima condiţie e să avem în] vedere o cultură adevărată, nu o spoială de faţadă, care ne înşeală şi ne face mai mult rău decât bine. Deci: şcoală serioasă. Scoale primare mult mai numeroase, cu învăţători bine pregătiţi şi bine plătiţi, ca să poată fi modele în satele lor, din toate punctele de vedere. Reducerea numărului liceelor teoretice şi admiterea în liceu după o examinare conştiincioasă a aptitudinilor intelectuale ale copiilor. Din economia uriaşă rezultată prin micşorarea numărului liceelor, se pot crea în câteva centre mai însemnate, cu profesori selecţionaţi, internate în care elevii să fie bursieri, pe bază de merit. Se dă astfel putinţa elementelor valoroase şi sărace să vină la învăţătură. înmulţirea liceelor practice actuale şi schimbarea radicală a programelor lor: îndrumare temeinică şi efectivă spre viaţa practică: meşteşuguri, comerţ, agricultură, menaj. Ce rost au şcoalele actuale „practice", în care nftimărul orelor de curs teoretic e întreit ca acele al

orelor de aplicaţii practice? O absolventă de şcoală de menaj cunoaşte azi câteva noţiuni de limba franceză, dar pierde ori ce dragoste de a fi în adevăr o gospodină — chiar bine plătită, căci socoteşte umilitor să fie în subordine. Pentru a da tărie şcoalelor practice, statul ar trebui să înfiinţeze premii pentru cei mai buni absolvenţi: împrumut pe termen lung de 10—20 anH, fără dobândă, de capital necesar pentru începerea comerţului sau meşteşugului, împărţire de pământ fără arendă pentru absolvenţii buni ai şcoalelor de agricultură. Evident, toate aceste avantagii se pierd de îndată ce tânărul părăseşte viaţa strict practică. Regulamentar ea acestor premii poate ţine seama de imperativele naţionale şi de grija ridicărei păturei sărace, pentru a crea o pătură mijlocie puternică şi sănătoasă, indispensabilă consoli-dărei ţărei noastre.

Principii analoage trebuesc aplicate şi pentru studiile superioare, în particular cele universitare: burse în căminuri pentru elementele bune, care reuşesc la concurs. Obligarea studenţilor bursieri de a pune preocuparea pentru pregătirea lor ştiinţifică pe pr i mul plan. Un student care vrea să fie cu adevărat bine pregătit şi să dea maximul de folos ţărei după ieşirea din şcoală, nu poate avea — materialmente — mult timp pentru alte preocupări de cât cele ştiinţifice. Toate posturile din administraţii, învăţământ, justiţie, etc, ar trebui ocupate numai pe cale de concursuri corecte. Iar pentru profesiile liberale, mai ales medicina şi farmacia, statul poate acorda premii elementelor bune, ca să aibă fonduri de instalare.

Dar reforma capitală a învăţământului nostru ar trebui să fie instaurarea unei politice şcolare unitare, neînrâurită de schimbările politice şi condusă după câteva principii generale intangibile. In privinţa aceasta, opera şcolară a lui Spiru Haret este extraordinară. El a dat învăţătorului o bună stare şi o autoritate în sat, care e o armă de preţ în combaterea analfabetismului. împrejurările de după răsboiu au pus din nou pe învăţător în inferioritate socială, este timpul să i se redea rolul şi prestigiul. Bine înţeles, înaintările în grade ar trebui legate de o constatare obiectivă a descreşterei analfabetismului în regiunea fiecăruia. Nu examenul teoretic este criteriul activităţii şi folosului ce-l aduce un slujitor al şcoalei de orice grad, ci dragostea de carte pe care a inspirat-o elevilor şi concetăţenilor, promovarea vie-ţei culturale, etc.

Intre reformele binefăcătoare ale lui Haret, a fost şi aceea a trifurcărei cursului superior al liceului. învăţământul matematicei pus la temelia secţiunei reale a dat roadele cele mai fericite. Gândirea matematică deprinde pe elevi cu rigoarea judecăţii, cu exactitatea, cu autocritica, cu respectul absolut al adevărului, cu simţul proporţiilor exacte între diferitele manifestări fizice, sociale sau morale din univers. Aceasta conduce la o armonizare a însuşirilor sufleteşti, armonizare la care elevii cu alte predispoziţii pot ajunge prin studiul clasicismului. învăţarea limbilor străine nu poate decât să ajute la desvolta-rea armonică a sufletului copilului. Dar, bine înţt- %

7 ©B.C.U. Cluj


Ies, nu trebue exagerat în sensul unei extinderi prea mari a studiului limbilor străine în paguba cunoaş-terei fenomenelor esenţiale ale vieţei fizice, naţionkde şi sociale în care trăim.

Tocmai din această cauză, e bine ca tinerii români să-şi facă studiile cât mai complete şi cât mai temeinic în şcoalele noastre de toate gradele. Numai astfel, fondul lor sufletesc se încadrează în toate, amănuntele cu viaţa ţării noastre. După ce această contopire s'a făcut, după ce tân\ărul poate avea o judecată proprie independentă, el poate urma cu cel

mai mare folos studii de specializare în străinătate. El poate compara atunci diferitele organizaţii şi mentalităţi, le poate raporta la stările de la noi şi face astfel o operă folositoare de îmbogăţire a patrimoniului nostru naţional prin experienţa străinătăţii, fără a aduce inovaţii nepotrivite cu evoluţia nioastră istorică şi cu spiritul neamului nostru.

PETRE SERGESCU Profesor la Universitatea din Cluj

Corespondent al Academiei Române

PE DRUMURI TRANSILVĂNENE Ultimii ani au pus în circulaţie o nouă noţiune,

bineînţeles nouă numai pentru ţara noastră, unde abia acum, după 20 de ani de viaţă românească organizată unitar politiceşte, încep să se statornicească aşezările şi să-şi găsească temeiuri puternice toate eforturile noastre, individuale sau colective. E vorba de turism, de această minunată delectare a omului în mijlocul naturii, cunoscut până acum, pe meleagurile noastre de baştină, sub denumirea de drumeţie.

Anii din urmă însă, încetăţenind termenul de turism au adus un elan deosebit în lumea tineretului nostru, care a ajuns la un adevărat cult pentru natură şi pentru sporturile ce pretextează evadarea în natură. O mulţime de societăţi turistice s'au înfiinţat, altele vechi şi-au mărit cadrele şi au luat un nou avânt, realizând case de adăpost, drumuri, poteci, marcaje, pe înălţimile trufaşe ale pământului românesc.

Drumeţia, fie că o faci numai pentru plăcerea de a pribegi în voe pe drumuri colbăite sau prin câmpuri şi păduri, fie că ţi-o prilej ueşte pasiunea pentru ski sau vânătoare, rămâne un blazon, un semn >de distincţie tălmăcit prin înrâurirea pe care minunile dumnezeirii o au asupra sufletului celui rătăcit în natură.

Dar, drumeţia poate fi şi un admirabil prilej de a cerceta stări sociale, de a descoperi frumoase tradiţii autohtone, elemente de etnografie şi folklor.

Aşa, semnatarul acestor rânduri, pornit să bată unele colţuri ale Ardealului, a avut destule surprize, unele plăcute, altele prea puţin, văzând, la faţa locului, lucruri de care statisticele şi datele oficiale sunt streine cu totul, şi asupra cărora e greu să te informezi de departe.

La întretăerea celor două drumuri, artere de seamă în viaţa economică a regiunii Munţilor Apuseni, a drumului dinspre Arad cu cel ce vine din inima Ţării Moţilor, dela Abrud, ne-am oprit câteva zile, numai din7 interesul pe care îl purtăm acestei regiuni, prin satele căreia răsună de-o-potrivă cântecul melodios al fluerului şi sforăitul electoral.

Ţara Moţilor, care începe aci, la Brad, cu gospodării curate, pentru a se termina în satele de munte cu bordee oribile, unde se cuibăresc familiile mizere, roase de foame şi de sifilis, a fost întotdeauna o vacă de muls pentru cei ce s'au erijat în protectori ai re-

giunei. Sunt multe cazuri când „protectorii", adică cei ce au cerut în dreapta şi în stânga milostivire pentru populaţia de aci, au ajuns să-şi realizeze averi fabuloase.

In acel sat, fost capitală a Zarandului, unde moţii dela Buceş aduc cheresteaua s'o încarce în vagoane, aducând tot odată şi frumoasele lor costume de lână, cu pălăriuţe negre,' rotunde, şi cu cisme, — mi-am amintit de un „protector", cred că ultimul, al Ţării Moţilor, care compromite acest costum băştinaş, purtându-1 prin ministere, pela fabrici, instituţii, unde cere pentru Moţi. Omul e compromis destul, din cariera sa electorală, ca să mai poată cineva crede în onestitatea sa. Se numeşte Pătrunjenaru, mi-se pare, şi a fost cândva, nu demult, cismar.

Aici, la Brad, comună de frunte, cu liceu şi judecătorie de Ocol, nu bănuieşti o clipă că te afli în Ţara Moţilor. E alta atmosfera în satele din jur; însă, cu aceasta nu mai puţin te cuprinde tristeţea când vezi că aici, în inima unui ţinut pur românesc, s'a abdicat atât de repede dela tradiţiile vieţii săteşti, pentru a se adopta un gen aparte de mahala provincială.

Poate faptul că Bradul e înconjurat de mine, de o industrie minieră, să fie întrucâtva pricina. Poate. Oricum, e de menţionat că nu există, ca pe valea Jiului, de pildă, o clasă minieră. Muncitorii de aici sunt în majoritate ţărani, cari împacă munca câmpului cu practica minieritului.

Şi nu e acesta lucrul cel mai grav, adică abdicarea dela tradiţiile de secole ale satului. Politicianismul de după răsboi a exploatat nu numai votul universal, cumpărându-1, sau abuzând de împuternicirile pe care le-a oferit câtorva acesta. El a secătuit ca o secetă bogăţiile naturale ale regiunei. Veţi vedea azi, în locul falnicelor păduri de stejar, renumite, tristul peisagiu al munţilor goi, unde a început să sălăş-luiască pustiul. Pădurile Zarandului s'au prăpădit.

Setea exploatatorilor a mers până la adevărate acte de vandalism în privinţa aceasta. S'au tăiat păduri de stejar tinere, sau alteori s'a ales fir de fir lemnul de o anumită grosime, distrugându-se o bună parte din pădure cu tăerea lui.

Dar, acestea sunt numai câteva din realităţile ce ni s'au înfăţişat într'un scurt itinerariu... turistic.

VLAICU BARNÂ

©B.C.U. Cluj

ai „\$o£Cetătu d& fndtfte" Damtmle Director,

Văzând că insistaţi să răspund interesantului d-voastră chestionar şi doriţi, cu tot dinadinsul, să pătrundeţi, prin ancheta propusă, în adâncul şcoalei, în care — evident — se plămădeşte aloatul societăţii de mâine şi se frământă soarta neamului, m'am executat.

Am însă, o temere — cred justificată —- că instituţia şcolară n'are, în aceste momente de convul-siuni generale, liniştea cuvenită, pentru a întreprinde prefacerile radicale, la care, cu mult curaj şi entuziasm, vă gândiţi. Muncitorii şcoalei vor avea ei — în această epocă, pe care o străbatem — răgazul de a medita asupra profundelor modificări, şi de a răspunde întrebărilor, prin care voiţi să stimulaţi pe toţi intelectualii la rezolvirea problemei axiomatice : ,,că problema şcoalei este chiar problema culturii" ?

Noi credem, că numai, atunci, o astfel de anchetă va fi încununată cu succes, când toţi factorii competenţi îşi vor concentra forţele, întru rezolvirea problemei.

O ACŢIUNE VIE PE TEREN Autoritatea şcolară a întreprins, în câteva rânduri,

anchete de felul acesta, trimiţând chestionare slujitorilor şcoalei, ale căror răspunsuri le-a strâns şi le-a legat în valoare, îmbogăţind arhivele şi bibliotecile ministerului de resort.

Desigur, nu la o perspectivă asemănătoare — puţin consolatoare — vă gândiţi. Voiţi o acţiune vie, pe teren; nu o literatură de odihnă.

Oricum s'ar fi procedat, însă, nu se poate tăgădui că n'a străbătut şi printre zidurile şcoalei noastre, câte o adiere de vânt răcoritor — în curs de o jumătate de veac; şi, că nu şi-a făcut drum o umbră de curente pedagogice; ba, putem zice, că s'a dat o luptă dârză, împotriva rutmii şi obscurantismului.

PILDA PROFESORULUI FERRIERE O iniţiativă proaspătă şi mai vioaie, adausă la ce

s'a făcut până acum, este, fără îndoială, necesară şi în nota timpului; totuşi, afirmaţiunea d-voastră, că : „şcoala de astăzi mai degrabă condamnă spiritele la pasivitate, prin vinovatele absenţe dela cea mai elementară pedagogie" trebuie dozată, cu o mai vădită rezervă. Nu este rău, că veţi împlini făgăduinţa : „de a da pe faţă, rând pe rând, racilele învăţământului improductiv, amorf şi dezolant, birocratic şi pasiv, rutinier şi opac"; — şi mai mult, că „mentalitatea aceasta — adică cea veche — trebuie să dispară, pentru a face .loc consacrării pe deantregul menirilor superioare ale catedrei". Dar, pentru ca această critică — foarte aspră — să aibă rezultatele aşteptate, aţi găsit, aţi întâlnit pe acei soli de bună credinţă şi, de înfăptuire a şcoalei visate ? Entuziasmul d-voastră, — ajuns până la paroxism — de a transforma şcoala, îl înţeleg, şi-mi permit a-1 asemăna cu acela al lui Ad.Ferriere, doctor în sociologie, directorul biroului internaţional al şcoalelor nouă,

profesor la şcoala ştiinţelor educaţiunii (Inst. J. J. Rousseau) din Geneva. Acest specialist a publicat, la 1920 o carte, — de un interes deosebit — un apel, adresat părinţilor şi autorităţilor, intitulat „Trans-formons l'ecole". — Depot Central de librairie S. A.. Bale. Paginile alarmante ale acestui autor — tech-nician în ale reformei şcolare — m'au pasionat, ca să nu zic, că m'au fermecat; şi, totuşi, n'aş putea spune, ce răsunet au avut, în m'assele largi ale societăţii, oricât de pregătite se arătau, pe drumul reformei.

Incontestabil, că discuţia transformărilor priveşte, mai întâiu,. şcoala în general; şi, pe urmă şcoala, în special, adică, în ce ne priveşte pe noi. Cu toate că se susţine, că prin şcoală poţi schimba o societate, nu e mai puţin adevărat, că societatea caută să aibă şcoala ce-i convine.

SOCIETATEA ŞI ŞCOALA Istoriceşte vorbind, popoarele, care au jucat un rol

însemnat, în viaţa omenirii, şi-au creat aşezăminte de învăţământ, după necesităţile şi firea lor. Când se vorbeşte de şcoala egipteană, greacă, romană, franceză, engleză, americană, etc. nu înţelegem, că fiecare din naţiunile enumerate şi-au întemeiat şcoli, potrivit caracterului lor distinctiv ? Şcoala egipteană a fost stăpânită de un spirit religios, propăvăduit de dascălul-preot; şcoala grecească a fost condusă de filosofi, cu sisteme diferite : socratic, platonic, peripatetic, epicuraic, stoic — sisteme, care introduceau în spiritele şcolarilor discuţiuni ciudate, asupra sofismelor, dilemelor, dialecticii ş. a.; şcoala romană, dimpotrivă, avea un caracter practic, învăţându-se elemente de agricultură şi principii de drept, pe temeiul cărora Romanii au guvernat toată lumea veche, cucerită de bravii legionari. Se cunoaşte revoluţia, introdusă de filosofii greci în spiritele şcolarilor romani, când aceştia au fost uluiţi de sofismele meşterilor pedagogi greci.

Spre a deosebi cele trei şcoli: franceză, germană şi engleză, se povesteşte următoarea anecdotă, caracteristică : S'a instituit un concurs, între trei candidaţi, absolvenţi ai celor trei şcoli, având, ca temă : elefantul. Silindu-se fiecare să exceleze, s'a înarmat cu mijloacele, pe care le credea mai eficace. Candidatul german a cerut să intre într'o bibliotecă, să consulte cărţi şi să facă citaţiuni; cel francez şi-a proptit fruntea pe mâini, şi a început să făurească, din senin, o frumoasă compoziţie; iar, cel englez a cerut să meargă într'o grădină zoologică.

Profesor la catedră 35 de ani, şi alţi 5 în administraţia şcolară, dacă aş fi întrebat, ce parte caracteristică are absolventul român, n'aş putea răspunde.

Poate nu e de prisos a aminti, aici, şi o altă constatare, de care nu ţin seamă, încă, tratatele de pedagogie, dar, care trebuie să fie discutată, dacă nu, acum; cel puţin pe viitor. Vin împrejurări excepţio-

9 ©B.C.U. Cluj


nale, în care conducătorii statelor n'au timpul să mai ia în considerare principiile pedagogice, oricât de cunoscute şi aprobate ar fi fost ele în trecut; fac din ele tabula rasa şi impun pedagogilor ad-hoc măsurile ce le convin. Mussolini, Hitler, Stalin şi Ataturc nu vor fi influenţând, cu nimic, mersul şcoalei ?

NE LIPSESC APOSTOLII Repet încăodată, şcoala noastră n'a fost şi nu este

străină în ale pedagogiei. Sunt tratate de pedagogie, care se învaţă, în şcoală, avem reviste, care sunt în curent cu curentele cele mai noui pedagogice; învăţământul nostru primar şi secundar sunt familiarizate cu o întreagă terminologie didactică, din această ramură; însă, ceeace ne-a lipsit şi ne lipseşte, încă, este pleiada de apostoli, cari să aplice, pe teren, postulatele pedagogice. Nu le aplică, nu pentrucă nu le cunosc, ci pentrucă cer o muncă mai grea, şi cu mult mai istovitoare, decât a considera catedra, ca orice funcţiune; aşteptând, cu nerăbdare să sune ora, ca să părăsească clasa şi pe elevi.

Cine dintre membrii corpului didactic, nu discută şi aprobă şcoala activă — şi încă activă, nu numai în zidurile instituţiei, ci şi în afară de ele — şi despre metodul direct, socratic şi mai ştiu eu care? S'a vorbit în congrese şi în alte întruniri, cu caracter didactic, despre „şcoalele Montessori; de şcoalele Dr. Decroby; de şcoala în aer liber; de şcoala americană, care face minuni în educaţia tineretului; dar, ne întrebăm, cu multă părere de rău, unde sunt acele adorabile Casc dei Bambirii ale doctoriţii din Roma, care a reuşit să creeze paradisul copiilor ? Fapte, nu vorbe.

Să îndrăznim a spune adevărul. Este o racilă a-dâncă în învăţământul nostru : Cei inteligenţi vor- f besc în congrese şi ocolesc catedra, refugiindu-se în I administraţia şcolară; iar, cei proşti trag brazdă grea, / expuşi, la fiece moment, să fie dojeniţi de cei refu-j giaţi, că n'au tras-o birie.

Numai aşa se explică întâmplările şi protestele părinţilor — mai cu seamă în învăţământul secundar — că astăzi nu se mai învaţă carte.

STÂRPIREA ANALFABETISMULUI După această introducere explicativă — pentru

care cer indulgenţă d-lui director, mă încerc să răspund — destul de succint — unor întrebări, aducând şi unele motive.

Schimbând ordinea, încep cu analfabetismul. In urma constatărilor făcute de organele compe

tente, avem trebuinţă de încă 25-30.000 învăţători, pentru completarea tuturor posturilor, ca să poată fi primiţi şi ţinuţi, în şcoală, toţi câţi au vârsta cuvenită; păstrând proporţia, ne lipsesc şi localurile cerute. Consecinţa firească e, că, în măsura, în care statul va introduce în bugetul ministerului educa-ţiunii naţionale sume mai mari, va scădea şi procentul analfabeţilor, ţinând seamă, că iniţiativa particulară, în această direcţiune, este cu totul neputincioasă.

Bineînţeles că se mai cer şi alte condiţiuni, pentru stingerea analfabetismului. Obligavitatea să nu fie o literă moartă a legii, ci să fie aplicată, cu cea mai mare rigoare. Amenzile şcolare să fie încasate înaintea oricărui impozit de organele fiscului. S'au comis, uneori, adevărate crime, când au intervenit cir

culari de iertarea amenzilor, socotindu-se aceasta, ca o reclamă, că se vine în ajutorul ţăranilor.

Evident, că un învăţător harnic, doritor de a scoate pe sătenii săi, din întunerecul trecut, poate să obţină rezultate strălucite, în curs de 25-35 de ani, dacă este lăsat, în pace, şi dacă lui îi convine postul ocupat. Cu cuvântul şi cu exemplul, luminătorul satului, după un timp oarecare, nici nu mai are trebuinţă, de a recurge la impunerea amenzilor şcolare; dimpotrivă, odată convinşi sătenii de binefacerea cărţii vor cere ei înfiinţare de posturi şi ridicare de localuri, în care să fie adăpostiţi copiii lor. Din fericire, se găsesc regiuni din ţară, în care au dispărut analfabeţii, veghind la mersul bun al şcoalei, înşişi părinţii, cei mai apropiaţi şi mai buni controlori şi inspectori ai învăţământului. Multe comune, din Ţara Bârsei, pot servi de model, în această privinţă, deşi Românii mai au de luptat, pe terenul instrucţiunii, până ce vor fi, la acelaş nivel, cu Saşii.

IMPRODUCTIVII DAU DIRECTIVE Mai este o racilă, de care am mai vorbit: recruta

rea personalului de control, nu dintre membrii cei mai merituoşi, ci dintre aceia, cari, folosindu-se de diferite mijloace, de multe ori reprobabile, fug de catedră şi se aruncă în administraţie, ocupând posturile de onoare şi conducere. Este imoral şi dezolant, ca, tocmai cei mai improductivi, la catedră, să dea directive în conducerea instilaţiilor şcolare. Crudul adevăr, că cutăruia ,,i-a servit catedra numai ca un punct de sprijin, în viaţă" ar trebui să nu se mai audă — adevăr, constatat pentru toate gradele de învăţământ : primar, secundar şi universitar.

O PROBLEMA PERIFERICA Cu referire la atârnarea între societate şi şcoală,

nu putem spune, că această problemă n'a intrat în preocupările atmosferei şcolare. Membrii corpului didactic au discutat necesitatea legăturii între familie şi şcoală; legătură, care — trebuie să mărturisim multă vreme n'a existat. Cât timp, învăţământul public a fost cu totul gratuit, părinţii multor elevi nici nu ştiau, unde le este şcoala, necum să ia contact cu profesorii. Cel mult, dacă se interesau de soarta fiilor lor, când erau eliminaţi, pentru vreo abatere, sau rămâneau repetenţi.

UTILITATEA COMITETELOR ŞCOLARE Dela înfiinţarea Comitetelor Şcolare, cancelaria

şcoalei a luat contact mai frecvent cu familia, care, acum, a început să se plângă, că taxele şcolare sunt împovărătoare. Deşi învăţământul primar este scutit, totuşi sub diferite forme, se încasează sume modeste — benevole —, care sunt supărătoare pentru mulţi părinţi. In învăţământul secundar — astăzi, în parte plătit — când directorul şcoalei este întâmpinat, din partea părinţilor, că taxa este prea mare, el motivează cuantumul, calculat de înşişi reprezentanţii părinţilor, aleşi de adunarea generală a comitetului, potrivit diferitelor necesităţi şi cheltuieli, ce nu mai revin Statului, ci Comitetului.

Această instituţiune, de după războiu, a dat un mare sprijin material — şi nu arareori şi moral — întregului învăţământ românesc. Fiind, la început de funcţionare, era natural, ca legiferarea şi regula-mentarea Comitetelor şcolare să sufere modificări.

10 ©B.C.U. Cluj


continue, pânăce se va ajunge la o formă definitivă. Dacă, în unele cazuri, gestiunea a lăsat de dorit, dacă, uneori, s'a ivit câte-un conflict între corpul profesoral şi Comitetul şcolar, aceasta nu însemnează, că noul aşezământ e de vină şi că ştirbeşte suveranitatea profesorală autonomă şcolară. Când direcţia şcoalei şi întregul corp profesoral sunt, la înălţimea chemării — respectându-se pe sine şi păstrând raporturile demne, cum se cer unui corp luminat — ce ştirbire de autoritate se poate produce ? In discu-ţiunile Comitetelor şcolare, care reprezintă familia şi societatea, se pot desbate, nu numai chestiuni de gospodărie, referitoare la venituri şi cheltuieli, ci şi chestiuni, de ordin didactic, care dovedesc o atâr-nare reciprocă între societate şi şcoală.

Se poate, oare, tăgădui, că, graţie fondurilor strânse de Comitetele şcolare, s'au ridicat adevărate palate, pe care nu le-ar fi putut construi Statul, nepermi-ţându-i bugetul său, întotdeauna şubred şi deficitar. Nu numai întreţinerea şi ridicarea localurilor a căzut în sarcina comitetelor şcolare, ci şi înfiinţarea de catedre şi plata profesorilor, ceeace a adus o mare înlesnire promovării învăţământului, deşteptând şi în sufletul cetăţenilor mândria, că copiii lor nu frecventează o şcoală de pomană. Cetăţeanul englez a zis, întotdeauna, că plăteşte învăţătura copilului său. pentru ca să aibă dreptul să se amestece în conducerea şcoalei.

Că se vor fi făcut şi abuzuri; că şi contabilitatea a lăsat de dorit — de altfel, ca în toate ramurile —; că nu toţi gestionarii au fost la înălţimea lor; aceste păcate nu pot dărâma sau slăbi o instituţie, care a adus atâtea foloase.

Este just, a înregistrat şi observaţiunea următoare, referitoare la iniţiativa, de a contribui la ajutorarea materială a şcoalei.

In vechiul regat, s'au strâns sume masive pentru ridicarea construcţiunilor şcolare, pe când în provinciile unite, băierile pungii fiind mai strânse, nu s'au putut dovedi atâtea inimi mărinimoase, întru ajutorarea şcoalei, accentuând cazul, că nici nu s'au găsit atâţia înstăriţi, ca în vechiul regat. Să nu uităm, că ardelenii nu s'au sfiit să motiveze; destul am susţinut şcoala noastră naţională, în timpul stăpânirii maghiare, când am făcut mari jertfe, ca s'o salvăm; a-cum, s'o creeze şi s'o întreţină statul român.

ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRACTIC La întrebarea, câtă parte să rezervăm şcolilor prac

tice, într'un plan general de învăţământ, cred, că nu se poate răspunde, decât pe baza experienţii făcute şi a rezultatelor obţinute.

Pletora absolvenţilor de liceu şi a bacalaureaţilor — fiind sau nefiind în stare să termine studiile universitare, — a devenit un balast pentru statul nostru, care a creat slujbe de prisos, contribuind, prin aceasta, la secătuirea veniturilor ţării, care puteau fi utilizate, mai cu folos, în alte direcţiuni.

Este adevărat, că, în timpul din urmă, s'au înfiinţat şi şcoli comerciale şi de meserii — inferioare şi superioare — cărora, acum, de curând, li s'a dat numele de licee, pentru ca, sub această denumire, să poată atrage un număr de şcolari, cari erau destinaţi liceelor. Intr'o ţară, „eminamente agricolă" — aşa se numia odată — n'au lipsit nici şcolile de agricultură, care au reuşit să aibă şi o academie de înalte studii — despre care s'a zis, că, deşi a funcţionat 70

de ani, n'a izbutit să-şi arate roadele binefăcătoare. Cunosc absolvenţi ai şcoalei de agricultură, cari, ne-făcând nici o ispravă, în ramura lor, s'au refugiat în administraţia financiară, sau în alte specialităţi, ocupând locurile celor ce li se cuveneau şi le meritau.

Tot cam aşa, se întâmplă şi cu absolvenţii altor şcoli practice.

Regret, regret foarte mult, se plânge un bun prieten al meu, care a sacrificat timp şi bani, — întemeind şi conducând cel mai bun cămin de ucenici, din Capitală, că şcolile de meserii nu dau ţării patronii aşteptaţi, ca să poată scăpa ţara de meşteşugarii străini. Acest fruntaş, creat şi ridicat prin sine însuşi, lucrând multă vreme, în ţări străine, îşi dă seama, ce însemnează o şcoală practică şi, cu multă bunăvoinţă, ia parte la orice mişcare, ce tinde a îmbunătăţi starea meşteşugarilor români; dar, rămâne adânc mâhnit, că absolvenţii şcolilor de meserii şi ucenicii noştrii nu îmbrăţişează, cu dragoste, meseria lor, şi când li se oferă ocazia, fug de ea.

