O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

32
Vârsta de aur a dragostei Mâinile mele sunt îndrăgostite, vai, gura mea iubeşte, şi iată, m-am trezit că lucrurile sunt atât de aproape de mine, încât abia pot merge printre ele fără să mă rănesc. E un sentiment dulce acesta, de trezire, de visare, şi iată-mă fără să dorm, aievia văd zeii de fildeş, îi iau în mână şi îi înşurubez râzând, în lună, ca pe nişte mânere sculptate, cum trebuie că erau pe vremuri, împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor. Jupiter e galben, şi Hera cea minunată e argintie. Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte. E un dans iubito, al sentimentelor, zeiţe-ale aerului, dintre noi doi. Şi eu, cu pânzele sufletului umflate de dor, te caut pretutindeni, şi lucrurile vin tot mai aproape, şi pieptul mi-l strâng şi mă dor. Amfion, constructorul Amfion, cântând, zidurile cetății cresc, cărămizile așternându-se singure. (Mit elin) Aici, pe campul unde-n vechime zeii n-au trecut decat calari, unde pietrele-si arata coltii albi, si iarba

Transcript of O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

Page 1: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

Vârsta de aur a dragostei

Mâinile mele sunt îndrăgostite,vai, gura mea iubeşte,şi iată, m-am trezitcă lucrurile sunt atât de aproape de mine,încât abia pot merge printre elefără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta,de trezire, de visare,şi iată-mă fără să dorm,aievia văd zeii de fildeş,îi iau în mână şiîi înşurubez râzând, în lună,ca pe nişte mânere sculptate,cum trebuie că erau pe vremuri,împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, şi Heracea minunată e argintie.Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.E un dans iubito, al sentimentelor,zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.Şi eu, cu pânzele sufletuluiumflate de dor,te caut pretutindeni, şi lucrurile vintot mai aproape,şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.

Amfion, constructorul

Amfion, cântând, zidurile cetății cresc,cărămizile așternându-se singure. (Mit elin)

Aici, pe campul unde-n vechime zeiin-au trecut decat calari,unde pietrele-si arata coltii albi, si iarbafuge speriata-n verzuiele zari,imi dau intalnire cu tine, femeiezvelta si salbaticita de frumusete,inainte de rasaritul soarelui, cand stelelerostogolindu-se-nclina cerul intr-o parte,

Page 2: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

si tu, venind,de tine doar un strigat ma mai desparte.Cele mai tainicesi mai adevarate cuvinte de dragosteti le spun, inainte de-a te zari.

Bat aerul cu toate valurile marii,sfichiul lor rasuceste copacii,si sepiile, si rechinii, intr-un dans de oglinzi.Te astept sa-ti desprinzitrupul din iarba, femeie.

Din umerii mei si din intreaga mea puteretasnesc doua pantere, nemaivazute pantere,pe ape s-astern, curcubee,si se fac viaducte si poduri, curand,peste cai ferate lucind, peste trenuri trecand.

Din pieptul meu aramiu,vargat in parti de vite muschiuloase,aidoma vor tasni, mai tarziu,leii cu coame flocoase, in friguri,ca niste explozii de aur vor tasnisi vor bate aerul si se vor prabusi,si se vor face temeliisi terasamente si diguri.

Din coasta, zbatandu-se ca o sabie,isi va arcui in salt trupul luciosdelfinul, din tot cardul cel mai frumos,izbind cu coada aerul lichid.Si va cobori, incolacindu-se ca un cercel,si se va face zid si se va face crenel.

Oh, pe rand, din genunchi,condorii vor izbucni in manunchi,se vor roti, luand vazduhu-n taisesi se vor aseaza si se vor face acoperise,

si din glezna, pana-ai sa te-arati, femeie,vor pleca si animalele celelante,lasandu-mi nerabdarea impodobita cu plante...

Poate-am sa par subtire ca licarirea,

Page 3: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

si-n spatele meu, frenetic crescand, orasuliti va fura, in vazduh, privirea.

O, gingasul, zveltul tau pasleganat peste ierburi, printre coltii pietrelor!A mai ramas un gutui,si un cais a mai ramas,smulge-i si du-i in piata circulara;a mai ramas un prun,si-un artar a mai ramas,smulge-i si du-i la-ntretaierile de drumuri;a mai ramas un platan,si-un otetar a mai ramas,smulge-i si du-i pe cheiul cu poduri!

Mi-a mai ramas si-un ram de tei.II vrei, stapana mea, il vrei,aici, pe campul unde in vechime zeiin-au trecut decat calari,unde pietrele-si arata coltii albi, si iarbafuge speriata-n verzuiele zari?...

Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. Eu stăteam la o margine-a orei,tu - la cealaltă,ca două toarte de amforă. Numai cuvintele zburau intre noi,înainte şi înapoi. Vârtejul lor putea fi aproape zărit,şi deodată,îmi lăsam un genunchi,iar cotul mi-infigeam în pământ,numai ca să privesc iarba-nclinatăde caderea vreunui cuvânt,ca pe sub laba unui leu alergând. Cuvintele se roteau, se roteau între noi,înainte şi înapoi,şi cu cât te iubeam mai mult, cu atâtrepetau, într-un vârtej aproape văzut,structura materiei, de la-nceput.

Page 4: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

Poetul și dragostea

Te-ai făcut subţire şi prelung,şi un sentiment ciudat te doare,şi eşti mândru, şi ţi-l porţi pe umărca pe-un şoim de vânătoare.

Şi prelungi, privirile îţi trecchiar prin zidul greu şi prin lăcate,şi se-opresc la piatra unui chip, mereu,cu sprâncenele-mbinate.

Se petrec atunci întreceri, lupte,şi răpiri imaginare,ora se înclină, batecu secunde tot mai rare.

Şi trec ani, şi şoimul zveltde pe umăr nu-l mai lepezi,doar secundele din elbat din ce în ce mai repezi.

Laudă omului

Din punctul de vedere-al copacilor, soarele-i o dungă de căldură, oamenii - o emoţie copleşitoare... Ei sunt nişte fructe plimbătoare ale unui pom cu mult mai mare!

Din punctul de vedere-al pietrelor, soarele-i o piatră căzătoare, oamenii-s o lină apăsare... Sunt mişcare-adaugată la mişcare şi lumina ce-o zăreşti, din soare!

Din punctul de vedere-al aerului, soarele-i un aer plin de păsări, aripă în aripă zbătând. Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, cu aripi crescute înlăuntru,care bat plutind, planând, într-un aer mai curat - care e gând

Page 5: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

Îmbrăţișarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noişi-a aruncat dintr-o dată imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, unul spre celălalt, şi-atât de iute,că timpul se turti-ntre piepturile noastre,şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,cu morţile-i nerepetate.Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

Cântec fără răspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vieîn jurul pieptului, în jurul tâmplelor,mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşăca firul de iarbă ce taie în douăluna văratecă, azvârlind-o în ape,despărţită de ea însăşica doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,soare căprui răsărindu-mi peste umăr,trăgând după el un cer de miresmecu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,care-n loc de sunetegoneşte-n jurul inimii meleo herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,vârtej de-anotimpuri colorând un cer

Page 6: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

(totdeauna altul, totdeauna aproape)ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.

Sufletul metalic al orașului

Se face seară şi orizontul coboară.Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.E un sunet de fier, de cabluri întinse.Umbrele oamenilor încep să apună.

Când ridic braţul, umbra lui ascuţităizbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lancepe care o primeşti nepăsător în scut.

Eşti sufletul de metal al oraşului.În amurguri apari în pieţele ovale:- Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările!(Braţele tale bărbăteşti par două macarale)

Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.Gândurile izbesc în stele şi ele răsună.De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorcde la lucru,un cartier al oraşului se ridică la lună.

Nu te recunosc nicviodată de la prima privire;iei mereu un alt chip.Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostităde tainicul zenit.

Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zişi ţi-aş săruta talpa piciorului,nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...

Page 7: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

Elegia întâia

Închinată lui Dedal, întemeietorulvestitului neam de artişti, al dedalizilor

IEl începe cu sine şi sfârşeştecu sine.Nu-l vesteşte nici o aură, nu-lurmează nici o coadă de cometă.

Din el nu străbate-n afarănimic; de aceea nu are chipşi nici formă. Ar semăna întrucâtvacu sfera,care are cel mai mult trupînvelit cu cea mai strâmtă pielecu putinţă. Dar el nu are nici măcaratâta piele cât sfera.

El este înlăuntrul – desăvârşit,şi,deşi fără margini, e profundlimitat.Dar de văzut nu se vede.

Nu-l urmează istoriapropriilor lui mişcări, aşacum semnul potcoavei urmeazăcu credinţăcaii…

IINu are nici măcar prezent,deşi e greu de închipuitcum anume nu-l are.

El este înlăuntrul desăvârşit,interiorul punctului, mai înghesuitîn sine decât însuşi punctul.

