Obiceiuri de iarna

Mareste imaginea.

Obiceiuri de iarna

Obiceiuri de Anul Nou

Ceea ce caracterizeaza, printre altele, folclorul romanesc este bogatia obiceiurilor

traditionalelegate de muncile agricole de peste an si de pastorit. De origine foarte veche, cele

mai multe dintre ele s-au pastrat, cu succesive schimbari de functie si cu necontenita

accentuare a partii spectaculoase, pana in zilele noastre. Printre obiceiurile traditionale, cele

ale sarbatorilor de iarna ocupa, datorita amploarei lor, un loc deosebit.

Sarbatorile de iarna sunt, inainte de toate, sarbatorile schimbarii anului. Ele se desfasoara intre

24 decembrie si 7 ianuarie si au ca punct central Craciunul si Anul Nou. Repertoriul lor bogat

cuprinde : colindele - colinde propriu-zise, colinde de copii - urarile de belsug si recolta bogata

cu plugusorul si cu buhaiul, urarea cu sorcovii, zorile, urare facuta in zorii zilei de Craciun si

Anul Nou, vasilca; jocurile cu masti: turca sau cerbul, brezaiu, camila, capra, cerbului, malanca,

jocurile cu papusi: dansurile: calutii sau bumbierii si caluserii, si, in sfarsit, cantecele de stea,

vicleimul; irozii, ieslea si teatrul popular cu tematica haiduceasca.

Raspandirea teritoriala a acestui repertoriu nu este unitara. Unele categorii se gasesc in

intreaga tara. Altele abunda in anumite tinuturi si sunt mai rare sau lipsesc cu totul in alte

regiuni.

Deosebirile regionale corespund de fapt etapelor felurite in care se gaseste in dezvoltarea lui,

folclorul diferitelor tinuturi. Situatia geografica oglindeste dezvoltarea istorica, caci cultura

populara s-a inchegat si s-a dezvoltat in timp, pe baza dezvoltarii economice si sociale

specifice locurilor, in folclor gandurile isi nazuintele oamenilor apar asa cum s-au inchegat si s-

au cristalizat artistic in conditii concrete de viata. In acest sens gasim in el nu numai

deosebirile intervenite in cursul procesului de dezvoltare, ci si pe cele ce au existat de la

inceput chiar, in momentele si modurile in care s-iau alcatuit, to diferite locuri, comunitatile

sociale.

Nici vechimea manifestarilor folclorice din cadrul sarbatorilor de Anul Nou nu este aceeasi.

Cele mai multe par a fi stravechi. Doar cantecele de stea si irozii stat de origine mai noua,

carturareasca, bisericeasca. Nou este si teatrul popular cu tematica haiduceasca, desi el se

suprapune, ca si irozii, peste vechile spectacole populare cu masti sau se asociaza cu acestea.

Datele istorice in legatura cu obiceiurile de Anul Nou sunt si ele lacunare. 

Cele mai ample le gasim in memoriul pastorului Andreas Mathesius din Cergaul Mic - Tarnave -

septembrie 1647, in care protesteaza impotriva "valaohilor" care nu vor sa invete psalmii si

continua sa cante de Craciun diavolestile lor colinde invatate din stramosi. El da asupra

invatarii colindelor si desfasurarii colindatului, date care arata ca in trei secole obiceiul in

ansamblul lui s-a schimbat foarte putin. Despre obiceiulcolindatului la oras vorbeste diaconul

Paul de Alep, care l-a insotit in principate intre 1650-1660, pe patriarhul Macarie. Descrierea se

refera mai mult la sarbatorirea Craciunului de catre boieri si cler. Interesanta este totusi si

mentiunea pe care o face despre colindatul lautarilor. D. Canitemir, in Hronicul vechimei

romano-moldo-vlahilor, aminteste despre colinde, voind sa stabileasca o legatura intre refrenul

Ler si Aurelian imparatul.

Trei dintre categoriile repertoriului enumerat prezinta un interes deosebit pentru cunoasterea

realizarilor literare si spectaculoase din obiceiurile legate de schimbarea anului: colindele,

urarile cu plugusorul, buhaiul si jocurile cu masti.

Prin numarul lor mare, prin frumusetea muzicii si poeziei lor, colindele domina sarbatorile

Craciunului. Se colinda de obicei ta seara si ta ziua de Craciun, dar in unele locuri si in ajunul si

ziua de Anul Nou si la alte sarbatori ale ciclului. La colindat participa tot satul, desi efectiv

colinda numai copiii, flacaii, barbatii pana la o anumita varsta si lautarii. Sunt locuri unde

colinda si fetele, mai rar femeile, si uneori fetele si flacaii impreuna.

Traditia obiceiurilor, de Craciun si Anul Nou cere ca flacaii care colinda si ureaza cu plugusorul

si cu buhaiul, sau care fac jocurile cu masti, sa fie organizati in cete. Acolo unde

formele traditionale au fost bine pastrate, colindatul era un maret spectacol, ce dadea

deosebita solemnitate sarbatorilor Anului Nou. Se colinda in tot satul. Gazda casei colindate

este intotdeauna intrebata daca primeste colinda. Se canta intai o colinda la usa sau la

fereastra, prin care de obicei se vesteste sarbatoarea, apoi ceata intra in casa, canta colinda

gospodarului (colinda cea mare) si pe urma, din initiativa cetei sau la cererea gazdei, alte 2-3

colinde. In casa colindatorii sunt asteptati cu darurile pe masa. Dupa terminarea colindatului,

se ureaza pentru fiecare dar in parte si la sfarsit se multumeste gazdelor in formule

traditionale. In anumite regiuni se danseaza la casele cu fete sau acolo unde este loc mai mult

si vin fetele din mai multe case sa intampine ceata colindatorilor. Pe ulita ceata se deplaseaza

cu cantece si strigaturi.

In trecut era si obiceiul intrecerii intre cetele de colindatori din acelasi nopti, ceata urca in

turnul bisericii si colinda spre "cele patru zari". In trecut era si obiceiul intrecerii intre cetele de

colindatori din acelasi sat sau din satele vecine. Ceata colinda insotita de un instrument

muzical. Pana la primul razboi mondial, in multe regiuni se mai colinda cu cimpoiul. Azi se

colinda cu fluierul, cu clarinetul, cu taragotul, cu vioara. In partea de sud-vest a Transilvaniei,

ceata de colindatori are si o "duba".

Desi se colinda in grup, colinda se canta la unison. In cele mai multe locuri ea este executata

antifonic, pe doua sau trei grupe. Rostul tuturor colindelor este urarea. Totusi deosebim,

datorita desfasurarii si continutului, colindele propriu-zise de colindele de copii.

Copiii colinda in ajunul Craciunului si de Anul Nou. Colindele lor sunt scurte, vestesc

sarbatoarea, ureaza belsug de miei, vitei, purcei, pui etc. si cer in versuri pline de haz, darurile

cuvenite: alune, nuci, mere, pere, colaci etc. In unele parti ale Olteniei si Transilvaniei, copiii

numiti si pitarai ating cu betele sau nuielele, pe care le poarta anume, stalpii portilor, usorii

usilor de la grajduri sau hambare, grinda casei si scormonesc in carbuni, pentru a aduce noroc

si belsug.

In colindele de copii, urarea este intotdeauna directa si, desi concreta in enumerarea celor

dorite si chiar a darurilor pretinse in schimb, are un caracter general si se canta la fel la toate

casele.

Colindele propriu-zise sugereaza urarea prin cantece care vorbesc despre intelepciunea si

opulenta gospodarului, a ciobanului, pescarului etc, despre viteji si fapte vitejesti, despre feti

frumosi si fete frumoase, despre logodnici si nunti minunate si despre tot felul de fapte si

intamplari deosebite, pe care le descriu si le glorifica. Urarea directa apare doar ca o

completare la sfarsit sau la unele daruri.

Spre deosebire de colindele de copii, care au un caracter general, colindele propriu-zise sunt

individualizate. Ele se adreseaza gospodarului, gospodinei, flacaului, fetei, copilului, tinerilor

casatoriti, sugarului, vaduvei, ciobanului, pescarului, soldatului, instrainatului etc. Exista si

colinde de doliu etc. Exista tipuri de colinde mai mult sau mai putin precise astazi, pentru

diferitele momente ale colindatului.

Individualizarea duce la o mare varietate de tipuri, la o mare diversitate de teme. Exista un

intreg ciclu de colinde cosmogonice, un ciclu de colinde vanatoresti, in care cerbul si leul

ocupa un loc deosebit, un ciclu de colinde pe tema metamorfozelor, un ciclu de colinde

pastoresti. Poezia acestor colinde este de o mare frumusete. Colindele vorbesc, intr-o

atmosfera de legenda, despre lume si stihii, dar mai cu seama despre trei domenii din viata

satului si a oamenilor: Viata gospodareasca sub diferitele ei aspecte, puterea si frumusetea

tinerilor, eroismul si iubirea vazute sub perspectiva unei casnicii.

Ceea ce caracterizeaza poezia colindelor este atmosfera optimista in care este infatisata viata

oamenilor din obstile satesti. Aceasta transfigurare optimista a vietii este determinata de

caracterul de urare al colindelor. Printre colindele ce au ajuns pana in vremea noastra, una

care a pastrat prin simplitatea imaginilor, prin laconismul exprimarii - atmosfera de mare

vechime, este colinda de pe valea superioara a Muresului, ale carei versuri i-au inspirat lui Bela

Bartok Cantata Profana.

Cel unchies batran,

El ca si-o d-avut 

Noua fiusori. 

El nu i-o-nvatat 

Nice vacarasi 

Far'el i-o'nvatat 

Muntii la vanat.

Punte si-au d-aflat,

Urma de cerb mare. 

Allt au urmarit,

Pan' s-au ratacit

Si s-au neftinat

Noua cerbi de munte.

Drag taicutu lor

Nu si-au mai rabdat.

Si el s-o luat,

Pusca si-au'ntaglat

Si-n munti au vanat.

Punte s-au d-aflat

Noua cerbi de munte.

'Ntr-un genunche-a stat,

Tras-au sa-i sagete.

Cerbul cel mai mare

Din grai si-au strigat:

- Drag taicutul nostru,

Nu ne sageta,

Ca noi te-om lua

In cesti coarne rari

Si noi te-om tipa

Tot din munte-n munte

Si din plai in plai,

Tot din piatra-n piatra,

Tot tara ti-i face.