Singurul remediu — forţat — ar fi, ca cel puţin* de aci încolo, să nu mai fie admis nimeni, în altă ramură, decât în aceea, în care şi-a făcut pregătirea; adăugindu-se şi condiţiunea, ca, la îmbrăţişarea unei cariere, să se examineze vocaţiunea fiecărui începător, ,,ca să fie popă, numai cel ce calcă a popă". Exa-minatorul-psiholog, ştiind că îşi ia mare răspundere, să cerceteze, cu răbdare aptitudinile celui ce intră într'o şcoală, sau într'un atelier.

AVEM PUŢINI FILOSOFI ŞI OAMENI DE CULTURA ÎNALTA

Ce loc să dăm învăţământului filosofic ? . Cred, că în programele actuale s'a acordat acestui învăţământ o întindere suficientă; atârnă, însă, de modul, cum se predă, în cursul secundar, rămânând, ca cei înclinaţi spre meditaţiuni filosofice să-şi desă-vârşască studiul, la universitate. In cursul liceal, nu poate fi vorba de speculaţiuni metafizice şi transcendentale, ci de analiza fenomenelor sufleteşti, referitoare la inteligenţă — raţionament, atenţiune, memorie, asociaţiunea ideilor — la voinţă, sensibilitate şi alte fenomene, observate de fiecare profesor la elevii săi, şi pe urmă strânse şi clasificate de specialistul catedrei — filosoful (iubitorul de înţelepciune). Nu înţeleg, să se înveţe, pe din afară, studiul psihologiei — după un anumit text. Aş merge aşa de departe, în această privinţă, încât aş interzice întrebuinţarea manualului de filosofie. Cel ce simte, în adevăr, devotat acestui studiu va citi tratate desvol-atte şi va căuta să intre în cercul fisolofilor, cari se pretind gânditori aparte, fiind, ca număr destul de restrâns.

MAIORESCU, HARET, CONTA Trebuie să recunoaştem, că filosofi şi oameni de

cultură înaltă, în general, sunt puţini, aşa că şcoala noastră românească nici nu poate avea pretenţia, că a scos, la iveală, un număr remarcabil. Deaceea, este şi greu a da ca exemplu oamenii iluştri ai şcoalei noastre de ieri. Afară de Haret, care, pe drept, a fost numit omul şcoalei, cunoscându-o, într'adevăr, din fundament, ca unul ce o servise, mai înainte de a fi ministru, ca inspector general, putem aminti pe Titu Liviu Maiorescu, filosof ilustru şi întemeietor de şcoală, dela care au ieşit mulţi adepţi, cari ilustrează

11 ©B.C.U. Cluj


astăzi catedre universitare; apoi, pe Dimitrescu-Iaşi (Coco), colaboratorul lui Haret, la legea instrucţiunii.

Intre marii gânditori şi filosofi se numără, cu vrednicie, V. Conta, ale cărui scrieri au fost traduse în limba franceză.

INDIVIDUL GÂNDEŞTE INTR'O SINGURA LIMBA

întrucât învăţarea limbilor străine prejudiciază toridul cultural al tineretului ?

Este o întrebare, la care nu este uşor, de dat un răspuns. Dacă se are în vedere, mai mult vorbirea şi mai ales pronunţarea unei limbi străine, desigur că e recomandabil să se deprindă cineva a rosti o limbă străină, din frageda copilărie; însă, în cazul acesta, este incontestabil, că fondul cultural-national sufere o atingere oarecare, ţinându-se seamă de ceeace susţine psihologia, că individul nu gândeşte decât într'o singură limbă. Şi atunci, se pune o altă întrebare; în ce limbă e de preferat să gândească tânărul ? In cea maternă, sau în cea străină ? Răspunsul îl dăm indirect.

S'au făcut observaţiuni, nu tocmai măgulitoare, la adresa unora dintre fiii boierilor noştri, cari pronunţau foarte frumos limba franceză, în care şi gândiau; pe când ei simţiau oarecare dificultăţi în exprimarea limbii materne. Tot aşa s'a constatat cu fiii bucovinenilor, basarabenilor şi ai câtorva ardeleni, cari pronunţau mai corect limba germană, rusă şi maghiară.

DE CE AVEM DESORIENTAŢI ? La ce vârstă e recomandabilă continuarea studiilor

în străinătate ? Deoarece, astăzi, putem fi mândri cu promovarea

studiilor universitare, la noi, în ţară, nu trebuie să se pună nici o grabă la continuarea studiilor în străinătate; cel mult, dacă ar fi vorba de o specialitate, care la noi ar fi în prima fază de desvoltare, ar putea fi admisă această grabă. Tineretul să dea dovadă de seriozitate şi de sârguinţă, mai întâiu în ţară, şi numai după ce s'a distins, în studiul şi specialitatea sa, aici, e recomandabil să continuie perfecţionarea în străinătate. Câţi studenţi universitari n'au cheltuit şi n'au sărăcit pe părinţi, stând, vreme îndelungată în oraşele apusene, fără să ajungă la nici un rezultat ?! Nu arareori, nici bursele statului n'au fost mai norocoase.

Cât despre părinţii, cari îşi trimit copiii să urmeze cursurile secundare în străinătate, comit o mare gre-şală, căci aceşti tineri întorcându-se în ţară, se găsesc desorientaţi, neavând nici colegi, cu cari să fi petrecut, pe băncile liceului, cei mai frumoşi ani din viaţă.

SA PROCEDAM SOCRATIC Am crezut, că e mai nimerit să încheiu cu punc

tul întâiu, din anchetă : „Cum s'ar putea recruta o adevărată intelectualitate din păturile sărace ale poporului" ?

Este, desigur, o legătură între întrebarea aceasta şi cele următoare: reglementarea burselor; acordarea ajutoarelor şi funcţionarea internatelor; precum şi selecţionarea şi susţinerea la universitate a elementelor distinse; şi, apoi, găsirea de plasamente la terminarea studiilor.

Este raţional — credem — să procedăm în rezol-virea tuturor problemelor sociale şi culturale — ca şi

în toate — socratic : dela cunoscut, la necunoscut; dela aproape, la departe. Cu alte cuvinte, dela ceeace am făcut, la ce n'am făcut; şi, dacă n'am făcut, să facem. Numai cu vorbe, tânguieli, critici şi disperări, nu realizăm nimic; nici să nu căutăm a rupe, totalmente, cu trecutul. Intre generaţiunile, ce se succed, trebuie să fie o legătură şi-o transiţie, fără sguduiri.

Nu încape îndoială, că nu poţi recruta o adevărată intelectualitate — deşi, mai întâiu, trebuie să ştim ce este o adevărată intelectualitate — din păturile sărace ale poporului; dacă n'ai la dispoziţie mijloacele necesare, pentruca elementele superioare să fie ajutate, de a trăi, într'un mediu civilizat şi cult. Mizeria nu permite promovarea acestor elemente, constatate superioare prin probele cele mai raţionale, aşa, că odată ce s'au găsit inteligenţe de nădejde, din care se pot recruta conducătorii de mâine, statul e dator să facă sacrificiile cerute, pentruca acei intelectuali să-şi desăvârşească pregătirea. Ceeace cerem este un ideal, care, cu greu, se poate atinge.

Ce s'a făcut, până acum, în această direcţiune ? Am fi nerecunoscători, dacă am îndrăzni să susţinem, că pătura conducătoare s'a desinteresat, cu desăvârşire, de elemente, alese de şcoală, din păturile sărace ale poporului. Bursierii internatelor, dela liceele din Capitală şi provincie, sunt dovada cea mai convingătoare, de binefacerile ajutorului de stat, lângă care s'au alipit fundaţiunile mărinimoase, contribuind, în măsură apreciabilă, la educaţiunea şi instrucţiunea tineretului, din care s'au recrutat bărbaţi distinşi, în toate ramurile de activitate, înălţându-se unii, până la treapta de miniştri şi prim-miniştri. Cuvintele, a-tribuite lui P. Carp, că : românul se naşte bursier, trăieşte funcţionar şi moare pensionar, îşi au şi ele rostul lor.

Prin urmare, nu se poate afirma, că n'au fost ajutate elementele sărace — dar eminente —• începând dela şcoala primară, până la universitate. Că s'ar fi putut face şi mai mult, rămâne o dorinţă, de realizat, pe viitor. In acordarea burselor, se vor fi comis şi oarecare greşeli; însă, în majoritatea cazurilor, s'a procedat, cu multă dreptate, până la înfiinţarea Că-minurilor, de după Unirea cea Mare.

IN AJUTORUL CELOR DOTAŢI Este prilejul, de a discuta şi modul şi condiţiunile,

în care se vor acorda bursele şi ajutoarele, pe viitor. Oricât de defectuos ar fi concursul, nu se găseşte un alt mijloc de clasificare şi selecţionare, mai bun decât examenul, cu condiţiunea, de a se lua toate măsurile de imparţialitate, ştiut fiind, că nimic nu revoltă mai mult sufletul, decât nedreptatea vădită, ce se face, uneori, concurentului. In cazul, când concurenţii, la burse sau ajutoare, sunt la distanţe mari, se poate face alegerea şi după certificatele de studii, care se prezintă comisiunii respective; însă, se ştie bine, că notele dela şcoli diferite, nu reprezintă acelaşi coeficient de cunoştinţe, aşa că nota bine, dela un liceu, poate valora cât foarte bine, dela alt liceu, ceeace, desigur, este un mare inconvenient, într'o clasificare, pe care comisiunea se sileşte a o face, cât se poate de justă.

Au fost multe discuţiuni şi critici, în privinţa chipului, cum au funcţionat căminurile, după reîntregirea neamului. In clipele de mare entuziasm, atât statul, cât şi judeţele, şi chiar câţiva dozatori particu-

12 ©B.C.U. Cluj


lari, au venit în ajutorul tineretului, ca să-şi poată continua studiile, la universitate, simţindu-se, la început, lipsă de intelectuali, pentru împlinirea golurilor, în diferitele ramuri de activitate. Poate că era firesc să se facă greşeli, la primirea studenţilor în căminuri, în care au intrat şi cei chemaţi şi nechemaţi, până ce s'au luat măsurile de control. S'au găsit interni, fără nici un ros t : unii, cari dispuneau de mijloace materiale; alţii, cari, ani de zile, nu prestaseră nici un spor la studii, iar, alţii, cari terminaseră, de mult studiile, şi totuş mai locuind în căminuri, ca licenţiaţi şi chiar cu carieră formată. Pe lângă aceasta, din cauza lipsei totale de supraveghere, în căminuri se puneau la cale greve şi bătăi, care turburau şi împiedecau frecventarea cursurilor universitare.

Tocmai aceste aglomerări, însoţite de desordini, aduc în discuţiune, chestiunea internatelor, în general. Internatele, pe lângă unele avantaje, prezintă şi oarecare lacune, evidenţiate, mai cu seamă, de medici: deprinderi, interzise de-o educaţiune serioasă, şi neaplicarea mijloacelor de profilaxie. Educatorii

englezi combat dormitoarele cu interni numeroşi, şi recomandă internatele, după sistemul pavilionar.

REÎNFIINŢAREA ŞCOLII NORMALE SUPERIOARE

Plecând în discuţiunile noastre, totdeauna dela ceva cunoscut şi mai ales dela ceeace am avut — cu x-ezultate bune — şi, pe urmă, am părăsit, e prilejul să amintesc, că, în locul căminurilor, ar fi bine să ne întoarcem, în ce priveşte pregătirea profesorilor secundari, la reînfiinţarea Şcoalelor Normale Superioare, care au dat învăţământului românesc membrii cei mai distinşi — şi, nu numai învăţământului secundar; ci şi celui universitar. Bine înţeles, că în astfel de şcoli pregătitoare, nu s'ar primi decât numărul necesar, recrutat din elementele cel mai distinse.

Asemenea şcoli speciale — superioare — se pot înfiinţa şi pentru pregătirea magistraţilor.

Bursele şi ajutoarele să fie acordate cu condiţiunea, ca sumele cheltuite să fie restituite, după un t imp oarecare.

Prof . 1. Clinciu

BISERICILE DE LEMN Înălţate pe culmi de dealuri ple

şuve sau pitite printre goruni bătrâni, bisericile de lemn, ce se armonizează aşa de bine cu peisagiul românesc, în cât par o creaţie a

\naturei, sunt totuşi singurele monumente religioase, ce reprezintă mai evident arta populară românească. Ori câtă apropiere li s'ar găsi cu surorile lor din fiordurile Norvegiei ori din sătucurile slove-en dela poalele Tatrei,t bisericile

T de lemn au totuşi prin forma lor \ echilibrată, prin cerdacul cu cres

tături în lemn, prin clopotniţa lor apropiată celei de apărare a răzeşilor, prin acoperişul piramidal notele caracteristice ale unei arhitecturi aparte, ce aparţine geniului artistic românesc. S'au făcut studii interesante şi savante asupra lor, toţi recunoscându-le originalitatea şi frumuseţea lor arhitectonică. Cu toate că anumiţi scriitori streini au căutat să atribuie aceste creaţiuni artistice poporului maghiar, importanţa lor din punct de vedere artistic a rămas necontestată. D. Prof. Coriolan Petran, în studiile sale asupra bisericilor de lemn din judeţele Arad şi Oradea, a com

bătut cu competenţă pretenţiile ori confuziile voite asupra paternităţii acestei arte religioase. Bisericile de lemn din tot cuprinsul Transilvaniei sunt creaţiunile geniului artistic românesc şi după părerea mea cu mult mai valoroase de cât arhitectura bisericilor de zid ori de piatră, cari au adunat sub firma artei bizantine, — deci nu românească — influenţe armeneşti, ruseşti şi sârbeşti.

Şi cu toate acestea, bisericile de lemn, cu care alt popor s'ar mândri şi ar căuta să le păstreze ca nişte comori de artă, sunt lăsate în părăsire, ori distruse de către o mentalitate curioasă ce s'a încuibat în poporul nostru. Bisericile de lemn sunt privite ca o dovadă de sărăcie. Sătenii caută să scape de ele, strâng ban lângă ban, cu pantahuzele acelor munteni, care cu-treeră întreaga ţara, cer subvenţii ori îşi vând votul, pentru a-şi dă-rîma bisericele de lemn şi a le înlocui cu construcţii de cărămidă, in toate stilurile, sau fără nici unul, biserici ce par atît de streine peisagiului românesc.

Am văzut anul trecut pe valea

Crişului la marginea judeţului Arad, — la Tălăgin de pildă — biserica de lemn într'adins lăsată să se părăginească, înlocuită cu o hidoasă construcţie, fără nici un gust. Şi câte de acestea, de o frumuseţe rară îşi trăesc ultimele zile, în aşteptarea târnăcopului distrugător, fără ca cineva să protesteze, şi — ceiace e mai trist — fără nici un interes, din partea forurilor bisericeşti şi cu complectul desinte-res al comisiilor monumentelor istorice ori ale naturei.

In ritmul cu care s'a pornit distrugerea acestor frumoase monumente de arhitectură românească, nu va trece mult, până vom ajunge să le căutăm prin fotografii sau în muzee.

Oare nu s'ar putea sfătui popo-renii credincioşi, să-şi ridice biserică de zid, — dacă vor — alăturea de cea de lemn, fără s'o distrugă pe cea de lemn, care s'ar da în păstrarea străjerilor, premilitarilor ori căminurilor culturale?

O iniţiativă în acest sens, e aşteptată atât timp cât nu-i prea târziu.

MARCEL OLINESCU

• •

13 ©B.C.U. Cluj

Sugestii pentru formarea unei elite Răspuns la ancheta propusă de grupul de cerce

tări al „Societăţii de mâine", asupra problemei şcoa-lei româneşti.

1) Cum credeţi d-voastră că ar putea fi recrutată o adevărată intelectualitate din păturile sărace ale poporului ?

Nu sunt dintre aceia care cred că „ţărănimea" are o comoară de virtuţi ascune, ce ar constitui un izvor de preînoire a neamului, dacă s'ar utiliza. Din mărturia celor ce s'au cufundat în viaţa lor şi ne-au adus probe din sufletul lor, reese limpede şi neîndoios, că ţăranii au aceleaşi defecte ca şi târgoveţii. Bună starea, cultura aşa zisă orăşănească nu au adăugat nimic, de cât puţin ridicol în vorbă şi în port, la mentalitatea şi sufletul rural. Putem să le clădim băi şi căminuri culturale, să-i dresăm să meargă în pas de paradă, să facă „drepţi" şi să „salute", cu aceasta nu vom atinge de cât „suprafaţa".

Se înţelege că prin aceasta nu vrem să zicem că o asemenea cultură ar fi cu totul inutilă. Rezultatele ei însă vor fi târzii, vor rămânea multă vreme o pojghiţă subţire peste experienţa milenară a primitivului. Deci nu putem aştepta crearea unei elite intelectuale a neamului, de azi pe mâine, din această cultură pripită a „masselor ţărăneşti".

Dar, spontan în ţărănime ca şi în burghezime apare un număr destul de mare de „copii privilegiaţi", prevăzuţi, de la natura lor cu care s'au născut, cu acea măsură a raţiunii, cu acel tact al omului subţire şi acea lumină în senzibilitate ce caracterizează fiinţele de calitate, acele din care s'a născut în toate vremurile, aristocraţia adevărată a neamurilor.

Aceste firi excepţional înzestrate trebuie să le depistăm în păturile populaţiei sărace de la ţară ca şi de la oraş. Aci trebuie să mă opresc pentru a însemna spiritul obiectiv al ştiinţii, la acei ce au întocmit ancheta „Societăţii de Mâine", care nu au făcut deosebire între păturile sărace ale populaţiei după mediul rural sau urban unde se găsesc. Totul e ca această vigoare şi vitalitate originară să nu se irosească în zadar, căci dacă ea e perpetuată, în condiţii prielnice, va promova la conducere şi va selecta o elită intelectuală adevărată.

Care ar putea fi condiţiile prielnice pentru perpetuarea calităţilor înăscute ? întâi convingerea că asemenea calităţi nu se pot creia artificial. Deci pri-

^ ma şi poate cea mai importantă acţiune în acest proces, trebuie să fie selectarea naturilor superior înzestrate din zorii vieţii. Aceasta, ar reveni de sigur în primul loc ca o datorie şcolii, dacă ea ar fi organizată aşa cum cere ştiinţa şi cum ,ne-o arată d. D. Trost în articolul său din „Societatea de Mâine", (Anul XIV, No. 4, 1938).

Selecţiunea făcută, fie şi în condiţiile defectoase de azi, nu trebuie să se refere numai la rezultatele şcolarităţii şi notele la studiu, să nu fie acestea singurele criterii, ci să fie complectate printr'o fisă ţinută la zi, regulat şi continuu în timpul şcolarităţii, arătând prin fapte şi observaţii puterea de iniţiativă, de invenţie, de imaginaţie, precum şi calităţile voinţei în comportamentul copiilor în şcoală şi în afară de şcoală.

Cu acest material uman trebuie să se prezinte învăţătorul, la revizoratul său, unde o comisie pentru burse şi ajutoare, alcătuită din autorităţile şcolare, asistate de un psiholog specialist, să verifice si să controleze fişele făcute empiric de învăţător, să facă o a doua selecţie mai severă şi mai ştiinţifică, apoi să cheme pe cei aleşi astfel, la o examinare rapidă, care să se adreseze calităţilor naturale ale copilului, iar nu cunoştinţelor şcolare, faţă fiind şi învăţătorul spre a discuta şi a lămuri cu dânsul puncte ce nu ar părea clare sau juste.

Cum prevedeţi reglementarea burselor, funcţionarea internatelor şi acordarea ajutoarelor?

Voi recomanda formarea unor fonduri locale şi regionale, de burse şi ajutoare, în primul loc. Am cercetat izvorul şi alimentarea acestor fonduri atât în ţări mici şi foarte civilizate, cât şi în posibilităţile noastre româneşti, din activitatea mea scurtă şi trecătoare pe la căminurile zise culturale şi vetrele satelor.

Dacă oamenii au căderea de a constata cinstea, corectitudinea şi dreapta întrebuinţare a fondurilor, contribuţia lor benevolă şi după putinţă este asigurată. La aceasta se poate adăuga cu mult folos şi prisosinţă, contribuţia plăşii şi a judeţului, cu singura condiţie de a se asigura controlul riguros al autorităţilor superioare şi stabilirea unei mânuiri a banului corectă până la centimă. în folosirea fondurilor. In fine vărsământul subvenţiei statului pentru burse să nu se facă într'o hazna comună, ci în caseria fiecărui fond comunal, local regional, iar mânuirea lor, tot după norme şi regule precise, iar nu după bunul plac şi prubuluirea capricioasă a unor foruri misterioase, ale căror dreptate şi nepărtinire este atât de des supusă criticilor amare şi îndoelii, producând descurajarea, scepticismul contribuabililor şi strângerea baerilor pungii donatorilor. Se înţelege că metoda nu este încă destul de obiectivă spre a înlătura cu totul posibilitatea greşeielor.

De aceia am găsit foarte bună ideia Profesorului Nicolae Iorga de a împărţi cursul liceal în două: cele patru clase de liceu inferior, care trebuie să fie şi o şcoală de cultură elementară necesară ori cărei generaţii care se ridică, dar şi un laborator de experienţă umană, în care să se observe şi să se experimenteze aptitudinile copilului în lucru şi în viaţa sa şcolară şi extra şcolară, în joc, în felul său de a munci, în relaţie cu viaţa din recreaţie, cu mediul social şi familial, cu disciplina şcolară, şi cinstea sa camaraderească, corectitudinea sa în chestii de bani, fie în mânuirea fondurilor proprii, fie în aceea a fondurilor ce le sunt încredinţate pentru operele şi instituţiile particulare: echipe, asociaţii sportive sau literare, excursii, etc

In Olanda selecţiunea se face în mod provizoriu în asemenea gimnazii, închipuite de Profesorul N. Iorga şi care la ei se numesc şcoli medii. Elevii care au terminat şcoala primară sunt selecţionaţi, cam în felul ce am arătat. Ei sunt distribuiţi, parte în licee pro-oriu zise, parte în asemenea şcoli medii. Dar selecţiunea aceasta nu este definitivă şi fără de recurs. In consiliile destul de frequente în care se discută mentalitatea şi aptitudinile generale ale copilului *

14 ©B.C.U. Cluj


sunt chemaţi şi părinţii, nu numai ca nişte condamnaţi care trebuie să asculte sentinţa fără trimitere a dascălilor şi autorităţilor de tot felul ce alcătuesc acest consiliu, ci pentru a se sfătui cum e mai bine pentru viitorul copilului. Acolo însă acest curs mediu al liceului nu este numai un stadiu de selecţiune pentru diploma de bacalaureat, cum ar fi la noi cursul inferior al liceului. Şcoala medie este o pepinieră, de unde se recrutează elevii pentru institutele şi şcolile industriale, comerciale, agricole, etc. Până la absolvire fie care este supus unor cercetări statornice spre a li se descoperi aptitudinile reale şi a fi îndrumaţi în conformitate cu vocaţiunea lor. Dacă unii se dezvoltă mai încet, dar dovedesc la anumite momente ale creşterii, aptitudini intelectuale necontestabile, ei au dreptul să treacă în licee fără a-şi pierde bursa pe care au căpătat-o pentru şcoala medie. Tot astfel acei ce realizează făgăduinţele din şcoala primară şi dela examinarea pentru înscriere în liceu, căpătarea bursei, pot trece imediat sau la absolvirea celor patru clase de gimnaziu, în şcoala medie sau în şcolile şi institutele ce răspund aptitudinilor descoperite ulterior.

In cursul liceal superior nu sunt lăsaţi în aceste ţări, de cât cei cu calităţi intelectuale evidente, putere de muncă şi de comportare superioară, aşa cum ar fi dorit şi d. Niculae Iorga pentru ţara noastră.

Bursele şi ajutoarele deci nu se vor perpetua pentru formarea unei elite de cât cu cea mai atentă cercetare a felului în care se dezvoltă elevul odată selecţionat la intrarea în cursul inferior, apoi cu cea mai mare rigoare la a doua selecţionare, intrarea în liceul superior şi cu condiţia expresă de a înapoia când va putea şi cum va putea, sumele ce s'au cheltuit pentru el, restituindu-le fondului respectiv de unde a fost ajutat, elevul putând fi, urmărit în salariul şi veniturile sale ulterioare, bine înţeles după anumite norme şi fără a recurge la măsuri de molestare.

Atât fondurile locale, cât şi cele regionale ar trebui să stabilească .în jurul lor asociaţii şi ligi, din oamenii de elită ce s'au ridicat ca bursierii lor, spre a deveni şi ei la rândul lor, sprijin pentru firile alese, din satul, judeţul, oraşul lor şi care riscau a se pierde din cauza cerinţei unei solidarităţi sociale efective.

Deci un număr cât se poate de mare de burse şi ajutoare pentru cursul liceal inferior, din fonduri locale şi regionale, care să ţină un contact cât se poate de permanent între satul, mahalaua sau urbea şi fii săi, pe care i-a ajutat să devină membrii unei elite şi pe care i-ar sili, într'o anume măsură să nu piardă atingerea cu mediul din care au provenit, în care s'au născut şi au crescut în prima lor copilărie.

Fără de acest contact real, cultura burgheză, mai ales aşa cum se înţelege la noi nu ar adăuga nimic nou la fondul primitiv. Mai mult toată experienţa milenară a cuceririlor omului asupra naturii, care se transmite în instincte şi alcătueşte toată viaţa sufletească a primei copilării, ar rămânea neutilizată, vitalitatea originală nu şi-ar mai găsi hrana potrivită în noul mediu, iar omul din popor în luptă cu greul vieţii, concret în realitatea sa sufletească, ori cât de înaltă i-ar fi cultura, ar deveni „orăşeanul" pe care-1 cunoaştem, un fel de om abstract, care a învăţat pe derost toate ideele pe care crede că le posedă şi s'a rânduit după un calapod, acelaş pentru toţi ce îi nu

mim urbani, târgoveţi, provinciali sau bucureşteni şi cari nu sunt de dorit.

Ce cred despre internate?,! Pentru ca aceste internate să devină un mediu propice pentru cultura şi formarea unei elite, ele ar trebui să devină acele falanstere ale vârstei a doua a copilăriei sau ale tineretului, care au fost şcolile noi ale lui Lietz în Germania sau setlementele din Anglia şi chiar din Rusia ţaristă ca şi sovietistă. Apostoli cu o personalitate de o spiritualitate superioară şi devotaţi cu totul misiunii lor, le-au organizat şi le-au condus pe baza formării libere şi responzabile a copilului, într'o organizare a vieţii de familie ideală şi un mediu în care să nu se îngăduie de cât exerciţiul instinctelor de solidaritate socială, puritate morală, precum şi realizarea unei depline şi armonioase sănătăţi fizice, aceasta fiind cadrul, baza şi esenţa sănătăţii sufleteşti...

Adaptarea la viaţă se făcea în aceste şcoli fără înăbuşirea violentă a instinctelor primordiale sub o stupidă disciplină formală şi mecanică. Aceste instincte tratate ca nişte forţe originare de o putere şi o eficacitate'neînchipuită, erau transformate, după cerinţele biopsihice ale copilăriei, în energii canalizate spre scopuri de înaltă ţinută morală, cultivân-du-se şi automatizându-se în procesele speciale ce alcătuesc complexitatea vieţii psihice, şi orientându-se după cursul lor natural spre scopuri voite de educator şi de societate ca ideal de armonie şi conlucrare a forţelor umane. Astfel combativitatea, instinctul de luptă, atât de preţios omului ca şi tuturor vietăţilor, în loc să fie înăbuşit printr'o tiranie sorbă, o interzicere absolută a manifestărilor sale, s'au reformat prin cruzimea stricătoare a unor forţe destrăbălate, când sunt lăsate libere, înainte de a fi formale, erau obiectul unei educaţii aplicate, clipă cu clipă, prin organizarea unui mediu şi a unor împrejurări de viaţă în care să fie utilizate pentru scopuri tot atât de naturale, şi de imediate, ca şi sub forma lor primară, dar într'o orientare clară şi voită de copil, în mod conştient şi intenţionat.

Astfel în loc să-i lase a se asmuţă unul asupra altuia, spre a necăji animalele sau pe străini, erau puşi in situaţia de apăra pe cei slabi împotriva atacurilor celor tari, făcându-şi un punct de onoare din aceasta...

Libertatea nesupraveghiată din vre-o familie burgheză incultă, dar de o moralitate mijlocie, este de milioane de ori de preferat, în locul internatelor de fete şi băeţi, cu atât mai mult a internatelor mixte, atât de trist experimentate la noi, în căminurile regionale pentru universitari şi universitare.

