Noul Cod de procedură civilă

Comentat

GabrielaCristinaFrenţiu Denisa-Livia Băldean

S<í*twia

⅞ţ⅞5⅞ţ⅞M*

2013

TITLUL PRELIMINAR. DOMENIUL DE REGLEMENTAREAL CODULUI DE PROCEDURA CIVILA ŞI PRINCIPIILE

FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

Capitolul I. Domeniul de reglementare al Coduiui de procedură civilă

Art. 1. Obiectul şi scopul Coduiui de procedură civilă. (1) Codul de procedură civilă, denumit în continuare codul, stebileşte regulile de competenţă şi de judecare a cauzelor civile, precum şi cele de executare a hotărârilor instanţelor şi a altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii justitiei în materie civilă. (2) In înfăptuirea justitiei, instanţele judecătoreşti îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordirtii de drept, a libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice, aplicarea legii şi garantarea suprematiei acesteia.

COMENTARII

1. Codul de procedură civilă. Definiţie. Cel dintâi articol al noului Cod de procedurăcivilă îl defineşte, prin obiect şi scop. Codul rămâne reperul fundamental în procesul deînfăptuire a justitiei în materie civilă, reunind regulile de competenţă, de judecată pro-priu-zisă şi de executare a hotărârilor instanţelor şi a altor titluri executorii.

în doctrină, Codul este definit sistenic, acesta fund un sistem al normelor juridice procedurale, a căror aplicare asigură înfâptuirea actului de justiţie în materie civilă, des-făşurarea activităţii potrivit normelor procedurale de către organul de jurisdicţie, părţile interesate, organele de executare, de către alte organe sau persoane care, în condiţiile legii, participă la înfăptuirea justitiei în cauzele civile, în scopul confirmării ori realizării drepturilor subjective, materiale sau a intereselor legitime'1'.

Acest sistem al normelor procedurale este aplicabil în materie civilă, termenul „civil" fiind utilizatîn sens larg, incluzând şi raporturile dintre profesionişti, precum şi dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil (art. 3 NCC).

2. Obiectul Coduiui de procedură civilă. Din perspectiva obiectului de reglementare'2',normele procedurale sunt: a) norme de organizare judecătorească (reglementează com-punerea şi funcţionarea instanţelor şi, determinate de aceasta, incompatibilitatea, abţi-nerea şi recuzarea); b) norme de competenţă (generală, materială, teritorială); c) normeprocedurale propriu-zise în procedura contencioasã şi în procedura necontencioasă; d)norme de executare silită a hotărârilor pronunţate de instanţe şi a altor titluri executorii.

Potrivit art. 632 NCPC, constituie titluri executorii: a) hotărârile judecătoreşti executorii (art. 633 NCPC); b) hotărârile judecătoreşti definitive (art. 634 NCPC); c) hotărârile arbitrale şi alte hotărâri ale organelor cu atribuţii jurisdicţionale (art. 635 NCPC); d) titlurile execu-

'*' /. Dekanu, Tralat de procedura civilă, vol. I, Ed. Wollers Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 43.

' ' V.M. Ciobanu, Tratat teoreticşi practic deprocedure civilă, vol. I, Ed. National, Bucureşti, 1996, p. 168-169.

2 Arl, 2 liOM(Nlui in RK ; I IMINIAUI■ AI CODULUI

torii europene (art. 636 NCPC); e) încheierile si procesele-verbale întocmite de executoriî judecătoreşti [art. 638alin. (1) pet. 1 NCPCj;f)înscrisurileautentice [art.638alin. (1) pet. 2 NCPCJ, înscrisurile autentice notariale (art. 639 NCPC); g) titlurile de credit sau alte înscri-suri carora legea le recunoaşte putere executorie [art. 638 alin. (1) pet. 3 NCPC].

3. Justiţia, serviciu de interes public. Justiţia se realizează prin instanţele judecătoreşti, iar acestea sunt cele expres şi limitativ determinate prin Legea nr. 304/2004 privind orga-nizarea judiciarā, republicată111, art. 2 alin. (2): a) înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţile de apel; c) tribunalele; d) tribunalele specializate; e) instanţele militare; f) judecătoriile.

Justiţia reprezintă, conform legilor de organizare judiciară şi cadruluî legislate actual, „un serviciu de interes public"'21, exercitat pentru a asigura respectarea ordinii de drept, aplicarea legii, garantarea supremaţiei legii, respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice. Apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale oricărei persoane poate fi realizată, aşadar, exclusiv prin acest „serviciu de interes public", iar accesul la justiţie nu poate fi îngrădit (art. 6 din Legea nr. 304/2004, republicată).

Arl. 2. Aplicabilitatea generală a Codului de procedura civilă. (1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun in materie civilă. (2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care Iegile care le reglementeazã nu cuprind dispoziţii contrare.

COMENTARÏÏ

1. Caracterul normelor Codului de procedura civilă. Din prevederile art. 2 NCPC rezultăcă există o procedura de drept comun, generale, aplicabilă, în principiu, tuturor litigiilor,în măsura în care nu există dispoziţii contrare, şi o procedura specială, aplicabilă într-oanumită materie, anumitor categorii de litigii.

Procedura de drept comun este aceea determinată prin normele generale ale noului Cod de procedura civilă, iar procedura specialã reprezintă sistemul normelor speciale, aplicabile în anumite materii, strict determinate de lege, cu precizarea necesară că norme speciale potfi identificatechiarîn noulCod de procedura civilă (spreexemplu, procedura ordonanţei de plată, art. 1013-1024; procedure cu privire la cererile de valoare redusă, art. 1025-1032; procedura evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept, art. 1033-1048 etc.).

întrucât normele speciale nu reglementeazã în mod exhaustiv procedura într-o anumită materie, elevorfi completatecu normele generale ale Codului. Spreexemplu, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

2. Reguli de aplicare a normelor. Hind derogatorii de la normele generale, normelespeciale sunt de strictă interpretare şi nu pot fi aplicate prin analogie.

Norma specială se aplică cu prioritate, chisr şi atunci când este anterioară normei generale noi, întrucât aceasta din urmă nu ar putea afecta norma specială, în absenţa unei dispoziţii exprese a legii.

Norma specială se completează cu norma generală, pentru aspectele pe care nu le reglementea2ă, întrucât, de regulă, ea derogã numai în parte de la dreptul comun.

I1[ M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2003.

' ' A se vedea art. 5 din Legea nr. 304/2004, republicata\

DOMENIUL DE REGLEMFN IAIU< M ⅜ ()i)Uiui %ri. 3-1 3

Textul normativ reglementează aplicarea legii în situaţia în care în materie existā o reglementare specialã, derogatorie de la normele noului Cod de procedure civilă, în cazul cererilor formulate dupā data de 15 febrjarie 2013. Dispoziţiile art. 2 alin. (2) NCPC sunt norme menite să reglementeze conflictul viitor de norme de procedurā, cele adoptate ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedure civilă.

Norma nu are rolul de a reglementa conflictul de legi rezultat între legile speciale existente la data de 15 februarie 2013 şi noul Cod de procedurā civilă. Un asemenea conflict este rezolvat de Legea nr. 76/2012. Or, conform art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012, începând cu data de 15 februarie 2013 au fost abrogate orice dispoziţii contrare Codului de procedurã civile, chiar cele cuprinse în legi speciale. Prin urmare, prioritate în aplicare au dispozíţiile noului Cod de procedurã civilă.

Art. 3. Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului. (1) In materiile rcglementatede prezcntul cod, dispoziţiile privind drepturile şi Iibertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constitute/ Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Romania este parte.(2) Dacă există neconcordanţc între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu exeepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.

Art. 4. Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene. în materiile regle-mentate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent decalitatea sau de statutul părţilor.

COMENTARII la art. 3 şi art. 4

1. Principiul aplicării prioritare a normelor convenţionate şi comunitare. Categorii de norme de procedurã civilā. Dispoziţiile art. 20 din Constituţia României1'1 sunt reiterate în cuprinsul art. 3 şi art. 4 NCPC, consacrând procedural principiul aplicării prioritare a normelor Convenţiei europene şi a celor comunitare, cu referire atât la normele primare, cat şi la cele derivate.

în materiile care fac obiectul reglementãrii noului Cod de procedurā civilă (competenţa, procedurã de judecată, executarea silită). dispoziţiile referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor urmează a fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu prevederile Convenţiei, iar dacă există neconcordanţe cu normele interne, au prioritate normele Convenţiei, exceptând ipoteza în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Tot astfel, art. 4 obligă la aplicarea prioritară a normelor comunitare în raport de normele naţionale, în materiile reglementate de cod, aceasta independent de calitatea (reclamant sau pârât) sau de statutul (persoană fizică sau juridică) părţilor.

S-a spus astfel121 că se poate distinge, în actuala reglementare, între patru categorii de norme de procedurã civilă, şi anume: a) normele interne, naţionale; b) normele convenţionale,

`1' „Art. 20. Tratatele internaţionale privind drepturile omului. (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Romania este parte. (2) Dacă există neconcordanţc între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, şi legile interne, au prioritate reglemcntările internaţionale, cu exccpţia cazului în care Constitujia sau legile interne conţin dispeziţii mai favorabile".121 /. Deleami, Tratat..., vol. I, 2010, p. 53.

4 Arl, .> liOM(Nlui in RK ; I IMINIAUI■ AI COOUI.UI

cele originare şi derivate ale Conventiei europene a drepturilor omului, împreunã cu proto-coalele adiţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene; c) normele comunitare, europene, cele ale instituţiilor Uniunii Europene, împreunã cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; d) normele cuprinse în alte documente internaţionale, la care Romania a aderat.

2. Invocarea neconcordanţei dintre o normă internă şi o normă convenţionalã/comu-nitară. Neconcordanţa dintre o normă internă şi o normă a Conventiei europene poate fi invocată în fata unei instanţe judecătoreşti, pe calea excepţiei de neconvenţionalitate, precum şi în fata Curţii Constituţionale, ca excepţie de neconstituţionalitate'11.

3. Integrarea normelor convenţionale/cornunitareîn sistemul normelorde procedure civilă. Dacă norma comunitară este de aplicabilitate imediată, pentru orice altă normă internaţională, integrarea în dreptul intern este condiţionată de compatibilitatea cu pre-vederile Constituţiei.

Integrarea normelor Conventiei europene şi a celor comunitare în sistemul normelor de procedură civilă obligă la o reevaluare a funcţiei jurisdicţionale a judecătorului national, conturată în sensul celor ce urmează:

- judecătorul învestit cu solutionarea unui litigiu civil are obligaţia să identifice atât norma internă incidentă, cat şi reglementarea conventional, inclusiv jurisprudenţială;

-în aplicarea normelor, judecătorul esteobligat săţină seama de principiul priorităţit normelor convenţionale, înlăturat numai atunci când normele naţionale sunt mai favorabile;

-judecătorul este obligatsăvalorizezeînconsiderentelepropriei hotărâri jurisprudenţa instanţelor europene, în litigii similare;

-judecătorul îşi va reconsidera propria hotãrâre, pe calea revizuirii, în temeiul unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului12'.

Capitolul II. Principiile fundamentale ale procesului civil

Art. 5. !ndatoriri privind primirea şi solutionarea cererilor. (1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instantelor judecãtoreşti, potrivit legii.(2) Niciun judecător nu poate refuza sã judece pe motiv cã legea nu prevede, este neclară sau incompletă.(3) In cazul in care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzan-telor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată :n baza principiilor generale ale drep-tului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.(4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.

COMENTAR11

1. Obligaţia judecătorului de a primi şi de a soluţiona o cerere. Articolul 5 NCPC con-

sacră, cu valoare de principiu fundamental al p'ocesului civil, obligaţia judecătorului de

' ' C.L· Popescu, Protecţia international^ a drepturilor omului - surse, instituţii, procedure Ed. All Beck, Bucureşti,2OOO, p. 268.|2i Potrivit art. 509 alin. (1) pet. 10 NCPC.

DOMENIUL DE REGLEMFNTARE AL CODULUI \r|. tî 5

a primi şi de a soluţiona orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, chiar şi atunci când legea nu prevede, este neclarã sau incomplete. Totodatã, se interzice jude-cătorului sā stabilească, prin hotārârile pe care le pronunţā, în cauze concrete, dispoziţiile general obligatorii.

Această obligaţie este corelativă dreptului de acces la justiţie al cetăţeanului şi implicã:- primirea şi înregistrarea oricãrei ce^eri adresate instanţei de judecatã;- soluţionarea oricãrei cereri care este de competenţa instanţei de judecatã; -exercitarea funcţiei jurisdicţionale ce către judecător, chiar şi atunci când legea este

lacunară, incomplete sau interpretabilă. Sunt integrate astfel în noul Cod de procedure civilă dispoziţiile fostului art. 3 C. civ. 1864, referitoare la „denegarea de dreptate";

- interzicerea funcţiei „creatoare" a instanţelor judecătoreşti, prin elaborarea unornorme juridice de aplicaţie generalã, în cuprinsul hotãrârilor pe care le pronunţă.

2. Izvoarele dreptului. RemediuI situaţiei în care legea nu prevede, este neclară sau incompletã. Principals izvor al dreptului procesual civil rămâne legea: Codul de procedurã civilă şi legile speciale.

Atunci când legea nu poatefiaplicatã intrucâtnu prevede, este neclară sau incompletã, judecătorul, care nu poate refuza sã judece pentru acest motiv, are dreptul şi obligaţia de a apela la alte izvoare şi metode de interpretare, subsidiare legii, în ordinea prescrisă de legiuitor, şi care nu este una aleatorie, respectiv: uzanţele, înţelese ca fiind obiceiurile statorniciteîntr-un anumit loc, totalitatea practicilor dintr-un anumit domeniu; analogia, aplicând dispoziţii legale privitoare la situaţii asemănãtoare, acolo unde legea nu dispune; principiile generate ale dreptului, înţelese ca reguli generale şi imperative. Aşadar, legea, uzanţele, analogia şi principiile generale ale dreptului urmează a fi aplicate în circumstan-ţele concrete ale cauzei şi ţinând seama de cerinţele echităţii.

Enumerarea izvoarelor şi a criteriilor de interpretate a legii este limitativă şi obligă la respectarea ordinii de prioritate menţionate. Nu va putea fi soluţionatã o pricinã evocând un principiul general al dreptului, precum buna-credinţă, legalitatea, dreptul la apărare, dreptul de acces la justiţie, egalitatea de arme etc., atunci când există o dispoziţie expresă şi clarã a legii, aplicarea legii fiind obligatorie şi prioritară.

Art. ft. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibiL (1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instantă independentă, imparţială şi stabilită de lege. In acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite.

COMENTARII

1. Dreptul la un proces echitabil în materie civilă. Acest text normativ reglementeazã, în acord cu dispoziţiile Convenţiei europene, cu cele comunitare şi internaţionale'1', drep-turi procedurale care se constituie în tot atâtea garanţii pentru punerea în valoare a

drepturilor şi libertăţilor ce sunt rccunoscute unei persoane in fata instanţei de judecatã'21.

Esteceeaceîn mod generic a fostdenumit„dreptul la un proces echitabil în materie

' ' Articolul 6 din Convenţia europeanã a drepturilor omului; art. 10 şi art. II parag. 1 din Declaraţia universal a drepturilor omului; art. 14 din Pactul international O.N.U. privitor la drepturile civile şi politico din anul 1966; art. 8 din Convenţia interamericană a drepturilor omului; art. 7 parag. 1 din Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor.

' ' C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor jmului, Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.I I. Beck, Bucureşti, 2010, p. 358.

6 Art, H liOM(Nlui in RK ; I IMINIAUI AI COOUI.UI

civilă" si apare reglementat în mod similar în documentele internationale. De altfel, chiar similitudinea care existã între numărul acestui articoi şi acela al normei convenţionale este sugestívã şi vădeşte o intenţie în acest sens.

Totodată, principiul a fost consacrat legislate prin Legea nr. 304/2004 privind organi-zarea judiciară, republicată, care în cuprinsul art. 10 stipulează cu valoare de principiu că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelorîntr-un ter-men rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii.

2. Garanţiile dreptului la un proces echitabil. în cuprinsul acestui drept complex pot fi identificate următoarele componente:

2.1. Dreptul persoanei la o instanţă independentã, imparţială şi stabilită de lege. Cunoscut sub denumirea de „dreptul la un tribunal", acest drept este o creaţie a jurisprudenţei Curţií Europene, dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie.

a) Dreptul la o instanţă. Ïn concepţia instanţei europene, dreptul la un tribunal repre-zintă o componentã esenţială a dreptului instituit prin art. 6 parag. 1, pentru că orice persoană care este parteîntr-un proces civil are dreptul să beneficieze de un proces echitabil. Curtea Europeană a decis, cu valoare de principiu, că art. 6 parag. 1 garantează practic fiecărei persoane dreptul ca o instanţā să soluţioneze orice contestaţie cu privire la drepturile şi obligaţiile sale civile, consacrând astfel dreptul la un tribunal, care include şi dreptul de a sesiza o instanţă11'. Totodată, Curtea Europeană a precizat că acest drept, pe care Convenţiaîl recunoaşte, nu este unul absolut, admiţând implicit restrângeri. Astfel, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere, în ceea ce priveşte moda-litatea de reglementare a dreptului de acces la un tribunal, esenţial fiind ca prin aceste limitări admise, el să nu fie atins în însăşi substanţa sa.

Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, apare util a sub-linia că instanţa europeană a hotărât în sensul că limitările dreptului de acces la un tribunal cuprind şi condiţiile în care poate fi atacată o hotărâre a unor instanţe de fond'2'. Prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţie nu presupun obligatoriu existenţa dublului grad de jurisdic-ţie. Ca atare, dublul grad de jurisdicţie nu constituie un principiu fundamental, procesul echitabil implicând nu existenţa dublului grad de jurisdicţie, ci accesul egal la gradele de jurisdicţie stabilite prin legea naţională a statuluPl

Totodată, Curtea Europeană a decis cã exe'ciţiul dreptului de acces la un tribunal, pentru a fi efectiv, nu poate fi afectat de existenţa unor obstacole de drept ori de fapt. Astfel, referitor la obstacolele de drept, Curtea Europeană a arătat că exercitarea căilor de atac interne numai pentru a se constata inadmisibilitatea unor acţiuni nu corespunde impera-tivelor art. 6 parag. 1 şi pune în discutie substanţa dreptului la un tribunal, fiind necesar ca legislaţia naţională să asigure oricărei persoane posibilitatea clară şi concretă de a contesta un act ce constituie ingerinţă în drepturile sale'4'. în privinţa obstacotelor de fapt, care ar putea pune în discutie dreptul la un tribunal, Curtea Europeană a precizat că absenţa unor dispoziţii legale privitoare la acordarea asstenţei judiciare ar putea reprezenta un astfel de obstacol, iarîn acelaşi sens ar opera şisimplificarea procedurilor judiciare'-'.

' ' C.E.D.O., Cdder c. Regalului Unit al Marii Brilnnii şi Irla>itL··i de Nord, hot. din 21 fcbruarie 1975, www.echr.coe.int.

' ' C.E.D.O., Guerin c. Franţci, hot. din 29 iulie 1998, www echr.coe.int.

'`' M. Tăbârcâ, Principiul dreptului la un proces echitabil, in termen optim şi previzibil, în lumína noului Cod dc procedure civil,l, in Dreptul nr. 12/2010, p. 44.

' ' C.E.D.O., D. Geottffre de la Pradellec. Franlet, hot. din 16 decembrie 1992, www.echr.coe.int; Luµaş c. Romania, hot. din 14 decembrie 2006 (M. Of. nr. 464 din 10 iulie 2007); Der$cariu c. Romania, dec. asupra admisibilitaţii din 26 august 2008, www.echr.coe.int; Costea S.*Î. C. Roinãmei, dec. asupra admisibilităţii din 31 martie 2009,w w w. echr.coe.int 151 C.E.D.O., Del Sol c. Franţei, hot. din 26 februarie 2002, www.echr.coe.int.

DOMENIUL DE REGLEMFNTARE AL CODULU1 \r|. tî ∕

Conform jurisprudenţei Curţii Europene, dreptul de acces la un tribunal impune, prin-tre altele, şi respectarea principiului securităţii juridice, ceea ce presupune un cadru legislativîn care soluţia data în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poatã fi rediscutatã'11.

Curtea a sancţionat şi posibilitatea atacării unei hotârãri judecătoreşti definitive de către o autoritate statalã, sesizatã de una dintre părţile aflate în proces, apreciind că respectarea principiului autorităţii lucrului judecat semnifică faptul că nicio parte nu este abilitată să solicite revizuirea unei hotărãri judecătoreşti definitive şi executorii în scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre, iar jurisdicţiile superioare trebuie sã utilizeze competenţa lorcu privire la posibilitatea redeschiderii unor proceduri exclusiv pentru a îndrepta erorile de fapt sau de drept, iar nu în scopul de a proceda la o nouă verificare a cauzei'2'.

Dreptul de acces la un tribunal a fost corelat cu principiul securităţii juridice nu doar prin prisma autorităţii lucrului judecat şi a posibilitāţii de redeschidere, în cazuri exceptional, a unei proceduri naţionale, ci şi prin raportare la existenţa unor divergenţe jurís-prudenţiale, generate de interpretarea unor dispoziţii din legislaţia naţională. Curtea Europeană a pornit de la premisa jurisprudenţială că soluţiile naţionale divergente nu reprezintă o situaţie contrară prevederilor Convenţiei, fiind consecinţa inerentă „a oricãrui sistem judiciar bazat pe un ansamblu dejurisdicţii de fond ce au o anumită competenţa teritorială"'11. Referitor la jurisdicţiile instanţelor superioare, de apel ori de recurs, Curtea Europeană a apreciat că acestea sunt obligate să acorde atenţie interpretării armonioase a normelor privitoare la condiţiile şi termenele în care poate fi atacată o hotărâre a unei instanţe de fond şi să asigure interpretarea unitară a dispoziţiilor legale aplicabile cauzelor pe care le judecã în exercitarea căilor de atac'4'. Instanţele supreme naţionale trebuie să asigure previzibilitatea şi coerenţa jurisprudenţei tuturor jurisdicţiilor naţionale, pe calea unor mecanisme specifice, de natură să :onducă la realizarea acestui obiectiv'5'.

Dreptul la un tribunal semnifică, în jur sprudenţa Curţii Europene, nu doar posibilitatea efectivă de a te adresa unui organ de plină jurisdicţie, ci şi dreptul de a beneficia de exe-cutarea hotărârii astfel obţinute. Altfel, dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă, în confor-mitate cu legislaţia naţională, o decizie definitivă şi executorie ar rămâne inoperantã în privinţa uneia dintre părţile procesului, cea care a câştigat procesul. Prin urmare, este corect ca toate garanţiile unei proceduri judiciare (echitatea, publicitatea, celeritatea) să aibă în vedere şi executarea hotărârii. Executarea unei hotărâri judecătoreşti face parte integrantă din noţiunea de proces, aşa cum aceasta este înţeleasã şi în jurisprudenţa Curţii Europene'1''.

Curtea a precizatcă, din perspectiva executãrii hotărârilor civile, art. 6parag. lvizează hotărârile judecătoreşti definitive şi obligatorii, nu şi pe acelea care pot fi supuse unui control în fata celei mai înalte ínstanţe din stat şi, eventual, infirmate. Curtea a subliniat că principiul dreptului la un tribunal este important încontextul contenciosului adminis-

111 C.E.D.O., Brumărescu c. Romania, hot. din 31 august 2000 (M. Of. nr. 414 din 31 august 2000).

'2' C.E.D.O., Cornifc. Romania, hot. din 11 ianuarie 2007, www.csml909.ro.

'3' C.E.D.O., Pădurarti c. Romania, hot. din 1 dece:nbrie 2005 (M. Of. nr. 514 din 14 iunie 2006); Santos Pinto c. Portugaha, hoi. din 20 mai 2008, www.echr.coe.int.'4' C.E.D.O., Tudor Tudor c. Romania, hot. din 24 martie 1999 (M. Of. nr. 778 din 13 noiembrie 2009).

'5' C.E.D.O., Brian c. Romania, hot. din 6 decembrie 2007 (M. Of. nr. 616 din 21 august 2008).

'6' C.E.D.O., Ruianu c. Romăniri, hot. din 17 iunie 2003 (M. Of. nr. 1139 din 2 decembrie 2004); $abin Popescuc. Romãniei, hot. din 2 iunie 2004 (M. Of. nr. 770 d in 24 august 2005); Dragne c. Romãniei, hot. din 7 aprilie2005 (M. Of. nr. 574 din 22 august 2OO7); THaãacu ş.a. c. Romãniei, hot. din 1 aprilie 2008, Va$ite Nifescue. Romãniei, hot. din data de 21 aprilie 2009; Croza si Marin c. Romãniei, hot. din 2 iunie 2009, www.ecru*.co*?. int.

» Art, H liOM(Nlui in RK ; I IMINIAUI■ AI COOUI.UI

trativ, pentru că,atuncicândo persoană atacă un act administrativîn fata celei maiînalte jurisdicţii administrative a unui stat, urmãreşte nu doar desfiinţarea actului litigios, ci şî înlăturarea tuturor efectelor lui, ceea ce implică obligaţia faţã de administrate sã execute hotărârea judecătorească. Dacă se poate admite ca statele contractante, în circumstanţe excepţionale, să intervina într-o procedura de executare a unei hotărâri judecătoreşti, o astfel de intervenţie nu poate fi de natură să irfluenţeze, să împiedice ori să întârzie în mod excesiv executarea şi, cu atât mai puţin, să repună în discuţie fondul dreptuluî.

Relativ la intervenţia puterii legislative sau a puterii executive într-o procedura judi-ciară aflatã în curs de derulare, Curtea a statuat în sensul că imposibilitatea pentru tribunale de a examina legalitatea unor decizii ale autoritãţii administrative ce poartă asupra unor drepturi cu caracter civil, imposibilitate care rezultā din modificarea legislaţiei în domeniul competenţei tribunalelor, în cursul desfăşurării procedurii, aduce atingere substanţei drep-tului de acces la un tribunal1'1. Ea a decis, însā, că declararea ca inadmisibil de către instanţa supremă a unui recurs, ca urmare a modificării legislative privitoare la valoarea litigiului de la care această cale de atac este admisibilă, nu aduce atingere substanţei dreptului la un tribunal, deoarece soluţia adoptată are la bază principiul aplicării imediate a normelor de procedura, iar, pe de altă parte, modificarea legislative a urmărit un scop legitim, şi anume evitarea unei aglomerãri excesive a rolului instanţei supreme naţionale'2'.

Legat de acest principiu al dreptului la un tribunal, Curtea Europeană a observat că în sistemul juridic al statelor contractante renunţarea la acest drept garantat de art. 6 parag. 1 este posibilă şi se întâlneşte în mod frecvent în raporturile civile, sub forma clauzelor contractuale de arbitraj. 0 asemenea renunţare prezintã avantaje pentru cei interesaţi şi pentru o buna administrare a justiţiei, iar, în principiu, ea nu este contrară dispoziţiilor Convenţiei'3l

b) Dreptul la o instanţă stabilită de lege. Principiul consacrat prin art. 6 NCPC, acela al dreptului la o instanţã independentă, imparţială şi stabilită prin lege, vizează atât orga-nizarea sistemului judiciarîn ansamblu, cat şi funcţionarea în concret a instanţei, în cadrul unui proces. Acest principiu a fost consacrat în legislaţia internă prin art. 6 din Legea nr. 304/2004, republicată, conform căruia orice aersoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil, accesul la justiţie neputãnd fi îngrãdit. Utilizarea adjectivului pronominal „orice" nu este întâmplătoare, ea evocă principiul egalităţii în drepturi, toate persoanelefiind egaleînfaţa legii, fără privilegii şi discriminări, iar, pedealtă parte, apare obligatoriu ca justiţia să se realizeze în mod egal pentru toţi, fāră deosebire de rasa, naţi-onalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socialã sau orice alte criterii discriminatorii.

Legitimitatea instanţei trimite la normele de organizare judiciarā, cele care reglemen-tează alcătuirea completelor de judecată în primă instanţă, în apel şi în recurs, iar uneori chiarîn raportcu natura litigiului. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, justiţia se realizează prin următoarele instanţejudecătoreşti:înalta Curtede Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare, jude-cătorii. Conform art. 54 din Legea nr. 304/2004, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţã a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor având ca obiect litigii de muncă şi asigurări soci-ale. Apelurile se judecă în complet format din doi judecători, iar recursurile în complet

111 C.E.D.O., Cr⅛mi c. Romania, hot. d in 27 mai 2003 (M. Of. nr. 1136 din 1 decembrie 2004). 121 C

Bírsan, Convenţia .... 2010, p. 457. 131 Idem, p. 468.

IK)MINIUI m KK;II.MFNTARE AL CODULU1 \r|. tî 9

format din trei judecători, cu exceptia cazurilor în care legea prevede altfel. CompletuI pentru soluţionarea în primã instanţã a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecator şi doi asistenţi judiciari, care participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate (art. 55 din Legea nr. 304/2004, republicată).

Referitor la această condiţie pe care trebuie să oîndeplinească un tribunal, aceea de a fi stabilit de lege, Curtea Europeană a statuat cā această expresie reflectã un principiu al statului de drept, inerentă sistemului Convenţiei şi protocoalelor adiţionale. Sintagma „stabilit de lege" vizează atât existenţa însăşi a tribunalului, cat şi structura completului de judecată pentru fiecare cauză, iar noţiunea de „lege" priveşte atât legislaţia referitoare la stabilirea şi competenţa organelor jud ciare, dar şi orice alta dispoziţie de drept intern a cărei nerespectare ar fi de natură să conducă la constatarea iregularităţii participării unui membru al completului de judecatã la soluţionarea unei anumite cauze. Aşadar, din acest punct de vedere, este vorba despre normele care reglementează mandatul, incom-patibilitatea şi recuzarea magistraţilor'1'.

c) Dreptul la o instanţā independentă. 0 altă exigenţă pe care trebuie să o îndepli-nească tribunalul este aceea referitoare la independenţă, condiţie a imparţialităţii, neu-tralitãţii şi obiectívităţii judecătorilor care compun completui de judecatã învestit cusoluţionarea unei cauze concrete. Independenţa vizează sistemul judiciar în ansamblu şipe fiecare judecator în parte.

în aprecierea independenţei instanţei, Curtea Europeană a stabilit prin jurisprudenţa sa că ar trebui avute în vedere următoarele criterii: modul de desemnare şi durata man-datului judecătorilor; existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare; posibilitatea de a se verifica aparenţa de independenţă; modul de valorificare a controlului judiciar; susţinerea bugetară a instanţelor'21. Din perspectiva independenţei, a imparţia-lităţii instanţei, Curtea Europeană a stabilit că obligaţia judecătorilor de a se conforma unei jurisprudenţe conturate în secţiile unite de către instanţa supremă nu contravine caracterului independent al unui tribunal, întrucât reunirea în camere sau secţii a unei înalte jurisdicţii are drept scop conferirea unei autorităţi deosebite unor decizii de principiu, în domenii importante ale activităţii judiciare, fără ca prin aceasta să se aducă atin-gere dreptului şi îndatoririi instanţelor inferioare de a examina, în totală independenţă, cauzele concrete ce le sunt deduse soluţionării'3'.

d) Dreptul la o instanţă imparţială. Cea de-a treia condiţie impusă unei instanţe esteaceea referitoare la imparţialitate, la absenţa oricărei prejudecăţi sau idei preconceputeprivind soluţia unui proces. Principiul conform căruia se prezumã că un tribunal este lipsitde orice prejudecată sau parţialitate reflectã, în jurisprudenţa Curţii Europene, un aspectal preeminenţei dreptului, în sensul că hotãrârea tribunalului este definitivă şi are forţăobligatorie, exceptând ipoteza în care aceasta este infirmată de o jurisdicţie superioarăpentru nelegalitate sau inechitate.

Potrivit instanţei europene, imparţialitatea trebuie apreciată într-un dublu sens, şi anume: o imparţialitate personalã, subiectivā, ce semnifică convingerea personală a unui judecator într-o anumitā împrejurare, ia', pe de altă parte, o imparţialitate funcţională, obiectivă, ce urmăreşte a determina dacă judecătorul oferă toate garanţiile suficiente pentru a exclude în persoana lui orice banuială legitimă.

W C. Bírsan, Conveniia ..., 2010, p. 469.

⅛,p.471.' ' C.E.D.O., Ciobanu c. Romãmei, hot. din 16 iulie 2002; Curuţiu c. Româtiiei, hot. din 22 octombrie 2002, www.echr.coe.int.

W I Art. H HOMlNlui in RK ; I IMINIAUI■ AI COOUI.UI

Dacă în privinţa imparţialităţii subjective, aceasta se prezumă până la proba contrară, referitor la imparţialitatea obiectivă a instanţei este necesar a se determina dacă, independent de conduita personală a judecătorilor cin compunerea completului de judecată, existā împrejurãri sau fapte verificabile care autorizează a se puneîn discuţie imparţialitatea lor. Din această perspective, chiar şi aparenţele au un rol deosebit şi, tocmai de aceea, orice judecãtor despre care s-ar putea crede cã nu ar fi pe deplin impartial cu privire la judecarea cauzei ce i-a fost data spre soluţionare este obligat sā se abţină de la judecatã.

în privinţa imparţialitãţii subiective a judecâtorului, aparenţele au un rol decisiv, în limite rezonabile, pentru că nu s-ar putea considera, spre exemplu, că simplul fapt pentru un judecãtor de a fi luat o anumită decizie înaintea procesului se poate considera întot-deauna că ar justifica în sine o bãnuială de imparţialitate în privinţa sa, ceea ce trebuie avut în vedere fiind întinderea şi importanţa mãsurii luate. Tot astfel, cunoaşterea apro-fundată a dosarului de către un judecãtor nu implică nicio prezumţie de imparţialitate a sa la momentul judecãrii pricinii pe fond, iar aprecierea preliminară a datelor disponibile din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală1'1.

Esenţial rămâne, aşa după cum s-a spus, că nu este suficient să se facă dreptate, ci trebuie să se şi vadă cum se face dreptate (justice must not only be done, it must also be seen to be done)'21.

2.2. Dreptul persoanei care s-a adresat unei instanţe de judecată de a-i fi judecatăcauza în mod echitabil. Cu referire la acest drept, în literatura juridică s-a apreciat cãexprimă dreptul „la o justă proporţie" între părţile din litigiu, însumând toate componen-tele unei bune administrări a justiţiei, precum: obiectivitate, imparţialitate, loialitate,activism judiciar'1'.

în sistemul Convenţiei europene a drepturilor omului, dreptul la un proces echitabil a fost abordat dintr-o dublă perspective, şi anume: o perspective largă, care include toate garanţiile pe care le instituie art. 6 parag. 1 din Convenţie, şi o perspectivă restrânsă, care include garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil într-o anumită materie.

Articolul 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane dreptul la un proces echitabil, însă nu reglementează chestiunile de detaliu ale desfăşurãrii procesului, care tin de com-petenţa legislaţiei naţionale. Curtea Europeană verifică astfel dacă, în ansamblul ei, pro-cedura de judecată în discuţie a fost echitabilă, cu alte cuvinte, dacă ea s-a desfãşurat în conformitate cu exigenţele impuseîn acest sens de Convenţie'4'. Prin urmare, într-o cauză concretă dedusă judecăţii urmează a se aprecia de către instanţa naţională dacă, în ansam-blu, procedura urmată respectă dreptul la un proces echitabil, iarîn concret, în funcţie de circumstanţele cauzei, dacă acest drept a fost respectat, prin identificarea unor eventual vicii de procedura.

2.3. Dreptul persoanei care s-a adresat unei instanţe de judecată de a-i fi judecatăcauza în termen optim şi previzibil. Principiul celerităţii procedurilorjudiciare, consacratîn legislaţia internă în cuprinsul art. 10 din Legea nr. 304/2004, republicatã, apare în pre-zent stipulat şi printr-o normă proceduralã şi reprezintă o garanţie de ordin general adreptului la un proces echitabil.

Convenţia europeană a impus şi ea respectarea unui termen rezonabil pentru înfăp-tuirea actului de justiţie, fiind necesar ca justiţia să fie administrată fără întãrzieri de natură

''' C.E.D.O., Castillo Algar c. $paniei, hot. din 28octombriel998; Morel c. Franfei, hot. din 6 iunie2OOO, www.echr.coe.int.121 C. Bfcsflff, Convenţia ..., 2010, p. 476.1311. Dekanu, Tratat..., vol. 1,2010, p. 139.|4' C Bîrsan, Convenţia ..., 2010, p. 485.

DOMENIUL DE REGLEMFNTARE AL CODULU1 An. « II

a-i compromite eficacitatea şi credibilitatea. Termenul rezonabil constituie doar „o limita minima" dincolo de care se poate reţine încalcarea Convenţiei'11. Examinarea duratei termenului rezonabil se face prin luarea în considerare a ansamblului procedurii litigioase, astfel cum aceasta s-a derulat în fata instanţelor care au intervenit în proces'2'.

Curtea a subliniat că numai întârzierile imputabile autorităţilor judiciare competente pot conduce la eventuala constatare a depăşirii unui termen rezonabil, astfel încât nici măcar sistemele de drept ce consacră principiul conducerii procesului de către părţi nu îi dispensează pe judecători de a asigura celeritatea lui, fiind evidential rolul activ al judecãtorului în materie'\

Curtea Europeană a arãtat că o supraîncărcare temporară a rolului unui tribunal nu angajează responsabilitatea statelor contractante dacă acestea adoptã cu promptitudine măsuri de natură sã remedieze o anumită situaţie, în care apare ca justificată stabilirea unei anumite ordini provizorii în soluţionarea cauzelor, întemeiatã pe urgenţa şi impor-tanţa lor. în aprecierea caracterului rezonabil al unei proceduri judiciare, care este necesar să fie făcută pentru fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele concrete, pot fi urmărite şi următoarele criterii, consacrate jurisprudenţial de instanţa europeană, şi anume: complexitatea cauzei în fapt şi în drept; comportamentul părţilor din proces; comportamentul autorităţilor statale competente'4'.

Totodată, apare util a sublinia că, po:rivit jurisprudenţei Curţii Europene, în materie civilă, termenul rezonabil are ca punct de plecare, de regulă, ziua în care instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea litigiuluişi acoperă ansamblul derulării procedurilor în cauză, până la soluţionarea definitivă a procesului. Mai mult, termenul rezonabil în procedure civile poate include şi durata unei proceduri administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării tribunalului este condiţionată în mod obligatoriu de parcurgerea unei asemenea proceduri, urmând a fi considerată drept reper ziua când a fost sesizată autoritatea administrativă competenta. Acest termen se întinde şi asupra procedurilor de executare a hotărârilor judecătoreşti, considerată parte integrantã a noţiunii de proces, momentul final reprezentându-l ziua în care au fost finalizate procedurile de executare a hotărârii'3'.

Atunci când soluţia procedurii derulste în fata Curţii Constituţionale naţionale influ-enţeazã soluţia litigiului, termenul rezonabil cuprinde şi durata procedurii constituţionale, dar nu şi pe aceea a examinării unui recurs prejudicial de către Curtea de Justiţie a Comunitatilor Europene, deoarece, în acest caz, s-ar aduce atingere sistemului instituit prin dispoziţiile tratatelor institutional ale Uniunii'6'.

în jurisprudenţa instanţei europene au fost conturate împrejurări care nu reprezintă motive de natură să justifice durata excesivă a procedurilor judiciare, precum: aglome-rarea rolului instanţelor naţionale, schimbarea repetată a completelordejudecatã, greva avocaţilor, adoptarea unor reforme ale Curţii de Conturi1'1. Tot astfel, nici activitatea unui

' ' A se vcdca Programul-cadru al Comisici Europene pentru Eficacitatea Justiţiei (CEPEJ), Strasbourg. 11iunie 2004, pet. 3-5,14,50-51,56-57,67,92.

■2| Œ.D.O., Caslell c. Franlei, hot. din 21 martie 2000, www.echr.coe.inl.

'5' C.E.D.O., Taşchinã c. României, hot. din 1 iulie 2008, www.echr.coe.int.

' ' C.E.D.O., Staianova ş; Nedeku c. României, hot. din 4 august 2005 (M. Of. nr. 562 din 16 august 2007); Vãcãruş c. României, hot. din 4 noicmbrie 2008, www.cchr.coc.int; Didu c. Romania, hot. din 14 aprilk` 2009 (M. Of. nr. 739din 30 octombrie 2009).151 C. Bir$att, Conven(ia ..., 2010, p. 524.

'6> Idem, p. 525.

' 'C.E.D.O., Mullic. Haliei, hot. din 23 martie 1994; Ïisanollic. Italiei, hot. din23aprilicl998, www.echr.coe.int

12 I ,%ri. 7 liOM(Nlui in RK ; I IMINIAUI■ AI COOUI.UI

expert nu poate constitui un motiv justificat pentru prelungirea unei proceduri judiciare, acesta desfăşurându-şi activitatea sub controlul instanţei de judecată, care trebuie să ÎI oblige la respectarea termenelor pe care i le acordă pentru efectuarea lucrărilor tehnice pentru soluţionarea unor pricini11'.

Conform Curţii Europene, instanţele naţionale trebuie să acorde o importanţă specială respectării principiului termenului rezonabil în materie civilă, în anumite litigii, precum: indemnizarea victimelor unor accidente de circulate, litigii de muncă şi asigurãri sociale, în materia raporturilordefamilie, încauzele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, în procedurile de expropriere'2'.

Garanţia respectării principiului celerităţii procedurii o reprezintă acele dispoziţii procedural prin care se fixează durata unor proceduri şi se intervine prin măsuri adecvate în cazul întârzierii lor, în scopul declarat al unei semnificative reduceri a duratei proceselor civile. în acest sens, sunt relevante noile dispoziţii ale art. 238 NCPC, care conferă jude-cătorului dreptui şi obligatia de a estima durata necesara cercetării procesului în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil, dar şi dispoziţiile art. 241 NCPC, care obligă judecătorul să fixeze ter-mene scurte, chiar de la o zi la alta şi să ia anumite măsuri pentru asigurarea celerităţii. Totodatã, dispoziţiile Titlului IV al Cărţii a ll-a, Contestaţia privind tergiversarea procesului, se doresc a fi garanţii suplimentare ale respectării dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil. în acelaşi cortext pot fi evocate dispoziţiile art. 187 şi art. 189 NCPC, care permit aplicarea amenzii judiciare şi obligarea la despăgubiri a celut care, cu intenţie sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării sau a executării silite.

3. Obligaţiile instanţei. Corelativ acestui drept, textul de lege analizat stipulează, la finalul alin. (1), obligaţiile instanţei de judecatā sesizate cu judecarea unei cauze, şi anume: obligatia instanţei de a dispune toate măsurile permise de lege; obligatia instanţei de a asigura desfăşurarea judecăţii cu celeritate.

4. Aplicarea dreptului la un proces echitabil în faza executãríi silite. în cuprinsul alin. (2) al art. 6 NCPC se precizează expres că toate aceste drepturi ale persoanei şi obli-gaţii corelative ale instanţei de judecată, respectiv ale organelor competente să acţioneze în faza executãrii silite, în principiu, executoal judecătoresc, care are plenitudine de competenţă, se aplică şi pentru această fază a procesului civil. Astfel, este exprimată uni-tatea procesului civil de la momentul iniţierii sale, prin înregistrarea cererii de chemare în judecată, şi până la momentul finalizării, în procedura executãrii silite a hotărâriî judecătoreşti.

Art, 7. Legalitatea. (1) Procesul civil se des:¾oară în conformitate cu dispoziţiilelegii.(2) Judecãtorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privindrealizarea drepturilor şi îndeplinirea obligatiilor părţilor din proces.

COMENTARII

1. Legalitatea procesului civil. Acest principiu exprimă necesitatea desfãşurării pro-cesului civil în cadrul legal stabilit prin normele constituţionale şi cele cuprinse în legi

111 C.E.D.O., Rirfi c. Ïtaliei, hot. din 27 februarie 1992, www.echr.coe.inl.

'2' C.E.D.O., Olieorghe şi Maria Mihaela Dumitre$cu c. Rommiei, hot. din 29 iulie 2008; Codarcea c. Româtiiei, hot. din 2 iunie 2009; Nibbio c. Italia, hot. din 26 februarie 1992; Martin c. Romania, hot. din 10 martie 2009; L·ainoc. Ila\iei, hot. din 18 februarie 1999, www.echr.coe.int.

DOMENIUL DE REGLEMFNTARE AL CODULU1 .⅝rl. » Kî

ordinare (Codul de procedură civilă si legile speciale). Principiul legalităţii procesului civil a fost consacrat constitutional prin art. 124, art. 126 şi art. 129 din Constitute, precum şi în cuprinsul Legii nr. 303/2004 privinc statutul judecãtorilor şi procurorilor şi al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, conform actelor normative evocate, justiţia se înfăptuieşte în numele legii, în mod egal pentru toţi, de către instanţele jude-cătoreşti prevăzute de lege, a căror competenţă, alcătuire şi compunere se fac cu respec-tarea dispoziţiilor legii. Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în caile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, acest principiu presupune existenţa unor norme de drept accesibile, precise şi previzibile, care să ofere informaţii suficiente, în funcţie de circumstanţele cauzei, asupra normelor juridice aplicabile şi să permită persoanei interesate să răspundă exigenţelor legii, cunoscând consecinţele săvârşirii unui act procesual1'1.

2. Asigurarea respectării legii procesuale civile de către judecător. Corelativ, este stipulată obligaţia judecătorului de a asigura respectarea dispoziţiilor legii de procedură, a celor care consacrã realizarea drepturlor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor. Garantul respectãrii principiului legalităţii procesului civil este, aşadar, în concepţia legiuitorului, însuşi judecătorul.

Art. 8. Egalitatea. In procesul civil părţilor le este garantatã exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal şi fãră discriminări.

COMENTARII

Principiul egalităţii părţilor în procesul civil. Acest principiu, al egalităţii, semnifică aplicarea unui tratament egal părţilor petoatã durata desfăşurării procesului civil, fãră ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă. Mai mult decât atãt, legiuitorul sub-liniazã cã normele procedurale, astfel cum au fost ele reglementate, reprezintã garanţia unui exerciţiu egal şi fără discriminãri al drepturilor procesuale ale părţilor.

Principiul egalităţii a fost consacrat legislativ prin art. 7 din Legea nr. 304/2004, repu-blicată, conform căruia toate persoanele sunt egale în fata legii, fără privilegii şi fără dis-criminări, justiţia realizându-se în mod egal pentru toţi, fărā deosebire de rasa, naţiona-litate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socialã sau orice alte criterii discriminatorii.

în literatura juridical2', s-a arătat că egalitatea poate fi abordată sub două aspecte, şi anume: ca egalitate a părţilor în raporturile procesuale stabilite cu instanţa, garantatã prin imparţialitatea acesteia şi rolul activ; ca egalitateîntre pãrţi, garantatã prin recunoaş-terea aceloraşi drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi obligaţii, corespunzătoare calităţilor procesuale, precum şi prin posibilitatea acordată părţilor de a discuta în con-tradictoriu elementele de fapt şi de drept ale cauzei, inclusiv prin garantarea dreptului la apărare al părţilor.

Principiul este cunoscutîn jurisprudenţa instanţei europene sub denumirea de „prin-cipiul egalităţii armelor" şi reprezintã unui dintre elementele noţiunii de „proces echita-bil". Apare util a sublinia că, din perspectiva jurisprudenţei instanţei europene, principiul egalităţii armelor vizează exclusiv modul în care părţile au fost tratate de instanţă şi el nu se aplică în raporturile procesuale ale pãrţilor cu instanţa. Acest principiu permite

I'1 C.E.D.O., Păduraru c. Romania, hot din 1 decembrîe 2005 (M. Of. nr. 515 din 14 iunie 2006). '2' /. Deleanu, Tralal..., vol. I, 2010, p. 141-143.

14 | Arl. » liOM(Niui in RK ; I IMINIAUI■ AI COOUI.UI

aprecierea modului în care tribunalul menţine „echilibrul necesar" desfăşurării unui proces echitabil, cu precădere în privinţa comunicării între părţi a tuturor pieselor dosarului1'1.

în privinţa domeniului de aplicare a principiului egalităţii armelor, instanţa europeană a decis ca se aplică oricărei proceduri, fie ea contencioasã sau graţioasă, urmând a se determina dacă procedura contestată în ansamblul ei a fost echîtabilă, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, prin luarea în considerare a tuturor circumstanţelor cauzei, a naturii litigiului şi caracterului procedurii şi dacă aceasta procedura le-a dat părţilor ocazia de a-şi susţine pretenţiileîn condiţii care să nu le plasezeîn condiţii dezavantajoase una în raport cu cealaltă121.

Art. 9. Dreptul de dispoziţie al părţilor. (1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unci autorităţi sau instituţii publiceori de interes public.(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.(3) In condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de che-mare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a .nine capāt, in tot sau in parte, proœ-sului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotãrâri. De asemcnca, partea poate dispunc de drepturile sale în orice alt mod permis de lege.

COMENTARH

1. Disponibilitatea în procesul civil. Forme de manifestare. Prin acest text normativeste consacrat legislativ principiul disponibilităţii, un principiu care este de esenţa procesului civil. în materie civilă, spre deosebire de nateria penală, iniţiativa declanşării procesului aparţine, ca regulă generală, unei părţi care îşi vede lezat un drept al său. Astfel,ca principiu, procesul civil este iniţiat la cererea persoanei care justifică un interes, fiindu-ílezat un drept al sãu, însã legea admite, în prezent, ca, în cazurile expres şi limitativ prevăzute, procesul să poată fi pornit la cererea oricărei alte persoane, fizice sau juridice, aunei organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public, interesul public, iarnu eel privat, reprezentând în aceste ipoteze condiţia imperativă a declanşãrii procesuluicivil.

Formele de manifestare a dreptului de dispoziţie al părţilor în procesul civil constau în: a) dreptul părţilor de a stabili obiectul şi limitele procesului; b) dreptul părţilor de a renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins; c) dreptul fiecărei părţi de a recunoaşte pretenţiile parţii adverse şi de a se învoi cu aceasta pentru a pune capãt în tot sau în parte procesului, prin încheierea unei tranzacţii; d) dreptul părţilor de a renunţa, expres sau tacit, la exercitarea căilor de atac; e) dreptul părţilor de a renunţa la executarea unei hotãrâri; f) dreptul părţilor de a dispune de drepturile lor procesuale în orice alt mod permis de lege.

2. Dreptul de a sesiza instanţa. Articolul 192 NCPC consacrã expres acest drept, sesi-zarea instanţei fiind, de regulă, atributul persoanei al cărei drept sau interes legitim a fostlezat. Prin excepţie, ori de câte ori legea (generală sau specială) prevede, sesizarea poatefi facută nu numai de persoana lezată, ci şi de alte persoane sau organe (spre exemplu,în materia recursului în interesul legii, de procurorul general al Parchetului de pe lângăînalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiuluî

lIi C.E.D.O., Menel c. Franţei, hot. din 14 iunie 2005; Perk c. Croatia, hot. din 27 martie 2008, www.echr. coe.int.|z' C Birsan, Convcnţia ..., 2010, p. 444.

IK)MINIUI 1)1 KKil l .Ml-NlAKt ALCODULUI \rí. !» I'>

de conducere al Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiilor de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatului Poporului (art. 514 NCPC); în materia executării silite, sesizarea instanţei poate aparţine şi executorului judecătoresc, potrivit art. 665 alin. (1), art. 687 alin. (1), art. 691 alin. (3), art. 697 alin. (1), art. 745 alin. (3), art. 789 alin. (1), art. 819, art. 870 alin. (3) NCPC].

Momentul declanşării procesuluiîl constituie data înregistrărií cererii de chemareîn judecată. Principiul disponibilitāţii, care implică dreptul părţii de a deschide judecata, trebuie sã îşi găsească aplicare şi în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a apeluluí sau recursului.

3. Dreptul de a stabili obiectul şi limitele procesului. Cadrul procesual, atât sub aspec-tul obiectului, cat şi al părţilor între care se derulează litigiul, este, de regulă, eel fixat depãrţi, nefiind permis instanţei ca, din oficiu, sã se pronunţe în afara limitelor în care a fostînvestită, prin introducerea în cauzã a altor persoane. Prin derogare de la acest principiu,art. 78 NCPC permitejudecătorului sã introducăîn cauzăalte persoane, încondiţiile legii.

Tot astfel, în baza principiului disponibilităţii, reclamantul este eel care stabileşte limitele judecăţii, instanţa trebuind să respecte aceste limite, neputând acorda reclamantului mai mult decãt a cerut. însă, în virtutea rolului activ, instanţa poate atrage atenţia reclamantului asupra dreptului sãu de a modifica sau completa acţiunea, de a cere probe în completare, fărã ca prin aceasta sã fie nesocotit principiul disponibilităţii.

Respectarea de către judecători a obligaţiei de a hotãrî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii'1'.

în situaţia în care obiectul este determinate instanţa va judeca în limitele stabilite de reclamant, chiar dacă a fost nevoită să dea calificarea exactă cererii. Dimpotrivă, dacã obiectul este imprecis, instanţa va solicita reclamantului să precizeze obiectul cererii, neputând să interpreteze obiectul astfel încât să evite a se pronunţa asupra cererii'2'.

în cazul în care formulările reclamantului sunt neclare, confuze, de natură să împiedice determinarea cu exactitate a obiectului şi temeiului juridic al cererii, instanţa este obligată să solicíte lămuriri şi explicaţii, respectând regula dezbaterii contradictorii, în scopul de a determina obiectul cererii şi temeiul sãu juridic, aspecte care permit exercitarea con-trolului judiciar.

4. Dreptul de dispoziţie al părţilor. în cadrul procesului civil, reclamantul are dreptulde a dispune de soarta procesului, acesta putând renunţa la judecata începută de el ori-când, fie verbal, fie prin cerere scrisă (art 406 NCPC). Renunţarea la judecată este un actcu caracter personal, o manifestare de voinţă, un act de dispoziţie al părţii, obligatoriupentru instanţa de judecata, care nu poate refuza să ia act de renunţarea părţii la judecată. Aceasta întrucât judecata nu se poate realiza decãt la sesizarea celui interesat (nemoinvitus ogere cogitur), iar excepţiile sunt de strictā interpretare şi aplicare. Renunţarea lajudecata are ca efect stingerea procesului declanşat de reclamant, respectiv de pârât prinpromovarea unei cereri reconvenţionale.

Reclamantul, pârâtul titular al unei acţiuni reconvenţionale sau terţul intervenient în interes propriu pot renunţa nu numai la judecată, ci chiar la dreptul pretins (art. 408 NCPC). Renunţarea la dreptul pretins este un act de dispoziţie cu caracter personal, acesta trebuind să provină de la parte sau de la mandatarul acesteia, cu procură specială în acest scop. Printr-o reglementare specială poate fi instituită interdicţia renunţării la drept. Astfel, conform art. 437 alin. (1) NCC, în acţiunile privitoare la filiaţie nu se poate renunţa la

'" VM. GobartU, Tratat..., vol. 1, p. 137-138.

'2' I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2150 din 27 februarie 2006, apud P. Pt·rju, Probleme de drepl civil şi procesual civil din practica sec(iei civile şi de proprietate intelectuală a Inaltei Curţi de Casatie şi Justiţie, in Dreptul nr. 7/2007, p. 243-244.

16 | ,·lrl. IO llOMl·NIUI OF KK.IIMIN1AIU■ Al COOUl.UI

drept. Renuntarea la dreptui dedus judecãţii are ca efect stingerea definitivă a litigiuluí si imposibilitatea promovării unei noi cereri cu acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi între aceleaşi persoane.

Totodată, prin acordul lor, părţile pot pune capăt procesului, solicitând instanţei să dea o hotărâre care să consfinţească tranzacţia încheiatā (art. 438 NCPC). Există posibili-tatea ca părţile să ajungă la o înţelegere în calea de atac în ceea ce priveşte soluţionarea litigiului, situaţie în care acestea au posibilitatea de a solicita instanţei de control judiciar să ia act de înţelegerea intervenită. Tranzacţia poate interveni fie ca urmare a realizãrií unui acord voluntar între părţi, fie ca urmare a unei medieri realizate de un mediator (art. 462 NCPC). Părţile au posibilitatea de a se prezenta oricând în cursul judecãţii căii de atac, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească tranzacţia lor.

Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului. în cazul în care pârâtul chemat în judecată recunoaşte o parte a pretenţiilor formulate de reclamant împotriva sa, instanţa are posibilitatea de a pronunţa o hotărâre parţială în măsura recunoaşterii, în sensul admiterii acţiunii reclamantului în privinţa pretenţiilor recunoscute. Recunoaşterea nu este supusă vreunei condiţii de forma, astfel cã ea se poate realiza fie în scris, fie verbal. Pronunţarea unei asemenea hotărâri este condiţionată însă de existenţa cererii reclamantului formulate în acest sens (art. 436 NCPC).

Achiesarea la hotărâre. Odată ce i s-a comunicat hotărârea partea are posibilitatea de a ataca hotărârea respectivă, se poate declara de acord cu aceasta, lăsând să expire termenul de exercitare al căii de atac fără a promova calea de atac ori poate renunţa expres la calea de atac prin act autentic sau declaraţie verbală data în fata instanţei, personal sau prin mandatar cu procură specială în acest sens, fieîn ziua pronunţării hotărârii, după momentul pronunţării soluţiei, fie la un moment ulterior datei pronunţării hotărârii. Achiesarea nu reprezintă altceva decât renuntarea părţii la declararea căii de atac pe care o are deschisă împotriva hotărârii în care a figurat ca parte şi pe care o putea folosi ori renuntarea părţii la calea de atac deja declarată împotriva unora sau tuturor soluţiilor cuprinse în hotărâre (art. 463 raportat la art. 4C4 NCPC).

De asemenea, partea poate dispune de dreplurile sale în orice alt mod permis de lege

[spre exemplu, retragerea contestaţiei privind tergiversarea procesului (art. 523 NCPC)].

Art. 10. Obligatiile părţilor în desfăşuraiea procesului. (1) Părţile au obligaţia să îndeplincască actelc de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecãtor, să íşi probeze pretenţiile şi apărările, sã contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia. (2) Dacă o parte deţine un mijloc dc probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte pãrţi sau din oficiu, să dispunã înfătişarea acestuia, sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare.

COMENTARII

1. îndatoririle procesuale ale părţilor. Corelativ principiului disponibilitãţii, care con-feră părţilor dreptui de a stabili obiectul şi limtele procesului, prin actul de sesizare a instanţei de judecată, side a dispune ulterior demijloaceleproceduraleacordatede lege, prin această normă de principiu este instituită obligaţia părţilor de a contribui la desfă-şurarea procesului civil în bune condiţii, la finalizarea acestuia fãrã întârziere.

Astfel, părţile au urmãtoarele obligaţii procesuale: a) să-şi exercite drepturile şi obligatiile procesuale cu bunã-credinţă (art. 12 NCPC); b) să urmărească desfãşurarea şi fina-

DOMENIUL DE REGLEMFNTARE AL CODULU1 \I·I. II IV

lizarea procesului; c) să îndeplinească actele de procedurā în ordinea, în condiţiile si la termenete prevăzute de lege sau de judecãtor; d) sā-şi probeze pretenţiile şi apãrārile; e) să înfăţişeze mijlocul de probă pe care îl deţin, atunci când judecătorul dispune aceasta, la cererea celeilalte pãrţi sau din oficiu (art. 293 NCPC).

2. Sancţiuni. Sancţiunea nerespectării obligaţiei referitoare la înfăţişarea unui mijlocde probă deţinut de parte o reprezintă aplicarea unei amenzi judiciare de către judecãtor,în condiţiile art. 187 NCPC. Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (3) NCPC,dacă partea nu îşi vaîndeplini cu bunã-credinţă aceste obligaţii procesuale, ea va răspundepentru prejudiciile materiale şi morale cauzate celeilalte părţi, potrivit art. 189 NCPC.

în literatura juridică s-a subliniat că prin această normă se consacră principiul coope-rării părţilor, între ele şi în raport cu instanţa, care se conjugă cu principiul rolului activ al judecãtoruluí, în scopul restabilirii grabnice a stabilitãţii juridice, al afirmãrii şi realizãrii preeminenţei dreptului'1'.

3. îndatoririle procesuale ale părţilor şi accesul liber la justiţie. Curtea Constituţionalăa statuat cã exercitarea unui drept de cãtre titularul său nu poate avea loc decât într-unanumit cadru, prevāzut de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, printre care şistabilirea unor termene, după a căror e:<pirare valorificarea respectivului drept nu maieste posibilă. Neexercitarea dreptului în termenul stabilit de lege, datorită lipsei de dili-genţã sau relei-credinţe a titularului acestuia, nu poate fi considerată o consecinţã aîngrădirii liberului acces la justiţie al persoanelor care au pierdut posibilitatea valorificãriidreptului. Stabilirea unor condiţii sau a unor termene în raport de care părţile au obligaţiasă îndeplinească actele de procedură nu poate fi considerată de natură să îngrādeascăaccesul liber la justiţie, finalitatea fiind, dimpotrivã, aceea de a-l facilita prin asigurareaunui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constitutional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asuprastabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.

De asemenea, instanţa de contencics constitutional a făcut referire la cauza Union Alimentaria Sanders S.A. c. Spaniei, 1989, în care Curtea Europeanā a Drepturilor Omului a reţinut cã „partea interesată este, la rândul ei, ţinutã să aducă la îndeplinire cu diligenţă actele procesuale care îi revin, să nu uzeze de manevre dilatorii şi să folosească posibili-tăţile oferite de normele procesuale interne pentru reducerea timpului în care se derulează procedura de judecatã, să nu întreprindâ demersuri contrare realizãrii acestui scop"'2'.

Art. 11. Obligaţiile terţilor în desfăşurarea procesului. Orice persoană este obligată, în condiţiile legii, să sprijine realizarea justitiei. Cel care, fără motiv Iegitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei obligaţii poate fi constrâns să o execute sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare şi, dacă este cazul, a unor daune-interese.

COMENTARII

1. Cooperarea terţilor în procesul civil. Principiul rolului activ al judecãtoruluí în afla-rea adevărului, consacrat prin art. 22 NCDC, se află în uniune cu eel al cooperării părţilor, prevăzut de art. 10 NCPC, şi cu principiul cooperării terţilor. Cooperarea terţilor se valo-rifică exclusiv în raport cu instanţa de judecatã învestită cu soluţionarea unei cauze, legea insrituind în sarcina oricãrei persoane, alta decât părţile din proces, obligaţia de a sprijînÏ realizarea justitiei.

I'1 /. Deteaitu, Tralat..., vol. 1, 2010, p. 146.'21 C.C., Doc. nr. 919/2007, M. Of. nr. 804 din 26 noiembrie 2007.

IS I \rl. 12 liOM(Nlui in RK ; I IMINIAUI■ AI COOUI.UI

Legiuitorul nu indică criterii pentru determinarea si stabilirea categoriei persoanelor în sarcina cărora stabileşte această obligaţie de cooperare, fiind cert însă că nu poate fi vorba despre părţi ori colaboratori cunoscuţi aijustiţiei.

în opinia noastră, o astfel de obligaţie stă în sarcina persoanelor, fizice sau juridice, care, prin dispoziţii cuprinse în norme speciale ale noului Cod de procedure civilā ori ale unor legi speciale, sunt datoare să sprijine realizarea actului de justiţie, transmiţând instanţei de judecată, la cererea acesteia, inforrnaţiile pe care le deţin, materializate prin mijloacele de probă. Astfel, potrivit art. 255 alir. (4) NCPC, autorităţile competente sunt obligate să comunice instanţei toate informaţiile ori înscrisurile solicitate; conform art. 297 alin. (1) NCPC, un terţ care se află în posesia unui înscris necesar soluţionārii procesuluî poate fi citat ca martor de instanţă; conform art. 298 NCPC, o autoritate sau o instituţie publică poate fi obligată de cātre instanţă sã prezinte un înscris.

2. Sancţíuni. Legea reglementeazã şi o forma de constrângere la executarea obligaţieî de cooperare, similară celei reglementate în privinţa părţilorîn proces, şi anume posibi-litatea aplicării unei amenzi judiciare de către instanţă şi a obligării la plata unor daune-inte-rese pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate, în condiţiile art. 187 şi art. 189 NCPC. Se vor putea aplica, prin analogie, şi dispoziţiile art. 12 alin. (3) NCPC, care vizează partea în proces, în ceea ce priveşteîndeplinirea obligaţiilor procesuale cu bună-credinţă.

Art. 12. Buna-credinţă. (1) Drepturilc procesuale trebuie excrcitate cu bună-crc-dinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei pãrţi.(2) Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligatã, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare.(3) De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale răspunde potrivit alin. (2).

COMENTAR1I

1. Principiul exercitarii cu bunā-credinţă a drepturilor şi a obligaţiiior procesuale. Textuf analizat instituie principiul exercitarii cu bună-credinţã a drepturilor procesuale conferite de lege, în virtutea cãruia fiecare parte din proces are obligaţia unui exerciţiu onest şi legal al drepturilor procesuale. Ipoteza reglementată este o aplicare a principiului general consacrat de art. 1357 NCC, conform cãruia oricine cauzeaza altuia, prin fapta sa ilicită sãvârşită cu vinovăţie, un prejudiciu, este obligat a-l repara, cu menţiunea că răspunderea civilă antrenată de aplicarea dispoziţiilor art. 12 NCPC impune cerinţa dovedirii abuzulur de drept procesual.

Două sunt condiţiile şi, totodată, limiteleîn care pot fi exercítate drepturile procesuale, şi anume: a) drepturile procesuale trebuie realizate în vederea scopului în care au fost recunoscute de lege; b) drepturile procesuale trebuie realizate fărā a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi.

Simpla exercitare a unor căi de atac nu face proba exercitarii cu rea-credinţă a unor drepturi procedurale. Buna-credinţă a unei persoane se apreciază în raport de atitudinea sa faţă de obligaţia care îi incumbă'1'. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională12', exerci-tarea de către o persoană a unui drept care îi este recunoscut prin lege nu poate să jus-

111 A se vedea, în acest sens, şi I.C.C.}.. s. com., dec. nr. 2547 din 13 aprilie 2005, in Dreptul nr. 7/2006, p. 249. |z'

C.C, Dec. nr. 73/1995, M. Of. nr. 177 d in 8 august 1995.

DOMENIUL DE REGLEMFNTARE AL CODULU1 \I·I. i:t !`»

tifice, prin ea însăşi, o prezumţie a relei-credinţe. Exercitarea abuzivă a unui drept se produce numai în situaţia în care acel drept se realizează în alt scop decât eel pentru care legea l-a recunoscut.

Totodată, în considerarea acestui principiu consacrat prin norma procesuală analizată, pãrţile au îndatorirea să îşi îndeplinească şi obligaţiile procesuale cu bunã-credinţă. Dispoziţia este complementară celei cuprinse în art. 10 NCPC, referitoare la obligaţiile părţilorîn desfăşurarea procesului.

2. Sancţiuni. Sancţiunea unui exerciţiu abuziv al drepturilor şi obligaţiilor procesuale o constituie aplicarea unei amenzi judiciare şi antrenarea răspunderii civile pentru prejudi-ciile materiale şi morale cauzate celeilalte părţi în proces, potrivit art. 187 şi art. 189 NCPC.

3. Principiul bunei-credinţe în tratatele internaţionale privitoare la drepturile omu-lui. Principiul bunei-credinţe a fost consacrat prin art. 17 din Convenţia europeană a drepturilor omului, intitulat „lnterzicerea abuzului de drept", conform cãruia nicio dispo-ziţie din Convenţie nu poate fi interpretata ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, dreptul de a desfãşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distru-gerea drepturilor sau libertăţilor recunoscute de Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertãţi decât acelea prevãzute de Convenţie. Este vorba despre un principiu regãsit şi în prevederile art. 54 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii şi ale art. 30 din Declaraţia universalã a drepturilor omului.

Articolul 17 din Convenţie interzice, practic, abuzul de drept cu referire la drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale, iar dispoziţiile sale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 18, conform cărora restricţiile ce pot fi aduse drepturilor şi libertãţilor stipulate prin Convenţie nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care eleau fost prevãzute. Prin urmare, abuzul de drept poate fi invocatîn legătură cu un alt drept garantat de Convenţie numai atunci când se pretinde existenţa încălcării unui astfel de drept, el neavând o existenţă independentã, autonomă.

Principiul bunei-credinţe fiind astfel reglementat. in l iteratura jur id icā dc spccíalitatc s-a considerat că ar putea fi acceptată e>:istenţa unui „drept fundamental la un compor-tament conform cu principiul bunei-credhţe, un drept care nu se poate exercita abuziv"1'1.

Art. 13. Dreptul la apărare. (1) Dreptul la apărare este garantat.(2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, dupã caz, asistate în condiţiile legii. In recurs, cererile şi concluziile pãrţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.(3) Părţilor li se asigurã posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinjā de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale dc atac, cu respectarea condiţiilor prevãzute de lege.(4) Instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a părtilor, chiar atunci când acestea sunt reprezentate.

COMENTARII

1. Principiul dreptului la apărare. Alineatul (1) al art. 13 cuprinde o dispoziţie impe-rativă de principiu, una declarativă, în sensul că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului civil. Sunt reiterate astfel dispoziţiile art. 24 din Constituţie.

111 ƒ. Delcami, Tralal.... vol. I, 2010, p. 147.

10 I Art. 14 liOM(Nlui in RK ; I IMINIAUI■ AI COOUI.UI

Principiul dreptului la apărare se materializează în mai multe ipoteze, şi anume: a) dreptul părţilor de a fi reprezentate sau, după caz, asistate, în condiţiile legii, în tot cursul procesului; b) dreptul părţilor de a participa la :oate fazele de desfăşurare a procesului, complementar dispoziţiilor art. 14 NCPC, care reglementează principiul contradictoriali-tãţii; c) dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a propune probe, de a-şi face apărări, de a-şi prezenta susţinerileín scris şi oral, în condiţiile prevăzute de lege; d) dreptul părţilor la exerciţiul căilor legale de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

2. Dreptul părţilor de a fi reprezentate sau asistate în proces. Cu referire la dreptul părţilor de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în tot cursul procesului, trebuie men-ţionat că norma evocă toate formele de reprezentare în proces, reglementate în detaliu în cuprinsul art. 80 NCPC, şi anume: reprezentarea legală şi obligatorie, reprezentarea convenţională şi facultativă, precum şi reprezentarea judiciară.

3. Dreptul părţilor de a fi asistate în proces. Asistarea în condiţiile legii semnifică dreptul parţii de a beneficia de serviciile unui avocat, în condiţiile legii, norma făcând trimitere la dispoziţiile art. 90 NCPC, care reglementează condiţiile de acordare a asistenţei judiciare. Elementul de noutate îl reprezintă obligativitatea reprezentării şi a asistării printr-un avocat în fata instanţei de recurs [art. 83 alin.{3), art. 84 alin. (2) NCPC)]. Astfel, în fata instanţei de recurs, cererile şi concluziile părţilor pot fi formulate şi susţinute numai printr-un avocat sau, după caz, consilierjuridic, *n ipoteza unei persoanejuridice parteîn proces. Situaţia de excepţie vizează existenţa unei licenţe în drept pe care o are „partea sau mandatarul acesteia", în cazul în care mandatar este soţul ori ruda până la gradul al ll-lea inclusiv a acesteia. Dispoziţia fiind una imperativă, aplicarea ei este limitată la ipoteza pe care o reglementează, fără posibilitatea de aplicare prin analogie în alte situaţii.

Potrivit art. XI din Legea nr. 2/20131'1 privind unele măsuri pentru degrevarea instan-ţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) NCPC, în cazul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, în recurs, cererile şi concluziile pot fi formulate şi susţinute de către preşedintele instanţei sau de către conducătorul parchetului, de către consilierul juridic ori de către judecātorul sau procurorul desemnat, în acest scop, de preşedintele instanţei ori de conducătorul parchetului.

4. Garanţie a realizării dreptului la un proces echitabil. Din perspectiva Convenţieieuropene, dreptul la apărare prezintă o importanţă deosebită în cadrul unui proces echitabil şi este reglementat în detaliu în cuprinsul art. 6 parag. 3 lit. c), cu referire specială laprocesul penal.

Prezenta părţii în fata instanţei de judecată şi asigurarea condiţiilor pentru ca aceasta să participe la toate fazele de desfăşurare a procesului reprezintă o garanţie a realizării dreptului la un proces echitabil. Aşa fiind, dispoziţia se impune a fi completată cu cele care reglemen-tează dreptul părţii de a fi asistată gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limbaîn care se desfăşoară procesul, precum şi cu acele dispoziţii care reglementează dreptul la asistenţă judiciară, în condiţii compatibile cu e:<igenţele unui proces echitabil.

Art. 14. Contradictorialitatea. (1) Instanja nu poate hotãrî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel. (2) Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediu 1 instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărãri!e, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folo-sească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.

111 M. Of. nr. 89 din 12 fcbruarie 2013.

DOMENIUL DE REGLEMFNTARE AL CODULU1 in. 14 Z\

(3) Pãrţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vcdcre propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de cãtre orice participant la proces, inclusiv de cãtre instantă din oficiu.(5) Instanţa este obligată, în orice proces, sã supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.(6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

COMENTARII

1. Principiul contradictorialităţii. Forme de exprimare. Prin norma analizată esteconsacrat principiul contradictorialităţii, care este de esenţa procesului civil, implicândpentru părţi următoarele drepturi procesuale: a) dreptul părţilor de a se înfăţişa în per-soană în fata instanţei de judecată, corelativ cu obligaţia instanţei de a dispune citareapãrţilor; b) dreptul pãrţilor de a-şi face cunoscute reciproc şi în rimp util, direct sau prinintermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pre-tenţii şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească; c) dreptulpărţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursulprocesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă, din oficiu.

Corelativ acestor drepturi există şi obligaţii procesuale ale părţilor şi ale instanţei de judecată, după cum urmează: a) obligaţia părţilor de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărărilor lor, în mod corect şi complet, fără a denatura faptele care le sunt cunoscute; b) obligaţia părţilor de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurările de fapt relevante în cauză; c) obligaţia instanţei de a hotãrî asupra unei cereri rumai după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel; d) obligaţia instanţei de a-şi întemeia hotărârea numai pe motivele de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse în prealabil dezbaterii contradictorii.

Invocatîn legătură cu drepturile părţilor în proces, în literatura juridică s-a afirmat, cu deplin temei, că acest principiu ar putea fi invocat în legătură cu drepturile oricărui participant în proces (martor, procuror, subiecţii procedurii administrative prealabile), fără a avea în mod necesar calitatea de parte, dacă el justifică un interes'1'.

2. Principiul contradictorialităţii în jurisprudenţa C.E.D.O. Principiul contradictorialităţii se degajă şi din jurisprudenţa europeană creată prin interpretarea pe care Curtea adat-o art. 6 din Convenţia europeană, ce consacră dreptul la un proces echitabil. Astfel,Curtea Europeană a decis că dreptul la o procedură contradictorie implică, în esenţă,posibilitatea părţii de a lua cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile judecătorului, denatură să influenţeze decizia şi de a le discuta'2'.

Potrivit Curţii, acest principiu nu vizeazã exclusiv pãrţile între ele, ci şi Ministerul Public, şi chiar o altă jurisdicţie independentă participantă la o fază superioară a procesului.

Instanţa europeană distinge în privinţa aplicării principiilor contradictorialităţii şi egalităţii armelor, pentru ipoteza comunicării actelor dosarului. Se arată astfel că, dacă absenţa comunicării unei piese a dosarului vizează exclusiv una dintre părţile în proces,

111 /. Deleanu, Tratat..., vol. 1, 2010, p. 151.

' ' C.E.D.O., Morel c. Franlei, hot. din 6 iulic 2000, www.echr.coe.int.

11 I \rl. 15-17 liOM(Nlui in RK ; I IMINIAUI■ AI COOUI.UI

cealaltã parte cunoscând-o, situaţia va fi examinată prin prisma principiului egalităţii armelor, care impune tratarea egală a pãrţilor cu privire la luarea la cunoştinţă a tuturor pieselor unui dosar. în ipoteza în care amândouã părţile au fost private în aceeaşi măsurã de posibilitatea luării la cunoştinţă a unei piese a dosarului, a unei informaţii utile produse judecătorului, fãră ca ele sã fie în măsură să o discute, aceastā situaţie se va discuta pe terenul principiului contradictorialităţii1'1.

Art. 15. Oralitatea. Procesele se dezbat oral, cu exceptia cazului în care legea dispune altfel sau când părţile solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pc baza actelor depuse la dosar.

COMENTAKD

1. Principiul oralităţii. Forme de exprimare. Prin textul normativ analizat este consa-crat principiul oralităţii, conform cãruia, de regula, procesele se dezbat oral. Acest principiu reprezintã garanţia contradictorialitãţii efective a dezbaterilor şi a exerciţiului dreptului la apărare. Oralitatea presupune dreptul pãrţilor de a-şi susţine verbal pretenţiile, de a discuta regularitatea actelor de procedurā şi de a formula concluzii.

2. Excepţii. Două sunt situaţiile care admit e>;cepţia de la regula oralităţii, şi anume: a) dacă legea dispune altfel; procedura contencioasă este, de regulă, orală, excepţiefăcând, spre exemplu, soluţionarea conflictului de competenţă şi procedura ordonanţei preşedin-ţiale [art. 135 alin. (4), art. 998 alin. (2) NCPC]; b) când părţile solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar. Conferind părţilor un drept de dispoziţie cu privire la dezbaterile contradictorii înfaţa instanţei de judecata, drept cu privire la care instanta nu ar puteaaprecia, ci doararconstata această manifestaredevoinţă, se subliniază şi caracterul acestui principiu, care nu este unul de ordine publică, câtă vreme admite o abdicare, astfel cum în mod temeinic s-a considerat şi în literatura juridicã'21.

Art. 1ft. Nemijlocirea. Probele se administreazã de cãtre instanta care judecă proccsul, cu exceptia cazurilor în care legea stabileşte altfel.

COMENTARII

1. Administrarea probelor de către instanta care judecă. Regula. Este consacrat prin această normă principiul nemijlocirti, conform cãruia, de regula, probele sunt administrate de cãtre instanta care judecă procesul, fiind vorba decompletul de judecata învestit cu soluţionarea unei anumite cauze.

2. Excepţii. Legea admite şi reglementarea unor cazuri de excepţie, expres şi limitativ prevăzute, situaţii în care instanta nu va administra ea însăşi, în mod direct, probele, pre-cum: administrarea probelor de către avocaţii părţilor (art. 239 NCPC); administrarea probelor prin comisie rogatorie [art. 261 alin. (2) NCPC]; asigurarea probelor (art. 359 şî urm. NCPC}; valorizarea dovezilor administrate în fata instanţei necompetente (art. 137 NCPC); valorizarea probelor administrate de instanta de la care pricina s-a strămutat (art. 145 NCPC); valorizarea probelor de către instanta de trimitere [art. 498 alin. (2) NCPC].

Art. 17. Publicitatea. Şedinţele de judecata sunt publice, în afară de cazurile prevãzute de leee.

<1' C Bírsan, Convenţia ..., 2010, p. 497-498. I2' /. Dckami, Tratat..., vol. I, 2010, p.

152.

DOMENIUL DE REGLEMFNTARE AL CODULU1 \I·I. 17 z;«

COMENTARII

1. Principiul publicităţN şedinţelor de judecata. Acest articol consacrã principiul publi-citãţii şedinţelor de judecata în procesU civil, conform căruia, de regulă, şedinţele dejudecata sunt publice. La orice şedinţă de judecata, accesul publicului este permis înlimitele determinate de capacitatea săliide judecata şi de necesitatea asigurãrii ordinii şisolemnităţii şedinţei.

Norma analizată reia o dispoziţie de principiu cuprinsă în art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã, republicată, conform căreia şedinţele de judecata sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege, iar pronunţarea hotărârilor se face în şedinţã publicã, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Totodată, principiul publicitãţii dezbaterilor judiciare a fost consacrat şi constitutional prin art. 127 din Constitute.

Principiul publicităţii şedinţelor de judecata în procesul civil, alături de principiul contradictorialităţii şi de acela al oralităţii, consacrate prin art. 14 şi art. 15 NCPC, repre-zintă, împreunã, garanţii fundamentale ale dreptului la un proces echitabil.

2. Excepţiile. Excepţiile de la respectcrea acestui principiu sunt reprezentate de acelecazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, care permit o desfăşurare a şedinţelor dejudecata „cu uşile închise", fără prezenţa publicului, de regulă, în camera de consiliu. Oride câte ori judecata nu se desfăşoară în şedinţă publicã, ci fără prezenţa publicului, voravea acces în camera de consiliu sau în sala de judecata părţile, apărătorii sau reprezen-tanţii lor, persoanele care asistă minorii, martorii, experţii, traducãtorii, interpreţii şi altepersoane, în afara celor expres enumerate, cãrora li se permite de instanţă sã asiste laproces, în cazul în care prezenţa lor este justificată pe motive temeinice (credem că înaceastă categorie pot fi incluse persoanele care sunt însoţitori permanent* ai unei părţicare suferă de o infirmitate fizicã şi are nevoie de ajutor; studenţii facultāţilor de dreptcare au obligaţia efectuării practicii la instanţa de judecata).

Indiferent dacã şedinţa este sau nu publicã, pronunţarea hotărârii are locîntotdeauna în şedinţã publicã, sub sancţiunea nulitãţii hotărârii, sub rezerva dispoziţiilor art. 396 alin. (2) NCPC, când preşedintele instanţei stabileşte cã, în caz de amânare a pronunţării, pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

3. Caracterul nepublic al cercetãrii procesului. în actuala reglementare a Codului deprocedura civilă, excepţia devine regulă pentru judecata în fata primei instanţe, celeritateaca imperativ justificând această abdicare de la principiul publicităţii şedinţelor de judecata,care rămâne specific cercetãrii procesului în căile de atac. Astfel, art. 213 NCPC instituieprincipiul caracterului nepublic al cercetãrii judecătoreşti în fata primei instanţe. Numaidezbaterea fondului şi pronunţarea hotărârii au locîn şedinţă publicã, potrivit art. 244alin. (l)şi art. 402 NCPC.

întreaga cercetare judecãtoreascã se realizează fără prezenţa publicului, în camera de consiliu sau în sala de judecata. Regula priveşte faza cercetãrii procesului în fata primei instanţe. în căile de atac, art. 240 alin. (2) NCPC prevede că cercetarea procesului va avea loc în şedinţă publicã, atunci când se apreciazã cã faza cercetãrii procesului este necesară.

O derogare de la acest principiu este admisă însă în următoarele situaţii:a) când printr-o normă generală sau specială se prevede caracterul public al cercetãrii

procesului, cum ar fi, spre exemplu, cercetarea procesului în cãile de atac, dacã se apreciazã necesarā o astfel de cercetare fart. 240 alin. (2) NCPC]. Ca atare, ori de câte ori se prevede expres judecata în şedinţă publicã, suntem în prezenţa unei reglementări speciale, derogatorii de la principiul caracterului republic al cercetãrii procesului;

b) când instanţa de judecata apreciazã, în funcţie de circumstanţele concrete ale cau-zei, că dezbaterea fondului în şedinţă publicã este de natură sã vatăme ordinea publicã,

24 | Art. IS liOM(Nlui in RK ; I IMINIAUI AI COOUI.UI

moralitatea, interesele minorilor, viaţa privatăapărţilorsau interesele justiţiei; în această ipotezã există posibilitatea instanţei, la cerere sau din oficiu, sã dispună ca dezbaterea fondului, care, de regulă, are loc în şedinţă pubiică, potrivit art. 244 alin. (1) NCPC, sã se desfăşoare în întregime sau partial fāră prezenţa publicului.

Potrivit art. XII din Legea nr. 2/2013, dispoziţiile noului Cod de procedure civilă privind cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplicã pro-cessor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2C16; în procesele pornite începând cu data de 15 februarie 2013 şi pânã la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea fondului se desfãşoarã în şedinţā pubiică, dacă legea nu prevede altfel.

4. Garanţie a dreptului la un proces echitabil. Articolul 6 parag. 1 din Convenţia euro-peană dispune în mod expres că fiecare persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale, impunând astfel o condiţie distinctã a procesului echitabil. S-a considerat că justiţiabilii sunt protejaţi astfel împotriva unei justiţii secrete, nesupuse controlului public, transparenţa pe care o asigură publicitatea dezbaterii judiciare asigurând derularea unui proces echitabil.

Potrivit instanţei europene, acest principiu implică publicitatea dezbaterilor în fata instanţei, precum şi publicitatea pronunţării hotărârii adoptate'11. Curtea a statuat că, într-o procedură care se derulează în fata prime şi singurei instanţe, dreptul la un proces public implică dreptul la o şedinţă pubiică, exceptând situaţiile care justifică desfăşurarea ei„cu uşileînchise". Se recunoaşteînsă dreptul persoanei interesatedea renunţa laexer-ciţiul publicităţii, însă renunţarea la publicitate trebuie să fie neechivocă şi să nu puna în discuţie un interes public important'2'.

Totodată, este important de evidenţiat că, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, principiul publicităţii nu este unul absolut, astfel că dreptul de a obţine o hotărâre jude-cătorească într-un termen rezonabil ar putea fi luat în considerare pentru a determina dacă dezbaterile publice corespund unei adevarate nevoi sociale după ce procesul a fost public în primă instanţă. Prin urmare, se acceptă cã, în fata instanţei de control judiciar, învestite exclusiv cu examinarea unor probleme de drept, iar nu de fapt, se poate abdica de la principiul publicităţii131.

Cu referire la pronunţarea hotărârilorîn mod public, Curtea a deciscăasigurarea controlului puterii judiciare de către public se poate realiza, eel puţin pentru o instanţă de control judiciar, prin depunerea la grefă a textului integral al hotărârii, pentru ca aceasta sã fie accesibilã tuturor şi prin citirea în şedinţã pubiică a dispozitivului hotărârii. Totuşi, ar fi contrar principiului publicităţii procesului refuzul unei instanţe de apel de a pune la dispoziţia publicului motivarea deciziei sale'4'.

Arl. 18. Limba desfăşurării procesului. (1) Procesul civil se desfăşoară în limba română.(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în fata instanţclor dc judecată, în condiţiile legii.(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul dc a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel.(4) Ccrcrilc şi actele procedural se întocmesc numai în limba română.

'"' C.E.D.O., Pn·lto ş.a. c. Ilaliei, hot. din 8 decembrie 1983, www.echr.coc.int.'*■' C.E.D.O., Patigcr c. Au$triei, hoi. din 28 mai 1997; Hâkatmson şt Sturessoti c. Suediei, hoi. din 21 februario1990, www.echr.coc.int.

'3' C.E.D.O., Kooltummel c. Austrici, hot. d in 10 decembrie 2009, www.echr.coe.int.

'4' C Bîrsan, Convenţia ..., 2010, p. 520.

DOMENIUL DE REGLEMFNTARE AL CODULU1 \I·I. I!» &

COMENTARII

1. Limba desfăşurării procesului civil. Conform dispoziţiilor imperative ale textuluianalizat, limba română este limba oficială în care se desfăşoară procesul civil. în acelaşisens sunt dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,republicată. Norma reiterează, practic, prevederile art. 14 din actul normativ mai susevocat, reglementând cu valoare de principiu două ipoteze, şi anume:

a) cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternăînfaţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii. Astfel, art. 14 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 precizează că, atunci când una sau mai multe părţi solicitā să se exprime în limba maternă, instanţa va asigura, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau a unui traducător autorizat. în cazul în care toate părţile solicită ori sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanţa va asigura exerciţiul acestui drept, cu respectarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi publicităţii;

b) cetăţenii străini şi apatrizii care nu inţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrãrile dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel.

Conform art. 14 alin. (6) din Legea nr. 304/2004, republicată, în oricare dintre cele două ipoteze mai sus evocate, dezbaterile purtate în limba maternă vor fi consemnate în limba română, obiecţiunile formulate de cei interesaţi cu privire la traduceri şi consemnarea acestora trebuind să fie rezolvate de instanţă pânã la încheierea dezbaterilor, consemnându-se în cuprinsul încheierii de şedinţă. Toate acteleîntocmite de interpretul sau traducătorul autorizat vor fi semnate pentru conformitate, în urnătoarele situaţii: a) când ele au fost redactate de traducãtor; b) atunci când consemnarea s-a făcutîn baza traducerii interpretului.

2. Obligaţia întocmirii cererilor şi a actelor procedurale în limba română. Alineatul (5) al art. 14 din Legea nr. 304/2004, republicată, impune, însă, în mod imperativ, la fel ca alin. (4) al normei analizate, obligaţia întocmirii cererilor şi a actelor procedurale în limba română. Asa fiind, toate cererile şi actele procedurale întocmite de părţile care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română vor fi redactate exclusiv în limba română, prin intermediul unui traducător autorizat şi pe cheltuiala acestora, textul instituind, practic, obligaţia părţilor de a se exprima în scris în limba română.

3. Garanţie a dreptului la apărare. Referitor la limba în care se desfăşoară procedura de judecată, instanţa europeană a statuat în sensul că garantarea dreptului la apărare presupune ca partea să fie în măsură să înţeleagă şi să comunice în limba în care se desfăşoară procedura de judecată, cu referire specialã la procesul penal. Aşa fiind, acuzatui care nu înţelege sau nu vorbeşte limba oficială are dreptul la asistare gratuită de către un interpret care să îi traducă toate actele procedurii angajate împotriva sa pentru a putea beneficia de un proces echitabil. Dreptul la asistenţa gratuită a unui interpret se referă nu doar la declaraţiile orale în şedinţa de judecatã, ci şi la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, precum şi la hotărârea pronunţată în cauză111.

Art. 19. Continuitatea. Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii.

COMENTARII

1. Imposibilitatea înlocuirii judecătorului pe durata procesului. Textul consacră prin-cipiul continuităţii, conform căruia, odată învestit cu soluţionarea unei cauze concrete,

C.E.D.O., Kamasinski c. Auslriei, hoi. din 19 dccombric 1989, www.echr.coe.int

lb I Alt. •2U liOM(Nlui in RK ; I IMINIAUI■ AI COOUI.UI

judecătorul nu va putea fi înlocuit pe durata procesului, pânā la momentul dezînvestiriî sale, prin pronunţarea unei hotărâri.

Textul art. 19 trimite la prevederile art. 214 NCPC, care vizează continuitatea în cursul judecăţiişicontinuitateadupãces-a datcuvantui părţilorînfond, precum si la prevederile art. 395 alin. (2) NCPC, conform cărora la deliberare pot lua parte numai membrii com-pletului în fata cărora au avut loc dezbaterile, cu referire evidentă la dezbaterile asupra fondului. Prin urmare, dacā între momentul închiderii dezbaterilor judiciare asupra fon-dului şi momentul deliberării se produce schimbarea judecătorului, spre exemplu, în ipoteza unei amânări de pronunţare, este obligaîoriu ca procesul să fie repus pe rol, astfel încât părţile să puna concluzii asupra fondului in fata judecătorului care va participa la deliberare.

Se reia, practic, o dispoziţie cuprinsă în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organi-zarea judiciarã, republicatã, conform căreia activitatea de judecata se desfãşoară cu res-pectarea principiului distribuirii aleatorii a dosarelor şi al continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judeca:ă din motive objective.

Dispoziţii aplicative ale acestui principiu apar în cuprinsul Regulamentului de ordine interioarā al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387 din 22 sep-tembrie 2005. Astfel, potrivit art. 22 alin. (2) lit. c) din Regulament, la începutul fiecărui an, colegiul de conducere al fiecărei instanţe stabileşte compunerea completelor de judecata, urmărind asigurarea continuităţii acestora. în mod exceptional, în cazurile în care din motive objective se impune aceasta, colegiul de conducere va aproba în cursul anului schimbarea membrilor completelor de judecata. Complementar, preşedintele instanţei sau, după caz, preşedintele secţiei, cu acordul colegiului de conducere, întoc-meşte o planificare de permanenţā a judecătorilor, ţinându-se cont de completele de judecata din care face parte fiecare judecător, planificare care se face pentru fiecare zi a anului. Aceasta planificare de permanenţă urmează a fi folosită pentru soluţionarea inci-dentelor procedurale referitoare la compunerea completelor de judecata (incompatibili-tatea, abţinerea, recuzarea), precum şi pentru situaţiile de absenţă (art. 98 din Regulament).

2. Remedii. Pentru situaţiile objective în care judecătorul cauzei nu poate participa la judecata, prin art. 99 alin. (1) din Regulament se statuează, cu valoare de principiu, că incidentele procedurale ivite în cursul procesului vor fi soluţionate cu respectarea continuităţii completului de judecata, iar în subsidiar, în cazul în care nu se poate aplica principal continuităţii, cu respectarea normelor privind repartizarea aleatorie. Planificarea de permanenţă urmează a fi folosită pentru soluţionarea incidentelor procedurale referitoare la compunerea completelor de judecata (mcompatibilitatea, abţinerea, recuzarea), precum şi pentru situaţiile de absenţă (art. 98 din Regulament).

Respectarea principiului continuităţii impune şi regula în urmatoarele situaţii: în caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizează aceluiaşi complet [art. 99 alin. (4) din Regulament]; repunerea pe rol a cauzei după suspendare, pentru continuarea judecăţii, pentru perimare sau pentru pronunţarea hotărârii ca urmare a încheierii acordului de mediere se va realiza de către completul învestit initial cu soluţionarea cauzei [art. 99 alin. (5) din Regulament]; soluţionarea cererilcr de îndreptare a erorilor materiale şi a cererilor de completare sau lămurire a hotărârii se va realiza de către completul învestit initial cu soluţionarea cauzei [art. 99 alin. (5) din Regulament); cauzele trimise în rejude-care după desfiinţare/casare revin la completul initial învestit (art. 99 alin. (6) din Regulament].

Art. 20. Respectarea principiilor fundamentale. Judecãtorul are îndalorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sanctiunile prevăzute de lege.

DOMENIUL lît ftl-Gi Í.MFNTARE AL CODULU1 \l·l. 2 I \`ií

COMENTARII

1. Rolul judecătorului în respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil. Aceastã regulã, a respectării principiilor fundamentale, înscrisã în art. 20 NCPC, vizează judecătorul, în sarcina căruia sunt stabilite, cu titlu imperativ, două categorii de obligaţii, şi anume: a) obligaţia de a asigura respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, cu trimitere evidentă la exerciţiul drepturilor procesuale ale părţilor şi ale celorlalţi participant! în proces; b) obligaţia de a respecta el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, precum legalitatea, dreptul la apărare, contradictorialitatea, oralitatea şi publicitatea, nemijlocirea, continuitatea.

2. Sancţiunea. Nerespectarea acestor îndatoriri de către judecător urmeazã a fi sanc-ţionatā în condiţiile legii. în lipsa unor sancţiuni exprese, urmează a se face aplicarea dispoziţiilor referitoare la nulitatea necondiţionată a actelor de procedură (art. 176 NCPC) sau a celor referitoare la nulitatea conditionată (art. 175 NCPC).

Referitor la sancţionarea nerespectării principiilor fundamentale de către judecător, susţinem opinia exprimată în literatura juridică, în sensul că aceasta are a se aprecia în ansamblul procedure, nuanţatoridiferenţiatîn raportcu multiplelecomponenteale unuia şi aceluiaşi principiu. Mai mult, sancţiunea trebuie apreciată în condiţiile interdependenţei dîntre principiile fundamentale şi trebuie identificată în raport cu normele care reglemen-tează diferitele principii (spreexemplu, judecătorul nuîşi poate întemeia hotărârea decât pe motivele de fapt şi de drept supuse dezbaterii contradictorii; la deliberare iau parte numai membrii completului de judecată în fata cărora au avut loc dezbaterile'1').

Art. 21. Incercarea de împăcare a părţilor. (1) Judecătorul va recomanda pãrţilor soluţionarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale. (2) In tot cursul procesului, judecătorul va încerca împãcarea părţilor, dându-le îndrumărilc necesarc, potrivit legii.

COMENTARII

1. Soluţionarea litigiului prin mediere sau prin împãcarea părţilor. Obligaţiile stabilite în sarcina judecătorului prin dispoziţiile de principiu cuprinse în art. 21 NCPC sunt în legă-tură cu exercitarea rolului activ al acestuia în procesul civil, iar ordinea reglementarilor prin cele două texte de lege nu este întâmplătoare.

2. Obligaţia judecătorului de a informa părţile cu privire la soluţionarea amiabilă a litigiului prin mediere. în principal, judecătorul va recomanda părţilor soluţionarea amiabilă a procesului prin mediere, în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi orga-nizarea profesiei de mediator12'. Revine astfel judecătorului îndatorirea de a informa părţile cu privire la existenţa unei legi speciale care permite soluţionarea amiabilă a litigiului, reglementând medierea ca modalitate facultarivă, iar nu obligatorie de rezolvare amiabilă a conflictelor. 0 asemenea posibilitate a judecătorului este recunoscută pe întreg parcursul judecării cauzei, adică atât în primă instanţă, cat şi în căile de atac. Din cuprinsul alin. (2) al art. 227 NCPC, rezultă că recomandarea medierii este, aşadar, o facultate recunoscută judecătorului, iar nu o obligaţie instituităîn sarcina sa, obligaţia fiind aceea de informare cu privire la mediere.

111 I Detenu, Tratat.... vol. 1,2010, p. 155.

'21 Publicat.1 în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006. modifioată şi completed ulterior, ultima data prin O.U.G. nr. 4/2013 (M. Of. nr. 68 din 31 ianuarie 2013) privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedure civilâ.

2X | ,%rl. 21 liOM(Nlui in RK ; I IMINIAUI■ AI COOUI.UI

Reglementarea se întemeiază pe dispoziţiile art. 5 pet. 1 din Directiva 2008/52/CE, conform căruia „o instanţã la care a fost introdusă o acţiune poate, atunci când este cazul şi având în vedere toate circumstanţele cazului respectiv, să invite părţile să recurgă la mediere pentru soluţionarea litigiului".

Procedura medierii presupune încheierea unei convenţii de mediere între pãrţile aflate în conflict şi a unei convenţii de acord asupra modului de tranşare a litigiului, aceasta din urmă putând îmbrăca forma unei tranzacţii extrajudiciare sau judiciare, după caz.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 192/2C06, modificat prin Legea nr. 370/2009''1, medierea reprezintã o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu aju-torul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în conditii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.

Medierea nu este obligatorie pentru părţi, rămânând la libera apreciere a pãrţii de a accepta sau nu medierea. în schimb, participarea la şedinţa de informareîn vederea unei medieri viitoare constitute o obligaţie a părţilor, expres prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006. în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar pãrţile o acceptă, acestea au obligaţia de a se prezenta la mediator, în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii, urmând ca, ulterior informării, pãrţile să decidă dacă acceptă sau nu soluţionarea litigiului prin mediere.

Dacă pãrţile recurg la mediere ulterior declanşãrii litigiului, conform art. 62 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, judecarea cauzelor civile de către instanţele judecătoreşti sau arbitrale va fi suspendatã la cererea părţilor, „îr condiţiile prevăzute de art. 242 alin. (1) pet. 1 din Codul de procedura civilă" [în prezent, art. 411 alin. (1) pet. 1 NCPC).

întrucât medierea este facultativă, iar nu obligatorie, neefectuarea acestei proceduri nu împiedică judecarea litigiului.

Pot face obiect al medierii litigiile prevăzute de art. 2 alin. (2), art. 43 alin. (21), art. 61 alin. (1), art. 64 alin. (1), art. 67 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, respectiv cauzele civile ce poartă asupra drepturilordecare părţile potdispune,celeîn materia dreptului familîei privitoare la continuarea căsătoriei, partajul bunurilor comune, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor, precum şi orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii, cele în materia dreptului penal, în cauzele penale care privesc infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, în domeniul protecţiei consumatorilor, în cazul în care consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionārii unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi agenţii economici ori a încãlcării altor drepturi prevăzute de legislaţia naţională sau a Uniunii Europeneîn domeniul protecţiei consumatorilor, în general litigii cu excepţia celor privind drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.

3. Obligaţia judecătorului de a încerca împăcarea părţilor. în cuprinsul art. 21 alin. (2) NCPC este stipulată obligaţia judecătorului de a încerca împăcarea părţilor, oferindu-le informaţiile necesare în acest scop, potrivit legii. Se înstituie în sarcina judecătorului o obligaţie de diligenţă, iar nu de rezultat, valab lă în tot cursul procesului (adică în fata instanţei de fond, în apel sau în recurs, precum şi în căile extraordinare de atac, în faza judecăţii şi în cea a executării silite, desfăşurate în fata instanţei). Judecătorul are îndato-

111 M. Of. nr. 831 din 3 decembrie 2009.

IK)MINIUI 1)1 KKi l l .Ml-NIAKt ALCODULUI \l·l. 22 &

rirea de a explica părţilor avantajele unei finalizări a procesului prin încheierea unei tran-zacţii. Relevant din această perspective este şi principiul egalităţii, a cārui respectare trebuie asigurată de judecător.

Garanţiile aplicării acestui principiu sunt oferite de art. 227 NCPC. în tot cursul procesului, judecătorul este obligat să încerce împācarea părţilor, scop în care va solicita pre-zenţa personală a acestora în fata instanţei de judecatā, chiar şi în situaţia în care acestea sunt reprezentate. Textul instituie astfel obligaţia judecătorului de a solicita înfăţişarea personalā a părţilor.

4. Sancţiuni. Neprezentarea părţilor la şedinţa de informare privind medierea, în situaţia în care au acceptat, atunci când legea nu prevede altfel, atrage aplicarea sancţiunii amenzii prevăzute de art. 187 alin. (1) pet. 1 lit. f) NCPC. încălcarea de cãtre judecător a obligaţiei sale de a solicita înfăţişarea personală a părţilor nu poate constitui motiv de apel sau de recurs, ci eel mult poate reprezenta abatere disciplinară (pentru încălcarea obligaţiei de realizare a şedinţei de mediere şi de convocare a părţilor în acest sens). Rãmâne ca judecătorul să îşi exercite această obligaţie legalã în toate cazurile în care legea nu prevede altfel.