Taicusorul lor

Din grai si-o strigat :

- Dragi' fiutii mei. 

Haideti voi acasa 

La maicuta voastra,

Cu dor va asteapta, 

Cu faclii aprinsa, 

Cu pahare pline. 

Cerbul cel mai mare 

Din grai si-o grait :

- Drag taicutul nostru!

Du-te tu acasa

La maicuta noastra.

Ca coarnele noastre 

Nu intra pe usa 

Far'numai prin munti; 

Picioarele noastre 

Nu calca-n cenusa

Far'numai prin frunza; 

Buzutele noastre

Nu-si beau din pahare 

Ca-si beau din izvoare.

Este probabil una din primele realizari poetice ale temei metamorfozarii in literatura noastra

care, dincolo de caracterul descriptiv de mare simplitate, este o glorificare a vietii libere a

vanatorilor.

Venind din lumea obstilor satesti, colindele sunt cantece de urare ce exprima, in versuri si

melodii de mare frumusete, bucuria intampinarii Anului Nou, toate sperantele ce se leaga de

el. Spre deosebire de incantatii, de descantece, unde poezia insotea actul magic si se adresa

numai unor forte supranaturale, urarea din colinde era un mod poetic de a inspira omului

incredere in anul ce vine, de a-l face sa creada cu tarie in implinirea urarii. Aceasta calitate

face ca urarea sa se realizeze prin descrierea vietii fericite si imbelsugate, prin prezentarea

faptelor vitejesti ale tanarului voinic : lupta, vanatoare, incurarea cailor, intrecerea cu soimii,

prin infatisarea alaiurilor de nunta etc. Descrierea unor vechi ceremonialuri este atit de clara in

colindele cele mai realizate, incat sugereaza pe langa rostul de urare al cantecului si pe acel

de carte de protocol sau de indicator de comportare. Descrierea caracterizeaza toata poezia

obiceiurilor de Anul Nou si determina realizarea lor artistica.

Din punct de vedere al compozitiei, colindele incep cu cateva versuri de punere in tema, de

pornire a actiunii, cu aproape aceeasi functie fata de intreg ca si inceputurile basmelor. Aceste

versuri sunt premerse de versul de invocare : Junelui, june bun ! Florile, flori dalbe de mar !

Cununa de vinetele ! Domnului, domnu bun ! Lerui, ler etc. Versurile invocatoare revin in

corpul colindei insotind refrenele muzicale. La inceput indicau sensul colindei si au fost

probabil simboluri, legate de anumite categorii de urari. Ele si-au pierdut de mult semnificatia

straveche, si prin aceasta si legatura precisa cu categoriile respective de colinde, si sunt azi

doar podoabe poetice. Partea descriptiva, plina de imagini de mare frumusete, de hiperbole,

de intamplari miraculoase, formeaza de fapt miezul colindei, descrierea vietii idilice, invocarea

belsugului, actiunea eroica etc. Totusi accentul urarii nu cade asupra ei, ci asupra partii de

incheiere, in care se afirma ceea ce este menit, se formuleaza, in moduri traditionale de

exprimare, felicitarea, urarea. Dincolo de faptul ca astazi colinda se canta fara pastrarea

riguroasa a categoriilor traditionale, versurile de incheiere indica rostul stravechi al ei.

Colindele ce vestesc sarbatoarea descriu ceremonialurile cu care alta data era intampinata

venirea Anului Nou, ceremonialuri azi disparute.

Fa-te vesel, domnu bun,

Domnului bun,

Ca va vin junii buni, 

Junii buni colindatori, 

D-uspaciorii lui Craciun,

Lui Craciun celui batran.

Dalea dansu-nca-i cu ei,

Dale dansu-i imbracat

In vesmantu-i mohorat,

Lungu-i lat, prejur pamant,

Pe la poale polarit,

Pe la margini marginit,

Imprejur de manecele

Luce stele maruntele ;

Intre doi umeri d-ai lui,

Luce-mi doi luceferei.

Da' din fata si din dos, 

Da' din fata ce mai luce ?

Luce soare cu razele.

Da' din dosu-i ce-i mai luce ? 

Luce-i luna cu lumina. 

Cest domn asa graia:

- Veniti, voi junii buni, 

Veniti lin, mai catilin,

Ca soarele prin senin, 

Si sariti in cea gradina 

Ca-n gradina-i o stupina 

Si-n stupina o fantana, 

Si-n fantana-i apa lina. 

Apa-n vedre veti lua, 

Rupe-un fir de trandafir 

Si-un stalpsor de busuioc, 

Si-mi veniti voi, junii buni, 

Rourind si prourand,

Cu vadra mai greu ploand,

Ca mi-s sfintii adormiti,

Si sfintii s-or destepta,

Portile vor descuia, 

Jupanesei mese-ntinide,

Fete mari faclii d-aprinde. 

Gazda-n casa ne-a primii

Si bun dar ne-a daruit

Un colac de grau curat.

Este de remarcat in aceasta colinda mantia de ceremonial pe care o poarta batranul Craciun, a

carei infatisare, cu toate simbolurile astrale ce pot fi puse in legatura cu cultul soarelui,

aminteste de costumul imparatilor bizantini. Batranul Craciun, marele gospodar al obistei

patriarhale, indeplineste in desfasurarea ceremonialului rolul polaznicului din obiceiurile de

Anul Nou al slavilor din sud.

Cercetatorii cred ca s-a ajuns la marea varietate de tipuri de colind prin faptul ca, in cursul

veacurilor, creatii ce au apartinut unor categorii astazi disparute ale folclorului traditional s-au

refugiat in obiceiul colindatului. Ei cauta sa stabileasca legatura intre colinde si descantece,

epice si ele de multe ori ; intre colinde, farmecele de dragoste si poate unele stravechi

obiceiuri, azi disparute; intre colinde si vechile cantece de sezatoare, intre colinde, cantece de

nunta si unele cantece epice care au patruns, in Transilvania mai cu seama, in repertoriul de

colinde.

Venind din lumea obstilor satesti, colindele pastreaza fara indoiala unele din cele mai vechi

realizari poetice romanesti. Dar in procesul dezvoltarii folclorice sfera imaginilor din colinde se

largeste si prevesteste, atunci cand tematica este voiniceasca, imaginile cantecelor epice

eroice.

Intr-o colinda de vanatoare din com. Peceneaga, construita pe aceeasi schema de organizare a

imaginilor, vanatoarea nu este decat ridicarea pe un plan hiperbolic a faptelor tanarului voinic,

pentru a reliefa urarea de la sfarsit:

Leroileo,

Cerb s-a laudat

Si s-a rourat,

Leroileo,

La margini de sat 

Ca nimeni nu stie 

De-unde iarba-mi paste 

Si apa cand bea... 

Si Gheorghe-al voinicu

Pe-acolea-mi trecea, 

Pe cerb mi-l zarea, 

Acas'alergara, 

Arcul ca-si luara, 

Arcul si-o sageata, 

La vanat sa-mi iasa, 

Joi de dimineata, 

Pe nori si pe ceata, 

Si el sa-mi vaneze 

Ziua, toata ziua, 

La margini de sat. 

De-o urma ca-mi dara, 

Urma cerbului. 

Urma ca-i lua, 

Tot din deal in dealu 

Si din Tale-n vale. 

Urma ca-I ducea 

Tot din piatra-n piatra 

Si din stana-n stana 

Urma-i povarnea 

La rau, la parau, 

Unde-i apa lina, 

Pietrele rasuna, 

Unde iarba-mi creste, 

Fir gaitaneste, 

In patru se-mpleteste; 

Sub calin, malin, 

Susu-i frunza deasa, 

Jos ii umbra groasa,

Si Gheorghe-al voinicu 

Pe-acolea-mi trecea, 

Pe cerb mi-l zarea 

Zacand, rumegand, 

Namiaza-si facand, 

Si Gheorghe-al voinicu, 

La genunchi cadeara, 

Arcu-si intindeara, 

Arcul si-o sageata, 

Pe cerb mi-l izbea, 

La spata din dreapta, 

Cerbu sus sareara 

Si se blestema:

- Ochisorii mei, 

Vedea-i-as sariti,

Pe mare azvarliti,

Pe dealuri Liintiti !...

Si Cheorghe-al voinicu

Tinta-i petrecea,

Tinta-i si-o sageata,

La cerb navalea.

Pe cerb mi-l lua

La spata din dreapta

Si cu el pleca,

Prin sirai de sate.

Prin satele rari,

Cu fetele mari;

Prin satele dese,

Cu fete mirese.

Nimenea nu-l vede.

Numai Ileana-l vede.

Il vede si-l fericeste:

- Ferice de el,

Si de maica lui !

Zile ce-a nascut,

Parte ce-a avut

De taica, de maica,

De-o carne de cerb !

Cu carnita lui

Nunta sa-si ridice:

Nunta si nuntasii

Si toti megiasii.

Cu clielceaua lui

Curti sa-si sindruiasca :

Curtea si curtasi!

Si toti megiasii.

Cu cornita lui

Facea-si furci la curti

Cu unghiuta lui

Facea-si paharele,

'Chin boieri cu ele,

'Chin si fericesc.

Si Gheorghe-al voinic

Fie sanatos !

Felicitarea tanarului voinic, glorificarea lui cu sens de urare pentru o fericita casatorie, este

esenta colindei. In alte colinde, in care tanarul voinic urmareste o ciuta, insasi vanatoarea

poate fi considerata o alegorie a casatoriei. Legatura dintre colindat si casatoriile din caslegi

este fireasca pentru satul traditional si din aceasta cauzam uite din imaginile colindelor de

flacai si de fete le intalnim in canteccle ceremoniale de nunta. Foarte frecventa este

compararea fetelor cu merele :

Pana-s mere micutele,

Stau frumos pe crangurele. 

Daca merele mai cresc, 

Cad pe jos si putrezesc. 

D-asa-i randul fetelor,

Ca si randul merelor.

Pana-s fete micutele, 

Li-i drag la parinti de ele 

Daca fetele mai cresc,

Strainii le indragesc.

Imaginea este deosebit de graitoare pentru morala sociala a satului de obste si a satului nostru

traditional pana tarziu. Plecarea fetelor de la casa parinteasca prin casatorie era socotita un

act ce intra in randuiala normala a firii si a societatii. Pornind de la viata satului vechi colindele

au cuprins treptat elemente noi de viata, dar atata vreme cat functia lor de urare a ramas

nestramutata, aspectul artistic imbogatit cu noi metafore a ramas in general acelasi.