In aceste internate sunt adunaţi copii, nu numai cu porniri sălbatice de primitivi, ci şi nenorociţi abandonaţi de părinţii loj- în mocirla infectă, fiziceşte şi moraliceşte a unui mediu în care chiftesc bolile de tot felul şi unde fac experienţe ce rămân ca nişte leziuni şi plăgi sufleteşti şi trupeşti, cu atât mai purulente cu cât aceste experienţe sunt făcute mai de timpuriu. Aceştia sunt mici monştri nevinovaţi, care iscusiţi prin o maturaţie înainte de vreme, au precădere asupra clasei, creiând adevărată atmosferă morală sub disciplina rigidă, care se lasă ca o cortină de fer peste spectacolul adevărat. In acest infern copilăresc sunt însă suflete care trăesc pure şi neatinse şi rămân materialul de calitate cu care s'ar putea creia o atmosferă salvatoare dacă... Nu învinuesc to-

\ 15 ©B.C.U. Cluj


tuşi pe nimeni dintre colegii şi colegele mele care nu intuesc aceste lucruri sau care chiar dacă le intuesc nu au curagiul să le privească în faţă sau mai bine zis nu se simt în stare să înceapă o reacţiune. Nu că nu au suflet, mai ales că sunt pilde. Apoi nici nu au pregătirea familială socială. Unii şi unele dintre membrii corpului didactic ar dori din inimă să facă ceva pentru schimbarea atmosferei din internate sau din externate. Ar dori să întreprindă ceva pentru salvarea generaţiei ce li se dă pe mână. Dar pe deoparte nu au pregătirea cerută pentru o astfel de misiune, pe de alta nu au nici curajul moral sa ia iniţiativa: urletele, scrâşnirile din dinţi ale celor deranjaţi din comoda situaţie a pedagogului de azi, ce t ră-eşte de pe urma internatelor şi pe seama autorităţii conferite lor de sacro-sfânta pedagogie oficială, spăi-mântă pe cei mai curagioşi... Cine se încumetă a se răsvrăti, a critica, a preînoi, este abandonat şi înconjura t de pare că ar fi fost atins de lepră... Singur, izolat, duşmănit cu o ură ce nu dă îndărăt nici în faţa asasinatului moral, el mai poate atrage urgia şi asupra nevinovaţilor elevi, care adesea plătesc pentru dascălul lor... Şcolile lui Lietz, acele dela Oderwald şi Wikersdorf, ca şi settlementele engleze şi ruse, au fost întreprinderi particulare, susţinute de societăţi pe acţiuni de mari şi luminaţi bogătaşi, care urmăreau numai să îngăduie activitatea unor genii intelectuale şi morale, pentru ca aceştia, după o pregătire ştiinţifică, filosofică şi higienistică de zeci de ani de zile, să poată crea opere de educaţie, nu numai desăvârşite ca organizare, ci şi complect eliberate de sub rutină, spălate de rugina instituţiilor oficiale şi a oamenilor învechiţi.

Dacă în lumea noastră românească ar fi posibilitatea să avem şi dascăli ca cei din şcolile noi şi mece-naţi ca acei bogătaşi germani, englezi, americani, atunci rostul comitetelor şcolare s'ar înţelege de la sine. In chestionarul de anchetă al „Societăţii de mâine" nu ar mai putea fi vorba de un conflict între comitetele şcolare şi autoritatea corpului didactic sau autonomia şcolară.

Să nu ne facem însă iluzii. „Societatea de mâine' ' înţelege să rezolve problemele de azi, în condiţia în care se găseşte, pe deoparte mediul nostru social şi

Centenarul „Gazetei Transilvaniei" GAZETA TRANSILVANIEI din Braşov a izbutit să

atingă recordul vârstei dintre toate foile din cuprinsul românismului: o sută de ani în ziua de 12 Martie st. v.

Un succes sărbătorit din toată inima de români, o zi de mare emoţie, un moment de savurare a uneia dintre cele mai strălucitoare biruinţi şi desigur cea mai însemnată victorie a tiparului românesc. Să ne bucurăm, români.

Dăinuirea neîntreruptă a bătrânei gazete, înfruntând toate apăsările şi regimurile, dar şi înregistrând şi toate clipele de nădejde şi marile izbânzi, ce este altceva decât argumentul cel mai solid al unităţii politice şi culturale a românilor.

Gheorghe Bariţiu, cei trei Murăşeni, apoi echipa gazetarilor profesionişti şi jertfitori până la martiriu şi-au contopit cil foaia lor întregul rost al vieţii până la isbă-virea finală.

Ce tezaur de simţire şi informaţie este „Gazeta Transilvaniei"! Destul să cercetăm arhiva încredinţată Academiei Române de către ziaristul şi istoricul Gheorghe

pe de alta pregătirea corpului didactic. Anchetatorul pune deci chestiunea astfel: — Instituţia comitetelor şcolare ştirbeşte suverani

tatea profesorală şi autonomia şcolară?! Voi răspunde limpede şi răspicat „nu", prin legea

şi regulamentul sub semnul cărora au fost instituite, ,,da" prin ticăloşirea moravurilor noastre sociale şi morale. îndatorirea lor prin lege şi dispoziţiile ce privesc, funcţionarea lor, este a da sprijin material şi moral şcolii pe lângă care funcţionează, pentru ca, eliberând-o de grija materială a unei vieţi şcolare, funcţionând în condiţiile cele mai bune pentru creşterea şi propăşirea sănătăţii fizice şi mintale a copiilor, să dea putinţă şi răgaz educatorilor să se consacre numai formării sufleteşti, educaţiei şi instrucţiei lor. Comitetul şcolar nu poate, sub nici un cuvânt, avea vre-un amestec în munca profesorilor şi activitatea şcolii ca organ de educaţie şi de formare a generaţiilor. De aceia profesorii, prin delegatul lor, trebuie să fie mereu de veghe spre a nu li se încălca domeniul şi a nu li se ştirbi drepturile şi autoritatea de educatori, de către un organ, foarte necesar şi preţios, dar cu un rol bine delimitat pr in lege şi regulament. Corpul profesoral trebuie să fie neclintit în solidarizarea sa pentru a-şi apăra drepturile, faţă de încercările de ştirbire a oricărei autorităţi străine de v^aţa şi interesele şcolii şi ale celor ce o re prezintă, încălcările comitetului şcolar pe tărâmul didactic şi educativ sunt datorite numai unor concesiuni şi slăbiciuni morale ale conducătorilor şi dascălilor şcoalei în care ele se petrec. Legea şi regulamentul sunt mijloace de apărare destul de bune şi corpul profesoral îşi poate apăra autoritatea şi autonomia şcolii, numai sprijiniţi pe acestea, cu stăruinţă, calm şi demnitate.

Pentru răspunsul la atârnarea şcolii de societate (şi vice versa) cât şi la celelalte chestiuni din ancheta „Societăţii de mâine", cer îngăduinţe pentru un număr viitor, atât din cauza vastului material necesar pentru motivarea sugestiilor, cât şi pentru considerentul că s'ar putea ivi şi alte sugestii mai interesante şi mai bine întemeiate relativ la punctele discutate până în prezent.

IZABELA SADOVEANU

Bariţiu (cea mai de seamă carte de istorie este desigur „Părţi alese din Istoria Transilvaniei"), ca să ne dăm seama de vasta agitaţiune întreţinută ca un foc sacru de centenara gazetă braşoveană.

Intr'o clipă atât de însemnată cum este împlinirea centenarului, se nasc două obligaţiuni fireşti: să se scrie o obiectivă şi complectă monografie a ziarului, şi apoi să i se dea un palat cât se poate de modern utilat. Numai în chipul acesta serbăm cu adevărat ziua cea mare.

Nimeni să nu se prevaleze de titluri, merite şi onoruri ci să se înscrie, fără făţărnicie ca şi fără falsă modestie, contribuţia fiecăruia în dâra istorică a foii.

Iar de aci înainte să se aşeze temeiurile unei gazete mari, liberă de orice influenţă funestă a egoismelor particulare, angajându-se gazetari de cultură şi cu toată garanţia morală a conducerii celei mai corespunzătoare intereselor României.

Poate că „Gazeta Transilvaniei" este destinată să fie cea dintâi GAZETA A STATULUI ROMAN—«reprezentând faţă de toată lumea, chiar faţă de ţările străine, preocuparea lui de fiecare clipă. TRAIAN HUNIADE

16 ©B.C.U. Cluj

ŞASE PRECIZIUNI Trebuie să fim drepţi şi să recunoaştem pe faţă

că. deşi democratismul profesat de majoritatea oamenilor noştri politici a fost mai mult o formulă demagogică decât un ideal realmente împărtăşit, totuşi tendinţa şcoalei româneşti s'a îndreptat perpetuu în direcţia recrutării unei intelectualităţii româneşti din păturile sărace ale poporului. In Ardeal mai ales, tendinţa aceasta, accentuată după Unire, s'a impus ca o necesitate naţională. Tocmai aici însă, au intervenit confuziunile determinate de o mentalitate, azi retrogradă. Problema nu constă în recrutarea unei atari intelectualităţi din păturile nevoiaşe ale poporului, care mai pe urmă să fie des-lipită de interesele poulaţiei din mijlocul căreia s'a ridicat, ci în aportul pe care-1 poate aduce la progresul ţării o asemenea intelectualitate credincioasă mai departe intereselor eminente ale populaţiei de unde isvorăşte. Greşala de căpetenie a conducătorilor politicei noastre şcolare a constat într'o interpretare perimată a democraţiei, ba uneori chiar în neînţelegerea ei. Aceştia au urmărit continuu încadrarea în burghezie a unui tineret legat prin tradiţie de clasa de jos. Elementele acestea desrădăci-nate au inaugurat în parte sistemul oligarhic şi autocrat dela noi. arivist, sprijinit numai pe câştig material şi lipsit de ispitele unor idealuri mai înalte. In clipa în care însă modalităţile de trai s'au înăsprit şi la noi, devenind mai dificilă situaţia absolvenţilor de şcoală secundară sau chiar a titraţilor, din grupul acestora s'a recrutat în bună parte tineretul disperat de azi, care alcătueşte contingentele cele mai de preţ ale reacţiunii fasciste. S'a petrecut astfel la noi un fenomen ciudat, necunoscut în alte ţări. Tineretul, care, în virtutea situaţiei sale de proletariat intelectual, ar fi urmat în mod firesc

' să formeze avantgarda forţelor de stânga, a devenit apologetul cel mai fanatic al unei lumi ce lichidează si de care în fond nu-1 leagă nici o tradiţie. Totuş, în condiţiile noastre, procesul acesta de rapidă bur-ghezire, este firesc. Tineretul acesta a fost crescut în spqranţa unui plasament confortabil, după tipul societăţii capitalist-burgheze, intrate azi într'o cumplită criză. De vină, pentru extremismul său în fond deplasat, nu este tineretul, — ci vina o poartă diriguitorii politcei noastre şcolare, care nici în trecut şi nici azi, nu ştiu să inspire şcoalei acel spirit, care singur ne-ar asigura un progres fără sguduiri.

Intr'adevăr, pentru ori cine care activează în lăuntrul laboratorului nostru şcolar, este limpede că există o vădită discrepanţă între idealul şi realităţile noastre şcolare. Educaţia românească a aderat principial şi ea, ca un rezultat al culturii noastre, la idealul goethean al vieţii. Cel puţin până azi, — căci era cu neputinţă din parte-ne refuzarea unui drum acceptat de întreaga cultură europeană, din complexul căreia ne place să facem parte. Idealul acesta era însă în fapt necunoscut de pedagogii noştri. Din acest motiv noi n'am isbutit să creăm decât o şcoală formalistă cu o mulţime de precepte, în dosul cărora însă dăinuia un fond cu totul deosebit. Lipsa aceasta de sinceritate era descoperită cu regularitate de tineret şi anume la o vârstă primejdioasă, fapt care ducea îndeobşte la crize cumpiite. In zilele noastre s'a produs apoi un fenomen hotă

râtor: însăşi dăscălimea a recunoscut primejdia perpetuării acestei duplicităţi. Neavând însă decât o idee vagă asupra idealului la care aderase întreaga noastră cultură, a preferat să procedeze afectiv, aruncând tot răul asupra străinilor. Astfel am ajuns la şovinismul de azi, care nu se motivează decât printr'o neîntemeiată şi primejdioasă grabă de a ne impune primatul. Simptomele acestea sunt într'o categorică contradicţie cu postulatul culturii noastre şi în acest punct cred că trebuie să căutăm motivele isbucnirii unor fenomene, care prin caracterul lor antinomic tulbură consolidarea şcolii româneşti, după cum nu promovează nici finalitatea culturii noastre.

In consecinţă, ceeace se cere, nu este numai recrutarea unei intelectualităţi din straturile de jos ale societăţii, lucru care dealtminteri va deveni în actualele împrejurări tot mai dificil, ci dirijarea educaţiei tineretului în conformitate cu principiile de bază la care a aderat cultura românească.

Aceasta, ca soluţie de ansamblu. In ce priveşte tehnica măsurilor, aici se cer acte curajoase. Până azi susţinerea elementelor sărace era înconjurată de atmosfera generală creată prin recunoaşterea lipsei unei intelectualităţi româneşti reclamate de buna funcţionare a statului nou. De mâine însă lucrurile se vor schimba. Chiar astăzi există semne care indică o modificare profundă în sensul acesta. Lucrurile trebuesc deci agitate de cu vreme. Spiritul de sacrificiu al statului descreşte, entuziasmul oborului personal al sprijinitorilor? Această formă patri-tuat. Intervine apoi şi un proces de obiectivare. In defiinitiv, de ce să fie unul mai sărac avizat la obolul personal al sprijinitorilor? Această formă patriarhală devine umilitoare, de îndată ce societatea însăşi se diferenţiază, abandonând structura sa patriarhală. Şi tocmai la aceste fenomene asistăm astăzi.

Ce soluţii se impun în acest caz? In statele Ame-ricii de Sud învăţământul în genere e gratuit pentru toţi. Introducerea acestui sistem ar însemna la noi o imposibilitate de fapt şi o mare nedreptate socială. O imposibiltate, — deoarece, cu bugetul nostru, aceasta ar duce la un faliment cumplit al şcolii noastre. O nedreptate, pentru că selecţia valorilor nu s'ar mai putea opera cu suficientă vigilenţă, din pricina spiritului protecţionist de care vom suferi încă cel puţin un pătrar de veac. Indrasnesc să cred că sistemul acesta ar duce la un grad de corupţie pe care societatea românească de azi nu-1 cunoaşte. In schimb, ceeace s'ar putea face, ar fi impunerea inegală a taxelor şcolare şi anume după situaţia materială a părinţilor, urmând să suporte bogaţii şi cheltuelile celor săraci, pentru cari învăţământul să fie astfel gratuit, bine înţeles cu condiţia dovedirii aptitudinilor necesare. Sistemul există în faşă de azi; ar trebui însă să i se dea o amploare mai mare. Ca un corolar al acestei măsuri ar trebui să se acorde comitetelor şcolare atribuţii mai largi decât au cele de acum. Şi, fie amintit în această ordine de idei, noi nici decum nu suntem de părerea că aceste comitete ar ştirbi autonomia şcolară, ci dimpotrivă, că o întăresc.

17 ©B.C.U. Cluj


2. O criză perpetuă a şcoalei româneşti reprezintă împrejurarea că la noi învăţământul nu se face conform nouilor idei pedagogice, care sânt doar împrumutate deavalma, fără nici un sistem. Veacul nostru a cunoscut foarte interesante inovări şcolare. Dintre ele una ni se pare de mare preţ şi e total necunoscută la noi. Singur d. Tudorf^anu, care nu este numai un eminent estetician, ci "şi un atent observator al fenomenelor culturale de actualitate, a scris note comprehensive asupra acestui curent în volumul „Fragmente moderne", apărut cu 12 ani înainte. Este vorba de încercarea făcută la Wickers-dorf (Turingia) de un romantic al pedagogiei, care este Gustav Wyneken, — un mare iubitor al tineretului. Este greu a expune în câteva cuvinte principiile şi spiritul de organizare a şcolii, preconizat de acest pedagog. In treacăt fie amintit, Wyneken caută să facă şcoala cât mai agreabilă tineretului, pentru a putea astfel forma oameni liberi în sensul cel mai pur al cuvântului, cu o dragoste vie pentru valorile culturii omeneşti. Personal am avut prilejul să cunoaştem oameni crescuţi în această şcoală, cari dacă s'au distins prin alte însuşiri, au fost în tot cazul de o integritate şi entuziasm moral ne-desminţit. Totuşi colonia sa şcolară, înfăptuită în epoca de aur a regimului imperial, a suferit de două lacune pe care azi nu le putem ignora. In această şcoală din pricina exigenţelor materiale nu puteau urma decât copiii familiilor bogate. E adevărat că alcătueşte un merit deosebit al acestei colonii şcolare faptul de a fi infiltrat în sufletul tinerilor un spirit sincer democratic, pe care acasă şi în altă parte anevoie îl primiau. Sub acest raport, şcoala aceasta a fost negreşit de mare folos. Totuş noi nu ne-am gândi la înfiinţarea unor asemenea colonii, după cum ele n'ar servi nici nevoile noastre ardente. S'ar putea însă împrumuta ceva din spiritul acestei educaţii de o generozitate impresionantă. Un alt desavantaj al experimentului Wyneken reprezintă educaţia paradisiacă, ce nu corespunde întocmai realităţilor crude ale vieţii. S'a constatat anume, că o bună parte din absolvenţii acestei şcoli au părăsit colonia cu un regret etern în suflet, într'o vreme când alţii încearcă cu un năprasnic sentiment de bucurie primele libertăţi ale vieţii. Regretul acesta stăruie toată viaţa în conştiinţa lor în forma unui paradis pierdut. O atare decepţie nu e numai crudă, ci uneori chiar fatală. Totuş repetăm, preceptele aplicate de Wyneken întrunesc în multe puncte tot atâtea cerinţi ale vremii în nota progresului contimporan. La noi, fireşte, reformele acestea ar trebui studiate cu multă prudenţă şi integrate în realitatea mediului românesc pentru a nu rata dintru început.

3. Negreşit cea mai importantă problemă a şcolii româneşti rămâne încă pentru mult timp combaterea analfabetismului. Fără aceasta, cultura noastră nu va prinde rădăcini puternice, neisbutind să ameliorăm condiţia umană a mediului românesc. In privinţa aceasta trebuiesc apreciate eforturile fostului ministru al şcoalei, dr. C. Angelescu. D-sa avea deplină dreptate susţinând că n'avem învăţaţi suficienţi şi mai ales n'avem localuri. Toate acestea însă într'un timp mai mult sau mai puţin îndelun

gat le vom avea. Nu ştim însă, dacă cu aceasta primejdia analfabetismului va fi definitiv înltăurată. E cu putinţă ca obligativitatea învăţământului să devină atunci mai puţin fictivă. Aceasta însă nu e totul. Căci să nu uităm un lucru: cei mai mulţi dintre ţăranii noştri cari au învăţat carte uită cu timpul să citească şi mai ales să scrie. Aceasta, nu pentru motivul că nu se'ndeletnicesc cu aceste ocupaţii, deşi asta constitue un fenomen primejdios, — ci pentrucă datorită lipsei de vocaţie a dascălilor n'au învăţat să scrie şi să citească cu uşurinţă niciodată. Deci reforma trebuie adusă din şcoala normală, de unde trebuie să purceadă, după părerea noastră orice încercare de stabilire definitivă a bazelor şcoalei româneşti.

4. învăţământul filosofic nu e introdus în şcolile secundare ale fiecărei ţări. In Germania bunăoară, ţara clasică a filosofiei moderne, numai în Prusia se cunoaşte propedeutica filosofică în învăţământul secundar. In România asistăm de o bucată de timp la o adevărată modă a filosofiei. Toată cărturari -mea generaţiei noui, se 'ndeletniceşte într'un chip mai mult sau mai puţin izbitor cu filosofia. Deşi cultura românească n'a pătruns încă la stadiul conştiinţei filosofice, totuş frazeologia filosofică este înspăimântător de frecventă. După cum în timpul lui Alecsandri românul se năştea poet, azi el se naşte filosof.

Studiul filosofic în şcoala noastră secundară a fost sporit nu atât din nevoi de cultură, cât mai ales în urma bunăvoinţei unor miniştri faţă de mulţimea licenţiaţilor în filosofie, periclitată a rămâne fără post. In ciuda acestei împrejurări, noi nu socotim studiul filosofic din licee indezirabil. Dimpotrivă, într'un mediu în care contra tendinţei spre critica cu orice preţ, spiritul obiectiv de critică este absent, studiul filosofiei nu poate fi decât binevenit. Dacă însă s'a introdus odată, pe lângă propedeutica clasică şi sociologia, ba chiar şi etica, ceeace n'ar constitui în fond un rău, numărul orelor de filosofie trebue sporit. Două ore pe săptămână sunt pentru programa de azi insuficiente, dat fiind că filosofia nu se poate face cu spor decât având la dispoziţie cel puţin o oră de discuţii pe săptămână.

5. învăţarea limbilor străine nu poate prejudicia fondul cultural al tineretului. Este adevărat că program analitică de azi împovărează din cale afară posibilităţile tineretului, încercând să desvolte în el un deteriorat sens al colectivităţii, cu totul contra spiritului culturii europene, aşa încât materiile de învăţământ ar trebui triate şi redresate. Fireşte, învăţarea limbilor străine presupune un efort de care în bună parte sânt dispensate anumite popoare din apus (Englezii şi Francezii); în cazul nostru însă, ea reprezintă o necesitate indispensabilă.

6. Studiul în străinătate ar trebui şi el reglementat în mod eficace. S'a constatat în genere, că studiul în străinătate devine cu folos mai ales dacă se face la o anumită maturitate, fapt pentru care ar trebui prin lege introdusă condiţia absolvirii unei facultăţi în ţară, putând constitui excepţia numai studiile care la noi încă nu se pot face, precum şi o parte din învăţământul artistic.

VICTOR IANCU

18 ©B.C.U. Cluj

Tehnică, îndrumare şi ocrotire în agricultura cehoslovacă

Date şi impresiuni dintr'o călătorie recentă

Deşi ţară industrială cu extinsă reputaţie, Cehoslovacia este în acelaş timp o ţară agricolă. Spiritul de întreprindere în domeniul culturii pământului a fost stimulat pe de o parte de nivelul ridicat al populaţiei rurale, pe de altă parte de instrucţia tehnică ce s'a dat agricultorilor. Cele 250 şcoli medii de agricultură formează pe an 9.457 tineri şi 1.285 tinere, în timp ce grupa celor 717 şcoli populare de agricultură pregăteşte 36.503 elevi.

Numeroase laboratoare şi staţiuni de experimentare favorizează desvoltarea producţiei agricole, mai, cu seamă în ce priveşte calitatea. Din cele 80 unităţi existente, unele sunt specializate în diversele domenii ale producţiei vegetale sau animale şi în acelea ale industriei agricole, iar altele au un caracter general pentru a răspunde deopotrivă tuturor cerinţelor agriculturii.

Cooperativele agricole sunt grupate în 11 federaţii, eficace pentru desvoltarea producţiei. Mişcarea cooperatistă a dinamizat agricultura cu cele 4.807 cooperative de consum; cu cele 650 cooperative de producţie: produsele laptelui, ale cărnii, fabrici de pâine, mori, topitorii de in şi cânepă, e tc; cu cele 2.000 cooperative diverse (pentru creşterea vitelor, pfoducţia de energie electrică, etc).

Cooperativele agricole sunt grupate în 11 federaţii care alcătuesc confederaţia denumită „Centrokoope-ration".

Pământul Cehoslovaciei este aproape în întregime cultivat. Terenurile necultivabile, împreună cu cele clădite, nu formează decât 4,61°''<' din suprafaţa totală a ţării. Restul de 95,39°/« sunt suprafeţe cultivate fie cu' cereale şi cartofi, fie cu sfeclă, fie cu fâneţuri.

După recensământul din 1930, 34,64°/» din populaţ ia totală a ţării se-ocupă cu agricultura, silvicultura şi piscicultura. Tendinţa generală de scădere a numărului de agricultori a fost remarcată mai ales în intervalul 1921—1930, când procentul agricultorilor a scăzut cu 5,26°/«, de,şi populaţia totală a ţării crescuse cu 8,21°/». In industrie, procentul creşterii a fost de 13,1°/», iar în comerţ şi transporturi de 32°/».

Cultura seminţelor este reglementată şi apărată prin numeroase legi. Sunt în deosebi susţinute întreprinderile de selecţiune, care pot asigura consumatorilor produse de o calitate superioară. Cinci staţiuni se ocupă numai cu selecţionarea seminţelor sfeclei din care se extrage zahăr. După o activitate de 30 ani, aceste staţiuni au ajuns să obţină produse de aceiaşi calitate cu cele mai căutate seminţe din lume, egalându-le atât prin calitatea zahărului extras, cât şi prin cantitatea de sfeclă.

Ceiace constitue orgoliul agriculturii cehoslovace este orzul. Se produce în mijlociu pe an 90 kilograme de fiecare cap de locuitor. Producţia totală se ridică până la 12 milioane de chintale, din care 2 milioane merg la export.

Al doilea produs agricol de export este meiul.

Regiunea Zatec (Saaz) este renumită pentru bogatele sale culturi de miei.

In al treilea rând, aici exportul se opreşte, vine sfecla de zahăr. Se însămânţează 302.579 hectare, care produc 63.744.430 chintale. Cehoslovacia este a doua ţară producătoare de sfeclă din lume.

In al patrulea rând, vine creşterea vitelor. După un recensământ recent, Cehoslovacia are 592.269 cai, 4.390.925 bovine, 986.611 oi, 1.226.764 capre şi 2.058.020 porci. Caii de sânge dela Topolcianky sunt renumiţi în întreaga Europă. Urmează: grâul, ovăzul, secara, porumbul, cartofii, sfecla de hrană, varza, cicoarea, inul, cânepa, etc.

Industria agricolă este în continuă desvoltare. Producţia de zahăr ocupă primul loc (160 fabrici, 12 rafinării) cu 14.300.000 chintale pe an. Consumul intern nefiind decât de 3 milioane jumătate chintale, surplusul merge la export. Cel de al doilea loc revine berei, cu o producţie anuală de 8 milioane hectolitri. (Aproape 600 fabrici de bere, în frunte cu cele dela Pilzen, cunoscute pretutindeni). Al treilea loc este ocupat de producţia alcoolului. Din cele 1010 distilerii existente, 940 întrebuinţează cartofi şi 70 melasă. Producţia anuală se ridică până la 1.250.000 hectolitri de alcool. Al patrulea loc revine producţiei de amidon, care se extrage mai cu seamă din cartofi. Al cincilea loc este deţinut de morărit, cu 5.700 mori dintre care 2.600 sunt sistematice. Vin apoi la rând: fabricile de pâine, uscătoriile de cicoare, produsele fructelor, filaturile de in, produsele laptelui, produsele cărnii, etc.

Viile Cehoslovaciei dau o producţie anuală mijlocie de 750.000 hectolitri de vin, din care o mică parte merge la export. Cele mai bune vinuri provin din Slovacia: Modra, Pezinok, Sv. Jur, Topolcianky şi Bratislava. Vinul alb dela Serednau, din Rusia subcarpatică şi vinul roşu dela Melnic (Boemia) sunt deasemeni renumite.

• Din iniţiativa partidului agrarian cehoslovac, a

luat naştere în 1935 monopolul cerealelor. Primul an de activitate a dat un beneficiu brut de 123 milioane coroane, dintre care 50 milioane au fost alocate fondului special de rezervă.

Monopolul cuprinde grâul, orzul, ovăzul, secara, porumbul şi câteva amestecuri de cereale. Monopolul este deţinut de Societatea cehoslovacă de cereale, care singură, are dreptul să cumpere produsele indigene, să le vândă şi să le exporte.

Preţurile minimale ale cerealelor din gările de încărcare sunt publicate într'un număr special din Ziarul oficial". Pentru calităţile superioare, agricultorii pot cere preţuri mai ridicate.

Asigurările sociale nu sunt în Cehoslovacia o exclusivitate pentru muncitori. Ţăranii au asigurările lor. Asiguraţi împotriva grindinei, ei sunt asiguraţi împotriva epizootiilor.

19 ©B.C.U. Cluj


Asigurările sociale propriu zise sunt extinse la ţărani în ce priveşte asigurarea contra maladiilor şi asigurarea contra accidentelor. Aceasta dm urmă, bineînţeles, este operantă numai în agricultura motorizată.

* Cât de mare atenţie acordă cehoslovacii ridicării

nivelului cultural al ţărănimii, mi-am putut da seama într'o călătorie recent făcută» în ţara vecină şi amică. Am vizitat la Praga „Şcoala ţărănească liberă" (Svoloduc Uceni Selske), înfiinţată în 1921 de d. Matula, consilier în ministerul instrucţiunii publice, după indicaţiile partidului agrarian.