Potrivitart. 2 alin. (1J) din Legea nr. 192/2006, pentru litigiileîn materiile prevăzute de art. 601 alin. (1) lit. a)-f), pentru care legea prevede obligaţia părţilor şi/sau a părţii intere-sate de a participa la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a acestei obligaţii anterior introducerii cererii de chemare în judecată sau după declanşarea procesului până la termenul dat de instanţă în acest scop. Conform prevede-rilor art. VI din O.U.G. nr. 4/2013, aceste dispoziţii intră în vigoare la data de 1 august 2013.

Art. 23. Rolul judecătorului în aflarea adevărului. (1) Judecãtorul soluţioneazã litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.(2) Judecătorul are îndatorirea să stâruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. In acest scop, cu privire la siluaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecãtorul este în drept să le cearã să prezinte explicatii, oral sau în scris, sã puna în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună adminis-trarca probelor pe care le consideră nccesare, precum şi alte măsuri prevăzute de Iege, chiar dacă părţile se împotrivesc.(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauzã a altor persoane, în condiţiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie.(4) Judecătorul dã sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumirc. în acest caz judecătorul este obligat să puna în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care pãrţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridicã şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacã astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fărã însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

M) 1 API. 22 IIOM(NIUI l)l UIÍ,llMl·NlAftli Al COOUI.UI

(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecatorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama dc toate circumstanţcle cauzei, judecătorul va ţinc seama, între altelc, de principiile generale ale dreptului, de cerintele echităţii şi de buna-credinţă.

COMENTARII

1. Competenţe si obligaţii ale judecatorului în proces. Acest arlicol defineşte rolul judecatorului în procesul civil, stabilindu-i, cu valoare de principiu, competenţele şi înda-toririle. Alineatul (1) al normei analizate trimite la principiul legalităţii, consacrat prin art. 7 NCPC, sub aspectul care vizeazã judecătorul şi obligaţia acestuia de a asigura res-pectarea dispoziţiilor legii, astfel ca fitigiul să poată fi soluţionat conform regulilor de drept careîisuntaplicabile.Totodată, dispoziţiileart. 22 NCPC pot fi conjugate cucele ale art. 20 NCPC, care stabilesc îndatorirea judecatorului ce a respecta şi asigura respectarea prin-cipiilor fundamentale ale procesului civil înscrise în Capitolul II din Titlul preliminar al noului Cod de procedurã civilă.

2. Rolul activ al judecatorului şi principiul disponibilitãţii. Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul român a optat pentru instituirea rolului activ al judecatorului în procesul civil, pornind de la premisa că justiţia constituie un serviciu public al cărui scop este nu numai soluţionarea conflictelor dintre părţi, ci şi restabilirea ordinii de drept, ceea ce este în deplină concordanţă cu prevederile art. 124 din Constitute referitor la înfăp-tuirea justiţiei. Pedealtã parteînsā, intervenţia judecatorului în virtutea rolului său activ este lîmitată de principiul disponibilităţii. Pornind de la aceste considerente, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută critica privind hcălcarea dreptului la apărare al părţilor, printre modalităţile în care rolul activ al judecatorului se poate manifesta înscriindu-se, de exemplu, şi încuviinţarea probelor după trecerea termenului stabilit de lege, în situaţia când partea nu a solicitat proba din neştiinţă sau din cauza lipsei de pregătire. Totodată, consacrarea rolului activ al judecatorului are ca scop asigurarea unui echilibru procesual între părţi şi respectarea principiului egalităţii acestora1'1.

3. îndatoriri în desfăşurarea procesului. Judecătorul, în temeiul principiului rolului activ, are următoarele obligaţii legate:

a) Obligaţia de stāruinţă în aflarea adevărului. Judecătorul are îndatorirea legală să stăruie, prin mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Principiul aflăríí adevărului este un principiu superior celorlalte reguli procesuale, de aceea judecătorul trebuie să intervină şi să influenţeze cursul procesului atunci când constată că se produc dezechilibre de natură procesuală determinate de: neglijenţa părţilor, inegalitatea de pregătire a acestora, reprezentare inegală'2' etc.

în îndeplinirea acestei îndatoriri, judecãtorul are la îndemână diverse mijloace legale. Astfel, judecătorul va pune în vedere pârâtului, care nu este asistat de avocat, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, apărãrile, probele de care înţelege sã se ser-vească în apărarea sa; va acorda la cererea pârâtului un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării; va atrage atenţia pãrţilor asupra dreptului lor de a solicita plata cheltuielilor de judecată de partea căzută în pretenţii; va atenţiona părţile în privinţa termenului în care se pot solicita probe, respectiv contraprobe.

In niciun caz judecătorul nu se poate transforma într-un apărător al părţilor, ci doar le va atenţiona asupra drepturilor şi obligaţiilor lor procesuale.

"I CC, Dec. nr. 260/2008, M. Of. nr. 379 din 19 mai 2008.

' ' V. Patulea. Conţinutul principiului oficialităţii în administrarea probelor în procesul civil, în Dreptul nr. 11/2006, p. 124.

IK)MINIUI m KK;II.MFNTARE AL CODULU1 in. 22 31

Rolul activ al judecătorului se rezuma la a da ajutor părţilor în apărarea drepturilor si intereselor lor legitime.

Rolul activ al instanţei nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia pro-cesualā a uneia dintre părţi si în apărarea intereselor acesteia.

Procesul civil este un proces al intereselor private, astfel cā rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu cele douā principii fundamentale ale procesului civil: disponibilitatea şi contradictorialitatea.

Rolul activ al judecătorului nu poate duce la concluzia cã întreaga sarcină a probei revine instanţei, iar nerespectarea de către părţi a dispoziţiilor privitoare la propunerea probelor nu araveaconsecinţe procedurale. Principiul rolului activ nu poate înlocui impli-carea părţii în exercitarea propriilor obligaţii, nu se poate impune pe fondul unei atitudini de pasivitate a reclamantului.

în situaţia în care partea este reprezentată prin apărător, persoanā cu pregătire juri` dică, rolul activ al instanţei este diminuat. Aceasta întrucât, prin încheierea contractului de asistenţă ]uridică, avocatui îşi asumă faţă de client o obligaţie de diligenţă. Conform art. 133 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat111, avocatui trebuie să asiste şi să reprezinte clientul cu competenţă profesională prir folosirea cunoştinţelor juridice adecvate, abili-tăţilor practice specifice şi prin pregătirea rezonabil necesară pentru asistarea sau repre-zentarea concretă a clientului. Avocatui este obligat să se abţină să se angajeze ori de câte ori nu poate acorda o asistenţă şi reprezentare competente. Asistarea şi reprezentarea clientului impun diligenţã profesională adecvată, pregătirea temeinică a cauzelor, dosarelor şi proiectelor, cu promptitudine, potrivitnaturii cazului, experienţei şi crezului său profe-sional [art. 133 alin. (3) şi (4) din Statut]. Competenţa profesională adecvată presupune, potrivit art. 133 alin. (6) din Statut, anali2a şi cercetarea atentă a împrejurărilor de fapt, a aspectelor legaleale problemelor juridice incidente la situaţia de fapt, pregătirea adecvată şi adaptarea permanentă a strategiei, tacticilor, tehnicilor şi metodelor specifice în raport de evoluţia cauzei, a dosarului sau a lucrârii în care avocatui este angajat. în virtutea obli-gaţiilor prevăzute în Statut, avocatui este dator să solicite încuviinţarea tuturor probelor a căror administrare o apreciază necesară pentru apărarea intereselor clientului său.

în condiţiile asistării sau reprezentării pãrţii prin avocat, rolul activ al instanţei se manifestă atunci când, neconstatându-se o atitudine de pasivitate a apărătorului părţii, instanţa apreciază că justa soluţionare a cauzei ar impune administrarea unei anumite probe. într-o asemenea situaţie, instanţa va pune în discuţia contradictorie a pãrţilor necesitatea administrării probei, urmând a dispune asupra acesteia.

b) Obligaţia de a stārui, în orice fază procesuală, pentru soiuţionarea amiabilã a cauzei. In fata instanţei de fond, judecătorul este obligat să încerce împăcarea părţilor, scop în care poate solicita prezenţa personală a acestora în fata instanţei de judecată, chiar şi în situaţia în care acestea sunt reprezentate. Această îndatorire este expres enun-ţată în art. 20 NCPC, fiind asigurate condiţiile exercitãrii ei prin art. 227 NCPC.

c) Obligaţia de calificare juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii. în acelaşi scop declarat, al pronunţării unei hotãrâri temeinice şi legale, legea conferă judecătorului dreptul şi obligaţia de a califica juridic actele şi faptele deduse judecăţii, atunci când părţile au omis să facă aceasta ori de a restabili calificarea juridică pe care părţile au dat-o, cu respectarea principiului contradictorialitãţii, dupã o prealabilă punere în discuţia părţilor a calificării juridice exacte.

Este reglementatã şi o situaţie de excepţie în care judecătorul nu va putea schimba denumirea sau temeiul juridic, aceea în care părţile, în virtutea unui acord expres privind

111 Adoptai prin Hotărărca U.NJ.B.R. nr. 64/2011 (M. Of. nr. 898 din 19 dccembric 2011)

M 1 API. 22 liOM(Nlui in RK ; I IMINIAUI■ AI COOUI.UI

drepturi de care pot dispune, au stabilit calificarea juridicã, precum şi motivele de drept asupra cãrora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcã drepturile sau interesele legitime ale altora. Condiţiile aplicãrii dispoziţiilor art. 22 alin. (5) NCPC sunt următoarele:

- existenţa unui acord expres al pãrţilor în proces, în virtutea căruia acestea stabilesc calificarea juridicã şi motivele de drept cu privire la care înţeleg să limiteze dezbaterile. Apreciem cā acest acord poate fi exprimat în scris sau oral în fata instanţei de judecată şi consemnat în cuprinsul încheierii de şedinţă, în prezenţa tuturor pãrţilor implicate;

- acordul sã vizeze drepturi de care părţile pot dispune, fiind excluse drepturile nesus-ceptibile de tranzacţie;

- acordul exprimat în acest sens să nu încalce drepturile sau interesele legitime ale altora, respectiv ale pãrţilor sau ale altor participanţi la proces.

Judecătorul nu va putea interveni pentru a schimba denumirea cererii sau temeiul juridic al acesteia, nici chiar pentru ipoteza în care ele sunt în mod evident eronate, făcând, spre exemplu, o cerere inadmisibilă. Apreciem însă că, în această din urmă ipoteză, judecătorul are îndatorirea de a atenţiona părţile cu privire la calificarea juridicã pe care au înţeles să o dea cererii şi la consecinţele unei astfel de calificări;

d) Obligaţia de a respecta limitele învestirii sale. Judecătorul are îndatorirea de a sepronunţa în limitele învestirii sale. în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 397 NCPC. Cadrulprocesual, atât sub aspectul obiectului, cat şi al părţilor între care se derulează litigiul, esteeel fixat de părţi, nefiind permis instanţei ca, din oficiu, să se pronunţe în afara limitelorîn care a fost învestită. în virtutea principiului disponibilităţii, reclamantul este eel carestabileşte limitele judecăţii, instanţa trebuind să respecte aceste limite, neputând acordareclamantului mai mult decât a cerut. însă,în exexitarea rolului activ, instanţa poate atrageatenţia reclamantului asupra dreptului său de a modifica sau completa acţiunea, de a cereprobe în completare, fără ca prin aceasta să fie nesocotit principiul disponibilităţii.

Respectarea de cãtre judecători a obligaţiei de a hotări numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii constituie garanţia aplicãrii principiului disponibilităţii'1'.

în situaţia în care obiectul este determinat, instanţa va judeca în limitele stabilite de reclamant, chiar dacă a fost nevoită să dea calificarea exactă cererii. Dimpotrivă, dacă obiectul este imprecis, instanţa va solicita reclamantului să precizeze obiectul cererii, neputând să interpreteze obiectul astfel încât sã evite să se pronunţe asupra cererii'2'.

în cazul în care formulările reclamantului sunt neclare, confuze, de natură să împiedice determinarea cu exactitate a obiectului şi temeiului juridic al cererii, instanţa este obligată să solicite lămuriri şi explicaţii, respectând regula dezbaterii contradictorii, cu scopul de a determina obiectul cererii şi temeiul sãu juridic, aspecte care permit exercitarea con-trolului judiciar.

încălcarea principiului disponibilităţii, manifestat prin stabilirea limitelor procesului, sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată şi al părţilor chemate în proces, atrage nulitatea hotărârii pronunţate, o nulitate relativă, condiţionată de existenţa unei vătămări [art. 174 alin. (3), art. 175 alin. (1) NCPC], interesul ocrotit prin această normã fiind unul privat, „numai partea interesată fiind în drept să invoce aceste critici"'3'.

e) Obligaţia de a aprecia cu bună-credinţă, în echitate şi conform principiilor gene-rale. Exceptând situaţiile expres prevăzute de lege, judecătorul are dreptul şi îndatorirea

'" V.M. Ciobami, Tratal..., vol. I, p. 137-138.121 l.C.CJ., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2150 din 27 februarie 2006, apud P. Perju, loc. cit., p. 243-244.

''' M. Tãbãrcã, Ch. Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Ed. Universul Juridic, Bucurcşli, 2007, p. 869.

DOMENIUL lît ftl-Gi Í.MFNTARE AL CODULU1 \rl. 22 tt

de a tine seama de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echitãţii şi ale bunei-cre-dinţe, ori de câte ori legea îi rezervă pu:erea de apreciere sau îi cere să ţină seama de circumstanţele cauzei. Această dispoziţie este complementarã principiului respectãrii principiilor fundamentale înscris în art. 20 NCPC. Ea vizeazã douã ipoteze dist>ncte, şi anume: a) ipoteza în care legea îi conferã judecătorului dreptul de apreciere, de a dispune conform propriei aprecieri; b) ipoteza în care legea ÎI obligã pe judecător ca, în luarea unei decizii, să ţinã seama de toate circumstanţele cauzei. în oricare dintre cele două ipoteze, în procesul deliberării, judecătorul este obligat sã apeleze la principiile generale ale dreptului, la principiul echităţii şi la acela al bunei-credinţe.

Noţiunea de proces echitabil presupjne respectarea şi aplicarea principiului contra-dictorialităţii şi al dreptului la apărare, iar,udecătorul are, potrivit art. 22 NCPC, îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil.

4. Drepturile judecătorului. Corelativîndatoririlor legale, legea recunoaşte judecãtorului şi drepturi care se exercită în scopul prontnţării unei hotărâri legale şi temeinice, şi anume:

a) Dreptul de a cere părţilor explicaţii, în scris sau oral, cu privire la situaţia de fapt şi de drept invocate în susţinerea pretenţiilor, respectiv a apărărilor;

b) Dreptul de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept pe care le apreciază necesare, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, respectând astfel principiul contradictorialităţii.

în procesul civil, părţile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfăşu-rarea judecăţii, atãt prin susţinerea şi dovedirea drepturilor proprii, cat şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune. Aceste dreptiri legale ale participanţilor la judecată sunt asi-gurate prin respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, eel al contradictorialităţii. Pentru asigurarea contradictorialităţii în procesul civil, instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate aspectele de fapt şi de drept pe baza cărora va soluţiona litigiul. încălcarea acestui principiu, care asigură, implicit, şi respectarea dreptului la apărare, atrage nulitatea hotărârii pronunţate'1'. Apreciem că este vorba de o nulitate relativă, condiţionată de existenţa unei vătãmări [art. 174 alin. (3), art. 175 alin. (1) NCPC], interesul ocrotit prin această normă hind unul privat;

c) Dreptul de a ordona din oficiu administrarea probelor pe care le considerā necesare, chiar dacā părţile se opun. Sub acest aspect, se impune a se preciza că, în situaţiaîncare instanţa apreciază că o probā este necesară, ova puneîn discuţia părţilor. în cazulîn care este în imposibilitate obiectivă de a dispune administrarea ei din oficiu, iar părţilenu solicita administrarea ei, soluţia va fi respingerea pretenţiilor formulate. 0 asemeneaimposibilitate obiectivã de administrare poate exista, spre exemplu, în cazul în care seapreciază necesară efectuarea unei expertize tehnice, însă părţile refuză solicitarea uneiasemenea probe şi, implicit, plata ei. întrucât efectuarea expertize! presupune achitareaunui avans pentru onorariul de expert, în condiţiile refuzului de plată, exprimat de parteainteresată în dovedirea pretenţiilor, instanţa nu poate ordona o asemenea probã. înaceastă situaţie, după discutarea contradictorie a necesităţii administrării probei şi con-semnarea în cuprinsul încheierii de şedintã a opoziţiei pãrţilor la administrarea ei, precumşi a refuzului expres de plată a costului expertizei de către partea interesată, instanţa varespinge acţiunea formulată ca neîntemeiată, invocând, în considerente, obligaţiile părţilorde a-şi proba pretenţiile [art. 10 alin. (1) coroborat cu art. 249 NCPC], precum şi necesi-tatea administrării probei pentru soluţionarea procesului.

1,11.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2508 din 20 martic 2007, în B.J., baza de date.

:⅜4 | ,%rt. 22 HOMlNlui in RK ; I IMINIAUI■ AI COOUI.UI

Dimpotrivă, atunci când dupā punerea în discuţie a necesităţii administrării probei cu expertiza, reclamantul consimte la administrarea probei si la plata contravalorii lucrării, însă ulterior nu îşi mai îndeplineşte obligaţia de plată motivat de faptul că nu mai doreşte administrarea probei, ceea ce împiedică desemnarea expertului si efectuarea lucrării, credem cã soluţia va fi aceea a suspendării judecăţii în temeiul art. 242 alin. (1) NCPC, pânã laîndeplinirea obligaţiei stabiliteîn cursul judecăţii.

Dacă unele capete de cerere nu sunt dovedite, instanţa trebuie să ceară probe supli-mentare, administrându-le chiar din oficiu, nu să rezerve reclamantului dreptul la o acţiune separata. De asemenea, instanţa, în virtutea rolului său activ în administrarea probelor, este abilitată să ordone completarea probelor administrate de parte'1'.

Facultatea judecătorului de a ordona probe d n oficiu reprezintă una dintre principalele forme sub care se manifestă rolul activ al judecătorului.

în ipoteza în care instanţa din oficiu nu orconă alte probe decât cele administrate în cauză, părţile nu pot invoca o asemenea ornisiune în calea de atac, cat timp partea însăşi nu le-a propus. Această nouă dispoziţie, introdusă prin art. I pet. 14 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentruaccelerarea soluţionării proceselor'21 în art. 129 al Codului de procedură civilă anterior, aplicabilă doar cererilor formulate si proceselor începute după intrarea în vigoare a legii, are ca efect o restrângere a rolului activ al judecătorului, întărindu-se diligenţa de care partea trebuie să dea dovadă în susţinerea si dovedirea pretenţiilor sale, respectiv în dovedirea netemeiniciei pretenţiilor adversarului.

Desigur, ordonarea de probe din oficiu de cãtre judecãtor nu poate conduce la recu-zarea acestuia pe considerentul că s-ar fi antepronunţat, lăsând să înţeleagă, numai pe acest temei, soluţia care urmează a fi adoptată. Aceasta întrucât judecătorul nu face alt-ceva decât să îndeplinească o obligaţie care îi este impusă prin lege.

d) Dreptul şi obligaţia de a dispune introducerea în cauză a altor persoane. Mai mult decât atât, legea conferă judecătorului dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de a dispune, din oficiu, introducerea în cauză a alter persoane, în situaţiile expres prevăzute de lege, care, odată introduse în proces, au dreptul de dispoziţie al părţilor în proces, manifestat prin renunţarea la judecată sau la dreptul pretins, achiesarea la pretenţiile reclamantului ori încheierea unei tranzacţii. Este reglementată astfel o forma de intro-ducere forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane, condiţiile şi procedura de judecatā fiind cele cuprinse în art. 78-79 NCPC. Acest drept conferit judecătorului prin noile dis-poziţii procesuale restrânge obligaţia de respectare a limitelor procesului, astfel cum acestea au fost stabilite de părţi în virtutea principiului disponibilităţii. Dacă în vechea reglementare, judecătorul avea exclusiv îndatorirea de a a supune atenţiei părţilor nece-sitatea unei extinderi a cadrului procesual, prin introducerea în cauză a altor persoane, în cazul proceselor începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă (15 februarie 2013),!î', judecătorul va dispune introducerea din oficiu a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc, asigurând astfel cadrul procesual legal necesar soluţionării raportului juridic litigios.

'"' Trib. Suprem,col. civ., dec. nr. 1487/1955, în G. Boroi, O. Sp'meanu-Matci, Codul de procedura civilâ adnotal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 260, 287.121 M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010.131 Noul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010 (M Of. nr. 485 din 15 iulie 2010) şi actualizat cu modiftcările aduse prin Legea de punere în aplicare nr. 76/2012 (M. Of. nr. 365 din 30 mai 2010), modificată prin O.U.C. nr. 4/2013 (M. Of. nr. 68 din 31 ianuarie 201Ï) şi prin I-egea nr. 2/2013 privind unele mítsurî penrru degrevarea instanlelor judecătoreştî, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul dc procedura civil.1, a inlral in vigoare la data de 15 februarie 2013.

DOMENIUL DE REGLEMFNTARE AL CODULU1 \I·I. 2:Í 3Í>

5. Cazuri în care s-a reţinut încălcarea principiului rolului activ al judecătorului. Cutitlu exemplificativ, constituie oîncălcare a principiului rolului activ: respingerea obiec-ţiunilor formulate la raportui de expertiză depus la dosar, fără a se arăta considerentele care au condus la luarea acestei măsuri1'1, omisiunea instanţei de a ordona completarea probelor administrate de parte'`'; omisiunea instanţei de a pune în discuţia pãrţilor necesitatea chemării în judecată a tuturor coproprietarilor înscrişi în cartea funciară, într-o plângere împotriva încheierii de carte funciară11'; omisiunea instanţei de a cere părţilor lămuriri şi precizări, respectând regula dezbaterilor contradictorii, pentru a stabili obiectul cererii şi temeiul juridic al acesteia, aspecte care permit exercitarea controlului judicial*141; lipsa de implicare a instanţei în calificarea juridică exactă a acţiunii, prin raportare strictă la obiectul cererii de chemare în judecatã, care nu poate fi schim-bat şi nici depăşit'5'.

Art. 23. Respectul cuvenit justiţiei. (1) Cei prezenţi la şedinţa de judecată sunt datori să manifeste respectul cuvenit faţã de instanţă şi să nu tulbure buna desfă-şurare a şedinţei de judecată.(2) Preşedinlele vegheazã ca ordinea şi solemnitatea şedinţei să fie respectate, putând Iua în acest scop orice mãsură prevăzută de lege.

COMENTARII

1. îndatorirea de respect faţă de instanţă. Principiul respectului cuvenit justiţiei instituie în sarcina celor prezenţi la şedinţa de judecată, cu referire la părţi, la ceilalţi participanţi la procesşi laîntregul auditoriu, atuncicând şedinţa de judecată este publică, obligaţia de a manifesta respect faţă de instanţă şi de a nu tulbura buna desfăşurare a şedinţei de judecată. Cei care se prezintă în fata instanţei de judecată trebuie să aibă o atitudine cuviincioasă. Astfel, eel care vorbeşte trebuie să stea în picioare, cu excepţia cazului în care instanţa încuviinţează ca partea sã rãmână aşezatã (cum ar fi cazul în care starea sănãtăţii unei persoane ori vârsta nu-i permite să stea mult în picioare ori partea este în imposibilitate fizică să stea în picioare, aflându-se, spre exemplu, într-un scaun cu rotile). De asemenea, persoana care se prezintă în fata instanţei trebuie să aibă o ţinută cuviincioasă, instanţa putând îndepărta din sală pe cei aflaţi în ţinută necuviincioasã.

2. Obligaţia preşedintelui de complet. Totodată, acest principiu conferă preşedin-telui completului de judecată competenţa de a veghea la respectarea ordinii şi solem-nităţii şedinţei şi de a Iua în acest scop orice măsură prevăzută de lege. Şedinţa de judecată nu se poate desfăşura decât în condiţii de ordine şi disciplină. Preşedintele completului de judecată este eel care exercită poliţia şedinţei de judecată, putând dis-pune măsurile pe care le consideră necesare pentru respectarea ordinii şi a bunei-cuvi-inţe în sala de judecată, inclusiv îndepărtarea tuturor persoanelor din sală. Prin dispo-ziţiileart. 217 NCPC, referitoare la poliţia şedinţei de judecată şi art. 218 NCPC, referitoare la infracţiunile de audienţă, se realizează materializarea acestui principiu al respectului cuvenit justiţiei.

1,11.C.C.J., s. com., dec. nr. 1091 din 16 martie 2006, în Dreptul nr. 4/2007, p. 249.

'21 Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1487/1955, in C. Boroi, O. Spineanu-Malei, Codul..., 2011, p. 260, 287.

I3' Trib. Bistriţa-Nasaud, s. civ., dec. nr. 73/A d in 20 octombrie 2010, nepublicata.

'4| I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 709/2005, în J.S.C. 2005, p. 455.

'5' CA. Cluj, s. civ., de mun. şi asig. soc, pt. min. şi fam., dec. nr. 201/R din 29 ianuarie 2010, nepublicaia.

:⅛ | .⅞ri. ai-2.\ liOM(Nlui in RK ; I IMINIAUI■ AI COOUI.UI

Capitolul III. Aplicarea legii de procedură civilă

Art. 24. Legea aplicabilā proceselor noi. Dispoziţii!e legii noi de proccdură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

COMENTARII

Principiul neretroactivităţii legii de procedură civilă. Aplicarea în timp a legii de pro-cedură civilă urmează a fi supusă regulii institui:e prin acest articol. Astfel, cu valoare de principiu, legea nouă de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Aşadar, legea de procedură va produce efecte numai pentru viitor, în considerarea principiului general al aplicării normelor juridice în timp, conform căruia legea se aplică pe durata cuprinsă între data intrării în vigoare şî data abrogării ei.

De alrfel, potrivit art. 15 alin. (2) din Constitute, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale nai favorabile. Nu este interzisă, aşadar, ultraactivitatea legilor civile şi de procedură civilă, ci numai retroactivitatea acestora.

Principiul este consacrat şi în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2012 privind Codul de procedură civilă, text conform căruia „dis-poziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare". Aşa fiind, dispDziţiile noii legi de procedură se vor aplica exclusiv proceselor, precum şi executărilor silite începute după data de 15 februarie 2013.

Momentul începerii procesului este cu precizie determinat de legiuitor, într-o formula care nu lasā loc interpretării, prin dispoziţiile unei norme cuprinse în Cartea a ll-a,Titlul I, Capitolul I, care reglementează sesizarea şi procedura în fata primei instanţe. Astfel, potrivit art. 192 alin. (2) NCPC, procesul începe prin înregistrarea cererii la instanţă, în condiţiile legii. Aşadar, se poate reţine că data începerii procesului este data înregistrării cererii de chemare în judecatã pe rolul primei instanţe, cāci acesta este actul de sesizare al primei instanţe [art. 192 alin. (1) NCPC], iarînceperea orocesului este marcată în titlul referitor la procedura în fata primei instanţe.

Cu referire la data începerii executării silite, deplin lămuritoare sunt dispoziţiile art. 622 alin. (2) NCPC, conform cărora executarea silităîncepe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispoziţiilorCărţii a V-a,dacă prin legespecială nuse prevedealtfel. Or, sesizarea organului de executare se face prin cererea de executare silitã depusă la biroul executorului judecătoresc competent, în condiţiile art. 663 şi art. 664 NCPC. Prin urmare, momentul începerii executării silite coincide cu data depunerii cererii de executare silită la biroul executorului judecătoresc, în modalităţile prevăzute de art. 663 alin. (2) NCPC.

Norma este una tranzitorie ce are rolul de a reglementa succesiunea viitoare de norme de procedură civilă, cuprinse în acte normative apărute după data de 15 februarie 2013. Ea nu reglementează conflictul de legi dintre noul Cod de procedură civilă şi legile speciale existente în vigoare la data de 15 februarie 2013.

Art. 25. Legea aplicabilă proceselor în curs. (1) Procesele în curs de judecatã, precum şi executãrile silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi. (2) Procesele în curs de judecatã la data schimbării competenţei instanţclor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, potrivit legii sub care au început. In caz de trimitcre spre rejudecare, dispoziţiile legale privitoare la com-petenfâ, în vigoare la data când a început procesul, rămân aplicabilc.

DOMENIUL DE REGLEMFNTARE AL CODULU1 \I·I. Zli 37

(3) In cazul în care instanţa învestită este desfiinţatã, dosarele se vor trimite din oficiu instanţei competente potrivit legii noi. Dispoziţiile alin. (1) rămân aplicabile.

COMENTARII

1. Excepţii de la regula tempus regitactum. Principiul binecunoscut al aplicării ime-diate a legii noi de procedura admite unele excepţii, reglementate prin dispoziţiile acestuitext normativ si ale celor ce urmează.

Această normã reglementează aplicarea legii de procedura civilă proceselorîn curs de judecată, enunţând, cu valoare de principiu, cã legea de procedura ultraactivează, procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămânând supuse acelei legi. Astfel, procesele începute sub legea veche de procedura, precum şi executãrile silite începute sub legea veche de procedura vor fi guvernate de legea sub care au început.

Principiul este consacrat şi în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, text conform caruia „procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data intrãri în vigoare a Codului de procedura civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă suntînregistrate la instanţă după această data".

2. Acţiunea normelor de competenţã. Alineatele (2) şi (3) ale textului analizat reglementează în mod special aplicarea normelor de competenţă, precizând că procesele încurs de soluţionare la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite continuă săfie judecate potrivit legii sub care au început.

în opinia noastrã, considerăm că relevant este momentul sesizării primei instanţe cu cererea de chemare în judecată, astfel că aplicarea normelor de competenţă urmează a seface prin raportare la legea în vigoare hacest moment. Normele de competenţă active la data sesizării primei instanţe vor reprezenta un reper pentru determinarea competenţei până la finalizarea procesului prin pronunţarea unei hotărâri definitive, aşadar, inclusiv pentru determinarea instanţelor de control judiciar competente.

Dispoziţiile legale privitoare la competenţă, în vigoare la data sesizării primei instanţe, rămân aplicabile şi pentru ipoteza trimiterii cauzei spre rejudecare. Instanţa de control judiciar urmează a determina instanţa detrimiterecompetentă prin raportare la normele de competenţă valabile la data cererii de chemare în judecată. Se face astfel aplicarea ultraactivităţii normelor de procedura în materie de competenţă.

3. Desfiinţarea instanţei initial învestite. Alineatul (3) al art. 25 reglementează o situ-aţie particulară şi de excepţie, aceea în care instanţa initial învestită este desfiinţatã,dosarele în curs de soluţionare aflate pe rolul acestei instanţe urmând a fi trimise dinoficiu instanţei competente, determinate potrivit legii noi de procedura, iar nu regulilorde competenţă în vigoare la data sesizării instanţei desfiinţate. Operează, aşadar, principiulaplicării imediate a noilor norme de procedura civilă.

Dispoziţia imperativă cuprinsă în alin. (3) al art. 25 vizează exclusiv aplicarea normelor de competenţă, pentru că, în privinţa ce orlalte norme procedurale, operează dispoziţia de principiu cuprinsă în alin. (1) al art. 25. Aşadar, odată învestită instanţa competentã, potrivit legii noi, procesele începute hind sub legea veche, vor fi supuse acelei legi. Totodată, constituirea instanţei va fi realizată în acord cu legea nouă de procedura.

Art. 20. Legea aplicabîlă mijloacelor de probă. (1) Legea care guvernează con-ditiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite şi a pre-zumţiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii. (2) Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor.

:Vi 1 API. 27-2« liOM(Nlui in RK ; I IMINIAUI■ AI COOUI.UI

COMENTARII

Aplicarea normelor de procedură în materia mijloacelor de probă. Norma reglemen-tează aplicarea normelor de procedură propriu-zisă, cele care guvernează condiţiile de admisibilitateşi puterea doveditoare a probelorpreconstituiteşi a prezumţiilor legale. în privinţa acestora vor fi urmărite condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare potrivit normelor în vigoare la data producerii ori, dupā caz, a sãvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii.

Din interpretarea textului de lege rezultă cā probele constituite de instanţă (expertiza, cercetarea la fata locului, interogatoriul) rămân supuse legii noi de procedură, chiar dacă drepturile sau faptele care constituie obiectul probaţiunii s-au născut sub legea veche.

Procedura de administrate a acestor probe va fi guvernată însă de legea în vigoare la data administrării lor, legea nouã de procedură nind de imediată aplicare pentru această nouă ipoteză.

Dispoziţiile art. 26 alin. (2) NCPC nu se aplică proceselor începute anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Sunt incidente prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, conform cărora procesele în:epute sub legea veche rāmân supuse în întregime legii sub care au început, deci inclusiv sub aspectul administrării probelor, Legea nr. 76/2012 neprevăzând vreo derogare în acest sens.

Arl. 27. Legea aplicabilã hotărârilor. Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi tcrmcnelor prcvăzute de legea sub care a început procesul.

COMENTARII

Legea aplicabilã hotărârilor judecãtoreşti. în privinţa hotărârilor pronunţate, se stipu-lează că acestea rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Din această perspecfivă, legea de procedură în vigoare la data sesizării primei instanţe cu cererea de chemare în judecată este cea relevantă pentru a determina căile de atac susceptibile de a fi exercitate, motivele de apel şi de recurs, con-testaţie în anulare, revizuire, precum şi condiţiile referitoare la termenele în care pot fi exercitate aceste căi de atac.

Arl, 28. Teritorialitatea legii de procedură. (1) Dispoziţiile legii de procedură se aplică tuturor proceselor care se judecă decătre instanţele române, sub rezerva unor dispoziţii legale contrare.(2) în cazul raporturilor procesuale cu element de extraneitate, determinarea legii de procedură aplicabile se face potrivit normelor cuprinse în cartea a VH-a.

COMENTARII

Teritorialitatea legii de procedură. Aplicarea legii de procedurā în spaţiu este regle-mentată cu valoare de principiu prin art. 28 NCPC. Se stipulează tmperativ că dispoziţiile legii de procedura se aplică tuturor proceselor care se judecã de către instanţele române, cu excepţiile expres şi limitativ prevăzute de lege. Pentru ipoteza raporturilor procesuale cu element de extraneitate, determinarea legii de procedură aplicabile urmează regulile cuprinse in Cattea a Vila a noului Cod do procedurā civilă, referitoare la procesul civil international.

CARTEA I. DISPOZIŢII GENERALE

Titlul I. Acţiunea civilă

Art. 29. Noţiune. Acţiunea riî⅛î este ansamblul mijloacelor procesuale prcvăzute de lege pentru protectia dreptului subiectiv pretins de cãtre una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apãrārii părţilor în proces.

COMENTARII

Acţiunea civilă. Cererea de chemare în judecată. Dreptul subiectiv. Acest articol defineşte acţiunea civilă prin trimitere la elementele care o compun şi la scopul regle-mentării acestora. Astfel, acţiunea civile reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale legale, prevăzute pentru: protectia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice; asigurarea apărării părţilor în proces.

Definiţia pe care legiuitorul o dă acţiunii civile, íntr-o formula ce exprimă esenţa defi-niţiilor pe care doctrina le-a propus de-a lungul vremii, are şi o funcţie practică, prin dis-tincţia pe care legiuitorul o face între noţiunile de „acţiune civilă", „drept subiectiv" şi „cerere de chemare în judecată".

Acţiunea civilă nu se reduce la cererea de chemare în judecată, înţeleasă ca fiind actul procedural prin care se exercită acţiunea şi nici nu se identifică, în totul, cu aceasta1", cele douã noţiuni fiind distincte şi cu funcţii diferite. Acţiunea civilă, ca ansamblu virtual de mijloace procesuale, preexistă cererii de chemare în judecată şi, uneori, supravieţuieşte judecăţii, or, cererea de chemare în judecată reprezintă doar unul dintre elementele acestui ansamblu, ea este actul de învestire al instanţei, iar nu acţiunea însăşi.

Acţiunea civilă nu se identifică nici cu dreptul subiectiv, fiind, însă, intrinsecă acestuia, condiţionată de esenţa dreptului. Doctrira a definit dreptul subiectiv ca fiind posibilitatea conferită de lege subiectului activ de a avea o anumită conduită şi de a pretinde o conduită corespunzătoare de la subiectul pasiv, de a cere concursul forţei coercitive a statului în caz de nevoie121.

Distincţiile operate între cele două categorii juridice pot fi relevate sub trei aspecte, şi anume: sub aspectul condiţiilor de exstenţă ale acestora; sub aspectul condiţiilor de exercitare; sub aspectul obiectului lor131.

Acţiunea civilă este un „concept-sinteză", cuprinzând totalitatea mijloacelor procesuale, ansamblul acestor mijloace (cererea de chemare în judecată, excepţiile procesuale, căile de atac), fără însă a putea fi redusă la unele dintre elementele ei componente141.

Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură, în cadrul procesului civil, protectia dreptului subiectiv, prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat, ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege151.

111 /. Deleami, Tratal de procedură civilă, vol. I, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 160, p. 172.121 VM. Ciobamt, Tratat teoretic şi praclic de procedură civilă, vol. 1, Ed. National, Bucure⅞ti, 1996, p. 247.131 /. Dekanu, Tratat..., vol. I, 2010, p. 162-168.141 Idem. p. 161.151 VM. Ciobamt, Tratat..., vol. I, p. 250.

4U | Arl. SU I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Potrivit unei clasificāri a literaturii juridice11', pot fi identificate urmātoarele categorii de acţiuni civile: a) în funcţie de natura şi obiectul dreptului exercitat, sunt: acţiuni extra-patrimoniale şi acţiuni patrimoniale; acţiuni imobiliare şi mobiliare; acţiuni personale şi acţiuni reale; acţiuni petitorii şi acţiunii posesorii; b) în funcţie de scopul urmãrit de recla-mant şi natura soluţiei instanţei, sunt: acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului, acţiuni în constituire sau de transformare; c) în raporî cu poziţia părţilorîn proces, sunt: acţiunea reclamantului, acţiunea pârâtului, acţiunea terţului, acţiunea procurorului sau a altor organe.

Trei sunt elementele care definesc acţiunea civilă, şi anume: a) subiecţii acţiunii civile, ea aparţinând unui subiect de drept şi îndreptârdu-se, de regulă, împotriva altui subiect;

b) obiectul acţiunii, respectiv protecţia unui drept sau a unui interes juridiceşte ocrotit;c) cauza acţiunii, reprezentând scopul pentru care este constituită şi garantată acţiunea civilă.

Art. 30. Cereri în justiţie. (1) Oricine are o pretentie împotriva unei alte persoane ori urmăreşte solutionarea în justiţie a unei situatii juridice are dreptul sā facă o cerere înaintea instanţei competente.(2) Cererile în justiţie sunt principale, accesorii, adiţionale şi incidentale.(3) Cererea principalã este cererea introductivă de instanţã. Ea poate cuprinde atât capete de cerere principale, cat şi capete de cerere accesorii.(4) Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia data unui capăt de cerere principal.(5) Constituie cerere adiţională acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale antcrioare.(6) Cererile incidentale sunt cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare.

COMENTARII

1. Investirea instanţei. Formularea de pretenţii împotriva unei persoane ori solutionarea în justiţie a unei situatii juridice obligã la depunerea unei cereri în acest sens lainstanţa competentă - condiţie minima obligatorie. Aşadar, de regulă, instanţa nu sesesizează din oficiu, ci trebuie sesizatã de persoana interesată în valorificarea unui dreptpe care îl pretinde ori în solutionarea unei anumite situatii juridice.

Analiza alin. (1) al art. 30 revelă definiţia cererii în justiţie ca fiind actul procedural prin care orice persoana poate sesiza instanţa competentă cu solutionarea pretenţiei pe care aceasta o formulează împotriva altei persoane ori cu solutionarea unei situatii juridice.

Cererea constituie acel mijloc procedural prin care o persoana fizică sau juridică se adresează instanţei judecătoreşti pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor sale legitime121.

2. Condiţiile generale ale cererii în justiţie. Conform art. 148 NCPC, cererile adresateinstanţelor judecătoreşti trebuie să respecte condiţia formei scrise şi să cuprindă urmă-toarele elemente: indicarea instanţei căreia i se adresează; numele şi prenumele, domi-ciliul sau reşedinţa părţilor, în cazul persoanelor fizice, respectiv denumirea şi sediul lor,în cazul persoanelor juridice; numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentan-

111Ï. Deleanu, Tratal..., vol. 1,2010, p. 173.

' ' V.M. Ciobanu, Tratal tcorelic şi practic dc procedură civila, vol. II, Ed. National, Bucurcşti, 1997, p. 8.

ACŢIUNEAClvllA in. :to 41

ţilor părţilor. In cazul în care reprezentantul părţilor este o persoană fizică ce nu are cali-tatea de avocat, în cuprinsul cererii se va indica numele, prenumele, domiciliul sau reşe-dinţa acesteia (în schimb, dacă reprezentantul părţii este avocat, cererea va cuprinde numele, prenumele avocatului, precum si sediul profesional al acestuia, înţeles ca locul principal unde îşi exercită profesia); obiectul cererii, respectiv pretenţia concretã cu solu-ţionarea căreia este sesizată instanţa; semnătura titularului cererii. Dacă, din diferite motive, cererea nu poate fi semnată, judecătorul stabileşte identitatea părţii, după care îi citeşte conţinutul cererii, fãcând menţiune despre toate acestea chiar pe cerere. Pe lângã aceste elemente, dacã este cazul, cererea mai cuprinde şi datele de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate de părţi, precum: numărul de telefon, numărul de fax, adresa poştală electronică etc.

Cererea în forma scrisă, formulată personal sau prin reprezentant, susţinerile, apărările sau concluziile părţilor ori alte acte de procedură adresate instanţelor judecatoreşti pentru care se prevede condiţia formei scrise pot fi depuse personal la instanţã sau prin intermedia serviciilor poştale ori pot fi comunicate în forma electronică, dacã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute de lege, adica dacã actul îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 148 alin. (1) NCPC şi poartă semnãtura părţii sau a reprezentantului acesteia.

Prin excepţie de la regula generală a formei scrise, în cazurile în care legea (generală sau specială) permite formularea cererii în şedinţa de judecată, conform art. 148 alin. (4) NCPC [spre exemplu, cererea de recuzare. modificarea cererii de chemare în judecatã pentru ipotezele prevăzute de art. 204 alin. (2) NCPC, propunerea probelorîn cazurile anume prevãzute de lege, invocarea de excepţii, declaraţia de alegere a competenţei, renunţarea la judecată, renunţarea la dreptul pretins, achiesarea la hotărâre potrivit art. 463 NCPC, precum şi în alte cazuri, ori de câte ori legea prevede posibilitatea formulării verbale a unei cereri], aceasta este valabilă şi dacă este formulată oral. Despre formularea unei asemenea cereri se face menţiune în cuprinsul încheierîi de şedinţă, încheiere care se comunică din oficiu părţii adverse, de grefierul de şedinţă, în vederea asigurãrii apărării sale.

Prin urmare, forma scrisa a cereri i de învestire a instanţei con⅛tituie regula generata şi obligatorie, derogarea fiind admisă numai în cazurile în care legea prevede expres posibilitatea formulării orale a cererii.

Cererea de chemare în judecată este supusă plăţiî taxei judiciare de timbru, prevăzută de Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru"1, în funcţie de obiectul său, evaluabil sau neevaluabil în bani.

Lipsa menţiunilor privind numele, prenumele sau, după caz, denumirea părţilor, obiectul, motivele de fapt ale cererii şi semnătura atrage nulitatea absolută a cererii de chemare în judecată. Lipsa semnăturii poate fi suplinită pe tot parcursul judecăţii în fata primei instanţe. Dacă însă pârâtul invocă lipsa semnăturii, reclamantul trebuie să semneze în şedinţa în care s-a invocat nulitatea, dacă este prezent, respectiv pentru situaţia lipsei sale de la termenul în care s-a invocat neregularitatea, până la primul termen următor eel târziu, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie [art. 196 alin. (1) şi (2) NCPC]. Lipsa celorlalte elemente atrage nulitatea condiţionată de dovada existenţei unei vãtămări, conform art. 175 NCPC.

3. Clasificarea cererilor în justiţie. Legiuitorul intervine şi clasifică cererile în justiţie, în funcţie de obiectul acestora şi de raportul în care se află cu cererea principală, în: cereri principale, cereri accesorii, cereri adiţionale şi cereri incidentale.

a) Cererea príncipală, iniţială sau intrcductivă de instanţă, este aceea prin care instanţa este sesizată în scopul soluţionării unui litigiu şi poate cuprinde atât capete de cerere

1,1 M. Of. nr. 173 din 29 iulie 1997.

42 | Art. SI I)ISI'O/ITM GFNEKALE

principale, cat si capete de cerere accesorii. Prin cererea principală se stabileşte o primă legătură procesuală între părţi şi instanţă (cererea de chemare în judecată, cererea de intervenţie principală, cererea de apel, cererea de recurs, contestaţia în anulare, revizu-irea, contestaţia la executare).

b) Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia data unui capăt de cerere principal. Unele cereri accesorii sunt obiective şi obligatorii (spre exemplu, în procesele de divorţ şi constatarea nulităţii căsātoriei, instanţa este obligata să se pro-nunţe cu privire la exerciţiul autorităţii părinteşti, la obligaţia de întreţinere, chiar dacă pãrţile nu o cer), iar altele sunt subiective şi facultative (spre exemplu, cererea de împărţire a bunurilor comune poate fi formulată de părţi în cadrul procesului de divorţ ori separat, pe cale principală, consecutiv desfacerii căsătoriei).

c) Cererile adiţionale sau modificatoare sunt acele cereri prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare (a se vedea, în acest sens, art. 204 NCPC - modificarea cererii de chemare în judecată).

d) Cererile incidentale sunt toate acele cereri formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare, după iniţierea acestuia prin cererea de chemare în judecată (cererea reconvenţională, formulată de pârât; cererea de intervenţie voluntarã, făcută de un terţ; cererea de intervenţie forţată, formulată fie de reclamant, fie de pârât, după caz).

Art. 31. Apărări. Apārãrile formulate în jus t i t ie pot fi de fond sau procedurale.

COMENTARII

1. Noţiune. Definind „acţiunea civilă" ca fund ansamblul mijloacelor procesuale pre-văzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv sau a unei situaţii juridice (art. 29NCPC), legiuitorul are în vedere şi asigurarea apărării părţilor în proces, ca scop distinctal exercitării unei acţiuni civile în justitie.

Apărările cuprind mijloacele procesuale prevăzute de lege la dispoziţia reclamantului, a pârâtului sau a altor participanţi la proces, împotriva oricăror cereri făcute în procesul civil.

2. Clasificări. Legiuitorul clasifică apărările formulate în justitie în raport cu dreptulsubstantial dedus judecăţii, în apărări de fond şi apărări de procedură.

a) Apărările de fond sunt legate de cauza supusã judecăţii şi aparţin în exclusivitate pârâtului. Ele vizează direct dreptul subiectiv dedus judecăţii şi pretenţiile fundamentate pe acest drept. Printr-o apărare în fond pârâtul abordează însuşi fondul dreptului, iar nu elementele formale ale judecăţii- Mai mult decât atât, apărarea în fond poate fi valorificată în tot cursul judecăţii, nu este supusă timbrării, nu este atinsă de decăderi, se analizează în considerentele hotărârii şi atrage soluţia respingerii hotărârii ca nefondată11'.

b) Apărările de procedură se identifică cu excepţiile procesuale; ele nu aparţin în exclusivitate pârâtului şi nu sunt întrebuinţate rumai în scopul apărării.

Excepţia procesuală este definită prin art. 245 NCPC, ca fiind acel mijloc prin care partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu invocă, fără a discuta fondul dreptului, nere-gularităţi privind compunerea completului de jucecată, constituirea instanţei, competenţa acesteia, procedura de judecată, diferite lipsuri ale cererii de chemare în judecată ori ale altor cereri în proces, prin care se urmăreşte, după caz, fie declinarea competenţei, fie amânarea judecãţii, fie refacerea unor acte, fie anularea, respingerea, perimarea cererii.

111 ƒ. Deleanu, Tratal..., vol. I, 2010, p. 190-191.

ACŢIUNEAClvllA \rl. .V£ 43

Astfel, invocarea excepţiei necompetenţei atrage declinarea competenţei; invocarea neregularitãţilor privitoare la greşita compunere a completului de judecată, la greşita constituire a instanţei, la procedura de judecată, precum şi invocarea unor lipsuri ale cererii de chemare în judecată, cum ar fi lipsa semnăturii [dacă reclamantul lipseşte la termenul la care se invocă nulitatea pentru acest motiv şi nu o poate acoperi - art. 196 alin. (2) şi (3) NCPC], atrag amânarea judecăţii; invocarea neregularităţilor privitoare la citare, la comunicarea actelor de procedura atrage refacerea procedurii de citare sau de comunicare; invocarea unor excepţii ca lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată, lipsa numelui şi a prenumelui oricăreia cintre părţi, a motivelor de fapt atrage nulitatea cererii; invocarea excepţiei netimbrării atrage anularea cererii; invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale (active sau pasive), a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune atrage respingerea cererii; invocarea excepţiei aerimării atrage perimarea cererii (de chemare în judecată, de apel, de recurs, după cazj.

Potrivit art. 246 NCPC, excepţiile pot fi absolute sau relative. Au caracter absolut acele excepţii prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică (cum ar fi necompe-tenţa generală, materială, teritorială exclusivă). Sunt excepţii relative acele excepţii prin care se invocă nesocotirea unor norme de ordine privatã, care ocrotesc preponderent interesele părţilor (cum ar fi excepţia necompetenţei teritoriale relative, care operează pentru toate celelalte cazuri care exced competenţei teritoriale exclusive).

în literatura juridicã de specialitate'" s-a distins între urmãtoarele categorii de excepţii: a) excepţii procesuale privitoare la părţile din proces (excepţta lipsei capacităţii procesuale, excepţia lipsei calităţii procesuale, excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia imunităţii de jurisdicţie); b) excepţii procesuale privind instanţa de judecată (excepţia depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti, excepţia de necompetenţă, excepţia greşitei compuneri a completului de judecată, excepţia incompatibilităţii, excepţia recuzării, excepţia strămutării pricinii); c) excepţii procesuale privind actele de procedura şi terme-nele procesuale (excepţia de prematuritate, excepţia lipsei de interes, excepţia nulităţii, excepţia tardivităţii); d) excepţii procesialo privind judecata (excepţia lipsei procedurii prealabile, excepţia licispendenţei, excepţia conexităţii, excepţia perimării, excepţia dreptului subiectiv alegat, excepţia dreptului de a cere executarea silită, excepţia puterii lucrului judecat, excepţia exercitării abuzive a dreptului procesual).

Art. 32. Condiţii de exercitare a acţiunii civile. (1) Orice ccrcre poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia:a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii;b) arc calitate procesuală;c) formuleazã o pretentie;d) justificã un interes.(2) Dispoziţiilc alin. (1) se aplică în mod corespunzStor şi în cazul apărărilor.

COMENTARII

Condiţiile cererii în justiţie. Acest articol reglementeazã condiţiile de exercitare a unei acţiuni civile în justiţie, ele vizând atât cererile în justiţie, cat şi apărările, astfel cum au fost ele definite în cuprinsul art. 30 şi art. 31 NCPC. Aceste condiţii vizează autorul unei cereri sau al unei apărări şi se verifică atât la momentul formulării cererii sau apărării, precum şi ulterior, la momentul susţinerii acesteia. Condiţiile de exercitare a unei acţiuni civile în justiţie sunt urmãtoarele:

M. Tăbărcā, Excepţiile procosualeinprocesul civil,ed. a II-a, Ed. Univcrsul Juridic, Bucurcşli, 2006, p. 205-369

44 | Art. :i2 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

a) Autorut are capacitate procesualā, în condiţiile legii. Aceasta semnifică aptitudineapersoanelor de a deveni părţi în procesul civil şi se analizează sub două aspecte: capaci-tatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesualā de exerciţiu, astfel cum sunt acesteareglementate în cuprinsul art. 56 şi art. 57 NCPC.

Cererile fācute de o persoană fărā capacitate procesualā sunt nule sau anulabile, după caz, potrivit art. 40 alin. (1) NCPC. Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă atrage sancţi-unea nulităţii absolute, potrivit art. 56 alin. (3) NCPC, iar lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu atrage anulabilitatea actului de procediră, potrivit art. 57 alin. (4) NCPC. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu vizează şi situaţia în care persoana are o capacitate procesualã de exerciţiu restrânsă.

b) Autorul are calitate procesuală. Calitatea semnifică puterea de a acţiona în justiţie,se sprijină pe interes, fără a se identifica cu acesta, întrucât are o existenţă autonoma. Calitateaprocesuală se verifică atât în privinţa reclamantului, cat şi în privinţa pârâtului.

în practică, s-a decis că, într-o acţiune în despăgubiri întemeiată pe art. 504 CPP, sfera persoanelor ce pot continua acţiunea cuprinde doar persoanele care, la data dece-sului persoanei îndreptãţite potrivit art. 504 CPP, se aflau în întreţinerea acesteia, indiferent dacă aveau sau nu calitatea de moştenitori, respectiv acele persoane care beneficiau de ajutor material sau moral din pa'tea victimei erorii judiciare. Altfel spus, doar acele persoane a căror existenţă depindea, în tot sau în parte, de libertatea şi acti-vitatea creativă producătoare de bunuri, venituri ori alte valori ale celui condamnat sau arestat pe nedrept, fiind esenţial ca, prin lipsirea de libertate a întreţinătorului, eel între-ţinut să fi suferit o pagubă susceptibilă, prin natura ei, de reparaţie. Prin includerea acestor persoane în categoria titularilor acţiunii, legiuitorul a urmărit protejarea lor şi compensarea lipsei sprijinului financiar produs după moartea persoanei condamnate pe nedrept cu sumele pe care aceasta le-ar fi putut obţine din partea statului pentru preju-diciul suferit. Dreptul celorlalţi moştenitori nu esie afectat prin dispoziţiile art. 506 alin. (1) CPP, întrucât nu se aduce atingere dreptului lor legal de a obţine patrimoniul defunctului în integralitatea lui sau o fracţiune a acestuia, aşa cum se găsea la data deschiderii succesiunii.

Aprecierea asupra sferei persoanelor ce pot continua acţiunea se bazează şi pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) teza I din Constitute, pot*ivit cãruia „StatuI răspunde patrimonial pentru prejudiciilecauzate prin erorile judiciare", principiu constitutional materializatde dispoziţiile art. 504 CPP. Dispoziţiile art. 505 alin. (1) CPP nu influenţează sfera persoanelor ce pot continua acţiunea persoanelor îndreptaţite, deşi aparent pot fi interpretări, întrucât textul se referă exclusiv la felul şi întinderea pagubei pe care o poate solicita persoana îndreptăţită potrivit art. 504 alin. (1) şi (2) CPP. Nu s-ar putea reţine, faţă de dispoziţiile art. 506 alin. ţl), că, odată cu introducerea acţiunii de cãtre persoana îndreptăţită, potrivit art. 504 alin. (2), s-a născut un drept patrimonial în persoana acesteia, transmisibil moş-tenitorilor, întrucât textul are în vedere un drept personal născut în persoana celui arestat pe nedrept sau a celor aflaţi în întreţinere, care se stinge odată cu decesul lor. Dacă s-ar admite ipoteza unui drept patrimonial şi decí transmisibil, cu ignorarea caracterului personal al acestui drept, s-arîncălca dispoziţiile art. 506 alin. (1), dispoziţie specialã, ceea ce este inadmisibil.

Este real că, potrivit art. 13 din Convenţia europeană, „orice persoană ale caret drep-turi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar si atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale" şi că, potrivit art. 5 din Convenţie, „orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare acestui articol are dreptul la reparatii", însă, aşa cum în mod constant s-a decis

ACŢIUNEA CIVILA \rl. »» | 4⅛

în jurisprudenţa Curţii, aceste drepturi nu sunt absolute, ele putând fi limitate de normele interne ce le reglementează, în speţă deart. 506 alin. (1) CPP11.

c) Autorul formuleazã o pretenţie. Pretenţiile trebuie sã fie determinate şi pertinente, motivate ín fapt şi în drept, aceste caractere oferind instanţei posibilitatea de a determina în mod corect limitele judecăţii şi de a se pronunţa în aceste timite.

d) Autorul justifică un interes. Interesul desemnează, în esenţă, profitul material sau moral pecare titularul unui demersîn justiţieîl urmăreşteşi area severifica din perspec-tiva dispoziţiilor art. 33 şi art. 36 NCPC.

Aceste condiţii de exercitare a oricãrei acţiuni civile în justiţie sunt stabilite printr-o normă absolutã şi ele se verifică imperatív. Totodată, din analiza dispoziţiilor alin. (2) al articolului analizat rezultă că aceste condiţii sunt obligatorii atât pentru cererea de che-mare în judecată, cat şi pentru apărările formulate în proces.

Circumscris condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, în literatura juridicã de specialitate s-a subliniat cã există şi condiţii objective, a căror neîndeplinire atrage inadmisibilitatea acţiunii, precum: expirarea unui termen de prescripţie sau de decădere; autoritatea lucru-lui judecat; incoerenţa proceduralã a acţiunii, dedusă, spre exemplu, din invocarea unei simple excepţii de procedură şi terminarea cercetării procesului după intrarea în dezba-terile în fond1' .

Art. Mi. Interesul de a acţiona. Interesul trebuie sã fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacã interesul nu este nãscut şi actual, se poate formula o cercre cu scopul de a prcveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.

COMENTARII

1. Atributele interesului. Interesul reprezintã una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile în justiţie şi apare obligatoriu, potrivit legii de procedură, ca el să îndepli-nească următoarele atribute:

a) să fie determinat, adică concret, susceptibil de o verificare judiciară;

b) să fie legitim, adicã în concordanţã cu legea, protejat juridic, iar nu situat în afara

limitelor legii;

c) sã fie personal, aparţinând, de regulã, titularului acţiunií civile în justiţie, pentru cã folosul urmărit se verifică în persoana acestuia. Din aceastã perspectivă, în doctrină131 s-a arătat cã atributul personal al interesulu poate deveni contestabil în cazul unor grupuri, precum sindicatele şi asociaţiile care acţioneazã într-un interes colectiv. Delimitarea interesului personal de interesul colectiv al grupului poate fi necesară uneori, spre exemplu, în materia insolvenţei, unde s-ar pune problema de a şti dacã acţiunea aparţine repre-zentantului creditorului sau unuia dintre creditori. într-o astfel de situaţie, caracterul direct şi personal al interesului se impune a fi tratat cu mai multă flexibilitate.

d) sã fie născut şi actual, să existe la momentul formulării cererii în justiţie, dar şi pe parcursul procesului. în cazul în care pe parcursul procesului acţiunea promovata de reclamantrămânefără interes, demersulprocesual, initial justificat, rămânefărăfinalitate practică din punct de vedere juridic, soluţia consacrată jurisprudenţial în atare situaţii

111 C.A. Cluj, s. 1 civ., dec. nr. 331/R/2012, nepublicata\ 121

/. Dekami, Tratat..., vol. I, 2010, p. 202. I⅛i·m,p.22l.

46 | Art. SI I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

fiind aceea a respingerii acţiunii ca rămasă fārã interes1". 0 excepţie este admisă de legiu-itor, referitor la caracterul născut si actual al interesului, în cuprinsul art. 33 NCPC stipu-lându-se că poate fi formulată o cerere, în afara unui interes nãscut şi actual, sub condiţia ca scopul verificabil al acestei cereri să fie acela de a preveni încãlcarea unui drept ame-ninţat sau de a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara. Ïn acest context apare regiementarea cuprinsa în art. 34 NCPC, care vizează o ipoteză concretā, aceea a realizării drepturilor afectate de un termen. Totodată, potrivit art. 35 NCPC, acest atribuital interesului seconsideră realizatîncazulasigurării dovezilor, dacã există pericolul ca ele să dispară ori să fie greu de administrat în viitor.

Nu s-ar putea considera că reclamantul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legií nr. 221/2009'21 nu justifică un interes actual în a cere constatarea caracterului politic al condamnării după ce textele normative referitoare la acordarea daunelor morale au fost declarate neconstituţionale, existând, incontestabil, un interes moral în a se statua, printr-o hotãrâre judecãtoreascã, sub acest aspect. O astfel de cerere nu are caracterul unei cereri accesorii celei referitoare la acordarea daunelor morale, dimpotrivă, ea este o cerere principalã, constatarea caracterului political condamnării suferite condiţionând acordarea despăgubirilor materiale, în condiţiile legii speciale'31.

2. Excepţia lipsei de interes. Interesul urmează a fi justificat de titularul cererii în jus-tiţie, iar lipsa interesului părţii care formulează cereri în procesul civil poate fi invocată de partea adversă, de procuror sau de instanţă din oficiu. Excepţia lipsei de interes este una de fond, peremptorie, dirímantă şi absolută, iar respingerea acţiunii pentru lipsa interesului nu împiedicã partea să promoveze o nouă acţiune, atunci când va putea justifica un interes care justifică atributele legale.

Art. 34. Realizarea drepturilor afectate de un termen. (1) Cererea pentru pre-darea unui bun la împlinirea termenului contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen.(2) Se poate, de asemenea, cere, înainte de termen, executarea la termen a obligaţiei de întreţinere sau a altei prestatii periodice.(3) Pot fi încuviinţate, înainte de împlinirea termenului, şi alte cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnatã pe care reclamantul ar încerca-o dacã ar aştepta împlinirea termenului.

COMENTARD

Situaţii care derogă de la exigenţa caracterului născut şi actual al interesului. Prin acest text normativ este reglementată ipoteza particulară în care raportul juridic de drept procesual are la bazã un raport juridic obligaţioial care a dat naştere unei obligaţii afectate de termen suspensiv.

Astfel, potrivit art. 1411 alin. (1) NCC, obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur. Termenul este unui suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei (art. 1412 NCC). Aşadar, obligaţia afectată de termen existã, însa această condiţie afectează exigibi-

1111.C.C.J., s. com., dec. nr. 2623 din 13 septembrie 2011, in Drcpiul nr. 5/2012, p. 228 şi in Droplul nr. 9/2012,

121M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009.131 CA. Cluj, s. I civ., âec. nr. 4482/R/2011, nepublicata.

46 | Art. SI I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

fiind aceea a respingerii acţiunii ca rămasă fārã interes1". 0 excepţie este admisă de legiu-itor, referitor la caracterul născut si actual al interesului, în cuprinsul art. 33 NCPC stipu-lându-se că poate fi formulată o cerere, în afara unui interes nãscut şi actual, sub condiţia ca scopul verificabil al acestei cereri să fie acela de a preveni încãlcarea unui drept ame-ninţat sau de a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara. Ïn acest context apare regiementarea cuprinsa în art. 34 NCPC, care vizează o ipoteză concretā, aceea a realizării drepturilor afectate de un termen. Totodată, potrivit art. 35 NCPC, acest atribuital interesului seconsideră realizatîncazulasigurării dovezilor, dacã există pericolul ca ele să dispară ori să fie greu de administrat în viitor.

Nu s-ar putea considera că reclamantul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legií nr. 221/2009'21 nu justifică un interes actual în a cere constatarea caracterului politic al condamnării după ce textele normative referitoare la acordarea daunelor morale au fost declarate neconstituţionale, existând, incontestabil, un interes moral în a se statua, printr-o hotãrâre judecãtoreascã, sub acest aspect. O astfel de cerere nu are caracterul unei cereri accesorii celei referitoare la acordarea daunelor morale, dimpotrivă, ea este o cerere principalã, constatarea caracterului political condamnării suferite condiţionând acordarea despăgubirilor materiale, în condiţiile legii speciale'31.

2. Excepţia lipsei de interes. Interesul urmează a fi justificat de titularul cererii în jus-tiţie, iar lipsa interesului părţii care formulează cereri în procesul civil poate fi invocată de partea adversă, de procuror sau de instanţă din oficiu. Excepţia lipsei de interes este una de fond, peremptorie, dirímantă şi absolută, iar respingerea acţiunii pentru lipsa interesului nu împiedicã partea să promoveze o nouă acţiune, atunci când va putea justifica un interes care justifică atributele legale.

Art. 34. Realizarea drepturilor afectate de un termen. (1) Cererea pentru pre-darea unui bun la împlinirea termenului contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen.(2) Se poate, de asemenea, cere, înainte de termen, executarea la termen a obligaţiei de întreţinere sau a altei prestatii periodice.(3) Pot fi încuviinţate, înainte de împlinirea termenului, şi alte cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnatã pe care reclamantul ar încerca-o dacã ar aştepta împlinirea termenului.

COMENTARD

Situaţii care derogă de la exigenţa caracterului născut şi actual al interesului. Prin acest text normativ este reglementată ipoteza particulară în care raportul juridic de drept procesual are la bazã un raport juridic obligaţioial care a dat naştere unei obligaţii afectate de termen suspensiv.

Astfel, potrivit art. 1411 alin. (1) NCC, obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur. Termenul este unui suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei (art. 1412 NCC). Aşadar, obligaţia afectată de termen existã, însa această condiţie afectează exigibi-

1111.C.C.J., s. com., dec. nr. 2623 din 13 septembrie 2011, in Drcpiul nr. 5/2012, p. 228 şi in Droplul nr. 9/2012,

121M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009.131 CA. Cluj, s. I civ., âec. nr. 4482/R/2011, nepublicata.

ACŢIUNEA CIVILA \rl. 35 | 4/

litatea ei. Creditorul unei astfel de obligaţii nuarputeajustifica un interes născutşi actual pentru a cere protecţia dreptului printr-o acţiune în justiţie.

Articolul 34 NCPC reglementează situaţii de excepţie ín care acţiunea în justiţie poate fi promovată chiar dacă interesul nu este jnul născut şi actual, termenul suspensiv nefiind împlinit, sub condiţia imperativă ca această acţiune să preîntâmpine o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului. Astfel, sunt ase-menea cereri:

a) cererea pentru predarea unui bur la împlinirea termenului contractual, convenit de părţi;b) cererea pentru executarea unei obligaţii de întreţinere sau a unei alte prestaţii periodice;c) orice alte cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii.

Art. 35. Constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cel care are interes poate sã cearã constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

COMENTARII

1. Acţiunea în constatare. Condiţii de admisibilitate. Textul reglementează admisibi-litatea acţiunii în constatare pozitivă (a e:<istenţei unui drept) sau negativă {a inexistenţei dreptului) condiţionată de lipsa posibilitãţii părţii care acţionează de a solicita realizarea dreptului. Ori de câte ori partea are deschisă calea realizãrii dreptului, va trebui să uzeze de această cale, acţiunea în constatare hind, în această situaţie, inadmisibilă.

Acţiunea în constatare vizează, în mod firesc, constatarea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic. Aceasta deoareceînsăşi activitatea procesualã presupune existenţa sau inexistenţa unui anumit raport juridic între părţi.

Exercitarea acţiunii în constatare presupune îndeplinirea cumulativã a următoarelor condiţii: a) partea să nu poată cere realizarea dreptului; b) partea să justifice un interes; c) partea să nu urmărească, prin acţiune, contestarea existenţei sau inexistenţei unei stări defapt111.

0 particularitate importantă a acţiunii în constatare rezidă în caracterul sāu preventiv, scopul exercitării sale fiind acela de a preîntâmpina contestarea unui raport juridic.

Textul consacră, de asemenea, principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare, în raport cu acţiunea în realizarea dreptului. Potrivit art. 35 NCPC, partea care are interes în constatarea existenţei unui drept poate fo-mula o cerere în acest sens, care însă devine inadmisibilă dacã poate fi intentată o cerere în realizarea dreptului pretins. Ca atare, cererea nu poate fi primită ori de câte ci partea poate cere realizarea dreptului. Astfel, pentru admisibilitatea acţiunii, norma procedurală impune condiţia negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus,udecăţii. Caracterul subsidiarşi limitatalacestei acţiuni constituie expresia voinţei legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiţie să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încarcată cu două acţiuni paralele: una în constatare şi una în realizarea dreptului. în consecinţă, prin reglementările referitoare la caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, legiuitorul nu a înţeles să stabilească un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite.

111 C.C, Dec. nr. 754/2010, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2010; Dec. nr. 1413/2010, M. Of. nr. 788 din 25 noiembrie 2010.

4⅜ | ,%ri. ;i.> I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

2. Invocarea inadmisibilitãţiiacţiuniiînconstatare. Inadmisibititatea poate fi invocată pe cale de excepţie, aceasta fiind soluţionată de instanţă prin încheiere, care poate fi atacată numai odată cu fondul, în cazul respingerii excepţiei, ori prin hotărâre, în situaţia admiterii ei.

3. Obiectul acţiunii în constatare. Pe calea acţiunii în constatare se poate solicita numai constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, nu şi a unui fapt. Dacă se solicita constatarea unui fapt, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.

4. Aplicaţii practice, a) Constatarea calităţii de moştenitor. Practicajudiciarăa statuat în sensul că acţiunea în constatare poate avea aplicaţii specifice şi circumstantiate în materia succesiunilor. Astfel, stabilirea (constatarea) calítăţii de moştenitor poate avea loc pe cale notarială sau judiciară, fără ca succesorul să solicite şi ieşirea din indiviziune. Teza contrara ar însemna negarea stării de indiviziune înseşi, deoarece succesorii ar trebui să ceară imediat partajul. Nimeni nu este obligatsā rămânā în indiviziune, însā nu există niciun text legal care sã oblige sistarea stãrii de indiviziune imediat ce s-a stabilit calitatea de moştenitor111.

b) Stabilirea cotelor-părţi care revin foştilor soţi din bunurile comune. S-a decis căeste admisibilă acţiunea în constatare prin care foştii soţi, împreună sau numai unui dintreaceştia, solicita, după divorţ, stabilirea cotei de contribuţie care revine fiecăruia din bunurile comune'2'. Această soluţie are în vedere faptul că în sarcina foştilor soţi nu existăobligaţia de a solicita partajarea judecătorească a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei,partajul putãndu-se realiza pe cale amiabilã, fărã intervenţia instanţei de judecatã.

Exístă posibilitatea ca soţii să se înţeleagă în privinţa masei bunurilor comune, a valorii acestora, însã să existe divergenţe cu privire la cota-parte de contribuţie a fiecăruia la dobândirea bunurilor comune, situaţie în care ar fi exagerat să se pretindă că partajul judiciar este obligatoriu, cat timp nu există un text legal în acest sens'3'.

c) Cetăţean român care are domiciliul în străinãtate şi solicita autorităţilor compe-tente române eliberarea documentelor de identitate, de călătorie sau de stare civilă. S-adecis că este inadmisibilă o acţiune în constatare în acest caz. Este adevărat că art. 34din Legea nr. 21/1991'4' stipulează că sunt şi rămân cetăţeni români persoanele care audobândit şi au pāstrat această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare, însă reclamantulare la îndemânã acţiunea în realizarea dreptului pretins, şi anume o acţiune având caobiect obligaţia de a face a autorităţilor române competente, respectiv obligarea acestorade a emite actele doveditoare. Reclamantul nu a probat cã a întreprins demersuri pentrurealizarea dreptului său de cetăţean român sac că a făcut dovada epuizării tuturor mij-loacelorîn scopul realizării dreptului. Conform art. 35 din Legea nr. 248/2005, cetăţeanuluiromân care are domiciliul în străinătate şi solic tă autorităţilor competente române eliberarea documentelor de identitate, de călătorie sau de stare civilă, dar nu poate facedovada cetăţeniei române, i se eliberează documentele respective în condiţiile legii,numai după ce se atestă de către Direcţia Generală de Paşapoarte, la cererea acestorautorităţi, faptul că solicitantul este cetăţean român. Prin urmare, atestarea de cătrepârâtă a cetăţeniei române produce efecte juridice numai în strânsă legătură cu eliberareadocumentelor de identitate, de călătorie sau de stare civilă, or, obiectul cererii reclaman-tului este acela de constatare a cetăţeniei române a defunctei, şi nu acela de eliberare,

I'1I.C.C.J., s. civ. şi de propr. inl„ dec. nr. 386 din 21 ianuarie 2005, în Dreptul nr. 5/2006, p. 263.|2i Trib. Suprem, dec. de indrumare nr. 1/1964, în CD. 1952-1965, p. 108.

'3' în acest sens, a se vedea şi G. Boroi, O. Spi>teanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, Notă, p. 223.

' ' Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române a fost republicată pentru a doua oară în M. Of. nr. 576 din 13 august 2010. Prevederile art. 21 se regasesc in cuprinsul art. 22 din legea republicata, iar celc ale art. 34 in art. 33.

ACŢIUNEACIVIlA \rl. .Hi 49

de către autorităţile române competente, a documentelor de identitaîe, călătorie sau stare civilă111.

Arl. 'Mi. Calitatea procesuală. Calitatea procesualã rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectelc raportului juridic litigios, astfcl cum acesta este dedus judecă-tii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

COMENTARII

1. Noţiune. Calitatea procesuală reprezintă titlulîn virtutea căruia o persoană exercită acţiunea în justiţie, puterea de a acţiona în justiţie, justificată printr-un interes personal şi direct*21.

2. Verificarea calitāţii procesuale. Pofivit legii de procedurā civilã, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios dedus judecă-ţii. Legiuitorul trimite la o verificare strict formală a acestei identităţi atunci când precizează că existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate de titularul cererii constituie o chestiune de fond; prin urmare, nu se verifică din perspectiva calitãţii procesuale, ci odată cu tranşarea litigiului pe fond; or, calitatea procesuală activă se verifică la începutul procesului, înainte de a se pune concluziile în fond.

în literatura juridică de specialitate, s-a subliniat că această calitate a cererii în justiţie are o existenţă autonomă şi trebuie verificată atât în privinţa reclamantului, cat şi a pârâtului131.

Subiectul prin care se manifestă calitatea procesuală este chiar titularul cererii, eel care invocă în favoarea sa dreptul subiectiv alegat, justifică interesul de a acţiona şi are capacitatea de a sta în justiţie. Calitatea procesuală poate fi, aşadar, abordatā sub un dublu aspect: existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi eel care este titularul dreptuluiîn raportul juridic substantial dedus judecăţii (calitatea procesuală activă), iar, pe de altă parte, existenţa identităţii între persoana pârâtului şi eel care este obligat în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).

Reclamantul în proces este eel obligat sã justifice atât calitatea sa procesuală activă, cat şi calitatea procesuală pasivă a pârâtului sau a terţului chemat în judecată, prin chiar cererea de chemare în judecată [art. 194 lit. c) şi d) NCPC]. Legea de procedură îl exone-rează pe reclamant de obligaţia justificării calităţii procesuale numai în cazul existenţei unei calităţi procesuale calificate, când în ipoteza normei sunt menţionate expres per-soanele care pot acţiona în justiţie, în anumite situaţii, precum: soţul, în cazul cererii de divorţ (art. 914 NCPC); soţul mamei, mama, tatăl biologic şi copilul, în cazul acţiunii în tăgada paternităţii (art. 429 NCC); cumpărătorul împotriva vânzătorului, în cazul acţiunii în nulitatea vânzării lucrului altuia.

3. Excepţia lipsei calităţii procesuale. Lipsa calităţii procesuale active sau pasive poatefi invocată pe cale de excepţie, de oricare dintre părţile interesate, de procuror şi deinstanţă din oficiu, admiterea ei determinãnd respingerea acţiunii ca fiind introdusă de opersoană fără calitate. 0 astfel de rezolvare nu împiedică reclamantul ca ulterior să por-nească o nouă acţiune, chemând în judecată persoane a căror calitate poate fijustificată.

1,1 CA. CIuj, s. civ., mun. şi asig. soc., pt. min. şi fam., dec. nr. 1590/R din 22 iunie 2009, in B.J.C.A. Cluj 2009, p. 517-519.121 /. Deleamt, Tratat..., vol. I, 2010, p. 204.131 Idem, p. 205.

M) i ,%rt. :ift I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

4. Aplicaţii practice, a) Acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 28 şi art. 32 din Legea nr. 50/1991. S-a considerat că primarul, şi nu Municipiul, este organul abilitat de lege să apiice sancţiunea şi să sesizeze instanţa pentru luarea măsurilor prevăzute de art. 32 alin. (1) lit. a) şi b) - încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei de construire; desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal -, respectiv să aducã la înde-plinire măsurile dispuse de instanţă în condiţ ile alin. (2) şi (3) ale art. 32 din acelaşi act normativ, iar, pe de altă parte, prealabil sesizării instanţei în vederea dispunerií de către aceasta a măsurilor prevãzute de art. 32 alin. (1) lit. a) şi b), este obligatorie încheierea unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, prin care sã se fi fixat şi termenul înāuntrul caruia contravenientul să intre în legalitate, prin obţinerea autorizaţiei de construire, sau să procedeze la desfiinţarea construcţiilor nelegal realizate111.

b) Imobile deţinute de unităţile administrativ-teritoriale. S-a considerat că în cazuí bunurilor aparţinând unui municipiu, calitatea de a emite dispoziţia prin care se soluţio-nează notificarea formulată de persoana îndreptăţită îi aparţine primarului municipiului, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Corelativ, art. 21.5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, precizează, în mod similar, că în cazul în care entitatea obligatã la restituire este unitatea administra-tiv-teritorială, organul de conducere abilitat expres de lege este primarul, respectiv primarul general al Municipiului Bucureşti ori, după caz, preşedintele Consiliului jude-ţean. Totodată, acelaşi text normativ adaugã, pentru o completă clarificare, cã nu este necesară o aprobare prealabilă sau ulterioară a restituirii de către Constliul local (sau, după caz, general) ori judeţean, responsabilitatea aplicãrii legii aparţinând în totalitate primarului ori preşedintelui Consiliului judeţean. Toate aceste prevederi legale trimit fără echivoc la concluzia că, în cazul bunurilor aparţinând unui municipiu, calitatea de a emite dispoziţia prin care se soluţionează notificarea formulată de persoana îndreptăţită îi aparţine primarului acelui municipiu, nicio altă entitate neavând, în faza administrativă a procedurii de reparaţie, dreptul de a se pronunţa asupra îndreptăţirii autorului cererii la a obţine măsuri reparatorii, precum şi asupra naturii acestor măsuri. Deoarece, din punct de vedere juridic, primarul municipiului ţcomunei, oraşului), pe de o parte, respectiv municipiul {comuna, oraşul), pe de altă parte, sunt entităţi distincte, este de considerat că, în rigoarea legii, municipiul nu ar putea el însuşi emite, prin organul său deliberativ, care este Consiliul local, dispoziţie de soluţionare a notificării, doar primarul fiind abilitat în acest sens'21.

c) Acţiune având ca object obligarea statului la plata de despăgubiri băneşti. în con-siderarea caracterului lor de legi speciale, atât Legea nr. 10/2001, cat şi Legea nr. 247/2005, Titlul VII, au prioritate de aplicare în raport cu normele legale cu caracter general şi care au statut de norme comune. Aşa fiind, rezultă cã în procedurile administrative reglemen-tate de cele două legi sus-arătate au, ca regulă, calitate exclusiv autoritãţile şi, în general, entităţile menţionate în textele legale speciale, derularea procedurilor reparatorii trebuind să aibă loc faţă de subiecţii şi cu respectarea etapelor pe care legiuitorul le-a consa-crat. Articolul 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 dispune că statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate fi chemat în judecată numai în cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identin'cată, în celelalte situaţii rămânând ca procedurile reparatorii să se deruleze în raport cu alte entităţi, aşa cum legea le stabileş:e131.

1,1 CA. CIuj, s. I civ., dec. nr. 3678/R din 21 octombrie 2011, nepublicat⅜. 121 CA.

Cluj, s. I civ., dec. nr. 3063/R din 16 septembrie 2011, nepublicată. 131 CA. Cluj, s. I

civ., dec. nr. 3062/R din 16 septembrie 2011, nepublicata.

ACŢIUNEA ClvllA in. ;Î7 ⅛1

Art. 37- Legitimarea procesuală a altor persoane. In cazurile şi condi}iile pre-văzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apārări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fãră a justifica un interes personal, acjionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate in situaţii speciale sau, după caz, in scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

COMENTARII

1. Condiţiile !egitimării procesuale active a altor persoane decât titularul dreptu-lui. De regulă, eel carese pretinde titular aldreptului subiectivdedusjudecăţii estecelîn persoana căruia se verificã calitatea procesuală, interesul de a acţiona şi capacitatea de a sta în justiţie. Printr-o dispoziţie de principiu, cuprinsă în art. 37 NCPC, se recunoaşte legitimate procesualã unor persoane, organizaţii, instituţii sau autoritãţi care nu pot justifica un interes personal, ele acţionând în urmãtoarele situaţii: a) pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau b) în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

0 astfel de legitimare se verificã exclusiv în cazurile prevăzute limitativ prin dispoziţii ale legii şi în raport cu cele stabilite imperativ prin lege. Legitimarea pe care legea o dă acestor persoane este una de excepţie şi ea nu poate fi extinsã prin extrapolare. Aceste persoane dobândesc dreptul la acţiune in interesul unui terţ, în beneficiul acestuia din urmă urmãnd a fi adoptată hotārârea.

Aplicaţii particulare ale acestei dispoziţii de principiu pot fi identificateîn urmãtoarele situaţii, evocate exemplificativ:

a) părinţii, comitenţii şi cei obligaţi să supravegheze o persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sunt legitimaţi procesual pasiv într-o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe art. 1374, art. 1373, respectiv art. 1372 NCC;

b) conform art. 92 alin. (1) NCPC, Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Legea însăşi conferă procurorului mandat pentru exercitarea acţiunii civile în aceste situaţii, fără a avea nevoie de jn mandat din partea aceluia în numele căruia exercită acţiunea;

c) conform art. 28 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată11', organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acţiunea nu va putea fi introdusã sau continuată de organizaţia sin-dicală dacă eel în cauză se opune sau renunţă la judecată în mod expres. în exercitarea atribuţiilor lor, organizaţiile sindicale au calitate procesualã activă. Se recunoaşte, astfel, prin norma evocată mai sus, calitatea procesuală activă a organizaţiilor sindicale, acestea acţionând în numele şi pe seama membrilor lor, iar nu în numele lor propriu.

Legea conferă organizaţiilor sindicale un mandat legal, acestea putând acţiona în justiţie în mod evident în numele şi pe seana membrilor lori2i.

111 M. Of. nr. 625 din 31 august 2012.

'2' Prin Decizia nr, 1 din 21 ianuarie 2013, pronunţată in soluţionarea unui recurs în interesul legii, înalta Curte de Casatie şi Justiţie a stabilit, în interpretarea şi ap!icarea unitară a dispozi(iilor art. 23 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (in prczent, abrogate prin Legea dialogului social nr. 62/2011). că organizaţiile sindicale au calitate procesualã activă in acţiunile promovate in numele membrilor de sindicat. In interpretarea şi ap!icarea unitar<l a dispozi(iilor art. 269 alin. (2) [lost art. 284 alin. (2)| C. muncii, republicat, inslanla

Í>I | Art. ;IK-;Í!» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Arl. 38. Transmiterea calităţii procesuale. Calitatca de parte se poate transmite legal sau conventional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situatiilor juridice deduse judecăţii.

COMENTARII

1. Modalitāţi de transmitere a calitāţii de parte. Transmisiunea calităţii procesualeactive sau pasive este posibilă în cursul procesului ori de câte ori operează o transmisiune,legală sau convenţională, a drepturilor şi obligaţiilor ce intră în conţinutul raportului juridicsubstantial dedus judecăţii.

întrucât legea nu distinge, analizând şi dispoziţiile art. 39 NCPC, se poate concluziona în sensul cã transmisiunea calitãţii procesuale poate opera prin acte între vii sau pentru cauzã de moarte; ea poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular (de regulă, în cazul transmisiunilor convenţionale).

Circumscris efectelor unei astfel de transmisiuni, în doctrină1" s-a arătat că eel care dobândeşte calitatea procesuală se substituie transmiţătorului, astfel că preia procesul în starea în care se găseşte, iar actele procesuale săvârşite anterior îi sunt opozabile.

în ipoteza în care termenul pentru exercitarea unei căi de atac nu era împlinit la momen-tul transmiterii calitãţii procesuale, eel care a dobândit o astfel de calitate prin transmisiune va putea exercita calea de atac sub condiţia dovedirii transmisiunii calităţii.

2. Transmisiunea legală a calităţii procesuale. 0 transmisiune în virtutea legii a calităţiiprocesuale active sau pasive opereazã în cazurile şi în condiţiile expres reglementate prindispoziţii ale legii. Astfel, în cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizeazăprin succesiune, moştenitorii acceptând şi preuând poziţia autorului lor, cu excepţiileprevãzute de lege.

în cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală a calităţii procesuale are loc prin reorganizarea persoanei juridice parte în proces, modurile de reorganizare fiind fuziunea, divizarea sau transformarea (art. 233-241 NCC). Persoana juridică nou-creată va dobândi calitatea procesuală pe care o avea persoana juridicã supusã reorganizării.

3. Transmisiunea convenţională a calităţii procesuale. Orice transmisiune şi transfor-mare a obligaţiilor ce intră în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, în considerareaunui acord de voinţă intervenit între una dintre pãrţile în proces şi un terţ, persoana străinăde acest raport, va determina şi o transmisiune a calităţii procesuale în favoarea terţu-lui. Astfel, pe parcursul procesului poate interveni o cesiune de creanţă (art. 1566 şi urm. NCC),o subrogaţie convenţionalā, consimţită de creditor sau consimţită de debitor (art. 1593-1595NCC), o preluare a datoriei debitorului (art. 1599-1603 NCC), o vânzare sau o transmiterecu titlu gratuit prin acte între vii a bunului ce face obiectul dreptului litigios.

Ar(. 3Í>. Siruaţia procesuală a ínstrăinătorului şi a succesorilor săi. (1) Dacã în cursul procesului drcptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între pãrţile iniţiale. Dacă însã transferul este fãcut, în condiţiile legii, prin acte cu titlu particular pentru cauzã de moarte, judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz. (2) In toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat sã intervină în cauzã, dacã are cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate sã fie introdus în cauzã, la

compelentă leritorial in soluţionarea confliclelor de muncă in cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant

'" VM. Ciobanu, Tratat..., vol. I, p. 288.

ACŢIUNEA ClvllA \ri. :t!» &*

cerere ori din oficiu. In acest caz, instan{a va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celorlalte părţi, dacă înstrăinătorul sau succcsorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Dacã înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succcsorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză.(3) Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular şi va fi íntotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu exceptia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.

COMENTARII

1. Efectele transmiterii dreptului litigios. Complementer art. 38 NCPC, care recunoaşteposibilitatea transmiterii calităţii de parte, legal sau conventional, ca urmare a transmisi-unii dreptului litigios, prin art. 39 este reglementată situaţia procesuală a celui care şi-atransmis calitatea de parte, precum şi a succesorilor sãi. Acest articol reglementeazăpractic acţiunea în justiţie exercitată sub titlu de moştenitor, moştenitorii dobândind nunumai drepturile şi obligaţiile lui de cuius, dar şi acţiunile şi mijloacele de apărare de careeel decedat ar fi putut uza dacă era în viaţă.

Pentru ipoteza transmisiunilor prin acte între vii cu titlu particular, acţiunea în justiţie este exercitată sub titlul de creditor sauîn calitate de persoană subrogată ín drepturile altuia. Pentru acest caz, doctrina a distins între următoarele douã situaţii: a) creditorul reclamant acţionează în nume propriu, pentru valorificarea unui drept care originar a luat naştere în persoana sa; b) creditorul reclamant exercită drepturile şi acţiunile ce reveneau celui subrogat ``.

2. Transmiterea dreptului litigios prin acte între vii cu titlu particular (care privesc bunuri determinate). în acest caz, judecata continua între părţile iniţiale ale procesului.

3. Transmiterea dreptului litigios prin acte pentru cauză de moarte cu titlu particular. în acest caz, judecata continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului transmiterii.

4. Intervenţia succesorului cu titlu particular. Legea prevede că, în oricare dintre situ-aţiile menţionate în cuprinsul alin. (1), succesorul cu titlu particular al celui care i-a transmis dreptul litigios prin acte între vii sau pentru cauză de moarte va fi introdus în proces.

în principal, succesorul cu titlu universal este obligat să intervină în proces, ori de câte ori are cunoştinţă de existenţa acestuia prin formularea unei cereri de intervenţie volun-tară în condiţiile art. 61-63 NCPC. în subsdiar, dacă succesorul cu titlu particular nu inter-vine voluntar în proces, acesta va fi introdus forţat în proces, de oricare dintre părţi, în condiţiile art. 68-70 NCPC, sau din oficiu de către instanţă, în condiţiile art. 78 NCPC.

5. Scoaterea din proces a înstrăinătorului, a succesorului universal ori cu titlu universal. Consecutiv introducerii în proces a succesorului cu titlu particular, instanţa vadecide cu privire la situaţia înstrăinătoru ui, a succesorului universal ori cu titlu universalal acestuia (transfer prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte). în funcţie deîmprejurările concrete ale cauzei şi de poziţia celorlalte părţi în proces, instanţa va hotărîscoaterea acestuia din proces sau, dimpotrivă, păstrarea lui.

1,1 /. Dekanu, Tralat..., vol. I, 2010, p. 210.

M | Art. IO I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

în cazul în care înstrăinătorul a fost scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlu particular, care va lua procedura din starea în care se afla la momentul intervenţiei sale sau al introducerii în proces, toate actele anterioare fiindu-i opozabile.

6. Efectele hotărârii pronunţate contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal at acestuia. De regulã, hotārârea pronunţată împotriva înstrăinătorului sau a succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, pentru ipoteza în care nu a fost scos din proces, va produce de drept efecte şi va fi întotdeauna opozabilā succesorului cu titlu particular al celui care i-a transmis dreptul litigios.

Legiuitorul exclude de la aplicarea acestei reguli cazurile în care succesorul cu titlu particular a dobândit dreptul litigios cu bună-credinţă, astfel că nu mai poate fi evins de către adevăratul titular. Buna-credinţă ocroteşte, aşadar, succesorul cu titlu universal, iar hotărârea pronunţatā împotriva înstrăinătorului care a pierdut procesul nu-i va fi opozabilă şi nu va produce efecte faţã de el.

Art. 10. Sancţiunea încălcării condiţiilor de exercitare a actiunii civile. (1) Cercrilc fâcute de o pcrsoană care nu are capacitate proccsua!ã sunt nule sau, după caz, anulabile. De asemenea, în cazul lipsei calitãţii procesuale sau a interesului, instanţa va rcspinge cererea ori apărarea formulată ca fund făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fărã calitate ori ca lipsitã de interes, după caz. (2) Incălcarca dispo/iţiilor pre/ontului t i t l u poate, de asemenea, atrage aplicarea şi a altor sancţiuni prevãzute de lege, iar eel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun.

COMENTARII

1. Lipsa capacităţii procesuale. Neîndeplinirea condiţiei referitoare la capacitatea procesuală a părţilor atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a anulării cererii de chemare în judecata, după cum este vorba de capacitatea procesuală de folosinţă sau de exerciţiu a persoanei fizice sau juridice.

2. Lipsa calităţii procesuale sau a interesului. Neîndeplinirea condiţiei referitoare la calitatea procesuală a părţilor sau la interesul de a acţiona duce la respingerea cererii sau a apãrării formulate, ca fiind făcută de o persoanã sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz.

3. Alte sancţiuni. în principiu, nu este exclusă posibilitatea aplicării altor sancţiuni decât anularea, constatarea nulităţii ori respingerea cererii, pentru neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a actiunii civile în justitie. Totodată, se recunoaşte celui care a suferit un prejudiciu prin încãlcarea dispoziţiilor referitoare la condiţiile de exercitare a actiunii civile, dreptul la o acţiune în despagubiri, promovată potrivit normelor de drept comun referitoare la competenţã.

Titlul II. Participanţii la procesul civil

Capitolul I. Judecătorul. Incompatibilitatea

Art. 41. Cazuri de incompatibilitale absolută. (1) Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a solu$ionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricinã în apel, recurs, contestatie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare.(2) De asemenea, nu poate lua parte la judecatã eel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză.

COMENTARII

1. Incompatibilitatea judecătorilor. Noţiune. Incompatibilitatea este situaţia în care un judecător este oprit de lege să ia parte la soluţionarea unei anumite pricini. Noţiunea de incompatibilitate poate fi abordată într-un dublu sens, şi anume: în sens general sau absolut şi în sens restrâns sau relativ.

Incompatibilitatea generală a judecãtorului"1 reprezintă imposibilitatea acestuia de a mai îndeplini, concomitent, şi alte funcţii sau servicii, fund reglementatã cu valoare de principiu prin art. 125 alin. (3) din Constitute, precum şi prin art. 5, art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată 2], respectiv prin art. 102, art. 103 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afa-ceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei'*'.

' ' Prin legi speciale au fost consacrate cazuri de incompatibilitate în sens general. Astfel, conform art. 105 alin. (1) din Legea nr. 161/20Q3 privind uncle măsuri pentru asigurarea transparonţci în cxcrcilarea dcmnităţilor publice, a funcţiilor publice ⅛i in mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003), magistraţilor le este interzis sã participe la judecarea unor cauze, in calitate de judeca tor sau procuror: a) dacā sunt soţi sau rude până la gradut al IV-lea inclusiv, între ei; b) dacfl ei, so)ii sau rudele lor până la gradul IV inclusiv au vreun interes în cauză. Potrivit alin. (2), dispoziţiile anterioare se aplică şi magistratului care participă, in calitate de judecător sau procuror, la judecarea unei cauze in căile de atac, atunci când soţul sau ruda până la gradul al IV-lea inclusiv a magistratului a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea în fond a acelei cauze. Potrivit alin. (3), toate aceste dispoziţiî se comp!etează cu prevederile Codului de procedură civilă şi ale Codului de procedurā penală referitoare la incompatibilităţi, abţinere ⅜i recuzare. Articolul 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, rcpublicală, stabileştecă din Completul de 9 judeca tori al ínaltei Curji de Casalie şi Just iţîc care judeca recursul exercitat împotriva hotărârii prin care secţiile Censiliului Superior al Magistraturii s-au pronunţat asupra acţiunii disciplinare, nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii şi magistratul sancţionat disciplinar. Hotărâren Consiliului Superior al Magistraturii nr. 676/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind evaluarea activilăţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor (M. Of. nr. 814 din 29 noiembrie 2007), modificată şi complctată prii Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 79/2008 (M. Of. nr. 115 din 13 februarie 2008), reglementează, în art. 26 alin. (8) pet. 3, un caz de incompatibilitate specific magistratului care este membru alesal Consiliului Superior al Magistraturii cu activitate nopcrmancnlă Şi care, în perioada mandatului, nu poate exercita funcţia de preşedinte al comisiei de evaluare, 121

M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010. 131 M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.

M> | Art. 41 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Astfel, funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi a celor de instruire, din cadrul Institutului National al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri, în condiţiile legii. Judecătorilor le este interzis: să desfãşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse; să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură, să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, admi-nistrare sau control la societăţi civile, societãţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome; să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic; să facã parte din partide sau formaţiuni politice, să desfăşoare sau să participe la activitãţi cu caracter politic.

Incompatibilitatea judecătorului în sens restrâns vizează imposibilitatea acestuia de a lua parte la judecarea unei cauze determinate, aflându-seîntr-una dintre situaţiile expres prevăzute de lege, cele menţionate în cuprinsul art. 41 şi art. 42 NCPC. Prin aceastã regle-mentare se elimínă riscul ca unul şi acelaşi judecător să se pronunţe în mod repetat pe fondul aceleiaşi cauze ori sã îşi controleze propria hotarare în cãile de atac. Astfel este asigurată imparţialitatea judecătorului - garanţie fundamental a unui proces echitabil, consacratã ca atare prin dispozitiile art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drep-turilor omului şi a libertăţilor fundamentale1".

Incompatibilitatea reglementată se apreciazã în concret, ţinând seama de circumstan-ţele fiecărei cauze. Ea împiedică judecătorul să participe la judecată într-un proces deter-minat şi nu se confundă cu incompatibilităţile impuse magistraţilor prin Constitute şi prin Legea nr. 303/2004 care privesc exercitarea funcţiei de magistrat în general, imposibilitatea de a mai îndeplini concomitent şi alte funcţii ori servicii. în acest sens, în lite-ratura juridică, s-a subliniat, cu deplin temei, că íntotdeauna cazurile de incompatibilitate trebuie apreciate prin raportare la o speţă concretã în care completul chemat să decidă asupra incidentului procedural poate aprecia punctual dacă într-o anume cauză, din motive strict prevăzute de lege sau din considerente de afectare aparentă a imparţialităţii, judecătorul trebuie îndepărtat. 0 incompatibilitate generică a judecătorului faţă de o institute sau faţă de un anumit domeniu nu este reglementată normativ. 0 astfel de incompatibilitate ar constitui, în realitate, o suspendare parţială a unui judecător din activitate, sus-pendare care, la rândul său, are o strictă şi limitată reglementare legală121.

Incompatibilitatea nu mai este reglementată ca un incident procedural cu privire la compunerea instanţei, ci cu privire la constituirea acesteia, art. 41 NCPC aplicându-se judecătorilor şi altor participanţi la proces, şi anume: magistraţilor-asistenţi, asistenţilor judiciari, grefierilor, procurorilor (art. 54 NCPC).

2. Cazurile de incompatibilitate absolutã. Acest articol reglementeazã, expres şi limi-tativ, cazurile de incompatibilitate a judecătorUui în sens restrâns (faţă de cele privind exercitarea funcţiei de magistrat în general), toate acele situaţii în legătură cu anteceden-tele unei cauze determinates! carenu permit judecătorului să îşi verifice propria hotărâre într-un control judiciar specific căilor de atac ordinare sau extraordinare.

în actuala reglementare, este incompatibil şi judecătorul care a pronunţat anterior în cauză oîncheiere interlocutorie, precum încheierea de admitereîn principiu a unei cereri de partaj, pentru că printr-o astfel de încheiere se tranşează anumite chestiuni de fond ale litigiului, iar cu privire la dispozitiile luate în această privinţă judecătorul nu poate

' ' Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost ratifi'cată de Romania prin Ugea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994).

' ' I. Papa, Incompatibilităţilc judccătorului şi ingcrinla in actul de justiţic, în Dreplul nr. 2/2012, p. 191-195.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL \rl. II ⅞/

reveni. Articolul 235 NCPC defineşte încheierile interlocutorii ca fiind acelea prin care, fără a hotărîîn totul asupra procesului, se soluţioneazã excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

Articolul 41 reglementează trei cazuri de incompatibilitate absolute a judecătorilor, şi

anume:

a) Judecarea aceleiaşi pricini în apel, fn recurs, contestaţie în anulare sau în revizu-ire. Este interzisjudecatorului care a pronunţat oîncheiere interlocutorie sau o hotărâre într-o cauză să exercite controlul judiciar ordinar sau extraordinar al hotărârii date, întrucât un judecãtor poate fi învestit o singură data cu judecata aceleiaşi pricini. Pus în situaţia de a-şi controla propria hotărâre, judecătorul devine lipsit de obiectivitate, întrucât, por-nind de la premisa că hotărârea sa poartă atributele legalităţii şi temeiniciei, va fi întot-deauna tentat sã pãstreze soluţia pronunţată.

Noul Cod de procedură civilă extinde incompatibilitatea şi la căile extraordinare de atac de retractare a hotãrârilor judecãtoreşti, respectiv contestaţia în anulare şi revizuirea. Anterior acestei modificãri legislative, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituitã în Secţii Unite, a stabilit, printr-un recurs în interesul legii, că judecătorul care soluţionează fondul cauzei nu devine incompatibil sã soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare. în motivare, instanţa supremă a reţinut că, în principiu, în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, precum şi în cea a revizuirii, nu se realizeazã un control judiciar asupra unei judecãţi anterioare, ci se trece la soluţionarea din nou a aceleiaşi pricini, ca urmare a introducerii unei cereri prin care se tinde la retractarea hotărârii pronunţate anterior, ceea ce şi explicã nere-glementarea, ca situaţie de incompatibilitate, a cazului în care judecătorul participă la soluţionarea aceleiaşi pricini în contestaţie în anulare sau în revizuire. Cu toate acestea, pot exista situaţii în care judecătorul învestit cu soluţionarea unei astfel de căi extraordinare de atac sã fie pus în situaţia de a-şi evalua propria hotărâre sub un aspect cu privîre la care şi-a exprimat deja opinia, caz în care, pentru a asigura deo-potrivă imparţialitatea, cat şi aparenţa de imparţialitate pe care le reclamă desfăşurarea unui proces echitabil, acesta să considere că este totuşi necesar să se abţină de la judecata pricinii'11.

Pentru a se putea reţîne acest motiv de incompatibilitate, este imperios necesar ca judecătorul să fi pronunţat în fond o hotărâre, prin care fie a tranşat fondul dreptului litigios, fie a judecat în temeiul unei excepţii de procedură sau de fond cu efect peremptory (nelegala compunere a instanţei, lipsa capacităţii procesuale, perimarea, prescripţia dreptului la acţiune, autoritatea lucrului judecat, tardivitatea exercitării apelului etc.). Prin urmare, nu există incompatibilitate în caz de soluţionare a unui recurs în aceeaşi pricina dacă judecătorul nu s-a pronunţat anterior asupra fondului. Tot astfel, nu devine incompatibil judecătorul care dă încheieri preparatorii, care nu prejudecă fondul cauzei şi nici acela care se pronunţă prin încheieri de admitere a unor excepţii procesuale dilatorii, prin care se tinde la amânarea judecăţii sau refacerea unor acte.

în acest sens, în jurisprudenţă s-a reţinut că, în cazul desfiinţării cu trimitere spre rejudecare pentru nelegala citare a părţibr, judecătorii care au soluţionat apelul în sensul celor arătate nu se află în situaţie de incompatibilitate, întrucât nu au pronunţat o hotărâre în care să abordeze fondul litigiului dedus judecăţii, constatând doar că judecata în primă instanţă s-a făcut cu nelegala citare a pãrţilor, ceea ce obligă la desfiinţarea hotãrârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare'2'.

■'I I.C.C.J., Secjiile Unite, Dec. nr. II din 15 ianuarie 2007, M. Of. nr. 81 din 1 februarie 2008. ' ' CA. Cluj, s. civ., de mun. şi asig. soc., dec. nr. 364/R/2006, portal.just.ro.