Intr-o colinda din Arges, intalnim realitati social-culturale mai noi, exprimate prin imagini de

alta factura, puse insa in valoare in cadrul aceleiasi structuri poetice traditionale :

Din vadurile Diului,

Marului cu florile dalbe !

Sla Ion tinar calare

P-un calut cam alb de spurc;

Si se cearta tot cu turcii,

Tot cu turcii si cu francii,

Sa-si dea turcii vadurile,

Si francii corabiile.

Se certara zi de vara,

O zi de vara pana-n seara.

Se certara si se luara;

Luara turcii vadurile.

Si francii corabiile.

Le luara si le trecura

In cea tara a lui Banat.

Unde-i omul mai bogat

Si fetele mai frumoase.

Dete in tara de-a-mi robi,

Robi trei zile de vara

Si trei nopti robira iara.

Si un plean de juni voinici

Si alt plean de fete mari

Si altul de nevestele

Ca-s in tara multicele.

Si vin junii fluierand,

Fete mari hore-nvartind,

Nevestele zdrobolind.

Dar in urma tuturor

Tare-rru vine-o cociuta

Si-mi aduce-o cuconita,

Cuconita smedioara

Cu cosita galbioara.

Plinu-i capul de floriuti,

De florinti, de bani marunti,

Urechiusi de strelecbiusi,

Degetele cu inele.

Tare-mi vine tot plangand,

Tot plangand, moarte-si rugand,

Fata-i alba zgariind.

Cine sta sa mi-o mangaie ?

Sta Ion, fat-frumos,

P-un cal mandru bataios.

Taci, Mario, nu mai plange,

Nu te iau roaba sa-mi fii

Ci te iau doamna sa-mi fii.

Doamna buna-a curtilor,

Nor'buna parintilor,

Cumnatica fratilor,

Fratilor, surorilor,

Gazda, calatorilor.

Ion, fat-frumos,

Sa fie sanatos.

Afinitatile acestei colinde cu unele cantece de nunta din stilul vechi hunedorean si bihorean, si

intr-o oarecare masura cu toate oratiile de nunta, sunt evidente. Raptul ca alegorie a nuntii

pare insa a fi un procedeu artistic ce premerge alaiul imparatesc de vanatoare din oratii.

Referinte istorico-geografice, venirea din sud, dinspre Vidin spre Banatul Severinului, intalnirea

cu turcii si genovezii, pot fi pretioase elemente de cronologizare, dar esentialul pentru urare

este descrierea alaiului de nunta. Intr-un chip obisnuit, nu numai in colinde si in basme se

trece de la fapt la descrierea alaiului cu junii fluierand, fete mari hore-nvartind, nevestele

zdrobolind si cu cocioara ce aduce pe mireasa, ale carei infatisare si podoabe sunt zugravite in

cateva trasaturi.

Si in aceasta colinda accentul cade insa pe urarea de casatorie adresata fetei, exprimata in

versurile de incheiere, in care se defineste rolul ei in familia patriarhala mare. Precizarile

acestea au rostul unor indicatii de comportare si sunt un document al relatiilor tinerei sotii in

familia patriarhala si in societatea sateasca. Nu este lipsit de interes, pentru atmosfera satului

traditional, versul care vorbeste despre ospitalitate.

Tema pe care o intalnim in Miorita este si ea frecventa nu numai in colindele de pastori ci si in

colindele de osteni si in general in colindele ce se canta la casele celor ce au copii instrainati.

in cea mai mare parte a Transilvaniei, Miorita nu apare decat sub forma de colinda. Portretul

tanarului voinic, realizat prin episodul mamei batrane ce isi cauta fiul, se intregeste intr-o

colinda de ostean cu imagini care amintesc cantecul epic de factura veche, cantecul in care

eroul lupta impotriva stihiilor...

Voi voinicilor, 

Voi vitejilor, 

Eu v-as intreba, 

Sa-mi spuneti ceva 

D-al meu dragut fiu. 

Voinici d-auzea, 

Sta si raspundea 

-Maicuta, draguta, 

P-acest voinicel, 

Nu-i de a-l cunoaste, 

Nalt si sprincenat, inspicat de varsat; 

Fetisoara lui, 

Spuma laptelui, 

Ochisorii lui, 

Doua muri de camp, 

Coapta la pamant, 

Ne-ajunsa de vant, 

Coapta la racoare, 

Ne-ajunse de soare. 

Sprancenele lui, 

Pana corbului, 

Mustacioara lui, 

Spicu graului, 

Caluselul lui, 

Puiul zmeului, 

Scarisoara lui, 

Doua falci de zmeu. 

Taftarasul lui, 

Doua naparci berci 

De coade-nnodate. 

Din gura-nclestate. 

Frausorul lui

Doi balaurei 

De coada-nnodati, 

De gura-nclestati. 

Bicisorul lui, 

Biciul sarpelui.

Peste vechile urari s-au suprapus, cu timpul, elemente crestine care, de multe ori, n-au facut

decat sa inlocuiasca numele eroilor stravechi cu nume biblice. Alaturi de ele, s-au creat insa in

timp, in cadrul aceluiasi gen, alte colinde laice - dupa cum e sigur ca s-au creat si noi imagini

poetice - si colinde religioase crestine inspirate direct sau indirect din biblie, din vietile

sfintilor si din diferite apocrife. Acestea se canta in general pe melodiile vechiului gen al

colindelor.

Precum colindatul domina sarbatoarea Craciunului, uratul cu plugusorul si buhaiul si jocurile cu

masti domina sarbatoarea Anului Nou.

Plugusorul a fost altadata un obicei agrar, o urare de An Nou. Plugul impodobit era un plug

adevarat, tras de 4 sau 2 boi. In general si azi numai copiii folosesc un plug simbolic. Urarea

recitata, nu cantata, sugereaza, sub forma unui lung poem ce ajunge pana la 500 versuri, plin

de intamplari hazlii si de vorbe de duh - ce spun despre intreaga munca a campului, de la arat

si semanat pana la coptul colacilor din graul cel nou - recolta bogata pentru anul ce vine. Ca

recuzita se folosesc, pe langa buhai si instrumentele muzicale insotitoare - fluiere, vioara,

cobze - talangi si harapnice. Pe alocuri, la iesirea din curte se trage prima brazda. Intre urarea

cu plugusorul si buhaiul si urarea colacului din Transilvania - de fapt povestea versificata a

painii - exista o mare asemanare. Aceeasi urare se recita in Transilvania la jocul cu turca sau la

multumirea pentru colaci.

Descrierea muncilor agrare, de la gasirea locului pentru arat pana la coptul colacilor, se face,

in variantele general raspandite, cu multe hiperbole menite sa potenteze efectul urarii. Ea nu

este lipsita de parti de umor, care inveselesc pe cei ce le asculta, ca si in oratiile de nunta.

Acestea sunt in general menite sa potenteze veselia zilei de An Nou, socotita "festum

incipium", in care faptele si atitudinile oamenilor trebuie sa fie de bun augur.

Formele mai vechi ale Plugusorului sunt pretioase documente despre felul cum se faceau

muncile agricole in obstile satesti de altadata. Aceste forme mai vechi ne arata insa ca

Plugusorul n-a fost numai o simpla urare, ci ca probabil prima forma s-a nascut din practica

muncii si a fost un tratat de veche agrotehnica. Intr-o varianta din Fibis, reg. Banat, descrierea

facuta in propozitii simple este tehnica, versul de sase silabe si rimele fiind doar mijloace

mnemotehnice pentru mai buna retinere a indicatiilor practice :

"Jupanu gazda-re

Bun gand s-o ganditu

Pranzu l-o pranzitu 

Boi la jug s-o prinsu 

In padure s-o dusu 

Lemn pa car s-o pusu 

S-acas' o vinitu 

Frumos l-o cioplitu 

Plug l-o ferecatu 

Boi la plug s-o prinsu 

La pamant s-o du-su 

Si el s-o brazdatu 

Crucis, curmezisu,

Mai vartos lungisu 

S-acas' o vinitu 

Si s-o hodinitu 

Boi la car s-o prinsu 

La pamant s-o dusu

Grau s-o samanatu 

Mandru l-o grapatu 

Dumnezo o datu 

O ploaie cu soare 

Grau rasare-re 

Mandru s-o coec-re 

S-acas' o vinitu 

Si el s-o sculatu 

Dragi sclujniei a lui 

Tat cu neste sera 

Cam carligatele 

La dinti maruntele 

La holda s-o dusu 

Ilold-o saceratu 

Manunchi l-o tapatu 

Si-n snopi l-o legatu 

Claia l-o claditu 

S-acas' o vinitu 

Boi la car s-o prinsu 

La pamant s-o dusu 

Grau pa car s-o pusu 

S-acas' o vinitu 

Si el s-o sculatu 

Dragi sclujii a lui 

Tat cu neste lemne 

Lemne hodrolemne 

Cu grumaz de ptiele 

Grau l-o imblatitu 

Si-n saci l-o bagatu

Pa car l-o tapatu 

La moara s-o dusu 

Si-n cos l-o bagatu

Farin-o pticatu 

Si-n saci o bagatu

Pa car i-o tapatu 

Si-acas' o vinitu

Si el s-o sculatu 

Dragi sclujniei a lui 

Tat cu neste site 

Farin-o cernutu 

Mandru o moietu 

Si o framantatu 

Mandru s-o doschitu 

Colac l-o-mpletitu

'N cuptor l-o bagatu 

Mandru sa coce-re

S-afara-l scote-re

Pe masa-i pime-re. 

Asta-i domnut bunu

Jupanu gazda-re.

De la aceste forme stravechi, urarea Plugusorului a evoluat treptat spre un adevarat poem al

muncii in care aratul, semanatul si seceratul harnic si opulent al gospodarului sunt prezentate

la o potenta deosebita prin hiper-bolizarea realitatii si se imbina necontenit cu momente de

haz menite sa inveseleasca pe ascultatori. De la stravechiul tratat de agrotehnica primitiva, se

ajunge la realizari artistice valoroase.

Cantecele si jocurile ce fac parte din repertoriul obiceiurilor legate de schimbarea anului sunt

documente pretioase pentru studiul dezvoltarii culturii populare la romani. Intre ciclul

sarbatorilor noastre de iarna si ciclul sarbatorilor de iarna romane, mai cu seama Saturnaliile,

Calendele si Dies natalis Solis invicti, cercetatorii cred a stabili legaturi indiscutabile. Multe din

cantecele, urarile si jocurile ce se desfasoara in timpul acestor sarbatori, chiar si atunci cand

nu se poate stabili legatura lor cu antichitatea, ne duc, cum se vede, spre forme de viata in

care conceptia magica era dominanta.

