Octavian Gruiţa Gavrilă Peia MONOGRAFIA SATULUI ŞOŞDEA · (Octavian Gruiţa, Gavrilă Peia,...

Octavian Gruiţa Gavrilă Peia

MONOGRAFIA SATULUI

ŞOŞDEA

ISBN 978-973-631-713-2© Octavian Gruiţa, Gavrilă Peia

Capitolele I-VI aparţin lui Octavian GruiţaCapitolele VII-XI aparţin lui Gavrilă Peia

Sponsor: Primarul comunei Giroc, dr. Iosif Ionel Toma

Mulţumiri pentru cei care au sprijinit activitatea de documentare:Lucia Muţulescu, Tatiana şi Doru Bohariu,

Aurel Lupulescu şi Daniel Lascu

Tehnoredactare: Bianca Viviana Cîmpeanu,

Octavian Gruiţa, Dana Marineasa

Octavian Gruiţa Gavrilă Peia

MONOGRAFIA SATULUI

ŞOŞDEA

Ediţia a II-a, adăugită

Editura MarineasaTimişoara, 2013

5

Prefaţă

Cât timp va exista Şoşdea pe faţa pământului

O întâmplare fericită face ca autorii şi editorul acestei cărţi să fi fostcolegi de dăscălie, în tinereţea lor, la Şoşdea. Mai mult decât atâta, ei aurămas buni prieteni.

Cum se ştie, în perioada interbelică s-a fundamentat o tradiţie amonografiilor săteşti, scrise de învăţători, de preoţi şi chiar de ţăraniluminaţi, tradiţie stimulată de travaliul sociologului Dimitrie Gusti şi aldiscipolilor săi, iar în partea noastră de ţară – de Institutul Social Banat-Crişana.

Pe vremea comunismului, structura acestui tip de lucrări a suferitajustări şi pervertiri („ştiinţifice”, „ideologice”), iar circulaţia lor a fostrestrânsă, dacă nu doar de uz intern.

Iată că astăzi asistăm la o reluare în stare de normalitate a preocupărilormonografice privind spaţiul rural.

Şoşdea merită cu prisosinţă a asemenea carte, pentru că, faţă de altelocalităţi, are destule date şi fapte demne de a fi păstrate în memorie. Dacăar fi să ne oprim la personalitatea fascinantă a plugarului Ioan Ciucurel(autor al romanului Transformarea şi conducător al gazetelor Poporulromânesc şi Cuvântul satelor), şi ar fi de ajuns. (Cel ce scrie rândurile defaţă a încercat să-i surprindă profilul în romanul-replică Litera albă, apărutîn 1988 la Editura Facla din Timişoara.) Dar trebuie să punem la socotealăşi faptul că aici au activat preotul Petru Bohariu şi dirijorul de coruri şi defanfare Nicolae Peia, că aici a existat un cerc ţărănesc de studiere şi depropagare a doctrinei filozofico-pedagogice datorate lui Rudolf Steiner, caşi atâtea altele.

Octavian Gruiţa şi Gavrilă Peia s-au angajat la o treabă serioasă şi audus-o la bun sfârşit cu afecţiune şi cu acurateţe. Cât timp va exista Şoşdeape faţa pământului, numele celor ce au scris această monografie trebuie săfie pomenit.

***Acestea le scriam la prima ediţie a monografiei consacrate satului

Şoşdea. Ca un omagiu adus localităţii de care mă leagă atâtea amintiri, dar

6

şi autorilor, care au avut perseverenţa de a da o a doua ediţie, întregită,cărţii, propun spre publicare, pentru luarea aminte a contemporanilor, untext care a apărut iniţial în revista Reflex (nr.3/2000), apoi în volumul DespreBanat, în registru normal (Editura Modus P.H., Reşiţa, 2009).

În egală măsură, rândurile de mai jos sunt închinate memoriei lui IoanCiucurel şi celei a lui Nicolae Peia, vlăstare demne de toată lauda ale glieişoşdene.

Viorel Marineasa

Despre nişte paori steinerişti

Eram în primul an de învăţământ, repartizat la Şoşdea, când l-amcunoscut în cancelarie pe Nicolae Peia. Mea culpa: am râs şi eu, în rând cuceilalţi colegi, de bătrânelul în straie ostentativ tradiţionale, cam năsărâmbaş,ce ba se ocoşea la noi, profesorii, ba încerca să ne capaciteze spre un programcultural având repere interbelice, numai de el ştiute. Aş fi continuat săpufnesc, în acea primăvară din 1969, dacă mi-ar fi prevestit cineva că, foartecurând, voi lua urma omului ce se oţăra fără motiv, mai mult – că pesteexact 30 de ani voi edita o carte în care acesta îşi va găsi locul cuvenit(Octavian Gruiţa, Gavrilă Peia, Monografia satului Şoşdea, Timişoara,1999).

Aşa a fost să fie. Făcând naveta de două ori la săptămână pentru lapteşi pită (căci în sat nu puteai conta decât pe ouă; în anii aceia am mâncat ouăcât într-o viaţă şi în toată forma: ochiuri, căigană, moi, răscoapte, umplute,ba chiar şi crude, frecate cu zahăr sau cu sare etc.; asta era situaţia; vorbaaltui înţelept local, îngrijitorul şcolii: „năince, dă pră o sângură uliţă săaduna atâta grâu cât strângie tăt ceapeu astădzi”), treceai, inevitabil, pelângă poarta casei pe care, tot cu ostentaţie, strălucea o plăcuţă ce nu maiconvenea nici vecinilor, nici oficialităţilor: NICOLAE PEIA – agricultor,dirijor, compozitor. Cel ce instruise coruri şi fanfare nu doar la el acasă, cişi la Ramna, Comorâşte, Valeapai, Bocşa Montană, Bărbosu, Parţa, Jebel,Duboz ş.a. căzuse în dizgraţia autorităţilor comuniste, deoarece se arătaslobod la gură şi avea idei dintre cele mai năstruşnice, de genul celorprofesate pe vremea când colabora la gazeta Cuvântul satelor, condusă deconsăteanul său Ioan Ciucurel: Sport prin plugărie şi recreaţie prin

7

muzică (anul V, 1930, nr. 27). Curând aveam să regret uşurinţa cu caretrecusem peste prilejul de a-l iscodi: omul a murit chiar în acel an. Ne-amdumirit, deci, repede, eu şi prietenul Puiu Gruiţa, colegul meu de “apostolat”,şi, mergând din om în om, am dat de ceea ce nu ne-am fi închipuit să existe:în perioada dintre cele două războaie mondiale au funcţionat în satelebănăţene, animate de paori (= ţărani) iscoditori, cercuri steineriste (destudiere şi aprofundare a doctrinei filosofico-pedagogice datorate lui RudolfSteiner) (mărturisesc că atunci nu mi-ar fi trecut prin cap că gânditorul dinDornach va reintra în voga pe care o cunoaşte astăzi – vezi şcolile Waldorf,vezi frenezia reeditărilor). Cu multă fereală, doamna Valeria, fiica lui NicolaePeia, avea să-mi încredinţeze un volum parţial distrus, Ştiinţa spirituală,I, 1943, ce aparţinuse tatălui său. La pagina 35, unde filosoful dădea “oîmpărţire a omului”, dirijorul de coruri şi fanfare găsise şi notase candidanumite corespondenţe: do – corp fizic, re – corp al vieţii, mi – corp astral,fa – eu ca sâmbure al sufletului, sol – sinea spirituală ca şi corp astraltransformat, la – spirit al vieţii ca şi corp al vieţii transformat, si – omul-spirit ca şi corp fizic transformat. Iar citind romanul Transformarea(Timişoara, Tipografia “Rapid”, 1931) al lui Ioan Ciucurel (alt ţăran şoşdeanluminat, care şi-a vândut o vacă şi nişte lanţe de pământ pentru a scoate unţăitung, adică o gazetă), am constatat că acesta este scris “în cheiesteineristă”: omul este cetăţean a trei lumi prin trup, suflet şi spirit; MareaUnire de la 1 Decembrie înseamnă pentru erou apoteoză şi iluminare încorelaţie cu or-dinea cosmică şi cu lumea spiritelor după moarte ş.a.m.d.

Pentru îndrăzneala lor, Ioan Ciucurel şi Nicolae Peia au binemeritat dela obşte şi de la stăpânirea pusă în slujba “civilizaţiei cazanului”: primul afost închis pentru deficit la predarea cotelor, silit să-şi predea pământul lastat pentru a-şi câştiga un loc de portar la o fabrică din Arad; al doilea asfârşit în derâdere şi în sărăcie.

„Reflex”, nr. 3/2000

9

CAPITOLUL l

CADRUL GEOGRAFIC

1. Aşezarea, suprafaţa şi vecinii

Localitatea Şoşdea este aşezată în Câmpia Înaltă a Gătăii, componentăa Câmpiei de Vest, pe malul drept al Bârzavei, la intrarea cesteia în zona decâmpie. Din punct de vedere administrativ, aparţine judeţului Caraş-Severin,constituind extremitatea nord-vestică a acestuia şi alături de satul Măureni,formează comuna Măureni. Legătura dintre satul Şoşdea şi centru decomună, se realizează pe drumul judeţean 83A. Drumul în lungime de 7km, a fost modernizat şi asfaltat în anul 2004, din fonduri europene.

Se învecinează spre nord-est cu Comuna Tormac (Judeţul Timiş), învest-nord-vest cu Oraşul Gătaia (Judeţul Timiş), în sud-est cu satul Gherteniş(Comuna Berzovia), iar în sud cu satul Măureni.

Suprafaţa totală a satului este de 4592 ha, din care intravilanul 119 ha.Vatra satului este aşezată pe terasa din dreapta Bârzavei, cu expunerea

versantului spre sud, iar terenul agricol, atât în lunca Bârzavei cât şi peterasa din dreapta acesteia.

2. Relieful

Microrelieful face parte dintr-o unitate fizico-geografică mai mare şianume din Câmpia Înaltă a Gătăii, componentă a Câmpiei Timişului, uşorvălurită la contactul cu Piemontul Pogănişului. Acest relief cuprinde treiunităţi distincte:

a. Lunca Bârzavei, care se desfăşoară în sudul vetrei satului, variindca lăţime între trei şi cinci km. Este străbătută de Bârzava de la est sprevest, iar până la efectuarea lucrărilor de indiguire a acesteia, era inundatăde trei-cinci ori pe an, provocând importante daune culturilor agricole. Dinpunct de vedere geologic, lunca este constituită din aluviuni aduse de râu,reprezentate prin nisip, pietriş şi argilă galbenă lutoasă. Depunerile suntneuniforme, atât pe orizontală cât şi pe verticală, fiecărei revărsări a Bârzaveicorespunzându-i straturi diferite ca grosime şi structură, în funcţie deamploarea viiturii. Lunca apare sub forma unei câmpii plane, uşor înclinatăde la est spre vest, presărată cu mici depresiuni, meandre părăsite aleBârzavei Mici şi zone uşor ridicate.

10

b. Terasa Bârzavei, simetrică de-a lungul râului, cu expunereaversanţilor spre sud şi nord, atinge înălţimea maximă (de 152 m) spre haltaCFR Şoşdea şi este traversată de Valea Stânca şi alte văi transversale. Privitădin luncă, terasa are aspectul unui relief uşor vălurit, ceea ce i-a făcut pelocalnici să o numească impropriu ,,deal”.

Din punct de vedere geologic, este alcătuită din roci sedimentarefriabile, reprezentate prin nisip, pietriş şi argilă.

c. Câmpia Piemontană, înaltă şi slab ondulată, are înclinare generalăde la est spre vest şi de la nord spre sud, spre valea Bârzavei. Pe alocuri,această câmpie este brăzdată de văi, puţin pronunţate, pe direcţia est-vestsau nord-sud. În urma acţiunii de eroziune a apelor pluviale care se scurgdupă înclinarea generală a reliefului, se întâlnesc locuri unde are locdegradarea solurilor şi se produc alunecări de teren.

3. Bogăţiile

Bogăţiile subsolului sunt puţin cunoscute, cercetările ulterioare vorputea aduce lămuriri în această direcţie. Deocamdată, singurele bogăţiivalorificate le reprezintă nisipul şi pietrişul din albia Bârzavei, exploatatepentru necesităţi locale, precum şi argila din luncă pentru fabricareacărămizii.

4. Clima

Localitatea Şoşdea se încadrează în climatul continental de tranziţie,specific câmpiei vestice, cu influenţe ale climei mediteraneene, sub influenţacentrului dinamic al Azorelor, care determină o îndulcire a acesteia. Influenţacentrului dinamic siberian este mică şi când îşi face simţită prezenţadetermină ierni geroase şi zăpadă abundentă.

Iernile sunt relativ blânde, verile sunt lungi şi călduroase, iaranotimpurile de tranziţie, primăvara şi toamna, scurte.

Temperatura medie anuală este de +10°C, +10,5°C, luna cea mai caldăfiind iulie cu temperatura medie de +21°C, +22°C, iar luna cea mai receeste ianuarie cu temperatura medie de 1°C, 2°C.

Vânturile predominante bat din direcţia N-V şi V.Fiind sub influenţa maselor de aer maritime şi a celor

submediteraneene, nivelul precipitaţiilor variază, fiind cuprins între 500-

11

600 mm anual, iar numărul zilelor în care cad precipitaţii este de 120-130pe an. Sunt caracteristice două intervale în care cad precipitaţii:

- sfârşitul primăverii şi începutul verii (mai-iunie);- sfârşitul toamnei şi începutul iernii (octombrie-decembrie).Cele mai mari secete au fost semnalate la Şoşdea în anii 1863, 1946,

1947, 1984, 2000 şi 2012, iar cele mai multe precipitaţii au fost în anii1912,1926, 1934, 1949, 1970.

Direcţia predominantă a vântului este cea nord-vestică, cu o frecvenţăde 13 %, urmată de cea vestică cu 10,2 %. Numărul mare al cazurilor decalm este de 41,9%. Cea mai scăzută frecvenţă o au vânturile dinspre sud(2,7%), care bat mai ales în lunile aprilie şi mai.

5. Hidrografia

Din punct de vedere hidrologic, localitatea Şoşdea este aşezată înbazinul hidrografic al Bârzavei, aparţinând sistemului Timiş- Bega.

Reţeaua hidrografică este reprezentată prin:- râul Bârzava;- pârâuri;- văi cu apă intermitentă;- torenţi;- izvoare;- mlaştini.

Tipul de regim hidrografic se caracterizează prin:- viituri în timpul iernii din cauza topirii parţiale a zăpezii;- ape mari la sfârşitul primăverii şi începutul verii, din cauza topirii

zăpezii şi a ploilor mai abundente din această perioadă;- temperatura apei este în general, sincronă cu cea a temperaturii

mediului.Până la regularizarea cursului şi îndiguirea din perioada anilor ’70, la

intrarea în hotarul Şoşdei, Bârzava se despărţea în două cursuri: BârzavaMare spre nord, care prelua şi cea mai mare cantitate de apă, şi BârzavaMică spre sud, doar la câţiva zeci de metri distanţă una de alta. Dupăconstruirea digului şi ample lucrări hidrotehnice, albia Bârzavei Mici esteastupată şi în mare parte dispare.

Malurile râului sunt în general joase, unde predomină acţiunea dedepunere a materialelor sedimentare (nisip, pietriş sau mâl), dar la contactul

12

cu terasa, malurile sunt înalte de trei-patru metri, unde se constată unaccentuat proces de eroziune şi distrugere.

În perioada marilor viituri până la construirea digului, Bârzava îşipărăsea albia, inundând toată lunca, de la terasa de lângă vatra satului şipână la terasa din hotarul satului Măureni. Cele mai mari inundaţii au avutloc în anul 1912, când, pe Mineiul lunii iulie un cântăreţ bisericescconsemnează că Bărzava s-a revărsat de patru ori; alte revărsări de amploareau avut loc în anii 1926, 1934, 1949, 1970 şi 2005, când nivelul pe terenulde fotbal a ajuns la aproape 2 m înălţime,

Pârâurile sunt reprezentate , în principal, de pârâul Stânca, afluent alBârzavei din N-E, care prezintă un curs sinuos, puţin adânc, malurile înaltealternând cu cele joase, iar lăţimea variind între 2-4 m. În perioada viiturilorare loc o puternică acţiune de eroziune.

Torenţii au o largă răspândire în terenul în pantă din N-V localităţii,contribuind la eroziune şi degradare, acţiune facilitată şi de lipsa vegetaţieiarboricole.

Izvoarele sunt foarte rare, intermitente şi se găsesc la contactul dintreterasă şi luncă.

În anul 2009, în urma a două foraje realizate la iniţiativa primărieiMăureni, în Lunca Bârzavei, la adâncimea de 160 m se formează douăizvoare arteziene, care în perspectivă pot contribui la alimentarea cu apăpotabilă a celor două sate. Chiar în perioada de secetă din vara şi toamnaanului 2012, debitul celor două foraje a rămas constant.

Bălţile sunt aşezate în luncă, pe locul fostei Bârzavei Mici şi a fosteipescării din perioada CAP-ului. Acestea sunt folosite pentru pescuit.

Mlaştinile existente în luncă, cu precădere pe malul stâng, au fostdrenate prin săparea unui sistem de canale.

Apa freatică se găseşte la adâncimi variabile:- în luncă la 1-3 m;- în terasă de la 4 la 10 m, în funcţie de înălţimea terasei.

6. Solurile

Pe baza unui studiu agrochimic, întocmit pentru CAP Şoşdea deLaboratorul de Agrochimie şi Pedologie Timişoara, au fost identificateurmătoarele tipuri de soluri:

13

- sol aluvionar brun gleizat slab podzolit;- smolniţă cu caracter de sol brun incipient slab podzolit;- sol aluvionar brun gleizat;- sol brun de pădure slab podzolit;- sol brun de pădure erodat lll-lV;-sol brun de pădure ll-lll.Din suprafaţa agricolă, 1051 ha sunt ocupate de soluri aluvionare şi

coluviale, sub influenţa directă a apelor curgătoare, soluri ce ocupă LuncaBârzavei, terasa şi văile din sud şi est.

Se apreciază gradul de fertilitate a terenurilor aparţinătoare Şoşdei cafiind mediu şi necesită folosirea îngrăşămintelor naturale şi chimice cuazot şi fosfor.

7. Vegetaţia

Este specifică zonei de câmpie-stepă şi silvostepă. Vegetaţia naturalăa suferit modificări în urma intervenţiei conştiente sau inconştiente a omuluişi a fost, în mare parte, înlocuită de culturi cerealiere şi plante tehnice.

Vegetaţia şi fauna sunt caracteristice şi zonate în funcţie de formelede relief.

a. Vegetaţia spontană lemnoasă, formată din pâlcuri de pădure cecuprind: stejar, ulm, salcâm, plop, tei, frasin, castani etc.

b. Subarboretul format din: măceş, porumbar şi păducel;c. pajişti naturale, specifice ţinuturilor joase, cuprind graminee şi

leguminoase.

14

CAPITOLUL II

EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ

Datorită condiţiilor naturale favorabile pe actualul teritoriu al satuluiŞoşdea, din cele mai vechi timpuri s-a aşezat o numeroasă populaţie,desfăşurând o intensă activitate economică.

Date despre primele curţi (gospodării) existente la Şoşdea datează dinanul 1369, când numărul acestora se ridica la 24, toate fiind aşezate de-alungul unei singure uliţe1 (duodecium curiae in linea occidentale eiusdemville... duodecium curiae a parte orientali).

În anul 1717, Şoşdea este amintită ca având 100 de case şi făcândparte din districtul Ciacova, cercul Bârzava, pentru ca în 1776, numărulacestora să se ridice la 217 case, destul de mult pentru acea perioadă,comparativ cu multe alte sate bănăţene, iar populaţia, după aprecierilenoastre, să ajungă la 1000-1100 locuitori.

Ca o trăsătură generală, se poate constata creşterea număruluipopulaţiei până în preajma Primului Război Mondial, atât datorită sporuluinatural, cât şi unui proces de imigrare, care duce la înfiinţarea în anul 1908,a cătunului Waldau (Şoşdea Nouă), format din nemţi veniţi, din motiveeconomice, din diferite sate bănăţene, cumpărând întinse terenuri agricoledin estul localităţii. După război, perioadele de creştere a populaţieialternează cu cele de descreştere, care, cu cât ne apropiem de perioadaactuală se accentuează din următoarele motive:

- urmările războiului;- depopularea prin desfiinţarea coloniei Waldau în 1965;- emigrarea spre zonele urbane: Bocşa, Reşiţa şi Timişoara;- scăderea natalităţii şi a sporului natural.Între anii 1869—19002, numărul populaţiei evoluează astfel:

1869 – 1086 locuitori;1880 – 951 locuitori;1890 – 1143 locuitori;1900 - 1529 locuitori;1910 - 1793 locuitori;

1 Dumitru Ţeicu, Banatul montan în evul mediu, Editura Banatica, Timişoara, 1998, p. 96.2 Ion Munteanu, Banatul istoric (1867-1918). Aşezările. Populaţia. Timişoara, Editura

Excelsior Art, vol. l, p. 261

15

Diferenţa dintre anii 1869 şi 1880 a fost de – 135 locuitori, iar dintre1869 şi 1910 de +707 locuitori.

Faţă de anul 1717, când la Şoşdea erau 100 de case, în anul 1869 suntmenţionate 217 case cu 227 familii. Evoluţia numărului de case între 1880,1900 şi 1910 a fost următoarea:1

1880 – 175 case;1900 - 226 case;1910 - 321 case;

Diferenţa dintre 1869 şi 1910 fiind de +104 case.Pentru anul 19102 dispunem şi de date privind materialele din care

erau construite casele din Şoşdea:- cărămidă 128- piatră şi văiugă 28- văiugă 15- lemn, altele 150- acoperiş din ţiglă 255- şindrilă 9- trestie şi paie 57Din punct de vedere al naţionalităţiiStructura populaţiei din Şoşdea după limba maternă în anii 1880 şi

1910:3

Limba maternă Anul 1880 Anul 1910români 862 1156maghiari 22 209germani 26 424slovaci 2 1sârbi 10 1alţii - 21nedeclaraţi 29 -Structura populaţiei după sex şi grupe de vârste în anul 1910 a fost:4

Total locuitori: 1793; bărbaţi 928; femei 865;Până la 6 ani 272 locuitori;Între 6 şi 11 ani 258 locuitori;

1 Ibidem, p. 162.2 Ibidem, p. 162.3 Ibidem, p. 367.4 Ibidem, p.318.

16

Între 12 şi 14 ani 115 locuitori;Între 15 şi 19 ani 161 locuitori;Între 20 şi 39 de ani 540 locuitori;Între 40 şi 60 de ani 331 locuitori;Peste 60 de ani 116 locuitori;Necăsătoriţi 869 locuitori;Căsătoriţi 844 locuitori;Văduvi 80 locuitori.Populaţia cea mai numeroasă se înregistrează la Şoşdea în anul 1910,

când numărul locuitorilor1, se ridică la 1793, români, germani şi maghiari,grupaţi în 321 case. Creşterea semnalată se datorează, pe lângă sporul naturalşi fenomenului de imigrare, care acum atinge apogeul, culminând cuîntemeierea în 1908 a coloniei Waldau. Sporul mediu anual, în aceastăperioadă, este mai ridicat ca în perioada precedentă şi se cifrează la peste30‰.

Datorită urmărilor nefaste ale Primului Război Mondial asuprapopulaţiei (mortalitate ridicată şi natalitate scăzută), în 19192 , numărulpopulaţie este în scădere, ajungând la 1529 locuitori, din care 1211 români,iar restul maghiari şi germani, pentru ca în anul imediat următor, 19203,populaţia să ajungă la 1550 locuitori, cu următoarea structură naţională:

Români 1214 locuitoriGermani 277 locuitoriMaghiari 53 locuitoriEvrei 5 locuitorialţii 1 locuitorCei 1550 locuitori erau grupaţi în 281 gospodării.În următorii zece ani, numărul populaţiei cunoaşte o perioadă de

stagnare, ajungând în 1930 la 1522 locuitori, grupaţi pe naţionalităţi dupăcum urmează:

Români......................1210 evrei................................3Germani.......................240 bulgari.............................6Maghiari........................60 alţii................................. 3

1 Borovszky Samu, Temes Varmegye.2 Silvestru Moldova şi Nicolae Togan, Dicţionarul numirilor de localităţi cu populaţie

română din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, 1919.3 C. Martinovici şi N. Istrati, Dicţionarul Transilvaniei, Banatului şi a celorlalte ţinuturi

alipite, 1921.

17

Recensământul din 1935 consemnează o populaţie de 1688 locuitori,grupaţi pe sexe şi vârstă după cum urmează:

Total Bărbaţi Femei Între Între Peste Nr. familii Nr. loc. 0-14 ani 15-49 ani 50 ani majori

1688 842 846 486 869 333 473 1170

Gruparea populaţiei după religie şi limba maternă:

Ortodocşi Rom-catolici Baptişti Evanghelici Români Maghiari Germani

1355 89 9 229 1359 51 278

Gruparea populaţiei după starea civilă şi nivelul de cultură se prezintăastfel:

Necăsăto- Căsăto- Concubi- Văduvi Divorţaţi Copii Copii Ştiu Anal- riţi riţi naj legitimi nelegit. carte fabeţi

647 776 130 130 5 509 69 1070 618

De semnalat numărul mare de analfabeţi şi al familiilor care trăiau înconcubinaj, fenomen destul de răspândit şi mai târziu.

Din 1935 se consemnează din nou o scădere a populaţiei, ajungând în1941 la 1552 locuitori, grupaţi pe naţionalităţi după cum urmează:

Români..................................1249Maghiari....................................63Germani...................................234Evrei............................................3Alţii..............................................3TOTAL..................................1552Numărul populaţiei creşte din nou, ajungând în 1943 la 1600 locuitori,

grupaţi pe sexe şi vârste astfel: Grupe de vârstă Total Masculin Feminin 0- 9 ani 180 104 76 10-18 ani 291 157 134 19-21 ani 108 45 63 22-60 ani 875 436 439 Peste 60 ani 146 62 84 TOTAL 1600 804 796

18

Se constată, până în prezent, o scădere continuă a număruluilocuitorilor, datorită următoarelor cauze:

-urmările celui de Al Doilea Război Mondial;-desfiinţarea treptată a coloniei Waldau;-emigrarea spre zonele urbane: Bocşa, Reşiţa, Timişoara.La recensământul din 15 martie 19661 au fost înregistraţi la Şoşdea

1232 locuitori, grupaţi în 364 locuinţe, pentru ca peste trei ani, în anul1969, populaţia să scadă la 1199 locuitori, grupaţi în 360 gospodării.

Într-un studiu efectuat pentru Primăria Comunei Măureni, pe bazarecensământului din 1969, se fac următoarele estimări privitoare lapopulaţie: în 1975 numărul trebuia să ajungă la 1260 locuitori, din care190 elevi, urmând ca în 1985 populaţia să crească până la 1340 locuitori,cu aproximativ 210 elevi. Aceste previziuni nu s-au adeverit, datorită, înspecial, emigrării spre zonele urbane şi sporului natural redus.

Recensământul efectuat la sfârşitul anului 19732 înregistrează la Şoşdeao populaţie de 1184 locuitori, dintre care 592 bărbaţi şi tot atâtea femei. Înceea ce priveşte structura naţională, se observă o omogenitate, româniiconstituind majoritatea de 1150 locuitori, restul populaţiei fiind formatădin 23 maghiari, 6 germani, 2 sârbi şi 3 de altă naţionalitate.

După recensământul populaţiei şi locuinţelor din ianuarie 19923, satulŞoşdea număra 857 locuitori, grupaţi în 274 gospodării, 301 clădiri, 655camere şi o suprafaţă construită de 10186 m.p.

În mod real, numărul populaţiei ar fi putut fi ceva mai mare, având învedere că la recensământ nu au fost cuprinşi decât cei cu domiciliul înlocalitate, ori era cunoscut faptul că, în timpul regimului comunist, uniimuncitori care lucrau în intreprinderi industriale din Bocşa, pentru a nu fiobligaţi să lucreze şi în CAP, îşi stabileau domiciliul în acest oraş, chiardacă, locuiau în sat. Ca urmare a acestui fenomen, mai multe persoane nuau fost recenzate ca locuind în localitate. De asemenea, în urma reduceriiactivităţii economice la uzina din Bocşa şi a pensionărilor numeroase, uniifoşti muncitori s-au întors în sat, ocupându-se de agricultură sau angajându-se la COMTIM-Birda, unde făceau naveta.

1 Arhiva Primăriei Măureni, Dosar privind numărul locuitorilor din satele Măureni şiŞoşdea în anul 1966.

2 Arhiva Primăriei Măureni, Situaţia locuitorilor din Măureni şi Şoşdea în 1973.3 Arhiva Primăriei Măureni, Dosar privind rezultatele recensământului din ianuarie 1992.

19

Rezultatele recensământului populaţiei şi locuinţelor din anul 2002,la nivelul Comunei Măureni au fost următoarele1.

Structura naţională:

Satul Populaţia Români Maghiari Germani AlţiiMĂURENI 1749 1613 36 59 41ŞOŞDEA 923 915 3 - 5

TOTAL 2672 2528 39 59 46

Structura confesională:

Satul Populaţia Ortodocşi Catolici Reformaţi Penticostali AlţiiMĂURENI 1749 1486 124 7 108 24ŞOŞDEA 923 728 6 - 181 8

TOTAL 2672 2214 130 7 289 32

Situaţia locuinţelor:

Satul Nr. gospodăriilor Nr. camerelor Suprafaţa camerelorMĂURENI 508 1416 25199ŞOŞDEA 270 719 11062

TOTAL 778 2135 36261

1 Arhiva Comunei Măureni, Strategia de dezvoltare a Comunei Măureni în perioada 2007-2013, elaborat în anul 2006.

20

RECENSĂMÂNTUL POPULAŢIEI ŞI LOCUINŢELOR – 2011

COMUNA MĂURENI

Populaţie stabilă TOTAL 2579 Masculin 1277 Feminin 1302Număr gospodării 752Număr clădiri 868Populaţie stabilă după limba maternă 2579 Români 2513 (97,44%) Maghiari 32 Rromi - Germani 25 Ucraineni 3 AlţiiPopulaţia stabilă după religie Ortodocşi 2030 (78,71%) Romano-catolici 89 Greco-catolici - Reformaţi 4 Baptişti - Penticostali 415 Adventişti de ziua a şaptea 3 AlţiiNumărul locuinţelor 889 Racordate la alimentarea cu apa 298 (33,5%) Racordate la canalizare 291 (32,7%) Instalatie electrica 822 (92,5%) Incălzire centrală 38 ( 4,3%) Bucătăria în locuinţă 729 (82 %) Baie în locuinţă 290 (32,6%)Forma de proprietate Proprietate privată 865 (97,3%) Proprietate de stat 21 ( 2,4%) Proprietate de grup - Proprietate a cultelor 3 ( 0,3%)

21

Doar pentru satul Şoşdea, la recensământul din anul 2011, au fostînregistraţi 904 locuitori, grupaţi în 264 gospodării şi 335 clădiriconstatându-se o scădere a populaţiei cu 22 de persoane, iar a gospodăriilorcu şapte.

Structura confesională a fost următoarea:- religie ortodoxă- 738 locuitori- religie penticostală 163- religie reformată 2- religie romano-catolică 1

Mişcarea naturală a populaţiei

Începând de la mijlocul secolului al XlX-lea1, pe baza registrelorbisericeşti, iar mai apoi pe baza recensămintelor populaţiei, se constată cănumărul celor născuţi într-un an varia în jur de 40‰, existând însă, şi înaceastă perioadă, ani cu o natalitate redusă, ca de exemplu: 1864 - 11 naşteri,datorită unei cumplite foamete ce a cuprins aceste locuri.

La începutul secolului al XX-lea, natalitatea scăzută se înregistreazăîn anii Primului Război Mondial, după cum urmează: 1915-12 naşteri, 1916-17 naşteri, 1917-17 naşteri, faţă de 1919 când numărul naşterilor se ridicala 36. Cel mai redus nivel al naşterilor îl întâlnim începând din 1956, cu 17naşteri şi până în 1967, când în acest interval, cifra minimă a naşterilorajunge la 8 în 1964 şi 11 în 1961.

Cei mai mulţi născuţi au fost înregistraţi în următorii ani: 1885- (51),1897- (53), 1900- (53), 1908- (55), 1910- (75), 1911-(57), 1920- (54), 1922-(65), 1932- (50). De semnalat că după acest an numărul naşterilor nu maitrece de 50.

În ceea ce priveşte decesele, cele mai multe s-au înregistrat în 1871,datorită unei epidemii de holeră, când numărul morţilor a fost de 118, dincare 74 copii sub 10 ani. Înainte de 1900, s-au mai înregistrat ani cu numărmare de decese, ca de exemplu: 1856- (63), 1863- (77), 1872- (76).

Datorită îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi a asistenţei medico-sanitare, la începutul secolului al XX-lea mortalitatea scade, înregistrându-se totuşi, şi în această perioadă, ani cu număr mare de decese: 1908- (55),1923- (45), 1932-(45).

1 Arhiva bisericii ortodoxe Şoşdea, Registrele botezaţilor şi decedaţilor din Şoşdea.

22

Mişcarea migratorie a populaţiei

La începutul secolului al XX-lea a avut loc un proces de imigrare apopulaţiei germane din diferite sate bănăţene spre Şoşdea, unde există întinseterenuri agricole şi care în 1908 întemeiază colonia Şoşdea Nouă (Waldau).

În anii ‘60-’70, pe teritoriul satului s-au stabilit câteva zeci de familiivenite din Bucovina şi alte câteva zeci venite din Zlatiţa, judeţul Caraş-Severin, în timp ce o parte din băştinaşi, în special tineri, emigrează sprezonele urbane învecinate. Procesul de emigrare a fost accelerat la începutuldeceniului al VII-lea, când populaţia de la Waldau, prin desfiinţareacătunului, a plecat la Măureni, Deta, Birda, Giarmata.

Structura socială şi profesională

După recensământul din 19691, se constată un raport necorespunzătorîntre populaţia productivă şi cea neocupată în activităţi productive, cea dinurmă reprezentând un procentaj de 55,3%, 664 locuitori, din care 269 bărbaţişi 395 femei. În limitele localităţii îşi desfăşoară activitatea 409 persoane,din care 187 bărbaţi şi 222 femei, reprezentând un procentaj de 76,4% dintotalul populaţiei ocupate; iar 126 locuitori, toţi bărbaţi, îşi desfăşoarăactivitatea în deplasare, reprezentând 23,6%. Din cele 136 persoane, 102se află ocupate în industrie, gravitând spre diferite centre economice, dupăcum urmează:

Bocşa................53 Gătaia.............. 12Reşiţa............... 31 Buziaş............... 4Timişoara......... 22 Tormac............. 4

Dintre persoanele care-şi desfăşoară activitatea în deplasare, 97 suntnavetişti consecvenţi, folosind în acest sens autobuzele ITA pe ruta Şoşdea-Bocşa, sau trenul spre Timişoara sau Reşiţa.

Conform datelor recensământului din 1973, structura populaţiei peprofesiuni şi ocupaţii a fost următoarea:

1 Arhiva Primăriei Măureni, Dosar privind numărul locuitorilor din satele Măureni şiŞoşdea la sfârşitul anului 1973.

23

O C U P A Ţ I I TOTAL BĂRBAŢI FEMEIIndustrie 123 108 15Construcţii 7 7 -Agricultură-IAS 36 35 1Agricultură-CAP 261 109 152Ţărani individuali 4 3 1Transport 34 33 1Telecomunicaţii 4 2 2Învăţământ-cultură 14 5 9Ocrotirea sănătăţii 2 1 1Administraţie 2 1 1Casnice 139 - 139Fără ocupaţii 5 3 2Silvicultură 2 2 -Copii, elevi 308 150 158Pensionari 210 105 105Cooperaţia de consum şi alţii 33 28 5

TOTAL GENERAL 1184 592 592

Faţă de recensământul din 1969, se constată o creştere a populaţieiocupate în industrie şi construcţii, totalizând 130 de persoane; în agriculturălucrează 301 persoane, desfăşurându-şi activitatea în cadrul CAP, IAS. saugospodăria individuală; în transporturi şi telecomunicaţii, 38 persoane;învăţământ, cultură, ocrotirea sănătăţii şi administraţie - 18 persoane,numărul elevilor înscrişi în anul şcolar 1973-1974 era de 139 elevi.

După anul 1900, importante mutaţii s-au petrecut şi pe plan profesional.Astfel, conform datelor obţinute la recensământul din 19921, populaţia activăera de 350 persoane, din care în agricultură lucrau 305, în industrie 35, înalte activităţi 10, pensionarii erau în număr de 236, elevii şi studenţi 100,preşcolari 20, casnice 68, iar 83 fiind persoane întreţinute de alte persoane.

După apartanenţa naţională, la acelaşi recensământ, românii formaumarea majoritatea a populaţiei: astfel din cei 857 locuitori, 853 era români,3 maghiari şi un slovac. În ceea ce priveşte apartenenţa la diferite culte,situaţia este următoarea:

1 Arhiva Primăriei Măureni, Dosar privind rezultatele recensământului din ianuarie 1992.

24

Ortodocşi Romano-catolici Penticostali Adventişti Fără religie

712 2 138 1 4

Odată cu desfiinţarea traseului de autobuz Şoşdea-Bocşa, la începutulanilor 90 şi cu recesiunea economică ce a afectat întreprinderile industrialedin Bocşa şi Reşiţa, numărul persoanelor din localitate ce lucrează înindustrie s-a redus substanţial; astfel, la sfârşitul anilor 90 la Bocşa mailucrau doar 10 persoane din localitate, la Timişoara 2, iar la Reşiţa niciuna.Creşte în schimb numărul muncitorilor care lucrau la COMTIM-Birda, peste50 şi care se deplasau zilnic cu autobuzul pus la dispoziţie de unitateaeconomică.

25

CAPITOLUL III

ISTORICUL LOCALITĂŢII DIN COMUNAPRIMITIVĂ PÂNĂ LA MAREA UNIRE DE LA 1918

1. Urme de viaţă din epoca străveche şi veche

În hotarul localităţii Şoşdea, descoperirile arheologice care au fostfăcute din secolul al XlX-lea până astăzi, întâmplător sau datorate unorcercetători, se înşiruie începând cu neoliticul şi continuă din punct de vederecronologic până în evul mediu. Întâi de toate menţionăm aşezarea neoliticătârzie din locul numit ,,Odăi”, aşezare de unde, încă din perioada interbelică,preotul Petru Bohariu1 adunase material arheologic caracteristic culturiiTisa-Polgar, ce se mai păstra în casa familiei încă în anii ’60. Cam aceleiaşiperioade de timp, sfârşitul neoliticului, îi aparţine şi târnăcopul de aramă2

descoperit în apropierea satului, cu prilejul construirii căii ferate Buziaş-Gătaia, în anul 1898.

În punctul numit ,,Zgurile Mari”, aflat cam la 1,5 km în amonte peBârzava, lângă liziera pădurii, se află o ridicătură cu diametrul de 35-40 m,înaltă de 1,5 m. În afara grupului de cuptoare daco-romane din acest loc,aici s-a constatat existenţa unei aşezări ce datează de la finele epociibronzului, aparţinând culturii Cucuteni.

Din localitatea Şoşdea, fără alte precizări, în muzeul din Vârşeţ segăseşte o spirală mare din bronz, apărătoare de braţ având cinci spirale şi onervură mediană realizată prin forjare, brodată de fiecare parte cu câte unşir de puncte adâncite. Terminaţiile acestei brăţări plurispirale au formaunor spiraloizi din sârmă. Acest obiect de podoabă datează de la sfârşitulepocii bronzului şi începutul epocii fierului3.

Până în prezent nu s-au descoperit materiale arheologice saunumismatice, în hotarul satului care să aparţină civilizaţiei dacice. Nu putem

1 I. Lotreanu, Monografia Banatului,, l, 1935, p. 393.Gheorghe Lazarovici, Banatica, 1, 1971, p. 30.Liviu Mărghitan, Banatul în lumina arheologiei, l, Editura Facla, Timişoara, 1979, p.58.

2 Târnăcopul a ajuns în muzeul din Vârşeţ, conf. lui B. Milleker, în TRET, XVlll, 1902,p.99.

3 Înformaţie oferită de renumitul istoric Florin Medeleţ, fost muzeograf la Muzeul Banatuluidin Timişoara.

26

decât să presupunem existenţa unor locuiri dacice pe malul râului ce udaantica localitate Berzobis, menţionată, ca atare în memoriile de război aleîmpăratului Traian şi de geograful Ravenat.

Faptul că la doar 12-13 km de Şoşdea se află castrul de legiuneBerzobis, în preajma căruia s-a înfiripat şi o aşezare civilă, indică cucertitudine că teritoriul de azi al satului Şoşdea era inclus în hotarelelocalităţii antice vecine.

Cercetările arheologice la începutul secolului nostru1 atestă urmeintense de viaţă ce datează mai cu seamă din secolele al lll-lea şi al lV-lead.Hr. Amintim astfel că în anul 1903 s-a trasat hotarul de despărţire dintremoşia firmei Bajersdorf-Biak şi moşia contelui Leopold Berthold, ocaziecu care s-au găsit vetre de foc încărcate cu zgură dură, respectiv minereude fier, ca şi tuburi ceramice suflante, folosite la foalele acestor cuptoare.

Acum aproape cinci decenii, arheologul Ioan Stratan semnala şaseasemenea cuptoare, concentrarea cea mai mare a acestora aflându-se înlocurile ,,Zgurile Mari”, ,,Zgurile Mici”, ,,Munceanu”, ,,Islaz”, ,,La Moară”,şi în zona ,,Giuricani”. Tot astfel de antichităţi daco-romane mai suntsemnalate în hotarul cu Ghertenişul, în locul numit ,,Între râuri”, ca şi pe,,Valea Ulveşului”.

Aceste descoperiri, socotite în general daco-romane şi datate dinsecolele lll-lV d.Hr., au foarte probabil o cronologie mai lungă. Nu esteexclus ca primele cuptoare de la Şoşdea, asemenea altora amplasate peaceeaşi fâşie de demarcaţie dintre teritoriile împădurite şi pusta bănăţeanăsă dateze încă din veacul al ll-lea d.Hr., iar cele mai târzii să fi fost utilizateîn veacul al V-lea d.Hr.2

Un prim sondaj arheologic modern a fost făcut în primăvara anului1962 de profesorul Octavian Răuţ, din Reşiţa, împreună cu GheorgheLazarovici. Acestea au fost continuate şi în anii 1963-1964 în punctul,,Giuricani”3, fiind continuate de Ioan Stratan, directorul muzeului dinLugoj, în anii 1966-1967 şi mai apoi în anii 1974-1975, de către Eugen

1 B. Milleker, DELM, III, 1906, p. 289.2 Ipotezele cronologice aparţin d-lui Florin Medeleţ3 Eugen Iaroslavschi, Cuptoarele pentru redus minereu de fier de la Şoşdea, în “Acta

Museum Napocensis”, Xlll, 1976, p. 231.Octavian Răuţ, Vasile Ioniţă, Studii şi cercetări de istorie şi toponimie, Reşiţa, 1976, p.13-14 şi nota 49.Doina Benea, STIB, IX, 19983, p. 3, menţionează cuptorul de redus minereu de fier deaici, cercetat de Eugen Iaroslavschi.

27

Iaroslavschi, care mai făcuse astfel de cercetări şi la Fizeş, nu departe deŞoşdea.1

Minereul de fier utilizat pentru obţinerea metalului din aceste cuptoare,la fel ca şi la Gherteniş este magnetitul (Fe

3O

4) sub forma unui pietriş bine

rulat, sferoidal sau discoidal, cu diametrul între 1-5 cm, de culoare neagrăşi greutate specifică mare (5,2). Magnetitul de la Şoşdea indică şitransformarea sa în maghemit prin oxidarea fierului bivalent în fier trivalent,petrecută în timp, în prezenţa oxigenului din aer şi apă. Avem deci de-aface cu magnetit aluvional, adus în zona Şoşdei şi Ghertenişului de viiturileBârzavei din zăcământul primar aflat la Ocna de Fier, în cariera Amalia.

Conţinutul în fier al minereului extras la Şoşdea, din lunca Bârzavei,ajunge până la 71,4%. Este evident că din acest proces de reducere rezultauşi numeroase zguri. Zgura cristalizată a cuptoarelor daco-romane era formatădin silicaţi, dentrite de fier şi magnetit la care se adaugă minereuri demagnetit semizgurificate, rugină şi limoniţi.

Analiza de laborator a unui eşantion din bucăţile de minereu recuperatedin preajma cuptoarelor de la Şoşdea a confirmat că materia primăîntrebuinţată era magnetitul, rocă ce conţine un procentaj ridicat de fier.Chiar dacă se presupune că producţia acestor cuptoare nu se baza înexclusivitate pe reducerea minereului de magnetită, ci erau utilizate şiminereuri mai sărace, dar mai uşor de procurat, pentru că magnetitul e unminereu ce se găseşte la adâncime, e remarcabil amănuntul că ,,siderurgiştii”de la Şoşdea îl cunoşteau şi le era cât de cât accesibil. Prezenţa unui atarematerial ascuns în adâncimi considerabile presupune de la sine o bunăcunoaştere a locurilor în care se aflau asemenea zăcăminte, lucru ce nu eraposibil decât pentru o populaţie ce se afla de foarte mult timp în zonarespectivă şi care se ocupase de generaţii cu producerea fierului. Evidentcă asemenea cunoştinţe teoretice şi topometrice nu le aveau nici unul dinneamurile migratoare ce s-au abătut pe aceste meleaguri în secolele ce auurmat părăsirii Daciei de către autorităţile romane imperiale. Atât minerii-pe care existenţa minereurilor ,,de profunzime” ne obligă să-i admitem- câtşi topitorii nu puteau fi altii decât localnicii daco-romani, după cumceramica aflată lângă cuptoare, de sigură tradiţie romană, îi atestă atât laFizeş cât şi la Şoşdea.2

1 Eugen Iaroslavschi, Cuptoarele de redus minereu de fier de la Şoşdea, în Acta MuseumNapocensis, Xlll, 1976, p. 231.

2 Liviu Mărghitan, Banatul în lumina arheologiei, II, Editura Facla, Timişoara, 1980,p.160.

28

În săpăturile făcute la Şoşdea s-a găsit şi un piron de fier, care conţinea,de asemenea, în compoziţia sa fierit, grafit şi cementit.

Ca şi în alte locuri şi la Şoşdea cuptoarele erau clădite din granit, acărui culoare roşie, hemetitică indică arderea îndelungată la care a fostsupus. Roca aceasta se găseşte în aluviunile din albia Bârzavei. Prinreducerea minereului de magnetit aluvionar, se obţinea un aliaj de fier-carbon, ce-şi dobândea elasticitatea şi duritatea prin călire.1

Reluîndu-se cercetările în zonă, s-a ajuns la concluzia că o şarajă demetal dintr-un asemenea cuptor permite realizarea unor lupe de 40-50 kgfier. Arheologul Ovidiu Bozu de la muzeul din Reşiţa a reluat săpăturile desalvare în punctul numit ,,Munceanu”, în anii 1986-1987, cu care ocazie acercetat un cuptor de redus minereu, având un diametru interior de 1 m,care era alimentat cu magnetit şi oxigen prin foale de pe o platformă cu osuprafaţă de 9 mp. De lângă platformă, dintr-o groapă au fost recuperatefragmente de turtă din fier în greutate de 113 kg. Tot Octavian Bozu, asemnalat în hotarul Şoşdei, către Gătaia, descoperirea unor bucăţi mari dezgură metalică cântărind peste 120 kg bucata. În acelaşi an, 1986, arheologulreşiţean Dumitru Ţeicu, a cercetat în hotarul satului şi o aşezare din secolulal lX-lea d.Hr., fortificată cu o palisadă din lemn şi care a avut două faze delocuire.

În marginea satului dinspre gară, s-a descoperit, în 1905, un mormânt alunei femei cu părul lung, în sicriu de nuiele, ce datează probabil din evul mediu.

Din fierul brut obţinut se executau diferite sortimente de piese solicitateîn cele trei domenii fundamentale: casnic, agricol-pastoral şi militar.2

Se ridică fireasca întrebare: pentru cine produceau aceste cuptoarecare formau veritabile grupuri de producţie a unor cantităţi de fier brut cepar să depăşească nevoile curente ale unei societăţi săteşti, fără veleităţirăzboinice? Surplusul de metal, e de presupus că nu se putea valorifica cumai multă eficienţă în alte părţi decât în Imperiul Roman, care, mereu asaltatde diversele valuri migratoare, manifesta o acută lipsă de metal pentrunecesităţile militare mereu crescânde. După toate probabilităţile, comerţulcu metal produs aici a reuşit să atragă din imperiu o cantitate mare demonedă romană pe cuprinsul Banatului.3

1 Ibidem, p.159-160.2 Adrian Bejan, Banatul în secolele IV-XII, Editura de Vest, Timişoara, 1995, p. 87.3 Liviu Mărghitan, Banatul în lumina arheologiei, II, Editura Facla, Timişoara, 1980, p.160.

Istoria Românilor, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 179, 182.Istoria Românilor, vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 180.

29

Descoperirile arheologice şi urmele culturii materiale prefeudale atestăo intensă locuire a acestor ţinuturi, cu mult înainte de prima atestaredocumentară a localităţii din secolul al XlV-lea.

30

2. Prima atestare documentară.Frământări social-politice şi realităţi economice

După retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia în anii271-275, deci şi de pe teritoriul Banatului, aici a continuat să trăiască şi săducă o viaţă rurală populaţia daco-romană care trece la organizarea vieţiisociale în cadrul unor obşti săteşti libere, iar din punct de vedere politicBanatul va cunoaşte frământările din perioada marilor migraţii.

Ungurii, veniţi în Banat în secolele al X-Xl-lea, găsesc aici pe româniiorganizaţi în voievodate şi cnezate, încearcă a-i câştiga de partea lor înlupta împotriva duşmanului de dincolo de Dunăre şi de aceea, în aceastăprimă fază le lasă neatinse organizarea, legile şi obiceiurile străvechi1.

În epoca de mijloc şi de sfârşit a dinastiei arpadiene, românii şi-aucontinuat viaţa lor patriarhală, lucrând pământul în vreme de pace şiapărându-l cu vitejie în vreme de război, dar tot acum au loc tot mai multeinfiltraţii maghiare, dacă nu în mase compacte, cel puţin în mod sporadic,ca funcţionari, soldaţi, preoţi sau meseriaşi.

Începând din secolele al Xlll-lea- al XlV-lea, avem posibilitatea, dindocumente, de a identifica câteva familii româneşti, care au proprietăţi şilocuinţe stabile, printre care este amintit şi Bracan, cneazul de Şoşdea2,alături de familiile Valea şi Baciu.

Cu privire la denumirea de cneaz, ea se menţine şi după cucerireamaghiară. Slavistul Ioan Bogdan, în lucrarea Despre cnejii români, credecă, în epoca cea mai veche, cnezii erau întemeietori de sate sau şefi aleşi peviaţă, dintre fruntaşii satelor, ca să judece sătenii după vechiul lor obicei.Românii îşi aveau judecii sau juzii lor, până la venirea în contact cu slavii,de la care au împrumutat numele de cneaz. Rezultă, deci, că instituţiacnezatului e de origine românească, numai numirea e de origine străină.Cnezii aveau dreptul de jurisdicţie şi de proprietate, neaflându-se într-odependenţă faţă de nobil, aşa cum arată un act contemporan din 1343, caremenţionează pe chinezul Bracan, din comitatul Caraşului, împreună cu fiiisăi, drept culpeş de acte de violenţă.3 Apar în documente şi numele fiilor,ca semn al eredităţii conducerii.

Cnezii rămaşi în funcţie de conducere urmau să supravegheze serviciile

1 C. Grofşoreanu, Banatul de altădată, vol. I, p.113.2 Documente privind istoria României, veacul XIV, C. Transilvania, vol. IV, p.166.3 Dinu C. Arion, Cnezii (chinezii) români - contribuţie la studiul lor, p. 70.

31

pe care locuitorii dintr-un ţinut trebuiau să le facă regelui.1 Renunţând la oparte din venituri, regii şi, după ei, ceilalţi mari proprietari de pământacordau cnezilor dreptul de cnezat, sau pe timp nedeterminat, sau pe viaţăşi cu posibilitatea de a-l transmite moştenitorilor direcţi.

Aceste acorduri se făceau sau prin confirmarea existenţei în funcţiilelor, sau prin împuternicirea de a întemeia sate noi pe pământuri nou curăţitede păduri, sau pe locuri părăsite de locuitori. În acest caz, cneazul, pe lângădreptul de a poseda o porţiune de pământ, de obicei mai mare decât acelorlalţi locuitori şi liberă de cens, de a ţine o moară şi de a se sluji demunca sătenilor pentru cultura propriului pământ, el mai are şi un venit dela judecaşi.2

În aceste condiţii a stăpânit şi cneazul Bracan sau Braian3, cum apareîn alte lucrări, ţinutul Şoşdei şi numai influenţa şi întinderea marilor domeniifeudale maghiare, precum şi nesupunerea sa, îl fac să-şi piardă rolul săusocial-politic şi, în cele din urmă, să fie asimilat ţărănimii române asupritede nobilii maghiari.

Prima atestare documentară a localităţii Şoşdea este legată de numeleacestui cneaz Bracan, care, în 1343 şi chiar mai înainte, intra în conflict cunobilii maghiari ce râvnesc la moşiile acestuia, încercând să le însuşeascăpe toate căile, fie legale, fie ilegale.