!>H | Art. 41 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Acest caz de incompatibilitate are în vedere situaţia in care judecătorul cercetează fondul cauzei. Situaţiile de incompatibilitate sunt strict prevăzute de lege şi vizează situaţia în care judecătorul a analizat probele administrate de prima instanţă. Preşedintele com-pletului a avut posibilitatea de a se pronunţa pe acte şi fapte noi, nefiind pus în situaţia de a-şi critica propria hotārâre, având astfel posibilitatea de a judeca cu toată imparţiali-tatea necesară înfãptuirii în bune condiţii a actului de justiţie"1.

Este însă incompatibil judecătorul care a pronunţat o încheiere prin care a tranşat unele aspecte ale litigiului dintre părţi, cum arfiîncheierea de admitereîn principiu pro-nunţată într-un litigiu de partaj, care prejudecă fondul cauzei.

Situaţia de incompatibilitate examinată poate apãrea atunci când, după pronunţarea hotărârii, judecătorul este promovat la instanţa ierarhic superioară, competentă să solu-ţionezecalea deatacîmpotriva hotărârii pronun;ate, şi, în procedura repartizării aleatorii, este desemnat să judece apelul sau recursul împotriva hotărârii pe care el însuşi a dat-o.

b) Rejudecarea pricinii după casare. Este in;erzis judecătorului care a soluţionat pri-cina în primă instanţă să participe la judecată într-un al doilea ciclu procesual, consecutiv unei casări cu trimitere spre rejudecare. Soluţia este fireascã, întrucât eel care şi-a spus părerea într-o anumită pricină cu greu şi-o va rnai schimba, iarîndrumările instanţei de control judiciar sunt obligatorii pentru eel care judecă pricina.

în doctrină, s-a subliniat că acest caz de incompatibilitate vizează ipoteza casării cu trimitere, nu şi pe cea a casãrii cu reţinere, când judecătorii care au admis recursul pot rejudeca et înşişi fondul, nefiind incompatibili121.

S-a arătat, cu deplin temei, că poate exista incompatibilitate şi în situaţia casãrii cu reţinere, în cazulîn care unul dintre membrii completului de recurs, desemnat să rejudece cauza în fond dupã casarea cu reţinere, este chiar judecătorul care a dat hotărârea recu-rată, promovat la instanţa superioară ulterior pronunţării acesteia'31.

împărtãşim această opinie, însã arãtăm că, în condiţiile reglementării actuale, care impune cu stricteţe respectarea principiului continuităţií,în cazulîn care instanţa de recurs dispune casarea cu reţinere şi fixează termen pentru judecarea fondului, judecata va reveni aceloraşi judecători, membri ai completului de recurs care a decis casarea, hotărârea pronunţându-se în acelaşi dosar, iar nu într-unul nou-format. Ca atare, pentru rejudecarea cauzei după casarea cu reţinere nu se va forma un nou dosar, care să urmeze procedura repartizării aleatorii, ci rejudecarea va avea loc în dosarul de recurs initial, de către completul initial învestit cu judecarea recursului. Tot astfel, potrivit art. 99 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, în forma modificată prin Hotărârea C.S.M. nr. 38/2009, cauzele trimise spre rejudecare după desfiinţare/casare revin la completul initial învestit. Dispoziţiile art. 98 se aplică în mod corespunzător în situaţia existenţei unui caz de incompatibilitate. în această situaţie, dacă unul dintre membrii completului de recurs este chiar judecătorul care a pronunţat hotãrârea recuratã, casată prin admiterea recursului, se va constate incompatibilitatea, iar acesta nu va mai putea participa la judecarea din nou a cauzei, situaţie în care completul se constituie prin includerea judecãtorului stabilit prin planificarea de permanenţă [art. 98 alin. (6) din Regulament].

Ca şi în situaţia analizată la lit. a), incompatibilitatea intervine atunci când judecătorul s-a pronunţat pe fondul cauzei ori a rezolvat litigiul pe calea unei excepţii, nu şi atunci

111 Trib. Bistriţa-Năsâud, s. civ., dec. nr. 44/A/2007, nepublicată.

'2' M. Tãl>ărcā, Drept procesual civil, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2008, p. 149; M. Tăbârcã,Gh. Bulíi, Codul de procedura civilă comentat şi adnotal cu legislate, jurisprudenţă şi doctrina\ Ed. UniversulJuridic* Bucureşti, 2007, p. 146.131 Ibidem.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL \ri. ii ⅛y

când a participat la judecarea cauzei la mai multe termene de judecată, fãră însă a lua māsuri care să prejudece fondul, cazul analizat la pet. a) aplicându-se prin analogie.

în acest sens, în practicã, s-a reţinut cã, prin hotărârea pronunţatã în primul ciclu procesual, judecatorul a admis acţiunea formulată de societatea comercială şi a obligat ministerul de resort să elibereze certificalul de atestare a dreptului de proprietate asupra unui teren. Prin sentinţa pronunţată de acelaşi judecător ca urmare a casării primei hotă-râri şitrimiterii cauzei pentru rejudecareaceleiaşi curţi deapel, acţiunea formulată afost admisã din nou, ministerul de resort hind obligat să emită certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu. Este adevãrat cã judecatorul a formulat cerere de abţinere, care, însă, i-a fost respinsă de completul care a soluţionat-o. Or, în cauză, admiţând acţiunea, constatând caracterul nejustificat al refuzului ministerului de resort de a emite actul administrativ pretins şi dispunând obligarea acestei autorităţi să emitã certificatul pentru terenul în litigiu, judecatorul a soluţionat fondul cauzei, spu-nându-şi astfel părerea cu privire la pricină, situaţie care îl făcea incompatibil sã judece a doua oară aceeaşi cauză111.

c) Calitatea de martor, expert, arbitru, procuror, avocat, magistrat-asistent, asistent judiciar sau mediator în aceeaşi cauză. în una şi aceeaşi pricină, nu pot fi exercitate simultan funcţia de judecător al cauzei cu aceea de martor, expert, arbitru, procuror, avocat, magistrat-asistent, asistent judiciar sau mediator, astfel că eel care a fost audiat efectiv ca martor în cauză, a întocmit un raport de expertiză, un acord de mediere, a fost avocat al uneia dintre părţi, a participat la proces în calitate de procuror ori a efectuat acte de procedură în această calitate (exercitarea căilor de atac), a avut calitatea de magistrat-asistent ori asistent judiciar ori a pronunţat o hotărâre arbitrală supusă controlului judiciar nu poate pronunţa o hotărâre în respectiva cauză, în calitate de judecător.

în oricare dintre aceste cazuri, judecatorul ar putea h acuzat de imparţialitate, întrucât ar fi pus în situaţia ca, după ce şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale (de martor, expert sau arbitru etc.) într-o cauză, să he chemat să dea o soluţie, prin aprecierea propriei activităţi, desfăşurate în scopul unei juste soluţionări a pricinii (depoziţie de martor, raport de expertiză, hotărâre arbitrală etc.). S-ar ajunge astfel ca judecatorul să aprecieze veridicitatea, legalítatea şi temeinicia activităţii prestate în cauză într-o altă calitate decât aceea de autoritate chemată să înfăptuiascã justiţia.

3. Regim juridic. Excepţia de incompatibilitate. Cazurile de incompatibilitate a judecăto-rtlor, prevăzute de art. 41NCPC, sunt de strictă interpretare şi limitatã aplicare, hind reglemen-tate prin norme imperative, de organizare judiciară, referitoare la compunerea instanţei.

Sancţiunea operantă în situaţia ignorării regulilor cu privire la incompatibilitate este nulitatea absolută, care va putea h, aşadar, invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă, din oficiu, în orice etapă a judecăţii, pe cale de excepţie, respectiv prin declaraţia de apel sau de recurs (art. 45 NCPC).

Excepţia incompatibilităţii este o excepţie de procedură, absolută, peremptorie, asupra căreia instanţa înaintea căreia a fost invocată se va pronunţa în condiţiile art. 124 NCPC, printr-o încheiere interlocutorie, susceptibilă de atac odată cu fondul121.

Noua lege de procedură civilă propune pentru aceste cazuri de incompatibilitate alte două remedii, şi anume: abţinerea şi recuzarea (art. 43-53 NCPC).

4. Cazuri în care nu operează incompatibilitatea. Participarea unui judecător la solu-ţionarea unei cauze în oricare alte situa:ii decât cele expres indicate mai sus nu atrageincompatibilitatea. Astfel:

1,11.C.C.J., s. de conl. adm. şi fisc, dec. nr. 1716/2012, nepublicat,L ' ' M.

Tābârcā, Excepţiile ..., p. 254.

f>U I Art. 12 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

-judecătorul care a soluţionat un recurs nu este incompatibil să judece aceeaşi cauză în fond dupā casarea cu reţinere;

-unjudecătorcare a soluţionat un recurs nudevine incompatibil să judece, în aceeaşi pricină, un al doilea recurs, declaratîmpotriva hotārârii pronunţateîn urma rejudecārii;

- nu este incompatibil judecātorul căruia i s-a repartizat spre soluţionare o contestaţie la executareîmpotriva formelor de executareînceputeîn baza unei hotărâri judecătoreşti pe care a pronunţat-o si care constituie titlul executoriu în baza cāruia s-a declanşat exe-cutarea silită;

- nu este incompatibil judecãtorul sesizat cu aceeaşi cauză pe calea unei noi cereri;- nu este incompatibil judecătorul care a pronunţat în cursul procesului unele încheieri

preparatorii, care nu prejudecă fondul cauzei;5. Cazul judecătorului-sindic. Potrivit art. 12din Legea nr. 85/2006 privind procedura

insolvenţei, modificat prin Legea nr. 76/2012, dispoziţiile art. 41 alin. (1) NCPC privind incompatibilitatea nu sunt aplicabile judecătoru!ui-sindic care pronunţă succesiv hotărâri în acelaşi dosar, cu excepţia situaţiei rejudecãrii, după anularea hotărârii pronunţate în apel.

Arl. 42, Alte cazuri de incompatibilitate absolută. (1) Judecătorul este, de ase-menea, incompatibil de a judcca în următoarele situaţii:1. când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerca in discuţia părţilor, din oficiu, a unor chcstiuni dc fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe judecător incompatibil;2. când existã împrejurãri care fac justificatã temerea că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă;3. când este sot, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul unei părţi sau dacă este cãsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste persoane;4. când soţul sau fostul său sot este rudă ori efin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre părţi;5. dacā el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător;6. dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusive sau afinii lor, după caz, şi una dintre părţi a cxistat un proces penal cu eel mult5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina. In cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, judecãtorul devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa;7. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;8. dacă el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au primit daruri sau promi-siuni de daruri ori alte avantaje de la una d:ntre părţi;9. dacă el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv;10. dacă, atunci când este învestit cu soluţionarea unei căi de atac, soţul sau o rudăa sa până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, lajudecarea aceleiaşi pricini înaintea altei instanţe;

I'AklÏCII'AN I II 1 A I·ftOCESUL CIVIL Iri.4⅞ 61

11. dacă este sot sau rudã până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru al completului de judecată;12. dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a repre-zentat sau asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei instanţe;13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la impartialitatea sa.(2) Dispozi(iile alin. (1) privitoare la sot se aplică şi în cazul concubinilor.

COMEXTARII

1. Alte cazuri de incompatibilítate.în redactarea iniţială a legii, denumirea arricolului (art. 41 în varianta iniţialã) era „alte cazuri de inconpatibilitate". Prin Legea nr. 76/2012, nu s-au adus modificãri denumirii marginale a acestui articol. Cu toate acestea, în forma republicată, în cuprinsul denumirii se adaugă adjectivul „absolutã". întrucât republicarea noului Cod de pro-cedură civilă s-a realizatîn baza prevederilor Legii nr. 76/2012, act normativ care nu a modificat denumirea marginalã a art. 41 (devenit, după republicare, art. 42), credem că adãugirea con-stituie o greşeală de tipãrire a actului normativ în Monitorul Oficial. Aceasta cu atât mai mult cu cat este vorba de cazuri de incompatibilitate relative, iar nu de cazuri de incompatibilitate absolutã, care sunt reglementate în art. 41NCPC.

Acest articol reglementează, aşadar, alte cazuri de incompatibilitate, în accepţiunea restrânsã, relativã a acestei noţiuni, situaţii determinate de raporturile dintre judecãtorul învestit cu soluţionarea unei cauze concrete şi una dintre părţile din proces ori de propriile interese ale judecătorului.

într-un control de constituţionalitate al vechii norme (art. 27 CPC), Curtea Constituţională constata că dispoziţiile procedurale reglementează în mod limitativ cazurile de recuzare (actualmente incompatibilităţi - s.n.) a judecătorilor, protejând astfel partea în cazul în care se presupune cã judecãtorul ar putea fi lipsit de obiectivitate. Curtea a reţinut însã că dispoziţiile acoperã o paletă foarte largă de situaţii, iar toate cazurile de recuzare enumerate, la baza cărora stau criterii objective şi rationale, due la finalitatea mai sus ară-tată. Astfel, este împiedicată posibilitatea îndepărtării de către o parte de rea-credinţă a unui judecător pentru motive subiective sau netemeinice, situaţie ce nu contravine prevederilor constitutional ale art. 20 şi art. 21 şi nici art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale'11.

în doctrină, cauzele recuzării au fost grupate în patru categorii, clasificare valabilă şi pentru cazurile de incompatibilitate reglementate art. 42 NCPC, şi anume: a) afecţiunea, care derivă din calitatea judecãtorului de soţ, rudã sau afin cu una dintre pãrţi ori cu avo-catul sau mandatarul uneia dintre părţi; b) interesul personal direct sau indirect al judecătorului în legãtură cu soluţionarea pricinii; c) ura sau vrăjmăşia care ar putea să existe între judecãtor, soţul, rudele sau afinii acestuia, pe de o parte, şi una dintre pãrţi ori chiar soţul, rudele sau afinii acesteia, pe de altā parte; d) ambiţia sau amorul propriu, care l-ar putea influenţa pe judecător în soluţionarea cauzei, din cauza faptului că şi-a exprimat părerea asupra pricinii înainte de pronunţarea hotãrârii121.

a) Afecţiunea. Afecţiunea poate rezulta din următoarele împrejurări:-judecãtorul este soţ, rudã sau afinîn linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea

grad inclusiv, cu avocatul sau reprezentantul unei părţi ori este căsătorit cu fratele sau cu sora soţului uneia dintre aceste psrsoane;

111 C.C, Dec. nr. 38/2002, M. Of. nr. 173/2002; Dec. nr. 40/2005, M. Of. nr. 165/2005; Dec. nr. 364/2008, M. Of. nr. 435/2008; Dec. nr. 637/2010, M. Of. nr.394/2010.

'21 /. Dckami, Tralat de procedură civilă, vol. I, Ed Ml Beck, Bucureşli, 2005, p. 4%.

bl I Art. 12 I)ISI'O/ITM GtNEKALE

- soţul sau fostul soţ este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre părţi;

- judecãtorul este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru al completului de judecată.

Toate dispoziţiile privitoare la soţul judecătorului se vor aplica, în actuala reglementare a Codului, şi în cazul concubinajului, care presupune o uniune de fapt, liber consimţită, adeseori cu efecte patrimoniale, a cãrei realitate nu poate fi însă ignorată.

b) Cauze bazate pe interesul judecătorului. Interesul judecătorului poate fi material·sau moral. Intră în această categorie următoarele situaţii:

- când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interesîn legătură cu pricinacaresejudecă;

- el, 5Oţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se ]udecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător;

- judecãtorul este tutore sau curator al uneia dintre părţi;-judecãtorul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au primit daruri sau promi-siuni de

daruri ori alte avantaje de la una dintre părţi;-judecãtorul învestitcusoluţionarea uneicăi deatac, soţul sau ruda sa până la gradul al

patrulea inclusiv a participat ca judecător sau procuror la judecarea aceleiaşi pricini înaintea altet instanţe;

- soţul, o rudă ori un afin al judecãtorului până la gradul al patrulea inclusiv a repre-zentat ori a asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei instanţe;

- există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecãtorului.

în doctrină, s-a considerat, cu deplin temei, că aceste cazuri de incompatibilitate nu sunt limitative şiaceastaîntrucât alin. (1) pet. 13 al art. 42 NCPC-„atuncicând există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa" - deschide posibilitatea invocării prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană în materie de imparţialitate. Astfel, dacã se invocă un alt motiv de incompatibilitate, în condiţiile art. 42 alin. (1) pet. 13 şi prin raportare la prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recu2are va putea să aprecieze ea însăşi temei-nicia îndoielilor cu privire la imparţialitate subiectivă a judecãtorului111.

Suntem de părere cã invocarea ca temei al abţinerii a prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, pe considerentul că prin cererea de recuzare formulată de una dintre părţile în litigiu se pune la îndoialã imparţialitatea şi obiectivitatea judecătorului, abţinerea fiind necesară pentru a înlãtura orice suspiciune cu privire la aceste împrejurări şi pentru a respecta dreptul oricărei părţi la un proces echitabil, justificã încuviinţarea propunerii de abţinere. Nu este suficient ca un judecător să fie liber de orice relaţii, părtinire ori influenţă neadecvatã, ci trebuie, de asemenea, să parã astfel în fata unui observator rezonabil, în caz contrar încrederea în justiţie fiind subminatâ'21.

Dreptul la un proces echitabil, aşa cum este definit de art. 6 din Convenţia europeană, asigură, printre altele, şi judecarea unei cauze de către o instanţă independents şi impar-ţială, iar încălcarea acestui drept este posibilã şi atunci când aparenţa de imparţialitate nu este asigurată.

Toate dispoziţiile privitoare la soţul judecãtorului se vor aplica şi în cazul concubinului.c) Vrăjmăşia sau ura dín partea judecătorului, soţului sau rudelor acestuia. Vrăjmăşia

sau ura poate rezulta din urmãtoarele situaţii:

111Ï. Dekanu, Tratat..., vol. 1,2010, p. 257.

' ' Opinia nr. 1/2001 pel. 12 a Consiliului Consult*!tiv al Judecătorilor Europeni.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL \rl. f⅞ 63

- dacă între el, soţul său ori rudele lo' până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal cu eel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina. în cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul pro-cesului, judecătorul devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa;

- dacă el, soţul său ori una dintre adele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relaţii de duşmãnie cu una dintre părţi, soţul ori rudele aces-teia până la gradul al patrulea inclusiv.

în prima situaţie, legea instituie o prezumţie de vrăjmăşie, fiind suficient să se dove-dească faptul că între parte, pe de o parte, şi judecãtorul recuzat, soţul sau rudele acestora până la gradul IV inclusiv, pe de altă parte, a existat un proces penal în ultimii 5 ani ante-riori momentului formulării cererii de recuzare'11.

Se observă faptul că ura, vrăjmãşia trebuie probate în concret, o simplă afirmaţie în acest sens neputând justifies admiterea unei cereri de recuzare.

Toate dispoziţiile privitoare la soţul judecătorului se vor aplica şi în cazul concubinului.d) Ambiţia sau amorul propriu. Acest motiv de recuzare rezultã din dispoziţiile art. 42 alin.

(1) pet. 1, conform cărora judecătorul poate fi recuzat când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în dis-cuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiun de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5) NCPC, nu îl face pe judecător incompatibil.

Motivul este însă operant numai atunci când judecătorul şi-a exprimat opinia în legã-turăcu pricina concretă pecareojudecă, ínaintedeadelibera şia pronunţa hotărârea. Per a contrario, judecătorul nu poate fi recuzat, pe temeiul art. 42 alin. (1) pet. 1, în următoa-rele situaţii:

-s-a pronunţat prin hotărâreîn litigiiasemănătoare121;- a publicat un studiu de specialitate asupra problemei de drept;- respinge o probă solicitată de parte, o excepţie procesuală invocată de aceasta sau

pronunţă o încheiere premergătoare ce face să se întrevadă rezultatul judecăţii131;- a pus în discuţia părţilor, din oficiu, chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4)

şi (5);- a soluţionat anterior o cerere de ordonanţă preşedinţială între aceleaşi părţi. Circumscris

acestei situaţii, în practica judiciara, s-au reţinut următoarele: faptul că membrii comple-tului căruia i s-a repartizat spre soluţionare dosarul au soluţionat şi recursul declarat în dosarul având ca obiect o cerere de ordonanţă preşedinţială nu înseamnă că judecătorii şi-au exprimat părerea în cauza aflată pe rol. în cadrul recursului soluţionat, completul de judecată nu a analizat fondul raportului juridic dedus judecăţii şi nici nu a făcut aprecieri de natură a se concluziona că şi-ar fi spus părerea în privinţa dreptului invocat în prezent. Pe de altă parte, ordonanţa preşedinţialã nu are autoritate de lucru judecat în litigiul care priveşte fondul dreptului, deoarece are ca obiect doar măsuri cu caracter vremelnic, astfel încât considerentele avute în vedere la soluţionarea unei cereri de ordonanţă preşedinţială nu leagă instanţaînvestită cujudecarea fondului dreptului dintre părţi. în aceste condiţii, nu există niciun element de natură să creeze suspiciuni în ceea ce priveşte imparţialitatea şi obiectivitatea membrilor completului si să aducă atingere dreptului la un proces echi-tabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană141.

111 V.M. Cwbtmu, C. Bond, T.C. Briciu, Drept proce⅛ual civil. Curs ⅛electiv. Teste gri!a, ed. a 5-a, 2011, p. 43. 121G.

Pommb, Codul de procedurā civil<l comentat ⅝i adnolat, vol. I, Ed. Ştiin(ifică, Bucureşti, 1962, p. 121. '3' CA. Cluj, s.

civ., mun. şi asig. soc., dec. nr. 8/2006, porial.just.ro. 141 Trib. Bistriţa-Nasaud, s. civ., inch, din 14 marlic 2008,

ncpublicata.

64 | Art. 13 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

2. Normă de ordine privată. S-a considerat, în doctrină, că norma analizată are caracter dispozitivil!, apreciere dedusă din sintagma utilizată de legiuitor, în cuprinsul art. 44, şi anume: „Judecãtorul aflatîntr-o situaţie de incompatibilitate poate fi recuzat (s.n.) (...)". Prin urmare, recuzarea nu este obligatorie, interesul ocrotit fiind unul privat, al părţii din proces, care va aprecia dacă cere sau nu recuzarea judecătorului aflat într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 42, prin care se instituie o prezumţie legală relativã de imparţialitate. Partea esteobligată să propună recuzarea într-unanumittermen, de regulăînainteadeînceperea oricărei dezbateri ori de îndată ce motivele îi sunt cunoscute, pentru cele ivite sau cunos-cute după începerea dezbaterilor [art. 44 alin. (2) NCPC], sub sancţiunea decăderii.

3. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Intervenţia preşedintelui curţii de apel prin intormeciiuI unui judecător inspector. Instanţă independentă şi impar-ţială. Curtea reafírmā importanţa existenţei unei protecţii împotriva presiunilor din exterior în scopul de a asigura respectarea condiţiei de independenţā a tribunalului, cerutā de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană. în ceea ce priveşte condiţia independenţei, Curtea aminteşte că aceasta presupune două aspecte: instanţa sã nu se manifeste subiectiv faţă de nicio parte şi să fie imparţială, adică sã ofere garanţii suficiente pentru a înlātura orice dubiu. Este vorba de încrederea pe care instanţele trebuie să o inspire justiţiabililorîntr-o societate democratică. Noţiunile de independentă şi imparţialitate obiectivă fiind stabilite, Curtea examinează aceste chestiuni în mod conjunct.

Curtea stabileşte dacă îndoielile exprimate de reclamant cu privire la independenţa şi imparţialitatea obiectivă a judecătorilor curţii de apel pot trece ca fiind justificate obiec-tiv. Curtea constată că, în baza dispoziţiilor legale în vigoare, judecătorii inspectori joacã un rol important în organizarea internã a jurisdicţiilor şi a curţilor de apel. Pe de o parte, ei informează ministrul justiţiei despre funcţionarea curţilor în prîvinţa faptelor de natură să compromită calitatea activităţii judiciare şi aplicarea legilor şi a regulamentelor şi, pe de altă parte, verifică, la cererea preşedinţilor şi vicepreşedinţilor curţilor de apel, organizarea şi calitatea serviciilor, precum şi respectarea legilor şi a regulamentelor. Ţinând seama de vastul domeniu, atât jurisdicţional, cat şi administrativ, ce formează obiectul unui control din partea judecãtorilor inspectori, precum şi de dubla lor subordonare faţă de ministrul justiţiei şi preşedinţii curţilor de apel, faptul că judecătorul inspector s-a pronunţat asupra recursului declarat de una d ntre pãrţi constituie o îndoială legitimă justificatã cu privire la imparţialitatea instantei pentru a se concluziona în sensul încălcãrii art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană121.

Simpla îndoială. Aparenţa de imparţialitate. Imparţialitatea trebuie să fie apreciată potrivit unui demers subiectiv, încercând sã se determine convingerea personală a jude-cătorului, dar şi a unui demers obiectiv, care sã conducă la asigurarea că judecătorul oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă131.

Imparţialitatea instantei. Simpla îndoialã, oricât de puţin justificatã ar putea fi ea, este

suficientă pentru a altera imparţialitatea tribunalului141.

Art. 43. Abţinerea. (1) înainte dc primul termen de judecată grefierul deşedinţă va verifica, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 41 şi, când este cazul, va întocmi un referat corespunzător.

111 VM. Ciriunu, Tratat..., vol. I, p. 315.

'2| C.E.D.O., Hirschfwrn c Romania, hoi. din 26 iulie 2007, definitive la 26 octombrie 2007, www.echr.coe.inl.

'3' C.E.D.O., Hau$drildt c. Danemarcci, hoi. d in 24 maJ 1989. www.echr.coe.inl.

' ' C.E.D.O., Procola c. L·ixeniburguîui, hot. din 28 septcmbrie 1995, www.echr.coc.int.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL C I V I L \ri. I;Í t>⅛

(2) Judecãtorul care ştie că exista" un motiv de incompatibilitate în privinta sa este obligat să se abţină de la judecarea pricinii.(3) Declaraţia de abţinere se face în scris de îndatã ce judecãtorul a cunoscut exis-tenţa cazului de incompatibilitate sau verbal în şedinţă, fiind consemnată în încheiere.

COMENTARII

1. Obligaţîa judecătorului de a se abţine. Abţinerea este, în fapt, o autorecuzare pen-tru situaţiile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 si art. 42 NCPC.

Existenţa unui motiv de incompatibilitate obligă judecãtorul cauzei la o declaraţie de abţinere, exprimată si în scris, care poate fi formulatã oricând pe parcursul judecãţii.

în jurisprudenţă111, s-a apreciat că este obligat sã se abţină acel judecător din compu-nerea completului de recurs care are un interes personal, judecătoarea fondului fiindu-i prietenă intimã. Articolul 9 din Codul deontologtc al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 328/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, prevede: „(l) Judecãtorii şi procurorii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influenţe. (2) Judecãtorii şi procurorii trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de nature să altereze încrederea în imparţialitatea lor", iar art. 10 statuează că „în caz de incompatibilitate, judecãtorii şi procurorii sunt datori să se abţină, potrivit legii". De asemenea, una dintre exigenţele pe care trebuie să le îndeplinească un tribunal, conform art. 6 parag. 1 din Convenţia euro-peană a drepturilor omului, este imparţialitatea, noţiune care este apreciatã de instanţa europeană de contencios al drepturilor omului din punct de vedere subiectiv şi obiectiv, iar în această materie aparenţele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democra-ticã tribunalele trebuie să inspire justiţiabililor deplină încredere. Având în vedere aceste considerente, pentru a se evita orice bănuială cu privire la imparţialitatea şi obiectivitatea judecătorului, într-o astfel de ipoteză, s-ar putea reţine incidenţa unuia dintre cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 42 pet. 2 sau pet. 13 NCPC.

Totodată, raporturile de familie existente între judecãtorul completului şi notarul public care a autentificat actul a cărui nulitate se solicită a fi constatată reprezintă o împrejurare care, în lumina dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului privitoare la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, cu tot ceea ce implică echitatea procedure, inclusiv dreptul la o instanţã imparţială, este de naturã să creeze suspiciuni în ceea ce priveşte imparţialitatea în justa soluţionare a cauzei121.

2. Procedură prealabilă. în considerarea principiului celerităţii a fost introdus alin. (1)al art. 43, potrivit căruia, chiar înaintea primului termen de judecată, se va proceda la o

''' C.A. Cluj, s. civ., mun. şi asig. soc., inch, d in 6 iebruarie 2008, nepublicatã.

' ' Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., inch, camerci deconsiliu din 3aprilic 2007, nepublicatã. Potrivit art. 98alin. (4) Şi (51) din Regulamentul de ordine interioară al ínstanţelor judecătoreşri, astfel cum a fost modifícat prin Hotărãrea C.S.M. nr. 614/2008: „(4) In situaţia in care incidentele procedurale se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluţionarea acestora se va face de cātre un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliţi prin planificarea de permanenţă, pe materii, realizată eel puţin semestrial. Completul de judecată astfel constituit va păstra cauza pentru judecată în situaţia in care, în urma ⅛oluţionării incidentelor procedurale, se va stabili că judecãtorul sau judecãtorii cu privire la care s-au invocat incidentele procedurale nu pot participa la judecarea cauzei. (5') Planificarea de permanenţă se face pentru fiecare zi. In cazul în care incidentele procedurale prevăzute la alin, (4) nu se soluţioneazā în ziua în care au fost invocate, întregirea completului se face cu judecãtorul sau judecãtorii din planificarea de permanenţă din ziua in care acestea au fost invocate. Dacă incidentul procedural sc invocă între termenele de judecată, în alcătuirea completului intră judecãtorul sau judecãtorii din lista de permanenţă aferentă zilei în care s-a stabilit termenul de judecată".

bb | Art. 44 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

verificare a dosarului cauzei şi, constatându-se că judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate reglementate prin art. 41 NCPC, se va consemna această situatie într-un referat. Obligaţia verificării şi întocmirii referatului aparţine grefierului de şedinţă.

3. Declaraţia de abţinere. Informat astfel cu privire la existenţa unui motiv de incompatibilitate, dintre cele reglementate de art. 41, judecătorul cauzei este obligat sã se abţinăde la judecată.

Declaraţia de abţinere poate fi formulată de judecător în scris sau verbal în şedinţa de judecată, declaraţia verbală urmând aficonsemnatăîn cuprinsulîncheieriide şedinţă.

Textul instituie obligativitatea formulării urei declaraţii de abţinere „de îndatã" ce judecātorul a cunoscut existenţa cazului de incompatibilitate, ceea ce înseamnă momentul în care referatul întocmit de grefierul de şedinţă a fost adus la cunoştinţa judecătorului sau momentul în care acesta a cunoscut împrejurările careîl pun într-un caz de incompatibilitate dintre cele reglementate de art. 42.

4. Remediul. Lipsa unei manifestări de voinţă a judecătorului de a se abţine va puteafi acoperită prin formularea unei cereri de recuzare de oricare dintre părţile în proces, iarmotivele de incompatibilitate prevăzute de art. 41 NCPC vor putea fi invocate de oricaredintre părţi, de procuror sau de instanţă, din oficiu, în orice etapă a judecăţii, pe cale deexcepţie, respectiv prin declaraţia de apel sau de recurs (art. 45 NCPC).

Excepţia incompatibilităţii este o excepţie de procedurã, absolută, peremptorie, asupra căreia instanţa înaintea căreia a fost invocată se va pronunţa în condiţiile art. 124 NCPC, printr-o încheiere interlocutorie, susceptibilă de atac odată cu fondul111.

5. Sancţiunea. Norma are caracter imperativ, dar nesocotirea ei nu atrage nulitateahotārârii pronunţate, judecătorul fiind pasibil de sancţionare disciplinară, în baza art. 5alin. (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor şi procurorilor,republicată1".

Art. 44. Recuzarea. (1) Judecãtorul aflat într-o situatie de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părţi înainte de începerea oricărei dezbateri. (2) Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndatct ce acestea îi sunt cunoscute.

COMENTARI1

1. Noţiune. Recuzarea, spre deosebire de abţinere, este manifestarea expresă de voinţã a uneia dintre părţile din proces, în sensul de a înlătura de la judecată întregul complet învestit cu soluţionarea cauzei sau pe unul dintre judecători, aflat într-o situatie de incompatibilitate, dintre cele reglementate prin lege. Recuzarea este subsidtară abţi-

111M. Tãbãrcă, Excepjiile..., p. 254.

'2' Polrivit acestor dispoziţii: „(2) Judecătorti şi procurorii sunt obligaji să seabţină de [a oriceactivitate legatā de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict intre interesele lor şi interesul public de înfăptuirca justiţiei sau deapărarea intcrcsclor gencrale a e societă)ii, cu cxcep)ia cazurilor in care conflictul de interese a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu. (3) Judecătorii, procurorii, magistra(ii-asistenji şi personalul auxiliar de specialitate sunt obligaji sā dea, anual, o declaraţie pe propria r3spundere în care să menţioneze dacă soţul, rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv exercită o funcjic sau desfâşoară oactivitate juridică ori activitâţi de investigaresau cercetare penală, precum şi locul de muncă al acestora. Declaraţiile se înregistreazâ şi se depun la dosarul profesional".

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL \rl. 14 b/

nerii, formularea ei fiind consecinţa respingerii cererii de abţinere a judecātorului sau a omisiunii formulării unei astfel de cereri.

2. Titularul cererii de recuzare. Oricare dintre părţileîn proces poate formula o cererede recuzare a judecătorului aflat într-un caz de incompatibilitate.

în principiu, orice parte din proces poate să îl recuze pe eel în cauză, însă se admite că pentru ipoteza în care judecătorul şi-a exprimat, în favoarea unei părţi, pãrerea cu privire la pricina ce se judecă, recuzarea poate fi cerută numai de partea adversă111.

3. Termenul de formulare a cererii. De regulā, cererea de recuzare poate fi formulată înainte deînceperea oricărei dezbateri. Legea nu evocă momentul dezbaterilor în fond, ci pe acela al dezbaterilor procesului, cele care poartă asupra împrejurărilor de fapt şi temeíurilor de drept, invocate de părţi in cererile lor sau ridicate de către instanţã din oficiu (art. 389 NCPC).

4. Excepţia. Prin exceptie, când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute. Momentul la care partea interesată a luat cunoş-tinţã de existenţa motivului de recuzare este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea suveranã a instanţei competente să soluţioneze cererea de recuzare.

Dat fiind faptui cătextul nu indicã momentul final până la care partea interesată poate solicita recuzarea unui membru al completului de judecata în situaţia de exceptie mai sus evocată, recuzarea poate fi solicitatã şi după închiderea dezbaterilor, în intervalul de timp cuprinsîntre momentul închiderii dezbaterilor şi momentul stabilit pentru pronunţarea hotărâríi, adicã înăuntrul termenului de amânare a pronunţărií. în această situaţie, instanţa care soluţionează cererea de recuzare va examina dacă este vorba de un motiv de recuzare ivitodată cu închiderea dezbaterilorsaudeun motiv de recuzare ivit anterior acestui moment. în prima situaţie se va proceda la analiza temeiniciei cererii, dat fiind că aceasta este formulată în termenul prevăzut de alin. (2) al textului analizat. în cea de-a doua situaţie, dacã motivul de recuzare s-a ivit anterior închiderii dezbaterilor, cererea va fi respinsã ca tardiv formulată, neinvocarea motivului de recuzare de îndată ce s-a cunoscut acest motiv atrãgând decăderea din dreptul de a mai solicita recuzarea.

în ambele situaţii, însă, examinarea cererii de recuzare presupune, în prealabil, repu-nerea cauzei pe rol, de completul de judecata în fata căruia s-au închis dezbaterile. Dat fiind faptui că, după închiderea dezbaterilor, completul de judecata nu mai poate soluţiona nicio cerere, ci poate doar pronunţa hotărârea, suntem de părere că formularea unei cereri de recuzare implică obligatoriu, în vederea analizei sale, repunerea cauzei pe rol. Aceasta cu atât mai mult cu cat cererea de recuzare poate privi numai o parte dintre membrii completului, situaţie în care recuzarea se soluţionează, conform art. 98 alin. (4) şi (51) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, de un complet în compunerea căruia, pe lângã judecătorul nerecuzat, htră judecătorul stabilit/judecătorii stabiliţi prin planificarea de permanenţă din ziua invocãrii incidentului procedural. Or, în această ipoteză, întrucât judecătorul nerecuzat ce compune completul desoluţíonare a cererii de recuzare este oprit să facă vreun act de procedură după închiderea dezbaterilor în cauza în care s-a ivit incidentul procedural, prin repunerea cauzei pe rol se creeazã astfel posibilitatea legală aîndeplinirii actelor de procedură necesare soluţionãrii incidentului procedural. Completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare este eel care va fixa termenul de judecata a cererii, în camera de consiliu, urmând procedura reglementată de art. 51 NCPC.

5. Sancţiunea. Sancţiunea nerespectării acestui termen este decăderea din dreptulde a mai propune recuzarea. Aceasta înseamnă că judecătorul de la instanţa inferioară

1,1 Gr. Pommb, Codul..., p. 122.

6H | Art. 45 I)ISI'O/ITM GtNEKALE

nu poate fi recuzat pentru prima data în căile de atac. Dacă recuzarea a fost propusă în termen, iar instanţa a respins-o sau a omis să se pronunţe asupra ei, atunci această soluţie poate constitui motiv de apel sau de recurs.

Art. 45. Invocarea incompatibilităţii absolute. în cazurilc prcvăzutc la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecatã, chiar dacă nu s-a abtinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii.

COMENTARI1

1. Regimul incompatibilităţilor absolute. Cu referire expresă la cazurile de incompa-tibilitate restrânsă, determinată de anteceden:ele cauzei cu soluţionarea cãreia a fostînvestit judecătorul, acest articol subliniază caracterul imperativ al normelor ce reglemen-tează cazurile de incompatibilitate evocate. Nerespectarea acestora atrage sancţiuneanulităţii absolute si poate fi invocatã în orice stare a pricinii.

Se precizează cã este interzis judecatorului să participe la judecatã, în oricare dintre situaţiile reglementate prin art. 41, chiarîn abserţa unei cereri de abţinere ori a unei cereri de recuzare. în privinţa judecatorului care a mai pronuntat o hotărâre sau o încheiere interlocutorie în cauza dedusă judecāţii operează o prezumţie de prejudecată, de lipsă de imparţialitate obiectivă, care îl pune într-o situaţie de incompatibilitate absolută.

2. Excepţia de incompatibilitate. Mijlocul de invocare a situaţiilor de incompatibilitateprevazute de art. 41 NCPC este excepţia de incompatibilitate, peremptorie şi absolută,care va putea fi invocată de oricare dintre pãrţi, de procuror şi de instanţă din oficiu, înorice stare a pricinii.

Apreciem cã procedura de soluţionare a excepţiei de incompatibilitate nu urmeazã regulile prevazute de art. 51-53 NCPC, care se aplică exclusiv cererilor de abţinere şi recuzare. Ca atare, pentru soluţionarea incidentului nu este necesară audierea judecatorului incompatibil.

Soluţionarea excepţiei, care reprezintă un incident procedural, revine instanţei sesizate cu pricina respectivă. Dacă incompatibilitatea priveşte pe toţi membrii completului, atunci, conform art. 98 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, excepţia se soluţionează de completul cu numărul imediat urmãtor care judecă în aceeaşi materie, respectiv de completul imediat urmãtor, indiferent de materia în care judecă, dacă în materia respectivă nu există decãt un singur complet. Dacă incompatibilitatea priveşte pe unul sau pe unii membri ai completului, soluţionarea excepţiei se face de către completul constituit prin includerea judecatorului sau judecătorilor stabiliţi prin planifi-carea de permanenţă.

Prin încheiere, se constată existenţa sau inexistenţa motivului de incompatibilitate. Totodată, în caz de admitere, dacă incompatibilitatea priveşte pe toţi membrii completului, dosarul se repartizează aleatoriu [art. 98 alin. (3) din Regulament, modificat prin Hotărârea C.S.M. nr. 614/2008"1], respectiv dacă incompatibilitatea priveşte pe unul sau pe unii membri ai completului, se dispune contnuarea judecăţii de completul constituit pentru soluţionarea excepţiei de incompatibilitate la acel termen de judecatã [art. 98 alin. (4) din Regulament, modificat prin Hotărâ'ea C.S.M. nr. 614/2008]. în situaţia res-pingerii excepţiei, se va dispune continuarea judecării cauzei de completul de judecatã căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza spre soluţionare, adică de completul constituit din judecătorul sau judecătorii în privinţa cărora s-a invocat incompatibilitatea.

111 M. Of. nr. 563 din 25 iulic 2008.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL C I V I L \rl. Hi 6V

Prin raportare strictă la dispoziţiile roului Cod de procedurā civilă, ţinând seama de faptul că instanţa doar constată ivirea situaţiei de incompatibilitate şi nu soluţioneazã vreo cerere sau declaraţie, aşa cum face în cazul abţinerii şi al recuzării, celeritatea în soluţiona-rea unui litigiu s-ar obţine dacă starea de incompatibilitate s-ar constata direct de completui învestit cu judecarea cauzei, în compunerea cāruia intră şi judecătorul în privinţa căruia există unul dintre motivele de incompatibilitate prevãzute de lege, prin încheiere, la acelaşi termen de judecata dispunându-se, în cazul reţinerii incompatibilităţii, întregirea comple-tului cu]udecătorul aflat pe planificarea de permanenţă din acea zi. în acest mod, s-ar reuşi ca la acelaşi termen de judecata să se înlãture starea de incompatibilitate şi, în acelaşi timp, să se ia toate măsurile necesare pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei, evitându-se pierderea unui termen de judecata în scopul formãrii completului de judecata.

3. Invocarea incompatibilităţii în căilede atac.în cazul în care un judecătora pronun-ţat o hotărâre în primă instanţă, deşi se afla într-o situaţie de incompatibilitate, aceasta poate fi invocată în calea de atac (apel sau recurs, după caz). Tot astfel, dacă judecãtorul care a judecat apelul s-a aflat într-o situaţie de incompatibilitate, neregularitatea poate fi invocată pe calea recursului, pentru motivul prevãzut de art. 488 pet. 1 NCPC.

Art. 46- Judecãtorii care pot fi recuzati. Pot fi recuzati numai judecătorii care fac parte din completui de judecata cãruia pricina i-a fost repartizată pentru solutionare.

COMENTARII

Restrângerea exerciţiului dreptului la recuzare. Acest articol limitează sfera judecă-torilor care ar putea fi recuzati la aceia care fac parte din completui de judecata învestit în mod regulamentar cu soluţionarea unei pricini determinate.

Reglementarea modalitāţii în care pot fi recuzati judecătorii unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia ori în care se poate formula o nouă cerere de recuzare împotriva aceluiaşi judecător se face prin norme de procedure, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constitute, se stabilesc numai prin lege. Legiuitorul este deci îndreptãţit să stabilească măsurile legislative adecvate pentru a se asigura desfăşurarea proceselor şi pentru a împiedica abuzul de drept. Prin noile reglementări cuprinse în art. 46 NCPC, referitoare la imposibilitatea recuzării tuturor judecătorilor unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia, legiuitorul nu a înţeles să limiteze accesul liber la justiţie sau dreptul la apărare, ci să asigure un climat de ordine, indispensabil exercitării, în condiţii optime, a acestui drept constitutional. Exercitarea unui drept de cãtre titularul sāu nu poate avea lot docāt într-un anumit cadru juridic, sta-bilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, de natură a preveni eventualele abuzuri şi tergiversarea soluţionării cauzelor deduse judecăţii. De altfel, în situaţia în care există motive de suspiciune legitimă privind imparţialitatea magistraţilor sau motive de siguranţă publică, partea interesată poate formula cerere de strămutare a cauzei către o altă instanţă, de acelaşi grad. Instituţia recuzării în procesele judiciare se justifică prin imperativul asi-gurării unei judecăţi imparţiale, în care părţile să fie protejate de eventuala părtinire a judecătorului, cauzată de legătura de rudenie sau afinitate cu una dintre părţi, interesul personal pe care îl are în soluţionarea cauzei deduse judecăţii sau alte asemenea împre-jurãri, expres prevãzute de lege. Recuzarea nu poate fi, în consecinţă, decât individuală, şi nu colectivă şi nici nu poate conduce, în sistemul nostru juridic, la împiedicarea tuturor judecătorilor unei instanţe de a judeca procesele cu care au fost învestiţi în condiţiile legii111.

111 C.C., Dec. nr. 280/2006, M. Of. nr. 386/2006; Dec. nr. 193/2007, M. Of. nr. 254/2007; Dec. nr. 97/2006, M. Of. nr. 197/2006; Dec. nr. 319/2006, M. Of. nr. 422/2006; Dec. nr. 97/2006, M. Of. nr. 197/2006;

/U I Art. 17 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Este exclusā, astfel, posibilitatea formulării unei cereri de recuzare abuzive, care ar viza toţi judecătorii unei instanţe ori ai unei seciii a instanţei.

într-un asemenea context legal, este de avut în vedere că prevederile sus-evocate au rostul de a combate eventuala exercitare abuzivă de către părţi a dreptului de a solicita recuzarea, formulând în scop dilatoriu o cerere de recuzare a tuturor judecătorilor unei instanţe sau, când este cazul, ai unei secţii a unei instanţe, pentru a obţine o împiedicare temporară a activităţii de judecată. în acelaşi timp, trebuie ţinut seama si de argumentul că, declarând inadmisibile asemenea cereri de recuzare, legiuitorul nu putea avea în intenţie decât sancţionarea situaţiilor în care cererea i-ar viza pe toţi judecătorii, însă autorul ei nu invoca, în raport cu fiecare, motive care să ofere aparenţe de temeinicie, îngăduind constatarea că, în realitate, este vorba despre o solicitare abuzivă a recuză-rii. Altfei, s-ar ajunge ca pe fondul respingerii, îr mod necondiţionat, a cererii ca inadmi-sibilă, părţii să-i fie refuzat dreptul de soluţionare a procesu!ui de un judecător impartial sau, altfei spus, de un tribunal impartial în înţelesU prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană, ceea ce ar fi inacceptabil11'.

Dispoziţia este justificatã prin aceea că fiecare situaţie de incompatibilitate, dintre cele reglementate expres prin lege, vizează un anumit judecător sau judecători determinaţi, a căror pretinsă parţialitate urmează a se aprecia într-o cauză concretã.

în temeiul acestei dispoziţii legale, în cazul în care pricina a fost repartizata unui com-plet de judecată, iar la termenul de judecată stabilit, în compunerea completului căruia i s-a repartizat initial cauza intrã un alt judecător (datorită absenţei unuia dintre membriî iniţiali}, recuzarea poate privi membrii completului initial, darşi pe cei ai completului care analizează cauza la termenul de judecată stabilit.

Art. •I 7. Cererea de recuzare. Conditii. (1) Cererea de recuzare se poate face verbal in şedinjă sau în scris pentru fiecare judecãtor în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate şi probele de care partea înţelege să se folosească.(2) Este inadmisibilă cererea în care se invocă alte motive decât cele prevăzute la art. 41 şi 42.(3) Sunt, de asemenea, inadmisibile cererea de recuzare privitoare la alţi judecători decât cei prevăzuti la art. 46, precum şi cererea îndreptată împotriva aceluiaşi judecător pentru acelaşi motiv de incompatibilitate.(4) Nerespectarea condiţiilor prezentului articol atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare. In acest caz, inadmisibilitatea se constată chiar de completul în fata cāruia s-a formulat cererea de recuzare, cu participarea judecătorului recuzat.

COMENTAR1I

1. Condiţiile cererii de recuzare. Admisibilitatea cererii de recuzare este condiţionată de respectarea următoarelor dispoziţii: a) cererea se va face în scris sau verbal în şedinţa de judecatã, fiind consemnată în cuprinsul încheierii de şedinţă; b) cererea va fi formulată pentru fiecare judecător ín parte; c) cererea va arăta cazul de incompatibilitate, dintre

Dec. nr. 183/2006, M. Of. nr. 270/2006; Doc. nr. 302/2006, M. Of. nr. 390/2006; Dec. nr. 197/2007, M. Of. nr. 271/2007; Dec. nr. 1147/2007, M. Of. nr. 58/2008; Dec. nr. 1176/2007, M. Of. nr. 54/2008; Dec. nr. 53/2008, M. Of. nr. 141/2008; Dec. nr. 29/2008, M. Of.nr. 115/2008; Dec. nr. 265/2008, M. Of. nr. 379/2008; Dec. nr. 390/2009, M. Of. nr. 334/2009; Dec. nr. 1115/2009, M. Of. nr. 661/2009; Dec. nr. 1450/2009, M. Of. nr. 877/2009; Dec. nr. 409/2010, M. Of. nr. 351/2010; Dec. nr. 814/2010, M. Of. nr. 611/2010; Dec. nr. 1130/2010, M. Of. nr. 703/2010.

' ' CA. Cluj, s. civ., mun. şi asig. soc, pt. min. şi fam., senl. nr. 8/DC din 30 ianuario 2008, nepublicatã.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL in. IK /i

cele prevăzute la art. 41 şi art. 42 NCPC; d) cererea va indica probele de care partea înţe-lege sā se folosească în susţinerea cazului de incompatibilitate.

Nu poate fi acceptată o propunere de recuzare care nu nominalizează judecătorii recuzaţi, nu indică motivul recuzării şi nu este timbratã în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 146/1997.

Astfel, este inadmisibilă: a) cererea în care se invocă alte motive decât cele prevāzute expres la art. 41 şi art. 42 NCPC; b) cererea prin care sunt recuzaţi alţi judecători decât cei care fac parte din completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei. Sintagma „complet învestit cu soluţionarea cauzei" desemnează completul desemnat să judece cauza la fiecare dintre termenele de judecată fixate, prin aplicarea normelor de organizare judiciară; c) cererea de recuzare a tuturor judecătorilor activi ai unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia, precum şi recuzarea anticipată a instanţelor ierarhic superioare, cele care ar avea competenţa să se pronunţe asupra cererii de recuzare; d) cererea de recuzare îndreptată împotriva aceluiaşi judecãtor pentru aceleaşi motive de incompatibilitate [art. 47 alin. (3) NCPC); o nouă cerere de recuzare, formulată împotriva aceluiaşi judecãtor, pentru motive identice, este inadmisibilă, chiar dacă actuala cerere are un alt titular, impunându-se cu puterea lucrului judecat hotărârea pronunţată în soluţionarea celei dintâi cereri de recuzare.

2. Sancţiune. Nerespectarea condiţiilor prescrise de lege pentru recuzare atrage sanc-ţiunea respingeríi cererii ca inadmisibilă.

3. Procedura de soluţionare. Constatarea inadmisibilităţii unei cereri de recuzare urmează a se face chiar de către completul în fata căreia a fost formulată cererea de recuzare, cu participarea judecătorului recuzat. Prin urmare, în oricare dintre situaţiile de inadmisibilitate a cererii de recuzare, situaţii care nu presupun o apreciere cu privire la temeinicia unei astfel de cereri, însuşi completul recuzat va constata inadmisibilitatea, fără a fi aplicata procedura cererii de recuzare reglementată prin art. 51 NCPC.

Art. 48. Abţinerea judecãtorului recuzat. (1) Judecătorul împotriva căruia este formulată o cerere de recuzare poate dectara că se abţine.(2) Declaraţia de abtinere se soluţionează cu prioritate.(3) In caz de admitere a declaraţiei de abtinere, cererea de recuzare, indiferent de motivul acesteia, va fi respinsã, prin aceeaşi încheiere, ca rămasă fără obiect.(4) în cazul în care declaraţia de abtinere se respinge, prin aceeaşi încheiere instanţa se va pronunţa şi asupra cererii de recuzare.

COMENTARII

1. Abţinerea judecătorului propus spre a fi recuzat. Pentru ipoteza în care judecătorul recuzat declară că se abţine, legea institu e obligaţia soluţionării cu prioritate a declaraţiei de abtinere, urmând ca în funcţie de soluţia data declaraţiei de abtinere să se procedeze ulterior la soluţionarea cererii de recuzare. Două sunt ipotezele reglementate expres prin lege, şi anume: a) declaraţia de abtinere a judecătorului se admite. în acest caz, cererea de recuzare se va respinge, ca rămasă fără obiect, prin încheierea prin care este soluţio-nată declaraţia de abtinere; b) declaraţia de abtinere se respinge. în această ipoteză, instanţa va proceda la soluţionarea cererii de recuzare prin încheierea prin care se pro-nunţă asupra declaratiei de abtinere.

2. Procedura. Abţinerea propusă de judecătorul în privinţa căruia există un motiv de recuzare precede recuzării invocate de parte şi se judecă cu respectarea regulilor specifice recuzării (art. 51 NCPC).

71 1 API. IH-.>O I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Art. 4ft. Starea cauzei pānā fa soluţionarea cererii. (1) Până la soluţionarea declaraţiei de abţinere nu se va face niciun act de procedură în cauză. (2) Formularea unei cereri de recuzare nu determinã suspendarea judecăţii. Cu toate acestea, pronunţarea soluţiei în cauzã nu poate avea loc decât după soluţi-onarea cererii de recuzare.

COMENTARII

1. Efectele declaraţiei de abţinere. Conform normei analizate, formularea unei decla-raţii de abţinere de către judecător opreşte cursul judecãţii, astfel că până la soluţionarea ei niciun act de procedure nu mai poate fi efectuat în cauză. Apreciem că norma este imperativă, astfel că nesocotirea acestor dispoziţii atrage nulitatea actelor de procedură efectuate între momentul declaraţiei de abţine'e şi data pronunţării încheierii prin care se soluţionează această declaraţie.

2. Efectele cererii de recuzare. Legea precizează expres că formularea unei cereri de recuzare nu determinã suspendarea judecăţii, ci ea va putea continua. Existenţa unei cereri de recuzare împiedică însă pronunţarea soluţiei în cauzã; aceasta nu va putea avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare.

în opinia noastră, acest text de lege permite indirect formularea unei cereri de recuzare între momentul închiderii dezbaterilor judiciare oraleîn fond şi momentul pronunţării soluţiei în cauză, pentru căceea ceopreşteîn mod imperativ legea este doar pronunţarea unei soluţii înaintea rezolvării unei cereri de recuzare. Evident, într-o astfel de ipoteză, cauza vatrebui repusă pe rol, completuldejudecatăînvestitcu soluţionarea acestei cauze urmând a constata, în prealabil, dacă cererea de recuzare este sau nu admisibilă, din perspectiva art. 47 NCPC şi, dacã sub aspectul condiţiilor formale ea este admisibilă, va trimite această cauză spre rezolvare completului competent, conform art. 50 NCPC (a se vedea comentariul de la art. 44 pet. 4).

Art. 50. Compunerea completului de judecatā. (1) Abtincrca sau recuzarea se soluţionează de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine. Dispoziţiile art. 47 alin. (4) rāmãn aplicabile.(2) Când, din pricina abţinerii sau recuzãrii, nu se poate alcãtui completul de judecată, cererea se judecã de instanţa ierarhic superioară.

COMENTARII

1. Competenţă. Compunerea completului învestit cu soluţionarea cererii de abţinere sau de recuzare. Competent a se pronunţa asupra recuzãrii sau abţinerii este un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine.

Această regulă de procedură se justifică prin intenţia legiuitorului de a împiedica ter-giversarea nejustificată a înfăptuirii actului de justiţie, ceea ce contribuie la respectarea dreptului părţilor la soluţionarea cauzelorîntr-untermen rezonabil, ţinându-se seama şi de interesele legitime ale celorlalte părţi, nu numai de cele ale părţii care a formulat cererea de recuzare.

în ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia judecarea cereni de recuzare de către înşişi colegii judecătorului recuzat nu asigură o corectă soluţionare a acesteia, Curtea Constituţională a reţinut că relaţiile de colegialtate dintre judecătorii aceleiaşi instanţe

I'ARTICIPANŢII l.A I'ROCESUL. CIVIL \ri. ⅞U fi

sau chiar din cadrul aceleiasi secţii nu justifică suspiciunea privind imparţialitatea jude-cătorilor care urmează să soluţioneze cererea de recuzare îndreptată împotriva unui alt judecãtor şi, cu atât mai puţin, nerespectarea regulilor şi garanţii!or procedurale care asigură desfãşurarea unui proces echitabil. Sistemul colegial reprezintă o problemă de organizarejudecătorească referitoare laalcătuirea completelordejudecatădin mai mulţi judecători, aşaîncât nu poate fi primită critica potrivit căreia relaţia de colegialitate dintre judecătorii aceleiasi instanţe ar constitui un virtual impediment la soluţionarea obiectivă a unei cereri de recuzare de cãtre colegii celui recuzat1".

Totodată, Curtea a mai reţinut cã prhtr-o astfel de dispoziţie nu se contravine art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamental, întrucãt acesta se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, el nefiind aplicabil unei proceduri derivate, cu caracter derogatoriu, cum este recuzarea'71.

Completul de judecată învestit cu scluţionarea cererii de recuzare este alcătuit din acelaşi numãr de judecători ca acela înaintea cãruia s-a ivit incidentul, soluţie consacrată şi prin Decizia în interesul legii nr. LXIX din 15 octombrie 2007, pronunţată de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de această decizie în interesul legii, obli-gatorie pentru instanţe de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, apreciem că soluţionarea cererii de recuzare formulate într-o cauză în materia conflictelor de muncă şi a altor drepturi de asigurări sociale are loc în compunerea prevãzutã de lege pentru judecarea unor asemenea pricini, adică în complet de un judecãtor şi doi asistenţi judiciari, pentru prima instanţă.

Complementar, Regulamentul de ordine interioarã al instanţelor judecătoreşti stabi-leşte, în art. 98 alin. (4), astfel cum a fost modificat prin Hotărârea C.S.M. nr. 614/2008, că abţinerea care se referă lao partedin membrii completuluide judecată se va soluţiona de un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliţi prin planificarea de permanenţă pe materii, întocmită semestrial. Completul astfel constituit va păstra cauza pentru judecată, în situaţia în care abţinerea a fost admisă.

în ipoteza în care abţinerea vizează toţi membrii completului de judecată, asupra măsurii abţinerii se va pronunţa completul cu numărul imediat următor care judecă în aceeaşi materie. Dacăîn materia respective nu există decâtun singur complet de judecată, incidentul procedural va fi soluţionat de completul imediat urmãtor, indiferent de materia în care judecă. Admiterea cererii de abţinere determină repartizarea cauzei în mod alea-toriu [art. 98 alin. (2) şi (3) din Regulament, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea C.S.M. nr. 614/2008].

Este posibil ca toţi judecătorii unei secţii să declare că se abţin de la judecată, într-o anumită cauză. Prin urmare, abţinerea se hotărăşte de un alt complet al instanţei respective, aparţinând unei alte secţii, în alcătuirea căreia nu va intra titularul cererii de abţinere. în ipoteza în care, prin epuizarea tuturor secţiilor, toţi judecătorii instanţei declară că se abţin de la judecarea cauzei, această cerere se va transmite spre competentă solu-ţionare instanţei ierarhic superioare, care, în caz de admitere, va trimite pricina la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, potrivit art. 52 NCPC.

în cazul în care, însă, după admiterea cererii de abţinere, judecătorul continuă să facă parte din complet, parţile pot formula o cerere de recuzare întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pet. 2 NCPC.

111 C.C., Dec. nr. 464/2004, M. Of. nr. 36/2005; Dec. nr. 150/2006, M. Of. nr. 267/2006; Dec. nr. 121/2008, M. Of. nr. 298/2008; Dec. nr. 364/2008, M. Of. nr. 435/2008.'2| C.C., Dec. nr. 746/2007, M. Of. nr. 740/2007; Dec. nr. 26/2008, M. Of. nr. 65/2008; Dec. nr. 268/2008, M. Of. nr. 380/2008.

74 | Art. 51 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

In materia litigiilor de muncă, dacă cererea de abţinere sau de recuzare priveşte pe unul sau pe ambii asistenţi judiciari şi doar aceştia funcţionează la instanţa respective, devin incidente dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 616/200511', care prevăd cã, în cazul în care un tribunal, un tribunal specializatsau o curte de ape!, carejudecăîn primă instanţă, potrivit legii, cauze privind conflictelede muncā şi asigurāri sociale, nu poate funcţiona normal din cauza absenţei temporare a unor asistenţi judiciari, a existenţei unor posturi vacante, la propunerea preşedintelui instanţei respective pot fi delegaţi asistenţí judiciari de la alte instante. Delegarea asistenţilor judiciari se dispune de presedintele instanţei la care aceştia sunt încadraţi, pe o perioadã de eel mult 60 de zile, şi poate fi prelungitã, cu acordul asistentului judiciar, cu eel mult 60 de zile într-un an. Prin urmare, presedintele instanţei trebuie sã uzeze de această procedură şi sã solicite de la oricare dintre celelalte tribunale din raza Curţii delegarea unor asistenţi judiciari, atât pentru soluţionarea cererii de abţinere, cat şi pentru soluţionarea pe fond a cauzei, în ipoteza admiterii cererii de abţinere. Potrivit art. Ill alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, „dispoziţiile legate privind obligaţiile, interdict ile şi incompatibilitãţile judecătorilor şi procurorilor se aplică şi asistenţilor judiciari"121.

2. Sancţiunea. în cazul în care judecătorul recuzat/care a declarat cã se abţine participă la judecata cererii de recuzare/abţinere şi aceasta este respinsă, hotărârea finală va fi lovită de nulitate.

3. Competenţa în cazul imposibilităţii alcătuirii completului de judecata. In ipoteza în care numărul judecătorilor nerecuzaţi/care nu au declarat că se abţin într-o instanţã este insuficient pentru compunerea unui complet care să judece cererile de recuzare sau de abţinere, competenţa soluţionării acestora revine instanţei ierarhic superioare celet în fata cãreia s-a solicitat recuzarea/abţinerea, cu excepţia cazului în care această instanţă este înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când, îr lipsa unei instante ierarhic superioare, prevederile art. 50 alin. (2) nu-şi pot găsi aplicare131.

4. Competenţa în cazul cererii de recuzare inadmisibile potrivit art. 47 NCPC. Asupra cererilor de recuzare inadmisibile potrivit art. 47 NCPC se pronunţă instanţa înaintea căreia acestea s-au formulat, mai exact completul de judecata învestit cu soluţionarea pricinii, cu participarea judecătorului recuzat.

Art. 51. Procedura de soluţionare a abţinerii sau a recuzării. (1) Instanţa hotă-rãşte de îndatā, în camera de consiliu, fărã prezenţa părţilor şi ascultându-1 pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine, numai dacă apreciază că este necesar. In aceleaşi condiţii, instanţa va putea asculta şi părţile.(2) în cazul în care la acelaşi termen s-au formulat cereri de recuzare şi de abţinere pentru motive diferite, acestea vor fi judecate împreună.(3) Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.(4) In cazul admiterii abţinerii sau recuzării întemeiate pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pet. 11, instanţa va stabili care dintre judecători nu va lua parte la judecarea pricinii.(5) Abţinerea sau recuzarea se soluţionează printr-o încheiere care se pronunţă în şedinţă publică.(6) Dacă abţinerea sau, după caz, recuzarea a fost admisă, judecătorul se va retrage de la judecarea pricinii. în acest caz, încheierea va arăta în ce măsură actele înde-plinite de judecător urmează să fie păstrate.

"I M. Of. nr. 583 din 6 iulie 2005.

'2' CA. CIuj, s. civ., de mun. şi asig. soc, inch. nr. 10 din 31 ianuaric 2008, ncpublicată.131 M. Tābârcã, C/i. Buta, Codul..., p. 163.

I'ARTICIPANŢIl LA l·ROCESUL CIVIL \rl. .11 7i>

COMENTARII

1. Procedură. Soluţionarea cererii de recuzare/abţinere se va face în camera de con-siliu, în absenţa părţifor. Ascultarea judecătorului recuzat sau a celui care a declarat căse abţine este lăsată la aprecierea instanţei. Tot astfel, instanţa va aprecia cu privire laoportunitatea şi necesitatea ascultării părţilor. Instanţa apreciază asupra motivelor recu-zării, de îndată.

într-un control de constituţionalitate, s-a statuat că dispoziţia care stabileşte că instanţa decide asupra recuzării, în camera de ccnsiliu, fără prezenţa părţilor, nu încalcă dreptul la apărare garantat de art. 24 alin. (1) din Constitute, întrucât judecarea cererii de recu-zare nu vizează fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, ci instanţa pronunţă în şedinţă publică o încheiere asupra recuzării. Prin această reglemen-tare legiuitorul a avutîn vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţio-nare a acestei cereri. Totodată, Curtea a reţinut că prevederile de lege nu contravin art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât acesta se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, el nefiind aplicabil unei proceduri derivate, cu caracter deroga-toriu, astfel cum este recuzarea11'.

2. Inadmisibilitatea administrării interogatoriului. Legea exclude posibilitatea admi-nistrării probei cu interogatoriul, pentru ca partea să facă dovada motivelor de recuzare invocate. în doctrină, se apreciază că interogatoriul nu poate fi utilizat nici pentru com-baterea motivelor de recuzare, cat timp instanţa decide asupra recuzării fără prezenţa părţilor, situaţie în care judecãtorul recuzat nu ar avea cui să adreseze întrebări'2'. Pot fi folosite pentru dovada motivelor de recuzare înscrisurile, declaraţiile de martori.

3. Conexarea cererilor. în cazul în care, la acelaşi termen, s-au formulat cereri de recuzare şi de abţinere pentru motive diferite, acestea vor fi judecate împreună.

4. Hotărârea prin care se soluţionează cererea de recuzare/abţinere. Instanţa înves-tită cu soluţionarea recuzării/abţinerii se pronunţă prin încheiere, data în camera de consiliu şi citită în şedinţă publică. încheierea trebuie să cuprindă motivele care susţin rezolvarea data recuzării/abţinerii şi, totodată, menţiuni referitoare la valabilitatea actelor îndeplinite de judecãtorul recuzat/care se abţine.

încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca odată cu fondul, instanţa de control judiciar urmând a reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă, atunci când constată că cererea de recuzare a fost pe nedrept respinsă.

5. Efectele admiterii cererii. De regulă, actele judecătorului recuzat, şi nu recuzabil,trebuie refăcute, urmând ca numai prin excepţie unele din ele să fie păstrate, ceea ceobligă instanţa la menţiuni exprese în acest sens, prin hotărârea pronunţată. Admiterearecuzării determină o modificare a compunerii completului, judecãtorul recuzat fiindînlocuit cu acela menţionatîn planificarea de permanenţā pe materii, întocmită semes-trial, potrivitart. 98 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecă-toreşti, astfel cum a fost modificat prin hotărârea C.S.M. nr. 614/2008.

în cazul admiterii abţinerii sau recuzării întemeiate pe dispoziţiile art. 41 alin. (1) pet. 11 NCPC, dacă judecãtorul este soţ sau rudã pânã la gradul al patrulea inclusiv sau afin cu

111 C.C, Dec. nr. 90/1995, M. Of. nr. 272/1995; Dec. nr. 225/2001, M. Of. nr. 593/2001; Dec. nr. 244/2002, M. Of. nr. 753/2002; Dec. nr. 746/2007, M. Of. nr. 740/2007; Dec. nr. 29/2008, M. Of. nr. 115/2008; Dec. nr. 914/2008, M. Of. nr. 720/2008; Dec. nr. 672/2009, M. Of. nr. 451/2009; Dec. nr. 708/2009, M. Of. nr. 514/2009; Dec. nr. 857/2009, M. Of. nr. 549/2009; Dec. nr. 262/2010, M. Of. nr. 280/2010; Dec. nr. 530/2010, M. Of. nr. 353/2010; Dec. nr. 585/2010, M. Of. nr. 358/2010; Dec. nr. 972/2010, M. Of. nr. 607/2010; Dec. nr. 196/2003, M. Of. nr. 416/2003; Dec. nr. 11/2005, M. Of. nr. 154/2005; Dec. nr. 120/2005, M. Of. nr. 346/2005; Dec. nr. 547/2005, M. Of. nr. 1030/2005; Dec. nr. 84/2006, M. Of. nr. 231/2006.

'21 M. Tăbârcã, Git. Bula, Codul..., p. 167.

Vb | Arl. .12-.»;t I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

un alt membru al completului dejudecată, instanţa va stabili caredintrejudecători nu va lua parte la judecarea pricinii.

6. Recuzarea executorului judecătoresc. Executorul judecātoresc poate fi recuzat numai în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 NCPC. în cazul în care se for-muleazã o cerere de recuzare a unui executor judecãtoresc, în condiţiile art. 652 NCPC, apreciem că o asemenea cerere se soluţioneazã de instanţa de executare conform procedure reglementate prin art. 51 NCPC, în camera de consiliu, fãră citarea pãrţilor, instanţa procedând la ascultarea executorului judecătoresc recuzat atuncicând apreciază necesar, aplicãnd prin analogie prevederile art. 51 alin. (1) NCPC. Considerăm că nu este admisibilă luarea interogatoriului executorului judecătoresc, ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare, aplicându-se, pentru identitate de raţiune, prevederile art. 51 alin. (3) NCPC.

7. Recuzarea expertului. Experţii pot fi recuzaţi pentru aceleaşi motive de incompa-tibilitate ca judecătorii, respectiv cele menţionate în art. 42 NCPC. Prin derogare de la dispoziţiile de drept comun reprezentate de art. 51 NCPC, recuzarea se judecă cu citarea părţilor si a expertului. 0 dispoziţie specială este şi aceea referitoare la termenul în care poate fi cerută recuzarea expertului, respectiv 5 zile de la numirea expertului prin înche-ierea instanţei de judecată, în ipoteza în care motivul recuzării exista la data numirii. în toate celelalte cazuri, termenul de 5 zile curge de la data ivirii motivului de recuzare, dovedită de titularul cererii cu probe. Nerespectarea termenului procesual de 5 zile atrage sancţiunea decăderii (art. 185 NCPC), cererea u*mând a fi respinsă ca tardivă. în absenţa altor dispoziţii speciale derogatorii, soluţionarea cererii de recuzare urmează regulile stabilite prin art. 51 NCPC.

Arl. 52. Procedura de soluţionare de către instanţa superioară. (1) Instanţa superioară învestită cu judecarea abţincrii sau recuzării în situaţia prevăzută la art. 50 alin. (2) va dispune, în caz de admitere a cererii, trimiterea pricinii la o altã instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa. (2) Dacă cererea este respinsă, pricina se înapoiază instanţei inferioare.

COMENTARII

1. Efectele admiterii cererii de recuzare/abţinere, judecatã de instanţa ierarhic supe-rioară. Prorogare judecătorească a competenţei. Atunci când prin admiterea recuzării/ abţinerii nu se mai poate alcătui un complet de judecată, din cauza numărului insuficient de judecători, instanţa superioară care a soluţionat recuzarea, în condiţiile art. 50 alin. (2) NCPC, va dispune, prin încheiere, trimiterea pricinii la o altă instanţă din circumscripţia sa, de acelaşi grad cu instanţa învestită initial. Textul reglementează, aşadar, un caz de prorogare judecătorească a competenţei, instanţa superioară învestită cu soluţionarea cererii de recuzare fund aceea care va determina instanţa competentă sub aspect terito-rial, alta decât cea initial sesizată de părţi, la acelaşi nivel de jurisdicţie. în considerarea situaţiei care determina această prorogare de competenţă, apreciem că ea va putea opera chiar şi în cazurile de competenţă teritorială exclusivă, cele reglementate prin norme imperative ale legii, pe care părţile nu le pot înlâtura.

2. Efectele respingerii cererii de recuzare/abţinere, judecată de instanţa ierarhic superioară. Desigur, respingerea cererii de recuzare/abţinere determina o retrimitere a cauzei instanţei inferioare, initial învestită.

Arl. 53. Căi de atac. (1) închcicrca prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odatã cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL C I V I L \ri. .•;* //

din urmă hotărâre este definitivã, încheierea va putea fi atacatã cu recurs, la instanţa ierarhic supcrioară, în termcn de 5 zile de la comunicarea acestci hotărâri.(2) încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea, cea prin care s-a încuviinţat recuzarea, precum şi încheierea prin care s-a respins recuzarea în cazul prevăzut la art 48 alin. (3) nu sunt supuse niciunci căi de atac.(3) In cazul prevăzut la alin. (1), dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă, reface toate actele de procedurā şi, dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima instanţă. Când instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, ea va casa hotārârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare !a instanţa de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă.

COMENTARII

1. Calea de atac împotriva încheierii prin care instanţa competentã s-a pronunţatasupra declaraţiei de abţinere a judecatorului sau a cererii de recuzare. Nu sunt suscep-tibile de a fi atacate încheierile prin care instanţa competentã s-a pronunţat asupra declaraţiei de abţinere a judecatorului, aceea prin care a încuviinţat cererea de recuzare, precumşi cea prin care s-a respins recuzarea pentru lipsã de obiect, în cazul prevāzut la art. 48alin. (3) NCPC, în aceste ipoteze lipsind interesul în exercitarea vreunei cat de atac.

Poate fi atacată numai odată cu fondul încheierea de respingere a recuzării. Prin urmare, aceastã încheiere este supusã căilor de atac proprii hotărârii date în fond. Tn cazul în care aceastã din urmă hotărâre este definitivã, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioarã, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

Cererea de recuzare nu constituie o acţiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoaşterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedurā integrată proce-sului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii, iar nu împiedicarea accesului la justiţie. Tocmai în considerarea acestui principiu constitutional, consacrat de prevederile art. 21 din Legea fundamental, legiuitorul a prevăzut posi-bilitatea atacării numai odată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, spre deosebire de încheierile prin care seîncuviinţează sau se respinge abţinerea, precum şi de cea prin care se încuviinţează recuzarea, care nu sunt supuse niciunei căi de atac111.

Reglementarea actuală din Codul de procedură civilă nu lipseşte partea interesată de dreptuldea ataca încheierea prin cares-c respins recuzarea, iarfaptulcăexerciţiul acestui drept este corelat cu contestarea fondului cauzei nu reprezintă un impediment real, sub raport constitutional, al exerciţiului unei căi de atac. Prin instituirea acestei proceduri, legiuitorul a urmărit - şi este o raţiune suficientă - să restrângă posibilitatea de tergiver-sare prin exercitarea abuzivă a unei atare căi de atac şi să realizeze un spor de celeritate în soluţionarea cauzelor121.

2. Calea de atacîn cazul respingerii declaraţiei de abţinere a judecatorului recuzat. Dupăintroducerea unei cereri de recuzare, judecătorul în privinţa căruia s-a formulat cerereapoate declara că se abţine, drept recunoscjt prin dispoziţiile art. 48 alin. (3) NCPC. în aceastã

l" CC, Dec. nr. 38/2006, M. Of. nr. 162/2006; Dec. nr. 484/2006, M. Of. nr. 604/2006; Dec. nr. 736/2007, M. Of. nr. 723/2007.121 CC, Dec. nr. 29/2008, M. Of. nr. 115/2008; Dec. nr. 268/2008, M. Of. nr. 380/2008; Dec. nr. 544/2009, M. Of. nr. 280/2009; Dec. nr. 606/2009, M. Of. nr. 514/2009; Dec. nr. 971/2009, M. Of. nr. 634/2009; Dec. nr. 1329/2009, M. Of. nr. 852/2009; Dec. nr. 1339/2009, M. Of. nr. 871/2009; Dec. nr. 22/2010, M. Of. nr. 166/2010; Dec. nr. 158/2010, M. Of. nr. 233/2010; Dec. nr. 200/2010, M. Of. nr. 224/2010; Dec. nr. 526/2010, M. Of. nr. 353/2010; Dec. nr. 710/2010, M. Of. nr. 494/2010.

/⅜ 1 Art. 5-1 I ) IS I 'O / ITM GtNKKAlE

situaţie, se va soluţiona cu prioritate declaraţia sa de abţinere, care, dacā este admisa, are ca efect respingerea ca lipsită de obiect a cererii de recuzare, iar dacă este respinsă, se va proceda la soluţionarea cererii de recuzare de că:re acelaşi complet de judecată învestit să soluţioneze declaraţia de abţinere. Dacă si cererea de recuzare se respinge, atunci partea interesată are posibilitatea de a ataca această hotărâre odată cu fondul cauzei.

3. Cerere de recuzare respinsā pe nedrept Sancţiune. în situaţia în care odată cu hotărârea pronunţatā asupra fondului se atacă şi încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare a unuia dintre membrii completului care a pronunţat hotărârea atacată, instanţa de control judiciar este învestită şi trebuie să analizeze legalitatea soluţiei de respingere a cererii de recuzare. Dacă se considera cã această cerere s-a respins pe nedrept, atunci instanţa de control judiciar va constata nulitatea absolută a hotãrârii pronunţate şi a tuturor actelor de procedură efectuate de judecătorul recuzat şi va dispune refacerea actelor şi a dovezilor administrate.

4. Refacerea de către instanţa superioară de fond a actelor şi dovezilor administrate înfaţa primei instanţe. Refacerea actelor şi dovezilor administrate în fata primei instanţe, consecutiv admiterii cererii de recuzare prin exercitarea cãii de atac, este posibilã numai în instanţa de apel. Când instanţa de recurs corstată că recuzarea a fost greşit respinsă, ea va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, fie la instanţa de apel, fie la prima instanţă, atunci când calea de atac a apelului este suprimată.

Art. 54. Incompatibilitatea altor participanţi. Dispoziţiile prezentului capitol se aplicã în mod corespunzãtor şi µirocurorilor, magistraţilor-asistenţi, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

COMENTARII

Reglementări privind abţinerea şi recuzarea aplicabile altor participanţi. Cazurile de incompatibilitate prevãzute de art. 41 alin. (1) şi art. 42 alin. (1) pet. 1NCPC („şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece") sunt specifice judecătorilor.

Totuşi, considerăm cã toate situaţiile de incompatibilitate prevãzute în cazul judecătorilor sunt aplicabile şi asistenţilor judiciari, în acest sens fiind dispoziţiile art. Ill alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, conform cărora reglementările legale privind obliga-ţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor se aplică şi asistenţilor judiciari. întrucât legea nu distinge, am considerat că textul art. Ill alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, se referă la orice incompatibilitate, oricare ar fi natura ei şi oricare ar fi actul normativ care o institute (Codul de procedură civilă sau legea specială).

Toate celelalte cazuri de incompatibilitate, reglementate prin art. 42 NCPC, se aplică şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi, asistenţilor judiciari, respectiv grefierilor care intră în alcătuirea completului de judecată învestit cu soluţionarea unei pricini.

Calitatea de reclamant, adică de titular al unor pretenţii cerute în justiţie, poate con-stitui temei al recuzării celui care, având aceas:ã calitate, este desemnat, în calitate de asistent judiciar, sa participe la judecarea propriilor pretenţii formulate. în lumina dispo-ziţiilor art. 6 din Convenţia europeană privitoare la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, cu tot ceea ce implică echitatea procedurii, inclusiv dreptul la o instanţă impar-ţialã, participarea unei persoane la pronunţarea soluţiei în cauza în care este reclamant, chiar şi numai prin acordarea unui vot consultativ, este de natură să creeze suspiciuni în ceea ce priveşte imparţialitatea în justa soluţionare a cauzei'1'.

Trib. Bislrija-Năsăud, inch, din 24 ianuaric 2007, nepublicala\

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL \rl. 55 /V

Soluţionarea declaraţiilor de abţinere ale acestora, precum si a cererilor de recuzare urmează procedura reglementată prin art. 47-51 NCPC.

Capitolul II. Părţile

Art. 55. Enumerare. Sunt pãrţi reclamantul şi pârâtul, precum şi, în conditiiie legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces.

COMENTARII

1. Părţile în procesul civil. Printr-o enumerare expresă şi limitativă, legiuitorul deter-mină categoria părţilor în procesul civil, orecizând cã au această calitate, de natură sã leconfere drepturi şi îndatoriri, reclamantul, pârâtul şi terţii care intervin, voluntar sauforţat, într-un proces început.

în doctrinā111 s-a reţinut cã părţile reprezintă elementul subiectiv al mijloacelor pro-cesuale ce constituie acţiunea civilă, că ele trebuie să existe în momentul când se exercită acţiunea şi poartă denumiri specifice, în funcţie de mijlocul procesual de care se uzează, şi anume: reclamant şi pârât în cererea de chemareîn judecată; apelant şi intimat la apel; recurent şi intimat la recurs; revizuent şi intimat în revizuire; contestator şi intimat în contestaţia în anulare; creditor şi debitor în executarea silită.

în procedura contencioasă, părţile se află într-o poziţie contradictorie, partea recla-mantă fiind aceea care solicită instanţei realizarea sau constatarea unui drept sau a unei situaţii juridice în raport cu partea pârâtă.

A fost subliniată importanţa distincţieiîntre părţi şi terţi, persoane străine de raportul procesual, situate în afara acestuia, sub următoarele aspecte: drepturile şi obligatiile prevăzute de lege revin părţilor, unele proceduri sunt specifice părţilor, iar altele terţilor, autoritatea de lucru judecat a hotărârii priveşte părţile, iar hotărârea produce efecte între părţi, terţilor fiindu-le doar opozabilă'21.

2. Calitatea de parte în procesul civil a statului sau a anumitor instituţii. înalta Curtede Casaţie şi Jusciţie a statuat, prin decizii pronunţate în soluţionarea unor recursuri îninteresul Iegii, cu privire la calitatea procesuală a unor entităţi juridice în anumiteprocese,în sensul celor ce urmeazã:

a) Lipsa calităţii procesuale pasive a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în cauzele care au ca obiect plângerile privind cartea funciară, întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată, devenit art. 31(3|în urma ultimei republicări a Iegii1"1;

b) Lipsa calităţii procesuale active a primarului pentru a ataca, în fata instanţei de contencios administrativ, hotărârile adoptate de Consiliul local. Sub aspectul menţionat, competenţa primarului este limitată la sesizarea prefectului cu privire la ilegalitatea unor astfel de hotărâri, în temeiul art. 68|5! alin. (1) lit. b) din Legea nr. 215/2001. Actele emise de Consiliul local şi de primar au caracter independent, niciuna dintre aceste autoritãţi neputând exercita direct o cale de atac ímpotriva celorlalte autorităţi, singura autoritate

111 VM. Ciobami, Tratat..., vol. I, p. 317; /. Deleami. Tralal..., vol. I, 2010, p. 270.

'21 /. Deleami, Tralal..., vol. I, 2010, p. 270-271.131 în urma republican! Legii nr. 7/19% în M. Of. nr. 83 din 7 februarie 2013.1411.C.C.J., Secţiile Unite, Dec. nr. LXXII din 15 oc:ombrie 2007, M. Of. nr. 685 din 7 octombrie 2008.

'5'Prevederile art. 68 alin. (1) lit. b), devenit art 63 alin. (1) lit. b) în urma republicans Legii nr. 215/2001 înM. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007, au fost modificate în sensul că primarul îndeplineşte „atribuţii referitoarela relaţia cu consiliul local".

Ml | Art. 55 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

publică învestită expres cu acest atribut fiind prefectul, potrivit art. 27'" alin. (1) din Legea nr. 215/2001'21;

c) Calitatea procesuală activă a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva în cauzele care au ca obiect constatarea nulitāţii absolute a actelor emise cu încălcarea prevederilor privind retrocedarea terenurilor forestiere din Legea fondului funciar nr. 18/1991, repu-blicatā. Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, in calitate de titular al dreptului de admi-nistrare a fondului forestier proprietate publică a statului şi al atribuţiilor conferite în exercitarea acestui drept, poate promova, în nume propriu, acţiuni în justiţie pentru apărarea şi asigurarea integrităţii fondului forestier proprietate publică a statului, or, acţi-unileîn nulitateîntemeiate peart. Ill din Legea nr. 169/1997,cu modificãrileşicompletările ulterioare, sunt tocmai mijloace de acţiune în acest scop131;

d) Lipsa calităţii procesuale pasive a statului în acţiunile având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra unei mase succesorale, cu excepţia ipotezei în care pe seama acestuia s-a emis certificat de vacanţă succesorală, deoarece el nu este parte în rapor-tul juridic dedus judecăţii şi nu se află într-o opoziţie de interesefaţă de reclamant pentru a i se legitima poziţia de pârâtîn cadrul litigiului. Ovocaţie succesorală generală, abstractă a statului nu îi poate legitima acestuia calitatea de pârât, întrucât nu are nicio legătură cu dreptul subiectiv care este supus dezbaterii]udiciare, iar reclamantul nu poate justifica atra-gerea în procedura jurisdicţională a unei părţi care a nu are motive să îi opună dreptul afirmat şi nici aceasta din urmă, motive de a contesta dreptul pretins de către reclamant.

Aşadar, pentru ca statului să i se recunoască legitimare procesuală pasivă în litigii de genul celor analizate, este necesar să fi fost eliberat certificat de vacanţă succesorală, fie privitor la întreaga masă succesorală, prin nesocotirea drepturilor moştenitorului legal rezervatar (eel care se pretinde unic succesor), fie să existe vacanţă succesorală pentru parte din moştenire, atunci când defunctul, deşi asă moştenitori (legali sau testamentari), aceştia nu au vocaţie la întreaga moştenire, ci doar la parte din ea, restul revenind statului cu titlu de moştenire vacanta. Sub acest aspect, trebuie observat că statul poate avea vocaţie succesorală concretã nu doarîn cazul lipsei totale a moştenitorilor legali sau testamentari, ci şi atunci când, de exemplu, prin testament s-au instituit unul sau mai mulţî legatari cu titlu particular, având în vedere că aceşti legatari nu au vocaţie la patrimoniuf succesoral, ci doar la bunurile care fac obiect al legatului. De asemenea, vocaţia statulur poate subzista şi alături de legatarii cu titlu universal, dacă aceste legate nu epuizează masa succesorală şichiarîn prezenţa moştenitorilor legali rezervatari care aufostexhere-daţi (având în vedere că aceştia culeg rezerva, iar statului îi revine cotitatea disponibilă).

în absenţa unui asemenea certificat, nu există conflict între părţi aflate pe poziţii de contrarietate juridică şi deci statului nu i se poate opune, în calitate de pârât, pretenţia reclamantului asupra unei moşteniri faţă de care statul este terţ'41;

e) Lipsa calităţii procesuale pasive a Statului romãn în acţiunile întemeiate pe dispozi-ţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statuluiromân să acorde despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv. De asemenea,acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil derestituit în naturã şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

111 Prevederileart. 27 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 au fost abrogate prin Legea nr. 340/2004 (M. Of. nr. 658din 21 iulie 2004).1211.C.C.J., Secţiile Unite, Dec. nr. IV din 13 iunie 2003, M. Of. nr. 690 din 2 octombrie 2003.

'3' I.C.C.J., Completul competent sS judece recursul în interesul legii, Dec. nr. 15 din 17 octombrie 2011, M. Of. nr. 827 din 22 noiembrie 2011.

' ' I.C.C.J., Completul competent ⅛â judece recursul in interesul legii, Dec. nr. 2din4aprilie2Oll,M. Of. nr. 365 din 25 mai 2011.

I'ARTICIPANŢII LA I'ROCESUL CIVIl \rl. .Hi | 81

îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pedispoziţiile dreptului comun, ale art. ldin Primul Protocol adiţional laConvenţia pentruapărareadrepturiloromuluişi liber-tăţilor fundamentale si ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile1'1.

3. Calitatea de reclamantă a unei ambasade. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arãtat că art. 18 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că o ambasadă a unui stat terţ aflată pe teritoriul unui stat membru constituie o „unitate" în sensul regulamentului în cadrul unui litigiu referitor la un contract de muncă, încheiat de această ambasadā în numele statului acreditant, dacă atribuţiile îndeplinite de lucrător nu se înscriu în sfera exercitării autori-tăţii publice. Instanţa naţională sesizatã va trebui să stabilească natura exactă a atributiilor îndeplinite de lucrător. Astfel, la fel ca orice altă entitate publică, ambasada poate deveni titulara unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil. Aceasta este situaţia când ambasada încheie contracte de muncă cu persoane care nu îndeplinesc atribuţii care se înscriu în sfera exercitării autorităţii publice. în plus, o ambasadă poate fi asimilată unui centru al operaţiunilor care se manifestă în mod permanent către exterior. Pe de altă parte, o con-testaţie din domeniul raporturilor de muncă, precum cea din speţă, prezintă o legătură suficientă cu funcţionarea ambasadei în ceea ce priveşte gestionarea personalului său.

în ceea ce priveşte imunitatea invocată, Curtea precizează că această imunitate nu are o valoare absolută. Ea este în general recunoscută atunci când litigiul priveşte acte de suveranitate. în schimb, aceasta poate fi exclusă în cazul în care acţiunea în justiţie priveşte acte care nu se încadrează în sfera autorităţii publice. Prin urmare, principiul de drept international referitor la imunitatea de jurisdicţie a statelor nu se opune aplicării Regulamentului nr. 44/2001 atunci când este vorba despre un litigiu care a luat naştere ca urmare a contestării de către lucrător a rezilierii contractului său de muncă, încheiat cu un stat, în privinţa căruia instanţa sesizatã constată că atribuţiile îndeplinite de acest lucrător nu se înscriu în sfera exercitării autorităţii publice121.

Secţiuneo 1. Folosinţa şi exerciţiul dreptuhlor procedurole

Art. 56. Capacitatea procesuală de folosirtţă. (1) Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile.(2) Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.(3) Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a pro-cesului. Actele de procedură îndeplinite de eel care nu are capacitate de folosinţã sunt lovite de nulitate absolută.

COMENTARII

1. Condiţiile de exerciţiu al acţ iuni i civile. Capacitatea procesuală de folosinţă. Parte în procesul civil poate fi orice persoană fizică sau juridică care are capacitate procesuală de folosinţă, respectiv aptitudinea de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii în plan procesual.

' ' I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dec. nr. 27 din 14 noiembrie 2011, M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012.

' ' C.J.C.E., Maliamdia c. Gennaniei, Marca Camer⅞, hoi. din 19 iulie 2012, http://eur-Iex.curopa.ou.

K2 | Art. •»⅜ I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

2. Capacitates de folosinţă a persoanelor fizice. Persoanele fizice dobândesc capaci-tatea de folosinţă a drepturilor civile, în principiu, la momentul naşterii (drepturile copiluluisunt recunoscute de la concepţie, dacă el se naşte viu - art. 36 NCC) şi ea încetează ladata morţii, constatată fizic sau declarată pe cale judecātorească (art. 35 NCC).

Nicio persoanã nu poate fi lipsitã în totalitate de capacitatea de folosinţă, însă legea admite, în situaţii de excepţie, îngrădiri ale acestei capacităţi, cu titlu de sancţiune ori de protecţie [art. 29 alin. (1) NCC]. Exemplificativ, menţionăm incapacităţi civile cu caracter de sancţiune: decăderea din drepturile părinteşti (art. 508-512 NCC), pedepsele în materie succesorală, stabilite de Codul civil (art. 958-961 NCC- nedemnitatea succesorală; art. 1119 NCC - acceptarea forţată a moştenirii).

în Codul civil sau în legi speciale sunt reglementate incapacităţi civile cu caracter de protecţie, de ocrotire a părţilor, a terţilor sau a ordinii de drept, în general, precum: incapacitatea celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă dea dispunedebunurile sale prin actejuridicecu titlu gratuit [art. 988 alin. (1) NCC]; incapacitatea celui care şi-a dobândit ccpacitatea de exerciţiu deplină de a dis-pune prin liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa, exceptând situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului [art. 988 alin. (2) NCC); incapacitatea de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică: a mandatarilor, pentru bunurile pecare suntînsărcinaţi să le vândă [art. 1654 alin. (1) lit. a) NCC]; a părinţilor, tutorelui, curatorului, administratorului provzoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă [art. 1654 alin. (1) lit. b) NCC]; a funcţionarilor publici, judecãtori-lor-sindici, practicienilor în insolvenţă, executorilor, precum şi altor asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează [art. 1654 alin. (1) lit. c) NCC]; incapacitatea judecătorilor, procurorilor, grefierilor, executorilor, avocaţilor, notarilor publici, consilierilor juridici şi practicienilor în insolvenţă de a cumpăra drepturi litigioase care sunt de eompetenţa instanţei judecãtoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea, in afara excepţiilor strict şi limitativ pre-văzute de lege (art. 1653 NCC).

Capacitatea procesuală fiind o aplicaţie a capacităţii civile în plan procesual, orice limitare a acesteia semnifică incapacitatea persoanei de a fi parte în procesul civil.

3. Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice. Persoanele juridice care sunt supuseînregistrării dobândesc capacitate de folosinţă de la data înregistrării lor [art. 205 alin. (1)NCC]. Toate celelalte persoane juridice dobândesc capacitate de folosinţă de la data actuluide dispoziţie care le înfiinţează111, de la data recunoaşterii actului de înfiinţare sau, dupăcaz, de la data autorizării înfiinţării lorUi sau de la data îndeplinirii oricarei alte formalităţiprevăzute de lege131 [art. 205 alin. (2) NCC].

''' Dccxemplu, persoanele juridice care sunt organc ale putcrii legislative, executive, judedtorcşti, unitajilc a d m i

ni⅛tra ti v-teritoriale.

'2' Potrivit art. 2 din Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de corner) si Industrie din Romania, acestea dobândesc personalitate juridică la data recunoaşterii infiinţăriidecătreGuvern. Decretul-lege nr. 139/1990 a fost abrogat prin l_egca nr. 335/2007 a camerelor de comer) din Romania (M. Of. nr. 836 din 6 deccmbrie 2007). Potrivit art. 2 alin. (3) din lege: „Camerele judeţene care s-au înfiinţat până la intrarea în vigoare a prezentei legi, din iniţiativa comcrcianţilor, au dobândit personalitate juridică la data recunoaşterii înfiinţării lor prin hot<⅝râre a Guvernului".

'3' Deexemplu, potrivit art. 22 din U`gea partidelorpoliticerr. 14/2003, republicată, partidul politic dobândeşte personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei privind admiterea cererii de înregistrare.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL C I V I L \rl. .i(i 83

Legea anticipează, prin art. 205 alin. (3) NCC, capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice supuse înregistrării, înainte de data înregistrãrii, recunoscând acestora aptitudinea de a dobândi drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile necesare pentru a lua fiinţă în mod valabil, încã de la data actului de înfihţare ce urmează a fi recunoscut sau autori-zat Persoanele juridice, cum sunt orgarele puterii legislative, executive, judecătoreşti, unitãţile administrativ-teritoriale, inclusiv instituţiile şi organele de specialitate din sub-ordinea acestora, dobândesc de la început capacitatea de folosinţă deplina, fāră a trece prin etapa capacităţii limitate.

Referitor la conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, în literatura juridică de specialitate s-a subliniat că ea nu poate avea acele drepturi care, prin esenţa lor, pot aparţine numai persoanelor fizice şi acest conţinut este determinat de natura fiecārei categorii de persoane juridice şi de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, consa-crat legislativ prin art. 9 din Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice1", Decretul nr. 31/195412', iar în prezent, prin art. 206 alin. (2) NCC. Potrivit art. 206 alin. (2) NCC, persoana juridică fără scop lucrativ nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege (scopul generic), prin actul deînfiinţare ori prin statut (scopul concret). Aşadar, persoana jurtdică fără scop lucrativ are aptitudinea de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii prin înche erea acelor acte juridice care servesc realizării obiectului sãu specific de activitate, scopului pentru care a fost înfiinţată. Cum acest obiect diferă de la o persoana juridică la alta, evident, nici capacitatea de folosinţă nu va fi aceeaşi.

Capacitatea de folosinţă limitată a unei persoane juridice înceteazã odată cu dobân-direa capacităţii de folosinţă deplina, iaraceasta din urmă înceteazã odată cu încetarea activităţii prin: reorganizare, care se realizează prin fuziune, prin divizare (totală sau par-ţială) sau prin transformare.

4. Capacitatea procesuală a asociaţiilor, societãţí lor şi altor entităţi fără personalitate juridică. Legea recunoaşte asociaţiilor131, societăţilor şi altor entităţi fără personalitate juridică capacitatea de a sta în judecatã numai dacă sunt constitute potrivit legii. în actuala reglementare, legea nu precizează calitatea în care aceste entităţi pot sta în pro-ces, ceea ce înseamnă că ele pot sta în jjdecată având nu doar drepturile şi îndatoririle părţii pârâte, ci şi ale reclamantei, ale intervenientului în interes propriu sau în interesul altei părţi·

Reglementarea se întemeiază pe teo'ia reprezentării legale, potrivit căreia persoana juridică poate face acte juridice numai prin intermediul organelor care-i reprezintă voÍnţaMl.

Curtea Europeană a statuat că, pentru determinarea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie, este decisivă constatarea că, potrivit legii naţionale, o asociaţie nu are existenţă juridică decât ca urmare a înregistrării la tribunal. Aşa fiind, o „asociaţie neînregistrată" constituie un grup de indivizi al cărui statut, în raporturile de drept civil cuterţii, este diferitde eel al unei persoane juridice. Pentru reclamanţi, persoane care au solicitat înregistrarea asociaţtei, obiecttl procedurii de înregistrare şi scopul urmărit îl constituia chiar „capacitatea juridică a asociaţiei", adică calitatea ei de titulară de drepturi

111 Abrogată de O.G. nr. 26/2000 (M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000).121 Abroga( dc Legea nr. 71/2011 (M. Of. nr. 409 din 10 iunic 2011).

'`' Asociaţiile, al câror obiect de activitate il constituie protec(ia unui interes care se identifică deseori cu interesul general, sunt numeroase şi variate. Exemplificativ, putem aminti: asociajiile lamiliale, asociaţiile de proprietarî, asociaţia pensionarilor etc. Acestea acţionează pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale color ce constituie asociaţia, in interes colcctiv, şi nu individual.'41 C.C, Dec. nr. 764/2009, M. Of. nr. 372 din 3 iunie 2009.

,ví I \rl. ..ft I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

şi obligaţii civile, potrivit dreptului intern, ceea ceînseamnă că ea purta asupra unui drept cu caracter civil, în sensul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţie1".

5. Sucursalele. Cu referire la sucursale, în practica judiciară s-a reţinut că, potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990, republicatā, sucursalele sunt dezmembrăminte fără perso-nalitate juridica ale societāţilor, având un patrimoniu propriu, un scop de sine stātãtor şi organe proprii de conducere, precum şi o anumită autonomie faţă de societatea-mamă. în virtutea caracteristicilor lor şi a actelor constitutive sau regulamentelor de organizare, sucursalele pot avea anumite drepturi de reprezentare în raporturile cu terţii, în virtutea unei delegări de atribuţii de reprezentare date de directorul societăţii-mamă. Această delegare şi limitele ei trebuie să rezulte fie din actul constitutiv, fie dintr-un mandat dat separat. Ca atare, capacitate de folosinţă şi de exerciţiu are societatea-mamā, ca persoană juridica, iar aceasta poate delega exerciţiul drepturilor reprezentanţilor sucursalelor, pen-tru exerciţiul şi apărarea drepturilor şi intereselcr acestora, implicit ale persoanei juridice - societatea-mamă1*1.

6. Primăria. Primăria este oaltă entitatefără personalitate juridica". Reprezentarea în justiţie a unităţi!or administrativ-teritoriale se realizează, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, republicată, de către primar, respectiv preşedintele Consiliului jude-ţean. Primăria reprezintă, potrivit art. 77 al legii, o structură funcţională cu activitate permanentă, care aduce la îndeplinire hotărâríle Consiliului local şi ale primarului, fiind constituită din primar, viceprimar, secretarul uritãţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului. Ca atare, se poate constata că legea nu recunoaşte personalitate juridica primăriei, acesta fiind doar locul unde persoanele ce constituie această structură îşi desfăşoară activitatea. Personalítatea juridica este recunoscută doar unităţit administrativ-teritoriale. întrucât primăria, ca simplă structură funcţională, nu este persoană juridica, aceasta nu are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu pentru a sta în jude-cată, astfel că primarul nu poate reprezenta decât o entitate cu personalitate juridica, cum este comuna, şi nu primăria.

Legea de procedură civilă recunoaşte posibilitatea unor entităţi fără personalitate juridica de a sta în judecată sub conditia de a fi constitute potrivit legii. întrucât primăria nu este persoană juridica, actele de procedurâ îndeplinite de o persoană juridica fără capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută, nulitate care poate fi invocată de oricare dintre părţi, de instanţă din oficiu, în tot cursul procesului.

7. Verificarea capacităţii procesuale de folosinţă. Capacitatea procesuală de folosinţă se verifică la momentul sesizării primei instanţe şi în tot cursul procesului.

8. Sancţiune. în doctrină, s-a considerate că actele de procedură îndeplinite de o persoană fizică sau juridica căreia îi lipseşte capacitatea de folosinţă ori în contradictoriu cu o asemenea persoană sunt lovite de nulitate absolută, care este o nulitate necondiţi-onată de existenţa unei vătămări {art. 176 pet. 1 NCPC) şi expresă, în ipoteza actelor încheiate de persoanele juridice cu încălcarea drepturilor şi a obligaţiilor civile care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice, precum şi a actelor îndeplinite cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice [art. 206 alin. (1), (2) şi (3) NCC], şi virtuală, în toate celelalte cazuri.

111 C.E.D.O., APEH OUoz6ltehiek $z$re$t$êge $.a. c Ungariei, hot. din 5 octombrie 2000, apuâ V. Pătulta, Proces echitabil. Jurisprudent comentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Institutul Roman pentru Dreplurile Omului, Bucureşti, 2007, p. 17.'z| CA. Craiova, s. com., dec. nr. 1133 din 2 octombrie 2007, in B.J., baza de date.

*3' Trib. Bisrriţa-Năsăud, s. civ., dec. nr. 89/R din 19 martie 2008, nepublicată.

'4' V.M. Ciobtmu, Tratat..., vol. I, p. 278; /. Dekanu, Tratat de procedură civilă, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 164.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL \ri. 37 8Ï>

Cererea introdusă de persoana lipsită de capacitate de fo!osinţă va fi respinsā pe acest motiv, la fel ca în ipoteza lipsei dreptului subiectiv, capacitatea de a sta în justiţie repre-zentând una dintre condiţiile de exercitare a oricãrei acţiuni civile, în absenţa căreia aceasta nu va produce efectul procedural dorit, acela al legaleiînvestiri a instanţei, oînvestire de natură să oblige la soluţionarea litigiului.

Faptul că în cazul încălcării normelor privind capacitatea de folosinţă intervine sancţi-unea nulităţii absolute a fost stabilit unanim în practica judiciară"1 şi doctrină, fiind vorba despre încālcarea unor norme juridice de ordine publică, iar nu de ordine privată. Aceasta din perspectiva clasificãrii nulităţilorîn nLlităţi absolute şi relative. NoulCodde procedure civilă tranşează expres problema, prin art. 56 alin. (3) stipulându-se cā actele de procedură îndeplinite de eel care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută.