Dar dincolo de acestea, cantecele si jocurile din repertoriul sarbatorilor de iarna sunt realitati

ale folclorului nostru. Din vechile cantece si jocuri de Anul Nou, poporul a selectionat in cursul

secolelor si a adus in vremea noastra, pe cele ce au exprimat pe plan general uman dorinta

unui an fericit si imbelsugat, bucuria cu care oamenii intampina de veacuri Anul Nou.

In general, poporul cultiva azi aceste cantece si jocuri traditionale. Legatura cu traditia este

inca foarte puternica, dar in procesul de dezvoltare cantecele si jocurile acestea trec mereu

prin schimbari si adaptari. Poate aparea o noua grupare a elementelor repertoriului in cadrul

obiceiurilor. Unele categorii sunt mai conservatoare, altele mai predispuse inovatiei. Totusi nu

se intampla nimic neasteptat. In procesul de dezvoltare, cantecele si jocurile obiceiurilor legate

de schimbarea anului vor continua sa fie supuse selectionarii, sa fie mereu cizelate, pentru a fi

mereu contemporane, cum au fost selectionate si cizelate in trecut, devenind din formule

magice, poezii si cantece de mare desavarsire si frumusete. Unele vor cadea, nu vor ramane

din ele decat documente ale unor vremi si conceptii trecute. Altele se vor pastra si se vor

dezvolta mai departe.

Sarbatorile de iarna la romani

Mareste imaginea.

Sarbatorile de iarna la romani incep odata cu prinderea Postului Craciunului (15 noiembrie) si

tin pana la Sfantul Ioan (7 ianuarie). Este o perioada bogata in obiceiuri, diferite de la o zona la

alta, avand in centru marile sarbatori crestinepraznuite in aceasta perioada. Reperele mai

importante sunt: Postul Craciunului, Craciunul, Anul Nou, Boboteaza si Sfantul Ioan. In functie

de acestea, grupele de traditii si obiceiuri difera.

Postul Craciunului este, in felul sau, un paradox: un post de bucurie; desi in traditia crestina

postul inseamna pocainta, asceza, intristare. Postul Craciunului insa inseamna toate acestea

numai in masura in care simbolizeaza intunericul in care se afla lumea inainte de venirea

Mantuitorului. Dar intrucat asteapta si prevesteste Nasterea lui Mesia, este un post de bucurie,

un post usor, cu dezlegare la peste in fiecare sambata, duminica si sarbatoare mai importanta.

Caracteristice perioadei acestui post, in comunitatea romaneasca sunt pregatirile pentru

marea sarbatoare a Craciunului (atat din punct de vedere gospodaresc, cat si din cel al

obiceiurilor) si serbarea sarbatorilor crestine din aceasta perioada. Pentru comunitatea de

pana la inceputul secolului al XX-lea, aceasta este perioada sezatorilor, intrucat, in noptile

lungi de iarna, era vreme destula pentru lucrul de mana, dar si pentru distractii; aceasta era si

perioada cand se cunoasteau flacaii cu fetele, pentru a se casatori, dupa Boboteaza. Dar

datorita lipsei acelor nevoi economice si culturale, pentru societatea romaneasca de astazi,

acele vremuri au ajuns doar o amintire.

In privinta sarbatorilor din post, ele debuteaza cu Filipii de toamna (cunoscuti si ca Cilipi, Hilipi

sau Pilipi), serbati intre o zi si sapte zile, in perioada de 12-23 noiembrie. Ei se spune ca erau

"un fel de spirite supreme ale lupilor, (... ) cel mai mare si cel mai rau fiind Filipul cel Schiop

sau Godinetul Schiop"(1). In aceasta perioada femeile nu dadeau gunoiul afara, ci il strangeau

dupa usa, nu impungeau cu acul, ca sa nu le ia lupul oile (2). Lipeau gura sobei ca sa se lege

gura lupului, sau atarnau de lemnul cosului o secure, ca sa fie ferite de pagube (3). Se spunea

ca cine tine Filipii isi apara casa de foc, de serpi, de strigoi si stricaciuni, dar mai ales de

pagubele provocate de lupi.

In ziua de azi, printre femeile batrane, Filipii abia mai pastreaza amintirea sarbatoririi lor. E o

sarbatoare populara, tinand mai mult de credinte vechi si de frica de sfinti.

Pe 21 noiembrie este o alta sarbatoare importanta, cunoscuta in popor sub numele de

Ovidenie. Este vorba de Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, care a ramas vreme de 12 ani in

Sfanta Sfintelor a templului iudaic, pentru ca apoi sa fie logodita cu dreptul Iosif. In popor se

spune ca, in aceasta zi, cerurile se deschid si animalele vorbesc; se fac praznice pentru cei ce

au suferit moarte napraznica.

Pe 4 decembrie se tine Sfanta Varvara (Barbara) izbavitoarea de otrava, de bube si pazitoarea

lumii de Antihrist. Nu se oparesc rufe, nu se tese, nu se coase in aceasta zi. Copiii nu au voie

sa manance boabe. Se spune ca mamele ii imbarbureaza pe copii (le ung fata cu miere, apoi ii

spala cu apa in care au spalat icoana) (4).

Cu strasnicie se mai tine si Sfantul Spiridon, Facatorul de minuni (12 decembrie), fiind

considerat tot un sfant periculos. Cumva acest tip de sarbatori (generate de frica si nu

de cinstirea sfintilor) pare a nu fi tinut din motive crestine. Si totusi frica de Dumnezeu este

considerata a fi inceputul intelepciunii. Alternativa crestina la frica ce-i determina pe romani sa

tina o anumita sarbatoare este dragostea adevarata de Dumnezeu si de sfinti, despre

care Sfantul Antonie cel Mare spune ca biruieste frica.

 

1 I. Ghinoiu, Varstele timpului, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1998, p. 281

 

2 M. Radulescu-Codin, sarbatorile poporului, 1909, p. 89, apud I. Ghinoiu, op. cit., p. 281

3 T. Pamfile, Mitologie romaneasca, Ed. All, Bucuresti, 1977, p. 117

4 I. Nicolau, Ghidul sarbatorilor romanesti, Ed. Humanitas, Buc., 1998, p. 64

 

 

In fine, urmeaza un sfant tinut din dragoste: Sfantul Ierarh Nicolae al Mirei Lichiei, care a

stralucit prin milostenie, intelepciune si propovaduirea dreptei credinte, aparand Biserica de

invatatura ereticului Arie. In amintirea bunatatii acestui sfant si azi romanii le dau daruri de

Mos Nicolae copiilor, care le afla, in dimineata acestei zile, in ghetute sau sub perna.

In popor se spune ca Sfantul Nicolae tine paza soarelui, care, satul de mers pe acelasi drum si

scarbit de ce vede, vrea sa fuga. Altii spun ca a fost podar, corabier sau pescar si ca are darul

de a-i ocroti pe cei ce merg pe ape. Este considerat ocrotitorul saracilor si datatorul de noroc al

fetelor sarace la maritis. De asemenea, se spune ca el aduce zapada, iar daca ninge de ziua

sa, va fi iarna grea.

O mare sarbatoare la sfarsitul lui noiembrie, pe 30, este cea a Sfantului Apostol Andrei, cinstit

ca apostol al romanilor, intrucat, din spusele istoricului Eusebiu al Cezareei reiese ca lui i-a

revenit, prin tragere la sorti, sa propovaduiasca Evanghelia in partile Traciei si ale Scythiei,

inclusiv Dobrogea de azi. Amintirea marelui apostol a fost pastrata, pana nu demult, de

romani, doar in cateva povestiri locale. Acestea vorbesc despre pestera sa din Dobrogea, care

inca se mai pastreaza, despre izvorul si locurile pe unde a propovaduit. Astazi Sfantul

Andrei este sarbatorit in toate bisericile, prin sfinte slujbe. De asemenea, i se aduce cinstire

prin numirea copiilor cu numele sau, prin zidirea de biserici avandu-l ca ocrotitor. Este

sarbatorit chiar si in mass-media, unele posturi de televiziune dedicandu-i emisiuni speciale in

ziua praznicului sau.

Considerat patron al lupilor, in unele icoane populare este reprezentat cu cap de lup. Noaptea

dinainte este cunoscuta sub numele de noaptea strigoilor, de care oamenii se aparau, ungand

usile si ferestrele cu usturoi, sau consumand mujdei. Se spune ca in noaptea Sfantului

Andrei strigoii se iau la bataie pe la hotare si raspantii, putandu-i ataca si pe oameni. Prin

unele locuri (in Moldova) se consuma o bautura numita covasa, ca oamenii sa fie aparati de

strigoi. Aceasta se prepara din terci sau turte de malai, amestecate cu apa. Amestecul era pus

la fermentat, apoi consumat in ziua Sfantului.

O adevarata petrecere a flacailor si fetelor avea loc in noaptea dinaintea Sfantului Andrei, la

pazitul usturoiului. Una-doua batrane pazeau usturoiul adus de fete pentru a nu fi furat de

flacai. Se spunea ca acest usturoi are puteri tamaduitoare, izbaveste de strigoi, (5) ajuta la

drum lung si la negustorie (6).

Practicile traditionale de Sfantul Andrei care s-au mai pastrat sunt cele de divinatie. Fetele

incearca sa-si gaseasca ursitul, uitandu-se goale in fantani, in oglinda sau intr-o ceasca cu apa

in care se pune un inel cununat, ori mancand o turta sarata si crezand ca vor visa ca cel care le

este ursitul va veni sa le aduca apa. O alta datina pastrata in zilele noastre este aceea de a

pune grau la incoltit de Sfantul Andrei, crezand ca, asa cum va arata graul la Craciun, asa va fi

recolta din anul ce urmeaza.

Ignatul este in traditia crestina sarbatoarea Sfantului Ignatie Teoforul (20 decembrie). Sfantul a

lasat pretioase documente Bisericii - scrisorile Sale dedicate comunitatilor crestine prin care

trecea pe drumul martiriului, care a avut loc la Roma. Acestea se numara printre putinele

marturii vii ale unui sfant mucenic, aflat inaintea patimirii.