În acelaşi an, sunt amintite în comitatul Timiş cinci sate cu numele deŞoşdea4, iar în anul 1449, într-un document, sunt menţionate patru sate cunumele de Şoşdea: Şoşdea Mare, Şoşdea de Sus şi alte două Şoşdea,,Medietas possessionis Naghisas et utraque poss Sasd”.5

Primul document, datat din 18 decembrie 1343, ce menţionează pecneazul Bracan din Şoşdea, consemnează: ,,Noi, Petru, fiul lui Lorand,vicecomite de Caraş şi juzii nobililor din acel «comitat», dăm de ştire că,venind însuşi înaintea noastră Emeric, slujbaşul lui Benedict, fiul lui Pavel,în numele stăpânului sau a făcut întâmpinare în chipul acesta ca lasărbătoarea fericitului Nicolae Marturisitorul6, de curând trecută, Bracan,cneazul de Şoşdea, împreună cu fiii săi Grigore şi Finta, a luat nouăzeci şi

1 Russu Şirianu, Iobăgia, vol. l, p.282.2 Ibidem.3 Pesty Frigyes, Kraso varmegye tortenete, p. 176-177.4 Ştefan Pascu, Voevodatul Transilvaniei, vol. ll, 1979, p. 87-88.5 Ibidem.6 6 decembrie.

32

patru de scroafe ale iobagilor din Remetea1, ai stăpânului său şi a dus pepăzitorul acelor scroafe, legat de mâini cu o cingătoare. Şi acum, la cerereasuszisului Emeric, am hotărât a trimite pe omul nostru Ioan, fiul Chepan,întorcându-se în sfârşit la noi acest om al nostru, ne-a spus că a aflat de latoţi oamenii de la care se cuvenea să afle că într-adevăr zisul Bracan cu fiiisăi, este vinovat de luarea susziselor scroafe şi că susnumitul porcar a luat-o apoi la fugă, iar din aceste scroafe, acelaşi Bracan şi-a ales cincisprezecepe care le-a oprit pentru el, iar celelalte scroafe au fugit de acolo. Dat lângăbiserica fericitului rege Ştefan, în joia dinaintea sărbătorii fericitului apostolToma, în anul domnului o mie trei sute patruzeci şi trei”.2

Cazul acesta de apărare, şi reacţia cneazului Bracan la fărădelegilesăvârşite de nobilii maghiari, nu este unicul, deoarece în 1333, cneazulBrathan şi Mauriţiu, voind să se răzbune asupra familiei Heym năvălescasupra moşiilor Remetea, proprietatea lui Paul de Heym şi a fraţilor săi şidistrug totul până la temelie, fapt pentru care Paul de Heym se îndreaptă cuo jalbă către regina Elisabeta, care dispune capitlului din Cenad să anchetezefaptele săvârşite3. Desigur că verdictul nu putea fi în favoarea lui Bracan,iar fărădelegile săvârşite de membrii familiei Heym vor continua, dinmoment ce la un interval de zece ani, în 1343, cneazul român considera cătrebuie să-şi facă din nou dreptate şi să se despăgubească singur. Din momentce cu zece ani înainte de 1343 Bracan este amintit, probabil că încă deatunci a stăpânit ţinuturile Şoşdei şi, deci, concluzia că localitatea e maiveche de cum o atestă documentele. Acţiunea cneazului Bracan în niciuncaz nu poate fi calificată ca drept furt, ci ca un act de dreptate şi deautodespăgubire, din moment ce autorităţile statului maghiar sprijineauacţiunea de deposedarea românilor de către feudali.

Heym mai răpise posesiunile cneazului român Baciu (veche familiede cnezi) din Ezeriş4, cu care poartă un îndelungat proces; sentinţa nu secunoaşte, dar se poate bănui că nepoţii cneazului Baciu, hărţuiţi şi purtaţipe drumuri timp de 15 ani şi probabil sărăciţi, renunţă la moşiile ce le-aufost luate cu forţa5.

1 Aşezarea dispărută şi curtea feudală Remetea au fost identificate şi cercetate arheologicpe malul nordic al Bârzavei în imediata vecinătate a drumului Berzovia-Ersig, conformlui Dumitru Ţeicu, Banatul montan în evul mediu, Editura Banatica Timişoara, 1998,p.367-368.

2 Documente privind istoria României, veacul XIV, vol. IV, p.166.3 C. Grofşoreanu, ibidem, p. 123.4 Comună din judeţul Caraş-Severin.5 C.Grofşoreanu, ibidem, p. 121-122.

33

În timpul angevinilor, ,,se remarcă” în Banat, prin acţiunea dedeposedare de pământ a românilor, îndeosebi membrii familiei Heem(Heym) despre care unii istorici susţin că ar fi de origine română,maghiarizaţi mai târziu în Himfy1, reuşind să întemeieze o dinastie de maridregători2. În anul 1369, familia Hench din Biniş, numită acum din Şoşdea3,stăpânea satul, iar fiii săi au împărţit în două moşia Şoşdea, la fel şi morilede pe Bârzava. Pădurile, dumbrăvile şi apele au rămas în folosinţă comună.Satul avea 24 gospodării, 12 revenindu-i unuia şi tot atâtea celuilalt4.

Nobilii maghiari nu rămân pasivi şi nu lasă nepedepsite încercărilecnezilor români de a-şi face singuri dreptate, astfel, Heem, fiul lui Nicolaeal banului Benedict din Egerseg5, bate pe cneazul român din Şoşdea,mutilându-l şi smulgându-i barba6. Actul mai prezintă importanţă şi pentrucă demonstrează decăderea instituţiei cnezilor de pe moşiile nobiliare. S-au văzut mijloacele ilegale prin care membrii familiei Himfy (Heem) auajuns în stăpânirea unor moşii româneşti din Banat la mijlocul secolului alXlV-lea şi că pe atunci cnezii acestor proprietăţi se bucurau de o situaţieprivilegiată, asemănătoare cu a nobililor maghiari. Acum, abia după ojumătate de secol, cnezii din proprietari erau coborâţi în starea unorintendenţi de iobagi. Cneazul maltratat în 1406 e numit în document,,capitaneus iobagiorum”.

Se ştie că, pretutindeni unde moşiile regale au ajuns pe mâinilenobililor, cnezii au fost prefăcuţi în simplii ,,villiacii”7.

În lupta lor de acaparare a moşiilor româneşti,elementele maghiare şistrăine s-au folosit de factorul religios, acţiune în care erau îndeaproapesprijiniţi de papa de la Roma. Astfel, cele mai aspre măsuri se iau în timpulPapei Ioan al XXII-lea (1316-1334), care, în repetate rânduri, a ordonatexterminarea ,,ereticilor” din regatul maghiar şi din vecinătăţi.8

În aceste condiţii de prigonire religioasă, în urma refuzului de a trecela catolicism, purtaţi ani de zile în faţa instanţelor judecătoreşti în zadarnicalor dorinţă de a li se face dreptate şi, în cele din urmă, despuiaţi şi sărăciţi

1 C. Grofşoreanu, Banatul de altădată şi de totdeauna, p. 20.2 Istoria României, vol. II, p. 238.3 Dumitru Ţeicu, Banatul montan în evul mediu, Editura Banatica, Timişoara, 1998, p.379.4 Ibidem.5 Localitatea Iersig din judeţul Caraş-Severin.6 C. Grofşoreanu, ibidem, p.117.7 Ibidem, p. 237.8 Gheorghe Popovici, ibidem, p.165.

34

pierzându-şi privilegile pe care le-au avut, cnezii români, precum Bracan,au dispărut în masa ţăranilor iobagi1, iar documentele medievale maghiare,sau cele de mai târziu, se vor opri în relatările lor la neînţelegerile dintrenobilii maghiari, sau la alte aspecte neînsemnate privind viaţa acestora,fără a lua în seamă viaţa celor umiliţi şi exploataţi care formau marea masăa iobagilor români şi a celorlalte neamuri.

Despre desele frământări feudale şi neînţelegerile dintre nobilii cestăpâneau pământurile din hotarele Şoşdei, întâlnim referiri în toate lucrărilemonografice ale lui Pesty Frigyes, Borovszky Samu, Szentklaray Jeno,Bodor Antal etc., dar prea puţine din ele conţin referiri la viaţa sociala şi lacondiţiile de viaţă ale populaţiei exploatate, pentru aceşti istorici importanteau fost desele schimbări ale titlului de proprietate.

După Capitlul din Cenad se adevereşte că fiii lui Heem, Andrei şiIoan, pe care-i întâlnim ca proprietari ai acestor pământuri, lichidând oricerezistenţă din partea populaţiei române locale, au ipotecat moara de peBârzava pentru 40 de forinţi lui Peter din Şoşdea, fiul lui Egyed.

După împărţirea (delimitarea) teritorială din 1369, Şoşdea aparţinejudeţului Timiş2 şi este amintită ca fiind proprietatea lui Sosdi Himfy Andrasşi Ianos, apoi a lui Peter Sosdi (din Şoşdea), iar Istvan, fiul lui Henech deSosd, este asociat (tovarăş de moşie) cu Himfy3.

Într-un document din 15 iulie 1387 sunt amintiţi Ştefan şi fratele săudin Şoşdea, ca şi un anume Teodor, ce făceau parte din ceata de haiducicondusă de căpitanul Alexe din Gepiş, formată din cel puţin 32 de ţărani,care era urmărită de regalitate în anii 1386-13874.

În anul 1386, este amintit documentar voievodul Ştefan de Şoşdea5.Acum încep să apară şi primele neînţelegeri internobiliare, atât pe

domeniul Şoşdei, cât şi cu nobilii vecini. Astfel, Liptay Miclos, fiul luiAlexi, în numele lui şi a fiilor lui, Gergel, Laszlo şi Ana, depun plângere căHimfy Benedict i-a gonit de pe moşia Sosd. Regele dispune cercetareacazului; Himfy Istvan, fiul lui Peter, în 1837 stătea pe moşia lui din Şoşdea.În acest timp Szent Mihaly a intentat judecată împotriva văduvei luiBenedek-Ban şi tot în acest an, Himfy Istvan se plânge că fiii lui Csep

1 C. Grofşoreanu, Banatul de altădată şi de totdeauna, p.16.2 Pesty Frigyes, op.cit., p.176-177.3 Borovszky Samu, Temes varmegye,4 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, p. 281-282.5 Ibidem, p. 511.

35

Andras din Gherteniş1 au furat turmele de vite de pe moşia cu numele deŞoşd şi au rănit trei iobagi. După Capitlul din Cenad, din 14 noiembrie1387, se raportează regelui Sigismund că plângerea lui Himfy Istvan dinRemetea împotriva fiilor lui Csep Andras din Gherteniş este cu totulîntemeiată. Aceştia, pe lângă violenţele săvârşite la Remetea, se fac vinovaţişi de furtul turmei iobagilor din satul Şoşdea, totodată un iobag a lui Himfya fost aspru bătut şi drept represalii, nobilul din Gherteniş schimbă cursulBârzavei2, aducând în acest fel, mari pagube familiei Himfy. Neînţelegerilecu familiile nobililor maghiari din Gherteniş continuă, din moment ce actelemedievale consemnează, în 1404, că fiii lui Csep Andraş din Gherteniş aupătruns înarmaţi pe moşia lui Himfy Andraş şi au furat toate cerealeleiobagilor şi au luat toţi porcii3. În 25 octombrie, judecătoria ţării a dispusîn judeţul Caraş cercetarea împotriva răufăcătorilor şi a găsit întemeiatăplângerea lui Himfy. Este mai degrabă de crezut că atacurile nobililor dinGherteniş s-au îndreptat şi au provocat daune proprietăţii nobilului HimfyIstvan şi mai puţin iobagilor, fiindcă avuţia acestora era mult mai redusă şi,chiar dacă era afectată de aceste atacuri, pentru cercetare şi judecare nuerau solicitate organele judecătoreşti supreme.

Violenţele continuă, moşiile lui Himfy au fost atacate şi în 1410 deBasthai Fülop şi Halimbay Tamas, fiii lui Imre din satul Şoşd, care au furatanimalele domestice, mai mici sau mai mari, ale iobagilor şi au omorâtiobagul cu numele Hera4. Regele Sigismund a dat poruncă Capitlului dinCenad să cerceteze cazul. În 1424 se ajunge la o înţelegere între HalimbaySandrin şi Himfy Laszlo, după care cei doi se obligă să întreţină jumătateadinspre Şoşdea a stăvilarului de pe râul ,,Kiraly Tava” (Lacul regelui).

Desele atacuri ale nobililor învecinaţi cu Himfy, desigur că nu au fostgratuite, ci mai mult trebuie considerate ca un răspuns la şicanele pe careacest nobil le-a adus vecinilor săi, în tentativa sa de extindere a domeniuluifeudal, iar rezolvările date de organele judecătoreşti, de cele mai multe oriîn favoarea lui Himfy, vin să confirme sprijinul de care el s-a bucurat dinpartea autorităţilor maghiare.

Conform unui document din 14495, Tornallyay Liptay şi Nagy Simon,

1 Localitate din SE Şoşdei.2 Ambele sate sunt aşezate pe valea Bârzavei, Şoşdea fiind în aval.3 Pesty Frigyes, ibidem, p.176-177.4 Ibidem.5 Borovszky Samu, Magyarorszag varmegyei es varosi.

36

precum şi rudeniile de sex feminin, au ipotecat ,,Pusta Ulveşului”1, împreunăcu domeniile Şoşdea Mare şi Şoşdea de Sus, lui Helembay Sandrin.

În secolele următoare, localitatea continuă să fie menţionată sumar,fără a fi aduse precizări referitoare la titlul de proprietate. Ea a suferitaceleaşi schimbări ce au intervenit în istoria Banatului, trecând substăpânirea otomană între 1552-1718, iar mai apoi sub administraţia austriacăşi maghiară.

În conscripţia lui Marsigli2, aparută în 1690-1700, Şoşdea apare îndistrictul Bocşa sub numele Sosdea, împreună cu următoarele localităţi:Hecseriş, Ternova, Recitza, Kolnic, Vesiova, Doklen, Radna, Bokeseny,Fizes, Sidovini, Gataia, Semlyung, Butyin, Moravitza, Birda, Sz György,Omer, Opatica.

Din 1699, din punct de vedere administrativ, localitatea aparţinejudeţului Severin3.

Desigur că aceeaşi situaţie mizeră şi dezolantă care caracteriza întregBanatul sub dominaţie otomană era şi în ţinutul Şoşdei, datorită atât robieiturcilor, cât şi transformării întregului ţinut în câmp de luptă, unde seconfruntau interesele militare şi politice ale imperiilor habsburgic şi otoman.

După trecerea Banatului, în 1716, sub administraţia militară austriacă,condusă de contele C.F.Mercy, într-o statistică din 1717, Şoşdea estemenţionată ca având 100 de case, o cifră destul de mare pentru aceeaperioadă, având în vedere procesul de depopulare ce a avut loc în timpulstăpânirii turceşti şi aparţinea districtului Ciacova4.

Deoarece o parte a teritoriului Banatului era slab populată, din cauzamlaştinilor şi a climei nesănătoase, autorităţile austriece trec la desecareaţinuturilor mlăştinoase, la îndiguirea râurilor şi la colonizarea provinciei.Colonizarea habsburgică din Banat, nu a afectat sub nicio formă localitatea,astfel că structura etnică nu suferă modificări.

În anul 1776, Şoşdea apare pe harta lui Griselini sub numele deSchorta.

În urma noii împărţiri administrative din anul 1779, în comitatele Caraş,Timiş şi Torontal, Şoşdea a fost inclusă în comitatul Timiş, districtul

1 Denumirea se menţine şi în prezent în toponimia locului, în dreapta Bârzavei, în aval deŞoşdea.

2 Traian Birăescu, Conscripţia lui Marsigli.3 Pesty Frygyes, ibidem, p.176-177.4 Ibidem.

37

Ciacova, cercul Bârzava, sub numele Schosdia1.În anul 1818, la hotarul dintre Şoşdea şi Gherteniş, funcţiona o moară

pe apă ce aparţinea satului Gherteniş, al cărei canal de aducţiunea apei afost proiectat de inginerul cameral Ioseph Gyula.

În urma evenimentelor din 1848-1849, la început au fost campate însat trupe ruseşti, venite să-i sprijine pe austrieci, pentru ca în iarna lui1849, chiar de Bobotează, să intre gărzile maghiare, iar populaţia locală,speriată, fuge în pădure2.

În anul 1839, se consemnează în documente că nobilul Asztry Zigmonda cumpărat hotarul Şoşdei de la ,,erariat” (domeniile statului), de la care amoştenit fiul său, George3.

Proprietatea este vândută în 1846-1847 baronului Arpad Lo-Presti şimamei sale. Curtea baronului era situată în dreptunghiul constituit astăzide casa locuitorului Ioan Pobega la NV, casa lui Ioan Balcu la NE, a luiŞtefan Damian la SV şi a lui Topârcianu Nicolae la SE. Mormântul luiArpad Lo-Presti şi piatra funerară s-au păstrat până în urmă cu câţiva ani,la colţul de NE al curţii bisericii, la o distanţă de 15 m de altar.

În urma decesului baronului Lo-Presti, la 13 iulie 1879, domeniul estemoştenit de soţia sa, născută Iosefina, contesă de Bethlen, care îl doneazăconcubinului său Furth Mihai. La rândul său, acesta, pentru a se dispensade datorii, vinde partea împădurită firmei de exploatări forestiere Bajesdorf-Biak, iar ministrului de externe Berchtold Leopold, partea arabilă. Pe moşiaacestuia din urmă, a realizat primele probe de selecţionare a grânelor laŞoşdea, administratorul E.Szekacs4.

În schimbul dreptului pe care-l aveau la pădure, şoşdenii au primitgrădini în izlaz, în locurile numite astăzi Groşi, Vale, Între Bârzăvi şi DupăVână.

Firma de exploatări forestiere a construit la hotarul de est, cu ajutorullocalnicilor, un castel cu un etaj şi trei turnuri orientate spre SE, NE, şi V,care ar fi costat după tradiţie, opt mii de forinţi, urmele lui putând fi văzutepână la sfârşitul anilor 60.

Localnicii mai în vârstă îşi aminteau că, după ridicarea castelului, aulucrat la calea ferată Buziaş-Gătaia, în 1897.

1 Francisc Griselini, Istoria Banatului Timişan, harta din anexă.2 Informaţie oferită de Florin Medeleţ.3 Borovszky Samu, ibidem.4 Ibidem.

38

În anul 1909, domeniul de 1800 jug. a fost preluat (cumpărat) de BancaAgricolă, societate pe acţiuni din Banat şi de Banca de Arendare şi Parcelareşi a fost vândut unor ţărani germani, care au întemeiat colonia Waldau(Şoşdea Nouă), formată din şvabi veniţi din diferite comune ale Banatului,aşezarea fiind plasată la 500 m N de castel.

La Waldau, cumpără 1000 jug. şi Wilhelm Kopony (14 sept. 1868-24decembrie 1939), fost membru în Parlamentul de la Budapesta, iar în 1919este ales senator în parlamentul român. S-a remarcat încă înainte de 1918pentru lupta împotriva politicii de maghiarizare dusă de autorităţilemaghiare. Face parte din ,,Consiliul popular al germanilor din Ungaria”,printre alţii alături şi de Adam Müller Gutenbrunn, în care îşi exprimăîncrederea în politica naţională a statului român1. După Primul RăzboiMondial organizează o adunare populară la Măureni, care se pronunţa pentruunirea Banatului cu România, iar la 10 august 1919, după marea adunare aromânilor bănăţeni de la Timişoara are loc şi întrunirea a 1000 de şvabidin 33 de comune, care cer ca Banatul să nu fie împărţit ci să fie alipitRomâniei. Printre cei care au participat la această adunare şi au luat cuvântul,susţinând această idee, a fost şi Wilhelm Kopony. După reforma agrară,din dorinţa de susţinere a acestei reforme şi pentru a fi un exemplu, cedeazăla Waldau 800 jug, rămânând doar cu 200 jug.

Populaţia germană vine de la Liebling şi din unele sate ale Banatuluisârbesc, cumpărând, în hotarul Şoşdei, terenurile despădurite de laBajesdorf-Biak, la un preţ convenabil.

În primii ani de la înfiinţare, satul avea 54 de numere şi peste 300 delocuitori, iar pentru necesităţi locale dispunea de şcoală de patru ani,magazin alimentar şi biserică.

În anul 1953, pe teritoriul Waldaului se constituie CAP ,,Neuer-Weg”,care în 1959 se contopeşte cu CAP Şoşdea.

Datorită izolării în care se afla, la mare distanţă de cea mai apropiatăstaţie CFR, lipsei drumurilor pietruite şi a cadrelor didactice pentru şcoală,începând cu anul 1959, populaţia începe să emigreze, fenomen ce seaccentuează continuu, astfel că în anul 1965 ultima familie părăseşte satul.

În general, se constată că populaţia a plecat spre Măureni, Deta, Birda,Bocşa şi Giarmata, localităţi unde existau importante comunităţi germane,nicio familie nu s-a stabilit pe teritoriul Şoşdei.

1 Vali Corduneanu, Destinul unei familii de saşi care s-a încăpăţânat să rămână înRomânia, ziarul ,,Agenda”, din 9 iunie 2007.

39

La începutul secolului al XX-lea, majoritatea terenurilor din hotarulŞoşdei au aparţinut lui Wilhelm Kopony, Iuhasz, Schoffer Dezső şi TamasiDezideriu1.

Dar adevărata istorie a satului nu constă doar în desele schimbări aletitlului de proprietate, pe care le consemnează documentele maghiare, ci înviaţa aspră a sutelor de locuitori ai acestor pământuri pe care documentelemaghiare le trec cu vederea.

Tradiţia păstrează, totuşi, câteva din realităţile zbuciumate alevremurilor apuse. Locuitorii acestor ţinuturi se îndeletniceau, din timpuristrăvechi, cu cultura plantelor, în lunca Bârzavei şi pe terasă, cultivându-se: grâu, porumb, orz, ovăz, secară, in, floarea-soarelui, cânepă, legume,pomi fructiferi şi viţa de vie. Se creşteau, de asemenea un număr mare deanimale: vaci, bivoli, cai, porci, oi, capre şi păsări. Creşterea cornutelormari a fost afectată în vara anului 1862 de o epizootie, ce se abate asuprasatului şi care afectează această specie. Cultura plantelor a fost afectată, înanul 1863, de o puternică secetă.

Din vechile realităţi sociale bătrânii satului îşi aminteau că ,,spăiia”(proprietarul) dădea un ,,paore” (32 jug. de pământ), în zeciuială din rodulpământului, dar şi din producţia propriei gospodării.

Pentru munca prestată pe pământurile ,,spăiiei”, ca lucrători zilieri laprincipalele munci agricole ţăranii erau plătiţi după cum urmează:2

Vara la munca câmpului:-plivit colomidă (pălămidă) – 25 criţari/ zi;-la tăiatul grâului- o coroană la pologaş şi două coroane la cosaş/ zi;-pentru săpatul şi îngropatul porumbului se plăteau 30 de criţari/ zi; la

fel şi pentru recoltatul porumbului şi tăiatul cocenilor.Înainte de Primul Război Mondial, atunci când firma de exploatări

forestiere Bajersdorf-Biak exploata întinsele păduri aflate în estul Şoşdei,un număr mare de săteni au lucrat ca muncitori forestieri (numiţi şi granări),fiind plătiţi în funcţie de operaţiunea executată după cum urmează:

-scos rădăcini- 2 coroane la metru cub;-tăiat lemne- 25 criţari la metru cub;-făcut pari- o coroană la 100 bucăţi;-făcut traverse de cale ferată- 30 criţari/ bucata;-tăiat stâlpi de telefon la 10 m lungime- o coroană/ bucata.

1 Borovszky Samu, ibidem.2 Date furnizate de Chichere Pavel - 82 ani, în anul 1974.

40

3. Participarea la Primul Război Mondial şiMarea Unire de la 1 Decembrie 1918

Primul Război Mondial şi-a lăsat amprentele şi asupra vieţii patriarhalepe care o duceau locuitorii Şoşdei la acest început de secol, şi i-a obligat peaceşti oameni la sacrificii umane şi materiale în slujba unui imperiu care adevenit mai mult ,,o închisoare a popoarelor” şi în serviciul unui împăratros de ambiţii imperialiste.

Mulţi fii ai acestor locuri sunt obligaţi să lupte în armata austro-ungară,contrar oricăror interese, departe de hotarele ţării, ,,prin şanţurile Galiţiei,prin pădurile Bucovinei, prin pietrele pleşuve ale Italiei sau prin pustietăţileîngheţate ale Siberiei...”1

Tinerii eroi şoşdeni căzuţi în Primul Război Mondial au fost: IustinPopovici, Ioan Sturza, Ioan Mioc, Todor Sturza, Simeon Drig, Cornel Sturza,Petru Sperniac, fraţii Iosif şi Ioan Ghilezan, Nicolae Mâţulescu, Iosif Mioc,Gheorghe Egerău, Ioan Tânjălău, Ion Benga, Nicolae Gaşpar, fraţii Pavel,Trandafir şi Nicolae Gherga, Gheorghe Crainic, Pavel Gaşpar, PavelIonescu, Nicolae Lina, Gheorghe Peia, Nicolae Drăgan, Ion Sârbu, PavelOală, Ştefan Brândescu, Ion Stanciu, Todor Groza, Ion Tatomir, SimionDudui şi Gheorghe Ghilezan. Au murit pe front fără a-şi vedea împlinitvisul de veacuri al lor şi al străbunilor lor, de a trăi într-o Românie unită, încare să muncească laolaltă românii din toate provinciile româneşti. Daraceastă dorinţă a fost trăită de fraţii lor, întorşi de pe front la Marea AdunareNaţională de la Alba-Iulia, unde se hotărăşte, conform voinţei poporuluiromân, unirea Transilvaniei şi Banatului cu România.

Sacrificiul acestor eroi nu a fost zadarnic, aşa cum arată Ioan Ciucurelîn articolul închinat eroilor2:,, Dormiţi în pace, eroi şi martiri ai neamuluiromânesc de pe aceste plaiuri(...), că de acum copiii voştri nu vor mai luptaşi muri pentru un împărat şi o ţară străină, orfanii, văduvele şi fraţii voştrischilodiţi nu vor fi de batjocora străinului, ci sunt sub protecţia naturii şiţării române”. Locuitorii satului Şoşdea, prin reprezentanţii săi cei mai deseamă, plugarul Ioan Ciucurel, preotul Petru Bohariu şi învăţătorul NicolaeCatina, se încadrează în mişcarea naţională ce cuprinde întregul Banat pentrupregătirea şi participarea la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

1 Ioan Ciucurel, Închinare eroilor, Ziarul ,,Poporul românesc”, Şoşdea, nr. 20, din 19mai 1923.

2 Ibidem.

41

Conform protocolului încheiat la 28 noiembrie 1918 la Gătaia1, maimulţi locuitori ai satului Şoşdea participă la adunarea electorală a cerculuiRittberg (Tormac), în vederea desemnării delegaţiilor la Marea AdunareNaţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Copia protocoluluiîncheiat o redăm în continuare:

,,Poporul şi alegătorii români”, întruniţi în adunarea populară încomuna Gătaia, îşi numesc repezentanţii la Marea Adunare Naţionalăde la Alba Iulia.

1918 noiembrie 28, GătaiaCredenţional

După ce Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvaniaa convocat Adunarea Naţională a naţiunii române din Ungaria şiTransilvania la Alba Iulia pe ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918 şi aordonat ca la Adunarea Naţională să ia parte şi 5 delegaţi ai cercurilorelectorale locuite de români, poporul şi alegătorii români ai cercului Rittberg(Tormac) - Comitatul Timiş - s-au adunat în comuna Gătaia în ziua de 15/28 noiembrie 1918 şi au ales de reprezentanţi (delegaţi) ai săi pe: Dr. NicolaePopovici, paroh în Gătaia, Damaschin Marian, profesor în Deta, IoanMiţariu, paroh în Opatiţa, Ioan Ciucurel, econom în Şoşdea şi PamfilieJurcovici, econom în Gherteniş.

Deci numiţii sunt poftiţi şi împuterniciţi a reprezenta cercul acesta laAdunarea Naţională, ce se va ţine la Alba Iulia în 18 noiembrie (vechi), 1decembrie (nou) a.c. pentru care scop acest credenţional s-a compus încinci exemplare, dintre care cel prezent se predă d-lui delegat DamaschinMarian, profesor în Deta.

Gătaia, la 15/28 noiembrie, 1918

Dr. Nicolae Popovicipreşedintele actului electoral

Petru Bohariu Petru Bohariubărbat de încredere din Şoşdea notarul actului electoral

Zaharie George Ioan Mărgineanţu Augustin Nedilţiu Iosif Petruţibărbaţi de încredere din Berecuţa bărbaţi de încredere din Birda C. Baia, bărbat de încredere din Şemlacul Mare

1 Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Mariana Sârbu, Banatul şi Marea Unire 1918,Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, p. 126.

42

La sfârşitul anului 1918, în condiţiile destrămării Imperiului Austro-Ungar, în localităţile româneşti, printre care şi la Şoşdea, se înfiinţeazăconsilii naţionale şi gărzi naţionale, ce aveau rolul să preia puterea localădin mâinile fostelor autorităţi. Astfel, acum, la Şoşdea, garda naţională eracondusă de Nicolae Catina, iar Dimitrie Bugariu, care conducea corulbisericesc, îl pregăteşte şi pleacă cu el la Alba-Iulia1.

Viaţa tumultuoasă a satului bănăţean din preajma şi din timpulrăzboiului, precum şi scene semnificative de pe front, din prizonierat, saude la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, au fost tratate de IoanCiucurel în romanul ,,Transformarea”.

1 Informaţie oferită de domnul Florin Medeleţ.

43

CAPITOLUL lV

DEZVOLTAREA ECONOMICO-SOCIALĂÎN PERIOADA INTERBELICĂ

1. Aplicarea reformei agrare din 1921

Legiferată sub impulsul necesităţilor de natură economică, precum şia promisiunilor făcute de autorităţile române, încă din timpul războiului,reforma agrară din anul 1921, a redus marea proprietate moşierească şi pecea a baronilor maghiari, contribuind în acelaşi timp la îmbunătăţireacondiţiilor de viaţă în anii imediat următori, restrângând sistemul munciiîn arendă şi contribuind la creşterea ponderii muncii salariate în agricultură,întărind pătura mijlocie a satelor.

Pe teritoriul Şoşdei, exproprierea terenurilor agricole s-a făcut pe bazaunei hotărâri luate la 27 august 1924, în prezenţa unui agronom regionalasistat de primarul comunei, Gheorghe Ţuică şi de o delegaţie formată dinsătenii Ion Dalea şi Ion Beleuţă, urmând ca apoi să se treacă laîmproprietărire.

Conform hotărârii comisiei judeţene din 1922, au fost expropiateurmătoarele moşii1:

Nr. Numele şi prenumele Supraf. expropriată Supraf. rămasă1. David Grünbaum 193 jug. 3 jug. conace2. Iosif Arhnaum 33 jug. 100 jug.3. Wilhelm Kopony 370 jug. 87 jug. şi 18 jug. vie4. Iosif Kraus 61 jug. 120 jug.5. Gheorghe Zăgăiceanu 260 jug. 100 jug. şi 24 jug. vie

T O T A L 917 JUG. 410 jug. şi 41 jug. vie

Cele 917 jug. teren arabil au fost împărţite îndreptăţiţilor la reformaagrară după cum urmează2:

1 Arhiva primăriei Şoşdea, Situaţia moşiilor expropriate la reforma agrară din 1921.2 Arhiva primăriei Şoşdea, Situaţia ţăranilor improprietăriţi prin reforma agrară din 1921.

44

1.Vichente Vereşan 2.Ioan Gaşpar 3.Pavel Bocşan4.Gheorghe Bocşan 5.Ana Vuia 6.Andrei Jurca7.Ioan Jurca 8.Ioan Gherga 9.Gheorghe Gherga10.Nicolae Jurca 11.Vichente Jurca 12.Ioan Drăgan13.Vichente Brumariu 14.Avram Straia 15.Nicolae Mărcuţ16.Avram Herţeg 17.Ruja Mioc 18.Roman Mioc19.Gheorghe Lina 20.Pavel Brizu 21.Ioan Peia22.Iosif Gherga 23.Mărie Mureşan 24.Gheorghe Zgonea25.Vichente Dalia 26.Nicolae Dan 27.Nicolae Peia28. Ioan Peia 29.Gligor Vâşcu 30.Trandafir Fluieraş31. Trandafir Mioc 32.Ioan Mioc 33.Nicolae Vereşan34. Iosif Nica 35. Gheorghe Nica 36.Nicolae Peia37.Lazăr Drăghia 38. Ioan Beleuţă 39.Vasile Beleuţă40.Gh. Beleuţă 41.Vichente Beleuţă 42.Vichente Buru43.Gh. Beleuţă 44.Ioan Gaşpar 45. Ioan Iţu46.Iosif Şoşdean 47.Nicolae Şoşdean 48.Maxim Şoşdean49.Ioan Ciucurel 50.Ioan Drăghia 51.Vichente Iacob52.Ioan Samuilă 53.Iosif Samuilă 54.Ioan Jiva55.Floare Vâşcu 56.Ioan Câlţu 57.Ana Ghilezan58.Vichente Lugojan 59.Gh. Jorz 60.Nicolae Mârţoagă61.Ioan Mârţoagă 62.Todor Roşu 63.Iosif Brizu64.Iosif Gaşpar 65.Todor Gaşpar 66.Gh. Rimovetz67.Simion Gaşpar 68.Iula Sturza 69.Elena Popa70.Iula Sperneac 71.Pavel Ţuică 72.Ioan Sturza73.Alexa Negru 74.Ioan Gaşpar 75.Ioan Boja76.Nicolae Almagi 77.Vichentie Negru 78.Ioan Negru79.Cornel Creţu 80.Gh.Stanu 81.Pavel Boca82.Nicolae Beca 83.Vichentie Duga 84.Gh.Duga85.Iosif Duga 86.Vichentie Benga 87.Vichentie Duga88.Gh.Benga 89.Vichentie Sârbu 90.Ioan Sârbu91.Veselie Sârbu 92.Pavel Tânjălău 93.Persida Tânjălău94.Ioan Gaşpar 95.Ioan Blindescu 96.Ştefan Gaşpar97.Nicolae Jebelean 98.Mei Jebelean 99.Ioan Vărşăndan100.Ioan Laioş 101.Gh.Stepan 102.C.Stepan103.Iosif Gaşpar 104.Vichente Moldovan 105.Ioan Dalia106.Pelin Zimcea 107.Iosif Sturza 108.Ioan Sturza109.Ioan Tuţu 110.Savu Brodan 111.Simion Dalia112.Ioan Sturza 113.Gh.Chichere 114.Gh.Niculescu115.Ştefan Tatomir 116.Elena Tatomir 117.Vichentie Duga118.Ioan Duga 119.Nicolae Jurca 120.Nasta Muţulescu121.Gh.Iacob 122.Sofia Egerău 123.Vasile Egerău

45

124.Ioan Crainic 125.Floare Mărgan 126.Floare Vâşcu127.Vichentie Drăghia 128.Nicolae Şuştrean 129.Pavel Borja130.Nicolae Melcescu 131.Alexa Melcescu 132.Vichentie Egerău133.Nicolae Egerău 134.Aurel Melcescu 135.Toma Balcu136.Marcu Brizu 137.Gh.Peia 138.Saveta Sârbu139.Bălaşa Gherga 140.Ilie Gheţa 141.Pavel Egerău142.Ioan Moise 143.Dumitru Becican 144.Nicolae Becican145.David Bolianţu 146.Gh.Gaşpar 147.Rusalin Pepa148.Gh.Drăghia 149.Ioan Pavel 150.Semenica Benga151.Trandafir Mureşan 152.Adam Stoia 153.Mihai Almăjan154.Maria Moise 155.Pavel Chichere 156.Lazăr Căta157.Vichente Zgonia 158.Gh.Sturza 159.Gh.Ursulescu160.Ioan Pârciu 161.Nicolae Sturza 162.Iovanca Tatomir163.Icoane Prohab 164.Petru Mureşan 165.Aron Stanciu166.Ştefan Negru 167.Gh.Stanciu 168.Eva Groza169.Elena Guga 170.Nicolae Mioc 171.Elena Egerău172.Iosif Sturza 173.Ioan Sturza 174.Pavel Ciosa175.Nicolae Mioc 176.Petru Veglaiter 177.Vichente Jorz178.Gheorghe Balcu 179.Iosif Bistrian 180.Ioan Niculescu181.Ioan Benga 182.Ioan Pobega 183.Vichente Pobega184.Iosif Pobega 185.Nicolae Vârdău 186.Ioan Miloş187.Gh.Bistrian 188.Ilie Herţeg 189.Ioan Bistrian190.Ioan Magda 191.Proca Matrujescu 192.Ioan Mioc193.Ioan Drăghia 194.Pavel Benga 195.Iosif Drăghia196.Iosif Tânjălău 197.Ştefan Graure 198.Saveta Crainic199.Ştefan Heinlingher 200.Vichente Oală

Reforma agrară reface gospodăria ţărănească mică şi mijlocie, dardificultăţile aplicării ei, lipsa animalelor de muncă, a uneltelor şi a banilorvor fi o piedică în calea consolidării acesteia, aşa cum va sesiza în maimulte rânduri plugarul, ziaristul şi scriitorul ţăran, Ioan Ciucurel, înarticolele legate de împroprietărire şi publicate în ziarul ,,PoporulRomânesc” ce apărea la Şoşdea în 1922-1923.

46

2. Participarea locuitorilor satuluila cel de Al Doilea Război Mondial

Cel mai important eveniment politico-militar din timpul guvernăriiantonesciene, cu însemnate consecinţe pentru întreaga istorie contemporanăa ţării noastre, a fost intrarea în război, la 22 iunie 1941, alături de Germaniahitleristă şi de aliaţii săi. Aproape 60 de tineri din Şoşdea, încadraţi înarmată, participă la războiul din răsărit, în perioada 1941-1944, la luptelepentru eliberarea Basarabiei, la Odesa, Cotul Donului şi Stalingad, iar dupălovitura de stat de la 23 august 1944, la luptele pentru eliberarea Ardealuluide Nord, Ungariei şi Cehoslovaciei. La fel ca şi în Primul Război Mondial,tributul de sânge dat de tinerii din Şoşdea a fost mare; acum şi-au dat viaţapentru reîntregirea şi eliberarea patriei următorii militari deveniţi eroi aisatului şi ai ţării: Victor Vereşan, Nicolae Mioc, Ioan Boja, Ionel Vâşcu,Vichente Gruia, Vichente Zgonia, Petru Chichere, Ioan Chichere, PetruGaşpar, Octavian Mioc, Martin Mioc, Romulus Samuilă, Pavel Nica, IonŞerbescu şi Ion Sturza.

În timpul celor patru ani de război, locuitorii satului sprijină frontulprin toate mijloacele umane şi materiale, aşa cum arată o serie de documentedin arhive. Cantităţi mari de grâne, alimente, animale au fost adunate şidestinate ajutorării fontului. Practic populaţia a fost secătuită, iar declaraţiileunor ţărani arată ca nu mai au niciun fel de produse agricole sau alimentarepe care să le pună la dispoziţia armatei. Pierderile umane de pe cele douăfronturi, bunurile materiale rechiziţionate în contul armatelor germane sausovietice sau cele predate în contul armatei române au reprezentat o greaîncercare la care cei patru ani de război i-a supus şi pe şoşdeni.

47

3. ZIARUL ,,POPORUL ROMÂNESC”(Gânduri şi îndemnuri de la sate)

Apariţia acum 90 de ani a unui ziar la Şoşdea, condus şi administratde ţărani, având în frunte pe preotul Petru Bohariu şi pe Ioan Ciucurel,publicaţie ce nu dorea altceva ,,decât ridicarea culturală şi materială a fraţilordin mijlocul cărora a pornit foaia”1 a avut o semnificaţie deosebită pentruacea perioadă de puternice frământări sociale şi politice, oglindite chiar înprogramul şi în conţinutul ei. Publicaţia apărea săptămânal la Şoşdea, unde-şi avea redacţia, începând din 22 decembrie 1922, sub deviza ,,Gânduri şiîndemnuri de la sate”, şi nu şi-a propus niciodată închistarea sa în problemelesatului, ci a căutat tot timpul să reprezinte o punte de legătură între sat şioraş ,,spre a sta de vorbă între dânşii săteni şi orăşeni şi plugari cuintelectuali”2, iar într-un alt articol, venit să exemplifice cele arătate maisus, menţionează că ,,foaia va urmări apropiere dintre clase, netrecând cuvederea interesele funcţionarilor, muncitorilor industriali, meseriaşilor şimicilor comercianţi”.3

Încă de la publicarea programului, în primul număr apărut la 22decembrie 1922, se poate descifra caracterul democratic al publicaţiei şisfera largă de probleme pe care şi-a propus să le abordeze, fapt care vaatrage un mare număr de simpatizanţi, în majoritate proveniţi din mijloculţărănimii bănăţene.

Dintre problemele incluse în program menţionăm4:- luminarea şi deşteptarea poporului;- colecţionarea folcloristică;- încurajarea sătenilor la albinărit, vierit şi alte ramuri agricole;- însănătoşirea moravurilor decăzute în urma războiului;- dezgolirea relelor ce bântuie satele noastre;- noutăţi şi întâmplări de prin sate, din lumea mare şi din viaţa politică;- organizarea plugarilor (societăţi culturale, economice);- arătarea necazurilor, lipsurilor şi sărăciei în care trăieşte o parte a

populaţiei satelor, chibzuire asupra îndreptării acestor neajunsuri;- educaţia femeii de la sate etc.

1 Gânduri şi îndemnuri de la sate, Ziarul ,,Poporul românesc”, Şoşdea, nr. 48, 19232 Ibidem.3 Ziarul ,,Poporul românesc”, nr.2, 19234 Programul foii noastre, Ziarul ,,Poporul românesc”, nr. 1 din 22 decembrie 1922

48

Desigur, sunt o parte din punctele programului, dar se poate constatavarietatea problemelor ce-i preocupă, mergând de la cele sociale, politiceşi naţionale până la cele de natură economică, spirituală, culturală şi etnică,probleme abordate în articole semnate de ţărani sau intelectuali ai satelorşi tratate prin prisma intereselor lor şi ale clasei din care fac parte.

Din mulţimea acestora, cele cu caracter social preocupă în cea maimare măsură şi, în special, reforma agrară atât de mult discutată şi promisăţărănimii, dar care nu în totalitatea ei a dat ţăranului ceea ce acesta aştepta,fapt ce provoacă numeroase nemulţumiri, iar articolele publicate vor reflectalipsurile ei precum şi măsurile ce se impun a fi luate de autorităţi.

Astfel, în articolul Împroprietărirea1, Ioan Ciucurel aduce mulţumiricelor ce au sprijinit reforma agrară şi au contribuit la împroprietărireaţăranilor, arătând meritele pe care le au aceşti lucrători ai ogoarelor, ,,ţăraniicare au săpat tranşeele pe front, ţăranii care, atât în timp de pace, cât şi întimp de război, duc cea mai grea luptă a vieţii, prin muncă corporalăîncordată în război, pentru apărarea ţării, în timp de pace pentru susţinereavieţii”.

Dar, pe parcursul aplicării reformei agrare, apar o serie deinconveniente care sunt la fel de bine surprinse de ziaristul şi plugarul IoanCiucurel; ,,Să ştie toţi aceia care ne preafericesc cu împoprietărirea şi amdori să ştie mai ales domnii de la conducere, că deodată cu împroprietărirea,nu numai că nu s-a pogorât raiul, dar în unele ţinuturi prea puţin s-a uşurattraiul împroprietăriţilor. Ba e o întrebare dacă aceşti îndreptăţiţi vor puteasă plătească pământul, sau dacă face să-l plătească şi să- l muncească”.2

Sunt surprinse, deci, câteva neajunsuri ale reformei agrare, printrecare imposibilitatea multor ţărani de a plăti pământul, precum şi lipsa unoranimale şi unelte de muncă, ceea ce face ca suprafeţe întinse să rămânăneînsămânţate, la care se mai adaugă şi lipsa de seminţe care, chiar când sepot procura, trebuie transportate de la mari distanţe.

Dar autorul acestui ciclu de articole nu se mulţumeşte să evidenţiezelipsurile, ci propune şi nişte măsuri concrete pentru îmbunătăţirea situaţiei:,,Întâi şi întâi, cerem vite de muncă. Armata are atâtea mii de cai care seîntreţin cu grele cheltuieli şi care să fie împrumutaţi împroprietăriţilor (...)Statul care cheltuie atâtea sute de milioane pe atâtea lucruri, ar putea săcheltuiască şi pentru mărirea producţiei de grâu, procurând maşini de arat,

1 Ioan Ciucurel, Împroprietărirea, Ziarul ,,Poporul românesc”, nr.112 Ioan Ciucurel, Împroprietărirea, Ziarul ,,Poporul românesc”, nr.12

49

cu care apoi să se are la un preţ redus produsul îndreptăţiţilor. Să se înfiinţezeapoi, pe comune, plugurile satului care iarăşi să lucreze celor lipsiţi devite. Bineînţeles că această întreprindere agrară ar trebui organizată în toatăregula, votându-se şi o lege pentru punerea în practică a acesteiîntreprinderi”.1

Apare acum convingerea că prin intervenţia statului se pot remedialipsurile semnalate, dar totodată se întrevede posibilitatea organizăriiţăranilor, problemă reluată mai târziu. În cazul nerezolvării acestor greutăţi,o parte din ţărani vor fi obligaţi a părăsi pământul primit, ajungându-se lao nemulţumire crescândă în sânul populaţiei de la ţară şi chiar la agitaţie:,,Reforma agrară a fost privită ca cea mai democratică lege, prin felul cumeste aplicată a devenit motivul agitaţiei îndreptăţiţilor, în sânul cărora astârnit cea mai mare dezamăgire, au trecut ani de zile cu trâmbiţarea ei(1917-1921) şi iarăşi ani de zile au trecut şi vor trece, dacă tot aşa merglucrurile, până la aplicarea ei definitivă”.2

Dar limitele semnalate de foaia de la Şoşdea referitoare laîmproprietărire nu sunt singurele, fiindcă noi probleme se pun atunci cândse trece la împărţirea pământului: fiecare îndreptăţit a ţinut morţiş să-şicapete lotul de 5 ha sau 7 jughere, mai ales acolo unde este pământ, oparcelă absolut trebuincioasă, nu pentru hrănirea unei familii numeroase cipentru 2 persoane. Dar ce s-a întâmplat? După o aşteptare îndelungată, înloc de 7 jughere, el primeşte un lot de 3 jughere (nici 2 ha) chiar în Banat,în comune unde s-au expropriat cele mai întinse moşii. Iar un nou ordin alMinisterului de Agricultură pretinde nici mai mult, nici mai puţin decât100 kg ,,... cereale (grăunţe) ca arendă anuală pentru fiecare jugher ce trecepeste lotul stabilit (peste 3 jughere) şi plata dării pe deasupra”.3

Pentru a preîntâmpina toate aceste neajunsuri care afectau în modnegativ viaţa ţărănimii şi pentru a face faţă celorlalte probleme de ordinsocial, apare la ţăranii din Banat, grupaţi în jurul ziarului ,,Poporulromânesc”, ideea organizării cooperatiste... ,,Avem sfânta datorie ca săluminăm pe fraţii noştri plugari şi să-i îndrumăm către o cale nouă, caresingură poate fi mântuitoare şi care este organizaţia cooperatistă”.4 Încontinuare, autorul concretizează formele de organizare a ţăranilor: ,,Fraţiplugari, faceţi, în fiecare sat, bănci populare, cooperative de consum, de1 Ibidem.2 Ioan Ciucurel, Agitaţiile ţărăneşti, Ziarul ,,Poporul românesc”, nr.183 Ibidem.4 Nicolae Humă Bogdan, Chemare la tovărăşie, Ziarul ,,Poporul românesc”, nr.39

50

producţie etc. Plugarii să ştie că nu vor putea să scape de gheara cămătarilor,de robia capitalului, de umilinţa la bancheri, nu vor putea scăpa de umilinţaîn care se zbat şi nu vor putea duce ţara la mai bine, decât întovărăşindu-seîntre ei şi făcând bănci populare, cooperative de consum şi de producţie,precum şi obştii de arendare. În aceste cooperative se adună banul celormulţi, dar săracii şi cei lipsiţi vor avea sprijinul cuvenit”.

Analizându-se situaţia grea a ţărănimii şi cauzele acesteia, alături decele menţionate mai sus, ca: ,,robia capitalului”, ,,ghiara cămătarilor”, şi,,umilinţa la bancheri”, sunt sesizate şi alte cauze la fel de înrobitoare:,,politica de interese”, îmbogăţirea din banul public şi parvenirea prin oricemijloace josnice şi neiertate a acelora ce se perindă la putere”.1

În această perioadă, lumea vede adevărul în faptul că ,,o mână deoameni, care dispun de capital economiseşte, sunt stăpânii mulţimii”, acesterele ,,numai cooperaţia este menită să le îndrepteze dând o nouă formă de viaţăeconomică şi socială”. În continuare se arată ,,Cooperaţia urmăreşte micşorareavenitului fără muncă îndeosebi al intreprinderilor capitaliste unde câştigul celmare se dă capitalului şi numai o parte neînsemnată se dă muncii”.2

Cooperaţia ieftineşte mijloacele de trai ale membrilor prin înlăturareainterpuşilor şi intermediarilor, punând în legătură directă pe consumatorcu producătorul. ,,Pentru consumator interpuşii sunt negustorii, pentrumuncitori, patronii, pentru cei ce au nevoie de credit, cămătarii etc. Dupăscopul acestora, sunt trei feluri de cooperative: 1. Cooperativa deconsumaţie, 2. Cooperativa de producţie, 3. Cooperativa de credit (băncipopulare). Ca sa scape consumatorul de fabricant, de bancher şi arendatori,poate merge şi mai departe, înfiinţează fabrici şi cooperative de tot feluldevenind propriul său bancher, înfiinţând banca populară şi devenindpropriul său arendaş înfiinţând obşte de arendare”.3

Alături de articole cu caracter social care au preocupat într-o maremăsură, şi problema naţională a intrat în sfera cercetării şi scrisului ziariştilorbănăţeni, toţi s-au arătat a fi conştienţi ,,de jertfele prin care s-a făcutRomânia Mare”4 şi că ,,aceasta trebuie să fie un veşnic îndemn pentru noi,ca să o lăsăm neatinsă nepoţilor şi strănepoţilor noştri”.5

1 Ibidem, nr.402 Ibidem, nr.413 Nicolae Humă Bogdan, Cum se înlătură prin cooperaţie intermediarul speculant, Ziarul

,,Poporul românesc”, nr.424 Cornel Adam, Ziarul ,,Poporul românesc”, nr.415 Ibidem.

51

Iar acum, când amintirea eroilor căzuţi pentru reîntregirea neamuluiera încă trează, sunt proslăvite faptele lor de eroism şi sacrificiile aduse înacest sens.,,Dormiţi în pace, eroi şi martiri ai neamului românesc de peaceste plaiuri, voi toţi ce aţi căzut în şanţurile Galiţiei, prin pădurileBucovinei şi prin pietrele pleşuve ale Italiei şi toţi ce aţi murit prinpustietăţile îngheţate ale Siberiei (...), dormiţi în pace că de acum copiiivoştri nu vor mai lupta şi muri pentru un împărat şi ţară străină, orfanii,văduvele şi fraţii voştri schilodiţi, nu vor mai fi de batjocora străinilor, eisunt sub protecţia naturii şi Ţării Române”.1 E un imn adus eroilor românişi aliaţi cărora li se atribuie meritul că, prin sîngele vărsat, ,,au zguduittemeliile împăraţilor şi au schimbat hotarele ţărilor”.2

După un an de activitate, din diferite motive, ziarul a trebuit să-şiînceteze activitatea, dar aceşti doi oameni fără nume şi fără trecut, cumodestele lor gânduri aşternute pe hârtie, au izbutit totuşi să atragă câtevamii de cititori. ,,Ziarul a redat mentalitatea sătenilor, felul de a gândi, de avedea şi înţelege lucrurile şi frământările din ţară, precum şi tălmăcireadorinţelor şi neajunsurilor ce ne apasă pe noi, sătenii”.3

Printre motivele ce au determinat încetarea activităţii ziarului au fost,în primul rând, cele de natură financiară, scumpindu-se tiparul şi hârtia,ivindu-se problema necesităţii scumpirii abonamentelor; un alt motiv a fostfuncţionarea proastă a organelor poştale.4

Ca o încununare a aprecierii rolului pe care ziarul l-a avut la răspândireaculturii în mijlocul ţărănimii bănăţene şi a recunoaşterii merituluiînsufleţiţilor săi redactori ziarul ,,Poporul Românesc” a fost premiat cu1000 lei de către Cercul Militar Civil din Timişoara.