IIIEl nu se loveşte de nimenişi de nimic, pentru că

Page 8: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

n-are nimic dăruit în afarăprin care s-ar putea lovi.

IVAici dorm eu, înconjurat de el.Totul este inversul totului.Dar nu i se opune, şicu atât mai puţin îl neagă:

Spune Nu doar acelacare-l ştie pe Da.Însă el, care ştie totul,la Nu şi la Da are foile rupte.

Şi nu dorm numai eu aici,ci şi întregul şir de bărbaţial căror nume-l port.

Şirul de bărbaţi îmi populeazăun umăr. Şirul de femeialt umăr.

Şi nici n-au loc. Ei suntpenele care nu se văd.

Bat din aripi şi dorm –aici,înlăuntrul desăvârşit,care începe cu sineşi se sfârşeşte cu sine,nevestit de nici o aură,neurmat de nici o coadăde cometă.

Elegia a doua, getica

Lui Vasile Pârvan

În fiecare scorbură era aşezat un zeu.

Dacă se crăpa o piatră, repede era adusşi pus acolo un zeu.

Page 9: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

Era de ajuns să se rupă un pod,ca să se aşeze în locul gol un zeu,

ori, pe şosele, s-apară în asfalt o groapăca să se aşeze în ea un zeu.

O, nu te tăia la mână sau la picior,din greşeală sau dinadins.

De îndată vor pune în rană un zeu,ca peste tot, ca pretutindeni,vor aşeza acolo un zeuca să ne-nchinăm lui, pentru că elapără tot ceea ca se desparte de sine.

Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierdeochiul,pentru că vor aduce şi-ţi vor aşezaîn orbită un zeuşi el va sta acolo, împietrit, iar noine vom mişca sufletele slăvindu-l…Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletulslăvindu-l ca pe străini.

A treia elegie

Contemplare, criză de timp şi iar contemplare

I. ContemplareDacă te trezeşti,iată până unde se poate ajunge:

Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntruca un tunel, privirease face una cu tine.

Iată până unde poate ajungeprivirea, dacă se trezeşte:

Deodată devine goală, aidomaunei ţevi de plumb prin carenumai albastrul călătoreşte.

Page 10: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

Iată până unde poate ajungealbastrul treaz:

Deodată devine gol pe dinlăuntruca o arteră fără sângeprin care peisajele curgătoare ale somnuluise văd.

II. Criză de timpO, scurtă tristeţe, insectă verzuie,voi, blânde ouă, locuind un miez de meteorspart; şi de pălmile mele acoperite,ca să renască un cu totul alt decor.

Camera se revarsă prin ferestreşi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,mi se petrece-n irişi.

Mă amestec cu obiectele până la sânge,ca să le opresc din pornire,dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departespre o altă orânduire.

O, scurtă tristeţe, rămânede jur împrejur o sferă de vid!Stau în centrul ei şi unul câte unulochii din frunte, din tâmplă, din degetemi se deschid.

III. ContemplareDeodată aerul urlă…Îşi scutură păsările în spinarea meaşi ele mi se înfig în umeri, în şiră,ocupă totul şi nu mai au unde sta.În spinarea păsărilor marise-nfig celelalte.Frânghii zbătătoare le târăsc,acvatice plante.Nici nu mai pot sta drept,ci doborât, peste pietre fluorescente,mă ţin cu braţele de stâlpul unui podarcuit peste ape inexistente.Fluviu de păsări înfipte

Page 11: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

cu pliscurile una-ntr-alta se agită,din spinare mi se revarsăspre o mare-ngheţată neînnegrită.Fluviu de păsări murind,pe care vor lansa bărci ascuţitebarbarii, migrând mereu spre ţinuturinordice şi nelocuite.

IV. Criză de timpCa şi cum s-ar sparge un mormântşi-ar curge pe fluviutot misterul lui…

Dar mai degrabă,ea, privirea, ne ţinela un capăt al ei fructificaţi.

Suge din noi cât poatepărând a ne-arătaîngerii copacilor şi aicelorlalte privelişti.

Copacii ne văd pe noi,iar nu noi pe ei.

Ca şi cum s-ar sparge o frunzăşi-ar curge din eao gârlă de ochi verzi.

Suntem fructificaţi. Atârnămde capătul unei priviricare ne suge.

V. ContemplareSe arăta fulgerător o lumemai repede chiar decât timpul literei A.eu ştiam atât: că ea există,deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.

Recădeam în starea de omatât de iute, că mă loveamde propriul meu trup, cu durere,mirându-mă foarte că-l am.