Lipsa capacităţii procesuale, de folosinţā sau de exerciţiu, atrage nulitatea actului de procedură, nulitatea nefiind condiţionată de existenţa unei vãtămări, deoarece capacitatea procesuală este o condiţie de exerciţiu al dreptului la acţiune, deci o condiţie extrinsecă actului de procedură.

Cu toate cā, şiîn cazul nulităţilor absclute, funcţionează regula aplicării numaiîn sub-sidiar a sancţiunii, în lipsa unui alt mijloc procedural prin care să se înlăture vătămarea, efectele acestora nu pot fi înlăturate, în principiu, decât prin aplicarea sancţiunii.

De altfel, în noul Cod de procedură civilă, art. 176 pet. 1, se prevede expres că nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătãmări în cazul încãlcării dispoziţiilor legale refe-ritoare, printre altele, şi la capacitatea procesuală, în afara cazurilor expres prevăzute de text, fiind menţionată şi situaţia încălcării dispoziţiilor legale referitoare la alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel. A fost astfel inserată în cod opinia doctrinară unanimă privind aceasta chestiune.

Fiind vorba despre o nulitate absolutã, aceasta poate fi invocatã de partea interesată sau de instanţădinoficiu, precum şi de procuror. Instanţa dejudecatăarenu numai drep-tul, dar şi obligaţia de a o invoca, fiind vorba de neregularităţi de interes public, iar nu doar de interesul unora dintre părţile în proces. Interesul procesual al părţii în a invoca nulitatea trebuie să existe şi în cazul nulităţii absolute, în aceasta situaţie interesul fiind însă neîndoielnic, el nu trebuie justificat.

9. Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă. Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocatã pe cale de excepţie. Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă este una de fond, peremptorie şi absolută , care poate fi invocatã în orice etapă a procesului, de către instanţă din oficiu, de procuror sau de părţi.

Art. 57. Capacitatea procesuală de exerciţiu. (1) Cel care are calitatea de parte îşi poate exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.(2) Partea care nu are exerciţiu] drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de Iegile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.(3) Lipsa capacitãţii de exercijiu a drepturilor procedurale poate fi invocatã în orice stare a procesului.(4) Actele de procedurā îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Reprezentantul sau ocrotitorul legal al acestuia va putea

Iînsă confirma toate sau numai o parte din aceste acte.

I'1 C.A. Cluj, s. I civ., dec. nr. 5290 din 15 decembric 2011, ncpublical<V ' '

M. Tābârcā, E\ccpţiilc ..., p. 144.

K6 | Art. .»7 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

(5) Când instanta constată că actul de procedură a fost îndeplinit de o parte lipsitã decapacitate dcexerciţiu va acorda un termen pentru confirmarea Iui. Dacã actul nu este confirmat, se va dispune anularea lui.(6) Dispozitiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

COMENTARII

1. Condiţiile de exerciţiu al acţiunii civile. Capacitatea procesualã de exerciţiu. Textul reglementeazã capacitatea procesualã de exerciţiu, care constă în aptitudinea unei per-soane de a-şi exercita personal drepturile procesuale şi de a-şi îndeplini obligaţiile proce-suale, săvârşind acte de procedură. Altfel spus, textul reglementeazã „capacitatea de a sta în judecată" şi de a-şi exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant.

2. Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice. Persoanele fizice dobândesc capaci-tate de exerciţiu deplină, de regulă, la împlinirea vârstei de 18 ani [art. 38 alin. (1) şi (2) NCC], însă existã cazuri în care o persoană fizicã este total lipsitã de capacitatea de exerciţiu sau are o capacitate de exerciţiu restrânsă. Conform art. 272 alin. (2) NCC, pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate cãsători111. Persoana (femeia sau bãrbatul) care se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani dobân-deşte, prin căsãtorie, capacitate deplină de exerciţiu. Totodată, conform art. 40 NCC, pentru motive temeinice instanta de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitate deplină de exerciţiu.

Minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti sunt lipsiţi total de capacitate de exerciţiu, iar cei cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă, în sensul că actele seîncheie personal, dar cu încuviinţarea reprezentantului legal, exceptând minorul emancipat, care are capacitate deplină de exerciţiu.

Capacitatea de exerciţiu încetează: a) prin moartea persoanei fizice; b) prin punerea sa sub interdicţie judecătorească`2'; c) prin anularea căsătoriei persoanei (femeie sau

' ' în tcmeiul unui av⅛ medical, cu íncuviinjarea părinţilor săi ori, după caz, a lulorelui şi cu autorizarca inslanţei de tutela" în a cărei circumscripţie minorul îşi aredomiciliul.

'2' Curtea Constitutionals a reţinut, în Decizia nr. 226 din 3 iunie 2003 (M. Of. nr. 458 din 27 iunie 2003), cā măsura punerii sub interdicţie a unei persoane fizice este dispusă în situaţia în care, ca urmare a unei cercetări judec<Horcşli ample şi complexc, instanta de judecată sesizată îşi formează convingerea că persoana respeclivă este lipsitã de discernãmântul necesar pentru a se îngriji depropriile interese. Prin efectul hotărârii de punere sub inlerdicţie, aceasta este lipsitã, în totalitate, de capacitate de exerciţiu, fiind asimilată minorului pãnă la vârsta de 14 ani, având posibilitatea să i⅛i valorifice capacitatea de folosinţă exclusiv prin reprezentarea sa, la incheierea actelor juridice, de către ocrotitorul legal. Punerea sub interdicţie nu constituie o sancţiune, ci are o evidentă finalitate de protecţie, atât a persoanei fizice, care este astfel pusă la adăpost de consecin)ele prejudiciabile ale propriilor sale acte, consecinţe pe care, din cauza lipsei discernământului, nu le-a putut prevcdea, cat şi a societăţii, in ansamblu, ale cărci rănduicli ar putca fi grav pcrlurbalc prin menţinerea deplinului exerciţiu al drepturilor unei asemenea persoane.Ţinând seama de consecinţele deosebit de drastice ale punerii sub interdicţie - lipsirea de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei interzisului - legiuitorul a instituit o procedură care oferă suficiente garanţii de natură să prevină şi să anihileze eventualele abuzuri în această materie, astfel încât numai instanta are competenţa de a hotări punerea alienatului sau debilului mintal sub intcrdicţic. Astfel, proccdura punerii sub interdicţie poate fi iniţiată de orice persoana care arc interes şi cuprinde douā faze, faza necontradictorie, în care ⅛unt efectuate cercetãrile necesare stabilirii situaţiei de fapt, şi faza contradictorie, care îmbracă forma unui pioces civil obişnuit, în baza probelor administrate instanta hotărãnd admiterea sau respingerea cererii. Astfel, dat fiind că persoana fizică pusă sub interdicţie se găseşte într-o siruajie dîferită de cea a majorităţii semenilor săi, lipsa discemămãntului plasând-o in afara normalului şi, deci, singular*zãnd-o, şi cum situa)iile diferite impun şi juslifică soluţii legate diferite, evident, nu se poate reţine că reglementarea acestei măsuri ar fi în contradicţie cu principiul constitutional al egalităţii în drcpturi a cetăjenilor. Pe de altă parte, cxercitarea oricărui drcpt, deci şi a celui privind accesul liber la

I'ARTICIPANŢII i-A l·ROCESUL CIVIL \rl. 57 | 87

bărbat) căsatorite înainte ca aceasta sã împlinească 18 ani, daca aceasta a fost de rea-cre-dinţă la încheierea căsătoriei [art. 39 alin. (2) NCC]. în acest ultim caz, suntem în prezenţa unei încetări temporare a capacităţii de exerciţiu, care durează până la împlinirea vârstei de 18 ani sau până la încheierea unei noi cāsătorii înainte de aceasta vârstă.

3. Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice. începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice coincide cu acela al dobândirii capacitãţii de folosinţā, fiind în legătură cu momentul înfiinţării acesteia, însă realizarea efectivă a capacităţii dobândite este con-diţionată de desemnarea organelor de conducere, cat timp persoana juridică îşi exercită drepturile si îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de conducere (art. 209 NCC). Din perspectiva conţinutului, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu poate fi mai întinsă decât capacitatea de folosinţă, fie ea anticipată sau deplină, şi vizeazã exclusiv încheierea de acte juridice de către organul de conducere competent, în limitele puterilor conferiteacestuia.

4. Reprezentarea persoanelor fizice. Sunt lipsite de capacitatea de exerciţiu persoa-nele fizice care nu au împlinit vârsta de 14 ani, precum şi acelea puse sub interdicţie [art. 43 alin. (1) NCC]. Ele nu pot sta în judecată personal, decât prin reprezentantul legal (părinţii, tutorele, curatorul1"). Reprezentanţii legali ai minorilor sunt, de regulă, părinţii şi numai atunci când minorul este lipsit de ocrotire părintească, acesta va fi reprezentat în proces prin tutore. Tutorele este şi reprezentantul legal al persoanei puse sub interdicţie. La nevoíe, aceasta va putea fi însă reprezentată în procedura punerii sub interdicţie de un curator special, numit de instanţa de tutelã [art. 167 NCC].

Prin dispoziţiile art. 58 NCPC, se conferă instanţei competenţa de a numi ea însãşi un curator provizoriu,în situaţii deosebite, evitând astfel amânarea judecăţii până la numirea reprezentantului legal. Curatorul special este numit de instanţã în următoarele cazuri: când se înlocuieşte tutorele cu un alt tutore; când părintele sau tutorele minorului este împiedicat vremelnic să îl ocrotească; când există contrarietate de intereseîntre repre-zentant şi eel reprezentat; când persoana juridică chemată în judecată în calitate de pârâtă nu are reprezentant legal.

5. Reprezentarea persoanelor juridice. Conform art. 209 şi art. 218 NCC, persoanajuridicã îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele făcutede organele persoanei juridice, în limitele puterilor conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.

Statul participă la raporturile juridice prin Ministerul Finanţelor Publice, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede reprezentarea sa prin alt organ [art. 223 alin. (1) NCC]. Tot astfel, conform art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile propri-etate publică121, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, în litigiile referitoare la dreptul de administrare asupra bunului, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, iar unităţile administrativ-teritoriale de consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat în scris, în fiecare caz, preşedintelui Consiliului judeţean sau primarului; acesta poate desemna un alt funcţionar

justiţie şi, cu atât mai mult, a celui de a dispune de propria persoana, ca si valorihcarea oricārei libertăţi, deci şi a celei de exprimare, nu pot avea loc in absents unei voinle conşlicntc. în cazul in care absenţa acesteia a fost constatata prealabil printr-o hotSrâre judecâiorească, persoana în cauzd fiind lipsită de capacitatea de exerciţiu, ínvocarea încălcărií art. 21, art. 30 alin. (1) şi art. 26 alin. (2) din Constituţie este tipsitã de relevanţa. In sfârşit, faja de finalitatea punerii subinterdicjie, respectiv asigurarea protec)ici persoanei lipsitedcdisccrnāmant, reglementarea prevăzuta" in textele de lege criticate reprezintă o măsură judecătorească de ocrotire, fiind departe de a íncllca dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Conslituţie privind obligaţia autoritâţilor publice de a respecta şi ocroti via(a intimā, familial.1 şi privat3a persoanei.

`'l ín leg<ltura cu posibilitatea numirii unui curator special, a se vedea infra comentariile de la art. 58. 121 M.

Of. nr. 448 din 24 noicmbrie 1998.

8H | Art. .»7 I)ISI'O/ITM GtNEKALE

de stat sau un avocat care să îl reprezinte în fata instanţei. Dispoziţiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, incluseînCapitolul II, intitulat„Regimul juridical proprietăţiipublice", se referă numai la bunurile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teri-toriale, nu si la cele proprietate privatā a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.

Legea nr. 213/1998 face referire, prin dispo2iţiile art. 4, la domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, statuând că fac parte din domeniul privat bunurile care nu sunt incluseîn domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată. Aşadar, în privinţa reprezentării în instanţă a titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor proprietate privată -statul sau unităţile administrativ-teritoriale - devin incidente reglementările de drept comun. Astfel, dacă dreptul de proprietate aparţhe unităţii administrativ-teritoriale, atunci aceasta este reprezentată, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, republicată, după caz, de primar sau de preşedintele Consiliului judeţean. Dacă dreptul de proprietate asupra unui bun proprietate privată aparţine statului, în lipsa unei dispoziţii cuprinse într-o lege specială, prioritară în aplicare, reprezentarea acestuia se realizează conform regle-mentărilor de drept comun cuprinse în art. 223 alin. (1) NCC.

Persoana juridică aflată în lichidare este reprezentată prin lichidatorul ]udiciar, desem-nat prin hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii hotărârii, conform art. 58 alin. (2) sau în condiţiile art. 237 alin. (7) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, republicată111. Potrivitart. 253 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice. Lichidatorii persoane fizice sau reprezentanţii permanenţi - persoane fizice ale societăţii lichidatoare - trebuie sã fie lichidatori autori-zaţi, în condiţiile legii. în afară de puterile conferite de asociaţi, cu aceeaşi majoritate cerutã pentru numirea lor, lichidatorii vor putea, conform art. 255 alin. (1) lit. a) din Legea societăţilor, să stea în judecată în numele societăţii.

6. Asistarea. Persoanele fizice cuvârste cuprinseîntre 14 şi l8ani, exceptând minorul emancipat, au capacitate de exerciţiu restrânsă [art. 41 alin. (1) NCC], care le permite să stea în proces personal, dar asistate de reprezentantul lor legal (părinţi, tutore, curator). Ceicareîiasistă pe minori vorfi citaţiînfaţa instanţei şi vor semna, alături de minori, toate cererile formulate. împlinirea vârstei de 14 ani pe parcursul soluţionării unui litigiu determină transformarea reprezentării în asistare, astfel că se impune citarea minorului în cauză, alături de reprezentantul său legal.

Conform legislaţiei muncii (art. 13 alin. (1) şi (2) C. muncii12'], persoana fizică dobân-deşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. Persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudiníle şi cunoştinţelor sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sãnătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională. Prin urmare, în litigiile ce izvorăsc din contractul de muncă, în

111 M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004. Poirivit art. 233 din Legea nr. 31/1990, ropublicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012, dizolvarea unei socetăti are ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepjia fuziunii, a divizării totale sau în alte cazuri în care legea prevede expres dízolvarea fără lichidare. Persoana juridică intră în lichidare la data rămānerii definitive-a hotărârii judecătoreşti de dizolvare (art. 237 alin. (6)). Textul art. 237 alin, (7), în forma modificată de Legea nr. 76/2012, are următorul conţinut: „Dacă în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de dizolvare nu ⅛e procedează la numirea lichidatorului, judecătorul delegat, la cererea oricărei persoane interesate, numeşte un lichidator de pe Lista practicienilor în reorganizare şi lichidare, remunerarea acestuia urmãnd a fi făcută din averea persoanei juridice dizolvate sau, în cazul lipsei acesteia, din fondul de lichidare constituit în temeiul Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare «i a falimentului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare" [în prezer⅛ Legea nr. 85/2006 privind procedura însolvenţei - n.n.]. |z| Republicat în M. Of. nr. 345 d in 18 mai 2011.

PARTICIPANT!! LA l·KOCESUL CIVIL \rl. 5K «9

cauză se dispune numai citarea minorului, titular al unui contract de muncă, care efectu-ează toate actele de procedură.

7. Autorizarea. Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor lipsite de capacitate deexerciţiu ori care au o capacitate de exerciţiu restrânsă vor h săvârşite de reprezentantullegal, respectiv ocrotitorul legal asistent, cu autorizarea specială a organului competent,care este, de regulă, instanţa de tutelă (a se vedea, în acest sens, art. 144-145 NCC).

încazurileîncaredreptul subiectivdedusjudecăţii aparţinecelui reprezentat(dreptul la pensiedeîntreţinere, dreptul la stabilirea statutului civil), renunţarea reprezentantului legal la judecarea acţiunii, autorizată chiar, nu va produce efectele juridice scontate. Odată introdusă o astfel de acţiune, ea nu mai poate fi retrasã, pentru că este împotriva intere-selor celui reprezentat. Exemplul tipic este acţiunea în stabilirea paternitãţii copilului născut în afara căsatoriei, la judecata căreia nu se poate renunţa, chiar dacă există o autorizareîn acest sens.

S-a considerate că autorizarea trebuie să existe la momentul îndeplinirii actului pro-cesual de dispoziţie, reprezentând o condiţie de validitate a actului, în absenţa acesteia operand sancţiunea nulitāţii absolute.

8. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu. Actele de procedurã îndepli-nite de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sunt „anulabile". Cu alte cuvinte, sancţiunea operantă este nulitatea relative, prevăzută expres de lege si necondiţionată deexistenţa unei vătămări, potrivit art. 176 pet. 1 NCPC.

Nulitatea relativă a actelor de procedură făcute de eel care nu are capacitate procesuală de exerciţiu nu intervine automat, la termenul la care se constată neregularitatea proce-durală, ci, în condiţiile art. 57 alin. (5) NCPC, instanţa poate da un termen pentru împlinirea lipsurilor. Dacă lipsurile se acoperă până la termenul fixat în acest scop, instanţa va con-tinua judecata, iar în caz contrar, instanţa, prin hotărâre, va anula cererea formulatā.

9. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu. Lipsa capacităţii procesuale deexerciţiu poate fi invocată pe cale de excepţie. Excepţia lipsei capacităţii procesuale deexerciţiu poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar pentru prima data în apel saurecurs, de către oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, având regimulexcepţiilor de fond absolute. Această excepţie are un efect dilatoriu, legea conferinddreptul reprezentantului legal de a confirma toate sau numai o parte din actele de procedură ale incapabilului. Numai dacă lipsurile nu se acoperă, se produce efectul peremp-toriu al excepţiei, acela al anulării cererii.

Actele de procedură ratificate, confirmate de reprezentantul sau ocrotitorul legal produc efecte juridice în limitele recunoaşterii lor.

Arl. 58. Curatela specială. (1) In caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de excrciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi eel reprezentat sau când 0 persoana juridică ori o entítate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecata, nu are reprezentant.(2) Dispoziţiilealin. (1) seaplică în mod corespunzătorşi pcrsoanelor cu capacitate de exercitiu restrânsă.(3) Numirea acestor curatori se va face de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecă-

1,1 M. Tăbârcã, Git. Bula, Codul..., p. 202.

W I Art. .·K I)ISI'O/ITM GtNEKALE

torească. Curatorul special are toate drepturi!e şi obligaţiile prevãzute de lege pentru reprezentantul legal.(4) Rcmunerarca provizoric a curatorului astfel numit se fixează de instanţă, prin încheiere, stabilindu-se totodată şi modalitatea de plată. La cererea curatorului, odată cu încetarea calitătii sale, ţinându-se seama de activitatea desfăşuratã, remu-neraţia va putea fi majoratã.

COMENTARII

1. Reprezentarea legalã temporarã prin curatorul special. Cazuri. Reguli procedu-rale. Legea conferă instanţei competente sã hotãrască asupra cererii principale dreptul să numească, ea însăşi, un curator special, la cererea părţii interesate, în urmãtoarele situaţii: a) persoana fizicã lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsã nu are reprezentant, respectiv ocroritor legal (spre exemplu, parintele sau tutorele minorului este împiedicat temporar să îl ocrotească; tutorele se înlocuieşte cu un alt tutore); b) există un conflict de interese între reprezentantul legal şi eel reprezen-tat, ivitîn cadrul procesului, pentru că numaioastfel desituaţie poatejustifica numirea de către instanţă a unui curator special. Spre exemplu, într-un proces de ieşire din indi-viziune, intervine decesul unuia dintre coindivizari, moştenitorii acestuia, introduşi în proces, fiind soţul supravieţuitor şi fiul minor. Existând contrarietate de interese intre coindivizari, instanţa trebuie sã numească un curator special, care să reprezinte intere-sele minorului. Tot astfel, un asemenea conflict poate apărea în cazul unui proces de succesiune, când la moştenirea părintelui său decedat vine minorul şi parintele rămas în viaţă, care fiecare urmãreşte valorificarea dreptului propriu la moştenire; c) persoana juridică sau entitatea fãrã personalitate juridicăpârâtăîn proces nu are un reprezentant legal.

Curatorul provizoriu este numit prin încheiere, în condiţiile art. 424 alin. (5) NCPC.Articolul 150 NCC reglementeazã cazurile de numire a curatorului special de către

instanţa de tutelă: a) ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie sã duca la înlocuirea tutorelui; b) dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat sã îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cãrui acte le încuviinţează.

De asemenea, pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricārei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat ori, după caz, hlocuit de către instanţa de tutelă.

în legătură cu instanţa competenţă să numească un curator special, printr-o decizie pronunţatăîn soluţionarea unui recurs în interesul legii, înalta CurtedeCasaţieşi Justiţie, Secţiile Unite, a interpretat dispoziţiile art. 44 CPC (dispoziţii preluate de art. 58 NCPC) în sensul că revine instanţei pe rolul căreia se află cauza competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special. S-a considerat că prevederile art. 44 CPC reprezintă o reglementare distinctă de aceea pe care o conţine art. 152 C fam. (dispoziţii preluate de art. 150 NCC) privind instituirea curatorului de către autoritatea tutelară {în prezent, de instanţa de tutelă - s.n.), astfel că au aplicabilitate proprieşi nu intrăîncoliziunecu acestea, câtã vremechiarîn cuprinsulart. 152 C. fam. se subliniază că situaţiile la care se referā sunt cele rămase în afara unor reglementări spe-ciale, „în afară de alte cazuri prevãzute de lege"111. Soluţia a fost consacrata legislativ prin art. 58 alin. (3) NCPC.

•'I I.C.C.J., Secjiilo Unite, Dec. nr. XXXVII d in 7 mai 2007, M. Of. nr. 752 din 6 noiembric 2007.

I'ARTICIPANŢII i-A l·ROCESUL CIVIL \rl. ."»» | 91

2. Caracterul facultativ al numirii curatorului special. Numirea provizorie a unui curator special, până la desemnarea unui reprezentant legal, nu este obligatorie, instanţaapreciind asupra oportunităţii unei asemenea numiri, în situaţii de urgenţă.

Desemnarea unui curator special, în condiţiile în care părţile nu îşi aleg un mandatar sau nu se înţeleg asupra persoanei mandatarului, nu îngrădeşte accesul liber la justiţie, deoarece persoanele reprezentate prin curatorul special se pot adresa în continuare instanţei, prin cereri scrise, sau pot solicita cuvântul, personal, în situaţiaîn care doresc să suplimenteze concluziile formulate de persoana desemnatā curator. Existenţa curatorului nu implicăînsăînlăturarea părţilordinsaladejudecatăşi nici nuînlătură posibilitatea acestora de a se adresa instanţei. Măsura desemnării curatorului special este supusā căilor de atac, ca orice măsură dispusă prin încheiere, odatā cu fondul1'1.

3. Curatorul special. Legea impune condiţia calităţii de avocat a curatorului special;el va fi numit de instanţă prin încheiere, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scopde barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Curatorul special are toate drepturile siobligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal (art. 80-82 NCPC). Curatorul aredreptul la o remunerare provizorie, care se fixeazā de instanţã, prin încheierea de numire,stabilindu-se, totodatā, si modalitatea deplată. La cererea curatorului, odată cu încetareacalităţii sale, ţinându-se seama de activitatea desfăşurată, remuneraţia stabilită initial vaputea fi majorată de instanţă.

Secţiuneo a 2-o. Persoanele core sunt împreunã reclomontesau pârâte

Art. 59. Condiţii de existenţă. Mai multe persoane pot fi împreunã reclamante sau pârâte dacă obicctul procesului este un drept ori o obligate comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauzã ori dacă între ele există o strãnsă Iegătură.

COMENTARII

1. Coparticiparea procesuală. Noţiune şi clasificare. Coparticiparea procesuală este definită ca o reunire, activă, pasivă ori mi>;tă, în acelaşi proces, de la începutul sau în cursul lui, a mai multor persoane care acţionează sau împotriva cărora se acţionează în aceeaşi calitate'2'. Doctrina a realizat o clasificare a coparticipării procesuale, şi anume131: a) copar-ticipare subiectiva şi coparticipare obiectiva. Coparticiparea este subiectiva atunci când în aceeaşi cauză participă mai multe părţi cu interese identice. Coparticiparea subiectiva poate fi activă (dacă participă mai mulţi reclamanţi), pasivă (dacă participă mai mulţi pârâţi) sau mixtă (dacă participă mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi). Vorbim de coparticipare obiectiva atunci când în aceeaşi cauză se reunesc mai multe cereri, formulate de aceleaşi părţi sau de acestea împreunã cu alte părţi, dacă între cereri există o strânsă legătură; b) coparticipare facultativā şi coparticipare necesarâ sau obligatorie. Coparticiparea estefacultativă atunci când părţile participă la proces prin voinţa lorşi este necesară atunci când participarea acestora este independentă de voinţa acestora.

1,1 C.C, Dec. nr. 1470/2010, M. Of. nr. 60 din 25 ianuaric 2011.

I2" í. Dekanu, Tratat..., vol. I, 2010, p. 283.|3` V.M. Ciobami, Tratat.... vol. 1, p. 318-319. Pentru alte clasificări, a se vedea /. Deh·miu, Tratat..., vol. 1,2005, p. 519-522.

vi I ,%rt..»» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

2. Coparticiparea procesuală subiectivă. Condiţii. Norma reglementează instituţia coparticipārii procesuale subjective, denumită şi litisconsorţiu procesual, care intervine atunci când mai muíte persoane stau împreună în proces, în calitate de reclamante sau de pârâte, pentru că pretind un drept sau au c obligaţie comunã, drepturile, respectiv obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori între ele existã o strãnsă legătură.

3. Coparticiparea procesualã facultativă. De regulă, coparticiparea procesuala este facultativă. Ea are la bază ideea că, fiind o simplă asociere procesuală, raporturile dintre participanţi sunt guvernate de principiul independenţei procesuale. Fiecare persoană rămâne o parte distinctã şi liberă în cadrul procesului civil declanşat. Fiecare participant îşi exercită propriile drepturi şi îşi îndeplineşte propriile obligaţii, fără a interveni în drepturile sau obligaţiile celorlalţi.

Dacă o cerere este semnată doar de către una dintre părţi pentru sine, totodată, în numele şi pe seama celorlalţi, se verifică îndeplinirea cerinţelor reprezentării legale ori convenţionale. Dacă nu se face dovada reprezentării pentru exerciţiul dreptului la acţiune în termenul acordat, conform art. 81 NCPC, este operantă sancţiunea nulităţii cererii formulate de către celelalte pãrţi, pentru lipsa dovezii calitãţii de reprezentant.

Orice act de dispoziţie (renunţare la judecata, la dreptul dedus judecăţii, achiesare, tranzacţie) trebuie îndeplinit personal şi profită doar titularului. Exercitarea unui act de dispoziţie în numele altuia nu poate avea loc decât în temeiul unui mandat expres de reprezentare.

4. Excepţia. Coparticiparea procesualã obligatorie. Doctrina şi jurisprudenţa în materieau identificat cazuri de coparticipare obligatorie, necesară, de natură a condiţiona însăşíadmisibilitatea acţiunii civile în justiţie. Este vorba despre acele situaţii în care mai multepersoane se află într-o anumită legătură (litisconsorţiu), care impune soluţionarea unitarăa litigiului, printr-o singură hotărâre, pentru toţ participanţii.

Practica ]udiciară a acceptat existenţa unor situaţii în care judecătorul are obligaţia de a pune în discuţia pãrţilor necesitatea participării obligatorii în proces a unor părţi, în absenţa oricăror reglementări generale care să permită extinderea din oficiu a cadrului procesual subiectiv, prin introducerea în proces a unor terţe persoane. în prezent, o astfel de reglementare a fost introdusă prin art. 78 NCPC, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, precum şiîn procedura necontencioasă, judecătorul dispunând din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar peste voinţa pãrţilor.

Astfel, în cazul proceselor privitoare la sistarea stării de indiviziune, trebuie să participe toţi coproprietarii, în caz contrar partajul este nul [art. 684 alin. (2) NCC]. într-o acţiune în anulare sau în nulitatea unui contract, instanţa trebuie să constate nevalabilitatea actului juridic faţă de toate părţile şi, întrucât pronunţarea unei hotărâri uniforme repre-zintă o necesitate obiectivă în materia nulităţilor actelor juridice, litisconsorţiu I este întot-deauna necesar, obligatoriu şi unitar. Acţiunea în nulitatea cãsătoriei, acţiunea pentru desfacerea sau declararea nulităţii adopţiei trebuie promovată de persoana interesată împotriva ambilor soţi, respectiv împotriva arnbilor adoptatori. Acţiunea în stabilirea paternitāţii, continuată de moştenitorii reclamantului decedat, relevă un litisconsorţiu activ necesar (art. 425 NCC), asemenea acţiunii exercitate de ambii părinţi împotriva uni-cului fiu, pentru întreţinere (art. 516 NCC).

5. Coparticiparea în cauzele generate de aplicarea Legii nr. 18/1991 a fonduluifunciar. în practica judiciară s-a considerat cã, în cazul în care mai multe persoaneîndreptăţiteformulează cerere de reconstituire a dreptului de proprietate după un autorcomun, iar cererea este soluţionată printr-o unică hotărâre a comisiei judeţene de fondfunciar, atacată cu o plângere în instanţă, formulată numai de unii dintre moştenitori,se impune chemarea în judecata şi a celorlalţi coproprietari, dispoziţiile art. 13 din Legea

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL \rl. Sfl 93

nr. 18/1991, republicată, fiind în acest sens. Legiuitorul îi asimilează pe cei îndreptāţiţi cu proprietarii aflaţi în indiviziune, or, în acest caz, este unanim admis că omisiunea chemării în judecată a tuturor coproprietarilor duce la respingerea acţiunii ca inadmi-sibilă. Momentul naşterii stării de litisconsorţiu este chiar momentul emiterii actului administrativ jurisdicţional, prin care toţi cei îndreptăţiţi sunt aduşi la masa bunurilor solicitate ale autorului comun, aceştia ajungând, astfel, într-o virtuală stare de indiviziune"1. Reglementarea coparticipării procesuale forţate se impune ca un remediu eficient, în astfel de cazuri judecătorul apreciind cu privire la necesitatea extinderii cadrului procesual subiectiv. Vor fi, astfel, evitate acele soluţii prin care s-a apreciat că sunt admisibile şi plângerile formulate individual, întrucât legea nu oblige la o coparticipare procesuală în cazul în care unul dintre participanţi se consideră lezat prin procedura de reconstitute121.

6. Coparticiparea în cauzele având ca obiect conflicte de muncã. Coparticiparea este admisibilă, cu excepţia litigiilor de muncã în care reclamanţii domiciliazã sau îşi au locul de muncă în raza teritorială a unor instanţe diferite, când competenţa se stabileşte în favoarea tribunalului de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului, conform art. 210 |31din Legea nr. 62/2011. Textul analizat, careprevede posibilitatea reuniriiîntr-un singur proces a mai multor acţiuni care puteau forma obiectul unor cereri separate, tre-buie coroborat cu art. 30 NCPC, conform căruia oricine pretinde un drept trebuie sã facă o cerere înaintea instanţei competente.

7. Coparticiparea în cazul acţiunii în revendicare imobiliară introduse de unul dintre coproprietari. Aplicarea strictā a regulii unanimităţii. încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Conform Curţii Europene, urmărirea obţinerii restituirii unor terenuri care au aparţinutautorilor reclamanţilorintră sub incidenţaart. 6 din Convenţie. Regula unanimităţii aplica:ã de instanţele interne trebuie sã fie clară, acce-sibilã şi previzibilăîn sensul jurisprudenţei Curţii. Curtea constată, în primul rând, că regula în discuţie este o construcţie jurisprudenţială ce nu decurge dintr-o dispoziţie procedurală specifică, ci este inspiratã din particularităţile acţiunii în revendicare. Având în vedere faptul că această regula jurisprudenţială este respectată de majoritatea instanţelor interne, Curtea poate admite cã ea era clară şi accesibilă şi că aplicarea sa era previzibilă. Curtea poate, de asemenea, să admită că ea urmăreşte un scop legitim, şi anume protejarea drepturilor tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului.

în condiţiile în care regula unanimitâţii împiedică reclamanţii să obţină examinarea temeiniciei acţiunilor lor de către instanţe, ca urmare a dificultăţii de identificare a moştenitorilor unui fost coproprietar din cauza timpului îndelungat scurs de la momentul naţionalizării bunului obiect al litigiului, a refuzului moştenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătura acţiunilor lor, aceste împrejurãri reprezintă un obstacol insurmon-tabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize. în această situaţie, aplicarea strictă a regulii unanimităţii a impus reclamanţilor o sarcinã disproporţionată ce i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă de a obţine examinarea de către instanţe a cererilor lor de restituire a terenurilcr în litigiu, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la o instanţă. Orice prevedere a Convenţiei sau a oricăruia dintre protocoalele sale trebuie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice sau iluzorii, aşa încât Curtea nu poate accepta argumentul

' ' /. Ungiireitnu, Discujii privind parriciparea procesuală forţată in cauzele privitoare la Legea nr. 18/1991 afondului funciar în lumina actualului Cod de procedura civile şi a noului Cod de procedure civilă, în Dreptulnr. 4/2012, p. 146-150.'2| Trib. Maramureş, dec. civ. nr. 427/2011, In Dreptul nr. 4/2012, p. 149.131 Aslfel cum a fost modificat de Legea nr. 2/2013 (M. Oí. nr. 89 din 12 februarie 2013).

94 | Art. <il» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

conform căruia respingerea acţiunilor reclarnanţilor nu reprezintã decât o limitare temporară"1.

Art. ftO. Regimul juridic al coparticipării procesuale. (1) Actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanti sau pârâţi nu le pot profita celorlalti şi nici nu îi pot prejudicia.(2) Cu toate acestea, dacă prin natura raportului juridic sau in temeiul unei dis-poziţii a legii, efectele hotarârii se întind asupra tuturor reclamanţilor ori pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirca actelor de procedură profita şi celorlalti. Când actele de procedurã ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va tine seama de actele cele mai favorabi(e.(3) Reclamanţii sau pârâţii care nu s-au înfăţişat ori nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor continua totuşi să fie citaţi, dacă, potrivit legii, nu au termenul în cunoştinţă. Dispoziţiile art. 202 sunt aplicabile.

COMENTARII

1. Principiul independenţei procesuale. Textul consacră principiul independenţer procesuale în cazul coparticipării facultative, în sensul că actele de procedură, apărările şi concluziile fiecărui reclamant sau pârât produc efecte exclusivînfavoarea sauîn detri-mentul acestuia, nu şi a celorlalti coparticipanţi.

2. Excepţia. Atuncicând, prin natura raportului juridic substantial dedusjudecăţii (cum ar fi existenţa între coparticipanţi a unor raporturi de solidaritate sau indivizibilitate) ori în temeiul uneidispoziţii a legii (cumarfiart.419 NCPCu:), efectele hotarârii judecătoreştî pronunţate se extind asupra tuturor reclamanţilo' sau pârâţilor, efectele pozitive ale actelor de procedură îndeplinite de unii dintre ei se răsfrâng şi asupra celorlalti coparticipanţi.

în situaţia în care actele de procedură săvârşite de coparticipanţi sunt potrivnice, se va da eficienţã juridicã celor mai favorabile tuturor. Spre exemplu, declararea unei cai de atac de cãtre unul dintre coparticipanţi, cu consecinţa respingerii acesteia, face ca obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în hstanţa de control judiciar de partea care a obţinut câştig de cauză să fie instituită doarîn sarcina părţii care a declarat calea de atac, şi nu a tuturor coparticipanţilor, întrucât pentru cei care nu au declarat calea de atac plata cheltuielilor de judecată nu constitute un act mai favorabil.

Tot astfel, apelul declarat de o parte dintre pârâţi le profita şi celorlalti, fund vorba de o servitute de vedere în favoarea imobilului bun comun131.

3. Citarea părţîlor care nu s-au înfăţişat sau nu au îndeplinit un act de procedură în termen. Obligativitatea citării reclamanţilor şi a pârâţilor, pentru fiecare termen de judecată, există în privinţa celor care nu s-au înfāţişat niciodată în instanţă şi nu au, potrivit legii, termenul în cunoştinţă potrivit art. 229 NCPC, întrucât prezenţa celorlalti coparticipanţi nu creeazã prezumţia de cunoaştere a termenelor în privinţa tuturor.

4. Reprezentarea judiciara a părţilor în caz de coparricipare procesuală. în vederea asigurării soluţionării cauzei cu celeritate, prin preîntâmpinarea unor amânări repetate din cauza imposibilităţii realizării procedurii de citare cu toate părţile, legiuitorul a regle-

111 C.E.D.O., Lupaş şi alţii c. Româmei, hot. din 14 dccembrie 2006, M. Of. m\ 464 din 10 iulic 2007.

' ' Aceste text legal prevede expres faptul că, în cazul în care sunt mai mulţi reclamanti sau pârâţi, cererea de perimare sau actul care întrerupe pcrimarea fêcut de una dintre p<⅝rţi foloseşte şi celorlalti.

' ' C.A. CIuj, s. civ., mun. şi asig. sod dec. nr. 1392/R/2007, portal.just.ro.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL \rl. I>l 9Í>

mentat posibilitatea completului de judecată învestit aleatoriu cu judecarea cauzei ca, în funcţie de numărul mare al părţilor, să dispunã prin rezoluţie reprezentarea acestora prin unul sau mai mulţi mandatari, cu consecinţa comunicãrii tuturor actelor de procedure pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia, în temeiul art. 202 NCPC. Dovada mandatului se depune de reclamant în termen de 10 zile de la primirea comunicãrii privitoare la necesitatea desemnării unui mandatar comun, iar de pârât, odatā cu întâmpinarea, adică în termen de 10 zile de la data primirii cererii de chemare în judecatã.

Dacă reclamanţii sau pârãţii nu îşi aleg un mandatar ori nu cad de acord asupra per-soanei mandatarului, sancţiunea nu va fi aceea a suspendarii judecăţii în baza art. 242 NCPC, ca în vechea reglementare de procedură (când se prevedea soluţia suspendarii întemeiată pe art. 155' CPC), ci cea a desemnării de către judecător a unui curator special, persoană căreia i se comunică toate actele de procedură. Numirea curatorului se va face încondiţiileart. 58alin. (3) NCPC, de instanţa carejudecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătoreascã. Măsura numirii curatorului special se aduce la cunoştinţa părţilor în favoarea cărora a fost desemnat, care vor suporta cheltuielile cu remunerarea acestuia, având în vedere faptui cã acest curator acţionează în interesul lor.

5. Aplicaţii. Au fost identificate următoarele aplicaţii ale coparticipării procesuale: cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva mai multor pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei (art. 112 NCPC); la cererea de chemare în judecată trebuie alăturate atâtea copii de pe cerere câţi pârâţi sunt (art. 149 NCPC); dacă mai mulţi pârâţi au un singur reprezentant, se va comunica o singurã copie de pe acţiune şi de pe înscrisuri si se va înmâna o singură citaţie (art. 149 NCPC); în procesele în care sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, preşedintele instanţei va putea dispune reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor procesuale numai pe numele mandatarulu, la domiciliul sau sediul acestuia, în condiţiile art. 202 NCPC; dacă mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, se va depune la dosar pentru aceste pãrţi câte o singură copie de pe întãmpinare [art. 206 alin. (2) NCPC]; când sunt mai mulţi pârâţi, ei pot răspunde toţi împreună sau numai o parte din ei, printr-o singură întãmpinare (art. 207 NCPC); actele de procedură ale coparticipanţilor sunt supuse unei singure taxe judiciare de timbru şi timbru judiciar, nefiind necesar să se plătească atâtea taxe câţi coparticipanţi sunt; dacă sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei vor fi obligaţi să plătească cheltuieli de judecată în mod egal, proportional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei (art. 455 NCPC); în caz de coparticipare procesuală, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanţã şi nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces (art. 473 NCPC).

Secţiuneo a 3-o. Alte persoone core pot lua parte la judecatã § 1.

Intervenţia voluntară

Arl. 61. Forme. (1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare.

<⅛ | Alt, HI I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

(2) Intervenţia este principals, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecãţii sau un drept strâns legat de acesta.(3) Interven{ia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre pãrţi.

COMENTARII

1. Formele participării terţelor persoane în procesul civil. Secţiunea a 3-a reglemen-teazã instituţia participării terţelor persoane lajudecată. Persoane initial străine de un proces civil pendinte între alte pãrţi pot lua psrte la activitatea judiciarā, din iniţiativă proprie, fiind chemate de către una dintre părţile în proces sau prin introducerea în cauză din oficiu, la iniţiativa instanţei, în scopul ocrotirii drepturilor proprii ori pe cele ale pãrţilor principale. Participarea terţelor persoane în procesul civil poate îmbrăca forma interven-ţiei voluntare (principalã şi accesorie) şi aceea a introducerii terţilor în proces, denumită şi intervenţie forţatã (chemarea în judecatã a altor persoane, chemarea în garanţie, ară-tarea titularului dreptului sau introducerea forţată în cauză, din oficiu, la iniţiativa instanţei).

2. Intervenţia voluntară. Noţíune şi forme. Intervenţia voluntară presupune formu-larea de către o terţă persoană a unei cereri cu scopul de a intra într-un proces civil pornit de alte părţi, fie pentru a-şi apăra un drept care- aparţine, fie pentru a apăra dreptul unei părţi din proces. Ca atare, intervenţia voluntară poate fi principalã (sau agresivă), atunci când terţul solicită introducerea saîn proces în scopul apărãrii unui drept al său, respectiv accesorie (sau auxiliară, alăturată), când terţul solicită introducerea în proces în scopul apărării drepturilor unei pãrţi. Ceea ce distinge cele două forme de intervenţie voluntarã este dreptul invocat, care, în primulcaz, aparţine terţului, iarîn eel de-al doileacaz, aparţine părţii în favoarea căreia s-a intervenit.

3. Condiţii de admisibilitate a intervenţiei voluntare. Interesul de a interveni. Prin dispoziţiile art. 61, legiuitorul conferă terţelor persoane dreptul de a interveni într-un proces civil în curs de judecatã, ori de câte ori acestea potjustifica interesul dea participa la acel proces declanşat între alte persoane. Interesul de a interveni al terţului trebuie să fie unul legitim, născut şi actual, respectiv personal, atât în ipoteza intervenţiei principale, cat şi în cazul unei intervenţii accesorii.

4. Condiţie specială de admisibilitate a intervenţiei principale. 0 condiţie specială de admisibilitate a intervenţiei principale, care rezultă din analiza art. 61 alin. (2) NCPC, o reprezintă afirmarea pentru sine, în tot sau îr parte, a dreptului dedus judecăţii sau a unui drept strâns legat de acesta. Ea are ca finalitate protejarea unui drept propriu al intervenientului.

5. Obiectul intervenţiei principale. Prin tntermediul intervenţiei principale se poate cere constatarea existenţei unui drept în patrirnoniul intervenientului, a aceluia pe care părţile din proces şi-l dispută ori a unui drept aflat în strânsã legătură cu obiectul acţiu-nii. în doctrină'11 s-a arătat că pentru ipoteza în care terţul pretinde chiar dreptul dedus judecăţii, cererea sa contrazice cererea reclamantului originar, astfel că instanţa nu va putea admite, concomitent, atât cererea reclamantului, cat şi cererea intervenientului principal. în ipoteza în care intervenientul pretinde un drept strâns legat de dreptul dedus judecăţii, se exrinde componenta obiectiva a litigiului, fiind aduse în judecatã nu doar noi cereri principale, dar şi un nou drept de creanţã.

6. Admisibilitatea intervenţiei voluntare în anumite materii. în Codul de procedură civilã nu existã vreun text care să limiteze posibilitatea promovãrii unei cereri de intervenţie voluntară. Cu toate acestea, în doctrină s-a apreciat că sunt necesare unele nuan-

1111 Deleami, Tratal..., vol. 1,2010, p. 305.

PARTICIPANT!! l.A l·ROCESUL C I V I L \rl. I>l W

ţări<". Astfel, cererea de intervenţie voluntară (principală sau accesorie) nu poate fi admisā în următoarele materii:

a) în acţiunile cu caracter strict personal, cum ar fi acţiunea de divorţ, de stabilire sautăgadā de paternitate, de anulare sau constatare a nulitãţii căsătoriei, de punere subinterdicţie sau de ridicare a interdicţiei, pentru că ele pot fi exercitate numai de titulariidreptului subiectiv dedus judecăţii, iar c terţă persoana nu ar putea justifica un interespersonal şi legitim într-o astfel de acţiune. Totuşi, instanţa supremă a considerat că inter-venţia principalã într-o acţiune în tăgada paternităţii este admisibilă atunci când terţulsolicită pe aceastā cale recunoaşterea paternităţii, o astfel de recunoaştere având valoareacelei făcute prin înscris autentic'2'. S-a exprimat şi opinia conform căreia intervenţia accesorie este admisibilă în acţiunile strict personale în cazurile în care terţul ar putea cere elînsuşi instanţei luarea anumitor măsuri131. Cu titlu de exemplu, se menţionează că justificainteres pentru a interveni în acţiunea în nulitatea absolută a căsătoriei rudele soţilor saucreditorii acestora.

Printr-o decizie de speţă, instanţa supremă a statuatîn sensul admisibilităţii interven-ţiei accesorii în orice materie, cat timp ea nu este limitata la anumite materii1*-. S-a apreciat însă, pe buna dreptate, că în asemenea procese examinarea cererii de intervenţie trebuie realizatãde la cazdecaz, nefiind posibilărespingerea de plano-``\ întrucâtîn cazulîn care acţiunea are mai multe capete de cerere, ar exista posibilitatea admiterii cererii de intervenţie în legăturãcu unadintre multiplelecereri obiectalsesizării instanţei. Spre exemplu, dacă în cadrul acţiunii de divorţ se solicită şi partajarea bunurilor comune, deşi terţul nu poate interveni în cererea de divorţ, el va putea formula intervenţie în cererea de partaj de bunuri;

b) în litigiile de muncă ce au la bază contractul individual de muncă nu este admisibilă intervenţia principală, întrucât într-o asemenea situaţie un terţ nu poate invoca drepturi ce decurg dintr-un raport stabilitîntre angajat şi angajator. în schimb, intervenţia accesorie este admisibilă în litigiile care au ca obiect concedierea, atunci când terţul intervenient este persoana încadrată în muncã şi care a determinat luarea măsurii concedierii; în litigiile având ca obiect stabilirea despăgubirilor, când intervenientul este persoana care a înlesnit producerea pagubei sau în litigiile având ca obiect restituirea plăţii nelegale, când intervenient poate fi persoana care a dispus o asemenea plată161 şi are interesul să evite o eventuală imputaţieîmpotriva sa. Admisibilitatea cererii de intervenţie este însă recu-noscutā în litigiile de muncă derivate dintr-un contract colectiv de muncă;

c) în materia revizuirii sau a contestaţíei în anulare, unde discuţiile se realizează numai în prezenţa persoanelor care au fost părţiîn litigiul în care s-a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, respectiv contestaţieiîn anulare. în cazulîn care calea de atac este însă admisă şi se dispune rejudecarea fondului cauzei, cererea de intervenţie voluntară este admisibilă;

d) în materia ordonanţei preşedinţiale, atunci când prin cererea de intervenţie se pune în discuţie fondul dreptului. Dacă însă terţul urmăreşte numai luarea unor măsuri vremelnice, intervenţia voluntarã este admisibilă;

I1' VM. Ciobcmu, Traiat.... vol. 1, p. 327-328; M. Tâbârcă, Drept procesual..., vol. I, ed. a 2-a, 2008, p. 175-177, 184; /. Deteatm, Tratat..., vol. 1,2005, p. 599-603.121 Trib. Suprem, dec. civ. nr. 226/1965, in CD. 1965, p. 60.

'31 /. Dekami, Tratat..., vol. I, 2005, p. 600.141 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 647/1969, în CD. 1969, p. 251-253.151 VM. Oobamt, Tratat..., vol. 1, p. 328.

'6' în legâtur.1 cu intervenţia in litigiile de munc<⅝, z se vedea I. L¾Cu privire la participarea terţelor persoanein litigiile de muncā, în R.R.D. nr. 12/1979, p. 28; Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 3/1976, pet. 7,in índreptar intcrdisciplinar, p. 302.

l'S 1 API. K2 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

e)în materia acţiuni!or posesorii, atunci când prin intermediul intervenţiei principa!e terţul revendică imobilul în litigiu. Terţa persoană poate solicita însă ocrotirea posesiei asupra bunului respectiv;

f) în materia arbitrajului, cu excepţia situaţieiîn care terţul aderă la convenţia arbitrală, iar părţile convenţiei şi arbitrii acceptă acest lucru (fapt ce înseamnă o modificare a con-venţiei arbitrale"1). Inadmisibilitatea íntervenţiei are la bază caracterul voluntar şi contractual al convenţiei de arbitraj, precum şi prncipiul relativităţíi efectelor convenţiei, consacrat de art. 1280 NCC;

g)în materia contenciosului constitutional, deoarece dispoziţiile constituţionale pre-vad expres şi limitativ subiectele care pot sesiza Curtea Constituţională;

h) în materie necontencioasă, întrucât în acest cadru nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic altei persoane.

Este, însă, admisibilă intervenţia voluntară în materia contenciosului administrativ.Uneori, printr-o dispoziţie expresă, se prevede posibilitatea intervenţiei voluntare sau

forţate. Astfel, art. 810 NCC reglementează posibilitatea intervenţiei administratorului în acţiunile care au ca object bunurtle administrate; art. 2537 NCC prevede posibilitatea inter-venţiei în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori; art. 2539 NCC prevede posibilitatea intervenţiei în procedura insolvenţei. De asemenea, art. 865 NCC prevede posibilitatea introducerii în proces (intervenţie forţată) a titularului dreptului de proprietate publică.

Art. 63. Intervenţia principală. (1) Cererea de intervenţie principalã va fi făcutã în forma prevãzută pentru cererea de chemare în judecată.(2) Cererea poate fi făcută numai în fata primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond.(3) Cu acordul expres al părţilor, intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel.

COMENTARII

1. Cererea de intervenţie principalã. Naturã juridicā. Condiţii de forma. Intervenţiaprincipalã reprezintă acea acţiune civitã prin care terţul intervenient formulează o pre-tenţie distinctă, dar conexă cu cererea principală, într-un proces pendinte între alte persoane. Asa fiind, intervenţia principalã constitu e, pe de o parte, un incident procedural de natură a amplified cadrul initial cu privire la părţile din proces şi, pe de altă parte, o acţiune civilă prin care se tinde la valorift'carea unui drept subiectiv propriu terţului intervenient. Cu alte cuvinte, caracterul incident al intervenţiei determină extinderea cadrului procesual atãt cu privire la părţi, cat şi cu privire la obiectul procesului.

Cererea de intervenţie principalã trebuie si respecte condiţiile de forma ale cererii de chemare în judecată, astfel cum sunt ele evidenţiate în art. 194 NCPC, ea având caracterul unei veritabile acţiuni civile. Aceasta se îndreaptă împotriva ambelor părţi iniţiale din proces, reclamantul şi pârâtul.

Prin cererea de intervenţie în interes propriu terţul intervenient trebuie sa invoce o pretenţie proprie. Ca atare, în situaţia în care instanţa este învestită cu o cerere de intervenţie în interes propriu prin care se solicita admiterea în principiu a intervenţiei şi res-pingerea acţiunii introductive, pe considerentul că intervenientul este actualul titular al dreptului de proprietate, în baza unui act autentic, iar prin intervenţia în interes propriu este suficient ca intervenientul să afirme un drept, credem cã instanţa este datoare sã

111 ƒ. Dekanu, Tratal..., vol. 1,2005, p. 599.

I'ARTICIPANŢII LA I'ROCESUL CIVIl An. «Z | 9⅛

puna în discuţie natura juridică a intervenţiei -în interes propriu sau în interesul unei părţi -, în baza principiului disponibilitãţii, fiind însã legată de calificarea pe care o dă titularul cererii de intervenţie. Prin urmare, în situaţia în care, dupã punerea în discuţie a naturii cererii de intervenţie, titularul arată că ea este una în interes propriu şi doreşte sã fie analizatã ca atare, instanţa nu poate trece peste voinţa declaratã a pãrţii. Finalitatea unei asemenea intervenţii este respingerea ei, pe considerentul că prin aceasta terţul nu invocă un drept propriu.

Este adevărat că una dintre condiţiile speciale ale intervenţiei în interes propriu o constituie afirmarea unui drept, însã acest drept trebuie valorificat prin intervenţia prin-cipala. întrucât prin intermediul interventiei principale terţul urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv propriu în confruntarea sa cu părţile principale sau numai cu una dintre ele, spre a se ajunge la o asemenea finalitate, terţul exercită, practic, o acţiune civilă dis-tinctă. Prin urmare, din punct de vedere formal şi al conţinutului, intervenţia în interes propriu constituie o veritabilă acţiune civilă. Or, ca orice acţiune civilă, ea trebuie să conţină o pretenţie proprie, de obligare la o prestaţîe, cum ar fi, spre exemplu, constatarea existenţei unui drept în patrimoníul intervenientului, a aceluia pe care părţile din proces şi-l dispută sau unui în strânsã legãtură cu acesta. Aceasta întrucât unui dintre efectele intervenţiei principale îl constituie lărgirea cadrului procesual cu privire la obiectul pro-cesului, în sensul învestirii instanţei cu o pretenţie proprie a terţului intervenient.

Din punct de vedere tehnic procedu'al, intervenţia în interes propriu presupune ca intervenientul să pretindă ca prin hotărârea ce se pronunţă să i se recunoască lui un drept în legătură cu bunul obiect al litigiului, sã solicite obligarea părţii din acţiunea principală la o anumită prestaţie. Intervenţia principală este un proces propriu-zis, dar separat, în care terţa persoană pretinde pentru sine un bun cu privire la care existã un litigiu pendinte între părţi. Or, prin simpla solicitare de respingere a acţiunii principale nu se poate con-sidera că intervenientul a formulat vreo pretenţie proprie cu privire la bunul în litigiu"1.

2. Comunicarea cererii. întrucât şi ce'erea de intervenţie principală se comunică păr-ţilor din oficiu, consecutivîncuviinţării eiîn principiu, la cererese voralătura atâtea copii câte pãrţi cu interese potrivnice sunt, h conformitate cu dispoziţiile art. 149 alin. (1) NCPC. în cazul în care există coparticipanţi şi aceştia au un singur reprezentant, se va alătura o singură copie după cererea de intervenţie. Dacă în procesul în care a intervenit, terţul înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri, va depune copii de pe înscrisuri în atâtea exemplare câte părţi cu interese potrivnice există, la care va adăuga un exemplar pentru instanţă.

3. Termenul în care poate fi formulată cererea de intervenţie principală. Regula. Cererea de intervenţie voluntară principală poate fi formulată numai în prima instanţă şi înainte de închiderea dezbaterilor în fond, sub sancţiunea respingerii acesteia ca tardivă. Momentul închiderii dezbaterilor este acelaîn care, după ascultarea concluziilorîn fond ale părţilor, instanţa se socoteşte lămurită şi se retrageîn vederea deliberãrii (art. 395 NCPC). Consecutiv acestui moment, o cerere de intervenţie nu poate fi admisă, chiar dacă pronunţarea solu-ţiei a fost amânată la un termen precis s:abilit.

în cazul în care, cu ocazia deliberãrii, instanţa constată că se impune redeschiderea dezbaterilor, dispune repunerea cauzei pe rol şi fixează termen de judecată, cu legala citare a tuturor părţilor. întrucât dezbaterile au fost redeschise, s-a apreciat că în aceasta etapă poate fi formulata o cerere de inte'venţie principală"1. Soluţia estejustă, deoarece intervenţia poate fi promovată până la momentul închiderii dezbaterilor, or, prin repunerea cauzei pe rol, dezbaterile suntîn curs.

''' A se vedea, în acest sens, Trib. Bistri(a-Năsaud, s. civ., dec. nr. 145/R din 19 maî 2010, nepublicatā. '21

M. Tăbârcã, Drept procesual..., vol. I, ed. a 2-a, 2008, p. 173; M. Tăbârcă, Git. Buta, Codul..., p. 236.

l(J(í I Arl. H2 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

In procesele de partaj, poate fi admisă o cerere de intervenţie după pronunţarea uneí încheieri de admitere în principiu, pe considerentul că sintagma „înainte de închiderea dezbaterilorîn fond" areîn vederedezbaterilecepreced hotărâreafinală, şi nucele ante-rioare adoptării unor încheieri interlocutorii'11.

4. Excepţia. Cu acordul expres al părţilor, cererea de intervenţie în interes propriu poate fi formulată şi în instanţa de apel, în constderarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac şi prin derogare de la regula conform căreia nu se pot face cereri noi în apel, consacrată prin art. 478 alin. (3) NCPC. în lipsa unei prevederi exprese privind momentul până la care poate fi formulată o cerere de intervenţie în interes propriu în apel, devin aplicabile reglementările legale de la judecata în prima instanţã, astfel că o asemenea cerere poate fi depusă până la închiderea dezbaterilor în fond.

5. Inadmisibilitatea intervenţiei principale în recurs. Nu este admisibila o intervenţie voluntary principală în recurs.

6. AdmisibîHtatea intervenţiei principale în cazul rejudecării după casare. în funcţie de natura casării, intervenţia prtncipală poate fi sau nu admisă. Astfel, în cazul casării cu reţi-nere, întrucât rejudecarea cauzei se realizează tot în etapa procesuală a recursului, intervenţia principală este inadmisibilă. în ipoteza casării cu trimitere instanţei de fond compe-tente, rejudecarea fondului echivalează cu o judecata în primă instanţă, astfel că până la momentul închiderii dezbaterilor este admisibila formularea unei cereri de intervenţie principală. în situaţia casării cu trimitere la instanţa de apel, care are ca efect rejudecarea apelului, intervenţia în interes propriu este admisă numai dacă există acordul părţilor.

7. Admisibilitatea intervenţiei principale în căile extraordinare de atac de retrac-tare. S-a subliniat, într-o opinie121, faptul că interyenţia voluntară principală a unui terţ nu este admisibila în judecata cererii de revizuire, prin această forma de intervenţie terţul invocând un drept propriu, pecare, în contextuljudecăriiînfond a cererii introductive de instanţă, îl opune ambelor părţi din proces. Or, oastfel de judecata nu este de natura celeî ce caracterizeazã soluţionarea cererii de revizuire, eel puţin în prima etapă, strict limitată, având ca obiect admisibilitatea revizuirii. Intr-o altă opinie131, pe care o împărtăşim, s-a arătat că cererea de intervenţie principală este admisibila în revizuire dacă această cale de atac a avut ca obiect hotărâri pronunţate în primă instanţă sau în apel, însă numai după ce s-a admis cererea de revizuire şi s-a dispus rejudecarea fondului cauzei.

Soluţia este identică şi în cazul contestaţiei în anulare.8. Inadmisibilitatea cererii de intervenţie principală în procedura necontencioasā

reglementată de Legea nr. 54/2003'4'. Curtea Constitutional a observat că problemaridicată, şi anume dacă în procedura necontencioasă reglementată de Legea nr. 54/2003este admisibila formularea unei cereri de intervenţie principală, este o problema de inter-pretare şi aplicare a legii care tine de resortul irstanţelor judecătoreşti. Dar şi în situaţiaîn care - ţinând seama că obiectul unei intervenţii principale implică întotdeauna afirmareaunui drept propriu şi are, în consecinţă, un caracter contencios -s-ar reţine că procedura

(,l Trib. Suprcm, col. civ., dec. nr. l357/l%7, in R.R.D. nr. 1/1968, p. 151-152. Prinir-o decizicde spejă, instanţa supremă s-a pronunţat însă şi în sensul inadmisibilităţii formulării unei cereri de intervenţie principals după pronunţarea încheierii de admitere in principiu, pe considerentul că aceasla este o adevărată hotărãre de fond asupra căreia nu se poate reveni prin hotărârea finală (C.S.J., s. civ., dec. nr. 1212/1991, in Dreptul nr. 1/1992, p. 103), Această soluţie nu are in vedere faptul că ulterior pronunţării încheierii de admitere în principiu se poate pronunţa o încheiere de completare a acesteia.|2' Idem, p. 73.'3' M. Tăbârcã, Drept procesual..., vol. I, ed. a 2-a, 2008, p. 174-175; M. TãMrcă. Gli. Buta, Codul..., p. 237.

' ' Legea nr. 54/2003 a fost abrogată de Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată în M. Of. nr. 625 din 31 august 2012.

I'ARTICIPANŢIl LA l·ROCESUL CIVIl %rl. ⅝\t | ID I

prevăzută de dispoziţiile art. 43-45 şi art. 49 din l_egea sindicatelor (dispoziţii care fac parte din Capitolul IV- „Forme de asociere a organizaţiilor sindicale") exclude posibilitatea introducerii unei cereri de interventie pe cale principală, Curtea a constatat că acestea nu contravin principiilor statului de drept, egalităţii în drepturi sau liberului acces la jus-tiţie, întrucât procedura specială se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridicãşi nuîmpiedică apărarea drepturi or acestora pecalejudiciară, pecalea procedurii contencioase prevăzute de lege11'.

Arl. 03. Interventia accesorie. (1) Cererea de interventie accesorie va fi făcută în scris şi va cuprindc clemcntele prevăzute la art. 148 alin. (1), care se va aplica în mod corespunzātor.(2) Interventia accesorie poate fi făcută până* la închiderea dczbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în cãile extraordinare de atac.

COMENTARII

1. Cererea de interventie accesorie. Natură juridică. CondiţH de forma. Prin interme-diul intervenţiei accesorii, terţul nu reclamă o pretenţie proprie, distinct! de cea a părţiipentru care a intervenit, aşa încât, fiind o cerere accesorie, va trebui să îndeplineascăcondiţiile de forma prevăzute de art. 148 NCPC, terţul precizând care este partea pentrucare intervine şi justificându-şi interesul de a interveni. Prin intermediul intervenţiei accesorii se pot săvârşi numai acele acte de procedura prin care se sprijină în mod obiectivpoziţia procesuala a părţii în favoarea cãreia s-a formulat interventia şi al cārei câştig decauzăîi foloseşte.

Deşi natura juridică a intervenţiei accesorii este de apărare, trebuie totuşi reţinut că terţul nu devine un simplu apărător al părţii în favoarea căreia a intervenit. Acesta trebuie să îşi justifice interesul propriu, legitim, concret şi actual în parriciparea la judecata pro-cesului. Interesul este legitim atunci când se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut121.

Legea sripuleazã condiţia formei scrise.Prin demersul său juridic, terţul urmăreşte evitarea acţionării sale în judecata de partea în

favoarea căreia a intervenit.2. Termenul în care poate fi formulatā cererea de interventie accesorie. Terţul poate

interveni în interesul uneia dintre părţi oricând în cursul procesului în primă instanţă, înapel şi chiar în căile extraordinare de atac (recurs, contestaţie în anulare, revizuire}. Cerereade interventie poate fi depusã, în orice elapă a procesului, până la închiderea dezbateri-lor. Statuând cu privire la admisibilitatea intervenţiei accesorii în căile extraordinare de atac,legiuitorul pune capăt unei controverse care a existat între jurisprudenţă şi doctrină, de-alungul timpului. Astfel, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins o cerere de interventievoluntară accesorie a unui terţ în judecata unei cereri de revizuire, motivând că dispoziţiileart. 51 CPC [corespondent art. 63 alin. (2) NCPC] fiind de strictă interpretare, ele nu pot fiextinse de la o cale de reformare la o cale de „retractare"lÏl. Pornind de la această decizie,

w C.C., Dec. nr. 261/2006, M. Of. nr. 368 d in 27 aprilie 2006; Dec. nr. 857/2006, M. Of. n_r. 31 din 17 ianuarie 2007.1211.C.C.J., s. a Il-a civ., dec. nr. 1801/2012, nepublicata.

'3'1.C.C.J., s. com., dec. nr. 2045/2005, in C.J. nr. 4/2007, p. 72. în sensul inadmisibilitāţii cererii de interventie formulate direct în calea extraordinară de atac, a se vedea şi C.S.J„ s. civ., dec. nr. 5527/2001, în B.J. 2001, p. 126.

1U2 | Arl. <i I I)ISI'O/ITM GtNEKALE

în literatura juridtcă de specialitate s-a exprimat opinia contrară1", argumentându-se admí-sibilitatea intervenţiei voluntare accesorii în fata instanţei de revizuire, prin invocarea regulii conform cãreia cererile în apãrare - aşadar, şi intervenţia accesorie, care este o simplã cerere în apărare - pot fi făcute în orice stare a pricinii şi în fata oricărei instanţe.

3. Inadmisibilitatea intervenţiei accesorii într-o acţiune în anularea hotărârii arbitrate. Nu poate fi acceptată intervenţia accesorie a terţului într-o acţiune în anularea hotărârii arbitrale'2', care nu este o cale de atac asemănătoare recursului'31, ci una specifică, distinctă de toate celelalte, exercitată în cadrul controlului judecătoresc asupra hotărârilor tribunalului arbitral.

4. Dreptul de a formula o cerere de intervenţie accesorie în cadrul unei căi de atac. Posibilitatea formulării unei cereri de intervenţie accesorie în cadrul unei căi de atac nu este de naturã a contraveni dreptului părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, deoarece exercitarea tuturor drepturilor procesuale recunoscute intervenien-tului, în aceleaşi condiţii cu celelalte părţi din proces, nu poate fi interpretată ca o tergi-versare a soluţionării cauzei. Dimpotrivă, acest drept recunoscut intervenientului în proces esteotranspunerepe plan procesual a dreptului constitutional la apărare, garantatîn tot cursul procesului, cu atât mai mult cu cat inter⅛enientul dobândeşte calitatea de parte din momentul admiterii cererii sale'41.

5. Dreptul de a formula o cerere de intervenţie în interesul uneia dintre părţi în liti-giile de dreptul muncii. Terţul intervineîn proces pentru a susţine drepturile uneia dintre părţi, în consonanţă cu propriul său interes, şi nu pentru a obţine o soluţie în cauză în propriul sãu profit. Ca atare, dreptul la intervenţie nefiind limitat la anumite materii sau instanţe de judecata, rezultă că intervenţia terţului este admisibilă în orice materie şr înaintea oricărei instanţe de judecata. Nu există, aşadar, niciun impediment deordin legal pentru a considera cererea de intervenţie accesorie inadmisibilă în cadrul raporturilor de muncã (chiar daca acestea se stabilesc prin racorturi contractuale între doua părţi), cu singura condiţie a dovedirii unui interes.

Cererea privind anularea unei sancţiuni disciplinare nu poate fi calificată ca o acţiune exclusiv personală, în condiţiile în care disciplina muncii şi activitatea în cadrul unei între-prinderi sunt aspecte de interes general, ce afectează nu doar salariatul sancţtonat şi societatea ca entitate distinctă, ci şi restul salariaţilor. Sub acest aspect, apare legitim interesul invocat de intervenientă, de a sprijini aparările pârâtei, cu atât mai mult cu cat aceasta îndeplineşte funcţia de medic-şef, fiind direct interesată de bunul mers al activi-tăţii în unitate şi de sprijinirea poziţiei angajatorului ce tinde a păstra o sancţiune aplicată unui salariat ce îşi desfăşoară activitatea în subordinea saN.

Arl. 64. Procedura de judecata. Căi de atac. (1) Instanţa va comunica părţilor cererea de intervenţie şi copii de pe ínscristrile care o însoţesc. (2) După ascultarea intervenientului şi a părţilor, instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei, printr-o încheiere motivată.

''' A se vedea: ƒ. Deleanu, Gh. Buta, Unele observaţii cu privire la intervenţia voluntary accesorie a unui terj in proccsul civil, in CJ. nr. 4/2007, p. 72; G. Boroi, O. Spineanu-Mntei, Codul .... 2011, p. 141. Pentru opinia conform cãreia nu este admisibila cererea de intcrvcnţie accesorie in revizuire şi în conteslaţía in anulare, înlrucāt instanţa va verifica legalitatea şi temeinici.i hotărãrii atacate numai in raport de persoanele care au avut calitatea de parte în procesul în care s-a pronunţat acea hotărāre, a se vedea: M. Tâbârcā, Drept procesual ..., vol. I, ed. a 2-a, 2008, p. 184; M. Tăbãrcă, Gh. Buta, Codul..., p. 238-239.

' ' Pentru un asemenea punct de vedexe, a se vedea /. Deleanu, Gh. Buta, loc. cit„ p. 74.131 C.S.J., Secţii Unite, Dec. nr. V din 25 ianuarie 2001, M. Of. nr. 675 din 25 octombrie 2001.w C.C., Dec. nr. 854/2009, M. Of. nr. 506 din 22 iulie 2009.151 CA. Cluj, s. I civ., dec. nr. 4982/R din 30 noicmbrie 2011, nepublicată.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL %rl. ftl I 103

(3) încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odatâ" cu fondul.(4) încheierea de respingereca inadmisibilă a cercrii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronuntare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost data în prima instanţă, respectiv numai recursul la instan{a ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunţatã în apel. Dosarul se înain-tează, în copie certiheată pentru conformitate cu originalul, instanţei competente să soluţioneze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului. întâmpinarea nu esteobligatorie. Apelul sau, după caz, recursul sejudecã în termen decel mult 10 zile de la înregistrare. Judecarea cererii principale se suspendă pânã la soluţi-onarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie.

COMENTARII

1. Procedure. Competenţă. Acest text normativ reglementează procedura de soluţio-nare a cererii de intervenţie voluntară, fie ea principală sau accesorie. Intervenţia voluntară are caracterul unei cereri incidentaleîn proces, prin urmare, competenţa de soluţionare aparţine instanţei legal învestite cu judecarea cererii principale, potrivit art. 123 NCPC.

2. Comunícarea cererii de intervenţie. Depunerea întâmpinării şi formularea unei cereri reconvenţionale. Primind cererea de intervenţie, instanţa o comunică părţilor, împreună cu înscrisurile care o însoţesc. Refuzul instanţei de a comunica cererea de inter-venţie formulatã în cadrul unui proces celorlalte părţi şi de a acorda un nou termen de judecată pentru a lua cunoştinţă de întâmpinarea care nu a fost depusă la dosar, cu cinci zile înainte de termen, reprezintă o încălcare a principiului contradictorialităţii procesului civil şi a dreptului părţilor la un proces echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României111.

Părţile pot depuneîntâmpinare în termenul fixat de instanţa de judecatã, atunci când aceasta este obligatorie [art. 65 alin. (3) NCPC]. întâmpinarea poate fi depusă nu numai de partea adversă celei în favoarea căreia terţul intervine, ci şi de partea în favoarea căreia s-a formulat intervenţia, dacă aceasta apreciază că intervenţia accesorie este potrivnică intereselor sale.

întrucãt intervenientul accesoriu nu invocă o pretenţie proprie, ci sprijinã doar apã-rarea unei părţi, împotriva intervenţiei accesorii părţile nu vor putea formula o cerere reconvenţională. Dimpotrivă, în cazul cererii de intervenţie principală, ce reprezintă o veritabilă cerere de chemare în judecată, oricare dintre părţile iniţiale pot promova o cerere reconvenţională prin care să invoce pretenţii proprii împotriva intervenientului principal.

3. Admisibilitatea în principiu. După efectuarea comunicării, potrivit dispoziţiiloralin. (1) al textului analizat, ínstanţa competentă va asculta părţile în proces şi pe terţulintervenient, după care se va pronunţa asupra admisibilităţii intervenţiei, potrivit art. XIIdin Legea nr. 2/2013, în şedinţă publică, pânã la data de 31 decembrie 2015, apoi, înce-pând cu data de 1 ianuarie 2016, în camera de consiliu, conform art. 237 alin. (2) pet. 2NCPC, respingãnd cererea ca inadmisibilã sau încuviinţând-o în principiu, atunci când eaîndeplineşte condiţiile de forma prevăzute de lege, precum şi pe cele referitoare la: jus-tificarea interesului de a interveni, afirmarea unui drept (intervenţia principală), termenulîn care se poate interveni {intervenţia principalã).

111I.C.C.J., s. dc conl. adm. şi fee., dec. nr. 3032 din 21 septcmbrie 2006, in ]S.C.A.F. 2006 II, p. 371.

](J4 | An. l.l I)ISI'O/ITM GtNEKALE

Curtea Constituţională a decis că asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei se pronunţã instanţa de judecată, după ascultarea părţilor şi a celui ce intervine, fiind astfel asigurate garanţiile accesului liber la justiţie, şi că reclamantul beneficiazã de suficiente garanţii procesuale'11.

4. Hotārârea asupra cererii de intervenţie. Căi de atac. încheierea prin care instanţaadmiteîn principiu cerereade intervenţie poatefi atacatā numaiodatăcu hotãrârea dataîn fond. în literatura juridică de specialitate a fost subliniat caracterul interlocutoriu alacesteiîncheieril?l, astfel că instanţa nu mai poate reveni asupra dispoziţiilorei.

în acelaşi sens, Curtea Constituţională a arêtat că, asupra încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie, instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie, după verifi-carea condiţiilor de forma, a interesului de a interveni şi a legăturii de conexitate cu cererea principală. încheierea de admitere în principiu ru poate fi atacată decât odată cu fondul, instanţa fiind legată a soluţiona cererea de intervenţie alături de cererea principală. Odată stabilit cadrul procesual, potrivit legii, devin aplicabile dispoziţiile potrivit cărora actele de procedură efectuate până la data admiteriiîn principiu rămân valabile, fiind opozabile terţului intervenient, în timp ce actele ulterioare urmează a fi îndeplinite şi faţă de acesta. Aşadar, în această materie, legiuitorul condiţionează valorificarea dreptului de a formula cerere de intervenţie în interes propriu de respectarea anumitor cerinţe, tocmai în vederea prevenirii abuzurilor terţilor şi asigurării protecţiei drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor litigante. în acest sens, Curtea a statuat în mod constant că reglemen-tarea de către legiuitor, în limiteie competenţei ce i-a fost conferită prin Constitute, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, nu constitute o restrângere a exerciţiului acestuia, ci o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa cu rea-credinţă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egalã măsură ocrotite.

Este adevarat că dispoziţiile care reglemeniează intervenţia voluntară reprezintă o excepţie de la principiul disponibilităţii procesu ui civil sub aspectul dreptului reclaman-tului dea determina limiteie cererii dechemareîn judecată sau ale apărării, însă cat timp legea condiţionează judecarea cererii de intervenţie de admiterea ei în principiu, deci de respectarea cerinţelor de forma, de interes şi de conexitate cu cererea principală, Curtea a apreciat că reclamantul beneficiazã de suficiente garanţii procesuale menite să concre-tizeze dreptul acestuia la un proces echitabil. De asemenea, în cazul în care judecarea acţiunii civile principale ar putea fi întârziată prin intervenţia în interes propriu, legea dă posibilitatea instanţei judecătoreşti de a hotărî disjungerea celor două cereri, care vor fi judecate în continuare în mod separat, astfel încât nici critica referitoare la soluţionarea cauzei peste termenul rezonabil nu poate fi reţinută131.

încheierea prin care instanţa respinge ca inadmisibilă cererea de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsã.

Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost data în prima instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunţatã în apel.

5. Procedura. Dosarul se înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu origi-nalul, instanţei competente să soluţioneze calea de atacîn 24 de ore de la expirarea ter-menului. întâmpinarea nu este obligatorie. Este reglementat un termen de soluţionare a

111 C.C., Dec. nr. 560/2007, M. Of. nr. 553 din 14 august 2007; Dec. nr. 615/2007, M. Of. nr. 523 din 2 august2007; Dec. nr. 320/2009, M. Of. nr. 416 din IS iunie 2009; Dec. nr. 45/2010, M. Of. nr. 128 din 25 februaric2010; Dec. nr. 1267/2010, M. Of. nr. 781 din 23 noiembrie 2010.121 V.M. Ciobami, Tratat..., vol. I, p. 328.

'3'C.C, Dec. nr.615/2007, M. Of. nr. 523din 2august 2007;Dec. nr.47/2010, M.Of. nr. !46din5 martic2010.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL %rl. tt.» I lO⅛

căii de atac de eel mult 10 zile de la înregistrare. Acesta este un termen procesual de recomandare, astfel cā nerespectarea luiatrage sancţiuni exclusiv pe tărâmul rãspunderii instanţei pentru nerespectarea termenului optim şi rezonabil de soluţionare a cauzei.

6. Efecte ale exercitării căii de atac. Exercitarea căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie (apelul sau recursul) atrage suspendarea de drept a judecăţii cererii principale. Ins:anţa va constata suspendarea cauzei, în temeiul art. 64 alin. (4) NCPC, până la soluţionarea cãii de atac exercitate împotriva încheierii.

Art. 05. Situaţia intervenientului. ( I ) Intervenientul devine partc în proccs numai după admiterea în principiu a cererii sale.(2) Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de intervenţie sau eel mai târziu până la primul termen dejudecatã ulterior admiterii cererii de intervenţie. Actele de procedura ulterioarc vor fi îndeplinite şi faţă de el.(3) în cazul intervenţiei principale, după admiterea in principiu, instanţa va stabili un termen în care trebuie depusă întâmpinarea.

COMENTARII

1. Efectul admiterii în principiu a cererii de intervenţie. Calitatea de parte a interve-nientului. Intervenientul devine parte în procesul civil, ca efect al admiterii în principiu a cererii de intervenţie, având o poziţie incependentă faţă de părţile iniţiale, în cazul intervenţiei principale, respectiv o poziţie procesuală subordonată părţii pe care o apără, în situaţia intervenţiei accesorii.

Prin urmare, terţul va lua procedura în starea în care se află în acest moment, iar actele de procedura ulterioare se vorîndeplini şi faţã de intervenient, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la citarea părţilor şi comunicarea din oficiu a tuturor actelor de procedura (art. 153-173 NCPC). Prin aceste dispoziţii nu se limitează drepturile procesuale ale intervenientului, întrucãt acesta nu este împiedicat să se adreseze instanţelor jude-cătoreşti, să folosească toate mijloacele de apărare prevăzute de lege şi să beneficieze de garanţiile procesului echitabil. Prin urmare, aceste dispoziţii nu contravin prevederilor art. 21 din Constitute privind accesul liber la justiţie şi nici celor ale art. 24 din Legea fundamentală privind dreptul la apărare111.

Legea conferă intervenientului dreptul de a solicita administrarea de probe noi, pe care le consideră necesare în sprijinul cererii sale. Cererea în probaţiune poate fi formu-lată, sub sancţiunea decăderii, prin însăşi cererea de intervenţie sau eel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie. A nu recunoaşte terţului posibilitatea de a propune şi administra probe înseamnă a încălca dreptul la apărare al terţului devenit parte în proces şi dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană.

Intervenientul principal, ca orice reclamant, poate efectua acte de dispoziţie. 0 soluţie contrară ar face ca intervenţia să aibă caracter pur formal.

întrucãt terţul ia procedura din starea în care se află la momentul admiterii cererii de intervenţie, în literatura juridică121 s-a apreciat că terţul nu va putea solicita readministra-rea de probe, refacerea unor acte de procedura îndeplinite anterior momentului la care acesta devine parte în proces şi nu va putea invoca excepţii relative care trebuiau invocate anterior admiterii cererii de interventie.

'" C.C, Dec. nr. 10/2007, M. Of. nr. 110 d in 14 februarie 2007.

'21 M. Tăbârcã, Drept procesual..., vol. I, ed. a 2-a, 2008, p. 180; M. Tăbârcā, Gh. Buta, Codul..., p. 243.

106 I Arl. tifi I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Ca orice reclamant, intervenientul principal are posibilitatea de a solicita chemarea în judecatā a altor persoane pe calea cererii de chemare în judecatā a altor persoane sau a cererii de chemare în garanţie, asemenea cereri putând fi formulate pânã la închiderea dezbaterilor.

In cazul intervenţiei principale, după admiterea în principiu, instanţa va stabili un ter-men în care trebuie depusã întâmpinarea.

2. Alte efecte ale admiterii în principiu a cererii de intervenţie. Odată ce s-a admis în principiu cererea de intervenţie, terţul intervenient devine parte în proces şi ia procedura din starea în care se află. în acelaşi timp, instanţa ce judecată este învestită şi cu soluţionarea cererii de intervenţie, ceea ceînseamnă o extindere a cadrului procesual în privinţa părţilor, precum şi a obiectului, în cazul intervenţiei principale. Totodatã, în cauză va avea loc o pro-rogare de competentã, în sensul că instanţa sesizatã cu judecarea cererii principale devine competentã să se pronunţe şi asupra cererii de intervenţie principală sau accesorie.

Introducerea unei cereri de intervenţie principală determinã întreruperea cursului prescripţieiextinctiveîn privinţa pretenţiilordedusejudecăţiide intervenient, cucondiţia ca cererea sa să nu fie respinsă, anulată, perimată ori terţul să fi renunţat la judecarea acesteia. Acest efect este propriu acţiunii civile exercitate pe cale principală sau prin intermediul unei intervenţii în interes propriu, nu şi al celei accesorii. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este consideratã întreruptă prin cererea precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă (art. 2539 NCC).

Formularea intervenţiei principale are ca efect încetarea bunei-credinţea posesorului, care va fi obligat la restituirea fructelor şi face să curgă dobânzile pentru creanţele în bani.

întrucât terţul intervenient devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale de intervenţie în interes propriu, ar din acest moment instanţa este legal sesizatã şi cu judecarea unei asemenea cereri, suntem de părere că o cerere de intervenţie în interes propriu nu poate fi anulată ca netimbrată anterior admiterii sale în principiu. Chiar dacă odată cu depunerea sa intervenientul are obligaţia să achite taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor sale, sancţiunea anulării pentru neîndeplinirea acesteî obligaţii nu poate interveni decât după momentul la care instanţa este învestită cu judecarea cererii de intervenţie, moment care, aşa cum arătam, este reprezentat de admiterea cererii de intervenţie în interes propriu.

Arl. 66. Judecarea cererii de intervenţie principală. (1) Intervenţia principală se judecă odatã cu cererea principală.(2) Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin ccrcrca de intcrvenţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a fi judecată separat, în afară de cazul în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii. In caz de disjungere, instanţa rãmâne în toate cazurile competentã sã solutioneze cererea de interventie.(3) Nu se va dispune disjungerea nici atunci când judecarea cererii de intervenţie ar fi întârziată de cererea principalâ.(4) Intervenţia principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

COMENTARII

1. Judecata cererii de intervenţie principală. Regula. Intervenţia principală se judecă odată cu acţiunea principală, instanţa pronunţându-se asupra acesteia prin dispozitivul hotărârii.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL %rl. «7 I 10/

2. Excepţia. Disjungerea cererilor. Cu titlu de excepţie, dacă intervenţia în interespropriu ar determina întârzierea soluţionării cererii principale, instanţa poate dispunedisjungerea celor două cereri, pentru a f judecate separat. Ca urmare a disjungerii se vaforma un dosar separat, având ca obiecî cererea de intervenţie în interes propriu, carese va repartiza, conform art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instan-ţelor judecătoreşti, completului de judecată sesizat cu soluţionarea acţiunii principale. Aceasta chiardacă cererea de intervenţie în interes propriu arfidecompetenţa uneialte instanţe, întrucât admiterea în principiu a cererii de intervenţie are ca efect prorogareade competenţă a instanţei sesizate cu acţiunea principals.

Prin dispoziţii imperative ale legii, se interzice disjungerea în urmãtoarele situaţii: a) în cazul în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii. Instanţa este obligată sã se pronunţe prin aceeaşi hotărâre asupra ambelor cereri, cu menţiunea că nu va putea admite concomitent atât cererea reclamantului ori-ginar, cat si cererea intervenientului principal, ci va trebui să respingă fie acţiunea princi-pală, fie cererea de intervenţie. Există însă posibilitatea ca instanţa să admită în parte ambele cereri, să le respingă în parte ori să admită în parte una dintre cereri şi să o respingă pe cealaltă; b) în cazul în care judecarea cererii de intervenţie ar fi întârziată de cererea principală.

3. Continuarea judecăţii în cazul stingerii litigiului printr-un act de dispoziţie al păr-ţilor iniţiale. Dacă reclamantul renunţă la judecarea cererii sale, după ce s-a admis înprincipiu o cerere do intervenţie în interes propriu, instanţa va continue sã judece cerereade intervenţie formulatã de intervenientul principal, deoarece acesta se bucură de inde-pendenţã procesuală şi această forma de intervenţie are atributele unei veritabile acţiunicivile în justiţie. Totastfel, judecata cererii de intervenţie principală vacontinua şiîn cazulîn care pârâtul achiesează la pretenţiile reclamantului.

Dacă actul de dispoziţie intervine anterior admiterii în principiu a cererii de intervenţie, atunci intervenţia este neavenită, nu mai are obiect, deoarece prin manifestarea de voinţă în sensul actuluí de dispoziţie (renunţare, achiesare la pretenţii, tranzacţie), părţile pun capăt litigiului dintre ele, astfel că, nemaiexistând litigiu între părţi, nu se mai poate pune problema unei intervenţii în proces (într-un proces care, în fapt, nu mai există).

4. Cheltuielile de judecată. în cazul ntervenţiei principale, dacă terţul intervenientcade în pretenţii, acesta va suporta cheltuielile de judecată efectuate de parteacâştigãtoare.

.%rl. 67. Judecarea cererii de intervenţie accesorie. (1) Judecarea cererii de intervenţie accesorie nu poate fi disjunsă de judecarea cererii principale, iar instanţa este obligată să se pronunţe asupra acesteia prin aceeaşi hotărâre, odată cu fondul.(2) Intervenientul accesoriu poate sã săvârşească numai actele de procedure care nu contravin intcresului părţii în favoarea căreia a intervenit.(3) După admiterea în principiu, intervenientul accesoriu poate sã renunţe la judecarea cererii de intervenţie doar cu acordul părţii pentru care a intervenit(4) Calea de atac exercitatã de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a excrcitat calea de atac, a rcnunţat la calea de atac exercitatã ori aceasta a fost anulată, perimatã sau respinsã fãrã a fi cercetată în fond.

COMENTARII

1. Judecata cererii de intervenţie accesorie. Regula. Intervenţia accesorie se judecă odatã cu acţiunea principală, instanţa pronunţându-se asupra acesteia prin dispozitivul

lt⅜ 1 An. «7 I)ISI'O/ITM GUNEKAlE

hotārârii date asupra fondului. Rezolvarea datăcererii de intervenţie accesorie depinde în mod esenţial de soluţionarea acţiunii principale, variantele posibile fiind următoarele: a) respinge acţiunea principalã şi respinge cere^ea de intervenţie în interesul reclaman-tului; b) admite acţiunea principalã şi admite cererea de intervenţie în interesul recla-mantului; c) respinge acţiunea principalã în raport cu un anumit pârãt şi admite cererea de intervenţie în interesul acestui pârât;d) admite acţiunea principalã şi respinge cererea de intervenţie în interesul pârâtului.

2. Poziţia intervenientului accesoriu. Intervenientul în interesul uneia din părţi nu areo independenţã procesuală absolută, asemenea intervenientului în interes propriu, careeste un „veritabil reclamant"1". Aşa fiind, acest intervenient poate săvârşi numai aceleacte de procedură prin care sprijină, în mod obiectiv, poziţia procesuală a părţii în favoareacăreia s-a formulat intervenţia.

întrucât terţul ia procedura din starea în care se află la momentul admiterii cererii de intervenţie, terţul nu va putea solicita readministrarea de probe, refacerea unor acte de procedura îndeplinite anterior momentului la care acesta devine parte în proces, nu va putea invoca excepţii relative care trebuiau invocate anterior admiterii cererii de intervenţie.

După admiterea în principiu, intervenientul accesoriu poate renunţa la judecarea cererii de intervenţie doar cu acordul părţii pentru care a intervenit.

3. Continuarea judecãţii în cazul stingerii litigiului printr-un act de dispoziţie al păr-ţilor iniţiale. Continuarea judecării cererii de intervenţie accesorie în cazul renunţării reclamantului la acţiunea introductivã sau a achiesării pârâtului la pretenţiile reclamantului nu poate avea loc tocmai din cauza poziţiei de subordonare a terţului faţă de partea în favoarea căreia acesta intervine.

4. Apel/recurs respins ca neavenit. Apelul sau recursul declarat de intervenientul în interesul uneia din părţi se va respinge ca neavenit dacă partea în sprijinul căreia s-a intervenit nu şi-a exercitat ea însãşi dreptul la apel ori la recurs, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsa fărã a fi cercetată în fond.

S-a reţinut cã acest articol trebuie interpretat în sensul că el se referă şi la contestaţia în anulare, deoarece o asemenea cale de atac nu este admisibilă dacã motivele contes-taţiei nu s-au invocat pe calea apelului sau a recursului,?,. Apreciem că soluţia rămâne vaiabilă şi pentru cazul revizuirii, în reglementarea actuală a instituţiei, prin art. 67 alin. (4) NCPC, legiuitorul utilizând sintagma „calea de atac exercitatã de intervenientul accesoriu", fãră a dístinge după cum este vorba de o cale ordinarã sau extraordinară de atac şi nici în funcţie de alte posibile criterii; sunt vizate, în consecinţă, toate căile de atac.

5. Cheltuielile de judecată. în cazul intervenţiei accesorii, dacă partea în favoareacăreia a intervenit terţul cade în pretenţii, suportarea cheltuielilor de judecată cade însarcina acestei părţi, fără ca intervenientul accesoriu să poată fi obligat la plata unor asemenea cheltuieli.

Terţul intervenient suportă, în raport cu partea adverse, cheltuielile efectuate cu cererea sa de intervenţie, indiferent dacă hotărârea s-a pronunţat sau nu în favoarea părţii pentru care a intervenit, deoarece intervenţia accesorie nu trebuie să aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor pe care în final le suportă eel care cade în pretenţii"1. Totodatã, terţul poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată şifaţă de partea în favoarea căreia a intervenit, ori de câte ori prin atitudinea sa în proces a determinat efectuarea unor astfel

' ' /. Leş, Participarea pârţilor în procosul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 134.I2' M. Tâbărcă, Drept procesual..., vol. I, ed. a 2-a, 2008, p. 188-189; M. Tãl>ãrcn. Gh. Buta, Codul..., p. 249.I¾l VM. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilã, ed. a 5-a, Ed. C.l 1. Beck, Bucureş(i,2011,p.79.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL %rl. ft» I 109

de cheltuieli (spre exemplu, intervenientul declară apel sau recurs, deşi partea în interesul căreia a intervene nu a uzat de această cale de atac).

§ 2. Intervenţia forţată

/. Chemarea în judecată a altei persoane

;%rl. 68. Formularea cererii. Termene. (1) Oricarc dintrc părţi poate sā cheme în judecată o altã persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.(2) Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune eel mai târziu pãnă la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.(3) Cererea făcutã de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, eel mai târziu la primul termen de judecatã.

COMENTARII

1. Intervenţie forţată. Chemarea în judecată a altor persoane. Textul reglementeazăacea forma de participare a terţelor persoane în procesul civil prin care se conferă părţilordreptul deasolicita instanţei introducereaîn proces a persoanelor care ar putea pretindeaceleaşi drepturi ca reclamantul, preîntâmpinând astfel un nou litigiu. Spre exemplu, încadrul unei acţiuni având ca obiect stabilrea unei servituţidetrecere, în cadrul unei acţi-uni în revendicarea unui imobil aflat în coproprietate, în cadrul acţiunilor în evacuare şial celor care au ca obiect anularea unor contracte de vânzare-cumpārare, în cadrul acţiunilor posesorii, precum şi al celor având ca obiect plata unor despãgubiri pentru lipsafolosinţei unui imobil. Un al treilea este introdus în cursul procesului, de oricare dintrepărţile aflate în litigiu, silit şi nu voluntar.

Prin admiterea introducerii în proces a altor persoane se realizează prorogarea com-petenţei instanţei sesizateîn scopul soluţk>nării tuturor pretenţiilor care decurg din acelaşi raport juridicîn cadrul unui singur proces.

2. Condiţii de exercttare. Partea care solicitã introducerea terţului în proces trebuie sã justifice interesul acestei lãrgiri a cadrului procesual, iar terţul introdus este obligatoriu să aiba capacitate procesuală şi să poată pretinde aceleaşi drepturi ca reclamantul, cali-tatea sa procesuală fiind întotdeauna aceea de reclamant.

3. Termenul pentru depunerea cererii. Cererea pârâtului de introducere a unei terţe persoane în proces se depune, de regulă, odată cu întâmpinarea, iar atunci când întâmpinarea nu este obligatorie, se depune până la primul termen de judecată.

Cererea reclamantului de introducere a unei terţe persoane în proces poate fi depusă până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe, astfel cum este deter-minat acest moment prin art. 244 NCPC. Aşadar, o astfel de cerere poate fi formulată numai în fata primei instanţe, asigurându-se astfel principiul dublului grad de jurJsdJcţJo.

Opţiunea legiuitorului se explică prin necesitatea ca terţii care vor fi chemaţi în judecată să beneficieze de aceleaşi etape procesuale ca pãrţile din dosar, în scopul respectării dreptului lor la apărare11'.

111 C.C., Dec. nr. 118/2008, M. Of. nr. 298 din 16 aprilie 2008; Dec. nr. 205/2008, M. Of. nr. 349 din 6 mai 2008

110 I An. *ií> I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

4. Sancţiune. în absenţa unor dispoziţii exprese referitoare la consecinţele juridice ale nerespectării condiţiei de depunere a cererii într-un anumit termen, aceasta se va respinge ca inadmisibilă.

Art. ftO. Comunicarea cererii. (1) Cererea va fi motivată şi, împrcunã cu înscrisurile care o însotesc, se va comunica atãt celui chemat în judecatã, cat şi părţii potrivnice.(2) La exemplarul cererii destinat terţului se vor alătura copii de pe cererea de chemarc în judecatã, întâmpinarc şi de pe înscrisurile de la dosar.(3) Dispoziţiile art. 64 şi 65 se aplică în mod corespunzãtor.

COMENTARII

1. Condiţii de forma. S-a considerat1", cu deplin temei, cã nu este suficientã o simplă cerere motivată, ci ea trebuie să îndeplinească condiţiile de forma ale unei cereri de che-mare în judecatã stipulate în art. 194 NCPC, întrucât cererea de chemare în judecatã a altor persoane este asimilatā intervenţiei voluntare principale, care, la rândul ei, repre-zintă o veritabilã cerere de chemare în judecatã.

2. Comunicarea cererii. Cererea de intervenţie trebuie motivată şi se comunica, din oficiu, atât celui chemat în judecatã, cat şi părţii potrivnice, împreună cu înscrisurile care o însotesc. La cererea celui chemat în judecatã se anexează copii de pe cererea introduc-tivã, întâmpinare şi de pe alte înscrisuri depuse la dosar.

3. Admisibilitatea în principiu. După efectuarea comunicãrii, potrivit dispoziţiilor alin. (3), care trimit la art. 64 şi art. 65, instanţa competentă va asculta părţile în proces şi pe terţul intervenient, dupã care se va pronunţa asupra admisibilităţii intervenţiei, potrivit art. XII din Legea nr. 2/2013, în şedinţã publică, până la data de 31 decembrie 2015, apoi, începând cu data de 1 ianuarie 2016, în camera de consiliu, conform art. 237 alin. (2) pet. 2 NCPC, respingând cererea ca inadmisibilă sau încuviinţând-o în principiu, atunci când ea îndeplineşte condiţiile de forma prevăzute de lege, precum şi pe cele referitoare la termenul pentru formularea cererii de intervenţie.

4. Hotārârea asupra cererii de intervenţie. Cāi de atac. încheierea prin care instanţa admiteîn principiu cererea de intervenţie poatefi atacată numai odatăcu hotãrârea data în fond. în literatura juridică de specialitate a fost subliniat caracterul interlocutoriu al acestei încheieri12', astfel că instanţa nu mai poate revení asupra dispoziţiilor ei.

încheierea prin care instanţa respinge ca inadmisibilă cererea de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la prorunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsã.

Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost data în prima instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunţată în apel.

5. Procedura. Dosarul seînainteazã, în copie certificată pentru conformitate cu origi-nalul, instanţei competente să soluţioneze calea de atacîn 24 de ore de la expirarea ter-menului. întâmpinarea nu este obligatorie.

Este reglementat un termen de soluţionare a căii de atac de eel mult 10 zile de la înregistrare. Acesta este un termen procesual de recomandare, astfel că nerespectarea lui atrage sancţiuni exclusiv pe tărâmul răspunderii instanţei pentru nerespectarea ter-menului optim şi rezonabil de soluţionare a cauzei.

' ' /. Stœnescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Partea generală, Ed. Didactica" şi Pedagogică, Bucuresti,1977, p. 305.|z' VM. Ciobami, Tratat..., vol. I, p. 328.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL %rl. 711 I 111

6. Efecte ale exercitării căii de atac. Exercitarea căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie (apelul sau recursul) atrage suspendarea de drept a judecăţii cererii principale. Instanţa va constata că este suspendatã cauza, în temeiul art. 64 alin. (4) NCPC, până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii.

7. Efectul admiterii în principiu a cererii de intervenţie. Calitatea de parte a interve-nientului. Intervenientul devine parte în procesul civil, ca efect al admiterii în principiu a cererii de intervenţie, având poziţia procesualã de reclamant. Prin urmare, terţul va lua proceduraîn stareaîn care seaflăîn acest moment, iaractelede procedură ulterioare se vor îndeplini şi faţă de intervenient, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la citarea păr-ţilor şi comunicarea din oficiu a tuturor actelor de procedură (art. 153-173 NCPC).

Legea conferă intervenientului dreptul de a solicita administrarea de probe noi, pe care le considerā necesare în sprijinul cererii sale. Cererea în probaţiune poate fi formu-lată, sub sancţiunea decăderii, prin însăsi cererea de intervenţie sau eel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie. A nu recunoaşte terţului posibilitatea de a propune şi administra probe înseamnă a încălca dreptul la apã-rare al terţului devenit parte în proces şi dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană. întrucât terţul ia procedura din starea în care se află la momentul admiterii cererii de intervenţie, în literatura juridică1" s-a apreciat că terţul nu va putea solicita readministrarea de probe, refacerea unor acte de procedură îndeplinite anterior momentului la care acesta devine parte în proces şi nu va putea invoca excepţii relative, care trebuiau invocate anterior admiterii cererii de intervenţie.

Ca orice reclamant, intervenientul are posibilitatea de a solicita chemarea în judecată a altor persoane pe calea cererii de chemareîn judecată a altor persoane sau a cererii de chemare în garanţie, asemenea cereri putând fi formulate până la închiderea dezbaterilor.

După admiterea în principiu, instanţa va stabili un termen în care trebuie depusă întâmpinarea.

8. Judecata cererii. Cererea de chemare în judecată a altor persoane este de compe-tenţa instanţei sesizate cu judecarea cererii principale. Cererea de chemare în judecată aaltor persoane se va soluţiona odată cu cererea principală, cu excepţia cazului în carejudecarea acestei cereri este întârziată de cererea de chemare în judecată a altor persoane. în această din urmă situaţie, se va proceda la disjungerea cererii de chemare înjudecată a altor persoane şi la judecarea sa separata de acelaşi complet, conform art. 99alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Art. 70. Poziţia terţului în proces. Cel chemat în judecata dobândeşte poziţia procesualã de reclamant, iar hotãrârea îşi produce efectele şi în privinţa sa.

COMENTARII

1. Calitatea procesualã a persoanei introduse în proces. Persoana introdusă în proces în temeiul art. 68 NCPC vaaveaîntotdeaina calitatea de reclamant, căci poziţia de„inter-venient în interes propriu", precizată prin norma din reglementarea anterioara (art. 58 CPC), este „o varietate a calităţii de reclamant"'2'.

Terţul introdus în proces are aceleaşi drepturi cu intervenientul în interes propriu, inclu-siv cele de dispoziţie în proces: renunţarea la judecată, renunţarea la drept, tranzacţia.

I'1 M. Tālmcā. Drept procesual.... vol. I, ed. a 2-a, 2008, p. 180; M. Tābârcā, Ot. Bula, Codul..., p. 243. ' ' /.

Leş, Parliciparea părţilor ..., p. 153.

112 1 Art. 71 I)ISI'O/ITM G1NEKALE

Instituţia chemării în judecată a altor persoane nu poate fi utilizată, aşadar, în scopul introducerii în proces a unui nou pârât, prin eludarea dispoziţiilor art. 200 NCPC, care reglementează condiţiile modificării cererii de chemare în judecată.

2. Efectele chemării în judecată a altor persoane. Efectele acestei forme de participare a terţelor persoane în procesul civil sunt analoge intervenţiei principale. Astfel, terţul dobândeşte calitatea de parte în proces şi ia procedura din starea în care se află în momen-tul intervenţiei. Totodată, în cauzā va avea loc o prorogare de competenţă, în sensul că instanţa sesizată cu judecarea cererii principale devine competentă să se pronunţe şi asupra cererii de chemare în judecată a altor persoane. Hotărârea pronunţată dobândeşte autoritate de lucru judecat şi faţă de eel introdus în proces.

Incircumstanţe bine determinate se produce şi un efect particular al acestei instituţii, acela al scoaterii pârâtului din cauză (art. 71 NCPC).

Hotărârea care se va da în cauză îi va fi opozabilã persoanei introduseîn proces şi ea trebuie sã cuprindã dispoziţii exprese referitoare la cererea de chemare în judecată a altor persoane.

Ar(. 71. Scoaterea pârâtului din proces. (1) In cazul prevăzut la art. 70, când pârâtul, chemat în judecată pentru o datorie bānească, recunoaşte datoria şi declară că vrea să o execute faţă de eel căruia îi va fi stabilit dreptul pe cale judecătorească, cl va fi scos din proces, dacă a consemnat la dispoziţia instanţei suma datorată.(2) Tot astfel, pârâtul, chemat în judecatã pentru predarea unui bun sau a folosinţei acestuia, va fi scos din proces dacă declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit prin hotărârc judccătorcască. Bunul în litigiu va fi pus sub sechestru judiciar de către instanţa învestitã cu judecarea cauzei, dispoziţiile art. 971 şi următoarele hind aplicabile.(3) In aceste cazuri, judecatã va continua numai între reclamant şi terţul chemat în judecată. Hotărârea se va comunica şi pârâtului, căruia îi este opozabilã.