In această şcoală, sunt admişi fiii de ţărani dela 18 la 24 ani, absolvenţi ai şcolilor primare superioare. Cum mai toţi sunt membri ai tineretului agrarian, se fac şi excepţii pentru cei ce n'au putut absolvi şcoala primară superioară. Nu se dau examene de intrare. Se cere în schimb recomandaţia unui fruntaş agrarian.

Asemenea şcoli ţărăneşti superioare mai funcţionează la Bratislava, Brno şi Ujchorod. In majoritatea capitalelor de judeţ, se organizează cursuri şi conferinţe.

Şcoala pe care am vizitat-o la Praga are un internat ce poate da găzduire complectă la 60 la sută din elevi, pe preţul modest de 17 coroane pe zi.

De cele mai multe ori, organizaţiile judeţene ale partidului agrarian acordă burse tinerilor cari se remarcă şi cari pot fi utili mai târziu activităţii cooperatiste, sindicale sau politice. Durata şcolii este de trei luni pentru băieţi şi de două luni pentru fete. La sfârşitul anului şcolar (primul şi ultimul), se dă un examen pentru obţinerea diplomei.

Iată programul acestei şcoli: filozofie, sociologie, pedagogie (40 lecţii); drept agricol (40 lecţii); istorie, geografie, literatură (40 lecţii); economie naţională şi agricolă (45 lecţii); probleme actuale (conferinţe ţinute de miniştri, deputaţi, senatori, fruntaşi ai partidelor, sindicatelor şi cooperativelor, etc); lecţii practice (seminarii) 10 ore; propagandă, organizaţie şi apărarea naţională (cu exerciţii); lecţii practice de menaj pentru fete şi lucrări în ateliere pentru băeţi.

Corpul profesoral se recrutează dintre profesorii universitari, profesorii secundari, scriitori, publicişti, ziarişti şi fruntaşi politici. Profesorii sunt plătiţi cu 50 coroane pe oră, afară bineînţeles de demnitarii statului cari nu primesc nimic.

Şcoala organizează cursuri de câte o săptămână în diverse oraşe din provincie cu programe speciale, adaptate fiecărei regiuni.

In fiecare an, în luna Mai, are loc o adunare a foştilor elevi, în care se discută în cel mai perfect spirit de camaraderie.

Pentru cursuri, se fac manuale speciale, mereu

revizuite şi complectate. Costul lor este mai mult decât avantajos: 50 coroane pentru 20 volume.

Paralel cu activitatea propriu zisă a şcolii, funcţionează un centru de documentare pentru bibliotecarii şi cronicarii satelor şi pentru acei cari în fiecare sat se ocupă de teatru, muzică, dans, etc.

Partidul agrar şi instituţiile ţărăneşti suportă cheltuelile şcolii si ale centrului de documentare.

• Cu ocazia vizitei mele în Cehoslovacia, am putut

vedea o fermă model şi un sat oarecare, din apropiere de Praga, luat la întâmplare.

Ferma aparţinea Academiei agronomice şi servea studenţilor pentru experimentare şi lucrări practice. In laboratoarele sale, se fac cele mai îndrăzneţe experienţe. Aici vin specialiştii lor să pună în practică ultimele cuceriri ştiinţifice.

Satul vizitat se afla într'un fund de groapă. Am cutreerat gospodăriile ţăranilor şi am rămas uimit de curăţenia lor exemplară, cât şi de felul cum funcţiona fiecare ramură a gospodăriei.

Pe trei elemente pun preţ ţăranii cehi: pe vite, pe maşini şi pe îngrăşăminte. Vitele lor sunt admirabil îngrijite. In grajduri, ordine şi curăţenie. Maşinile lor, mereu curăţite şi unse, sunt deseori schimbate cu modele mai noui. Pentru îngrăşăminte, dease-meni, ei ,sunt foarte atenţi. Le pregătesc din vreme, le împrăştie cu grije, dând pământului culorile cele mai vii şi mai variate.

Mare mi-a fost mirarea când am văzut gospodari, proprietari a 4—5 hectare de pământ, având 10—15 vaci şi 5—8 cai şi trăind o viaţă pe care ar invidia-o mulţi dintre burghezii noştri.

Şi mai mare mi-a fost mirarea când am aflat că în satul în care poposisem se află un muzeu. L-am vizitat cu atenţie şi l-am cercetat cu deamănutul. Erau lucruri şi amintiri de preţ, colecţionate de un singur om, ţăran, care era în acelaş timp bibliotecarul satului. Maşini şi instrumente de lucru de altădată, costume de odinioară, acte şi mărturii din trecutul satului, documente privitoare la lupta pentru eliberarea naţională şi o bogată colecţie de monede vechi din toată lumea, care constituia mândria muzeului.

L-am întrebat pe conservatorul muzeului cât primeşte lunar pentru străduinţa sa. Mi-a răspuns cu zâmbetul cel mai bun şi mai blajin din lume:

— „Nimic. Câteodată, dau şi dela mine". Spunând acestea, ochii lui mari şi negri strălu

ceau de mulţumire. M'am uitat în bibliotecă. Cărţile, aranjate cu

grije în rafturi pe specialităţi, deşi odată bine legate, erau aproape rupte. Văzându-mi nedumerirea, m'a lămurit primarul:

— ,,La noi, tot satul citeşte". PAUL TEODORESCU

BINE Î M B R Ă C A Ţ I ŞI B I N E D I S P U Ş I ! Singurele magazine de specialităţi în arta îmbrăcămintei CEHOSLOVACA SUCURSALE: Galaţi, Graiova, PIoeşti, Timişoara, Cluj, Cernăuţi şi Braşov.

B U C U R E Ş T I : STRADA BERZEI No, 100

Telefon 3.83.36 B-du! ELISA3ETA No. 8

Telefon 3. 2 96 CALEA GRlViŢEi No. 179

Telefon 4.14.97 SRADA Ş E L A R I No. 13

Telefon 4.47.71

20 ©B.C.U. Cluj

Problemele cooperaţiei "Să intelectualizăm şi să aşezăm cooperaţia în albie adâncă -

De bine, de rău cooperaţia românească dispune astăzi de un puternic instrument în mişcările promiţătoare de mâine: Banca Centrală Cooperativă.

Prin câte schimbări n'a mai trecut instituţia aceasta a cooperaţiei, înainte şi după U-nirea din

Câte greşeli, câte vinovate absenţe, câte abuzuri în numele sacru al cooperaţiei. Atâta discredit s'a aruncat asupra mişcării în sine din cauza îndeosebi a influenţelor nefaste exercitate de regimurile politice diverse !

Dar a mai stărui asupra erorilor trecutului ar fi o inutilitate. E mai cuminte lucru să cercetăm posibilităţile creerii de făgaşe viitoare sigure de muncă pentru a o saJva din împotmolirea în care se prăvălise. Cari sunt problemele cooperaţiei ?

Ele sunt felurite, multe, ramificate, poate chiar excesiv de numeroase şi de complexe. Găsim în darea de seamă a anului 1937 trecerea lor în revistă : oricine-şi poate da

seama de varietatea şi vastitatea câmpului îmbrăţişat. Pentruca toţi cooperatista de practică şi teorie să fie puşi la curent cu preocupările cooperative dela noi, înserăm în corpul acestui număr tocmai părţile cari interesează ţara. Consiliul de administraţie şi preşedintele său, d. prof. Cezar Parthenie au stăruit foarte pe larg, poate ca niciodată în anii precedenţi, asupra planurilor şi înfăptuirilor, încercându-se chiar un sistem de cooperaţie dirijată, prin delimitări cari să scoată din vag directivele şi aplicaţiunile viitoare.

Şi noi suntem de părerea, că anume restrângeri, disciplinări, concentrări hotărîte asupra strictului realizabil sunt necesare.

Să nu ne mai pierdem în generalităţi şi să nu mai balansăm între experimentări de tot felul, ci cooperaţia să intre într'o fază decisivă de orientare şi consolidare.

Din înfăţişările prezidate de „oficialitatea" conducătoare a cooperaţiei, o oficialitate totuş de ordin autonom — şi caracterul autonom al cooperaţiei este reclamat ca o condâţiune primară a mişcării — se poate convinge cetăţeanul de câtimea capitalurilor şi valoarea străduinţelor noi. Să le citească oricine cu atenţiunea cuvenită.

Noi ne simţim datoria a stărui odată mai mult asupra foloaselor nemărginite ale cooperaţiei. In sute de articole şi studii am căutat să dovedim, că ţărănimea are o singură cale de a ieşi din strămtorile materiale ale zilei şi deci din eliberarea de piedicile cidturalizării sale : prin industrializarea produselor sale şi prin asocierea braţelor de muncă în întreprinderi cu maximul de beneficiu. Cooperaţia este forma cea mai la îndemână în marele proces de industrializare a bifnurilor rurale.

Din sărăcia, din lipsa de pământ şi de muncă, din tânjala şi marasmul rural ne putem smulge, există la noi mijloace din belşug căci suntem o ţară dăruită, bogată, râvnită de alţii. Nu ne trebue decât un ferm talent de organizare pentru a ne salva şi a ajunge la o înflorire deosebită.

Câte ţări nu- privesc lacome spre România. Capitaluri mari din state continentale şi extra-continentale tind să se fructifice în România, prin investiţiuni în formă văzută şi nevăzută şi prin debuşee declarate sau camuflate!

România trebuie să fie izvor fecund de prosperitate întâiu de toate pentru fiii săi, şi îndeosebi pentru populaţiunea rurală — scăparea noastră de ieri şi garanţia existenţei noastre de mâine.

Pentru această populaţiune rurală s'a făcut prea puţin, excepţional de puţin. Insăş cooperaţia n'a străbătut până jos de tot, ci s'a limitat la straturi subţiri, un nu

măr infim de profitori, cari mai de grabă au discreditat-o decât au făcut-o agreabilă şi demnă de a se încrede în ea. Nu este glumă.

Mişcarea cooperatistă trebuie să intre în lumea satelor şi să organizeze acolo munca şi să exploateze cu braţele tuturor şi în folosul tuturor tot ce se poate exploata.

Iată domeniul uriaş forestier : o cooperaţie inteligentă, activă, bine îndrumată cre-iază imediat pentru ţărani patru feluri de venituri: tăiat, cărăuşie, valorificare şi dobândă după mizele subscrise la cooperativă! In locul imenselor uzine hrăpăreţe, cu capital incert,

•venite de peste mări şi ţări, să se aşeze cooperativa forestieră locală, cu acţionari lo-

21 ©B.C.U. Cluj


caii, cu mijloace locale! Beneficiarii să fie exclusiv ţăranii şi statul proprietar al codrilor! E cea mai bună şi mai prielnică tovărăşie! Dece să se mai interpună speculanţii

din afară ? In această direcţie să se desfăşoare cu toată forţa creatoare şi mântuitoare, activitatea

cooperaţiei româneşti. Am impresiunea însă, că prea puţini intelectuali calificaţi prezidează o astfel de operă.

Trebue un mănunchiu mai puternic de oameni de ştiinţă, formaţi, culţi, cu suflet, cu „dinamism" (ca să întrebuinţăm fraza curentă), cari să fie chemaţi pe lângă actualii conducători, ca un sprijin cotidian, ca un mijloc de agitaţie, orientare şi difuzare a ideilor până departe, în lumea satelor.

Prea s'a procedat la întâmplare, empir \c, birocratic, fără orizont şi fără concepţie sigură !

Să învăţăm ceva din proaspătul şi detestabilul trecut. Cooperaţia să fie încredinţată celor mai grei şi mai de seamă dintre intelectualii cari

elaborează destinul nostru de mâine. Mi-a plăcut parola conducătorilor Băncii Centrale Cooperative : să se intelectualizeze

mişcarea cooperatistă. Da, să intelectualizăm cooperaţia şi s'o aşezăm în albie adâncă, sigură, nezdruncinată.

GHEORGHE ARDELEANU

Noile orientări ale Băncii Centrale Cooperative Uu plan de economie dirijată expus pe larg de consiliul

de administraţie în adunarea generală dela 10 Aprilie Banca Centrală Cooperativă şi Cooperaţia în ge

neral, au răspuns chemării ce le-a adresat Statul, creind un remarcabil model de economie dirijată.

Au răsărit noui orientări pentru cooperaţie şi pentru economia naţională în genere.

Asupra Băncii Centrale Cooperative efectul acestor imperative dictate de criză s'ar putea traduce pe scurt astfel : dela preponderenţa CREDITULUI PERSONAL, acordat indivizilor prin federale şi bănci populare, se trece pe nesimţite dar inevitabil la preponderenţa CREDITULUI COLECTIV acordat cooperativelor de producţie şi consum, federalelor ce lucrează în aceste domenii şi centralelor respective.

Pentru minţile clar văzătoare, nevoia unei atari orientări apăruse mai înainte chiar de a se fi declanşat criza.

De pildă profesorul Kurt Ritter din Berlin, încă înainte de 1929 scria : Băncile populare săteşti nu-şi vor putea redobândi... locul ocupat în epoca dinaintea războiului decât atunci când prin organizarea vânzării în comun se va fi satisfăcut o însemnată condiţiune pentru o mai bună rentabilitate a muncii agricole. Vânzarea trebue să susţină, ca să spun aşa, operaţiile băneşti şi de credit şi nu invers. Noua desfăşurare a împrejurărilor presupune ca urmare o altă poziţie a agricultorului faţă de cooperaţie decât acea de până acum.

Deslănţuirea crizei a dat acestor vederi teoretice valoarea unor imperative practice inexorabile, provocând şi intervenţiunea necesară a Statului.

Este de relevat că B. C. C. încă de la înfiinţarea

ei, în 1929, din proprie iniţiativă, ca organ de finanţare, cu concursul Centralei Cooperative de Im-port-Export ca organ de vânzare şi cumpărare în legătură directă cu pieţele străine, începuse să organizeze desfacerea în comun a cerealelor prin cooperative. Sumele afectate în acest scop de B. C. C. au fost apreciabile : 288 milioane în 1929-1930, 130 milioane în 1930-1931. Producând»i-se prăbuşirea preţurilor mondiale, iar acţiunea de susţinere a preţurilor îmbrăcând caracterul unei opere de salvare naţională şi reclamând fonduri considerabile ce depăşeau posibilităţile Băncii Centrale Cooperative, finanţarea a trecjit în sarcina Statului care a creiat Comisariatul (în 1933) şi apoi Oficiul de valorificare a grâului (în 1935). Dar şi acestea pentru efectuarea operaţiunilor comerciale tot Cooperaţiei s'au adresat. De ce ? Pentrucă duhul Cooperaţiei, caracterizat prin tendinţa de a servi, iar nu de a câştiga — câştigul fiind numai mijloc, iar nu scop — o indica în mod firesc să secondeze Statul într'o operă însufleţită de acelaş duh, dar care reclama şi technica unei întreprinderi comerciale.

Se ştie doar că valorificarea făcută prin cooperaţie profită integral producătorilor — pentrucă cooperativa de producţie şi valorificare sau lucrează în schimbul unui comision ce reprezintă numai cheltuielile operaţiei, iar tot restul preţului îl trece producătorului, sau lucrează prin cumpărări ferme; dar şi în acest caz, tot ce depăşeşte cheltuielile se întoarce la producătorii asociaţi SUB FORMA DE RISTURNA.

In capitalism, unde nu funcţionează risturna,

22 ©B.C.U. Cluj


beneficiile revin negustorului capitalist, iar nu producătorului. O intervenţie de Stat, în interesul producătorului, IN MOD LOGIC ŞI NECESAR, trebue să se facă după normele şi cu concursul cooperaţiei.

Cooperaţia a îndeplinit un rol de avangardă în domeniul valorificării producţiei. Dar acţiunea sa n'a putut căpăta deplină eficacitate decât cu concursul Statului, singur capabil să procure fondurile considerabile reclamate de nevoia satisfacţiei integrale a interesului social şi singur calificat să dea directivele, în calitate de mandant. Se naşte astfel economia dirijată.

Tot pentru motivele indicate şi Banca Naţională a României a hotărît să mărească creditele în favoarea agriculturii şi a meseriilor şi procedează acum la o vastă cercetare a solidităţii băncilor populare şi federalelor existente, pentru a putea lucra în condiţii de securitate şi mai ales pentru a simplifica mecanismul creditului, admiţând direct la scont federalele şi băncile populare solide şi bine conduse. De acest avantaj se bucură multe bănci capitaliste dintre care unele au mai puţine fonduri ca băncile populare vechi şi solide. E drept să se bucure de el şi cooperaţia.

Pe lângă aceste chestiuni de principii călăuzitoare, d. prof. Cezar Parthenie a făcut o amplă expunere asupra activităţii din 1937. Pentru importanţa lor extragem următoarele părţi cari arată multilateralitatea preocupărilor cooperaţiei noastre în cercurile conducătoare :

Banca centrală cooperativă a luat în ultimul timp un puternic avânt, care i-a dat posibilitatea să îndeplinească un rol important în economia noastră naţională.

Ca institut central de finanţare a întregei mişcări cooperative, Banca centrală a înţeles să sprijine toate genurile de activitate economică cooperativă.

Toamna era târzie, iar porumbul întârziase să se coacă din cauza timpului ploios. Intr 'o dimineaţă mama vine speriată şi ne spune : „Un hoţ, ori mai mulţi, ne fură cucurujii" (porumbul). „Dar hoţul e foarte deştept — spune mama — căci nu lasă urme şi desface de pânuşe ciucalăul.

In consiliul de familie se naşte o nedumerire. Noaptea viitoare este necesară o pază puternică. Fraţii mai mari, Matei şi Teodor, se privesc reciproc : pe care va cădea soarta de veghe ? Tata, mai autoritar, decide : „La noapte vom păzi cu toţii. Aceasta pentrucă hoţul nu poate fi unul; apoi acel tâlhar nu poate fi animal, căci porcul sălbatic ori altă vieţuitoare prădătoare când fură ceva nu are rezerve, ci distruge. In cazul de faţă avem de aface cu fiinţe iscusite şi noi trebuie să fim foarte cumpătaţi la descoperirea şi prinderea hoţîlor."

Seara, după o ciiiă copioasă din papricaş de pui şi mămăligă, bătrânul meu tată şi fraţii Matei şi Teodor se pregătesc să plece la pândă. Eu care am urmărit direct discuţiile, făceam deasemeni planul, cum să iau şi eu parte la evenimentul casei ? Fiind cel mai\mic nu eram întrebat şi nici chemat să fac

Prin plasarea mijloacelor financiare proprii şi disponibilităţilor creiate prin reescontul portofoliului la Banca Naţională, volumul creditelor acordate de Banca centrală cooperativă în 1937, a ajuns la 302.691.000 lei. Faţă de 1936, acest volum se prezintă cu un spor de 229.377.449 lei, iar faţă de 1935 e de circa 7 ori mai mare şi de circa 20 de ori mai mare ca cel din 1934.

Comitetul de direcţie al Băncii Centrale Cooperative a dat o importanţă foarte mare creditelor ce* rute de micii producători dela sate şi oraşe prin băncile populare, pe termene scurte, denumite de întreţinere, menite a sprijini sporirea şi îmbunătăţirea producţiei.

Volumul creditelor de această natură acordate 1-. 1937 a atins suma de circa 90 de milioane.

In cursul anului 1937 s'a continuat realizarea unei importante opere de ordin economic şi social, acordându-se obştiilor ţărăneşti, pentru cumpărări de moşii, credite în valoare de circa 25 milioane lei.

In modul acesta au fost sprijinite 19 obştii de cumpărare. Suprafeţele cumpărate prin obştii ajung la 3.402 hectare.

Banca Centrală Cooperativă şi în cursul anului 1937 a dat o importanţă deosebită creditelor colective.

Sub această denumire se cuprind toate creditele acordate pentru cooperativele de producţie industrială, de mărfuri, exploatare, precum şi valorificare de produse,, desfacere, cele acordate instituţiilor centrale economice cooperative.

Volumul total al acestor credite se cifrează la 251.927.422 lei.

Un alt domeniu de o capitală importanţă pentru mişcarea cooperativă şi pentru economia naţională este intervenţia în exploatările forestiere din Bucovina.

vreo ispravă, din contră alungat dela multe lucruri, căci în loc să le aranjez le încurcam şi mai rău.

In apropierea Piciorului Calului — aşa se numea pădurea mare din imediată vecinătate — noaptea târziu le ies şi au în cale cu sumanul păros ca şi o oaie. Tata, când mă zăreşte, îmi trânteşte o sudalmă aspră :

— „Ciara ta, nici aici nu scap de tine ? Pe unde ai venit ?".

— „Tată, singur nu mă întorc acasă. Vreau să văd şi eu cum prindeţi hoţii." Şi în sfârşit ajungem la porumbişte. Conform planului stabilit, fiecare trebuia să se ascundă şi să pândească. Eu, după o oră de pândă la aer liber, am adormit. Tata se trudia să mă învelească. Să nu răcesc.

Când zorii zilei s'au ivit pe cer, tata m'a scuturat: haide acasă. Hoţii n 'au venit în noaptea asta.

Ca trăsnit din cer mă ridic şi eu cu gura mare : ,,dâ tată, hoţii n'au venit căci le-a fost frică de noi, fiindcă am fost patru. Dacă eraţi numai voi trei, hoţii veneau cu siguranţă. Tata, vesel, m'a luat în braţe şi până acasă mi-a mai spus o poveste din cele 1001 nopţi.

Un hoţ de porumb: viezurele •

23 ©B.C.U. Cluj


Dar vai ! Mama când ne-a văzut în poartă, a început să ne mustre, nu pe mine, ci pe tata şi fraţi : cum aţi dus copilul cu voi pe răceala aceasta ?

— „Da de unde! Han-tătarul 1-a dus nu noi! Pe când să ajungem ne-am pomenit cu el după noi. Noaptea nu-1 puteam izgoni şi a dormit acolo. E singurul care a dormit, căci noi am stat la pândă zadarnic — hoţii n'au venit.

Toată ziua am fost băiat bun, am dat porcilor, raţelor şi gâştelor de mâncare. Am dat vacilor de lapte făină de mălai — fără să mai ştie mama — dar cu toatecă m'am purtat bine, am fost obiectul de discuţie toată ziulica. N'a venit un oaspe, un vecin ori un trecător care să nu ştie că eu am dormit afară, la hotar şi am fugit ca şi un câine furişat până a-proape de porumbişte.

Abia se înserase şi baciul Dudu Tot-Andrei, ciobanul vecin dela turma de oi a Contrasului vine în vizita obişnuită la tata.

Dupăce pe masă se 'ntinde o mămăligă cât un ciubăr, mama începe să mă spovedească: de copilul ăsta nu ştiu ce-o fi! Orice facem, e gata şi el să s'a-gaţe, să rezolve. In vară ne-a stricat o coasă, şi-a tăiat mâna cu secerea, a căzut din pod, şi-a băgat mâna în stup la albine să le fure mierea, a încercat să facă pe viţelul la Bumba — vaca cea mai blândă de lapte — şi aseară s'a luat, după ăştia când s'au dus la pândă! — Un adevărat rechizitoriu pe capul meu

Dar baciul Dubu ţinea cu mine, căci eu îi furam rachiu şi tutun din cămară.

După spovedania mamei, bătrânul cioban se interesează de hbţii de porumb şi de felul lor dibaciu de a se comporta.

— „Apoi bine bade Ioane — zice ciobanul către tata — porumbul d-tale nu-i jefuit nici de oameni, nici de porcii sălbatici. Există o sălbăticiune numită viezure: e lungă aproape cât vulpea, dar e cu ceva mai scurtă la picioare. Are blană frumoasă şi ziua se ascunde. In pădurea Corni există un trib de viezuri:: se poate că ei vă fură porumbul. Eu vă recomand să vă culegeţi porumbul copt ori necopt, căci viezurile e lacom, fură mult când are de unde.

Şi apoi, din bătrâni se spune, că el îşi face depozite suterane pe distanţe mari, adevărate labirinturi:

„Felul cum fură viezurele este foarte interesant — spune bătrânul cioban.

Unul se culcă cu picioarele în sus. Restul încarcă cucuruzii desfăcuţi între picioarele celui culcat. Când încărcătura ajunge la vârf, unul ori doi îl târăsc pe cel încărcat, iar alţi patru ţin de „car" să nu se răstoarne. Astfel ei cară toată noaptea, şi numai porumb copt şi uscat bine.

„Acolo în „satul" lor, sub pământ, au o administraţie caşi albinele: au rege, şefi şi subşefi, depozitari, ostaşi, ierarhie în toată regula. Depozitul lor este bine ascuns, pentruca porcul sălbatic să nu poată pătrunde. Şi pentruca mirosul să nu ducă la satul viezurilor, ei îşi fac cimitirul în poarta dela intrare. Când vine acolo duşmanul, găseşte tot felul de gunoae şi spurcăciuni, al căror miros urât alungă orice fiară sălbatică. Insă puteţi da de satul lor luându-vă după târâşul dela porumbişte până la pădure şi printre arbori până la cea mai apropiată

stâncă: acolo daţi frunzele la o parte, căci nu sunt adunate de vânt, ci de viezuri. Dacă miroase urât hoiturile, înlăturaţi-le, iar după zid vă găsiţi porumbul furat" — încheie bătrânul Dubu.

Pentru întreaga familie era o revoluţie. Numai tata nu prea vroia să creadă. A doua zi porcii, gâştile. raţele şi găinile precum şi lucrurile din casă au rămas în voia sorţii, căci eu eram pe urmele târâşelor cari duceau dela porumbişte la pădure. Dar zadarnic am flămânzit o zi întreagă, căci n'am ajuns la rezultat.

Seara, tata şi mama, mă iau la rost: unde am fost ziua întreagă? Numai baciul Dubu m'a scăpat dela o nouă nuielare.

— „Bine, voi staţi nepăsători; eu am căutat urmele viezurilor cari ne-au furat cucuruzii!" — Când au mai auzit şi aceasta, pentru a doua zi libertatea a fost suprimată. In loc de hoinărit, a trebuit să mă ocup de porci, gâşte, raţe, găini şi de... Bumba.

Tata şi fraţii m'au izolat complect. Eram exclus şi dela şedinţele consiliului de familie. Aşa au trecut vreo patru zile, când mama din nou aduce vestea, că porumbul se fură.

In seara aceea am fost admis la cina comună şi am auzit cum s'au luat hotărâri pentru descoperirea hoţilor de porumb. A doua zi, Duminică, toţi eram pe şantierul de vânătoare. Şi nu mult a trebuit să dibuim, căci indicaţiile bătrânului meşter au dus la descoperirea unei colonii de viezuri.

La o distanţă de trei metri laterali s'a dat de un depozit unde porumbul era clădit pe un rând, unul cu capul către răsărit şi altul către apus. Intre porumb erau băgate beţişoare uscate cari despărţeau ciucalăii unul de altul. De ambele părţi era un spaţiu liber de cam l1/? metru.

Tata şi fraţii au cărat vreo trei zile până s'au obosit. Şi mai ales dimineaţa depozitul mirosia urât. Peste noapte patronii invizibili aduceau murdării şi hoituri cari produceau gaze insuportabile, chiar şi pentru amicul nostru însoţitor, dulăul casei.

Când ai noştri s'au dus la culesul porumbului au găsit o jale; toată porumbiştea era devastată, do-vlecii, fasolea, cânepa erau trântite la pământ, rupte în bucăţi şi stricate.

Porumbul la fel: rupt şi distrus pe jos. Viezurii văzându-se descoperiţi, din răzbunare ne-au batjocorit porumbul. Aşa ne spunea bătrânul Dubu. Cel mai răzbunător şi invidios animal este viezurele.

Frica cea mare am mâncat'o tot eu, căci baciul Dubu spunea că pe mine, de mă prind, mă bagă în peştera lor şi mă fac prizonier pe viaţă.

Dar această frică mi-a prins bine căci mi-a trecut pofta de hoinărit toată ziua prin văgăuni şi stânci în căutare de noui senzaţii. Am început o viaţă nouă cu gâştele — prietenele mele, raţele cari nu-le prea vedeam cu ochi buni căci miroseau, deşi toată ziua erau în la spălat. Apoi aveam mai multă atenţie faţă de Bumba, cea dea doua mamă, căci ea îmi-dădea laptele bun.

Aşa m'am despărţit de pădurea cu atâtea bogăţii şi farmece, şi de o viaţă de copil sburdalnic.

GRIGORIE C. GONZA

24 ©B.C.U. Cluj

PROBLEME SOCIALE

Viata muncitorului din oraşul Cluj Studiu Social'Economic- I. Privire Generală

In ultimul deceniu, ţara noastră înregistrează un progres evident de industrializare şi majorare a capacităţii de producţie a bunurilor industriale, creind în domeniul economic armatura necesară a-cestui proces.

E legitim deci, ca unul din factorii principali ai procesului de producţie : „munca" şi agentul său :

* * S * S S § §

Aşr'cu/Sori

flunctjvri

Funcţionari.

Com&r'crenrt.