Dar aceşti oameni entuziaşti şi optimişti nu s-au lăsat loviţi de greutăţilefinanciare sau organizatorice, ci s-au arătat încrezători în forţele lor şi aleconfraţilor: ,,vom aduna, însă, forţe noi prin punerea la cale a vreuneisocietăţi pe acţiuni sau prin alte mijloace...vom căuta să putem păşi în formaapreciată de până acum, pentru a munci în ogorul neamului, căci gazeta«Poporul Românesc» de la Şoşdea a dovedit că o foaie bună se poate faceşi la sat”.5 Ca o dovadă că optimismul afirmat nu a fost zadarnic este apariţia,

1 Ioan Ciucurel, Inchinare eroilor, Ziarul ,,Poporul românesc”, nr.202 Ibidem.3 Petru Bohariu, Ioan Ciucurel, După un an de muncă, Ziarul ,,Poporul românesc”, nr.484 Gânduri şi îndemnuri de la sate, Ziarul ,,Poporul românesc”, nr.195 Petru Bohariu, Ioan Ciucurel, După un an de muncă, Ziarul ,,Poporul românesc”, nr.48

52

peste numai trei ani, în decembrie 1926, a ziarului ,,Cuvântul satelor”, acărui baza organizatorică s-a pus tot la Şoşdea.

53

4. FAMILIA ZĂGĂICEANU

Gheorghe Zăgăiceanu, fiu de ţăran fruntaş din Satul Nou (Serbia), s-anăscut în anul 1878 şi a funcţionat 15 ani ca învăţător român sub stăpânireaaustro-ungară. Atunci când nu a mai suferit umilinţele din partea autorităţilormaghiare, se pensionează, iar cu zestrea soţiei, cu ajutorul tatălui şi a banilorîmprumutaţi de la bancă şi-a cumpărat moşia de 330 jug. de la Şoşdea, pecare a transformat-o într-o fermă model pentru mulţi proprietari. În ciudatuturor presiunilor a rămas un român naţionalist, înţelegând necazurile şigreutăţile cu care se confrunta ţăranul şi mai ales omul sărac de la sat. Afost unul din puţinii proprietari iubit de lucrătorii moşiei sale, dovadă că în1918, când mai toţi proprietarii din părţile noastre au fost atacaţi şi jefuiţi,de moşia lui Gh. Zăgăiceanu nu s-a atins nimeni.1

Autorităţile maghiare locale îi căutau prietenia, dar a rămas întotdeaunaromân în faţa lor. Pe pereţii locuinţei sale, ,,chiar în acele vremuri grele, seputeau vedea icoane naţionale şi nu era uşor sub stăpânirea ungurească, caromân, să fii un naţionalist mare, mai ales dacă ai fost un om de frunte, eite-au atras cu momeli în apele lor – dacă au izbutit – şi dacă nu, ţi-au datlovitura de moarte printr-un proces mare sau prin alte apucături. Pe Gh.Zăgăiceanu nici una, nici alta nu l-au abătut de la calea lui de adevăratromân, chiar nici atunci când era să-şi piardă moşia”2. Nu a fost un ziar, orevistă, o biserică sau o activitate culturală, care să fi apelat la sprijinul săumaterial, la care el să nu răspundă prin importante contribuţii băneşti. Pestetot, orice lucru bun, creştinesc şi românesc a fost sprijinit şi aprobat deacest om cu suflet mare, ,,cât mai nebăgat în seamă de ochii lumii, fără a ise fi adus cel puţin o mulţumită publică”3.

Printre actele de caritate iniţiate şi susţinute de Gh. Zăgăiceanuamintim: donarea sumei de 2 000 lei pentru înfiinţarea corului din Şoşdea,1 000 lei pentru ridicarea monumentului eroilor din Şoşdea, colecte pentrucumpărarea de haine copiilor săraci de la şcoală, membru fondator alsocietăţii culturale ,,Sentinela” din Deta cu suma de 500 lei, iar de pe patulde spital sprijină apariţia ziarului ,,Poporul Românesc” cu suma de 1 000lei.

1 Gheorghe Zăgăiceanu - a murit un om cu suflet mare, dar modest, Ziarul ,,PoporulRomânesc”, nr.2, Şoşdea, 7 ianuarie 1923.

2 Ibidem.3 Ibidem.

54

În urma unei grele suferinţe, la 29 decembrie 1922, Gh. Zăgăiceanumoare la spitalul din Timişoara, sicriul fiind adus cu trenul până la Măureni.La intrarea în sat, seara, în drum spre castelul de la moşia sa, unde va fidepus, cortegiul este întâmpinat de preotul Petru Bohariu, copii îmbrăcaţiîn stihare, corul bisericesc şi o mulţime de locuitori asistă în liniştea seriila prohodul scurt.

Înmormântarea are loc duminică, 31 decembrie 1922 în cripta familieidin cimitirul din deal. Slujba de înmormântare are loc la biserica dinlocalitate, fiind oficiată de preoţii: P. Bohariu din Şoşdea, Ogârlaci dinBerzovia, T. Perian din Cadăr, Doboşan din Sculea, Olde din Ferendia şiŞandru din Gherteniş. Pe lângă preoţii Perian şi Bohariu au mai vorbit înnumele învăţătorilor bănăţeni N.Catina, iar în numele plugarilor, un ultimcuvânt l-a adus Ioan Ciucurel.

Iulia Zăgăiceanu, s-a născut în anul 1888 în familia ţăranului fruntaşromân Vasa Guţu, din Deliblata, Serbia. A fost ,,învăţătoare cu diplomă şisoţia credincioasă a marelui român Gh. Zăgăiceanu, a căror casă a fost unizvor de binefacere şi dărnicie pentru toate aşezămintele noastre româneşti”1.Continuă opera de binefacere a soţului său, donând după moartea acestuiasuma de 4 000 pentru susţinerea ziarului ,,Poporul Românesc”, 1 000 leibisericii din Şoşdea, corului bisericesc 2 000 lei, iar pentru zidirea bisericiidin Deta 4 000 lei.Prin testament, după moartea sa, donează bisericii dinŞoşdea 100 jug. de pământ.

Se stinge din viaţă, în aprilie 1923, la doar 35 de ani, la moşia sa de laŞoşdea, la doar 4 luni după moartea soţului. Carul mortuar a fost tras de 4cai, de la moşie până la biserică, iar mai apoi până la cimitir, fiind însoţitde tot satul şi de numeroşi locuitori veniţi din satele vecine. Predica înbiserică a fost rostită de preotul P. Bohariu, iar cuvântul de despărţire lacimitir a fost rostit de prietena sa, preoteasa Valeria Bohariu, care înîncheiere a spus ,,Dormi în pace, suflet mare şi nobil, căci în mintea noastrăa femeilor române, din întreg cuprinsul ţării, tu vei rămâne întotdeauna opildă vie, de cinste şi iubire faţă de soţ, de jertfă şi de dărnicie pentruscopuri frumoase.

Primeşte în momentul despărţirii, cu o lacrimă mai mult, o lacrimăfierbinte de sinceră prietenie şi aducere aminte.”2

1 Iulia Zăgăiceanu, Ziarul ,,Poporul Românesc”, nr.16, Lugoj, 21 aprilie 1923.2 Înmormântarea Iuliei Zăgăiceanu, Ziarul ,,Poporul Românesc”, nr.17, Lugoj, 28 aprilie

1923.

55

5. IOAN CIUCUREL,ŢĂRAN PUBLICIST ŞI SCRIITOR

Născut la Şoşdea, la 15 ianuarie 1897, fiul lui Achim şi al EleneiCiucurel, ţărani vrednici, cinstiţi şi harnici, aşa cum aveau să-l educe şi peacest demn urmaş din familia lor, Ioan Ciucurel s-a făcut remarcat încă dintinereţe printr-un talent înnăscut în domeniul scrisului, nefrecventând alteşcoli decât şase clase primare.

S-a născut şi şi-a petrecut anii tinereţii într-o provincie austro-ungară,acolo unde nedreptăţile sociale l-au făcut încă de timpuriu să simtă acestjug străin, iar spiritul său drept şi sensibilitatea sa ascuţită, să reacţioneze,încă de la fragedă vârstă, folosind ca armă scrisul. Astfel în poezia Protest, publicată în ziarul ,,Foaia Poporului Român” din Budapesta, în anul 1911,critică cu o asprime deosebită crimele săvârşite de autorităţile ungare asuprapopulaţiei din satul Gălaţi de lângă Făgăraş şi numai faptul că era minor l-asalvat de la o aspră pedeapsă.1

La ziarul ,,Poporul român” din Arad, a început să scrie articole dinanul 1912 sub numele de Ioan Ciucurel Şoşdeanu2, unde ridică problemanaţională a românilor din Imperiul Austro-Ungar, păstrarea credinţeistrămoşeşti, a limbii şi naţionalităţii. Între anii 1920-1922 a colaborat ladiverse ziare din Banat: ,,Drapelul” din Lugoj, scos de Mihail Gaşpar,,,Făclia” din Caransebeş şi ,,Cartea satului” din Lugoj. În anii următori, înmod sporadic publică articole la ,,Lumina satelor” din Sibiu şi la cotidianul,,Aurora” din Bucureşti3.

Recunoscându-i-se meritele în publicistică, Ioan Ciucurel, a fost alesmembru al Sindicatelor Presei Române din Ardeal şi Banat.

Autodidact cu preocupări diverse, a activat ca membru al grupului deantroposofie din ţara noastră, iar pentru a citi revistele scrise în limbagermană şi primite de la Centrul de Antroposofie din Dornach, a învăţatlimba germană4.

Pe lângă romanul Transformarea, publicat în anul 1931 la Timişoaraşi pe care îl vom analiza într-un capitol aparte, în anul 1947 tipăreşte cartea

1 Vasile Rămneanţu, Lucian Ciucurel, ISTORICUL GAZETEI ,,CUVÂNTUL SATELOR”(SCRIS DE ION CIUCUREL), Timişoara, Editura Mirton, 2005, p. 43.

2 Ioan Ciucurel, Povestiri şi legende, Arad, 1997, ediţie apărută post-mortem, sub îngrijireafiicei mai mici, Natalia.

3 Ibidem, p.5.4 Ibidem, p.6.

56

Comoara de sub nuc, iar apoi Aşa-i în România Mare şi În audienţă larege, monolog cu caracter satiric.

În manuscris au rămas Povestiri şi legende, lucrare apărută postum în1997 sub îngrijirea fiicei mai mici, Natalia, Istoria mişcării de la “Cuvântulsatelor”, apărută în 2005 prin grija domnilor Vasile Rămneaţu şi LucianCiucurel sub titlul Istoricul gazetei “Cuvântul satelor” (Scris de IoanCiucurel), Vraja Dunării albastre, Spre o viaţă nouă într-o lume nouă, princultură, muncă şi organizare şi Orientarea în haos, spre lumina conştiinţei1.

După ce, în anii Primului Război Mondial, este obligat să lupte pefront, unde reuşeşte să cunoasacă viaţa sub alte aspecte, devine un duşmanneîmpăcat al regimului care-şi trăia ultimele clipe, iar odată cu evenimentelede la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia, unde participă ca delegat, trăieştemarea bucurie a reîntregirii neamului românesc.

Întors acasă de pe front, convins de sărăcia posibilităţilor de informare,de culturalizare şi de afirmare a ţărănimii bănăţene, în decembrie 1922,împreună cu preotul Petru Bohariu, pune bazele ziarului ,,Poporulromânesc” care a devenit centrul de polarizare a principalilor ţărani-condeieri din Banat. Dar, după un an de activitate, în care înregistrează unbinemeritat succes, din motive financiare, ziarul îşi încetează activitatea.Însă nişte oameni inimoşi şi dornici de luminarea satelor, aşa cum au fostIoan Ciucurel şi ceilalţi colaboratori ai săi, nu s-au lăsat înfrânţi şi, cu marisacrificii financiare, în 26 octombrie 1926, la Sfântul Dumitru, ,,cu prilejulsfinţirii măreţei biserici nou sfinţite”2, ,,câţiva ţărani care au dat probe demânuirea condeiului”3 au semnat la Şoşdea actul de constituire a ziarului.Membrii fondatori au fost: Pavel Blidariu - Chevereşul Mare, Ioan Ciucurel- Şoşdea, Nicolae Humă Bogdan - Bocşa Română, Pavel Tărbăţiu-Comorâşte, Nicolae Vucu - Secăşeni, şi Petru Zestrean - Clopodia, redactorresponsabil fiind Ioan Ciucurel.

Chiar din primul număr, ziarul ,,Cuvântul satelor” ce apare sub deviza,,Cultură, muncă, organizare” îşi mărturiseşte intenţia de a ajuta ţărănimea,,să se ridice din întuneric şi sărăcie”4, adresându-se în acest scopintelectualilor, comercianţilor şi negustorilor, către toţi aceia al căror traieste legat de bunăstarea plugarului român.

1 Ibidem, p.72 Vasile Rămeanţu, Lucian Ciucurel, ibidem, p.54.3 Rostul gazetei noastre, în ,,Cuvântul satelor”, anul l, nr.1.4 Ibidem.

57

Pentru început ziarul este susţinut din contribuţia bănească a membrilorfondatori, câte 5 000 lei fiecare (preţul unei vaci bune pe atunci) şi dinvânzarea şi abonamentele celor 10 000 de exemplare. De redactare se ocupaIoan Ciucurel, iar de administraţie Pavel Blidariu. Fiecare redactor îşipregătea materialul acasă, iar odată pe săptămână, în aceeaşi zi, se întâlneaula Lugoj, la ,,Tipografia Naţională”, unde gazeta era tipărită.1

Primul număr al ziarului apare la 1 decembrie 1926, el fiind prezentatşi la tribuna Parlamentului României de deputatul şi ziaristul dr. SebastianBornemisa. Acesta fiind primit cu mult entuziasm de către fruntaşii satelorşi elita intelectualităţii de la sate şi oraşe, pe adresa redacţiei sosind o seriede scrisori de salut şi încurajare, parte din ele fiind publicate în numereleurmătoare ale ziarului. Primele numere au fost răspândite prin poştă, dar şide un grup de cinci tineri plugari din Şoşdea care au colindat satele, pe jos,câteva săptămâni.2

Conştient de forţa socială şi politică pe care o reprezintă ţărănimea,dar nu o ţărănime dezbinată şi dezorganizată cum era cea de la noi, IoanCiucurel militează continuu pentru crearea unor organizaţii ţărăneşti,convins fiind că această forţă neunită nu reprezintă nimic: ,,Ţărănimeanoastră pe care o putem asemăna cu o apă micuţă, revărsată pe întinsulţării, fără nici o direcţie, va trebui totuşi să se adune într-o albie, într-untorent şi să ia un curs precis şi unitar şi acest curs va fi un fluviu, va fi oforţă de care se va ţine seama”3

Pentru rezolvarea gravei probleme ţărăneşti din România, autorulpropune câteva reforme sociale, economice şi culturale.4

1. Industrializarea produselor agricole;2. Valorificarea rentabilă a produselor ţărăneşti;3. Credit agricol;4. Ieftinirea articolelor trebuincioase ţăranului;5. Rezolvarea problemei şomajului agricol;6. Sănătatea poporului;7. Educaţia culturală, spirituală şi patriotică a ţăranului.De obicei, în rezolvarea problemelor satului merge pe linia propunerii

1 Vasile Rămneanţu, Lucian Ciucurel, ibidem, p.55.2 Ibidem, p.56.3 Ioan Ciucurel, Rostul organizaţiilor ţărăneşti, în ,,Cuvântul satelor”, anul Xl din 19

septembrie, 1937.4 Ibidem.

58

unor reforme, însă, când nu mai vede nicio scăpare din situaţia deosebit degrea, recurge şi la alte mijloace: ,,Noi, ţăranii, dacă vom sta cu mâinileîncrucişate şi nepăsători numai de pierdut vom avea [...], exemplul ni-l dămuncitorimea , care numai în acest mod a ajuns să micşoreze ziua de lucrula 8 ore”1.Cauzele principale care duc la dezastrul ţărănimii considerate deIoan Ciucurel a fi cele mai importante sunt: creşterea continuă a dărilor,cămătăria băncilor, ieftinirea continuă a produselor agricole, la care seadaugă şi ravagiile naturii.

Situaţia grea a ţărănimii devine alarmantă în momentul în care crizaeconomică loveşte şi agricultura, băncile au început să lucreze tot mai intensla licitarea averilor plugarilor, ,,ţărani harnici şi buni gospodari rămân pedrumuri sau în cel mai bun caz chiriaşi, deci iobagi ai băncilor”2; în cazulcă statul nu va lua nicio măsură pentru redresarea situaţiei de la sate, selansează ideea unei mişcări ţărăneşti: ,,cine ar mai putea îndupleca peplugarii disperaţi să nu ţină o adunare la Timişoara şi, ţinând această adunare,cine va putea garanta ce vor face ei atunci când vor trece pe dinainteabăncilor lui Szana, care cu scontul de 300.000.000 de la Banca Naţională,milioane primite cu 6%, iar ele au scos la mezat averea plugarilor bănăţeni,împrumutându-le cu 30%”3.

Preocupat de o multitudine de probleme care frământă ţara în aniicrizei economice, acest necruţător critic al guvernanţilor reacţioneazăprompt şi energic împotriva înăbuşirii în sânge a grevei muncitorilor mineride la Lupeni din 1929. ,,Noi, plugarii, care începem să mâncăm tot maimultă pâine amară amestecată cu nerăsplătite sudori, când depunem o floarepe mormântul nefericiţilor muncitori, care au căzut victime gloanţelor neîntrebăm: ce s-ar întâmpla cu noi, când, organizaţi în bloc, ne-am reclamadrepturile ?”4.

Din punct de vedere politic, Ioan Ciucurel a rămas independent faţăde partidele politice, la fel şi gazeta pe care a condus-o, iar prin prestigiulsău printre ţăranii bănăţeni a încercat să-i influenţeze a nu se înscrie înpartidele politice pentru ,,a putea lovi oricând şi-n orişicine care ne minteşi ne fură sau ne conduce prost prin politică”.5

1 Ibidem.2 Ioan Ulveş (Pseudonim folosit de Ioan Ciucurel), Tot spre mai rău, ,,Cuvântul satelor”,

anul lV, nr. 18.3 Ioan Ciucurel, De ce se dă alarma, ,,Cuvântul satelor”, anul lV, nr. 30.4 ,,Cuvântul satelor”, anul lV, nr. 33.5 Ioan Ulveş, Să ne înscriem în partide?, ,,Cuvântul satelor”, anul lll, nr. 45.

59

Îşi manifestă continuu neîncrederea în deputaţii aleşi în parlament, decare, cum spune el, ,,şi corespondenţii străini se vor fi mirat de deputaţiiţărani, albi la faţă şi cu gherghine, de care nu a mai dat soarele. Până laurmă, ei vor fi aflat că acei deputaţi în port naţional ţărănesc sunt avocaţişi alţi surtucari. Prin îmbrăcarea cămăşii împestriţate, dânşii au voit săacopere jena partidului domnului Maniu, care nu are ţărani adevăraţi înparlament”1. Era clar că asemenea reprezentanţi ai intereselor ţărăneşti nuputeau să ia nici apărarea ţăranilor şi nici să reprezinte păsurile plugarilorromâni.

Ioan Ciucurel, în articolele sale îşi arată neîncrederea în partidul liberalşi în măsurile luate de acesta, arătând că prăbuşirea guvernării liberale eraaşteptată ,,cu aceeaşi nerăbdare ca prăbuşirea de acum zece ani a PuterilorCentrale”2, iar întoarcerea la guvernarea liberală însemna întoarcereaminciunii în viaţa constituţională, jaful în averea publică şi subjugareaeconomică. Vorbind despre guvernarea liberală nu uită să amintească nicicâteva din metodele prin care aceşti politicieni şi slujbaşii lor docili aucâştigat alegerile, prin faptul că ţărani, muncitori şi intelectuali au fostbătuţi şi batjocoriţi de bătăuşi electorali sau de jandarmi, ,,care, din ordinsuperior, au oprit pe unii de la vot, au arestat, au purtat pe jos din post înpost oameni paşnici, iar altora le-au poruncit unde să aplice ştampila”3.

În această situaţie de deplină nemulţumire, la fel ca şi majoritateaţărănimii, sprijină venirea la conducerea ţării în 1928 a PNŢ, dar care,după criza din 1929-1933 ce a sărăcit ţara, îi provoacă cea mai maredezamăgire: ,,cu pâinea uscată în traistă au plecat ţăranii la drum lung, dezile întregi la Bucureşti şi Alba Iulia ca să-l ridice pe domnul Maniu lacârma ţării, ce li s-a spus la aceste adunări e de prisos să mai amintim”4, darcu toate sacrificiile şi speranţele lor, ţăranii au fost profund dezamăgiţi detot ce realizase şi acest guvern, ,,ne doare că nici nu am văzut măcar oîncercare mai serioasă de la d-l Maniu spre a face ceva pentru plugari, nicinu am văzut măcar un plan pe hârtie...”5.

În dorinţa de organizare a ţărănimii, în anul 1928 se organizează, înBanat, Liga Agrară, organizaţie cu caracter mai mult profesional în frunteacăreia se află plugarii grupaţi în jurul ziarului ,,Cuvântul satelor”.

1 Ioan Ulveş, După prima neluare în seamă, ,,Cuvântul satelor”, anul III, nr. 3.2 Ioan Ciucurel, Sfârşitul unui regim, ,,Cuvântul satelor”, anul I, nr. 29.3 Ioan Ciucurel, Trecură alegerile, ,,Cuvântul satelor”, anul I, nr. 29.4 După plecarea d-lui Maniu, ,,Cuvântul satelor”, anul IV, nr. 41.5 Ibidem.

60

În perioada interbelică, odată cu apariţia mişcărilor şi ideilor de extremădreaptă, Ioan Ciucurel are o atitudine potrivnică faţă de orice grupare deacest fel, ceea ce de multe ori îl pune într-un conflict vădit cu legionarii,care recurg la măsuri drastice, dând foc ziarelor şi lucrărilor sale.

Ziaristul şoşdean îşi exprimă încrederea în forţa ţărănimii, încapacitatea ei de a schimba relaţiile sociale, ,,mişcarea ţăranilor din Banatşi Hunedoara a fost preludiul unei răsturnări ce se va întâmpla în curând”1,dar de apropierea ce se întrevedea a se realiza în 1933-1934 de organizaţiaFrontul Plugarilor nu va continua în anii următori. După anul 1945, pentruo scurtă perioadă de timp, Ioan Ciucurel activează în organizaţia locală aFrontului Plugarilor, dar când constată dezamăgit că aceasta devine uninstrument în mâna Partidului Comunist, o părăseşte.

Personalitatea marcantă a ţăranului condeier şi publicist cu oprestigioasă activitate a fost surprinsă şi descrisă în mod real decontemporanii săi, mulţi fiindu-i colaboratori apropiaţi sau cititori pasionaţiai gazetelor redactate de el, motiv pentru care aprecierile lor vin săcompleteze tabloul biografic.

Astfel, gazeta ,,Drum Nou” din Bocşa Montană, referindu-se la IoanCiucurel scrie: ,,Din acel mănunchi de ţărani condeieri, publicişti sau simplicolaboratori la «Cuvântul satelor», unii s-au rătăcit în apele tulburi alepartidelor politice, iar alţii temându-se de prea mari sacrificii s-au retras.Dar cel care a rămas la postul de sacrificiu a fost domnul Ioan Ciucurel,ţăranul de la Şoşdea, care a tras o brazdă adâncă în istoria presei româneşti”2.

Ziarul ,,Acţiunea” din Lugoj scria următoarele: ,,Cuvântul satelor,ziar unic în toată ţara, fondat, condus aproape numai de ţărani bănăţeni, înfrunte cu plugarul de elită, domnul Ioan Ciucurel, director azi împreună cud-l profesor Nicolae Roşu, fiu de plugar”3.

Tot mai mulţi ţărani bănăţeni se remarcă prin activitatea publicisticăşi scriitoricească. Ei au fost studiaţi de preşedintele Academiei Române,profesorul Ion Simionescu, în lucrarea ,,Minuni etnice”, în care, amintindde Ioan Ciucurel ca absolvent doar al şcolii primare, remarcă faptul că ,,areuşit să dea pagini de molipsitoare însufleţire despre zborul lui Vlaicu”4,care constituie primul capitol din romanul Transformarea.

1 Ioan Ulveş, Spre o nouă perioadă, ,,Cuvântul satelor”, anul Vll, nr. 24.2 ,,Cuvântul satelor”, anul XI, nr. 44.3 Ibidem.4 ,,Cuvântul satelor”, anul XVII, nr. 30.

61

Profesorul publicist Gabriel Ţepelea, în articolul ,,Plugarii condeieri”, apărut în revista ,,Vremea” din Bucureşti” relevă că manifestările culturaleale ţărănimii bănăţene, făcute din proprie pornire şi fără nicio îndrumare,merită să fie cunoscute în toată lumea. Ele reliefează substratul nobil alunui popor şi marile lui posibilităţi creatoare. Plugarii condeieri nu sunt oapariţie atât de recentă, câţiva dintre ei şi-au început activitatea încă înaintede unire, situându-se alături de intelectuali în lupta pentru întregire naţională.Astfel, fruntaşii satelor bănăţene Nicolae Vucu Secăşanu, Iancu Stoia, PavelBlidariu şi Ioan Ciucurel, ţărani neaoşi, absolvenţi ai câtorva clase primare,colaborează încă din 1906 la ,,Foaia poporului român” de la Budapesta şila ,,Poporul român” al lui Vasile Goldiş.1

Istovit de muncă, hărţuit de autorităţile comuniste pentru neplatacotelor agricole, ba chiar acţionat în judecată, în 1953 îşi predă pământulla stat, fapt ce contribuie şi mai mult la şubrezirea sănătăţii, iar la 22octombrie 1955, la doar 58 de ani, trece la cele veşnice, fiind înmormântatla Şoşdea, la înmormântarea sa participând mulţi dintre ţăranii condeieri şicolaboratori apropiaţi în domeniul presei şi al luptei pentru drepturile şiluminarea ţărănimii bănăţene.

1 ,,Cuvântul satelor”, anul XVll, nr. 8.

62

6. IOAN CIUCUREL:ROMANUL ,,TRANSFORMAREA”

Ioan Ciucurel este primul, şi se pare, unicul, dintre scriitorii-ţărani dela noi care a dus la bun sfârşit lucrul la un roman.

Pe lângă activitatea, cunoscută şi apreciată, de gazetar, Ciucurel a tinssă acopere şi alte zone culturale care, în înţelegerea sa, erau însemnatepuncte de sprijin pentru ridicarea nivelului intelectual şi cultural al ţărănimii.

Publicaţiile sale reproduc pagini valoroase, dar şi de evidentăaccesibilitate, din literatura clasică română şi străină. Nu lipsesc, deşi suntmult mai rare, fragmentele din scrieri contemporane.

Acest travaliu cultural, sistematic, însă păstrând o pregnantă doză deentuziasm, nu a putut să respingă zonele dense ale elanului creator. Prelucrărifolclorice, nuvele şi poezii în manieră populară, iată cu ce iese în lume, obună perioadă de timp, condeierul-ţăran Ioan Ciucurel.

Înainte de a supune romanul său unei discuţii penetrante, credem căar trebui definit, cu un plus de precizie, contextul social-cultural în care ela creat.

Lucian Blaga1 insistă asupra alurii evident baroce a culturii bănăţenede sorginte folclorică. Într-un asemenea mediu, crede cunoscutul filozof şipoet, s-a produs o acută diferenţiere care a generat anumite formule culturalecu un oarecare iz intelectual, cum ar fi corurile şi fanfarele de la sate. Înaceeaşi categorie ne permitem să instalăm şi acest mod specific de a serealiza literatură ţărănească în climatul frământat al Banatului interbelic.

Probabil că tot în virtutea unui ,,temperament cu multă conştiinţă desine”2 a încercat Ioan Ciucurel să demonstreze că un ţăran român, în speţăbănăţean este capabil să scrie o carte de real interes, recurgând la omodalitate intelectuală în abordarea problematicii asumate, dar având foartedes înţelegerea faptului că elementul original nu poate fi evidenţiat decâtprintr-o continuă trimitere la realităţi şi expresii din perimetrul satului.

În ciuda unui anumit eclectism ideologic, romanul Transformarea3

constituie o meditaţie continuă asupra unui destin individual privit într-uncontext de acută istoricitate: Primul Război Mondial. Cartea, subintitulatăsemnificativ ,,roman din vremuri mari”, urmăreşte avatarurile lui Axente

1 Lucian Blaga, Ceasornicul de nisip, 1973, p.129 şi urm.2 Ibidem, p. 131.3 Timişoara, 1931

63

Dogariu, intelectual în formare, dar puternic legat de spaţiul rural, care,traversând o tumultuoasă perioadă istorică, dar şi o bogată experienţăsentimentală, îşi defineşte existenţa în climatul alert al ,,transformării”, pecât se pare o aspiraţie insuficient clarificată către zona de maximă puritate.

Având în vedere alura problematică a eroului, cât şi modul de a delimitacontextul istoric se poate presupune că Pădurea Spânzuraţilor a exercitato anumită înrâurire în elaborarea romanului Transformarea. Eroul lui IoanCiucurel nu ajunge până la stări limită de conştiinţă şi, graţie simţului sănătosde orientare, specific ţărănesc, izbuteşte să iasă la suprafaţă din împrejurăridramatice.

Romanul îl urmăreşte pe Axente Dogariu numai de-a lungul a câţivaani, dar această perioadă devine revelatoare pentru întreaga sa existenţă.Traiectoria sinuoasă a eroului este delimitată de două momente, având, înmod evident o pregnantă semnificaţie simbolică. Romanul debutează cuzborul lui Vlaicu la Vârşeţ şi se încheie cu adunarea de la Alba Iulia, de la1 Decembrie 1918, moment care marchează împlinirea visului de desăvârşirea unităţii naţionale.

Axente este, iniţial, candidatul ,,student”, de fapt elev în ultima clasăde liceu, îndrăgostit de o tânără, Livia Sturza, la fel de pură, din satul săuNicolinţ.1

Dragostea aceasta adolescentină se consumă meteoric, căci intervinemoartea spectaculoasă a fetei. Tânărul, încă netămăduit sufleteşte, este prinsîn vârtejul conflagraţiei mondiale. Acum vagul vis al împlinirii naţionalese uneşte cu infantil-inconsistenţa dorinţă de a deveni, oarecum, erou. Dar,în curând, contactul nemijlocit cu ororile războiului îi dezvoltă o reacţie deîmpotrivire, izvorâtă din bunul simţ nativ al ţăranului. Pe terenul fragil alunei conştiinţe profund cutremurate, iniţierea eroului în doctrinaantroposofică a lui Rudolf Steiner înseamnă o rază de lumină, deşi unaevident artificială.

Războiul este un fenomen inevitabil şi necesar, crede Axente, dar,

1 În realitate, satul Şoşdea, cu oamenii şi locurile sale. Spre această concluzie concură şionomastica romanului, personajele episodice, mai ales, apărând cu nume reale. În câtevacazuri, autorul recurge, din motive lesne de înţeles, la înspirate şi ingenioase anagrame.În alt sens, deşi respinge ( şi acest lucru evidenţiază o bună ştiinţă a rosturilor literaturii,precum şi o perfectă intuire a specificului actului creator) copierea fidelă a datelorrealităţii, autorul întroduce anumite întâmplări care au avut un rol viu în colectivitateasatului de vreme ce memoria contemporanilor încă le reţine. (Vezi episodul închideriişcolii româneşti de către autorităţi).

64

dincolo de realitatea brutală, există o lume supra-sensibilă în ale cărei zonerarefiate pătrund doar cei iniţiaţi.1

O scurtă revenire de pe front înseamnă începutul unei noi idile înviaţa eroului. Partenera este, de această dată, învăţătoarea Nina Lazăr.

Încercările prin care trece personajul principal sunt departe de a fiepuizate. El cade prizonier la ruşi, lucrează pe moşia unui mare proprietar,apoi, în urma unei tentative eşuate de evadare, este transferat într-o ocnădin Siberia. Există în această parte a cărţii câteva pagini de caldă vibraţie,consacrate omului simplu al acelor pământuri, mujicului, folclorului rusescşi frumuseţilor stepei. Instruitul tânăr poartă discuţii cu Sonia, seducătoareafiică a proprietarului, pe teme de literatură rusă, ţinând să sublinieze că,dintre toţi scriitorii, pe Maxim Gorki îl simte cel mai aproape sufleteşte.

În câteva rânduri, autorul părăseşte firul povestirii care se leagă dedestinul eroului său, pentru a face semnificative consideraţii asupra vieţiicelor rămaşi în spatele frontului. Abuzurile autorităţilor, notarul Somogyi,primarului, vicenotarului, proprietarului Halasz, constituite în ,,comisiade supraveghere naţională”, sunt privite cu un ochi necruţător.

Crezut mort de cei de acasă, Axente se întoarce şi cunoaşte, într-unfinal fericit, dubla realizare a aspiraţiilor sale, în plan politic, cât şi în plansentimental.

Deci, o carte care urmăreşte surprinzător, dar credem că e vorba şi deun mod de a demonstra înaltele resurse ale creatorului-ţăran, destinulcomplex al unui intelectual în plină dezvoltare, într-o acţiune strânsă, binecondusă.

Din păcate, şi aici romanul îşi manifestă principala carenţă, există înţesătura acţiunii interstiţii neverosimile, bizare, o abundenţă de fapte prinseîn maniera unei literaturi facile, exterior-spectaculoase: sinucideri, omoruriprin imprudenţă, inexplicabile coincidenţe, scene de dragoste interminabile.La nivelul expresiei, apare, în consecinţă, o flagrantă inadecvare: abuz deneologisme, impropria folosire a termenilor ,,radicali” etc.

Această experienţă de eşec alternează cu un fel propriu de a scrie,bogat în sugestii estetice, expresia de factură populară fiind adesea ponderatdialectală şi încărcată de tente afective.

Deşi tendinţa monografică a scrierii nu e finalizată (autorul se opreştedoar la episoadele rugii şi înmormântării), tocmai în acest sens mijloacele

1 Se pare că teoriile teosofice ale lui Rudolf Steiner au avut, în perioada interbelică, ooarecare răspândire în diferite sate ale Banatului.

65

îl slujesc pregnant pe Ioan Ciucurel: ,,Era rugă în satul lor acum, ziceafanfara la umbra băgrinilor, care îşi scuturau frunzele uscate peste jucători.Acum să-l fi văzut pe Sandul babei Safta. Avea cămaşă cusută împunsuriuşi praşchie cu ghiocei. La chici şi-a pus maramele ce le-a primit de la fete,ca să le joace în horă, că el purta fruntea horei. Bătea Sandu cizma la pământşi chiuia ca din bătrâni; sâsâia din gură şi scutura din cap de credeai că-itoată lumea a lui. Şi cum să nu fie mândru că ţinea de subsori pe cea maifrumoasă fată”1.

Bine conturate sunt şi evenimentele legate de mobilizare. Într-oatmosferă de tensiune premergător creată, oamenii discută politică,anticipând parcă întâlnirile de la fierăria lui Iocan, prinse în Moromeţii,cunoscutul roman a lui Marin Preda. Pentru a decreta mobilizarea se recurgela mijloace arhaice: dobaşul aduce la cunoştinţă actul oficial într-un limbajaccesibil masei de săteni: ,,Vi se dă de ştire la tăt natul că acum ori niciodatăse începe bătaia: Au venit plăcatele roşii pentru mobilizare: Tăt natu care-i cătană de la 24 de ani la 42 împliniţi, să-şi ia două cămeşi de drum, opereche de păpuci rezervă, bucate pentru două zile şi au să plece la răgămentîn 24 de ceasuri, după cum sună dinţ-ligrimanul. Tăt natu care-i cătană şinu pleacă în 24 de ore, va fi împuşcat fără judecată: bum, bum.”

Mamele se cântă (bocesc) la plecarea fiilor: ,,Au Doamne, copilulmeu/ C-o să-l pierd fără să vreu./ Că nu am avut noroc,/ Că se duce-acum lafoc.” etc.

Momentul plecării este marcat cu ironie bonomă, dar şi cu tristeţe:,,La baba Mărie a lui Moş Cheţa s-au adunat toţi vecinii. Poarta era largdeschisă pentru plecare. Trei feciori ca trei brazi se pregăteau să se urce întrăsură. Unul era însurat şi doi juni. Baba Mărie cu capul legat se tânguiavorbind vorbe fără rost...Moş Ilia tremurând se prinse de leucă şi se sui încocie. Dar mâna lui era prea slabă şi când voi să pună piciorul pe crucelniţă,în timp ce feciorii dădeau mâna de plecare la prieteni, moşul îşi dete depământ. Trandafir, feciorul mijlociu, îl ridică pe bătrân şi-i făcu vânt întrăsură”.

Carte scrisă de un ţăran trecut prin cultură, Transformarea poartătocmai această marcă a produselor de interferenţă. Experienţă interesantăşi, într-un fel, unică, păstrează, în ciuda evidentei emancipări, însemneleunei viziuni pregnant populare.

1 Ioan Ciucurel, Transformarea, p. 22.

66

7. NICOLAE PEIAInstructor de coruri şi fanfare

Născut la Şoşdea, în 4 iulie 1900, din părinţi plugari, avea să fie îndeceniile următoare şi chiar până la încetarea sa din viaţă, unul din principaliianimatori ai vieţii culturale de la Şoşdea şi din întreg Banatul, princontribuţia pe care şi-a adus-o la instruirea a numeroase coruri şi fanfare.Şcoala o frecventează în comuna natală, deprinzându-se aici cu scrisul,cititul şi socotitul sub conducerea învăţătorului Cherla, de muzicăapropiindu-se pentru prima dată la ,,hora satului”,1 unde admiră pe lăutarulNistor cântând la vioară, acesta reuşind să-i farmece sufletul prininterpretarea melodiilor româneşti. Ca o dovadă a influenţei pe care auavut-o lăutarii satului şi a atracţiei sale pentru muzică, tânărul Nicolae Peiaîşi confecţionează o vioară dintr-o scândură, fără a avea cutie de rezonanţă,iar corzile din fire de sârmă, arcuşul fiind din păr de cal. Neînţeles de tatălsău, care îl ia în derâdere şi îi distruge vioara, spunând că el a fost primar,iar fiul său ajunge primaş. El nu renunţă la marea sa pasiune, fiindcă dupăterminarea şcolii învaţă glasurile bisericeşti, iar apoi devine colaboratorulcel mai apropiat al instructorului de coruri Iosif Micu din Coşteiu, careinstruieşte corul din Şoşdea. Acesta îi acordă încrederea în instruireaprimului cor pe bază de note, primele piese fiind ,,Negruţa”, ,,Peste deal”,,,Hai leliţă” de Ion Vidu.

Cunoştinţele teoretice şi în domeniul fanfarelor şi le desăvârşeşte încadrul muzicii militare, al cărei angajat devine la Drobeta Turnu-Severindin 1922, cu această orchestră concertând tot sezonul băilor la Buziaş, casolist devenind unul din cei mai apreciaţi membri ai trupei. Ca o dovadă acalităţilor sale muzicale, conducerea îi solicită rămânerea în armată, darrenunţă, dedicându-se nobilei misiuni de instruire a corurilor şi fanfarelorţărăneşti, de culturalizare a plugarilor din rândul cărora a făcut şi el parte.

În anul 1924 trece la activitatea de instruire, prima fanfară instruităfiind cea din Comorâşte, în 1925; reorganizează şi instruieşte fanfara dinRamna, apoi cele din Valeapai, Bocşa Montană, fanfara şi corul mixt de laŞoşdea, iar în anii următori – fanfarele din: Bărbosu, Parţa, Jebel, Buziaş,Miniş, corurile de la ,,Kandia”, Fabrica de spirt, Fabrica de pâine, căminulde ucenici şi ucenice (toate din Timişoara) etc.

1 Calendarul satelor, 1941, Nicolae Peia, Viaţa mea, p.81.

67

În toată această perioadă, alături de activitatea de instructor, estepreocupat continuu de perfecţionarea teoretică, scriind şi citind din domeniulmuzicii tot ce i-a căzut în mână; pe lângă muzică, e preocupat de literatură,pictură şi teatru, tinzând spre o autoperfecţionare, în timp continua să lucrezeîn agricultură, căci n-a renunţat niciodată la această ocupaţie moştenită dinstrăbuni.

A colaborat, începând din 1927, la ziarul ţăranilor bănăţeni, ,,Cuvântulsatelor”, unde întreţine cronica muzicală, prin sfaturi practice privindorganizarea şi instruirea corurilor şi fanfarelor, prin publicarea biografieiunor mari muzicieni români şi străini, prin alte articole de un larg interesîn rândul cititorilor.

Compozitorul Filaret Barbu, urmând cronica muzicală a lui NicolaePeia de la ,,Cuvântul satelor”, face următoarea remarcă: ,,Nu mai puţin măbucur şi de notiţele cronicele şi articolele care sunt ecoul vieţii muzicaleţărăneşti specifice şi autohtone. De aceea ştiu să apreciez năzuinţeleplugarului Nicolae Peia, instructor de fanfare”.

Militează tot timpul pentru răspândirea muzicii şi culturii în mijloculţărănimii române şi ar dori să vadă ,,în fiecare ţăran al nostru, un om cult,cu cunoştinţe care numai în liceu se pot câştiga”, fiindcă, arată el încontinuare, ,,cultura uşurează traiul unui popor, îi înalţă prestigiul şimoralul”.1 Trăieşte tot timpul cu convingerea că munca fizică se poateîmbina cu cea întelectual- muzicală, ceea ce va contribui la formarea unorpersonalităţi cu care o ţară se poate mândri: ,,Care ţară ar fi mai bogată şide frunte, decât România unde cu toţii am practica sportul agricol, sau amface educaţie muzicală, artistică şi culturală; muzica dă avânt închipuirii,mobilizează inimile, face pe om să se odihnească de muncă prin muncă”.2

În dorinţa de colecţionare şi valorificare a folclorului autentic, lanseazăideea creării pe lângă conservatoarele de muzică a unei ,,secţii pentruadunarea melodiilor ţărăneşti”.3

Face cunoscute, prin articolele sale viaţa şi activitatea unor muzicieniromâni ca: Ion Vidu, de care se spune că ,,va trăi atâta vreme cât graiulromânesc va cânta: ,,Auzi cum răsună valea”, ,,Negruţa”, ,,Pui de lei”;4

1 Nicolae Peia, Prin ce se ridică un popor, ,,Cuvântul satelor”, anul ll, nr. 21.2 Nicolae Peia, Sport prin plugărie şi recreaţie prin muzică, ,,Cuvântul satelor”, anul V,

nr. 27.3 Nicolae Peia, Păstrarea cântecului strămoşesc, ,,Cuvântul satelor”, anul l, nr.17.4 Nicolae Peia, La moartea lui Ion Vidu, ,,Cuvântul satelor”, anul V, nr. 6.

68

rămâne impresionat de activitatea muzicală a lui George Enescu. Din istoriamuzicii universale, elogiază personalităţile lui Beethoven şi Richard Wagner.

Cei ce l-au cunoscut au fost frapaţi de pasiunea sa moştenită pentrumuzică, pentru cultură în general, amestecată cu o imensă ingenuitate. Vinesă confirme aceasta o tăietură din ziar, pe care, cu puţină vreme înainte dea rămâne inertă, mâna sa a subliniat cu roşu: ,,Mai mult decât în oriceprofesiune, în arta muzicală, omul rămâne toata viaţa un elev...”

69

CAPITOLUL V

RELAŢIILE ECONOMICE, SOCIALEŞI POLITICE DUPĂ

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

1. Înfăptuirea reformei agrare din anul 1945

Odată cu instaurarea regimului comunist, prin aducerea la guvernareaţării, la 6 martie 1945, a guvernului Petru Groza, şi în localitatea Şoşdea seîncearcă formarea unui nucleu al PCR, dar foarte restrâns şi fără adeziuneîn rândul locuitorilor.

De o bază de masă mai largă se bucură Frontul Plugarilor, organizatîncă înainte de război şi care acum reuşeşte să atragă personalităţi marcantedin sat, precum Ioan Ciucurel şi Nicolae Peia. Activitatea acestora în FrontulPlugarilor este de scură durată, ei retrăgându-se după ce constată orientareaprocomunistă imprimată organizaţiei ţăranilor de către autorităţi.

În vederea înfăptuirii reformei agrare din 1945, la Şoşdea se constituieun comitet comunal de împroprietărire însărcinat cu aplicarea reformeiagrare, care trece la ocuparea pământurilor şi împroprietărirea celor în drept.Comitetul comunal de împroprietărire este format din următorii opt membri:Ivaşcu Petru (preşedinte), Bistrian Iosif, Vereşan Vichente, Pobega Vichente,Beleuţă Trandafir, Brizu Rusalin, Lupulescu Nicolae şi Bistrian Iosif(membri).

Situaţia generală privind aplicarea reformei agrare la Şoşdea esteurmătoarea:1

Nr. Categoria Număr Suprafaţa avută în Suprafaţa primită înCrt. împroprietăritului total total1. Ostaşi (referaţi) 32 15 jug. 273 jug.2. Invalizi 3 - 27 jug.3 Orfani - - -4. Văduve 1 9 9 jug.5. Ţărani fără pământ 49 - 442 jug.6. Ţărani cu pământ 73 262 395 jug.

T O T A L 158 277 jug. 1145 jug.

1 Arhiva Primăriei Şoşdea, Dosar privind aplicarea reformei agrare din anul 1945.

70

Suprafaţa medie cu care au fost împroprietăriţi ostaşii a fost de 8,5jughere, ţăranii fără pământ au primit 9 jughere, iar ţăranii cu pământ auprimit în medie 5,4 jughere, completând suprafaţa necesară până la 9jughere, teren îndestulător pentru o gospodărie ţărănească.

În hotarul Şoşdei au fost expropriate, în totalitate, 1895 jughere, înspecial de la populaţia germană din cătunul Waldau (Şoşdea Nouă) sau dela populaţia germană din alte localităţi, care aveau proprietăţi la Şoşdea.Unii din aceşti cetăţeni au colaborat cu ocupanţii germani, alţii au părăsitţara odată cu retragerea armatelor hitleriste, iar o a treia categorie a avutsuprafeţe mai mari de 50 ha.

Situaţia generală a terenurilor şi bunurilor agricole expropiate esteurmătoarea:

Teren arabil Conacuri Unelte agricole Animaleexpropriat expropriate Tractoare Secerători Vânturători Cai Vaci Porci1895 jug. 3 1 3 6 44 35 74

Nr. plugurilor Nr. proprietăţi Nr. proprietăţi Braţe de muncăîmproprietăriţilor sub 50 ha. peste 50 ha. Bărbaţi Femei

70 320 2 428 476

Redăm mai jos situaţia nominală a proprietăţilor expropriate în bazalegii reformei agrare din 1945:

Nr.crt. Numele şi prenumele Suprafaţa Observaţiiproprietarului Totală Expropriată

1 Grümbaum TIBERIU 207 207 Are moşie şi în comuna Fizeş 2 Ladi Ecaterina 44 44 Plecată în Germania cu trupele 3 Pospich Robert 31 31 „ „ 4 Ladi Iacob 44 44 „ „ 5 Arnold Ioan 13 13 „ „ 6 Eorner Carol 5 5 „ „ 7 Hellinger Iosif 12 12 „ „ 8 Andresz Iosif 31 31 „ „ 9 Akermann Ioan 15 15 „ „ 10 Beller Ioan 96 96 „ „

71

11 Krausz Iosif 136 136 „ „ 12 Binder Iosif 1 1 „ „ 13 Burghardt Petru 5 5 „ „ 14 Brezowschi Pavel 2 2 „ „ 15 Binder Iacob 2 2 „ „ 16 Both Ioan 41 41 „ „ 17 Both Ioan (jun.) 5 5 „ „ 18 Binder Adam 9 9 „ „ 19 Binder Mihai 1 1 „ „ 20 Binder Magdalena 2 2 „ „ 21 Bogert Adam 3 3 „ „ 22 Binder Iacob 7 7 „ „ 23 Christ Enric 9 9 „ „ 24 Christ Ioan (jun.) 17 17 „ „ 25 Dorner Petru 4 4 „ „ 26 Erk Ioan 4 4 „ „ 27 Erk Ioan (sen.) 30 30 „ „ 28 Erk Petru 9 9 „ „ 29 Erk Andrei 26 26 „ „ 32 Gertner Marin 5 5 ,, „ 30 Getner Mihai 11 11 „ „ 31 Gertner Mihai 4 4 „ „ 33 Gertner Martin 35 35 „ „ 34 Hildebrandt Gh. 35 35 „ „ 35 Hildebrandt Andrei 35 35 „ „ 36 Herczberger Mihai 10 10 „ „ 37 Herczberger Margareta 6 6 „ „ 38 Herczberger Iacob 4 4 „ „ 39 Heinemann Kudovic 10 10 „ „ 40 Heinemann Ioan 14 14 „ „ 41 Heinemann Daniel 7 7 „ „ 42 Iung Ioan 1 1 „ „ 43 Iung Rozalia 6 6 „ „ 44 Iung Potcen Magda 6 6 „ „ 45 Kuncz Martin 6 6 „ „ 46 Kuncz Bernhardt 14 14 „ „ 47 Kuncz Ioan 5 5 „ „ 48 Kuncz Bernhardt (jun.) 1 1 „ „ 49 Kuncz Elisabeta 4 4 „ „ 50 Koch Frederich 4 4 „ „ 51 Kollet Ioan 133 133 „ „

72

52 Kollet Ioan Nicolae 10 10 „ „ 53 Luchecs Simion 31 31 „ „ 54 Lohmüller Ana 2 2 „ „ 55 Lohmüller Gh. 1 1 „ „ 56 Rohm Iosif 10 10 „ „ 57 Lehrman Mihai 17 17 „ „ 58 Reppert Frederich 29 29 „ „ 59 Reppert Petru 12 12 „ „ 60 Reppert Friederich 3 3 „ „ 61 Reppert Francisc 14 14 „ „ 62 Suskegl Filip 2 2 „ „ 63 Stokl Magdalena 20 20 „ „ 64 Stadt Petru 30 30 „ „ 65 Stadt Iosif 50 50 „ „ 66 Schlarp Henric 6 6 „ „ 67 Schmadl Nicolae 15 15 „ „ 68 Szatmari Enric 52 52 „ „ 69 Stiefel Petru 20 20 „ „ 70 Fesz Andrei 18 18 „ „ 71 Tesz Petru 9 9 „ „ 72 Ulrich Petru (jun) 10 10 „ „ 73 Ulrich Mihai 3 3 „ „ 74 Ulrich Martin 22 22 „ „ 75 Ulrich Terezia 3 3 „ „ 76 Ulrich Frederich 5 5 „ „ 77 Ulrich Ioan 5 5 „ „ 78 Ulrich Iacob 3 3 „ „ 79 Ulrich Iacob (sen.) 5 5 „ „ 80 Ulrich Adam 27 27 „ „ 81 Ulrich Adam (jun.) 2 2 „ „ 82 Wield Francisc 10 10 „ „ 83 Wiendorfer Terezia 19 19 „ „ 84 Weidle Frederich 3 3 „ „ 85 Weidle Adam 5 5 „ „ 86 Weidle Ioan 5 5 „ „ 87 Ercj Ecaterina 6 6 „ „ 88 Weidle Francisc 5 5 „ „ 89 Weidle Carol 5 5 „ „ 90 Weidle Iosif 4 4 „ „ 91 Weser William 15 15 „ „ 92 Webwr Gh. 15 15 „ „

73

93 Weser Adam 6 6 „ „ 94 Zahradnic Elena 20 20 „ „ 95 Müller Petru 15 15 „ „ 96 Muncz Petru 8 8 „ „ 97 Meries Iosif 22 22 „ „ 98 Mengai Iosif 40 40 „ „ 99 Bahr Petru 6 6 „ „100 Neidich Mihai 1 1 „ „101 Okits Cornelia 25 25 „ „102 Koppony Wiliam 26 26 „ „103 Lukits S. 31 31 „ „

T O T A L 1895 jug. 1895 jug.

Cu toate greutăţile pe care le întâmpină comisia de împroprietărire,în primăvara anului 1945, la Şoşdea au fost împroprietărite următoarele158 familii, împărţite în trei grupe: preferaţi, fără avere şi cu avere.