COMENTARII

1. Scoaterea din cauză a pârâtului care recunoaşte pretenţiile deduse judecăţii. Este reglementată ipotezaîn care pârâtul dintr-o act une personală mobiliară (acţiuneîn pre-tenţii) recunoaşte datoria şi declarã cã o va îndeplini faţă de eel care îşi va stabili judecă-toreşte dreptul de creanţă, fie reclamantul, fie persoana chemată în judecată şi care poate pretinde acelaşi drept ca reclamantul- Declaraţia pârâtului în fata instanţei se consemnează în încheierea de şedinţă. Dacă pârâtul face dovada cã a consemnat la dispoziţia instanţeî suma datorată, prin recipisa de indisponibilizare a sumei într-un cont bancar, acesta nu va mai fi citat în proces şi nu va mai participa la judecată, fiind scos din cauză. Instanţa va statua cine este titularul dreptului de creanţă şi, totodată, cine este persoana îndreptăţită la ridicarea sumei depuse de pârât.

2. Scoaterea din cauză a pârâtului care declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit prin hotărâre judecătorească. Este reglementată şi ipoteza în care pârâtul dintr-o acţiune în revendicare sau în evacuare, prin care se cere şi predarea bunului sau a folosinţei acesteia, va fi scos din proces dacă declară că va preda bunul celui al cãrui drept va fi stabilit prin hotărãre judecătorească. Declaraţia pârâtului în fata instanţei se consemnează în încheierea de şedinţă. Bunul în litigiu, mobil sau imobil, va fi indisponi-bilizat prin sechestru judiciar de către instanţa învestitã cu judecarea cauzei, conform procedurii reglementate de art. 971 şi urm. NCPC.

3. Efecte specifice. Efectul scoaterii din cauză a pârâtului care recunoaşte pretenţiile deduse judecăţii, precum şi a pârâtului care dec ară că va preda bunul celui al cărui drept

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL %rl. 72 I 113

va fi stabilit prin hotărâre judecătorească, este unul specific acestei forme de intervenţie forţată. Dispoziţiile normei sunt de strictă interpretare, nefiind susceptibile de extrapolare.

în ambele ipoteze reglementate, judecata va continua numai între reclamant şi terţul

chemat în judecata. Hotărârea se va comunica şi pârâtului şi îi este opozabilã.

//. Chemarea în garanţie

Art. 72. Condiţii. (1) Partea interesată poate să cheme în garanţie o terţã persoană,împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separata în garanţie sau îndespăgubiri.(2) In aceleaşi condiţii, eel chemat în garanţie poate să cheme în garanţie o altăpersoană.

COMENTARII

1. Intervenţie forţată. Chemarea în garanţie. Efecte. Textul normativ reglementeazăacea forma de participareaterţelor persoaneîn procesul civil prin care se conferă părţilordreptul de a solicita introducerea în proces a persoanelor care ar avea obligaţia de garanţiesau de despăgubire, în ipoteza în care pêrtea solicitantă ar pierde procesul.

Chemarea în garanţie are ca scop realizarea unei apărări în comun în raport cu recla-mantul, precum şi o eventualã despăgubire a pârâtului de către chematul în garanţie, pentru prestaţia la care pârâtul afostobligatîn raport cu reclamantul, în ipoteza admiterii acţiunii principale.

Chemarea în garanţie produce şi ea, asemenea oricārei cereri incidentale, efectul prorogãrii competenţei instanţeisesizatecu cererea principală, efectulînvestirii instanţei, eel al întreruperii cursului prescripţiei extinctive. Terţul dobândeşte calitatea de parte în procesul civil şi hotărârea ce se va pronunţa îi va fi opozabilã.

2. Admisibilitatea cererii în anumite materii. Cererea de chemare în garanţie a uneipersoane străine de proces este admisibilăîn cazurile propriu-zise de drepturi garantate legalsau conventional şi, în esenţă, ori de câte ori exista o acţiune în regres în contra unui terţ1".

Spre exemplu, chemarea în garanţie este frecventă în materia transmisiunilor de drepturi cu titlu oneros. Bunãoară, chemarea în garanţie poate fi promovată de catre un coproprietar împotriva altui coproprietar (art. 683 NCC), de cumpărătorul acţionat în judecata de o altă persoană, obligaţia de garanţie a vanzatorului fiind inserată de drept în contractele de vânzare-cumpărare {art. 1705 NCC). Prin urmare, vânzătorul este de drept obligat să ÎI garanteze pe cumpărãtor de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile care grevează bunul respectiv şi care n-au fost declarate la încheierea contractului (art. 1695 NCC).

Chemarea în garanţie are însă aplicaţii şi în cadrul acţiunilor în revendicare. Ïntr-o astfel de acţiune, pârâtul poate formula o cerere de chemare în garanţie a vanzatorului bunului revendicat.

în cadrul unei acţiuni având ca object sistarea indiviziunii, una dintre părţile în litigiu poate solicita chemarea în garanţie a persoanei care i-a vândut imobilul.

Totodată, chemarea în garanţie este frecventă şi în litigiile locative. în cadrul unei acţiuni în evacuare, pârâtul are dreptul de a solicita chemarea în garanţie a persoanei care i-a cedat folosinţa spaţiului locativ, pentru a confirma calitatea de locatar a acestuia.

111 /. StoOtescu, S. Zilbersteiti, op. cit., p. 329.

114 1 Art. T£ I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

în practica judiciară s-a considerat a fi admisibilā chemarea în garanţie formulată în cadrul unei acţiuni civile în pretenţii, motivându-se prin aceea că, ori de câte ori partea are la dispoziţie o acţiune în regres împotriva unui terţ, ea poate solicita introducerea acestuia în proces, pentru a fi despăgubită în siîuaţia în care ar cădea în pretenţii.

3. Inadmisibilitatea cererii în anumite materii. Este inadmisibilă chemarea în garanţie în cererile de ordonanţă preşedinţială, deoarece implicã abordarea fondului, tranşarea dreptului patrimonial alegat în acţiunile posesoríi, în acţiunile personate nepatrimoniale, în litigiile de muncă, deoarece nu existã raporturi de muncă între persoana încadratã în muncă şi terţul chemat în garanţie.

Cererea de chemare în garanţie formulată în litigiile de muncă este inadmisibilă atuncî când este formulată de angajator. însă, în opinia noastră, ea este admisibilã atunci când se formulează de către pârâtul chemat în judeca:ã nu în calitate de angajator, ci de obligat la alocarea de fonduri angajatorului în vederea îndeplinirii obligaţiei sale de plată (ne referim aici la chemarea în judecata în calitate de pârâţi a Consitiului local, care răspunde de repartizarea sumelor şi aprobarea bugetelor pentru fiecare unitate de învăţământ cu personalitate juridică, respectiv a primarului, ca ordonator de credite). în această ipoteză, chemarea în garanţie se formulează de un terţ faţă de raportul juridic de muncā, parte în proces, scopul fund acela de a-l garanta în sensul punerii la dispoziţie de sume de baní pentru ca terţul (Consiliul local, primarul,înexerrplul nostru)să-şi poatăîndepliniobligaţia instituită în sarcina lor, de alocare de fonduri angajatorului.

înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin Decizia nr. 10 din 19 septembrie 2011m, a statuat în sensul că este inadmisibilă chemarea în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile vîzând acordarea unor drepturi de natură salarială perso-nalului bugetar sau a ajutorului financiar prevăzut de Legea nr. 315/20067|. în aplicarea dispoziţiilor art. 60 CPC raportat la art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002 privind executa-rea obligatiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice formulată de instituţiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare şi/sau suplinitoare calificate din învăţământul preuniversitar de Legea nr. 315/2006 privind stimularea achiziţionării de cărţi sau de programe educaţionale pe suport electronic, necesare îmbunătăţirii calităţii activităţii didactice, în învăţământul preuniversitar, nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de textul de lege.

Pretenţiile menţionate pe calea chemării 'n garanţie de către instituţia bugetară pârâtă (de exemplu, alocările de fonduri sau re:tificările bugetare) nu pot forma obiec-tul unei cereri de chemare în judecata formulate pe cale incidentală sau al unei acţiuni ulterioare în instanţă, întrucât între instituţiile publice pârâte chemate în judecata pentru plata drepturilor de natură salarială ori a ajutoarelor financiare şi Ministerut Finanţelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naştere în virtutea obligatiilor legale reciproce şi specificece le revinîn procesul bugetar, iar între Ministerul Finanţelor Publice şi instituţiile respective nu există nicio obligaţie de garanţie sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituţie publică a obligaţiei ce îi incumbă fie în baza raportului juridic de muncă, fie în baza dispoziţiilor Legii nr. 315/2006.

"I M. Of. nr.786 din 4 noiembrie 2011.|z| Abrogata do art. 15 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 118/2010 (M. Of. nr. 441 din 30 iunie 2010).

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL %rl. 7.S I ll⅛

Este adevărat cã, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanţelor Publice reparti-zează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetui de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuţia de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute in legea bugetului de stat şi cu respectarea acesteia.

Procedura legalã de executare de către instituţiile publice a obligaţiilor stabilite prin titluri executorii este reglementatã de O.G. nr. 22/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligaţia de diligenţă de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprir şi ale institutíilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuãrii plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanţelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuţiile prevăzute de art. 19 lit. a), g), h) şi i) din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv de art. 3 alin. (1) pet. 6-8, 11 şi 13 din H.G. nr. 34/2009, cu modificările şi completãrile ulterioare. în plus, art. 3 din O.G. nr. 22/2002, cu modificările şi completările ulterioare, dispune în sensul că, în situaţia în care instituţiile publice nuîşiîndeplinesc obligaţia de plată în termenul pre-văzut de art. 2 din ordonanţă, creditorul va putea recurge la procedura executării silite în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedura civilă şi ale altor dispoziţii legale aplicabile în materie.

în mod corelativ obligaţiei de diligenţă ce revine institutíilor publice în temeiul şi în executarea dispoziţiilor O.G. nr. 22/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Finanţelor Publice are obligaţia de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat. Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite şi-ar îndeplini atribuţiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetui propriu a sumelor necesare plă;ii obligaţiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanţelor Publice, la rândul său, arîntocmi şi artransmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparţine legislativului.

în concluzie, cat timp între debitorul obligaţiei de plată deduse judecăţii, respectiv instituţia publică obligată la plată, şi chematul în garanţie, respectiv Ministerul Finanţelor Publice, nu există o obligaţie de garanţie sau dedespăgubire, nu suntîntrunite condiţiile acestei forme de intervenţie în proces.

4. Titularul cererii. Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată, potrivit art. 72 NCPC, de pârât, de reclamant, de intervenientul voluntar principal, de eel chemat în jude-cată (care dobândeşte poziţia procesualê de reclamant). Cel chemat în garanţie poate, la rândul său, să formuleze o cerere de chemare în garanţie a unei alte persoane. Legea limitează chemărileîn garanţie în lanţ, susceptibile de a afecta termenul rezonabil de soluţionare a pricinii, astfel că eel de-al doilea chemat în garanţie îşi va putea valorifica propriul drept la garanţie sau despăgubire numai printr-o acţiune principală, nu şi pe cale incidentală.

Art. 73. Formularea cererii. Termene. (1) Cererea va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecata\(2) Cererea fãcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune eel mai târziu până la terminarea cercetãrii procesului înaintea primei instanţe.(3) Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacã întâmpinarea nu este obligatorie, eel mai târziu la primul termen de judecată.

Hh I Art. 71 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

COMENTARII

1. Natură juridicã. Condiţii de forma. Cererea de chemare în garanţie trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, stipulate prin art. 194 NCPC.

2. Termenul pentru depunerea cererii. Pârâtul poate formula această cerere în ter-menul prevãzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe [art. 201 alin. (1) NCPC), iardacãîntâmpinarea nu esteobligatorie, eel maitârziu la primultermende judecată. Dacă reclamantulîşi modifică acţiuneaîn condiţiile art. 204 alin. (1) NCPC, pârâtul poate formula cererea de chemare în garanţie până la termenul următor.

Reclamantul sau intervenientul principal poate depune o astfel de cerere eel mai târziu la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe, astfel cum este deter-minat acest moment prin art. 244 NCPC. Nu poate fi primită, aşadar, o cerere de chemare în garanţie formulată în fata instanţei de apel sau a instanţei de recurs, pentru a nu priva părţile de beneficiul celor două grade de jurisdicţie. De asemenea, chemarea în garanţie nu poate fi formulată pentru prima data în revizuire sau în cadrul contestaţiei în anu-lare. Dacă însă instanţa de control judiciar a dispus casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului, cu consecinţa reluării judecăţii în primă instanţă, existā posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanţie.

Obligaţia pãrţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la]udecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instituirea unortermene procesuale servind uneímai buneadministrăriajustiţiei, precum şi necesitãţii aplicãrii şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale pãrţilor111.

3. Sancţiune. în absenţa unor dispoziţii exprese referitoare la consecinţele juridice alenerespectării condiţiei de depunere a cererii într-un anumit termen, aceasta se va respingeca inadmisibilă.

Arl. 7"l. Procedura de judecată. (1) Instanţa va comunica celui chemat în garanţie cererea şi copii de pe înscrisurile ce o însoţesc, precum şi copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar.(2) Dispoziţiilc art. 64 şi art. 65 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.(3) In termenul stabilit potrivit art. 65 alin. (3), eel chemat în garanţie trebuie să depună Întâmpinare şi poate să formuleze cererea prevăzută la art. 72 alin. (2).(4) Cererea de chemare în garanţie se judecã odată cu cererea principală. Cu toate acestea, dacă judecarca cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. In acest din urmă caz, judecarea cererii de chemare în garanţie va fi suspendată până la soluţionarea cererii principale.

COMENTARII

1. Comunicarea cererii. După depunerea cererii de chemare în garanţie, instanţa va dispune, din oficiu, comunicarea acesteia celui chemat în garanţie. La cererea de chemare în garanţie se vor alãtura atâtea exemplare câţi cnemaţi în garanţie sunt, plus un exemplar pentru instanţă. Se vor alãtura, totodatã, copii de pe înscrisurile depuse de eel garan-

111 CC, Dec. nr. 913/2007, M. Of. nr. 809 din 27 noiembrie 2007; Dec. nr. 209/2008, M. Of. nr. 349 din 6 mai 2008; Dec. nr. 529/2010, M. Of. nr. 355 din 31 mai 2010; Dec. nr. 815/2010, M. Of. nr. 580 din 16 august 2010.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL %rl. 71 | 11/

tat. Odată cu cererea de chemare în garanţie se va comunica o copie de pe cererea prin-cipală, de pe întâmpinare şi de pe înscrisurile evocate mai sus, pentru ca persoana chemată în garanţie să îşi poată exercita dreptul la apărare.

2. Admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie. Asemenea cererii de inter-venţie voluntară, şi cererea de chemare în garanţie este supusă procedurii prealabile de admitere în principiu, prevăzută de art. 54 NCPC. După efectuarea comunicării, potrivit dispoziţiilor alin. (1), instanţa competenta va asculta părţile în proces şi pe terţul interve-nient forţat, după care se va pronunţa, potrivit art. XII din Legea nr. 2/2013, în şedinţă publică, pânã la data de 31 decembrie 2315, apoi, începând cu data de 1 ianuarie 2016, în camera de consiliu, conform art. 237 alin. (2) pet. 2 NCPC, asupra admisibilităţii inter-venţiei, respingand cererea ca inadmisibilă sau încuviinţând-o în principiu, atunci când ea îndeplineşte condiţiile de forma prevăzute de lege, precum şi pe cele referitoare la justi-ficarea interesului de a formula o astfel de cerere şi termenul în care cererea poate fi făcutã.

3. Hotărârea asupra cererii de chemare în garanţie. Cãi de atac. încheierea prin care instanţa admite în principiu cererea de chemare în garanţie poate fi atacatã numai odată cu hotărârea data în fond. în literatura juridică de specialitate a fost subliniat caracterul interlocutoriu al acestei încheieri"1, astfel că instanţa nu mai poate reveni asupra dispoziţiilor ei.

încheierea prin care instanţa respinge ca inadmisibilă cererea de intervenţie poate fi atacatã, în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respec-tiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost data în primă instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunţată în apel.

4. Procedura. Dosarul se înaintează, în copie certificatã pentru conformitate cu origi-nalul, instanţei competente să soluţioneze calea de atac, în 24 de ore de la expirareatermenului.întâmpinarea nu este obligatorie.

Este reglementat un termen de soluţionare a căii de atac de eel mult 10 zile de la înregistrare. Acesta este un termen procesual de recomandare, astfel că nerespectarea lui atrage sancţiuni exclusiv pe tărâmul *ăspunderii instanţei pentru nerespectarea ter-menului optim şi rezonabil de soluţionare a cauzei.

5. Efecte ale exercitării căii de atac. Exercitarea căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie (apelul sau recursul) atrage suspendarea de drept a judecăţii cererii principale. Instanţa va constata că este suspendată cauza, în temeiul art. 64 alin. (4) NCPC, până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii.

6. Efectul admiterii în principiu a cererii de intervenţie. Calitatea de parte a interve-nientului. Chematul în garanţie devine parte în procesul civil, ca efect al admiterii în principiu a cererii de intervenţie, având o poziţie independentă faţã de părţile iniţiale. Prin urmare, terţul va lua procedura în starea în care se află în acest moment, iar actele de procedura ulterioare se vor îndeplini şi faţã de intervenient, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la citarea părţilor şi comunicarea din oficiu a tuturor actelor de procedura (art. 153-173 NCPC).

Legea conferã intervenientului dreptul de a solicita administrarea de probe noi, pe care le consideră necesare în spri]inul cererii sale. Cererea în probaţiune poate fi formu-lată, sub sancţiunea decăderii, prin însăşi cererea de intervenţie sau eel mai târziu până la primul termen de ]udecată ulterior admiterii cererii de intervenţie. A nu recunoaşte

111 V.M. Ciobami, Tralal..., vol. I, p. 328.

ll» I Art. 71 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

terţului posibilitatea dea propune si administraprobeînseamnăaîncălca dreptul la apă-rarealterţului devenit parteîn procesşi dreptul la un procesechitabil consacrat deart. 6 din Convenţia europeană.

întrucât terţul ia procedura din starea în care se află la momentul admiterii cererii de intervenţie, în literatura juridică'1' s-a apreciat cã terţul nu va putea solicita readministra-rea de probe, refacerea unor acte de procedura îndeplinite anterior momentului la care acesta devine parte în proces, nu va putea invoca excepţii relative care trebuiau invocate anterior admiterii cererii de intervenţie.

Ca orice reclamant, intervenientul principal are posibilitatea de a solicita chemarea în judecată a altor persoane pe calea cererii de chemare în judecatã a altor persoane sau a cererii de chemare în garanţie, asemenea cereri putând fi formulate până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.

7. Depunerea întâmpinării. întâmpinarea este obligatorie. După admiterea în princi-piu, instanţa va stabili un termen pentru depunerea întâmpinării de către eel chemat îngaranţie, care va fi determinat prin aplicarea dispoziţiilor art. 201 alin. (1) NCPC în ter-menul stabilit pentru depunerea întâmpinării, eel chemat în garanţie poate să cheme îngaranţie o altă persoană, conform art. 72 alin. (2) NCPC.

Nerespectarea termenului mai sus evocat atrage sancţiunea decăderii, potrivit art. 18S NCPC

8. Judecatã cererii. De regulă, cererea de chemare în garanţie se judecă odată cucererea principală, cu excepţia cazului în care judecarea acestei cereri este întârziată decererea de chemare în garanţie. în această din urmă situaţie, se va proceda la disjungereacererii de chemare în garanţie şi la judecarea ei separata, de către acelaşi complet, conform art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţe!or judecătoreşti.

în cazul unei disjungeri a cererii de chemare în garanţie, instanţa de judecată va dis-pune suspendarea judecării acestei cereri în temeiul art. 74 alin. (4) NCPC, care reglemen-tează un caz de suspendare de drept a judecăţii. Efectele suspendării operează până la soluţionarea definitivă a cererii principale. Această măsură se impune cu scopul de a se evita pronunţarea unor hotărâri definitive contradictorii.

Instituirea regulii potrivit căreia, în situaţiaîn care chemarea în garanţie determină întârzierea judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea celor două cereri spre a fi jude-cate separat, are drept scop soluţionarea cauzeiîntr-un termen rezonabil, în deplin acord cu exigenţele impuse de dreptul la un proces ech⅛abil. Această soluţie legislativă nu încalcă egalitatea în drepturi, întrucât nu instituie nicio discriminare pe criterii arbitrare între persoanele vizate în ipoteza sa. De asemenea, reglementarea nu îngrădeşte sub niciun aspect posibilitatea părţilor de a formula apărările pe care le consideră necesare121.

9. Soluţii. Sentinţa pronunţată în soluţionarea acţiunii principale trebuie sã cuprindădispoziţii exprese referitoare la cererea de chemare în garanţie. în practica judiciară1*1 s-adecis că o cerere de chemare în garanţie depusă de pârât rãmâne fără obiect şi trebuie res-pinsă atunci când acţiunea principală a fost şi ea respinsă. Dimpotrivă, dacă cererea principalãse admite, atunci se va admite şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârât.

Dacă cererea de chemare în garanţie s-a formulat de reclamant, atunci admiterea acţiunii principale are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în garanţie ca lipsită de obiect sau de interes, iar dacă cererea de chemare în judecată se respinge, atunci se admite cererea de chemare în garanţie, dacă aceasta este apreciată ca fiind întemeiatā.

111M. TMrcă, Drept procesual..., vol. I, ed. a 2-a, 2008, p. 180; M. Tăbărcã, Gh. Buta, Codul.... p. 243.

'2' C.C, Dec. nr. 1189/2007, M. Oí. nr. 39 din 17 ianuarie 2008.131 Plcnul Trib. Suprem, dec. de indrumare nr. 20/1960, in CD. I960, p. 31.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL %rl. 71 | 119

Caracterul dependent al soluţiei date cererii de chemare în garanţie faţă de soluţia data cererii principale prezintă relevant! şi sub aspectul exercitării şi soluţionării căilor de atac, în doctrină distingându-se urmâtoarele situaţii'1':

a)în cazul apelului, ipotezele pot fi diferite, după cum cererea de chemare în garanţie s-a formulat de reclamant sau de pârât, astfel:

î) dacă cererea de chemare în garanţie a fost formulată de reclamant:- respingerea cererii de chemare în judecatã de prima instanţă şi admiterea cererii de

chemare în garanţie deschid posibilitatea reclamantului de a declara apel împotriva pârâ-tului şi a chematului în garanţie împotriva reclamantului sau pârâtului;

- respingerea cererii de chemare în judecatā şi a celei de chemare în garanţie deschide posibilitatea reclamantului de a declara apel atât împotriva pârâtului, cat şi împotriva chematului în garanţie; în această situaţie, pârâtul nu are interes sã exercite calea de atac;

- admiterea cererii de chemare în judecatã şi respingerea cererii de chemare în garanţie deschid posibilitatea pârâtului de a declara apel împotriva reclamantului;

ii) dacă cererea de chemare în garanţie a fost formulată de pârât:- respingerea cererii de chemare în judecatã şi a celei de chemare în garanţie deschide

posibilitatea reclamantului de a declara apel împotriva pârâtului. El nu va putea declaraapel împotriva celui chemat în garanţie, deoarece între reclamant şi eel chemat în garanţienu existā niciun raport juridic;

-admiterea cererii de chemare în jucecatã şi a celei de chemare în garanţie deschide posibilitatea pârâtului de a declara apel împotriva reclamantului, respectiv a chematului în garanţie de a declara apel împotriva pârâtului sau a reclamantului;

- admiterea cererii de chemare în judecatã şi respingerea celei de chemare în garanţiedeschid posibilitatea pârâtului de a declara apel împotriva reclamantului, a chematuluiîn garanţie sau împotriva ambilor.

b) în cazul recursului, ipotezele pot fi diferite, după cum cererea de chemare în garanţie s-a formulat de reclamant sau de pârât, astfel:

i) dacă cererea de chemare în garanţie s-a promovat de reclamant:- admiterea cererii de chemare în judecatã şi respingerea cererii de chemare în garanţie

de instanţa de apel deschid posibilitatea pârâtului de a declara recurs. Dacă recursul este admis şi se respinge cererea de chemare în judecatã, atunci va fi discutată şi cererea de chemare în garanţie;

- respingerea cererii de chemare în judecatã şi admiterea cererii de chemare în garanţie de instanţa de apel dau posibilitatea celui chemat în garanţie să declare recurs. Dacă se admite recursul, se va discuta şi cererea de chemare în judecatã, cu excepţia cazului în care recursul priveşte raporturile dintre reclamant şi terţ. Dacă se admite recursul şi se dispunecasarea hotărârii cutrimitereacauzei spre rejudecareafondului, iarîn urma reju-decării se admite cererea de chemare în judecatã, atunci chemarea în garanţie formulată de reclamant se respinge ca hind rămasa fără obiect;

ii) dacă cererea de chemare în garanţie s-a promovat de pârât:- admiterea cererii de chemare în judecatã şi a cererii de chemare în garanţie de prima

instanţă (când hotărârea nu este susceptibilă de apel) sau de instanţa de apel dă posibilitatea pârâtului şi chematului în garanţie de a declara recurs. Dacă recursul se declara deeel chemat în garanţie, admiterea recursului pune în discuţie şi cererea de chemare înjudecatã, exceptând situaţia în care recursul vizează exclusiv raporturile dintre terţ şipârât. Prin urmare, efectele admiterii recursului se extind şi asupra pârâtului, chiar dacăacesta nu a declarat recurs. Tot astfel, dacă recursul se declara de pârât, se admite şi se

l'1 VM. Ciobami, G. Bom, T.C. Briciu, Curs ..., p. 90-92; M. Tãbârcă, Drept procesual..., vol. I, ed. a 2-a, 2008, p. 201-203; M. Tābārcā. G⅛. Bula, Codul..., p. 260.

riO | Art. 7»-7K I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

respinge cererea de chemare în judecată, atunci se va discuta şi chemarea în garanţie, care se va respinge, astfel că, în această situaţie, efectele recursului se extind şi în privinţa chematului în garanţie, deşi acesta nu a declarat recurs;

- respingerea cererii de chemare în judecată şi a cererii de chemare în garanţie de instanţa de apel dă posibilitatea reclamantului de a declara recurs. Dacă se admite recursul şi se dispune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu prilejul rejudecării se impune şi discutarea cererii de chemare în garanţie.

///. Arătarea titularului dreptului

Art. 75. Condiţii. Pârâtul care define un bun pentru altul sau care excrcită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arãta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoanã care pretinde un drept real asupra !ucrului.

COMENTARn

1. Intervenţie forţată. Arătarea titularului dreptului. Admisibilitate. Această forma de participare a terţelor persoane în procesul civil este specificã acţiunilor reale, mobi-liare sau imobiliare, precum acţiunea în revendicare, acţiunea negatorie, acţiunea con-fesorie şi altele asemenea.

2. Condiţii. Legiuitorul a avut în vedere două ipoteze distincte, şi anume: a) pârâtul deţine cutitlu precarun bunalaltei persoane; b) pârâtul exercită în numele altuia un drept asupra unui bun. în oricare dintre aceste ipoteze, reclamantul pretinde un drept real cu privire la acel bun.în aceste condiţii, pârâtul poate să arate pe acela care este adevăratul titular al dreptului real în litigiu, solicitând instanţei introducerea terţului în proces.

3. Cine poate face cererea. Instituţia arătă'ii titularului dreptului este la dispoziţia pârâtului în proces, nu şi a reclamantului, fărã însă ca aceasta să însemne o obligaţie impusă pârâtului. Prin excepţie, având în vedere prevederile art. 865 NCC, în litigiile refe-ritoare la dreptul de administrare asupra bunu ui, la dreptul de concesiune, dreptul de folosinţã cu titlu gratuit sau dreptul de proprietate asupra bunurilor concesionate sau date în folosinţă cu titlu gratuit, titularul dreptului de administrare, de concesiune, de închiriere are obligaţia de a arăta instanţei pe ttularul dreptului de proprietate. în lipsa unei prevederi a legii, poate fi titular al dreptului de administrare, concesiune sau folosinţă cu titlu gratuit atât reclamantul, cat şi pârâtul.

4. Inadmisibilitatea cererii. Cererea de arătare a titularului dreptului este inadmisibila în litigiile privind starea şi capacitatea persoanelor, în general în acţiunile extrapatrimo-niale şi în acţiunile prin care se tinde la valorificarea unor drepturi de creanţă.

Art. 7tt. Formularea cererii. Termen. Cererea va fi motivată şi se va depune înaintea primei instance în termenul prevăzut de lege pentru depunerea întâmpi-nării. Dacã întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se poate face eel mai târziu la primul termen de judecată.

COMENTARII

1. Naturăjuridică. Termenul pentru depunerea cererii. Cererea privind arătarea titu-larului dreptului va fi formulată în scris şi motvată, respectând condiţiile generale de forma prevăzute de art. 148 NCPC. Această cerere nu constituie o veritabilă acţiune; prin

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL %rl. 77 I 1^1

urmare, poate fi formulată chiar prinîntâmpinare ori depusã separat,în termenul prevăzut de lege pentru depunerea întâmpinării, determinat potrivit dispoziţiilor art. 201 alin. (1) NCPC. în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie, cererea de intervenţie poate fi formulată eel mai târziu la primul termen de judecată. Cererea se poate formula numai în etapa judecăţii în primã instanţă, pentru ca pãrţile să beneficieze de dublul grad de jurisdicţie.

2. Sancţiune. în absenţa unor dispoziţii exprese referitoare la consecinţele juridice ale nerespectării condiţiei de depunere a cererii într-un anumit termen, aceasta se va respinge ca inadmisibilă.

Art. 77. Procedura de judecată. (1) Cererea, ímpreună cu înscrisurile care o însoţesc şi o copie de pe cererea de chemare în judecată, de pe întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar, va fi comunicată celui arătat ca titular al dreptului.(2) Dispoziţiile art. 64 şi 65 se aplică în mod corespunzător.(3) Dacă acela arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din proces.(4) Dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea sau când eel arătat ca titular nu se înfăjişează sau contestă cele su>ţinute de pârât, terţul dobândeşte calitatea de intervenient principal, dispoziţiile art. 62 şi art. 64-66 aplicându-se în mod corespunzător.

COMENTARII

1. Comunicarea cererii. După primirea cererii, instanţa va dispune comunicarea aces-teia celui arãtat ca titular al dreptului real în litigiu, împreună cu înscrisurile care o însoţesc, o copie de pe cererea principală, de pe întâmpinare şi de pe înscrisurile depuse la dosar.

2. Admisibilitatea în principiu. După efectuarea comunicării, potrivit dispoziţiilor alin. (1), instanţa competentă va asculta părţile în proces şi pe eel arătat ca titular al dreptului, dupã care se va pronunţa asupra admisibilităţii cererii de arătare a titularului dreptului, respingand cererea ca inadmisibilă sau încuviinţând-o în principiu, atunci când ea îndeplineşte condiţiile de forma prevãzute de lege, precum şi pe cele referitoare la termenul în care cererea poate fi formulată.

3. Hotărârea asupra cererii de arătare a titularului dreptului. Căi de atac. încheierea prin care instanţa admite în principiu cererea de arătare a titularului dreptului poate fi atacatā numai odată cu hotărârea data în fond. în literatura juridicã de specialitate a fost subliniat caracterul interlocutoriu al acestei încheieri1", astfel că instanţa nu mai poate reveni asupra dispoziţiilor ei.

încheierea prin care instanţa respinge ca inadmisibilă cererea de arătare a titularului dreptului poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă.

Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost data în prima instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhicsuperioară,în cazul în care încheierea a fost pronunţată în apel.

4. Procedura. Dosarul se înaintează, in copie certificată pentru conformitate cu origi-nalul, instanţei competente să soluţioneze calea de atacîn 24 de ore de la expirarea ter-menului. întâmpinarea nu este obligatorie.

Este reglementat un termen de soluţionare a căii de atac de eel mult 10 zile de la înregistrare. Acesta este un termen procesual de recomandare, astfel că nerespectarea

111 V.M. Ciobami, Tralal..., vol. I, p. 328.

V22 | Art. 7K I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

lui atrage sancţiuni exclusiv pe tārâmul răspunderii instanţei pentru nerespectarea ter-menului optim şi rezonabil de soluţionare a cauzei.

5. Efecte ale exercitării căii de atac. Exercitarea cāii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilā a cererii de arātare a titularului dreptului (apelul sau recursul} atrage suspendarea de drept a judecăţii cererii principale. Instanţa va constata că este suspendatā cauza, în temeiul art. 64 alin. (4) NCPC, până la soluţionarea căii de atac exer-citate împotriva încheierii.

6. Efectul admiterii în principiu a cererii de arătare a titularului dreptului. Calitatea de parte a intervenientului. Intervenientul devine parte în procesul civil, ca efect al admi-teriiîn principiu a cererii de arătare a titularului dreptului. Prin urmare, eel arãtatca titular al dreptului va lua procedura în starea în care se află în acest moment, iar actele de procedura ulterioare se vor îndeplini şi faţã de acesta, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la citarea părţilor şi comunicarea din oficiu a tuturor actelor de procedura (art. 153-173 NCPC).

Legea conferă celui arătat ca titular al dreptului dreptul de a solicita administrarea de probe noi, pe care le consideră necesare în sprijinul cererii sale. Cererea în probaţiune poate fi formulată, sub sancţiunea decāderii, prin întâmpinare sau eel mai târziu până la primul termen de judecatā ulterior admiterii cererii de arătare a titularului dreptului. A nu recunoaşte terţului posibilitatea de a propune şi administra probe înseamnă a încălca dreptul la apărare al terţului devenit parte în proces şi dreptul la un proces echitabil con-sacrat de art. 6 din Convenţia europeană.

întrucât terţul ia procedura din starea în care se află la momentul admiterii cererii de arătare a titularului dreptului, în literatura juridică1" s`a apreciat că terţul nu va putea solicita readministrarea de probe, refacerea unor acte de procedura îndeplinite anterior momentului la care acesta devine parte în proces, nu va putea invoca excepţii relative care trebuiau invocate anterior admiterii cererii de intervenţie.

7. Soluţii. Consecutiv introducerii terţului în proces, instanţa va proceda la soluţionareacererii privind aratarea titularului dreptului, separat sau împreună cu cererea principală,în funcţie de ipoteza care se verifică în cauză, respectiv: a) dacă terţul introdus în procesrecunoaşte susţinerile pârâtului, acesta din urmã va fi scos din judecată, cu acordul recla-mantului, terţul dobândind calitatea de pârât. Instanţa se va pronunţa în limitele cereriide arătare a titularului dreptului; b) dacă terţul nu se înfăţişează înaíntea instanţei, nurecunoaşte că este titularul dreptului sau reclamantul nu îşi exprimă acordul pentru scoa-terea pârâtului din proces, eel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenientîn interes propriu, instanţa pronunţându-se printr-o singurã hotărâre, atât cu privire lacererea principală, cat şi cu privire la cererea ce intervenţie. în acest caz, se vor aplicadispoziţiile referitoare la ]udecata cererii de intervenţie principală (art. 66 NCPC).

IV. Introducerea forţată în cauzd, din oficiu, a altor persoane

Art- 78. Condiţii. Termen. (1) In cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauzã a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.(2) în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune in discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicita introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreeiazã că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.

"I M. Tābârcã, Drop! proccsu.il..., vol. I, cd. a 2-a, 2008, p. 180; M. Tābărcā, Gh. Bula, Codul..., p. 243.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL %rl. 7M | VIS

(3) Introducerea în cauză va fi dispusã, prin încheiere, pânã la terminarea cercetãrii procesului înaintea primei instanţc.(4) Când necesitatea introducerii în cauzâ a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor.(5) Hotărârea prin care ccrerea a fosî respinsă în condiţiile alin. (2) este supusă numai apelului.

COMENTARII

1. Obligativitatea introducerii unui terţ în proces. Alineatul (1) al art. 78 NCPC regie-menteazã două situaţii în care este obligatorie pentru instanţă introducerea unei terţe persoane în proces, şi anume: a) introducerea obligatorie a unui terţ în proces în cazurile expresprevăzute de lege. Spre exemplu, art. 54 din Legea nr. 136/1995 obligã la citarea persoaneisau persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi;b) introducerea obligatorie a unui terţîn proces în procedura necontencioasă. Potrivitart. 532 alin. (2) NCPC, care conferă instanlei dreptul de a asculta orice persoanā care aducelămuriri în cauză, precum şi pe acelea ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre,implică introducerea acestor terţe persoane din oficiu în proces pentru a fi ascultate.

în oricare dintre aceste situaţii, introducerea terţului ín proces operează în baza unei dispoziţii exprese şi imperative a legii, fără ca instanţa sã poată aprecia cu privire la opor-tunitatea luării unei astfel de măsuri.

2. Introducerea din oficiu facultativă a unui terţ în proces. Alineatul (2) al art. 78 NCPC reglementeazã posibilitatea introducerii din oficiu a unei terţe persoane din proces, în următoarele condiţii, verificate cumulativ: a) aceastã forma de atragere din oficiu a unor terţe persoane în proces vizează exclusiv procedura contencioasă; b) introducerea din oficiu a unor terţe persoane în cauză este necesară, elementele raportului juridic dedusjudecăţii impunând-o. Astfel de situaţii pot sã apară frecventîn caz de solidaritate sau de indivizibilitate;c) judecătorul puneîn discuţia părţilor aceastăextindere din oficiu a cadrului procesual; d) pãrţile solicită introducerea în cauzã a terţului.

3. Soluţii. Constatând îndeplinite condiţiile introducerii forţate în cauză a unei terţe persoane, judecătorul va pune în discuţia pãrţilor această extindere din oficiu a cadrului procesual. în funcţie de poziţia părţilor, vor putea fi pronunţate următoarele soluţii: a)în procedura contencioasã niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului. în acest caz, cererea principală se va respinge, prin sentinţă, fără ca instanţa să se pronunţa pe fondul dreptului litigios; hotărãrea de respingere este supusă numai apelului; b) părţile solicită introducerea în cauză a terţului, măsură care va fi dispusă de instanţã prin încheiere, până la terminarea cercetãrii procesului înaintea primei instanţe; c) în cazurile expres prevăzute de lege şi în procedura necontencioasă, instanţa, prin încheiere, dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Apare util a sublinia că introducerea forţatã din oficiu a altor persoane în proces este posibilă numai până la terminarea cercetãrii procesului înaintea primei instanţe. Per a contrario, o astfel de intervenţie în proces este inadmisibilă în căile de atac. Pentru ipoteza în care necesitatea introducerii din oficii a altor persoane în cauză se constată cu ocazia deliberării, între momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului şi momentul pronunţării soluţiei în primă instanţă, cauza se va repune pe rol şi se va dispune citarea părţilor.

Art. 79. Procedura de judecată. (1) Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie, şi încheierea prevãzutã la art. 78 alin. (3), cererea

124 | Art. H« I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

de chemare în judecatã, întâmpinarea, precurn şi înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la care va putea să arate excepţiile, dove-/ile şi cclclalte mijloace de apărare de care înţelcge să se folosească; termenul nu va putea ft' mai lung decât termenul de judecatã acordat în cauză. (2) El va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în pro-ces. Instanţa, la cererea ce!ui introdus în proces, va putea dispune readministrarea probelor sau administrarea de noi probe. Actele de procedura ulterioare vor ft îndeplinite şi faţă de acesta.

COMENTARH

1. Procedura. Procedura este similarã celei aplicabile terţilor care dobândesc calita-tea de parte. Astfel, terţul introdus în proces din oficiu de către instanţă, în condiţiile art. 78 NCPC, va fi citat şi i se vor comunica în copie urmãtoarele documente: încheierea prin care s-a dispus introducerea sa forţatã în cauză; cererea de chemare în judecatã; întâmpinarea; înscrisurile anexate cererii de chemare în judecatã şi întâmpinãrii. Prin citaţie, i se va comunica terţului termenul pânâ la care va putea să invoce excepţiile, sã arate dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care înţelege sã se folosească. Legea precizează că termenul acordat terţului introdus în cauză nu va putea fi mai lung decât termenul de judecatã stabilit în cauză, ceea ce înseamnă că acest termen poate fi mai scurt.

2. Efectele introducerii în cauză din oficiu a unei terţe persoane. Terţul va lua proce-dura în starea ín care se află în momentul introducerii în proces, iar actele de procedura ulterioară vor fi îndeplinite şi faţă de acesta. La cererea expresă a terţului introdus în proces, instanţa va putea dispune readministrarea probelor sau administrarea de noi probe. Considerăm că formularea unei astfel de cereri nu obligă instanţa la readministrarea probelor sau administrarea de probe noi, e⅛ având puterea să aprecieze cu privire la oportunitatea luării unei astfel de măsuri.

Secţiuneo o 4-o. Reprezentarea porţilor înjudecotâ

§ 1. Dispoziţii generale

Arl. 80. Formele reprezentării. (1) Părţile pot sã exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, conventional sau judiciară.(2) Persoanele fizice Iipsite de capacitate de exerci(iu vor sta în judecatã prin reprezentant legal.(3) Părţile pot să stea în judecatã printr-un reprezentant ales, în condiţiile legii, cu excepţia cazului în care legea impune prezenţa lor personală în fata instanţei.(4) Când legea prevede sau când circumstanţele cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în condiţiile art. 58 alin. (3), arãtând în încheiere limitele şi durata reprezentării.(5) Când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre judecă-torească, asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie. Dispoziţiile art. 83 alin. (3) şi art. 84 alin. (2) sunt aplicabile.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL C I V I L .%rl. K» | I2⅝

COMENTARII

1. Reprezentarea părţilorîn procesul civil. Printr-o formulare sintetică, doctrina aprecizat că există reprezentare în justiţie atunci când un terţ a primit împuternicirea şisarcina de a acţiona în justiţie, în calitate de reclamant sau de pârât, în locul şi în interesulaltuia111.

Relativ la condiţia calitãţii procesuale a titularului unei acţiuni civile în justiţie, aceasta se verificăîn persoana reprezentantului, iar dreptul dedus judecăţii se verificã în persoana celui reprezentat. Aşadar, în procesul civil, exerciţiul drepturilor procedurale ale părţilor nu este exclusiv unul personal, printr-o dispoziţie de principiu statuându-se în sensul cã acestea îşi pot exercita drepturile şi prin reprezentant, legal sau ales, atunci când legea nu impune prezenţa lor personală în faţc instanţei.

2. Clasificare. Reprezentarea a fost clasificată12' în funcţie de obiectul ei, subliniindu-se, prin aceasta, deosebirea de regim juridic dintre cele douã tipuri de reprezentare, care pot coexista în proces. Astfel, putem distinge între: a) reprezentarea ce are ca obiect exercl· tarea acţiuniî în justiţie, în numele şi pentru titularul dreptului la acţiune; b) reprezentarea ce are ca obiect numai îndeplinirea unor acte de procedure, reprezentarea ad litem, evocată în art. 151 alin. (1) NCPC, cu referire la procura pentru exerciţiul de chemare în judecată.

3. Formele posibile ale reprezentării. Potrivit alin. (1) al art. 80 NCPC, reprezentarea poate fi legalã, convenţională sau judiciară.

a) Reprezentarea legală este aceea care rezultă dintr-o dispoziţie expresă şi imperative a legii, prin care se interzice exerciţiul personal al drepturilor procedurale. Astfel, reprezentarea este legală şi obligatorie în cazul minorului lipsit de capacitate de exerciţiu şi al interzisului judecătoresc, dreptul de reorezentare aparţinând părintelui sau tutorelui [art. 80 alin. (2) NCPC); debitorul sau terţul dobânditor decăzut din dreptul de a mai efec-tua acte de administrare asupra imobilului urmărit va fi reprezentat, în litigiile referitoare la acel bun, prin administratorul-sechestru [art. 830 alin. (2) NCPC].

în practica judiciară, s-a reţinut că Agenţia Naţionalã de Administrare Fiscală şi direc-ţiile generale ale finanţelor publice judeţene sunt subiecte de drept distincte şi trebuie citate separat. 0 direcţie generală a finanţelor publice judeţene poate reprezenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în fata instanţelor judecătoreşti numai dacă primeşte mandat special în acest sens, potrivit dispo2iţiilor art. 24 alin. (2) pet. 42 din H.G. nr. 208/2005'" privind organizarea şi funcţîonarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi ale Capitolului IV - „Reprezentarea părţilor în judecată" din Codul de procedură civilă1*1.

|]| I. Delamu, Tratat..., vol. I, 2010, p. 271. 121

Idem, p. 272.

' ' H,G. nr. 495/2007 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (M. Of. nr. 382 din 6 iunie 2007) a abrogat H.G. nr. 208/2005. în present, art. 4 pet. 37 din H.G. nr. 109/2009 privind organizarea şi funcţionarea Agcnţici \⅛J onale de Administrare Fiscal.! (M. Of. nr. 126 din 2 marlie 2009), care a abrogat H.G. nr. 495/2007, prevede: „Agenjia Naţională de Administrare Fiscală are, în principal, următoarele atribuţii: (...) 37. reprezintă statul în fata instanţelor şi a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi şi obligaţii privind raporturile juridice fiscale şi alte activităţi ale agenţiei, direct sau prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, Garda Financiară şi unitâţile sale teriloriale şi/sau Autoritatea Naţională a Vămilor şi uni(ăţile sale subordonate, în baza mandatelor transmise; renunţarea la calea de atac, în litigiile care au legătură cu raporturile juridice fiscale, se va face conform procedurii stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;".

'4,I.C.C.J., s. de cont. adm. şi fîsc, dec. nr. 3566 din 24 octombric 2006, in J.S.C.A.F. 2006 II, p. 375.

rib i Arc HU I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Reprezentarea în ]ustiţie a ministerelor se face de către ministru, în conformitate cu prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 90/2301 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, astfel că reprezentarea instituţiei de cãtre o altã persoanã decât ministrul se poate face numai pe bază de mandat de reprezentare, acordat în conformitate cu prevederile art. 84 NCPC. Reprezentarea în justiţie a ministerului de către conducătorul compartimentului de specia itate juridică se poate face numai cu res-pectarea dispoziţiilor sus-menţionate"1;

b) Reprezentarea convenţională, expresia manifestării de voinţă a părţilor în cazul încare legea nu impune prezenţa lor personală în fata instanţei, permite acestora sã îşi exer-cite drepturile în proces printr-un reprezentant ales, în condiţiile legii [art. 80 alin. (3) NCPC],

Există norme prohibitive care interzic reprezentarea părţilor în judecată, exerciţiul drepturilor procedurale fiind personal, şi nu prin mandatar. Spre exemplu, dispoziţiile art. 920 NCPC obligă părţile unui proces de divorţ să se înfăţişeze în persoanã în fata instanţelor de fond şi numai cu titlu de excepţie prin mandatar, atunci când: unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate; esteîmpiedicat de o boală gravă; este pus sub interdictie; are reşedinţa în străinatate; se află într-o altă asemenea situaţie, care îl împiedică să se prezinte personal. De asemenea, interogatoriul se ia părţii din proces. Conform art. 353 NCPC, reprezentantul legal al părţii poate fi chemat personal la interogatoriu pentru actele încheiate şi faptele săvârşite de el în această calitate;

c) Reprezentarea judiciară este consecinţa numirii de cãtre judecător a unui reprezentant, pentru oricare parte din proces, în cazurile prevãzute de lege sau atunci cândapreciază că ea este necesară, în circumstanţele date ale cauzei, pentru a se asigura dreptuila un proces echitabil [art. 80 alin. (4) NCPC]. Numirea reprezentantului este de compe-tenţa instanţei învestite cu judecarea procesului, iar reprezentantul este numit dintreavocatii anume desemnaţi în acest scop de baroj, pentru fiecare instanţă judecătorească[art. 58 alin. (3) NCPC]. Instanţa va numi reprezentantul prin încheiere, arătând limiteleşi durata reprezentării. încheierea nu este supusă apelului sau recursului separat de hotă-rãrea defond.

Puterea de a reprezenta o persoanã în justiţie are un fundament judiciar, şi anume hotărârea instanţei, în următoarele cazuri: a) al curatorului special, numit conform art. 58 alin. (2) NCPC; b) al administratorului-sechestru, numit în baza art. 975 NCPC; c) al admi-nistratorului judiciar şi al lichidatorului, numiţi potrivit art. 20 lit. h) şi art. 25 lit. c) din Legea nr. 85/2006, precum şi în alte asemenea situaţii.

4. Asistarea reprezentantului de către avocat, în cazul reprezentării legale şi judici-are. în principiu, asistarea reprezentantului părţii de către un avocat nu este obligatorieîn cazul reprezentării legale şi al celei judiciare. ºer a contrario, asistenţa avocatului esteobligatorie în cazul reprezentãrii convenţionale.

Situaţiile de excepţie sunt cele care obligă la asistenţa unui avocat şi în cazul reprezentării legale ori al celei judiciare şi sunt prevãzute de art. 83 alin. (3) şi art. 84 alin. (2) NCPC, şi anume: a) la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi sus-ţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevãzute la art. 13 alin. (2); b) la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii.

5. Libertatea de a presta servicii de cãtre avocaţi. Directiva 77/249/CEE. Articolul 7SEE. Protocolul 35 SEE. Ïn jurisprudenţa C.J.U.E., în cauza E-l/07, acţiune penală contra

'" I.C.C.J., s. de conl. adm. şi fisc., dec. nr. 4881 din 13 octombrie 2005, în J.S.C.A.F. 2005, p. 341.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL Aft. 81 | \£/

A - cerere adresatã Curţii de Furstliches Landgericht (Curtea Princiară de Justiţie), cu prîvire la interpretarea normelor privind libertatea de a presta servicii în Spaţiul Economic European (SEE) şi, în special, Directiva 77/249/CEE a Consiliului din 22 martie 1977 de facilitare a exercitării efective a libertãţii de a presta servicii de către avocaţi, s-au statuat următoarele: 1. Dispozitia dreptului intern, în conformitate cu care, în cadrul procedurilor în fata curţii, în care o parte este reprezentată de cãtre un avocat sau în care trebuie angajat un consiliu al apãrării, un avocat dintr-un alt stat membru al SEE care prestează servicii trebuie sã apeleze la un avocat national care să acţioneze împreunã cu el/ea, nu intră sub incidenţa art. 5 din Directiva 77/249/CEE a Consiliului de facilitare a exercitării efective a libertăţii de a presta servicii de către avocaţi, la care se face referire la pet. 2 din anexa VII SEE şi este incompatibilă cu art. 36 (1) SEE şi cu directiva, în cazul în care impune numirea unui avocat national pentru cauzele in care nu este obligatorie repre-zentarea de către un avocat; 2. Acordul SEE nu impune ca o dispoziţie a unei directive care a fost integratã în cadrul Acordului SEE sā fie direct aplicabilã şi sã aibă întâietate în raport cu o normă naţională care nu transpune norma relevantă a SEE în mod corect în dreptul intern'1'.

Art. SI. Limitelereprezentării.Continuarea judecāriiprocesului. (1) Renuntarea la judecată sau la dreptul dedus judecătii, achiesarea la hotărârea pronunţată, încheierea unei tranzacţii, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie nu se pot face de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea prealabild a instanţei sau a autorităţii administrative competente. (2) Actele procedurale dc dispoziţie prcvăzute la alin. (1), făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispãruţilor, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază cã ele nu sunt în inte-rcsul acestor pcrsoanc.

COMENTARII

1. Acte procedurale de dispoziţie efectuate prin reprezentant. Mandatul special. Mandatul general pentru reprezentarea unei părţi în judecată nu cuprinde actele dedispoziţie în procesul civil (renuntarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea pronunţată, încheierea unei tranzacţii, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie). Valabilitatea recunoaşterilor privitoare la drepturile în judecată,a renunţărilor şi a propunerilor de tranzacţie este condiţionată de existenţa unui mandatspecial sau de încuviinţarea prealabilă a instanţei ori a autorităţii administrativecompetente.

Hotărârea prin care se ia act de renun;area la judecata apelului, data cu nerespectarea obligativităţiiîmputernicirii mandatarului prin procură specială, este lovită de nulitate şi determină rejudecarea cauzei, consecutiv admiterii căii de atac'".

2. Limitarea efectelor actelor procedurale de dispoziţie în cazul reprezentăriilegale. Reprezentarea legalã este aceea care rezultă dintr-o dispoziţie expresă şi impera-tivă a legii, prin care se ínterzice exerciţiul personal al drepturilor procedurale. Astfel,reprezentarea este legală şi obligatorie în cazul minorului lipsit de capacitate de exerciţiuşi al interzisului judecătoresc, dreptul de reprezentare aparţinând părintelui sau tutorelui[art. 80 alin. (2) NCPC].în cazul reprezentarii legale, seconferā instanţei de judecată pute-

'" C.J.C.E., hot. din 3 octombrie 2007, E-l/07, JO C17 din 24 ianuarie 2008.'21I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 1127 din 2 februaric 2006, în Dreptul nr. 7/2007, p. 245.

l⅛ i An. H2 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

rea de a aprecia cu privire la actele procesuale de dispoziţie săvârşite de reprezentanţiî minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie si ai dispăruţilor şi ori de câte ori consideră că ele nu suntîn interesul acestor persoane, vaputea dispune continuarea judecāţii.

Art. 82. Lipsa dovezii calităţii de reprezentant. (1) Când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat in numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperã, cererea va fi anulată.(2) Excepţia lipsei dovezii calitãţii de reprezentant ínaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.

COMENTARII

1. Amânarea judecăţii în vederea dovedirii calităţii de reprezentant. Excepţia lipseicalităţii de reprezentant este una de fond, absolută şi peremptorie. Totuşi, există posibi-litatea legală a acoperirii ei, instanţa acordând un termen de judecată scurt pentru careprezentantul pārţii să facã dovada calitãţii sale, sub sancţiunea anulării cererii sau aactului procedural ce a fost săvârşit.

Norma este una imperativă, stabilind obligaţia, iar nu facultatea instanţei de judecată deaacorda un termen de judecată, unulsingurş acesta scurt, pentru acoperirea lipsurilor sub acest aspect.

Dacă lipsurile se acoperã până la termenul fixat în acest scop, instanţa va continua judecata;în cazcontrar, instanţa, prin hotărâre, vaanula cererea formulată. Astfel, pentru respectarea dreptului la apărareîn procesul civil şi pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, legiuitorul a reglementat o soluţie firească, şi anume aceea de a se acorda un termen de judecată pentru împlinirea lipsurilor referitoare la dovada calităţii de reprezentant, iar numai dacă acestea nu se împlinesc, se va anula cererea'11.

2. Confirmarea tacită a promovării acţiunii de către persoana care a acţionat în cali-tate de mandatar. în practică, s-a reţinut că revocarea mandatului, fie ea expresã sau tacitã, nu poate produce efecte pentru trecut, ci numai pentru viitor, ceea ce înseamnă cã mandatui încetează de la data revocării, astfel că numai de la această data mandatarul nu mai poate acţiona în numele şi pe seama mandantului, actele îndeplinite anterior rămânând valabile. în consecinţă, exercitarea dreptului la acţiune prin mandatar, la o data anterioară revocării mandatului dat cu respecta*ea cerinţelor legale, rămâne un act vala-bil. Cu atât mai mult nu se poate dispune anularea acţiunii pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, în condiţiile în care mandatarul depune o nouă procurã autentificatã la o data ulterioară judecăţii în primă instanţă, din care rezultă că reclamantul confirmă, în mod tacit, promovarea acţiunii de către persoara care a acţionat în calitatede mandatar, fiind aplicabil, aşadar, principiul potrivit căruia ratificarea valorează mandat'21.

3. Dovada mandatului dat unui avocat. în siluaţia în care procura este data unui avo-cat, semnãtura va fi certificată potrivit legii avocaţilor, mandatui fiind presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nicio arătare în această privinţă.

Articolul 108 din Statutul profesiei de avocat astfel cum a fost adoptat prin Hotărârea nr. 64 din 3 decembrie 2011131, stabileşte că dreptul avocatului de a asista şi a reprezenta se naşte din contractul de asistenţă juridicã încheiat între avocat şi client ori mandatarul

111CC, Dec. nr 1443/2009, M. Of. nr. 877 din 16 decembrie 2009.1211.C.CJ, s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 1431 din 18 februarie 2011, in Dreptul nr. 7/2012, p. 222.131 M. Of. nr. 898 din 19 decembrie 2011.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL C I V I L \rl. HIS I 1^9

acestuia, în forma scrisã, cerută ad probationem. Totodată, art. 122, reglementând cla-uzele esenţíale pe care trebuie să le cuprindă contractul de asistenţă juridicã, se referã la datele de identificare ale clientului, prin indicarea persoanei reprezentantului legal sau a mandatarului clientului, dacă este cazul,în timp ce art. 126 statuează că avocatul se legi-timează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială întocmită conform anexei nr. II la statut. în situaţia în care s-a constatat lipsa procurii avocatului de reprezentare a recla-mantului, se impune ca toate actele de procedure să fie comunicate direct reclamantei. în practicã, s-a reţinut cã nedepunerea contractului de asistenţă juridicã nu poate influenţa soluţia în cauză, ştiut fiind cã, potrivit art. 28 din Legea nr. 51/1995, republicată (în urma republicării în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011, art. 29 - n.n.), coroborat cu Statutul profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridicã are caracter confidential, neputând fi fãcut public decât cu consimţământul clientului care a încheiat respectivul contract de asistenţă juridicã, art. 108 din Statutul profesiei de avocat prevăzând, în alin. (1), că dreptul avocatului de a asista, reprezenta ori exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naşte din contractul de asistenţã juridicã încheiat în forma scrisă între avocat şi client ori mandatarul acestuia, acest contract de asistenţã juridicã prevăzând în mod expres, potrivit art. 126, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. Acest contract de asistenţă juridicã este confidential şi, potrivit art. 126 alin. (1) teza finală din Statutul profesiei de avocat, „avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicire avocaţială întocmită conform anexei nr. II" la statut, iar nu prin contractul de asistenţă juridicã111.

4. Invocarea excepţiei lipsei dovezii calitāţii de reprezentant. Lipsa dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe poate fi invocatã de partea adversă pe calea excepţiei, numai în fata primei instanţe. Omisiunea invocării unei astfel de excepţii în primă instanţă duce la acoperirea nulităţii, prin neinvocare în termen, astfel că ea nu ar mai putea fi invocatã pentru prima oară în calea de atac.

5. Respingerea cererii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală. Dacă reprezentantul părţii promovează o cerere fără a indica faptul că acţionează în numele părţii, cererea sa va fi respinsă ca fiind fcrmulată de o persoană lipsită de calitate procesuală, cat timp acesta nu este titular al dreptului pretins în cadrul raportului juridic dedus judecăţii. Neindicarea calităţii în care acţionează o persoană face să opereze prezumţia că aceasta acţionează în nume propriu, cu consecinţa verificării calităţii acesteia de titular al dreptului pretins.

§ 2. Dispoziţii speciale privind reprezentarea convenţională

Art. 83. Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice. (1) In fata primei instanţe, precum şi în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fon-dului decât prin avocat, atât în etapa cercetãrii procesului, cat şi în etapa dezbaterilor.(2) în cazul în care mandatarul persoanei fizice este sot sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta poate pune concluzii în fata oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept.(3) La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţi-nerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub

' ' CA. Cluj, s. civ. şî dc propr. int., dec. nr. 1643/R d in 19 innuarie 2006, porlal.jusl.ro.

130 | Arl. Kf I)ISI'O/ITM GtNEKALE

sancţiunea nulităţii, nurnai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevãzute la art. 13 alin. (2).(4) în cazul contcstaţici în anulare şi al revizuirii, dispozifiile prezentului articol se aplicã în mod corespunzător.

COMENTARII

1. Reprezentarea părţilor persoane fizice în fata instanţelor de fond. în fata primeíinstanţe, precum şi în instanţa de apel, părţile persoane fizice pot fi reprezentate de avocat sau de un mandatar care nu este avocat. Se conferă astfel părţilor, în procesul civildesfăşurat în fata instanţelor de fond, dreptul de a împuternici un terţ să le reprezinte înjudecată, îndeplinind în numele lor toate actele de procedure necesare.

Terţul dobândeşte calitatea de mandatar şi atunci când reprezentarea se realizează conventional; nu este obligatoriu ca mandatarul ales să fie avocat: a) când mandatul general a fost dat unui prepus; b) când mandatul general a fost dat de un mandant care nu are domiciliul şi nici reşedinţa în ţară.

2. Dreptul mandatarului de a pune concluzii. De regulă, mandatarul neavocat al per-soanei fizice nu poate pune concluzii în fata irstanţei asupra excepţiilor procesuale şfasupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cat şi în etapa dez-baterilor. Devine obligatorie asistenţa unui avocat.

Se conferă dreptul de a pune concluzii în fata instanţei exclusiv mandatarului avocat. Prin urmare, dacă mandatul este dat unei persoane care nu este avocat, aceasta nu va putea pune concluzii în cursul procesului decât prin avocat111.

Printr-o dispoziţie de excepţie, de strictã interpretare, licenţiaţiiîn drept care nu sunt avocaţi îşi pot reprezenta în proces soţul şi rudele până la gradul al ll-lea inclusiv, în fata oricărei instanţe, fără să fie necesara asistarea lor de către un avocat. Dispoziţia nu este susceptibilă de extrapolare.

Curtea Constituţionalã a reţinut ca reprezentarea părţilor într-un proces prin mandatar, care poate fi avocat ori altă persoană cu sau fără pregătire juridică, este una dintre modalităţile prin care Codul de proceduă civilã asigură accesul liber la justiţie, precum şi exercitarea dreptului la apărare al părţilor, drepturi fundamentale prevãzute de art. 21, respectiv art. 24 din Constituţie. Restricţia mandatarului care nu are calitatea de avocat de a pune concluzii orale în instanţă nu constituie o împiedicare a accesului liber la justiţie, întrucât partea însăşi poate participa la dezbateri şi poate pune concluzii înaintea instanţei de judecatã, iar mandatarul are posibilitatea să formuleze cereri şi să propună probe în tot cursul procesului, precum şi dreptul de a depune concluzii scrise12'.

3. Reprezentarea părţilor persoane fizice, în căile extraordinare de atac. Potrivitnoilor dispoziţii procedurale, asistenţa, respec:iv reprezentarea părţii prin avocat esteobligatorie. Astfel, redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi exercitarea şisusţinerea recursului obligă la asistarea şi, dupã caz, reprezentarea persoanele fizice decătre un avocat. Sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii este nulitatea actelor de pro-cedură efectuate.

''' A sc vedea M. Tãbãrcā, Git. Ruta, Codul..., p. 68.

■2| C.C., Dec. nr. 54/2003, M. Of. nr. 153 din 10 martic 2003; Dec. nr. 31/2004, M. Of. nr. 199 din 5 marlie 2004; Dec. nr. 416/2004, M. Of. nr. 1217 din 17 decembrie 2004; Dec. nr. 726/2006, M. Of. nr. 979 din 7 decembrie 2006; Dec. nr. 181/2008. M. Of. nr. 255 din 1 aprilie 2008; Dx. nr. 412/2009, M. Of. nr. 274 din 28 aprilie2OO9; Dec. nr. 624/2009, M. Of. nr. 447 din 30 iunic 2009; Dec. nr. 939/2009, M. Of. nr. 618 din 14 septembrie 2009; Dec. nr. 1185/2009, M. Of. nr. 706 din 21 octombrie 2009; Dec. nr. 1445/2009, M. Of. nr. 877 din 16 decembrie 2009.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL %rl. XI I 131

Printr-o dispoziţie de excepţie, de strictā interpretare, licenţiaţii în drept care nu sunt avocaţi îşi pot reprezenta în recurs, pot formula cereri şi susţine concluzii, soţul şi rudele până la gradul al Il·lea inclusiv, fără să fie necesară asistarea lor de către un avocat. Dispoziţia nu este susceptibilă de extrapolare [art. 13 alin. (2) NCPC).

Totodată, dispoziţiile procedurale imperative referitoare la obligativitatea reprezentării, sau, după caz, asistării de un avocat, în recurs, se aplicã şi ]udecăţii în revizuire şi în con-testaţie în anulare.

4. Inadmisibilitatea cererilor de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a socie-tăţilor comerciale de consultanţā, de asistenţā şi de reprezentare juridică. în acest sens, înalta CurtedeCasaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a statuat, într-un recurs în interesul legii, că, atâttimp cat prin Legea nr. 514/2003 (art. 5, art. 2Oşiart. 2l)estepermisăorganizarea consilierilor juridici doarîn asociaţii profesionale, cu respectarea Legii privind asociaţiile şi fundaţiile, orice altã dispoziţie statutarã depăşeşte vãdit cadrul instituit prin legea în baza cãreia a fost adoptată şi contravine normelor imperative înscriseîn art. 67-81CPC1".

Art. 84. Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice. (1) Persoanele juridice pot fi reprezentateconventional în fata instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţ:ile legii.(2) La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţi-nerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulitãţii, numai de cãtre un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii.(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi entităţilor arătate la art. 56 alin. (2).

COMENTARII

1. Reprezentarea convenţionalā a persoanelor juridice şi a entităţilor fără persona-litate juridică. Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice, precum şi a asociaţiilor, societăţilor sau altor entităţi fără personalitate juridică, constituite potrivit legii, este posibilă, în fata instanţelor de judecată, fără distincţie, numai prin consilier juridic sau avocat. Dispoziţia legii este imperativă, astfel că orice încălcare a ei atrage sancţiunea nulităţii actelor de procedură efectuate.

2. Reprezentarea persoanelor juridice şi a entităţilor fără personalitate juridică în fata instanţeide recurs. Indiferentdefelul reprezentării (legalã, convenţională, judiciară), în fata instanţei de recurs este obligatorie, fiind impusă de lege sub sancţiunea nulităţii, asistarea şi, după caz, reprezentarea persoanelor juridice, precum şi a asociaţiilor, societăţilor sau altor entităţi fără personalitate juridică, constituite potrivit legii, de către un avocat sau consilier juridic pentru: a) redactarea cererii şi a motivelor de recurs; b) exercitarea şi susţinerea recursului.

3. Calitatea de reprezentant a federaţiei, confederaţiei, uniunii sindicale teritoriale. 0 problemă apărută în practica judiciarã şi soluţionată diferit de instanţe o constituie calitatea procesualã a federaţiei, confederaţiei sau uniunii sindicale teritoriale121. în practica judiciarã, sunt frecvente situaţiile în care federaţiite sau uniunile sindicale teritoriale sunt cele care acţionează pentru şi în numele salariaţilor, membri ai unui sindicat ce face parte din fede-

1111.CCJ., Secţiile Unite, Dec. nr. XXU din 12 iunie 2006, M. Of. nr. 936 din 20 noiembrie 2006. '2' A se vedea G.C. Frenţiu, Discuţii privind dreptul federaţiilor, confedera)iilor sau uniunilor sindicale de reprezentare a membrilor de sindicat ce constituie federaţia, confederaţia sau uniunea sindicală, in Dreptul nr. 4/2011, p. 122-129.

\Sl I Art. HI I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

raţia sau uniunea sindicalã teritoriala respectivă.Soluţiileoferiteînsă de instanţelejudecă-toreşti în problema calităţii acestor federaţii sau uniuni sunt diferite.

Astfel, unele instanţe constată lipsa calităţii procesuale active a federaţiei, respingând acţiunea promovata de federaţie pentru lipsa calităţii sale procesuale active1". în justificarea acestei opinii se arată că federaţia apără interesele salariaţilor la nivelul grupurilor de unităţi şi al sectoarelor de activitate, în scopul negocierii şi încheierii contractelor colective de muncă şi nu are competenţa de a reprezenta interesele individuale ale membrilor de sindicat prin promovarea unor acţiuni în justiţie.

Dimpotrivă, alte instanţe apreciază cã federaţiile sau uniunile sindicale teritoriale pot sta în justiţie în numele membrilor de sindicat, s ndicat ce face parte din federaţie sau din uniune l?:. Pe de altă parte, unele instanţe reţin calitatea de reclamant a federaţiei, altele constată că membrii de sindicat sunt cei care au calitatea de reclamant131.

Prin art. 41 din Legea sindicatelor nr. 54/2003µi, în temeiul principiului constitutional al liberei asocieri, s-a recunoscut dreptul organizaţiilor sindicale legal constituite de a se asocia după criteriul ramurii de activitate, al profesiunii sau după criteriul teritorial.

Articolul 41 din Legea nr. 62/2011 recunoaştelibera asociere, dupā criteriul sectoarelor de activitate, a sindicatelor legal constituite. Astfel, două sau mai multe sindicate constituite în cadrul aceluiaşi sector de activitate se pot asocia în vederea constituirii unei federaţii sindicale. Două sau mai multe federaţii sindicale din sectoare de activitate diferite se pot asocia în vederea constituirii unei confederaţii sindicale. Federaţiile şi confederaţiile sindicale pot constitui, din sindicatele componente, uniuni sindicale teritoriale.

Dreptul de asociere al sindicatelor este consacrat şi de art. 216 C. muncii, republicat, text conform căruia „sindicatele se pot asocia îr mod liber, în condiţiile legii, în federaţii, confederaţii sau uniuni teritoriale". Prin art. 28 din Legea nr. 62/2011 s-a prevăzut dreptul

111 Trib. Oil, s. civ., sent. nr. 22 din 19 ianuarie 2010, solu(ie desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudccarea fondului

la data de 30 iunie 2010 de C,A. Craiova prin dec. nr. 4046/2010, nepublicate,

' ' Trib. Sălaj, sent. civ. nr. 842 din 4 mai 2009, irevocabilă prin dec. nr. 36/R din 12 ianuarie 2010 a C.A. Cluj, s. civ., mun. şi asig. soo, pt. min. şi fam.; C.A. Bucure⅞ti, s. a VH-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 5462/R din 8 octombrie 2009; Trib, lalomiţa, s. civ., sent. nr. 711F din 16 iunie 2009, irevocabilă prin dec. nr. 245R din18 ianuarie 2010 a C.A. Bucurcşti, s. a Vll-a civ., confl. mun.şi asig. soc.; Trib. Bihor, sent. civ. nr. 1244/LM din28 octombrie 2009, irevocabilă prin dec. nr. 384/R din 24 februarie 2010 a C.A. Oradea, s. civ. mixtă, toatepublicate pe www.jurisprudenta.org; Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., sent. nr. 2091 ∕F din 9 aprilie 2010, irevocabilăprin dec. nr. 2499/ R din 11 octombrie 2010 a C.A. Cluj, s. civ., rrun. şi asig. soc., pt. min. şi fam,; Trib. Bistriţa-Nāsăud,s. civ., sent. nr. 5143/F din 19 noiembric 2010, toate nepublicate.

'3' în sensul reţinerii calită(ii de reclamant a federaţiei, a se vedea: C.A. Bucureşri, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 5462/ R din 8 octombrie 2009; Trib. Ialomiţ⅜, s. civ., sent. nr. 711F din 16 iunie 2009, irevocabilă prin dec. nr. 245R din 18 ianuarie 2010 a C.A. Bucureşti, s. a VH-a civ., confl, mun. şi asig. soc., decizie prin care însă se rcţinc calitatea de rcprczentant al federaţiei; Trib. Sălaj, sent. civ. nr. 842 din 4 mai 2009, ircvocabilă prin dec. nr. 36/R din 12 ianuarie 2010 a C.A. Cluj, s. civ., mun.şi asig. soc., pi. min. şi fam., decizie prin care ínsă se reline calitatea federalici de reprezenlant al membrului sindical şi calitatea de reclamant a membrului de sindicat; Trib. Bihor, sent. civ. nr. 1244/LM din 28 octombrie 2009, ir?vocabila prin dec. nr. 384/R din 24 februarie 2010 a C.A. Oradea, s. civ. mixtă, publicate pe www.jurisprudenta.org. In sens contrar, conform căruia membrii de sindicat reprezentap! de federaţia sau uniunea sindicalã au calítate de reclamant, a se vedea Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., sent. nr. 2091/F din 9 aprilie 2010, irevocabilă prin dec. nr. 2499/R din 11 octombrie 2010 a C.A. Cluj, s. civ., mun. şi asig. soc, pt. min. şi fam., ambele nepublicate; Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., sent, nr. 5143/ F din19 noiembrie 2010, nepublicată; Trib. Bucureşri, s. a Vlll-a confl. mun., sent. nr. 1490 din 23 februarie 2009,irevocabilă prin dec. nr. 5462/R din 8 octombrie 2009 a C.A. Bucureşti, s. a VH-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,publicate pe www.jurisprudenta.org; C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 245R din18 ianuarie 2010, www.jurisprudenta.org; C.A. Cluj, s. civ., nun. şi asig, soc, pt. min. şi fam., dec nr. 36/R din12 ianuarie 2010, wAvw.jurisprudenta.org; l.C.CJ., s. civ., dec. nr. 2446 din 25 martie 2004, www.scj.ro; Trib. Braşov,s. civ., sent. nr. 957 din 21 mai 2010, irevocabilă prin neexeroitarea căii de atac, nepublicată.

'4' Publicată în M. Of. nr. 73 din 5 februarie 2003, abrogate prin art. 224 din Legea nr. 62/2011.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL %rl. XI I 133

organizaţiilor sindicale de a apăra drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statute!e funcţionarilor publici, contractele colective de muncã şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, înfaţa instanţelor judecătoreşti, organelor dejurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi, prin întreprinderea oricăror acţiuni prevăzute de lege, inclusiv prin formularea de acţiuni "n justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Totodată, s-a statuat cã acţiunea nu va putea fi introdusã sau continuatã de organizaţia sindicală dacă celîn cauză seopunesau renunţă la judecată în mod expres.

Este adevărat că, potrivit art. 134 pet. 6 din Legea nr. 62/2011, salariaţii sunt reprezentaţi la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, de către sindicatul legal constituit şi reprezentativ ori, acolo unde nu este constituit un sindicat reprezentativ, prin reprezentanţii angajaţilor; la nivelul grupurilor de unităţi, de către organizaţiile sindicale legal constituite şi reprezentative, iar la nivel de sector de activitate, de cãtre organizaţiile sindicale legal constituite şi reprezentative. De asemenea, conform art. 219 C. muncii, republican la cererea membrilor de sindicat, sindicatul îi poate reprezenta în cadrul conflictelor de muncă, în condiţiile legii. Utilizarea sintagmei „reprezentare în condiţiile legii" duce la concluzia că reprezentarea este permisă în condiţiile legii speciale, Legea nr. 62/2011.

La o analiză de suprafaţă, s-ar putea afirma că, într-adevăr, din coroborarea dispoziţiilor art. 219 C. muncii şi art. 28 din Legea nr. 62/2011 rezultă că dreptul de reprezentare în justiţie a intereselor unui membru de sindicat aparţine numai sindicatului din care face parte, nu federatiei, uniunii teritoriale sau confederaţiei sindicale. 0 asemenea concluzie ar putea fi justificată numai dacă se consideră că textul art. 28 din Legea nr. 62/2011 se referã doar la sindicat, şi nu la orice organizaţie sindicală.

în ceea ce ne priveşte, nu putem împărtăşi această opinie. Apreciem ca reprezentarea în justiţie a intereselor unui membru de sindicat poate fi realizată, în baza art. 28 din Legea nr. 62/2011, nu numai de sindicat, ci şi de federaţia, confederaţia sau uniunea sindicală teritorială din care face parte şi sindicatul al cărui membru este salariatul reprezentat.

Aşa cum am arătat, art. 41 din Legea nr 62/2011 recunoaşte sindicatelor legal constituite dreptul la liberă asociere în federaţii, confederaţii sau uniuni sindicale teritoriale. Federaţia, confederaţia şi uniunea sindicală teritorială reprezintă şi ele, la rândul lor, organizaţii sindicale constituite prin asociere, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 62/2011.

în opinia noastră, textul art. 28 al Legii nr. 62/2011 trebuie interpretat generic, şi nu în sens restrictiv, în sensul că se referă la orice organizaţie sindicală, de sine stătătoare ori constituită prin asociere. Prin urmare, în noţiunea de „organizaţie sindicală" se cuprinde nu numai sindicatul, ci şi orice forma de asociere, şi anume federaţia, confederaţia, uniunea sindicală teritorială. Chiar textul art. 47 al Legii nr. 62/2011 denumeşte federaţia, confederaţia şi uniunea sindicală teritorială ca organizaţie sindicală constituită prin asociere'1'.

Pe de altă parte, este şi împotriva logicii fireşti ca reprezentarea în justiţie a membrului unui sindicat să fie limitată doar la sindicatul din care face parte.

Federaţia ia naştere prin asocierea a două sau mai multe sindicate. Odată formată fede-raţia, rolul său este acela de apărare a drepturilor membrilor sãi. Or, membrii săi sunt, de fapt, membrii sindicatelor asociate în vederea naşterii federatiei. Ca atare, indiferent de sindicatul din care provine, odată constituită federaţia, fiecare membru al sindicatelor asociate devine membru al federatiei şi, în această calitate, de membru al unei organizaţii sindicale constituite prin asociere, poate fi reprezentat de federaţie. Tot astfel, confederaţia

I'l Conform art. 47 al legii, organizaţia sindicală censtituitâ prin asociere dobândeşte personalilate juridică de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotārârii judecătore⅜ti de admitere a cererii de înscriere în registrul special.

KM 1 Arl. HI I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

sindicală se constituie prin asocierea a două sau mai multe federaţii sindicale din sectoare de activitate diferite. Odată constituită confederaţia, ea are ca membri pe toţi membrii federaţiilor asociate, formate, la rãndul lor, din membrii sindicatelor ce constituie federaţiile asociate. Prin urmare, un membru al unui sindicat care se asociază cu alt sindicat, formând o federaţie sindicalã, devine membru al federaţiei constituite şi poate deveni şi membru al unei confederaţii, în cazul în care federaţia căreiaîi aparţine se asociază cu alta şi constituie o confederaţie sindicalā. Tot astfel, federaţiile şi confederaţiile sindicale pot constitui din sindicatele componente uniuni sindicale teritoriale. Ca atare, membrul unui sindicat ce intră în compunerea unei federaţii şi confederaţii sindicale devine membru al uniunii sindicale teritoriale.

Apreciem, aşadar, că un membru de sindicat, care este şi membru al unei federaţii, confederaţii sau uniuni sindicale teritoriale, poate fi reprezentat în justiţie nu numai de sindicatui din care face parte, ci şi de federaţia, confederaţia, uniunea sindicală teritoriala de care aparţine.

Sub aspectul calităţii procesuale a organizaţiilor sindicale, indiferent de tipul lor ţpro-priu-zise ori constituite prin asociere), considerăm că art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 recunoaşte acestora calitate procesuală a:tivă în exercitarea dreptului lor de reprezentare"1.

De altfel, în interpretarea şi aplicarea unitarâ a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent, abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a statuat, prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013, că organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat. în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) [fost art. 284 alin. (2)] C. muncii, republican instanţa competenta teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Pornind de la faptul că legitimarea procesuală activă poate aparţine doar titularului dreptului pretins, dat fiind că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului care rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii, suntem de părere că textul art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 trebuie interpretat în sensul că organizaţia sindicală are calitate procesuală activă de a promova acţiunea în numele membrilor săi. în aceste condiţii, în cadrul conflictelor de muncă, organizaţia sindicală va sta în judecată în calitate de reprezentant, sub aspect procesual conform legii şi deciziei în interesul legii mai sus amintite, fiind reclamantă.

Problema determinãrii calităţii care revineîn proces organizaţiei sindicale este deosebit de relevantă, aceasta având influenţã în privinţa competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei. Asa cum a reţinut instanţa supremă prin decizia în interesul legii, competenta revine tribunalului de la sediul sindicatului (sau organizaţiei sindicale - s.n.}.

4. Capacitatea de a sta în judecată a sucursalei unei societãţi. în ceea ce priveşte sucursala unei societăţi, în condiţiile în care legea însãşi recunoaşte sucursalelor aptitu-dinea de a avea drepturi şi obligaţii, în limitele autonomiei funcţionale stabilite de socie-

' ' Conform arl. 28 din Legea nr. 62/2011: „(l) Organizaliile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din Icgislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele coleciivc de muncă şi coniraclcle individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale íuncjionarilor publici, în fata instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a allor mstituţii sau aulorilăţi ale statului, prin apără tori proprii sau ale⅜i. (2) în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), organizajiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzulă de lege, inclusiv de a formula acţiune în jusliţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise d in partea acestora. Acţiunea nu va putea fi introdusa` sau coniinuata de organizaţia sindicală dacă eel în cauză se opune sau renunţă la judecată in mod expres. (3) In exercitarea atribuţiilor prevăzute dc alin. (1) şi (2), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă".

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL Arl. ».» | I⅛

tatea al cărei dezmembrământ este, pen:ru a se stabili dacă aceasta poate sta în instanţă cu scopul de a-şi apăra drepturile conferite si obligaţiile asumate în aceste limite şi, implicit, de a-şi exercita drepturile procesuale în acest scop, este necesar ca instanţa de judecată să confere posibilitatea sucursalei de a prezenta „delegarea de competenţă"111.

Art. 85. Forma mandatului. (1) împuternicirea de a rcprczcnta o persoana^ fizică data mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedeşte prin înscris a u ten tic.(2) în cazurile prevăzute la alin. (1), dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin declaraţie verbală, făcutã in instanţă şi consemnată în încheierea de şedintă, cu arătarea limitelor şi a duratei reprezentãrii.(3) împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau persoană juridicā data unui avocat ori consilier juridic se dovedeşte prin înscris, potrivit Iegilor de orga-nizare şi exercitare a profesiei.

COMENTARII

1. Mandatul judiciar. Mandatul este constatat, de regulă, printr-un înscris numit pro-cură. în practice, se folosesc şi denumiri specifice, precum: „împuternicire avocaţială", în cazul reprezentãrii prin avocat, ori „delegaţie", atunci când persoana juridică este reprezentată în proces prin consilierul sãu juridic.

Apărãtorul se legitimeazã cu împuternicirea avocaţialã, emisă în baza contractului de asistenţă juridică încheiat în forma scrisã, cu clientul său. în cazul în care procura este data unui avocat, semnătura va fi certificatã potrivit dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată12'. în conformitate cu anexa II din Statutul profesiei de avocat, împuternicirea avocaţială trebuie să aibă numãr şi să rezulte din cuprinsul său numărul şi daîa contractului de asistenţă juridică în temeiul căruia a fost emisă şi numai în prezenta unor asemenea menţiuni nu este necesară semnătura celui reprezentat, altfel mandatul avocatului nu este valabil'31.

Oîmputernicire avocaţială fărã număr, prezentată sub forma unei simple copii, fără a se înfăţişa originalul, nu poate fi reţinută ca valabilă. Nevalabilitatea acesteia nu poate fi acoperita prin diferitele note comunicate de cabinetul de avocat prin care se atestă încheierea contractului de asistenţã juridică, cat timp legea prevede expres faptul cã avocatul se legitimeazã în fata instanţei prin împuternicirea avocatială, care trebuie să cuprindă toate menţiunile prevăzute de anexa II din Statutul profesiei de avocat. întrucât împuternicirea avocaţială emisă pentru reprezentarea intereselor unui client într-o anumită cauză poate fi utilizată exclusiv în cauza respective, nu există niciun temei obiectiv pentru care apãrătorul să refuze depunerea la dosara originalului. Aceasta cu atât mai mult cu cat, conform art. 121 alin. (8) din Statutul profesiei de avocat, avocatul pãstrează un duplicat sau o copie de pe orice împuternicire de ^eprezentare primită în executarea contractelor, ceea ce duce la concluzia că originalul se depune la dosar. Refuzul apărătorului de a depune la dosar împuternicirea avocaţială emisă în baza contractului de asistenţă juridică pretins încheiat, în original, împiedică instanţa sã ia în considerare simpla copie depusă la dosar, soluţia fiind aceea a anulării acţiunii141.

1111.C.C.J., s. com., dec. nr. 2033 din 2 iunie 2006, in Dreptul nr. 12/2007, p. 294.121M. Oí. nr. 98 din 7 februaríe 2011.

I3' I.C.C.J., s. com., dec. nr. 2258 din 31 marlie 2005, www.scj.ro.141 Trib. Bistriţa-Nasâud, s. I civ., dec. nr. 333/R/14 noiembrie 2012, ncpublicaU⅜.

136 1 Arl. Kfi-»7 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

2. Condiţii de forma. împuternicirea data unei persoane care nu are calitatea de avocat pentru exercitarea dreptului dechemareîn judecată sau pentru reprezentareînjudecată trebuie făcută prin înscris autentic, condiţie de forma cerută de lege ad validitatem.

Contractul de mandat fund, de regulă, un contract consensual, mandatul poate fi dat si prin declaraţia verbală a părţíi, făcută ín instanţă şi trecută în încheierea de şedinţă, cu aratarea limitelor şi a duratei reprezentării. Mandatul verbal poate fi dat numai în cazul reprezentării de altă persoană decât un avocat.

Arl. 86. Mandahil general. Mandatarul cu procură generalã poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Dacă eel care a dat procurã generalã nu are domiciliu şi nici reşedinţă în ţară sau dacă procura este data unui prepus, dreptul de reprezentare în judecatã se presupune dat.

COMENTARII

1. Mandatar cu procură generalã. împuternicirea data unui terţ de a reprezenta partea în judecată trebuie să fie expresă, atunci cânc mandatarul are o procură generalã, în exercitarea căreia se ocupă de „toate afacerile mandantului" (art. 2016 NCC).

2. Prezumţie legală relarivã a existenţei dreptului de reprezentareînjudecată. Prezumţia legalã relativă a existenţei unui mandat de reprezentare în judecată opereazã în douã situaţii: a) dacă eel care a dat procură generalã nu are domiciliul şi nici reşedinţa în ţară; b) în cazul persoanelor juridice, dacă procura este data unui prepus.

Principiul egalităţii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane aflate în situaţii deosebite. De altfel, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa privind egalitatea cetăţenilor în fata legii şi a autorităţilor publice, a statuat în mod constant cã principiul egalităţii presupune identitate de soluţii numai pentru situaţii iden-tice. Or, dispoziţiile legale referitoare la mandatul general au în vedere situaţii particulare în care se pot afla părţile în procesul civil. Dispoziţiile procedurale reglementează două excepţii de la regula generalã potrivit căreia mandatarul cu procurã generalã poate să reprezinte în judecată numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Aceste excepţii, privind fie persoanele care nu au domiciliul şi nici reşedinţa în ţarã, fie procura data unui prepus, nu contravin sub niciun aspect egalităţii în drepturi, deoarece ele, prin natura lor, nu pot să genereze o stare de inegalitate sau de discriminare. Dimpotrivă, dispoziţiile legale în materie satisfac imperativul soluţionării cu celeritate a procesului'1'.

3. Mandat special pentru actele procesuale de dispoziţie. în ceea ce priveşte acteleprocesuale de dispoziţie, adică recunoaşterile privitoare la dreptul în judecată, renunţărileşi încheierea unei tranzacţii judiciare, ele nu pot fi îndeplinite de mandatar decât dacăesteîmputernicitîn acest scop printr-o procură specială, datăîncondiţiile art. 81 alin. (1)NCPC.

Hotărârea prin care se ia act de renunţarea lajudecata apelului, data cu nerespectarea obligativităţii împuternicirii mandatarului prin procură specială, este lovită de nulitate şi determină rejudecarea cauzei, consecutiv admiterii căii de atac121.

Arl. 87. Conţinutul mandatului. (1) Mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în fata aceleiaşi instanţe; el poate fi însă restrâns, în mod expres, la anumite acte.

111CC, Dec. nr. 172/2002, M. Of. nr. 478 din 4 iulie 2002.'2' I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 1127 din 2 februarie 2006, în Dreptul nr. 7/2007, p. 245.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL C I V I L Arl. K7 I 13/

(2) Avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru pãstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate. In aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faîă de parte. Susţinerea cãii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împulerniciri.

COMENTARII

1. Prezumţie legală relative. Mandat dat pentru toate actele. Se prezumă că mandatul adlitem a fost dat pentru toate actele de procedură într-un litigiu determinat, o prezumţie legală relativă, care admite dovada contrară. Un mandat general pentru orice litigii este nul. împuternicirea poate fi restrânsă la anumite acte sau pentru o anumită instanţã, mandatul fiind în această ipoteză unul special, ale cărui limite trebuie verificate de instanţă şi respectate.

2. Acte procesuale de dispoziţie efectuate prin mandatar. Procură specială. Mandatul general pentru reprezentarea unei părţiîn judecată nu cuprinde actele de dispoziţie în procesul civil. Valabilitatea recunoaşterilor privitoare la drepturile în judecată, a renun-ţarilor şi a propunerilor de tranzacţie este condiţionată de existenţa unei procuri speciale.

3. Mandat tacit dat avocatului. Prin excepţie de la regula consacratã în art. 2013 NCC, conform căreia contractul de mandat poate fi încheiat în forma scrisã, autentică ori sub semnătură privată, sau verbală, avocatul care a asistat o parte la judecata pricinii, evident în exercitarea unui mandat expres, poate, într-o etapă procesuală ulterioară, chiar în absenţa unui mandat expres: a) să îndeplineascã actele necesare păstrării drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexecutarea lor la timp; b) sã exercite cãile de atac împotriva hotărârii date. Pentru susţinerea căii de atac este obligatorie, însă, o nouā împuternicire.

în principiu, se consideră că aceste acte de conservare au fost săvârşite de mandatar în temeiul unui mandat tacit, valabilitatea lor fiind condiţionată de o ulterioară ratificare de cãtre parte.

în ipoteza în care avocatul pârâţilor a exercitat calea de atac, însă această cale nu a fost însuşită de pârâţi, care nu au înţeles să conteste hotãrârea instanţei de fond şi să confere avocatului calitatea de reprezentant al lor pentru calea de atac a recursului, cere-rea de recurs se va anula111.

Lipsind mandatul expres, toate actee de procedură se vor îndeplini numai faţă de partea însăşi.

Credem că şi avocatul stagiar, care a asistat partea la judecătorie, poate declara cãile legale de atac împotriva hotărârii şi îndeplini actele necesare asigurării păstrãrii drepturilor supuse unui termen, care s-ar pierde prin neexercitare. Aceasta întrucât, conform art. 304 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, avocatul stagiar poate efectua activităţile prevã-zute la art. 3 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 51/1995, republicată, adică poate da con-sultaţii şi redacta cereri cu caracter juridic; poate acorda asistenţă şi reprezentare juridică în fata autorităţilor prevăzute enunţiativ de lege, şi anume: instanţe judecătoreşti, organe de urmărire penală, autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale, notari publici, executori judecătoreşti, organe ale administraţiei publice, instituţii publice şi alte persoane juridice. în ceea ce priveşte punerea de concluzii în fata instanţelor judecătoreşti, dispoziţia trebuie obligatoriu coroborată cu prevederile art. 304 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat,

Trib. Bistriţa-Nasăud, s. civ., dec. nr. 252/R din 27 septembrie 2007, ncpublicata

138 | Arl. XK-H» I)ISI'O/ITM GtNEKALE

conform cărora avocatul stagiar are dreptul de a pune concluzii numai la judecătorii.întrucât legea recunoaşte avocatului stagiar dreptul de a reprezenta sau de a asista partea în fata judecãtoriei, ín lipsa unei prevederi derogatorii exprese, dispoziţiile art. 87 alin. (2) NCPC devin incidente şi în privinţa avocatului stagiar.

Arl. 88. încetarea mandatului. MandatuI nu înceteaz*`í prin moartea celui care 1-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. MandatuI dăinuieşte pânã la retra-gerea Iui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului.

COMENTARII

încetarea mandatului judiciar, prin retragerede către moştenitorii sau reprezentantul legal al mandantului. în principiu, moartea ori punerea sub interdicţie a mandantului fac ca mandatul să înceteze, convenţia de reprezentare având caracter intuitu personae [art. 2030 lit. c) NCC]. Cu toate acestea, în procesul civil, mandatarul este ţinut să îşi înde-plineascā în continuare mandatul, până la retragerea Iui de către moştenitorii părţii care l-a dat ori de către reprezentantul legal al incapabilului. Se evită astfel prejudicierea drep-turilor şi intereselor legitime ale moştenitorilorori ale incapabilului. Este posibil ca moştenitorii mandantului decedat, introduşi în proces, să confirme mandatul şi efectele acestuia se vor produce în continuare.

Arl. 89. Renunţarea la mandat şi revocarea mandatului. (1) Renunţarea la mandat sau revocarea acestuia nu poate fi opusã celeilalte părţi decât de la comu-nicare, afară numai dacă a fost făcută în şedinţa de judecată şi în prezenţa ei. (2) Mandatarul care renunţă la împuternicire cstc ţinut să înştiinţcze atât pe eel care i-a dat mandatul, cat şi instanţa, cu eel puţin 15 zile înainte de termcnul ime-diat urmãtor renunţării. Mandatarul nu poate renunţa la mandat în cursul terme-nului de exercitare a căilor de atac.

COMENTARII

1. încetarea mandatului judiciar prin renunţare sau revocare. Mandatarul este acela care poate renunţa la mandat, în conformitate cu dispoziţiile de principiu ale art. 2030 lit. b) NCC. Mandantul poate revoca (denunţa) unilateral mandatul oricând, solicitând restituirea procurii, în conformitate cu art. 2030 lit. a) NCC. Potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, republicată, şi art. 147 din Statutul profesiei de avocat, atât avocatul, cat şi clientul său au dreptul să renunţe unilateral la contractul de asistenţă juridică încheiat.

2. Momentul producerii efectelor încetãrii mandatului faţă de terţi. încetarea efec-telor contractului de mandat, prin renunţare sai retragere, nu va putea fi opusă celeilalte părţi în proces decât de la data comunicării, exceptând situaţia în care s-a făcut în şedinţā publicã, în prezenţa părţii adverse, fund trecută în încheierea de şedinţă.

3. Obligaţia de înştiinţare a mandantului şi a instanţei de către mandatarul care renunţă la mandat. Mandatarul care renunţă la mandat este obligat să notifice mandantului renunţarea sa şi sã înştiinţeze instanţa, eel mai târziu cu 15 zile înaintea termenului de judecată fixat ori a împlinirii termenului pen:ru exercitarea căilor de atac.

Este interzisă renunţarea la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor de atac. Aşa fiind, prejudicierea drepturilor şi intereselor părţii sub acest aspect atrage răs-punderea mandatarului renunţător, pe temeiul contractului de mandat.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL Arl. mi I 13V

4. Posibilitatea substituirii mandatarului judiciar. Substituirea mandatarului avocat poate avea loc fie în cazul în care acesta este împiedicat să-şi îndeplineascã serviciul pro-fesional într-un anumit moment, fie dacã renunţă la exerciţiul profesiei ori împotriva sa se ia măsura suspendării dreptului de a exercita profesia de avocat.

Astfel, conform art. 234 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat1", în cazul în care avocatul este împiedicat să îndeplineascã serviciul profesional, îşi va asigura substituirea, inclusiv printr-un avocat care îşi desfăşoară activitatea într-o altă forma de exercitare a profesiei, dacă, în prealabil, obţine acorcul clientului în acest scop. Pentru activitatea de substitute, avocatul care preia cauza are dreptul la onorariul corespunzător activităţii depuse, în condiţiile înţelegerii dintre avocaţi [art. 234 alin. (3)J. Potrivit art. 54 alin. (1) din Statut, avocatul împotriva căruia s-a dispus măsura suspendării este obligat ca în ter-men de eel mult 15 zile de la data comunicării măsurii să îşi asigure substituirea, iar avocatul care renunţă la exerciţiul profesiei va formula o cerere în scris. Cu eel puţin 60 de zile înainte de data prevăzută pentru încetarea activităţii, acesta este obligat, potrivit art. 59 din Statut, să finalizeze toate cauzele angajate sau să asigure substituirea. Avocatul va prezenta barouluí lista cuprinzand cauzele nefinalizate şi va indica numele avocatilor care le vor prelua.

Secţiunea a 5-a. Asistenţo judiciorâ

Art. 90. Condiţii de acordare. (1) Cel care nu este în stare sã facă faţă cheltuielilor pe care le presupune declanşarea şi susţinerea unui proces civil, fãră a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, poate benencia de asistenţă judiciară, în condiţiile legii speciale privind ajutorul public judiciar.(2) Asistenţa judiciară cuprinde:a) acordarea de scutiri, reduceri, eşalonârJ sau amânări pentru plata taxelor judi-ciare prevăzute de lege;b) apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat desemnat de barou;c) orice alte modalităţi prevăzute de lege.(3) Asistenţa judiciarã poate fi acordată oricând în cursul procesului, în tot sau numai în parte.(4) Persoanele juridice pot beneficia de facilităţi sub forma de reduceri, eşalonări sau amânãri pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru acţiuni şi cereri introduse la instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii speciale.

COMENTARII

1. Cine poate cere asistenţă judiciarã. Titularul unei cereri de asistenţã judiciară este partea în proces ale cărei posibilităţi materiale nu îi permit să suporte costurile judecăţii, fără a-şi primejdui propria întreţinere sau întreţinerea familiei121 sale, aflându-se astfel

'1' Articolul 234 alin. (2) şi (3) din Statut prevede: „ (2) în cazul in care avocatul este împiedicat sā îndeplineascã serviciul profesional, îşi va asigura substituirea. inclusiv printr-un avocat care îşi desfăşoară activitatea într-o altă forma de exercitare a profesiei, dacă în prealabil obţine acordul clientului în acest scop. Modelul delegaţiei de substituire este prevăzut la ane>a nr. V. Prevederile art. 122 alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi formularului dclegaţici de subsliluire. (3) Pentru activitatea de substiluirc, avocatul care preia cauza are dreptul la onorariul corespunzător activitătii depuse, în condiţiile înţelegerii dintre avocaţi".'-' In sensul O.U.G. nr. 51/2008, prin familie se înţelege soţul/sotia, copiii sau alţi descendenţi în linie dreaptă în vârsta de pãnã la IB ani aflaţi in ínlreţincrca solid tantului, precum şi copiii sau alţi descendenţi in linie

140 | Arl. ÏM» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

într-o situaţie de inechitate în raport cu partea adversă si în imposibilitatea de a accede efectiv la justiţie. Atât redacţional, cat şi prin finalitatea urmărită, aceste dispoziţii mate-rializează preocuparea legiuitorului de a complini insuficienţa posibilităţilor materiale ale celor care apeleazã la justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor legítime. în aceastã manieră, se asigură egalitatea de tratament între subiectele de drept, principiu care, în materie procesuală, îmbracă forma specifică a egalităţii de arme între justiţiabili, precum şi premisele accesului liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil"1.

în jurisprudenţa sa în materie, Curtea Constitutional a statuat în mod constant că accesul liber la justiţie nu înseamnã că acesta trebuie să fie în toate cazurile gratuit. S-a reţinut cã art. 21 din Constitute nu instituie nicio interdicţie cu privire la taxeleîn justiţie, fiind legal şi echitabil ca justiţiabilii care trag un folos ncmijlocit din activitatea desfăşurată de autoritãţile judecătoreşti sã contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Pe de altă parte, s-a arătatcã echivalentultaxelorjudiciaredetimbru este integratîn valoarea cheltuielilor de judecată stabilite de instanţa de judecată prin hotãrârea pe care o pronunţã în cauză, plata acestora revenind părţii care cade în pretenţii12'.

în interpretarea Curţii Europene, prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană referitoare la asistenţa judiciară se aplică atât cauzelor penale, cat şi celor civile {Golder c. Regatului Unit, 1975). în cazurile în care asisteiţa judiciarã gratuită este necesară, art. 6 alin. (1) impune ca asistenţa acordată de către avocat să fie efectivă, nefiind suficientă o asistenţă formală. în ceea ce priveşte cauzele civile, art. 6 alin. (1) prevede garanţii, în cazul în care asistenţa judiciară este indispensablă pentru a avea acces la instanţă, pentru că: a) asistenţa judiciară este obligatorie; b) complexitatea procedurii sau tipul cauzei o necesită.

Dreptul de acces la justiţie în aceste situaţii nu este absolut şi poate fi supus unor restricţii legitime, bazate, de exemplu, pe situaţia financiară a justiţiabilului sau şansele de succes ale acestuia. Principiul actului de justiţie echitabil mai poate necesita asistenţã judiciară gratuită pentru a asigura ca justiţiabi ul să aibă posibilítatea de a-şi prezenta cauza în mod eficient în fata instanţei şi egalitatea de arme (de exemplu, Steel şi Morris c. Regatului Unit, 2005). Criterii de luat în considerare sunt: miza pe care o reprezintă cauza pentru parte; complexitatea cauzei şi natura acesteia (P., C. şi S. c. Regatului Unit, 2002). Fiecare parte trebuie să aibă în mod responsabil ocazia de a-şi prezenta cazul, în condiţii care nu o pun în dezavantaj substantial faţă de adversar.

Dreptul la asistenţă judiciară este considerat deosebit de important mai ales în apel şi recurs, în cazul în care implică proceduri mai complicate şi cunoştinţe avansate de drept (de exemplu, Boner c. Regatului Unit, 1994), precum şi pentru ca apelantul să-şi poată face o apărare efectivă131.

La 25 mai 2008 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilã141, care a abrogat expres dispoziţiile art. 74-81 CPC. Acest act normativ

dreaptâ în vârstă de peste IS ani, dar nu mai mult de 26 de ani. dacă se a l ia in con(inuarea studiilor şi in intrejinerea solicitantului. Se consider.1* membru al familiei şi persoana care are domiciliul ori resedin(a comună şi gospodăreste împreunā cu solicitantul, copiii sau alţi descendenţi in linie dreaptă ai acesteia în vârsl<l de până la 18 ani aflaţi in ínlrcjincrea solicitantului, precum şi copiii sau alii dcsccndcnţi in linic dreaptă în vārstã de peste 18 ani, dar nu mai mult de 26 de ani, dacă se află în coniinuarea studiilor şi în întretinerea solicitantului.■'I C.C., Dec. nr. 322/2004, M. Of. nr. 1013 din 3 noiembrie 2004.121 C.C., Dec. nr. 322/2004, M. Of. nr. 1013 din 3 noiembrie 2004; Dec. nr. 423/2004, M. Of. nr. 51 din 14 ianuarie 2005; Dec. nr.453/2005, M. Of. nr.943 din 21 octombrie 2005; Dec. nr.427/2006, M. Of. nr. 582 din5 iuiie 2006.'3' C.E.D.O., Pakelli c. Germaniei, hot. din 25 aprilie 1983, www.echr.coe.int.