Liber pnofesion/'st

fără -»râl oct/p

lucrătorul din uzină sau atelier, creatorul bunurilor şi al confortului, să fie în deaproape urmărit pentru cunoaşterea cât mai temeinică a vieţii lui, în cadrul economic şi social al orânduirei în care trăieşte.

Studiul de faţă are ca scop cunoaşterea vieţii lucrătorului şi funcţionarului particular din oraşul Cluj. Aspectele cercetate sunt: viaţa economică, socială şi culturală.

Metoda utilizată a fost ancheta directă, iar pentru aprecierea obiectivă a rezultatelor, prelucrarea şi exprimarea numerică.

Astfel, a fost întocmit un chestionar, care cuprindea în afară de datele individuale ale celui anchetat şi un plan complect al celor trei aspecte (economic, social şi cultural) studiate.

întrebările din chestionar au fost în număr de 52. Pentru acest studiu au fost elaborate 29 întrebări. Enumărăm aceste întrebări. Pentru datele individuale : I) Etatea, 2) sexul, 3) naţionalitatea, 4) şcolarita

tea, 5) ocupaţia părinţilor. Aspectul economic : 6 Regimul de salarizare: acord, cu ora, cu bucata,

cu luna, cu procente, 7) numărul orelor cari le lucrează săptămânal: sub 48 ore, 48 ore, peste 48 ore, variabil, nelimitat, 8) dacă face muncă suplimentară: plătită cu surplus, fără surplus, 9) ce salar are, 10) câştigul total al familiei.

II) Vârsta dela care lucrează, 12) dacă a schimbat profesiunea, 13) regimul juridic de salarizare : contract individual sau colectiv, 14) din ce organizaţii profesionale face parte, 15) dacă interesele profesionale sunt apărate mai bine de un sindicat sau de mai multe sindicate, 16) dacă a avut conflicte de muncă, 17) dacă a recurs la Camera de muncă, 18) dacă cunoaşte rostul Camerei de muncă,

' Aspectul social: 19) dacă a fost fără de lucru, 20) locuieşte în casă proprie sau cu chirie, 21) numărul camerelor în care locuieşte, 22) câţi locuiesc într'o cameră, 23) dacă are baie, 24) lumină : electricitate sau cu petrol, 25) latrină : canalizată, necanalizată, n'are.

Aspectul cultural: • 26) Din ce asociaţii culturale face parte, 27) dacă citeşte ziare, 28) dacă are radio, 29) de câte ori merge la cinematograf lunar.

Restul întrebărilor fiind rezervate unor alte studii din acest domeniu.

Prezentul studiu cuprinde ca material lucrători calificaţi, necalificaţi, din industrie sau ateliere meşteşugăreşti şi funcţionari particulari utilizaţi în industrie, comerţ şi bancă.

Numărul celor anchetaţi este de 400 lucrători calificaţi, 225 necalificaţi şi 252 funcţionari particulari. Cantitativ acest număr de anchetaţi este suficient ca studiul de faţă să oglindească fidel viaţa lucrătorilor din oraşul Cluj.

Ancheta a fost efectuată în timpul dela 25 Iunie până la 10 Iulie 1937. Colectarea materialului s'a făcut prin echipe, cari au cercetat la domiciliu pe lucrători, cari fiind chestionaţi, anchetatorul înregistra răspunsul adequat întrebării.

Meritul, de a putea aduce această contribuţie de cunoaştere a vieţii lucrătorului în lumina datelor, cari se desprind ca îndrumări utile tuturor factorilor ce se preocupă de aceste probleme, se datore-şte Camerei de Muncă Cluj, care a înţeles, că pentru a putea eficace reprezenta şi ocroti interesele clasei muncitoreşti, înainte de toate este necesar a cunoaşte şi a aprofunda realităţile vieţii muncitorului.

Exprim mulţumiri şi pe această cale conducerei Camerei de Muncă Cluj pentru materialul încredinţat spre prelucrare.

•s » 5 I S S I § — i 1 J i i i

A gr/c v/for/

ttunafori

flesertaşi

CamercHSnri

liber profes/orr/s/

fere srj/ ocup

Spiritul în care a fost redactată această lucrare este analiza cât mai obiectivă a realităţilor vieţii muncitorului, impunându-mi de a nu face nici-o apreciere critică sau sugestie, lăsând în grija cititorilor de a şi-Ie face singuri.

25 ©B.C.U. Cluj


Eu cel dintâiu îmi dau seama de lipsurile inerente unui început în acest domeniu şi pe cari nu refuz ale semnala cititorilor. Principala grije va fi de a corecta aceste lipsuri şi de a lărgi pe cât este posibil câmpul cercetărilor în acest domeniu. NUMĂRUL ŞI REPARTIŢIA PE DIVERSE CATEGORII ALE LUCRATORILOR. DATELE POPU

LAŢIEI LUCRATORILOR După datele oficiale ale recensământului anual,

care se efectuează în fiecare an, în intervalul dela 15 Septembrie — 31 Decembrie, la Camera de Muncă, pentru înscrierea în listele electorale ale colegiilor secţiilor respective, în Municipiul Cluj, funcţionează la întreprinderi 8295 lucrători calificaţi şi necalificaţi. (Datele din 1937). 1. Pe grupe de vârste această populaţie de 829J5,

se împarte astfel: Lucrători Lucrători

Intre : necalificaţi *) calificaţi *) 15-20 ani 8,45°/» 6,25°/. 21-25 „ 14,22°/° 22,00°/» 26-30 „ 20,89°/° 26,75°/» 31-35 „ 16,44°/» 14,25°/» 36-40 „ 18,22°/» 16,50°/» 41-45 „ 6,67°/« 8,00°/» 46-50 „ 7,11°/» 2,50°/» 51-55 „ 4,00°/» 2,50°/» 56-55 „ l,78°/« 1,00°/» 61-65 „ 2,22°/» **)

2. Pe sex: Lucrători Lucrători

necalificaţi calificaţi Bărbaţi 58,67°/» 95,00"/» Femei 41,33°/» 5,00°/»

Din datele expuse în tabelele de mai sus, se pot trage — în ce priveşte vârsta şi sexul, — următoarele concluziuni :

Procentul major al celor utilizaţi în industrie, după vârstă, este între 26-30 ani la lucrători calificaţi 26,75°/» şi la necalificaţi 20,89°/».

* „ * 8 fe * fc

•rtcultori

Comercianţi

tunchonsn

tlesengşt

L tber profesionişti

Fără anii- ocup

t1uncih>ri

Pe sex, numărul total al femeii este inferior celui al bărbatului şi femeea se află plasată într 'un procent important (41,33°/») ca lucrător necalificat, iar calificat abia în 5°/».

*) Pentru precizarea noţiunilor, diferenţa între lucrători calificaţi şi necalificaţi; primul are pregătirea unei meserii prin ucenicie, cel al doilea funcţionând ca auxiliar în producţie.

Români Maghiari Germani Evrei

3. Structura etnică : Lucrători

necalificaţi 43,56"/» 48,89°/»

1,78°/» 5,77°/»

Lucrători calificaţi

38,25°/» 52,75°/°

2,75°/» 6,25°/»

Procentul elementului etnic român ca lucrător calificat, este numai de 38,25°/», faţă de 43,46"/» necalificat şi în proporţie cu 52,75"/» maghiari.

. . . .*

HŢ' 1' ' - ' '

[•'• '

â ... j ' -

- ---

• J

y

g .»

.... p - - _

.J -̂- - • — "

" " • - • ! . .

I

?

- ^ 1 i

; !

a .§ fîu/pt/'Ax?

Mu-,

tlejrrAjf,

Comerci&rr/i

Funcţionari

L iber proftftonuh

FJr<â jr£/ ocup

\ * %

Nici Sub

o 4 4 7 7

Şcoala Şcoala

Sub

şcoală (patru) (patru) (şapte) (şapte) comerc. de arte

4. Şcolaritatea Lucrători

necalificaţi 10,23°/°

ci. ci.

primare primare

ci. primare ci. pr imare pt. ucenici si meserii

11,12°/° 54,22°/»

3,77°/° 3,77"/»'

_»/»

**)«/» necomplectă Şcoala de arte şi meserii

complectă — Sub 4 clase secundare 2,12°/»

4 clase secundare 2,12°/° Peste 4 clase secundare **)°/» Alte şcoli 1,32°/»

De reţinut, că procentul major al


**Wo

2,25°/» 26,00°/»

28,25"''» 2,25°/»

10,50°/»

**)%

1,75°/» 14,25°/» 9,50°/°

**)% 3,75"/°

lucrătorilor fiind absolvenţi de 4 (patru) clase pr imare la necalificaţi (54,22°/°) şi cu o mai mare şcolaritate, (sub 7 clase primare), 28,25°/° la lucrători calificaţi, analfabeţii sunt de 10,23"/° la necalificaţi şi mai puţin de 1"/» la lucrători calificaţi. Procentul analfabeţilor provine din generaţiile mai bătrâne.

5. Ocupaţia păriruţilor: Lucrători

necalificaţi Muncitori 29,99"/» Agricultori 46,47°/° Meseriaşi 21,77°/»' Comercianţi 1,33°/» Funcţionari **)"/»

Remarcăm, că după ocupaţia procentul de 46,47"/» la lucrători necalificaţi şi de 35,25 la calificaţi cu părinţi agricultori, lucrători în mare parte provenind din mediul rural.

La lucrători calificaţi cu ocupaţia părinţilor meseriaşi, avem procentul de 43,75"/».

**) Sub 1 la sută.


11,25°/» 35,25°/» 43,75°/»

3,75°/° 6,—°/«

părinţilor, avem

26 ©B.C.U. Cluj


Funcţionari: După recensământul anual menţionat anterior,

în oraşul Cluj, sunt utilizaţi în diverse întreprinderi, bănci, magazine şi industrii, 1805 funcţionari. Datele dm 1937).

Pe vârstă se 15-20 ani 21-25 „ 26-30 „ 31-35 „ 36-40 „ 41r45 „ 46-50 „ 51-55 „ 56-60 „ 61-65 „

7. Pe Bărbaţi Femei

împart astfel: 7,50°/"

34,60°/» 27,80°/»

9,50°/» 5,90°/« 5,30'/» 5,60°/» 2,20"/» 1,20°/» **)°/o

sex: 78,57°/» 21,43°/»

8. Structura etnică : Români Maghiari Germani Evrei Alte naţion.

41,67°/» 25,39°/»

1,58°/» 29,37°/»

1,99°/» *) Sub 1 la sută.

Fragment dintr'o conferinţă rostita ia radio de Recensământul meseriaşilor se va face prin Camerele

de Muncă şi Oficiile lor, invitând pe fiecare membru • — meseriaş — să completeze un chestionar întocmit de Institutul Naţional de Credit al Meseriaişiilor. Reuşita acestui recensământ este însă în funcţie de sinceritatea şi onestitatea cu care fiecare meseriaş va înţelege să-şi facă datoria de a completa chestionarul şi de Vigilenţa organului Camerei de Muncă, care va fi chemat să facă verificările necesare.

Pentruca recensământul să fie complet şi rezultatele lui să dea roadele dorite, e nevoe de o mulţime de date asupra fiecărui meseriaş. Din acest motiv chestionarul este cam indiscret, pune o serie de întrebări de ordin mai intim. Acest fapt ar putea produce o neîncredere în rândul meseriaşilor, care s'ar manifesta fie prin sabotarea acestei lucrări, fie prin lipsa de sinceritate cu care se va proceda la completarea chestionarelor. In ambele cazuri recensământul s'ar putea considera complet eşuat.

Fără concursul sincer şi entuziast al meseriaşilor, nu am putea pune cea mai importantă piaitră de temelie a marei opere de refacere şi întărire a clasei meseriaşilor.

Lucrarea este costisitoare şi recl/aimă multă muncă. Cu tot concursul gratuit pe care Caimerele de Muncă ni-il dau, cheltuelile însemnate nu pot fi evitate. In afară de materialul necesar, prelucrarea chestionarelor necesită o cheltuială destul de însemnată. Ar fi o pagubă mare pentru interesul meşteşugărimii, ca banii Institutului să fie cheltuiţi, fără nici un folos. Pentru acest motiv, fiecare meseriaş trebue să considere ca o datorie de onoare să ajute la reuşita cât mai bună, cât mai desăvârşită, a recensă-tuturor este în funcţie de această operaţiune.

Recensământul ar putea să provoace o- îndoială în su-

9. Şcolaritatea : Fără şcoală 0,78°/» învăţământul şcolar incomplect 8,32°/» învăţământul primar complect (7 clase) 2,77°/» Şcoala secundară inferioară sau pregătire

de învăţământ profesional echivalent, incomplect 12,63°/»

Şcoala secundară inferioară sau pregătire de învăţământ profesional echivalent, complect 23,00"/»

Liceu comercial sau secundar superior, incomplect 9,92°/o

Liceu comercial sau secundar super., complect 28,92°/»

Şcoala conductori technici 1,58°/» Studii universitare 13,00*/»

10. Ocupaţia părinţilor : Muncitori Agricultori Meseriaşi Comercianţi Funcţionari Liberi profesionişti Fără arătarea ocupaţiei

3,58°/» 24,21°/» 17,46°/» 21,03°/» 18,64°/»

9,92°/» 5,16°/»'

d. dr. Yaieriu Roman fost subsecretar de stat fletul meseriaşilor, în ce priveşte posibilitatea de a avea şi un scop ascuns.

In privinţa aceasta toată lumea să fie liniştită, nimic mai mult nu se urmăreşte, decât icele apuse pe faţă. In special atrag atenţiunea meseriaşilor minoritari că Institutul este chemat să acorde împrumuturi la toţi cetăţenii meseriaşi, deci şi ei au interesul ca să contribue la reuşita recensământului. Am citit într'un ziar german că termenul legii „meseriaşi români" îl explică în sens etnic, că anume creditele s'ar acorda numai meseriaşilor de sânge românesc. Or, această interpretare este greşită „Meseriaş român" are sensul juridic, înseamnă cetăţean român.

In privinţa chestionarului să nu fie nimeni neliniştit. Datele ce le scrie fiecare meseriaş, chiar în temeiul legii statistice, trebuesc tratate ca secrete. Nimeni, nici agenţii de recensământ şi nici Institutul însuşi mu are dreptul să le divulge. Numai totalizările făcute pe anumite chestiuni, se pot publica, dar şi acestea fără divulgarea numelui individului. Deci nici frica de indiscreţie nu trebue să reţină pe cineva dela sinceritate, neapărat necesară reuşitei recensământului.

Dacă toate vor merge bine, peste câţiva ani ne-am putea gândi că pe bază de mici economii, ca şi în Franţa, să asigurăm clienţilor noştri rente pentru bătrâneţe, realizând astfel un veohiu desiderat al meseriaşilor. Evident nici în acest domeniu nu se poate lucra fără diate precise statistice.

Realizarea creditului meşteşugăresc nu poate fi opera unui om sau unui consiliu de administraţie. Organele de conducere pot să ia iniţiative, dar traducerea lor în fapt nu se poate face decât cu concursul marelor masse ale meseriaşilor. Binele comun nu poate fi decât operă comună. Sunt convins că meseriaşii românii îşi vor înţelege rostul şd interesele.

Importanta recensământului meseriaşilor

27 ©B.C.U. Cluj

Un proces agrar de 20 de ani (urmare şi sfârşit)

Contenciosul ministerului emite avizul No. 380 de la 24 April 1935 asupra cererii de transacţie a d-nei Levay înregistrată cu No. 9852/935, de următorul conţinut: „având în vedere că anularea întabulării drepturilor d-nei Levay s'a judecat în fond şi procesul a fost pierdut de d-na până la înalta Curte, care a hotărât că întabularea nu se putea face, contractul de vânzare intervenit între statul ungar şi d-sa, fiind izbit de nulitate potrivit legii din 1921, având în vedere că recursul la înalta Curte în S. U. fiind sesizată în recursul d-sale pentru neconstitu-ţionalitatea acestei legi, nu poate fi îndreptăţit ministerul să renunţe la efectele unei hotărîri definitive prin care a câştigat în fond".

Transactia era deci condiţionată de plată — în 1935.

Condiţionarea este eliminată complect din a doua ofertă, înaintată de curând aceluiaş minister: în 13 Martie şi 14 Aprilie 1937 sub no. 10.446. Pr in noua încercare de aranjament amical se oferă statului 32 jugăre „fără nicio contravaloare"... Un sensibil progres. Păcat, că e prea târziu.

S. U. se vor pronunţa în 23 Iunie. Conclu&iuni de rigoare

Dosarul voluminos al procesului de gestaţia exagerată a celor două decenii, îşi aşteaptă ultimele file de complectare, cu proclamarea dreptului biruitor. Nu mai e niciun punct obscur. Realităţile permit a fi identificate şi caracterizate în următoarele încheieri:

1. Teritoriul Banatului Severin şi Banatului Timişan, o-tribuit României, prin tratatele internaţionale de pace dela Trianon, se găsia, după mişcările de desagregare ale revoluţiei isbucnite la 1 Nov. 1918 sub un regim de transiţie. El fusese ocupat de armatele sârbeşti şi franceze. Ocupa-ţiunile aliate se făcuseră cu scopul de a pregăti proclamarea imperiului românesc. Administraţiunea de stat ungară se dizolvase. Suveranitatea de stat ungară încetase. Nu mai erau nici „teritorii în litigiu", ci desemnate dinainte de forurile internaţionale, apoi proclamate de Adunarea Naţională dela 1 Dec. 1918 prin delegaţi autorizaţi ai Banatului însuş, ca teritorii ale statului român.

2. „Erariul" din Făget nu deţinea capacitatea juridică de a vinde bunul său din Coşava în Februarie 1919. Această vânzare pripită era mai degrabă un abuz şi o impietare a-supra dreptului de proprietate transferat asupra statului român. Dealtfel nu se satisfăceau nici legile ungare de înstrăinare a bunurilor publice. Era posibil să se recunoască viza aprobării contractului de vânzare dată în Martie 1922 de Consiliul de miniştri ungar din Budapesta?

3. Comi-siunile de expropriere şi împroprietărire, Comitetul Agrar şi Casa Exproprierii posedau dreptul de a decide în materie de expropriere, nu însă şi pe acela de a se pronunţa în mateHe de proprietate. Şi-au depăşit atribuţiunile şi au nesocotit sentinţele Curţii de Apel şi înaltei Curţi de Casaţie.

4. Decretul Nr. VII al Consiliului Diligent deţine putere juridică necontestabilă. Şi dealtfel decretul a fost cuprins în legea fundamentală agrară din 1921, deci este un decret ratificat de parlamentul României întregite. Nici un cetă

ţean nu se putea sustrage efectelor juridice ale decretului şi legii agrare unificatoare.

5. înalta Curte de Casaţie în 1921 şi Curtea de Apel în 1932 au dat sentinţe în fond asupra cazului Coşava, decretând ca nul şi neavenit contractul de vânzare. Nicio autoritate administrativă nu putea renunţa la beneficiul acestor sentinţe.

6. Autorităţile administrative au pendulat excesiv de mult în consideraţiunile lor, însă ministerul agriculturii anula în 10 Martie 1931 deciziunile anterioare ale administraţiei sale, dispunea executarea sentinţa Curţii de Casaţie şi ordona repunerea statului în drepturile sale.

7. Dacă omeneşte este de înţeles ca familia Levay să rămână în posesia casei pe care şi-a clădit-o şi a intravilanului de lângă casă, în nici un caz nu mai poate beneficia de o altă favoare, întregul pământ de 78 ha. fiind destinat împroprietăririi ţăranilor locali cari l-au lucrat cu sudoarea feţii lor sute de ani în foarte umilitoare condiţiuni de subarendare. Transacţiunile oferite sunt lovite de nulitate.

8. Asupra perioadei revoluţionare 1 Noembrie 1918—1 Iunie 1919 deţinem numeroase documente politice şi diplomatice, dintre cari amintim aci următoarele cinci: a) Consiliul Naţional Român din Arad în ultimatul său către Budapesta dela 10 Noembrie 1918 pretindea „potestatea su-premq de stat" asupra celor 26 judeţe româneşti din Ungaria, iar ministrul Iăszi era trimis de guvernul Karolyi la Arad pentru conducerea tratativelor celebre cu românii (între 13—16 Noembrie); b) Consiliul Naţional Român şi Marele Sfat aveau în Budapesta reprezentantul diplomatic în persoana lui dr. Ioan Erdeli prin care se rezolvau toate chestiunile curente, fiind perfect recunoscut de către guvernul maghiar; c) însuş ministrul lâszi în act politic scris (14 Noembrie 1918) spune: „legi nu se mai pot aduce decât cu consimţământul conducerii politice române" şi intervine categoric: „Cons. naţ. român să garanteze siguranţa averii şi persoanei" *) cetăţenilor, căci nimeni altcineva n'o mai putea face; d) potolirea răscoalei, îndiguirea tumultului, o-prirea devastărilor, păstrarea ordinei publixe, asigurarea vieţii oamenilor şi expedierea afacerilor curente administrative erau opera consiliilor şi gărzilor naţionale române, înfiinţate pretutindeni a doua zi după revoluţie, iar Adunarea Naţională dela 1 Decembrie 1918 a luat impunătoare forme plebiscitare, participarea populaţiei bănăţene făcân-du-se după normele strict stabilite de Consiliul naţional central de Arad, fiind alese delegaţiuni prin votul unanim, al adunărilor publice din toate colţurile Banatului; e) consiliile şi gărzile naţionale române au oferit întregul lor concurs armatelor aliate cuceritoare, iar armistiţiul faimos de la Belgrad dela 13 Noembrie 1918, semnat de generalul Fran-chet d'Esperey şi preşedintele Kâroly Mihai, confirmă în 18 puncte regimul militar al aliaţilor şi încercărilede a reprimi elementele maghiare în administraţiunile publice.

Nicio ingeniozitate juridică, nicio sofisticărie diabolică nu mai poate clătina temeiurile unui drept limpezit în întregul său conţinut, drept care se cere întronat pe soclul nebiruit al adevărului.

ION CLOPOŢEL

*) Ion Clopoţel: Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului cu România (premiul „Scotus Viator" al Astrei în 1923». p. 93.

• • 28 ©B.C.U. Cluj

«IHffllIUIIB

ROMiHEISCA

Coloana teatrelor Bilanţul stagiunei.

de casă. -— Teatre noui. — Piese de artă şi piese Teatrul lui Alexandri şi Caragiale

Dacă nu ne-a dat excepţionale spectacole de artă, autori şi actori rioui, stagiunea care se încheie a fost bogată în evenimente extra-teatrale: au ars două temple ale Thaliei: marea sală a Eforiei şi micul Teatru vesel, din acelaş e-dificiu. In schimb primăria de Galben a construit în piaţa Amzei un local, pe care 1-a închiriat Teatrului Naţional (Studio) iar sub teatrul „Comedia" societatea „Scita" a clădit „Teatrul liber" care ca şi cel modern condus de Ionel Ţăranii are liniile şi proporţiile celor mai frumoase zidiri similare din Occident.

Teatrul „Regina Mariia", al soţilor Bulandra, a furnizat eu cele din pasagiu! „Comedia", înglobându-se în întreprinderea Scita. Un excelent pictor d. Siegfried lucrează la aceste teatre şi ne-a dat o serie de decoruri cari au înviorat plastica scenei bucureştene.

Doi autori originali, d-nii N. Kiriţescu, la Teatrul Naţional şi I. G. Aslan la Studio au cunoscut sufragiile publicului, cu două amuzante comedii Ion al Vădanei şi Glumele destinului.

Piesele străine, cu excepţia unei capodopere de Steve Passeur Te-am cumpărat, jucată la Studio, n'au însemnat mari câştiguri de artă dramatică. Au fost lucrări cari au avut succes pe scenele străine şi s'au jucat la noi pentru necesităţi, de cassă.

La încheierea bilanţului, acest an teatral rămâne, interesant prin reluarea pieselor lud Vasile Alecsandri şi I. L. Caragiale.

Prima noastră scenă şi-a inaugurat a 60-a stagiune reprezentând legenda istorică Despot Vodă, cinci acte (şapte tablouri) de Vasile Alecsandri.

Prestigios nume! Poet al copilăriei noastre (Concertul în luncă, Rodica, Sa-

mănătorvi) dramaturg al adolescenţei („Sânziana şi Pepelea', „LAipitorile soitelor", cele trei poeme teatrale) ctitor al a-şezăminteior închinate Thaliei în amândouă principatele, cărora le-a dăruit vodeviluri, piese în versuri, feerii şi canţonete, precursor al lui Caragiale prin operile sale comice, al lui Davila şi Delavrancea prin dramele istorice; — Vasile Alecsandri trebuia să-şi albă de mult monumentul în inima Capitalei.

Acum şaptesprezece ani, în prima noastră direcţie, i-am închinat în faţa Teatrului Taţional o grădiniţă menită să adăpostească „Fântâna Blanduziei", idila dintre Galus şi

Getta, turnată în piatră şi rouă de sculptorul Oscar Han. Dar micul squar şi grupul romantic orânduit să vorbească bucureştenilor de marele poet al neamului, au fost pre-făcute'n asfalt şi staţie de automobile. Primari cu sufletul mineral au suprimat verdeaţa şi apa vie a Fântânei Blan-duziei. Vasile Alecsandri n'axe o statuie în Bucureşti. O-mul acesta care şi-a umplut veacul, înfăptuind şi cântând Unirea, Independenţa, Regatul; claire ar fi putut sfi fie Domn al ţării, şi a cutreerat Europa oa să câştige cancelariile împărăţiilor occidentale pentru Domnul unic al Munteniei şi al Moldovei, a câştigat la Montpellier cupa de aur a latinităţii, a fost ambasador la Paris, a crezut în viitorul României, a cântat-o, a exaltat-o, cu un patriotism al epo-cei, cald, sincer, iluminat de flacăra credinţei şi a desin-teresării, — Vasile Alecsandri nu-şd are încă statuia la Bucureşti şi nici în sufletul nostru: marele loc, admiraţia, recumoştiinţa pe care i-o datorăm.

Viitorul, însă, nu va putea; să nu-i aprindă numele în toate focurile şi aureolele cuvenite divinei sale frunţi.

Eminescu a fost mai drept, mai cuviincios decât urmaşii, căci 1-a cântat în versuri. Până azi: e cel mai frumos dar de dare s'a învrednicit Alecsandri din partea noastră.

îmi povestea Alexandru Vlahuţă cum Eminescu şi cu el au ascultat, în salonul „Junimei" pe Alexandri, citind O-vidiu.

Câtă emoţie, câtă sfială, cât respect, în toată făptura lor de tineri poeţi, cari şedeau, modeşti, la un colţ, câtă bucurie tainică să se împărtăşească din prezenţa apropiată a gloriosului moşneag şi maestru!...

Vasile Alecsandri scrie pe Despot Vodă în plină bărbăţie, într'o epocă de optimism personal şi naţional, după răsboiul Independenţii, în aceiaşi vreme când „Peneş curcanul", „Sergentul" şi celelalte poezia inspirate de Plev-na şi Gravita îl ridică pe culmi de glorie, îi întăresc renu-mele de bard al neamului şi-i întraripează elanul d epoet dramatic.

In dorul de .a creia, cât mai repede, tinerei ţări, o cultură cât mai variată, Vasile AlecSaodri nu pregetase, mai bine de trei decenii, să împrumute din repertoriul teatrelor populare ale Parisului şi să traspuie, pe înţelesul protipendadei şi al târgoveţilor moldo-valahi tot felul de sce-

29 ©B.C.U. Cluj


nete şi farse pe cari le-a reprezentat la Iaşi şi la Bucureşti, chemând la viaţă teatrală un public protspăt, capabil, la un moment dat, să pretindă o hrană spirituală de altă calitate.

Un prieten distins şi un admirator al bardului, magistratul A. Cantacuzimo, 1-a sfătuit, ani dearându/1, să atace un gen mai înalt, demn de talentul şi posibilităţile sale technice, draime istorice.

Se prea poate ca recentul succes al lui Hajdeu cu „Răsvan şi Vidra" să fi biciuit ambiţia lui Alecsandri. Cu zece ani înainte, Boliratineanu scrisese un „Despot Vodă" în proză.

Niculae Scu/rtescu *) —-un poet dramatic de mare merit, cu versul mai dens ca al lui Alecsandri şi cu o mai adâncă putere dramatică, dar mai puţin armonios în construcţie şi mai puţin muzical în expresie — dă la iveală şi el un Despot Vodă în şase tablouri, în versuri. (1874).

După căderea imperiului şi reîntoarcerea din exil a lui Victor Hugo, se reiau sgomotos, la Paris, operele sale dramatice din tinereţe, Hernani, Ruw-Blas...

Atmosfera era pregătită. Suflul generos al marelui romantic francez trezeşte ecouri fraterne în rapsozii dela gurile Dunării.