PREFERAŢI

Nr.crt.Numele şi prenumele Nr. casei Suprafaţa de teren Supraf. de teren împroprietăritului avută primită 1. Negru Ioan 252 - 9 jug. 2. Mărgan Ioan 85 - 9 3. Roşu Ioan 135 - 9 4. Brodan Gh. 244 - 9 5. Egerău Gh. 74 3 jug. 6 6. Mioc Ioan 200 - 9 7. Topârceanu Ioan 133 3 6 8. Drăghia Lazăr 43 - 9 9. Buru Vichentie 259 2 7 10. Jurca Nicolae 5 - 9 11. Jurca Gheorghe 9 - 9 12. Griza Petru 10 - 9 13. Moldovan Aurel 190 - 9 14. Covalenco Ioan Col. - 9 15. Damian Petru 218 - 9 16. Damian Gh. 218 - 9 17. Zgonea Vichente 28 - 9 18. Sturza Nicolae 43 - 8 19. Abrudan Ioan 40 - 9

74

20. Tânjălău Ioan 150 - 9 21. Stanciu Pavel 237 2 7 22. Creţu Ioan 92 - 9 23. Creţu Gavrilă 92 - 9 24. Bistrian Gh. 260 - 9 25. Bistrian Nicolae 260 - 9 26. Bistrian Pavel 260 - 9 27. Matu Ioan 32 - 9 28. Gaşpar Petru 106 2 7 29. Lazăr Pavel 3 1 8 30. Tatomir Cornel 92 - 9 31. Moise Aurel 50 1 8 32. Sturza Nicolae 96 - 9 33. Verebely Elisabeta col. - 9

T O T A L - 15 282

FĂRĂ AVERENr. Numele şi prenumele Nr. casei Supraf. de teren Supraf. de terencrt împroprietăritului avută primită 34. Duga Gh. Col. - 9 35. Câlţu Ioan 65 - 9 36. Popeţ Ioan 84 - 9 37. Vâşcu Nicolae 217 - 9 38. Serbescu Petru 132 - 9 39. Vereşan Vichente 2 - 9 40. Gagea Ioan 175 - 9 41. Tânjălău Vichente 150 - 9 42. Dalea Gh. 189 - 9 43. Moise Traian 109 - 9 44. Traleş Achim 240 - 9 45. Drăghia Vichente 82 - 9 46. Brizu Rusalin 62 - 9 47. Herţeg Gh. 281 - 9 48. Boca Ilia 108 - 9 49. Lina Simion 106 - 9 50. Sturza Gh. col. - 9 51. Gaşpar Petru 210 - 9 52. Gherga Vichentie 191 - 9 53. Drăghici Ioan 272 - 9 54. Jurca Trandafir col. - 9

75

55. Sturza Ioan (Luţă) 153 - 9 56. Nica Gavrilă 103 - 9 57. Mărgan Nicolae 85 - 9 58. Sturza Nicolae 43 - 9 59. Sturza Vichente 231 - 9 60. Vuia Ioan 4 - 9 61. Roşu Ioan col. - 9 62. Duga Ioan col. - 9 63. Stanciu Gh. 138 - 9 64. Bistrian Ioan - - 9 65. Belinţan Vichente 112 - 9 66. Negru Ştefan 156 - 9 67. Stanciu Ioan 59 - 9 68. Borcan Ioan col. - 9 69. Molnar Mihai 194 - 9 70. Sturza Iosif 187 - 9 71. Negru Gh. 115 - 9 72. Creţu Nicolae 208 - 9 73. Gheorghiu Eugen col. - 9 74. Gherga Ioan 131 - 9 75. Duga Gheorghe 27 - 9 76. Muţulescu Nicolae 47 - 9 77. Stepan Petru 72 - 9 78. Laioş Ioan 199 - 9 79. Moldovan Ioan 190 - 9 80. Molnar Emeric 266 - 9 81. Gaşpar Iosif 106 - 9 82. Brindescu Gh. 71 - 9 83. Laioş Petru 119 - 9 84. Drăghia Ioan 74 - 9 85. Vuia Alexandru 4 - 9

T O T A L 468

CU AVERENr. Numele şi prenumele Nr. casei Supraf. de teren Supraf. de terencrt. împroprietăritului avută primită 86. Rimiovetz Gh. 104 7 2 87. Petroveci Ioan 47 4 5 88. Negru Alexandru 131 2 7 89. Gaşpar Gh. 190 6 3

76

90. Chichere Ioan 223 7 2 91. Surdu Damaschin 50 5 4 92. Samoilă Ioan 196 6 6 93. Sturza Ioan 186 5 4 94. Rimovetz Ioan 108 6 3 95. Benga Vichentie 256 5 4 96. Gaşpar Rusalin 105 7 2 97. Beleuţă Ioan 115 4 5 98. Sturza Gheorghe 204 3 6 99. Pârciu Ioan 221 4 5100. Gaşpar Aurel 30 8 1101. Lugojan Simion 29 6 3102. Pobega Nicolae 208 2 7103. Jurca Vichentie 248 2 7104. Pârciu Aurel col. 2 7105. Gaşpar Ioan 2 5 4106. Brizu Ioan 26 2 7107. Ivaşcu Ioan 83 2 7108. Jurca Ioan 8 4 5109. Vereşan Iorgovan 129 3 6110. Ivaşcu Petru 83 2 7111. Belinţan Trandafir 137 3 6112. Lupulescu Nicolae 136 2 7113. Pobega Vichentie 208 4 5114. Bistrian Iosif 205 1 8115. Drăghia Ioan 212 2 7116. Negru Ioan 136 3 6117. Topârcian Iosif col. 2 7118. Miloş Ioan 280 3 6119. Egerău Pavel 108 5 4120. Gherga Pavel 70 2 7121. Melcescu Gh. 76 1 8122. Stepan Constantin 193 3 6123. Topârcian Iosif 247 2 7124. Samoilă Nicolae 64 5 4125. Talpeş Ioan 178 1 8126. Iacob Ioan 60 2 7127. Zgonea Ioan 139 3 6128. Topârcian Gh. 202 1 8129. Metrojescu Petru 273 3 6130. Herţeg Avram 281 3 6

77

131. Becican Vichentie 192 6 3132. Căta Lazăr 170 4 5133. Brumaru Pavel 15 8 1134. Straia Ioan 16 7 2135. Roşu Valeriu 107 3 6136. Mioc Nicolae 200 3 6137. Peia Ioan 165 1 8138. Becican Nicolae 112 1 8139. Buru Traian 126 3 6140. Topârcian Ioan 146 6 3141. Măhală Teodor 42 3 6142. Creţu Ioan 213 8 1143. Stanciu Gh. 106 3 6144. Brizu Martin 73 3 6145. Dalea Simion 180 6 3146. Magda Gh. 98 1 8147. Rista Iosif 181 1 8148. Topârcian Nicolae 167 1 8149. Brumariu Nicolae 17 2 7150. Roşu David 244 2 7151. Miloş Gh. 89 1 8152. Balcu Gh. 262 2 7153. Ursulescu Gh. 165 5 4154. Herţeg Ilia 160 5 4155. Moise Vichente 172 4 5156. Bocşan Gh. 3 4 5157. Beleuţă Gh. 46 4 5158. Gârban Gh. 87 5 4

T O T A L 262 395

T O T A L G E N E R A L 277 1145

Înfăptuirea reformei agrare din 1945 duce la fărâmiţarea terenuriloragricole, dar şi la creşterea preocupării ţăranilor pentru munca pământului,pentru folosirea animalelor de muncă şi pentru preocurarea de maşiniagricole şi utilaje.

Nici nu se redresează bine mica gospodărie ţărănească, sub aspectulproducţiilor obţinute, al dotării tehnice şi al refacerii sectorului zootehnic,că prin Hotărârea Plenarei CC al PCR din 3-5 martie 1949 se trece la luareapământului de la ţărani şi la colectivizarea agriculturii.

78

În anul 1951, localitatea a fost afectată de deportările în Bărăgan,astfel componenţii următoarelor şase familii: Mioc Romulus, SeracinNicolae, Balcu Vichente, Gaşpar Gheorghe, Boca Simion şi ChichereGheorghe au fost obligaţi să-şi lase gospodăria şi averea agonisită peparcursul multor generaţii şi să plece în ţinuturile nelocuite până atunci,din Câmpia Bărăganului, unde au rămas până în 1955. Iată cum descrieţăranul Simion Boca momentul aşezării în Bărăgan1: ,,Ne-am aşezat într-un lan de grâu, înconjuraţi de tancuri, cuiburi de mitraliere, soldaţi dincinci în cinci metri. Optzeci de zile am suferit de sete, deoarece ne aduceauapa în cisterne cu miros de gaz, puţină şi murdară. Lucram la gostat, de laşapte până la cinci după masă, iar de-atunci încolo băteam pereţii de lacasă (zideau pereţii din pământ bătut), chiar şi când se lăsa întunericul.Puneam un felinar în băţ şi continuam munca până noaptea târziu. În acestesăptămâni mi-a murit, de dizenterie, copilul de 10 ani. L-am îngropat eu şicu soţia şi cu miliţianul la spate, ca pe un câine”.

În timp ce aceştia vor cunoaşte pustietatea Bărăganului, alţii închisorilecomuniste, cei rămaşi acasă ,,vor beneficia” de munca de lămurire pentruintrarea în ,,întovărăşire”, iar mai apoi în CAP.

1 Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Rusalii 51. Fragmente din deportarea în Bărăgan,Timişoara, 1994.

79

2. Aspecte ale dezvoltării agriculturii colectivistede la înfiinţare până în 1973.

Desfiinţarea CAP-ului şi refacerea agriculturii private

CAP-ul ,,Nicolae Bălcescu” din Şoşdea s-a înfiinţat la 17 mai 1953,prin asocierea a 30 de familii, patru provenind din rândul ţăranilor fărăpământ, doi din rândul ţăranilor săraci, iar 24 din rândul ţăranilor mijlocaşi.

Pentru a urmări evoluţia acestei unităţi economice din 1953 până în1973, prezentăm în continuare următoarele situaţii statistice:1

ANUL 1953

Număr familii şi persoane - 30 familii - 104 persoaneSuprafaţa totală - 279 ha - 248 ha teren arabil - 26 ha fâneaţă - 5 ha pomi şi vieSuprafaţa cultivată cu:- grâu 73 ha - producţia realizată: 1831 kg/ha- orz 8 ha „ 7181 kg/ha- secară 7 ha „ 1785 kg/ha- ovăz 18 ha „ 1035 kg/ha- porumb 74 ha „ 2886 kg/hain (ulei) 5 ha „ 680 kg/ha- floarea-soarelui 12 ha „ 1354 kg/ha- tutun 2,5 ha „ 234 kg/ha

Număr de animale:- cabaline - 40- porcine - 10- ovine - 200- găini - 100- iepuri - 10

1 Arhiva CAP – Şoşdea, Dări de seamă statistice pe diferiţi ani.

80

Venituri la o zi de muncă:- bani -- cereale - 16 kg- fasole - 0,33 kg- floarea-soarelui - 0,94 kg- cartofi - 1,14 kg- legume - 0,51 kg- paie - 9 kg- coceni - 7,50 kg- vin - 0,25 kg- rachiu - 0,022 kg

ANUL 1959 (31 decembrie)

-Număr de familii înscrise în CAP 322-Număr total membri de familie 1133-capabili să lucreze 720

-Suprafaţa totală a terenurilor - 1730 ha - 1618 ha teren arabil - 87,32 ha fâneţe - 5,72 ha livezi şi pomi - 19,46 ha vii, din care 7 ha, amenajate pentru irigaţii-Suprafeţe cultivate şi producţii obţinute: - grâu 654 ha prod. obţinută la ha 1464 kg. - orz 66 ha „ 2104 kg. - ovăz 35 ha „ 811 kg. - porumb boabe 517,5 ha „ 1560 kg. - floarea-soarelui 120 ha „ 916 kg. - sfeclă de zahăr 11 ha „ 12 014 kg. - cartofi 18,5 ha - vii 20 ha-Numărul de animale: - taurine 24 cap. - cabaline 313 cap. - porcine 217 cap.

81

- ovine 475 cap. - păsări 405 cap.Venituri realizate la o zi de muncă: - bani 4 lei - cereale 6,720 kg - paie 11 kg - rachiu 0,006 kg - vin 0,0072 kg - brânză 0,917 kg - coceni 0,65 kg

ANUL 1962

-Numărul de familii înscrise în CAP 376-Participă în mod constant la muncă: 531 persoane-Suprafeţe cultivate şi producţii obţinute:

- grâu 590 ha producţia obţinută la ha 1335 kg- orz 90 ha „ 1457 kg- porumb boabe 400 ha „ 2500 kg- floarea-soarelui 65 ha „ 1300 kg- in (ulei) 35 ha „ 114 kg- sfeclă de zahăr 30 ha „ 1566 kg- legume 48 ha

Efective de animale:- bovine 420 capete- porcine 627 capete- ovine 930 capete- cabaline 172 capete- păsări 731 capete

Venituri realizate la o zi de muncă:- bani 7 lei- cereale 7,12 lei- cartofi 0,343 kg- coceni 3,121 kg- ţuică 0,0174 kg

82

- vin 0,105 kg- zahăr 0,167 kg- brânză 0,078 kg

Situaţia pe anii 1971-1973 1971 1972 1973

- producţia de grâu 2000 kg/ha 2512 kg/ha 2513 kg/ha- porumb boabe 2300 kg/ha 3014 kg/ha 2480 kg/ha- producţia de orz 1795 kg/ha 2331 kg/ha 940 kg/ha- floarea-soarelui 1345 kg/ha 1476 kg/ha 1140 kg/ha- producţia de in 1050 kg/ha 950 kg/ha 600 kg/ha- producţia de tutun 562 kg/ha 296 kg/ha compromis- efective de bovine 392 kg/ha 438 kg/ha 477 capete-efective de ovine 1513 capete 1803 capete 2100 capete

-efective de porcine 83 capete 98 capete 126 capete

Alături de sectoarele de bază, formate din cultura mare, legumiculturăşi zootehnie, CAP Şoşdea dispune şi de activităţi anexe: rotărie, tâmplărie,gater, fierărie, iar în ultimul timp, brutărie.

Pentru mecanizarea lucrărilor agricole, unitatea a fost deservită debrigada SMT (SMA), creată la Şoşdea în 1953 şi care aparţinea de SMTGătaia. Primele tractoare din dotarea brigăzii SMT au fost1:

- 6 buc. tractoare KAD- 1 buc. tractor UTOS-2- 1 buc. tractor UNIVERSAL – 26- 1 buc. tractor UNIVERSAL – 27

Dezvoltarea industriei româneşti contribuie la dotarea unităţii SMA,care din 1968, după noua împărţire administrativ-teritorială, trece la SMA– Berzovia şi dispunea în 1974 de următorul parc de tractoare şi maşiniagricole:2

- 17 tractoare UTB şi EL-450;- 2 combine C-12 (Gloria);- 3 combine C-3;- 2 combine C-1;-3 prese de balotat paie;

1 Date furnizate de Ioan Bocşan.2 Informaţii primite de la Pavel Benga şi Ioan Bocşan.

83

- 5 cultivatoare;- 4 semănători SU-29;- alte utilaje (pluguri, discuri, maşini de erbicitat, remorci etc.)

Din punct de vedere al personalului, secţia de mecanizare Şoşdea eradeservită de 17 mecanizatori, un şef de secţie, un mecanic şi un manipulant.

În anii ’80, criza care afecta întreaga agricultură CAP-istă cuprinde înmăsură tot mai mare şi CAP-ul din localitate, ea manifestându-se prin:

- reducerea veniturilor membrilor cooperatori;- aproape întreaga producţie este luată de stat;- introducerea muncii în acord global nu duce la creşterea cointeresării

ţăranilor, ci la sărăcirea lor, practic aceştia rămâneau cu ceea ce reuşeau săfure;

- activitatea economică în CAP nu mai era condusă de specialişti, cide activiştii politici ai fostului PCR;

- la ,,indicaţia” partidului, toate producţiile agricole sunt ,,umflate”,ele nu mai reflectă realitatea, încât pe cifrele din dările de seamă statisticenu se mai poate conta;

- creşte, în mod nejustificat, numărul de bovine, pentru care nu existao bază furajeră şi care, în consecinţă, dădeau producţii foarte mici;

- ca urmare a câştigurilor tot mai mizerabile, populaţia ce participă lamuncă se reduce continuu, astfel încât, la întreţinerea şi recoltatul unorculturi, sunt aduşi muncitori din unităţile industriale din Bocşa sau Reşiţa,sau sunt obligaţi să participe localnici contra unei retribuţii simbolice. Deasemenea, se lucrează cu elevi de la şcoala generală din localitate.

Evenimentele din anul 1989 duc la lichidarea fostului CAP, iar conformLegii 18 din 1991, la Şoşdea a fost împărţită ţăranilor suprafaţa de 1624ha, eliberându-se 312 titluri de proprietate.

Acum sunt împărţite şi animalele, vaci, cai şi oi,iar fostele construcţii,grajduri şi magazii sunt demolate şi vândute la licitaţie.

În anul 1992, modul de folosinţă a terenului din hotarul satului a fosturmătorul:1

- 119 ha intravilan;- 11 ha pădure;-1624 ha extravilan, impărţit conform Legii 18/1991;- 298 ha pădure;

1 Arhiva Primăriei Măureni, Date statistice pe anul 1992, oferite de secrtarul instituţiei,căruia îi mulţumim şi pe această cale.

84

- 20 ha fâneţe;-2520 ha teren agricol aparţinând celor trei ferme ale IAS-Măureni. Tot în acelaşi an, numărul de animale din sectorul particular era de:- 204 bovine;-1804 oi şi capre;- 603 porci;- 155 cai.Formarea micii proprietăţi agricole, ca urmare a aplicării legii fondului

funciar, atrage după sine preocuparea localnicilor pentru procurarea detractoare şi maşini agricole, care în sectorul particular cuprinde:

-36 tractoare;- 9 combine;-aproape 150 de alte utilaje (pluguri, discuri, semănători, maşini de

erbicidat, remorci etc.).Importanţa SMA-ului în localitate scade, aceasta rămânând doar cu

cinci tractoare, trei combine şi alte câteva utilaje. Aportul acestei unităţi lamuncile agricole din localitate este tot mai mic, până la dispariţia completă.

85

CAPITOLUL Vl

VIAŢA SPIRITUALĂ

1. Biserica

a) Biserica ortodoxă

Aşa după cum s-a menţionat la capitolul referitor la istoria locală,după tradiţie, vatra satului s-a aflat la ,,Râtul Ciuchi”, la ,,Vadul lui Bălan”,unde a fost şi vechea biserică din lemn, dinaintea celei construite în 1759în vatra satului.

Conform statisticii parohiilor şi preoţilor din Eparhia Timişoara dinanul 1776, când satul avea 217 case, preoţi au fost Ioan Popovici, hirotonitîn 1771 şi Daniil Popovici, hirotonit în 17691.. Biserica din lemn, construităîn 1759 pe locul prezentei biserici, a fost demolată în anul 1925, ea fiindînconjurată de mai multe morminte.

Parohia de la Şoşdea avea în anul 1865, trei preoţi2: Ioan Popovici,hirotonit la 20 decembrie 1840, de 50 de ani, căsătorit fără copii, Ilie Stoica,preoţit la 19 septembrie 1859 de Samuil Maşirevici, avea 32 de ani, eracăsătorit şi avea doi copii şi Vichente Prohab, de 31 de ani, fără copii şihirotonit de acelaşi episcop sârb. Documentul menţionează că nici unuldintre ei nu predica, dar aveau o ,,înaltă ţinută morală, fiind iubiţi decredincioşi”3. Umblau în reverendă în tot timpul anului, primii doi fiindnumiţi în parohia Şoşdea, în 1850, de vlădica Pantelimon.

În urma consultării cu oamenii şi cu primarul Ţuică, preotul PetruBohariu, trece în 1926 la construirea prezentei biserici. Tradiţia loculuispune că primarul a fost cel care a adus prima căruţă de piatră ce a stat latemelia viitoarei biserici, iar sătenii văzând gestul acestuia, în zileleurmătoare, printr-un efort considerabil, l-au urmat. Majoritatea locuitorilorau vândut câte o pereche de boi pentru a contribui financiar la ridicarealăcaşului de cult.

Construcţia bisericii în stil arhitectural eclectic, unic în Banat, s-a

1 I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la Istoria Mitropoliei Banatului,Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1980, p. 372.

2 Viorel Dorel Cherciu, Administraţie bisericească în Banat secolele XIX-XX, Timişoara,Editura Eubeea, 2011, p.121-122.

3 Ibidem.

86

finalizat în anul 1926, cu hramul ,,Duminica tuturor sfinţilor” şi a fost sfinţităde arhiereul Filaret Musta, preot paroh fiind Petru Bohariu. Biserica are 25m lungime si 12 m lăţime.

Meşterii sub conducerea cărora s-au făcut lucrările au fost Ioan şiIosif Ternovici, şvabi din Lugoj, iconostasul fiind pictat de Ioan Băleanudin Caransebeş.

De la biserica veche din lemn, demolată în 1925, s-au adus în bisericanouă, pe lângă arhivă, care păstrează matricola botezaţilor din 1792, acăsătoriţilor din 1807 şi a morţilor din 1795, icoane vechi şi tronul episcopal,cioplit în lemn la 1812 pe banii lui Sturza Gruia Ioan, ca şi patru steagurivechi donate bisericii în jurul anului 1900 de baroneasa Iosefina Sobieski1.Pentru construcţia noii biserici şi Gheorghe Zăgăiceanu, proprietarul uneiîntinse moşii la Şoşdea, a donat suma de 100 000 lei. Tot pentru construireabisericii, un important ajutor l-a oferit preotul Petru Bohariu şi dr. ValeriuBoleanţu, prim pretor de plasă.

Parohia din Şoşdea era o parohie de gr.l, iar preotul paroh PetruBohariu, distins cu brâu roşu, era apreciat pentru activitatea sa pastorală şica bun român2. În timpul Primului Război Mondial, pentru activitatea sapatriotică, preotului i s-a impus domiciliu forţat.

Corul bisericii a fost înfiinţat de învăţătorul Dimitrie Bugariu în anul1914, reorganizat în 1919, iar începând cu anul 1922, instruit şi condus deMicu Iosim. Din anul 1928, conducerea corului este luată de VichentieCrainic, iar mai târziu de Vichente Gaşpar. Dintre coriştii bisericiimenţionăm pe următorii: Conac Ioan, Beleuţă Silviu, Beleuţă Aurel, MiocTraian, Ivaşcu Cornel, Vâşcu Nicolae, Mamut Petru, Popeţi Ioan, MelcescuGheorghe, Surdu Damaschin, Şoşdean Ioan (Popic).

Actuala biserică a fost pictată în 1977 de pictorul bucureştean SavinConstantin, când preot era Teodor Comiş. Sfinţirea bisericii a avut loc la24 august 1997 de către Prea Sfinţitul Episcop Laurenţiu Streza dinCaransebeş, preot paroh fiind Ioan Ienăşel.

Datorită cutremurelor din anii trecuţi şi inundaţiilor din anul 2005,structura bisericii a slăbit, ea fiind consolidată în anul 2006, iar în anulurmător a fost refăcut exteriorul bisericii sub pastoraţia preotului IoanIenăşel şi sfinţită la 11 noiembrie 2007 de Prea Sfinţia Sa Lucian, epicopulCaransebeşului.

1 Date furnizate de istoricul Florin Medeleţ.2 Nicolae Corneanu, Monografia eparhiei Caransebeşului, Caransebeş, 1940.

87

Duminică 11 noiembrie 20071, la ceas de seara Prea Sfinţia sa EpiscopLucian al Caransebeşului a săvârşit slujba Vecerniei la parohia Şoşdea dinprotopopiatul Reşiţei.

Vizita arhierească a fost prilejuită de dorinţa credincioşilor şi apreotului paroh de a sfinţi lucrările executate la exteriorul bisericii îndecursul ultimei decade a anului 2007.

Credincioşii, mulţi la număr, alături de primarul comunei şi de preotulparoh şi-au aşteptat Ierarhul, urmând ca mai apoi, cler şi popor, în acelaşiduh să purceadă la ritualul liturgic de înconjurare a bisericii, obicei moştenitîn cultul ortodox de la Părinţii Bisericii.

După oficierea slujbei de binecuvântare a lucrărilor efectuate la bisericăs-a săvârşit slujba Vecerniei, încheiată printr-un însufleţitor cuvânt deînvăţătură al Prea Sfinţitului Părinte Episcop, care a ţinut să pună la inimacredincioşilor că suntem cu toţi fii ai aceluiaşi Părinte, drept pentru caretrebuie să împlinim pilda dată de Mântuitorul Hristos învăţătorului.Totodată Prea Sfinţia Sa a marcat încheierea activităţii pr. Ioan Ienăşel,care a slujit 14 ani în această parohie şi care acum s-a retras din viaţaadministrativă, datorită vârstei, urmând ca Sfinţia Sa să fie preoţilor maitineri pildă şi sfătuitor duhovnicesc în cele ale misiunii preoţeşti.

P.S. Lucian, Episcopul Caransebeşului a consemnat în SfântaEvanghelie: ,, Săvârşit-am slujba Vecerniei la ceas de seară în parohia Şoşdeaîn cadrul căreia am săvârşit binecuvântarea lucrărilor ale acestei biserici.Plecăm de la această parohie cu nădejdea că viitorul acestei parohii vaaduce în inimile credincioşilor mai multă nădejde şi osteneala întru Hristos.Binecuvintează Doamne osteneala credincioşilor şi a pr. Paroh Ioan Ienăşel,care acum prin aceasta realizare îşi încheie misiunea administrativă,rămânând de acum pildă şi model de slujire precum şi sfătuitor duhovnicescpreoţilor mai tineri ce-l vor urma.”

Mai apoi, Întâistătătorul Eparhiei Caransebeşului a miruit toţicredincioşii prezenţi, făgăduindu-le cu purtare părintească de grijă că le vafi alături în lucrarea divină de a trimite un alt păstor care să propovăduiascăşi să plinească prin cuvânt, cu putere multă, Evanghelia. Sfârşitul viziteiarhiereşti la parohia Şoşdea, a coincis cu o agapă frăţească.

În anul 2008 s-au efectuat ample lucrări de refacere şi înfrumuseţareainteriorului, în anul 2009 pictându-se interiorul de către pictorul Dan Vulcanşi mama sa Rita Aldea, preot paroh fiind Sorin Belu.

1 Site-ul, www. episcopiacaransebesului. ro/arhiva-stiri 2006-2009

88

În data de 17 mai 2009, duminica a V-a după Sf. Paşti, numită şi“Duminica Samarinencei”, credincioşii parohiei Şoşdea din protopopiatulReşiţa, au luat parte la scrierea unei file din istoria comunităţii de careaparţin. Ziua resfinţirii bisericii a fost primită de aceştia cu mare bucurie şientuziasm, întrucât primenirea bisericii a fost făcută de către ÎntâistătătorulEparhiei Caransebeşului, Preasfinţitul Părinte Episcop Lucian.

În prima parte a vizitei pastorale, Preasfinţia Sa a resfinţit masasfântului altar, recent renovată, întrucât ajunsese într-o stare avansată dedegradare. Mai apoi Chiriarhul a săvârşit slujba de resfinţire a interioruluibisericii, respectiv a picturii restaurate.

În cadrul Dumnezeieştii Liturghii la care au participat sute decredindincioşi, Preasfinţia Sa a hirotesit întru sachelar pe părintele parohSorin Belu, care în decurs de un an şi jumătate de la instalarea în calitateade preot paroh al parohiei Şoşdea a întreprins ample lucrări de renovare.

La sfârşitul Sf. Liturghii, Ierarhul a ţinut un însufleţitor cuvânt deînvăţătură, în cadrul căruia a îndemnat pe credincioşi la dragoste şi ataşamentfaţă de biserică şi faţă de semenii lor, mulţumind, în încheiere, preotuluiparoh, tuturor ctitorilor, lucrătorilor şi ostenitorilor, care s-au implicat înprocesul de restaurare a frumoasei bisericii din parohia Şoşdea. Pentruacestea, Preasfinţitul Părinte Episcop Lucian a oferit un act de cinstiredomnului primar al comunei Măureni, comună din care face parte şi satulŞoşdea, edil care s-a implicat cu multă dragoste şi ataşament în nevoilebisericii, sprijinind substanţial comunitatea ortodoxă din localitatea Şoşdea.Deopotrivă, onorat fiind, domnul primar a dat citire în faţa credincioşilorhotărârii consiliului local, prin care s-a acordat Preasfinţiei Sale,Preasfinţitului Părinte Episcop Lucian, titlul de cetăţean de onoare alcomunei Măureni. Sărbătoarea parohiei Şoşdea a luat sfârşit la căminulcultural, unde toţi credincioşii au luat parte la agapa dragostei frăţeşti oferităde parohie cu prilejul acestui fericit eveniment1.

Duminică, 17 iunie 2012, Preasfinţitul Părinte Lucian, EpiscopulCaransebeşului, a fost în mijlocul credincioşilor din Şoşdea, prilej cu carea sfinţit altarul de vară ridicat în curtea bisericii, după care a săvârşitliturghia, în biserica parohială, însoţit de protopopul Reşiţei Nicolae Mirişan,alături de un numeros grup de preoţi şi diaconi. Printre cei prezenti a fostpreotul profesor Vasile Itineanţu de la Facultatea de Teologie din Timişoara

1 Ibidem.

89

şi preotul Petru Itineanţu, de la Obreja, fii ai preotului Ilie Itineanţu, care aslujit biserica din Şoşdea până la sfârşitul vieţii.

Cu această ocazie teologul Dan Găină, a fost hirotonit ca diacon,urmând a fi hirotonit ca preot pe seama parohiei Surducu Mare dinProtopopiatul Oraviţa.

La sfârşitul Sfintei Liturghii, Preasfinţitul Lucian, se adresează cu uncuvânt de învăţătură credincioşilor, după care, în semn de preţuire, acordădistincţia de iconom părintelui paroh Sorin Belu, distincţia eparhială,,Diploma de Onoare Sfântu Prooroc Ilie Tesviteanul”, precum şi altediplome de cinstire, primarului comunei Măureni, Traian Puşcaş şiconsiliului parohial, ca recunoaştere a activităţii depuse în interesul bisericii.

Cu aceeaşi ocazie Preasfinţitul episcop menţionează în SfântaEvanghelie ,,Cu mare bucurie am revenit în parohia Şoşdea în duminica adoua după Rusalii, numită Duminica tuturor Sfinţilor Români, după ce înurmă cu trei ani am poposit din nou aici binecuvântând lucrările săvârşite,ne-am bucurat de prezenţa a numeroşi credincioşi care şi astăzi ne-auîntâmpinat cu inimile deschise, mulţi dintre ei împărtăşindu-se cu SfinteleTaine.

Cu acest prilej am binecuvântat foişorul din curtea bisericii parohialecu hramurile Duminica Sfinţilor Romani şi Sf.M.Mc.Gheorghe.

Pentru toată activitatea desfăşurată în această parohie, am consideratde bine a acorda distincţia de iconom părintelui Sorin Petru Belu, consiliuluiparohial, diploma de merit, iar d-lui primar Diploma de Onoare Sf. Pr. IlieTesviteanul. Doamne binecuvintează acestă parohie, pe preotul parohdimpreună cu credincioşii săi. Amin.”

Biserica ortodoxă din Şoşdea, din anul 1914 până în prezent a fostslujită de următorii preoţi:

- Petru Bohariu 1914-1941- Gheorghe Tutunariu 1945-1967- Ilie Itineanţu 1969-1973- Teodor Comiş 1974-1984- Ciprian Blagoe 1985-1993- Ioan Ienăşel 1994-2007- Sorin Belu 2007-prezent

90

Preotul Petru Bohariu(1888-1943)

Preotul Petru Bohariu s-a născut în comuna Obreja, judeţul Caraş-Severin. După terminarea studiilor teologice, la cererea mai multor locuitoridin Ohaba-Mâtnic devine învăţător la şcoala confesională română din sat,aflată în pericol de a fi închisă, din lipsa unui învăţător. Iată cum descrietânărul dascăl întâlnirea cu sătenii şi copiii acestora1,,Mâine-zi satul bucurosde învăţător îşi trimite odraslele la şcoală şi eu încep cu sfială munca înogorul neamului. Ziua cu şcolarii-mi, dragi vlăstare de români, iar seara cucorul, cu fraţii Domăneanţu, Laţia, Ginu şi alţii făceam şcoală naţională,aşa cum ştim noi tinerii şi cum ne era permis din partea stăpânirii ungureşti.Ce bucurie. Câtă dragoste de frate, ei îmi sorbeau vorbele, iar eu măînsufleţeam văzând setea lor sufletească.”

Chemarea pentru munca cu sufletul oamenilor avea să-şi spunăcuvântul, iar tânărul Petru Bohariu începe slujirea bisericii şi a credincioşilorortodocşi din satul Şoşdea în anul 1914. Aici este primit cu multă bucurieşi se afirmă nu doar pe plan spiritual, ca un slujitor destoinic al bisericii, cica un intelectual cu vocaţie pe tărâmul culturii, un ziarist talentat, ungospodar, ce-şi îndemna credincioşii spre noi ramuri agricole, precumalbinăritul şi un patriot înflăcărat, participant la toate acţiunile premergătoareMarii Unirii de la 1 decembrie 1918. În scurt timp preotul Petru Bohariu seremarcă în zonă, motiv pentru care la adunarea populară din comuna Gătaia,din 28 noiembrie 1918, unde se aleg delegaţii ce urmau să participe laMarea Adunare Naţională de la Alba Iulia, el este ales ,,notarul actuluielectoral” şi ,,bărbat de încredere”2.

După 1 decembrie 1918, când la Alba Iulia se hotărăşte unireaTransilvaniei şi Banatului cu România, părintele Bohariu trăieşte într-unmod original acest eveniment. El organizează defilarea tinerilor şoşdeniprin sat în interpretarea cântecelor patriotice ce i-au insufleţit pe români înacele vremuri, ,,Treceţi batalioane române Carpaţii” şi ,,Calcă române plinde mândrie”.

Conştient de sărăcia mijloacelor de informare a locuitorilor de la sate,alături de tânărul consătean Ioan Ciucurel, care s-a dovedit a fi un talentat

1 Să ne apropiem..., Ziarul ,,Poporul Românesc”, nr. 1, Şoşdea, 24 decembrie 1922.2 Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Mariana Sârbu, Banatul şi Marea Unire,

Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1992, p.126.

91

scriitor şi gazetar, participant la Adunarea de la Alba Iulia, pornesc pe drumulgreu, dar plin de satisfacţii, al editării pentru timp de un an, al ziarului,,Poporul românesc”, părintele Bohariu fiind director, iar mai tânărul săucolaborator, redactor-responsabil.

Preotul Bohariu avea să scrie articolele de fond cu caracter religiosprecum: La botezul Domnului, Christos a înviat, La Pogorârea SântuluiDuh, Preoţimea noastră, dar şi cu caracter economic, în care îndemnalocuitorii satelor la albinărit, vierit (cultura viţei de vie), sau a altor ramuriagricole, în articole precum: Stupăritul - o cale uşoară spre bunăstare,Sfânta Scriptură şi albina, Marea valoare a mierii de stup, Mierea de stupca medicină, Nici o casă fără miere, Ceara, Minuni din viaţa albinelor -Un mare folos moral şi material,Un alt folos al stupăritului, Voieşti să fiisănătos? Stupăritul - un folos neîntrecut, Stupăritul - o chemare cătrebunăstare, Roitul albinelor, Băgarea roiului în ladă, Dare (Impozit) pealbine, Îngrijirea roiului, Transportarea albinelor, În stupină în august,Furtul albinelor, Albina bănăţeană, Iernatul albinelor, Cum stăm cualbinele, Semne îngrijorătoare, O poruncă în apicultură - liniştea în timpde iarnă.

Ca urmare a prestigiului de care părintele Bohariu se bucura în plasaGătaia, atunci când la 24 iunie 1923 a avut loc în localitate vizita generaluluiGăvănescu, preşedintele Cercului Militar Civil Timişoara, a prefectuluiCoste şi a altor oficialităţi judeţene, în prezenţa a 5 000 de locuitori dinzonă, alături de prim-pretorul Boleanţu a vorbit şi preotul Petru Bohariu dela Şoşdea, care într-un discurs emoţionant a spus că ,,ţara are trei stâlpiputernici: biserica, şcoala şi armata”.1 ,,Preotul să meargă în frunte cu crucea,învăţătorul cu lumina învăţăturii, iar în urmă administraţia cu sabia. Acelace nu se apleacă de cruce şi lumină, are să se aplece de sabie”.2

Cu siguranţă, că printre cei 100 de călăreţi şi cele 100 de trăsuri, dincele 20 de sate ale plăşii Gătaia, veniţi să întâmpine oficialităţile judeţene,mulţi au fost şi din Şoşdea.

Printre marile obiective pe care şi le-a propus părintele Bohariu, alăturide numeroşii săi credincioşi, a fost ridicarea unei noi biserici, cu marieforturi financiare şi multă muncă, dar efortul a fost încununat de succes,

1 O mare sărbătoare culturală în Banat (Au luat parte 5 000 de oameni), Ziarul ,,PoporulRomânesc”, nr. 25, Şoşdea, 30 iunie 1923.

2 Cuvântarea preotului Petru Bohariu rostită la marea manifestaţie culturală de la Gătaiala 24 iunie a.c., Ziarul ,,Poporul Românesc”, nr. 26, Şoşdea, 7 iunie 1923.

92

atunci când la 26 octombrie 1926 a sfinţit una din cele mai mari şi maifrumoase biserici din protopopiatul Reşiţa.

Perioada crizei economice, cu toate frământările sale pe plan economic,social, politic, dar mai ales ascensiunea fascismului pe plan european şinaţional, avea să-şi lase amprenta şi asupra orientărilor sale politice, spremişcarea legionară, ceea ce duce şi la înrăutăţirea relaţiilor cu fostul săucolaborator de la ,,Poporul românesc”, Ioan Ciucurel.

Pentru activitatea politică în anul 1938, alături de numeroşi alti preoţieste internat cu domiciliu obligatoriu în lagărul de la Sadachia-Basarabia.La 7 decembrie în acelaşi an, alături de toţi preoţii deţinuţi, semnează odeclaraţie prin care se desolidarizează de conducătorul mişcării legionare,Corneliu Zelea Codreanu, jurând credinţă Regelui Carol al ll-lea şirespectarea constituţiei ţării. În urma acestui act, la 20 decembrie 1938 afost eliberat.1

În anul 1943, părintele Petru Bohariu moare, fiind înmormântat laŞoşdea şi condus pe ultimul drum de întregul sat şi de numeroşi alţi locuitoriveniţi din satele învecinate, care şi-au plâns părintele spiritual, ce le-a fostalături de-a lungul întregii vieţi.

Preotul Sorin Petru Belu

S-a născut în localitatea Caransebeş în data de 28. 06.1984 din părinţiiCarmen şi Valeriu Belu, mama fiind învăţătoare, iar tatăl preot.

Copilăria şi-a petrecut-o alături de fratele său în satul Peştere unde afăcut şi primii ani de şcoală. Şcoala gimnazială a făcut-o la ŞcoalaGimnazială nr. 8 din Caransebeş. În vara anului 1998, în urma examenuluide admitere a început studiile la Seminarul Teologic Liceal ,,Ioan Popasu”din Caransebeş.

În anul 2003 a absolvit liceul şi a urmat Facultatea de TeologieOrtodoxă şi Istorie ,,Eftimie Murgu” din Reşiţa.

În vara anului 2007 a absolvit facultatea, fiind licenţiat în Teologie,iar în anul 2010 a absolvit cursurile de masterat în domeniul TeologiePractică.

În 26 mai 2007 s-a căsătorit, iar în luna decembrie a aceluiaşi an, a

1 Preot Ilie I. Imbrescu, Biserica şi mişcarea legionară, Bucureşti, Editura CarteaRomânească, p. 11-12.

93

fost hirotonit preot pe seama Parohiei Şoşdea. Prima slujire în parohie afost Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie din data de 17.12.2007.

În primăvara anului 2012, Dumnezeu i-a binecuvântat pe preotul parohal satului Şoşdea, Belu Petru Sorin şi pe soţia sa Nicoleta Ana, cu un băiatpe nume Vlad George.

b) Biserica penticostală din Şoşdea1

În jurul anului 1939, în urma primirii credinţei penticostale de la ungrup de tineri veniţi din judeţul Arad, a luat fiinţă biserica, formată dinpatru credincioşi, ce se întâlneau în casa de la numărul 59.

Între anii 1940-1945 cultul penticostal cuprindea 6-8 persoane,prezbiter fiind fratele Tuda din Arad. În perioada 1945-1950 credincioşiise adunau pentru închinare în casa familiei Mutu.

După anul 1949, când la Şoşdea se stabilesc mai multe familii venitedin Bucovina, numărul credincioşilor creşte, ajungând până la 20, lucrătorfiind Alexandru Izbaşa. Locul de rugăciune a fost vis-a-vis de casa luiVârdău, lângă gospodăria lui Ioan Benga, iar între 1951-1952, în casa luiIoan Sturza.

Odată cu creşterea numerică a credincioşilor penticostali, fosta casăde rugăciuni devine neîncăpătoare, motiv pentru care se mută, în Coloniela numărul 139, la familia Bodnărescu, lucrător fiind Traian Pop, iarresponsabil de biserică, Gavril Bodnărescu.

În toată această perioadă biserica penticostală întâmpină greutăţi dinpartea regimului comunist şi a autorităţilor locale.

Până în 1960 numărul credincioşilor creşte, ajungând la 30, iarresponsabilul bisericii era Orest Onofrei.

În anul 1962 numărul credincioşilor penticostali creşte până la 70,motiv pentru care, în anul 1967, din contribuţia credincioşilor, se cumpărăo altă casă pentru biserică, în Colonie, la nr. 213, trecută în proprietateacredincioasei Blandina Onofrei. În această perioadă, biserica era frecventatăfoarte des de pastorul Teodor Codreanu de la Timişoara.

Între anii 1974-1985 pastorul bisericii penticostale era Ioan Beneadin Gătaia, iar responsabil tot Orest Onofrei. După retragerea pastoruluiIoan Benea, în 1985, pastor vine Pavel Radu din Reşiţa.

1 Informaţii oferite de Vasile Covalenco şi Aurel Lupulescu.

94

Biserica penticostală creşte numeric, ajungând în 1990 la 80 depersoane, responsabil Ioan Petreanu şi pastor Leonid Ioachimov din Reşiţa.

În anul 1991 începe construcţia noului local, în centrul satului, lanumărul 59, care se inaugurează în 1995.

Numărul credincioşilor penticostali creşte continuu, astfel în anul 2000erau 130 de membri maturi şi 110 copii. Din anul 2003, la şcoala dinlocalitate se predă religia penticostală de către un profesor de specialitate,desemnat de cultul penticostal.

În anul 2011 biserica penticostală avea 115 membri, 130 de copii dincare două grupuri de laudă, şcoala duminicală, misiune de evanghelizare şidiverse activităţi caritabile, responsabil fiind Vasile Covalenco, iar pastorLeonid Ioachimov. Slujbele se desfăşoară duminica dimineaţa şi seara, iarmarţi şi joi, seara.

c. Monumentele eroilor de la Şoşdea1

La fel ca în toate satele şi oraşele României, în primii ani dupăîncheierea Primului Război Mondial se punea problema ridicării unormonumente, care peste ani şi generaţii să cinstească memoria celor ce şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă. Şi în această nobilă şi măreaţă acţiune,Ioan Ciucurel, s-a pus în fruntea consătenilor săi şi în numărul din 1923 aziarului ,,Poporului Românesc” apărut de Ziua Eroilor, scrie un emoţionantarticol intitulat ,,Inchinare eroilor”, ce se încheie cu cuvinte ,,Ne închinămazi amintirii voastre, eroi şi martiri ai neamului nostru- dormiţi în pace”.

În vederea ridicării unui monument al eroilor căzuţi în Primul RăzboiMondial, în anul 1923 se formează un ,,Comitet pentru ridicareamonumentului eroilor” pentru colectarea banilor necesari. Primii donatoriîn vederea ridicării monumentului au fost:

- Fam. Zăgăiceanu – 1000 lei, Ion Popoviciu – între 500 şi 1000 lei,(după trebuinţe), preot Petru Bohariu, înv. Spasie Cristea, Ioachim şi IoanCiucurel, Vichentie Pepa, Ioan Drăghici, Dimitrie Lazăr, Aurel Minescu,Petru Vâşcu, Iosif Lina, Gheorghe Ţuică, Iuliana Sperniac, Pavel Benga,Avram Ghilezan, Nicolae Peia (epitrop) şi Elisabeta Balcu, fiecare câte100 lei; Gheorghe Mâţulescu, Iancu Brizu, Gheorghe Beleuţă (din deal),

1 Mulţumită publică, Ziarul ,,Poporul Românesc”, Nr.20, din 19 mai 1923.

95

Nicolae Mioc (Cotoman), Traian Mioc (din deal), Ion Gaşpar (din deal) şiIosif Mârţoagă, fiecare câte 50 lei; Simion Boca şi Ioan Peia (nr.1), câte 40lei; Gh. Mioc – 25 lei; Nicolae Crainic (a lui Leptinie), Trăilă Şest, IosifBeca, Şuştrean Avram, Aron Stanciu şi Gh. Brizu, fiecare câte 20 lei; IosifGherga, Vichente Gaşpar (a lui Moş Nică), Vichentie Mioc, Romulus Mioc,Trandafir Mezei, Ioan Stoica, Ioan Sturza (Nr. 188), Nicolae Vârdău şiAnuţa Peia (Nr. 1), fiecare câte 10 lei; Ioan Creţu – 6 lei; Ioan Mioc şiVichentie Ciocia, câte 5 lei şi Ioan Buru – 2 lei.

Domnul Ioan Drăghici a dăruit pe lângă suma de 100 lei şi un miel (înamintirea fiului său răposat), care a fost vândut la licitaţie la rugă, în favoareaacestui fond, contra sumei de 400 lei.

Suma adunată nu este suficientă în vederea ridicării monumentului,motiv pentru care, Comitetul pentru ridicarea Monumentul Eroilor dinŞoşdea, solicită în continuare depunerea de bani pentru ridicareamonumentului. În octombrie acelaşi an, corul bisericesc donează suma de2963 lei, preotul Romulus Muntean 1000 lei şi familia Pobega Ioan sumade 100 lei. La sfârşitul anului 1923, se face un nou apel ,,Daţi toţi careputeţi, ca să nu simţiţi mustrări de cuget când veţi trece pe lângă cruceaacelora care muriră pentru voi”1.

După ce au fost adunaţi banii necesari, din donaţii, contribuţiafamiliilor, serbări, contribuţia autorităţilor, în centrul satului, la intersecţiastrăzii principale, cu strada care duce spre şcoală şi biserică, se ridică unfrumos monument din marmură albă pe care sunt gravate numele celor32 de eroi morţi pe front, în Primul Război Mondial.

Dacă în memoria eroilor căziţi în Primul Război Mondial se ridică unmonument, la doar câţiva ani de la sfârşitul războiului, în memoria celorcăzuţi în Al Doilea Război Mondial, nu se ridică decât după căderearegimului comunist, după 1990. Astfel, la începutul anilor ’90, din iniţiativafamiliilor, a autorităţilor şi a consiliului parohial, în curtea bisericii ortodoxese ridică Monumentul eroilor căzuţi între 1941-1945, care cuprindenumele a 11 eroi, cu poze (Nica Pavel, Gaşpar Petru, Mioc Martin, IvaşcuIonel, Mioc Nicolae, Chicehere Ion, Şerbescu Ion, Sturza Ion, MiocOctavian, Chichere Petru, Samuilă Romon), chiar dacă pe front au murit15 tineri şoşdeni.

1 Mulţumită publică, Ziarul ,,Poporul Românesc”, Nr 40, din 27 octombrie 1923.

96

2. Şcoala din Şoşdea

a). Prima atestare documentare a şcolii şi şcoala confesională

Învăţământul organizat în Şoşdea, la fel ca în tot Banatul, se realizeazădupă includerea acestei provincii în Imperiul Habsburgic. Un rol importantîn acest proces urma să-l aibă, alături de autorităţi, şi biserica ortodoxă. Înconcepţia iluministă, biserica şi şcoala vor fi instituţiile implicate cel maimult în procesul „de luminare” a populaţiei şi în răspândirea ştiinţei decarte în medii cât mai largi.

Autorităţile şcolare sunt stimulate în organizarea de şcoli, angajareade cadre didactice cu o pregătire de specialitate şi asigurarea unor condiţiide viaţă decente pentru aceştia. Locuinţa învăţătorului se amenajează înincinta şcolii, iar plata acestuia se realizează de comunitatea satului, 1/3 înbani şi 2/3 în produse.

Înainte de a trece la organizarea propriu-zisă a învăţământului, trebuiereliefat rolul ce l-a avut învăţământul oral, folcloric, de care cu siguranţă s-au bucurat şi înaintaşii noştri, locuitori ai acestor meleaguri. Învăţământulrealizat în „şcoala”vetrei părinteşti a continuat în şcoala vieţii şi a muncii,îmbogăţit apoi doar pentru un număr foarte redus în şcolile propriu-zise.Astfel că, pentru majoritatea populaţiei, învăţământul oral şi folcloricrămâne aproape singura modalitate de realizare a educaţiei.

Importanţa factorului tradiţional în organizarea învăţământului a fostevidenţiată în toate lucrările de istorie a pedagogiei: „Înaintea întemeieriiunor instituţii şcolare, a circulat şi la noi, ca la toate popoarele, şi învăţăturaorală, treptat îmbogăţită, reflectând experienţa de viaţă educativă amaselor1.”

Privind prin această prismă, Banatul este în fruntea ţinuturilorromâneşti prin „bogăţia barocă de sorginte folclorică a culturii salepopulare”, cum o caracterizează Lucian Blaga, fenomen care în sec. al XX-lea, considera marele filozof şi poet , va sta la baza apariţiei în acest colţ deţară a ţăranilor condeieri şi publicişti.

Şcolile ortodoxe române şi sârbeşti din Banat sunt organizate în 1774prin „Regulae directivae”, iar Teodor Iancovici trece la organizarea acestoraîntr-un număr mare de localităţi, până în 1776.

1 Victor Ţârcovnicu, Istoria învăţământului din Banat până la anul 1800, Bucureşti,Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, pag. 128-129.

97

Legea „Regulile directive pentru îmbunătăţirea învăţământului înşcolile elementare sau triviale sârbeşti şi româneşti, neunite”1 a fost aprobatăde Maria Tereza în 1774 şi cuprindea 52 de articole grupate pe următoareledomenii: clădirile şcolare, învăţătorii, conţinutul învăţământului şi metodelede predare, frecvenţa şcolară, controlul învăţământului şi fondurile şcolare.

În privinţa clădirilor şcolare, se prevedea să se construiască şcoalănouă, să se repare cea veche (dacă există) ori să se închirieze o casă potrivităpentru şcoală. Clădirea trebuia să aibă neapărat o sală mare pentru clasă şio cameră separată, ca locuinţă gratuită pentru învăţător. Şcoala trebuia săfie dotată cu minim de lucruri necesare: bănci, tablă, călimări, cărţi pentrucopiii săraci.

Referitor la învăţător se prevedea că acesta nu poate fi angajat pânănu va fi găsit corespunzător în urma unui examen amănunţit. El trebuia săîndeplinească următoarele calităţi: să posede cunoştinţele necesare, să fieevlavios şi drept, binevoitor şi paşnic cu membrii familiei sale şi cu părinţiielevilor, respectuos şi ascultător faţă de superiorii săi, ecleziastici şi laici,sever cu măsură, afectuos şi blajin faţă de elevi. Învăţătorilor le era interzissă exercite o altă ocupaţie sau meserie, cu excepţia participării la slujbelebisericeşti, dar în afara orelor de clasă.

Se propunea că fiecărui învăţător să i se acorde un salariu suficientpentru necesităţile familiei sale, iar în afară de salariu, fiecăruia îi va firepartizat un loc de casă dublu de aproximativ 3200 mp. şi două jugăre defânaţ (un jugăr era egal cu 5556 mp).

Conţinutul învăţământului şi metodele de predare trebuiau să fieaceleaşi în toate şcolile. Se învăţa citirea, scrierea, cele 5 operaţiuni alesocotitului (adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea şi regula de treisimplă), religia, îndrumări morale şi cântare bisericească. Facultativ seînvăţau noţiuni de agricultură, creşterea animalelor şi albinărit.

În legătura cu frecventarea şcolii „Regulile directive” stabileau că eleviimerg la şcoală între 6 şi 12 ani.

Pentru ca părinţii să-şi trimită copiii la şcoală nu vor fi folosite mijloacede constrângere, ci convingerea prin exemple, discuţii, sfaturi, prin careautorităţile bisericeşti şi cele laice să arate foloasele şcolii, prin laude aduseîn public părinţilor care îşi trimit copiii la şcoală. Pentru a-i atrage pe copii,se recomanda învăţătorului să lucreze astfel, încât copiilor să le placă să

1 Din Istoria pedagogiei româneşti, vol.II, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică

98

vină la şcoală, să dea mici daruri celor care frecventează regulat şi învaţăbine.

Controlul activităţii şcolare era încredinţat autorităţilor bisericeşti şicivile, fiecare având obligaţia să supravegheze şcolile din cercul său deactivitate şi să raporteze autorităţilor superioare. Şcoala dintr-o localitateva fi vizitată săptămânal de preot şi de inspectorul şcolar local, controlulurmărind: starea şcolii, metoda de predare, activitatea învăţătorilor şi aelevilor, frecvenţa în şcoala şi reclamaţiile împotriva învăţătorului.

Fondul şcolar urma să se constituie din donaţii ale episcopilor, preoţilorşi mirenilor, din venituri ale clădirilor şi pământurilor destinate şcolii, dintaxe şcolare, din colecte în biserici.

Pentru a veni în sprijinul şcolilor ortodoxe, s-a propus să se alocegratuit din visteria statului sumele necesare pentru procurarea rechizitelorşcolare şi anume: 12 truse pentru scris, 12 tăbliţe de socotit, 6 foarfeci, 6bricege, 36 de creioane şi o cantitate de hârtie în funcţie de mărimea satelor.

La baza organizării învăţământului stă „Decretul şcolar”1 aprobat deMaria Tereza la 20 septembrie 1776, publicat în Banat în limbile româna,sârbă şi germană. Astfel, se prevedea că în fiecare localitate din Banat culocuitori ortodocşi să se ridice şi o şcoală pentru învăţământul tineretului,iar acolo unde nu există şcoală şi până la construcţia sa, învăţământul se vaface într-o sală închiriată, la învăţător acasă, la popă sau la orice alt locuitor.

Se prevede că acolo unde nu există şcoală, ea să fie construită înmijlocul satului şi să fie înzestrată cu materialele necesare.

Prima atestare documentară a învăţământului românesc din Şoşdeadatează din anul 1776, când satul avea 215 case, iar primii învăţători aufost Nicolae Radulov din Banloc şi Alexa Mioc2.