Page 12: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

Îmi lungeam sufletul într-o parte şi-ntr-alta,ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.La fel şi globul de peste umerişi celelalte-nfăţişări la fel.

Astfel mă încordam să-mi aduc amintelumea pe care-am înţeles-o fulgerător,şi care m-a pedepsit zvărlindu-mă-n trupulacesta, lent vorbitor.

Dar nu-mi puteam aminti nimic.Doar atât – că am atinspe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,care, ştiindu-mă, m-au respins.

Gravitaţie a inimii mele,toate-nţelesurile rechemându-lemereu înapoi. Chiar şi pe tine,rob al magneţilor, gândule.

A patra elegie

Lupta dintre visceral şi real

IÎnvins în afară,Evul Mediu s-a retras în chiliileroşii şi albe ale sângelui meu.În catedrala cu pereţi pulsând, s-a retras,zvârlind şi absorbind credincioşii într-una,într-un circuit absurd,printr-o zonă absurdă,hrănindu-se cu mari bucăţi de lună,în dorinţa lui de-a existamuşcându-le pe furiş, noaptea,când ochii lumii dormşinumai dinţii celor care vorbesc prin somnse zăresc în întuneric,asemenea unei ploi de meteoriţistrălucitori,urcând şi coborând ritmic.Încins în afară,Evul Mediu s-a retras în mine

Page 13: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

şipropriul meu trup numă mai înţelegeşipropriul meu trup mă urăşte,ca să poată exista mai departemă urăşte.Astfel,el se grăbeşte să se prăbuşeascăîn somn,seară de seară;şi iarnadin ce în ce mai puternic se înconjoarăcu straturi de gheaţă,cutremurându-se şi izbindu-mă şiscufundându-mă adânc în el însuşi,voindsă mă ucidă ca să poată fi liberşi neucigându-măca să poată fi, totuşi, trăit de cineva.

IIDar peste tot în mine sunt ruguriîn aşteptare,şi ample, întunecoase procesiunicu o aură de durere.

Durere a ruperii-n două a lumii,ca să-mi pătrundă prin ochii, doi.Durere a ruperii-n două a sunetelorlumii,ca să-mi lovească timpanele, douădurere a ruperii-n douăa mirosurilor lumii,ca să-mi atingă nările, două.Şi tu, o, tu, refacere-n interior,tu, potrivire de jumătăţi, aidomaîmbrăţişării bărbatului cu femeia sa,o, tu, şi tu, şi tu, şi tu,izbire solemnăa jumătăţilor rupte,cu flacără înceată, atât de înceată,încât ţine aproape o viaţăridicarea ei,

Page 14: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

aprinderea rugurilor, aşteptata,prevestita, salvatoareaaprindere-a rugurilor.

A cincea elegie

Tentaţia realului

N-am fost supărat niciodată pe merecă sunt mere, pe frunze că sunt frunze,pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.Dar merele, frunzele, umbrele, păsăriles-au supărat deodată pe mine.Iată-mă dus la tribunalul frunzelor,la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor,tribunale rotunde, tribunale aeriene,tribunale subţiri, răcoroase.Iată-mă condamnat pentru neştiinţă,pentru plictiseală, pentru nelinişte,pentru nemişcare.Sentinţe scrise în limba sâmburilor.Acte de acuzare parafatecu măruntaie de pasăre,răcoroase penitenţe gri, hotărâte mie.Stau în picioare, cu capul descoperit,încerc să descifrez ceea ce mi se cuvinepentru ignoranţă…şi nu pot, nu pot să descifreznimic,şi-această stare de spirit, ea însăşi,se supără pe mineşi mă condamnă, indescifrabil,la o perpetuă aşteptare,la o încordare a înţelesurilor în ele înselepână iau forma merelor, frunzelor,umbrelor,păsărilor.

A şasea elegie

Afazia

Stau între doi idoli şi nu pot s-alegpe nici unul, stau

Page 15: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

între doi idoli şi plouă mărunt,şi nu pot s-aleg pe nici unulşi-n aşteptare-nlemnescidolii-n ploaia măruntă. Eu stauşi nu pot să aleg între douăbucăţi de lemn, şi plouă mărunt şi nu potîn putreda ploaie s-aleg. Stau,şi lemnele, cele două, şi-aratăcoastele-albite de ploaia măruntă.Stau între două schelete de calşi nu pot să aleg pe nici unul, stauşi plouă mărunt, topind pământulsub oasele albe, şi nu pot să aleg.Stau între două gropi şi plouă măruntşi apa roade pământul cu dinţide şobolan înfometat.Stau cu o lopată în mână, între două gropi,şi nu pot, în ploaia măruntă,să aleg prima pe care voi astupa-ocu pământul muşcat de ploaia măruntă.