' ' Pentru detalii, a se vedea D.L· Bãlilean, C.C. Fren(iu, Ajutorul public judiciar în materie civila^ (Ordonanţa dc urgenţa a Guvernului nr. 51 din 21 aprilie 2008), Ed. Uiiversul Juridic, 2010.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL API. mi i 141

transpune Directiva Consiliului 2003/8/CEdeîmbunătăţirea accesului la justiţieîn litígiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistenţa judiciară acordatã în astfel de litigii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L nr. 26 din 31 ianuarie 2003.

Conform art. 54 alin. (2), prevederile ordonanţei de urgenţă prevalează asupra dispo-ziţiilor conţinute în acordurile bilaterale şi multilaterale încheiate de statele membre, inclusiv: a) Acordut european privind transmiterea cererilor de asistenţă judiciară, semnat la Strasbourg la 27 ianuarie 1977, modificat prin Protocolul adiţional la Acordul european privind transmiterea cererilor de asistenţã judiciară, semnat la Moscova în 2001; b) Convenţia privind facilitarea accesului international la justiţie, încheiată la Haga la 25 octombrie 1980.

Potrivit art. 3 al ordonanţei, ajutorul public judiciar"1 se acordă în cauze civile, comer-ciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale. Poatefi titular al cererii deajutor public judiciar orice persoană fizicā având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în Romania sau într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în situaţia în care nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obţinerea unor consultaţii jur dice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiţie, fãră a pune în pericol întreţinerea sa ori a familiei sale.

Solicitarea ajutorului judiciar este o ⅛cultate pusă la dispoziţia părţii care nu poate face faţă cheltuielilor unui proces. Fiind o facultate, ea nu poate fi impusă. Mai mult, dreptul la acordarea ajutorului public judiciar are un caracter intuitu personae, fiind sti-pulat în considerarea situaţiei speciale a titularului, aşa după cum rezultă indubitabil din analiza dispoziţiilor art. 10 al ordonanţei. Prin urmare, acest drept nu poate fi transmis şi nici exercitat de creditori în numele debitorului rãmas în pasivitate. în ipoteza în care debitorulîntreţinerii rămâneîn pasivitateînsensulcă nusolicitãajutorjudiciar, periclitând prin această manifestareîntreţinerea membrilor familiei sale, apreciem cã nimic nu împie-dică beneficiarii legali ai întreţinerii să solicite, pe calea unei acţiuni separate în justiţie, obligarea debitorului la executarea întreţinerii.

2. Dreptul Uniunii Europene. Reclamant care a beneficial, în statul membru de ori-gine, de asistenţă judiciară. în conformitate cu art. 50 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, reclamantul care, în statul membru de origine, a beneficiat în întregime sau doar partial de asistenţă judiciară sau de scutire de taxe şi cheltuieli de procedură este îndreptăţit să beneficieze, în cadrul procedurii prevă-zuteînSecţiunea 2 („Executarea"), de asistenţa judiciară cea mai favorabilă sau descutirea de taxe şi cheltuieli de procedură cea mai amplă prevăzută de legislaţia statului membru solicitat. Díspoziţii similare cuprinde şi Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecă-toreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti (art. 50).

3. Principii generale de acordare a asistenţei judiciare gratuite. Analiza documentelor internaţionaleîn materie ne permite evocarea următoarelor principii generale de acordare a asistenţei judiciare gratuite121:

a) Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertãţilor fundamental, Roma, 4 noiembrie 1950: „Art. 6. Dreptul la un proces echitabil. 1. Orice persoană

111 Conform art. 1 al O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public judiciar reprezintă acea forma de asistenţă acordatã de stat care are ca scop asigurarca dreptului la un proces echitabil şi garantarea accesului egal la actul de justiţie, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciara, inclusiv pentru executarea silitâ a hotărârilor judecătoresti sau a altor titluri executorii.

' ' A se vedea Raportul „Asistenţa judiciară gratuită: status quo şi perspective" fínanţat de Open Society Institution şi publicat pe www.cjr.ro/filesRaporLcgal2005.

142 | Arl. ÏM» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public si într-un termen rezonabil, a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale CJ caracter civil";

b) Carta Europeană a Drepturilor Omului: „Art. 47. Dreptul la un proces echitabil. Persoanele care nu au resursele necesare vor beneficia de asistenţã judiciarā gratuită în măsura în care un asemenea ajutor este necesar pentru asigurarea accesului efectiv la justiţie";

c) Rezoluţia 78(8) a Consiliului Miniştrilor referitoare la asistenţa judiciara şi consiliere, din 2 martie 1978: „Nimeni nu trebuie împiedicat de obstacole economice în a-şi apăra drepturile în justiţie, atât în cauzele civile, cat şi în cauzele administrative, de natură socială sau fiscală.

Asistenţa judiciarā ar trebui să acopere toatecosturile suportate de către un justiţiabil, inclusiv martori, experţi şi traducători.

Asistenţa judiciara poate fi parţială, atunci cãnd persoana poate suporta o parte din costuri.

Ar trebui să existe o cale de atac împotriva deciziei prin care se refuză acordarea de asistenţă judiciara gratuită.

Asistenţa judiciara trebuie oferită de o persoana cu pregătire de specialitate şi care trebuie remunerată adecvat pentru munca sa, depusã în folosul justiţiabilului";

d) Recomandarea R (81)7 a Comitetului de Miniştri referitoare la măsurile care să faciliteze accesul la justiţie, adoptată la 14 aprilie 1981: „Niciun justiţiabil nu ar trebui privat de asistenţa unui avocat. Obligativitatea csistării unei părţi de către mai mulţi avo-caţi, dacă nu este necesară pentru un anumit caz, trebuie evitată";

e) Recomandarea R (93)1 a Comitetului de Miniştri referitoare la accesul efectiv la justiţie pentru persoanele foarte sărace, din 8 ianuarie 1993: „Persoanele foarte sărace sunt definite ca persoane în situaţii deosebit de dificile, marginalizate sau excluse din societate, atât din punct de vedere economic, cat şi din punct de vedere social sau cultural. Se recomandă ca asistenţa judiciara să acopere toate tipurile de proceduri judiciare şi să fie acordată oricărei persoane sărace.

Persoanele eligibile pentru asistenţă judiciara gratuită ar trebui să beneficieze de asistenţă juridică adecvată, pe cat posibil oferitã de un avocat ales de către ele.

Statele pãrţi ar trebui să faciliteze accesul efectiv al acestor persoane la metode extra-judiciare de soluţionare a conflictelor.

Procedura solicitării de asistenţă judiciara gratuită ar trebui să fie simplificată, iar sin-gurele motive de respingere a cererii de asistenţă judiciara ar trebui să fie inadmisibilitatea, lipsa vădită a şanselor de succes sau atunci când acordarea de asistenţă judiciara gratuită nu este în interesul justiţiei";

f) Recomandarea Rec (2000)21 a Comitetului de Miniştri referitoare la libertatea deexercitare a profesiei de avocat, din 25 octombrie 2000: „Toate măsurile necesare ar trebuiluate pentru ca orice persoana să poată avea acces efectiv la serviciile de avocaţiindependenţi.

Avocaţii ar trebui încurajaţi să-şi ofere serviciile persoanelor cu venituri reduse.Obligaţiile profesionale ale avocaţilor nu ar trebui să fie afectate de faptul că onorariile sunt

plãtite total sau partial din fonduri publice.

Barourile şi asociaţiile profesionale ar trebu să promoveze participarea avocaţilor în programe de asigurare a accesului la justiţie a persoanelor defavorizate din punct de vedere economic, mai ales în ceea ce priveşte asistenţa judiciara şi consilierea";

g) Directiva 2003/8/CE din 27 ianuarie 2003 a Consiliului Europei pentru îmbunătāţireaaccesului la justiţie în dispute transfrontaliere, prin stabilirea de reguli comune minime

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL C I V I L Arl. mi | 143

privind asistenţa judiciară pentru aceste dispute: „Asistenţa judiciarā ar trebui să acopere şi consilierea pre-litigiu, în vederea încheierii unui acord înaintea începerii procedurilor judiciare, asistenţa şi reprezentareaîn prcceduri judiciare, ajutorul acordat sau exceptarea de la cheltuielile de judecată.

Condiţiile pentru acordarea asistenţei judiciare ar trebui să ia în considerare factori obiectivi, precum venitul, capitalul sau situaţia familială.

Statele membre ar putea respinge cererile de asistenţā judiciară în cazul acţiunilor vădit nefondate sau pe motive care tin de fondul cauzei, numai în cazul în care consilierea pre-litigiu este acordată şi accesul la justiţie este totuşi garantat.

Asistenţa judiciară trebuie să fie acordată pentru toate fazele procesuale, inclusiv cu privire la cheltuielile de executare.

Asistenţa ar trebui acordată în aceleaşi condiţii, atât pentru procedurile legale obiş-nuite, cat şi pentru proceduri precum medierea, atunci când este prevăzută de lege sau decisă de către instanţă";

h) Convenţia dintre Romania şi Republ ca Macedonia privind asistenţa judiciară în mate-rie civilă. La data de 10 martie 2007 a intrat în vigoare Convenţia dintre Romania şi Republica Macedonia privind asistenţa juridicăîn materiectvilã1", semnată la Bucuresti la 12 noiembrie 2003, ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 356 din 8 septembrie 2004.

Părţile contractante îşi acordă reciprcc, la cerere, asistenţă juridică în cauzele civile17', în condiţiile prevăzute de convenţie. Sub aspectul obiectului, asistenţa juridică în materie civilă cuprinde îndeplinirea unor activităţi procesuale cum sunt: întocmirea, transmiterea şi înmânarea de acte judiciare şi extrajudiciare, audierea părţilor, martorilor, experţilor şi a altor persoane, efectuarea de expertize, de cercetări la fata locului şi de constatări ale unor stări de fapt, precum şi alte activitãţi procesuale legate de administrarea probelor, aplicarea unor măsuri de asigurare sau de conservare, verificări de înscrisuri, obţinerea de copii sau de fotocopii ori de extrase de pe documente.

în aplicarea dispoziţiilor convenţiei, instituţiile judiciare ale celor două părţi contractante comunicā între ele prin intermediul ministerelor de justiţie ale României şi Republicii Macedonia, folosind în relaţiile dintre ele limbile română şi macedoneană.

Cererile de asistenţă juridică şi actele anexate se redactează în limba părţii contractante solicitante şi vor fi însoţite de traduceri certificate în limba părţii contractante soli-citate. înscrisurile întocmite în îndeplinirea cererilor de asistenţă juridică se transmit în limba părţii contractante solicitate.

Cererea de asistenţă juridică va cuprinde următoarele date: a) denumirea instituţiei judiciare solicitante; b) denumirea instituţiei judiciare solicitate; c) indicarea cauzei în care se solicită asistenţă juridică; d) numele şi prenumele părţilor, calitatea procesuală, cetă-ţenia, domiciliul sau reşedinţa acestora, iarîn cazul persoanelor juridice, denumirea şi sediul lor; e) numele, prenumele şi adresa reprezentanţilor părţilor, atunci când este cazul; f) obiectul cererii şi datele necesare pentru îndeplinirea ei; g) menţionarea actelor anexate la cerere.

Partea contractantă solicitată poate refuza acordarea asistenţei juridice dacă se con-sideră că prin îndeplinirea cererii s-ar putea aduce atingere ordinii sale de drept.

Cetăţenii uneia dintre părţile contractante beneficiază pe teritoriul celeilalte părţi contractante de reducerea sau de scutirea cheltuielilor de procedură, precum şi de asis-

111 Ratificată de Romania prin Legea nr. 356/2004 (M. Of. nr. 839 din 13 septembrie 2004). Momentul datei intrării în vigoare este prevăzut în art. 10 din Ordinui nr. 1371/2007 al Minislerului Afacerilor Externe privind intrarea în vigoare a unor tralate internaţionale (M. Of. nr. 397 din 13 iunie 2007).

' ' In sensul convenţiei, conform art. 1 al Legii nr. 356/2004, prin cauze civile se înţelege cauzele de drept civil, drept al familici, drept comcrcial, drcptul muncii şi contencios administrate.

144 | AM. ÏM» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

tenţă judiciară gratuită, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii proprii. Inlesnirile prevăzute, acordatedeo instituţie judiciară a uneia dintre părţilecontractanteîntr-oanumită cauză, se aplică tuturor actelor de procedure în acea cauzã, inclusiv actelor de executare.

Articolul 19 al Convenţiei reglementeazã condiţiile obţinerii înlesnirilor, stabilind că atunci când cetāţenii unei părţi contractante depun cerere pentru acordarea înlesnirilor, odată cu aceasta vor prezenta şi un certificat cu privire la situaţia materială si personală, întocmit potrivit reglementărilor legale ale fiecărei părţi contractante. Dacă solicitantul nu are domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul niciuneia dintre părţile contractante, certifi-catul poate fi eliberat de misiunea diplomatica sau oficiul consular al statului al cărui cetăţean este. Cetăţenii uneia dintre părţile contractante, care doresc să solicite unei instituţii judiciare a celeilalte părţi contractante înlesnirile sus-menţionate, pot face cerere în acest sens la instituţia judiciarā competentã de la domiciliul sau reşedinţa lor.

4. Acordarea asistenţei judiciare. Forme. Alineatul (2) al art. 90 NCPC evocã formele de acordare a asistenţei judiciare, într-o enumerare exemplificativă, dedusă din trimiterea pe care o face la orice alte modalitãţi prevăzute de lege. Astfel, conform legii fundamentale de procedură civilă, asistenţa judiciară cuprinde: a) acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare prevăzute de lege; b) apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat desemnat de barou; c) orice alte modalităţi prevāzute de lege.

Conform O.U.G. nr. 51/2008, ale cărei dispozi;ii completează Codul de procedurã civilă, pentru că reprezintă legea-cadru în materie şi reglementeazã în detaliu procedurã de acordare a asistenţei judiciare, ajutorul public judiciar se acordă oricând în cursul judecăţii, de la data formulării cererii de cãtre persoana interesatã, şi se menţine pe tot parcursul etapei procesuale în care a fost solicitat.

Ajutorul public judiciar se poate acorda în jrmătoarele forme: a) plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenţei juridice şi, după caz, a apãrãrii, printr-un avocat numitsau ales, pentru realizarea sauocrotirea unui dreptori intereslegitimînjustiţiesau pentru prevenirea unui litigiu, denumită în continuare asistenţă prin avocat; b) plata expertului, traducătorului sau interpretului folosit în cursul procesului, cu încuviinţarea instanţei sau a autorităţii cu atribuţii jurisdicţiorale, dacă această platã incumbã, potrivit legii, celui ce solicită ajutorul public judiciar; c) plata onorariului executorului judecătoresc; d) scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare prevãzute de lege, inclusiv a celor datorate în faza de executare silitã. Ajutorul public judiciar se poate acorda, cumulat, în oricare dintre formele mai sus indicate, fără a putea depăşi, în cursul unei perioade de un an, suma maxima echivalentă cu 10 salarii minime brute pe ţară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare.

Ajutorul public judiciar se poate acorda şi în alte situaţii, proportional cu nevoile soli-citantului, în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură sã îi limiteze accesul efectiv la justiţie, inclusiv din cauza diferenţelor de cost al vieţii dintre statul membru în care acesta îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită şi Romania.

La stabilirea venitului se iau în calcul orice venituri periodice, precum salarii, indem-nizaţii, onorarii, rente, chirii, profit din activităti comerciale sau dintr-o activitate inde-pendentă şi altele asemenea, precum şi sumele datorate în mod periodic, cum ar fi chiriile şi obligaţiile de întreţinere (art. 9 din O.U.G. nr. 51/2008).

Cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar se formulează în scris, va cuprinde menţiunile minime obligatorii prevăzute de art. 14 din O.U.G. nr. 51/2008, iar la cerere se vor ataşa înscrisurile doveditoare ale veniturilor solicitantului şi ale familiei sale, precum şi dovezi cu privire la obligaţiile de întreţinere sau de plată.

Considerãm, aşadar, cã la calculul venitului mediu net lunar pe membru de familie, din

totalul veniturilor periodice obţinute şi dovedite de parte se vor deduce sumele dato-

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL C I V I L API. mi | I4⅛

rate în mod periodic cu titlul de obligaţii de întreţinere sau alte obligaţii de plată (spre exemplu, chirii, rate aferente unui credit bancar necesar şi rezonabil şi altele aseme-nea). Este adevãrat că legiuitorul nu a uzat de imperativul „vor fi deduse" în dispoziţia normei,însă intenţia acestuia a fost suficient de clar exprimată prin indicarea elementelor de calcul, şi anume: venituriíe periodice şi sumele datorate în mod periodic. Mai mult, se stabileşte obligaţia părţii de a ataşa la cereredovezi cu privire la obligatiile de întreţinere sau de plată. Or, acestea nu ar putea fi valorificate de către instanţã decât în calculul venitului. De altfel, o astfel de interpretare a textelor normative mai sus evocate este de natură să asigure garanţiile unui beneficiu onest şi real al părţii la ajutor public judiciar, în oricare dintre formele sale legale, cãci nu s-ar putea face o corectă apreciere a posibi-litāţii pe care partea solicitantă o are de a face faţā cheltuieli lor unui anumit proccs luând în calcul, pentru determinarea venitului mediu net lunar pe membru de familie, exclusiv venituriíe sale periodice, nu şi obligatiile de plată periodice, care ar putea afecta într-o măsură substanţială aceste venituri.

5. Asistenţa prin avocat. Ajutorul public judiciar sub forma asistenţei prin avocat se acordã conform prevederilor cuprinse în Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exerci-tarea profesiei de avocat, republicată, referitoare la asistenţa judiciară sau asistenţa judi-ciarã gratuită. Potrivit art. 41 din Legea nr. 51/1995, republicată, avocatul este obligat să acorde asistenţă juridicã în cauzele în care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de către barou şi poate refuza însărcinarea numai în caz de conflict de interese sau pentru alte motive justificate [art. 153 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat].

în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a reţinut că în îndeplinirea obligaţiei de a furniza asistenţă judiciară părţilor în procese civile, atunci când este prevăzută de lege, statul trebuie sā manifeste diligenţă în a asigura acestor persoane executarea neştirbită şi efec-tivă a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţia europeană. Cerinţa ca un recurent să fie reprezentat de un avocat calificat la instanţa de recurs nu poate, prin ea însăşi, să fie contrară art. 6. Această cerinţă este compatibilă cu caracteristicile unei instanţe supreme ce examinează recursurile numai sub aspectele de drept. Statul nu are rolul să oblige un avocat să instituie o procedură legală sau să declare o cale de atac, însă îi revine obligaţia să asigure echilibrul necesar între executarea efectivă a dreptului de acces la justiţie şi independenţa profesiei juridice. Refuzul unui avocat desemnat să asigure asistenţă judiciară de a declara recurs trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de ordin calitativ. Refuzul nu trebuie formulatîn aşa fel încât să inducă clientului o stare de nesiguranţă cu privire la şansele actiunii sale. în speţă, absenţa formei scrise a unui asemenea refuz a lipsit reclamanţii de informaţiile necesare privind situaţia lor juridicã, astfel încât nu s-a res-pectat dreptul acestora de acces la o instanţă, asigurat într-un „mod corect şi efectiv", pe calea unei reprezentãri legale în baza asistenţei judiciare111.

Asistenţa prin avocat poate fi şi extrajudiciarã. Aceasta constă, potrivit art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, în acordarea de consultaţii, formularea de cereri, petiţii, sesizări, iniţierea altor asemenea demersuri legale, precum şi în reprezentarea în fata unor auto-ritãţi sau instituţii publice, altele decât cele judiciare sau cu atribuţii jurisdicţionale, în vederea realizării unor drepturi sau interese legitime. Asistenţa extrajudiciarã se acordã conform prevederilor Legii nr. 51/1995, republicată. Avocatul care a acordat asistenţă extrajudiciarã nu poate acordã asistenţă judiciară aceleiaşi persoane, pentru valorificarea ori apărarea aceluiaşi drept sau interes, `n cazul în care beneficiarul asistenţei extrajudi-ciare formulează cerere de chemare în judecată pentru valorificarea ori apărarea acelui drept sau interes.

111 C.E.D.O., Marianm Staroszcz}/k c. Pohniei, hot. dh 22 martie2007, defínitivă la9 iulie 2007, în P.R. nr. 6/2007, p. 225.

I4f> | Arl. ÏM» I ) IS I 'O / ITM GtNKKAU

6. Ajutorul publicjudiciarîn materia executãrii silite. In cazul ajutorului publicjudiciarsolicitat pentru punerea în executare a unei hotărâri, cererea este de competenţa instanţeide executare.

Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată"1, prevede cā execu-torii judecătoreşti nu pot condiţiona executarea silită de plata în avans a onorariilor lor, iar prin art. 39 alin. (2) se stipulează că, pentru persoanele cu venituri sub nivelul salariului de bazã minim brut pe ţarã, ministrul justiţiei va stabili onorarii minimale şi maximale speciale, precum şi posibilitatea achitării lor în mai multe tranşe'21.

în cazul încuviinţării cererii de ajutor public judiciar sub forma plăţii onorariului exe-cutorului judecătoresc, prin încheierea de încuvihţare a asistenţei se stabileşte şi onorariul provizoriu cuvenit executorului judecătoresc, in funcţie de complexitatea dosarului la acea data. Cererea, împreună cu încheierea deîncuviinţare, se trimit de îndată camerei teritoriale a executorilor judecătoreşti din circumscripţia teritorială a acelei instanţe. Colegiul director al camerei teritoriale a executorilor judecătoreşti are obligaţia de a desemna, în termen de 3 zile, un executor judecătoresc, cãruia îi transmite, odată cu înştíinţarea desemnării, încheierea de încuviinţare a asisteniei. Preşedintele are obligaţia de a comu-nica şi beneficiarului ajutorului public judiciar numele executorului judecătoresc desem-nat. Beneficiarul ajutorului public judiciar poatesolicita elînsuşidesemnarea unui anumit executor judecătoresc, competent din punct de vedere teritorial. După îndeplinirea atri-buţiilor pe care legea şi statutul le prevăd în sarcina executorului judecătoresc, instanţa va stabili, la cererea executorului judecătoresc, onorariul definitiv, în funcţie de complexitatea cauzei şi de volumul activitãţii desfăşurate, în limitele onorariilor minimale şi maximale stabilite potrivit legii. încheierea prortunţată de instanţă cu privire la onorariul provizoriu şi, după caz, la sumele ce reprezintă diferenţa dintre onorariul provizoriu şi eel definitiv constituie titlu executoriu, fără îndeplinirea vreunei alte condiţii sau formalităţi.

7. Asistenţă prin expert, traducător, interpret. în cazul încuviinţării cererii de ajutor public judiciar, sub forma plăţii onorariului expertului, traducătorului sau interpretului, prin încheierea de încuviinţare a asistenţei se stabileşte şi onorariul provizoriu cuvenit acestora. După prestarea serviciului pentru care s-a plătit onorariul provizoriu, instanţa va stabili onorariul definitiv. încheierea pronunţată de instanţă cu privire la onorariul provizoriu şi, după caz, la sumele ce reprezintă diferenţă între onorariul provizoriu şi eel definitiv constituie titlu executoriu.

8. Scutiri, reduceri, eşalonări la plata taxelor judiciare de timbru. Acordarea unor asemenea facilităţi la plata taxelor judiciare de timbru este de natură să respecte dreptul părţii la un proces echitabil1*', care, în sensul art. 6 al Convenţiei europene, are printre

111 M. Of. nr. 738 din 20 octombrie 2011.131 A se vedea Ordinul ministrului justiţiei nr. 2550/2006 (M. Of. nr. 936 din 20 noiembrie 2006).

'3' Nofiunea a fost consacrat⅜ în Declaraţia universal;* a drepturilor omului din 1948 (potrivit art. 10, orice persoana are dreptul, în deplină egalitate. de a fi audiati in mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi impartial care va hotărî fie asupra drepturilor ⅛i obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzãri în materie penală îndreptată impotriva sa), în Pactul international cu privire la drepturtle civile şi politicc (art. 14, potrivit căruia orice persoana' are dreptul ca litigiul in care se află $5 fie cxaminat in mod echitabil ⅝i public de către un tribunal competent indeperdent şi impartial, stabilit prin lege, care sa decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndrepta:e impotriva ei, fie asupra conlestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracler civil), în Conven;ia europeana a drepturilor omului, ratificată de Romania prin Legea nr. 30/1994 (art. 6 parag. 1, conform căruia orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi intr-un termen rezonabil a cauzei sale, dec3tre o instanţa independents şi imparţială, instituita de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor ⅛i obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii in materie penal.1 îndreptatc împolriva sa), în Carta drepturilor

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL API. mi | 14/

alte componente si pe cea privitoare la accesul la justiţie11. Dreptul la acordarea de faci-lităţi în privinţa achitării taxei judiciare de timbru este consacrat si prin dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 146/1997, text de lege conform căruia persoanele fizice pot beneficia de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în con-diţiile O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorjl public judiciarîn materie civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008.

în cazul încuviinţării cererii de acordare a facilităţilor la plata taxelor judiciare, prin încheiere se vor stabili fie scutirea de plată, fie, după caz, cota de reducere, termenele de plată şicuantumul ratelor. Dacătaxele judiciare datorate sunt mai mari decâtdublul veni-tului net lunar pe familie al solidtantulu: din luna anterioara formulării cererii de ajutor public judiciar, eşalonarea plăţii se va face astfel încât rata lunarã datoratā să nu depă-şeascā jumătate din venitul net pe familie, dacă instanţa nu apreciazã necesar a se acorda o altă forma de ajutor, mai favorabilã. Esalonarea plăţii taxelor judiciare se poate face în eel mult 48 de rate lunare.

9. Respingerea cererii de acordare a ajutorului public judiciar. Ajutorul public judiciar poate fi refuzat de instanţā, în următoarele situaţii: a) când este solicitat abuziv; b) când costul său estimat este disproporţionat faţă de valoarea obiectului cauzei; c) când acordarea ajutorului public judiciar nu se solicită pentru apărarea unui interes legicim ori se solicită pentru o acţiune care contravine ordinii publice sau celei constituţionale; d) dacă cererea pentru a cărei soluţionare se solicită ajutor public judiciar face parte din categoria celor care pot fi supuse medierii sau altor proceduri alternative de soluţionare şi se dove-deşte cã soticitantul ajutorului public judiciar a refuzat anterior începerii procesului să urmeze o asemenea procedură; e) când solicitantul pretinde despăgubiri pentru atingeri aduse imaginii, onoarei sau reputaţiei sale, în condiţiile în care acesta nu a suferit vreun prejudiciu material, precum şi în cazul în care cererea decurge din activitatea comercială sau dintr-o activitate independentă desfâşurată de solicitant.

Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, Convenţia nu are ca scop să apere drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective. Or, ţinându-se seama de complexitatea procedurii şi a problemelor juridice în joe, de chestiunea probelor şi de pasiunea suscitatã de diferendele dintre soţi, facultatea reclamantei de a-şi apăra ea însăşi propria cauză nu i-a oferit acesteia un drept efectiv de acces la justiţie. Convenţia nu conţine nicio clauză privind asistenţa judiciară în materie civilă, dar art. 6 parag. 1 poate uneori obliga statul să recurgă la asistenţa unui membru al baroului „când aceasta se dovedeşte indispensabilă". Aceasta nu înseamnă că asistenţa judiciară gratuită trebuie să fie furnizată în orice contestaţie privind un drept cu caracter civil131.

Respingerea cererii de scutire de taxă de timbru, formulată de o societate comercială (taxă al cărei nivelconstituiaaproapedublul profitului realizatîn primele lOlunialeanului în curs şi aproape jumătate din valoarea acţiunilor acesteia), cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibilă, nu asigură justul echilibru între interesul statului de a-şi acoperi

fundanicntale ale Uniunii, din anul 2000, integrate în Tratatul dc la Lisabona (JO C 303,14.12.2007; art. 47 consacrâ dreptul la o cale eficienta" de atac şi la un proces echitabil, statuānd ca" orice persoana" are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în fata unei instanţe judccâtoreşti independente şi imparţiale, constituită in prealabil prin lege; orice persoana" are posibilitatea de a fi consiliată, ap<lrată şi reprezentată), în Constituţia României |art. 21 alin. (3) consacră dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor íntr-un termen rezonabil) sj în I-egea nr. 303/2004, republican (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005; potrivit art. 10, toate persoanele au dreptul la un proces echitabil ⅛i la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţa" imparţială şi independents, constituita" potrivit legii).

' ' Celelaltecomponente sunt: buna administrare a justitíei, adică organizarea, alcătuirea instanlei, desfăşurarea judec<⅝ţii; executarea cfectivâ a hot3rârilor judecil;orc⅞ti.

'21 C.E.D.O., Airey c. Mandei, hot. din 9 octombrie 1979, in Dreptul nr. 11/2007, p. 253-254.

!4o | AM. ÏM» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

cheltuielile privind procedurilejudiciareşi interesul societāţii reclamantedea-şicontinua acţiunea în justiţie, dreptul de acces la o instanţă fiind restricţionat în mod disproporţio-nat, cu consecinţa cã art. 6 parag. 1 din Convenpe a fost violat111.

10. Suportarea cheltuiel i lor de judecatã pentru care titularul obligatiei de plată abeneficiat de ajutor public judiciar. Cheltuielile de judecatã reprezentând taxe judiciarede timbru, timbru judiciar, onorariu de avocat, de expert, traducător, interpret, executorjudecătoresc, pentru care titularul obligatiei de plată a beneficiat de scutiri sau reduceriprin încuviinţarea ajutorului public judiciar, vor fi puse din oficiu în sarcina celeilalte părţi,dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale, prin aplicarea corespunzãtoare a principiuluirăspunderii pe temeiul culpei procesuale (art. 453 NCPC şi art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008). Parteacăzută în pretenţii va fi obligată la plata acestor sume către stat, şi nu către beneficiarulajutorului public judiciar, care s-ar îmbogăţi fărâ just temei, pentru cã nu le-a efectuat.

Instanţa poate dispune, odată cu soluţionarea cauzei, obligarea părţii care a beneficiat de ajutor public judiciar la restituirea, în tot sau în parte, a cheltuielilor avansate de stat, dacă prin comportamentul nediligent avutîn timpul procesului a cauzat pierderea procesului ori dacā prin hotãrâre judecătorească s-a constatat că acţiunea a fost exercitata abuziv. Aceste cheltuieli de judecatã trebuie evidenţiate distinct în dispozitivul hotărârii, pentru că numai în privinţa lor hotărârea constituie titlu executoriu, prin efectul direct al legii. Se instituie în sarcina instanţei obligaţia de a comunica din oficiu organelor fiscale teritoriale titlul executoriu evocat mai sus, atunci când acesta stă la baza executării unei creanţe bugetare.

11.Asistenţa judiciarã acordatā persoanelor juridice. Conform dispoziţtilor O.U.G. nr. 51/2008 şi dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, facilităţile care potfi acordate persoanelor juridice pot constaîn: reducerea cuantumuluitaxei judiciare datorate; eşalonarea plăţii acestora, respectiv amânarea plăţii taxelor judiciare legal datorate. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, reducerea taxei de timbru poate fi acordată separat sau, după caz, împreună cu eşalonarea sau amânarea plăţii. întrucât acest alineat se află în cadrul unui articol care reglementează facilităţi la plată atâtîn favoarea persoanelor fizice, cat şi a persoanelor juridice, în lipsa unei menţiuni exprese, considerăm că textul este aplicabil deopotrivă în cazul reducerii acordate persoanei fizice şi în ipoteza reducerii acordate persoanei juridice. Reducerea cuantumului taxei judiciare de timbru datorate nu reprezintă altceva decât o scutire par-ţială de la plata taxelor legal datorate.

12.Situaţii în care pot fi acordate persoanelor juridice facilităţi la plata taxelor judi-

ciare de timbru. Conform art. 21 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 146/1997, instanţa acordă persoanelor juridice facilităţi sub forma de reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru acţiuni şi cereri introduse la instanţele jude-cătoreşti, în urmãtoarele situaţii: a)cuantumultaxei reprezintă mai multde 10%din media venitului net pe ultimele 3 luni de activitate; b| plata integralã a taxei nu este posibilă, deoarece persoana juridică se af)ă în curs de lichidare sau dizolvare ori bunurile acesteia sunt, în condiţiile legii, indisponibilizate; c) în mod exceptional, în alte cazuri în care apre-ciază, faţă de datele referitoare la situaţia economico-financiară a persoanei juridice, că plata taxei de timbru, la valoarea datorată, ar fi de natură să afecteze în mod semnificativ activitatea curentã a persoanei juridice.

Subliniem încă o data faptul cã facilităţi la platã în cazul persoanei juridice pot fi acordate numai în temeiul Legii nr. 146/1997.

Conform dispoziţiilor art. 15 şi art. 172 din Legea nr. 146/1997, art. 14, art. 24 şi art. 26 alin.

(1) din Ordinul nr. 760/C/1999, sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru: cere-

111 C.E.D.O., Tellronic-CATV c. Pohnici, hot. din 10 ianuaric 2006, în C.J. nr. 3/2006, p. 30.

8

PARTICIPANT!! l.A l·ROCESUL CIVIL Arl. mi | 14V

rile pentru dizolvarea societăţilor comerciale si a grupurilor de interes economic, formulate de Oficiul National at Registrului Comerţului; cererile, acţiunile şi cãile de atac formulate de cãtre prefect sau primar pentru anularea actelor juridice făcute sau emise cu încălcarea prevederilor Legii fonduiui funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare; cererile şi acţiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, Ministerul Public şi Ministerul Finanţelor Publice, indiferent de obiectul acestora, precum şi cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesualã a acestora, când au ca obiect venituri publice1".

Potrivit art. 26 alin. (3) din Ordinul nr. 760/C/1999, în înţelesul Legii nr. 146/1997, în categoria „venituri publice" se includ: veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale, inclusiv ale bugetului Fonduiui de asigurări sociale de sănătate, ale bugetului trezoreriei statului, veniturile din rambursări de credite externe şi din dobânzi şi comisioane derulate prin trezoreria statului, precum şi veniturile bugetelor instituţiilor publice/de interes public cu caracter autonom, provenite din sursele prevăzute în legile de aprobare a bugetelor.

în legătură cu aceste cereri, este de remarcat faptul că acţiunile, cererile, căile de atac, oricare arfi obiectul lor, suntscutite detaxă judiciară de timbru cu condiţia sā fie formulate de una sau unele dintre următoareleentităţi: autorităţile deliberative - Senat, Camera Deputaţilor, autoritãţi executive- Preşedinţia României, Guvernul României, alte autorităţi expres şi limitativ prevăzute - Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, Ministerul Public şi Ministerul Finanţelor Publice.

Pornind de la această reglementare legală, suntem de pārere că şi acţiunile, cererile, căile de atac pornite de Statul român p-in Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant, indiferent de obiect, sunt scutite de taxă de timbru'21. Statul este o forma de organizare a întregii societăţi, el personificând din punct de vedere juridic naţiunea. Statul reprezintă o sumă de instituţii ce îndeplinesc un anumit scop sau obiectiv. Conform art. 223 NCC, statul participă nemijlocit, în nume propriu, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu excepţia cazului în care legea stabileşte alte organe în acest scop. Ca atare, în temeiul acestei reglementări, acţiunile, cererile, căile de atac se promovează de Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului, entitate scutită de plata taxelor judiciare de timbru. Textul ce reglementează scutirea are o formulare generală, statuând în sensul că scutirea priveşte acţiunile, cererile, cãile de atac promovate de Ministerul Finanţelor Publice, fărã a deosebi după cum acest minister acţionează în nume propriu sau în calitate de reprezentant al statului.

Cererile, acţiunile şi căile de atac promovate de alte instituţii publice decât cele expres şi limitativ enunţate mai sus sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru numai dacă au ca obiect venituri publice. Orice alt obiect atrage aplicarea dispoziţiilor legale în mate-ria taxelor judiciare de timbru.

13. Practică judiciară relevantă. a) Acordarea asistenţei judiciare constând în redu-cerea şi eşalonarea plăţii taxei judiciare de timbru. Raportat la pensia de care beneficiază

' ' Sumele încasate cu titlu de chine şi virate la bugetul de stat capătă caracter de venit public, operand scutirea de plata taxei judiciare de timbru (C.S.J., s. com., dec. nr. 6644 d in 8 noicmbrie 2002, in Dreptul nr. 5/2004, p. 275). Daunele-interese moratorii solicitate de o instituţie publică pentru plata cu întârziere a dividendelor ce i se cuvin se varsă la bugetul de slat şi, ca atarc, reprezintă venituri publice, astfel că acţiunile şi căile de atac având ca obiect asemenea pretenţii, formulate de instituţia publică beneficiară, sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru (C.S.J., s. com., dec. nr. 7223 din 4 decembrie 2001, http://spete,avocatura.com).

'"' Ase vedea, în acest sens, Trib. Bistriţ.î-\âsăud, s. civ., inch, camereideconsiliu din 1 iunie2OO9, pronunţată in dosarul nr. 15/265/2009, nepublicata.

l⅛o i Arc »« I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

recurentui, síngurul venit care îi asigură existenta, se constată că taxa de timbru stabilită în sarcina acestuia pentru fondul cauzei este de circa 10 ori mai mare, iar taxa stabilită pentru fondul cauzei depăşeşte de 5 ori venitul lunar al recurentului. Având în vedere veniturile lunare ale recurentului şi cuantumul obligaţiei de plată stabilite în sarcina sa, tribunalul apreciază cã se impune acordarea asistenţei juridice pentru a nu se primejdui existenta recurentului şi pentru a i se asigura pārţii dreptul efectiv de acces la o instanţă, reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeana, care nu poate fi realizatîn con-diţiile în care în sarcina recurentului se stabileşte obligaţia de plată a unei sume care depăşeşte de 15 ori veniturile sale. Numai astfel se asigură un just echilibru între interesul statului de a-şi acoperi cheltuielile privind procedurile judiciare şi interesul recurentului de a-şi continua acţiunea în justiţie. Conform ⅛zoluţiei 78(8) a Consiliului Miniştrilor referitoarelaasistenţajudiciară şiconsilierea, din 2 martie 1978, nimeni nutrebuieîmpie-dicat de obstacole economice în a-şi apăra drepturile în justiţie. în acelaşi sens, Carta europeana a drepturilor omului prevede, la art. 47, dreptul persoanelor care nu au resur-sele necesare de a beneficia de asistenţă judiciară gratuită în mãsura în care un asemenea ajutor este necesar pentru asigurarea accesului efectiv la justiţie111.

b) Obligaţia de a comunica solicitantului încuviinţarea cererii sale, în virtutea obligaţiei acestuia din urmă de a urmari desfăşurarea procesului. Conform art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public judiciar se acordă oricândîn cursul judecăţii, de la data formulãrii cererii de către persoana interesată, şi se menţine pe tot parcursul etapei procesuale în care a fost solicitat, iar potrivit art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ, cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar formulată ulterior introducerii căii de atac se adresează instanţei competente să soluţioneze acea cale de atac. Din interpretarea acestor texte legale rezultă, fără echivoc, cã ajutorul public judiciar se acordă oricând în cursul judecăţii, de la data formulãrii cererii de către persoana interesată, şi se menţine pe tot parcursul etapei procesuale în care a fost solicitat, astfel încât, contrar susţinerilor pârâtei-recurente, instanţa de apel nu era obligată sã se pronunţe asupra noii cereri de acordare a ajutorului public judiciar, în condiţii e în care o asemenea cerere a fost deja admisă, în ciclul procesual anterior, fără a interveni schimbăriînsituaţia materialăa pârâ-tei, aşa cum de altfel aceasta a recunoscut, fiind nerelevante ipoteticele modificări ima-ginate de pârãtā. Din analiza dispoziţiilor art. 681 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 270/2010, rezultă că instanţa nu are obligaţia legală de a comunica beneficiarului ajutorului public judiciar decizia baroului de desem-nare a unui avocat sau încheierea de şedinţă prin care s-a încuviinţat o atare cerere, deoarece níciunul dintre textele legale invocatede pârâta-recurentă nu reglementează o astfel de obligaţie a instanţei de judecată121.

c) Eşalonarea taxei judiciare de timbru. Neplata ratelor scadente. Consecinţe O.U.G. nr. 51/2008 a transpus în dreptul intern Directiva Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE privind îmbunătăţirea accesului la justiţie în cazul litigiilor transfrontaliere. Dreptul de acces la justiţie este reglementat de art. 6 din Convenţia europeana a drepturilor omului. Câta vreme ape)antelor li s-a admis cererea de ajutor public judiciar şi s-a eşalonat taxa judiciară de timbru pe care sunt datoare să o plătească, în mod greşit prima instanţă a făcutaplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, anulând ca insuficient timbrat capătul de cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcţiilor. Urmãrirea încasării ratelor scadente îi revine beneficiarului, care este Consiliul local, iar nu instanţei de judecată131.

''' Trib. Bistrija-Nās⅜ud, s. civ., inch, camerei de consiliu din 23 aprilie 2008, nepublicatã.

'2' CA. Cluj, s. 1 civ., dec. nr. 2462/R din 1 iulie 2011, nepublicatã.

' ' CA. Cluj, s. I civ., dec. nr. 259 din 15 iunie 2011, nepublicatã; l.CCJ., s. I civ., dec. nr. 4600/2012, vvww.juridice.ro.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL in. 91-93 [ l⅛l

Art. 91. Dispoziţii speciale. Dispoziţiile cuprinse în legi speciale privind scutirca de taxe, tarife, comisioane sau cautiuni pentru cererile, acţiunile şi orice alte măsuri Iuate în vederea administrării creanţelor fiscale rãmân aplicabile.

COMENTARII

Asistenţa judiciară reglementată prin legi speciale. Scutirile de taxe, tarife, comisioane sau cautiuni pentru cererile, acţiunile şi orice alte mãsuri Iuate în vederea administrării creanţelor fiscale operează în condiţiile legilor speciale111, a cãror aplicare prioritară este recunoscută expres de legiuitor.

Capitolul III. Participarea Ministerului Public în procesul civil

Art, 92. Modalităţi de participare. (1) Procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apârarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.(2) Procurorul poate să puna concluzii în orice proces civil, în oricare fazã a aces-tuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cctăţenilor.(3) In cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulitâtii absolute a hotărârii.(4) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecatã, în condiţiile legii.(5) Procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1).(6) In toate cazurile, Ministerul Public nu datorează taxe de timbru şi nici cauţiune.

COMENTARII

1. Participarea procurorului în procesul civil. în actuala reglementare, textul normativ consacra patru forme de participare a procurorului în procesul civil, şi anume:

1.1. Exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege [art. 92 alin. (1) NCPC]. Procurorul porneşte orice acţiune civilă atunci când este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Prin urmare, posibilitatea procurorului de a porni procesul civil este limitatã la cazurile în care persoana interesată se află într-o imposibilitate juridică (fiind lipsită de capacitate de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu restrãnsã) ori într-una obiectivă (cazul per-soanei dispārute) dea-şi exercitadreptuldeacces lajustiţie, respectivîn situaţiileîncare legea prevede aceasta. Se poate observa faptul că sesizarea instanţei de judecatã de către procuror este limitatã la situaţiile expres prevăzute de lege.

înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, consecutiv admiterii unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005, a stabilit că, în cauzele în care

A se vcdea Codul dc procedură íiscală d in 24 decembrie 2003, republicat, M. Of. nr. 513 din 31 iulic 2007.

it>2 | Art. »2 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptatã de procuror, acesta are calitatea de a exercita în fata instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţialãa unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. (1) CPC [preluate de art. 92 alin. (1) NCPC]. în celelalte cazuri, aceeaşi acţiune aparţine părţilor, avãnd în vedere principiul disponibilităţii ca principiu general al desfăşurării procesului civil'1'.

Ulterior pronunţăriidecizieiîn interesul legii, a fost adoptatã Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi. Prin art. I pet. 132 din Legea nr. 356/2006 au fost modificate prevederile art. 245 CPP, prin care se stabilesc măsurile care se dispun de procuror prin ordonanţa deîncetare a urmăririi penale, în sensul că după lit. c) a alin. (1) s-a introdus o nouă literă, lit. c 1). Prevederile art. 245 alin. (1) lit. c1) CPP prevăd că prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune şi asupra „sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţialã a unui înscris". La rândul lor, prevederile art. 249 alin. (2) şi art. 228 alin. (6) teza finală CPP prevăd că dispoziţiile art. 245 alin. (1) lit. c1) din acelaşi cod sunt aplicabile şî în cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală. Rezultã că voinţa legiuitorului a fost în sensul de a conferi procurorului legitimare procesuală activă pentru a formula acţiune pentru desfiinţarea totală ori par-ţială a unui înscris ori de câte ori pronunţă una din soluţiile de netrimitere în judecată, şí anume de încetare a urmăririi penale sau, după caz, de neîncepere a urmăririi penale ori de scoatere de sub urmărire penală.

Astfel, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, 5ecţiile Unite, intervine din nou în scopul unei interpretări unitare a legii şi, consecutiv admiterii unui recurs în interesul legii, sta-tuează în sensul că procurorul are legitimare procesuală activa de a formula acţiunea civilă pentru desfiinţarea, în tot sau în parte, a unui înscris falsificat, atunci când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată.

înmotivare, s-a reţinut că expresia „se dispune", folosită de legiuitorînart. 245 alin. (1) CPP, dovedeşte faptul că, în situaţia data, procurorul nu are drept de apreciere, ci este obligat să sesizeze instanţa civilă. Pe cale de interpretare logică, reglementarea conţinută de lit. c1) a art. 245 alin. (1) CPP reprezintă „un :az expres prevãzut de lege", în înţelesuf prevederilor art. 45 alin. (1) teza finalã CPC, în care procurorului i se recunoaşte legitimare procesuală pentru a formula acţiune civilă, care este distinct de cazurile prevăzute în teza iniţială a acestui articol, în care o astfel de legitimare este recunoscută procurorului ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepttrilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispãruţilor. Aceasta dispozitie legală, conţinută de art. 245 alin. (1) alin. (1) lit. c1) CPP, statueazã cu valoare de principiu asupra dreptului procurorului de a sesiza instanţa civilă cu privire la desfiinţarea totalã sau parţială a unui înscris, fără a face vreo distincţie cu privire la motivele pentru care se solicită desfiinţarea înscrisului. împrejurarea că această dispozitie legală nu face trimitere expresă la înscrisul falsificat nu este de natură să excludă legitimarea procesuală a procurorului de a solicita instanţei civile desfiinţarea şi a unui astfel de înscris121.

în condiţiile în care acţiunea este pornită de procuror, acesta dobândeşte calitatea de reclamant, având poziţia juridică de parte principalã1*1, chiar dacă nu este titularul dreptului subiectiv alegat.

1111.C.C.J., Secţiile Unite, Dec. nr. XV din 21 noiembrie 2005, M. Of. nr. 119 din 8 februarie 2006. 1211.CCJ„ Sec)iile Unite, Dec. nr. 2 din 17 ianuarie 2011, M. Of. nr. 372 din 27 mai 2011. 131 V.M. Ciobanu, Tratat..., vol. I, p. 349-350; /. Dcteami, Tratat..., vol. I, 2005, p. 556.

PARTICIPANT!! LA I'ROCESUL CIVIL %rl. W£ I l⅛*

In cazul în care cererea de chemare în judecată a fost introdusă de către procuror, se admite că titularul dreptului nu s-ar putea prevala de dispoziţiile art. 113 NCPC, pentru a face o alegere de competenţă diferită de cea a procurorului. Aceasta, deoarece instanţa sesizată de procuror este prin definiţie competentã, nemaiputând sã îşi decline compe-tenţa, de vremece alegerea de competenţă s-a fãcut de un organ căruia legeaîi recunoaşte legitimare procesuală activă111.

1.2. Participarea la şedinţele de judecată, în condiţiile legii [art. 92 alin. (2) şi (3)NCPC]. Procurorul participă la judecata cauzelor civile şi pune concluzii în cadrul şedinţelorde judecată, atunci când apreciază că este necesar pentru apãrarea ordinii de drept, adrepturilorşi libertãţilor cetāţeneşti şi, mai cu seamă, atunci când legea prevede expresaceasta, cum ar fi, spre exemplu: la judecarea cererii de expropriere [art. 23 alin. (1) dinLegea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată121];în cererile privind restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinātate alcetãţenilor români [art. 39 alin. (7) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţiia cetăţenilor români în străînătate131]; în cauzele privind controlul averilor prevãzut deLegea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unorpersoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici272141 (art. 16); încauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilorcopilului151 [art. 125 alin. (1)]; la judecarea recursurilorîn interesul legii; în cererile formulate în condiţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurileadministrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie1989|6|[art.4alin. (5)].

Participarea procurorului şi punerea de concluzii, atunci când legea o prevede expres, condiţionează legalitatea actelor de procedură săvârşite de instanţă şi a hotărârilor pronunţate. Sancţiunea operantă este nulitatea absolută, pentru nelegala constituire a completului.

1.3. Exercitarea căilor de atac îrnpotriva oricărei hotărâri [art. 92 alin. (4)

NCPC]. Procurorul are dreptul să exercite căile legale de atac în următoarele situaţii: a)

' ' V.M. Ciobami, G. Boroi, T.C. Briciu, Curs ..., p. 151-152. Pentru detalii, a se vedea supra comentariile de la art. 12.121 M. Of. nr. 472 din 5 iulie 2011.m M. Of. nr. 682 din 29 iulie 2005.W M. Of. nr. 263 din 28 octombrie 19%.151M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004.

' ' M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009. In legătură cu parliciparea procurorului in asemenea litîgii, a se vedea, in acesl sens, C.C. Fretilin, Obligalivitatea parlicipārii procurorului in uncle dinlre litigiile izvorâtc din aplicarea dispozi(iilor Legii nr. 221/2009, în Dreptul nr. 1/2011, p. 203-207. în esenţă, s-a reţinut că prin art. 4 alin. (5) al legii s-a instituit obi igati vita tea participãrii procurorului in acele cauze în care se solicită instanţei de judecata constalarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, după caz, cerere insoţita sau nu de un pelit secundar vizând acordarea masurilor rcparatorii prcvăzutc de art. 5 din Legea nr. 221/2009. Dimpotrivă, o asemenea prevedert referitoare la obligativitatea participãrii procurorului nu este prevăzută şi în cazul în care instanţa este se⅛izată numai cu cererea persoanei indreptăţite de platā a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre do condamnare sau caefeclal măsurii administrative, atunci când prejudiciul este urmarea unei condamnări sau a unei măsuri administrative prevăzute de lege ca având caracter politic. Intrucât art. 4 alin. (5) al legii foloseşte sintagma „judecarea acestor cereri se face cu participarea obligatorie a procurorului", s-a apreciat că prezenţa obligatorie a procurorului, sub sancţiunea nulităţîi hotărării, se impune numai atunci când, pclāngâacordarcadcdcspăgubiri, instanta estcchematăsă decidă cu privire la caracterul politic al unei condamnări sau al unei măsuri administrative aplicate. Dimpotrivă, ori de câle ori instanţa este ⅛esizată numai cu o cerere de despăgubire, prezenţa procurorului nu este obligatorie. Intr-o asemenea situaţie procurorul poate participa în baza art. 45 alin. (3) CPC, insă o astfel de parliciparc are caracter facultativ, şi nicidecum obligatoriu.

l⅛4 | Art. W2 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

împotriva oricărei hotărâri pronunţateîn soluţionarea unei acţiuni civile exercitate pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub inter-dicţie şi ale dispãruţilor, dintre cele menţionate în alin. (1), chiar şi atunci când nu este titularul unei astfel de acţiuni; b) ori de câte ori a participat la judecată, potrivit dispoziţiilor alin. (2) şi (3) ale art. 92.

Cu privire la rolul procurorului în procesul civil, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 68 din 3 februarie 2005. Cu această ocazie, Curtea a reţinut că procesul civil este, prin natura sa, un proces în care se confruntã interese private. Dar raporturile juridice conflictuale ce fac obiectui procesului civil depăşesc, în unele cazuri, interesuí părţilor şi intrã în sfera interesului public. în toate cazurile, conflictul juridic este generat de o încãlcare a unei norme de drept, iar judecătorul este chemat sã rezolve cauza în conformitate cu legea care guvernează drepturi!e subjective disputate de părţi. Or, legea însăşi, norma obiectivă pe care se întemeiază drepturi!e subjective ale părţilor, este un element de interes general, fiind izvorâtă-în procedurile stabilite prin Constitute-din voinţa societăţii constitute în stat.

Procurorul fiind, prin natura sa, un organ al legii, un reprezentant al interesului general al societăţii în activitatea judiciară, prezenţa Ui în procesul civil este cat se poate de firească. El nuesteparteîn procesul civil decâtîn sens procesual, iar nu şiîn sens material, iar în îndeplinirea acestei atribuţii - ca de altfel în îndeplinirea tuturor atribuţiilor sale - ef are obligaţia, înscrisã în art. 132 alin. (1) din Constitute, de a fi impartial. în toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în acest sens material apartine titularului dreptului subiectiv ce formează obiectui litigiului, care este liber sã dispună de acest drept şi să-şi exercite fără nicio constrângere toate drepturi!e procesu-ale. Procurorul este, fără îndoialã, un organ al statului, dar el nu este un „reprezentant al statului" în procesul civil. Atunci când statul are interese procesuale, acestea sunt repre-zentate prin autorităţile care administreazã aceste interese - Ministerul Finanţelor Publice, instituţiile administraţiei publice cu personalitate juridică, societăţile comerciale cu capitaf de stat etc. Ca şi în procesul penal, procurorul este, în procesul civil, un exponent al intereselor generale ale societăţii, consacrate prin Constituţie şi prin legi. Ca şi judecătorul, procurorul este un subject oficial al procesului civil. El acţionează întotdeauna din oficiu şi atunci când declanşează procesul, şi atunci când intervine în proces, şi în cererile pe care le adreseazã. Scopul acţiunii sale nu este acela de a obţine pentru una dintre părţi satisfacerea unei pretenţii, ci de a veghea ca admiterea sau respingerea cererilor părţilor să se facă în conformitate cu legea. în felul acesta, principiul oficialităţii în temeiul cãruia acţionează procurorul nu anihilează şi nici mãcar nu micşorează efectele principiului dis-ponibilităţii, care guverneazã acţiunea şi comportamentul părţilor în procesul civil11'.

De asemenea, Curtea Europeanã s-a pronunţat cu privire la rolul procurorului în procesul civil:

a) Cerere de revizuire exercitată de procuror. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, dreptul la un proces echitabilînfata unei instanţejudecătoreşti,garantat de art. 6 parag. 1, se interpretează potrivit preambulului Convenţiei, care enunţă supre-maţia dreptului ca element din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care implicã, între altele, ca soluţia definitiva data de instanţe cu privire la orice litigiu sã nu mai fie repusă în cauză. Tot astfel, în Sovtran$avto Holding c. Ucrainei (hot. din 2 octombrie 2003, definitiva la 24 martie 2004), Curtea a hotărât că un sistem juridic

'•I C.C., Dec. nr. 68/2005, M. Of. nr. 145 din 17 februarie 2005; Dec. nr. 1454/2009, M. Of. nr. 877 din 16 dccembrie 2009.

PARTICIPANT!! l.A l·ROCESUL C I V I L %rl. W£ I l⅛⅛

marcat de posibilitatea anulării repetate a unei hotărâri definitive este incompatibil cu principiul securităţii raporturilor juridice, care constitute unul dintre elementele funda-mentale ale supremaţiei dreptului în sensul art. 6 parag. 1. Potrivit art. 324 pet. 5 CPC, o cerere de revizuire poate fi introdusă în termen de o lună de la notificarea hotărârii definitive către stat sau către celelalte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică. Redeschiderea unei proceduri încheiate cu o hotărâre definitive, în urma unei cereri de revizuire formulate tardiv (la peste 2 ani de la data la care autorităţile administrative dispuseseră deja restituirea bunului, procurorul general a introdus cererea de revizuire) şi anularea unei hotărâri judecãtoreşti definitive, favorabilã reclamanţilor, ignorã principiul securitãţii raporturilor juridice şi, în consecinţă, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1.în acelaşi timp, admiterea cererii de revizuire a avut drept consecinţă privarea reclamanţilor de un bun, în privinta căruia s-a recunoscut anterior dreptul lorde proprietate printr-o hotărâre judecătorească definitivā, drept care nu era revocabil. în aceste condiţii, Curtea a reţinut şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie'11;

b) Intervenţia procurorului general dupã încheierea procedure. Anularea deciziei definitive. Obligarea unei persoane la restituirea creanţelorîncasateîn deplină legalitate, în baza unei decizii definitive şi care se bucură de autoritate de lucru judecat constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. în această privinţă, Curtea a reamintit faptul că preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă tuturor articolelor din convenţie. Ea presupune res-pectarea principiului siguranţei raporturilor juridice şi, în special, a hotãrârilor judecătoreşti care se bucură de autoritate de lucru jidecat. Niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii în unicul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinta sa. Dacă nu ar fi fost aşa, readucerea în discuţie a hotãrârilor definitive ar fi creat un climat general de nesiguranţă juridică, diminuând încrederea publicului în sistemul judiciar şi, prin urmare, în statul de drept. Având în vedere faptul că intervenţia procurorului general dupã terminarea procedurii - la care nu participase - a condus la anularea integrală a acestor creanţe, Curtea a apreciat că o încălcare atât de radicală a drepturilor celor interesaţi a rupt, în defavoarea lor, justul echilibru ce trebuie păstratîntre protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general. în ciuda marii puteri de apreciere de care beneficiază statul în materie fiscală, exercitarea acesteia, în circumstanţele cauzei, a adus prejudicii principiílor siguranţei raporturilor juridice şi preeminenţei dreptului121.

1.4. Punerea în executare a titlurilor executorii [art. 92 alin. (5) NCPC]. Procurorul cere punerea în executare a hotãrârilor pronunţate în favoarea celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu, având capacitate de exerciţiu restrânsă ori a persoanei dispărute. Din cuprin-sul textului rezultă faptul că procurorul poate cere executarea silită a oricăror titluri executorii (titlurile executorii pot fi identificate în art. 632 şi urm. NCPC), emise în favoarea persoanelor care aparţin categoriilor menţionate expres în cuprinsul alin. (1).

De altfel, prin art. 643 NCPC, Ministerul Public este inclus în categoria participanţilor la executarea silită, fiindu-i stabilite drepturile şi îndatoririle de principiu, în această fază a procesului civil, în cuprinsul art. 657 NCPC: Ministerul Public sprijină, în condiţiile legii, executarea hotãrârilor judecãtoreşti şi a altor titluri executorii; în cazurile anume prevã-zute de lege, Ministerul Public poate cere punerea în executare a hotãrârilor judecãtoreşti

I1' C.E.D.O., Androne c. Romania, hot. din 22 decembrie 2004, definitivă la 6 iunie 2005, M. Of. nr. 875 din 29 septembrie 2005.

'21 C.E.D.O., Stere $.a. c. Romămci, hot. din 23 fobruarie 2006, M. Of. nr. 600 din 30 august 2007.

]⅛6 | Art. »» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

şi a altor titluri executorii. Totodatã, în sarcina Ministerului Public este stipulata obligatia dea sprijini executarea hotãrârilorjudecātoreştişi a altor titluri executorii, în condiţiile legii. Spre exemplu, dacã terţii care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia supuse urmăririi refuză să comunice executorului judecătoresc infor-maţiile necesare pentru efectuarea executării ori nu dispun de informaţiile solicitate, Ministerul Public va întreprinde, la cererea executorului judecătoresc, diligenţele necesare pentru aflarea acestor informaţii, potrivit art. 659 alin. (3) NCPC.

2. Scutirea de taxe. Printr-o dispoziţie specială şi expresă a legii, cuprinsă în alin. (6} al art. 92, Ministerul Public este scutit de obligatia legală generală referitoare la plata taxelor ]udiciare de timbru aferente unei cereriîn justiţie, precum şi de obligatia având ca obiect plata unei cauţiuni, atunci când legea o prevede în cazul anumitor categorii de cereri. Scutirea opereazăîn considerarea calităţiiacestei persoanejuridice, ceacţionează ca reprezentant al statului; prin urmare, Ministerul Public nu va putea fi obligat la taxe de timbru şi cauţiuni, indiferent de obiectul cererii al cārei titular este, în procesul civil.

Art. 03. Efecte faţă de titularul dreptului. In cazurile prevăzute la art. 92 alin. (1), titularul dreptului va fi introdus în proces şi se va putea prevala de dispoziţiile art. 406,408,409 şi art. 438-440, iar dacã procurorul îşi va retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii sau a execut*lrii silite.

COMENTARII

Introducerea în proces a titularului dreptului subiectiv dedus judecăţii. Efecte. întoate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte, în sens material, aparţine titularului dreptului subiectiv dedus judecăţii, care este introdus în proces ca reclamant şi, în condiţiile legii, poate săvârşi acte de dispoziţie, precum: renun-ţarea la judecată (art. 406 NCPC), renunţarea la dreptul pretins (art. 408-409 NCPC), tranzacţia (art. 438-440).

Renunţarea la judecată, renunţarea la dreptul pretins, achiesarea şi tranzacţia nu vor produce efecte juridice atunci când aceste acte sunt săvârşite de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie, ai dispăruţilor, iar instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul persoanelor ocrotite. în oricare din aceste situaţii, judecata va continua.

în cazul în care procurorul care a pornit acţiunea civilă sau executarea silită renunţă la aceasta, titularul dreptului poate solicita continuarea judecăţii sau a executării silite.

Titlul III. Competenţa instanţelor judecătoreşti

Capitolul I. Competenţa materială

Secţiuneo 1. Competenţa dupo moterie şi valoare

Art. 94. Judecătoria. ]udccătoriile judecă:1. în primă instanţã, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, dupăcaz, neevaluabil în bani:a)cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurilc în care prin lege se prevede în mod expres altfel;b)cererile referitoare la înregistrārile în registreie de stare civilă, potrivit Iegii;c)cererileavând ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu altc persoane fizice sau persoane juridice, după caz;d)cererile de evacuare;e)cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, drcptul dc trecere, precum şi la orice servituţi sau altc Iimitări ale dreptului de proprietate prevāzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecă to rească;f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grāniţuire;g)cererile posesorii;h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile in bani, indi-ferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date delege în competenţa altor instanţe;i) cererile de ímpărţeală judiciară, indiferent de valoare;j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de pânã la 200.000 lei inclusiv,indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;2."1 abrogat;3. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevãzute de lege;4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

COMENTARII

1. Consideraţii generale. în conformitate cu art. 126 alin. (1) din Constituţia României'2', justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe jude-cãtoreşti, stabilite de lege. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

1,1 Pet. 2 de la art. 94 a fost abrogat prin art. V dinO.U.C. nr. 4/2013. 121 Rcpublicatā in M. Of. nr. 767 din 31 octombric 2003.

]⅛8 | Arl. Ml I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

judiciară, republicată'1', justiţia se realizează prin urmãtoarele instanţe de judecată: înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; curţi de apel; tribunale; tribunale specializate; instanţe mili-tare; judecătorii. în art. 3 din acelaşi act normativ se prevede: „Competenţa organelor judiciare şi procedura judiciară sunt stabilite de lege". Prin urmare, în absenţa unor norme speciale derogatorii care să atribuie competenţa de soluţionareîn favoarea unor jurisdicţii speciale'21, judecarea proceselorşi cererilor aparţine instanţelor judecătoreşti, care înfăp-tuiesc ceea ce doctrina a numit „o jurisdicţie de drept comun"'3'.

2. Competenţă absolută. în actuala reglementare a competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, judecătoriile judecă: în primă instantă, în cãi speciale de atac, în orice alte cereri date prin lege în competenţa lor. Dispoziţiile cu privire la competenţa materială a judecatoriilor au caracter imperativ, astfel că nu pot fi înlăturate prin acordul sau achiesarea părţilor.

3. Competenţa judecătoriei privind judecata în primă instanţă. Instanţă de excep-ţie. Noul Cod de procedura civilă modifică fundamental regulile referitoare la competenţa de drept comun în ceea ce priveşte judecata în prîmă instanţă. Spre deosebire de competenţa tribunalelor, care devine una generală, competenţa judecatoriilor este acum strict limitată la materiile expres prevăzute de lege.

în competenţa de primă instanţă a judecatoriilor intră numai cererile menţionateîntr-o enumerare limitativă în cuprinsul alin. (1) pet. 1 lit. a)-j) al art. 94 NCPC, fără a distinge după cum obiectul acestora este sau nu este evaluabilîn bani.în acest context, doctrina'41 a relevat o schimbare fundamentală de concepţie în reglementarea competenţei ratione materíae, astfel că nu în cazul tuturor cererilor cu caracter patrimonial competenţa de primă instanţă se determină în funcţie de criteriul valoric, legiuitorul prevăzând excepţii, în funcţie de obiectul cauzei. Astfel, indiferent de valoarea obiectului cererii, care devine un criteriu irelevant sub aspectul competenţei, anumite cauze sunt atribuite în competenţa de primă instanţã a judecătoriei.

Judecătoriile judecă în primã instanţă:a) Cererile date de noul Cod civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în

afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel [art. 94 pet. 1 lit. a) NCPC]. Articolul 265 NCC este textul de lege prin care se determină instanţa competentă ratione materiae^\r\ litigiile generate deaplicarea dispoziţiilor Cãrţii a ll-a, Despre familie, a noului Cod civil. în acest sens se prevede că „toate măsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei judecătoreşti, toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cărţi, precum şi măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competenţa instanţei de tutelă. Dispoziţiile art. 107 sunt aplicabile în mod corespunzător". Sunt astfel de litigii cele referitoare la: căsătorie {încheiere, nulitate, desfacerea căsătoriei), cu toate efectele ei, patrimoniale şi personale; rudenie (filiaţia, adopţia); exercitarea auto-rítăţii părinteşti; obligaţia de întreţinere în interiorul familiei.

Complementar, se trimite la o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 107 NCC,

conform cărora procedurile prevăzute de noul Cod civil privind ocrotirea persoanei fizice

"I M. Of. nr. 827 din 13 seplcmbric 2005.

' ' Spre exemplu, jurisdicţiile administraliv-disciplinarc pentru cadrele mil i tare (art. 35 din Legea nr. 80/1995 privind statutulcadrelor militare), jurisdicţiile disciplinary pentru avocaţi (Legea nr, 51/1995, republican), jurisdicţiile admínistrativ-disciplinare pentru notari (art. 75 din Legea nr. 36/1995, republican în M. Of. nr. 72 din 4 februaric 2013), jurisdicjiile administxativ-disciplin,ire pentru func)ionarii publici (art. 78 din Legea nr. 188/1999, republicatã), organele administrative fiscale prevăzute de Codul de procedura fiscală şi procedura administrative jurisdicţionala fiscală.,3' /. Deleanu, Tratat..., 2007, vol. I, p. 452.

' ' A. Constaitda, Unele consideraţii relative la valoarea obiecoilui cererii în reglementarea actuală şi în contextul noului Cod de procedure civilă, in R.R.J. nr. 3/2011, p. 243.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI %rl. ni | l⅛y

sunt de competenţa instanţei de tutelă si de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanţa de tutelă. Măsurile de ocrotire a persoanei fizice, atribuite prin art. 107 NCC în competenţa materială a instanţei de tutelă, sunt cele evocate în cuprinsul art. 106 NCC, şi anume: reprezentarea minorului; instituirea tutelei minorului; darea minorului în plasament; alte măsuri de protecţie specială a minorului, anume prevãzute de lege; punerea majorului sub interdicţie judecătorească; instituirea curatelei majorului, în condiţiile prevãzute de noul Cod civil.

Instanţa de tutelă şi de familie competentă să judece toate aceste cereri este, aşadar, de regulã, judecătoria, dacã prin norme speciale nu se dispune altfel. Referitor la organi-zarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie, Legea nr. 71/2011 pentru punerea înaplicare a Legii nr. 287/2009 privindCodul civil, precizează,în cuprinsul art. 229, că acestea se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară. Până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionãrii instanţei de tutelă: i) atribuţiile acesteia, prevãzute de noul Cod civil, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completele speci-alizate pentru minori şi familie; ii) raportul de anchetă psihosocială prevăzut de noul Cod civil este efectuat de autoritatea tutelară, cu excepţia anchetei prevãzute la art. 508 alin. (2) {în cazul decăderii din exerciţiul drepturilor părinteşti), care se efectueazã de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului; iii) autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în domeniul protecţiei drepturilor copilului, respectiv a persoanei fizice continuă sã exercite atribuţiile prevãzute de reglementările în vigoare la data intrãrii în vigoare a noului Cod civil, cu excepţia celor date în competenţa instanţei de tutelă.

Pânã la intrarea în vigoare a reglemertării prevãzute la alin. (1) al art. 229 NCC privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă: i) atribuţiile referitoare la exer-citarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administreazã bunurile minorului revin autorităţii tutelare; ii) măsura plasamentului, a plasamentului în regim de urgenţă şi a supravegherii specializate se stabilesc şi se monitorizează potrivit art. 58-70 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificările ulterioare; iii) numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezba-terea procedurii succesorale se face, de îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmã caz nefiînd necesară validarea sau confirmarea de către instanţă; potrivit alin. (33) al art. 229 din Legea nr. 71/2011, introdus prin Legea nr. 54/20131'1, aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul numirii curatorului special prevăzut la art. 167 NCC (pânã la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească).

Cererile în curs de soluţionare la data intrãrii în vigoare a noului Cod civil rămân să fie soluţionate de instanţele judecătoreşti sau, după caz, deautorităţile administrative com-petente potrivit legii în vigoare la data sesizării lor.

Legiuitorul intervine ulterior şi preozează, în cuprinsul art. 76 al Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, faptul că, până la organizarea instanţelor de tutelă şi familie, judecătoriile sau, după caz, tribu-nalele ori tribunalele specializate pentru minori şi familie vorîndeplini rolul de instanţe de tutelă şi familie, având competenţa stabilită potrivit noului Cod civil, noului Cod de procedurã civilă, acestei legi, precum şi reglementãrilor speciale în materte;

b) Cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilā [art. 94 pet. 1 lit. b) NCPC]. Legea specialã în materia înregistrãrilor în registrele de stare civilă este Legea nr. 119/1996, republicată, cu privire la actele de stare civilă121. Conform acestui act nor-

1,1 M. Of. nr. 145 din 19 marlie 2013. 121 M

Of. nr. 339 din 18 mai 2012.

!6(í | Art. Ml I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

mativ, înregistrările de stare civilă presupun întocmirea actelor de stare civilă pentru cazul naşterii, căsãtoriei şi al decesului, precum şi deînscrierea de menţiuni pe actul de stare civilă pentru cazul desfacerii, desfiinţării sau anulării căsătoriei, schimbării numelui pe cale administrativă, stabilirii filiaţiei, încuviinţării, desfiinţării sau desfacerii adopţiei.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 119/1996, republicată, refuzul efectuării unei înregistrări de stare civilă conferă persoanei interesate dreptul de a sesiza instanţa competentă, respectiv judecătoria în raza căreia domiciliază reclamantul.

Potrivit art. 57 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 119/1996, republicată, cererea de anulare, modificare sau completare a unei înregistrări de stare civilă se face de către persoana interesată, de structurile de stare civilă din cacrul serviciilor publice comunitare locale sau judeţene de evidenţă a persoanelor ori de către parchet şi se soluţionează de judecătoria în a cãrei rază teritorială se situează domiciliul sau sediul acestora, pe baza veri-ficărilor făcute de serviciul comunitar local de evidenţa a persoanelor şi a concluziilor procurorului. Soluţionarea cererilor de anulare, completare şi modificare a actelor de stare civilã formulate de cetăţenii români cu domiciliul în strãinãtate şi de strãini este de competenţa Judecătoriei Sectorulut 1 Bucureşti.

în doctrină, s-a apreciat, cu deplin temei, câ în măsura în care cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă au caracter accesoriu, acestea sunt de competenţa instanţei învestite cu cererea principalã, potrivit art. 123 NCPC. Spre exemplu, dacã se solicită încuviinţarea adopţiei şi modificarea corespunzătoare a actului de stare civilă întreaga cauză va fi de competenţa tribunalului111;

c) Cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamentesau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privindraporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice saupersoane juridice, după caz [art. 94 pet. 1 lit. c) NCPC]. Legea-cadru care reglementeazăraporturile juridice stabilite între asociaţiile de proprietari şi proprietarii spaţiilor locuite,precum şi raporturile dintre aceştia în legătură cu drepturile şi obligaţiile pe care le auprin ocuparea spaţiilor respective este Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizareaşi funcţionarea asociaţiilorde proprietari'21.

Textul de lege evocă două categorii de cereri, şi anume: i) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite. Sunt vizate următoarele raporturi juridice: cele stabilite între asociaţia de proprietari şi membrii acesteia; cererile stabilite între asociaţia de proprietari şi organele acesteia; cererile formulate de asociaţia de proprietari împotriva proprietarilor ori cele formulate de proprietari 'mpotriva asociaţiei, în legătură cu drepturile şi obligaţiile decurgând din calitatea de proprietarîntr-o clădire cu mai multe apartamente sau spaţii'``'; ii) cererile decurgând din raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau juridice, respectiv cu terţii care nu sunt proprietarii apartamentelor sau spaţiilor aflate în clădirile cu mai multe etaje sau apartamente ţfumizor de utilităţi, administratori, bănci şi alţii asemenea).

Toate aceste cereri intră în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, indiferent de caracterul lor patrimonial sau nepatrimonial şi indiferent de valoarea obiectului litigiului;

d) Cererile de evacuare [art. 94 pet. 1 lit. d) NCPC]. Sunt date în competenţa de primă

instanţă a judecãtoriei cererile de evacuare, cele care vizează raporturile de locaţiune, iar

' ' G!i.-L·. Zidaru, Considerajii cu privirc la normclc do competent^ euprinse în noul Cod de procedure civila\ Competent material.! (1), in R.R.D.P. nr. 3/2011.121 M. Of. nr. 490 din 23 iulie 2007.131 Arl. 646-666 NCC.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI %rl. ni I 161

nu cererile în revendicare imobiliarã. Aceste cereri sunt de competenţa judecātoriei, indi-ferent de valoarea bunului imobil, or, pentru ipoteza cererilorîn revendicare imobiliarã, determinant în stabilirea competenţei materiale este criteriul valoric, ele fiind, după caz, de competenţa judecătoriei sau tribunalului, în funcţie de valoarea bunului revendicat; în acest sens sunt dispoziţiile art. 104 NCPC. Acţiunile în evacuare sunt acţiuni personale imobiliare, iar nu acţiuni reale imobiliare. Apreciem şi noi, aşadar, că pentru o corectă apreciere a competenţei materiale de primă instanţă în ipoteza unei astfel de cereri este necesar a se distinge între acţiunile în evacuare şi acţiunile în revendicare imobiliarã, determinanta fiind o calificarea corectã a acţiunii juridice deduse judecăţii. Totodatã, apelând la o interpretare sistemicã a normelor referitoare la determinarea competenţei după materie, se poate reţine cã sunt excluse de la aplicarea acestei norme şi cererile de evacuare accesorii unei cereri în executarea, anularea, constatarea nulităţii ori rezilierea unui contract de locaţiune, predarea bunului închiriat, în acest caz, determinanta în stabilirea competenţei fiind valoarea cererii patrimoniale, rezultatã prin aplicarea art. 101 alin. (3) NCPC. La o valoare mai mica de 200.000 lei inclusiv, competenţa de primă instanţă aparţine judecătoriei, iar peste această valoare, tribunalului.

Cererea de evacuare formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale revine în competenţa de primă instanţă a judecãtoriei, potrivit art. 997 NCPC; la fel şi cererile formulate în temeiul Titlului XI al Cărţii a Vl-a privind evacuarea din imobilele folosíte sau ocupate fãra drept, potrivit art. 1035 NCPC;

e) Cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţnlor şi plan-taţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitari ale dreptului deproprietate prevāzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătoreascã[art. 94 pet. Hit. e) NCPC]. Seconferă judecătoriei competenţă exclusivă de primã instanţăîn cazul cererilor decurgând din raporturile de vecinătate, şi anume: cererile referitoarela zidurile şi şanţurile comune; cererile referitoare la distanţa construcţiilor şi plantaţiilor;cererile referitoare la dreptul de trecere; cererile referitoare la orice alte servituţi saulimitari ale dreptului de proprietate, he ele servituţi legale, convenţionale ori stabilite pecale judecătorească; servituţi aparente (acelea a căror existenţă este atestată de un semnvizibil de servitute, cum ar fi o uşă, o fereastră, un apeduct) şi neaparente (spre exemplu,servitutea de a nu construi ori de a nu construi peste o anumită înălţime); servituţi continue (acelea al cãror exerciţiu este sau poate fi continuu fără a fi necesar faptul actual alomului, cum ar fi servitutea de vedere ori servitutea de a nu construi) şi servituţile necon-tinue (cum ar fi servitutea de trecere cu piciorul ori cu mijloace de transport); servituţipozitive (acelea prin care proprtetarul fondului dominant exercită o parte din prerogative^dreptului de proprietate asupra fondului aservit, cum ar fi servitutea de trecere) şi servituţile negative (acelea prin care proprietarul fondului aservit este obligat sã se abţină dela exercitarea unora dintre prerogative^ dreptului său de proprietate, cum ar fi servituteade a nu construi).

în înţelesul art. 755 NCC, servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar. Utilitatea rezultă din destinaţia economică a fondului dominant sau constă într-o spcrire a confortului acestuia. Mijlocul procedural prin care se realizează protecţia dreptului de servitute este acţiunea confesorie de servitute, care poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului terenului. Dreptul la acţiune este imprescriptibil (art. 757 raportatlaart. 696NCC);

f) Cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire [art. 94 pet. 1lit. f) NCPC]. Dreptul şi obligatia corelativă la grăniţuirea coproprietatii (obligaţie propterrem) fac parte din limitele normalede exercitarea dreptului de proprietate în raporturile

162 1 Art. Ml I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

dintre vecini (art. 560 NCC). Prin urmare, scopul acţiunii în grăniţuire, care decurge din reglementările de drept substantial menţionate, este determinarea graniţei dintre cele două terenuri, prin semne exterioare|l'.în mod similar, apreciem că acţiunea în strămutare de hotare are caracter principal, atunci când reclamantu! susţine cã hotarul materializat pe teren nu corespunde limitelor reale (de asemenea, necontestate) ale proprietãţilor celor două părţi şi solicită restabilirea amplasamentului corect al hotarului, pe limita de proprietate;

g) Cererile posesorii [art. 94 pet. 1 lit. g) NCPC]. Acţiunea posesorie apără posesia, ca stare de fapt, împotriva tulburãrilor din partea terţilor, iar în ipoteza în care terţii justificã un drept asupra imobilului, aceştia, în caz de opunere din partea posesorului, sunt ţinuţi sã introducã acţiuni petitorii care le sancţionează dreptul.

în doctrină, acţiunea posesorie a fost definită ca fiind ansamblul de mijloace proce-suale prin care reclamantul solicitã instanţei să îl oblige pe pârât să înceteze orice act de tulburare a posesiei sale asupra unui bun imobil ori sã-i restituie bunul în posesie atunci când a fost deposedat'21. Acţiunile posesorii apă'ă, aşadar, posesia, ca stare de fapt gene-ratoare a unor situaţii juridice. Condiţiile de admisibilitate, judecata şi căile de atac în cazul cererilor posesorii sunt cele stabilite prin art. 1002-1004 NCPC;

h) Cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indife-rent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe [art. 94 pet. 1 lit. h) NCPC], Intră în competenţa de primã instanţa a judecātoriilor exclusiv cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face cu caracter nepatrimonial, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual. Excepţia de la aceastã regulă de competenţă vizează cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face, neevaluabile în bani, cu privire la care sunt stabilite prin dispoziţii exprese com-petenţe ale altor instanţe. Spre exemplu, cere^ile în contencios administrate, precum obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrate, cererile din materia pro-prietaţii intelectuale, cererile în materia dreptu ui muncii şi altele asemenea.

Prin Decizia nr. 32/2008'3' a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţatã în Secţiile Unite, s-a statuatîn sensul că cererile în materiecivilă şi comercială având ca obiectcon-statarea existenţei ori inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice, privind drepturi patrimoniale sunt evaluabile în bani, indiferent dacã este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei ante-rioare. A contrario, pentru cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face cu caracter patrimonial, competenţa se va determina după valoarea obiectului cererii, arătată de reclamant [art. 98 alin. (1) NCPC], iar atunci când ele au ca obiect realizarea unui drept de proprietate sau a unui alt drept real asupra unui imobil, după valoarea impozabilă, stabilitã potrivit legii fiscale (art. 104 NCPC). Prin urmare, atunci când o cerere referitoare la obligaţia de a face izvorăşte dintr-un raport juridic patrimonial, competenţa materială urmează a se determina după criteriul valoric, nefiind aplicabile în exclusivitate dispoziţiile art. 94 pet. Hit. h) NCPC;

i) Cererile de împărţeală judiciarã, indiferent de valoare [art. 94 pet. 1 lit. i) NCPC]. Judecătoria judecă în primă instanţă toate cererile de împărţeală judiciarã, formulate pe cale principalā, indiferent de valoare, fiind, în aceastã materie, instanţă cu plenitudine de jurisdicţie. în cazul în care cererea de împărţeală judiciarã are caracterul unei cereri accesorii sau al unei cereri incidentale în proces, competenţa se va determina

''l Gh.-L. Zidaru, Competenţa materials ..., în R.K.D.P. nr. 3/2011, p. 173.

'2' V.M. Ciobami, Tratal teoretic şi praetic de procedură civila, vol. I, Ed. Najional, Bucurcşti, 1997, p. 371.131 M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008.

COMPFTtNTA INSTANŢELOR (UOFCATOREŞTI %rl. ni I 163

după valoarea obiectului cererii principale, în raport cu dispoziţiile art. 98 alin. (1) NCPC. Spre exemplu, când cererea de împărţeală este accesorie unei cereri în materie de moştenire (petiţie de ereditate, constatarea calitãţii de moştenitor şi a cotelor-părţi), atunci compe-tenţa nu mai aparţine exclusiv ]udecătorîei, ea urmând a fi determinatã după valoare, prin aplicarea regulii generale înscrise in art. 9S NCPC ori a regulii 5peciale in materie de moştenire înscriseîn art. 105 NCPC.

Atunci când acţiunea are ca obiect partajul bunurilor comune ale soţilor, competenţa materială revine judecătoriei,în baza art. 94 pet. 1 lit. a) NCPC. De altfel, printr-odecizie, instanţa supremă, în Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că, indi-ferent de valoarea masei partajãrilor, competenţa de a soluţiona cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei revine judecătoriei, atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsãtoriei, cat şi atunci când sunt formulate separat. S-a considerat că o cerere de partajare a bunurilor comune întemeiată pe dispoziţiile art. 36 C. fam. [corespunzãtor art. 358 NCC - n.n.] nu poate fi primită decât ca o cerere accesorie acţiunii principale de divorţ, indiferent dacă a fost formulată odată cu aceasta sau separat, după desfacerea căsătoriei, fiind evident că soluţionarea ei nu poate fi atribuită, sub aspectul competenţei materiale, în raport cu criteriul valoric, ci numai ţinându-se seama de obiectul acţiunii principale, respectiv desfacerea căsătoriei. Pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie se impune şi în cazul cererilor formulate de soţi în timpul cãsãtoriei pentru împărţirea bunurilor comune1'1.

Cu referire la cererile în materie de moştenire, în doctrină'2', s-a subliniat că acestea nu au fost atribuite în competenţa exclusivă a judecãtoriei indiferent de valoare, soluţie justificată prin complexitatea problemelor pe care cauzele succesorale le pot implica. în categoria proceselorîn materie de moştenire intră, spre exemplu: acţiunile pentru anu-larea, constatarea valabilităţii ori executarea unui testament, anularea certificatului de moştenitor, raportul donaţiilor, cererile pentru conservarea şi administrarea bunurilor, acţiunile în anularea sau rezoluţiunea vânzării de drepturi succesorale, petiţia de ereditate, predarea unui legat cu titlu particular, ieşirea din indiviziune succesorală, cererea prin care creditorii personali ai defunctului valorifică drepturi din contracte în temeiul unui titlu posterior deschiderii succesiunii. S-a considerat că nu intră în categoria cererilor în materie de moştenire cererea reală imobiliară introdusă de un terţ împotriva moştenito-rilor ori cererea prin care moştenitorii vabrifică drepturi dobândite prin succesiune împotriva unordebitori ai defunctului.

Pornind de la prevederile art. 105 NCPC, conform cărora în materie de moştenire competenţa după valoare se determine făra a se scădea sarcinile sau datoriile moştenirii, putem concluziona că, în ipoteza moştenirii, legiuitorul a dorit stabilirea competenţei materiale în funcţie de valoarea obiectului cererii. Ca atare, dacă valoarea calculate conform art. 105 NCPC este de până la 200.000 lei inclusiv, competenţa materială revine judecătoriei, iar dacă valoarea trece de pragul de 200.000 lei, competenţa revine tribunalului.

De regulă, o acţiune având ca obiect dezbaterea unei moşteniri cuprinde mai multe capete de cerere, şi anume: stabilirea compunerii masei succesorale rămase în urma unuia sau mai multor defuncţi; stabilirea vocaţiei la moştenire; anularea sau reducţiunea unui testament; anularea unui certificat de moştenitor; raportul donaţiilor etc. Dintre acestea, unele pot reveni, în funcţie de valoare, în competenţa judecătoriei, altele în competenţa

111 C.S.J., Secţiile Unite, Dec. nr. VIII/2000, M. Of. nr. 84 din 19 februarie 2001. 121

Glt.-L. Zidarti, Competcnţa materială ..., în R.R.D.P. nr. 3/2011, p. 177.

164 | Art. Ml I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

tribunalului. In această situaţie, este necesară stabilirea cererii principale, cea în funcţie de care se stabileşte competenţa materială de soluţionare a întregii acţiuni. Credem că nu putem porni de la scopul final, afirmând cã, indiferent de cererile formulate, recla-mantul urmãreşte sistarea stării de indiviziune, astfel că aceasta ar constitui cererea principală. Nu întotdeauna sistarea stării de indiviziune constituie cererea principală, existând situatii în care modalitatea sistārii indiviziunii depinde de o altă cerere, care, în baza art. 30 alin. (4) NCPC, devine principală. Spre exemplu, în situaţia în care se solicită anularea unui certificat de moştenitor sau reducţiunea unui testament, asemenea cereri au caracter principal, de modul lor de rezolvare depinzând sistarea stării de indiviziune;

j) Orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indi-ferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti [art. 94 pet. 1 lit. j) NCPC]. Intră în competenţa de primă instanţă a judecătoriei toate cererile cu caracter patrimonial, evaluabile în bani, limita valorică maxima fiind stabilită la suma de 200.000 lei inclusiv. în ceea ce priveşte cererile patrimoniale al cãror cbiect are o valoare de peste 200.000 lei, acestea intră în competenţa de primă instanţă a tribunalului.

Textul de lege precizează că va fi aplicată această regulă de competenţa indiferent de calitatea părţilor, fie ele profesionişti sau neprofesionişti, în considerarea concepţiei moniste asupra dreptului privat, consacratã prir dispoziţiile noului Cod civil, prin care s-a renunţat la diviziunea dihotomică în drept civil si drept comercial1'1. Calitatea părţilor nu mai este în măsurã să influenţeze, aşadar, competenţa ratione materiae, limita valorică rămânând aceeaşi. Noul Cod civil a adoptat o concepţie monistă de reglementare a rapor-turilor de drept privat, după modelul Codurilor civile italian, elveţian şi olandez. în esenţă, ea poateficaracterizată prin existenţa unui singuractnormativ-Codul civil-, careîncor-porează totalitatea reglementãrilor privitoare la persoane, relaţiile de familie şi relaţiile comerciale; renunţarea la diviziunea tradiţională în raporturi juridice de drept civil şi raporturi juridice comerciale; diferenţieri de regim juridic, în funcţie de calitatea de pro-fesionist, respectiv neprofesionist, a celor implicaţi în raportul juridic obligaţio-nal. Renunţându-se, aşadar, la dualismul civil-comercial, începând cu data de 1 octombrie 2011, data intrarii în vigoare a noului Cod civil, procesele şi cererile în justiţie considerate anterior comerciale sunt civile, iar competenţa de soluţionare după materie urmează a se determina prin aplicarea dispoziţiilor art. 94 pet. 1 lit. j) NCPC.

Potrivit Deciziei nr. 32/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Secţiile Unite, cererile în materie civilă şi comercială având ca obiect constatarea existenţei orî inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice, privind drepturi patrimoniale sunt evaluabile în bani, indiferent dacã esteformulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

A fost exprimată opinia121 conform căreia ai, caracter patrimonial atât cererile ce au ca obiect plata unei sume de bani sau obţinerea altei valori economice, cat şi cererile care nu tind la obţinerea unei astfel de valori, dar decurg dintr-un raport juridic cu caracter patrimonial. Aşadar, criteriile determinante sub acest aspect sunt caracterul patrimonial al raportului juridic şi finalitatea patrimonială a cererii.

Practica judiciară a reţinut că cererea în despăgubire din valoarea cauţiunii este o cerere contencioasă, care presupune examinarea elementelor rãspunderii civile delic-tuale sub aspectul exerciţiului abuziv al acţiunii, al prejudiciului produs şi al legăturii de cauzalitate dintre paguba pricinuitã şi conduita procesuala a părţii, competenţa de solu-

' ' Potrivit art. 3 alin. (1) NCC, dispoziţiile prezentului cod se aplicâ şi raporrurilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de dreplcivil.|z| Ch.-L· Ziăaru, Compclcnţa materială ..., in R.R.D.P. nr. 3/2011, p. 178.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UDF.CATOREŞTI %rl. ni I I6Ï>

ţionare a unei astfel de acţiuni patrimoniale fiind reglementatā de dispoziţiile generale1'1.4. Calea de atac. Toate hotărârile pronunţate de judecătorii în primă instanţă, prevă-zute

de art. 94 pet. 1 lit. a)-j) sunt supuse numai apelului la tribunal, iar hotãrârile pronunţate de tribunal în apel sunt definitive, potrivit art. 634 alin. (1) pet. 4 NCPC.

5. Competenţa judecătoriei în alte materii expres stabilite prin lege. Competenţă exclusivă. Se conferă judecătoriilor şi o competenţă materială exclusive (art. 94 pet. 4 NCPC) în anumite materii, date prin lege în competenţa lor. Exemplificativ, Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti soluţionează cererile făcute de un cetăţean strain sau român cu domiciliulînstrăinătate, prl·/itoarelaanularea, modificarea saucompletarea actelor de stare civile (art. 57 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, republicată], precum şi cererile cu elemente de extraneitate, în condiţiile art. 1066 alin. (2) NCPC.

De asemenea, judecãtoriile sunt instanţe de drept comun:a) în materia executării silite [art. 61 alin. (3), art. 62 alin. (2) şi art. 68 alin. (2)'2' din Legea

nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, art. 650 alin. (2) NCPCj; în materia contestaţiei la executare, a suspendării executării silite a unei hotărâri prin care s-a încu-viinţat executarea silită a unui titlu executoriu pronunţat de o instanţă străină, competenţa revine tot judecătoriei, ca instanţă de executare, şi nu tribunalului, ca instanţă prevăzută de Legea nr. 191/2007, pe considerentul că Legea nr. 191/2007 dă în competenţa tribunalului numai cererile de recunoaştereşideîncuviinţarea executării silite. Regulamentul (CE) nr. 2201/2003'*', ce reprezintă legea specială, prevede în art. 47 că procedura de executare silită a unei hotărâri judecătoreşti pronunţateîntr-unstatmembru sestabileşte conform dreptului intern al statului membru în care are loc executarea, plenitudinea de competenţă revenind instanţei de executare de drept comun'4';

b) în materia asigurării probelor (art. 360 NCPC);c) în procedura specială cu privire la cererile de valoare redusă (art. 1027 NCPC);d) în procedura specială a evacuārii din imobilele ocupate sau folosite fără drept (art. 1035

NCPC);e) în procedura specială privitoare la înscrierea drepturilor dobânditeîn temeiul uzu-capiunii

(art. 1050 alin. (1) NCPC];f)în materia recuzării sau abţinerii judecătorilor de la judecătorii (art. 50 NCPC); g) în materia îndreptării erorilor materiale, a lămuririi sau a completării hotărârilor pronunţate de judecătorie (art. 442-444 NCPC);

I1' I.CCJ., s. com., dec. nr. 4170 din 30 noicmbrie2OlO, în Dreplul nr. 1/2012, p. 286.

' ' Potrivit art. 62 alin. (2), modificat prin Legea nr. 76/2012: „Contestaţia se va introduce la instanţa de executare, care o va judeca potrivit Codu!ui de procedur.1 civilă, de urgenţă şi cu prccâdere, inainlea oricărei alte pricini". Potrivit art. 68: „(l) Protestul trebuie făcut in locurile prevăzute in art. 42 contra persoanelor respectiv indicate de acest articol, chiar dac3 nu sunt prezente. (2) Daca` domiciliul acestor persoane nu poate fi găsit, protestul se dresează la judecătoria in a cărei rază teritorială se alia locul de plat.1 indicat in cambie". Potrivit art. 72: „(l) Judecãtoriile tin un registru de proteste, în care se inregistreazâ, zilnic şi în ordinca datci, cambiile protcstatc, cu efccluarea men(iunilor cerutc de articolelc precedente. (2) In prima Í\ a fiecărei săptămâni, fiecare judecātorie trimite Camerei de Comerţ şi Industrie judeţene sau, dupā caz, a municipiului Bucureşti, un tabel cu protestcle de nep)ată a cambiilor, (acute în cursul sâptămãnii precedente. Acest tabel trebuie sa indice data protestului, numele şi prenumele persoanei împotriva căreia s·a dresat protestul, al celei care a cerut protestul, numele şi prenumele trăgătorului, suma datorată şi scadenţa titlului protestaf.

'■' Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliulu. din 27 noicmbrie 2003 privind competenţa, recunoaştcrea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie mitrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, JO L 338 d:n 23 decembrie 2003.'4' A se vedea, în acest sens, I.CCJ., s. a 11-a civ., dec. nr. 3889 din 29 noiembrie 2011, în R.R.J. nr. 3/2012, p. 71-72.

166 1 Art. Ml I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

h) în materia alegerii autorităţilor administraţiei publice locale [art. 31 alin. (4)1'1 din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autori:ãţilor administraţiei publice locale, republicată];

i)în materia referendumului [art. 19 alin. (2)'`'din Legea nr. 3/2000 privindorganizarea şi desfăşurarea referendumului];

î) în materia înscrierii asociaţiilor şi fundaţiilor [art. 5 şi art. 17 (í| din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţiij;

j)în materia înscrierii sindicatelor [art. l4alin. (l)'`*·din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată];

k) în materia contestaţiilor formulate în temeiul O.U.G. nr. 127/2007 privind Gruparea

europeanã de cooperare teritorială [art. 29 alin. (I)'5'];

I) în materia comunicării de acte judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comer-cială [art. 34 lit. c)'61 din Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţionalã în materie civilã şi comercialā, republicată];

m) în materia sănătăţii (art. 6761'1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătãţii);

n) în materia înfiinţării institutelor de teorie politică [art. 7 alin. (I)'8' din Legea nr. 179/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea institutelor de teorie politică şi educaţie democratică];

o) în materia litigiilor dintre proprietari şi chiriaşi cu privire la nivelul şi plata chiriei întemeiate pe O.U.G. nr. 40/1999 (art. 42'`'1 din O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chi-riaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe);

''' Alin. (4) <il art. 31, modific<it prin Legea nr. 76/2012, are urmatorul conţinut: „ln judeţele în care se organizează alcgeri parţiale înlr-o singură circumscripţie electorală nu se mai constiluie un birou electoral judeţean, soluţionarea sesizărilor prevăzute la art. 37 alin. (1) lit. h) făcându-se de judecatoria în a cărei rază teritoriala se află circumscripţia electoral;* respectiva. Judecatoria se pronunţa in termen de eel mult 3 zile de la înregistrarea sesizărilor şi con testa ţii lor. Hotărârea este definitivă".

' ' Alin. (2) al art. 19, modificat prin Legea nr. 76/2012, are urmatorul continut: „Contestaţiile împotrîva dispoziţiilur luate de autorităţile publice prevăzute la alin. (1) (care au întocmit listele electorale - n.n.) se solujionează în eel mult 48 de ore de judecatoria în a cdrei rază teritoriala domiciliază participantul la referendum sau, în cazul eclor înscrişi în listele suplimentare, de cătrc judecatoria in a cărei raza teritoriala se află biroul electoral al secţiei de votare care a întocmit lista. Hotărârea judecătorească este definitivă; ea se comunică persoanelor interesate în eel mult 24 de ore de la pronunţare".

'3' Conform textelor menţionate, asocia)ia, respectiv fundaţia dobândesc personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecUoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.

' ' Potrivit art. 14 alin. (1): „Pentru dobândirea de către sîndicat a personalilăţii juridîce, imputernicitul special al membrilor fondatori ai sindicatului, prevăzut în procesul-verbal de constítuire, trebuie să depună o cerere de inscriere la judecatoria în a cărei rază teritorială îşi are ⅞ediul acesta".

' ' Conform art. 29 alin. (1): „Contestaţiile la bilanţul lichidatorilor se pot formula de orice persoană interesată la judecatoria în a cărei circumscripţie tcritorială se află sediul GECT lichidate".

' ' Conform textului menţionat: „ Au tori ta tea română priniitoare a cererii de comunicare de acte judiciare şi extrajudidare din statele membre ale Uniunii Europene este judecatoria în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul destinatarul (...)".

'7' Potrivit acestui articol: „lnstanţa competentã să solu:ioneze litigiile prevăzute de prezenta lege este judecatoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc aclul de malpraxis reclamat".

'8' Conform textului menjionat: „lnfiinţarea institutelor de teorie politică se face prin hotărârc judecătorească pronunjata de judecatoria în a cftrei competenţa teritorială îşi au sediul institutele, la cererea unui partíd politic interesat".

'9' Conform acestui text: „Orice litigiu íntre chiriaş şi proprietar cu privire la nivelul şi la plata chiriei se soluţioncazJÏ de cătrc judecatoria in a c3rei rază teritorială este situată locuinţa".

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOFCATORE$TI %rl. ni I 16/

p) în materiâ înscrierii filialei asociaţiei pensionarilor [art. 6 alin. (l)1' din Legea nr. 502/2004 privind asociaţiile pensionarilor];

q) în materia certificării unui act autentic ce constituie titlu executoriu în condiţiile Regulamentului (CE) nr. 8O5/2OO4l3' [alin. (2) de la art. 2 al art. I ,|⅞l din O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană];

r) în materia cererilor de emitere a certificatului în cazut în care se solicită recunoaş-terea sau încuviinţarea executării silite pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene a unui act autentic, executoriu potrivit legii române [alin. (2) de la art. 2 al art. I*4'din O.U.G. nr. 119/2006];

s)în materia cererilor formulate în aplicarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată'51 [art. 31 alin. (4)];

ş) în materia contestaţiilor formulate în baza art. 16 din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei pub ice locale;

t) în materia medierii, pronunţă o hotărâre care consfinţeşte voinţa pãrţilor, conform art. 59'"' din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator;

ţ) în materia azilului, cereri formulate în aplicarea Legii nr. 122/2006 privind azilul în Romania;

u) în materia cererilor de autorizare a funcţionării, ca persoane juridice, a caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor, precum şi de înregistrare a acestora în registrul persoanelor juridice'7';

v| în materia cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului minor'8';x) contestaţia la bilanţul lichidatorilor [art. 29 alin. (1) din O.U.G. nr. 127/2007].

' ' Conform textului menţionat: „Cererea pentru inscrierea asociaţiei pensionarilor în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat lagrcfa judecãtoriei ín a cărcicircumscripţictcritorialăurmeazăsa îşiaiba sediul sedcpune la judecătorie de persoana împuternicită (...)".'2' Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al I⅛rlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanţele necontestate, JO L143 din 30 aprilie 2004.

' ' Potrivit textului menţionat;.,(...) certificarea este de competenţa judecãtoriei în a cărei circumscripţie se află emitcntul actului".

' ' Conform textului menţionat:,,(...) competenţa de a emite certificatul prevăzut în anexa VI din acelaşi regulamenl apar(ine judecãtoriei îna cārei circumscripţie se află emitcntul actului".

I⅞l Ropubiicată in M. Of. nr. 83 din 7 februarie 2013.

' ' Art. 59, modificat prin Legea nr. 76/2012, are următorul conţinut: (1) PărţHe pot solicita notarului public autentificarea înţelegerii lor. (2) Pârţile se pol îníaţişa la instanţa judecătorcască pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţeascã înţelegerea lor. Competenţa aparţine fie judecãtoriei în a cărei circumscripţie işi arc domiciliu) sau reşcdinţa ori, dup.1 caz, sediul oricare dintro parji, fie judecãtoriei în a carci circumscriplic se află locul unde a fost încheiat acordul de mediere. Hotărărea prin care instanţa încuviinţează înţelegerea părlilor se dă în camera de consiliu şi constituie titlu executoriu in condiţiile legii. Dispoziţiile art. 432-434 din Codul de procedură civilă se aplică in mod corespunzător.

''' ín aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/19% privind rcgimul juridic al caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor, Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, a status! într-un recurs în interesul legii în sensul că instanţa competentă este judecătoria in a cărei rază teritorială acestea îşi au sediul (C.S.J., Secţiile Unite, Dec. nr. II din 10 mai 1999, M. Of. nr. 329 din 12 iulie 1999). In prezent, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 122/1996, republicată în M. Of. nr. 261 din 22aprilie 2009.

' ' Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite,consecutiv admiterii unui recurs ín interesul legii, a statuat că aparţine judecãtoriei, ca instanţa de drept comun, competenţa solujionării în primă instanţă a cererilor privind oiăsura de protecţie alternativă a tutelei copilului minor. S-a relevat faptul că, din moment ce reglementarea data prin Legea nr. 272/2004 nu se n?feră şi la măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului, se impunesă fie considerate de competenţa tribunalului de la domiciliu) copilului, respectiva tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul, în accepţiunea prevederilor art. 124 din această lege, numai acele cauze care privesc măsurile de pro:ecţie specială a copilului stricl determinate în cuprinsul

16K 1 Art. Ml I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

6. Competenţa judecătoriei în cāile de atac ímpotriva hotărârilor autorităţilor admi-nistraţiei publice cu activitate jurisdicţionalã şi ale altor organe cu astfel de activitate în cazurite prevăzute de lege. Judecãtoriile judecã numaiîn ultima instanţã (art. 94 pet. 3 NCPC), pronunţând hotărâri definitive, atunci când sunt ínvestite cu soluţionarea cãilor de atac Ímpotriva hotărãrilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţionalã şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile reglementate de lege.

în literatura juridică de specialitate1'1, s-a precizat că termenul de „hotărâre" a fost utilizat, aici, de legiuitor în sens generic, semnificând orice cale de atac Ímpotriva oricărei decizii prin care se tranşează un litigiu de către alte organe de jur isdicţ ie decât instanţele judecătoreşti. Fiind o competenţă speciala, ea trebuie să rezulte expres din cuprinsul legilor speciale.

Exemplificativ, menţionăm în acest context următoarele:a) plângerile formulate în contra hotărârilor comisiilor judeţene de fond funciar [art. 53 alin.

(2)'3' din Legea nr. 18/1991, republicată şi art. 12 alin. (6) din Legea nr. l/2000'⅞b) plângerea ímpotriva încheierii registratorului-şef din cadrul oficiului teritorial în raza

caruia este situat imobilul, prin care a soluţionat cererea de reexaminare Ímpotriva încheierii de admitere sau respingere a cereri de înscriere în cartea funciară fart. 31 alin. (2) şi (3)µi din Legea nr. 7/1996, republicatâ];

c) plângerea Ímpotriva procesului-verbal încheiat în condiţiile Legii nr. 346/2002 pri-vind asigurarea pentru accidente de muncã şi boli profesionale, republicatâ [art. 104 alin. (2)"⅞

d) litigiile care au ca obiect stabilirea şi plata indemnizaţiei de şomaj. Din cuprinsul art. 119''`' din Legea nr. 76/2002, lege speciala în materia indemnizaţiei de şomaj, rezultã că soluţionarea litigiilor având ca obiect stabilirea şi plata indemnizaţiei de şomaj are loc conform normelor procedurale prevăzute pentru conflictele de drepturi. Normele de procedură, în ansamblul lor, sunt cele care reglementeazã modul de judecata a cauzelor şi punerea în executare a titlurilor executorii. Dat hind însă faptul că o asemenea activitate are caracter complex, normele care o reglementeazã au fost clasificate după mai multe

art. 55, respectiv: „plasamentul", „plasamentul în regîm de urgenţă" şi „supravegherea specializată" (Dec. nr. 111/2007, M. Of. nr. 732 din 30 octombric 2007).!1' /. De\eanu, Tratat.... 2007, vol. 1, p. 476.

' 'Conform art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată: „împotriva hotărâriicomisiei judeţene se poateface plãngere la judecătoria în a cărei rază teritorială e⅛te situat terenul, în termen de 30 de zile de lacomunicare".

'3' Potrivit art. 12 alin. (6) din Legea nr. 1/2000: „împotriva hotărării comisiei judeţene se poate face plãngerela judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare".

'4' Conform art. 31 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 7/1996, republicată: „(2) Persoanele interesate ⅛au notarul public pot formula cerere de reexaminare a încheierii de admitere sau de respingere, în termen de 15 zile de la comunicare, care se soluţionează în termen de 20 de zile prin încheiere de către registratorul-şef din cadrul oficiului teritorial în raza căruia este situat imobilul. (3) ímpotriva încheierii registratorului-şef emise potrivit alin. (2)cci intcrcsaţisau notarul public pot formula plãngere, in termen dc 15 zile de la comunicare. Cererea de reexaminare şi plângerea ímpotriva încheierii se depun la biroul teritorial şi se înscriu din oficiu în cartea funciară. Oficiul teritorial este obligat să înaintezc plângerea judecătoriei în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul, însoţită de dosarul încheierii şi copia cărţii funciare".

I5' Textul mcn)ionat arc următorul conjinut: „împotriva procesului-verbal se poate face plãngere, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa judecătcrească în a cărei rază teritorială a fost săvâr⅜ită contraventia".

` ' Textul menţionat are următorul conjinut: „(l) Litigiile rezultate ca urmare a aplicării prevederilor prezentei legi se soluţionează de către instanţele judecătoreşti competente, potrivit legii. (2) Liiigiile privind stabilirea şi plata indemnizaţiei de şomaj se soluţionează in regim de urgenţă, potrivit normelor procedurale prevãzute pentru conflictele de drepluri, chiar dacă prin lege speciala se prevede altfel".

COMI>ETENŢA IN$TANŢELOR (UDF.CATOREŞTI %rl. ni I 169

criterii1''. întrucât tegiuitorul face trimitere la normele procedurale prevăzute pentru conflictele de drepturi, iar art. 208-216 din Legea nr. 62/2011, respectiv art. 269-275 C. muncii, republicat, cuprind nu numai regulile de procedură propriu-zisă, ci şi cele de competenţă, apreciem cã sintagma „normele de procedură prevăzute pentru conflictele de drepturi" folosită in cuprinsul art. 119 alin. (2) din Legea nr. 76/2002 trebuie interpre-tată în sens larg, ca incluzând normele de procedură în ansamblul lor, adică atât cele de organizare judecătorească şi de procedură propriu-zise, cat şi cele de competenţă. Cat timp legiuitorul nu a făcut vreo distincţie, nici interpretul nu o poate face.

Cum dispoziţiile art. 216 din Legea nr. 62/2011 şi art. 269 C. muncii, republicat, fac trimitere la reglementările generale de competenţă cuprinse în Codul de procedură civilă, rezultă că, în baza art. 95 pet. 1 NCPC, raportat la art. 210 din Legea nr. 62/2Oll'2', care, în privinţa conflictelor individuale de muncă, a modificat prevederile art. 269 C. muncii, republicat, competenţa revine thbunalului de la domiciliul sau locul de muncã al recla-mantului',l. Menţionăm că practica judiciară este orîentată spre aceeaşi soluţie. Astfel, deşi în cuprinsul hotărârilor pronunţate nu au analizat expres competenţa materială de soluţionare, se constată că tribunalele au judecat în fond litigiile având ca obiect stabilirea şi plata indemnizaţiei de şomaj, iar curţile de apel recursurile declarate'4';

e)plângereaîmpotriva hotărâriideacordarea protecţiei subsidiaresaude respingere a cererii de azil [art. 64 alin. (I)1 `1 raportat la art. 55 alin. (1) şi art. 53 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 122/2006];

f) plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi stabilire a penalităţilor [art. 6 alin. (7)1"1 din Anexa 3 la Legea nr. 400/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 73/2005 pentru

' ' Criteriile de clasificare sunl următoarele: obiectul normelor, adică natura raporturilor pe care le reglementează; intinderca câmpului de aplicare; caractorul condu tci pc care o prcscriu. A se vedea: /. Sloenescu, S. Zilh·r$lein, Teoria generală a executării silite, p. 67-75; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 168.'2' Art. 210, modificat prin Legea nr. 2/2013, are următorul conjinut: „Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tiibunalului în a cărui circum⅛cripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

'`' Pentru detalii, a se vedea G.C. Fretiţiu, Discu(ii privind competenţa soluţionării de câtrc instanţele judecătoreşti a litigiilor având ca obiect stabilirea şi plata indemnizaţiei de şomaj, în Dreptul nr. 12/2010, p. 125-129.

' ' A se vedea, în acest sens: CA. Cluj, s. civ., demun. si asig. soc., pt. min. şi fam„ dec. nr. 514/R/2008 şi nr. 2183/R/2009; CA. Braşov, s. civ., de mun şi asig. soc., pt. min. şi fam., dec. nr. 1408/R/2009 şi dec. nr. 74/R/2010; CA. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. de mun. şi asig. soc., dec. nr. 7122R/2009 şi dec. nr. 722R/2010; CA. Suceava, s. confl. de mun. şi asig. soc, dec. nr. 1237/2009; CA. Timişoara, s. lit. de mun. şi asig. soc., dec. nr. 482/2008; CA. Craiova, s. confl. de mun., dec. nr. 4854/2008; CA. Alba-lulia, s. confl. de mun. şi asig. soc., dec. nr. 558/2009, publicate pe www.jurisprudenta.org.

'5' Conform art. 64 alin. (1): „Plângerea se soluţioneazā de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află structura specializată pe probleme de azil a Ofic.ului Roman pentru Imigrări care a emis hotărârea". Prin Dec. nr. 604/2008 (M. Of. nr. 469 din 25 iunie 2008), Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 121, apreciind că aceste prevederi nu asigură un drept de acces efectiv la o instanţă de judecată, de vrcmc ce, pe de o parte, se stabilcşte un tcrmen de 2 zilc pentru introduccrca plângcrii, care nu suspendă executarea, iar pe de altă parte, se stabileşte obligaţia de a depune personal plângerea. Cu alte cuvinte, solicitantul va fi în imposibilitate obiectivă de a depune plângerea, întrucât este imediat transferabil în statul membru responsabil, fiind, aşadar, anulatâ posibilitatea concretâ şi efectivă a acestuia de a-şi valorifíca dreptul de acces liber la justiţie. Curtea a mai rejinut că prevederea cuprinsă în art. 121 alin. (1), potrivit căreia plângerea se depune in tcrmen de douâ zilc de la data primirii dovczii de comunicare a ho(ărârii, este imprecisă, întrucât momenlul de la care curge acest termen nu poate fi cunoscut de solicitantul dreptului de acces la procedura de azil, care nu arc posibilitatea de a şti cānd ajunge la Oficiul Roman pentru Imigrări aceastd dovadă.'6'Textul are urmâtorul conţinut: „(...) împotriva procesului-verbal de constatare şi de stabilire a penalitâ)ilor unitatea in cauză poate face plângere, în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea comunicãrii, la judecătoria în a cărci rază teritorială a fost săvãrşită abaterea (...)".

I/O I Arl. Ml I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

modificarea şi completarea O.U.G. nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale „Apele Române"];

g) plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii unui funcţionar public [art. 83 alin. (2|MI din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată];

h) contestaţia împotriva sancţiunilor disciplinare constând în suspendarea temporară a calităţii de membru al Ordinului Biochimiştilor, Biologilor şi Chimiştilor; retragerea cali-tãţii de membru al Ordinului Biochimiştilor, Biologilor şi Chimiştilor şi propunerea către Ministerul Sănătãţii de anulare a autorizaţiei de practică profesionalã pentru o perioadã de 6 luni până la un an sau definitiv [art. 41 alin. (2)'21 din Legea nr. 460/2003];

i) plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Naţiorale (art. 32|31 din Legea nr. 16/1996);

j) contestaţia împotriva dispoziţiei date de primarîntâmpinărilor contra omisiunilor, înscrierilor greşite şi oricăror alte erori din listeleelectorale permanente [art. 26 alin. (8)IJ| din Titlul I alLegiinr. 35/2008];

k) contestaţia împotriva respingerii cererii de rectificare a cazierului judiciar [art. 33 alin. (l)'`1 din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, republicată];

I) plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor prevăzute de Legea nr. 176/2000 privind dispozitivele medicale, republicată1"' [art. 18 alin. (1)].

Prin Legea nr. 202/2010 : a fost eliminate calea de atac a recursuluiîn cazul plângerilor contravenţionale formulate în condiţiile O.U.G nr. 195/20021*1 privind circulaţia pe drumurile publice, republicatā, precum şiîn materia Legii nr. 6l/l99l1''' pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socialã, a ordinii şi liniştii publice, republicată.

Ulterior, prin Decizia nr. 500 din 15 mai 20121'0', Curtea Constituţională şi-a reconsiderat jurisprudenţa în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile

'"' Textul arc următorul conjinut: „împotriva procesului-verbal de constatare a conlravenţici şi dc aplicare a sancţiunii funcţionarul public ⅛e poale adresa cu plângere la judecătoria in a cărei circumscripţie işi are scdiul autoritatea sau institutia pub!id in care cstc numil funcţionarul public sancţionat".

' ' Conform textului mentionat: „împotriva sancţiunilor prevăzute la art. 39 alin. (1) lit. c) şi d) se poate face contestaţie la judecătoria în a cărei rază teritorială işi desfăşoară activitatea biochimistul, biologul şi chimistul din sistemul sanitar care a fost sancţionat, in termen de 3C de zile de la comunicarea sancţiunii".

'3' Po*rivit textului mentionat: „împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei se poate face plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria in a cârei rază teritorială a fost săvârşitã contravenţia".

' ' Conform art. 26 alin. (8):,. Con testa ţiile împotriva dispoziţiilor date se depun în termen de 5 zile de lacomunicare şisesolu(ioncază, înccl mult 3 zile de la înregistrarc, decătre judecătoria in a cărei rază teritorialădomiciliazā alegătorul".

'?' Conform textului mentionat: „Persoana căreia i s-a respins cererea de rectificare a cazierului judiciar poateintroduce contestaţie, inclusiv pentru situaţia în care eroarea înregistrării în cazierul judiciar nu se datoreazăunităţii dc politic, in termen dc 30 de zile de la comunicare, la judecătoria in a cărei rază tcritorială decompetenţă domiciliaz3".

'6' Conform art. 18 alin. (1): „ímpotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor se poate face plângerede către persoana juridică sau persoana fizică, in termen de 15 zile de la data comunicăriî acestuia, la judecătoriaîn a cărci rază tcritorială s-a săvârşit contravenţia".171 M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010.

'8' Conform art. 118 alin. (3') din O.U.G. 195/2002, introdus prin Legea nr. 202/2010: „Hotărârea judecătorească prin care judecătoria soluţioncază plângerea cste definitivă şi ircvocabilă [în prezent, definitivă - n.n.|".191 Conform art. 9 alin. (2) din Legea nr. 61/1991, introdus prin art. XI din Legea nr. 202/2010, devenit art. 8 alin. (2) după republicarea legii: „Hotărârea judecătoreasc<i prin care judecătoria soluţionează plângerea este definitivă şi irevocabilă [în prezent, definitivă - n.n.]".

' ' M. Of. nr. 492 din 18 iulie 2012. Conform art. 147 din Constitu(ia României, dispoziţiile din legile şi ordonanţele in vigoare, precum şi cele din rcgulamente, constalatc ca fiind neconstituţionalc, îşi încctcază

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UDF.CATOREŞTI %n. ni i 1/1

art. 118 alin. (31) din O.U.G. nr. 195/2002, cu motivarea că, în practicã, unele instanţe de judecată, în lipsa unei căideatacîmpotriva hotărârilor pecare le pronunţă,absolutizează prezumţia de legalitate si temeinicie a procesului-verbal de constatare si sancţionare a contravenţiilorîn materia circulaţiei pedrumurile publice. Aceste instanţe nuîşi mai exer-cită astfel rolul activîn ceea ce priveşte administrarea tuturor probelor utile, pertinente şi concludente în cauză, respingând astfel plângerile contravenţionale fără a intra în cer-cetarea fondului. Curtea constată cā acea≤tā conduită poate constitui premisa unor viitoare condamnări a statului român de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului, având în vedere jurisprudenţa acestei instanţe, respectiv hotărârea din 4 octombrie 2007, pronun-ţată în cauza Anghel c. României, parag. 68, în care s-a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie ce statuează cu privire la prezumţia de nevinovãţie, văzută ca una dintre garan-ţiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil. Curtea Europeana a Drepturilor Omului ar putea constata, pornind de la practicã instanţelor, încălcarea atât a dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, cat şi a art. 13 din Convenţie, privind dreptul la un recurs efectiv.

Analiza Curţii Constituţionale are în vedere, în primul rând, interpretarea art. 129 din Legea fundamentală, care lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permite acestuia să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră necesar, anumite hotărâri judecătoreşti, Curtea statuând în acest sens, de exemplu prin Decizia nr. 510/2010, publicatã în M. Of. nr. 339 din 21 mai 2010, Decizia nr. 1341/2010, publicatā în M. Of. nr. 811 din 3 decembrie 2010, şi Decizia nr. 246/2012, publicatã în M. Of. nr. 273 din 25 aprilie 2012. Lipsa cãii de atac împo:riva hotărârii pronunţate de judecătorie ca primă instanţă în materia circulaţiei pe drumurile publice echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv asupra sancţiunilor principale şi complementare şi a măsurilor tehnico-administrative reglementate de art. 95-97 din O.U.G. nr. 195/2002, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic. Accesul liber la justiţie implicã prin natura sa o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, cat timp nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens statuând şi Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin hotãrârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în cauza Lungoci c. României, parag. 36, publicatã în M. Of. nr. 588 din 7 iulie 2006. Totodată, în materia circulaţiei pe drumurile publice, Curtea a observat că sancţiunile principale şi complementare şi măsurile tehnico-administrative au un caracter punitiv şi preventiv, vizând ocrotirea unei valori sociale importante, respectiv siguranţa pe drumurile publice, astfel încât lipsa unei cãi de atac aduce atingere - în substanţa sa - dreptului de acces liber la justiţie, astfel cum este consacrat în art. 21 din Legea fundamentală.

în plus, eliminarea singurei căi de atac în materia contravenţiilor la circulaţia pe drumurile publice ar echivala cu golirea de conţinut a dispoziţiilor art. 129 din Constitute, potrivit cărora „împotriva hotãrârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Este de necontestat că legiuitorul poate limita numărul căilor de atac, însă, prin norma legală criticată, se elimină singura cale de atac, şi anume recursul. Curtea constată, aşadar, că eliminarea controlului judiciar al hotărârii pronunţate de judecătorie în materia contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice aduce atingere art. 129 din Constitute raportat la dreptul de acces liber la justiţie

efeclele juridice în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupā caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. 1'e durata acestui termen, dispoziţiile constatateca fiind neconstitulionale sunt suspendate de drept. In consecinjā, in intervalul 18 iulie 2012 -1 septembrie 2012. dispozif Hie alin. (3') al art. 118 din O.U.G. nr. 195/2002 au fost suspendate de drept, încetându-şi efectele începând cu data de 2 septembrie 2012, având în vedere că legiuitorul nu a intervenit pentru modiíicarea prcvederilor alacate.

172 | An. »» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

şi la dreptul la apãrare, reprezentând, în acelaşi timp, o încālcare a cerinţelor unui proces echitabil. în plus, prin conduita procesuală diferită a instanţelor de judecată, în sensul în care unele administrează probatoriul în cauze, pe când altele nu intră în cercetarea fon-dului, se aduce alingere şi art. 124 alin. (2) din Conslituţie privind unicitatea, imparţiali-tatea şi egalitatea justiţiei. Curtea mai observã că prin Decizia pronunţată la data de 28 iunie 2011, în cauza loan Pop c. României, parag. 27, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că sancţiunea contravenţională aplicată reclamantului în temeiul O.U.G. nr. 195/2002 constituie o „acuzaţieîn materie penală" în sensul art. 6 din Convenţie, care trebuie aplicat sub aspectul său „penal". Aşa fiind, Curtea Europeana a Drepturilor Omului arputeaconstataîncălcarea art. 2 parag. 1 privind dreptul la două grade dejuris-dicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie;

m) contestaţia împotriva hotărârilor Comisiei, în condiţiile Legii nr. 551/2004 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Naţionale de Disciplină Sportivă'1'.

Se conferă, astfel, judecãtoriei competenta de a pronunţa în ultima instanţă hotărârí definitive.

Cu referire la acestea, prin art. 7 din Legea nr. 76/2012 se stipulează că ori de câte orî printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „defi-nitivã", „supusă recursului" sau că „poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară. Aceste dispoziţii nu se aplicã în materie de contencios administrativ şi fiscal, inclusiv în materia azilului. Prin urmare, hotărârile pronunţate în primă instanţă, în procesele începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, în aplicarea acestor legi, vor fi supuse numai apelului, iar hotărârile pronunţate în procese începute înainte datei de 15 februarie 2013 (data intrării în vigoarea noului Cod de procedură civilă) rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul {art. 27 NCPC). Momentul începerii procesului este cu precizie determinat de legiuitor, într-o formula care nu lasã loc de interpretare, prin dispoziţiile uneî norme cuprinse în Cartea a ll-a,Titlul I, Capitolul , eel care reglementează sesizarea şi pro-cedura în fata primei instanţe. Astfel, potrivit art. 192 alin. (2) NCPC, procesul începe prin înregistrarea cererii la instanţã, în condiţiile legii. Aşadar, se poate reţine că data începerii procesului este data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanţe, căci acesta este actul de sesizareal primei instanţe [art. 192 alin. (1) NCPC], iarînceperea procesului este marcatã în Titlul referitor la procedura în fata primei instanţe.

Art. 95. Tribunalul. Ïribunalele judecă:1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenta altor instanţe;2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotãrârilor pronunţate de judecãtorii în primă instanţă;3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;4. orice alte cereri date prin lege în competenta lor.

COMENTAR11

1. Competenta absolută. Tribunalele judecă in primă instanţă, în apel, în recurs şi orice alte cereri date prin lege în competenta lor exclusivă. Dispoziţiile cu privire la competenta

"' Potrivit art. 2 alin. (6) d in Legea nr. 551/2004, modifícal prin Legea nr. 76/2012: „în situaţia în care nu se optează pentru procedura de soluţionare a căilor de atac de către Comisie, părţîle interesate se pot adresa judecãtoriei, potrivit normclor de drepl comun".

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI %rl. 99 I m

materială a tribunalului au caracter imperativ, astfel că nu pot fi înlāturate prin acordul sau achiesarea părţilor.

2. Competenţa generală a tribunalului privind judecata în primă instanţă. Noul Codde procedură civilã modifică fundamental regulile referitoare la competenţa de dreptcomun în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă. Printr-o normã imperativă, art. 95pet. 1 NCPC, se conferă tribunalelor plenitudine de competenţă pentru judecata în primăinstanţă, înţelegând prin aceasta că judecătoriile şi curţile de apel au competenţa soluţi-onării unei cereri în primă instanţă numai atunci când se stipulează în acest sens, expresşi limitativ, prin dispoziţiile ale noului Cod de procedură civilă ori ale unor legi speciale. Toatecelelalte cereri intră în competenţa de primă instanţă a tribunalelor, care dobândesc astfelcalitatea de primă instanţă de drept corrun.

Astfel, tribunalele vor judeca în primă instanţă toate cererile al căror obiect este eva-luabil sau, după caz, neevaluabil în bani, cu excepţia celor care sunt atribuite în compe-tenţa de primã instanţă a judecatoriei [art. 94 pet. 1 art. a)-j) NCPC], acererilorîn materie de contencios administrativ şi fiscal, atribuite în competenţa de primă instanţă a curţii de apel (art. 95 pet. 1 NCPC), şi a cererilor care prin dispoziţii speciale şi imperative ale legii sunt atribuite în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, curţilor de apel sau înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la cererile al căror obiect este evaluabil în bani, din interpretarea per a con-trario a dispoziţiilor art. 94 pet. 1 lit. j) NCPC, rezultă că intră în competenţa de primă instanţă a tribunalelor cererile evaluab le în bani în valoare mai mare de 200.000 lei, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

3. Situaţii exemplificative de acţiuni care sunt de competenţa tribunalului. în materiacercetării falsului, legiuitorul a prevăzut expres instanţa competentă, care este instanţacivilă, astfel încât, chiar dacă actul este emis de o autoritate publică, falsul nu se va cercetade instanţa de contencios administrativ, ci de instanţa civilă. Instanţa de contencios administrativ este competentã sã analizeze legalitatea unui act administrativ, şi nu falsul, pentrucare nu se mai poate exercita tragerea la răspundere penală a autorului şi, pentru aceastăsituaţie, legiuitorul a prevăzut o procedură derogatorie de la dreptul comun, instituindprerogativa de cercetare a falsului în favoarea instanţei civile.

Pe de altã parte, chiar dacă se solicită anularea unui act administrativ, aşa cum este el definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca fiind actul unilateral cu caracter individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, procurorul nu are calitate procesuală activă pentru învestirea instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea cererii de anulare a actului administrativ unilateral fals. Aceasta deoarece, în privinţa anulării unui astfel de act, potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, procedură care cuprinde şi competenţa instanţei în soluţionarea unei astfel de cereri, conform art. 1 alin. (4), procurorul are calitatea de subiect de sesizare a instanţei de contencios administrativ doar atunci când, în urma exerctării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcarea drepturilor, liber;ăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere şi doar cu condiţia obligatorie ca, în prealabil sesizării instanţei, să obţină acordul persoanelor ale căror drepturi şi libertăţi au fost încălcate, persoanele vătămate dobãndind de drept calitatea de reclamant şi urmând să fie citate în această calitate'1'.

Trib. Bistriţa-N<⅝săud, s. civ., dec. nr. 6 din 12 ianuaric 2011, ncpublicala`

1/4 | Art. »S I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Acţiunea în plata unei amenzi cominatorii pentru nesotuţionarea unei notificări formulate în temeiul legii speciale - Legea nr. 10/2001 - este de competenta instanţei de drept comun, şi nu a instanţei prevăzute de legea specială'1'.

Dezbaterea asupra admisibilitãţii contestării titlului executoriu fiscal pe calea contestaţiei la executare nu transferă competenta de a se pronunţa asupra acestei chestiuni tribunalului de contencios administrate, ci competenta revine tribunalului ca instanţã de drept comun12'.

Cererea de obligare a autoritãţilor publice la plata unor despăgubiri morale şi materiale, pentru repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea nejustificatãîn eliberarea permisulu⅛ de conducere, în lipsa dovedirii faptului că anterior introducerii acestei cereri persoana s-a adresat instanţei de contencios administrativcompetente cu o cerere de recunoaştere a dreptului pretins ori a interesului legitim, este de competenta instanţei de drept comun'3'.

Acţiunile în anularea incidentelor de plăţi înscrise în Fişierul national de incidente de plāţi sunt de competenta tribunalului, ca primă instanţã141.

Procesele funciare (altele decât plângerile înpotriva hotărârilor comisiilor judeţene de fond funciar), indiferent de valoarea litigiului, sunt de competenta tribunalului, conform art. 95 pet. 1 NCPC, întrucât atât art. 1 din Titlul XIII din Legea nr. 247/2005, cat şi art. Ill alin. (2) din Legea nr. 169/1997 fac trimitere la instanţa judecătorească de drept comun.

4. Competenta tribunalului ca instanţă de apel. Tribunalele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă. Este vorba despre hotarârile pronunţate în cererile menţionate limitativînart. 94 pet. 1 lit. a)-j) NCPC, pre-cum şi în alte cereri date în competenta judecãtoriei, prin norme speciale, şi care sunt susceptibile de a fi atacate cu apel (spre exemplu, hotãrâri pronunţate de judecătorie ca instanţă de executare). Hotarârile prevăzute de art. 94 pet. 1 sunt supuse numai apelului, potrivit art. 483 alin. (2) NCPC, iar hotarârile pronunţate de tribunal în apel sunt definitive şi constituie titluri executorii, în sensul art. 634 pet. 4 NCPC. Ca atare, tribunalul nu mai este instanţă de drept comun pentru soluţionarea apelurilor şi aceasta întrucât îi revine plenitudinea de competenta pentru judecata în primă instanţă, curţile de apel devenind instanţele de drept comun pentru judecata în apel.

Potrivit art. 466 alin. (1) NCPC, de regulă, hotarârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacã legea nu prevedeîn mod expres altfel. Astfel, potrivit legii, sunt supuse exclusiv recursului, în principiu, la instanţa ierarhic superioarã, următoare hotãrâri: regula-torul de competenta, cu excepţia hotărârii pronunţate de comptetul de 5 judecători de la înalta Curte de Casaţie de Justiţie [art. 135 alin. (4) NCPC]; hotărârea prin care se ia act de renunţarea la judecata ori la dreptul subiectiv (art. 406 şi art. 410 NCPC); hotărârea de sus-pendare a judecăţii ori de respingere a cererii de repunere pe rol a cauzei (art. 414 NCPC); hotarârile de perimare [art. 421 alin. (2) NCPC]; hotărârea de recunoaştere a pretenţiilor reclamantului [art. 437 alin. (1) NCPC]; hotărârea care consfinţeşte tranzacţia (art. 440 NCPC).

Instanţă de apel potrivit legilor speciale. Tribunalele judecă şi apelurile date în competenta lor prin legi speciale. Spre exemplu: apelul împotriva hotărârii deadmiteresau respingere a cererii deînfiinţare a institutelor de teorie politică [art. 7 alin. (2) din Legea nr. 179/2005]; apelul împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată plângerea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunitãţii în baza O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (art. 34'⅝ apelul împotriva încheierii de respingere a cererii de eliberare a

111 Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., sent. nr. 465/F d in 16 maríie 2011, nepublicată.|Z' Trib. Bistriţa-Nasâud, s. com., de conl. adm. şi use., dec. nr. 255/CC din 5 noicmbrie 2010, nepublicata\1311.C.C.J., s. de cont. adm. şi fisc., dec. nr. 2089 din 6 iunic 2006, in Drcptu! nr. 1/2007, p. 244.141 I.C.C.J., Secjiile Unite, Dec. nr. LXXXV/2007, M. Of. nr. 685 din 7 octombrie 2008.

' ' Art. 34 alin. (2), modificat prin Legea 76/2012, are următ>)rul conţinut: „Dacã prin lege nu se prevede altfel, hotărârea prin care s-a solu(ionat plângerea poate fi atacală numai cu apel. Apelul se solujioncazâ de seclia

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UDF.CATOREŞTI %rl. 99 I l/⅛

certificatului referitor la titlul executoriu care priveşte drepturi de creanţă având ca obiect obligaţia de platā a unei sume de bani necontestată, constituit potrivit legii române [alin. (4)'1' de la art. 3 al art. I1 din O.U.G. nr. 119/2006 privind unele māsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderārii României la Uniunea Europeană]; apelul împotriva încheierii prin care instanţa revine asupra măsurii de eliberare a unui certificat (alin. (2)'2' de la art. 7 al art. I1 din O.U.G. nr. 119/2006]; apelul împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie în soluţionarea plângerii împotriva încheierii registratorului de carte funciară [art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, republicată], precum si apelul în cazul acţiunilor în rectificare şi prestaţie tabularā [art. 33 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată].

5. Competenţa tribunalului ca instanţă de recurs. Ca instanţe de recurs, tribunalelejudecă numai recursurile date în competenţa lor prin norme speciale. Astfel, tribunalelejudecă recursurile exercitate împotriva încheierii de suspendare; hotărârii de renunţarela judecată şi la dreptul pretins; hotărârii de perimare; hotărârii care consfinţeşte tran-zacţia şi altele, menţionate expres.

Instanţă de recurs potrivit legilor speciale. Tribunalele judecă, de asemenea, recursurile dateîn competenţa lor prin legi speciale, cum ar fi recursul împotriva hotărârilor ]udecătoriei date în aplicarea Legii nr. 122/2006 privind azilul în Romania.

6. Competenţa tribunalului privind judecata în alte cereri date prin lege. Competenţăexctusivă. Se conferă tribunalelor şi o competenţă materială exclusivă (art. 95 pet. 4 NCPC)în judecata anumitor cereri, ceau fost dateîn competenţa lor prin legea de procedură oriprin legi speciale.

Spre exemplu, tribunalul este competent sā judece: conflictul de competenţă ivit între douā judecătorii din circumscripţia sa [art. 135 alin. (1) NCPC] sau eel ivit între o judecătorie şi un organ dejurisdicţieori un tribunal arbitral [art. 135 alin. (3) NCPC];contestaţiile latitlu privind propriilehotărâri [art. 713 alin. (3) NCPC];contestaţiaînanulareşi revizuirea având ca obiect hotarâri date de un tribunal [art. 505 alin. (1) şi art. 510 alin. (1) NCPC]; cererile de lămurire, îndreptare şi completare a hotărârii date (art. 446 şi urm. NCPC); cererile formulate în procedura arbitrajului (art. 128, art. 571 şi urm. NCPC).

Totodatã, tribunalul judecă:- cererile şi cãile de atac prevăzute de Legea nr. 31/1990 a societăţilor, de competenţa

instanţelor judecătoreşti, care se soluţicnează de tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are societatea sediul principal (art. 63 din Legea nr. 31/1990, republicată);

- toate procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu excepţia apelului prevãzut la art. 8 din lege, care sunt de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul. Dacã în cadrul tribunalului a fost creatã o secţie specialã de insolvenţă sau un complet specializat de insolvenţă, acesteia/acestuia îi aparţine competenţa pentru derularea procedurilor prevăzute de această lege [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 85/2006];

- cererile şi pricinile la carese referă Legea nr. 381/2009 privind introducerea concor-datului preventiv şi mandatului ad-hoc, care sunt de competenţa tribunalului în jurisdicţia căruia se aflā sediul sau domiciliul profesional al debitorului [art. 5 alin. (1) din Legea nr. 381/2009];

de contencios adminislraliv şi fiscal a tribunalului. Motivarea apelului nu este obligatorie. Motivele de apel pot fi sus(inute şi oral in fata instanjei. Apelul suspend.! executarca hotărârii".

' ' Alin. (4) de la art. 3 al art. I1, modificat prin Legea nr. 76/2012, are urmatorul conţinul: „íncheierea prin care cererea a fost respinsa* este supus3 apelului, in ternien de 15 zile de la pronunţare, pentru creditorul prezent, şi de la comunicare, pentru eel care a lipsit".

' ' Alin. (2) de la art. 7 al art. V, modificat prin Legea nr. 76/2012, are urmatorul conţinut: „íncheierea poate fi atacată cu apel in ternien dc 15 zile de la comunicare".

l/6 | An. »» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

- cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 637/2002 cu privire la regle-mentarea raporturilor de drept international privat în domeniul insolvenţei;

- acţiunile împotriva hotărârilor de dizolvare a consiliului local [art. 55 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată];

- acţiunile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată;

- litigiile în materia asigurărilor sociale prevăzute de art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice;

- contestaţiile împotriva hotărârilor Comisiei Centrale de Contestaţii şi ale comisiilor de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Roman de Informaţii pronunţate asupra deciziilor de pensie emise de casele teritoriale, respectiv sectoriale de pensii (art. 151 din Legea nr. 263/2010);

-contestaţiile formulate în baza art. 10'''dinDecretul-legenr. 118/1990 privind acor-darea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945;

- litigiile patrimoniale în care figureazã ca parte Administraţia Naţională a Rezervelorde 5tat ori o unitate din subordinea acesteia, care se judecă în primă instanţă de TribunalulBucureşti (art. 12 din Legea nr. 82/1992 privind rezervele de stat, republicată);

-cererile având ca obiect restrângerea sau limitarea exercitãrii dreptului la libera circulaţie, care sunt în competenţa de primã instanţă a tribunalului în a cãrui razã terito-rialã se află domiciliul persoanei, respectiv a Tribunalului Bucureşti, când domiciliul per-soanei este în străinãtate [art. 38 lit. b) raportat la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinãtate];

- contestaţia formulată împotriva hotărârii Comisiei de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, care se judecă de Tribunalul Bucureşti, în baza art. 57 alin. (I)'21

din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată, iar hotărârea Tribunalului este supusã numai apelului la Curtea de Apel Bucureşti;

- contestaţia formulată împotriva hotărârii Comisiei de contestaţii din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mãrci pronunţate în privinţa deciziilor O.S.I.M. privind înregis-trarea mărcilor, înscrierea cesiunii sau licenţei în Registrul National al Mărcilor, care se judecă de Tribunalul Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare, iar hotărârea

''! Conform arl. 10: „(l) Dovedirea situaţiilor prevăzutc to art. 1 se face, de către persoanele inleresale, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul ín care nu este posibil, prin once mijloc de probă prevăzut de lege. (2) Prevcderilc art. 1-9 se aplică, după caz, de către conducerilc unităţilor la care sunt încadraţi cei în cauză, de cātre direcţiile de muncă şi protecţie socială sau de către consiliile locale, pe baza hotărârilor comisiilor pentru aplicarea Decretal ui-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificări!e şi completārile ulterioare, emise pânâ la data de 31 iulie 1997. (3) Cererile ţ>entru stabilirea drepturilor titularilor, prevăzute de prezencul decret-lege, se pot depune la direcţiile genera.e de muncă şi protecţie socială judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pânăcel mai târziu la data de 15martie 2000. După această data direcţiile generate de muncă şi protecţie socială judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, vor primi spre rezolvare numai cererile depuse de sotii, soţiile celor decedaţi, prevăzuţi la art. 5, şi de cetăţenii români cu domiciliul in străinătate, prevăzuţi la art. 12. (4) Organele prevăzute la alin. (3) sunt obligate să se pronunţe asupra cererilor în termen de 30 de zile, printr-o decizie motivată. (5) Împotriva deciziei persoana interesată poate face contestaţie potrivit Legii contenciosului administraliv nr. 554/2004 (s.n.), cu modificările şi completările ulterioare". Art. 8 alin. (3) |prin renumerotare art. 10 alin. (3)] d in Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 148/2001 (M. Of. nr. 592 din 20 septembrie 2001).

'2' Potrivit art. 57 alin. (1), modificat prin Legea nr. 76/2012: ,,Hotărărea Comisiei de reexaminare, motivată, se comunică părţilor în termen de 30 de zile de la pronunţare şi poare fi atacată cu contestaţie la Tribunalul Bucureşti în termen de 30 de zile de la comunicare".

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI .%rl. H.> I 17/

Tribunalului este supusă numai apelului la Curtea de Apel Bucureşti [art. 88 alin. (I)1'1 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile si indicaţiile geografice, republicatã];

- contestaţiile formulate împotriva hotărârii Comisiei de contestaţii din cadrulDepartamentului de apeluri a O.S.I.M., :are se judecă de Tribunalul Bucureşti [art. 25alin. (l)(2'din Legea nr. 129/1992, republicatã];

-cererile prin care se solicitã decăderea titularului din drepturile conferite de o marcă individualã sau colectivã ori anularea înregistrării mãrcii individuale sau colective, a celei de certificare, care sunt de competenţa Tribunalului Bucureşti (art. 46, art. 47, art. 53, art. 54, art. 60 din Legea nr. 84/1998, republicatã);

- cererile de anulare a unei indicaţii geografice, care sunt de competenţa Tribunalului Bucureşti (art. 85 din Legea nr. 84/1998, republicatã);

- cererile de anulare a desenului sau modelului, care sunt de competenţa Tribunalului Bucureşti [art. 42 alin. (2) din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor, republicatã];

- litigiile având ca obiect desene sau modele comunitare, pentru care Regulamentul (CE) nr. 6/2OO2'-`' atribuie competenţa tribunalelor de desene şi modele comunitare În sensul art. 80 alin. (1) din regulament, care sunt de competenţa Tribunalului Bucureşti în prima instanţã (art. 47 din Legea nr. 129/1992, republicatã);

- cererea de încetare a grevei (art. 198 din Legea nr. 62/2011, republicatã);- cererile pentru recunoaşterea sau încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a

hotărârilorîn materiecivilăşi comerciaă, pronunţateîntr-unaltstatmembrual Uniunii Europene în condiţiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001'^ [alin. (1) de la art. 1 al art. I2 din O.U.G. nr. 119/2006];

-cererile pentru recunoaşterea sau în:uviinţarea executării silite pe teritoriul României a hotărârilorîn materiematrimonială şiînmateria răspunderii părinteşti, pronunţateîntr-un alt stat membru al Uniunii Europene in condiţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 [alin. (1) de la art. 1 al art. I3 din O.U.G. nr. 119/2006];

- cererile în materia conflictelor de muncă, astfel cum este determinată aceastã cate-gorie de litigii prin dispoziţiile Codului muncii, ale Legii nr. 62/2011 a dialogului social, aleLegii nr. 263/2010 privind sistemul unita^ de pensii publice, precum şi prin cele cuprinseîn legi speciale (spre exemplu, O.U.G. nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurilede muncã, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bārbaţi, republicatã). Printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii, instanţa supremă astatuat că revine tribunalului competenţa de a judeca, în fond, conflictele de muncă, cuexcepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe. Aceasta întrucât,reglementând competenţa instanţelor în materia conflictelor de drepturi, Legeanr. 168/1999^' a prevăzut, prin art. 71, că instanţele competente „se stabilesc prinlege". Cum art. 82 din aceeaşi lege prevedea că dispoziţiile sale referitoare la procedura

' ' Potrivit art. 88 alin. (1), modificat prin Legea nr. 76/2012: „Hotărārea comisiei de conlestaţii, motivată, se comunicâ păr(ilor în termen de 30 de zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu contestaţie la Tribunalul Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea Tribunalului Bucureşti este supusâ numai apelului la Curlea de Apel Bucurcşti".

' ' Potrivit acestui text, modificat prin Legea nr. 76/2012: „Hotărărea Comisiei de contestaţii se comunicâ părţilor în termen de 30 de zile de la pronunjare şi poate íi atacată cu contestaţie la Tribunalul Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotârãrea este supusă numai apelului".

I-' Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Con⅛iliului din 12 decembrie 2001 privind desenele ⅛au modelele industriale comunitare, JO L 3 din 5 ianuarie 2002.

' ' Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competen(a judiciară, recunoaşterea şi executarea hotăr.1ri!or in mnterk civilă şi comercială, JO L12 din 16 ianuarie 2001.

'■' Abrogată prin Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicatã (M. Of. nr. 625 din 31 august 2012).

178 | Ari. »» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

de soluţionare a conflictelor de drepturi se completează în mod corespunzãtor cu preve-derile Codului de procedură civilă, iar art. 2 pet. 1 lit. b1) CPC prevedea că tribunalul judecă, în primã instanţă, conflictele de muncă, este evident că tribunalului îi aparţinea competenta de a soluţiona, în fond, cererile privind conflictele de drepturi, ori de câte ori prin lege specială nu se prevede astfel. Tot astfel, ca urmare a modificărilor aduse prin art. VII din O.U.G. nr. 138/2000 art. 58-61 din Legea nr. 168/1999, nici în cazul conflictelor de interese competenta de a judeca nu mai reveneajudecătoriei, ci tribunalului1'1. în prezent, potrivitart. 2Olalin.{l}din Legea nr. 62/2011, în forma modificată prin Legea nr. 76/2012: „Tribunalul si curtea de apel soluţioneazā cererea sau, după caz, apelul, potrivit procedurii prevăzute pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă", iar potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, în forma modificată prin Legea nr. 2/2013: „Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal";

- cererile în materiesalarială formulate de personaluldin sistemul justiţiei.în confor-mitate cu dispoziţiile cuprinseîn O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în domeniul justiţiei, cu caracter derogator de la prevederile Codului de procedură civilă, nu intrau în competenta tribunalului cererile în materie salarială formulate de personalul din sistemul justiţiei, a cãror soluţionare în primă instanţă reveneau în competenta curţilor de apel. în prezent, art. I din O.U.G. nr. 75/2008, ce stabilea această competenta specialā, a fost abrogat prin Legea nr. 76/2009. Şi aici competenta revine tribunalului, conform art. 95 pet. 1 NCPC;

- litigiile dintre un salariat şi sindicatul din care face parte. Aceste litigii, întemeiate pe neîndeplinirea de către sindicat a atribuţiilor şi îndatoririlor care îi revin în baza Legii dialogului social nr. 62/2011, sunt de competenta instanţei civile, şi nu a jurisdicţiei mun-cii. Aceasta întrucât art. 266 C. muncii, republicat, atribuie în competenta jurisdicţiei muncii, în mod limitativ, două categorii de litigii, şi anume: a) conflictele de muncă privi-toare la încheierea, executarea, modificarea, su>pendarea, încetarea contractelor individuale sau colective de muncă, după caz; b) cererile care privesc raporturile juridice dintre partenerii sociali, deduse din reglementările privind dialogul social. Litigiul dintre salariat şi sindicatul căruia îi aparţine vizează un raport de mandat legal, instituit prin art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care este un raport de drept civil, ce atrage competenta materială a înstanţeî civile;

-cererile privind modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive din contractele de adeziune; reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţiî Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi specialiştii autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor, în cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive; de asemenea, asociaţiile pentru protecţia consumatorului care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 30 şi art. 32 dinO.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată,îl potchemaînjudecatã pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la ace-eaşi instanţă, pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive [art. 8 şi art. 12 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori];

- cererile în materie de contencios administrativ. Tribunalele administrativ-fiscalesoluţionează în primă instanţă toate categoriile de litigii în materia contenciosului admi-

"I C.S.J., Sccliile Unite, Dec. nr. 11/2003, M. Of. nr. 455 din 26 iunio 2003.

COMPFTtNTA INSTANŢELOR (UDF.CATOREŞTI .%rl. H.> I 17V

nistrativ, atunci când autorul actului atacat este o autoritate publică locală si judeţeană sau una subordonatā acesteia, precum şi litigiile care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei (art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ). Suntcircumscrise acestora: litigiile în legãtură cu acte administrative unilaterale tipice, cele legate de acte administrative uni-laterale atipice, litigiile legate de acte administrative asimilate, litigiile legate de acte cu caracter fiscal'1' ori cele date, expres, prh lege specială, în competenţa instanţei de contencios administrativ12'.

Competenţa instanţei de contencios administrativ de a soluţiona o cerere cu caracter exclusiv patrimonial este condiţionată de împrejurarea ca cererea să aibă un caracter accesoriu celei de contencios administrativ. în caz contrar, competenţa se determinā în funcţie de valoarea obiectului litigiului.

Numai prin excepţie, în condiţiile art. 96 pet. 1 NCPC sau ale unor legi speciale (de exemplu, Legea nr. 554/2004), soíutionarea actiunilor în contencios administrativ este atribuita altor instanţe. Astfel, curţile de apel, secţiile de contencios administrativ şi fiscal, judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ pri-vind actele autorităţilor publice centrale, precum şi cele evaluabile în bani, dacă valoarea acestora depăşeşte 1.000.000 lei (RON) (art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004].

Discutabilă este competenţa de soluţbnare a unei contestaţii privitoare la contribuţia de asigurări sociale. în practica judiciară, sunt frecvente cazurile în care persoanele fizice, angajaţisaufoştiangajaţi, cărora angajatorul le-a reţinut din salariu, lunar, contribuţia de asigurări sociale, fără însă să o vireze la bugetul asigurărilor sociale de stat, sesizează instanţa de judecată în vederea obligãrii angajatorului sau fostului angajator la efectuarea viramentelor legale, motivat de faptul că perioada pentru care nu s-au efectuat viramen-tele nu se ia în caiculul drepturilor de pensie. în vederea stabilirii instanţei competente să soluţioneze pretenţiile deduse judecăţii, acelea de obligare la virarea contribuţiei de asigurări sociale către bugetul asigurărilcr sociale de stat, se impune, în primul rând, a se stabili natura raportului juridiccarese naşteîntreangajatulcăruia i s-a reţinut contribuţia şi angajatorul obligat la efectuarea viramentului. Obligaţia angajatorului de a calcula, reţine lunar din salariul angajatului contribuţia de asigurări sociale şi de a o vira apoi la bugetul asigurărilor sociale de stat este o obligaţie legală, prevăzută de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, dar şi de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedure fiscală.

Legea nr. 263/2010, prin art. 153 din Capitolul 8 intitulat „Jurisdicţia asigurărilor sociale", califică litigiile născute în legătură cu contribuţia de asigurãri sociale ca fiind litigii de asigurări sociale. Prin urmare, raportul juridic stabilit între angajator şi angajat în legăturã cu contribuţia de asigurări sociale are natura juridicã a unui raport de asigurări sociale, nefiind raport juridic de muncă sau rapcrt juridic administrativ-fiscal. începând însă din 1 ianuarie 2004, odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură fiscală, salariatul căruia i s-a reţinut şi i se reţine contribuţia de asigurări sociale din veniturile salariale realízate are calitatea de contribuabil. în acest sens, art. 17 alin. (2) CPF prevede că este contribuabil persoana fizicã sau juridicã ori orice altā entitate fără personalitate juridicã ce datoreaza contribuţii bugetului general consolidat, în condiţiile legii. Prin noţiunea de „contribuţii sociale obligatorii", în sensul Codului fiscal, se înţelege orice sume ce trebuie plătite, în conformitate cu legislaţia în vigoare, pentru protecţia şomerilor, asigurãri de

■'I /. Dckanu, Tratat..., 2007, vol. I p. 484.

'2' Conform art. 451 din Legea nr. 95/2006 (M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006), împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioare de disciplină, in termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat poate formula o acţiune in anularc la secţia do contencios administrativ a tribunalului în a cărui raza" işi desfaşoar.1 activitatea.

i⅜o I An. »» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

sănātate sau asigurāri sociale [art. 7 alin. (1) pet. 10 C. fisc.'1']. Totodată, conform art. 17 alin. (1) CPF'2', contribuabilul din ale cărui venituri s-a reţinut şi se reţine contribuţia de asigurări sociale este subiect al raportului juridic fiscal.

Considerăm că obligaţia angajatorului, impusã de lege, de a calcula şi reţine lunar contribuţia de asigurāri sociale, respectiv de a D vira la bugetul de stat dă naştere unui raportjuridicdedrept fiscal, în a cărui sferă de cuprindereseinclud şi raporturilejuridice bugetare, adică raporturilejuridice privitoare la stabilirea şi realizarea veniturilor bugetare de stat. Aşa cum judicios s-a arătat în literatura de specialitate1'1, angajatorul, care plăteşte contribuţia de asigurări sociale, acţionează ca mandatar al statului (casa teritorială de pensii) atunci când calculează contribuţia datorată de salariat şi atunci când o reţine. Plata salariului aferent muncii prestate şi reţinerea contribuţiei de asigurări sociale sunt două operaţiuni distincte, carecoincidîntimp, dar,întimpce plata salariului are locîntemeiul unui raport juridic de muncăîntreangajator şi persoana încadrată, reţinerea contribuţiei de asigurări sociale este o operaţiune pe care angajatorul o efectuează în calitate de mandatar al bugetului asigurărilor sociale de stat. Contribuţia de asigurări sociale reprezintă o obligaţie financiar-bugetară cu destinaţie specifică de venit principal al bugetului asigurărilor sociale de stat'4'. încasarea la bugetul asigurărilor sociale de stat a sumelor datorate şi neachitateîntermenseface prin aplicarea normelor de procedurăfiscală prevăzutede lege.

Orice salariat care, în temeiul legii, este obligat să plătească contribuţie de asigurărî sociale din veniturile sale salariale şi căruia angajatorul, în virtutea obligaţiei legale impuse, îi calculează şi îi reţine această contribuţie, în fiecare lună, din drepturile sale salariale şî pe care apoi o virează la bugetul asigurărilor sociale de stat, fiind contribuabil, se află într-un raport juridic bugetar cu statul, chiar daca acea contribuţie se plăteşte prin reţinere la sursă, efectuată de angajator, iar nu pe altă cale, dat fiind faptul că plata contribuţiei de asigurări sociale prin reţinere la sursă nu îi schimbă salariatului calitatea de contribuabil, Codul de procedurăfiscală nefăcând vreodistincţieînacestsens. Prin urmare, litigiul dintre un contribuabil (angajat) şi mandatarul statului (angajator) este un litigiu de drept fiscal, reglementările legale incidente în cauză fiind de natură fiscală, cuprinse în Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală.

Articolul 1 alin. (3) C. fisc. rezolvă conflictul de legi în timp, statuând că, în materie fiscală, dispoziţiile Codului fiscal prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, iar în caz de conflict între acestea se aplică prevederile Codului fiscal. Aşadar, fiind vorba de un raport juridic fiscal, dispoziţiile Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscalãse aplicăînainteaaltor acte normative, respectivînaintea Legii nr. 263/2010. Aşadar, cu începere de la 1 ianuarie 2004, orice litigii privitoare la reţinerea şi nevirarea contribuţiei de asigurări sociale nu mai constituie litigii de asigurări sociale, supuse jurisdicţieî asigurărilor sociale, în înţelesul art. 153 şi urm. din Legea nr. 263/2010, ci litigii de drept fiscal, astfel încât competenţa materială a soluţionării acestora revine instanţei de con-tencios administrativ şi fiscal. De la data amintitâ, sfera jurisdicţiei asigurărilor sociale s-a restrâns prin aceea că litigiile referitoare la plata contribuţiei de asigurări sociale au devenit

"I M. Of. nr. 927 din 23 deocmbrie 2003.

' ' Articolul 17 alin. (1) are următoarea formulare: „Subiecte ale raportului )uridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritorialc sau, dupa ca?, subdiviziunile administrativ-teritorialc ale municipiilor, definite potrivit Legii administrafiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, contribuabilul (s.n.), precum şi alte persoane care dobândesc drepturi si obligaţii în cadrul acestui raport".

' ' Ş. BeUgrãdeami, Instanţa competentă sâ soluţioneze litigiile generate de reţinerea din drepturile salariale a impozitului pe veniturile din salarii şi a contribuţiilor sociale, in Oreptul nr. 10/2004, p. 91-93.141 /. Gliga, Drept financiar public, Ed. All, Bucurcşti, 1994, p. 247.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UDF.CATOREŞTI %rl. 99 I 181

litigii de drept fiscal, obiectul lor fiind generat de raportul juridic fiscal, născut din obligaţia de platã a contribuţiet respective1'1.

Aşadar, apreciem că litigiile născute îr legătură cu contribuţia de asigurări sociale erau de competenţa jurisdicţiei de asigurări sociale, adică a secţiei/completelor specializate de asigurări sociale ale tribunalelor de dreot comun, conform art. 154 din Legea nr. 19/2000 şi art. 130 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 (în termen de 1 an de la data publicării legii în Monitorul Oficial al României, potrivit art. 196, act normativ abrogat prin Legea nr. 263/2010, cu începere din 1 ianuarie 2011) şi până la data de 1 ianuarie 2004, momentul intrãrii în vigoare a Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală. După data de 1 ianuarie 2004, competenţa soluţionării acestor litigii revine instanţei de contencios administrativ şi fiscal, adicā tribunalul administrativ-fisca! ori secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul tribunalului, după caz, de la domiciliul contribuabilului sau de la domiciliul fiscal al pârâtului (angajatorul, Agenţia Naţională de Administrare Fiscalã, structura terttorială a Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale'2'), conform art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, fiind exclusã competenţa secţiei de contencios administrativ a curţii de apel, deoarece nu se pune problema atacării unui act al autorităţilor publíce centrale, ci este vorba de un litigiu referitor la calculul şi reţinerea din salariu a contribuţiei de asigurări sociale efectuate de angajator.

Aceleaşi considerente sunt valabile şi în cazul litigiilor născute în legãtură cu contribuţia de asigurări de sănătate.

De asemenea, tribunalul va soluţiona în primă instanţă:a) cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială, dacă legea

specială nu dispune altfel; este vorba despre:- litigiile prevazute în art. 63 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, republicată [litigiile cu privire la

calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului, din contractele de cesiune şi licenţă, sau cele referitoare la nerespectarea dispoziţiilor prevazute la art. 5 alin. (6), art. 36 şi art. 42]; potrivit art. 63, aceste litigii sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti;

- cele enumerate în art. 43 din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată (litigiile cu privire la calitatea de autor al desenului sau modelului, calitatea de titular al certificatului de înregistrare, cele cu privire la drepturile patrimoniale născute din contractele de cesiune sau licenţă); conform art. 43, aceste litigii sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit dreptului comun;

- prin art. 22 pet. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, se prevede că, în ceea ce priveşte înregistrarea sau valabilitatea bre-vetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor industriale, precum şi a altor drepturi similare care necesită depunerea sau înregistrarea, au competenţă exclusive instanţele din statul membru al Uniunii Europene pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost soli-citatã, a avut loc ori se consideră că a avut loc. Fără a aduce atingere competenţei pe care Oficiul European pentru Brevete o are în conformitate cu Convenţia privind acordarea brevetelor europene, semnată la Munchen la 5 octombrie 1973, instanţele din fiecare

111 $. Beligrã<le<inu, Instanja competent să soluţioneze litigiile ..., în Dreptul nr. 10/2004, p. 90-91. '2' Pentru o prezentare detaliată, judicios realizatâ, privind p.lrjile unui litigiu născut în legăturâ cu plata cãtre bugetul de stat de taxe, impozite, contribuţii, a se vedea Ş. Beligrãdeanu, Instanţa competentă` să so!uţioneze litigiile ..., în Dreptul nr. 10/2004, p. 85-86, 89.

mi | Arc »s I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

stat membru au competenţă exclusivã, indiferent de domiciliu, în acţiunile privind înre-gistrarea sau valabilitatea unui brevet european acordat statului în cauzā;

— litigiileîntemeiate pedispoziţiile art. 139 alin. (1) teza I din Legea nr. 8/1996 privinddreptul de autor, conform cãruia titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin aceastalege pot solicita instanţelor de judecatã competente recunoaşterea drepturilor lor, con-statarea încãlcării acestora şi pot pretinde aco^darea de despăgubiri pentru reparareaprejudiciului cauzat. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu prevederile art. 151 din acelaşiact normativ, potrivit cărora litigiile privind dreptul de autor şi drepturile conexe sunt decompetenţa organelor jurisdicţionale, potrivit Legii dreptului de autor şi dreptului comun,ceea ce înseamnã că se face trimitere la dispoziţiile art. 95 pet. 4 NCPC;

- litigiile care izvorãsc din executarea silită pornită în baza unor titluri executorii careprovin din procese şi cereri în materie de creaţie intelectualã şi de proprietate industrială(cum ar fi acţiunea unui creditor de obligare a altui creditor la restituirea cotei-părţi dincreanţa dedusă judecăţii, plătitã necuvenit creditorului de terţul poprit) sunt de competenţa tribunalului, ca instanţă de drept comun. Chiar dacă dreptul dedus judecăţii îşi areizvorul în raporturile de proprietate intelectualã, aceste raporturi au fost tranşate definitivşi irevocabil prin hotărârea judecătoreascã ce constituie titlu executoriu, astfel încât cauzacererii de chemare în judecatã o constituie răspunderea celui chemat în judecatã pentrupagube care nu au legātură cu raporturile de proprietate intelectualã, stinse definitiv printitlul executoriu în baza cãruia s-a declanşat executarea silitã;

b) cererile în materie de expropriere. Tribunalele sunt instanţe de drept comun înprivinţa cererilor formulate în condiţiile şi pe temeiul Legii nr. 33/1994, republicatã, privindexproprierea pentru cauzã de utilitate publică, ale Legii nr. 255/20101'1 privind expropri-erea pentru cauzã de utilitate publică, necesară realizării unor objective de interes national,judeţean şi local, precum şi a celorlalte legi speciale adoptate în aceasta materie.

Printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii, instanţa supremã a statuat că: 1) dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea imobilelor expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, „dacã nu s-a realizat scopul exproprierii", înţelegând prin aceasta că raporturile juridice anterioare nu erau pe deplin constitute la data intrării în vigoare a noii legi; 2) în sensul prevederilor art. 23 din lege, participarea procurorului este obligatorie numai la soluţio-narea cererilor de expropriere, nu şi la soluţionarea cererilor de retrocedare a imobilelor expropriate'2'. Ulterior, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţiile Unite, a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care reglementeazã toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie l989'⅝

c) cererile în materia adopţiei. Cererile având ca obiect încuviinţarea, nulitatea saudesfacerea adopţiei sunt de competenţa tribunalului, ca instanţă de tutelă, în a cărui razăteritorială se aflã domiciliul adoptatului'4';

111 M. Of. nr. 853 din 20 decembrie 2010.|2' C.S.J., Scc)iile Unite, Dec. nr. VI/1999, M. Of. nr. 636 din 27 decembrie 1999.|3' I.C.CJ., Secţiile Unite, Dec. nr. LII1/2007, M. Of. nr. 769din 13 noiembric 2007.

' ' Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei a fost republicatã în M. Of. nr. 259 din 22 aprilie 2012. Conform art. 74 alin. (3), cererile prevăzutede prezenta lege sunt de competenţa tribunalului in a cârui rază teritorială se află domiciliul adoptatului, iar dacă a:esta nu poate fi determinat, competenţa revine Tribunalului Bucureşti.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI %rl. 99 I 183

d) cererile formulate în conditiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia si promovarea drepturilor copilului. Art. 124 din Legea nr. 272/2004 prevede cã sunt de competenta tribunalului de la domiciliul copilului, în primă instanţă, cererile formulate în conditiile acestei legi; dacā domiciliul copilului nu este cunoscut, competenta revine tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială a fost gãsit copilul. Este vorba de următoarele categorii de cereri: de limitare a exercitării dreptului copilului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu pãrinţii sāi [art. 16 alin. (2)]; de decãdere totală sau parţialā a pãrinţilor din exerciţiul drepturilor pārinteşti [art. 36 alin. (3), art. 38 lit. c)]; de stabilire a persoanei care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile pārinteşti în cazul copilului lipsit, tem-porar sau permanent, de ocrotirea părinţilor săi; de stabilire a modalităţilorîn care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile părinteşti; de redare a exerciţiului drepturilor părinteşti [art. 38 alin. (1) lit. a), b), d)]; contestaţiile împotriva mãsurilor de protecţie specială instituite de lege (art. 57); de instituire a măsurii plasamentuluiîn cazurile pre-văzute de art. 61 alin. (2); de stabilire a modalităţii de exercitare a drepturilor şi de înde-plinire a obligaţiilor părinteşti cu privire la persoană şi la bunurile copilului în situaţiile prevăzute de art. 56 lit. c) şi d), respectivart. 56 lit. b) şi e) [art. 62 alin. (4)1; de instituire a măsurii plasamentului în regim de urgenţă sau de menţinere a măsurii, după caz [art. 65 alin. (2) şi art. 66]; de instituire a măsurii supravegherii specializate, atunci când nu există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal [art. 67 alin. (2)]; de modificare sau încetare a mãsurilor de protecţie specială [art. 68 alin. (2)]; de instituire a măsurii plasamentului într-unserviciudetiprezidenţial specializat(art. 82); deînlocuirea plasamentuluiîn regim de urgenţă cu măsura plasamentului [art. 94 alin. (4)];

e) cererile în materia recunoaşterii şi executării hotărârilorstrãine(art. 1098 şi art. 1102 NCPC). în cazul în care cererile de recunoaştere sunt formulate pe cale principală, competent teritorial este tribunalul în circumscripţia căruia îşi are domiciliul/sediul eel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine. Asemenea cereri pot fi formulate şi pe cale inci-dentală, competenta aparţinând în acest caz instanţei sesizate cu un proces având un alt obiect, printr-o prorogare legală de competenta [art. 1098 alin. (3) NCPC].

în privinţa hotărârilor strãine pronunţate într-unul dintre statele membre ale Uniunii Europene, în materie civilă şî comercială, exceptând materia matrimonială şi a răspunderii părinteşti, cea a obligaţiei de întreţinere, recunoaşterea pe teritoriul României este con-diţionată deîndeplinirea cerinţelor privitoare la recunoaştere prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. în materie matrimonială şi în cea a răspunderii părinteşti recunoaşterea hotărârilor străine pronunţate într-unul dintre statele membre ale Uniunii Europene este condiţionată de îndeplinirea cerinţelor privind recunoaşterea prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenta judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială si în materia răspunderii părinteşti. în materia obligaţiilor de întreţinere sunt incidente dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenta, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere'1';

Revin în competenta de soluţionare a tribunalului, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 76/2012 şi Legea nr. 2/20C3, următoarele cereri în materie de contencios administrativ:

- contestaţiile împotriva hotărârii caselor teritoriale de pensii şi ale municipiului Bucureşti prin care soluţionează cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute de lege

1,110 L 7 din 10 ianuario 2009.

184 | Ari. »» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

sunt de competenţa tribunalului [art. 6 alin. (5)1'1 din Legea nr. 309/2002 privind recu-noaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militarîn cadrul Direcţiei Generate a Serviciului Muncii în per oada 1950-1961, modificat prin Legea nr. 76/2012];

-contestaţiile formulate în baza art. 7|2!dinO.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de cãtre reginurile instaurate în Romania cu începere de la 6 septembrie 1940 pânã la 6 martie 1945 din motive etnice, modificat prin Legea nr. 76/2012;

- acţiunea în anulare/contestaţia împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei supe-rioare de disciplină se poate formula la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază îşi desfăşoară activitatea medicul/medicul dentist/farmacistul sancţionat [art. 451, art. 532 alin. (7), art. 622 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniuf sănătãţii, modificate prin Legea nr. 76/2012];

- cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilitã expres prin lege competenţa altor instanţe (art. 109 din Legea nr. 188/1999, modificat prin Legea nr. 2/2013);

- prin derogare de la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiile legate de aplicarea dispoziţiilor acestei legi, în care act unea este formulată în contradictoriu cu Secretariatul de Stat pentru Problernele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 sau Comisia parlamentară a revoluţionarilor din decembrie 1989, se soluţionează, în fond, de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului (art. 26 din Legea nr. 341/2004, introdus prin Legea nr. 2/2013);

- deciziile emise de Comisia superioară pot fi atacate la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 [art. 90? alin. (4) din Legea nr. 448/2006, modificat prin Legea nr. 2/2013];

- ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetăţeniei române poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti [art. 19 alin. (4) din Legea nr. 21/1991, republicată, modificat prin Legea nr. 2/2013];

- ordinul de respingere a cererii de renunţare la cetăţenia română poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicãrii, la Tribunalul Bucureşti [art. 31 alin. (6) din Legea nr. 21/1991, republicatã, modificat prin Legea nr. 2/2013];

-ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de admitere sau de respingere a sesizărti de retragere a cetăţeniei poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului de la domi-ciliul sau, dupã caz, reşedinţa solicitantului. Dacă solicitantul nu are domiciliul sau reşedinţa în Romania, ordinul poate fi atacat, în acelaşi termen, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti [art. 32 alin. (7) din Legea nr. 21/1991, republicatã, modificat prin Legea nr. 2/2013];

''' Alin. (5)alart. 6 are urmātorul conţinut: „împotriva hotārârii persoana interesatā poate face contestajie la tribunal în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârîi, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificlrilc şi completarile ultcrioare. Hot⅛rãrea tribunalului poalc fi alacatã cu recurs la curtea de apel. Contestaţiile formulate împotriva hotărârilor comisiei sunt scutite de taxa judiciară de timbru".

' ' Conform art. 7alin. (4): „împotriva hotârârii, persoana interesata" poate face contestajie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, în termen de 30 de zile de la data comunicãrii hotār<lrii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificărilesi completãrile ulterioare. I lotărârea tribunalului este definitive. Contestaţiile sunt scutite de taxa judiciara* de timbru".

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOFCATORE$TI %rl. 99 I lS⅛

- litigiile privind actele administrative, emise sau adoptate în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 21/1991, altele decât cele prevăzute de art. 19 alin. (4), art. 31 atin. (6) si art. 32 alin. (7), precum si litigiile privind refuzul nejustificat at emiterii acestor acte sunt de com-petenţa secţiei de contencios administrate şi fiscal a tribunalului (art. 371 din Legea nr. 21/1991, republicată, nou-introdus prin Legea nr. 2/2013);

- competenţa de soluţionare a acţiunii în contencios administrate având ca obiect contestarea deciziei adoptate de Comisia Centralã pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine secţiei de contencios administrate şi fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domicilíază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinātate, cererea se adresează instanţei reşedinţei sale din ţarā sau, după caz, instanţei domiciliului reprezentantului acestuia din Romania, iar dacă nu are nici reşedinţă în Romania şi nici reprezentant cu domiciliul în Romania, cererea se adresează Secţiei de contencios administrate şi fiscal a Tribunalului Bucureşti [art. 20 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificat prin Legea nr. 2/2013].

Hotărârea Comisiei centrale pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 prin care s-a validat hotărârea comisiei judeţene de aplicare a aceleiaşi legi, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, este de competenţa secţiei de contencios administrate şi fiscal a tribunalului [art. 7 alin. (4)1'1 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetãţenilor români pentru bunuriletrecuteîn proprietateastatului bulgarîn urma aplicării Tratatului dintre Romania şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940]'2'.

Acţiunea având ca obiect obligarea autorităţii competente la eliberarea unui act admi-nistrate din care să rezulte că reclamantul îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 33 coroborat cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, republicată, este o acţiune de competenţa instanţei de contencios administrate'3', şi nu o acţiune în constatare prevăzută de art. 35 NCPC.

Competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despāgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, aparţine secţiei civile a tribunalului în a cărui razã teritorială îşi are sediul persoana juridică respective1'1.

Acţiunile în justiţie consecutive procedurii prealabile arătate în art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, promovate potrivit dreptului comun pentru redobândirea

1,1 Conform art. 7 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 9/1998, republican (M. Of. nr. 260 din 18 aprilic 2007): „(4) 1 lotārârile comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza câruia domiciliază solicitantul. (5) Hotărârile pronun(ate de tribunal sunl supuse recursuluí".1211.C.C.J., s. decont. adm. şi fisc., dec. nr. 1231 din 11 aprilie 2006, în J.S.CA.F. 2006 1, p. 471.1311.C.C.J., s. de cont. adm. şi fisc, dec. nr. 3177 din 1 iunie 2011, in Dreptul nr. 2/2012, p. 245.1411.CCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. IX/2006, M. Of. nr 653 din 28 iulie 2006. în motivare s-a reţinut că, în condiţiile încare Legea nr. 10/2001 nu faccnicio prccizare<u privirela ipoteza in care persoana juridică deţinătoarca imobilului nu emite decizia ori dispoziţia prev<⅛utā de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreplul de a se adresa inslanţei competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi premalur introdusă sau inadmisibilă. în această privinţă, absenţa răspunderii persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuic cenzurai de tribunal tot în condiţiile proced jrii specialc. A considcra că o astfel dc ccrere este prematură sau inadmisibilă şi a o respinge, ca atare, ar însemna să se nesocoteascã, printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi să fieîmpiedica:epersoaneleindreptăţitesă-şi redobândească imobilelece li s-au preluat abuziv. Tot astfel, din moment ce obiectul unei asemenea pricini priveşte o procedură prealabilă impusă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligalorie, pentru raţiuni de judecată unitară, o atare pricină, izvorAtă din temporizarea ori refuzul de finalizarc a acestei proceduri, nu poate fi atribuită spre soluţionare decât simetric regulilor prevăzute in Legea nr. 10/2001, în competenţa instanţei care judecă acţiunca principală, adică a tribunalului, conform prcvedcrilor art. 26 şi art. 27 din această lege.

186 | Ari. »» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

lăcaşelor de cult cu privire la care se afirmã că au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolice), intră în competenţa de primă instanţă a tribunalului.

7. Competenţa în materie disciplinară privind personalul cultelor. Potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 489/2006'1' privind libertatea religioasã şi regimul general al cultelor, personalul cultelor poate fi sancţionat disciplina' pentruîncãlcarea principiilor doctrinare sau morale ale cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări. Articolul 26 alin. (1) al legii recunoaşte dreptul cultelor de a avea organe proprii de judecată religioasã pentru problemele de disciplina internã, conform statutelor şi reglementărilor proprii. Pentru problemele de disciplina interne, conform alin. (2) al art. 26 al legii, sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice. Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în siste-mul jurisdicţional. Pornind de la aceste reglementări legale, se pune problema stabilirii competenţei de soluţionare a unei acţiuni civile în justiţie promovate împotriva unei sancţiuni disciplinare aplicate unui preot'2'.

0 analiză a actelor normative prin care s-au recunoscut cultele religioase13' ar putea duce la concluzia că, împotriva sancţiunilor aplicate pentru abateri disciplinare sãvârşite de membrii cultelor religioase, persoana interesatã nu se poate adresa instanţelor civile şi că în situaţia în care instanţa civilă ar fi totuşi sesizată de eel interesat cu o ptângere împotriva sancţiunii aplicate, aceasta ar trebui respinsă ca inadmisibilă, deoarece analiza acesteia nu intră în sfera sa de competenţă. Face excepţie de la această concluzie 8iserica Reformată din Romania, al cărei statut prevede, la art. 11 alin. (3) din H.G. nr. 186/2008, dreptul persoanei interesate de a ataca hotărârea definitivă pronunţată de un organ bise-ricesc la instanţa civilă de drept comun.

Credem cā o asemenea interpretare nu poate fi acceptată, că în temeiul principiului constitutional al liberului acces la justiţie, existã posibilitatea ca instanţa civilă să exami-neze plângerea împotriva sancţiunii aplicate membrilor cultelor religioase pentru abaterile disciplinare săvârşite, desigur, după epuizarea procedurii în fata organelor proprii de judecată religioasã. Accesul liber la justiţie este reglementat constitutional, ca un drept fundamental al fiecăruia. în acest sens, art. 21 statuează în sensul că „orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legi-time", iar„niciolege nu poate îngrădi exercitareaacestui drept". Tot astfel, conform art. 6

111 M. Of. nr. 11 din 8 ianuarie 2007.

' ' Pentru detalii cu privire la dispozitiile statutare privitoare la aplicarea sancţiunilor disciplinare personalului bisericcsc pentru ficcarc cult al cârui statut a fost publicat in Monitorul Oficial al Rom⅞niei, Partea I, a se vedea G.C. Frenfiu, Competenţa soluţîonării acţiunilor promovate împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate personalului cultelor religioase, in Dreptul nr. 1/2008, p. 56-77.

' ' Este vorba de urmâtoarele acte normative: H.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (M.Of. nr. 50 d in 22 ianuarie 2008); H.G. nr. 398/2008 privind recunoaşterea Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit Vechi din Romania (M. Of. nr. 365 din 13 mai 2008); H.G. nr. 56/2008 privind recunoaşterca StatUului organic şi administrativ al Arhiepiscopieî Bisericii Armene din Romania (M. Of. nr. 57 d in 24 ianuarie 2008); H.G. nr. 58/2008 privind recunoaşterea Statutului de organizare şi funcţionare a Cultului Creşlin 3aptist - Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din Romania (M. Of. nr. 59 din 25 ianuarie 2008); H.G. nr. 185/2008 privind recunoaşterea Statutului Bisericii Reformate din Romania (M. Of. nr. 171 din 5 martie 2008); H.G. nr. 189/2008 privind recunoaşterea Statutului Cultului Creştin Penticostal - Biserica lu i Dunmezeu Apo⅛tolică din Romania (M. Of. nr. 214 din 20 martie 2008); H.G. nr. 399/2008 privind recunoaşterea Statutului de organizare şifuncţionareal Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea din Romania (M. Of. nr. 324 d in 24 aprilie 2008); H.G. nr. 400/2008 privind recunoaşterea Statutului Bisericii Evanghelice-Lutherane din Romania (M. Of. nr. 2% din 16 aprilie 2008); H.G. nr. 897/2008 privind recunoaşterea Statutului penlru organizarea şi funcţionarea Bisericii Creştine după Evanghelie din Romania-Uniunea Bisericilor Creştine dup.l Evanghelie din Romania (M.Of. nr. 638 din 4 septembrie 2008); H.G. nr. 1709/2008 privind recunoaşterea Statutului Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timişoara (M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2009).

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UDRCATOREŞTI %rl. 99 I 18/

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarā, republicatā, „orice persoanā se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptuluisău la un procesechitabil. Accesul lajustiţienu poate ft îngrădit". Or, justiţia se realizează prin înalta Curie de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege. Dreptul persoanei de a se adresa „unui tribunal independent şi impartial, instituit de lege" este recunoscut şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană. Din cuprinsul acestor dispoziţii legale enunţate rezultă cã nimeni nu poate fi sustras de la competenţa instanţelor pe care legea le-a creat.

Prin art. 126 alin. (5), Constituţia interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare, adică de instanţe constituite special cu scopul de a judeca un anumit proces sau o anumită per-soană. Este permisã însă înfiinţarea unor instanţe specializate'1', menite să soluţioneze anumite categorii de litigii, din anumite domenii ale activităţii economico-sociale. Pornind de la textul constitutional, conform căruia „justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", putem afirma că instan-ţele judecătoreşti de drept comun se bucură de plenitudine în exercitarea funcţiei de judecată. Ca atare, orice alte organe, în afara înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a celorlalte instanţe (curţi de apel, tribunale, judecãtorii), pot înfăptui justiţia, însă numai partial şi vremelnic, dacă prin lege se prevede expres acest drept. însă, hotărârile acestor organe sunt cenzurabileîn fata instanţelor judecătoreşti, deoarece art. 21 din Constitute nu numai că proclamă liberul acces la justiţie, ci prevede expres şi faptul cã nicio lege nu poate să îngrădească exercitarea unui asemenea drept. Prin urmare, o lege specială, prin care instanţele judecătoreşti suntîmpiedicate să înfãptuiască justiţia, este neconstituţională.

Instanţele disciplinare şi de judecată bisericească nu reprezintă instanţe extraordinare, ci sunt jurisdicţii speciale, de excepţie, cu caracter administrativ-jurisdicţional.

Conform art. 21 alin. (4) din Constitute, jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite. Aceasta înseamnă că nimic nu poate împiedica legiuitorul să reglemen-teze o procedurã administrativ-jurisdicţionala înainte de sesizarea unei instanţe judecã-toreşti. însă persoana vătămată în dreptul său nu poate fi obligată să o urmeze, ci ea are posibilitatea de a se adresa direct instanţei, fără îndeplinirea vreunei proceduri preala-bile. Dacă jurisdicţia disciplinară de primă instanţă, care judecă abaterile disciplinare ale membrilor unui cult religios nu intrã sub incidenţa art. 21 alin. (4) din Constitute, în schimb, utilizarea decătremembrulcultului religios a căii deatac la jurisdicţia disciplinară superioară reprezintă o procedurã pentru apărarea drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilorart. 21 alin. (4) din Constitute121. Imposibilitatea atacării în justiţie a hotărârilor organelor de jurisdicţie bisericească reprezintă, în fapt, o suprimare a unei garanţii relative la dreptul fundamental de acces la justiţie.

Chiar dacă unele statute reglementează posibilitatea atacării hotãrârilor unui organ bisericesc la altul ierarhic superior [spre exemplu, H.G. nr. 53/2008 prevede posibilitatea atacării hotărârilor Consistoriului disciplinar protopopesc şi ale Consistoriului eparhial la Sinodul mitropolitan, respectiv la SfântulSinod, şi deschide calea unei noi judecăţi în fond de Consistoriul mitropolitan în cazul admiterii în principiu a cererii de recurs; H.G. nr. 398/2008 prevede calea de atac a recursului împotriva hotărârii C.J.E. la instanţa superioară, care este Comisia juridică mitropolitană (C.J.M.), respectiv calea de atac a recursului împotriva hotărârii C.J.M. la instanţa superioară, care este Soborul Mare - art. 60 lit. a), art. 66 şi art. 158 alin. (9); H.G. nr. 58/2008 prevece dreptul Consiliului Uniunii de a soluţiona con-

'"' Cu privire la avantajele si dezavantajele jurisdirţiilor speciale, a se vedea /. Delcanu, Tratat..., 2005, vol. I,

' ' Pentru detalii privind jurisdicţiile administrative, a se vedea C.L·. Popescu, Jurisdicţiile administrative potrivit dispoziliilorconsliluţionale revizuíto, in Dreptul nr. 5/2004, p. 77-98.

188 I An. »» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

testaţiile împotriva hotārârilor pronunţate de comunitatea bisericilor sau de către Consiliul Convenţiei Baptiste Maghiare; H.G. nr. 186/2008 prevede posibilitatea atacării hotărârilor instanţei de fond la comisiile disciplinare ierarhic superioare, respectiv a hotărârii definitive prin care s-a dispus excluderea unui preot din cler la Comisia de disciplină a Sinodului; H.G. nr. 399/2008 prevede posibilitatea atacări cu apel la Comitetul executiv al Uniuniî de conferinţe a hotărârilor date de cātre comitetele conferinţelor si instituţiile subordo-nate Uniunii], considerăm cā aceste organisme nu reprezintă un tribunal independent şi impartial, garant al liberului acces la justiţie, membrii acestora fiind persoane subordonate conducerii bisericii sau cultului.

Asa cum a statuat instanţa europeană, dacă tribunalul cuprinde, printre membrii care îl compun, o persoană care se află în relaţie de subordonare de funcţie şi de serviciu faţă de una dintre părţi,]ustiţiabilii pot,în mod legion, să aibă dubii cu privire la independenţa acelei persoane'1'. Curtea Europeanā a decis că art. 6 parag. 1 nu impune statelor con-tractante să supună „contestaţiile privitoare la drepturile cu caracter civil" la proceduri de natură să se desfãşoare, în fiecare din stadiile lor, în fata unor tribunale organizate conform exigenţelor sale. Imperative de supleţe şi eficacitate, protejate de Convenţie, pot justifica interventia prealabilă a unor organe administrative sau jurisdicţionale, ce nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 6. Ceea ce impun însă dispoziţiile art. 6 parag. 1 este ca decizia uneiasemeneaautorităţi săfiesupusăcontrolului ulterior, exercitatdeun organ de plină jurisdicţie, adică de un tribunal în sensul Convenţiei121. Ca atare, în temeiul liberului acces la justiţie consacrat constitutional, suntem de părere că împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate preoţilor şi altor membri ai unui cult religios există deschisă calea plângerii (contestaţiei) la instanţelejudecătoreşti dedrept comun.

Personalul bisericesc are calitatea de angajat, neputând fi inclus în categoria funcţio-narului public, astfel căîn privinţa sasuntaplicabile dispoziţiile Codului muncii'·*'.în aceste

' ' C Bîr$an, Convonţia europeană ..., vol. 1, p. 490.121 Idem, p. 474-475.

``' Calitatea de salarîat rezultă dintr-o serie de dispoziţii legate. Astfel, conform art. 46, art, 68 şi art. 74 din H.G. nr. 56/2008, personalul parohici (paroh şi angaja(i) este pl.ltit d in fonduri proprii şi/sau de la bugetui de star, conform legilor in vigoare. Consiliul parohial are dreptul de a angaja personal (contabil, secretar, easier, muzeograf, bibliotecar etc.) în funcjie de necesităţi, retribuit din fonduri proprii sau de la bugetui de star, conform legilor in vigoare. Consiliul parohial angajea;*3 personalul tuturor instituţiilor parohiale. Conform art. 31 alin. (2) lit. b), art. 35 şi art. 42 din H.G. nr. 58/2008, adunareageneralăhotărăştealegerea, consacrarea în slujire şi angajarea slujitorilorduhovniceşti; comitetul propuneadunflrii generate alegerca şi/sau angajarea personalului duhovnicesc; hotărăşte angajarea personalului administrativ şi auxiliar; cu mandatul adunărií generale şi la propunerea păstorului bisericii, poate decide angajarea pc dura LI dcterminată a altor slujitori duhovniceşti; aprobă schema de funcţiuni a bisericii şi de:ide în probleme de salarii şi personal; evalueazS activitatea personalului ales sau angajat al bisericii; biserica poate angaja slujitori duhovniceşti, personal administrativ, tehnico-economic ⅛i de alta specialitate, dupa nevoi, dintre credincioşii baptişti, cu respectarea prevederilor statutare. Excluderea din biserica determine încetarea calítăţii de angajat al bisericii. Potrivit art. 8 alin. (2)şi(8)din H.G.nr. 186/2008, preoţiisuntaleşideadun<⅝rile generale parohiale. Angajarea acestora şi concedierea lor au toe în conformitate cu legile bisericii şi cu Codul muncii. Toate organele cu drept de autoguvernare ale Bisericii Reformate d in Romania pot angaja funcţionari (cantori, contabili, secretari, consilieri juridici, îngrijitori etc.), în vederea îndeplinirii sarcinilor ce le revin. Conform art. 42 şi art, 74 din H.G. nr. 189/2008, biserica hotărăşte angajarea slujitorilor, in functie de nevoi şi de posibilităţi. In aíară de accştia, biserica mai poate angaja personal administrativ side specialitate. Angajarea personalului se facede cãtre comunitatea regională, teritorială sau etnică, la cererea comitetului bisericii, conform statului de funcţii, aprobat de Adunarea generală a bisericii, atunci cănd biserica locală nu are posibilitatea să facă acest lucru; ceilalţi angajaţi ai comunităţii regionale. teritoriale sau etnice răspund de activitatea lor conform fişei postului şicontractuluidemuncã in baza căruia au fostangajaţi. Potrivit art. 116 lit. 1) din H.G. nr. 398/2008, Consiliul parohial propunespreangajare slujitori biserîceşti (dascăli, pa¾^liseri). Conform art 49 lit. f) din H.G. nr. 399/2008, Comitetul executiv al conferinţei angajează dintre membrii Bisericii personalul necesar desfăşurării activitãţiî în conferin(ă, conform schemei de personal aprobate de Comitetul executiv al conferinţei, şi emite deciziile

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UDF.CATOREŞTI %rl. 99 I 189

condiţii, apreciem cā tribunalului - completul specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi altor drepturi de asigurări sociale îi revine competenţa în primă instanţă a solu-ţionării unei contestaţii împotriva unei sancţiuni disciplinare aplicate unui preot sau altui membru al unui cult religios, potrivit art. 95 pet. 1 NCPC. Hotărârea tribunalului este supusă apelului, de competenţa curţii de apel, conform art. 96 pet. 2 NCPC raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011. Sesizată fiind cu o astfel de acţiune, instanţa va constata admisibilitatea ei în baza principiului constitutional al liberului acces la ]ustiţie şi prin aplicarea directă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern'1'.

8. Competenţa materială a tribunalelor specializate. Potrivit art. 37 alin. (1) coroboratcu art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potfi înfiinţate tribunale specializate (instanţe fără personalitate juridică) în următoarelematerii: civilă, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, penală, minori şi defamilie, contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi,registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, maritime şifluvială. Din momentul înfiinţării lor, acestea vor prelua cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează. Până la data înfiinţării lor, judecarea cauzelor îndomeniile mai sus indicate se realizează, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004,republicată, de secţiile sau completele specializate din cadrul tribunalelor de drept comun.

Delimitarea competenţei materiale între instanţe de grad diferit nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil sau egalităţii în fata legii. Aceasta întrucât toţi cetăţenii aflaţi în situaţii similare beneficiazã de aceleaşi etape ale procesului civil şi pot uza de aceleaşi mijloace probatorii şi acte de procedură care le asigură egalitatea armelor, în sensul consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului'2'.

9. Soluţii ale instanţelor judecătoreşti. Acţiuni consecutive procedurii prealabileprevăzute de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990. Potrivit dispoziţiilor art. 3alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, h conţinutul stabilit prin Legea nr. 182/2005 privind aprobarea O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990privind unele mãsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), parteainteresată (în redobândtrea lăcaşului de cult) va convoca cealaltã parte, comunicându-iîn scris pretenţiile sale şi punându-i la dispoziţie dovezile pe care se sprijină aceste pre-tenţii, rămânând ca, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu seîntruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţu-meşteuna dintre părţi, partea interesatăsăaibădeschisăcaleaacţiuniiînjusttţie, potrivitdreptului comun. Potrivit prevederilor alin. (3) al aceluiaşi articol, soluţionarea acestoracţiuni este de competenţa tribunalului în situaţia în care acţiunea reclamantei are caobiect revendicarea, în condiţiile dreptului comun, consecutiv procedurii stabilite de art. 3alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, a unui lăcaş de cult ce se afirmă a-i fi aparţinutreclamantei, competenţa de soluţionarea acţiunii s-a stabilit în favoarea tribunalului'3'.

corespunzíttoare. Comitetul executiv al Uniunii de eonferinţe, hotārăşte, în baza art. 66 lit, i), angajarea, concedierea, transferarea şi promovarea personalului Uniunii, precum şi completarea vacanţelor produse intrc scsiuni. Angajarea sc efectueazâ dintre membrii Bisericii. Potrivit art. 32 alin. (1) din H.G. nr. 400/2008, biserica poate angaja în serviciul ei personal plătit, de preferinţă din rāndul membrilor comunităţii.

''' C.C. Frentiu, Competenţa soluţionārii ac(iunilor promovate împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate personalului cultelor religioase. in Dreptul nr. 1/2008, p. 56-77. In sensul opiniei noastre, a se vedea şi M.C. Barbu, Instanţele disciplinare ale Bisericii Ortodoxc, în Dreptul nr. 2/2010, p. 139-161. în sens contrar, acela al imposibilităţii atacārii deciziilor organelor proprii de judecată bisericeşti în fata instanţelor judecătoreşti ale statului, a se vedea C.C, Dec. nr. 640/2008, M. 3f. nr. 506 din 4 iulie 2008; Dec. nr. 797/2008, M. Of. nr. 575 din 30 iulie 2008.121 C.C, Dec. nr. 939/2010, M. Of. nr. 561 din 10 ajgust 2010.

' ' CA. Cluj, s. civ., de mun. şi asig. soc., sent. nr. 16/DC/2006, portal.just.ro.

190 | Arl. »» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Conflict de muncā. Reclamant aflat în executarea unei pedepse privative de liber-tate. Judecarea conflictelor de muncă este de competenta tribunalului în a cărui circum-scripţie îşi are domiciliul reclamantul, normele de competenta având caracter impera-tiv. Noţiunea de „domiciliu" trebuie interpretată în sens larg, ca adresă unde persoana locuieşte efectiv, si nu restrãns, la menţiunea corespunzătoare din actul de identitate, ca element de evidenţă şi identificare, care nu întotdeauna corespunde realităţii objective. Relevant în determinarea competenţei teritoriale este domiciliul efectiv al persoanei, din momentul sesizării instanţei. Având în vedere cā domiciliul reclamantului la momentul sesizării instanţei era la Penítenciarul Tulcea, instanta a declinat competenta teritoriala de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Tulcea, completul specializat în soluţio-narea litigiilor de muncā11'. în prezent, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, modificat prin Legea nr. 2/2013, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Plângere împotriva refuzului nejustificat al oficiului de cadastru şi publicitate imo-biliarā de eliberare a unor acte. Problema ce trebuie tranşată este aceea a naturii juridice a litigiului dedus judecãţii, de drept civil sau contencios administrativ, în raport de care se determine şi competenta materials de soluţionare a primei instanţe. Esenţiale în determinarea naturii juridice a litigiului sunt elementele specifice ce caracterizeazã persoana juridică Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, instituţie publică, atribuţiile pe care aceasta le exercită ca unică autoritate destat în domeniul cadastrului şi publicităţiî imobiliare, funcţionând la nivelul administraţiei publice centrale,în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor (art. 3 şi art. 612' din Legea nr. 7/1996, republicată), precum şi calificarea expresă data informaţiilor referitoare la cadastrul general şi publicitatea imobiliară, prin art. 68PI din Legea nr. 7/1996, de irformaţii publice, aparţinând proprietăţit publice a statului şi aflate în administrarea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.

în acelaşi timp, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 dispune că orice persoana care se consideră vătãmată într-un drept al său, de către o autoritate publică, prin nesoluţio-narea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cau-zatã. Articolul 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, definind înţelesul noţiunii de persoana vătămată, aratã că aceasta este orice persoana fizică titulară a unui drept subiectiv, vătămată printr-un act administrativ, considerate conform lit. c), ca act unilateral cu caracter individual emis de o autoritate publicã, sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, raportată, în cuprinsul lit. g), la faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la ínregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Autoritatea publică este apreciată, în art. 2 alin. (1) lit. b), ca fiind orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. De asemenea, dreptul vătămat este orice drept fundamental prevăzut de Constitute sau de lege [art. 2 alin. (1) lit. o)], în speţă fiind vorba despre dreptul insti-tuit prin art. 43 din Legea nr. 7/1996. Este îndeplinită şi cerinţa vătămării printr-un act

' ' Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., sent. nr. 314/F din 16 febmarie 2011, nepublicată.121 în urma republicării Legii nr. 7/1996 (M. Of. nr. 83 din 7 februarie 2013), art. 6 a devenit art. 7.|3> Alin. (1) al art. 68 din Legea nr. 7/19% a fost modifical prin Legea nr. 133/2012, cu urmatorul conţinut: „lnformaţiile referitoare la rejeaua geodezică naţională, hărţile oficiale, cadastrul şi publicitatea imobiliară sunt informaţii publice şi reprezinta bun proprietate publică a statului şi sunt in administrarea Agenţiei Naţionale prin unitaţile subordonate. Aceste informaţii st pot consulta şi sunt accesibile oricăror persoane fizicc sau juridice contra cost". In urma republicării Legii nr. 7/1996, art. 68 a devenit art. 49.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI .%rl. H.> I 191

administrativ unilateral, deoarece art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 asimilează acestuia şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen legal, respectiv refuzul pârâtului de a elibera în favoarea reclamantei actele solicitate, în terneiul art. 43 din Legea nr. 7/1996. Litigiul nu este exceptat de la controlul de legalitate pe calea contenciosului administrativ, în con-formitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 7/1996 reglementând o procedură specialã de atacare în instanţă, la judecătorie, doar a încheierilor date de regis-trator, în baza art. 50-52.

în concluzie, observând cã Agenţia Naţională este institute publică, la nivelul admi-nistraţiei publice centrale, unică autoritate de stat în domeniu, care administrează infor-maţii publice privitoare la cadastrul general şi publicitatea imobiliară, bun proprietate publică a statului, se constată cã decizia atacată este legală'1'.

Cerere având ca obiect acordarea de daune materiale şi morale. Cererea având ca obiect obligarea unor instituţii publice la plata de despăgubiri materiale şi morale, justi-ficate de aprecierea subiectivă referitoare la neîndeplinirea în integralitatea lor a atribu-ţiilor ce revin unor instituţii publice, are natură juridică civilă, iar competenţa de soluţionare se stabileşte potrivit dispoziţiilor art. 2 pet. 1 lit. b) CPC fart. 95 pet. 1 NCPC - n.n.]|2>.

Restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate. Acţiunea având acest obiect se soluţioneaza de instanţa de contencios administrativ şi fiscal. Competenţa materială de soluţionare a litigiului aparţine, în funcţie de cuantumul total al sumelor de bani pretinse, în terneiul art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, tribunalului sau curţii de apel'3'.

Acţiune privind actele administrative emise de o agenţie terttorială a Autorităţii Rutiere Române. Potrivit art. 7 alin. (2) d n Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 625/1998, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 1392/2006, „la nivel teritorial, Autoritatea Rutieră Românã are în structura sa organizatorică agenţii teritoriale, fãrã personalitate juridică". Litigiile având ca obiect acţiunile formulate cu privire la actele administrative emise de agenţiile teritoriale ale Autorităţii Rutiere Române cad în competenţa tribunalului, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 2 pet. 1 lit. d) CPC [art. 95 pet. 1 NCPC- n.n.]'41.

Acţiune în anularea unui certificat de înregistrare fiscală a unui cabinet de avoca-tură. Cererea de chemare în judecata având ca obiect anularea certificatului de înregistrare fiscală a unui cabinet de avocatură, act administrativ eliberat de o direcţie generală a finanţelor publice judeţeanã, este, raportat la rangul organului administrativ emitent şi la prevederile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, de competenţa secţiei de profil a tribunalului'5'.

Cerere pentru recunoaşterea unei hotărâri pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene. în materia recunoaşterii hotărârilor judecãtoreşti străine sunt aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 44/2001, regulament conform căruia o hotãrâre pro-nunţatã într-un stat membru al Uniunii Europene este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la o procedură specialã (art. 33 din Capitolul II al Regulamentului). Recunoaşterea estecondiţionată de depunerea unei cereri în acest sens de partea interesatã, însoţită de ocopie a hotãrârii strãine, care sã îndeplineascã

' ' CA. Cluj, s. civ., de mun. şi asig. soc., dec. nr. 550/R/2007, portal.just.ro.121 i.C.C.J., s. de cont. adm. şi fisc, dec. nr. 4057 din 21 noiembrie 2006, în J.S.C.A.F. 2006 II, p. 353. [3]

I.C.C.J., s. de cont. adm. şi fisc, dec. nr. 1239 dm 11 aprilie 2006, în J.S.C.A.F. 20061, p. 472. 1411.C.C.J.,

s. de cont. adm. şi fisc., dec. nr. 3326 din 10 octombrie 2006, în J.S.C.A.F. 2006II, p. 347. 151 I.C.C.J., s. de

cont. adm. şi fisc, dec nr. 3412 din 13 octombrie 2006, în J.S.C.A.F. 2006 II, p. 345.

Wl I Arl. »» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

cerinţele necesare în vederea stabilirii autenticităţii acesteia [art. 39 si art. 53 alin. (1) al Regulamentului]. Regulamentul lasă la latitudinea instanţei aprecierea necesităţii depu-nerii certificatului completat de instanţa sau autoritatea emitentă a hotãrârii a cãreî recunoaştere se solicită, respectiv a depunerii de traduceri legalizate ale hotãrârii a cãreî recunoaştere se solicită (art. 55 al Regulamentului). Totodatã, art. 34 şi art. 35 alin. (1} ale Regulamentului enumeră limitativ situaţiileîn care o hotărârenu poatefi recunoscută, şi anume: 1. dacă recunoaşterea este vādit contrară ordinii publice a statului membru solicitat; 2. dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfăţişat în timp util şi într-o manieră care să-i permită acestuia să-şi pregateasca apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acţiune împotriva hotãrârii atunci când a avut posibilitatea să o facă; 3. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terţ între aceleaşí părţi într-o cauză având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, cu condiţia ca hotărârea pronunţată anterior să întrunească cerinţele necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat; 4. dacă sunt nesocotite dispoziţiile din secţiunile 3,4 şi 6 din Capitolul II; 5. daca există acorduri prin care statele membre s-au angajat, înainte de intrarea în vigoare a regulamentului, în conformitate cu art. 59 din Convenţia de la Bruxelles, să nu recunoască o hotărâre pronunţată, în special în alt stat contractant parte la convenţia respective, împotriva pârâtului care are domiciliul sau reşedinţa obişnuita într-o ţară terţă, dacă hotărârea nu s-a putut întemeia decât pe competenţa menţionată la art. 3 din parag. 2 din convenţia respectivă.

Documentele depuse la dosarul cauzei de reclamantă (hotărârile străine, în traducere legalizată şi certificată de o persoanã autorizată, precum şi dovada comunicării cu pârâta a hotărârilor pronunţate de Tribunalul Bad Kreuznach, acte care îndeplinesc conditiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii acestora) au fost apreciate de instanţă ca fur-nizând suficiente informaţii, astfel încât solicita'ea certificatului prevăzut la art. 54 nu a fost apreciată ca necesara. Având în vedere faptul că sunt îndeplinite conditiile cerute de art. 53 alin. (1) din Regulament, că nu existã niciuna dintre situaţiile care nu permit recunoaşterea, tribunalul, în temeiul textelor legale amintite şi al dispoziţiilor alin. (1) de la art. 1 al art. I2din O.U.G. nr. 119/2006, aprobatā prin Legea nr. 191/2007, conform cărora cererile pentru recunoaşterea pe teritoriul României a hotărãrilor în materie civilă şr comercială, pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în conditiile preve-derilor Regulamentului nr. 44/2001, sunt de competenţa tribunalului, a admis cererea formulată şi, în consecinţă, a recunoscut sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Bad Kreuznach şi decizia de stabilire a costurilor pronunţată de aceeaşi instanţă111.

Cerere de înscriere a unei filiale a federaţiei. Potrivit art. 35 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000, aprobată prin Legea nr. 246/2005, cererea de constituire a unei federaţii se soluţioneazã de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia urmeazã să îşi aibă sediul. Apoi, în art. 36 din acelaşi act normativ se stipulează cā federaţia se înscrie în Registrul federaţiilor, care se gãseşte la grefa tribunalului. Articolul 35 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000 stipulează că federaţiile funcţioneazã în conditiile prevăzute de prezenta ordonanţă pentru asociaţiile fără scop patrimonial, condiţii care li se aplică în mod corespunzător, cu excepţiile stabilite în prezentul capitol (care stabilesc competenţa de soluţionare a cererilor de înregistrare). în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cererilor de înregistrare a filialei unei federaţii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (4) prin simetrie, în sensul că este competent să soluţioneze această cerere tribunalul din circumscripţia în care urmeazã să îşi aibă sediul filiala, deoarece dispoziţiile privind înfiinţarea filialelor şi asociaţiilor se aplică şi în

111 Trib. Bistrija-Nasăud, sent. nr. 697/F din 15 august 2007, nepublicată.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOFCATORE$TI ⅝rl. Hlî I 1⅝*

cazulînfiinţării filialelor federaţiilor. Instanţa competentā este tribunalul, deoarece, potrivit art. 13 alin. (3), filialele dobândesc personalitate juridică de la data înscrierii acestora în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, şi în cazul federaţiilor, filialele dobândesc personalitate juridicā de la data înscrierii în Registrul federaţiilor care se află la grefa tribunalului. Nu este posibil şi nici logic ca cererea de înscriere a filialei sã fie soluţionată de judecătorie şi menţionată apoi în Registrul federaţiilor aflat la tribunal. înscrierea unei filiale a unei federatii se face după procedura stipulată în art. 13 din O.G. nr. 26/2000, cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 35 alin. (2) din acelaşi act normativ, deoarece federaţiile funcţionează în condiţiile prevăzute pentru asociaţiile fāră scop lucrativ, însā orice cerere care vizează o federaţie este de competenţa tribunalului, competenţa materială fiind stabilită prin dispoziţie specială, art. 35 alin. (3) din acelaşi act normativ'1'.

Pretenţii derivând dintr-un contract de asociere în participaţiune având ca obiect exploatarea unui teren aflat în domeniul public al municipiului. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, este asimilat actului administrativ contractul încheiat de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică. Reţinând faptul că terenul ce face obiectul contractului încheiat între pãrţi apar-ţine domeniului public al Municipiului, s-a apreciat că litigiile derivate din încheierea acestui contract aparţin contenciosului administrativ, astfel încât, raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, soluţionarea cauzei în primā instanţă de către Tribunalul Comercial este nelegală'2'.

Acţiune pentru obligarea noilor proprietari ai construcţiei edificate pe terenul conce-sionat la încheierea unor acte adiţionale la contractul de concesiune. în condiţiile în care pârâţii refuză sā încheie un contract de concesiune, acţiunea a fost formulată pentru recu~ perarea debitului de la pârâţi, cu plata daunelor-interese, deoarece fără semnătura conce-sionarilor nu există posibilitatea introducerii în contabilitate a taxelor de concesiune. Articolul 66 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică prevede: „(l) Soluţionarea litigiibr apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractului de concesiune, precum şi a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor Legii_contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificãrile ulterioare. (2) Acţiunea înjustiţiese introduce la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui jurisdicţie se află sediul concedentu-lui. (3) împotriva hotărârii tribunalului se poate declara recurs la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, conform prevederilor legale". Competenţa materială a instan-ţelor de judecată este reglementată de norme juridice imperative, astfel încât nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga de la aceste norme. Având în vedere că obiectul litigiului îl constituie obligarea pârâţilor la semnarea şi însuşirea actelor adiţionale, întocmite în baza H.C.L nr. 312/2009, la contracted de concesiune, respectiv acesta vizează încheierea unor acte adiţionale la contractele de concesiune, iar sediul concedentului Municipiul Cluj-Napoca este situat în jurisdicţia Tribunalului Clu], competenţa materială de soluţionare a cauzei în fond revine, potrivit dispoziţiilor art. 66 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006, Tribunalului Cluj, Secţia de contencios administrativ, şi nu Judecătoriei Cluj-Napoca'3'.