Pentru anii următori, pâna în 1801-1802, se păstreaza o situaţie şcolarădin Banatul civil, unde se poate constata numărul redus al elevilor înscrişila şcolă: anul şcolar 1788/89 - 7 elevi (5 băieţi şi 2 fete), 1795/1796 - 12elevi (5 băieţi şi 7 fete) şi 1801/1802 - 10 elevi (7 băieţi şi 3 fete)3.

De remarcat faptul că, pentru toate perioadele menţionate, limba depredare era româna, ceea ce dovedeşte existenţa unei majorităţi de populaţie

1 P. Radu, D. Onciulescu, Contribuţii la dezvoltarea învăţământului din Banat, Bucuresti,1976, Editura Litera, p.176.

2 Petru Radu, Dimitrie Onciulescu, Contribuţii la istoria învăţământului în Banat pânăla 1800, Bucureşti, 1977, p.297.

3 Ibidem, p. 241.

99

românească, în ciuda faptului că, în aceste secole, întinse terenuri agricoleerau proprietatea grofilor maghiari.

Puţini sunt elevii care frecventează şcoala, atât datorită unor concepţiitradiţionale şi de rezistenţă faţă de nou, cât şi datorită obligaţiilor pe carecopiii le aveau în gospodărie la munca câmpului sau păşunatul animalelor.Ca răspuns la o asemenea rezistenţă la organizarea învăţământului,autorităţile cer pedepsirea părinţilor ce opresc copiii de la frecventareaşcolii.

Odată cu încorporarea Banatului în regatul maghiar, şcolile de aicisunt supuse legii maghiare „Ratio Educationis”, iar predarea se face înlimba maghiară, dar şi cu studiul în limba română.

Noua lege şcolară din anul 1806 „Ratio Educationis” impune o maimare subordonare a şcolii faţă de autorităţile bisericeşti, iar cum bisericaortodoxă din Banat era sub conducerea mitropoliei sârbe din Karlowitz,aceasta căuta să limiteze încadrarea învăţătorilor români în şcoli şi predareaîn limba română fapt ce atrage în prima jumatate a secolului al XlX-leaacţiuni de protest ale locuitorilor români şi ale protopopului Timişoarei.Acesta adresează în 1822 un memoriu, solicitând ca în districtele româneştisă fie numiţi directori şi învăţători români. Aceste probleme aleînvăţământului din Banat determină includerea în programul revoluţieiromâne din 1848/1849 din Banat şi a obiectivului privind separarea bisericiiortodoxe române de cea sârbă, înlăturarea controlului clerului sârbesc asupraşcolilor româneşti, iar limba română să nu mai fie oprită în şcoală.

În pregătirea dascălilor români din Banat un rol important l-a avutPreparandia din Arad, înfiinţată în anul 1812, unde, între primii profesoriau fost Constantin Diaconovici Loga, Dimitrie Ţichindeal, Ioan Mihuţ şiIosif Iorgovici. La această prestigioasă instituţie de învăţământ s-au formatşi mulţi din dascălii ce au slujit şcoala din Şoşdea.

Noile măsuri de organizare a învăţământului stabilite prin ordinulConsiliului Regesc Maghiar din 1862 stabilesc ca şcolile poporale să devinăşcoli confesionale, ele fiind puse sub autoritatea bisericii. După ce în 1865biserica ortodoxă română iese de sub autoritatea Patriarhiei din Karlowitz,şcoala confesională română trece sub autoritatea Episcopiei din Arad şidin Caransebes. Acum în planurile de învăţământ sunt incluse şi cunoştinţede matematică, geografie, istorie, biologie etc.

După instaurarea dualismului austro-ungar din 1867, sistemul deînvăţământ se modifică prin mai multe legi. Astfel, Legea din 1868 prevedea

100

obligativitatea învăţământului elementar între 6-12 ani, când elevii urmauşase clase ale „şcolilor zilnice”, iar între 12-14 ani puteau urma „cursuri derepetiţie”. În funcţie de factorii ce le finanţau, şcolile acestea puteau fi: destat (numai în limba maghiară), confesionale şi particulare, cu limba depredare impusă de susţinător, dar şi cu obligativitatea studierii limbiimaghiare. La Şoşdea a funcţionat şcoala confesională susţinută decredincioşi, conducerea şi urmărirea activităţii având-o biserica ortodoxădin localitate.

La sfârşitul secolului al XlX-lea populaţia rurală bănăţeană s-a aflatîntr-o situaţie materială dificilă, datorită anilor de secetă, inundaţii, crizăeconomică, epidemii de holeră, care provoacă o mortallitate ridicată şiposibilităţi tot mai reduse de susţinerea şcolilor. Astfel, în anul 1872, cândŞoşdea se afla în cercul şcolar Jebel, clădirea şcolii se afla într-o situaţienesatisfăcătoare ce necesita o reparaţie sau chiar reconstruirea.1

Legile din 1879, 1893, dar mai ales cea din 1907 (Legea Appony),restrâng predarea în limba română şi extind predarea în cea maghiară,urmărind transformarea şcolilor confesionale în şcoli de stat. Pentru amenţine şcolile confesionale româneşti în spirit naţional şi în limba română,locuitorii satelor au făcut mari sacrificii materiale pentru a întreţine şcolileşi a plăti pe dascăli, dar sacrificiul făcut nu a fost zadarnic, fiindcă şcoala,chiar şi în aceste condiţii grele, şi-a îndeplinit menirea şi a răspândit ştiinţade carte în mijlocul ţăranilor bănăţeni.

Cercetând arhivele şcolare până la mijlocul secolului al XX-lea, seconstată numărul mare de elevi înscrişi în primele clase, număr cecontrastează cu tot mai puţini elevi care reuşesc să termine şcoala, faptdatorat condiţiilor familiale grele ale celor mai mulţi elevi, care nu-şi potpermite frecventarea şcolii, întrucât trebuiau să muncească şi să contribuiela întreţinerea familiei.

Evoluţia ştiinţei de carte în localitate în anii 1880, 1900 şi 1910 a fosturmătoarea:2

1 Ioan Munteanu, Banatul istoric 1867-1918. Şcoala. Educaţia, Vol. 3, Timişoara, EdituraExcelsior Art, 2008, p. 187.

2 Idem, p. 540.

101

Anul 1880 Anul 1900 Anul 1910 Diferenţa 1880 /1910 (%)

Total populaţie 951 1529 1789Ştiu să scrie şi să citească 129 363 767

Procentaj (%) 13,6 % 23,7 % 42,8 % 29,2 %

b) Şcoala şi dascăli reprezentativi între 1918-1948

Situaţia se îmbunătăţeşte spre mijlocul secolului al XX-lea şi scadetreptat numărul analfabeţilor. Astfel, recensământul din anul 1935 arată cădin 1688 locuitori, câţi avea Şoşdea în acel an, 1070 ştiau să scrie şi săcitească (63,38%), iar restul de 618 (36,62%), erau analfabeţi.

Situaţia statistică a elevilor înscrişi în şcoală, în perioada anilor 1926-1948, era următoarea:

Anul Clasa Clasa Clasa Clasa Clasa Clasa Clasa Totalşcolar I a II-a a III-a a IV-a a V-a a VI-a aVII-a

1926-1927 17 16 25 26 17 10 1 1121927-1928 45 22 25 20 14 13 9 1581928-1929 32 37 16 15 17 15 11 1431929-1930 43 39 41 11 15 - 7 1561930-1931 29 36 32 30 11 8 8 1541931-1932 25 32 39 26 16 8 8 1541932-1933 33 25 22 39 23 22 10 1741933-1934 37 30 31 29 20 22 22 1911934-1935 29 35 40 28 22 22 22 1981935-1936 30 29 38 30 17 21 29 1941936-1937 38 27 38 37 16 16 20 1951937-1938 35 36 31 36 24 18 14 1941938-1939 38 31 31 29 34 17 13 1931939-1940 36 33 29 27 30 32 15 2021940-1941 39 31 30 18 27 27 17 1891941-1942 27 33 29 26 21 21 17 1791942-1943 32 20 36 21 24 18 14 1651943-1944 29 21 27 30 17 19 19 1621944-1945 23 19 26 23 28 14 16 1491945-1946 27 21 19 23 11 25 9 1351946-1947 26 21 48 20 19 11 20 165

1947-1948 30 19 24 23 17 15 6 134

102

În această perioadă, cu toate greutăţile pe care le întâmpinădesfăşurarea procesului de învăţământ, datorită lipsei de spaţiu, lipseicadrelor didactice, condiţiilor materiale deosebit de grele în care trebuiausă frecventeze şcoala un număr tot mai mare de elevi, se constată o deosebităpreocupare din partea unor cadre didactice entuziaste, bine pregătiteprofesional şi integrate în viaţa social-culturală a satului, pe linia educăriiunui tineret pregătit pentru muncă şi cu elementare cunoştinţe ştiinţifice.

Mergând pe linia legării învăţământului cu viaţa, încă din aceastăperioadă funcţionează în cadrul şcolii un atelier de tâmplărie, unde eleviideprind primele noţiuni ale meseriei, confecţionând şi unele obiecte strictnecesare procesului de învăţământ.

În scopul lărgirii orizontului de cunoaştere a împrejurimilor, acum seorganizează primele excursii1 sub conducerea directorului învăţător,Andronic Botoş şi a învăţătorului Emil Florescu. Această excursie urmăreacunoaşterea de către elevi a centrului siderurgic Reşiţa, unde vizitează câtevafabrici, iar într-un program artistic, elevii din Şoşdea încântă privirile unuinumeros public.

Pe linia dotării şcolii şi a extinderii spaţiului de şcolarizare, în 1937se cumpără, în imediata vecinătate a şcolii, o casă familială cu dependinţelenecesare, în valoare totală de 130 000 lei, din care comitetul şcolar judeţeana contribuit cu un ajutor de 60 000 lei, iar comuna politică cu restul de 70000 lei, casa cumpărată servind ca locuinţă învăţătorului diriginte.2

Integraţi profund în viaţa spirituală a satului, învăţătorii devinsusţinători ai bogatei activităţi publicistice, iar prin scrisul lor contribuiela ridicarea nivelului cultural al sătenilor. Astfel, în 1923, învăţătorul M.Mitrică publică în ziarul ,,Poporul românesc”3, apărut la Şoşdea, articolul,,Pentru noi şi copiii noştri” în care, adresându-se părinţilor cu sfaturi denatură pedagogică, cere acestora să încurajeze la copii pornirile cele bune,ca: jocul, cântatul, iubirea de părinţi, camaraderia, iar pornirile cele rele,ca răzbunarea, minciuna să fie oprite. Conştient de rolul şcolii, el arată căaceasta trebuie să fie în mintea românilor ceva ,,ce nu poate lipsi dintr-oţară”. Se ocupă şi de rolul familiei în educaţia copiilor, care trebuie să-iînveţe doar lucruri potrivite vârstei.

1 Ziarul ,,Cuvântul satelor”, anul VIII, din 29 aprilie 1934.2 ,,Dare de seamă asupra realizărilor şi activităţilor în cursul anilor 1936-1937", Prefectura

judeţului Timiş, 1937.3 ,,Poporul românesc”, Şoşdea, anul l, nr. 47

103

Învăţătorul Cornel Iedu, pe lângă activitatea culturală la care participă,ca animator şi ca artist se remarcă prin ciclul de conferinţe: ,,Starea poporuluiromân de la naştere până în timpul de azi”, prezentat la un cerc cultural, iarapoi publicat în gazeta ,,Cuvântul satelor”, contribuie la răspândireacunoştinţelor ştiinţifice, privind istoria poporului român, din cele mai vechitimpuri până în contemporaneitate.

Un alt învăţător cu multiple preocupări, un talentat publicist, dar înacelaşi timp şi un admirabil pedagog, a fost Emil Florescu, colaboratorpermanent al ziarului ,,Cuvântul satelor”1, unde, în numeroase articoleabordează o multitudine de probleme, fie cu caracter educativ, fie deculturalizare a maselor. Astfel, el este autorul următoarelor articole, carefăceau obiectul paginii culturale a ziarului sus-amintit: ,,Neglijenţa”,,,Cariera”, ,,Aptitudinile - alegerea carierei”, ,,Oameni model deperseverenţă- Helen Keller”, ,,John Danton”, ,,Edison”, ,,Hoinărele”,,,Andersen H.C.”, ,,Şcoala cea mai înaltă viaţă”, ,,Cea mai înaltă moştenire”,,,Pr ieteni buni”, , ,Valoarea omului”, ,,Gândesc animalele”,,,Electrocaloriferul - invenţie românească”, ,,Badea Cârţan (Un ciobanromân mare patriot)”, ,,Marile succese ale medicinei”, ,,Este munca osuferinţă?” etc.

Din multitudinea problemelor abordate, precum şi din modul deschisşi convingător al prezentării sale, pagina culturală redactată de el a devenitun punct de atracţie, de informare şi educare a cititorilor.

Învăţătorul Emil Florescu, cu sacrificii dosebite şi după o muncă plinăde migală, dar şi de satisfacţie, a reuşit în 1933 să scoată, împreună cuelevii săi de la Şoşdea, o revistă şcolară şapirografiată, care apoi, pentrucalităţile ei, avea să fie citată în ziarul ,,Calendarul” din Bucureşti. Subtitlul ,,O revistă originală”2 , ziarul bucureştean face elogiu revistei ,,Ştiemulte” a elevilor de la Şoşdea, remarcând munca admirabilă a învăţătoruluiEmil Florescu ,,care, dintr-un dezinteres absolut de persoana domniei sale,nici nu şi-a pus numele pe revistă”, fapt pentru care ,,Calendarul” dinBucureşti a luat drept redactor pe învăţătorul Lugojanu, care era de fapt uncolaborator din rândul elevilor. Pentru a avea şi un aspect estetic , revista escrisă în mai multe culori, roşu, verde, albastru, ea cuprinzând poezii şidesene ale elevilor. Această revistă, pentru calităţile sale, este recomandatătuturor învăţătorilor care doresc să dezvolte gustul cititului la micii şcolari.

1 ,,Cuvântul satelor”, anul II, numerele de la 25 până la 37, anul 1929.2 O revistă originală, în ,,Cuvântul satelor”, nr. 52, anul VII.

104

E remarcabil succesul şi publicitatea de care s-a bucurat revista ,,Ştiemulte”, nu numai în rândul elevilor, ci şi în al cadrelor didactice, fără a maivorbi de largul spaţiu de răspândire.

În şirul cadrelor didactice cu activitate deosebită mai trebuie amintitînvăţătorul Andronic Botoş, care a funcţionat la Şoşdea în perioada 1930-1956, remarcat prin dragostea cu care a ştiut să-şi atragă tânăra generaţie,prin felul său exigent, dar în acelaşi timp înţelegător faţă de greutăţile şilipsurile în care se zbăteau mulţi din elevii şcolii, integrat cu toată fiinţa saîn viaţa spirituală a satului, atât de bogată şi tumultuoasă. A rămas înconştiinţa elevilor săi ca un remarcabil om, dascăl şi cetăţean.

c). Şcoala din Şoşdea după 1948

Începând din 1948, la şcoala din Şoşdea funcţionează numai clasele I-IV, iar din clasa a V-a elevii continuându-şi cursurile la şcolile din Gătaiasau Niţchidorf. Datorită acestui fapt, mulţi tineri rămân doar cu patru clase,renunţând la cilul II.

Situaţia statistică a elevilor înscrişi în clasele I-IV, în perioada 1948-1958 este următoarea:

Anul şcolar cl. I cl.a II-a cl. a III-a cl. a IV-a TOTAL1948-1949 15 32 18 22 871949-1950 14 12 29 18 731950-1951 17 14 18 23 721951-1952 13 16 15 16 601952-1953 26 12 15 15 681953-1954 26 23 9 18 761954-1955 18 21 20 8 671955-1956 26 19 22 21 881956-1957 24 24 19 20 87

1957-1958 25 22 22 18 87

Începând din anul şcolar 1958-1959, se trece treptat la reînfiinţareaciclului II (gimnazial), fapt ce constituie o măsură pozitivă, facilitândfrecventarea claselor V-VII (VIII) de întregul număr de elevi ce au încheiatclasa a IV-a. Se trece la constituirea unui colectiv închegat de cadre didactice,

105

la început format din mulţi suplinitori necalificaţi sau în curs de calificare,dar încet-încet, numărul cadrelor didactice cu pregătire de specialitate,creşte.

Un moment de răscruce în încadrarea şcolii l-a reprezentat anul 1968,când la Şoşdea au fost repartizaţi numai profesori calificaţi, absolvenţi aiinstitutelor de învăţământ superior din Timişoara. În anul şcolar 1968-1969,încadrarea şcolii era următoarea: profesori Seracin Ionel - director, SeracinMiliţa, Creţu Iosif, Marineasa Viorel, Marineasa Florentina, ComănescuElena, Gruiţa Octavian şi Nicolescu Aurel, iar învăţători: Tuţu Emilia, PeiaDoina şi Peia Gavrilă.

După reînfiinţarea ciclului gimnazial, numărul elevilor creşte până laînceputul anilor ’80, după care scade ca urmare a îmbătrânirii populaţieidin localitate şi a scăderii numărului locuitorilor. Din fericire, după anul2000, ca urmare a creşterii natalităţii, creşte şi numărul elevilor cuprinşi înşcoală.

Situaţia statistică a elevilor înscrişi în clasele I-VII (VIII) din anul1959 până în prezent este următoarea:

Anul şcolar Cl.I Cl.II Cl.III Cl.IV Cl.V Cl.VI Cl.VII Cl.VIII TOTAL1958-59 26 19 23 19 24 - - - 1111959-60 17 24 18 23 24 24 - - 1301960-61 15 14 24 16 26 20 24 - 1391961-62 23 24 12 25 19 24 19 - 1361962-63 25 22 14 12 25 20 24 - 1421963-64 22 21 22 13 16 22 18 - 1341964-65 16 22 22 24 13 18 21 16 1521965-66 14 15 20 23 25 13 14 18 1421966-67 16 14 16 20 25 20 13 14 1381967-68 14 14 14 16 21 21 20 14 1341968-69 22 14 13 16 16 19 20 19 1391969-70 21 21 12 13 16 15 21 17 1361970-71 12 19 19 12 13 17 18 18 1281971-72 8 14 17 19 14 14 14 18 1181972-73 21 10 14 20 17 15 16 13 1261973-74 23 21 13 14 19 17 17 15 1391974-75 21 23 20 13 16 18 19 13 1431975-76 21 21 23 21 11 16 17 17 1471976-77 21 23 23 21 21 11 16 17 1531977-78 18 21 25 16 26 14 11 16 147

106

1978-79 21 15 25 16 13 25 14 11 1401979-80 24 18 13 17 24 12 24 13 1451980-81 24 22 16 12 17 23 13 23 1501981-82 20 26 24 15 14 18 21 14 1521982-83 14 25 19 23 17 16 18 18 1501983-84 14 14 18 24 22 17 14 17 1401984-85 14 14 12 18 22 21 17 14 1321985-86 15 13 12 14 17 22 20 15 1281986-87 11 16 11 12 15 16 22 21 1241987-88 11 9 16 10 12 16 16 23 1131988-89 14 11 9 15 15 9 13 16 1021989-90 4 12 11 8 15 9 13 16 881990-91 5 4 13 11 8 15 9 12 771991-92 6 4 5 13 11 7 15 8 691992-93 7 6 3 5 10 12 7 13 631993-94 9 9 6 6 4 13 10 6 631994-95 6 8 8 6 3 4 13 8 561995-96 13 8 7 10 6 3 4 11 621996-97 15 13 8 7 12 7 4 4 701997-98 8 13 12 8 7 12 7 3 701998-99 15 7 12 12 10 6 12 6 801999-00 19 15 6 13 15 9 7 10 942000-01 23 15 15 7 19 13 10 7 1092001-02 25 18 16 13 11 15 11 8 1172002-03 22 21 18 16 13 11 14 11 1262003-04 21 18 20 16 16 11 10 13 1252004-05 19 19 18 20 15 16 9 9 1252005-06 12 16 19 17 21 17 11 12 1252006-07 16 13 18 17 25 13 13 11 1262007-08 16 16 12 18 22 16 15 11 1262008-09 16 16 16 12 25 16 14 12 1272009-10 21 17 16 17 23 18 16 12 1402010-11 21 21 17 16 28 12 18 14 1472011-12 Clasele1-lV 76 Clasele V-Vlll 60 136

2012-13 Clasele 1-lV 79 Clasele V-Vlll 61 140

În privinţa spaţiului de şcolarizare, până în anul 1970 cursurile sedesfăşurau în patru clase, iar din anul şcolar 1970-1971, spaţiul se extindeprin amenajarea a încă trei clase, prin reamenajarea sălii fostului cămincultural, şi folosirea unei săli mici de la noul cămin cultural, astfel încâtcursurile se ţineau numai dimineaţa.

107

Din anul şcolar 2009-2010 şcoala se extinde cu încă două săli de clasă,grupuri sanitare moderne şi încălzire centrală.

În ceea ce priveşte situaţia absolvenţilor clasei a VIII-a, aceştia auurmat în majoritate liceele din Gătaia, Bocşa sau Reşiţa şi şcoalaprofesională din Bocşa, iar în ultimii ani şi şcoli profesionale şi licee dinTimişoara.

Activitatea extraşcolară în această perioadă a fost marcată denumeroase manifestări sportive, cultural-artistice sau turistice, dar cele maiimportante le considerăm a fi fost: apariţia revistei şcolare ,,Cântec deînceput”, trei numere în anii 1971-1972, sub conducerea profesorului ViorelMarineasa, sărbătorirea a 200 de ani de învăţământ românesc în localitate,în anul 1976, când sub conducerea fostului director Iosif Creţu, s-auorganizat acţiuni de mare amploare cu participarea fiilor satului, a unorfoste cadre didactice şi autorităţi locale şi judeţene. O altă activitate a fostexcursia şcolară organizată în vara anului 1977, sub conducerea profesoruluiOctavian Gruiţa, pe următorul itinerariu: Şoşdea - Timişoara - Arad - Oradea- Cluj-Napoca - Hordou - Suceava - Arbore - Voroneţ - Gura Humor - Agapia- Văratec - Neamţ - Humuleşti - Botoşani - Ipoteşti - Ruginoasa - CheileBicazului - Lacul Roşu - Tg. Mureş - Alba Iulia - Sibiu - Cozia - Hurezu -Curtea de Argeş - Peştera Muierilor - Tg. Jiu - Drobeta Turnu Severin -Orşova - Băile Herculane - Reşiţa - Şoşdea.

În anul 2000, Consiliul local al Primăriei Măureni face propunerea şiîntreprinde toate demersurile prin care şcoala din Şoşdea să poarte numelede Ioan Ciucurel, în memoria marelui înaintaş, de care toţi şoşdenii,începând cu cei mai tineri şi până la cei mai în vârstă, trebuie să fie mândri.

O activitate deosebită din anul 2006 a fost realizarea şi câştigareasubproiectului ,,Educaţie prin presă, şcoala ecoul comunităţii”1, din cadrulProiectului pentru Învăţământul Rural. Proiectul avea ca obiectiv general:Promovarea dialogului dintre şcoală şi comunitate prin activităţi comunecu părinţii şi elevii. Valoarea proiectului a fost de 15 400 RON, finanţareasigurată de:

- Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare – 9 900 RON,- Guvernul României – 3 300 RON- Comunitatea Locală – 2 200 RON

1 Revista ,,Orizonturi şcolare” (Revista elevilor de la Şcoala cu clasele l-Vlll ,,IoanCiucurel” Şoşdea, Judeţul Caraş-Severin), Anul l, Nr. 1 / septembrie 2006, pag. 19.

108

În cadrul aceluiaşi proiect au loc mai multe activităţi cultural educativeşi publicarea între anii 2006-2009 a nouă numere din revista şcolii,,Orizonturi şcolare”, revistă în care elevi, cadre didactice şi autorităţipublică creaţii proprii, interviuri, informări privind istoricul UE, din istoriculpresei locale, teste cu tematică psiho-pedagogică, jocuri, desene ale elevilor,fotografii etc.

O altă activitate de amploare, este proiectul la nivelul zonei Bocşa,intitulat ,,De prin sate adunate”, cu participarea următoarelor zece şcoli:Şoşdea, Măureni, Gherteniş, Berzovia, Fizeş, Ramna, Vermeş, Tirol, Binişşi Ocna de Fier. In fiecare din aceste şcoli, lunar se desfăşoară o activitate,la care participă toate celelalte şcoli implicate în proiect. Şcoala din Şoşdeagăzduieşte concursul de şah.

De la 1 septembrie 2007, şcoala având sub 200 de elevi, îşi pierdepersonalitatea juridică şi devine structură a şcolii din Măureni, directorulşcolii din Măureni este şi directorul Şcolii Gimnaziale ,,Ioan Ciucurel”Şoşdea.

Între anii 2007- 2012, director era prof. Ionel Seracin, între 2012-2013 prof. Bianca Bădiţă, iar din anul 2013, Daniel Lascu. Între 2007-2012 cadru didactic coordonator al şcolii a fost tot Daniel Lascu.

De-a lungul anilor, şcoala din Şoşdea a dat un număr mare deabsolvenţi, mulţi dintre ei urmând cursurile învăţământului superior şidevenind specialişti în numeroase domenii de activitate, mândria satului şia concetăţenilor din mijlocul cărora s-au ridicat.

109

3. Activitatea culturală

Începutul unei rodnice activităţi culturale după Primul Război Mondialeste legat de înfiinţarea Casei Naţionale (1922), la care se organizeazăşezători culturale, conferinţe, serbări, tot acum înfiinţându-se pe lângăaceastă instituţie o bibliotecă abonată la diverse ziare, reviste şi buletine,administrate de publicistul şi scriitorul Ioan Ciucurel. Începuturile activităţiiculturale se leagă de corul înfiinţat în 1914 de Dimitrie Bugariu şi dereorganizarea corului bisericesc în 1919, care va participa şi la manifestărilecultural-laice ale satului, instructorul său, Micu din Coşteiu, formând şidoi dirijori de cor: Nicolae Peia şi Vichentie Crainic.

După încercări timide în tendinţa de organizare şi înjghebare a unornoi formaţii artistice permanente, la sfârşitul deceniului al III-lea, alăturide formaţia corală se constituie o puternică trupă teatrală şi o orchestră demuzică populară, condusă de Nicolae Peia, ţăran autodidact, instructor decoruri şi fanfare. Printre primele încercări teatrale a fost piesa mobilizatoare1

,,Urmările beţiei”, care a fost interpretată cu multă pricepere şi talent decătre tinerii: Rusalin Drăgan, Ioan Mureşan, Nicolae Vâşcu, ElisabetaDentean şi Ecaterina Zimcea. Această piesă a fost o primă reuşită careduce la formarea unei ,,Societăţi de diletanţi”2 , ce va pune în scenă cunoscutapiesă a lui Moličre ,,Doctor fără voie”, a cărei premieră va avea loc într-unprogram prezentat la Şoşdea la 25 decembrie 1928. În interpretareadificilelor roluri s-au remarcat: învăţătorul Cornel Iedu, Ştefan Haţiegan,absolvent al şcolii medii comerciale, Nicolae Peia, Nicolae Beca, RusalinDrăgan, Ion Chichere, Nicolae Mioc, Mărioara Magheţiu - învăţătoare,Zenovia Dentean şi Cornelia Mioc. Spectacolul s-a bucurat de un succesdeosebit, mai ales că toţi tinerii actori purtau costume de epocă, împrumutatede la Teatrul din Timişoara, banii obţinuţi din încasări urmând a fi folosiţipentru cumpărarea unui aparat de radio.

La sfârşitul anului 1928 şi la începutul anului următor, trupa de teatrude la Şoşdea face un turneu prin satele învecinate: Clopodia, Denta, Banloc,Gătaia, Gherteniş, Opatiţa, iar la 16 februarie 1929, aceeaşi trupă evolueazăpe scena teatrului din Lugoj, alături de corul din Bocşa, într-un spectacolorganizat de Filaret Barbu, unde înregistrează un deosebit succes,

1 Petrecerea de la Şoşdea, în ,,Cuvântul satelor”, nr. 25, anul 1927.2 ,,Cuvântul satelor”, nr.51, anul 1927.

110

bucurându-se de aprecierile unanime ale publicului şi ale personalităţilormuzicale prezente la spectacol.

După această perioadă de vârf în mişcarea culturală, în anii următorise constată o anumită stagnare, datorată, probabil, după cum remarca şiNicolae Peia, situaţiei grele în care se zbătea poporul în anii crizeieconomice. ,,Criză nu există numai în cele materiale, ci şi în cele morale,artistice şi culturale. Criza se resimte în toate artele, în poezie, sculptură,pictură şi muzică. Sub formă de ,,artă” se propagă tot mai mult imoralitatea”1.

Dar, răzbind greutăţile inerente apărute pe tărâmul educării maselorprin activităţi culturale, în 1938, acelaşi neobosit instructor, care a fostNicolae Peia, trece la înjghebarea unei orchestre ţărăneşti şi a unei alese,,trupe de diletanţi”, care, de data aceasta, pune în scenă o piesă româneascădin dramaturgia clasică, ,,Năpasta” de I.L.Caragiale.

În reorganizarea întregii activităţi culturale, un rol important l-a avutsocietatea ,,Astra Bănăţeană”2, sub auspiciile căreia, se desfăşoară mai multemanifestări cultural-artistice. Astfel, la 6 noiembrie 19383, a avut loc primareprezentaţie a trupei din Şoşdea, sub auspiciile ,,Astrei Bănăţene”, laGătaia, unde, după bucăţi uşoare, trupa de la Şoşdea a jucat piesa ,,Năpasta”.

În interpretarea rolurilor s-a remarcat Nicolae Peia, în rolul lui IonNebunul, Valeria Peia, în rolul Anei, învăţătorul Crăiniceanu în rolul luiGheorghe şi Nicolae Lupulescu în rolul lui Dumitru. La deschidereaspectacolului a luat cuvântul L. Bugariu din partea ,,Astrei Bănăţene”.

Deplasările efectuate au fost numeroase, chiar o simplă înşiruire a lorvine să demonstreze acest fapt: 25 dec. 1938 - Clopodia, 1 ian. 1939 -Sculea, 6 ian. - Jebel, 7 ian. - Voiteni, 8 ian. - Măureni, 29 ian.- Vermeş, 30ian. - Valea Pai, 2 febr. - Şipet, 5 febr. - Grădinari, 12 febr. - Ramna, 19febr. - Folea, 29 febr. - Gherteniş, 5 martie - Cadăr, 12 martie - Butin, 19martie - Mănăstire, 25 martie - Stamora şi Berini, 26 martie - Cerna, 27martie - Iersig, 2 aprilie - Bucova, 18 mai - Sinersig, 29 mai - Racoviţa, 11iunie - Ohaba Forgaci, 18 iunie - Ghilad, 24 iunie - Denta, 25 iunie - Banloc,29 iunie - Petroman, 1 iulie - Opatiţa, 9 iulie - Birda, 16 iulie - Ciacova.

Această echipă de artişti a fost în peste 30 de comune, începând dinaugust 1938, lăsând cele mai bune impresii: ,,pretutindeni trupa ,,AstreiBănăţene” din Şoşdea a secerat o reuşită deplină, fiind sălile arhipline de

1 Nicolae Peia, Anul Nou şi artele, în ,,Cuvântul satelor”, anul ll, nr.1.2 O frumoasă activitate culturală şi artistică la sate, în ,,Cuvântul satelor”, anul Xll, nr. 38.3 Virgil Birou, Năzuinţe şi realizări, p. 67-68.

111

public, reuşind să contribuie la cultivarea simţului artistic şi la luminareasătenilor”1.

Tot în această perioadă, alături de trupa de teatru, s-a făcut remarcatăprin rezultate deosebite şi cu aceeaşi participare intensă la viaţa culturală,formaţia de căluşari din Şoşdea, înjghebată în 1922 din tineri instruiţi deTrandafir Mureşan, având ca vătaf, tot din acel an, pe tânărul şi inimosulanimator cultural Gavrilă Peia. Această renumită formaţie participă în lunamai 1922 la manifestările culturale ce se organizează la Alba Iulia, alăturide 11 formaţii din întreaga ţară şi unde succesul va fi la fel de mare, reuşindîn final să ocupe unul din primele locuri.

Această bogată activitate culturală, chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate,dar de multe ori cu rezultate meritorii, este continuată până la începutulanilor ’70, iar succesele obţinute în ,,Dialogul pe aceeaşi scenă”, cu Ghiladul,din 1969, vine să confirme acest fapt.

Un lucru care a contribuit, la începutul anilor ’70, la revigorareaactivităţii culturale l-a constituit finalizarea lucrărilor la noul CăminCultural, construit în centrul satului, cu o sală de spectacole de peste 200de locuri şi cu sală pentru bibliotecă şi pentru repetiţii. Aici se vor desfăşurade acum înainte toate manifestările culturale, prilejuite de ruga satului,sărbătorile Crăciunului, Anului Nou, Bobotează şi Sf. Ioan, precum şiserbările organizate de şcoală.

La noul cămin cultural, care se dovedeşte a fi neîncăpător, seorganizează ample manifestări, în anul 1976, cu ocazia împlinirii a 200 deani de învăţământ românesc în localitate.

La iniţiativa tânărului profesor şoşdean Nicolae Benga, la începutulanilor ’70, la Căminul Cultural din Şoşdea, are loc un spectacol de excepţieal Ansamblului ,,Doina Timişului”, al Casei Studenţilor din Timişoara, înfrunte cu taragotistul Luca Novac. De menţionat că studentul Nicu Bengaa fost un membru de bază al renumitului ansamblu. Ajuns profesor la unuldin liceele din Reşiţa, acelaşi profesor organizează un ansamblu de dansurial tinerilor liceeni cu mai multe spectacole în ţară şi străinătate.

Dintre formaţiile căminului cultural, continuă să activeze formaţia decăluşari condusă de acelaşi Gavrilă Nica, care participă la FestivalulCăluşarului Bănăţean, în 1969, la Berzovia şi Reşiţa, 1972 la Obreja şi1973 la Câlnic.

De-a lungul anilor, echipa de căluşari din Şoşdea, condusă de vătafii

1 Turneul trupei de teatru de la Şoşdea, în ,,Cuvântul satelor”, anul Xll, nr. 38.

112

Nica Gavrilă, Brizu Gheorghe şi Giuca Trandafir a fost formată din următoriidansatori: Topârceanu Ion (Nanu), Sturza Aurel, Şoşdean Titu, BeleuţăSilviu, Pricop Dumitru, Stan Pavel, Stan Petru, Melcescu Gheorghe, GaşparIoan, Ivaşcu Cornel, Drăgoescu Stelian, Laioş Cornel, Samoilă Aurel, IacobIoan (Bâzgă), Lazăr Ioan, Almagi Aurel, Drăghia Ioan, Sturza Nicolae,Melcescu Gheorghe, Peia Gavrilă, Moldovan Gheorghe, VereşanConstantin, Roşu Ioan, Roşu Aurel.

Orchestra căminului cultural din Şoşdea a fost condusă de cunoscutuldirijor de coruri şi fanfare, vioristul Nicolae Peia şi profesorul Cornel Roşu,membrii fiind:1

- Taragot: Melcescu SilviuMelcescu IoanCocoş IovanCocoş Aurel

- Chitară: Proca Ioan- Trompetă: Şoşdean Ioan (Popic)

Brizu Pavel- Acordeon: Roşu Valeriu

Şerbescu IoanStepan DorelTraleş CoriolanLupulescu Nicolae

- Clarinet: Sârbu Ioan- Vioară: Rista Iosif

Peia GavrilăNeicu TraianJurca Trandafir (Mandu)Peia Nicolae

- Tobe: Drăgan Petru- Contrabas: Zgonea Vichente

Stan Gheorghe-Solişti vocali: Gaşpar Mărioara

Lupulescu AurelCocoş LusiBorcan IoanMelcescu Nicolae

1 Informaţii oferite de Lupulescu Aurel.

113

Din păcate, procesul de îmbătrînire a populaţiei şi reducereasubstanţială a tineretului din sat, atrage după sine şi decăderea activităţilorculturale de pe lângă căminul cultural, acestea rezumându-se în ultimii anidoar la manifestările cultural-artistice ale şcolii.

114

4. Activitatea sportivă1

Activitatea sportivă se organizează la Şoşdea după încheierearăzboiului, când se amenajează şi primul teren de sport, în lunca Bârzavei,în imediata vecinătate a satului. Aici se organizau toate meciurile de fotbal,exceptând cazurile când terenul era inundat de fiecare dată când râul îşiieşea din albie. În acele situaţii, meciurile se desfăşurau pe deal, pe terenulunde nu se produceau inundaţii. După îndiguirea Bârzavei, terenul de fotbalera ferit de inundaţii, cu excepţia marilor inundaţii din anul 2005, cândapele depăşesc digul, iar nivelul apelor ieşite din albie atinge pe teren nivelulde 1,5 m.

Performanţele echipei de fotbal din Şoşdea nu au fost niciodatădeosebite, echipa evolua în campionatul sătesc sau cel mult judeţean.Participarea la meciurile echipei atrage mulţi iubitori ai fotbalului din sat,dar în acelaşi timp presupunea mari eforturi din partea tinerilor jucătoriprivind deplasarea în alte localităţi, din care unele foarte îndepărtate.

Majoritatea tinerilor din Şoşdea au evoluat la echipa din localitate,dar unii dintre ei, prin natura preocupărilor (loc de muncă sau studii), auajuns să evolueze şi în alte localităţi precum: Timişoara, Deta, Gătaia, Bocşasau Reşita, în eşaloane superioare celui în care juca echipa din Şoşdea.

Având în vedere că de-a lungul anilor nu s-a păstrat un jurnal care sămenţioneze rezultatele echipei din Şoşdea sau alte lucruri deosebite, nevom rezuma în a prezenta numele celor care au jucat la echipa de fotbaldin Şoşdea.

1. Micheta Emil 2. Buru Vichente 3. Buru Nicolae 4. Briza Traian 5. Negru Ioan 6. Topârcean Iancu 7. Tuţu Vichente 8. Beleuţă Aurel 9. Jurca Ioniţă 10. Stepan Petru – portar11. Lazăr Pavel 12. Ciurariu Iosif13. Drăgoescu Pavel – portar 14. Drăgoescu Stelian15. Mutu Constantin – portar 16. Drăgan Petru17. Roşu Cornel 18. Almagi Aurel19. Moldovan Octavian 20. Moldovan Gelu21. Creţu Ioan 22. Creţu Octavian23. Beleuţă Silviu 24. Popescu Mihai

1 Informaţii oferite de Lupulescu Aurel

115

25. Roşu Cornel 26. Chichere Ioan27. Chichere Nicu 28. Seracin Ioan29. Creţu Iosif 30. Peia Gavrilă31. Benga Nicolae 32. Benga Ioan33. Drăghia Ioan 34. Brădeanu Aurel35. Moisescu Ioan 36. Roman Petru37. Ţuică Nicolae 38. Mutu Florin39. Mutu Petru 40. Bocşan Ioan41. Jurca Nicolae 42. Ursachi Ştefan43. Vâşcu Liviu 44. Lupulescu Cristinel45. Lupulescu Petrişor 46. Munteanu Ioan47. Stan Petrişor 48. Roşu Florin49. Roşu Cristian 50. Chichere Ioan51. Chichere Florin 52. Chichere Nicolae53. Bohariu Vlad 54. Minescu Cosmin55. Drăghia Ioan 56. Dumitru Giura57. Creţu Adrian 58. Creţu Iulian59. Jurca Ioan 60. Jurca Gheorghe61. Drăghia Flavius 62. Vârdău Daniel63. Topârcean Claudiu 64. Radu Cristian65. Radu Vanila 66. Mocan Mirel67. Topârcean Claudiu 68. Brata Ciprian

116

CAPITOLUL VII

GOSPODĂRIA

Gospodăria, ca geneză, evoluţia şi trăsăturile ei caracteristice, trebuieînţeleasă, sub raportul etnografic ca un produs al unui complex de factori,a căror intensitate de acţiune a fost deosebită de la o epocă istorică la alta.

Un rol deosebit în structura şi evoluţia gospodăriei l-au avut ocupaţiile,starea social-economică, factorul geografic, precum şi factorul etnic, tradiţialocală, materialul de construcţie, nivelul de cunoştinţe tehnice aleconstructorilor populari.

Două au fost gospodăriile ţărăneşti tradiţionale: gospodăriapermanentă, situată de obicei în vatra satului, şi gospodăria temporară sausemitemporară, aşezată la o oarecare distanţă de sat.

În localitatea Şoşdea a existat întotdeauna numai gospodăriepermanentă, întrucât locurile de arătură erau la distanţă mică de sat.

Materialele de construcţie folosite au fost lemnul, pământul, apoicărămida crudă şi arsă, iar pentru acoperiş s-au folosit paiele, şindrila şiţigla.

Principalele elemente constitutive ale gospodăriei sunt: casa propriu-zisă, ştalul (grajdul), şofronul (şoprul), cotarca, cocina, şura de oi, şura depleavă, umbrariul, cuciurul (coteţ pentru păsări), iar în zilele noastre şibucătăria de vară şi cuptoriţa.

Casa în care locuia ţăranul cu familia sa, era aşezată, conforminformaţiilor şi aşa cum se mai poate observa şi astăzi, cele din dreaptastrăzii la 2-3 metri de stradă, iar cele din stânga străzii mult mai în interior,ambele având curtea în faţa casei. Această aşezare este legată de frecvenţamai mare a vânturilor din apus, care băteau astfel în spatele casei, deneînţelegerile dintre săteni, care duceau uneori la răzbunări soldate prinpunerea focului.

În epoca contemporană, aşezarea casei a suferit modificări atât în ceeace priveşte locul, cât şi poziţia faţă de linia străzii.

Astfel, unele case sunt aşezate chiar pe linia străzii, fie paralel cuaceasta, fie perpendicular, altele au rămas ceva mai în interior, având faţadascurtă spre stradă. Locul dintre casă şi grajd este transformat în grădiniţăde flori.

Ştalul era aşezat, de obicei, perpendicular pe linia casei, în parteastângă sau în dreapta acesteia. Mărimea şi forma acestuia erau în funcţie

117

de starea social- economică a cetăţeanului. Astfel, ţăranii mai săraci îşiconstruiau ştalul cu o singură căşiţă, care era cu o singură iesle, la caremâncau alături atât caii, cât şi vaca. Cei mai înstăriţi îşi construiau ştalulcu două căşite, două iesle, într-o parte stând caii, iar în cealaltă vacile.

În faţă, unele din acestea aveau şi târnaţ, iar la unul din capete un micclet, în care se găsea scara de la pod. Altele se prelungeau şi cu un şofrupentru ,,coşie” (căruţă), pe podul şofrului fiind bătuţi lătezi. Aici se depozitaporumbul.

Gunoiul era aruncat afară din ştal, fie printr-o fereastră, fie printr-ouşă din două părţi, pe care se aducea şi nutreţul din arie.

Ştalul este construit din lemn de stejar după tehnica ,,în căţei”, culipitură de lut.

Acoperişul casei, al ştalului, ca şi al celorlalte anexe, este în două ape,cu fundonile (frontoanele) din împletitură de nuiele lipită, scândură sau,mai recent, din cărămidă. De la acoperişul de paie s-a trecut treptat laacoperişul cu ţigle solzi şi apoi la acoperişul cu ţiglă ,,mare”.

Dispunerea acestor două componente ale gospodăriei a suferit îndecursul vremii oarecare modificări.

Astfel, întâlnim următoarele cazuri: casa paralelă cu linia străzii, ştalulperpendicular; casa perpendiculară pe linia străzii, ştalul paralel cu strada,ambele perpendiculare pe linia străzii.

Primul caz este cel mai vechi. Astăzi acesta nu se mai întâlneşte.În cazul al doilea, locul liber de pe latură l-a ocupat bucătăria de vară,

închizându-se astfel curtea.Cotarca a apărut în primul sfert al secolului al XX-lea. Este o anexă

ce foloseşte la depozitarea porumbului. Aceasta are forme diferite. Cotarcaîntâlnită în majoritatea gospodăriilor este formată din două părţi suprapuse:partea de jos din scândură şi cărămidă, este folosită pentru porci (cocina),partea superioară, din lătezi, este folosită pentru păstrarea porumbului.

Un alt tip, întâlnit mai rar, doar la locuitorii cu o stare materială maibună, are partea de deasupra împărţită în două: o parte pentru grâu, careeste închisă cu scândură, iar cealaltă pentru porumb.

Umbariul a fost una din principalele anexe ale gospodăriei. Aceastăconstrucţie era destinată depozitării grâului. Este construită din nuiele saubârne lipite cu buş de imală (pământ negru amestecat cu paie), peste care edat un strat mai subţire de mânzală (pământ galben cu pleavă), după carese văruia. Altele sunt construite din scânduri. Şi această anexă are forme şi

118

dimensiuni diferite. Astfel, se întâlnesc umbare simple, umbare cu târnaţ şiumbare cu două nivele: jos cocina şi sus din scândură, pentru păstrareagrâului.

Cletul este o altă anexă destinată păstrării butoaielor pentru ţuică saupentru butoaiele cu brânză, murături, pentru lada cu făină, ori pentrupăstrarea cartofilor, precum şi a afumăturilor de porc. Cletul era o încăperemai mică, formată din închiderea târnaţului la un capăt, dar aici nu se ţinbutoaiele cu ţuică şi vin şi nici cartofii. În acest clet se ţineau butoiul miccu brânză, călaiul cu untură, borcanele cu murături, sticlele cu bulion sauborcanele cu compoturi.

Cocina (coteţul de porci) este o construcţie de dimensiuni mai mici.Pe lângă cocina de la parterul cotărcii , ţăranii şi-au construit şi cocinipropriu-zise. Acestea sunt construite din bârne lipite cu pământ. Cocinaare două ,,căşâţe”. În una stătea scroafa cu purcei, iar în cealaltă stăteaugrăsunii. Una din încăperi are şi o uşă culcată, în interior fiind un ,vălău”.Pe aici se da de mâncare porcilor. Uneori, în faţa cocinii se găsea un voreţ(curte) împrejmuit, unde ieşeau porcii ziua (voreţul porcilor).

Şofrul (şopronul) nu este de obicei o construcţie separată , aceastaconstruindu-se fie în prelungirea ştalului, fie în prelungirea altor anexe. Înacest caz, acoperişul era ,,de pe una” , acoperiş cu două ape. Se întâlneşte,de asemenea, un şofru şoporit la capătul unor anexe.

Şofrul este deschis sau închis cu nuiele sau scândură. El este folositpentru păstrarea uneltelor agricole, a ,,coşiei” (căruţei), carului, precum şia altor obiecte ce trebuie ,,scucice” de ploaie (şiurul de şiuruit, căzi, lemne...)

Şura de oi, şura de pleavă sunt anexe fie separate, fie şoporite. Suntconstruite din nuiele sau scândură.

Alte anexe, apărute în ultimii 45-50 de ani, sunt: bucătăria de vară şicuptoriţa (le vom trata la capitolul ,,Locuinţa”).

Gardul împrejmuitor este construit din nuiele, apoi din scâduri, iar înultimii ani din cărămidă, ciment, fier forjat, tablă, ceea ce evidenţiază stareamaterială la care au ajuns ţăranii. Gardul din nuiele avea diferite aspecte.Un tip era reprezentat de împletitură simplă, susţinut de propte, altul eratipul cu acoperiş şi în sfârşit, unul cu o împletitură diferenţiată şi acoperiş.Astfel, acest tip, în partea de jos, era împletit cu spini (porumbar) pe oînălţime de 30 de cm; urma o împletitură simplă din nuiele de răchită,salcie sau alţi copaci, de aproximativ un metru; se continua, apoi, cu oîmpletitură din doi în doi pari, din nuiele mai groase, de 30 cm, în care se

119

fixau proptele de o parte şi de alta. Acoperişul din spini mărunţi (subţiri)era aşezat pe o împletitură orizontală, pe pari scurţi, înfipţi în partea de sus.Acest gard mai pretenţios, dar şi cu un aspect mai frumos, împrejmuiagospodăria ţăranilor mai înstăriţi.

Porţile prezintă, iarăşi , un caracter diferenţiat. Majoritatea erausimple, adică din materialele gardului, dar au apărut şi câteva mai deosebite,având stâlpi groşi din cărămidă, iar poarta propriu-zisă avea un aspectdecorativ mai pronunţat. Unele porţi aveau şi un acoperiş din ţiglă. Considercă aceste porţi sunt o copiere a celor din zona deluroasă şi muntoasă (Bocşa,Reşiţa) cu care locuitorii satului au venit în contact.

În cadrul gospodăriei, în afară de curte, trebuie amintită şi aria, careeste un loc distinct în spatele grajdului, împrejmuit, despărţit astfel degrădină, unde se afla ,,jirada” (claia) de paie, de fân; ,,stupii” de tulei,grămada de lemne, grămada de gunoi şi unde se treiera grâul cu caii.

Privită prin prisma structurii sale, gospodăria tradiţională se încadreazăîn tipul de gospodărie cu curtea dublă. Astfel, prima curte poate fi numităşi curtea din faţa casei, iar curtea a doua e numită, arie. Aici, pe lângăanexe, ca şura de oi, şura de pleavă, cocina, coteţul de păsări, se găsea şinutreţul (jirada de paie, de fân şi stupii de tulei) şi grămada de gunoi. Aicise făcea treieratul cu cai.

Evoluţia gospodăriei, măsurile administrative, care au condus la creareasatelor de tip dreptunghiular, cu străzi drepte, cu casele la linia străzii, augenerat tipul de gospodărie cu curtea închisă. Acum curtea a doua devinearia propriu-zisă în care se află nutreţul, grămada de gunoi şi grămada delemne.

120

CAPITOLUL VIII

LOCUINŢA

Casa este una dintre cele mai importante construcţii din gospodărie.Locul casei din viaţa omului este determinat de însemnătatea cu multe

funcţiuni a locuinţei: ,,Aici se înfăptuiesc muncile cu caracter casnic, aicise transmite experienţa de viaţă urmaşilor, se însuşeşte conduita morală şietică, normele de viaţă ale colectivităţii, aici e locul de odihnă, de desfătareşi petrecere a familiei”1. Locuinţa reflectă cu multă expresivitate stareasocială a locuitorilor din acea zonă. Locuinţa şi ansamblul gospodărescdin care face parte şi în care deţine locul principal determină trăsăturile deprofundă originalitate ale culturii materiale şi spirituale ale unui popor, alefelului său de trai.

Asupra evoluţiei a acţionat un complex de factori: economic, social-cultural, etnic, geografic, politico-administrativ etc. Influenţa acestora s-aaccentuat sau a slăbit, în funcţie de condiţiile social-istorice concrete alefiecărei perioade istorice. Factorul economic, a determinat schimbăristructurale şi funcţionale fundamentale în întregul ansamblu al casei.

La români, ca de altfel şi la alte popoare, locuinţele pot fi împărţite îndouă mari categorii: 1) – locuinţe permanente şi 2) – locuinţe temporare.

Dintre locuinţele temporare utilizate în satul Şoşdea, pot fi amintitecolibele de la vii şi pepenării, precum şi categoria de stâne, numite stânemutătoare. Locuinţa de bază a populaţiei de pe teritoriul ţării noastre,indiferent de ocupaţia ei principală, a fost şi este locuinţa permanentă desuprafaţă.

Locuinţa cea mai veche, de aproximativ un secol, din satul Şoşdea,care mai poate fi reconstituită pe baza informaţiilor, este cea cu două încăperişi târnaţ, cu acoperiş în două ape din paie de secară. Tinda, prima încăpere,se numea şi ,,casa cu vatra luminii” (sau mai simplu ,,în casă”), sau ,,cuina”.Aici se găsea vatra cu coşul deschis.

A doua încăpere se numea ,,soba”, în care stătea de fapt, familia. Acesttip de casă mai poate fi văzut şi astăzi, dar cu acoperiş de ţiglă .

În ceea ce priveşte tehnica de construcţie a acestui tip de casă,remarcăm casa în ,,căţei” şi casa în ,,cleşceie”. Fundaţia acestor case eradin piatră, adusă de la munte, peste care se puneau ,,bulivanii”. În ,,bulivani”

1 I. Vlăduţiu, ,,Etnografia românească”, Bucureşti, 1937, p. 149.

121

se fixau ,,căţeii” (stâlpii) între care se puneau bârnele. Sus, pe margini, sefixau cununile, pe care erau aşezate grinzile, apoi pe acestea se puneaucornii. Toată greutatea tavanului era susţinută de o grindă neobişnuit degroasă, numită ,,meşter”. Pe corni se băteau lătezi, apoi erau aşezate paiele,în straturi de jos în sus. Paiele erau legate cu ,,tuvize”(nuiele mai groase).Sus, la coamă, se făcea un ,,precinig” (împletitură) care se lega cu tuvig.La fiecare capăt se făcea un moţ (un mănunchi de paie) de la care porneade fapt, precinigul.

Cele două frontoane, numite în graiul local,,fundoni”, erau drepte,împletite cu nuiele lipite cu ,,buş de imală” (pământ negru cu paie), pestecare se dădea cu un strat de ,,mânzală”, tencuială (pământ galben cu pleavă),apoi se văruia.

Podul este acoperit cu ,,vicluri” (bucăţi de lemn obţinute din ţăpligi).Viclurile erau aşezate fie între grinzi, fie deasupra grinzilor. În primul caz,pe grinzi trebuiau bătuţi lăteţi. Peste vicluri se punea buş de imală (seproceda ca la fundoni). În al doilea caz, meşterul şi grinzile erau la vedereîn totalitatea lor, ca şi atunci când podul era acoperit cu scândură (caz mairar).