In datinile romanilor, aceasta zi a ramas prin ritualul sacrificarii porcului, fara conotatii sacre

astazi, desi folcloristii vad in acest act o substituire a jertfelor omenesti, sarbatorirea unei

zeitati, a unui "spirit agrar"(7).

Acest sacrificiu se face mai mult pentru a indestula cu carne si produsele traditionale

sarbatorile care urmeaza si intregul an. Latura practica predomina acum asupra celei ritual-

ceremoniale. Si aceasta, desi se poate vorbi despre un intreg ritual al pregatirii porcului.

Acesta, dupa ce este injunghiat, este parlit, apoi spalat cu malai, si acoperit cu o patura. In

unele locuri, i se face o taietura in forma de cruce, in frunte. Copiii se suie calare pe porc, ca sa

aiba noroc tot anul. Apoi se scot intestinele si maruntaiele, se transeaza carnea, se fac

preperatele traditionale (caltabosi, toba, lebar, sangerete, carnati, tochitura, drob, (cighir),

etc.). In aceeasi zi se face si nelipsita "pomana a porcului" cu vecinii si cei ai casei.

5 T. Pamfile, op. cit 136

 

6 Idem, p. 135

7 O.Vaduva, Pasi spre sacru-din etnologia alimentara romaneasca, Ed. Enciclopedica, Buc,

1996, p. 162

Tot legat de taierea porcului este obiceiul numit "Vasilca". Acesta se paractica intre Craciun si

Anul Nou, de catre tigani sau de feciorii din sat; pentru ca, in comunitatea romaneasca, porcul

nu se taie intotdeauna de Ignat, ci si in Ajunul Craciunului sau in alta zi, pana la Anul Nou.

Capatana porcului se impodobea cu margele, cercei, voal de mireasa, coroana de flori. Se

punea pe o tava, pe care se mai asezau bani, (chiar de aur), argint si friptura. Se pleca la

colindat cu capul de porc astfel impodobit. Pe vremuri, colindatorii cu Vasilca purtau camasa

alba, brau rosu sau negru, opinci. Acum se imbraca "cu ce au", dar pastreaza, partial, textul

colindului si acompaniamentul (la acordeon sau la fluier, ori mai multe instrumente muzicale).

Daca obiceiul le-a sugerat anumitor cercetatori apropierea de zeul Shiva al Indiei, romanii vad

in el asemanarea "chipului porcului" cu "frumoasa fata din basmele romanesti" (Ileana

Cosanzeana). Aceasta o sugereaza semnificatia mostenita din batrani si textul, rostit in Sudul

tarii:

"Vasilca, fata frumoasa,

Sade cu Voda la masa

Si mananca vita aleasa.

Cate flori sunt in livada,

Atatia galbeni in lada;

Cati carbuni sunt in cuptor,

Atatea vite-n obor"(8).

Importanta este si ziua de Ajun (24 decembrie) cunoscuta ca zi de post aspru. In trecut,

femeile mancau numai seara prune uscate sau poame fierte. Se facea si un dulce traditional,

numit "scutecele lui Iisus" sau "pelincile Maicii Domnului", din turte subtiri, coapte pe plita si

umplute cu o crema obtinuta din samanta de canepa zdrobita.

Cand se matura, seara, gunoiul nu se da afara, ca sa nu ai suparari si pagube la vite. Cosurile

se matura si funinginea se arunca in vie, ca sa incarce via cu struguri. Gainilor li se dadea sa

manance din sita, ca sa oua mult.

In dimineata acestei zile, acum, dar mai demult si cu o seara inainte, cetele de copii umblau

din casa-n casa cu colinda. Obiceiul se mai numea Mos-Ajunul, Buna-dimineata, Colindisul sau

Buna-dimineata la Mos Ajun. In unele locuri (Oltenia, Transilvania) colindatorii se numeau

piterei sau pizerei si erau condusi de un vataf. Datina era ca atunci cand intrau in casa sa

scormoneasca focul din vatra. Ca daruri primeau covrigi, colaci, turte, mere, nuci.

Dar cel mai cunoscut obicei de Ajun este mersul cu icoana. Acum obiceiul dureaza mai multe

zile in ajun de Craciun si nu mai e practicat de baietii din corul bisericii, ci de preot insotit de

dascal. Ei colinda din casa-n casa, stropind cu aghiazma casa si locatarii si cantand

troparul Nasterii Domnului: "Nasterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina

cunostintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au invatat sa se-nchine Tie,

Soarelui dreptatii, si sa te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus. Doamne, Marire Tie!"

In cultura populara contemporana se remarca pierderea legendelor populare legate de sfintii si

sarbatorile din aceasta perioada a anului, ca si simplificarea (chiar stilizarea) obiceiurilor.

Semnificatiile arhaice (cate vor fi existat in comunitatea romaneasca) s-au pierdut, ramanand,

in general, un complex de acte, ritualuri si ceremonialuri care nu-si mai au motivatia decat in

simpla practica.

8 inf. : Rosu Vasile, Com. Dragalina, jud. Calarasi, n. 21.12.2944

Aceasta este si situatia Craciunului, sarbatoarea Nasterii Domnului, zi de mare bucurie si

binecuvantare pentru crestini. Este sarbatorita la 25 decembrie de prin secolul al IV-lea (pana

atunci se sarbatorea la 6 ianuarie, odata cu Botezul Domnului, sub numele de Epifanie sau

Teofanie). In aceasta sarbatoare, si in cele ce-i urmeaza in calendar, etnologii vad urmasele

Saturnaliilor, Mythraliilor si altor sarbatori romane dedicate solstitiului de iarna.

In calendarul actual al romanilor, sarbatoarea are caracter crestin, fiind sarbatorita atat prin

participarea la slujbele bisericesti, cat si prin practicarea unor obiceiuri populare. Cel mai

practicat dintre acestea din urma este colindatul.

Obiceiul se practica in Ajunul Craciunului, seara, pana in dimineata zilei de Craciun. Dar exista

si locuri unde se colinda doua sau toate in toate cele trei zile ale sarbatorii. In alte locuri din

Muntenia, Moldova si Transilvania de Rasarit, se colinda (si) la Anul Nou. In fine, termenul de

colinda s-a extins si asupra obiceiului practicat de Iordan, Florii sau chiar de Paste, in ultima

vreme. Si totusi, romanii considera traditionala doar colinda de Craciun.

Impartite in colinde religioase (crestine) si laice (sociale, pagane), colindele romanesti creeaza

o atmosfera legendara referitoare la lume si stihii, oprindu-se mai mult asupra a trei aspecte

din viata satului: cel gospodaresc, puterea si frumusetea tinerilor, eroismul si iubirea, in

perspectiva casatoriei (9).

In functie de grupul care colinda, colindele sunt de copii si de ceata. Colindatorii sunt purtatorii

si transmitatorii unui mesaj catre gazde. Fie el magic, de urare, de legitimare a cetei sau

crestin (de vestire a Nasterii lui Hristos), mesajul colindatorilor doreste sa aiba efect asupra

gazdei, sa-i aduca bogatie, prosperitate, in noul an, sa o schimbe in mai buna, mai

credincioasa, mai fericita, mai sanatoasa. Colindatorii poarta diferite denumiri: ceata de

colindatori, ceata de feciori (in Transilvania), ceata de juni (in tinutul Sibiu-Fagaras), bute,

butea feciorilor (junilor) (in tinutul dintre Olt si Tarnave), beze (in Campia Transilvaniei si

Nasaud), dubasi (in Hunedoara vestica si tinutul Halmagiu-Beius), preuca (in Tara Lovistei),

zoritori (in Tara Barsei), caluseri (in zona dintre Sibiu si Strei, intrucat colindatorii ureaza si

joaca jocul cu acest nume), etc.

Se disting, in mare, cateva tipuri de cete. Una dintre acestea e cea mai numeroasa, in care

trebuia sa intre cate un fecior sau barbat din fiecare casa. Aceasta se intalnea in Estul

Transilvaniei si avea chiar mai mult de 30-40 de membri, a caror varsta putea trece de 40 de

ani, cu conditia sa cunoasca repertoriul. Ceata de juni era compusa din adolescenti si tineri

necasatoriti, patronata, in general, de biserica sau autoritatea administrativa a satului. Rolul ei

se extindea pe parcursul intregului an, fiind organizatoarea jocului duminical si cea care ii initia

pe membrii cetei si tineretul feminin. In Nordul Transilvaniei, Moldova si Muntenia se intalneste

ceata de flacai, cu atributii doar de urare. Exista si cete de barbati sau mixte, barbati si femei,

iar in Muntenia Subcarpatica (Muscel) se intalnesc cete de fete care ii colinda cu precadere pe

flacai (10). Actuale sunt cetele mixte, formate din copii si tineri, sau amestecati cu barbati si

femei. Craciunul fiind sarbatoare care se tine in familie, am remarcat marea raspandire a

"cetelor" formate din toti membrii unei familii, care colinda la rude, vecini sau prieteni.

Constituirea si "repetitiile" sunt in legatura cu intinderea repertoriului de colinde si cu

atributiile cetei. Ca functii, ceata are un conducator (vataf, primar, jude, birau, primar,

marcoton si, mai nou, sef). El indeplineste si rolul de casier; este si cel care introduce fetele in

joc. Cel (cei) ce duc(e) darurile sunt numiti iapa, cal, desagar, purcica, goaga, sacari, mihoi.

Mai exista, uneori, un casier (somes, camaras, pargos, pristac) si un supraveghetor al

proviziilor cetei (crasmar, caprar, colacar, chelar, fagadas, borbirau).

In general, colindatorii poarta costumul popular de sarbatoare, adaugand palarii, caciuli.

Uneori poarta o bata sau maciuca, special ornamentata, traista, clopotei, dube sau alte

instrumente muzicale (cel mai adesea fluier), in anumite zone, o panglica rosie sau tricolora pe

piept, peste mijloc sau la bata. Frecvente sunt acum si ornamentele din beteala, hartie

creponata, globuri sparte, paiete, etc.

9 M.Pop, Obiceiuri traditionale romanesti, Ed. Minerva, Buc., 1976, p.41

 

10 O. Barlea, Folclor literar romanesc, Vol I, Ed. Minerva, Buc., 1981, p. 286

Repetitiile se fac de la inceputul Postului pana la Sfantul Nicolae, ori chiar cu cateva zile inainte

de Craciun. Traditia era ca o ceata sa-si aleaga o gazda, la care organiza si petrecerea de

Craciun; un om mai bogat din sat. Ca daruri, colindatorii primeau colaci (in care etnologii vad

simboluri solare), mere, nuci (in care se vede apropierea de saturnalii) dulciuri, carnati si

produse din carne de porc. Mai recent, primesc exclusiv bani. La casele unde nu erau primiti

sau gaseau poarta incuiata, rosteau "descolindari", formule de urari negativ-umoristice

adresate gazdei, ori luau poarta si o mutau din loc.