A şaptea elegie

Opţiunea la real

Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri,schimb verdele pe galben şimă las pierit de toamnă.În numele pietrelor trăiesc şi mă lascubic bătut în drumuricutreierate de repezi maşini.Trăiesc în numele merelor şi amşase sâmburi scuipaţi printre dinţiitinerei fete dusă cu gândul totdupă leneşe dansuri de ebonită.În numele cărămizilor trăiesc,cu brăţări de mortar înţepenitela fiecare mână, în timp ce îmbrăţişezun posibil gălbenuş al existenţelor.Niciodată n-am să fiu sacru. Mult,prea mult am imaginaţiacelorlalte forme concrete.Şi nici n-am vreme din pricina astasă mă gândesc

Page 16: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

la propria mea viaţă.Iată-mă. Trăiesc în numele cailor.Nechez. Sar peste copaci retezaţi.Trăiesc în numele păsărilor,dar mai ales în numele zborului,

Cred că am aripi, dar elenu se văd. Totul pentru zbor.Totul,pentru a rezema ceea ce se aflăde ceea ce va fi.

Întind o mână, care-n loc de degeteare cinci mâini,care-n loc de degeteau cinci mâini, careîn loc de degeteau cinci mâini.

Totul pentru a îmbrăţişa,amănunţit, totul,pentru a pipăi nenăscutele priveliştişi a le zgâriapână la sângecu o prezenţă.

Elegia a opta, hiperboreeana

IEa mi-a spus atunci, văzând lucrurile fixeale alcătuirii mele:Aş vrea să fugim în Hiperboreeaşi să te nasc viu,asemenea cerboaicei, pe zăpadă,în timp ce aleargă şi urlăcu sunete lungi atârnate de stelele nopţii.

La frig cu noi şi la gheaţă!Îmi voi dezbrăca trupulşi voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,luându-şi drept limităanimalele mării.

Page 17: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

Oceanul va creşte, desigur, va creştepână când fiecare moleculă a luicât un ochi de cerb va fi,saucu mult mai mare,cât un trup de balenă va fi.

Voi plonja într-o astfel de apă mărită,izbindu-mă de brownienele privelişti,într-o mişcare de spor, disperată,voi face zigzaguri: lovităde mari, întunecate, reci molecule,adeptele lui Hercule.

Fără putinţă de-nec şi fărăputinţă de mers şi de zbor –numai zigzag şi zigzag şi zigzag,înrudindu-mă cu ferigaprintr-un destin de spor…

Aş vrea să fugim în Hiperboreeaşi să te neasc viu,urlând, alergând, zdrobită de zimţiicerului vineţiu,pe gheaţa crăpată în iceberguririsipite sub cer vineţiu.

IIEa aprinse deodată-o lumină,de lângă genunchiul ei, verticală,sub o pălărie roşievirginală.

Aruncă lângă glezna mea o cartescrisă în cuneiforme.Îngeri presaţi ca florilese scuturau sfărâmaţi, pe platforme.

Îngeri înnegriţi între litere,între pagina de deasupra şi cea de jos,subţiaţi, fără apă în ei şi răcoare,cu tăiş fioros…

Page 18: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

Ca să mă tai cu ei de privirilecare fără să le-nvoiesc, mi-au crescut –când, togă virilă, tristeţea mea asprăcu o fibulă de gheaţă mi-o prind.

La Hiperboreea, acolo – ea, mi-a spus,şi luându-ne unul pe altul de ceafăcu braţul drept, cel nezburând,ne vom cufunda pe sub gheaţă în apă.

Hiperboreea, zonă mortalăa maimarilor minţii,loc al naşterilor de copii de piatră,din care sculptaţi sunt doar sfinţii.

Hiperboreea, alb, negru,aur-argint,revelaţie, nerevelaţie, tristeţealergând şi orbecăind.

IIIEa îşi ridică deodată capul:deasupra ei aleargă globuri albeşi norii se destramă în fâşii verzui.Se-arată-o sferă cu întunecimi ca munţii,pe care păsările stând înfipte-n ciocuri,cu pocnet greu de aripi, o rotesc.

Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici.Putem vedea mari berze-nfipte-n stâncămişcându-se încet. Putem vedeavulturi imenşi, cu capul îngropat în pietre,bătând asurzitor din aripi, şi putem vedeao pasăre mai mare decât toate,cu ciocul ca o osie albastră,în jurul căreia se-nvârte,cu patru anotimpuri, sfera.

Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici,şi-o aură verzuie prevesteşteun mult mai aprig ideal.

Page 19: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

Elegia oului, a noua

Într-un ou negru mă las încălzitde aşteptarea zborului locuind în mine;stă unul lângă altul, nedezlipit,sinele lângă sine.Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,senzaţia de ochi îşi caută o orbită.O, tu, întuneric mare,tu, dezgustată naştere încremenită.S-a aşezat pe mine o ideeşi mă cloceşte maternă.Acum, tot ceea ce este erotundă căldură şi fermă.Sare din mine un fel de pliscîn toate părţile şi deodată.Refuză să fie un obeliscşira intimă, curbată.Sparg coaja pielii mele, arsă,lipită de-a dreptul pe suflet,ca să-mi rămână ne-ntoarsăîntâia încercare de umblet.Sar cojile negre!Mai mare mă aflu şi nezburat,lipit de acel încotro,cu o boltă de jur împrejur adăugat.Scot ochi cu priviri nerealela dreapta, la stânga, în sus şi-n jos,născând şir de regi-animale,care ştiu cum se moare frumos.Întind şi o pană de os irizatăatinge negrul concav.Sar cojile negre deodatăşi iată-mă, iarăşi, suav,închis într-un ou mult mai mare,clocit de-o idee mai mare,gălbenuş jumătate, pasăre jumătate,într-un joc cu paşi pe furate.Ou mare! Silabă răcnităîntr-o perpetuă creştere smulsăfără tavan stalactităsedusă.Ouă concentrice, negre, spartefiecare pe rând şi în parte.

Page 20: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

Pui de pasăre respins de zbor,străbătând ou după ou,din miezul pământului până la Alcor,într-un ritmic, dilatat ecou.„Sinele” încearcă din „sine” să iasă,ochiul din ochi, şi mereuînsuşi pe însuşi se lasăca o neagră ninsoare, de greu.Dintr-un ou într-unul mai marela nesfârşit te naşti, nezburatăaripă. Numai din somnse poate trezi fiecare, -din coaja vieţii nici unul,niciodată.

Omul-fantă

Se închină lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Omul-fantă are îndepărtate origini.El vine din afară:din afara frunzelor,din afara luminii protectoareşi chiardin afara lui însuşi.

Ia fiinţă venind.Astfel, el se umplecu imaginile diformeatârnând lăţoase de marginileexistenţei,sau, pur şi simplu,el adulmecă existenţaşi ia naştere lăsându-sedevorat de ea.

Nu se ştie cine mănâncă pe cine.Omul-fantă azvârle mari piramidede vidpeste mari deşerturi.El se apropie, se apropie.Întâlneşte sferaşi are vederea aeruluişi a simunurilor.

Page 21: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

El mănâncă o frunză,dar o mănâncă pe dinlăuntru.El este în afară pântecşi înlăuntru gură cu dinţi.Nu se ştie cine îl mănâncă pe cine.

Omul-fantă face înconjurul lumiişi există numai cât să ia cunoştinţăde existenţă.

Sufletele morţilorsunt atmosfera terestră.Respirăm sufletele lor;sufletele lor îşi înfig câte un degetadânc în respiraţia noastră.

Omul-fantă moareca să ia cunoştinţă de moarte.El se lasă respiratşi la rândul luirespirăobiectele însufleţite şi neînsufleţiteca şi cum ar fi aer.

Nu se ştie cine respiră pe cine.Istoria coagulează în cuvinte solemne;viitorul ni se înfăţişează sub forma uneivorbiripronunţate de nişte guricu mult mai perfecte decât ale noastre.

Pământul lui „a fi”îşi trage aerul din pământullui „a nu fi”.Nu se ştie cine îl respiră pe cine.

Omul-fantă vine şi vede.Nu se ştie dacă între ochiul luişi ochiul lucrurilorexistă vreun spaţiu pentru vedere.

Retina omului-fantă e lipităde retina lucrurilor.Se văd împreună, deodată,

Page 22: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

unul pe celălalt,unii pe ceilalţi,alţii pe ceilalţi,ceilalţi pe ceilalţi.Nu se ştie cine îl vede pe cine.

Nu e loc pentru semne,pentru direcţii.Totul e lipit de tot.Omul-fantă vine din afară,el vine de dincoloşi încă de mai departe de dincolo.Odată venit,nu se mai ştie cine-a venitşi cine într-adevăr e de dincoloşi încă de mai departe de dincoloeste.