Grinda din târnaţ era susţinută de stâlpi, fie simplu, fie propte, foartepuţin ornamentaţi.

Coşul era deschis. Se construia pe patru stâlpi. Era împletit din nuieleacoperite cu pământ.

Uşa cu un sigur canat, atât cea din târnaţ, cât şi cea din sobă, eraconstruită din scândură masivă. Uneori pe una din părţi avea şi un simpluornament, constând din incizii în formă de romburi.

Trecerea treptată la locuinţele cu trei încăperi în România are loc încădin veacul al XVIII-lea. Aceasta s-a realizat treptat în zone care au avut ostare economică mai dezvoltată şi în acele pături sociale ceva mai înstărite.În satul Şoşdea, acest tip de locuinţă, alături de cel cu două încăperi, carese menţine la păturile sărace, cunoaşte o largă răspândire la sfârşitulsecolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea. Nouaîncăpere capătă denumirea de sobă nouă sau soba mare, unde sunt primiţigoşcii (oaspeţii), care avea sau nu cuptor ce se încălzea tot din cuină, cealaltăîncăpere devenind soba mică. La mijloc se afla ,,cuina” (tinda) cu vatraliberă şi coş suspendat (piramidal) ce a fost împărţit în două compartimenteaproape egale prin construirea zidului ,,primez”. Cuina, neavând ferestre,era luminată de „zarea” focului din vatră. În târnaţ, majoritatea acestor

122

case aveau la un capăt un ,,clet” (şpais). Duşumeaua încăperilor era dinpământ bătut peste care se aplica un strat subţire de bălegar de vacă. Pereţiişi tavanul erau spoiţi cu var, amestecat cu albăstreală, ceea ce le împrumutao notă de prospeţime.

Odată cu evoluţia satului românesc, cu electrificarea, cuina este închisă,adică i se pune tavan, dispar vatra şi cuptorul din camere, fiind înlocuite cusobe de teracotă sau cu sobe de cărbuni, astfel că această încăpere devinebucătărie, între soba mică şi soba mare (nouă). Intrarea se face prin cuinăîn ambele camere, care tot acum sunt podite cu scândură de brad sau PAL,sau chiar parchetate. Tipul de casă cu două sau trei încăperi care maipăstrează şi azi cuina cu vatră şi coş deschis, sau numai cu acesta din urmă,este foarte rar. Acestea se mai găsesc la acele familii în care au rămasnumai bătrânii, ori la cei care n-au avut niciun interes în modernizareacasei lor.

În ultimul timp a început un amplu proces de modernizare, construcţiade case noi din cărămidă, case de tip vilă, căpătând un caracter de masă,încât s-a schimbat radical înfăţişarea arhitecturală a satului.

Bucătăria de vară (cuina de vară) este o altă anexă importantă agospodăriei. De unde, la început, pentru acest scop se folosea un şofrudeschis sau o altă anexă, în ultimul deceniu s-a construit o clădire specialădestinată acestui scop, de dimensiuni însă mai reduse. Construcţia esteformată din una sau două încăperi. În cazul al doilea, prima încăpere estefolosită pentru prepararea mâncării, iar a doua pentru dormit. În aceastăcameră se găseşte, la unele familii, cuptorul de pită (pâine), cu gura înprima încăpere. Această bucătărie de vară este folosită pe tot timpul călduros.În ultima vreme se remarcă părăsirea casei propriu-zise, care devine ,,casamare”, ,,casa curată” sau ,,casa nouă” şi folosirea bucătăriei de vară pe totparcursul anului.

Vatra a fost unul dintre elementele de bază ale interiorului caseitradiţionale româneşti. Vatra liberă a fost larg răspândită pe întreg teritoriulţării. În jurul acesteia, în casă, se desfăşura o bună parte din activitateaomenească. Ea era sursa de căldură şi iluminat, locul de preparare a hranei.În privinţa tipului de vatră din casa tradiţională din satul Şoşdea, considercă ea se încadrează în tipul numit de Paul Petrescu - vatra liberă cu coşpiramidal, sau în tipul numit de Georgeta Stoica – vatra liberă cu horn, cucoş suspendat1. Vatra se găsea în cuina casei. Marginea celor mai multe

1 Ibidem, p.172.

123

vetre este consolidată cu un parapet de piatră sau de cărămidă. Lipită cu olatură de zidul ,,primez” şi cu o alta de o latură din spatele casei, vatraocupă un loc central în raport cu suprafaţa totală a casei. La mijlocul vetreise găsea gura cuptorului din sobă, iar pe peretele opus uşii în adâncituraperetelui se găsea o poliţă din scândură groasă pentru diferite obiecte debucătărie, numită ,,comârlia”. Fumul focului de pe vatră este colectat defocul deschis construit din bârne, sau din nuiele împletite, având formaunui trunchi de piramidă susţinut de patru stâlpi din zid, uniţi cu bârnegroase sau cu arcuri de cărămidă denumite ,,boitaş”.

La prepararea hranei se folosea ţăstul, obiect universal. Era folositpentru mălai, cartofi fripţi, păturată, dovleac copt etc. Ciorbele erau fiertetot pe vatră, în oale de pământ de la Biniş, în jurul cărora ardea focul.Potrivit unei vechi tradiţii, primul foc pe vatra nouă este aprins de cel maibătrân bărbat din casă, considerat că- i fiinţă ,,iertată”, adică neprihănită.Se mai crede că cel ce aprinde foc pe vatra nouă va fi primul care va muri.1

Cuptorul avea forme diferite, dar cea mai des întâlnită era cea rotundă.În jurul acestuia era o banchetă (brâu) care se prelungea şi spre uşă, undeera mai lată. Această parte se numea ,,chimineţ”. Pe chimineţ stăteau iarnabătrânele torcând sau împletind, răzimate cu spatele de pereţii bine încălziţiai cuptorului. Partea de după cuptor era, de asemenea, la înălţimea banchetei.Aici dormeau copiii mici şi bătrânii bolnavi pe vreme rece. Uneori, în iernilegeroase, sunt aduşi aici mieii plăpânzi şi chiar viţeii recent fătaţi, ameninţaţide îngheţ. Un alt element de cultură materială, care a început pe la începutulveacului al XX-lea şi a folosit la prepararea hranei şi la încălzirea sobei(camerei), este ,,şpoierul”. Acesta este lipit de cuptor, are corpul dincărămidă, iar plita din tuci. Partea mai ridicată, unde se coace prăjitura, senumeşte ,,codubă” (tobă). Sub codubă este o parte goală unde se ţin, deobicei, lemnele. Locul acestor sobe este luat azi de produsele de fabrică:cuptorul Vesta, cuptorul electric, aragaz, iar pentru încălzire se folosescsobele de teracotă, cele de cărbuni, cu petrol sau microunde. Cuptoriţa aluat locul cuptorului din cameră odată cu modernizarea locuinţei. Esteaşezată fie în curte, fie într-o anexă a gospodăriei.

Interiorul locuinţei a evoluat în decursul veacurilor odată cudezvoltarea tipurilor de locuinţă. Asupra interiorului locuinţei a acţionatstarea social-economică a locuitorilor, legăturile lor cu oraşul, ocupaţiilepopulaţiei, precum şi influenţa altor grupuri de populaţie.

1 Informator Benga Vichente.

124

Principalele elemente componente ale locuinţei au fost: patul, masa,scaunele, lăgiţa, dulapul scund cu trei fiocuri (sertare), ţesături. Acesteelemente cu vremea au evoluat, au căpătat forme noi sau au fost înlocuitecu mobile produse de fabrică. Astăzi unele locuinţe rivalizează cu cele dinmediul urban. Interiorul locuinţei era destul de simplu. Rar se întâlneauşcergătoare (prosoape) puse pe perete. Foarte des, însă, se întâlneau icoanepe sticlă sau pe hârtie.

Patul era simplu, nu avea capete ridicate. În pat se afla dricala (salteaua)umplută cu paie, poneava de fuior (cearceaful), duna, perna cu pene,căpătâiul şi poneava din lână. Peste acestea erau aşezate trei perne cu pene.Cei mai săraci aveau în loc de dună o procoviţă (pătură de şubă).

Scaunele erau lungi, fără spătar şi se numeau clupuri.Lăgiţa este o piesă de mobilier asemănătoare cu lada de zestre, dar

mai mare.Dulapul cu trei fiocuri şi lăgiţa erau folosite pentru păstrarea hainelor

de pat, a îmbrăcămintei şi a altor ţesături. Pe dulapul cu trei fiocuri erauetalate ţesăturile din lână: ponevile, cilimurile, straiţele şi altele. Alături deacest dulap, care se mai păstrează în unele case, a apărut dulapul cu douăuşi. Amenajarea interiorului locuinţei cu aceste piese era, de obicei, aceeaşila toate familiile. Astfel, paturile erau aşezate pe margini în lungul peretelui,masa între geamurile din faţă, scaunele (clupurile) lângă pat, dulapul cutrei fiocuri sub geamul de lângă uşă, lăgiţa în partea centrală, lângă pat.Această aşezare se menţine şi în ,,soba nouă”.

Prefacerile din înteriorul locuinţei ţărăneşti contemporane constituieun proces continuu şi au un caracter general. Divanul, studioul, dulapul,biblioteca, alături de piesele de uz gospodăresc ca: aragaz, maşina de spălat,fierul electric de călcat, maşina de cusut, radioul, frigiderul, cuptorul electric,televizorul, etc. au devenit piese obişnuite ale interiorului ţărănesc.Transformările de azi ce au loc în satul românesc sunt o consecinţă fireascăa dorinţei şi a eforturilor oamenilor de a trăi mai bine, reflectă necesităţileşi cerinţele actuale de viaţă ale populaţiei.

În lumea satului, s-au menţinut până în zilele noastre câteva obiceiuristrăvechi legate de locuinţa omului. Practicarea lor are ca scop prevenireaşi îndepărtarea nenorocirilor ce s-ar putea abate asupra căminului familial,prin intermediul duhurilor necurate şi al vrăjitoriilor. Potrivit vechilorcredinţe, locul pe care se construieşte casa se răscumpără cu un cap decocoş şi câţiva bănuţi, pe care meşterul are grijă să-i zidească în temelie,

125

de obicei în colţul dinspre răsărit.1 După ce s-a montat şarpanta casei, încapătul casei dinspre stradă meşterii înalţă o creangă pe care gazda înalţă olegătură cu diferite seminţe, o sticlă cu vin sau rachiu, împodobită cu unştergar sau cu o cârpă. Seminţele simbolizează belşugul şi norocul de carenoul cămin să aibă parte din plin. Cârpa sau ştergarul oferite în dar meşteruluilemnar, precum şi ţuica sau vinul cu care gazda îşi omeneşte lucrătorii sereferă la dărnicia şi ospitalitatea casei.

Înainte ca familia să se aşeze în locuinţa nouă, se organizează un ospăţ,la care sunt invitaţi preotul, vecinii, rudele şi oamenii săraci. Gazda casei,adică cel mai în etate bărbat din familie, se serveşte cel dintâi din bucateleaduse pe masă, îndemnând apoi pe fiecare în parte, iar aceştia, la rândullor, prin cuvinte potrivite, urează gazdelor noroc, şi o viaţă lungă, în paceşi sănătate.2

1 Ibidem.2 Ibidem.

126

CAPITOLUL lX

OCUPAŢIILE

O seamă dintre particularităţile tradiţionale de trai şi de cultură pecare le întâlnim azi îşi au obârşia în însăşi ocupaţiile poporului nostru.Practicarea unei ocupaţii implica şi crearea de elemente din culturamaterială caracteristică. Obârşia multor elemente din cultura populară, carese mai întâlnesc doar foarte rar, poate fi demonstrată numai prin cercetărileetnografice. Ocupaţiile tradiţionale ale poporului român, ca şi ale locuitorilordin satul Şoşdea, sunt: agricultura, creşterea animalelor şi industria casnică:torsul şi ţesutul îmbrăcămintei.

Agricultura este o ocupaţie principală străveche a poporului român.Mărturiile arheologice cu privire la lucrarea pământului pe teritoriul ţăriinoastre datează din epoca neolitică, încă din mileniile Vl-V î. Hr. În sprijinuldatelor arheologice şi al ştirilor din izvoarele antice se adaugă şi datelelingvistice şi etnografice. Mărturiile cu privire la lucrarea pământului însatul Şoşdea, prin informaţiile culese şi obiectele existente, coboară pânăla sfârşitul veacului al XlX-lea.

Dintre uneltele de arat, principala unealtă a fost plugul cu grindeul şicoarnele din lemn, cormanul, cuţitul lung şi fierul lat, apoi plugul de fierapărut în primele decenii ale secolului nostru.

Plugul este alcătuit dintr-un grindeu lung din lemn. În partea din spatea grindeului sunt fixate coarnele din lemn, iar în partea din faţă sunt treigăuri, ce folosesc pentru fixarea grindeului pe rotile cu ajutorul potângului.De grindeu este fixat capul plugului, care este din fier. Pe cap este fixatcormanul, iar de acesta, jos, un fier lat. Înaintea fierului lat este aşezatfierul lung care taie brazda. O brazdă mai adâncă sau mai puţin adâncă serealizează cu ajutorul celor trei găuri de pe grindeu, precum şi cu un fierrotund cu filet ce apasă pe ,,nadă”, astfel capătul plugului se ridică sau se coboară.

Plugurile sunt de trei feluri: plugul pentru arat, plugul pentru şiruit(prăşit) şi plugul pentru îngropat.

Plugul de şiruit este alcătuit din grindeu, coarne, trei sape: două lateraleşi una în faţă. La capătul din faţă al grindeului se află o roată şi un cârligpentru prins ,,caturul” sau ,,dreauca” la care se înhamă caii.

Plugul de îngropat este asemănător cu cel de şiruit, doar că în loc detrei sape are o sapă în faţă şi două coarne cu vârfurile apropiate. Se foloseştela îngropatul porumbului.

127

Rotilele au fost la început din lemn, apoi din fier. Peste osia roţilorera fixat scăunaşul, proţapul, ,,potângul” şi o ,,cigare”.

Potângul era făcut din nuiele de salcie sau răchită şi se termina cu omănuşă, cu care se fixa pe grindeu. Executarea potângului era deosebit deimportantă pentru un ţăran, deoarece când mergea la peţit era întrebat detatăl fetei dacă a făcut potâng sau cum se face şi putea reprezenta chiar unmotiv de refuz din partea acestuia. Era o dovadă de pricepere, îndemânare,hărnicie. (,,Dacă nu şcie să facă niciun potâng , cum vrea să se însoare!”).

Cigarea era folosită pentru mărirea sau micşorarea brazdei.Grapele folosite de localnici în perioada descrisă sunt din lemn cu

colţi (cuie) de fier (f. 39), apoi în întregime din fier. Aceste grape aveauforma dreptunghiulară. Înaintea grapelor din lemn cu colţi de fier s-a folosito singură grapă , tot din lemn cu colţi de fier, dar de dimensiuni mai mari.Pe lângă aceste grape s-au folosit şi grapele cu spini.

Aritacul este o unealtă improvizată pentru curăţarea plugului depământ.

Printre uneltele folosite la culesul recoltei se numără: coasa, secera,grebla mare, furca cu două şi trei coarne din lemn, iepilele.

Coasa avea următoarele părţi componente: lama, care era fixată pe,,dârjală” prin brăţara sa şi pene, un picior, fixat la mijlocul dârjalei pentruprinderea cu mâna dreaptă. Pentru a aduna brazda la tăiat de grâu şi altepăioase, la coasă se adăuga un ,,cârlig” cu aţă. Anexe ale coasei erau ,,ciocul”din corn sau lemn, apoi din tablă, în care se ţinea o cuce, precum şi nicovalapentru bătutul coasei.

Iepilele erau două bucăţi lungi de lemn rotund care se foloseau pentruadunatul ,,poşorilor” (grămezi) de fân la locul unde se făcea ,,boghia”.

Prima fază a lucrărilor agricole tradiţionale consta în arat, semănat,grăpat.

Ca tehnică de arat, locuitorii acestui sat foloseau două procedee: varala ogorire, se ara începând de pe margini spre mijloc, brazda fiind întoarsătot spre dreapta; toamna, înaintea semănatului, se ara pornind de la mijlocspre margini, astfel că mijlocul locului era mai înalt, apa putând , deci, săse scurgă lateral. În primul caz, răzvorul (răzor) era pe mijloc, în al doilea,răzvorul era pe margini.

Cultura grâuluiSemănatul grâului şi a celorlalte păioase este a doua lucrare împortantă

ce se efectuează toamna.

128

Terenul pentru semănatGrâul se semăna unul până la doi ani pe acelaşi teren. În acest caz,

locul era arat atât vara, cât şi toamna. Când se semăna prin rotaţie cuporumbul, locul era arat doar o singură dată, toamna, după culesulporumbului. Un alt teren pe care se semăna grâul era pârlogul, adică un loclăsat să se odihnească un an de zile. Pentru a se obţine o recoltă mai bună,se lăsa ogor de oi. Astfel, un număr de gospodari se înţelegeau asupraterenului pe care urmau să-l ,,sacrifice” pentru păşunatul oilor. Acest terenavea o dublă calitate: era odihnit şi gires (bine îngrăşat cu bălegarul oilor).Acest teren (ogorul de oi) era mutător, în fiecare an în altă parte. Tot învederea obţinerii unei recolte mai bune, vara este transportat pe câmpgunoiul de grajd.

Pregătirea grâului pentru semănatVara, încă înainte de secerat, se stabileau două-trei lanţe, care erau

mai curate, şi se coseau mai târziu, pentru a se coace mai bine. După ce s-a treierat, grâul este dat prin maşina de măşânit, pentru a fi curăţat decorpurile străine. Apoi se stabilea cantitatea necesară pentru semănat.

Toamna, înainte de a fi semănat, se făcea tratarea grâului astfel: seurcă în pod o cadă în care se punea apă, piatră vânătă şi var, de asemeneamolitvă (apă sfinţită de la Bobotează), ai (usturoi), tămâie, busuioc; într-unciur se puneau cam cinci litri de grâu care se cufunda în cadă şi se amesteca;grâul, apoi, era aşezat pe grămezi, fiecare grămadă având cantitatea necesarăpentru locul stabilit.

Plecarea la semănat era însoţită în fiecare dimineaţă de acelaşiceremonial, şi anume: ocolirea ,,coşiei” (căruţei). Astfel bărbatul îşi puneapălăria pe şit (el stând în căruţă), se aşeza un ştergător (prosop) pe grapă(să fie grâul curat) şi apoi o femeie mai bătrână ocolea de trei ori ,,coşia”cu oala cu jar şi tămâie, după care jarul şi tămâia erau aruncate în faţacailor, căruţa trebuind să treacă peste acestea.1

SemănatulSemănatul se făcea cu mâna. Cantitatea de grâu de semănat se împărţea

în doi saci. Unul era luat de bărbat în spate, pentru prima jumătate, iarcelălalt era aşezat pe spatele animalului cu care se grăpa. Grăpatul se făceaimediat, mergându-se după semănător. În sacii de grâu se punea câte un

1 Informatoare Eva Benga, Lucreţia Peia.

129

măr, uneori şi cu un ban în el, pentru a fi găsit (prilej de bucurie) de cel caregrăpa, acesta fiind de obicei un copil.

Întreţinerea recolteiÎntreţinerea recoltei în devenire se făcea primăvara. Două sunt lucrările

de întreţinere şi anume: grăpatul cu grapa de spini pentru scuturarearădăcinilor de porumb şi adunarea acestora pe răzor sau ducerea lor acasăpentru a fi arse în cuptor, şi plivitul. Plivitul se făcea cu o unealtă specialănumită ,,coşâri” ( o lamă scurtă cu coada de lemn) de două, trei ori, dupănecesităţi. O altă fază importantă a lucrărilor agricole o constituie culesulrecoltei (secerişul) şi treieratul.

SecerişulTăiatul grâului începea aproximativ la Sf.Petru-29 iunie. Uneltele

folosite erau coasa şi secera. Tăiatul grâului se făcea cu coasa de cătrebărbat, iar femeia ,,pologea” (făcea snopi) cu ajutorul secerei. Snopii erauaşezaţi pe funii. Funiile erau făcute direct pe ,,loc” (câmp) din grâu tăiat cusecera cât mai de dimineaţă (grâul să fie ,,reavăn”, umed”) sau din şovar.Cele din şovar erau făcute mai din timp, iar cu o seară înaintea plecării laseceriş se uda pentru a se muia. Funiile erau puse în snopi, care în graiulnostru se numeau ,,sarcină”. Tăiatul grâului se făcea pe ,,postăţi”. Un lanţ(400 m în lungime şi 16 m lăţime) era împărţit în patru postăţi. Grâul eratăiat numai într-o parte, deci se pornea numai de la un capăt, în funcţie deaplecarea spicului. Secerişul începea cât mai de dimineaţă. Pentru primapostată, femeia lua în spate o sarcină de funii. După prima postată se făcea,,fruştucul” (dejunul). Apoi femeia lua încă o sarcină pentru a doua postată,iar bărbatul lua două, pentru a le duce la mijlocul locului. În caz că vecinula cosit grâul, se mâna căruţa la jumătatea locului cu toate cele necesare.După a doua postată se făcea prânzul.

Snopii erau lăsaţi pe funii şi apoi legaţi după terminarea cositului.Dacă există încă o persoană, legarea se făcea imediat. După legare, snopiirămâneau culcaţi până spre seară, către asfinţitul soarelui sau chiar până adoua zi dimineaţa.Aceasta pentru a nu se scutura spicul. Apoi, snopii eraufăcuţi cruce. O cruce avea 14 snopi. Mai întâi se aşeza un singur snop pepământ. Acesta, uneori având vârful întors, pentru a nu se strica spicele.Urmau apoi trei rânduri de câte patru snopi, iar ultimul se aşeza cu spiculîn direcţia vânturilor principale.

130

Crucile de grâu erau lăsate pe câmp, pe mirişte, apoi erau transportatela locul de treierat, loc care se numea arie. La terminarea cositului, la fiecareloc, se lăsau câteva fire de grâu netăiate, care erau legate cu un fir roşu,smuls din brâul (aţa) de la cotrânţa femeii; femeia fiind simbolul fertilităţii.Aceasta pentru ca grâul să fie curat, să nu facă tăciune.1

De asemenea, când se făcea pâine din făina de grâu nou, un colac eraaruncat în fântână, pentru ca grâul (rodul) să sporească în anul următor.Treieratul se făcea cu caii, iar mai apoi cu batoza.

Treieratul cu caiiGrâul era adus acasă unde se făcea ,,jirada”. După ce tot grâul era

tras, se amenaja aria: se curăţa bine locul, se uda şi se punea pleavă, sebătea cu caii, după care se mătura, din jiradă se lua un ,,sclean” (o parte desus până jos) de snopi, cărora li se tăia funia şi se aşezau aproximativ înpicioare, de la centru spre margini. Caii erau mânaţi circular de la dreaptaspre stânga, până s-a bătut spicul. După ce erau zdrobite spicele cu copitele,paiele erau întoarse tot spre dreapta (pe dos). Paiele se întorceau de două,trei ori până se băteau bine, apoi erau făcute jirade. Ceea ce rămânea, ,,vraul”(boabele şi pleava), era iarăşi amestecat, pentru că mai rămâneau spice şise mai trecea pentru ultima dată cu caii. Cu lopata şi cu grebla, grâul erafăcut grămadă, apoi vânturat la loc deschis sau cu şiurul mare, de două ori,după care era depozitat.

Treieratul cu batozaGrâul este adus la arie (un loc special la marginea satului) unde este

făcut jirăzi. Proprietarul cu batoza şi oamenii angajaţi, trecea pe la fiecaregospodar. Plata sa era de 10 % din recoltă. Acest 10% se numea ,,rist”.Când recolta era bună şi era mult de transportat, sau timpul era nefavorabil,se treiera la capătul locului, adică pe câmp. De la arie paiele erau aduseacasă, unde se făceau jiradă.

Cultura porumbuluiPorumbul (cucuruzul) ocupa locul doi în cultura cerealelor. Semănatul

porumbului se făcea cu mâna, odată cu aratul. Se arau două brazde în gol,iar a treia acoperea boabele puse cu mâna la fiecare pas. Urma grăpatul,întreţinerea porumbului consta din şiruit, una, două sape (prăşit) şi îngropat.

1 Ibidem.

131

CulesulŞtiuleţii erau depănuşaţi direct de pe loc (câmp), aruncaţi în grămezi,

apoi cu ,,cotăriţa” (coş de nuiele) aruncaţi în căruţă. Urma tăiatul tuleilor,care se făcea dis-de-dimineaţă, până dispărea roua. Snopii erau aşezaţi în,,cupe” de căte 10-20 de snopi, după cât era de copt porumbul. Când setermina culesul şi tăiatul tuleilor, aceştia erau transportaţi acasă, unde sefăceau ,,stupi”. Un stup avea până la 300 de snopi. Păstrarea recoltei înbune condiţii a avut o mare importanţă pentru asigurarea resurselor detrai, de asemenea pentru asigurarea seminţelor necesare semănatului. Înacest scop, ţăranul şi-a construit diverse mijloace de depozitare şi păstrarea recoltei.

Produsele cerealiere – grâul, orzul, ovăzul, secara – se depozitau fieîn umbare (anexă specială destinată acestui scop) de mărimi şi forme diferite,fie în pod. De fapt, astăzi, în marea lor majoritate ţăranii pun grâul în pod.Porumbul se depozitează în cotarcă şi pe podul şoproanelor, care este dinlătezi. Aici porumbul se poate usca mai bine şi nu-l mănâncă şoarecii atâtde tare. În trecut, conform unor informaţii de la bătrâni, ar fi existat pentrudepozitarea porumbului o construcţie de nuiele, pe bulivani, cu acoperişde paie, numită ,,şiordar”1. Despuierea porumbului se făcea cu mâna şi cuun scaun cu dinţi, apoi cu maşina (de fabrică). Boabele se păstrează în sacisau pe pod.

Creşterea animalelorAlături de cultura plantelor, creşterea animalelor a fost una din

ocupaţiile tradiţionale principale ale poporului nostru. Aceasta s-a dezvoltatpe întreg parcursul istoriei în strânsă legătură cu cultura plantelor. Condiţiilegeografice ale României sunt foarte prielnice practicării acestei ocupaţii.,,Vechimea practicării acestei ocupaţii este dovedită de datele mai multordiscipline: etnografia, lingvistica, arheologia, geografia”2.

Creşterea animalelor din gospodăria ţărănească în satul Şoşdea seînfăptuia în scopul satisfacerii necesităţilor propriei gospodării. Eraucrescute: 1-3 vaci, 2-4 cai, o scroafă, 1-3 grăsuni, 5-50 oi, capre şi păsăridiferite.

În ceea ce priveşte păstoritul, acesta era un păstorit local, sedentar,

1 Informator Corelan Beleuţă2 I. Vlăduţiu, Ibidem, pag. 149

132

practicat pe hotarul satului respectiv, în mare majoritate pe izlaz. Acesta nuputea fi călcat de toate animalele în lung şi-n lat, ci era împărţit pentrudiferite animale şi fiecare păstor era obligat să respecte delimitarea.

Vacile erau păzite de văcari (de obicei doi). Aceştia erau puşi de cătresăteni, dar la primărie, de faţă fiind şi reprezentantul puterii locale, pentrua-şi respecta înţelegerea. Erau puşi de la 1 mai şi până la Arhanghel (Sf.Mihail şi Gavriil - 8 noiembrie). Astăzi însă ei sunt numiţi până când timpulpermite scoaterea vacilor la păşune. Plata văcarilor era în natură (o zi delapte, grâu şi porumb). La sărbătorile religioase, când se umbla cu colac,primeau de la fiecare familie şi un colac. Pe sat era o singură cireadă (şioardă,gulă). Toată primăvara şi vara, până la tăiatul grâului, vacile păşteau peizlaz, apoi se mergea pe mirişte; toamna, după culesul porumbului şi tăiatultuleilor, erau duse în tuleie şi ţelină (locurile de fân). Seara erau aduseacasă. Vara, vacile erau ţinute în curte sau în arie, legate de stâlpii gardului.

Cu decenii în urmă, când numărul boilor era mare (de prin 1950 şichiar mai înainte nu se mai lucrează cu boi), şi aceştia erau scoşi la păşune,atât cei de jug (de plug), cât şi cei tineri. Păzitorii se numeau boari. Spredeosebire de vaci, care veneau în fiecare seară acasă, boii rămâneau şipeste noapte pe izlaz, într-un loc anumit pe malul Bârzavei ( o pădurice desalcâmi plantată de săteni), numită ,,poloşcie”. Boarii stăteau în colibă. Înacest loc veneau şi la amiază pentru odihnă – stăteau în poloşcie. Şi vacileaveau poloşcie, dar în altă parte. Şi astăzi păduricile de salcâm mai există,iar locurile respective se numesc: poloşcia boilor (vadul boilor), poloşciavacilor (vadul vacilor). Vacile şi astăzi folosesc acelaşi loc. Gospodariicare aveau nevoie de boi pentru lucru mergeau dimineaţa să-i aducă acasă.

Bicii satului (taurii) erau ţinuţi la primărie şi foarte rar li se dădeadrumul între vaci. Vacile erau aduse la montă la primărie, unde bicarultrebuia să scoată taurul.

De la începutul toamnei şi până când vremea era bună, o parte dingospodari îşi luau vacile de la văcari şi le păzeau cu rândul. Aceasta, pentrucă un număr de 15-25 de vaci (o ,,gulă”) mai uşor putea intra în locurile cuiarbă nepăscută. Se formau mai multe gule.

Caii erau daţi la herghelie. Păzitorul se numea ,,cicoş”. De primăvarapână toamna caii dormeau noaptea pe izlaz într-un loc stabilit. Mulţigospodari, însă, îşi ţineau caii acasă, iar noaptea mergeau cu ei la păscut îngrup (de obicei băieţii).

Oile erau păstorite în turmă (ciopor) de păcurari, la început numiţi şi

133

plătiţi de gazda de ciopor (cei cu oi mai multe). Ei luau oile de la săteni şierau răspunzători în faţa acestora. Pierzându-se acest obicei, cei care voiausă fie păcurari îşi strângeau singuri oile. Ei mergeau din casă în casă şi îşiexplicau condiţiile (adică plata pe care o doresc şi câte cântare vor face).Dacă gospodarul era de acord, îi dădea oile. De obicei ciopoarele eraustabilite pe străzi, pentru că, atunci când oile veneau acasă seara, puteau fimai uşor ,,răznite”. Păcurarii se stabileau la Crăciun şi erau numiţi de laSimţ (9 martie) până la Sinicori (Sf. Nicolae - 6 decembrie). În perioada 6decembrie - 9 martie, oile erau scoase cu rândul de cei care formau cioporul.

Ulterior, precum şi astăzi, păcurarii sunt numiţi de la Crăciun laCrăciun. De la Sinicori la Simţ ei păzesc oile cu mâncarea bârcaşilor. Fiecaregospodar (,,bârcaş”) dădea traista (adică în traista păcurarului, care eralăsată de seara, îi punea mâncare) după numărul de oi (una, două, trei zile).În perioada de la cântăritul oilor şi până la achitarea tuturor bârcaşilor,fiecare gospodar care lua brânza duce şi mâncare. După ce s-a terminatmulsul oilor şi până la Sf. Nicolae, păcurarul mănâncă de la el.

Plata păcurarilor era în natură (grâu, porumb, o zi de lapte, cât şi înbani. Aceasta era plătită gazdei de ciopor, apoi direct păcurarilor.

Aproximativ la Paşti are loc cântăritul oilor. Astfel, în ziua stabilită,fiecare bârcaş vine la colibă cu găleata (sau ,,vadra”) şi scaun şi îşi mulgeoile, după care laptele este cântărit. Înainte se făcea un singur cântărit.Pentru 1 kg. de lapte se dădeau patru măsuri de lapte (o măsură era de 12litri). După fiecare berbec matur se dădeau patru măsuri, iar pentru unulde un an, numit ,,întărţîi”, două măsuri. Alte numiri ale oilor tinere: noaten-miel de un an , mioară-oaie la prima fătare, strămioară-oaie la a doua fătare.După ce se făcea cântăritul oilor (măsuratul laptelui) se lua brânza pe rândde către fiecare bârcaş începând de la un capăt al străzii. Brânza era pregătităde către păcurari la colibă. Laptele se punea în ciubăr, apoi se băga cheagul,se lăsa până se întăreşte, se taie străgheaţa, apoi este lăsată încă puţin ,după care se pune în storcători şi se sparge (se obţine caşul). Caşul e dusacasă, de asemenea şi zerul ce rămâne după ce s-a pus în cheag şi s-a dat lacâini. După ce zerul s-a stors şi caşul s-a întărit, este tăiat ,,crişcă” şi pus cusare în ciubăr.

Toamna, după achitarea bârcaşilor, s-a mai dat câte 1 kg de brânzădupă 1 kg de lapte, numită ,,brânză da albă”, care era adunată la gazda deciopor, unde se mânca mălai cu brânză (din brânza gazdei) şi se bea. Laterminarea întâlnirii se împărţea bârcaşilor ,,brânză da albă”.

134

Astăzi se fac două-trei cântare, iar coliba (stăna) rămâne pe acelaşiloc pe izlaz, întrucât câmpul era arat imediat după recoltarea grâului.Procedeul de plată şi de preparare a brânzei s-a menţinut. Dar găleata numai are 12 litri, ci doar 8 sau 10 litri.

Stâna tradiţională este compusă din: colibă şi strungă. Lângă colibăse găsea un perpelic ( o tulpină cu mai multe ramuri retezate) în care sepuneau găleţile, oalele, canta cu cheag) Stâna era aşezată pe izlaz, destulde aproape de sat, apoi, după tăiatul grâului, se muta pe mirişte, cât maiaproape de râul Bârzava de pe hotar.

Iernatul oilor se făcea acasă în ,,şură”. Spargerea ciopoarelor (răznituloilor) se făcea la Sf. Nicolae sau când cade prima zăpadă mai mare şi oilenu mai pot rămâne pe câmp. La Paştele Mici, când se scotea crucea pentrusănătate, ploaie, ferirea plantelor şi animalelor de boli, la marginea satuluiturmele de animale erau rânduite de primarul satului şi apoi puse să treacăprin faţa popii, care le stropea cu molitvă în timp ce se cântau diferitecântece bisericeşti.

Medicina popularăMintea ţăranului a găsit o mulţime de soluţii în tratarea animalelor.

Fie că unele aveau un fundament ştiinţific, fie că erau de natură religioasă,ţăranii aveau încredere în puterea tămăduitoare a acestor procedee. Multedin aceste procedee au fost moştenite din tată-n fiu.

Animalele (cai, vaci) au fost ferite de musca columbacă folosindu-seuntură cu ulei şi ouă clocite. Cu acest ,,unguent” se ungeau pe burtă, picioare,gât şi cap.

Boala de gură era tratată cu untură şi puţină piatră vânătă, pentru a sesparge şi nimici băşicile.

Dacă ,,marva” (animalele) avea vreo ,,gâlcă”, (trăgane, umflătură,glută), se încălzea la foc sucitorul, ,,ciganea” (cratiţa) şi crucea şi se plimbaupeste umflătură, pentru a da înapoi.

Când se umflau la splină, când erau răcite, se împungea cu o sulă în aşaptea groapă dintre coaste, de la coadă la cap. Dacă splina a fost bolnavă,se mişca sula, dacă nu, sula stătea dreaptă.

Animalele umflate de trifoi erau acoperite cu un ţol ud, li se punea uncăţur (o bucată de lemn) în gură şi apoi erau alergate lângă mormânt (cimitir)până se simţeau mai bine. De asemenea, se vâra mâna în intestinul gros şise scotea baliga.

135

Caii care aveau strânsori erau ,,trataţi” cu praşchia. Astfel bătrânulcasei trebuia ca în noaptea de Anul Nou să se culce cu praşchia pentru aavea putere asupra bolii. Praşchia era trecută pe sub burtă de trei ori, ca săse desfacă strânsorile aşa cum se desface praşchia.

Cu calul care nu se urina se ocolea de trei ori mormântul în sens inversmersului acelor de ceasornic.

Când animalul era trist, nările erau tăiate cu unghiile, pentru a curgesânge, iar la oi se tăia vârful urechilor.

Omul, dacă avea dureri de burtă pe câmp, trebuia să bea o bucată detămâie şi apoi să se aşeze pe burtă în drumul căruţelor (în mijloc, întreroţi). Cu un briceag sau un cuţit era înconjurat pe pământ de trei ori şi apoise făcea o cruce la cap, după care briceagul se împlânta (înfigea) în pământ,să-i fie leac.

Industria casnică textilăIndustria casnică a ocupat un loc de seamă în economia ţăranului,

când gospodăria ţărănească avea în general o putere scăzută de cumpărare.Obiectele şi chiar uneltele care se confecţionau erau destul de numeroase.Acestea erau folosite alături de produsele meşteşugăreşti sau de fabrică.Îmbinarea utilului cu frumosul poate fi considerată ca o trăsăturăcaracteristică obiectelor ce se confecţionau la gospodăria ţăranului.

Astăzi, în localitatea Şoşdea, îndustria casnică textilă şi-a pierdutînsemnătatea. Doar foarte rar războiul de ţesut mai este pus în funcţiune şiatunci numai pentru ponevi şi cilimuri.

Industria casnică era o ocupaţie a femeii. Bărbaţii au luat parte doar laanumite operaţiuni de transformare a materiei prime în produs finit.Materiile prime de bază folosite în cofecţionarea de piese de îmbrăcăminteşi pentru interiorul locuinţei sunt: lâna, cânepa şi bumbacul (cumpărat dela magazin).

Cânepa se cultiva pe câmp sau în grădină. După ce era tăiată se făceaumănuşi şi apoi snopi şi era pusă la ,,murat” (topit), lângă mal, în râul Bârzava.După 8-10 zile era scoasă, spălată bine şi pusă la uscat în grămezi (cupe),apoi era transportată acasă, unde din nou se punea la uscat. După ce s-auscat bine se bătea în ,,proţap” cu năboinicul, apoi era trecută prin meliţacu o singură limbă. De la meliţă cădeau ,,pozdăriile” ( bucăţile de tulpină).Operaţia următoare era dărăcitul cu drăgloni (pieptenii mari). Se obţineaumotchele. Acestea se nălbeau, ca să fie albe. Într-o căldare sau ,,şiuvani”

136

(albie) se punea apa cu var şi cenuşă, unde motchele erau lăsate 4-7 zile.Apoi se spălau şi se uscau. După nălbit, motca se trăgea pe mosoare cuşiocârtu, motca fiind pe vârtelniţă.

Operaţia ţesutului era precedată de urzitul firelor, învelitul sulului şinăvădit. Urzitul se realiza fie afară la gard, sau între copaci, fie cu urzoniu.Acum se stabileşte lăţimea latului pentru război. Războiul de ţesut orizontaleste cel comun1. Un fir mai gros se obţinea cu druga (un fus mai mare,tocălie). Pentru aţa de fuior sau aţa de iţe (pe care femeia şi le făcea singură),firele se răsuceau cu ,,răsuca”. Înainte, însă, se făcea ghem din două firetoarse mai subţire. Un capăt al firului se lega de cârligul răsucii. Femeiastătea pe scaun şi răsuca era răsucită pe picior, apoi lăsată liberă.

Femeia trebuia să asigure atât îmbrăcămintea membrilor familiei, câtşi a pieselor textile necesare. Astfel ea ţesea pânza pentru ,,strujac” (saltea),poneava pe strujac (cearceaf), precum şi pentru cămăşi lungi, poale,ştergătoare (prosop), măsai pe masă. În combinaţie cu bumbacul se obţineauţesături mai fine.

Lâna. Procesul de prelucrare a lânii este asemănător cu cel deprelucrare a cânepii. Oile erau tunse cu foarfeca, de fiecare gospodar. Lânase spăla la Bârzava. Înainte, însă, se punea în apă caldă, pentru a se muiausucul. Se usucă pe iarbă, pe gard sau pe pălămari (sfoară groasă).

Scărmănatul se efectua cu mâna, iar pieptănatul se făcea cu piepteni.Prin pieptănare se sortează lâna pe mai multe categorii, după calitate: păr,mieză şi canură. Din păr se torcea urzeala, iar din canură se torcea beteala.Torsul este executat de femei, de obicei, iarna. Ca unelte folosite sunt furca detors şi fusul, care sunt cumpărate de la ţigani. Caierul de lână se leagă de furcăcu o aţă. Această aţă este împletită din fire de lână de diferite culori. Furca estefixată în brâu. Într-o perioadă mai recentă se folosea şi maşina de tors.

Operaţiunile următoare sunt aceleaşi ca şi la cânepă. Vopsirea lânei sefăcea la fărbari şi doar lâna pentru obiectele mărunte se vopsea acasă. Dinlână se ţeseau ponevi şi cilimuri, obielele, şuba pentru îmbrăcăminte (laibăr,cioareci, duruţ, căbăniţă), traiste, ,,procoviţa” (ţol pentru acoperit noaptea).Ţesăturile groase erau date pentru finisare la ,,vaiegar” (piva). Vaiegarii îşiadunau singuri ţesăturile din sate şi tot ei le aduceau înapoi.

Produsele ceramice au fost cumpărate de la olarii din Biniş. Odată cupătrunderea produselor de fabrică şi în mediul rural are loc trecerea peplan secundar a industriei casnice şi totodată aceasta iese din uz.

1 I. Vladuţiu, ibidem. p. 335, fig. 86.

137

CAPITOLUL X

PORTUL

Îmbinarea organică şi armonioasă a utilului cu frumosul, bogăţie deexprimare artistică, gust şi măiestrie în execuţie, simplitate plină de eleganţă,varietate în unitate, sunt numai câteva din principalele trăsături caracteristiceale constumului popular românesc1. Costumul popular constituie unul dinelementele de bază ale culturii materiale ale unui popor, reprezintă ocomponentă a modului de trai. Nota dominantă ce caracterizează costumulpopular este îmbinarea frumosului cu utilul.

În trecut, îmbrăcămintea se confecţiona aproape în exclusivitate îngospodărie. Fiecare gospodină se preocupa de confecţionarea pieselor deîmbrăcăminte. Astăzi, însă, piesele de port sunt procurate din comerţ.

1). Costumul popular femeiescGăteala şi acoperământul capuluiSe încadrează în felul de acoperire a capului caracteristic unei regiuni

întinse din sud-vestul ţării, se singularizează printr-o notă proprie – capuleste acoperit cu o singură piesă de port: fachiu, care era compus din covârlac,ce stătea pe frunte, fachiu propriu-zis, pe cap şi două precinige, care atârnaulateral.

Fachiul era folosit la învelitul tinerei ca nevastă. Este purtat a doua zide nuntă (începând de luni dimineaţa după ce şi-a dat jos voalul).Împodobirea cu fachiu pe cap se cheamă învălire. Era purtat şi după nuntă,la sărbători şi ospeţe de către tinerele femei, fapt relatat într-un manuscrisatribuit învăţătorului Achim Miloaia din Fizeş2, datând din prima jumătatea secolului al XX-lea: ,,Când se gătesc, nevestele tinere poartă pe cap ogăteală pe cap numită fachiu. E făcută din fir galben, pre din jos tot cuciucuri aseminea cu fir. La oameni mai cu stare, această găteală esteindispensabilă şi se numără între hainele miresei. E purtat unul, cel multdoi ani, după aceea se aruncă pe fundul lăzii, până când, ca să facă loc altorhaine îl da jidanului cu dârze, aşa pre nimica şi când l-a cumpărat a costat20 fl. Fachiu se coase, nu se ţese, de către unele femei din sat3. În afara

1 I. Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, 1937, p.354.2 Sat în jud. Caraş-Severin3 A. Turcuş, G.Aristide, Funcţii simbolice de ritual ale unor piese de port popular bănăţean,

în Tibiscus, Etnografie, 1975, p.83.

138

acestei piese se mai purtau ,,cârpe” (baticuri) din materiale de cumpărat deculori diferite. La ,,costum” se poartă cârpa neagră cu ciucuri sau cârpaneagră cu flori roşii, galbene, verzi, legat la spate.

Îmbrăcămintea părţii superioare a corpuluiCiupagul are croiala obişnuită românească: mâneci pornind din guler,

drepte, strâmte, fără pumnaşi sau cu fodori, strânse cu brăcinăriţa.Ciupagurile vechi erau lucrate din pânză de cânepă, fuior. Destul de timpuriu– mijlocul secolului al XIX-lea, cânepa a fost înlocuită cu bumbac. Femeilemai bătrâne purtau ciupag alb, cu simple ornamentaţii în alb, cele mai tinereîşi ornamentau gura ciupagului şi mânecile; o ornamentaţie foarte simplăşi discretă.

Din deceniul al IV-lea al secolului nostru a apărut costumul, foartepretenţios şi purtat numai de cei cu o situaţie materială bună.

Ornamentaţia ciupagului, cu mânecile largi, a devenit mai bogatăacoperind o parte din mânecă şi piept sau toată mâneca şi pieptul într-otablă. Motivele, numite generic ,,urzare”, sunt exclusiv geometrice: romburi.Cusăturile sunt lucrate cu arămiz şi fir metalic. Tehnica lor este variatădominând însă trei puncte principale: ,,pe dos”, ,,pe fire” şi ,,umplut” (lanţ)1.Coloritul cusăturilor este intens şi somptuos: negru sau roşu, mai rar şigalben. Cusăturile negre sau roşii contrastează puternic cu albul pânzei.Monocromia ornamentaţiei este întreruptă de firul de aur care apare printrecusături ca un fel de umplutură.

Cojocul, numit în graiul locului ,,burdic” sau ,,becheş”, este lucratdin piele de oaie cu o ornamentaţie mai simplă, cel de toate zilele şi cu oornamentaţie mai bogată şi colorată în roşu sau galben cel de sărbătoare.Ornamentaţia era din tignele din piele de ,,box”, pe toate încheieturile,precum şi alte modele realizate din aţă colorată sau tot din piele. La cel desărbătoare, marginile sunt tivite cu blană neagră de miel. Cojocul estedeschis în faţă şi este lung până mai jos de şolduri. În zilele de lucru, femeilepurtau ,,laibărul” din material de cumpărat.

MijloculBrâul care încinge mijlocul este lat. Este ţesut din lână şi este împodobit

cu alesături dispuse orizontal şi viu colorate. Peste brâu se înfăşoară brăciraîngustă, dar lungă. Ţesută foarte fin şi subţire din ,,păr”, brâcira esteornamentată cu ,,bete” din urzeală (vârste)2.

1 Informatoare Elena Nica, Eva Mingea, Lucreţia Peia.2 Ibidem.

139

Îmbrăcămintea părţii inferioare a corpuluiPoalele sunt ţesute din pânză de cânepă sau din bumbac. În trecut,

ornamentaţia se reducea doar la o îngustă ,,şicmă” (dantelă) în marginea dejos, făcută cu mâna, sau la o ornamentaţie realizată în tehnica ornamentaţiei,,perforate”1 – realizate prin cusături ajurate, în alb – varianta ciurătură.Aceasta este o cusătură pe fire trase, lucrate în tehnica fileului.

Odată cu apariţia costumului apare şi la poale, în partea de jos, obandă cu aceeaşi ornamentaţie ca a ciupagului şi cotrânţelor. Poalele sepurtau fie încreţite la brâu, fie făcute pături (pliuri) pe şolduri. La brâu selegau cu brăcinari puse pe brăcinăriţă. Peste poale se încinge brâul şi pedeasupra brăcira (când este cazul).

Cotrânţele sunt două: una în faţă, alta în spate. Cotrânţa din faţă estedin ,,somot” (catifea) negru, vişiniu sau alte culori, sau din alt material.Este ornamentată cu flori din arămiz sau fir metalic. Cotrânţa din spateeste fie identică cu cea din faţă, dar mai îngustă, fie din lână de diferiteculori, ţesută în război. Cotrânţele costumului sunt identice atât ca mărime,cât şi ca model.

În afara cotrânţelor, fetele şi femeile tinere purtau opreg. Opregul esteo piesă de port caracteristică pe care o întâlnim numai în Banat. Opreguleste compus din două părţi: o parte dintr-o bucată dreptunghiulară de ţesăturănumită ,,petec de opreg” şi din fire lungi care atârnă2. Petecul de opreg estedreptunghi de ţesătură, lung de la un şold la altul şi lat de aproximativ 25cm. Se poartă în faţă şi în spate. Ţesătura este aceeaşi, atât ca material câtşi ca tehnică, ca la cotrânţă. De latura inferioară a petecului atârnă firelelungi din păr de lână, răsucite, colorate în roşu.

ÎncălţăminteaObielele sunt îngrijit ţesute, în patru iţe, de formă dreptunghiulară.

Ornamentaţia constă în carourile rezultate din ţesut prin combinareadiferitelor culori. Este tipul de obială numită ,,în pătrate”3. Obiala înfăşurapiciorul până aproape de genunchi. În afară de obiele se purtau şi ciorapidin lână, făcuţi de femeie. Peste obiele se înfăşurau nogiţele (curele)opincilor cu gurgui. În zilele de sărbătoare se purtau pantofi de cumpărat.

1 Paul Petrescu, Costumul popular românesc din Transilvania şi Banat, Bucureşti, 1959,p.83.

2 Informatoare Ana Stra.3 Informatoare Elena Nica.

140

2). Costumul popular bărbătesc

Găteala şi acoperământul capuluiPe cap se poartă pălărie obişnuită, procurată din comerţ. Cea mai

răspândită este pălăria neagră. Iarna, locul pălăriei îl ia căciula din blanăneagră de miel, numită în graiul locului ,,clăbăţ”, aceasta se poartă cu vârfulturtit.

Îmbrăcămintea părţii superioare a corpuluiCămaşa (,,chimeaşa”) din această zonă se încadrează în grupa cămăşilor

bănăţene. Unul dintre elementele de bază în aprecierea acestei situaţii oconstituie lungimea cămăşii bărbăteşti ce trece de genunchi. Cămaşa lungăşi largă reprezintă tipul vechi de cămaşă românească. Materialul din careeste confecţionată cămaşa este pânză albă de cânepă şi bumbac.

În ceea ce priveşte croiala, cămaşa bărbătească are mânecile pornitedin umăr. În partea de sus, la umăr, mânecile sunt încreţite, iar jos se terminăcu manşete (pumnaşi). La pumnaşi mâneca este încreţită. Pe piept se închidecu ,,bumbi” albi (nasturi) şi cu ,,piceici” (cheutori) făcute din pânză. Guleruleste dublu, încheiat cu doi nasturi apropiaţi. Ornamentaţia este destul desimplă. Doar pe poalele cămăşii sunt realizate motive în tehnicaornamentaţiei perforate. Dintre variantele acestei tehnici, întrebuinţată maimult este ciurătura.

Cusăturile sunt realizate cu arămiz alb. Cămăşile mai recente au oornamentaţie mai bogată din arămiz colorat (roşu, galben, albastru).Principalele câmpuri ornamentale sunt dispuse pe guler, piept şi la poale,dar întâlnim o ornamentaţie şi pe mâneci, care sunt largi şi drepte, fărăpumnaşi. Aceasta este o copiere a ornamentaţiei din alte zone.

Pieptarul, numit în graiul locului ,,ciurc” , era confecţionat din habăalbă sau din şubă ,,saină” (sură). Cele din saină erau purtate de bătrâni.Ornamentaţia ciurcului este foarte bogată. Pe suprafaţa acestuia sunt aplicateşireturi (sinioare) de lână vopsită în negru, violet şi roşu. Cele mai noi suntornamentate doar cu sănioare şi găitane de culoare vânătă. În zilele delucru se purta laibăr din stofă de cumpărat sau din şubă, iar din timpul recese purta sub laibăr un ,,foleri” – un pieptar (cojoc) scurt, din piele de oaiesau miel, ce se încheia pe umărul stâng şi sub braţ.

MijloculMijlocul este prins într-o ,,praşchie” (chimir) de piele, purtat mai ales

de bărbaţii în vârstă. Cei tineri purtau brăcira, în special tricoloră. Se purta

141

de asemenea şi o ,,praşchie” din ,,somot”(catifea) negru cusut cu arămiz dediferite culori. Figurile erau înflorate. Din deceniul al patrulea al secoluluinostru, arămizul este înlocuit cu fir metalic, praşchiile fiind de o frumuseţedeosebită.

Îmbrăcămintea părţii inferioare a corpuluiVara se poartă izmene largi. Izmenele se făceau din aceeaşi pânză ca

şi cămaşa. Între picioare avea un ic (turul) în formă de romb care unea foiletăiate pentru picioare. La brâu se lega cu un ,,brăcinar”, aţa trecută prinbrăcinăriţă (tivitura)1. Izmenele erau simple, fără ornamentaţii. Izmenelese poartă uneori băgate în obielele înalte care se ridică până sub genunchi.

Pe vreme de iarnă se poartă cioareci din pănură albă, precum şi cioarecidin lână săină, gri (şuba). Împodobirea cioarecilor este asemenea ca tehnicăşi colorit cu cea a ciurcului. Pe pănura albă sunt aplicate sinioare negre şiviolete. Ornamentaţia este dispusă în dreptul buzunarelor aşezate spre faţă.

Haine lungiPe deasupra, în anotimpurile reci, se pune ,, duruţul”, o haină lungă

făcută din pănură de culoare2. Onamentaţia se realizează tot prin aplicarede sinioare de culoare verde.

Un alt obiect de îmbrăcăminte folosit în anotimpurile reci a fost,,căbăniţa”. Aceasta este lucrată tot din pănură, dar de culoare albă. Estelungă până sub genunchi şi cu glugă. Nu are niciun fel de ornamentaţie.Este largă şi se foloseşte mai ales în zilele de lucru, ca apărătoare pentruploaie.