Alecsandri, scrie, foarte repede, povestea acelui vântură-lume, ajuns domn al Moldovei , mort la porţile Sucevei, sub buzduganul lui Tomşa. Un ambiţios şi acest Tomşa, ca şi Motoc, oa toţi „boierii neaoşi" pe oare poeţii îi ridică în slăvi, dar cari erau mal mari ticăloşi, decât înşişi aventuriera străini urcaţi pe tronul principatelor. Dacă aceşti „boieri neaoşi" ar fi arvut mai multă demnitate, mai mult patriotism, dacă, pentru bani şi onoruri nu s'ar fi vândut primului impostor, sărmanele provincii româneşti n'ar fi cunoscut atâtea schimbări de domni, atâtea jafuri în a-vutul ţării, atâta sărăcie şi boală în rândul gloatelor năpăstuite.

Dar romantismul înseamnă în primul rând, antiteză. Lui Vasile Alecsandri martor şi chiar făuritor al unei renaşteri naţionale, îi tirebue neapărat străinul plin de păcate şi băştinaşul de treabă, înzestrat cu toate virtuţile. Era, de altfel, această protestare împotriva secularelor opresiuni şi insulte de cari abia scăpaseră, si o nevoie a sufletelor româneşti cu rănile încă necicatrizate. Amintirile Fanarului stăruiau dureros. Ultimii jăcmănitori, călugării greci, abea fuseseră alungaţi de Vodă Cuza.

Luându-le monastirea Văcăreşti, pe oare o transformă în închisoare, făuritorul Umrei spune:

— Tâlhari am scos de aici, tâlharii am să bag la loc! Nu se putea ca această xenofobie — mai cu seamă eleno-

fobie să nu-şi găsească expresia vehementă şi în scrisul literatorilor.

Mai târziu, rănile au început să se închidă. Obiectivitatea istorică a dat, fiecăruia, partea cuvenită: s'a văzut ţi cât bine au făcut ţării domnii fanarioţi şi cât rău au făcut unii domni sau boieri de baştină. La căpătâiul morţilor, dreptatea n'are ochii legaţi. Ea poate judeca în voie, fără părtinire, fără să supere pe nimeni, 'afară numai de proştii cari n'au murit încă.

Studentul în matematici de la Montipellier, Cavalerul Negru al lui Oarol Quintul, profesorul dela universitatea din Rostov, contele palatin ce încorona poeţi germani, voe-vodul oare vorbea moldoveneşte ia Suceava, —• e tipul clasic al marelui aventurier din Renaştere. Oamenii aceştia

*) Director al Teatrului Naţional, Iancu Bacalbaşa a reprezentat în 1912 la deschidersa stagiunii sale o frumoasă tragedie, de factură clasică, a lui Scurtescu, Rhea-Sylvia, având ca

subiect fondarea Romei,

erau plini de ambiţii şi de graţie, de cultură şi rafinament, de sex-appel.

Legenda istorică a lui Alecsaindri, cum am văzut, are tendinţe ostentativ patriotice. Ele găsesc un ecou favorabil în publicul nostru de azi, după cum, îndată după răsboiul încheiat în 1918, aveau răsunet tiradele cu preocupări sociale.

Spectatorii cari în 1919 aplaudau la Teatrul „Comoedia" tirada lui Promoteu :

Căci adevăr zic vouă domnia lui se curmă! Dim tronurile lumM tiranii vor cădea Rostogoliţi deapuruH în noaptea cea mai grea. Iar beznele s'or sparge în fulger şi furtună, Şi-un soare nou va râde pe-o lume mult mai bună!

aplaudă astăzi pe boerul Tomşa, care proclamă virtuţile rasei, orgoliul de a fi român şi se ridică împotriva străinilor :

Un Grec! Ce, oare'n ţară nu creşte decât spini ? Ce, tot pământul nostru e în aşa stărpire Şi neamul nostru ager e în asa'njosire Că pe moşia noastră să nu găsim un pom Şi pentru tronul ţării să nu găsim un om ?

Sau : Cuvântul tău, Moţoace, mai rău te osândeşte El laudă străinul şi neamul tău huleşte!

Sau : Românul vieţuieşte şi moare, când se jură Cu arma albă'n mână, nu cu trădarea'n gură. învaţă dela dânşii a fi Român, de poţi, Boieri, gândiţi la muma ce v'a născut pe toţi!

Cuvântul român era proaspăt pe vremea lui Vasile A-leosandri şi cuprindea un tâlc duios şi mândru, simbolul şi credinţa unor oameni cari se desrobiseră de umiliri seculare, fericiţi să arunce până'n tărie, ţipătul numelui şi al independenţei lor.

Abuzul ce s'a făcut, de atunci, în literatură şi presă, permanenta invocare a unor noţiuni cari nu mai sunt platonice deziderate ci realităţi definitive, înstrăinează pe artistul delicat. Bl evită expresia însăşi necum repetarea până la saturaţie a unor cuvinte ce sună azi a gol, dacă nu ia demagogie.

* Alecsandri şi-a citit piesa interpreţilor într'o atmosferă

de respect şi admiraţie, pe care mult regretatul C. I. Nottara o evocă, sugestiv în memoriile apărute anul trecut.

O sală aleasă, în frunte cu însuşi Domnitorul Carol, a aclamat, în seara de 8 Octombrie 1879, legenda istorică a bardului de la Mirceşti, interpretată de cea mai ilustră falangă pe care a cunoscut-o teatrul românesc: Grigore Ma-nolescu juca pe Despot, C. I. Nottara pe Lăpuşneamu, Matei Mtttlo pe Ciubăr-Vodă, Anicuţa Popescu pe Ana, Frosa Sa-randi pe maica Fevronia, Aristizza Romanescu pe îliaş, Petre Velescu pe Motoc, Iancu Petrescu, Al. Catopol, M. Ma-teescu, N. Hagieseu şi alţi corifei apăreau în roluri secundare.

Mai târziu, în Despot Vodă aflăm pe C. I. Nottara (1883) şi Ar. Demetriad (1908), înconjuraţi şi ei de nume ceva mai răsunătoare decât ale interpreţilor de azi. Trebue să mărturisim, fără afectare de pesimism, că faţă de epoca acestora, faţă de elementele cari împodobeau scena românească acum un sfert de veac, suntem în plină criză.

Marei concurenţe pe care o face teatrului filmul, se a-daugă, vai, şi lipsa de actori primi. Şi nu numai la noi

Actorii de azi ai Italiei, a i Parisului, ai Germaniei, sunt nişte pigmei pe lângă titanii pe cari tinereţea noastră a avut norocul să-i aplaude: Novelli, Zaconi, Eleonora Duse,

30 ©B.C.U. Cluj

1 SOCIETATEA DE MÂINE

Monet, Sully, Leloir, Le Bargy, Sonenthal, Kainz, Basser-mann, Mobssi, Wegener, de Max, Swrah Bernardt, Doamna Bortei, d-na Second Weber, de Feraudy, Lucien Guitry, Palenberg, Nottara, Iancu Petrescu, Agatha Bărsescu, Liciu, Demetriad, Radovici...

Erau aceştia luceferi de mâna întâi, dar toate scenele Europei străluceau de aştri secundari, ce ar lumina, unul singur, azi, o capitală.

Interpretată cu atâta generozitate, scrisă în versuri cari acum şaizeci de ani reprezentau maximum de lirism, muzicalitate şi luminozitate, într'o literatură tânără, dornică de creaţie naţională, în care fiecare tiradă suna cu prospeţimea aurului nou, Despot-Vodă îşi justifică succesul de la premieră. El a cucerit şi dreptul de a fi reluat la fiecare douăzeci de ani, dacă nu mai des: acest poem dramatic e un strămoş.

Ştefăniţă-Vodă a lui Delavraneea spune, ca şi eroul lui Alecsandri: Legea sunt eu!

Complotul boerilor din primul act al lui Vlaicu-Vodă, nu e decât adunarea de răsmeriţă, în pădure, la începutul lui „Despot Vodă".

Spătarul Dragomir din drama istorică a lui Davila sau Cârăbăţ din „Viforul" sunt urmaşii direcţi ai lui Tomşa, care reprezintă demnitatea naţională, tradiţia, revolta împotriva usurpatorilor. Şi printre scriitori mai mărunţi, de pildă d. M. D. Rădulescu, găsim tributari ai lui Despot-Vodă: acel convenţional Petru Cercel din „Serenada din trecut" şi boerii cari îl înconjoară, nu fac decât să repete, într'un vers mai pur decât al lui Alecsandri, desigur, dar tot atât de prozaic, atitudini şi sentimente cari odinioară erau inedite pe scenă şi înălţătoare de suflete, dar care astăzi ni se par declamatorii, artificiale, puerile şi inutile.

Familiar până la prozalism, facil până la neglijenţă pare astăzi stilul lui Alecsandri. Dar nu putem cere versului de teatru densitatea, căutarea de expresii inedite, hermetis-mul poemului liric. Destinat nu atât lecturei. cât auzului, el se cere simplu, clar, sonor, direct, ca să fie captat dela prima întâlnire, de către spectator. O acumulare de imagini preţioase, de forme hieratice, cere o atenţie prea mare, oboseşte pe omul din stal şi-1 face să piardă firul conducător al acţiunei. Versul de teaitru nu trebuie să târască -umpluturi, repetări, platitudini. Din acestea, plus greşeli de limbă are destule bardul dela Mirceşti. Dar acestea erau neajunsurile vremei, desaivanitagiile unei limbi neformate încă, de cari cn'ja scăpat însuşi Mihail Eminescu. Până «curm o jumătate de veac, codrul muzelor noastre era plin de uscături; scrânteli de ritm, greşeli de rimă şi de gramatică, inversiuni, expresii astăzi perimate...

E un mare progres în versul de teatru românesc, desigur. Dar puţine sunt piesele originale atât de ample, atât de bine susţinute, până la capăt, cu tot arbitrariul oamenilor şi-al evenimentelor, ca Despot-Vodă.

Dramă romantică, răsfrângând technioa epocei, grandilocvenţa lui Victor Hugo, loviturile melodramelor de 1& teatrul Ambigu, din Paris, Despot-Vodă, cu toartă limba ei îmbătrânită şi convenţionalul personagiilor, trăeşte prin avântu-i tineresc, prin siguranţa construcţiei, prin surpriza numeroaselor efecte, prin limpezimea expunerii şi permanentul ei interes dramatic, mai intense decât în „Fântâna Blanduziei" şi „Ovidiu", venite mai târziu.

Desigur, avem impresia, nu odată, că aceste lucruri le-am mai auzit. Ni se par banale, din oale afară de monotone.

Dar nu e vina lui Alecsandri, dacă Davila, Delavraneea şi alţi autori de piese naţionale ne-au obosit cu procesiunea de giubele, căciuli, paloşe, comploturi şi discursuri ale boe

rilor, împărţiţi în iubitori de ţară şi'n trădători!... Alecsandri a scris acestea înaintea lui Delavraneea, Diamandy sau Davila. Când modelul are nenorocul să fie văzut după ce i-ai văzut imitatorii, pare el însuşi o imlitaţie. Opera de ajrtă tirebue pusă în cadrul ei, în epoca ei. Numai aşa o poţi judeca obiectiv. Numai aşa nu va părea învechită, convenţională.

Repetat astă-primăvară de d. Paul Gusty, spectacolul a fost aranjat în continuare de d. Soare Soare, care i-a dat acel ritm vioi, acea strălucire şi bogăţie cu care acest re-gdsor fastuos îşi colorează înscenările teatrale.

Nu d. Soare e culpabil dacă pentru toţi boerii din toate piesele, Teatrul Naţional are un singur rând de căciuli, săbii, cisime şi mantale maghiaro-polone, pe cari bieţii actori le târăsc ceremonios în sălile palatelor domneşti şi'n pădurile unde complotează, pe căldură.

Nici d. Soare nici ceilalţi regizori nu sunt răspunzători de uniformitatea bărbilor, a perucilor şi a fanfarelor, fie că se joacă Oedip, Hamlet, Vlaicu-Vodă sau Scrisoarea pierdută.

Aşijderea, nu ştim a cui o fi vina că nu se aude în toată sala ceia ce spun fictorii, că dicţiunea acestora nu e perfectă, că nu se pricep din ce loc şi în ce fel trebuie să-şi arunce replica sau tirada. Nu odată la teatrele noastre, ai să vezi un spectator aplecându-se la urechea vecinului ş: întrebând :

— Ce-a spus ? Grupuri dintr'o anumită parte a sălii râd şi aplaudă,

spre nedomirirea altora, cari, plasaţi în altă direcţie, nu ştiu despre ce e vorba.

La conservatorul de declamaţie nu prea învaţă băieţii şi fetele cum să vorbească; la teatru cel puţin nu se mai ocupă nimeni de ei.

Regizorii îşii exercită sacerdoţiul pe scenă, lângă cuşca su'fleurului, fără să se preocupe de viitorul spectator, care n'are norocul să stea lângă rampă şi să audă lucrurile pe care a plătit să ie audă.

Sunt, acestea, racile şi blesteme pe care numai o sgu-duire până'n temelii a vieţii noastre teatrale le pot curma.

Vom spune, după datină, şi câteva cuvinte despre interpretările personale.

D. A. Pop Marţian, înlocuind pe d. C. Vraca trecut la teatrul din pasagiu! „Comedia", a jucat pe Despot-Vodă. Acest excelent actor de compoziţie n'are nici autoritatea lui C. Nottara, nici fineţea şi poezia lui Ar. Demetriad, cari au interpretat pe eroul lui Alecsandri cu prestigiul şi talentul lor excepţional. Dar a dus cu demnitate şi înţelegere până la capăt rolul. Dacă în scenele unde trebuie să ridice glasul, glasul d-sale pare că se sparge, după ce a spart viduri îngheţate fără să le încălzească — sau, cum se spune în limbaj teatral, fără să treacă rampa, — acolo unde trebuie să facă apel la inteligenţă şi meşteşug, d. A. Pop Marţian, actor fără lirism, găseşte nota justă oare captează şi reţine atenţia spectatorului.

C. Ciprian a întruchipat pe vestitul răsturnător de domrti Motoc cu multă prestanţă şi capricioase deplasări şi schimbări de ton. Din acest boer pe care nu ştim bine dacă autorul 1-a vrut un român de treabă sau un simplu ambiţios nesatisfăcut, d. Ciprian a făcut un om, cu mijloace simple, omeneşti. O interpretare modernă care n'a stricat, totuşi, atmosferei de romantism a întregei piese.

Cristian Duţideseu; frumoasă dicţiune, ţinută nobilă în Albert Laiski Palatinul, ca şi Ulmeni în Voevodul Alexandru Lăpuşneanu.

Impetuos în „boerul neaoş" Tomşa, de curând pensionatul A. Athanasescu ne-a făcut să regretăm această timpurie despărţire de prima noastră scenă,

31 ©B.C.U. Cluj


In rolurile femenine, destul de scurte şi lipsite de posibilităţi artistice, am văzut pe d-nele Marhetta Anca, frumoasă ca totdeauna, Lili Carandino, suavă ca un pastel şi emoţionantă în scena finală, Aglae Metaxa, apariţie tinerească şii Mara Neamţu de a cărei voce caldă şi prospeţime de ritm ne aducem aminte, ca de o revelaţie, din Penthe-silea lui Kleist, jucată mai acum trei ani pe prima noastră scenă.

I. L. Caragiale îşi scrie piesele într'o mare epocă de crea-ţiune naţională.

începuturile şi realizările sale merg paralel cu „Răsvan şi Vidra" a lui Hajdeu, cu dramele lui Seurteseu, ou „Despot Vodă", „Fântâna Blanduziei" şi „Ovidiu" de Vasile Alecsandri.

Bolintineanu abia dăduse la iveală profeticul suu „Despot Vodă" care, chiar înaiinte de independenţa Principatelor Unite, se termina cu exclamaţia :

Trăiască România Mare! Răsboiul din 1877, desrobirea, valul revoluţionar, prefa

cerea, în optimiisrn, a ţării libertate, nu se răsfrâng în opera lui Caragiale decât prin efectele groteşti pe cari ideile generoase le stârnesc în oamenii submijlocii, în şnapanii politicei provinciale şii în leonizli mahalalelor bucureştene.

Nici un suflu de idealism — şi prin aceasta nu înţelegem tirade declamatorii şi atitudini de prooroc — nu străbate opera lui CaragMe, nici un zâmbet de indulgenţă, de înţelegere, de compasiune — aşa cum iradiază în scrisul lui Courteline cu care dramaturgul nostru are atâtea puncte de asemănare : pitorescul personagiilor, spontaneitatea dialogului, surpriza, plastica şi justeţea fiecărei replici.

Câtă deosebire între încornoratul Boubourouche şi jupan Dumitrache sau Trahanache, ai lui Caraigiafe, cât cinism în finalele celor două acte ale „Nopţii furtunoase" şi în purtarea Zoiţichii şi a prefectului Ipătescu din „Scrisoarea pierdută" şi în acelaş timp, câtă sărăcie de imaginaţie în redarea aceluiaş triptic adulterin, cu aceleaşi re-acţiunii ale eroilor, în amândouă piesele !

Autorul nostru escamotează sentimentele profunde de dragul unor aparenţe ilariante, ale unor efecte ieftine, pune accentul pe câte o frază repetată la infinit „mă'nţelegei, aimbiiţul meu de familist" sau „remuneraţia după buget mică", se pierde în amănunte cari sunt numai ale timpului şi ale locului, îşi reduce creaţiunea ia câteva tipuri elementare, simpliste, ostentative, jonglează cu verbul scâlcit, cu deformările de limbă inerente unei epoci de prefacere:

. chiar marii scriitori ai epocei, necum măruntele personagii ale Maestrului au întorsături de frază ce ni se par demodate şi chiar ridicole.

Urmăriţi pe spectatorii de azi; ar vrea să se amuze şi par nedumeriţi. Sunt foarte străini de lucrurile acestea.

Generaţia nouă nu-1 mai situează pe Caragiale. O umanitate, pentru ea abstractă. Măşti de carnaval dintr'o vreme pe care n'au apucat-o. Lumea de jos s'a schimbat şi ea.

Nu numai în centrul Capitalei, dar în provinciile cele mai depărtate, calfa de bărbier vorbeşte corect, foloseşte termenul adecuat, gândeşte şi activează ca un om demn, în ritmul general. Progresul, în care Ion Luca nu credea, de care-şi bătea joc, vine din toate părţile, tumultos — şi se răsbună, desminţind pe clevetitori.

O presă inteligent făcută propagă o limbă românească din ce *n ce mai bogată şi mai subtilă, cultivă straturi tot mai largi de cititori, le ridică nivelul intelectual. Rică Venturianu cu angelii săi radioşii cu amoarea sa, cu „de când te-am văzut întâiaş dată pentru prima oară" nu mai e posibil în România de multă vreme. El e înmormântat

de veci în maculatura „Vocii Patriotului Naţional"... Piesele lui Caragiale ar putea reînvia prin bagheta ma

gică a unui regisor inspirat, care să plivească interpretarea de tot ce este şarjă şi bufonerie, de tot ce-ar putea face pe eroi odioşi, să ni-i apropie prin aispeotele lor omeneşti, eliberându-i din balul mascat al unei epoci defuncte şi adăogându-le o notă de graţie şi de poezie absente în original.

Posibilitatea unei redări, dacă nu mai graţioase dar mai gingaşe, mai umane, mai apropiate de sufletele noastre a comediilor lui Caragiale ne-au sugerat-o actori din vechea generaţie, actori cari credeau în personagiul interpretat, îl luau în serios, se confundau cu el şi ne cucereau prin sinceritatea lor.

Aduceţi-vă aminte de simplicitatea, naturaleţa, bonomia şi convingerea lui Jancu Petrescu în Trahanache din „Scrisoarea pierdută" şi'n Dumitrache din „O noapte furtunoasă".

(Brezeanu deja camgMiza). Am văzut la Craiova, pe bătrânul Anestin, în cetăţeanul

turmentat, din „Scrisoarea pierdută": nu era numai beţivul cu sughiţuri şi apropo-uri hilariainte, dar şi o biată făptură omenească bătută de toate vânturile, sgâlţâită de toate canaliile, un votant anonim cu ochii pierduţi în căutarea celui pentru care va vota, un personagiu 'desarticulat prin nehotărâre, absent, halucinat, un somnabul, împins până la simbol...

Dar Măria Ciueurescu în Veta din „O noapte furtunoasă?".

Fără preocupări profesorale şi estetice de autenticitate, simplă, îndrăgostită de Chiriac al ei, purtându-se ca o femeie din lumea ei, fără adaosuri de 'mahalagism, cu elanuri şi melancolii reale, făcea din biata nevastă a lui jupan Dumitrache o fiinţă adevărată care ofta, cântat suferea şi se bucura sincer, prea puţin preocupată de ilaritatea pe care ar stârni-o în sală.

Şi, la urma urmei, trebuie, numai decât ilaritate? Râsul lui Caragiale e un râs rău, un rânjet... Să-1 îndulcim, să-1 prefacem lîntr'un zâmbet....

Noul regizor va trebui să pătrundă tâlcul sufletesc al fiecărui erou, să-i extragă esenţa spirituală, să atenueze caraicteristicile exterioare de tip şi epocă. Va înlătura tot ce e ţipăt, stridenţă, vulgaritate, disgraţie, tonul exagerat local, accentul menit să stârnească râsul sgomotos. Decoratorul va schiţa numai, va stiliza peisagiu! şi îmbrăcămintea, păstrând două-jtrei note sugestive şi amuzante. In teatrul nostru, în toarte teatrele noastre, domină încărcătura. Totul e mai îmbelşugat, mai îmbâcsit, mai congestionat decât trebuie. Fiindcă e mai uşor aşa. Â face simplu care mult mai multă muncă, mai multă răbdare şi meticulozitate.

Poate că şi publicul ar respinge o luminoasă şi pură simplicitate, după ce l^au învăţat actorii ou atâtea „cârlige" şi regisorii cu atâta stueărie.

Dar trebuie să-1 reeducăm, trebuie să aducem şi noi o contribuţie reală, personală, în teatru. A traduce piese, a planta decoruri copiate, a repeta puneri în scenă străine, — constitue un foarte comod parasitarism artistic care se prelungeşte până la abuz.

E momentul să facem şi altceva. O atenuare a cruzimilor sale, o umanizare, a descara-

gializare prin interpretare, a pieselor celui mai mare comic al nostru, ar aduce o viziune nouă şi un nou interes pentru această operă caricaturală până la deformare şi cinică până la brutalitate, în care se resfrânge parţial numai şi numai la un moment dat, — un colţ al unei anumite societăţi româneşti.

y VICTOR EFTIMIU

32 ©B.C.U. Cluj

DISCUŢII §1 RECENZII

Petru NeaioeJespre el însuş „Dupâ terminarea Academiei — îmi spune Petru Neagoe

— am plecat la Miinich unde am stat patru ani de zile si am lucrat la Polyolinica Roentgen-Bayer. Am {ajuns la New-York cu un dolar şi am început să alerg după o posibilitate de muncă pe care am şi găsit-o. O lună lucram, ca sa, am cu ce trăi, şi alta frecventam cursurile Academiei de pictură. Ani de zile am lucrat desemne şi ilustraţii pentru ziare şi reviste. In timpul răsbcAului făceam hărţi de pe front, întemeiate pe comunicatele Marelui Cartier şi veştile sosite prin radio. Lucram. 12 până la 18 ore pe zi. După răsboiu am făcut portrete de copii. Câştigam sume fabu

loase, dar ca să fii la modă şi să poţi păstra graţiile publicului american, trebue să ţii casă deschisă. Felul acesta de viaţă mă obosea şi-mi înghiţea cea mai mare parte a câştigului. Soţia mea care este americană, face sculptură, • dar toate eforturile şi energia noastră erau sdrobvte de naiul tumultos al vieţii New-Yorkului de după războvu. Acum nouă sau zece ani, mi-um dat seama că nu voiu putea continua în felul acesta, şi m'am hotărît să încep să scriu, indiferent dacă voiu câştiga sau nu, de pe urma scrisului. In New-York însă ar fi fost peste putinţă, deoarece tentaţia vieţii mondene era prea mare şi ştiam dinainte că nu voiu putea rezista. Am plecat în Franţa unde am stat patru ani"...

„CU PRIVIRE LA..."

Cu o răbdare şi hărnicie puţin cunoscută, cu o pasiune veritabilă de intelectual şi cu un simţ de cercetare proprie savanţilor, d. Barbu Lăzărea-nu continuă tipărirea splendidelor sale caiete „Cu privire la...'" Scriitorii noştri mari prezintă originalităţi pline de vraje : în atelierul migalei lor nu e numai inspiraţie, ci şi scrupuloasă elaborare a chestiunilor de gramatică şi folclor, vorbe de duh, îngrijorări de grai şi vocabular — sunt date la i-veală întregind personalitatea lor. O mare sarcină şi-a luat d. B. Lăzăreanu. O întreprindere grea care cere multă ştiinţă şi multă osteneală. Rodnica d-sale activitate găseşte o apreciere tot mai generală şi mai dreaptă. Vom reveni asupra importanţei caietelor. Au apărut până acum şi sunt expuse în vitrină următoarele :

1. Eminescu lei 18 2. B. P. Haşdeu lei 16 3. Creangă lei 16 4. Eminescu (II) lei 16 5. V. Alecsandri lei 16 6. Gh. Coşbuc lei 16 7. Epigramă şi epigramişti lei 16 8. B. P. Haşdeu (II) lei 16 9. Folklor lei 16

10. Folklor (II) lei 16 11. Umor lei 16 12. Umor (II) lei 16 13. Gramatică şi vocabular lei 16 14. Teatru lei 16 15. B. P. Haşdeu (III) lei 16 16. I. L. Caragiale lei 16 17. Gramatică şi vocabular (II) lei 16 18. Gramatică şi vocabular (III) lei 16 19. Eminescu (III) lei 16 20. Traduceri şi traducători lei 16 21. Teatru (II) lei 16 22. Traduceri şi traducători (II) lei 16 23. Asaki şi Eliade lei 16 24. Eminescu (IV) lei 16

„IZVOR" ŞI „POENI" Două scriitoare au stârnit senzaţie

cu două cărţi de profundă analiză a sufletului ţăranului român.

Sunt printre cele mai răbdurii şi mai autentice fresce psicologice apărute la noi.

Principesa Marina Bibescu ' în „Izvor" şi d-na Georgeta Cancicov în „Poeni" au dovedit nu numai talent scriitoricesc, ci o cunoştinţă foarte temeinică a resorturilor complicatului suflet ţărănesc.

E cu atât mai uimtior cazul, cu cât ambele scriitoare fac parte din familii aristocratice; meritul de a „descoperi" pe ţăran este şi mai a-preciabil. Intr 'adevăr s'a vorbit despre o „descoperire" pentru pretinsa clasă cultă dela noi, tentată să citească literatura „Izvorului" şi „Poe-nilor" mai mult dintr'o obligaţiune faţă de distinsele membre ale boe-rimii române.

E un câştig! Tirajul remarcabil, vorbeşte dela sine.

r ISTORIA FILOSOFIEI MODERNE A apărut şi volumul II din vasta

expunere a filosof iei universale, _jn editura Societăţii Române de filosofic ca omagiu profesorului loan Pe-trovici. Studiul central al volumului, peste 200 pagini, este scris de către distinsul filosof Mircea Florian, unul dintre cei mai iniţiaţi kantieni români. Printre colaboratorii de seamă ai volumului remarcăm pe d-niiN. Bag-dasar, D. D. Roşea, Posescu, E. Spe-ranţia, Uţă, Narly, Claudian, Al. Dima, Gr. Tăuşan, Bârsănescu, Sorin Pavel, Liviu Rusu, Anina Rădu-lescu-Pogoneanu, Mancaş şi Cerven-ca. Aşteptăm şi voi. III pentru a vorbi pe larg despre cuprinsul şi valoarea importantelor monografii filosofice. '

„AMINTIRI" DE GH. BRAESCU E recunoscut umorul bogat al scrii

torului. Schiţele sale s'au impus şi r.ămân în literatură. Volumul proaspăt editat de „Cartea Românească" este unul de „Amintiri": splendidă, sinceră şi uneori dramatică introspec-ţiune a sufletului său impulsiv, gata la hotărîri sub impulsiuni fără alegere. Imediat se distinge arta unui condeiu exercitat. Notarea e viguros prinsă, relieful îl ai din câteva cuvinte, dialogul e cursiv. E putere de caracterizare, e realism, e iscusinţa de a defini faţa peisagiului şi aspectul momentului spiritual. O minunată carte, ce captivează şi freamătă de umorul cel mai natural.

AUREL C. POPOVICI ŞI „AUSTRIA MARE"

Ar fi desigur riscant să se creadă, că mairele scriitor şi gânditor politic Aurel Popovici ar fi dorit cu orice preţ o Austrie mare, oricât de savantă

apărare ar fi făcut ideii şi oricâtă trecere ar fi avut la curtea arhiducelui Franţ Ferdinand.