In prezent, se poate vorbi de un caracter in general crestin al colindatului. Colindatorii ii

simbolizeaza pe ingerii care cantau deasupra ieslei din Betleem, slavind nasterea Pruncului

Iisus. Pe langa aceasta "veste minunata", care se afla in centrul celor mai multe colinde

contemporane, colindele religioase mai vorbesc despre Patimile Domnului, despre

sfinti, despre Maica Domnului, despre batranul Craciun, despre tradarea lui Iuda, etc. Uneori

filonul popular si cel crestin coexista; exista chiar variante crestine ale unor colinde

consacrate. Influenta crestina se manifesta si sub forma de refrene, corective crestine aduse

colindei populare, personaje, solutii dramatice (11).

Colinda populara, in mare parte inlocuita de cea crestina, se distinge prin faptul ca isi

precizeaza destinatarul (exista colinde "de fata", "de flacau", "de copil", "de cioban", "de

preot", "de pescar", etc.) si prin functia predominanta de urare. Exista, de asemenea, colinde

ce au ca tema lupta cu leul, ciuta, colinde de instrainare (mai ales adresate feciorilor care

pleaca la oaste).

In ziua de azi, colinda are functie de urare si o functie de vestire a Nasterii Domnului. Ei ii sunt

asociate tendintele tot mai marcate de trecere de la ritual la spectacol. Acum au fost uitate

vechile simboluri si functia lor originara, accentul deplasandu-se pe valoarea estetica, pe

frumos. Aceste caracteristici fac posibila valorificarea lor scenica, sub forma de spectacole si

festivaluri de folclor si in cadrul repertoriului interpretilor consacrati, de muzica populara sau

usoara. Treptat, acest gen de manifestari tind sa devina traditii locale, cu rol de a conserva

(macar sub aceasta forma) obiceiul, dar si cu "dezavantajele" pe care le presupune noul

context al desfasurarii, publicul, etc. Dincolo de acestea, este un fenomen al evolutiei unui

vechi si foarte practicat obicei, in conditiile societatii moderne.

In zilele Craciunului, pana la Sfantul Vasile, sau chiar pana la Boboteaza, copiii umbla cu

Steaua. Ei se numesc stelari, crai, colindari sau colindatori. Umbla in cete mici, cu o stea facuta

dintr-o sita veche, cu sase, opt sau douasprezece coarne triunghiulare, invelite in hartie

colorata. In centru, au icoana Nasterii Domnului. Miezul cantarii lor se refera la cautarea si

aflarea pruncului Iisus de catre magi sau crai. Dar cantarea cuprinde si o parte a troparului

Nasterii Domnului si o oratie catre gazde. Prin zona Muscelului e obiceiul ca stelarii sa-si

inchine steaua, la intalnirea a doua cete.

Uneori, ei colinda impreuna cu Vicleimul (Irozii, Viflaemul), teatru popular care prezinta scene

de la Nasterea Domnului: a gasirii de catre Iosif si Maria a unui loc pentru a-L naste pe Iisus, a

magilor, a pastorilor, a uciderii pruncilor de catre Irod, a cautarilor acestuia pe la carturarii

vremii, a chinuirii lui Irod de catre draci. Considerat a fi venit la noi pe la sfarsitul secolului al

XVIII-lea, din Galia, teatrul de irozi este putin jucat in zilele noastre, mai ales in Transilvania si

sporadic, in variante muntenesti sau moldovenesti. Acolo unde exista, este un adevarat

spectacol, care se incheie cu o suita de colinde, in vazul intregii comunitati adunate.

Alt obicei intalnit pe tot cuprinsul tarii este impodobirea bradului de Craciun, cu jucarii, lumini,

globuri, beteala. Obiceiul este de data recenta (se intalnea in Romania, pana la sfarsitul

secolului al XIX-lea, numai in casele nemtilor care locuiau prin orasele mari) si nu face parte

din traditiile vechi romanesti, ci afost preluat din Occident. Romanii aveau obiceiul de a

impodobi un pom, o ramura verde, doar la nunta si la inmormantarea unui tanar nenuntit. Cu

toate acestea, specialistii vorbesc despre existenta, la sate, a unui pom de fasole sau din paie.

Altii preferau pomul "de vasc", tinut astazi in casa de Anul Nou, cu credinta ca aduce noroc.

11 M. Bratulescu, Colinda romaneasca, Ed. Minerva, Buc., 1981, p. 58 si urm.

Craciunul este, mai ales, un prilej de a oferi daruri. Desi comunistii au incercat sa-l inlocuiasca

cu Mos Gerila pe traditionalul Mos Craciun, acesta din urma revine, in fiecare an, cu sacul plin,

impartind daruri copiilor, in seara de Ajun. Atunci cand nu poate veni personal, isi lasa darurile

sub bradul de Craciun, unde copiii si cei mari le gasesc in dimineata sarbatorii.

Din acest lant de obiceiuri nu puteau, fireste, sa lipseasca Mosii de Craciun. Pentru ca romanii

ii pomenesc pe cei adormiti la fiecare mare praznic. De aceea si in ziua de Ajun se impart

pentru morti colacei, turte si poame fierte.

Se spune ca e bine sa pastrezi primul colac de la colindete, sa-l dai vitelor cu care te duci la

targ, ca sa vina oamenii sa le cumpere, cum vin la colindete. Gunoiul maturat intre Craciun si

Boboteaza se strange si fie se arunca pe straturi, ca sa nu le manance viermii, fie se arde si cu

el se afuma vitele, ca nimeni sa nu le poata vatama. Unii sar peste foc in zilele Craciunului, ca

sa le piara frica. Femeile stau pe vine, ca sa stea clostile pe oua. Altii spun ca e bine sa

mananci carne de pasare in ziua Craciunului, ca sa fii peste vara usor ca pasarea (12). Si in

zilele noastre mai exista astfel de credinte. Dar, in general, acum ele provoaca un zambet,

amintind numai de vremurile de altadata.

Zilelor dintre Craciun si Boboteaza li se zicea "harta" (de la harti) pentru ca, in aceasta

perioada, se manca de dulce. Dupa ce feciorii au colindat in satul lor, se duceau si jucau in alt

sat vecin. Dar in zilele Craciunului incepeau si petrecerile cu lautari. Mai demult, batranii din

comitetul bisericii, a doua zi de Craciun, adunau colaci si carne, pe care apoi le vindeau,

varsand banii in lada bisericii. Colindatorii erau asteptati la gura sobei, unde ardea un butuc

mai mare.

Acum Craciunul este o sarbatoare de familie, cand se aduna copiii, parintii si nepotii la masa.

Participa la slujbele bisericii, ii primesc pe colindatori, sau fac parte ei insisi din cete. Craciunul

este considerat sarbatoarea pacii, cand orice conflict inceteaza.

Anul Nou (Sanvasaiu sau Craciunul Mic) este mai mult o sarbatoare laica decat una religioasa.

Ea marcheaza trecerea in noul an civil (anul nou bisericesc incepe la 1 septembrie), fiind si

ziua de praznuire a Sfantului Vasile cel Mare. In aceasta perioada se intalnesc mai multe

obiceiuri populare, avand, in general, caracter distractiv sau de urare, dar implicand si traditia

romaneasca, mai veche sau mai noua.

Innoirea anului contine in sine ideea perfectiunii inceputurilor, a beatitudinii varstei de aur. De

aceea este asteptata cu bucurie. Romanii considera ca exista o corespondenta intre

"imbatranirea anului" si varsta sfintilor din calendar. Cei sarbatoriti la sfarsitul anului sunt mosi

(Mos Andrei, Mos Nicolae, Mos Craciun), iar cei serbati la inceput sunt considerati tineri

(Sfantul Vasile).

Romanii au adoptat calendarul nou (statul, in 1919; biserica, in 1924), dar cred ca "timpul

merge tot pe vechi", cand se refera la dezvoltarea plantelor si rodul gradinilor. Pe langa

calendarul civil, ei respecta cu destula strictete sarbatorile din calendarul bisericesc si

interdictiile acestuia (sarbatorile, postul, desfasurarea nuntilor in anumite perioade). Dar

alaturi de aceste calendare, si-au facut un calendar popular, "al babelor". De acesta tin

muncile campului, obiceiuri si sarbatori populare, practici magice, etc. De aceea, nu se poate

vorbi decat la nivel formal despre un singur calendar. In realitate, exista diferite grupuri care

au diferite calendare; mai ales daca ne referim la calendarul popular. Dar si in cazul orasenilor

putem vorbi despre calendare diferite. Cel civil tine de activitatile sociale, de relatia cu statul si

cu institutiile sale. Cel bisericesc tine de viata spirituala, de credinta. Cel popular tine de viata

privata si/ sau comunitara.

12 T. Pamfile, Op. cit., p. 262 si urm.

Datele de renovare a timpului sunt legate, in conceptia romanilor, de anumite sarbatori. Insa

adevarata innoire a timpului are loc la Anul Nou. Cercetatorii vad in obiceiurile populare care

se desfasoara in aceasta perioada ritualuri de renovare simbolica a lumii, de alungare a

spiritelor rele, sau de divinatie; un complex de ceremonii si superstitii, care fac din aceasta

perioada a anului una dintre cele mai bogate in datini populare - o perioada de trecere intre

doua cicluri de vegetatie sau de munci, al carei prag il constituie Anul Nou.

Asa cum Craciunul este dominat de colinde, Anul Nou este marcat, in comunitatea

romaneasca, de urarea cu plugusorul, cu sorcova, cu buhaiul, vasilca si jocurile mimice cu

masti de animale sau personaje taranesti. Sunt obiceiuri care inca se pastreaza. Poate datorita

caracterului lor spectacular, sau pentru prilejul de a petrece pe care-l ofera comunitatii; pentru

castigul pe care-l au cei ce le practica, sau pentru darul comuniunii (a intregii comunitati, dar si

a cetei deja formate pentru obiceiurile de Craciun).

Remarcam ca nici de Anul Nou nu lipsesc colindele. Ele insa vestesc aceasta sarbatoare si

contin urari pentru noul an. Am intalnit in Maramures si colinde crestine, care contin indemnuri

morale si sfaturi. Acum, ca si la Craciun, este obiceiul de a trimite si primi felicitari scrise, cu

urari pentru Noul An; mai recent, chiar pe e-mail.