Iarna se foloseau haine din blană.Bunda era lungă şi se confecţiona din şapte, opt piei de oaie. Se

,,fărbuia” (vopsea) în ,,braun” (maro).ÎncălţăminteaObielele erau ţesute în patru iţe şi aveau formă dreptunghiulară. Este

tipul de obială ,,în pătrate”. Carourile rezultau prin combinarea diferitelorculori: roşu cu verde, negru cu alb. Obielele se poartă înfăşurate pe pulpapiciorului până sub genunchi. În afară de obiele se poartă şi,,ştrimfi”(ciorapi) de lână, făcuţi de femeie. Peste obiele se înfăşoară nojiţeleopincilor cu gurgui.

După Primul Război Mondial s-au răspândit din ce în ce mai multcizmele şi bocancii.

1 Ibidem.2 Informator Benga Vichente

142

În trecut, fiecare gospodină avea în preocuparea sa permanentăconfecţionarea pieselor de îmbrăcăminte. Astăzi, însă, îmbrăcămintea esteprocurată din comerţ, iar confecţionarea unor piese de port tradiţional estecu totul incidentală.

Costumul popular şi-a pierdut astăzi importanţa pe care a avut-o, elfiind purtat doar la unele sărbători, în alte prilejuri, precum şi în cadrulformaţiilor artistice ale căminului cultural.

143

CAPITOLUL XI

OBICEIURI

1. Obiceiuri legate de principalele momente din viaţa omului

Momentele de căpetenie din viaţa omului: naşterea, nunta,înmormântarea, - au generat unele obiceiuri tipice care s-au transformatdin generaţie în generaţie. Ele au fost supuse pe parcursul veacurilor unortransformări permanente, astfel că în zilele noastre, doar obiceiurile deînmormântare îşi mai păstrează substanţa lor tradiţională, cu momenteleesenţiale neschimbate. Se poate afirma că astăzi are loc un intens proces de

schimbare a mentalităţii asupra riturilor cu conţinut magico-religios.a). NaştereaVenirea pe lume a unui nou născut este un prilej de mare bucurie în

viaţa unei familii. El cimentează căsnicia şi va duce mai departe numelefamiliei. Dar, în perioada de sarcină, femeia era supusă la o serie deinterdicţii, în credinţa că astfel nu se va pricinui vreun rău nou-născutului.Astfel, femeia gravidă (groasă, grea) nu avea voie să coase, nici să coacăvinerea, nu avea voie să cearnă seara după lăsatul soarelui, pentru ca să nuîl doară pe copil ochii, să nu-i coacă degetele, precum şi pentru a-l feri dealte boli1. De asemenea, femeia gravidă nu avea (are) voie să mănânce ouăcu două gălbenuşuri, pentru a nu naşte gemeni. Tot pentru a nu naşte gemeni,nu avea voie să mănânce fructe îngemănate. Nimeni nu avea (are) voie sătreacă pragul înaintea gravidei, pentru ca aceasta să poată naşte uşor. Femeiagravidă nu avea voie să ia (fure) fructe, deoarece copilul va avea semnulfructului respectiv2.

Potrivit obiceiurilor străvechi, este contraindicat să se facă maripregătiri pentru viitorul copil, căci astfel s-ar putea naşte mort sau ar puteamuri imediat după naştere3. Pe lângă aceste restricţii, femeii gravide i sefăceau şi unele îndemnuri: să se plimbe mult, să lucreze uşor, pentru a aveao naştere uşoară; să facă lucruri bune, pentru ca şi copilul să fie bun; să fieveselă şi bine dispusă; să-şi amintească de faptul că e gravidă ca să nu i seîntâmple ceva.

După ce copilul a mişcat, înseamnă că are patru luni şi jumătate,

1 Informatoare Eva Mingea.2 Informatoare Lucreţia Peia.3 Ibidem.

144

bătrânele pretind că pot ghici sexul viitorului nou-născut. Astfel: dacă femeiae lată în şale, va avea fată; dacă burta este ascuţită în faţă, va avea băiat;dacă are pistrui pe faţă sau e neagră la ,,sfârcuri” atunci va avea fată; dacae albă la sfârcuri sau cu faţa curată, va avea băiat; dacă naşterea întârzie, vaavea băiat.

La naştere asista babiţa (moaşa) şi mama femeii gravide. Cordonuleste legat şi tăiat de o babă de buric (o femeie bătrână). Fiecare familie arealtă babă de buric. Baba de buric este aleasă dintre rudele apropiate şi estemenţinută de mai multe generaţii. Astăzi baba de buric are doar rolul de aaduce copilul la biserică şi poate fi o rudenie mai tânără.

Când copilul era scăldat pentru prima dată, în apă se puneau flori (săfie drăgăstos, curat, sănătos), bani de argint (să aibă bogăţie), pană de gâscă(să fie uşor, sprinten). După baie era înfăşat în pernă cu pene de gâscă,înfrumuseţată cu ,,şicmă,, (dantela) făcută de mână, se leagă cu faşă dinfire răsucite de lână albă, care avea la un capăt legat într-o batistă un ban deargint împreună cu tămâie, pentru ca să fie apărat de boli, de duhuri rele.La gât i se lega o pungă de pânză neagră în care se punea tămâie, ca să fieapărat de ,,giochi,, (deochi)1.

În ziua în care s-a născut copilul, baba de buric a mers la biserică şi i-a făcut molitva (apa sfinţită), un litru, care, apoi, în fiecare zi, până la şasesăptămâni, se punea în apa de baie.

La trei zile de la naştere se puneau ursitori. Astfel, femeia se schimba,la fel şi copilul. Camera se aranjează cât mai frumos. Copilul este pus înleagăn sau troacă lângă pat. Mama sta în pat. Dacă era băiat, i se punea opogace la cap, apoi cuie, ciocan, creion, caiet, brăciră, slănină, sare pepogace. Daca era fată pe lângă aceste obiecte, i se mai punea oglinda,piaptănul, ac, aţa, batista. Cu aceste lucruri, era lăsat toată noaptea cu lampaaprinsă (ca să viseze mama cu ursitoarele). Era foarte important ca mamasă ţină minte ce a visat.

Dimineaţa, pogacea, sarea şi slănina erau duse la un copil din vecini.Celelalte lucruri rămâneau în casă.

Copilul era botezat la opt zile. Până la opt zile, nefiind botezat, nu erapermis ca nou- născutul să fie scos din cameră şi nici să rămână singur încameră, pentru ca duhurile rele să nu-l atingă2. La botez sunt invitaţi prieteniifamiliei, rudele cele mai apropiate şi vecinii. În ziua botezului, copilul

1 Informatoare Eva Mingea, Eva Benga.2 Ibidem.

145

trebuie scăldat şi înfăşurat în pernă. Duminica dimineaţa este dus în braţela biserică de către baba de buric, însoţiţi de nănaşi, care obligatoriu trebuiausă fie rude. Nănaşii erau aceiaşi mai multe generaţii. După botezul de labiserică, copilul, fiind adus acasă, se sărbătoreşte botezul nou-născutuluicu mâncare şi băutură, uneori şi cu joc, care ţine o după-masă. La începutse bea şi se mănâncă. Înainte de a se servi prăjitura, este adus copilul, înbraţe, de către baba de buric, pentru a fi dăruit. Acum are loc o acţiuneoarecum hazlie:

Nănaşul: - Oameni buni, ştiţi pentru ce ne-am adunat aici, unde ambăut şi am mâncat?

Oamenii: - Nu!- Da.- Poate ne spui dumneata?

Nănaşul: - Ne-am adunat pentru a-l sărbători pe nou-născutul. Darştiţi voi cum îl cheamă?

Oamenii: - Petru!- Mihai!- Ion! etc. (Se spun intenţionat alte nume)

Nănaşul: - N-aţi ghicit! Pe nou născut îl cheamă... şi îi doresc viaţălungă şi fericită. (El îl şi dăruieşte cu lucruri de îmbrăcăminte; astăzi însăeste dăruit cu bani.)

Apoi baba trece prin faţa mesenilor care îl dăruiesc, spunând: ,,Eu îidau puţin, Dumnezeu să-i dea mai mult!”; ,,Să trăiască nou născutul!” Baniisunt aşezaţi pe perna cu care este înfăşat copilul.

Baba îl dăruia pe copil cu pernă cu pene, scutece, faşă, bani. Naşii îidăruiau doi metri de pânză legată cu lumânare şi un ban. Era obiceiul (defapt se menţine şi azi) ca naşii să fie şi ei dăruiţi de fini.

Până la un an, copilul nu avea voie să rămână în stradă, în curte, dupălăsatul soarelui, când veneau animalele de la păşune. Aceasta pentru a-lferi de supărare şi mânie.1

Tot până la vârsta de un an, potrivit obiceiurilor vechi, nu era voie săi se taie copilului unghiile (erau roase de mamă) sau să fie tuns, deoarece l-ar fi nefericit în viaţa lui viitoare.2

Majoritatea acestor obiceiuri mai sunt cunoscute doar de femeile maiîn vârstă. Tinerele mame, în general, nu le mai cunosc şi, chiar dacă le

1 Ibidem.2 Informatoare Elena Nica, Lucreţia Peia.

146

cunosc sau aud de ele, le respectă tot mai puţin. Schimbările petrecute înzilele noastre duc, în mod cert, la dispariţia treptată a superstiţiilor practicateîn trecut la naşterea copilului.

b). NuntaCăsătoria este unul din momentele cele mai de seamă din viaţa omului.

Nunta ţărănească a fost şi rămâne o adevărată sărbătoare. Astăzi, însă, s-aupierdut multe din obiceiurile practicate cu această ocazie. În obiceiuriletradiţionale de nuntă, încheierea unei căsătorii trebuia să aibă neapăratconsimţământul părinţilor. Un rol important în încheierea căsătoriilor dintrecut l-au avut interesele materiale şi nu sentimentele tinerilor. De multeori viitorii soţi nici nu se cunoşteau prea bine.1

Căsătoria era precedată de peţit şi de căpară (logodnă). Peţitorul sautrăgâşul era o persoană din afara familiei (o rudă, un prieten), care lualegătura cu părinţii fetei, pentru a afla dacă aceştia erau dispuşi ori nu să-şidea fata. Ziua de peţit se alegea. Există şi aici credinţa că nu toate zilelesăptămânii sunt bune pentru a merge la peţit. Acest lucru era bine să se facăjoia sau duminica2. Urma întâlnirea dintre familii la care participau şi viitoriimiri. La această întâlnire se stabileşte zestrea pe care o vor căpăta băiatulşi fata, precum şi ziua de ,,căpară” (logodnă) şi nunta.

Căpara (logodna), în trecut, era foarte simplă. Aceasta avea loc seara,tot joia sau duminica. La căpară participau puţine persoane şi se dădea decătre părinţii fetei o mică masă. Acum băiatul pune inelul pe degetul feteişi stau unul lângă altul. Fata dăruieşte băiatului o batistă frumos cusută deea. Mama băiatului dă viitoarei nore o ,,cârpă” (batic) sau pânză, iar tata-socru ,,căpara”, adică o sumă de bani.3

Logodnele de astăzi au devenit o soră mai mică a nunţii propriu-zise:numeroşi participanţi, băutură şi mâncare din belşug, precum şi muzică.Încep duminica la prânz şi se continuă până seara târziu. În perioada dintrecăpară şi nuntă (de aproximativ două săptămâni) au loc pregătirile pentrununtă şi chemarea invitaţilor. Cu două-trei zile înainte de nuntă, în casaunde se va desfăşura nunta e mare forfotă. Neamurile cele mai apropiate seadună pentru a pregăti cele necesare. Femeile adună de prin sat oale desupă, farfurii, linguri, cuţite, furculiţe, solniţe, sticle, pahare ş.a. Bărbaţii

1 Ion Vlăduţiu, Ibidem, p.339.2 Informator Nicolae Benga, Lazăr Căta, Eva Mingea3 Ibidem.

147

adună materialele necesare în vederea ridicării unui ,,cort de nuntă”, mese,scaune, bănci ş.a.

Chemarea invitaţilor este făcută de giveri şi giveriţe. Atât băiatul câtşi fata îşi stabilesc givărul şi giveriţa lor. Giverii şi giveriţele au pe umeriştergare lungi ţesute în război, cu ciucuri şi cusute la capeţi. Giverii au câteo ,,buclie” (ploscă) cu răchie.

Chemarea la nuntă, în trecut, au făcut-o numai giverii, împreună (atâtgivărul mirelui cât şi al miresei) au mers pe rând la invitaţii mirelui şi aimiresei, cărora le făceau următoarea chemare: ,,Noi suntem trimişi din partealui... pentru a vă chema la nunta sa, care are loc duminică.” Cel chemat lemulţumeşte şi urează căsnicie fericită şi viaţă lungă mirilor, apoi bea din,,buclie” în sănătatea lor. Chemarea se face de două ori : joia şi sâmbăta.Astăzi, chemarea se face împreună de giveri şi de giveriţe. Giverii sunt,,slujitorii” mirilor şi păzitorii miresei. Ei supraveghează, împreună cunănaşul, care este personajul cel mai important după miri, buna desfăşurarea întregii nunţi. Ei au o autoritate necontestată.

Despre giaveru, ghiaveru, diaveru, diveru şi deveru, care numire esteîmprumutată de la sârbi din vechiul serb GEBER, Trăilă scrie următoarele:

,,După aceea, adică după nunii cei mari, vine conducătorul miresei,care, împrejurul Timişoarei se numeşte ,,,diveru”. Pe acesta îl alege mirele.El are datoria de a invita de la naşi până la cel mai de pe urmă oaspete, atâtal mirelui cât şi al miresei, cu o zi mai înainte de cununie. El, în ziua decununie, dis-de-dimineaţă, trebuie să fie la casa miresei, pe care o numeşte,,soră” şi ea îi spune ,,frate”. El o conduce la biserică şi acasă. El şede îndecursul (în timpul) nunţii cu mireasa în uşa cuinei şi pe cei ce intră, de lanaş şi până la cel din urmă oaspete, numai pe lângă solvirea (plătirea)galbenului – un ban sau după voie mai mulţi – apoi la nuntă nu e vorba dealţi bani, numai de galbeni pentru care diverul le închină cu răchie, iarmireasa îi sărută de-a rândul. La demândarea (chemarea) naşului, el trebuiesă se prezinte cu mireasa la chilia nunţii. El o conduce la jocul miresei şi înurmă la culcat, predând-o mirelui. Diverul se cunoaşte pe un ştergar mare,care i-l pune mireasa pe umăr şi îl leagă subsoară cu cordele roşii, în formăprecum coloneii au la săbii şi pe plosca cea cu cunună de mireasăînfrumuseţată, care o ţine în mână”.1

Sâmbătă seara se face de către nănaş steagul din două cârpe mari debircă (lână merinos) peste care atârnă panglici colorate. În vârf este legat

1 Marian, Simion, Florea, ibidem, p.339.

148

un buchet cu flori. Steagul este purtat de stăghiş, numit de nănaş. Până înziuă, steagul este împlântat pe casa nănaşului. Stăghişul este de obicei untânăr, prieten cu mirele, care pe tot parcursul nunţii are obligaţia să ,,ureze”(chiuie) şi să joace cu steagul.

Ziua principală a desfăşurării nunţii, cu momentele principale depractici rituale, este duminica. Nunta începe duminica dimineaţa. La casamiresei are loc îmbrăcarea (gătitul) ,,cinerii” (miresei), care este ajutată defemeile casei. În scurt timp, muzica cu giverii, giveriţele şi nuntaşii ce ausosit la casa mirelui (toţi având sticle pline cu ţuică) pleacă după socrulmare (trăgâşul). Acesta tot timpul trebuie să poarte o traistă cu două pogăci.Acesta este semnul lui distinctiv; prin traistă este cunoscut de nuntaşi cacel care a contribuit la unirea celor doi tineri. De ce pogace? Informatoriinu cunosc explicaţia. Ei au motivat că aşa s-au pomenit, aşa este tradiţia. Opogace este lăsată la biserică, iar a doua este dată la ,,spartul” nunţii mirilor.Împreună cu acesta, se deplasează la nănaşi, unde este şi stăgâşul, apoi seîntorc la casa mirelui. Aici se mai joacă puţin în curte. Mirele iese din casăînsoţit de cele două giveriţe care-l ţin de braţ până la casa miresei şi apoipână la biserică. Alaiul e organizat astfel: în frunte se află stăgâşul, apoimirele cu giveriţele, care-l ţin de braţ, giverii, nănaşul cu nănaşa, care ducîn mână lumânările, socrul cu soacra mare, ceilalţi nuntaşi, iar la urmămuzica. Alaiul de nuntă trebuie să fie vesel, foarte gălăgios; nuntaşii chiue,strigă strigături (anexa 1) (de fapt strigăturile au loc pe tot parcursul nunţii),îmbie la băut şi pe unii trecători pe care-i întâlnesc pe drum. Muzicanţiicântă fără întrerupere marşuri de nuntă şi alte jocuri, iar unii bărbaţi danseazăîn faţa lor.

Ajung la casa miresei. Aici mirele cu giveriţele de subsuori (ele îl ţin)aşteaptă în curte. Ceilalţi nuntaşi joacă. Mireasa este încuiată în ,,sobă”(cameră), pentru ca giverii să nu o poată fura. Giverii caută prin casă. Lauşa ,,sobei” stă o “muiere” (femeie), rudă a miresei, mai bună de gură, carenu le dă voie să intre decât dacă plătesc. Astfel are loc cumpărarea miresei:

Femeia: - Ce doriţi, oameni buni, de ati venit cu alai aşa mare?Giverii: - Păi, am venit pentru a lua o floare frumoasă, care-i în această

casă ca să i-o dăm ,,cinărului” de mireasă.Femeia: - Floarea frumoasă nu poate fi luată, decât dacă-i cumpărată.Giverii: - Păi, dacă-i aşa, hai să ne tocmim şi iată, noi, îţi oferim 200

lei (înainte galbeni).Femeia: - Cam puţin, dar dacă mai adăugaţi... o să luaţi o fată bună,

149

harnică şi frumoasă, care va fi o floare în casă.Giverii: - Dacă îi aduci atâtea laude, iată mai adăugăm încă... de lei.Şi aşa tocmeala continuă până când ajung la o înţelegere şi giverii

achită suma.Femeia: - Acum că aţi achitat, mergeţi de căutaţi fata, şi dacă o găsiţi,

puteţi să o luaţi.Giverii scot mireasa şi o duc în faţa nănaşului. Mireasa sărută mâna

nănaşului, iar acesta o dăruie cu bani. În timp ce mireasa iese din casă, secântă marşul miresei.

Dacă mireasa şi-a păstrat aceeaşi îmbrăcăminte, mirele, în schimb, atrecut de la portul popular la costumul de fabrică. Aceeaşi remarcă e valabilăşi pentru giveri şi nuntaşi.

Urmează plecarea la biserică. Astfel că se formează alaiul într-oanumită ordine. În frunte stă stăgâşul, apoi mireasa încadrată de giveri şimirele încadrat de giveriţe. În spatele lor vin nănaşii cu lumânările, apoisocrul-mare, după care urmează nuntaşii şi muzica. După ce iese mireasadin curte şi toată nunta pentru a pleca la biserică, se sparge o oală cu jar sauo cană cu apă şi se strigă mireasa pe nume. Dacă mireasa răspunde, estesemn rău, că aceasta nu va trăi cu soţul şi se va reîntoarce. Dacă nu răspunde,nu se va reîntoarce. Jarul şi oala simbolizează arderea neplăcerilor dintrecei doi soţi; oala spartă – să se spargă relele dintre ei; cana – să se spargărelele; apa – viaţa limpede, curată ca apa.1

Tot drumul până la biserică, muzica cântă marşuri şi melodii de joc.La slujba cununiei din biserică,aceasta are loc către ora 12, după sfârşitulliturghiei, se pot menţiona ca practici locale: legarea mâinilor mirilor cu obatistă, de obicei albă, înainte de punerea cununilor pe cap, ceea cesimbolizează că mirii vor trăi împreună unul pentru altul până la capătulvieţii şi se vor ajuta în toate împrejurările.2 Pe spatele mirilor se pune opânză albă numită ,,şovon”, ca simbol al fecioriei şi al nevinovăţiei în careau trăit până aici. Mai nou ,,şovonul” acesta şi-a pierdut înţelesul iniţial şie materialul de rochie, indiferent de culoare şi de semnele de pe el, pe carenaşa îl face cadou finei şi care se prinde de spatele mirilor atunci cândpreotul le leagă mâinile cu batista. Din paharul comun mirii gustă de treiori vinul sfinţit ce înseamnă soarta comună a vieţilor lor conjugale.3

1 Informatoare Elena Nica, Loti Tuţu, Eva Mingea, Ana Stra.2 Ibidem.3 Ibidem.

150

Aruncarea cu zaharicale deasupra mirilor, la înconjurarea cu ,,Isaiadănţuieşte” sau la ieşirea din biserică, arată belşugul darului de sus pe carel-au primit prin cununie, fiind în acelaşi timp o urare simbolică, pentruviaţă plină de dulceaţă şi fericire. Aruncarea banilor înaintea mirilor şipeste ei simbolizează urările de viaţă îmbelşugată ce li se fac, iar aruncareagrâului e semnul fecundităţii.1 Ca datină superstiţioasă pot fi menţionate,,Încercarea miresei de a-l călca pe picior pe mire în timpul slujbei,2 pentrua-i fi supus toată viaţa, precum şi obiceiul ca mireasa să ţie în timpul cununieiun ban de argint în gură, cu scopul de a naşte copii în grabă sau ca să-i fietonul (gura) predominatoriu peste bărbat ca sunetul argintului.”3 Cununiareligioasă a avut în trecut o mare importanţă în legarea pe viaţă a celor doisoţi. Astfel, ,,în cazul când unii tineri nu puteau să se cunune la biserică,cine ştie din ce pricină, după ce făceau căsătoria civilă se duceau la biserică,pe care o înconjurau de trei ori, socotindu-se prin aceasta a fi cununaţi.Înconjurarea se făcea de trei ori, asemenea aceleia de la dansul ritual alcântării ,,Isaia dănţuieşte” de la cununia în biserică, pe care poporul oconsideră esenţială pentru rânduiala cununiei, mai importantă decât însăşipunerea cununilor pe cap şi rostirea formulei tainei. Coroanele sau cununilede metal în asemenea cazuri erau înlocuite cu cununi făcute din flori.”4

De la biserică mirii vin de braţ cu lumânările în mână, care sunt legateprintr-o pânză albă. Lumânările sunt aprinse pentru a arăta cât vor trăimirii. A aceluia care se va stinge mai întâi va muri primul. La ieşirea dincurtea bisericii şi pe o bună distanţă de drum se joacă hora, la care iau partemirii, nănaşii, giverii, socru-mare şi alţi nuntaşi. Ajunşi la poartă, le iese înîntâmpinare gazda care dă bineţe la nănaş, socru mare, cuscri şi îi pofteşteîn curte. După ce nănaşul şi ceilalţi nuntaşi sunt aşezaţi la masă, urmeazăprimirea mirilor în casă. Pe trepte se întind obiele, pe care vor călca mirii.În prag stă tata cu ,,pita” şi ,,oiaga” (sticla) cu răchie şi mama cu ,,turta”(prăjitura), bani şi ,,holbiţă” (cana) cu apă. Pita şi oiaga cu răchie se daubăiatului, iar prăjitura, apa şi banii la fată. Altă rudenie aruncă brăcira pespatele mirilor, apoi sunt traşi de către părinţi în casă.

Muzica cântă marşul miresei. Giverii şi alţi nuntaşi la dau cu pumnii

1 Firca, Iova, Elemente folclorice de ritual în Banat, în revista ,,Mitropolia Banatului”,Nr. 7-9, 1969, p. 456.

2 Marian, Simion Florea, Nunta la români, Bucureţti, 1890, p. 438.3 Ibidem, p. 442.4 Firca, Iova, ibidem, p. 475.

151

mirilor în spate până ce trec pragul uşii. Sunt duşi în sobă (cameră), unde lise dă să mănânce un ou fiert tăiat în două.1

Urmează, apoi, ieşirea mirilor. Din nou se cântă marşul miresei. Giveriişi giveriţele îi scot afară şi începe jocul.

Întotdeauna mirele este acela care se duce după mireasă indiferentunde are loc nunta, iar de la mireasă se merge direct la biserică.

Un alt moment al nunţii îl reprezintă sosirea căruţelor cu zestre, cărorali se spune în batjocură: ,,vin dârzarii!” Acestea sunt întâmpinate în poartăde giveri şi alţi nuntaşi. Giverii trebuie să cumpere zestrea de la căruţaşi.Zestrea cuprinde: pat, dulap cu trei fiocuri, patru perne, cinci ponevi, dună,aşternuturi, alte haine. Se mai dau ca zestre: pământ, oi, o junincă şi alteanimale.

Se continuă jocul. În timpul jocului toţi bărbaţii se înghesuie să dansezecu mireasa, căci ea este figura centrală a întregii nunţi.

Mai demult s-a pus o singură dată masa la ora 12 noaptea. La ora 2nunta s-a spart (s-a încheiat), nuntaşii plecând acasă să se odihnească. Nuntareîncepe luni dimineaţa la ora 9 şi se ţine până seara.

Astăzi se pun două-trei mese: duminica la prânz după venirea de labiserică, noaptea la ora 23, precum şi luni dimineaţa. Felurile de bucatesunt servite numai de bărbaţi. Mâncarea este formată din următoarele feluri:supa de ,,jivini” (păsări de curte), sarmale, carne de pasăre din supă şicarne friptă de porc cu cartofi prăjiţi şi prăjituri. Înainte, locul multelorfeluri de prăjituri de azi îl ţinea ,,păturata” (un fel de cozonac) cu nucă şimac.

Mâncarea este pregătită cu câteva zile înainte (prăjitura chiar cu osăptămână) de către gătătoare.

Noaptea, după ce nuntaşii au mâncat, continuând doar cu băutură şiprăjituri, are loc jocul miresei pe bani, precum şi o serie de glume caresporesc veselia. Astfel, se fură pantoful miresei, la care bineînţeles îşi dă şiea concursul, traista cu pogace, steagul ce se afla pe casă încă de laîntoarcerea de la biserică şi toate acestea sunt duse la nănaş de la caretrebuie răscumpărate. Vinovaţii şi cei care plătesc sunt giverii, socru-mareşi stăgaşul. În timpul mesei şi al jocului miresei, o gătătoare, baba, îmbrăcatăîn haine vechi, cu lingura la ,,grumaz” şi un ,,şir” de ,,piparcă” (ardei) vineîn faţa nănaşului spunând că ea este ,,cinăra” (mireasa) şi doreşte să fiepusă pe masă şi jucată. Dar nănaşul cheamă giverii, care sunt ,,amendaţi”

1 Informatoare Ana Stra.

152

că au permis intrarea babei şi sunt obligaţi să o scoată afară.Cel mai mult, însă, sporeşte hazul tuturor jocul LEUCA.1 Se joacă pe

melodia ,,Leuca”. Astfel, cinci bărbaţi, în coloană, ţinându-se cu mâinilede mijloc, trebuie să execute tot ce face vătaful. Acesta are în mână unprosop înnodat cu care îi bate pe cei ce nu se conformează sau nu reuşescsă ia în acelaşi timp cu el obiectele înşirate pe masă pentru fiecare: cuţit,lingură, furculiţă, batistă înnodată. Cel mai pedepsit este ultimul; el primeştecele mai multe voturi. Jocul se desfăşoară în spaţiul liber dintre mese.Vătaful ajuns în faţa obiectelor se apleacă asupra mai multora şi apoi, rapid,ia doar unul.

Obiectul trebuie luat doar cu gura. Toţi trebuie să ia acelaşi obiect şifoarte repede. În acest timp vătaful îi bate pe cei ce n-au reuşit sau au luatobiectul cu mâna, ori au luat altul. În afara luării obiectelor se fac mişcăriînşelătoare de la stânga la dreapta, sunt sărutate (sau simulează) fete, femei,chiar şi nănaşul. Unii sărută persoane la care nici măcar nu s-a simulat.Dacă sunt văzuţi, urmează o ,,bătaie” zdravănă. Jocul se încheie cândparticipanţii dau semne de oboseală, cu jocul în coloană de către aceştia.

Un alt joc (dans) este ,,Dudureanca”.2 Aceasta este de fapt un solodans, executat cu două fete. Este un joc de măiestrie, prin care bărbatul,dar şi fetele îi delectează şi-i impresionează pe nuntaşi.

După masa de noapte are loc strigarea cinstelor (anexa 2), care se faceîntr-un mod solemn şi cuviincios, deşi pe un ton glumeţ şi uneori în versuri.

Astăzi se obişnuieşte să se dea în dar bani, dar neapărat şi un ,,cineri”(farfurie, blid) cu zahăr, pe care, de fapt, sunt aşezaţi banii. Cinstele suntprimite de către nănaş. La spargerea nunţii, nănaşul dăruieşte şi el mirii, iaraceştia dăruiesc pe nănaş. Nunta se încheie cu ducerea nănaşului, socruluimare şi a cuscrilor acasă. La casa fiecăruia se joacă. De asemenea se joacăşi în colţurile străzilor, ca să vadă lumea ,,cinării”. Când mirii şi nuntaşiiînsoţiţi de muzică revin acasă, nunta s-a terminat, fiecare nuntaş plecând lacasa lui.

În timpul desfăşurării nunţii este creată o atmosferă sărbătorească.Aspectul casei, al curţii, al interiorului casei este sărbătoresc. Nunta a fosto adevărată sărbătoare a portului popular.

În zilele noastre, în conţinutul obiceiurilor de nuntă au loc schimbări,

1 Informatoare Lazăr Căta, Nicolae Benga.2 Ibidem.

153

în sensul păstrării celor mai frumoase tradiţii, al renunţării treptate la ritualuricu caracter magic.

Nunta continuă şi astăzi să fie un prilej de mare sărbătoare pentru toţicei ce participă la ea.

c).Înmormântarea Dintre toate practicile populare şi diferite obiceiuri care s-au transmis

prin tradiţie din generaţie în generaţie, niciuna nu are rădăcini mai adânciîn sufletul poporului şi nu s-a menţinut cu atâta tenacitate ca rânduielile cesunt observate şi îndeplinite în legătură cu moartea, cu înmormântarea şisoarta sufletelor după moarte.

Când cineva trage să moară şi sunt semne că este pe punctul de a treceîn lumea veşniciei, ceea ce se deduce şi din aceea că ,,vede” şi vorbeşte cumorţii, i se aprind lumânările sau i se ţin lumânările, aşa cum, de altfel, seface la toţi românii. Aceasta se face şi pentru ca să se ştie că mortul ecreştin şi mai ales ca să vadă pe lumea cealaltă, unde domneşte întunericdeplin. Dacă se sparge o ,,cigane” (cratiţă) pe foc, dacă pocneşte fereastra(crapă sticla), dacă visezi că îţi scoţi dinţi, dacă cântă cucuveaua pe casăsau lângă casă, dacă ţi se zbate ochiul, dacă o stea cade de pe cer, înseamnăcă cineva o să moară1.

Cel dintâi lucru care se face cu cadavrul celui mort este spălarea luicu apă rece. După scaldă, mortul e îmbrăcat frumos, cu haine bune şi curate,pe care e bine să le aibă pregătite din vreme, aşa-numitele haine sau ,,ţoalede moarte”. Se îmbracă cu hainele cele mai bune, deoarece se consideră căpleacă într-o călătorie lungă.

Apoi este pus într-o cameră pe masă, între ferestre, cu capul spredreapta. Lumânările aprinse vor arde în permanenţă până ce mortul va fiscos din casă. Azi arde becul. Acum se opreşte ceasul, se acoperă oglinda.Mortului i se închid ochii şi gura, ceea ce simbolizează că odată cu moarteapier toate vorbele ce se rosteau cu gura şi toate poftele ce se stârneau prinmijlocirea ochilor. I se încrucişează mâinile pe piept, ceea ce înseamnă cărăposatul cere iertare de la toţi şi îi roagă să solicite îndurarea lui Dumnezeupentru dânsul. Pe pieptul mortului se pune o lumânare deosebită de celelalte,în forma unui colac, numită ,,stat” sau toiag, pe care, după credinţelegenerale româneşti, se reazimă mortul când trece peste puntea raiului.Acestea se aprind când bat ,,zvoanele” (clopotele). Tot pe piept i se pune şi

1 Ibidem.

154

o cruce. Banul de vamă i se pune în buzunar şi încă 44 de monede în sân, cucare va plăti vămile pe lumea cealaltă. În buzunar i se mai pune tămâie şi ocârpă mică (batistă).

Pe masa mortului se găsesc sub acesta un măsai, cilim, laţul mortului,pânză albă, pernă la cap. Într-o parte se aşază puntea mortului (o bucată descândură lungă de 50 cm şi lată de 15, (care în seara înmormântării estebătută la o punte din sat), lângă cap, în partea dreaptă, se aşază pălăria şibăţul (toiagul).

Pentru a nu se face strigoi erau legate picioarele, ca să înţepeneascăaşa şi să nu mai poată umbla pe ele în această lume. Tot în acelaşi scop seaşază pălăria bătrână (la femeie-baticul) şi piaptănul sub fund, i se împlântăace în haine. Mai nou se vâră în pământ cuie sau bani în colţurile străzilorunde se face odihna mortului.

Noaptea, mortul se acoperă cu o pânză albă (pânza de deasupra), iarziua această pânză se aşază la picioare. La ora 12 (24) se aprinde ,,statul” şise ocoleşte mortul cu jar şi tămâie de trei ori. Acesta rămâne aprinsaproximativ o jumătate de oră.

Ca datină bisericească, după trecerea din această viaţă, este aceea atragerii clopotelor de la biserică, după cel mort. Tragerea aceasta se numeştezvonire şi se face ,,prerupt”, adică cu întrerupere. Dacă mortul e bărbat, sezvoneşte cu întrerupere de trei ori, după care urmează o tragere a clopotelorde mai lungă durată. Dacă mortul e un copil mic, se trage clopotul mic. Îndecurs de trei zile, cât mortul stă pe masă, se trag clopotele în fiecare zi,dimineaţa, la amiază şi seara, ca să vestească pe cei vii că un frate al lor atrecut în lumea cealaltă şi să-i cheme la rugăciune pentru sufletul lui.

După ce mortul a fost spălat, îmbrăcat şi pus pe masă, se bat zvoanele,apoi este chemat preotul pentru a face serviciul cunoscut sub numele de,,ieşirea sufletului”, precum şi cel cunoscut sub numele de ,,stâlpi”.

Acţiunea rituală cea mai importantă executată de femeie – de cele treidin casă, de rudenii şi de vecine – este aceea a cântatului după mort (bocitul– anexa 3), o datină moştenită de la romani1. În satul Şoşdea nu existăbocitoare profesioniste, fiecare îşi boceşte morţii săi. Bocetele rezumăîmprejurările morţii, aducând ritmat pe generic momente din viaţadefunctului şi relaţiile acestuia cu membrii de familie şi cu prietenii.Melodia, structura textului şi conţinutul lor amplifică durerea, fiind celmai jalnic moment al ceremonialului.Textele evocă în general plecarea pe

1 Firca, Iova, ibidem, p. 463.

155

un drum lung, fără întoarcere, dar gândul lui rămâne la cei dragi şi pe careîi roagă să se gândească la el mereu, să-l ierte de eventualele greşeli. În altetexte se arată şi greutăţile pe care le va întâmpina familia prin pierdereacelui drag. Se obişnuia şi cântecul ,,Zorile”, cântat în fiecare dimineaţă decătre trei femei, rude sau nu, care ştiu acest cântec.

În casă, mortul stă de obicei două nopţi, atunci se face paza mortului(păzitul). În timpul păzitului nu se cântă, ci oamenii vorbesc despre mortşi alte chestiuni, se joacă cărţi.

E obiceiul ca femeile, care vin la mort să-l vadă şi să-şi ia rămas bun,să aducă la cei mai săraci făină şi alte produse.

Înmormântarea are loc de obicei a treia zi, şi începe îndată după-amiază.În această zi mortul se aşază în ,,copârşău” (sicriu) la prânz. Sicriul

este curăţat cu usturoi. Se taie patru lumânări din stat şi se aşează pe colţurilesicriului, se aprind şi apoi se mută în cruci, după care se ocoleşte sicriul detrei ori cu tămâie pentru odihna mortului. Pe fundul sicriului se pun ghijeledin ghiluitul scândurilor, laţul mortului, pânza albă, perna şi toate celelalteobiecte ce se găsesc pe masa mortului. În ghije se pun trei ramuri de rug(trandafir sălbatic, măceş) pentru ca mortul să nu se facă strigoi. De laaşezarea în sicriu a mortului, cântatul nu se mai întrerupe până ce este scosîn curte.

La scoaterea mortului din casă e obiceiul ca toate vasele, scaunele dincamera mortului să fie întoarse cu susul în jos, pentru ca păcatele celuirăposat să nu treacă cu el în lumea cealaltă, ci să se întoarcă (cum s-auîntors obiectele de mai sus) şi să rămână pe pământ. Există apoi obiceiul dea se sparge o oală, pentru ca să se spargă şi să se depărteze toate relele dincasă . Apa ce rămâne în ,,holbiţe” sau pahare, după ce a fost scos mortulafară din casă, se numeşte ,,apa morţii” şi nu e bună de băut, ci se aruncăafară, ca să se spele toate relele şi necazurile din casă.1

Pe la ora 14 vine preotul cu steagurile, cu gieci şi cantorii (cântăreţiibisericeşti). Steagurile, în număr de 5 sau 7, sunt purtate de rude şi prietenimai tineri. Giecii sunt copii (între 7 - 12 ani) care se îmbracă cu hlamidealbe şi care ţin în mâini: primul crucea, doi - patru răpizile şi doi sfeşnicele.Mortul este scos în voreţ (curte) şi se aşază pe două scaune cu picioarelespre răsărit. Se dau ştergătoare cu lumânări la popă şi la cantori, se puncârpe mici (batiste) la gieci şi li se dau bani (3, 5 sau 10 lei înainte de

1 Ibidem, p.464.

156

1989), se prind pe umăr la gropaşi ştergătoare sau baticuri (în prezent, treimetri de pânză cumpărată).

Urmează slujba. Preotul stropeşte mortul cu vin şi molitvă, după carese aşază capacul sicriului de către gropaşi. Sicriul se pune pe ,,căloni” (unsuport), apoi se pleacă la biserică unde se face prohodul. Sicriul este purtatpe umeri de gropaşi (astăzi este dus şi cu căruţa neagră), iar când aceştiaobosesc – şi de alte rude şi prieteni. Mortul se bagă în biserică pe uşadinspre apus şi se aşază în mijlocul bisericii tot cu picioarele spre răsărit(de fapt tot timpul este purtat cu picioarele înainte). Sicriul nu se maideschide. Pe sicriu, la colţuri, se aşază patru lumânări, crucea şi statul lamijloc. Lumânările se aprind. În timpul slujbei, se împart lumânări la toţioamenii din biserică, care se aprind şi apoi rămân acestora. După terminareaslujbei urmează sărutatul. Se sărută crucea de pe sicriu, rudele sărută şisicriul în partea unde-i capul. Sărutatul se face în coloană, doi câte doi, maiîntâi popa şi cantorii, apoi bărbaţii şi femeile.

În drumul spre mormânt (cimitir), cortegiul face anumite popasuri cuslujba, numite odihne, de obicei la răscrucea drumurilor din sat. Dacă mortultrece pe lângă casa unei rudenii, aceasta îi face odihnă la poartă. Astfel, peo masă aşezată în faţa porţii se pune o lumânare şi o ,,holbiţă” cu apă. Înpoartă stau toţi ai casei.1 Tot drumul şi la mormânt, rudeniile mai apropiatese cântă şi plâng.

Ajunşi la mormânt, sicriul se aşază în stânga gropii. În dreapta gropiis-a aruncat pământul scos. Groapa este săpată de cinci oameni (dintre careunul o începe) în ziua (dimineaţa) înmormântării. Crucea este lucrată de untâmplar tot în ziua înmormântării. Tot el o şi duce până la groapă. La crucese leagă un ştergar şi o cunună făcută din flori.

Se face slujba. Groapa este udată cu vin roşu, apoi groparul coboarăsicriul. Pe sicriu, în groapă, oamenii aruncă bani,bulgări de pământ, flori,iertându-i prin acestea toate greşelile pe care decedatul le săvârşeşte faţăde ei, apoi este acoperit. Popa cu ,,harşovul” (hârleţ) îi face cruce, rupânddin fiecare parte a gropii pământ.

După ce groapa s-a astupat şi la capătul mormântului s-a pus crucea,se împart colacii cu lumânările la gropaşi, iar la cel care a început groapa ise dă o traistă cu colac, o oală cu apă, în care se găseşte un ban şi o batistă,deasupra oalei. Colac şi lumânare se dă celui ce a dus crucea. Gropaşii lasfârşitul muncii se spală pe mâini peste groapă cu apa din oală.

1 Informatoare, Elena Nica, Maria Ivaşcu, Eva Mingea

157

De la mormânt însoţitorii se întorc la casa mortului, la pomană. Aicitrebuie să se spele pe mâini într-un lighean cu apă. Obiceiul are o raţiunepractică, deoarece spălarea mâinilor aduce înviorare după oboseala drumuluişi a emoţiilor şi înlătură praful şi murdăria depusă pe drumul până la cimitir,dar existau şi alte raţiuni pentru a se face acest lucru, anume ca prin spălareape mâni a participanţilor la înmormântare să se cureţe de duhurile necurateşi să nu se lipească de nimic de la cel mort.1

Cu aceleaşi rosturi de curăţenie se face şi sfeştania din casă de cătrepreot şi binecuvântarea ei şi a celor ce locuiesc în ea. Apoi se sfinţeştepomana.

Pomana se mai ţine şi la şase săptămâni, şi la jumătate de an, şi la unan. Era şi este obiceiul ca una din pomeni să fie de post, iar celelalte deslastă (carne). Când popa citeşte (sfinţeşte) pomana, se aprind lumânărilece au fost împărţite, care apoi se iau acasă. Oamenii stau în picioare. Lasfârşitul pomenii, când se pleacă acasă, fiecare om primeşte un colac şispune: ,,Dumnezeu să-i primască!”

După ce s-a terminat masa (în ziua înmormântării), se aranjează izvorulmâncării mortului2, care cuprinde: o farfurie din fiecare fel de mâncare,băutură şi o cană cu apă. Acestea se duc zilnic la un vecin, timp de şasesăptămâni, de către o femeie din casa mortului. Tot acum se aranjează şiizvorul de apă. Astfel se dau trei ,,şoluri” (căni) la o femeie mai bătrână,care în fiecare zi scoate apa din fântâna sa, umple ,,găleţile” şi le duce încasa sa pentru a se bea.

După ce mortul a fost îngropat, în seara respectivă, se ocoleşte plaţul(grădina) cu o bucată de pânză aprinsă dintr-o haină a mortului, pentru a seîndepărta duhurile rele. Tot în acelaşi scop, timp de şase săptămâni, ardelumina în camera unde a murit şi în fiecare seară se ocoleşte patul mortuluicu tămâie.3

După înmormântare se obişnuia să se tămâieze de către o femeie dincasă (nu era obiceiul ca aceeaşi femeie să meargă, ci care era mai liberă)mormântul timp de şase săptămâni în fiecare dimineaţă pe la ora 10, apoila diferite sărbători şi la zile mai importante de peste an.

La şase săptămâni se sloboade izvorul de apă4. Se iau de către o femeie

1 Firca, Iova, ibidem, p. 465. Informatoare Elena Nica, Maria Ivaşcu, Eva Mingea.2 Informatoare Eva Mingea, Loti Tuţu, Elena Nica, Maria Ivaşcu.3 Informatoare Eva Mingea4 Informatoare Loti Tuţu.

158

din casa mortului trei ,,şoluri” (căni) şi o ,,cotăriţă” (coş) de mână în carese pun zece colaci, zece lumânări, zece bani, (trei în căni, patru pentru celepatru colţuri ale fântânii şi trei pentru aruncat în fântână, să fie apa plătită)şi se merge la fântână ,,izvor”. Aici pe un măsai alb se pun cănile şi cotăriţaşi apoi se minesc. Se pune în vadră (găleată) un colac şi o lumânare aprinsăşi li se dă drumul în fântână (să fie izvorul slobozit) în timp ce se spune: ,,Să fie slobozite izvoarele lui... în veac şi vecie, să nu mai aibă nimenitreabă cu apa lui”. Banii de pe colţurile fântânii, cănile cu apa şi banii,colacii şi lumânările rămân femeii a cărei fântână a fost izvor.

De asemenea se fac parastase la şase săptămâni, la jumătate de an, laun an şi apoi anual, la comemorarea morţii. Este obiceiul ca odată cuparastasele să se dea şi haine de pomană ,,pentru ca să aibă răposatul pelumea cealaltă”. Se împart hainele rămase de la cel mort la unul sau maimulţi, de obicei dintre neamuri, cei ce primesc hainele de pomană merg labiserică îmbrăcaţi cu ele în ziua când se face parastasul. Se mai obişnuieştesă se dea de pomană şi o masă cu un scaun.

Doliu se ţine atât de femei, cât şi de bărbaţi. Femeile poartă hainenegre timp de şase săptămâni, jumătate de an, un an, şi chiar trei ani dupăgradul de rudenie şi după vârsta pe care a avut-o mortul. Bărbatul poartă opanglică neagră la reverul hainei sau pe mânecă şi nu se bărbiereşte timpde şase săptămâni după soţie, copii, fraţi, părinţi. După celelalte rude nu sebărbiereşte timp de nouă zile sau mai mult, în funcţie de sentimentele cele-a avut pentru cel mort. Din doliu se iese sâmbăta, prin schimbarea hainelornegre. Dacă duminica se intră în joc, trebuie să se pună o monedă subpicioare şi să se joace peste ea, ca să nu calce mortul pe obraz. Dacă nu seprocedează aşa, mortul este călcat pe faţă şi se înnegreşte1.

Obiceiurile în legătură cu moartea şi înmormântarea au început să-şipiardă, în ultimele decenii, rigurozitatea şi semnificaţia. Se pierde tot maimult conţinutul iniţial al diverselor practici cu caracter magico-religios,multe dintre ele îndeplinindu-se numai ca formă sau chiar renunţându-secu totul la ele.

1 Informator Vichente Benga.

159

2). Viaţa socială. Prilejuri de manifestare socială.

În viaţa socială, ca şi în cea de familie, la români, până nu demult, auacţionat cu multă putere normele bazate pe obiceiul pământului, în virtuteacăruia viaţa socială îşi avea limitele ei de manifestare, respectate şi păzitecu stricteţe, dar formele acestor manifestări păstrau şi ele peceteastrăvechilor obiceiuri. Prilejuri de manifestare colectivă a bucuriei de atrăi, de întâmpinare a naturii care învie, le constituie sărbătorile de primăvarăşi de vară. Unele sunt legate de date fixe, altele de sărbători religioase.

Locuitorii au ieşit cu crucea la câmp mai ales pe timp de secetă, cândse făceau rugăciuni pentru ploaie, după rânduiala de molitfelnic, în timp ceoamenii se rugau cu cuvintele: ,,Doamne, miluieşte-ne, Doamne, dă ploaie!”Drumul pe unde treceau era stropit cu apă, se aruncau grăunţe din toatecerealele, prin care se urmărea atragerea ploii, germinarea seminţelor şirodirea îmbelşugată a ogoarelor. Astfel, la Ispas, în 1903, ajunşi la jumătateadrumului, a început o ploaie foarte mare, procesiunea încheindu-se aici1.

Un alt obicei prin care era chemată ploaia era ,,paparuda”. Vara, întimp de secetă, se îmbrăcau fete cu boz şi buruieni şi umblau pe la caseleoamenilor cântând ,,paparuda”. Oamenii le udau cu apă, dăruindu-le apoicu alimente şi bani. Ulterior, paparude au devenit ţigăncile.

Cu crucea se ieşea şi de Rusalii, pentru sfinţirea grânelor ce dau înpârgă, precum şi la Paştele Mici (la morminţi pentru pomenirea morţilor–prima duminică după Paştele Mari)2.

De Rusalii, în etapa premergătoare recoltării grânelor, se juca, deobicei, căluşeriul, al cărui sens iniţial este legat de cultul fecundităţii, alrodirii. În primul sfert al secolului al XX-lea, data la care se juca căluşeriulse deplasează de la Rusalii la rugă.

Acest joc, cu timpul, şi-a pierdut rosturile lui tradiţionale şi practicilemagice de care era însoţit şi a devenit un joc de virtuozitate, intrând înprogramul Căminului Cultural3.

Ieşirea fetelor la joc. Ieşirea la joc, fata o făcea cu un băiat din sat cucare s-a înţeles şi căruia îi confecţiona pentru acest eveniment o ,,cârpămică” (batistă) albă, fie cusută cu ,,vârste” (aţă divers colorată), fie brodată

1 Informator Vichente Benga, Lazăr Căta, Nicolae Benga.2 Rarionescu Sanda, Destructurarea şi permutări funcţionale în căluşul bănăţean, în

,,Tibiscus - Etnografie”, Timişoara, 1975.3 Firca Iova, ibidem, p. 452. Informatori Vichente Benga, Lazăr Căta, Elena Nica.

160

manual cu arămiz alb. În unul din colţuri este cusută sau brodată monogramafetei. Această batistă, în ziua ieşirii la joc, ,,jiunile” o purta la praşchie.

Batista constituie un prilej de curiozitate pentru spectatorii aşezaţi pemargine la locul de joc, în a aprecia care batistă e cea mai frumoasă şi înfuncţie de aceasta fiind apreciată şi priceperea fetei de a şti să coasă.

Perechile se constituiau fie între rude, fie în funcţie de sentimenteletinerilor, acestea din urmă ducând uneori chiar la încheierea unei căsătorii.

Din această zi, în fiecare duminică băiatul avea obligaţia să joace, celpuţin primul joc, cu fata care-i era pereche. La următoarele jocuri se făceauschimburi între perechi, hotărâte de băieţi.

Cum se făcea organizarea horelorDupă masa de prânz, muzicanţii se adunau cu toţii la şeful. Un grup

de ,,jiuni” veneau ,,să scoată muzica”, aceasta pleca spre locul de joccântând, însoţită de ,,urezatul” (chiuitul) grupului de băieţi. La locul de jocaşteptau spectatorii aşezaţi în cerc. Până la sosirea muzicii, jiunii care nuau fost după muzică precum şi ,,fetele mari” (cele care şi-au făcut intrareaîn joc în ziua de Paşti) ,,se preumblau pră vale” – trotuarul ce ţine de lalocul bisericii, prin faţa şcolii, până la colţul casei lui Moş Drăghici.

Când muzica se apropia, tinerii se îndreptau spre locul de joc; jiuniiintrau în mijloc, iar fetele aşteptau pe margine în grupuri sau lângă mamelelor. Muzica era primită cu chiote şi se urca pe ,,bină” (scena mică în aer liber).

Jocul începea pe o melodie ,,de doi” şi ,,ardelene” în care perechilefac schimb, se juca ,,hora” (joc în care perechile se ţin de mână, în formăde şir orientat spre dreapta). ,,Hora” este ,,mânată” (condusă) de o pereche.,,Hora mare” era mânată de băiat, iar ,,hora mică” era mânată de fată. Încoada ,,horii” trebuie să fie întotdeauna un băiat. ,,Hora” este mânată înfiecare duminică de altă pereche.

,,Hora” constituia şi momentul în care unul din muzicanţi aduna banii,de obicei în pălărie. Plata era o sumă fixă ce se plătea individual atât defete cât şi de băieţi. Băieţii care nu aveau pereche intrau în joc şi cereauvoie celorlalţi băieţi să joace cu perechea lor.

După horă, jocul continua până seara târziu şi se termina cu ,,marşul”.Muzica era condusă o bucată de drum spre casă de către băieţii care aujucat.

161

Serbarea hramului bisericii îmbrăca forme aparte cu datini specificeşi ziua în care cade această serbare e considerată ca unul din praznicelecele mari. Importanţa deosebită a hramului bisericii se vede din numelepopular cu care este desemnată această sărbătoare. Hramul bisericii ecunoscut sub numele de ,,rugă”, cuvânt de origine latină care subliniazăideea creştină a rugăciunii mai deosebite, mai intensive şi mai călduroasecare trebuie să-şi imprime pecetea şi asupra acestei zile în care secomemorează sfântul protector nu numai al bisericii din localitate, ci şi allocalităţii însăşi.

Ca rânduială liturgică proprie hramului sau rugii, era aceea că în aceazi se înconjoară biserica cu procesiune şi se stropea cu agheasmă, ca oaducere aminte de actul târnosirii ei. În ziua a doua se făcea procesiune lamormânt, pentru pomenirea morţilor.

În după-masa zilei se făcea hora, de obicei în curtea bisericii. La aceastăhoră participau nu numai întregul sat, ci şi goştii (oaspeţii), veniţi din satelevecine ca invitaţi, şi alţii veniţi din iniţiativă proprie, îndeosebi tineret,care ţineau ca totdeauna de rugă să se prezinte cu haine noi.

Organizarea horei era o atribuţie a epitropiei parohiale şi banii încasaţicu această ocazie reveneau bisericii1.

În zilele de rugă erau prezente şetre cu diverse mărfuri, predominânddulciurile care, în asemenea ocazii, aveau cea mai mare căutare.