Ideea era mai degrabă un mijloc de a lovi, umili şi sugruma oligarhia Budapestei. El, conservatorul şi reacţionarul, în cele din urmă nu urmăria decât salvarea românilor de sub jugurile străine. I se părea, că militând pentru Austria federalistă, ar rămâne loc larg pentru libera mişcare politică a românilor. Suntem siguri că soluţiile bănăţeanului de geniu A. C. Popovici au fost soluţia de circumstan ţă,, aşa cum ©1 a afirmat unor oameni

demni de încredere în ajunul morţii sale printre străini. Austria mare era o diversiune, o bombă care să orbească prin exploziile sale ; scopul final era emanciparea politică a românilor. Autorul „Replicei" juca un rol într'o conjunctură ce putea aduce foarte mult bine românilor. Nu am a-probat conservatorismul său, nici n'am admis fulgerările dese contra democraţiei, însă ne-am dat seama de sufletul cinstit şi resursele talentului său excepţional puse în slujba poporului român de pretutindeni. Epitaf pe crucea Austriei...

INDUSTRIALIZAREA AGRICOLA Industrializarea agricolă este o ne

cesitate pentru România. Nu există ieşire din strâmtorările

ceasului de faţă, fără prelucrarea tehnică a imenselor bunuri naturale şi a produselor rudimentare ale muncii ţărăneşti Din toate părţile România este ţinta apetiturilor marilor capitaluri, cari vor să smulgă la noi, cu minimă oboseală, beneficiile maxime.

Una dintre problemele permanente ce se desbat în „Societatea de mâine'* este deci aceasta a industrializării a-gricole. Astăzi suntem bucuroşi să dăm însemnările pline de miez ale ziaristului Paul Teodorescu dintr'o călătorie recentă de studii în Cehoslovacia. Exemplul cehoslovac să ne stimuleze. Dealtfel e deja ceva în aer: precumpănesc la noi acum chestiunile agrare. Le'vom urmări deaproape şi cu simţ critic.

Nu numai Austria e eliminată din istoria ceasului de faţă, ci acelaş destin crud urmăreşte şi pe Habsburgi. Reichul a intentat proces lui Otto de Habsburg pentru înaltă trădare, din cauza unei declaraţiuni inoportune în sensul căreia să obstinează în a pretinde tronul austriac.

33 ©B.C.U. Cluj

PROBLEMA IEFTENIRII TRAIULUI văzută în metropolă în date şi cifre

Cu drept cuvânt se afirmă, că problema ieftiniri traiului consititue una dintre cele mai oneroase preocupări ale guvernanţilor. Pe această chestie au fost răsturnate guverne ş regimuri, în special după războiul mondial.

Mulţi acuză pe marii producători, pe comercianţi şi administraţiunile publice, că nu iau măsuri contra provocatorilor souimpetei. Dar să fim sinceri: niiciunul din cele trei categorii de acuzaţi nu sunt vinovaţi.

Producătorul cumpătat livrează ieftin. Comerciantul cinstit vinde cu un preţ normal. Aceasta este reţeta adevărată.

Răul cel mare vine dela producătorul improvizat, ca şi dela samsarul „comerciant" care n'a învăţat nici regulile elementare ale comerţului.

Libertatea comerţului — exagerată după război — a dat posibilitate ca fa această branşă să se strecoare toţi nechemaţii, toţi analfabeţii şi toţi acei cari vor o îmbogăţire rapidă şi fără prea multă trudă.

Astfel pe lângă firmele mari şi serioase vedem apărând ciuperci cu firme, cari de cari mai strălucitoare. Comerţul serios a primit cea mai crâncenă lovitură după război, căci improvizaţii „producători" şi „comercianţi" au uzat de toate căile posibile pentru a stoarce banul din punga consumatorului naiv. Vinovat este însă de toate acestea consumatorul, dar nu acel consumator care prin muncă îşi câştigă banul. Sunt consumatori cari muncesc o lună întreagă pentru 2-3 mii lei. Aceştia se acomodează şi trăiesc aproape ca şi acei consumatori ale căror venituri zilnice întrec cu sute de procente pe ale primilor.

Dar sunt escroci, samsari şi traficanţi cari spre ruşinea tuturor mişună printre noi zilnic : aceştia câştigă uşor şi cheltuiesc cu nemiluita. Această categorie de „consumatori" este o adevărată plagă asupra societăţii muncitoare. Din rubricile ziarelor vedem zilnic că sunt indivizi cari câştigă câte zece milioane pe a n ! De unde şi cum ? Să fie urmările războiului ? Căci de atunci îndeosebi traficanţii au ajuns la întâietate, iar o-mul muncitor a rămas rob, căci banul său mic este slab pe lângă milioanele samsarilor.

In urma unei cercetări s'a constatat că cifra afaceriştilor nu poate fi mai mare decât zece la sută din totalul popoulaţiei. Deci aceşti zece la sută, dispun, cheltuie şi huzuresc, iar, restul de nouăzeci la sută muncesc şi rabdă...

Că se câştigă uşor şi se cheltuie cu nemiluita o dovedesc cele de mai jos.

EXEMPLE ŞI IAR EXEMPLE! La Bucureşti pe calea Griviţei o

haină cât de modestă este mai scumpă decât la & Gheorghe D. Fundă-nescu, din str. Carol nr. 65, ori Popp şi Bunescu, Bărăţiei 2, Şepcari 4, Griviţei 112, sau Teodor Atanasiu la„Vulturul de Mare cu peştele în ghiare" din piaţa Halelor şl Carol. Chiria şi

regia în general pe cal. Griviţei este cu 50-60 la sută mai eftină decât în poziţiile celor citaţi mai sus. De ce a-tunci calea Griviţei, Moşilor, Rahovei etc. sunt mai scumpe? Pe aceste din urmă străzi descind provinciali cari sunt zăpăciţi de reclama orbitoare a şmecherilor improvizaţi. Pe aceste din urmai străzi descind flotanţii speculanţi, mici şi mari ale căror venituri exagerate le permit să arunce sume urcate pe câte o haină. Şi apoi prin situaţia lor de a nu fi recunoscuţi, au introdus haine prost confecţionate, cari nu sunt durabile. La un Theodor Atanasiu, Gheorghe Fundă-nescu, ori Popp şi Bunescu, firme cu vechime, şmecehria este exclusă, căci aceste casse mari nu-şi schimbă firmele şi sediile peste noapte, şi deci nu pot vinde decât numai lucruri bune şi în raport cu preţul lor. Un o-biect cumpărat dela una din aceste trei case mari costă mai ieftin cu 50-60 la sută decât la alte prăvălii, căci el nu poate fi decât bun. In vreme ce aşa numitul „comerciant improvizat" vinde numai culori călcate şi decorate.

In arta blănăriei pe strada Carol, Griviţei şi Sfinţilor găseşti vulpi argintii cu 6-8 mii lei pe cât vreme la „Blănăria Vieneză" a d-lui Andrei Farcaş din bulevardul Regele Carol I, nr. 16 (piaţa Academiei 1), vei găsi o vulpe argintie veritabilă cu 20-25 lei ! Diferenţa este că o blană cumpărată de pe Sfinţilor, Carol ori Griviţei durează 3-6 luni — până o plouă ori o ninge — pe câtă vreme cea dela „Blănăria iVeneză" a d-lui Farcaş, ţine 20 ani.

Iată deci diferenţa de lei şi zeci de ani.

Pe calea Griviţei, Carol, Moşilor, Colţei, e tc , e tc , găseşti costume de haine gata confecţionate cu 7-800 lei, în vreme ce la marea fabrică „Cehoslovaca' 'un rând de haine costă 2-3 mii lei. Diferenţa este că hainele dela „Cehoslovaca" durează 3-4 ani, iar cele cu 7-800 lei ţin 2-3 luni.

Iată scumpetea şi... şmecheria ! In branşa încălţămintei, pe calea

Griviţei, Carcol, Lipscani, Moşilor, etc. găseşti pantofi cu 2-300 lei, dar la marile magazine ale uzinelor „Der-mata" din Cluj, preţul este de 5-900 lei. Diferenţa es te ; că, pantofii cumpăraţi, ieftin durează 2-3 săptămâni, până dau de umezeală, căci sunt de hârtie, în vreme ce încălţămintea confecţionată la „Dermata" ţine 3-4-5 ani !

La aceste branşe preţurile sunt inversate. Preţuri normale, lucruri bune. Acum însă vine rândul lucrurilor rele cu preţuri grele; restaurantele, băcăniile, brutăriile şi depozitele de vinuri.

INTRE HERDAN ŞI ALTE LOCALURI!

La Bucureşti s'au cuibărit fel de fel de pierdevară şi fură timp şi bani. Traficanţii şi samsarii şi-au găait un cuib prielnic fn Capitala Ţarii. A'-

ceastă categorie de neaveniţi cauzează mult rău oamenilor muncitori.

Scumpetea şi jaful au ajuns la pa-roxisim în Bucureşti ! Iată exclamaţia omului muncitor care din greşeală a intrat în un local alături de un samsar. Şi omul este în drept să o creadă pe aceasta căci pe aceaşi stradă la o distanţă de câţiva metri la „Her-dan" cu 7 lei găseşti o cafea cu lapte şi o franzeluţă (chiflă) pregătite poate şi mai higienic decât la marile cafe-nele-cuiburi de samsari. La o cafenea luxoasă, o cafea cu lapte şi o franzelă, costă 20, plus 4, plus 3, plus 3 şi în total 30 lei. Iar la „Herdan" toate acestea 7 lei !

MOTIVUL ? O haină proastă dar frumos colo

rată şi elegant călcată înşeală ochiul, dar stomacul nu poate fi înşelat, căci în loc de cafea cu lapte nu poţi lua apă de var cu praf de cărărmidă. Franzelele dela cafenele sunt fabricate de aceeaşi moară şi brutărie ca şi cele dela „Herdan", atunci unde este şmecheria ?

In prăvăliile „Herdan" intră să ia masa aproape numai oameni muncitori, funcţionari grăbiţi şi cari în schimbului banului muncit din greu vor o hrană servită în mod rapid şi nutritoare. Această categorie de oameni ştiu şi să aprecieze banul câştigat prin muncă cinstită şi obositoare.

In vreme ce la marile cafenele şi restaurante intră toţi acri dau lovituri ieftine, oameni cu afaceri pe picior, cărora vremurile de azi le permit câştiguri colosale, chiar de zeci de mii de lei pe zi. Trântorul speculant a transformat cafeneaua în cuib de învârteli, în vreme ce sărmanul muncitor ori funcţionar munceşte şi aleargă 14-16 ore pe zi pentru 50-60 iei.

După cât sunt informat „Herdan" a înfiinţat şi o cafenea în localul de pe calea Victoriei unde se serveşte cu preţurile sale — la confortul celorlalte cafenele.

PROBLEMA PEŞTELUI Deşi suntem o ţară cu bălţile noas

tre, cu Dunărea şi Marea noastră, noi românii suntem obligaţi a plăti peştele cu preţul însutit. Marii comercianţi restauratori fac cea mai neîngăduită speculă cu peştele. Din cercetările mele am găsit că şalăul se vinde iarna cu 200 lei kgr., porţia la restaurant cu 70-80 lei. Dar vara când acelaş peşte costă 36-38 lei kgr., se porţia ? vinde la restaurant tot cu 70-80 lei

Icrele negre, variază între 500-2000 lei un kgr., în târg, la restaurant o porţie de icre negre costă şi atunci când preţul acestora este de 500 lei ca ş icând ar fi 200 lei. De vină, natural, şi de această dată este publicul care se lasă jefuit de samsarul restaurator.

VINURILE NOASTRE Avem viile noastre bogate, avem

regiuni cari ne pot furniza vinuri

©B.C.U. Cluj


excelente. Noi însă bem apă fiartă cu scoarţă de stejar şi îndulcită cu zahăr şi niţel spirt. La Bucureşti pe lângă depozitele mari şi serioase ca „Domeniile Coroanei", „Dealul Zorilor" din b-dul Lascăr Catargiu 28, telefon 2.16.59) şi „Rain - Azuga" din strada Grigore Manolescu 10-14, aproape că nu mai avem pivniţe serioase.

Titluri şi firme pompoase, etichete strălucitoare, sticle decorate, dar în ele nu se vinde vin, ci mai mult o-travă. Starea în care se face azi comerţul de vin, este un atentat permanent la viaţa cetăţenilor. Din a-ceastă cauză vedem atâtea accidente, sinucideri şi străzile sunt pline cu oameni distruşi de boale.

Serviciul sanitar al Capitalei lasă de dorit în această chestiune. O spunem fără frică şi fără pată.

...ŞI BIRTURILE ECONOMICE ! Pe lângă multe bune şi rele avem

la Bucureşti şi aşa numitele birturi e-conomice, exploatate de greci, sârbi şi armeni, vai şi amar dacă ar şti naivii cari iau masa la aşa zisele birturi, ce bagă în stomac !

Mâncări gătite în condiţiuni mizerabile şi neigienice, şi culmea, din trei cazane se servesc 14 feluri de mâncare, apă colorată şi carne resturi dela abatoare.

PÂINEA Pâinea noastră cea de toate zilele

încă este gătită prost, doar singura pâine „Herdan" şi încă la două trei case este bine pregătită. Fel de fel de substanţe vătămătoare sunt introduse în pâine pentru a o face să fie frumos colorată şi formată pentru a induce în eroare pe naivul de consumator.

ŞI LA FLORARII ' In această Capitală până şi natura

CONFISCAREA PROPRIETĂŢILOR HABSBURGICE

Cronicile ziarelor mondiale sunt pline de informaţiuni privitoare la confiscarea bunurilor habsburgice ordonată de regimul Hitler instalat la Viena (care nici nu va mai fi capitala acelei Ostmark (provincia de răsărit a germanismului, ci Linz-ul). Otto de Habsburg pribegeşte în Anglia. Ziarele se întreabă : oare va mai aspira arhiducele Otto cel puţin la coroana Ungariei ? E puţin probabil. Căci Ungaria este intrată în mod fatal în sfera de interese a Germaniei mari cu care se hotărniceşte acum. Ascultaţi: „însă curierii ciairi vin dela Budapesta sunt rari şi tot cu mai puţine speranţe".

Aşa scrie „L'Intransigeant". FORME NOI DE ENERGIE

Adesea citim în revistele străine consacrate progreselor ştiinţifice, expuneri savante despre formele noi de energie. Chimişti, biologişti, fizicieni, tehnicieni de toată natura îş bat capul cum să cucerească tot miai însemnate energii ce urmează a fi puse in serviciul omului. Din razele solare, din volumul ploilor, din presiunea mărilor, din căldura subterană şi din mişcările pământului vor să obţină surse puternice de noi cuceriri ale civilizaţiei. In deosebi se contează

este speculată: florăriile sunt nişte resurse bune de câştiguri pentru anumiţi samsari. Este însă şi câte o florărie serioasă şi necostisitoare, ca de pildă „Reviera" de pe b-dul I. C. Bră-tianu nr. 7.

CUM POATE FI IEFTINITĂ VIAŢA ?

Am arătat mai sus cu cifre şi date că viaţa scumpă ori eftină depinde numai de noi consumatorii. Administraţia poate doar să reglementeze profesiunea comercială, introducând anumite norme şi cerând capacitatea de muncă precum şi capitalul necesar unei prăvălii. Cunosc la Bucureşti prăvălii înfiinţate cu un capital egal cu chiria pe o lună. Şi azi acei sem-sari mutaţi din lună în lună şi din an în an în cartiere diferite şi peste noap te au aiveri şi case proprii, în vreme ce fiscul şi proprietarii rămân cu buzele drâmboiate. Şmecherii comandă mărfuri în comision şi când vin credtorii găsesc în prăvălie alt „comersant". Cu acest sistem fiscul pierde miliarde anual. Iar noi consumatorii plătim producătorilor mărfurile furate de numiţii samsari, căci fiecare fabricant precaut pe lângă preţul de cost al mărfurilor mai încarcă un plus de... pentru „creanţe dubioase". Şi aceste creanţe s'au înmulţit cu 4-500 la sută faţă de cele dinainte de război şi la aceasta tot noi contribuim.

PROBLEMA VADULUI COMERCIAL

De ani de zile privesc lupta ce se dă de către marile asociaţii pentru reglementarea vadului comercial. A-ceastă luptă e dreaptă şi sfântă ca bună ziua. Legiferarea vadului comercial — înainte cu 20 ani — însemna că noi nu avem scumpetea şi neîncrederea de azi.

mult pe apropiatele progrese în domeniul radioactivităţii şi în cel inter-atomic.

In măsura îh care vor progresa sinteza şi analiza, în măsura în care se vor descoperi noui substanţe, noi procedee, noi surse de energie, se va putea vorbi despre forme diferite de cele de astăzi. Radioamplificatorul şi celula foto-electrică încep să ne dea înţelesuri cu mult mai subtile pentru maşinism, şi se poate prevedea, că multe alte organe sensoriale vor fi create de om. PÂNZA DE PĂIANJEN

e romanul d-nei Cella Serghi, recomandat călduros de trei scriitori, fapt ce n'a făcut bună impresie peniţelor ziaristice. „Pânza de păianjen" e o carte bună; e destinul unei femei frumoase, Diana, care nu-şi poate învinge tristeţea, trăind în mijlocul unei lumi pe care n'ar fi trebuit s'o cunoască.

Romanul e încărcat de detalii, de omenesc, de sentiment, şi de descrieri amănunţite atât de rochii cât şi de peisagii marine. Chiar numai numele Mangaliei şi al Balcicului a-jung să fie învăluite în poezie. Oamenii cari ies în calea Dianei te urmăresc multă vreme. Sunt bine conturaţi. Şi faţă de cuprinsul trist al cărţii, e surprinzătoare încheierea

Pe lângă magazinele mari, serioase şi cu vechime de secole s'au aşezat samsari cu dughiane aproape improvizate cu firme şi mărfuri de imitaţie induc publicul în eroare şi-1 speculează în modul cel mai ordinar.

Legiferarea vadului comercial e necesară. Ar fi oprit pe o distanţă de... să se înfiinţeze prăvălii de branşe similare şi astfel marile şi serioasele magazine pot să existe şi să ne servească în condiţiuni onorabile.

Sânt sigur că se vor găsi inşi cari o să-mi spună că n'am dreptate căci elementele tinere sunt lipsite de capitalul necesar. Dar poate un cismar cu bani mulţi să deschidă o drogherie, ori un croitor o farmacie ? In comerţ s'au aruncat toţi nechemaţii, toţi samsarii cari prin speculă şi jaf au vrut şi vor să pungăşească consumatorii naivi. In special la Bucureşti a-dunăturile din provnicie, greci, armeni, sârbi şi bulgari, fără să ştie o slovă românească au devenit „comercianţi" şi aceşti analfabeţi stau la rând cu un Fundănesou, Anasta&iu, Popp, Bunesou, Herdan, Farcaş, Mo-ciorniţa, etc., etc.?

Problema ieftinirii traiului depinde de noi consumatorii. Noi trebuie să ocolim capcanele samsarlor şi ale improvizatorilor, căci numai aceştia sunt pacostea scumpetei

Cumpărând numai dela firme serioase şi cunoscute de ani de zile, descurajăm pe samsarii dornici de îmbogăţire pe cale rapidă.

O marfă cumpărată dela o casă serioasă este mai ieftină cu 50 la sută decât dela o dughiană improvizată.

Am redat cifre şi date pentru ca prea stimatele cititoare şi cinstiţii ci-ttori să poată controla cele scrise.

Aprilie 1938.

PETRE GR. BUCURESCU

optimistă şi calmă: eroina.se împacă cu viaţa în singurătate, retrăgându-se în ea însăş. îşi părăseşte toţi prietenii. Felul în care scrie d-na Cella Serghi e liniştit şi adânc

„PÂNZA DE PĂIANJEN" .roman de Cella Serghi, edit. „Universala" Alcalay).

O PLANTA DE MARE FOLOS

Producătorii noştri agricoli, n'au ştiut niciodată să saimene ceeaee le poate da mai mult procent de câştig. Acum vre-o 25 de ani s'a ventilat ideia mtroduicerii în agricultura noastră a fasolei Soda, mult cunoscută şi întrebuinţată în ţările din extremul or ient S'au făcut şi unele încercări dar, nesistematice, n'au dat rezultatele aşteptate.

Astăzi, în urma îndelungatelor experienţe, organizate pe baze economice, producţia fasolei Soia în ţara noastră, a dat rezultate neaşteptat de favorabile. O societate serioasă, alcătuită din oameni competenţi şi cu capitaluri mari, a adus celle mai bune varietăţi din această fasole minune şi a pus la îndemâna agricultorilor noştri toate înlesnirile pentru cultura Soiei. Produsul este cumpărat cu preţuri avantajoase tot de căitre .societate dela m*rii şi nrriteii proprietari

©B.C.U. Cluj

http://eroina.se


agricoli, astfel că acei cari o cultivă nu pot dii decât în cel mai mare a-vantaj. Sfătuim pe cei ce se ocupă cu plugăriia să încerce şi această plantă minune.

In China, supraifa cultivată cu Soia atinge enorma cifră de 10 milioane de hectare. In Manciuria numai oiirca 5 milioane de hectare cu un produs de 400 de imii de vagoane anual.

Fasolea Soia conţine un ulei care se aseamănă mult cu gustul untului de lemn. Totul la această plantă binecuvântată este utilizat. Până şi rădă

cinile extrase din pământ servesc de nutreţ oilor.

Soia este extrem de nutritivă, ea conţinând 18 până la 22 la suită materii grase şi 32 până la 40 la sută substanţe azotoase.

Aceasta dă o pâine sau o mămăligă foarte hrănitoare. Am spus că luată ca furaj pentru animalele de tracţiune este neîntrecută în putere hrănitoare; aceasta a dovedit-o experienţele făcute în Germania si America. Cultivată în acest scop dă 10 mii— 18 mii kg. de nutreţ verde, la fiecare hectar, ceeace este neegalat de ori

care alt furaj. Cultivată pentru boabe, dă 100—2000 kg. la fiecare hectar.

Iată dar ceeace nu se prea cunoaşte de către agricultorii noştri şi tocmai de aceea îi sfătuim să ia contact pentru referinţe cu societatea, care se află în Bucureşti, Piaţa Academiei, vis-â-vis de universitate, bd. Carol I No. 14.

Curiozitatea intelectualii şi ştiinţifică îndeamnă la citirea regulată a „Societăţii de mâine".

erau zeflemisiţi toţi beligeranţii, cari se între-nube" (alţii poartă răsboaiele, tu, Austrie feri-

Dispariţia Austriei şi apropierea româno-maghiarâ Mai mult decât milenara Austrie s'a prăbuşit într'o clipă în neant, ca şi când niciodată

n'ar fi încurcat bătrâna Europă în iţele istoriei. A devorat-o Germania lui Hitler în ziua de 11 Martie! N'a crâcnit suflet de om şi n'a

curs picătură de sânge! Ciudat, extrem de ciudat! Doar ca ieri

măcelăriau: „bella gerant alii, tu felix Austria cită, prăznuieşte cununii!).

Austria se credea predestinată să tragă numai foloasele conflictelor dintre alţii şi să domine prin intrigi metternichiene! Divide et impera!

Exact la o miie de ani după întemeiere, Napoleon îi dădu o lovitură de graţie. Bismark o îngenunchie la Sadova, iar provinciile italiene fură pierdute. Totuş cuceri prea uşor Bosnia şi Herţegovina şi se părea, că vitalitatea ei nu slăbeşte.

Austria însă n'a fost element de coeziune pentru numeroasele popoare, dimpotrivă a practicat o echilibristică a cabinetelor negre, aruncând naţionalităţile de pe teritoriul Ungariei în sclavia oligarhiei maghiare.

In 1848, Ludovic Kossuth se proclamă guvernator al Ungariei şi detronează pe regele-împărat. Viena cere ajutorul armatei ruseşti şi al moţilor răzvrătiţi sub comanda lui Avram Iancu: ungurii sunt zdrobiţi la Siria.

Timp de 40 ani n'a avut împăratul Francisc Iosif un duşman mai neînduplecat decât pe pribeagul Kossuth, care nu scăpa ocazia să afirme că: „orice s'ar spune, Austria va pieri". Profetice cuvinte!

In 1859, Kossuth încheie pactul politic şi militar cu prinţul Alexandru Cuza şi prepară o răscoală în Transilvania, pentruca să slăbiască forţele armate austriece de pe frontul lom-bardic (de acord cu Cavour şi cu împăratul Napoleon III).

Niciodată românii şi ungurii n'au fost mai apropiaţi în istorie decât în 1859! Ungurii se obligau să elibereze Bucovina pentru a o reanexa la Moldova şi Muntenia! Posedăm toate documentele vremii şi le vom publica în curând. Românii şi ungurii se aliau pentru a zdrobi cele două imperialisme: rusesc şi austriac.

Iarăş previziuni profetice! Intre oceanul slav şi oceanul german, românii şi ungurii simţiră nevoia să-şi dea mâna

pentru a se apăra cu succes! Numai ieri? Oare azi nu mai persistă necesitatea istorică? E un adevăr acesta, care ar merita reluat în discuţie. Pe mormântul Austriei să se rea

lizeze o apropiere româno-maghiară! Emigranţii români din principate ne-au lăsat o literatură extrem de valoroasă asupra

problemei. Ei se 'ntorceau cu toată vigoarea împotriva Austriei. Un Ion C. Brătianu, prezintă

împăratului Napoleon III, în 1853 un memoriu politic extrem de interesant în ce priveşte „hărţuirea Austriei". Avertiza Franţa, că românii sunt un popor foarte omogen de 12 milioane, că „sunt proprietarii gurilor Dunării", că reprezintă în Orient „civilizaţia latină" şi că Franţa poate conta pe ei „conform politicii sale seculare" toată vremea cât „Austria va exista ca imperiu".

Un vast plan istoric românesc de a distruge Austria, s'a 'mplinit! 36 DUMITRU CORVINUL ©B.C.U. Cluj

CEA MAI DELICATA CHESTIUNE... E fără îndoială chestiunea presei. E un ceas acesta, când presa trăieşte cele mai încordate

momente. Pe merit sau pe nemervt? O vorbă deschisă, măsurată, degajată de orice interes •per

sonal, poate că foloseşte la ceva şi îmblânzeşte asprimile legiuitorilor.

Mai ales noi gazetarii cari venim dintr'o vreme de luptă eroică pentru libertăţile publice, aşezând da loc de frunte printre ele libertatea cuvântului scris, şi cari am suferit temniţa statului împilator cum era statul unguresc, ni'-um încăpăţânat să credem, că una dintre valorile cele mai de seamă ale culturii româneşti este presa liberă.

Este cu adevărat ameninţată presa în existenţa ei prin reglementările în curs?

Nu ne vom ascunde după deget,ci vom confirma că e-xistă slăbiciuni, moravuri înrăite, deprinderi incompatabile şi păcate inveterate şi inadmisibile • încetăţenite în viaţa presei româneşti. Sub jug străin noi am cunoscut exclusiv o presă eroică, de abnegaţie şi apostolat — dar toată societatea românească de atunci se prevala de cea mai solidară, armonică, unitară şi pură atmosferă, — lumea nu era împrăştiată în partide sfâşiate de interese diametral opuse.

In ţară liberă, cu interese şi aspetituri de putere şi demnităţi împinse fără frâu la suprafaţă, cu politiciani cari favorizau elemente aproape cu exclusivitate din jungla e-lectorală, era firesc ca şi instituţia presei să sufere gravele eclipse ale prestigiului şi menirii ei.

Nu era atât de ager şi de pregătit simţul critic al opiniei publice încât să facădistincţiunea necesară între presa bună şi cea rea? Se duceau campanU exaltate, pline de violenţe şi aţâţări. Se năpustiau asupra străzii gazete de ultima oră cari sgăndăriau cine ştie ce instincte.

Politicienii avizi de glorie transformau şi utilizau câte un organ de presă ca instrumentul cel mai rapid şi mai eficace de a străbate şi parveni până sus la fotoliul ministerial pândit din umbră.

Aşadar răul venea mai degrabă din afara decât din lăun-trul presei. Ca reflex al unei societăţi încă nelimpezite, neformate, needucate. Ca o victimă ia potentaţilor electorali. Ca o poftă a acţionarilor dornici de influenţe Vaţrade şi decisive.

Da, presa este o armă cu multe tăişuri: ea poate înălţa cum poate coborî în neant anume persoane prin discreditul pătimaş al „campaniilor" cu iurăş năpraznic.

Nouă gazetarilor ne stă insă bine să nu ne ocupăm de vinovăţiile altora, să nu aruncăm în mod facil răspunderile asupra factorilor străini, ci să ne scrutăm conştiinţa şi să ne dăm seama de propriile noastre greşeli.