Fetele incearca, prin diferite practici, sa vada cum si unde le vor fi dragutii. Vrajitoarele fac

vraji din cele mai recunoscute. Unii privegheaza, cu credinta ca vor afla locuri pline de comori.

Altii, sperand sa vada cerurile deschizandu-se. Mai demult se facea calendarul de ceapa,

pentru a vedea cum va fi anul viitor, din punct de vedere al recoltelor si vremii.

Cea mai tinuta sarbatoare este insa Revelionul. Fie in familie, fie cu prietenii, fie la vreo

cabana, sau la marile revelioane organizate de autoritatile administrative, romanii petrec cu

joc, mancare si bautura. La miezul noptii, la cumpana dintre ani, ciocnesc un pahar cu

sampanie, aprind artificii, sau pocnesc; nu din bici, cum era odata obiceiul, ci cu petarde.

Cele mai raspandite obiceiuri populare sunt jocurile mimice, in care predomina mastile de

animale. Ele pot fi impartite in mai multe categorii (13): a) turca, bourita si cerbul; b) brezaia;

c) capra, camila, cerbutul si malanca; d) jocuri cu mare desfasurare, cu numeroase masti si

personaje travestite. Acestora poate ca ar trebui sa le adaugam strutul, pe care l-am vazut in

obiceiurile dobrogene, in ultimul timp.

In toate jocurile de tip turca, brezaie, capra, recuzita centrala este capul de animal cu cioc

clampanitor, facut din lemn si jucat de un flacau. Intre capra, turca si brezaie exista foarte

multe asemanari. Uneori, ele se identifica. Difera numai denumirea, in functie de zona in care

se practica.

Denumirea de capra este specifica zonei Moldovei. Caprele din Moldova, cu bot de lemn

clampanitor, au specifice coarnele mai mici si mai putin impodobite decat in restul tarii. Ele

sunt acoperite cu covoare sau macaturi si uneori poarta pe spinare o fasie cu clopotei. Caprele

danseaza impreuna cu ursul dansuri grotesti. Celelalte personaje mascate care le insotesc

prezinta adesea scene comice, cu aluzie la comunitate, sau la evenimente actuale Chiar si pe

vremea comunismului, se facea aluzie la regim si la conditiile de trai.. In mod traditional, capra

joaca in mijloc, fiind inconjurata de celelalte masti, dupa cantarea la fluier, sau la strigaturile

flacailor care au sarcina de a o juca.

In zona Transilvaniei, capra poarta denumirea de turca. In zona Hunedoarei turca se numeste

si cerb sau cerbut. Capul turcii are specifice doua coarne inalte, impodobite cu beteala,

panglici si clopotei. Uneori este impodobita cu fasii lungi si multicolore de panza sau, mai nou,

de hartie colorata. Se spune ca turca era jucata de oamenii insurati. Flacaii se temeau sa o

joace, caci se credea ca pentru sase saptamani se departeaza de ei ingerul cel bun si sunt

lasati in voia celui rau.

13 M. Pop, Obiceiuri traditionale romanesti, Ed. Excelleus Univers, Buc., 1999

In ziua de Anul Nou, turca "moare". Este "impuscata" de un fecior, "inmormantata" de "popa"

si bocita de "preoteasa" (14). Fireste, toti, feciori mascati. Apoi este "inmormantata"; masca se

asaza cu capul in jos, pana ce se termina "pomana" (ospatarea feciorilor de catre fete). Apoi

feciorii impart turca, fiecare luand bucata pe care a dat-o cand a fost facuta (15). Repertoriul

turcii era foarte vast. Continea si cate 15-20 de cantece, necesitand repetitii indelungate. La

aceste repetitii participau si copiii, pentru a putea prelua obiceiul, in viitor (16).

In zona Munteniei, capra poarta denumirea de brezaie. Jumatate om si jumatate dobitoc, pare

a fi "o fiinta razletita din stravechile coruri bahice" (17) si cea dintai masca a teatrului popular

romanesc.

Insotita de mos, baba si alte personaje mascate, prezinta diferite scene comice. In zona

Muscelului, are cap de lup, barza, vulpe, caine, cocos sau vultur. Glumeste, canta, ii

inveseleste pe batrani, ii sperie pe copii, da ghes tinerilor.

In Bucovina, capra se numeste malanca, inchipuind o pereche de batrani. Casele gospodarilor

trebuie sa fie curate, caci pe celelalte le murdareste "mosneagul" cu funingine. Oricum ar fi ea

numita, reprezinta tot un fel de capra. Cu capra se umbla de la Craciun pana la Boboteaza. Mai

demult umba o ceata, formata din 15-20 de feciori. Acum umbla si cate 2-3 barbati, chiar si

casatoriti. In zilele noastre capra se poate vedea nu numai in curtile gospodarilor, ci si in

pietele oraselor, in tren, in gari; umbla dintr-o localitate in alta, pentru a castiga bani si a-i

delecta pe oameni.

Caprele dansau impreuna cu "Ursul" dansuri grotesti, iar mascatii improvizau unele scene

comice traditionale. In zilele noastre, in Moldova, acolo unde se joaca Ursul, acesta este un joc

de-sine-statator. Ursul joaca indemnat de ursar, in ritmul tobelor si al fluieraturilor.

Ceata este completata de alti mascati: "mosi", "babe", "domnisoare", etc. Toti, flacai din sat.

Mastile sunt confectionate din carpe, blanuri de oaie, de iepure; costumele din haine vechi;

recuzita-obiecte casnice demodate, bate, etc. In Bucovina, "mascatii" se dau pe fata cu

funingine si se impodobesc cu pene. In Maramures se pot intalni cete de "draci", care, in

zanganitul talangilor care le sunt agatate de costumul din blana, salta pe ulite dupa

colindatori.

In zilele noastre exista mai multe obiceiuri specifice fiecarui tinut, de Anul Nou. In Moldova se

intalnesc cele mai multe datini la aceasta sarbatoare. Toate sunt "puse in scena" de ceata de

feciori. Mai deosebiti sunt "Imparatii"din Bosanci, judetul Suceava, cu costume alcatuite din

pene colorate. Ei joaca diferite jocuri si ureaza gazdelor, la sfarsit. "Caiutii" sunt un obicei

specific judetului Botosani. Ceata, mai mica sau mare, in functie de varsta participantilor,

colinda din casa-n casa, jucand in ritmul fluieraturilor si strigaturilor, precum si al muzicii, daca

isi permit flacaii mai mari sa o plateasca. Costumul include un cap de cal din lemn, impodobit

cu peteala si hartie colorata. Acesta i-a facut pe specialisti sa vada in acest obicei reminiscenta

unui stravechi ritual hipic.

Un obicei unic in tara se desfasoara in Bucovina, la Anul Nou. Este vorba despre bungheri.

Costumati in uniforme militare asemanatoare celor ale generalilor austrieci, ei joca in cerc si

striga strigaturi de joc si licentioase. Sunt acompaniati de instrumente de suflat si tobe, in

ritmul Arcanului, dans specific acestei zone.

In Moldova se intalneste dansul Arnautilor, a caror sosire o anunta sunetul de zurgalai, tobe si

trompete. Ei sunt imbracati in costume populare si poarta peste camasa o naframa din

borangic sau un servet pe care sunt prinse margele. Deasupra poarta o flanela rosie. Pe cap au

caciula impodobita cu margele si bucatele de oglinda. Poarta si fusta cu zdrente, de cele mai

multe ori rosie sau albastra, opinci cu zurgalai, itari albi si buzdugan impodobit in mana. Joaca

pe la case "Ieseasca", pe melodia unei fanfare pe care o tocmesc special pentru acest

moment.

14 O. Buleoiu, Folclorul de iarna, si poezia pastoreasca, Ed. Minerva, Buc., 1979, p. 168

15 T.Pamfile, Op. cit., p. 370 si urm.

 

16 N.Cojocaru, Cantece, obiceiuri si traditii populare ramanesti, Ed. Minerva, Buc, 1984, p.39

 

17 P. Caraman, Substaratul vital al sarbatorilor de iarna la romani si slavi, Inst. de arte

Graf.Presa...,Iasi 1981, p. 201

Ca teatru popular se intalnesc Jienii (Banda Jienilor, Jienia sau Haiducii) si Banda lui Bujor.

Variantele existente ale acestui teatru popular pornesc de la renumele pe care l-au avut

haiducii in popor si de la legendele care s-au creat in jurul faptelor lor de vitejie. In prezent,

acest tip de teatru popular aproape ca a disparut. Am mai vazut totusi, sporadic, unele trupe in

Moldova si Dobrogea.

Un obicei general, practicat de romani cu prilejul Anului Nou, este Plugusorul. Obicei agrar, cu

adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o colinda agrara

declamata, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii.

Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad,

era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezenta simbolica,

in cadrul uraturilor care li se adreseaza oficialitatilor.

Plugusorul se recita din casa-n casa in Ajunul Anului nou, seara, sau pana in dimineata Anului

Nou. Era practicat de copii sau adolescenti, ca si acum. Dar se spune ca, mai demult, il

practicau numai barbatii in puterea varstei. Izolat (in judetele Botosani si Galati) este

consemnata si prezenta femeilor in ceata. In general, se practica in cete mici, de 2-3 insi. Mai

demult, se ura si in cete mai mari, care isi alegeau un vataf. Recitarea textului este insotita de

sunetul clopoteilor, al buhaiului si de pocnetul bicelor. In scenariile mai complexe ale obiceiului

apar si instrumente muzicale (fluier, cimpoi, toba, cobza, vioara), dar si pocnitori si puscoace,

care amplifica atmosfera zgomotoasa in care se desfasoara obiceiul.

Unii cercetatori leaga obiceiul de inceputul primaverii, cand se sarbatorea, mai demult, Anul

Nou. Odata cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune ca a migrat si obiceiul. Ca

rasplata, colindatorilor li se dadeau colaci, fructe, bani, carnati, pentru care se multumea.

In prezent, plugusorul este mult utilizat pentru felicitarea autoritatilor si intens mediatizat, ca si

majoritatea obiceiurilor de iarna. Pe la case, in sate si la orase, se practica in cete mici, de

copii, pana in dimineata Anului Nou. In unele locuri se mai practica Plugul cel mare, cu plug

tras de boi sau purtat de flacai. Dar in Moldova, Muntenia si Nordul Dobrogei acesta a fost

inlocuit de buhai.