Astăzi ruga şi-a pierdut aspectul său religios şi a devenit o sărbătoarelaică, accentul punându-se pe horă, pe bal (în prima noapte), unde CăminulCultural prezintă cel mai frumos program artistic din anul respectiv, dupăcare urmează jocul până la ziuă.

În prima zi, jocul (hora) începe mai târziu, pentru că rudele (goştii)stau de vorbă şi masa se lungeşte mai mult. În schimb, a doua zi, joculîncepe pe la ora 14 şi se termină seara târziu. În această zi, o parte din goştis-au întors în satele lor.

Clăcile se organizează la lucrările mari din gospodărie, cum sunt:construcţia caselor, pregătirea unui mare eveniment în familie, precum şila o serie de lucrări agricole care reclamă efectuarea lor în timp scurt. Pebază de reciprocitate sunt invitate rude şi alţi prieteni care să participe la

1 Iova Firca, ibidem, p. 445. Informatori Elena Nica, ,Eva Mingea, Eva Benga, MariaIvaşcu, Loti Tuţu.

162

munca respectivă. După efectuarea lucrării, gazdele oferă seara o masămare, la care participă toţi cei care au luat parte şi la muncă.

3). Obiceiurile ciclului calendaristic1

De la Anul Nou şi până la Crăcin, diferitele obiceiuri se ţin lanţ.La Anul Nou nu se obişnuia datina pluguşorului, a buhaiului etc., ci

doar se adresau urări de viaţă îndelungată şi fericită. În noaptea de AnulNou, lampa era lăsată aprinsă toată noaptea. Tot în această noapte, cel maibătrân din casă se culca cu praşchia, pentru ca apoi să poată fi folosită latratarea anumitor boli la animale.

În ajunul Botezului (5 ianuarie), preotul umbla cu crucea şi apa sfinţitădin căldăruşă pentru sfinţirea caselor şi se cânta:

,,În Iordan, botezându-te tu, Doamne,Închinarea Treimii s-a arătatCă glasul părintelui a mărturisit ţieFiu iubit pe tine numindu-te.Şi duhul în chip de poruncă – au adeveritÎntărirea cuvântului.Cel ce te-ai arătat,Hristoase Dumnezeule,Şi lume-ai luminat,Mărire ţie!”Cu această ocazie, preotul primea de la stăpânul casei un caier de

fuior – ca odată cu el să se ducă toate relele din casă şi să se facă multăcânepă în acel an.

În ziua de Botez se mergea la biserică cu o sticlă cu apă, care se sfinţea(molitvă). După terminarea slujbei sticla se lua acasă. Din molitvă trebuiasă bea fiecare membru al familiei. Molitva era ţinută tot anul.

Exista şi datina ca opt zile după Botez să nu se spele rufele, fiindcăapele sunt sfinţite.

Între 16 şi 18 ianuarie se ţineau sărbătorile cunoscute sub numele decircovii de iarnă sau antanasiile sau fulgerătoarele. În aceste zile nutrebuia să se împungă cu acul, să nu torci, să nu te piepteni. Antanasiile seţineau împotriva durerilor de cap, a ameţelilor şi a bolilor de ,,dat de rău”

1 Informatori, Elena Nica, Eva Mingea, Loti Tuţu.

163

ale copiilor, iar fulgerătoarele erau socotite ca trei zile rele de fulgere,trăsnete şi vifore.

Sărbătoarea bisericească a Sfinţilor Trei Ierarhi din 30 ianuarie eranumită popular Treieraşi, iar Întâmpinarea Domnului de la 2 februarie –Strecenie sau ziua ursului, că dacă în această zi e soare ursul îşi vedeumbra şi speriindu-se se întoarce în bârlog, ceea ce avea ca urmare că iarnamai dura şase săptămâni.

Luna martie începe cu cele nouă zile ale Babelor, care ţin până în 9martie, la patruzeci de mucenici, cunoscuţi sub numele de Simţi. În ziuade 9 martie, la Simţi, se făceau turtiţe, pe care se imprimau cu ţeava deţesut patruzeci de găurele şi apoi se ungeau cu miere şi se dădeau de pomană.

Sângeorzul este considerat ca învietor al naturii, ca semănător alseminţelor. În această zi se mergea cu crucea de la biserică, oamenii purtândsteagurile, până la o cruce mare pe hotar, unde se făcea slujba de rugămintepentru belşug şi sănătate. La întoarcere, în sat, coloana se rupea şi printreoameni treceau animalele. Acestea erau stropite cu molitvă în timp ceoamenii cântau.

La 17 martie era sărbătoarea Alexiilor, când se afumau casele, grădinileşi pomii ca să fie feriţi pomii de gângănii, iar oamenii şi vitele de muşcăturide şerpi. Praznicul bisericesc al Bunei Vestiri se numea Blagoveşteana şiavea drept caracteristică mâncarea de peşte.

Lunea cea dintâi din postul mare se numea ,,Lunea curată”, pentru căîn această zi se spălau vasele în vederea ţinerii postului. În respectiva zi nuse lucra nimic, ca să nu se strice holdele.

Sâmbăta dintâi din postul mare se ţinea Sântoagerul, care se păzeade femei cu nelucrare completă, fiind socotită ca o zi primejdioasă, deoarecedacă o fată sau o femeie lucra, veneau caii lui Sântoager preschimbaţi înfeciori, care le luau la joc şi apoi le omorau. În această zi, femeile duceauporumb cu poala în vălău la cai, pentru a îmbuna caii lui Sântoager. Feteleîşi spălau capul cu leşie în care se punea floare de fân, apoi mergeau în ştalşi trăgeau un cal de coadă zicând:

,,Toagere, Sântoagere,Dă-mi chica capuluiCât coada calului,Lungă şi firoasă,Ca bârna de groasă”.Miercurea de la jumătatea postului mare se numea ,,Târ năince – Târ

164

napoi”, deci cât înainte, atât înapoi, indicându-se prin aceasta ideea deînjumătăţire a postului. În această zi era obiceiul să se numere ouăle pentrua se socoti dacă împreună cu cele ce se vor mai oua vor ajunge pentruPaşti, dar şi pentru că era credinţa că numărându-se în această zi, ouăle nuse vor strica până la Paşti şi de aici înainte găinile vor oua mai mult.

În sâmbăta lui Lazăr se obişnuia să se coacă câte o pâine de grâupentru fiecare membru al familiei, pâinile fiind de mărimi diferite, conformvârstei membrilor familiei. Ele se împleteau cu grijă şi pe deasupra erauînfrumuseţate cu cruci făcute tot din aluat. Înainte de vecernie se aduceausălciile care, la utrenie, în dimineaţa de Florii, se binecuvântau spre a fiîmpărţite oamenilor. Aceştia erau miruiţi şi primeau două-trei crenguţe desalcie, pe care le puneau la uşa drumului, a ştalului, păstrându-le tot timpulanului şi folosindu-le ca leac pentru diferite boli sau ca apărătoare împotrivatunetelor, trăsnetelor şi grindinei.

În Joia Mare, începea să se bată toaca la biserică. Copiii îşi făceautoacă şi acasă. Toaca se bătea până în Ziua Învierii.

În dimineaţa de Joia Mare, încă înainte de revărsatul zorilor, se făceauîn curtea fiecărei case aşa-numitele luminiţe, câte una pentru sufletul fiecăreipersoane decedate mai recent şi una singură pentru cei morţi mai demult.Femeile, stând între luminiţe, le mineau zicând: ,,Aceasta să fie pentru...,asta lui..., asta lui..., etc. După ce s-au stins luminiţele de acasă, femeile seduceau la cimitir, unde se făcea de asemenea la crucea fiecărui mort câte olumină (foc).

În seara de Joia Mare, în timpul deniei celei mari, se făcea un focmare în faţa bisericii, de asemenea se făceau şi multe focuri pe stradă, undese aduna lumea, se spuneau glume şi tinerii săreau peste focuri. În ziua deJoimari (,,Joimărele”) se dădea de pomană colac şi cărşiag cu apă.

Fetele, tot în dimineaţa de Joimărele, luau cotrânţa dinapoi ţesută delână de păr făcută anume pentru această zi sau una din cele mai frumoaseexistente în familie, de obicei donată de bunica, în timp ce mergeau cucolac prin sat (până în această zi fetele nu purtau cotrânţă dinapoi). Aceastasemnifica faptul că fata ieşea din copilărie şi, în după-masa zilei de Paşti,la hora ce se organiza, participa pentru prima dată la joc şi devenea ocandidată la măritiş.

În Vinerea Patimilor, numită şi ,,Vinerea neagră” (vinerea înainteaPaştilor) pentru postul desăvârşit ce se obişnuia în această zi, oameniimergeau la biserică să sărute epitaful pus pe o masă în mijlocul bisericii,

165

cunoscut sub numele de ,,Mormântul Domnului”. După înconjurareabisericii, oamenii trec pe sub epitaf, atingându-l cu mâna, socotind că aceastăatingere e vindecătoare de boli. Fiindcă era credinţa că nu era bine să rămână,,Domnul Christos” singur în biserică cât timp era ,,pus în mormânt” ,noaptea se făcea priveghere. În Vinerea Patimilor era obiceiul să se roşeascăouăle pentru Paşti.

În noaptea Paştilor se făcea Învierea cu procesiune. La sfârşitul slujbeiÎnvierii, în timpul cântării stihirilor Paştilor, se face miruitul şi sărutareaicoanei Învierii. În prima zi de Paşti se împărţeau ,,paştile” (bucăţi de pâinenesărată). ,,Paştile” trebuiau mâncate pe stomacul gol, înainte de prânz.Prânzul începea cu răchie, ouă roşii şi caş, după care urma supa şi celelaltefeluri de mâncare.

În ziua întâi de Paşti, femeile împart pomană pentru sufletele morţilor,colaci şi ouă roşii. În toate celelalte zile de Paşti, tinerii se distrau ciocnindouă roşii, iar două zile se juca în toi (se făcea hora mare).

Joile după Paşti până la Sânpetru (29 iunie) se ţineau cu nelucrare, casă nu bată piatra semănăturile. Îndeosebi cea dintâi după Paşti, numită Joianepomenită sau nenumită în calendarul sărbătorilor băbeşti, avea, în aceastăprivinţă, cea mai mare importanţă.

La Paştele Mici se scoate crucea la cimitir, pentru sfinţireamormintelor şi a pomenilor. Preotul citeşte bucatele aduse şi apoi suntîmpărţite celor săraci.

Luni după duminica Tomii (Paştele Mici) se serbează Mătcălăul. Înaceastă zi nu lucrau nici bărbaţii la câmp, nici femeile în casă, pentru că secredea că Mătcălăul viforează bucatele semănate şi aduce trăsnet.

La Rusalii există obiceiul împodobirii bisericii cu ramuri verzi de teişi pe jos să se pună iarbă (fân). După slujbă fiecare îşi lua o ramură de teişi o mână de fân. Teiul se punea la grindă pentru ca să crească grâul până-n grindă, iar fânul se da la vaci ca să fie grase, să aibă noroc. Ca pomană deRusalii se împărţea colac cu romaniţă (muşeţel).

Ghermanul (12 mai) şi Vartolomeiul (11 iunie) se sărbătoreau capiatra să nu distrugă via şi holdele şi pentru apărarea de trăsnet.

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) e cunoscută sub numelede Sânziene.

Pentru fiecare membru al familiei se face o cunună. Acestea erauaruncate pe casă şi a cui cădea se credea că va muri mai repede, iar a cuiera mai sus trăia mai mult.

166

La Sânpetru (29 iunie) se împart de pomană pentru sufletele morţilorcolaci, lumânări şi mere. Până în această zi nu este bine a se arunca în sussau să se bată mere ori pere, ca să nu bată piatra. De asemenea, până laaceastă sărbătoare nu e bine să se taie fructele cu cuţitul.

Sângeorzul, Ispasul, Sâmciliile, Pobrajii, Sântămăria Mică (8septembrie), Vinerea Mare (18 octombrie), Vigenia (21 noiembrie), ziuaSfintei muceniţe Varvara, ziua Sfântului Nicolae (Sânicoară – 6 decembrie),toate sunt sărbători cu nelucrare, fie pentru trăsnet, fie pentru grindină,furtuni şi ferirea de arsuri, fie pentru vindecarea şi sănătatea ochilor, fiepentru apărarea de bube, de vărsat şi de altele.

Sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul din 29 augustse numeşte Ziua Crucii cea Mică, spre deosebire de ziua Crucii cea Marede la 14 septembrie. În amândouă aceste zile se postea.

La Vinerea Mare (14 octombrie) se făcea praznic, adică se ducea labiserică un colac mare (prinos) care se sfinţea, apoi se tăia în două. Jumătaterămânea preotului, iar cealaltă jumătate se ducea acasă. Din aceastăjumătate, capul familiei tăia o crişcă (felie) şi o punea la grindă (,,să crescăgrâul până-n grindă).

În ajunul Crăciunului era obiceiul ca popa cu crâsnicul şi doi tineri săumble cu icoana – o icoană pe care era pictată naşterea lui Iisus Hristos înmijlocul staulului. Întrând în casă, fără a zice alte vorbe, popa aşeza margineade sus a icoanei pe piept, ţinând-o cu mâinile, de cele două colţuri de jos,după care se cânta troparul Naşterii Mântuitorului:

,,Naşterea ta, Cristoase,Dumnezeul nostru,Răsărit-a lumii lumina cunoştinţei,Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor,De la stea s-au învăţat să se închine ţie,Soarele dreptăţiiŞi să Te cunoască pe TineRăsăritul cel de susDoamne, mărire Ţie !”Toţi cei din casă sărută icoana. Li se dau la copii nuci, mere, bani, la

crâsnic boabe de fasole şi colac, la preot – bani, aceasta semnificând bogăţiaanului ce a trecut şi dorinţa de a obţine roade cât mai multe în anul care vine.

În ajunul Crăciunului, copiii umblau cu colindatul. Erau numiţi piţărăi.Aceştia mergeau cu traistele la gât de la casă la casă, recitând:

167

,,Bună ziua lui AjunCă-i mai bun-a lui Crăciun,Că-i cu miei, cu purcei,Cur (aleargă) copiii după ei.Unde-i ajungÎi împung,Cu potcoave de colacŞi cu cuie de cârnaţiNe daţi ori nu ne daţi ?Daţi la iapa noastrăCă-i mică şi proastă,Nu ştie a cere,De foame piere.”În seara de Ajun era obiceiul să se arunce nuci prin casă, iar copiii să

le caute în dimineaţa de Crăciun. Tot în seara de Ajun se punea pe masăcolacul Crăciunului care avea în el bani, cârnaţi şi nuci, un folomoc(mănunchi) de paie, bani, cârnaţi, nuci în blid. Acestea toate rămâneaupeste noapte pe masă. Erau pregătite pentru venirea lui Moş Crăciun şicalul său, ca să fie şi la anul când vine tot aşa de bogat.

Pe vremea când focul se mai făcea pe vatră, în noaptea Ajunului spreCrăciun se întreţinea focul punându-se să ardă toată noaptea un butuc mare,numit butucul Crăciunului. De asemenea, şi lampa ardea toată noaptea,pentru ca venirea în lumea noastră a lui Iisus Hristos să fie întâmpinată culumini aprinse.

Tot în ajun se punea în ştal un topor, iar la porci şi în coteţ la găini uncuţit, pentru ca moartea să le fie numai de aceste obiecte. De asemenea, înaceastă zi era obiceiul să se aducă în casă o oaie sau un viţel şi să li se deasă mănânce tărâţe.

În dimineaţa de Crăciun era obiceiul să se pună copiii cloţă (cloşcă).Copiii stăteau pe un scaun. La spatele lor se punea un folomoc de paie, iarîn poală ţineau o sită în care se găsea cucuruz cu tot cu cioclod şi jăg (jar)aprins. În timp ce copilul despuia cucuruzul, baba lua boabele şi ,,jăg” pecare le punea pe capul acestuia strigând:

,,Pui, pui, pui,Pui să fii.Coţ, coţ, coţPui să scoţi.

168

Purcei, purcei,Viţei, viţei,Boţi, boţi,Bica, rica,Guşu, guşu,Toate să vă-nmulţiţi,Sănătoase să fiţi”.Prin aceasta invoca înmulţirea animalelor de curte în anul care vine.

Boabele erau date apoi la păsări.În ziua de Crăciun se împărţeau drept pomană colaci şi cârnaţi.Aceste credinţe şi rânduieli de cult popular odinioară erau păstrate cu

sfinţenie. Astăzi ele mai trăiesc doar în amintirea celor mai vârstnici,tineretul îndepărtându-se cu totul de ele.

169

ANEXA 1

STRIGĂTURI DE NUNTĂ

Boca Simion, n. 1926

Iată nunta şi stagu,Ieşi de vezi pe nănaşu,Iată nunta, muzica,Ieşi de vezi pe nănaşa.

Iată nunta şi steagu,Ieşi de vezi pe cinăru, (mire)Iată nunta, giverii,Ieşi de vezi pe cinerii. (mirii)

Mândro, cu cârpa de pliş, (catifea)Ieşi de vezi că mi-s stăghiş;Mândro, cu cârpa de pliş,Ţucă-mă că mi-s stăgâş.

Foaie verge de trifoi,Ieşi nănaşă de la război,Trece nunta ,,prângă” (pe lângă) voi,Naşii Ion şi cu MărieDuc cinerii la cununie.

Foaie verge lemn uscat,Tânăr tata m-o-nsuratŞi mi-o dat grija pă cap.Descunună-mă părince,C-am fost cinăr fără mince,Nici mustaţa nu m-o datŞi tata m-o însurat.

Ia-ţi mireasă ziua bunăDe la tată, de la mumă,

170

De la fraţi, de la surori,De la grădina cu floriŞi de l-ai tăi verişori,De la neamurile toace,Că rămân nemângâiace,Că azi mergi la cununieTe cununi cu cinăruCă cu el împarţi doru.

Foaie verge de salată,Bine mai trăiam odată,Când eram la mama fată;Dar acum m-am măritatŞi-mi mut gândul la bărbat,Că cu el m-am cununatŞi-mi fac casă şi copiiSă ne facă bucurii.

Deschige uşa, soacra mare,Iaca vine noru-taHarnică şi muncitoareŞi bună scărpinătoare (bună de bătaie).Pe unde te-o scărpina,Şapce ani nu te-o mânca.

Foaie verge lemn pălit,Giverii or rogoşît (răguşit).De trei zile n-or mâncatŞi d-aia n-or urezat.Păcat de voi că vi-s juni,Că de fece nu vi-s buni;Că ţucaţi pereceleŞi gângiţi că-s fecele.

Mireasa cu cunună,Fă-ţi un pic de voie bunăCă mirele şi-o făcut

171

Şi-o luat pe cine-o vrut.Mireasă, miresuţă,Gura ta-i de lubiniţă,Lubiniţa-i de mâncat,Gura ta-i de sărutat.

Frunză verge de pe coastă,Frumoasă-i mireasa noastră.Frunză verge de pe rât,Nici mirele nu-i urât.Floare albă din fereastră,Cinerii noştri să trăiască,Să trăiască şi părinţeiiSă se bucure de ei (i).

Ia ce uită la mireasăCum îşi scutură ciupaguLângă mirele cel dragu;Ia ce uită şi la mireCum îşi scutură cămaşaTot dă dragu lu mireasa.

172

ANEXA 2

STRIGAREA ,,CINSTELOR” (DARURILOR)


Bună sara, nănaşule, bună sara !Iacă cu ce s-o rigicatUica lu mireasaŞi cu nevastă-saC-un dar mare bogat,C-o pungă de rumeguş (zahăr)Şi cu câţiva metri de pânzăCumpărată pră lapce şi brânză.Noi nu şcim mulce,Dumnezău să le ajuce !

Bună sara, nănaşule, bună sara !Iacă cu ce s-o rigicatFracili mirelui şi cu nevasta lui:C-un pecic de pânză de pus în cap (batic),C-o palmă de pânză s-o pună mireasa cotrânţă,Cu câceva tinichele, în număr de şase,Ca să mănânce mirii la masă.Linguri, cuţite, furculiţe,Patru să mai vinăSă fie o familie plină.Noi nu şcim mulce,Dumnezău să le ajuce !

Voie bună, nănaşule, voie bună, naşă !Iacă cu ce s-o rigicatVărul mirelui din sat,Ion a lui Pătru Pisat:C-un dar frumos şi bogat,Frumos ornamentat,

173

Sus în sobă de-agăţat.Şî când s-o apringe, frace,În el becurile toace,O să vadă mireasa noastrăSara pă pânză să coasă.Noi nu scim mulce,Dumnezău să le ajuce !

Bună sara, nănaşule, bună sara !Iacă cu ce s-o rigicatVecinu lu mireasa,Ghiţă a lui Pu:C-o pereche dă păpuci (pantofi)Mândri dă strălucie,I-o adus dar la mireasă,Că s-o gângitCă la nuntă o venit în căruţăŞi când o fugi de la mire,Să nu să ducă dăsculţă.Noi nu şcim mulce,Dumnezău să le ajuce !

Voie bună, nănaşule, voie bună, naşă !Iacă cu ce s-o rigicatUica lu mire,Mandu lu BucureŞi cu nevasta lui:P-un picior de uiagă (sticlă)C-o imală bleagă,Cu mulce culori colorace,Ei îi zic toartă, frace,Şî cu 500 dă lei, bani.Să li să-mulţească aniiŞî copiii ca şobolanii.Noi nu şcim mulce,Dumnezău să le ajuce !

174

Benga Pavel, n 1925

Bună sara, nănaşule!Socru mare dăruieşcePe mire şî pă mireasăC-un serviciu de masăŞî cu 300 de lei.Să ai voie bună, nănaşule,Uită cu ce s-o rigicatGivărul al mare a dăruitPe mire şî pă mireasă.S-o dus la moară la Ghigă,O cerut un blid dă pisat (zahăr),Ş-un tort de mămăligăŞ-o mai adus p-aiciaO –ţâră (puţină) pânză,Să-şi facă pantaloni mirele şi mireasa,Ca să nu fie dă ruşâne,Că el givăru al mareSă nu-i dăruiască aşa cum trăbuiePă mire şâ pă mireasă.Noi nu şcim mulce,Dumnezău să le ajuce!

Să ai voie bună, nănaşule!Domnul inginer, unchiul miresei,Lucrând la fabricăŞi fiind invitat la nuntă,S-o gângit şî el s-o dăruiască pă mireasă,Să nu fie dă ruşâne,C-un cineri (farfurie) de nisip (zahăr),C-o piatră de polizor (tort),C-un buchet dă flori pălice,Ce le-o ţinut la dânsul la birou,Şî cu 500 dă lei.Noi nu şcim mulce,Dumnezău să le ajuce!

175

Să ai voie bună, nănaşule!Uită cu ce s-o rigicatLa astă nuntă dîn satUn simpatic invitat,Uica Ion a lu Şătâr.S-o vorbit cu baba lui:Merge la nuntă la nepotuŞî să nu fim dă ruşâneHai să luăm nişce pahare şî blige (farfurii);Dar el le-a luat pă nişce dârză dă sacDă la ţâganii ce umblă prân sat.P-o bucată dă plec (tavă) le-o aşăzatŞi astfel, iacă, le-a prezentatPentru a fi dăruiceÎmpreuă cu două suce.Noi nu şcim mulce,Dumnezău să le ajuce!

176

BOCETE

Ivaşcu Maria, n. 1901

Mama unui băiat mort către fiul acesteiaBată-l focu de război !Rău a făcut cu noi,Ne-o lăsat copil săracFără mamă, fără tată,Noi am făcut cum am pututPe nepot de l-am crescut.Să te duci, să te tot duciPână la cărarea cu brazi,Că acolo-s ăi din front puşcaţi,Şi să-i spui la Ionel aşa:Puiul lui a crescut mare,Numai el îi sărac tare,N-are mamă, n-are tatăNumai un moş şi o babă.

Bunica după norăMărioară, draga mea,Tu-ai plecat prea cinereaŞi-ai lăsat copil săracŞi nepotul meu fără ortac (soţ).El trebuie să ţi-l creascăŞi să ţi-l îngrijească.Toate mamele îşi cresc copiii,Numai tu nu mai vii;Petrică, mamă bună n-areCă tu eşti departe tare,Că tu stai şi putrezeşciŞi la el nu te mai gîngeşci.

Soacra după norăLeno, Leno, nora mea,Rău mă doare inima

177

C-ai avut o moarce grea.Şi prea iuce ai murit.C-ai fost de mirare-n satCa un fulger ai plecat.Ai lăsat al tău ortacSingurel închis în casă,Cu dor şi inima arsă.Şi-ai lăsat şi pe-a ta fată,Nu te uită niciodată !

Soţia după soţIoane, ortacul meu,Tu pe mine m-ai lăsatSingură, pustâne (pustie)Că nu mai am în sat pe nime,Nici la deal şi nici la vale,Unde să-mi petrec dorul şi jalea.Nici o poamă nu-i amarăCa şi când ieşi din sat afară;Că ale din sat măritace,Alea sunt numai mutace;Dar a de-o trecut hotarulŞtie dorul şi amarul.Pustâne, lume pustâne,Vai şi-amar când n-ai pe nime.Că dorul de mine nu se lasăÎn inima mea are casă.Când în pământ m-oi băga,Eu de dor mă voi scăpa.

Negrea Binescu Cătiţa, n. 1907

Când merge la cimitir duminicaSora mea o muritŞî io sângură-am ugit (rămas).Bat-o crucea de moarce,

178

Mi-o luat neamurile toace !Când m-ajunge dorul tare,De-abia aşcept duminica (re)Să mă duc să-i ocolesc,Dar nimica nu vorbesc.Că crucea-i de lemn uscat,Nicio vorbă nu mi-o dat,Nicio vorbă n-am vorbit,Acas cu dor am venit.Cât îi satul de mare,N-am în el nicio cărare.Şi de mare şi de latEu n-am niciun neam în sat.

Fata la crucea mameiMama mea, când ai plecatEu singură-am rămâneatÎnchisă cu doru-n casă,Cu inima friptă, arsă.Şi m-ai lăsat singureaŞi mi-o fost viaţa grea.Şi-i greu dorul de purtatCând nu ai neamuri în sat.Pe tata nu l-am cunoscutCă el când a plecat (murit)Pe mine mică m-o lăsat.Mama mea, greu m-ai crescutCă tată nu am avutŞi de mulţi ani aţi plecatŞi eu tot am aşceptat.Că eu am îmbătrânit,La mine n-aţi mai venit,Nicio carce nu m-aţi scriat,Că nu-i poştă de mânat,D-aia-i greu dorul de purtat.

179

Peia Lucreţia, n. 1910

Soacra după norăLeno, Leno, nora mea,Gângeşce la mama tea,Că şi eu mi-s bătrână tareŞi nu le pot face toaceCă şi eu am un dorŞi nu mai pot ca să-l port.Să ce gângeşci, Leno, bineSă nu-ţi laşi casa pustâne.Gângeşce la soţul tăuCă rămâne tare rău.Rămâne cu-a ta fiicuţă,Care nu mai are măicuţă.Că Rodica-i fată mareŞi ea mamă nu mai are.Soţul tău să tot gângeşceŞi cu greu el mai trăieşce.Şi eu, Leno mă gângescCă în pământ putrezeşci,Că ai putut să trăieşciŞi să nu mai putrezeşci,În pod să nu ce fi suitPoace că n-ai fi murit.Leno, Leno, nora mea,Rău mă doare inima,Ca să-ţi port eu dorul tău,Să şci tu că-i tare greu.

Topărceanu Iuliana, n. 1907

Soacra după ginereIonu meu şi bunu meu,Cum ai lăsat puii (copii) tăi,Să crească săraci şi ei.

180

Şi pe fiicuţa mea,Să trăiască cu greu eaŞi mult să se chinuie,Pe puii ei să îi creascăŞi să-i îngrijască.Şi astă boală mi-i greaCând mi-i fiica singurea,Că unge goge (oriunde) se duceO strigă pe mama dulceSă-o întrebe unge să se ducăŞi la pui ce să le-aducă.Şi ea Doamne, îi muiere,Nu are atâta pucere,Că la pui mulce să cereŞî puii nu-s aşa mari,Ca să poată să-şi câştige,Numa mama lor a dulceLa pui toace le aduce.Puii, doamne-s arătaţi,Că ei cresc tare săraci.

Tatomir Victoria, n. 1948

Soţia după soţ – la cimitirAu, Cornele, dragu meu,Păi aicia-i locul tău ?Ori acasă n-ai avut locCu noi iară să fi fost,La un loc să fim trăit,Fiica să ne-o fi crescut.Cornele, frumos ai fost la faţă,Dar prea scurt la viaţă.Când concediu l-ai gătat,Dă lucru ce-ai apucat,Nici bine n-ai început,Pân-măşâna ce-o zdrobit

181

Şi rău ce-o dărâmat (distrus)Că abia ce-am adunat.Cornele, cum poţi răbdaSă stai singur aicia ?Ori de nimeni nu ţî dor,Nici de al tău puişor ?Că ea mare o crescutŞi frumoasă s-o făcutŞi nu-o rămas însemnată,Că-i în lume fără tată,N-are cin’ s-o miluiascăFocul să i-l potolească;Au, Cornele, dragul meu,Bun a fost sufletul tăuŞi d-aia mă rog la cineSă faci tu cum îi pucea,Să vii la căsuţa taC-ai lăsat-o pustânea (pustie).Ferestrele-s astupace,Uşa că-i tot încuneată,C-am rămas eu sângurea,Numai cu fiicuţa mea.Cu ea, eu mă sfătuiescFocul să mi-l potolesc.


Poezia de rămas bun la moartea năpraznică a lui Cornel Tatomir(1941-1975)Când eu pe lume m-am născut,Mulţi poace s-au bucurat,Dar atuncia nu au şciutCă de soartă- s blestemat.După ce m-am făcut mare,Am lucrat ca fiecare,Am lucrat şi-am adunat

182

Eu şi cu Victoria.Toată casa am zugrăvit,De rugă ne-am pregăcit;Acum luni la schimbul doi,Am plecat la lucru noiEu cu Nionu şi cu UicaCă lucram într-o echipă,La poartă cum am intrat,Instructaju m-aşceptat,M-or citit şi l-am semnat,De lucru m-am apucat,Eu mâna pe scară-am pusŞi-am urcat două scări sus.Maşina de găurit peste mine a venit,Oasele mi le-o zdrobit.Doamne, cu ce te-am supăratDe aşa moarce mi-ai dat?Să fi murit ca lumea-n pat,Să fi murit ca fiecareÎn mână c-o lumânare,C-am fost tânăr ca o floare.Să fi stat şi eu în sicriuÎntreg de parcă aş fi fost viu.Şi acum la despărţireDe voi, dragii mei părinţi,Ce mă plângeţi cu lacrimi fierbinţi,Dacă în viaţă v-am supărat cu ceva,Eu vă rog să mă iertaţiŞi să vă încurajaţi,Inima să v-o-ntăriţiCă trebuie să mai trăiţi.Şi acum, scumpă mama mea,Ieri la masă eu am statŞi-amândoi toartă-am mâncatŞi ce frumos noi am vorbitDe rugă ne-am pregăcit;Dacă ce-am supărat vreodată

183

Ce rog, din suflet, mă iartă.De acum, Victorio, soţia mea,Despărţirea-i tare grea.De când ne-am căsătorit,Amândoi bine-am trăit.Dacă unul a greşitCelălalt o acoperit.Şi acum durerea greaRămâne pe inima tea.Dar inima să ţi-o întăreşciPe Mariana să o creşciŞi atâta până tu trăieşciMormântul să mi-l îngrijăşciŞi la orice sărbătoare,Să-mi aduci la cruce-o floare,Să o aduci cu mâna taC-am avut o moarce grea.Iar tu, Mariana, puiul meu,Te desparţi de tatăl tăuŞi o să rămâi însemnatăToată viaţa, fără tată.Nu ne despărţim că vreau eu,Ci aşa o vrut Dumnezeu.Eu te rog să înveţi carceŞi să te duci mai dăparce.Şi de voi cumnaţi, cumnate,Şi de neamurile toaceŞi de voi îmi pare rău,Mă despart cu mare greu.Şi acum, scumpă maica mea,Despărţirea de tine-i greaŞi de tine tatăl meu,Mă despart cu mare greuCă eu cât pe lume am trăitCe-am ajutat la bărberitŞi la lucru ce-am ajutat.Şi dă cine, Uică, fracili meu,

184

Mă despart cu mare greu;Ce rog să-ţi aduci aminceCă am fost frace cu cineŞi de cine am avut grijă,Până în clipa din urmă.Şi de aceea vă rog pe toţiPoza mea când o priviţiLa mine să vă gângiţi,Somnul dulce să-mi doriţi.

185

Toponime din hotarul satului Şoşdea1

1. Ulveş Deal 26. Ladi2. Ulveş Vale 27. Vale3. Ponoave 28. Pustă4. Doonişce 29. Făitălan5. După Moară 30. Tramnicul Mic6. Crucea lui Ciocea 31. Tramnicul Mare7. Siret 32. Glăgişet8. Begu 33. Zgura Mică9. Botoane 34. Zăgăiceanu10. Crucea lui Pobega 35. Munceanu11. Birtăşasca 36. Kopony12. Vadul lui Bălan 37. Castel13. Valea Zgurilor 38. Waldau14. Bulvanişce 39. Drumul Ţiganilor15. Găletaru 40. Drumul Rămnii16. Viorel 41. Unghţe17. Pospiş 42. Pana cu Păr18. Stifil 43. Mijloc19. Odaia lui Tilă 44. Cotul lui Bibăroane20. Mutuzoni 45. Groşi21. Micheta 46. Ciucurel22. Grimban 47. Buri23. Rovine 48. Popic24. Beller25. Mormântul Cailor

Toponime de pe valea Bârzavei

1. Vadul lui Popic 6. Giuricani2. Vadul lui Bălan 7. Vadul Boilor3. La Colă 8. Cotul lui Bibăroane4. Vadul lui Bugaru 9. Cotul lui Şuştrean5. Pociump 10. Cotul lui Straia

1 Informator Aurel Lupulescu

186

Porecle din Şoşdea

Andri Forcoci PaliciBaba Lenca Găici PauBăjgău Gazdi PăunBălan Ghercinişanu PăuţuBălii Gherciu PemuBălu Ghidă PepaBâzgă Ghigă PiciuBeca Ghidăr PiluBergeanu Ginceanu PiparcăBernenţi Giurca Unguru PifaBibăroane Grada Pişta BuciBiciu Groza PobegaBloaică Gruii PocăituBoja Hârţu PoenariuBrata Iancu Popa BohariuBrodan Iancu Frizeru PopicBrusture Icii PopoviciBuci Idoane PredaBucure Ioana Ţârţăr ProcaBugariu Iohan Covaciu Pupu CogeaBugeac Ion Ţâganu FişpanBurcheş Isac RăvenchiBurda Iţu RicuBuru Ivan RistoaneBută Jiurcău RoşuBuţă Jiurchi RuminituBuzi Laioş RusiCăcii Lăptaşu SandaCădăreanu Lăzărică SangiCălae Lelii SârbuCâlţu Licu SaruChizur Măgdălina SavuCianu Mădru SimaCichi Magda ŞiorauCioacă Măgina Şipeţeni

187

Cioară Măluci ŞiuriCiocea Mărişca ŞoncuCiorloasa Marta SperneacCiosa Matu StanCiţu Mearcă StoicaCiucheşta Melcioane StoiiCiuciu Micheta Carol ŞuştăruCiucurel Micu ŞuştreanuColă Milca TabacConac Militariu TalpeşCosti Mironi TilăCoşut Mita TinaCotoman Mitru TincaCrainic Moldovanu TodoroşuCreţu Monoş TodosoaneCrumpel Moş Teti TolvăgeanuCucu Moţan ToniCuza Muţulescu TotomirDăgălâs Negrea Traian a lui TraianDaici Nelu TrăichiDelă Niopu TrimiuţDespi Nistor TuţuDogariu Niţu VăgonDolungu Număru Unu VăiugăDomolică Opriţa VasaDrăghici Osă VăşândanDrăgoi Paităş Vâşcu

VeraVioaraViorelVrejuVuiaZgâţuZgoneaZima

188

Fii ai satului Şoşdea cu studii superioare,studii pedagogice sau postliceale

Nr.crt. Numele şi prenumele Profesia1. Avram Mădălina medic2. Balcu Ioan inginer3. Beleuţă Aurelia profesor4. Beleuţă Olimpia inginer5. Benga Ioan profesor6. Benga Nicolae profesor7. Benga Octavian profesor8. Bocşan Raul inginer9. Bohariu Iana profesor10. Bohariu Sabin inginer11. Bohariu Silvius Vlad economist12. Bohariu Valeriu inginer13. Capotă Iuliana farmacist14. Ciucurel Ionel medic15. Ciucurel Cornelia (Pană) învăţător16. Conac Jenica prof. înv. primar17. Condan Anca profesor18. CrainicCornel economist19. Creţu Iosif profesor20. Dalea Cristina economist21. Drăghia Ciprian economist22. Drăghia Mărioara asistent farmacist23. Drăghia Pavel inginer24. Drăghia Tatiana subinginer25. Drăgoescu Stelian inginer26. Gaşpar Andreea asistent social27. Gaşpar Aurel inginer28. Gaşpar Gheorghe tehnician veterinar29. Gaşpar Mioara jurist30. Gaşpar Nicolae inginer31. Gaşpar Paula jurist

189

32. Itineanţu Gheorghiţă preot33. Itineanţu Petru preot34. Itineanţu Vasile preot35. Jurca Alina medic36. Jurca Bianca economist37. Jurca Dan inginer38. Jurca Eleonora asistent farmacist39. Jurca Mirela psiholog40. Jurca Nicolae inginer41. Laioş Alexandra profesor42. Laioş Alina farmacist43. Laioş Cornel impiegat44. Laioş Iulian tehn. veterinar45. Lupulescu Mihaela prof. înv. primar46. Matu Graţiela medic47. Melcescu Eva economist48. Melcescu Silviu subinginer49. Miloş Maria profesor50. Minescu Aurel subinginer51. Minescu Cosmin profesor52. Minescu Iuliana farmacist53. Milca Iulian economist54. Mioc Florentina profesor55. Mioc Iulian medic56. Mioc Mărioara profesor57. Moise Mărioara asistent farmacist58. Moise Emilian profesor59. Muţulescu Claudia profesor60. Muţulescu Corina jurist61. Muţulescu Liliana funcţionar public62. Muţulescu Mircea profesor63. Muţulescu Genica învăţător64. Nica Lucreţia prof. inv. primar65. Neagoe Daciana medic

190

66. Neagoe Ramona medic67. Oală Ioan subinginer68. Oală Pavel inginer69. Peia Gavrilă profesor70. Pobega Andrei profesor71. Radu Ana inginer72. Radu Ioan profesor73. Roman Nadina funcţionar public74. Roşu Cornel economist75. Samuilă Andreea economist76. Samuilă Aurica economist77. Sârbu Alexandru subinginer78. Sârbu Lucian inginer79. Seracin Ioan profesor80. Seracin Nicolae impiegat81. Stan Petrişor tehnician veterinar82. Stepan Dănuţ asistent medical83. Sturza Andrei inginer84. Sturza Floarea prof. înv. primar85. Sturza Georgeta prof. înv. primar86. Sturza Rodica medic87. Şetâr Georgeta profesor88. Şonda Loredana învăţător89. Şuştrean Mirela economist90. Talpeş Nicolae preot91. Tânjalau Adelina economist92. Tânjălău Lelica (Crişan) economist93. Tofan Andra medic94. Topârceanu Gheorghe impiegat95. Trifu Cătălin profesor96. Trifu Sergiu inginer97. Tuţu Emilia învăţător98. Vuia Daniela economist99. Vuia Dorina economist

191

Numele cadrelor didactice ce au funcţionat laŞcoala din Şoşdea de la Marea Unire până în prezent:

1. Dimitrie Bugariu2. Spasie Cristea -1921-1923 (director)3. Valeriu Petanec -1922-1931 (director)

-1935-19364. Marin Mitrică -1923-19245. Andronic Botoş -1925-1949; 1955-1956;

-1931-1949 (director)6. Traian Popi -1926-19277. Cornel Iedu -1927-19298. M. Magheţiu -1928-19299. E. Săvoaia -1928-192910. Emil Vasilescu -1929-193011. I. Vârtaciu -1929-193112. A. Săvulescu -1929-193013. G. Mişcoci -1930-193114. Tiberiu Nica -1930-193115. Ana Milin -1930-193116. Gh. Jurca -1930-193117. Emil Florescu -1931-1934; 1939-194018. Maria Jurca -1931-193219. Ecaterina Stoian -1931-193220. Elena Stancu -1933-193921. I. Crăiniceanu -1933-193922. Ileana Nica -1933-193423. Floarea Bădescu -1935-193624. Vasile Radovan -1935-1936; 1938-193925. Ioan Maxim -1935-193626. Gruia Boldureanu -1935-193627. Gherghina Bena -1938-193928. Atena Jucu -1938-1939; 1942-194629. Ştefan Martin -1938-193930. Lucreţia Stănescu -1939-194631. Ştefan Ianculescu -1939-194532. Livia Ianculescu -1942-1945

192

33. Anghel Arsenie -1944-refugiat din Basarabia34. Cornelia Ciucurel (căsăt. Pană) -1944-194935. Alexandra Smirnov -1944-refugiată din Basarabia36. Maria Cotruţa -1944 „37. Gh. Cotruţa -1944 „38. Darie Neacşu -1944 „39. Gh. Neacşu -1944 „40. Elisabeta Baltagă -1944 „41. Marin Udrea -1945-194842. Sofia Etcu -1946-194743. Pavel Zubac -1946-1947-refugiat din Basarabia44. Traian Bunda -1945-194845. Nichifor Vâşcu -1948-195046. Elisabeta Nuţă -1949-195247. Paraschiva Furnica -1949-195248. Dumitru Cimpoieşu -1949-195049. Nicolae Topală -1949-195050. Petru Vădeanu -1949-195051. Florin Constantinescu -1952-195352. Vasile Bocreanu -1951-195253. Aurel Peia -1952-1954 (director)54. Maria Peia -1952-195455. Finica Rămneanţu -1955-195656. Iulian Drăghici -1955-1963 (director)57. Ecaterina Trandafir -1956-195958. Elena Ilie -1956-195859. Elisabeta Drăghici -1957-196360. Emilia Tuţu -1958-1960; 1961-199061. Jenica Sălăjan -1958-195962. Mihai Popescu -1959-196163. Traian Neicu -1959-196264. Carolina Stoica -1959-196165. Maria Jecu -1959-196066. Monica Dobrin -1960-196167. Vasile Lascu -1960-196168. Angela Marin -1960-196169. Elena Radu -1961-1962

193

70. Cornel Roşu -1961-1966; 1963-1966 (director)71. I.Rişcuţă -1961-196272. Teodora Manda -1961-196273. Ştefan Apro -1962-196374. Tatiana Bacinschi (Crişan) -1962-196475. Emil Bresniceanu -1962-196476. Lorena Cioca -1962-196377. Florica Moroşan -1963-196478. Violeta Paul -1963-196479. Sofia Pitu -1963-196480. Gavrilă Peia -1963-197681. Ionel Seracin -1963-1964; 1968-1969, (director)82. Maria Rusu -1963-196783. Valeriu Perian -1963-196584. Constantin Verman -1964-196585. Veturia Verman -1964-196586. Silvia Vişoiu -1964-1968; 1966-1968 (director)87. Mircea Vişoiu -1964-196888. Francisc Lux -1964-196589. Aurelia Beleuţă -1965-197090. Ioan Sârbu -1965-196791. Elena Ciuruşchin (Tărăbâc) -1965-196792. Nadejda Lebedev -1966-196793. Slatinaţ Jiva -1966-196794. Constantin Vitcu -1967-196895. Florica Torge -1967-196896. Octavia Bândiul -1967-196897. Mariana Mereuţă -1967-196898. Doina Peia -1968-197699. Miliţa Seracin -1968-1974;1979-1980;1984-1999;

-1989-1992 (directoare)100. Florentina Marineasa -1968-1973101. Elena Comănescu -1968-1969; 1970-1971102. Viorel Marineasa -1968-1972103. Iosif Creţu -1968-1980; 1969-1980 (director)104. Octavian Gruiţa -1968-1977105. Letiţia Oarcea -1969-1970

194

106. Eleonora Bocşan (Gruiţa) - 1970-1971107. Maria Miloş - 1971-1972;1976-1977;1981-1983108. Georgeta Pol -1972-1974109. Georgeta Fratici -1973-1975110. Margareta Horak -1973-1977111. Floare Stoican (Micota) -1974-1976112. Ioan Burcu -1974-1976113. Irina Eustafievici -1975-1976114. Cecilia Dragotă -1975-1978115. Lucia Vinţan -1975-1976;1980-1999;1981-1992

-director116. Veronica Petraşca -1976-1978117. Eugenia Conac -1976-1983118.Viorica Costan (Creţu) -1976-1980119. Viduţa Judea -1976-1978120. Genica Muţulescu -1977-1980121. Anca Tyau -1977-1978122. Sonia Radin (Seracin) -1977-1982123. Lidia Roiban -1978-1979124. Haupt Dorotea -1979-1980125. Gh. Sturza -1979-1980126. Humă Elena -1979-1980; 1985-1987127. Eleonora Oală -1979-1980128. Felicia Secula -1979-1985129. Haupt Herbert -1980-1981130. Erika Andres -1980-1981131. Anton Sivacec -1980-1981132. Lenuţa Muţulescu -1980-1981133. Dorica Melcescu -1981-1984134. Mircea Bulgăr -1981-1982135. Letiţia Mâţu -1981-2004; 1992-2003 (director)136. Valentina Ghidarcea -1981-1982137. Eugenia Seima -1982-1987138. Lenuţa Avram -1982-1987139. Lia Cătană -1982-1983140. Caius Zaberca -1982-1983141. Dorina Peia -1983-1984

195

142. Dorina Drăgoiescu -1983-1984;1988-1990;1998-2002143. Mărioara Popescu -1984-1985144. Mircea Gruia -1984-1985145. Mircea Muţulescu -1985-1986146. Daniela Seracin -1986-1987147. Daniela Diaconu -1987-1990148. Dorina Măgărin -1987-1988149. Camelia Dăscălescu -1988-1991150. Dorina Peia -1990-1991151. Maria Caraconcea -1990-1991152. Bianca Bădiţă -1990-2013153. Valeria Blagoie -1990-1993154. Maria Matei -1991-1992155. Georgeta Sturza -1991-2013156. Mărioara Frenţiu -1991-1992157. Lucia Muţulescu -1991-2013158. Vasile Jucu -1992-1993159. Ovidiu Bucur -1992-1993160. Ofelia Oniga -1992-2001161. Adriana Borcan -1992-1996162. Loredana Şonda -1992-1993163. Lucian Măgărin -1993-1995164. Simona Borcan -1993-1995165. Ciprian Blagoe -1993-1995166. Ioan Ienăşel -1995-2007167. Florica Sturza -1996-1998168. Gianina Cimponier -1997-1998169. Constantin Orăşan -1997-2013; 2006-2007 (director)170. Mihai Brebenar -1998-2013171. Flavia Nicolau -1998-2001172. Carol Roos -1999-2001173. Gabriela Nap -1999-2002174. Lucreţia Săftoiu -2000-2001175. Bianca Badiţă (Orasan) -2001-2013176. Liviu Iana Hary -2001-2002177. Radu Cocorăl -2001-2003; 2009-2013

196

178. Gabriela Lascu -2001-2004; 2007-2013179. Daniel Lascu -2002-2013; 2003-2006 (director)180. Lenuţa Staicu -2003-2009181. Raluca Mingea -2003-2004182. Daniel Ursachi -2003-2005183. Olimpiu Ştefănuţ -2003-2005184. Andreea Greluş -2004-2005185. Sorin Lighezan -2004-2005186. Iulian Oprea -2004-2005; 2007-2008187. Vasile Greluş -2004-2005188. Adriana Vasile -2004-2006189.Valentin Bugariu -2005-2006190. Nuţa Pârvulescu -2005-2008191. Valeria Franţ Băcanu -2005-2007; 2008-2013192. Steluţa Caraconcea -2006-2008193. Marioara Frenţiu -2006-2010194. Lucian Codilean -2006-2007195. George Mustaţă -2007-2008196. Damaschin Papa -2008-2009197. Robert James -2008-2009198. Nicoleta Belu -2008-2013199. Monica Păunescu -2008-2013200. Viorica Nistora -2008-2013201. Brian Filimon -2008-2013202. Silvia Matei -2009-2010203. Lucia Martinas -2009-2012204. Cristina Volosciuc -2009-2010205. Simona Veciunca -2009-2013206. Codruţa Speriosu -2010-2012207. Lavinia Craiovan -2010-2011208. Ebetiuc Maria -2012-2013209. Valeria Racanu -2010-2011210. Silviu Cocoral -2012-2013211. Cristian Miclea -2012-2013212. Maria Traleş -2007-2013213. Eneşel Ionela -2012-2013214. Mihai Dobrin -2011-2013

197

Lista informatorilor pentru partea de etnografie

1. Beleuţă Coreolan anul naşterii 18972. Căta Lazăr ,, 18953. Benga Eva ,, 19024. Benga Nicolae ,, 19015. Benga Vichente ,, 18866. Ivaşcu Maria ,, 19017. Mingea Eva ,, 19088. Nica Elena ,, 18959. Peia Gavrilă ,, 190610. Peia Lucreţia ,, 191011. Peia Nicolae ,, 190812. Stra Ana ,, 192613. Tuţu Loti ,, 1901

199

CUPRINS

Prefaţă: Cât timp va exista Şoşdea pe faţa pământului .......................... 5

CAP. l - CADRUL GEOGRAFIC ......................................................... 91. Aşezarea, suprafaţa şi vecinii ............................................................. 92. Relieful ............................................................................................. 93. Bogăţiile .......................................................................................... 104. Clima ............................................................................................... 105. Hidrografia ...................................................................................... 116. Solurile ............................................................................................ 127. Vegetaţia .......................................................................................... 13

CAP. II - EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ ............................................. 14Mişcarea naturală a populaţiei .............................................................. 21

CAP. III - ISTORICUL LOCALITĂŢII DIN COMUNA PRIMITIVĂPÂNĂ LA MAREA UNIRE DE LA 1918 ...................................... 25

1. Urme de viaţă din epoca străveche şi veche ...................................... 252. Prima atestare documentară. Frământări social-politice şi realităţi

economice ..................................................................................... 303. Participarea la Primul Război Mondial şi Marea Unire de la 1

Decembrie 1918............................................................................. 40

CAP. lV - DEZVOLTAREA ECONOMICO-SOCIALĂ ÎN PERIOADAINTERBELICĂ ............................................................................. 43

1. Aplicarea reformei agrare din 1921................................................... 432. Participarea locuitorilor satului la cel de Al Doilea Război Mondial .463. Ziarul ,,Poporul românesc” (Gânduri şi îndemnuri de la sate) .......... 474. Familia Zăgăiceanu ......................................................................... 535. Ioan Ciucurel, ţăran publicist şi scriitor ............................................ 556. Ioan Ciucurel: Romanul “Transformarea” ......................................... 627. Nicolae Peia - Instructor de coruri şi fanfare ..................................... 66

CAP. V - RELAŢIILE ECONOMICE, SOCIALE ŞI POLITICE DUPĂAL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ............................................. 69

1. Înfăptuirea reformei agrare din anul 1945 ......................................... 692. Aspecte ale dezvoltării agriculturii colectiviste de la înfiinţare până

în 1973. Desfiinţarea CAP-ului şi refacerea agriculturii private ...... 79

200

CAP. Vl - VIAŢA SPIRITUALĂ .........................................................851. Biserica ............................................................................................85a. Biserica ortodoxă .............................................................................85b. Biserica penticostală din Şoşdea .......................................................93c. Monumentele eroilor de la Şoşdea ....................................................942. Şcoala din Şoşdea ............................................................................963. Activitatea culturală ...................................................................... 1094. Activitatea sportivă........................................................................ 114

CAP. VII - GOSPODĂRIA............................................................... 116

CAP. VIII - LOCUINŢA .................................................................. 120

CAP. lX - OCUPAŢIILE ................................................................... 126

CAP. X - PORTUL ........................................................................... 1371. Costumul popular femeiesc ............................................................ 1372. Costumul popular bărbătesc .......................................................... 140

CAP. XI - OBICEIURI ..................................................................... 1431. Obiceiuri legate de principalele momente din viaţa omului ............. 1432. Viaţa socială. Prilejuri de manifestare socială ................................. 1593. Obiceiurile ciclului calendaristic .................................................... 162

ANEXEANEXA 1- STRIGĂTURI DE NUNTĂ ............................................. 169ANEXA 2- STRIGAREA ,,CINSTELOR” (DARURILOR) ................ 172BOCETE ........................................................................................... 176Toponime din hotarul satului Şoşdea .................................................. 185Toponime de pe valea Bârzavei .......................................................... 185Porecle din Şoşdea ............................................................................. 186Fii ai satului Şoşdea cu studii superioare, studii pedagogice sau

postliceale ................................................................................... 188Numele cadrelor didactice ce au funcţionat la Şcoala din Şoşdea de la

Marea Unire până în prezent: ....................................................... 191Lista informatorilor pentru partea de etnografie .................................. 197

Octavian Gruiţa Gavrilă Peia MONOGRAFIA SATULUI ŞOŞDEA · (Octavian Gruiţa, Gavrilă Peia,...

Documents

Transcript of Octavian Gruiţa Gavrilă Peia MONOGRAFIA SATULUI ŞOŞDEA · (Octavian Gruiţa, Gavrilă Peia,...