Paispartu-ul profesionist — adică în numele alegerii jă-cute de alţii ca elemente docile, oarbe, strict executante, de muncă, ne desvnteresăm de latv/rile morale ale breslei. —• nu ne cruţă şi nu ne salvează.

Era necesar să se întreprindă totul pentru eliminarea răului prin măsuri pornite din rândurile noastre.

Am pledat ani de zile pentru înfiinţarea de către vechile

sindicate (cel puţin cele patru cari au semnat legea pensiunii şi retragerii) a unui „comitet central al presei din România" cu atribuţiunile delimitate la timpul său.

Ce putere mare ar fi însemnat, deopotrivă în rândurile profesioniste ca şi în raporturile cu statul, acest comitet, dotat cu întreaga împuternicire de a face selecţia 'cuvenită printre mânuitorii condeiului.

S'ar fi curmat wtâtea ruşinoase apariţiuni de decadenţă, s'ar fi suprimat posibilităţile năpustirii indivizilor fără scrupul asupra întreprinderilor, s'ar fi oprit nefastele înrâuriri ale potentaţilor financiari >asupra presei. O perioadă de prestigiu şi puritate morală ar fi însemnat fiinţarea unui comitet autoritar la centru!

Nu mai spun, că acel comitet ar fi fost considerat ca suprema autoritate în materie de legiuire, de atribuire a permiselor de cale ferată, de acordări de burse, de creare de instituţiuni ale ocrotirii gazetarilor scoşi din luptă de bătrâneţe şi invaliditate.

N'am avut niciun curaj, nicio iniţiativă, nicio perspectivei '. In lipsa înţelegerii sindicatelor experimentate, şi-au scos

capul nenumăraţi improvizaţi din subsolurile altor profesiuni, faliţi morali, apaşi şi gangsteri cari au ruinat faima presei noastre.

Izolarea e ruină. Chiar .dacă vremelnic prieşte unor scopuri empirice şi egoistice, în bilanţ general ea e vătămătoare. Cum se explică pasivitatea lor? Au fost timorate? De ce s'au resemnat?

Cel mai vajnic păzitor al bunelor moravuri trebuia să fie comitetul reprezentativ al tuturor gazetarilor consacraţi din România Mare.

Cea dintâi datorie a noastră era să se instaureze, consacre şi conserve valorile ziaristicei. Presa mi este maidanul tuturor naufragiaţilor.

In acest scop am luat la Cluj iniţiativa selecţionării valorilor trecutului, publicând în „Biblioteca ziaristică" editată de Sindicatul Presei Române dm Ardeal şi Banat, monografiile celor mai de seamă figuri din presa românească de ieri. Totodată am pledat călduros pentru înfiinţarea comitetului central.

Şi totuş nu e vrea târziu. Căci am o simplă temere: asprimea decretelor să nu lo

vească deavalma presa, rămânând văduvită de o seamă ăe valori de primul ordin pentru cultura românească. Mulţi dintre cei buni sunt expuşi, însă şi mulţi din cei răi vor avea

• dibăciile dejucării dispoziţiilor bine intenţionate. Poate că noua direcţiune generală a presei şi propagan

dei va avea un cuvânt de spus în înlăturarea unei tragedii a scrisului gazetăresc şi publicistic, mai ales în nouile provincii.

In fruntea direcţiei este chemată o forţă tânără, crescută în atmosfera civilizată a lumii engleze: d. Dem. Dimăncescu.

Entuziasmul şi ochiul său deprins în alegerile critice, se vor opri, suntem siguri, asupra chestiunii apărării valorilor reale din presa românească.

ION CLOPOŢEL

€9 <&&

Abonaţi, citiţi şi răspândiţi „Societatea de mâine" 37 ©B.C.U. Cluj

F A P T E

E 1

1SERVAŢ11

DOUA CATEGORII HULITE In dibuiala actuală după o formă

socială mai limpede, mai stabilă şi mai fericită, mai ales în statele tinere, prinse în zorul preocupărilor celor mai variate, încercându-se posibilităţile infinite de muncă şi beneficiu, două categorii de oameni sunt în deosebi hulite, detractate şi stigmatizate: intelectualii „puri" şi vânătorii exclusivi de beneficii materiale. Ambele categorii se aşează în două fronturi, se contestă şi detestă reciproc. îşi aruncă dispreţul şi constată inutilitatea... celeilalte.

Adică ce fel de fiinţă este intelectualul ? Una total imprOduetivă şi inutilă. Căci numai consumă. E o povară pe societate. Un parazit. Ba mai are şi morga de universală cunoaştere, pricepută la toate, dă directive şi formulează soluţii în orice domeniu. Sunt nişte încrezuţi, a-ceastă speţă de oameni zişi intelectuali, căci n'au nici o cunoştinţă pozitivă şi pretind cu aroganţă dreptul de a se amesteca până şi în economie şi salvarea omenirii de criză...

Pe câtă vreme cealaltă categorie: confiscată cu exclusivitate în angrenajul industrial, comerciai, administrativ, funcţionăresc se pretind ca singura legitimată la existenţă. Oameni covârşiţi de grija scoaterii banului din piatră seacă, a înmulţirii veniturilor şi a punerii la adăpost faţă de asprimea zilelor de mâine nu numai a vieţii lor, ci şi a copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor, nu vor să mai ştie de nimic, nu citesc o carte, nu văd un teatru, nu urmăresc o conferinţă. Refuză orice interes pentru „inutilităţi" şi se închid în carapacea caldă a egoismului material.

La curţile seniorilor feudali intelectualii aveau o „meserie" precisă : distrau mesele bogate cu poezia, mujica şi arta lor. Erau' toleraţi' la festinurile fastuoase. Elemente de distracţie pentru stomacurile plăcut gâdilate. E drept, că unii din ei şi-au luat revanşa: s'au proclamat independenţi, căci darurile bogate ale seniorilor le-au îngăduit-o.

Vai, ce rar reuşia câte un exemplar, dăruit al claselor sărace, să se impună şi să ajungă până sus, la recunoaştere şi drept liber de existenţă în rândul aristocraţilor !

Deaceia aproape toţi filosofii, actorii, scriitorii, muzicienii, pictorii, arau descendenţi ai famililor c u m j -loace multe.

Cu vremea crustele s'au imai spart. Insă îmbogăţiţii peste noapte ai industriilor, comerţurilor şi birocraţii

lor cari dispuneau de puterea statului nu erau dispuşi — şi n u prea sunt nici astăzi! — să aprecieze sforţările cerebrale ale celor „fără meserie precisă", ale greeriilor cu visuri, voluntarişti şi nepăsători de r i gorile iernii apropiate.

Sunt excese, bine înţeles, deoparte şi de alta.

Şi din partea intelectualilor ou veleităţi de atotştiutori cari invadaseră până şi arena politică, dar şi din partea rozătoarelor confiscaţi de instinctele parvenirii !

Intelectualului îi stă bine să coboare în el însuş, să fie devotat vocaţiei, să se singularizeze — societatea însă obligându-tse a garanta o-dihna cerută de gândirea abstractă şi în eternitate cugetătorii inspiraţi vor rămâne cele mai splendide exemplare ale umanităţii.

Iar făuritorului de comori îi stă bine să-şi dea o cultură, să se mobileze şi să fie atent faţă de produsele spiritualităţii — singura care durează dincolo de veac.

Atunci cele două categorii mu s*ar mai urî întreolaltă şi n'ar mai fi hulite celelalte mediocre.

Distincţiunea; frumuseţea spirituală, nobleţea gândirii, cultura superioară, sunt singurele semne cari delimitează vrâstele...

H TRANDAFIR

Redacţionale: Cu prilejul intrării în anul al 15-lea. de existenţă, exprimăm viile noastre mulţumiri deopotrivă scriitorilor, cUMorUor şi abonaţilor noştri credincioşi (mulţi dintre ei având colecţiuni complecte, dela No. 1 al apariţiei dm 1924).

Suntem siguri de ataşarea lor şi în viitor, „Societatea de mâine" fiind expresiunea caldului lor interes pentru cunoaşterea şi soluţionarea problemelor vitale ale României.

Dorim, ca în fiecare oraş şi târg să funcţioneze câte un cerc însufleţit al „Societăţii de mâine", cu îndoitul scop: al răspândirii în zeci şi sute de exemplare şi al oglindirii problemelor locale în revista noastră.

Au a p ă r u t :

NICOLAE FÎRU : Despre ocu-varea cetăţii Oradea de către Turci în 1660. Trad. de EVLIA CELE-BL călător turc.

NICOLAE FIRU : Revoluţia lui Horia (date noui). Tip. Românească Oradea, 30 lei.

NOUL REGIM POLITIC ÎN ROMÂNIA

După o legislatură, complectă de patru ani, guvernul Tătărescu primise însărcinarea să prezideze noi alegeri. Acestea însă au pricinuit căderea guvernului. Alte alegeri nu s'au mai ţinut. Nu într'o revistă este locul analizei schimbărilor intervenite. Atmosfera încărcată din ajunul convocării corpului electoral de către guvernul Goga, pare a fi indicat o anume temperatură prea ridicată în corpul naţional. Astfel am avut 2 guverne prezidate de către însuşi patriarhul Miron, transilvăneanul plin de înţelepciune şi masară, cu scopul precis de a pacifica spiritele învrăjbite, de a lua măsuri de ordine în gospodăria ţării, de a asigura o bună economie a finanţelor şi de a proceda în ritma mai accelerat la înzestrarea armatei şi apărarea ţării.

Un regim de mână tare şi de concentrare a puterilor deţine superioritatea acţiunilor rapide şi controlului prompt.

O echipă de conducători specialişti, uneşti, harnici şi dăruiţi cu simţul organizării, face minuni. Totul atârnă de selectarea celor capabili, fără considerare la clicile familiilor monopolizatoare şi la anturajele celor puternici. Să fie stignatizaţi profitorii şi suprimaţi cumularzii.

PATRU GAZETARI MARI Mărită fie amintirea lui Gheorghe

Bariţiu! Peste veacuri rămâne Nesto. rul gazetăriei române şi sursa inepuizabilă de autentică istorie iromânească. „Gazeta Transilvanliei", revista „Transilvania" a Astrei. „Părţi alese" din istoria Transilvaniei", numeroase lucrări istorice şi discursuri, la Academia Română îi nemuresc numele. Contemporani ou el, în aceeaş Austrie — balaur cu multiple capete — au mai fost trei gazetari de vâlvă extraordinară. Amintim întâtu pe cehul Carol Havlicek (1821—1856), din-tr'o familie umilă: instructor în Rusia, revine desgustat şi lucrează ia „Albina Boemiei", apoti la „Praske Noviny", iar în 1848 fondează „Gazeta Naţională"; pentru intransigenţa sa e exilat în Tirol la Briten unde moare; el felicită călduros pe Bariţiu pentru activitatea sa (a >se citi scrisoarea autentică în „Societatea de mâine" No. 1—1937); a pledat pentru autonomia fiecărei naţionalităţi, a fost deputat în dieta din Kro-meriz, iar împăratul îlranaisc Iosif I-a apreciat.

Al doilea: Ludovic Oai, croat, care a întemeiat în Agram gazeta

38 ©B.C.U. Cluj


„Aurora croată, slovonă si datlmată" (exact ideea jugoslavă realizată astăzi, deci un profet), al cărei titlu îl schimbă în „Aurora ilirieă". Iar al treilea un ungur: Ludovic Kossuth. marele revoluţionar, care în 1841 a întemeiat „Peşti HMap"; toate articolele sale sunt tipărite în Scrierile sale (volumele XII şi XIII) şi trădează o pregătire excepţională, — iar gazetarul ajunge guvernatorul şi dictatorul Ungariei din 1848—49, care detronează pe împăratul habsburg Ferdinand. Pretsa se poate mândri cu astfel de personalităţi ieşite din rândurile sale.

AUSTRIA ENIGMATICA De nepătruns e sufletul popular!

Căci iată câte oscilări am înregistrat în 20 de ani numai în Austria: 1. In 1918 toţi nemţii, dela nuanţele de extremă stângă le cele de extremă areaptă, votaseră alipirea la Germania. 2. Statutul teritorial întocmit la Paris şi Geneva de către toate puterile lumii a creeat o Austrie independentă, acceptată fără murmur de populaţie. 3. Socialiştii isbufesc prin reforme îndrăzneţe sociale să dispună de 70 la sută în Viena şi 30 la sută la ţară — cu tendinţă de vădită creştere — deci era foarte aproape întemeierea unei Austrii socialiste — cu programul cel mai progresat şi mai democratic din lume. 4. Intervine diversiunea Dolfuss cu demonstraţiile ţărăneşti împotriva marxiştilor şi împotriva naţionaliştilor afiliaţi mişcării hitleriste germane; cancelarul Dolfuss suprimă cu arma revolta socialdemo-crată din Februarie 1934 şi aruncă în închisoare pe nazişti. 5. Dolfuss e ucis, însă programul său e continuat cu fermitate de Schusohnigg. 6. Hab-sburgii îşi fac o popularitate reală, monarhiştii se mişcă vioiu, iar Otto de Habsburg e proclamat cetăţean de onoare în zeci de oraşe şd târguri — deci o lovitură a instaurării habs-burgice pare posibilă. 7. Schuschndgg organizează un plebiscit al „Austriei independente", şd e sigur, că dacă n'ar fi fost stânjenit — ar fi realizat-o întocmai. 8. Iată însă, că Hitler se opune ideii plebiscitare, intervine cu armele şi cucereşte într'o singură zi toată Austria fără nici o vărsare de sânge; în 10 Aprilie Hitler obţine majorităţi sdrobitoare pentru contopirea definitivă a Austriei în corpul Germaniei.

Aşa a fost ştearsă Austria de pe faţa pământului! Şi ce mase culte, de nivel ridicat economic, de conştiinţă civică avea Austria! Ce curiozităţi a-scunde în el sufletul popular!

CONTRADICŢIUNI CIUDATE E profund dureros, că in Franţa, în

puternica, nemuritoarea, strălucitoarea Franţă în toate virtuţile civice, culturale şi economice, indexul economic a căzut cu zeci de puncte.

Dela 120 a coborît la 70. Când? într'o vreme când statele totalitare, cu toată imensa lor sărăcie, au fost ca--pabile, prin sforţări supraomeneşti, să

ridice indexul economic şi să susţină o valută extrem de secătuită şi fără acoperire de aur, cu o uriaşă putere de stat impunând-o lumii şi statelor cu cele mai prospere finanţe cum e de pildă Anglia.

Şi când se întâmplă sdruncinarea economiei şi francului francez? Când e la cârmă regimul cel mai reprezentativ al claselor muncitoare. Lucrătorii uzinelor chiar atunci au găsit momentul de a cuceri fabricile, de a demonstra, a cere reducerea orelor de muncă şi urcarea salariilor — când la cârmă era guvernul lor. E o sabotare a propriilor lor interese.

Stagnarea producţiei şi specula neruşinată a francului la bursă — iată două fenomene îngrijorătoare, pe cari nu îe-a meritat Franţa democrată. Sunt contradicţiuni cari dor.

GABRIELE D'ANNUNZIO

a murit. Cu mare fast a fost înmormântat la reşedinţa sa din Vitto-riale.

Venerat de Italia atât ca pasionat scriitor, cât şi mare premergător al fascismului. D'Annunzio a scris mult şi divers: poezii încă de pe băncile liceului, apoi romane şi însfârşit piese de teatru, unele anume pentru E-leonora Duse. Entuziasmat al peisa-giilor Greciei, a transmis această însufleţire şi unor drame ale sale. Bun psiholog al pasiunii omeneşti şi maestru al stilului în genul său, ii com-mandante rămâne o figură consacrată a Italiei.

ROLUL ÎNTÂMPLĂRII

în ştiinţele moderne' a format subiectul unui interesant ciclu de conferinţe ţinute la sala Dalles în cursul lunii Martie. Ne oprim asupra „Rolului întâmplării în matematici", conferinţă a d-lui prof. P. Sergescu, dela universitatea din Cluj. Din afirmaţiile mai multor savanţi (Leibnitz, etc.) reiese că matematica e o ştiinţă experimentală. Fapt ce nu exclude însă rolul întâmplării. Numai că această întâmplare oarbă aduce rezultatul gata în alte ştiinţe, cum ar fi cele naturale, sau fizico-chimice. Nu se petrece acelaş lucru în matematică, unde se cere după aceea prelucrare în mintea matematicianului, urmată de calcule migăloase. Căci matematica e înrudită cu estetica. Aici d. Sergescu a dat exemple variate de poeţi şi artişti, pasionaţi matematicieni (Leonardo da Vinci, Duerer, Paul Valery, etc,).

Şi pentrucă citarea cazului lui Ar-himede cu exclamaţia sa „evrika" sau al lui Newton cu mărul căzut din pom, prea ar lua aerul de legendă, d. profesor a dat un exemplu frumos din viaţă, impresionant, fiind trăit cu adevărat; şi unde a jucat mare rol întâmplarea. E vorba tot de Newton, care a lucrat 16 ani la celebrul său tratat, fără să încerce să-1 publice, căci nu-i ieşiau calculele exact; întâmplarea a făcut că tocmai în acel timp (1682) Picard a dat dispoziţii la Paris să se calculeze din nou raza pământului; noul număr găsit a verificat toate calculele lui Newton, bazate, pe vechiul

său principiu al atracţiei universale înmugurit cu 16 ani înainte. Astfel a putut vedea lumina tiparului cea tnai generală lege a lumii cuprinsă in „Principia" lui Newton.

Conferinţa d-lui Sergescu a fost unanim aplaudată.

DE CE CREŞTE ROLUL STATULUI?

Multora le scapă sensul adevărat şi profund ai schimbăirilor cari se o-perează în structura statului. Noi căutăm să analizăm chiar la locul de frunte cauzele sociologice ale curentului contemporan. Citam cu plăcere un articol judicios în organul uniunii muncitorilor grafici din România, în „Typograph" şd reproducem aceste explicaţiuni foarte nimerite la situ>-aţie:

„După doctrina liberalismului, rolul Statului era acel al paznicului de noapte. Atâta vreme cât întreprinderile şi afacerile mergeau strună, capitaliştii protestau contra oricărui amestec al Statului .Atunci însă, când — fie din cauza speculaţiilor greşite, fie din cauza crizei — afacerile dădeau greş, iar întreprinderile lucrau eu deficite: cei dintâi cari reclamau intervenţia Statului, erau tocmai capitaliştii. Statul era exclus dela beneficii, dar trebuia să fie părtaş la pierderi. Nu e logica noastră, ci a lor.

Prin influenţa ce o aveau în corpurile legiuitoare,, ei au făcut ca Statul să le vină în ajutor în diferite forme, apărându-i de concurenţa străină şi internă, ajutându-i la des-voitarea întreprinderilor, etc.

Dar prin politica aceasta s'a ajuns şi la astfel de rezultate ce nu le convin: Statul a câştigat un rol tot mai important în îndrumarea vieţii economice, iar azi — când se a-plică diferite planuri de patru, cinci, şase ani, cu scopul de a asigura o mai bună funcţionare a aparatului economic — influenţa Statului asupra acestuia este tot mai hotărâtoare.

Evident, fenomenul acesta mai are şi o altă explicaţie. La fel după cum invenţia maşinei cu aburi a contribuit enorm de mult la abolirea îngrădirilor feudale, aşa contribue azi potenţialul de producţie mărit al ma-şinismului ia deplasările ce se observă în toate domeniile vieţii economice şi sociale, iar criza economică, şomajul şi întregul cortegiu de consecinţe al acestora, n'au făcut decât să mărească influenţa Statului asupra mersului vieţii economice şi asupra condiţiunilor de existenţă ale celor ce-1 compun. Războiul mondial, maşinisimul şd criza au provocat un început de schimbări în substratul economic, iar ceeaoe vedem azi în toate ţările ca măsuri noui, ca ritm nou, nu e, î n fond, decât o dibuire spre formele de nouă aşezare a 'luv crurilor, spre un nou echilibru în sânul societăţii, în care rotai Statului devine tot mai preponderent".

©B.C.U. Cluj


Administrative. — Scriitorii vor pune suflet mult, elan şi strălucire în cuvântul de mare circulaţiune. Editorii consimt la eforturi şi jertfe de multe ori mai grele, dacă sunt siguri, că opera va fi îmbrăţişată cu o mai sporită curiozitate. Iar cititorii cari urmăresc cu oarecare continuitate chestiunile vremii, deaisemeni sunt mulţumiţi când o revistă le dă încrederea aparitiunii cu fond serios şi în mod regulat... Toate trei păturile interesate ies bme, dtecă o tipăritură izbuteşte să reziste în bune condiţiuni.

„Societatea de mâine" şi-a cucerit favoarea tuturor. Nu numai că are un tiraj deosebit de satisfăcător, în dispreţul împrejurărilor neprielnice ale unui popor tânăr, ci luptă din răsputeri pentru o difuzare cu mult mai largă. Suntem siguri, că toţi prietenii şi intelectualii de rasă ne oferă concursul. Are dreptate un abonat al nostru oare triază pe intelectuali după citirea regulată a „Societăţii de mâine"...

IZVOARELE ISTORIEI ROMANILOR

D. G. Popa-Lisseanu studiază izvoare vechi ale istoriei noastre medievale, care relevă fapte necunoscute dintr'o epocă ce constitue un fel de „hiatus" la noi, după părerea autorului traducător al textelor latine, greceşti şi slavone. Cele 12 volume apărute până acum conţin cronici tipărite în limba originară, alături de traducerea românească.

Primele două cărţi se ocupă de două scrieri anonime, una din timpul regelui ungur Bela IV, iar alta a unui geograf european. In Românii în poezia medievală găsim numeroase date despre existenţa neamului nostru în nordul Dunării; cea mai importantă e din câratiecul Ndebelun-gilor, atât de popular. Cronica ungurilor a lui Sirnon de Keza a-minteşte de existenţa noastră în ţinuturile carpatice. Despre organizarea administrativă în cnezate vorbeşte călugărul italian Rogerius (Mise-

rabile Carmen). Noi contribuţii la cunoaşterea timpurilor române medievale aduce Ricardus, scriitorul misionar. (De inventa Ungaria Magna). De mare importanţă e şi Chronica lui Nestor, care e o reunire de anale ruseşti. Retorul şi sofistul roman Priscus, are în manuscrisul grecesc descrierea ambasadelor sale la curtea lui Attila. D. G. Popa-Lisseanu a trecut în româneşte extrase ale acestui scriitor de rasă. De asemenea Divus Aurelianus a lui Flavius Vo-piscus, scriere de o valoare mult inferioară celei a lui Eutropius: Bre-viarum ab Urbe condita, tradusă şi aceasta. Plină de interes pare să fie Cronica pictată dela Viena, care e însă o compilaţiune, ca cele mai multe cronici de altfel. In studiul despre Brodnici ni se prezintă texte ruseşti (în paleoslavonă) bizantine, diplome regale şi bule papale.

Din această simplă enumerare a izvoarelor istorice traduse de d. Popa Lisseanu ne dăm seama de imensul concurs adus istoriografiei noastre.

Autorul precizează în toate prefeţele că traducerea documentelor alături de text e la dispoziţia oricărui cititor, ceeace nu 1-a împiedecat să adaoge nişte introduceri bogate în comentarii, în măsura obiectivitătii. Introducerile au biografiile autorilor străini, date, izvoarele consultate de fiecare, şi însfârşit, indicarea pasa-giilo-r cari privesc direct istoria românilor.

Dacă citirea textelor în întregime e indispensabilă specialiştilor, cel puţin consultarea preţioaselor introduceri se recomandă fiecărui patriot român.

(Izvoarele istoriei Românilor, Tip. „Bucovina" I. E. Torouţiu, Bucureşti, voi. IV, 100 lei; voi. V—VI, 100 lei; voi. VII 200 lei; voi. VIII, 120 lei; voi. IX—X, 240 lei; voi. XI, 300 lei; voi. XII, 80 lei; anunţate deja voi. XIII şi XIV).

O RUGĂMINTE CĂTRE CONFRAŢI

Nu fără mâhnire citim insistenta, repetata, banala şi pentru noi supără-

toarea însemnare despre apariţiunea noastră trimestrială. Mai întâiu pentru că noi ne-am prevenit şi pregătit publicul cititor din vreme despre orice modificare în volumul pagi nilor şi datele apariţiunilor lor. Apărem trimestrial deja de trei ani încoace. Deci, nieio noutate...

Poate că suntem în măsură să cunoaştem de muUeori mai exact şi mai profund capacitatea de „con-sumaţiune" intelectualăţ a substraturilor de cititori cărora le e sortită „So cietatea de mâine". Prea adesea ne-am potrivit gusturilor şi dorinţelor marelui public atât în tratarea ternelor, cât şi referitor la extensiunea articolelor şi volumul caietelor.

Punem multă grije, experienţă şi sinceritate în toată economia instituţiei noastre.

Nimeni nu ne poate cere ceva peste puterile materiale ale abonaţilor — singurii cari dispun de soarta „Societăţii de mâine".

Am prefera să fim citiţi şi să se scrie despre „Societatea de mâine" în cunoştinţă de acuză cât mai aevea.

Noi nu apărem... ca să apărem. Nu suntem magazin universal. Ci alegem dinainte problemele cele mai actuale şi mai folositoare ştiinţei societăţii,

încredinţându-le spiritelor degajate şi oneste în desbatere liberă. Pentrucă cititorul să nu „consume" lucruri alterate, voit interesate, trunchiate

şi diformate de nemărturisite inten-ţiuni egoiste. Avem un trecut, ne cunoaştem ţara şi oamenii, tainele scrisului şi valorii culturii româneşti.

„Societatea de mâine" a rezistat graţie obiectivitătii civilizate. Fiecare număr aduce valoarea Sa propie, deaceia vorba curentă: „numărul cel din urmă este cel mai bun". Da, pentrucă este în nota actualităţii şi deţine specificitatea sa, care-i justifică timbrul aparte, un fel de personalitate proprie.

Prin faptul că noi dăm temele şi o-norăm munca, primim studii foarte atent lucrate. Am deprins scriitorii co laboratori la această manieră occidentală de a argumenta cu material documentat.

Pentru cei înţelepţi — e destul.'

v,/ Li F^ JK o> L.1. JLJ

Probleme sociale: 15 ani de publicistică '. Titu Popa

Fenomenul sociologic contemporan Ion Clopoţel Viaţa muncitorilor din Cluj . . . . Teodor V. Bindea Şcoala românească : Analiza amănun

ţită a problemelor şcolare actuale . Prof. I. Clinciu Răspuns la ancheta „Societăţii de

mâime" Petre Sergescu Sugestii la formarea unei elite . . . Izabela Sadoveanu Şase preciziuni Dr. Victor Iancu Actualităţi: Cea mai delicată chestiune Ion Clopoţel

Două categorii hulite Horia Trandafir Bisericile de lemn Marcel Olinescu Centenarul ,;Gazetei Transilaviei" . . Traian Huniade Sate, oraşe, regiuni: Pe drumuri

transilvănene Vlaicu Bârna Probleme economice : Ştiinţa agricolă,

tehnica şi ocrotirea ţăranului cehoslovac Paul Teodorescu

Problemele cooperaţiei Gheorghe Ardeleanu Un plan de economie dirijată al Băn

cii Centrale Cooperative . . . . Importanţa recensământului meseria

şilor Dr. Valeriu Roman

Un proces agrar de 20 ani . . . . Problema ieftenirii traiului . . . . Politica externă: Dispariţia Austriei

şi apropierea româno-ungară. Pagini l i terare: Rânduri pentru un

câine Un hoţ de porumb: viezurele . . Viaţa intelectuală : Coloana teatrelor Căr ţ i : „Cu privire la...", de Barbu

Lăzăreanu. — Peter Neagoe în româneşte. — Isvoarele Istoriei Românilor. — Biblioteca pentru toţi. — Pânza de păianjen. — Intre două fronturi

Fapte, idei, observaţiuni : Noul regim politic în România. — Patru gazetari mari. — Austria Enigmatică. — O rugăminte către confraţi. — Industrializarea agricolă. — Confiscarea proprietăţilor habsburgice, — Forme noi de energie. — Rolul în-tâmpiărjL — O plantă de folos. — Aurel C. Popovici şi „Austria mare".

Coperta: Biserică de lemn . . . .

Ion Clopoţel Petre G. Bucurescu

Dumitru Cor«inul

Const. Barcaroiu Grigorie C. Gonza Victor Eftimiu

Cronicar

Redacţia Marcel Olinescu

ţmprimerille ^CURENTUL" 3. A. R. Str. Belvedere 6, Bucureşti ©B.C.U. Cluj

Omagiu scriitorilordspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/9479/1/... · ET1TEB DE MfllHE Director:...

Documents

Transcript of Omagiu scriitorilordspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/9479/1/... · ET1TEB DE MfllHE Director:...