In dimineata Anului Nou, ca o continuare a Plugusorului, copiii umbla cu semanatul. Ei arunca

seminte de grau, porumb sau orez prin case si peste oameni. Rostesc o urare scurta prin

Bucovina ("Sanatate! Anul Nou!"), primind in schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent insa

s-a generalizat formula de la Sorcova, prezenta, initial, in centrul Moldovei: "Sa traiti/ Sa-

nfloriti/ ca merii, / ca perii, / In mijlocul verii, / ca toamna cea bogata / De toate-

ndestulata!"(18).

Alta forma de colind de Anul Nou este Sorcova. Mai demult, la Sfantul Andrei se puneau in apa,

la inflorit, ramuri de mar, par sau visin. Cu ele se colinda din Ajun, pana in dimineata zilei de

Sfantul Vasile. Astazi acestea sunt inlocuite cu sorcove facute din flori de hartie colorata,

ornate cu beteala. Obiceiul este practicat de copii, care intra in casa si le lovesc, pe rand, pe

gazde, cu sorcova, recitand formula. Prin Buzau, Prahova, Arges, Teleorman si Olt se colinda

mai intai la fereastra, spre a le destepta pe gazde.

Pocniturile din bici si din paraitoare (mai nou, petardele) se spune ca sunt menite a alunga

spiritele rele. Pe de alta parte, Anul Nou este un prilej de efectuare a actelor magice si

pronosticurilor.

18 text cu circulatie curenta in Moldova, Bucovina dar si in alte regiuni ale tarii

In aceasta noapte se spune ca se deschid cerurile. Iar cui privegheaza si le vede deschise, i se

va da orice va cere. Se spune ca animalele vorbesc, povestind tot ce au facut in timpul anului.

Se mai spune ca asa cum e omul la Anul Nou va fi tot anul (vesel sau trist). Mai demult, se

ungea cu untura si carbune de tei pe la ferestrele si usile grajdului, ca sa nu intre strigoaicele,

sa strice vitele (19). Se punea busuioc, cercei sau salba la parul de la gard, pe casa sau pe

claile de fan. Se spunea ca daca in dimineata Anului Nou vei gasi obiectul rourat, e semn de

noroc. (20) Inca si acum se mai face placinta cu ravase, pe care se scriu calitati sau diferite

trepte de bogatie.

Pentru a afla viitorul, oamenii practicau Vergelul. Se adunau la o casa si intr-un ciubar cu apa

ne-nceputa puneau fiecare dintre cei prezenti cate un semn (cutit, inel, cercel, cheita). Un

baiat de 10-13 ani era randuit sa le scoata pe acestea din apa, in vreme ce vergelatorul (un om

bun de gura) ura noroc de Anul Nou si de sarbatorile mai insemnate de peste an. In unele

parti, la Vergel participa oricine dorea. In altele, numai fetele, spre a-si ghici ursita.

Dar existau si multe alte practici prin care fetele aflau cu cine se vor marita. Fiind, in cea mai

mare parte, de domeniul trecutului, si pentru ca nu avem reprezentari vizuale ale lor, am

considerat ca e util doar sa le amintim in acest studiu.

Din cele mentionate pana acum, ne-am dat seama ca Anul Nou este sarbatoarea cu cele mai

putine datini crestine. Dar este si noaptea in care, in manastirile din Romania, este obiceiul de

a se face priveghere si slujba de toata noaptea. A doua zi, de Sfantul Vasile, se citesc Molitfele

pentru dezlegare de lucrarile diavolesti si rugaciuni de binecuvantare a anului care incepe.

Boboteaza, numita si Epifanie (aratarea Domnului) este unul dintre cele mai mari praznice

crestine. Este sarbatoarea Botezului Domnului in Iordan, de la Sfantul Ioan Botezatorul. In

primele trei secole crestine, se sarbatorea odata cu Nasterea Domnului, tot la data de 6

ianuarie. Este o mare sarbatoare a romanilor pentru ca, in aceasta zi, s-au aratat

toate Persoanele Sfintei Treimi si tot acum se sfinteste Aghiazma Mare.

Cu cateva zile inainte de Boboteaza preotul umbla "cu ajunul"; colinda fiecare casa, cantand

troparul sarbatorii si stropind cu aghiazma oamenii si locul. Daca soseste in ziua Ajunului, este

intampinat cu mancare de post (prune uscate fierte, grau fiert, mere, etc.). Pentru ca ajunul

Bobotezei este zi de post aspru. Oamenii il intampina pe preot cu lumanare aprinsa, la poarta;

uneori il si conduc cu cateva case mai incolo, la iesire. Copiii il insotesc si ii anunta sosirea,

strigand inaintea lui "Chiralesa!" (de la grecescul Kir eleison = Doamne, miluieste). Aceasta

mai ales in Bucovina si Moldova.

Peste tot in tara se face sfintirea mare a apei (Aghiazma Mare), cu care se sfintesc obiectele.

Cu aceasta apa sfintita se stropesc casele, oamenii, animalele, pasarile. Oamenii cred ca este

izbavitoare de boli, sfintitoare si purificatoare. Ea se bea 9 zile dupa Boboteaza si, in cursul

anului, de catre cei opriti de la Sfanta Euharistie. Se pastreaza ani de zile, cu credinta ca

aceasta apa este nestricacioasa.

In satele de la Dunare e obiceiul ca, dupa sfintirea apei, preotul sa arunce in fluviu o cruce (sau

trei cruci, in mare). Baietii se arunca in apa si inoata pana cand unul dintre ei prinde crucea. In

mai multe locuri din tara se sfinteste la Boboteaza apa raului sau a vreunui izvor care trece

prin sat.

De asemenea, in prezent se practica, in Sudul tarii, un obicei numit, pe alocuri, incuratul cailor.

Caii sunt impodobiti cu ciucuri (canafi) si apoi sunt "botezati" de preot cu aghiazma, impreuna

cu stapanii lor. In unele locuri intra si in apa raurilor, care a fost sfintita de preot. La biserici, se

fac cruci din gheata, se trag focuri de arma pentru alungarea spiritelor rele.

Ca sa nu se spurce apa sfintita, noua zile dupa Boboteaza nu se spala rufe. Fetele iau o floare

din cele ce impodobesc crucea la Boboteaza si cred ca, daca o vor pune sub perna, isi vor visa

viitorul sot.

In comuna Morteni din judetul Dambovita se face un obicei unic, cunoscut sub denumirea de

"Steag" sau "Geavrele". Cu o saptamana - doua inaintea Bobotezei, baietii iau de la femeile

mai in varsta geavrele (batiste). In ajunul Bobotezei, se strang la o gazda, unde le cos, pe un

par infasurat in tricolor, lung de 9-11 metri. In varf ii pun cruce, ciucuri, tricolor si busuioc. De

Boboteaza, steagurile din cele patru sectoare ale localitatii se sfintesc in centru, de catre

preot. Apoi merge fiecare ceata in sectorul ei. Colinda din poarta-n poarta, ridicand steagul de

trei ori in sus. De Sfantul Ioan, a doua zi, il desfac, la aceeasi gazda. Isi numara banii castigati

si-si povestesc intamplarile de la umblatul cu steagul. Ei fac, constiincios, acest obicei in

fiecare an. Se spune ca, daca nu-l mai fac un an, nu mai au voie sa-l faca vreme de sapte ani.

In trecut existau mai multe obiceiuri la aceasta sarbatoare. Ele tineau de domeniul magicului:

ghicirea ursitului, aducerea de mana pomilor, sporul casei, etc. In Muntii Apuseni se facea

Ardeasca. Fetele si flacaii luau cate un taciune. Pe un tapsan, faceau un foc mare si sareau

peste el. Cu fumul se afumau pomii, casele, painea, pentru a le sfinti si pazi de rau.

A doua zi, praznuirea Sfantului Ioan Botezatorul incheie ciclul sarbatorilor de iarna. Este

sarbatoarea "celui mai mare om nascut din femeie", care L-a botezat pe Cel propovaduit de El.

Este una dintre cele trei sarbatori dedicate Sfantului in cursul anului (celelalte doua sunt

Sanzienele (Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul) si Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul).

In aceasta zi, oamenii se stropesc cu apa, se cufunda in rauri, iazuri sau jgheaburi, iar feciorii

din sat uda cu apa de fantana sau din caldarusa popii fetele din sat.

Cei care poarta numele de Io(a)n sunt iordaniti (udati sau aruncati in sus), pana cand dau un

dar. In Muntenia obiceiul se numeste Valarit si este practicat de feciori. Acestia umbla din

casa-n casa, "botezand" si ridicand pe oricine intalnesc. Ca dar, iordanitorii primesc bani, iar

mai demult primeau carne. Seara fac petrecere cu toate fetele pe care le-au iordanit acasa sau

la fantani. In zona Sibiului, obiceiul poarta numele de "Muiatul Ionilor", fiind dedicat doar celor

ce poarta acest nume.

Prin fastul si diversitatea lor, sarbatorile de iarna sunt cele mai ample si mai spectaculoase din

cultura populara actuala. Aceste trasaturi ale lor au facut ca sa fie atat de mult exploatate in

cadrul unor spectacole si festivaluri de folclor, incat si acestea din urma au devenit traditie. In

acest sens, putem mentiona festivalurile de la Sighetu Marmatiei, Suceava si multe alte

festivaluri desfasurate in capitalele de judete care au ajuns la peste 20 de editii.

In calendarul romanilor, acest ciclu de sarbatori este foarte important. Este cea mai lunga

perioada a anului cand sarbatorile se tin lant, cea mai bogata in semnificatii si evenimente

crestine; cea care ii leaga pe romani mai mult de traditiile populare si de locurile natale; cea

care impune comunitatii romanesti alte ierarhii, alta stratificare sociala decat cea obisnuita;

este perioada care, in multe locuri, te transporta intr-o lume straina parca de obisnuintele

cotidiene - o lume in care e, cu adevarat, sarbatoare.

19  G. Poboran, op. cit., p. 60 

20  Fl. Marian, Op.cit., p. 101

Din volumul Dr. Iuliana Bancescu, OBICEIURI TRADITIONALE DIN ROMANIA. SARBATORI IN

IMAGINI., album editat de Centrul National pentru Conservarea si Promovarea Culturii

Traditionale, Bucuresti, 2006 (Colectia Traditii)