Totul e lipit de tot;pântecul de pântec,respiraţia de respiraţie,retina de retină.

Elegia a zecea

Sunt

Sunt bolnav. Mă doare o ranăcălcată-n copite de cai fugind.Invizibilul organ,cel fără nume fiind,neauzul, nevăzul,nemirosul, negustul, nepipăitulcel dintre ochi şi timpan,cel dintre deget şi limbă, -cu seara mi-a dispărut simultan.Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,nu există ochi pentru ce vine;vine mirosul, apoi linişte,nu există nări pentru ce vine;apoi gustul, vibraţia umedă,apoi iarăşi lipsă,apoi timpanele pentru leneşelemişcări de eclipsă;

Page 23: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

apoi pipăitul, mângâiatul, alunecarepe o ondulă întinsă,iarna-ngheţată-a mişcărilormereu cu suprafaţa ninsă.Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnavde ceva între auz şi vedere,de un fel de ochi, un fel de urecheneinventată de ere.Trupul ramură fără frunze,trupul cerbosrărindu-se-n spaţiul liberdupă legile numai de os,neapărate mi-a lăsatsuave organele sfereiîntre văz şi auz, între gust şi mirosîntinzând ziduri ale tăcerii.Sunt bolnav de zid, de zid dărâmatde ochi-timpan, de papilă-mirositoare.M-au călcat aerianabstractele animale,fugind speriate de abstracţi vânătorisperiaţi de o foame abstractă,burţile lor ţipând i-au stârnitdintr-o foame abstractă.Şi au trecut peste organul ne-nveşmântatîn carne şi nervi, în timpan şi retină,şi la voia vidului cosmic lăsatşi la voia divină.Organ pieziş, organ întins,organ ascuns în idei, ca razele umileîn sferă, ca osul numitcalcaneu în călcâiul al lui Ahilelovit de-o săgeată mortală; organfluturat în afarăde trupul strict marmoreanşi obişnuit doar să moară.Iată-mă, îmbolnăvit de-o ranăînchipuită între Steaua Polarăşi steaua Canopus şi steaua Arcturusşi Casiopeea din cerul de seară.Mor de-o rană ce n-a încăputîn trupul meu apt pentru rănicheltuite-n cuvinte, dând vamă de razela vămi.

Page 24: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem,organele-s sfărmate, maestrul,ah, e nebun căci el suferăde-ntreg universul.Mă doare că mărul e măr,sunt bolnav de sâmburi şi de pietre,de patru roţi, de ploaia măruntăde meteoriţi, de corturi, de pete.

Organul numit iarbă mi-a fost păscut de caiorganul numit taur mi-a fost înjunghiatde fulgerul toreador şi ziguratpe care tu arenă-l ai.Organul nor mi s-a topitîn ploi torenţiale, repezi,şi de organul iarnă, întregindu-te,mereu te lepezi.Mă doare diavolul şi verbul,mă doare cuprul, aliorul,mă doare câinele, şi iepurele, cerbul,copacul, scândura, decorul.Centrul atomului mă doare,şi coasta cea care mă ţineîndepărtat prin limita trupeascăde trupurile celelalte, şi divine.Sunt bolnav. Mă doare o ranăpe care o port pe tavăca pe sfârşitul Sfântului Ioanîntr-un dans de aprigă slavă.Nu sufăr ceea ce nu se vede,ceea ce nu se aude, nu se gustă,ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încapeîn încreierarea îngustă,scheletică a insului meu,pus la vederile lumii celei simple,nerăbdând alte morţi decât morţileinventate de ea să se-ntâmple.Sunt bolnav nu de cântece,ci de ferestre sparte,de numărul unu sunt bolnav,că nu se mai poate împartela două ţâţe, la două călcâie,la două picioare în alergareneputând să rămâie.

Page 25: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

Că nu se poate împarte la doi ochi,la doi rătăcitori, la doi struguri,la doi lei răgind, şi la doimartiri odihnindu-se pe ruguri.

A unsprezecea elegie

Intrare-n muncile de primăvară

IInimă mai mare decât trupul,sărind din toate părţile deodatăşi prăbuşindu-se din toate părţile-napoi,asupra lui,ca o distrugătoare ploaie de lavă,

tu, conţinut mai mare decât forma, iatăcunoaşterea de sine, iatăde ce materia-n dureri se naşte din ea însăşi,ca să poată muri.

Moare numai cel care se ştie pe sine,se naşte numai cel care îşi estesieşi martor.

Ar trebui să alerg, mi-am spus,dar pentru asta va trebui mai întâisă-mi întorc sufletulspre nemişcătorii mei strămoşi,retraşi în turnurile propriilor oase,asemenea măduvei,nemişcaţiaidoma lucruilor duse până la capăt.

Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine.Voi alerga, pentru că numai ceea ce estenemişcat în el însuşise poate mişca,numai cel care e singur în sinee însoţit; şi ştie că, nearătată, inimase va prăbuşi mai puternic spre propriul eicentrusau,

Page 26: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

spartă-n planete, se va lăsa cotropităde vietăţi şi de planete,

sauîntinsă va sta pe sub piramide,ca înapoia unui piept străin.

IITotul e simplu, atât de simplu încâtdevine de neînţeles.

Totul este atât de aproape, atâtde aproape, încâtse trage-napoia ochilorşi nu se mai vede.

Totul este atât de perfectîn primăvară,încât numai înconjurându-l cu mineiau cunoştinţă de el,ca despre-o răsărire de iarbă mărturisităde cuvinte gurii care le rosteşte.mărturisită de gură inimii,de inimă sâmburelui ei,cel în el însuşi nemişcat, aidomasâmburelui pământuluicare-ntinde jur împrejurul luio infinitatede braţe ale gravitaţiei,

strângând la sine totul şi deodatăîntr-o îmbrăţişare atât de puternică,încât îi sare printre braţe mişcarea.

IIIVoi alerga, deci, în toate părţiledeodată,după propria mea inimă voi alerga,asemeni unui car de luptătras din toate părţile simultande o hergelie de cai biciuiţi.

IVVoi alerga până când înaintarea, goana,

Page 27: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

ea însăşi mă va întreceşi se va îndepărta de mineaidoma cojii fructului de sămânţă,până când alergareachiar în ea însăşi va alerga, şi va sta.Iar eu mă voi prăbuşi asemeni bărbatului tânărÎntâmpinându-şi iubita.

VIar după ce voi fi făcut ca alergareasă mă-ntreacă,după cemişcându-se-n sine va staca de piatră, saumai degrabă asemeni mercuruluiînapoia geamuluioglinzii,mă voi privi în toate lucrurile,voi îmbrăţişa cu mine însumitoate lucrurile deodată,iar elemă vor azvârli înapoi, după cetot ceea ce era în mine lucruva fi trecut, de mult, în lucruri.

VIIată-mărămânând ceea ce suntcu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,înapoi, spre mine însumi alerg,smulgându-mă de pretutindeni,smulgându-mă de dinaintea mea,dinapoia mea, din dreapta, şidin stânga mea, de deasupra, şide dedesubtul meu, plecândde pretutindeni şi dăruindpretutindeni semne-ale aducerii-aminte:cerului – stelele,pământului – aer,umbrelor – ramuri cu frunze pe ele.

VII… trup ciudat, trup asimetric,

Page 28: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

mirat de el însuşiîn prezenţa sferelor,

mirat stând în faţa soarelui,aşteptând cu răbdare să-i crească luminiiun trup pe măsură.

VIIIA te sprijini de propriul tău pământcând eşti sămânţă, când iarnaîşi lichifiază oasele albe şi lungişi primăvara se ridică.

A te sprijini de propria ţarăcând, omule, eşti singur, când eşti bântuitde neiubire,sau pur şi simplu când iarnase descompune şi primăvaraîşi mişcă spaţiul sfericasemenea inimiidin sine însăşi spre margini.

A intra curăţit în muncilede primăvară,a spune seminţelor că sunt seminţe,a spune pământului că e pământ!

Dar mai înainte de toate,noi suntem seminţele, noi suntemcei văzuţi din toate părţile deodată,ca şi cum am locui de-a dreptul într-un ochi,

sau un câmp, pe care-n loc de iarbăcresc priviri – şi noi cu noi înşinedeodată, duri, aproape metalici,cosim firele, astfel ca elesă fie aidoma tuturor lucrurilorîn mijlocul cărora trăimşi pe careinima noastră le-a născut.

Dar mai înainte de toate,noi suntem seminţele şi ne pregătimdin noi înşine să ne azvârlim în altceva

Page 29: O Viziune a Sentimentelor (1964) 11 Elegii (1966)

cu mult mai înalt, în altcevacare poartă numele primăverii…

A fi înăuntrul fenomenelor, mereuînăuntrul fenomenelor.

A fi sămânţă şi a te sprijinide propriul tău pământ.