Arl. ⅞M». Curtea de apel. Curţile de apel judecã:1. în primă instanţă, cercrilc în materic de contencios administrativ şi fiscal, potrivitIegii speciale;

''' CA. Cluj, s. civ., de mun. şi asig. soc., pt. min. ⅛í fam., sent. nr. 28/CC din 24 iulie 2007, nepublicat<⅝. ,2'CA. Cluj, s. 1 civ., de cont adm. şi íisc„ dec. nr. 115 din 8 tunic 2011, nepublkata. 131 CA. Cluj, s. I civ., dec.

nr. 4469/R din 4 noiembrie 2011, nepublicata\

194 | Arl. ÏMi I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

2. ca instanţe de apel, apelurile declarate ímpotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă;3. ca instanţc de recurs, in cazurile anumc prevâzute de lege;4. orice alte cereri date prin lege în competen(a lor.

COMENTAR11

1. Competenţă absolută. Curţile de apel judecă în primă instanţă, în apel, în recurs şî orice alte cereri date prin lege în competenţa lor exclusivă. Dispoziţiile cu privire la com-petenţa materialã a curţilor de apel au caracter imperativ, astfel că nu pot fi înlăturate prin acordul sau achiesarea pãrţilor.

2. Competenţa curţii de apel privind judecata în primă instanţă. Competenţa de primă instanţă a curţilor de apel este limitată, ele soluţionând procesele şi cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Prin dispoziţiile art. 10 alin. (1) din actul normativ evocat, secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel judecă în primă instanţă litigiile nepatrimoniale şi patrimoniale privind actele administrative emise sau încheiate deautorităţile publicecentrale1'', precum şicelecare privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfet. De asemenea, potrivit art. 10 alin. (I1), toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indi-ferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.

Pentru stabilirea competenţei materiale, norma instituie două criterii: eel al rangului autorităţii care emite sau, dupã caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în siste-mul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.

Exemplificativ, arătăm că sunt de competenţa în primă instanţă a curţii de apel acţiu-nea în anularea hotărârii arbitrale (art. 610 NCPC); cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bãnuială legitimă, dacã instanţa de la care se cere strãmutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia [art. 142 alin. (1) NCPC].

Aşa cum s-a decis constant în practica judictară, înstituţiile de învăţămãnt superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitarã, însă acest fapt nu le plaseazã în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului national de învăţământ. Prin urmare, uni-versităţile nu îndeplinesc cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificate drept organe ale autorităţii publice centrale. Aşadar, aparţine tribunalului competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect obligarea unei universitãţi să emită un act administrativ sau să efectueze o operaţiune administrativă,întrucât iniversitatea este asimilatã unei autorităţi publice locale'2'.

în mod judicios, în literatura de specialitate s-a arătat că, în baza principiului potrivit căruia norma specială poate fi modificata prin norma generală ulterioară, curtea de apel rămâne competentă sã judece, în primă instanţă, pricinile comerciale care, printr-o dis-poziţie specială, au fost date în competenţa sa'3'. Conform art. 225 din Legea nr. 71/2011,

' ' Autoritate publică - orice organ de stat sau al unítăţilor administrativ-teritoriale care acţioneaz5, in regím de putere publics, pentru satisfaccrea unui interes legitim public; sunt asimilate autoril<`⅜ţilor publice, în sensul prezentei legî, persoanele juridice de drept privatcare, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publicâ sau sunt autorizatc sí⅝ prestezc un serviciu public, in regim de putere public [art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004].121I.C.C.J., s. de cont. adm. şi Use, dec. nr. 1323 din 9 martte 2012, www.scj.ro.131 M. Tābârcã, Drept procesual..., vol. 1, ed. a 2-a, 2008, p.273.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOFCATORE$TI ⅝rl. Hlî | I9Í>

odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, competenţa revine secţiei civile a curţii de apel, reorganizată sau unitã cu secţia civilă existentã, ca urmare a desfiinţării secţiei comerciale. Ïnsă acţiunea în daune-interese care vizează antrenarea răspunderii civile delictuale a A.V.A.S. în temeiul art. 998-999 C. civ. 1864, respectivart. 1357 NCC, nu atrage aplicarea dispoziţiilorlegii specialecu privire la competenţa curtiide apel în primă instanţă, ci pe cele ale 96 pet. 4 NCPC, fiind vorba despre un litigiu patrimonial de drept comun11'.

3. Competenţa curţii de apel privind judecata în apel. Instanţă de drept comun. Se conferā curţilor de apel plenitudine de competenţă pentru judecata în apel (art. 96 pet. 2 NCPC), acestea soluţionând toate apelurile declarateîmpotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în primă instanţă. Ca atare, curtea de apel devine instanţă de drept comun pentru soluţionarea apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în primă instanţă, cu excepţia celor care sunt susceptibile de a fi atacate numai cu recurs.

4. Competenţa curtiide apel privind judecata în recurs. Curţilede apel devin instanţe de excepţie în ceea ce priveşte soluţionarea recursului, urmând a soluţiona recursurile numai în cazurile anume prevăzute de lege. Curţile de apel soluţionează recursurile exer-citate împotriva următoarelor hotărâri:

a) hotărâri pronunţate de tribunale în apel;b) hotărâri pronunţate de tribunale în primă instanţă şiîn alte cereri date prin legeîn

competenţa lor, care, potrivit legii, sunt supuse numai recursului, şi anume cele privind: procese şi cereri în materie de contencios administrativ; cereri pentru recunoaşterea şi încuviinţarea executārii silite a hotărârilor date în statele membre ale Uniunii Europene; soluţionarea unui conflict de competenţă; asigurare de dovezi; încheieri de suspendare a judecăţii; renunţarea reclamantului la dreptul alegat; perimare; hotărâri parţiale date de tribunal; hotărâri de expedient;

c)înoricealte cazuri prevăzute de lege. Spre exemplu: recursurile împotriva hotărârii tribunalului privind liberul acces la informaţiile de interes public [art. 22 alin. (3) şi (4)'2' din Legea nr. 544/2001); recursurile împotriva hotărârii tribunalului încontestaţiile împotriva hotărârii caselor teritoriale de pensii şi ale municipiului Bucureşti prin care soluţionează cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002 [art. 6 alin. (5) din Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militarîn cadrul Direcţiei Generate a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961, modificat prin Legea nr. 76/2012]; recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel (art. 10 din Legea nr. 554/2004).

Articolul 7 din Legea nr. 76/2012 stipulează că ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „definitivă", „supusă recursului" sau că „poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară, de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioarā. Aceste dispoziţii nu se aplică

''' A se vedea, în acest sens: I.CCJ„ s. com., dec. nr. 2240/2009, în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii peanul 2009, Ed. C.H. Beck. Bucureşti, 2010, p. 290-291; I.CCJ„ s. com., dec. nr. 1896/2010, in Dreptul nr. 5/2011, p. 234.'2' Art. 22, modificat prin U`gca nr. 76/2012, arc următorul conjinut: „(l) în cazul în care o persoană so consideră vătamatā în drepturile sale, prevăzute în prezenta lege, aceasta poate face plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului in a cărei rază teritorială domiciliază sau in a cărei rază teritorialã se află sediul autorităjii ori al instituţiei publice. I'lângerea se face in termen de 30 de zile de la data expirării termenului prevăzut la art. 7. (2) Instanţa poate obliga autoritatea sau instituţia publică să furnizeze informaţiile de interes public solicitateşisă plateascădaune morale şi/sau patrimonia!c. (3) Hotărârea tribunalului este supusă recursului. (4) Decizia Curţii de apel este definitivă si irevocabilă. (5) Atât plângerea, cat şi recursul se judecă in instanţa, in proccdură de urgenţă, şi ⅞unt scutite de taxă de timbru".

196 | Arl. ÏMi I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

în m<iterie de contencios administrativ şi fiscal, inclusivîn materia azilului. Prin urmare, hotărârile pronunţate în primã instanţă, în procesele începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedurã civile, în aplicarea acestor legi, vor fi supuse numai apelului, iar hotãrârile pronunţate în procese începute înaintea datei de 15 februarie 2013 - data intrării în vigoare a noului Cod de procedurã civilă - rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul (art. 27 NCPC). Atunci când norme speciale, cuprinse în noul Cod de procedurã civilă sau într-o lege specialã, ulterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedurã civilă, prevăd recursul, lotărârea este susceptibilã de a fi atacată cu recurs. Momentul începerii procesului este data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanţe, căci acesta este actul de sesizare a primei instanţe (art. 192 alin. (1) NCPC], iarînceperea procesului este marcată în titlul referitor la procedurã în fata primei instanţe.

5. Competenţa curţii de apel privind judecata în alte cereri date prin lege. Curţile deapel judecă în orice alte materii, în virtutea unei competenţe exprese, stabilite prin lege(art. 96 pet. 4 NCPC). Astfel, curţile de apel judecă: conflictele de competenţă între douătribunale; între un tribunal şi o judecătorie din circumscripţia sa; între două judecătoriîcare nu sunt în raza aceluiaşi tribunal, dar se află în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel;între un tribunal al său şi un organ de jurisdicţie sau un tribunal arbitral [art. 135 alin. (1}şialin. (3) NCPC];cererilede recuzareşi deabţinereîn condiţiile art. 52 NCPC;îndreptareaerorilor materiale, lămurirea şi completarea propriilor hotărâri (art. 442 şi urm.); contes-taţia în anulare şi revizuirea introduse împotriva propriilor hotārâri [art. 505 alin. (1) şiart. 510 alin. (l)J; contestaţia la titlu împotriva propriilor hotărâri [art. 713 alin. (3) NCPC].

Totodată, curţile de apel judecă: contestaţia împotriva deciziei de returnare a străinilor de pe teritoriul României [art. 84 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în Romania, republicată]; contestaţia împotriva Hotărârea Comisiei superioare de disci-plinăa Uniunii Naţionalea ExecutorilorJudecătoreşti [art. 48 alin. (5) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată]; contestaţia formulată împotriva hotărârii pronunţate în baza Legii nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţieí victime!or infracţiunilor; contestaţia împotriva lotărârii de aplicare a sancţiunilor disci-plinare [art. 113 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată].

6. Competenţa specialã a Curţii de Apel Bucureşti. Sunt în competenţa Curţii de ApelBucureşti:

- contestaţia împotriva deciziei de returnare a străinilor de pe teritoriul României, în cazul în care decizia a fost emisã de cãtre Autoritatea pentru strãini [art. 84 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în Romania, republicată];

- acţiunea în restituirea bunului cultural care a părăsit ilegal teritoriul unui stat mem-bru al Uniunii Europene, introdusã de statul interesat împotriva posesorului sau deten-torului bunului [art. 68 alin. (I)1'1 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural national mobil, republicată];

-apelul împotriva hotãrârii arbitrate privind forma definitivă a metodologiilor [art. 131? alin. (9)12' din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe].

' ' Texlul prcvedc: „Acţiunca in rcstituirea bunului cultural care a pârâsit ilegal teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene este introdusã de statul interesat la Curtea de Apel Bucureşti împotriva posesorului sau detentorului bunului".

' ' Conform acestui text: „ln termende30dezÍledeladatapubIicărÍiînMonÍtorulOficialal României, Partea I, a hotãrârii arbitrate, pârţile pot face apel împotriva acesteia la instan(aCur(iide Apel Bucureşti, care seva pronunţa asupra cauzei în complet civil. I lotărârea arbitrală este executorie de drept până la pronunţarea soluţiei cu privire la mcnţinerca sau modificarca metodologiilor. Solulia Curţii de Apel Bucureşti este definitive

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI ⅝rl. Hlî | 19/

-contestaţiaîmpotriva actelor individuale emisedecătre C.N.V.M. cu privire la interpret! rile prevăzute la alin. (6) al art. 7 din 5tatutul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 514/2002; hotărârea pronunţată estedefinitivă;

- contestaţiile privind respingerea de către Autoritatea Electorală Permanentă a soli-citãrii de eliberare a adeverinţelor [art. 47alin. (12) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, republicată];

- contestaţia la Secţia de contencios administrate şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti împotriva deciziei Comisiei de Supraveghere a Asigurãrilor [art. 19 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurare];

-apelul împotriva hotărârii emiseîn baza art. 20 alin. (4) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, republicată.

7. Soluţii ale instanţelor judecătoreşti. Hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera magistraţilor. Cale de atac. Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost aprobat calendarul pentru susţinerea examenelor de promovare sau prin care s-a dispus recorectarea lucrărilor la examenele de promovare sunt hotărâri care vizează cariera magistraţilor şi care pot fi atacate, în condiţiile art. 29 alin. (7)1'1 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicatã, cu recurs la Secţia de contencios administrate şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie'2'.

Contestarea măsurii încetării contractului de management încheiat cu o autoritate centrală. Reclamantui contestă în fapt mãsura încetării contractului de management, luată prin Ordinul nr. 1394/2009 al Ministrului Mediului, cu consecinţa reîncadrării sale pe postul de director coordonator şi a plăţii drepturilor salariale de care reclamantui a fost lipsit. în baza Ordinului Ministrului Mediului nr. 678/2009, reclamantui a fost numit în funcţia de director coordonator în cadrul Sistemului de Gospodārire a Apelor Bistriţa-Năsăud, cu începere din data de 1 iunie 2009. Ca urmare a numirii sale în funcţie, între reclamant şi Ministerul Mediului - Adm nistraţia Naţională „Apele Române", în calitate de angajator, s-a încheiat contractul de management care prevede că litigiile ízvorâte din încheierea, executarea, modificarea, încetarea, interpretarea clauzelor contractului se soluţionează conform prevederilorcare reglementează contenciosul administrate. Măsura încetării contractului de management s-a dispus prin Ordinul nr. 1394/2009, act administrate emis de o autoritate publică centrală. Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrate şi fiscal ale curţilor de apel, dacã prin lege organică specială nu se prevede altfel. în baza acestei dispoziţii legale şi a prevederilor art. 158 CPC [art. 132 NCPC - n.n.], ţinând seama de prevederile contractului de management, care trimite la reglementările legale în materîa contenciosului administrate şi avândîn vedere că măsura încetării contractului s-a dispus prin ordin al ministrului, act ce provine de la o autoritate publicã centrală, în lipsa unei legi speciale care să prevadă altfel, tribunalul a declinat competenţa de soluţionare în favoarea curţii de apel, secţia de contencios administrate şi fiscal'31.

şi irevocabilă [in prezent, definitivã - n.n.], se comunicã Oficiului Roman pentru Dreprurile de Autor şi se publica* in Monitorul Oficial al României, Partea l,pechelluiala Oficiului Roman pentru Drepturilede Autor, prin decizie a directorului general, emisă în termen de 5 zile de la data comunicării".

!'' Alin. (7) al art. 29, modificat prin Legea nr. 76/2012, are urmatorul conţinut: „Hot·⅝rârilc prevăzute la alin. (5) pot fi atacate cu contestaţie de orice persi>ană interesatã, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Socţia de contencios administrate şi fiscal a Inaltei Curţi de Casaţie si ]ustiţie. Contestaţia se judecă în complet format din 3 judecători".1211.C.C.J., s. de cont. adm. şi físc., dec. nr. 1402 din 20 aprilie 2006, în JS.CA.F. 20061, p. 423. PI Trib.

Bistriţa-Nasâud, s. civ., dec. nr. 903 din 10 martie 2010, nepublicata\

l⅝w | in. H7 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Art- 97. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. ínalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:1. recursurile declarate împotriva hotărâri!or curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de legc;2. recursurile în interesul legii;3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;4. orice a!te cereri date prin lege în competenţa sa.

COMENTAR1I

1. Competenţă materială absolută. Ïnalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în recurs, recurs în interesul legii, cererile în vederea prcnunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept şi orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

2. Competenţa privind judecata în prîmă instanţă şi în recurs. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecã: recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel; recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel în apel; recursurile şi cererile judecateîn primă instanţă deSecţia penală aînaltei Curţide Casaţie şi Justiţie.

3. Instanţă de recurs potrivit legilor speciale. Instanţa supremă judecă recursurile stabiliteîn competenţa sa prin legi speciale. Spreexemplu: recursul împotriva hotãrârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a aplicat magistratului o sancţiune disciplinară este de competenţa completului de 5 judecători al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 51 alin. (3)'''din Legea nr. 317/2004 orivind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată]; recursul împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti prin care se dispun restituirea bunului cultural şi acordarea despãgubirilor [art. 70 alin. (3) şi (4)12' din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului ctltural national mobil, republicată]; recursul împotriva ordonanţei de clasare a Agenţiei Naţionale de Integritate [art. 19 alin. (lp1

''' Art. 51 arc unnătorul conţinut: „( l ) Hotărările sccţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat ac(iunea disciplinară se redacteazã, obligatorîu, în termen de eel mult 20 de zile de la pronunţarc şi so comunică dc indată, în scris, judccătorului sau procurorului vizat, precum si Inspecjiei (udiciare ori, după caz, titularului acţiunii disciplinare care a exercitat-o. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul general al Consiliului Superior al Magistraturii. (2) Membrul Consiliului Superior al Magistraiurii faţă de care se exercitā acţiunea disciplinary nu participă la lucrărilc sec)iei in care se judecă această acţiune. (3) împotriva hotãrârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs in termen de 15 zile de la comunicarc dccătrc judecătorul sau procurorul sancţionat ori, după caz, de Inspccţia Judiciară sau de către ceilal(i titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 5 judecători al Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii sau judecătorul sancţionat disciplinar. (4) Recursul suspendă executarea hotărârii secţiei Consiliului Superior al Magistraturii de aplicare a sancţiunii disciplinare. (5) Hotărārea prin care se solu)ionează recursul prevăzui la alin. (3) este irevocabilă".'2' TextuI are următorul conţinut: „(3) Sentinţa Curţii de Apel Bucureşti prin care se dispun restituirea bunului cultural şi acordarea despãgubirilor prevăzute la alin, (2) poate fi atacată cu recurs la Inalta Curte de Casaţie şi )ustiţie în termen de 15 zile de la comunicare. ínalta Curte de Casa{ic şi Justitie va judeca recursul de urgenţă. (4) In cazul admiterii recursului prevăzut la alin. (3), Inalta Curte de Casaţie ⅜i Justiţie, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond".

'`' Potrivit acestui text: „lmpotriva ordonanţei de clasare a comisiei de cercetare (sintagmă înlocuită, conform art. 64 pel. 4 din Legea nr. 144/2007, cu cea de *Agenţic Nationals de Integritate» - n.n.}, părţile interesate, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi procurorul pot face recurs la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 10 zile de la comunicare",

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOFCATOREŞTI 4JT⅞. 97 | l⅛*V

din Legea nr. 115/1996 pentru declararea si controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control si a funcţionarilor publici]; recursul împotriva sentinţei secţiei de contencios administrate şi fiscal a curţii de apel (art. 20'1' din Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere).

4. Competenţa privind judecata recursuluiîn interesul legii. Instanţa supremă judecă recursurile în interesul legii (art. 97 pet. 2 NCPC). Deciziile se pronunţă de Completul competent să judece recursul în interesul legii al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I (art. 517 NCPC).

5. Competenţa în cazul cererilor avãnd ca obiect pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept. Sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept este o instituţie nou-introdusă prin noul Cod de procedurã civilă, reglementată în cuprinsul art. 519-521. Conform art. 519 NCPC, dacă în cursul judecăţii, un complet de judecata al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit cu soluţiona-rea unei cauze în ultima instanţă constată că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouã şi asupra acesteia instanţa supremã nua statuatşi nufaceobiectul unui recurs în interesul legii, oricaredintre instan-ţele menţionate va putea solicita înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să rezolve, de principiu, chestunea de drept cu care a fost sesizată. Aceastã instituţie apare ca un instrument complementar recursului şi recursului în interesul legii, reglementat în scopul creării unei jurisprudenţe unitare.

6. Competenţa privind judecata în alte cereri date prin lege în competenţa sa. Instanţa supremã judecă în orice alte materii date în competenţa sa prin legea de procedurã sau prin legi speciale (art. 97 pet. 4 NCPC). Astfel, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: conflictele de competenţã între douã curţi de apel; între un tribunal şi o curte de apel; între douã instanţe care nu se gāsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel; între o curte de apel şi un organ cu activitate jurisdicţională (art. 135 NCPC); delegarea instanţei în condiţiile art. 147 NCPC; strămutarea pe motiv bănuială legitimă de la o curte de apel şi strămutarea pentru motiv de siguranţă publică, prevăzute de art. 142 alin. (1) şi (2) NCPC; cererea de recuzare provenind de la o curte de apel, în condiţiile art. 52 NCPC; îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea propriilor hotărâri (art. 442 şi urm. NCPC); contestaţia în anulare şi revizuirea în con:ra propriilor hotãrâri (art. 505 şi art. 510 NCPC); contestaţia la titlu, cãnd are ca obiect propria sa hotărâre [art. 713 alin. (3)].

Totodată, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: contestaţiile privind modul defor-mare şi competenţa Biroului Electoral Certral [art. 39 alin. (2) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autoritãţilor administraţiei publice locale, republicată şi art. 21 alin. (2)'1 din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modifica-rea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali]; contestaţiile împotriva hotărârilor consiliului de administraţie al

' ' Art. 20 are următorul continut: „Sentinţele curni de apel - secţia de contencios administrativ şi fiscal pot fî atacatc cu recurs dc p."irtile intcrcsate, dc Agenţie şi procuror, în termen dc 15 zile de la comunicare, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal".

'2' Alin. (2) al art. 21, modificat prin Legea nr. 76/2012, are următorul conţinut: „Contestaţiile se depun la şi se soluţionează de către organismul electoral constituit la nivelul imediat superior celui la care funcţionează biroul la care se referā contestaţia sau de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, in cazul in care contestaţia se referă la Biroul Electoral Central, în termen de eel mult două zile de la înregistrare. Decizia organismului electoral sau, după caz, hotărãrea data dc Înalta Curie de Casaţie şi Justiţie este definitivă".

ZOO I API. H7 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Băncii Naţionale a României [art. 275 alin. (2)1'1 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului]; ca instanţã disciplinary, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecã în Complet de 5 judecători [art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, raportat la art. XXV alin. (2) din Legea nr. 202/2010, potrivit căruia referirile la completul de 9 judecători cuprinse îr actele normative în vigoare se consideră a fi fãcute la completele de 5 judecători].

7. Competenţa Completelor de 5 judecători. Prin Legea nr. 202/2010, au fost aduse modificări şi completări art. 19'2', art. 24, art. 241 (nou-introdus) şi art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, fiind reglementată organizarea completelor de cinci judecători, iar ulterior prin Legea nr. 71/2011 şi Legea nr. 76/2012.

Astfel, la începutul fiecărui an, se stabilesc: două complete de 5 judecători în materie penală, formate numai din judecători din cadrul Secţiei penale a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; două complete de 5 judecători, în alte materii decât cea penală. în compunerea completelor prevăzute intră, de regulă, judecători specializaţi, în funcţie de natura cau-zei. Colegiul de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă compunerea completelor de 5 judecători. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţr de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completelor se face în mod exceptional, pe baza criteriilor objective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. în lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un preşedinte de secţie desemnat în acest scop de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauzele care intră în competenţa Completelor de 5 judecători vor fi repartizate alea-toriu în sistem informatizat Completele de 5 judecãtori judecă: recursurile şi cererile judecate în primă instanţă de Secţia penală a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; ca instanţă disciplinară; în alte cauze date prin lege în competenţa lor.

Completul de 5 judecători examinează admisibilitatea recursului în camera de consiliu, fãră citarea părţilor. în cazul în care constată că cererea de recurs este formulată împotriva unei hotărâri care nu este supusă niciunei căi ce atac, a unei încheieri care nu se atacă decât odată cu fondul, a unei hotărâri pronunţate în recurs sau în contestaţie în anulare, dispune, prinîncheiere, respingerea cererii ca inadmisibilă.

De asemenea, conflictul de competenţă dintre două secţii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se soluţionează de Completul de 5 judecători [art. 136 alin. (3) NCPC].

Potrivit art. 410 NCPC, în cazul renunţării la însuşi dreptul pretins în fata unei secţii a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători.

Totodată, conform art. 421 alin. (2) teza a ll-a NCPC, când perimarea se constată de o secţie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători.

111 TextuI are următorul conţinut: „Hotãrârea con⅛iliului de ad minis traţie al Biíncii Naţionale a Românieí poate fi alacată la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în tcrmen de 15 zile de la comunicare".,2' Art. 19 alin. (2), (2') şi (3), modificat prin Legea nr. 76/2C12. prevede: „(2) înalta Curte de Casaţie şi Jushţie esic organizată in 4 secţii - Sccţia I civilíi, Sccţia a ll-a civil.T, Secţia pcnal.1, Sec(ia dccontencios administrate şi fiscal şi Secţiile Unite, cu competenţă proprie. (2') In cadrul Inaltei Curţi de Casaţie şi Jusfiţie funcţioneaza Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Completul pentru dezlegarea unorchestiuni de drept, precum şi 4 complete de 5 judecãtori. (3) La începutul fiecārui an, Colegiul de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedinte!ui sau a vicepreşedinlelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate in cadrul secţiilor înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, in funcţie de num<*rul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii. precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificârii esperienţei profesionale a acestora".

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UDF.CATOREŞTI %ri. m i im

In cazul în care revizuirea cerutã pentru hotărâri potrivnice a fost soluţionată de una dintre secţiile înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, recursul împotriva hotărârii date asupra revizuirii este de competenţa Completului de 5 judecători [art. 513 alin. (6) NCPC].

8. Competenţa Completului care judecă recursul în interesul legii. Prin Legeanr. 202/2010 a fost introdus art. 330& CPC, ale cãrui dispoziţii au fost preluate de art. 516NCPC. Conform art. 5l6alin. (1), recursul în interesul legii se judecă deun complet formatdin preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii înaltei Curţi de Casaţieşi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, precum şi un număr de 20 de judecători, din care 14 judecători din secţia/secţiileîn a cărei/cărorcompetenţă intră problemade drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători dincadrul celorlalte secţii. Preşedintele completului este preşedintele, respectiv unul dintrevicepreşedinţii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

în cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele sau, după caz, unul dintre vicepreşedinţii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va stabili numărul judecătorilor din secţiile interesate care vor intra în compunerea completului prevăzut la alin. (1), celelalte secţii urmând a fi reprezentate potrivit dispoziţiilor aceluiaşi alineat. Atunci când problema de drept nu intră în competenţa niciunei secţii a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, dupã caz, unul dintre vicepreşedinţii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va desemna câte 5 judecători din cadrul fiecărei secţii. Pentru întocmirea raportului, preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii. Dupã sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, după caz, unul dintre vicepreşedinţii acesteia va lua măsurile necesare pentru desem-narea aleatorie a judecătorilor din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi a judecătorilor din celelalte secţii ce intră în alcătuirea completului prevăzut la alin. (1).

9. Competenţa Secţiilor Unite. Potrivit legii, instanţa supremă soluţionează, în SecţiileUnite, sesizările privind schimbarea propriei jurisprudenţe şi sesizează Curtea Constituţionalăpentru controlul constituţionalităţii legilorînainte de promulgare {art. 25 lit. b) şi c) dinLegea nr. 304/2004, republicatã]. în acest sens, dacă o secţie a înaltei Curţi de Casaţie şiJustiţie consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudenţe, întrerupe jude-cata şi sesizează Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu citareapărţilor din dosarul a cărui judecată a fostîntreruptă. Dupã ce Secţiile Unite s-au pronunţatasupra sesizării privind schimbarea jurisorudenţei, judecata continuă (art. 26 din Legeanr. 304/2004, republicatã).

10. Competenţa Completului care judecă sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. Competentă sã pronunţe o hotărâre în procedura prealabilă, introdusãprin art. 519-521 NCPC, este înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la sesizarea completuluide judecată învestit cu soluţionarea cauzei în ultima instanţă. Sesizarea se judecă de uncomplet al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, alcătuit diferit, după cum chestiunea de dreptpriveşte activitatea uneia sau mai multcr secţii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însensul celor ce urmează:

a) atunci când problema de drept care face obiectul sesizãrii vizează activitatea unei singure secţii a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în compunerea completului intră: pre-şedintele secţiei corespunzătoare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau un judecãtor desemnat de acesta; 12 judecători din cadrul secţiei corespunzătoare, determinată de natura cauzei aflate în curs de soluţionareîn ultima instanţā. Aceşti judecători sunt desem-naţi aleatoriu, de către preşedintele secţiei sau de judecătorul desemnat de acesta. Acest complet va fi prezidat de preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, de judecătorul desemnat de acesta. După alcătuirea completului, preşedintele completului va desemna

202 | API. HB I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

un judecător, din cadrul completului, pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de drept supuse judecăţii;

b) atunci când problema de drept priveşte ach`vitatea mai multor secţii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau la înalta Curte de Casatie şi Justiţie nu există o secţie corespun-zătoare aceleia la care s-a constatat că problema de drept nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor, în compunerea completului intră: preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept; câte 5 judecãtori din cadrul fiecãrei secţii interesate în soluţionarea chestiunii de drept respective, desemnaţi aleatoriu de preşedintele completului. Acest ccmplet va fi prezidat de preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Secţiunea a 2-a. Determinorea competenţei dupo voloarea obiectului cererii introductive de instanţâ

Art. 98. Reguli generale. (1) Compelenta se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.(2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei princi-pale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asernenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiilc periodice ajunse la scadenţã în cursul judecãtii.(3) în caz de contestaţie, valoarea se stabileşte după înscrisurile prczentate şi explicaţiile date de părti.

COMENTARI1

1. Determinarea competenţei în cazul cererilor evaluabile în bani. Regula. Alineatul (1) al art. 98 NCPC instituie o regulă de principiu, imperativã, conform căreia, în cazul cererilor evaluabile în bani, având, aşadar, caracter patrimonial, competenţa materiala se determină In funcţíe de valoarea obiectului capătului principal de cerere.

2. Cereri excluse din calculul valorii. Pentru determinarea valorii obiectului cererii arātateîn capătul principal, nu potfiavuteîn vedere următoarele: a) accesoriile pretenţiei principale, precum: dobânzile, penalităţile, f>LCtele, cheltuielile sau altele asernenea, indiferent de data scadenţei; b) prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.

3. Momentui determinării valorii. Potrivit art. 194 lit. c) NCPC, reclamantul are obli-gaţia să indice, în cuprinsul cererii introductive, obiectul cererii şi valoarea lui, după pre-ţuirea proprie, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu hdicarea înscrisurilor corespunzătoare. în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lui se determină în funcţie de valoarea impozabilă stabilită conform legislaţiei fiscale.

în caz de contestaţie a valorii precizate de reclamant prin cererea introductivă de instanţă, potrivit alin. (3) al art. 98 NCPC, valoarea se va stabili după înscrisurile arătate şi explicaţiile prezentate de părţi.

Din analiza textelor normative mai sus evocate, rezultă că valoarea obiectului cererii se stabileşte în raport cu momentui sesizării instanţei, acesta fiind momentui în care

COMPFTtNTA INSTANŢELOR (UDF.CATOREŞTI %rl. nît I 2U3

reclamantul are ob!igaţia de a estima valoarea. în acelaşi sens au fost exprimate opinii si în literatura juridicã de specialitate'1'.

Potrivit Deciziei nr. 32/2008'2' a înalteiCurţi de Casaţie si Justiţie, pronunţată în Secţiile Unite, cererileîn materie civilă având ca obiect constatarea existenţei ori inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juri-dice, privind drepturi patrimoniale sunt evaluabile în bani, indiferent dacă este sau nu formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

Au caracter patrimonial atât cererile ce au ca obiect plata unei sume de bani sau obţi-nerea altei valori economice, cat şi cererile care nu tind la obţinerea unei astfel de valori, dar ele decurg dintr-un raport juridic cu caracter patrimonial. Aşadar, criteriile determi-nante sub acest aspect sunt caracterul patrimonial al raportului juridic şi finalitatea patrimoniatā a cererií.

Art. 99. Cazul mai multor capete principale de cerere. (1) Când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecãrei pretentii în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corcspunzător competenţa.(2) In cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legă-tură, au fost dcduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare in judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determinã tinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.

COMENTARII

Determinarea competenţei în cazul mai multor capete principale de cerere. Acest articol

reglementează două ipoteze distincte, şi anume:

a) ipoteza în care cererea introductivă de instanţă cuprinde mai multe capete principale de cerere, întemeiate pe fapte ori cauze diferite. în această ipoteză, competenţa după materie va fi determinată în raport cu valoarea (este vorba de valoarea reală a obiectului, şi nu de cea înscrisă în actul juridic, ce poate constitui, eventual, un reper), cu natura sau obiectul fiecãrei pretentii distincte, dupã cum este vorba despre o cerere eva-luabilă sau neevaluabilā în bani. Dacă instanţa va constata că unul dintre capetele de cerere este de competenţa unei alte instanţe, va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa.

în jurisprudenţa, s-a reţinut că în ipoteza în care niciunul dintre contractele a căror constare a nulităţii absolute se solicită nu depăşeşte valoarea de 500.000 lei [în prezent, de 200.000 lei, potrivit art. 94 pet. 1 lit. j) NCPC], competenţa materială a instanţei de judecată se determinã în funcţie de valoarea obiectului din fiecare contract'3'. Faptul că acestea vizează cote din acelaşi imobil, că ambele vizează întregul imobil nu este de natura să ducă la concluzia că valoarea pricinii depăşeşte suma de 500.000 lei, întrucãt valoarea obiectului pricinii se raporteazã la fiecare contract în mod separat, şi nu cumulat;

111 V.M. Oobanu, op. cit, p. 410; Gfc.-L Zidant, Competenţa materială ..., în R.R.D.P. nr. 3/2011, p. 202.121M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008.

'3' CA. Cluj, s. I civ., dec. nr. 5021/R d in 2 decembrie 2011, nepublic.ita.

204 | in. H M > - I O I I)ISI'O/ITM GtNEKALE

b) ipoteza în care au fost formulate mai multecapete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun având aceeaşi cauză sau chiarcauzediferite, dar aflateîn strānsā legătură.Ïn acest caz, instanţa competentă va fi identificată în raport cu acea pretenţie care atrage com-petenţa unei instanţe de grad mai înalt. Cu alte cuvinte, dacã unul dintre capetele de cerere atrage competenţa de primã instanţã a tribunalului, iar celelalte capete de cerere sunt de competenţa judecătoriei în primă instanţă, se va asigura o judecată unitară, competenţa aparţinând tribunalului. Este reglementat, astfel, un caz de prorogare legală de competenţă, în favoarea instanţei de grad mai înalt, care poate fi tribunalul sau curtea de apel.

Arl. IOO. Cererea formulată de mai mulţi reclamanţi. (1) Dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât, invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, dupã caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenţii în parte.(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi atunci când unul sau mai mulţi reclamanti formulează, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, pretenţii împotriva mai multor pârâţi, invocând raporturi juridice distincte şi fără legăturã între ele.

COMENTARII

Determinarea competenţei în cazul pluralitāţii de părţi. Prin această normă sunt reglementate două ipoteze distincte care vizează pluralitatea de părţi, într-o formula ce exclude coparticiparea procesuală, al cărei regim juridic este eel stabilit prin art. 59-60 NCPC, şianume:

a) în ipoteza în care mai mulţi reclamanţi formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât, printr-o unică cerere de chemare în judecată, invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legãtură care să facă necesară judecarea lor împreună, precum în cazul coparticipārii procesuale active, va fi determinată instanţa competentă în raport cu valoarea, natura sau obiectul fiecărei preterţii în parte. Instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa atunci când va constata că nu îi aparţine competenţa pentru cererile unor reclamanţi;

b) în ipoteza în care unul sau mai mulţi reclamanţi formulează pretenţii împotriva mai multor pârâţi, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, invocând raporturi juridice distincte şi fără legătură între ele, în absenţa unei legături juridice, specifice coparticipării procesuale pasive, care să facă necesară judecarea cererilor împreună, instanţa sesizată va determina instanţa competentă în raport cu valoarea, natura sau obiectul fiecărei pretenţii. Instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa atunci când va constata că nu îi aparţine competenţa pentru cererile formulate împotriva unora dintre pârâţi.

Art. 101. Valoarea cererii în cazuri speciale. (1) în cererile privitoare la execu-tarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va tine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii.(2) Aceeaşi valoare va fi avută în vedere şi în cererile privind constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI ⅝rl. H»Z-IU;S | 205

(3) In cererile de aceeaşi natură, privitoare la contracte de loca{iune ori de leasing, prccum şi în acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat, valoarea cererii se socoteşte dupã chiria sau arenda anualã.

COMENTARII

Alte criterii de determinare a competenţei după valoare. Prin acest text normativ legiuitorul introduce criterii speciale de stabilire a competenţei după valoare în cazul anumitor cereri, şi anume:

a) valoarea obiectului unui act juridic sau, după caz, valoarea părţii distincte dîn obiectul actului juridic dedus judecăţii, în cererile referitoare la: executarea unui contract ori a unui alt act juridic; constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezili-erea unui act juridic, chiarşi atunci când iu sesolicită repunerea părţilorîn situaţia ante-rioară; constatarea existenţei ori inexistenţei unui drept. Trebuie remarcat că, în cazul în care reclamantul formulează pretenţii exclusivîn limitele unei părţi distincte din obiectul actului juridic, iar nu cu privire la întregul obiect, competenţa se va determina în raport cu valoarea părţii din obiectul dedus judecăţii;

b) valoarea chiriei anuale sau valoarea arenzii anuale, în cereri de aceeaşi natură ca cele menţionate mai sus, cu privire la contractele de locaţiune ori de leasing, precum şi în acelea referitoare la predarea ori restituirea bunului închiriat ori arendat. Prin urmare, se va lua în considerare valoarea anuale a chiriei, iar nu valoarea acesteia calculatã pe toată durata contractului şi nici valoarea la care se referã cererea introductivă de instanţă. Toate aceste cereri sunt patrimoniale, prin urmare, evaluarea obiectului cererii este necesarã şi posibilă.

în literatura juridică de specialitate, a fost exprimată opinia, pe care o împărtăşim, conform căreia competenţa în aceste cazuri se estímează şi se stabileşte în raport cu valoarea de circulaţie a bunului ce formează obiectul dreptului litigios, la data introducerii acţiunii, stabilitã în condiţiile art. 98 şi art. 104 NCPC, iar nu în funcţie de valoarea indicată în actul juridic respectiv, care poate fi mult anterior cererii de chemare în judecată'1'.

Art. 102. Cererea de plată parţială. Când prin acţiune se cere plata unei părti dintr-o creanţă, valoarea cererii se socoteşte după partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă.

COMENTARII

Determinarea competenţei în cazul unei creanţe partial exigibile. Ïn cazul în care se solicită plata unei părţi distincte dintr-o creanţă, competenţa urmează a se determina în raport cu partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă, iar nu cu valoarea întregii creanţe. Prin urmare, dacã la data sesizării instanţei era exigibilă o parte din creanţã şi cu privire la aceasta reclamantul cere plata, atunci competenţa se va stabili în funcţie de partea din creanţă devenită exigibilă. Seevitã, astfel, eludarea normelor de competenţă după materie şi a regulilor referitoare la exercitarea căilor de atac.

Art. 103. Cererea privind prestaţii succesive. In cererile care au ca obiect un drept la prestaţii succesive, dacã durata existenţei dreptului este nedeterminată, valoarea lor se socoteşte după valoarea prestaţiei anuale datorate.

1,1 Glt.-L. Zidaru, Competenţa nutcríală ..., în R.R.D.P. nr. 3/2011, p. 204.

IVb I AM. 101-HI.> I)ISI'O/ITM GtNKKAlE

COMENTARII

Determinarea competenţei în cazul prestaţiilor succesive. în ipoteza cererilor care au ca obiect un drept la prestaţii succesive în timp, competenţa urmează a se determina în funcţie de valoarea prestaţiei anuale datorate, dacă durata existenţei dreptului este nedeterminată. Din interpretareaperaconfrar/oatextuluide lege, rezultă căatunci când durata existenţei dreptului este determinată, valoarea obiectului cererii se socoteşte după valoarea tuturor prestaţiilor succesive.

Sunt vizate, spre exemplu, contractul de întreţinere, contractul de rentă viageră şi altele asemenea, vânzarea cu plata preţului în rate, locaţiunea pe durata determinată. în cazul contractele de locaţiune pe durata nedeterminată, competenţa dupã valoare se va determina conform regulii înscrise în art. 101 alin. (3) NCPC.

Art. 104. Cererile în materie imobiliară. (1) în cererile având ca obiect un drept deproprietatesau altedrepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determina în funcţie de valoarea impozabilã, stabilitã potrivit legislaţiei fiscale. (2) In cazul în care valoarea impozabilã nu este stabilitã sunt aplicabile dispoziţiile art. 98.

COMENTARII

Determinarea competenţei în cazul cererilor în materie imobiliarã. Pentru toate cererile care au ca obiect un drept de proprietate sau alt drept real asupra unui imobil, competenţa urmeazã a se determina în funcţie de valoarea impozabilã, stabilitã potrivit legislaţiei fiscale.

Numaiîn cazul în care valoarea impozabilã nu este stabilitã, adicăaceasta nuse poate determina conform legislaţiei fiscale, legea permite determinarea competenţei prin apli-carea regulii generate înscrise în art. 98 NCPC, respecriv după valoarea obiectului cererii astfel cum a fost aceasta precizată de reclamant. Pentru determinarea valorii obiectului cererii arătate în capătul principal, nu pot fi avute în vedere următoarele: accesoriile pre-tenţiei principale, precum: dobânzile, penalităţi e, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei; prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.

înînţelesulart. 551NCC, suntdrepturi reale: dreptul de proprietate; dreptul desuper-ficie; dreptul de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitaţie; dreptul de servitute; dreptul de administrare; dreptul de concesiune; dreptul de folosinţă; drepturile reale de garanţie; alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.

Aplicarea acestui text normativ vizează acţiunile în revendicare, acţiunile negatorii, cererile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune, servituţile, acţiunea confesorie de superficie, acţiunea confesorie de uzufruct şi altele asemenea.

Nu intră sub incidenţa acestei norme cererile prevãzute la art. 101 NCPC, în cazul cărora competenţa se determina în funcţie de valoarea realā a obiectului cererii.

Ari. 105. Cererile în materie de moştenire. In materie de moştenire, competenţa după valoare se determina fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii.

COMENTARII

Determinarea competenţei în cazul cererilor în materie de moştenire. în materie de moştenire, se aplică regula generală înscrisă în art. 98 NCPC pentru determinarea com-

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI \rl. I»tí | 207

petenţei, respectiv după valoarea obiectului cererii astfel cum a fost aceasta precizată de reclamant.

Prin derogare de la regula generală, h cazul cererilor în materie de moştenire, la sta-bilirea valorii vor fi avute în vedere inclusiv sarcinile sau datoriile moştenirii, întregul activ cuprins în masa succesorală, a cărui valoare este estimată de reclamant. în cazul în care în masa succesoralã sunt incluse si imobile, va fi avută în vedere valoarea impozabilã, stabilită potrivit legislaţiei fiscale (art. 1C4 NCPC).

în cazul în care cererea de împărţeală judiciară are caracterul unei cereri accesorit unei cereri de divorţ ori unei cereri în materie de moştenire (petiţie de ereditate, constatarea calitãţii de moştenitor şî a cotelor-parţi), atunci competenţa nu mai aparţine exdusiv judecătoriei, ea urmând a fi determinată după valoare, prin aplicarea regulii generale înscrise în art. 98 NCPC ori a regulii speciale în materie de moştenire, înscrise în art. 105 NCPC

Cu referire la cererile în materie de moştenire, în doctrinal1' s-a subliniat că acestea nu au fost atribuite în competenţa exclusive a judecătoriei indiferent de valoare, soluţie justificată prin complexitatea problemelor pe care cauzele succesorale le pot implica. în categoria proceselorîn materie de moştenire intră, spre exemplu: acţiunile pentru anu-larea, constatarea valabilităţii ori executarea unui testament, anularea certificatului de moştenitor, raportul donaţiilor, cererile pentru conservarea şi administrarea bunurilor, acţiunile în anularea sau rezoluţiunea vânzării de drepturi succesorale, petiţia de ereditate, predarea unui legat cu titlu particular, ieşirea din indiviziune succesorală, cererea prin care creditorii personali ai defunctului valorifică drepturi din contracte în temeiul unui titlu posterior deschiderii succesiunii. S-a considerat că nu intră în categoria cererilor în materie de moştenire cererea reală imobiliară introdusă de un terţ împotriva moştenito-rilor ori cererea prin care moştenitorii valorifică drepturi dobândite prin succesiune împotriva unor debitori ai defunctului.

Art. 106. Dispoziţii speciale. (1) Instanţa legal învcstită potrivit dispoziţiilor referitoare la competen{ă după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacã, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuan-tumul valorii aceluiaşi obiect (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi la judecarea căilor de atac.

COMENTARII

Modificarea valorii obiectului cererii. Consecinţe asupra competenţei. în cererile patrimoniale (personale, reale sau mixte), orice mărire sau micşorare a câtimii obiectului, utterioară sesizării primei instanţe, nu va putea determina o declinare a competenţei dupã materie în favoarea instanţei devenite competentă în raport cu noua valoare. Instanţa sesizată initial rămâne învestită cu judecarea pricinii potrivit competenţei verificate la momentul învestirii sale. Mai mult, alin. (2) al art. 106 NCPC obligă la aplicarea aceste reguli inclusiv cu prilejul judecării căilor de atac. Ca atare, în temeiul acestui articol, competenţa materialã a instanţei este determinată de valoarea pretenţiilor sau de valoarea bunurilor indicată în cuprinsul acţiunii introductive.

Anterior introducerii acestui text, exista posibilitatea înlăturării competenţei materiale a instanţei initial sesizate, în situaţia în care reclamantul mărea sau micşora, în cursul judecăţii, valoarea obiectului litigiului.

1,1 Glt.-L. Zidaru, Competenţa materials .... în R.R.D.P. nr. 3/2011, p. 177.

2VX I An. lO7 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Norma proceduralā este incidentă în cazul litigiilor evaluabile în bani doar cu privire la modificările survenite pe parcursul desfăşurării procesului şi numai în situaţia în care aceste modificări se referă la obiectui indicatîn actui deînvestire, respectivîn cererea de chemare în judecată. Textul are o valoare de principiu, deoarece confirmă regula potrivit căreia competenţa se fixeazā încā din momentul sesizarii instanţei, cererea de chemare în judecată, ca element al acţiunii civile, individualizând instanţa. în virtutea acestui text de lege, instanţa judecătoreascã învestită prin cererea de chemare în judecată îşi prelun-geşte competenţa cu privire la soluţionarea litigiului al cărui obiect şi-a modificat valoa-rea. 0 atare soluţie legislative este justificată de necesitatea realizării unei bune administrări a justiţiei, printr-o judecată a cauzei într-un termen rezonabil, finalitatea prevederilor analizate fiind aceea de a evita declinările de competenţă impuse de majorarea sau mic-şorarea cuantumului obiectului supus litigiului'11.

Capitolul II. Competenţa teritorială

Arl. 107. Regula generală. (1) Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţic domiciliazâ sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.(2) Instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizarii, pârâtul îşi schimbă domiciliul sau sediul.

COMENTARI1

1. Competenţa teritorialã. Noţiune şi clasifkare. Cu excepţia înaltei Curţi de Casaţieşi Justiţie, care este unică, celelalte instanţe judecătoreşti au o competenţã limitatã la oanumită circumscripţie teritorială, prevăzută de ege. Pentru a stabili instanţa care trebuiesesizată cu o cerere de chemare în judecată, de exercitare a unei căi de atac sau a uneialte forme procedurale ce intră în conţinutul acţiunii civile, după determinarea compe-tenţei între instanţele de grad diferit, este necesară o nouă delimitare între instanţele deacelaşi grad, ce răspunde la întrebarea care judecătorie, care tribunal sau care curte deapel este competentă din punct de vedere teritorial.

Competenţa teritorialã este reglementatã de noul Cod de procedură civilă, precum şi de unele norme speciale.

Competenţa teritorială este de trei feluri: a) competenţa teritorială de drept comun, caz în care cererea se introduce la instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial, ori de câte ori legea nu prevede competenţa unei alte instanţe; b) competenţa teritorială alternativă sau facultativă, situaţie în care reclamantul are posibilitatea de a opta între două sau mai multe instanţe deopotrîvă competente; c) competenţa teritorialã exclusivā sau excepţională, când trebuie sesizată o anumită instanţă, fără a exista posibilitatea pentru părţi de a alege o altă instanţă'2'.

2. Normele de competenţā teritorialã. Normele de competenţă teritorială sunt normejuridice de ordine privată, când se referă la litigiicu privire la bunuri, cu excepţia cazurilorprevăzute de art. 117-120 NCPC, şi norme juridice de ordine publică în materie de per-soane, în alte pricini care nu se referã la bunuri şi în cazurile prevăzute de art. 117-120NCPC.

"' CC, Dec. nr. 83/2007, M. Of. nr. 122 din 19 februarie 2107.121 V.M. Ciobanu, G. Boroh Drept procesual civil. Curs sc!cctiv. Tcste gri⅛ Ed. All Beck, Bucurcşli, 2005, p. 145-146.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI \rl. I»7 I UN

3. Competenta teritorială de drept comun. De regulă, reclamantul sesizează instantapârâtului sau, altfel spus, cererea de chemare în judecată se adresează instanţei compe-tente din punct de vedere material (judecătorie, tribunal, curte de apel), în a cărei cir-cumscripţie îşi are domiciliul pârâtul. Dacă pârâtîn proces este o persoană juridicã dedrept privat, cererea se introduce la instanta unde aceasta îşi are sediul sau la instantalocului unde ea are un dezmembrāmânt fără personalitate juridicã, pentru cazurilereglementate prin art. 109 NCPC. Această normă reprezintă dreptul comun în materiacompetenţei teritoriale, astfel că, în absenţa unor dispoziţii derogatorii exprese şi de limi-tatā aplicare, instanta competenta teritoriaí va fi determinata prin aplicarea principiuluiactor sequitur forum ret.

Norma juridicã potrivit căreia cererea se face la instanta domiciliului pârâtului are valoarea unei norme de drept comun în materia competenţei teritoriale, de natură dis-pozitivă, ceea ce presupune posibilitatea derogării, prin acordul tacit sau expres al părţi-lor. Excepţiile de la această regulă sunt ccnsacrate expres de legiuitor şi au caracter impe-rativ, ceea ce semnifică imposibilítatea derogãrii. Astfel, atunci când este vorba despre o necompetenţă relativă, ce presupune nesocotirea normelor cu caracter dispozitiv, excepţia poate fi invocată numai de pârâtul în favoarea căruia a fost determinata şi numai prin întâmpinare sau, dacã întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecatã la care părţile sunt legal citate, iarîn ipote2a necompetenţei absolute, ce presupune nesocotirea normelor cu caracter imperativ, excepţia poate fi invocatã de oricare dintre părţi, de procuror ori de instanţă din oficiu, în orice fază a procesului. Dacă necompetenţa teritorială nu are caracter absolut, instanta ]udecătorească nu este îndreptăţită să-şi decline din oficiu competenta, ci numai la cererea părţilor'1'.

4. Noţiunea de domiciliu/sediu. Se va avea în vedere adresa unde pârâtul locuieşteefectiv, printr-o interpretare largă a noţiunii de „domiciliu", şi nu restrânsã la menţiuneacorespunzătoare din actul de identitate, ca element de evidenţă şi identificare, care nuîntotdeauna corespunde realităţii obiective. Relevant în determinarea competenţei teritoriale este domiciliul pârâtului din momentui sesizării instanţei, astfel că orice modificarede domiciliu care succede acestui moment nu va influenţa competenta instanţei legalînvestite cu soluţionarea litigiului.

în sensul art. 6 alin. (1') din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, sediul debitorului este eel cu care figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

în ipoteza în care reclamantul indică un domiciliu procedural ales, respectiv la avocatul acestuia, acest domiciliu nu poate atragecompetenta instanţei din raza teritorialã a acelui domiciliu. Dacă s-ar admite determinarea competenţei în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau al mandatarului reclamantului, s-ar ajunge la situaţia în care recla-mantului is-ar permitesăaleagă instanta la care să sejudeceînfuncţiede baroul avocaţial din cadrul căruia îşi alege apărătorul sauîn funcţie de domiciliul mandatarului'2'.

5. Aplicabilitatea normelor de competenta teritorială de drept comun. Reprezentânddreptul comun în materia competenţei teritoriale, regula prevăzută de art. 107 NCPC seaplică atât cererilor cu caracter patrimonial, cat şi celor cu caracter nepatrimonial; astfel,în lipsa unei reglementãri exprese contrare, instanta de la domiciliul pârâtului este competenta să judece: cererile personale mobiliare sau imobiliare; cererile reale mobiliare;cererile referitoare la starea şi capacitatea persoanelor (în acest caz fiind vorba despre ocompetenta exclusivă).

I'1 Trib. Bislrija-Nas3ud, s. civ., dec. nr. 376/R din 2 deccmbrie 2010, nepublicaW. ' '

I.C.C.J., s. a 11-a civ.» dec. nr. 3442 din 13 septenbrie 2012, www.scj.ro.

ZW | An. lO7 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

6. Schimbarea domiciliului/sediului pârâtului ulterior sesizării instanţei. Orice modi-ficare intervenită dupã sesizarea instanţei cu privire la domiciliul, respectiv sediul pârâtuluieste fărã consecinţe ]uridice sub aspectul competenţei. Instanţa învestită initial rămânecompetentă să judece procesul.

în acelaşi sens, prin art. 6 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, se prevede că tribunalul sau, dupã caz, tribunalul comercial, în a cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul debitorul la data sesizării instanţei cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, rămâne competent să soíuţioneze cauza indiferent de schimbările ulterioare de sediu ale debitorului.

7. Competenţa teritorială prevăzută prin legi speciale. Există posibilitatea ca si com-petenţa teritorială să fie reglementată prin legi speciale. 0 asemenea competenţă arecaracter absolut, părţile neputând-oînlătura. Exemplificativ putem menţiona:

-în materia conflictelor individuale de muncă, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată, este reglementată competenţa în favoarea tribunalului de la domiciliul sau locul de muncã al reclamantului, iar prin art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), republicată, este reglementată competenţa în favoarea instanţei de la domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului. în această materie se impune a face precizarea cã Legea nr. 62/2011 fiind ulterioară Codului muncii, are prioritateînaplicare.însă, dispoziţiileart. 210 din Legea nr. 62/2011 suntincidente numaí în cazul reclamantului persoană fizică, întrucât norma face referire la tribunalul de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului. în cazul reclamantului persoană juridică rămân aplicabile prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat.

în cazul acţiunilor promovate de organizaţiile sindicale în numele membrilor de sin-dicat,

competenţa teritorială este determinată de sediul sindicatului reclamant1'1;

-în materia pensiilor şi altor drepturi de asigurări sociale, prin art. 154 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice s-a stabilit competenţa teritorială în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul reclamantului, atunci când obiectul îl con-stituie o cerere îndreptată împotriva Casei Naţionale de Pensii Publice, a casei teritoriale sau sectoriale de pensii, respectiv în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului, când este vorba de orice altă cerere decât cererile sus-menţionate;

-în materie de expropriere, competenţa revine, conform art. 21 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, republicată, tribunalului în a cărui rază teritorială este situat imobilul propus pentru expropriere;

- în materia Legii nr. 10/2001 privind regimjl juridíc al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, conform art. 26 alin. (3), competenţa revine tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării;

-în materia insolvenţei, competenţa revine instanţei de la sediul debitorului, sediu înscris în registrul comerţului, registrul societăţilor agricole ori al asociaţiilor şi fundaţiilor, dupã caz, conform art. 6 din Legea nr. 85/2006.

8. Competenţa teritorială exclusivă. în afara cazurilor de competenţă teritorială exclu-sivă prevăzute de art. 117-120 NCPC, pot exista reglementari speciale care consacră oasemenea competenţă. Este cazul spre exemplu a conflictelor de muncă. Potrivit art. 210din Legea nr. 62/2011, act normativ care a modificat prevederile Codului muncii, cererilereferitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului îna cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Ca atare, este

' ' I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dec. nr. 1/2013, M. Of. nr. 118 din 1 martie 2013.

ZW | An. lO7 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

6. Schimbarea domiciliului/sediului pârâtului ulterior sesizării instanţei. Orice modi-ficare intervenită dupã sesizarea instanţei cu privire la domiciliul, respectiv sediul pârâtuluieste fărã consecinţe ]uridice sub aspectul competenţei. Instanţa învestită initial rămânecompetentă să judece procesul.

în acelaşi sens, prin art. 6 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, se prevede că tribunalul sau, dupã caz, tribunalul comercial, în a cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul debitorul la data sesizării instanţei cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, rămâne competent să soíuţioneze cauza indiferent de schimbările ulterioare de sediu ale debitorului.

7. Competenţa teritorială prevăzută prin legi speciale. Există posibilitatea ca si com-petenţa teritorială să fie reglementată prin legi speciale. 0 asemenea competenţă arecaracter absolut, părţile neputând-oînlătura. Exemplificativ putem menţiona:

-în materia conflictelor individuale de muncă, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată, este reglementată competenţa în favoarea tribunalului de la domiciliul sau locul de muncã al reclamantului, iar prin art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), republicată, este reglementată competenţa în favoarea instanţei de la domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului. în această materie se impune a face precizarea cã Legea nr. 62/2011 fiind ulterioară Codului muncii, are prioritateînaplicare.însă, dispoziţiileart. 210 din Legea nr. 62/2011 suntincidente numaí în cazul reclamantului persoană fizică, întrucât norma face referire la tribunalul de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului. în cazul reclamantului persoană juridică rămân aplicabile prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat.

în cazul acţiunilor promovate de organizaţiile sindicale în numele membrilor de sin-dicat,

competenţa teritorială este determinată de sediul sindicatului reclamant1'1;

-în materia pensiilor şi altor drepturi de asigurări sociale, prin art. 154 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice s-a stabilit competenţa teritorială în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul reclamantului, atunci când obiectul îl con-stituie o cerere îndreptată împotriva Casei Naţionale de Pensii Publice, a casei teritoriale sau sectoriale de pensii, respectiv în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului, când este vorba de orice altă cerere decât cererile sus-menţionate;

-în materie de expropriere, competenţa revine, conform art. 21 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, republicată, tribunalului în a cărui rază teritorială este situat imobilul propus pentru expropriere;

- în materia Legii nr. 10/2001 privind regimjl juridíc al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, conform art. 26 alin. (3), competenţa revine tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării;

-în materia insolvenţei, competenţa revine instanţei de la sediul debitorului, sediu înscris în registrul comerţului, registrul societăţilor agricole ori al asociaţiilor şi fundaţiilor, dupã caz, conform art. 6 din Legea nr. 85/2006.

8. Competenţa teritorială exclusivă. în afara cazurilor de competenţă teritorială exclu-sivă prevăzute de art. 117-120 NCPC, pot exista reglementari speciale care consacră oasemenea competenţă. Este cazul spre exemplu a conflictelor de muncă. Potrivit art. 210din Legea nr. 62/2011, act normativ care a modificat prevederile Codului muncii, cererilereferitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului îna cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Ca atare, este

' ' I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dec. nr. 1/2013, M. Of. nr. 118 din 1 martie 2013.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOFCATOREŞTI \rl. 1117 | 211

consacrat, în termeni imperativi, un caz de competenţă teritorială absolută, si nu alternativă.în ceea ce priveşte conflictele colective de muncă, în lipsa unei reglementări speciale

derogatorii cuprinseîn Legea nr. 62/2011, sunt incidente prevederile art. 269 C. muncii, republicat, conform cărora cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instan-ţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. întrucât textul art. 269alin. (1) C. muncii, republicat, se referă generic la conflictele de muncă, fărã deosebire dupã cum acestea sunt individuale sau colective, iar art. 210 din Legea nr. 62/2011 se referã expres doar la conflictele individuale de muncă, rezultă că soluţionarea conflictelor individuale de muncă este de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul persoanăfizică, iar soluţionarea conflictelor colective de muncă revineîn competenţa instanţeiîn a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, în ambele situaţii fiind în prezenţa unei competente teritoriale exclusive.

în cazul reclamantului persoanã juridică instanţa competentă este cea de la sediul reclamantului, conform art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii}, republicată, prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, republicată, fiind incidente numai în cazul reclamantului persoanã fizică.

Acţiunile promovate de organizaţia sindicală sunt de competenţa instanţei de la sediul sindicatului reclamant.

în cazul în care o acţiune având ca obiect un conflict de muncă este promovată de mai mulţi reclamanţi, cu domicilii şi locuri de muncă în raza teritorială a unor instanţe diferite (exemplificativ, amintim acţiunile introduse de personalul din căile ferate, care prestează activitateîn cadrul diferitelor regionale de căi ferate, promovate în nume personal, şi nu printr-o organizaţie sindicală), dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, prevăzute de Codul de procedură civilă, cererea poate fi formulată, conform art. 269 alin. (3) C muncii, republicat, nou-introdus prin Legea nr. 76/2012, la instanţa competentã pentru oricare dintre reclamanţi, astfel ca instanţa sesizată nu mai este obligată să pro-cedeze la disjungerea cauzei, reţinând spre competentă soluţionare doar acţiunea promovată de reclamanţii care domiciliazã ori îşi au locul de muncă în raza teritorială a instanţei sesizate, soluţie care trebuia adoptatã anterior introducerii reglementării cuprinse în art. 269 alin. (3) C. muncii, republicat. 5tabilirea competenţei teritoriale alternative nu aduce atingere, sub nicio forma, dreptului părţilor de a beneficia de un proces echitabil şi nu afectează imparţialitatea justiţiei11'.

9. Soluţii ale instanţelor judecatoreşti. Acţiune îndreptata împotriva casei de pen-sii. Competenţă teritorială exclusivă. Potrivit art. 156 din Legea nr. 19/2000, cererile îndreptate împotriva C.N.P.A.S. sau a caselor teritoriale de pensii se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul. Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul. Ca atare, ori de cãte ori cererea este îndreptata împotriva casei de pensii {naţionale sau teritoriale), textul instituie o competenţă exclusivă în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului. Competenţa instanţei de la sediul pârâtei este instituită numai în cazul altor cereri în materia asigurarilor sociale, altele decât cele îndreptate împotriva caselor de pensii'2'. Soluţia se menţine şi în prezent. Legea nr. 19/2000 a fost abrogatã prin Legea nr. 263/2010. Conform art. 149 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii şi de casele de pensii sectoriale pot fi contestate, în termen

'" CC, Dec. nr. 979/2009, M. Of. nr. 646 din Ï ocombrie 2009. 121 Trib.

Bistriţa-Nasâud, s. civ., sent. nr. 4485/F/2010, nopublicalâ.

Ill I API. I UK-I »!l I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centralã de Contestaţii, respectiv la comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Roman de Informaţii. Hotărârile Comisiei Centrale de Contestaţii, respectiv ale comisiilor de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Roman de Informaţií se pot ataca, în baza art. 151 alin. (2) raportat la art. 153 lit. d) şi art. 154 din Legea nr. 263/2010, la tribunalul în a cãrui rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul, în termen de 30 de zile de la comunicare. Potrivit art. 154, cererile îndrep-tate împotriva C.N.P.P., a caselor teritoriale de pensii sau împotriva caselor de pensii sectoriale se adreseazā instanţei în a cārei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul. Celelalte cereri se adreseazã instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.

Competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului de a soluţiona o acţiune personală cu privire la un imobil. Regula este că pricinile sunt de competenţa instanţei de drept comun din punct de vedere teritorial. De la această regulă există două excepţii: competenţa teritorială alternativă sau facultativă şi competenţa teritorială exclusivă sau excep-ţională. Instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial este instanţa de la domiciliul sau sediul pârâtului, ea fiind sesizată ori de câte ori prin lege nu se prevede competenţa unei alte instanţe.în condiţiileîn careobiectul cereriidechemareîn judecatăîlconstituie „obligaţia de a face", respectiv obligarea pârâţilor la eliberarea podului, caz în care nu se dezleagă o cerere privitoare la un nemişcātor, ci este vorba de o acţiune personalã ce vizează un nemişcător, se vor aplica în determinarea competenţei teritoriale regula gene-rală potrivit căreia „cererea se face la instanţa comiciliului pârâtului"'1'.

Art. I OS. Cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, ccrerea se introduce la instanţa în a cãrei circumscriptie se află reşedinţa sau reprezentanta acestuia, iar dacã nu are nici reşedinţa ori reprezentanta cunoscută, la instanţa în a cărei circumscriptie reclamantul îşi are domiciliul, sediul, reşedinţa ori reprezentanta, dupā caz.

COMENTARH

Pârât care nu are domiciliul/sediul cunoscut. Principiul care guvernează competenţa teritorială, consacrat în art. 107 NCPC, admite nuanţări şi excepţii, pentru ipoteza în care pârâtul, persoană fizică sau juridică, are domiciliul sau sediul necunoscut, când cererea urmeaza a se înregistra la instanţa în a cărei circumscriptie se află reşedinţa sau repre-zentanta acestuia şi numai atunci când aceasta nu poate fi cunoscută, competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul/sediul, reşedinţa/reprezentanţa reclamantul, cãruia legea îi conferă dreptul de a opta, prin reglementarea unei competenţe alternative.

Art. 109. Cazul persoanei juridice care are dezmembrăminte. Ccrerea dc chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului undc ca are un dezmembrământ fără pcrsonalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dczmcmbrământului ori din fapte săvârşite de acesta.

' ' I.C.C.J., s. civ. şi de propr. inl., dec. nr. 6316 din 22 septcmbrie 2011, ww\v.scj ro.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UDF.CATOREŞTI \rt. IIO [ 213

COMENTARII

1. Competenţă teritorialã de drept comun. Pârât persoană juridicã de drept pri-vat. Dacă pãrât în proces este o persoanã juridicã de drept privat, cererea se introduce la instanţa sediului ei, prin aplicarea regulii de drept comun în materia competenţei terito-riale, consacrată prin art. 105 NCPC, materializare a principiului actor sequiturforum rei.

2. Competenţă teritorialã alternative. Dezmembrământ fără personalitate juridicã. Acţiunile personale privind obligaţiice urmează a fi executate la locul unde persoanã juridicã de drept privat are un dezmembrământ fără personalitate juridicã (cum ar fi sucursalele, agenţiile, punctele de lucru sau alte asemenea sedii, potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990; nu este vorba de filiale, deoarece acestea sunt dezmembrãminte cu personalitate juridicã) sau obligaţii izvorâte din actele juridice încheiate prin reprezentant sau din faptele sãvârşite de reprezentantul dezmembrãmântului vor putea fi soluţionate si de instanţa locului unde persoanã juridicã de drept privat are un dezmembrământ fără personalitate juridicã, competenţa teritorialã în acest caz fiind una alternativă.

3. Dreptul Uniunii Europene. Contestaţie privind exploatarea unei sucursale, agenţii sau a unei alte unităţi. Potrivit dispoziţiilor art. 5 pet. 5 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, o persoană care are domiciliul pe teritori jl unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru în privinţa unei contestaţii privind exploatarea unei sucursale, agenţii sau a unei alte unităţi, în fata instanţelorde la locul undeseaflăsucursala, agenţia sau unitatea în cauză.

Art. I 10. Cererile índreptate împotriva unei entităţi fără personalitate juridicã. Cererea de chemare în judecată împotriva unei asociaţii, societăţi sau altei entităţi fără personalitate juridicã, constituită potrivit Iegiiƒ se poate introduce la instanţa competentă pentru persoanã căreia, potrivit înţelegerii dintre membri, i s-a încredinţat conducerea sau administrarea acesteia. în cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va putea introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre membrii entităţii respective.

COMENTARII

1. Competenţă teritorialã de drept comun. Pârât persoană juridicã de drept privat. Dacă pãrât în proces este o persoanã juridicã de drept privat, cererea se introduce la instanţa sediului ei, prin aplicarea regulii de drept comun în materia competenţei terito-riale, consacrată prin art. 105 NCPC, materializare a principiului actor sequitur forum rei.

2. Competenţă teritorialã alternativă. Pârât asociaţie, societate sau altă entitate fără personalitate juridicã. în ipoteza în care pârât este o asociaţie sau o societate fără per-sonalitate juridicã, constituită potrivit legii, căreia i se recunoaşte dreptul de a sta în judecată prin art. 56 alin. (2) NCPC, determinant, sub aspectul competenţei teritoriale, este domiciliul persoanei căreia i s-a încredinţat conducerea sau administrarea asociaţiei ori societăţii, iar dacă o asemenea persoană nu a fost desemnată prin convenţia mem-brilor, se va avea în vedere domiciliul oricăruia dintre membrii entităţii respective. Competenţa este alternativă în acest ultim caz, operand dreptul de alegere al reclamantului.

Legea conferă dreptul reclamantului de a cere instanţei numirea unui curator, care să reprezinte interesele asociaţilor, atunci cãnd aceştia nu au încredinţat ei înşişi conducerea sau administrarea unei anumite persoane (art. 58 NCPC, la ale cărui comentarii facem trimitere). Numirea curatorului este, evident, ulterioară învestirii instanţei alese de recla-mant, astfel că ea nu va putea determina o schimbare a competenţei teritoriale, în favoarea instanţei de la domiciliul curatorului.

214 1 iri. I II- I 12 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

3. Dreptul Uniunii Europene. Contestaţie privind exploatarea unei sucursale, agenţii sau a unei alte unităţi. Potrivit dispoziţiilor art. 5 pet. 5 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, o persoanã care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionatã în justiţie într-un alt stat membru în privinţa unei contestaţii privind exploatarea unei sucursale, agenţii sau a unei alte unităţi, în fata instanţelor de la locul unde se află sucursala, agenţia sau unitatea în cauză.

Art. III. Cereri îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public. Cererile îndreptate împotriva statului, autorităhlor şi instituţiilor centralesau locale, precum şia altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa dela domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului.

COMENTARII

1. Competenţă teritorială alternativă. Pârât persoanã juridică de drept public. în cazul în care reclamantul formuleazã o cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu statul, autoritãţile şi instituţiile centrale sau locale, precum şi alte persoane juridice de drept public (direcţiile generale, regiile publice, casele autonome sau administraţiile comerciale) va putea opta, din punct de vedere teritorial, între instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului şi instanţa de la sediul pârâtului. Se instituie, aşadar, o competenţă teritorială alternativă în materia cererilor îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public.

2. Reglementarea aplicabilă în materia contenciosului administrativ. Astfel, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosul administrativ, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliului pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompe-tentei teritoriale. Or, norma specială se aplică cu prioritate.

Practicajudiciarăareţinutcăîncazul unui proces-verbal de control încheiatdeodirecţie generală a finanţelor publice judeţeană, societatea reclamantă are posibilitatea de a opta, pentru instanţa competenta teritorial, între tribunalul în a cărui rază teritorială îşi are sediul autoritatea publică şi tribunalul în a cãrui rază teritorialã îşi are sediul agentul economic'1'.

Art. 112. Pluralitatea de pârâti. (1) Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâti poate fi introdusă la instanţa competenta pentru oricare dintre aceştia; în cazul în care printre pârâti sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa competenta pentru oricare dintre debitorii principal.(2) Dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el, oricare dintre pârâti poate invoca necompetenţa la primul termen de judecată la care părţiie sunt legal citate în fata primei instan{e.

COMENTARII

1. Competenţă teritorială alternativă. Cerere îndreptată împotriva mai multor pârâti debitori principali. Cererea de chemare în judecată formulată împotriva mai multor pârâti poate fi introdusă la instanţa domiciliului oricăruia dintre ei.

Legea nu distinge după cum pârâţii se află sau nu într-un raport de coparticipare pro-cesuală pasivă, însă, în doctrină, s-a susţinut că scopul acestei norme l-a reprezentat

'" I.C.C.J., s. dc cont. adm. şi fisc., dec. nr. 258 din 25 ianuaric 2006, în J.S.C.A.F. 2006 I, p. 435.

COMPFTtNŢA ]NSTANŢELOR (UDECATOREŞTI \rl. 112 | 2I⅛

înlăturarea riscului unor hotărâri contradictorii, în cazul în care reclamantui ar chema în judecată pe fiecare pârât în fata unor ins:anţe diferite. Rezultă de aici o condiţie subînţe-leasã, aceea ca obiectul cererii să se refere la o obligaţie comună ori ca obligaţiile părţilor să aibă aceeaşi cauză'11.

într-adevăr, acesta ar putea fi scopul reglementãrii speciale, astfel că, fără a fi obliga-torie corelarea cu dispoziţiile art. 59 NCPC, referitoare la condiţiile coparticipării procesuale pasive, ele pot fi avute în vedere, alãturi de cele ale art. 139 NCPC referitoare la conexi-tate. Concluzia rezultă şi din remediul instituit prin alin. (2) al art. 112 NCPC, pentru cazul în care reclamantui, în mod abuziv, cheamã în judecatã un pârât în afara unei legături evidente cu cererile celorlalţi, pentru alegerea instanţei dorite teritorial. Numai o astfel de legătură ar putea fi verificată de instanţă în soluţionarea excepţiei de necompetenţă, la primul termen de judecată, iar nu calitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat artificial în judecată.

în cazul în care reclamantui cheamă în judecată, într-o acţiune în pretenţii, alături de debitorii principali, şi garanţii, dreptul de alegere al reclamantului este limitat la instanta unuia dintre debitorii principali, oricare dintre aceştia.

Norma nu este aplicabilă atunci când este vorba de o acţiune reală imobiliară, întrucât în acest caz competenţa aparţine instantei locului situării imobilului (art. 117 NCPC). Ca atare, aplicabilitatea textului are incidenţă numai în cazul acţiunilor reale mobiliare şi al celor personale.

în literatura de specialitate'2', s-a arãtat că, în cazul în care unii dintre pârâţi au domi-ciliul cunoscut, iar altora li se cunoaşte numai reşedinţa, cererea poate fi introdusã la instanta unuia dintre pârâţii cu domiciliul cunoscut. Dacă nu se cunoaşte domiciliul nici-unuia dintre pârâţi, cererea poate fi introdusã la instanta de la reşedinţa oricăruia dintre ei, deoarece art. 112 NCPC, ca orice normă specială, se completează cu dreptul comun în materie, deci cu art. 107 NCPC.

2. Chemarea în judecată a unui pârât exclusivîn scopul alegerii instanţei competenteteritorial. în alin. (2) este reglementatā ipoteza particulară în care reclamantui, căruialegeaîi recunoaşte un drept de opţiuneîntre instanţele competente pentru oricare dintredebitorii principali, cheamă în judecată o persoană fără calitate procesuală pasivă, în afaraunui raport de conexitate cu cererile celorlalţi pârâţi, exclusiv în scopul sesizării instanţeicompetente pentru aceasta. Legiuitorul intervine pentru a preîntâmpina un exerciţiuabuziv al dreptului de opţiune stabilit în favoarea reclamantului şi conferă celorlalţi pârâţidreptul de a invoca excepţia de necompetenţă, la primul termen de judecată la care părţilesunt legal citateîn fata primei instanţe. Aşadar, această excepţie de necompetenţă teri-torială alternativa poate fi invocată numaiîn primă instanţă, eel mai târziu la primul termende judecată şi numai de către pârâţi, iar nu de celelalte părţi, de procuror sau de instanţădin oficiu.

Credem că este necesar să se invoce lipsa calităţii procesuale a pârâtului, pentru că numai dacă s-ar reţine lipsa sa de calitate procesuală s-ar putea constata necompetenţa instanţei.

3. Dreptul Uniunii Europene. Competenţă teritorială alternativa, în cazul în careexistă mai mulţi pârâţi care domiciliază pe teritoriul unui stat membru. Condiţia opor-tunitãţii. Potrivit art. 6 pet. 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, atunci când există maimulţi pârâţi, o persoană care are domiciiiul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţi-

' ' Gh.-L· Zidaru, Consideraţii cu privire la nornele de competentă cuprinse în noul Cod de procedură civila. Competent teritoriala (II), in R.R.D.P. nr. 4/2011, p. 222.

'21 V.M. Ciabanu, G. Boroi, Curs .... p. 148-149.

lib I An. i i:s I ) IS I 'O / ITM GtNKKAlE

onată în justiţie în fata instanţei domiciliului oricãruia dintre aceştia, cu condiţia ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea şi judecarea lor în acelaşi timp, pentru a se evita riscul pronunţării unor hotãrâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor.

Art. 113. Competenţa teritorială alternativă. (1) In afarã de instanţele prevăzutela art. 107-112, mai sunt competente:1. instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiatiei;1. instanţa în a cărei circumscripţie domiciliazã creditorul reclamant, în cererilereferitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentrucopii;3. instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezili-erea unui contract;4. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorãsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului;5. instanţa locului unde se aflã imobilul, pentru cererile în prestatie tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulară;6. instanţa locului de plecare sau de sosirc, pentru cererile ce izvorãsc dintr-un contract de transport;7. instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorãsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare;8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulitãţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor;9. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs preju-diciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorate dintr-o asemenea faptă.(2) Când pãrâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitatc profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află locul activităţii respective, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc.

COMENTARII

1. Competenţa teritorială alternative. Cazuri. Textul evocă nouă categorii de cereri, într-o enumerare limitativã, cu privire la care furcţionează o competenţă teritorială alter-nativã, fiind competente, alãturi de instanţele prevăzute la art. 107-112 NCPC, după caz, şi următoarele instanţe:

a) instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiatiei. în acţiunile privind filiaţia, reclamantul are un drept de opţiune între instanţa în circumscripţia cãreia se află domiciliul său şi instanţa de la domiciliul pârâtului. Legea recunoaşte un astfel de drept înconsiderarea calităţii reclamantului, dat fiind regimul specific al acestor acţiuni. Sunt astfel de acţiuni: contestarea filiatiei (art. 421 NCC); stabilirea filiatiei faţă de mama (art. 422-423 NCC); stabilirea paternităţii din afara căsătoriei (art. 424-428); acţiuni privind filiaţia faţã de tatăl din căsãtorie (art. 429-434 NCC); contestarea filiatiei în cazul reproducerii asistate medical [art. 443 alin. (2) NCC].

COMPETENTA ]NSTANŢELOR (UOECATOREŞTI \rt. Il» | l\/

b) instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în cererile refe-ritoare laobligaţia de ínt roţinero, inclusivcele privind alocaţiile de stat pentru copii. Dreptulde opţiune existã numai atunci când se verifică cumulativ condiţiile referitoare la naturademersului judiciar (cerere principală) şi obiectul obligaţiei (stabilirea, reducerea saumajorarea pensiei de întreţinere). Noua reglementare nu mai limitează competenta alter-nativă doar la cererile formulate de ascendenţi sau descendenţi şi doar la cererile destabilire sau majorare a cuantumului obligaţiei de întreţinere. în noua reglementare,competenta teritorială este alternativă, indiferent de titularul cererii şi indiferent dacă sesolicită stabilirea dreptului, majorarea lui, reducerea sau sistarea plăţiiîntreţinerii.

Textul se aplicã şi în ipoteza ín care se solicită restituirea alocaţiei de stat cuvenite copilului de la părintele care a încasat-o pe nedrept ori când se solicită obligarea la plata de despăgubiri a părintelui care a împiedicat încasarea alocaţiei de părintele îndreptã-ţit. Aceasta deoarece, datorită caracterului său alimentar, alocaţia de stat este asimilată cu pensia de întreţinere.

Atunci când astfel de cereri sunt formulate pe cale incidentală, competenta soluţionării lor aparţine instanţei legal învestite cu soluţionarea cererii principale, prin prorogare legală de competenta, potrivit art. 123 NCPC.

Dreptul Uniunii Europene. Competenta în materia obligaţiei de întreţinere. în materia obligaţiilor de întreţinere care decurg dintr-o relaţie de familie, rudenie, căsătorie sau alianţă îşi găseşte aplicabilitatea Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decem-brie 2008 privind competenta, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperareaîn materiedeobligaţii de întreţinere. Conform art. 3al Regulamentului, are competenta de a hotãrîîn materie de obligaţii de întreţinere în statele membre: instanţa judecătorească de la locul reşedinţei obişnuite a pârâtului; instanţa judecătorească de la locul reşedinţei obişnuite a creditorului; instanţa judecătorească competenta în temeiul legii forului într-o acţiune privind starea persoanei în cazul în care cererea cu privire la o obligaţie de întreţinere este accesorie respectivei acţiuni, cu excepţia cazurilor în care respectiva competenta se întemeiază e>xlusiv pe cetăţenia uneia dintre părţi; instanţa judecătorească competenta în temeiul egii forului într-o acţiune privind răspunderea părintească atunci când cererea cu privire la o obligaţie de întreţinere este accesorie respectivei acţiuni, cu excepţia cazurilor în care respectiva competenta se întemeiază numai pe cetăţenia uneia dintre părţi;

c) instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unuicontract. Acţiunile personate întemeiate pe contract pot fi introduse şi la instanţa loculuiconvenit pentru executarea obligaţiei, menţionat în contract, şi nu în mod obligatoriu lainstanţa domiciliului pârâtului. în cazul în care părţile nu au precizat prin convenţie loculexecutãrii obligaţiei, competenta teritorială se va stabili potrivit regulii de drept comun(art. 107 NCPC). Totodată, competenta teritorială nu se determinã astfel, în cazul formu-lării unei acţiuni reale imobiliare, când competenta aparţine instanţei în a cărei circumscripţie teritorială se află situat imobilul (art. 117 NCPC).

Dreptul Uniunii Europene. Acţiune în justiţie în materie contractuală, formulate împo-triva pârâtului domiciliat în alt stat membru. în conformitate cu dispoziţiile art. 5 pet. 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie pe teritoriul unui alt stat membru, în materie contractuală, în fata instanţei locului în care obligaţia a fost sau urmează a fi executată. în absenţa unei convenţii contrare, locul de executare a obligaţiei e<te: în cazul vânzării de marfuri, locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mãrfurile, în temeiul contractului; în cazul prestării de servicii, locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile, în temeiul contractului.

iw I An. i i:s I)ISI'O/ITM GtNKKAlE

Complementar,în art. 6 pet. 4 se precizează că, în materie contractuală, dacă acţiunea poate fi conexată unei acţiuni reale imobiliareîndreptateîmpotriva aceluiaşi pârât, com-petentă este instanţa din statul membru pe teritoriul cãreia este situat imobilul.

Competenţa în materia contractelor individuale de muncă se determinã în conformi-tate cu dispoziţiile Secţiunii 5 (art. 18-21). Astfel, în aceastã materie, dacă un angajat încheieun contract individual de muncă cu un angajatorcare nuaredomiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă are o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul contestaţ ilor privind exploatarea sucursalei, agen-ţiei sau unităţii, că angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv. Un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie: înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat sau în alt stat membru: înaintea instanţelor din locul în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul locîncareacesta şi-adesfăşurat activitatea sau dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a desfãşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleiaşi ţări, înaintea instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta. Acţiunea angajatorului nu poate fi introdusă decât înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul îşi are domiciliul.

Dispoziţiile acestei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere recon-venţională la instanţa sesizatā cu cererea iniţială,în conformitate cu prezenta secţiune. De la acestea nu se poate deroga decât prin convenţii atributive de competenţă: ulterioare naşterii litigiului sau care permit angajatului să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în cadrul acestei secţiuni;

d) instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului, adică acţiunile generate de executarea unui raport de locaţiune a unui imobil (evacuarea, plata chiriei, plata despăgubirilor datorate pentru degradări aduse imobilului, obligarea chiriaşului la efectuarea reparaţiilor ce îi incumbă şi altele asemenea);

e) instanţa locului unde se află imobilul, pertru cererile în prestaţie tabularã, în jus-tificare tabularã sau în rectificare tabularã, adică acţiunile care au ca obiect înscrierile în cartea funciarã, respectiv acţiunea în justificarea înscrierii provizorii (art. 898 şi art. 899 NCC), acţiunea în prestaţie tabularã (art. 896 NCC) şi acţiunea în rectificare tabularã (art. 907-915 NCC);

f) instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport. Acţiunile întemeiate pe un contract de transport conferă reclamantului dreptul de opţiune între instanţa locului de plecare, instanţa locului de sosire şi instanţa domiciliului pârâtului.

Dreptul Uniunii Europene. Remuneraţie pretinsā pentru salvarea sau asistarea de care a beneficiat o încãrcătură sau o marfă. Pctrivit art. 5 pet. 7 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, litigiul referitor la plata unei remuneraţii pretinse pentru salvarea sau asistarea de care a beneficiat o încărcătură sau o marfã este de competenţa instanţei statului membru în a cărei rază teritorială încărcătura sau marfa au fost sechestrate în vederea obţinerii unei astfel de plăţi, ori ar fi putut fi sechestrate, însă a fost depusă o cauţiune sau ogaranţie;

g) instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-ocambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare. Acţiunile izvorând dintr-ocambie, cec sau bilet la ordin permit reclamantului sã aleagă între instanţa locului de platăşi instanţa domiciliului pârâtului;

h) instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, con-statarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală

COMPFTtNŢA IN$TANŢELOR (UOF.CATOREŞTI \rl. I r:í | 21V

a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor. Aceste cereri pot fi introduse, aşadar, şi la instanţa de la domiciliul consumatorului. Textul normei vizează toate cererile în legăturã cu un contract încheiat între un consumator şi un profesionist- Potrivit pet. 13 din Anexa 1 la Codul consumului adoptat prin Legea nr. 296/2004, republicată'1', consumator este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constitute în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activitãţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberate. Prin art. 121 NCPC este reglementată o competenţă teritorială exclusive, iar nu alternative, pentru ipoteza cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, fãră a distinge în funcţie de natura contractual sau extracontractuală a raportului juridic substantial dedus judecăţii; în toate situaţiile în care reclamantul profesionist se îndreaptă cu o acţiune în justiţie împotriva pârâtului consumator, competenţa apartine exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul. Legiuitorul nu conferă pro-fesionistului dreptul de alegere a instanţei competente teritorial, aşa cum o face în cazul consumatorului, pentru acţiunile decurgând din contractul încheiat.

Determinantă în aplicarea acestui text normativ este calitatea părţilor, iar nu aplicarea legii speciale mai sus evocate, aşa după cum temeinic s-a apreciat şi în doctrină'2'. Aceasta întrucât legea nu distinge, iar scopul normei este acela de a proteja consumatorul, facili-tându-i accesul la justiţie printr-o dispoziţie de favoare. Consumatorul, neasistat de avocat, ar putea sã nu fie în mãsurã sã indice textele de lege aplicabile pretenţiilor sale, instanţa fiind obligatā să califice juridic cererea şi sã dea eficienţă normelor de drept incidente.

Dreptul Uniunii Europene. Competenţa în materia contractelorîncheiate de consu-matori. Ïn ceea ce priveşte contractul încheiat de consumator într-un scop care se poate considera că se situeaza în afara domiciliului său profesional, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile Secţiunii 4 (art. 15-17) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în cazul în care contractul are ca obiect: a) vânzarea de bunuri mobile corporale în rate egale, fixe şi eşalonate; b) un împrumut rambursabil în rate egale, fixe şi eşalonate, sau orice altă forma de credit, încheiat în scopul finanţãrii vânzării de bunuri mobile corporale; c) contractul a fost încheiat cu o persoară care desfăşoară activităţi comerciale sau pro-fesionale în statul membru pe teritoriul cãruia este domiciliat consumatorul sau care, prin orice mijloace, îşi direcţionează activitaţile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de acţiune a acestor activităţi. Când un consumator încheie un contract cu o parte care nu are domiciliul pe teritoriul statului membru, însã deţine o sucursală, agenţie sau altă întreprindere pe teritoriul unuia dintre statele membre, se considera, în cazul contestaţiilor cu privire la exploatarea sucursalei, agenţiei sau întreprinderii, că partea în cauză are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.

Un consumator poate introduce o acţiune împotriva celeilalte părţi la contract fie înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul cãruia partea în cauză îşi are domiciliul, fie înaintea instanţelordin locul unde consumatorul îşi are domiciliul. Acţiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul cãruia consumatorul îşi are domiciliul. Aceste dispoziţii nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizatã cu cererea iniţialã.

Prevederile acestei secţiuni nu se aplicã contractelor de transport, altele decât cele care, pentru un preţ forfetar, oferă o combinaţie între cãlătorie şi cazare. Totodată, de la

111M. Of. nr. 224 din 18 marlie 2008.'2' Gh.-L. Zidaru, Competenţa teritorialâ ..., In R.R.D.P. nr. 4/2011, p. 232.

220 I An. II:S I)ISI'O/ITM GtNEKALE

aceste dispoziţii nu se poate deroga decât prin următoarele convenţii: cele ulterioare naşterii litigiului; cele care permit consumatorului să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în cadrul acestei secţiuni; respectiv ce e încheiate între consumator şi cealaltã parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reşedinţa obiş-nuită în acelaşi stat membru, şi care au ca efect 3tribuirea de competenţă instanţelor din statul respectiv, exceptând cazurile în care legea acestui stat interzice aceste acorduri.

i) instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind ob!igaţiile izvorâte dîntr-o asemenea faptã. Acţiunile în răspundere civilã delictualã atrag şi competenţa teritorială a instanţei de la locul săvârşirii faptului ilicit cauzator de prejudiciu, desigur, alternativ cu instanţa domiciliului pârâtului. Stabilirea de către legiuitor, în cazul cererilor ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, a unei competenţe terito-riale alternative este motivată de necesitatea unei mai bune administrări a justiţiei, probele fiind mai uşor de administrat în apropierea locului în care s-a săvârşit fapta ilicită.

Dreptut Uniunii Europene. Competenţa teritorială în materie delictualã şi cvaside-lictuală. Potrivit art. 5 pet. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în materie delictualã şi cvasidelictualã, pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru va fi chemat în judecată în fata instanţelor de la locul unde s-a produs ScU riscă să se producă fapta prejudiciabil.

2. Competenţă teritorială alternativă. Pârât care desfăşoară în mod statornic, în afaradomiciliului său, o activitate profesională ori o activitate agricolã, comercială, industrialăsau altele asemenea. Competenţa teritorială este una alternativă pentru acţiunile înexecutarea unor obligaţii patrimoniale nãscute ori care urmează sã se execute în loculunde pârâtul exercitã o activitate profesionalã statornicã sau o activitate agricolã, comercială, industrială. Reclamantul are, aşadar, dreptul de opţiune între instanţa locului acti-vităţii agricole, comerciale sau industriale ori instanţa îndeletnicirii profesionale perma-nente a pârâtului şi instanţa domiciliului pârâtului.

Potrivit art. 96 NCC, cu titlul marginal domiciliul profesional, eel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc.

Competenţa teritorială alternativă nu are semnificaţia unei alegeri neîngrădite a instanţei, opţiunile reclamantului fiind circumscrise, pe de o parte, prin arătarea expresă în lege a situaţiilorîn care competenţa teritorială este alternativă şi, pe de altă parte, prin arătarea instanţelor între care se poate alege"1.

3. Soluţii ale instanţelor judecătoreşti. Contract de navlosire. Clauză compromiso-rie. Acţiune în răspundere civilă delictualã. Determinarea competenţei jurisdicţionalea instanţelor române. Apelanta-reclamantă şi-a fundamentat acţiunea pe dispoziţiilerăspunderii civile delictuale, deci pe fapte extra:ontractuale, aşa încât nu sunt incidentedispoziţiile contractului referitoare la competenţa instanţelor engleze, ci dispoziţiile art. 149pet. 5 şi 6 din Legea nr. 105/1992 (abrogată prin Legea nr. 76/2012 - n.n.), întrucât loculfaptului juridic delictual, cat şi locul de încãrcare a mărfii se află în Romania. Mai mult,excepţia necompetenţei materiale a fost invocată de intimata care nu este parte în contract şi nu se poate folosi de clauzele convenţiei care nu-i este opozabilă. în condiţiile încare intimata-reclamantă a solicitat prin acţiunea sa despăgubiri civile ca urmare a săvârşirii de către pârâtă a unui delict civil, invocând crevederile art. 998 C. civ. 1864 [art. 1357NCC - n.n.J, competenţa materială aparţine tribunalului, conform art. 149 pet. 5 şi 6 dinLegea nr. 105/1992, şi nu instanţelor engleze, conform clauzei contractului de navlosire12'. în

1,1 CC, Dec. nr. 858/2010, M. Of. nr. 604 din 26 august 2010.

' ' C.S.J., s. com., dec. nr. 1202 din 24 martie 1998, în A.-T. Slãnescii, Ş.-AI. Stănescu, Contractul de transport dc marfuri in trafic intern şi international, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 220-221.

COMPFTtNTA INSTANŢELOR (UOFCATOREŞTI \rl. 114 | Tl\

cazulîn care pârâtul îşi are sediul într-un stat membru al Uniunii Europene, devin incidente prevederile Regulamentului (CE) nr. 44/2001. în temeiul regulamentului menţionat, com-petenţa jurisdicţională a instanţelor române ar fi atrasă în speţă potrivit prevederilor art. 5 pet. 3, care consacră ca punct de legãtură în materíe „locul unde s-a produs sau riscă să se producã fapta prejudiciabilă".

Acţiune în rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare. Reclamanta a solicitatinstanţeisădispună rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâţii şi restituirea avansului achitat prin virament bancar. Acţiunea promovată de reclamanta fiind o acţiune personală (antecontractul dă naştere unui drept de creanţă, pãrţile asumându-şi obligaţia de a face, acestea obligându-se reciproc să încheie ulterior, în condiţiile legii, un contract de vânzare-cumpărare), sunt incidente prevederile art. 10 pet. 1 CPC [art. 113 NCPC - n.n.], care prevăd o competenţă alternativă în cererile privi-toare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, fiind competentă a judeca, în afară de instanţa de domiciliu a pârâţilor, şi instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiarîn parte, a obligaţiunii. Astfel, pe lângă obligaţia de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică, promitentului-vân-zătorîi incumbă şi obligaţia subsecventã de predare a imobilelor, nefiind necesar ca aceastã obligaţie să fie prevăzută expresîn antecontract. Prin antecontractul de vânzare-cumpărare părţile au stabilit preţul imobilelor şi termenele de plată, iar în contul pârâtului reclamanta a virat suma de 8.000 euro (instanţa de fond urmând a stabili natura acestei sume, pârâţii contestând cã ar reprezenta o parte din preţul stabilit în antecontract), relevantă fiind pentru speţă înţelegerea părţilor din punctul de vedere al locului plăţii'11.

Art. 114. Cereri în materie de tutelă şi familie. (1) Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competenţa instanţei de rutelă şi de familie se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorialã îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită.(2) în cazul cererilor privind autorizarea de către instanţa de tutelă şi de familie a încheierii unor acte juridice, când actul juridic a cărui autorizare se solicită priveşte un imobil, este, de asemenea, competentă şi instanţa în a cărei circumscripţie teri-torială este siruat imobilul. în acest caz, instanţa de tutelă şi de familie care a pronunţat hotărârea va comunica de îndatã o copie a acesteia instanţei de tutelă şi de familie în a cārei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa eel ocrotit.

COMENTARII

1. Competenţa teritorială în cazul cererilor în materie de tutelă şi familie. De regulă, cererile privind ocrotirea persoanei fizice intră în competenţa teritorială a instanţei de tutelă în circumscrîpţia cãreia îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită.

Articolul 265 NCC este textul de lege prin care se determină instanţa competentă ratione materiae în litigiile generate de aplicarea dispoziţiilor Cărţii a ll-a - Despre familie. în acest sens se stipulează că toate măsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei judecătoreşti, toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cărţi, precum şi mãsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competenţa instanţei de tutelă. Dispoziţiile art. 107 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Sunt astfel de litigii cele referitoare la: căsătorie (încheiere, nulitate, desfacerea cãsã-toriei), cu toate efectele ei, patrimoniale ş personate; rudenie (filiaţia, adopţia); exercitarea autorităţii părinteşti; obligaţia de întreţinere în interiorul familiei.

Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., dec. nr. 92/R din 26 martie 2010, ncpublicală\

l£l | Art. lit I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Complementar, se trimite la o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 107 NCC, conform cãrora procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de farnilie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanţa de tutelă. Măsurile de ocrotire a persoanei fizice, atribuite prin art. 107 NCCÎn competenţa materială a instanţei de tutelă, suntceleevocateîn cuprinsulart. 106 NCC, şi anume: reprezentarea minorului; instituirea tutelei minorului; darea minorului în plasament; alte măsuri de protecţie specială a minorului, anume prevăzute de lege; pune~ rea majorului sub interdicţiejudecătorească; instituirea curatelei majorului, în condiţiile prevăzute de noul Cod civil. Excepţiile sunt de strictă şi limitată aplicare.

Referitor la organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de farnilie, Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil pre-cizează, în cuprinsul art. 229, că acestea se stabilesc prin legea privind organizarea judi-ciară. Până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionārii instanţei de tutelă: a) atribuţiile acesteia, prevăzute de noul Cod civil, sunt îndeplinite de instanţele, secţîile sau, după caz, completele specializate pentru minori şi farnilie; b) raportul de anchetă psiho-socială prevăzut de noul Cod civil este efectuat de autoritatea tutelară, cu excepţia anchetei prevăzute la art. 508 alin. (2) NCC (în cazul decăderii din exerciţiul drepturilor părinteşti), care se efectuează de direcţia generalã de asistenţă socială şi protecţia copilului; c) auto-ritãţile şi instituţiile cu atribuţii în domeniul protecţiei drepturilor copilului, respectiv a persoanei fizice continuă sã exercite atribuţiile prevãzute de reglementările în vigoare la data intrãrii în vigoare a noului Cod civil, cu excepţia celor date în competenţa instanţeî de tutelă.

Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1) al art. 229 NCC privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă: a) atribuţiile instanţei de tutelã referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele adm nistrează bunurile minorului revin auto-rităţii tutelare; b) măsura plasamentului, a plasamentului în regim de urgenţă şi a supra-vegherii specializate se stabilesc şi se monitorizează potrivit art. 58-70 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificările ulterioare; c) numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispo-ziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale se face, de îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmă caz nefiind necesarã validarea sau confir-marea de către instanţă; potrivit alin. (33) al art. 229 din Legea nr. 71/2011, introdus prin Legea nr. 54/2013, aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul numirii curatorului special prevăzut la art. 167 NCC {până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească).

Cererileîn curs de soluţionare la data intrãrii în vigoare a noului Cod civil rămân săfie soluţionate de instanţele judecătoreşti sau, dupa caz, de autorităţile administrative com-petente potrivit legii în vigoare la data sesizãrii or.

Legiuitorul intervine ulterior şi precizează, în cuprinsul art. 76 al Legii nr. 76/2012, faptul că, până la organizarea instanţelor de tutelă şi farnilie, judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori şi farnilie vor îndeplini rolul de instanţe de tutelă şi farnilie, având competenţa stabilită potrivit Codului civil, Codului de procedure civilă, prezentei legi, precum şi reglementărilorspecialeîn materie.

2. Competenţa teritorialã alternative. Cererile privind autorizarea unor acte juridice care privesc un irnobil admit o competenţă alternativă între instanţa de tutelă şi de farnilie în a cărei circumscripţie teritorialã îşi are domciliul sau reşedinţa persoana ocrotită şi instanţa în a cărei circumscripţie teritorialã este situat imobilul [art. 114 alin. (2) NCPC). în ipoteza în care părţile aleg instanţa de la locul situării imobilului, se instituie în sarcina

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOFCATOREŞTI \rl. 115 | US

acestei instanţe obligaţia legală de a comunica o copie de pe hotărârea pronunţată instan-ţei de tutelā şi de familie în a cārei circumscrie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa eel ocrotit.

3. Domeniul de aplicare. Potrivit art. 114 alin. (1) NCPC, dacā legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de noul Cod civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana o:rotită. Textul precizează, sub aspect teritorial, care este instanţa de tutelă prevăzutădeart. 107 NCC. Lafelcaart. 229'alin. {l)din Legea nr. 71/2011, abrogat de art. 83 lit. j) din Legea nr. 76/2012, norma din art. 114 alin. (1) NCPC dã în competenţa instanţei de tutelă de la domiciliul sau reşedinţa celui ocrotit Ittigiile care se nascîn legăturăcu ocrotirea persoanei fizice, adică cele din Titlul III al Cărţii I din noul Cod civil. Ca atare, şi în acest caz apreciem că trimiterea pe care art. 265 NCC o face la prevederile art. 107 NCC se referă, printre altele, şi la competenţa teritorialã a instanţei de tutelã numai în litigiile privitoare la relaţiile cu caracter personal, la efectele personale ce decurg din logodnă, cãsătorie, divorţ, la cele prin care se urmăreşte protecţia minorului, ocrotirea sa.

în privinţa relaţiilor cu caracter patrimonial, a efectelor patrimoniale generate de logodnă, cãsătorie, divorţ, competenţa teritorială poate fi alternativă sau exclusivã, după caz. Astfel, conform art. 114 alin. (2) NCFC, în cazul cererilor privind autorizarea de către instanţa de tutelă şi de familie a încheierii unor acte juridice, când actul juridic a cărui autorizare se solicită priveşte un imobil, competenţă este alternativă, ea revenind, la alegerea reclamantului, fie instanţei de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului sau a minorului, după caz, fie instanţei în a cărei c rcumscripţie teritorială este situat imobilul. în cazul în care nu ne aflăm în ipoteza strict şi limitativ prevăzută de art. 114 alin. (2) NCPC, competenţa teritorială se stabileşte în funcţie de dispoziţiile legale privitoare la competenţă prevăzute de art. 108, art. 113, art. 116, art. 117 NCPC, după caz. Exemplificativ, arătăm că, în ipoteza în care litigiul priveşte un imobil şi nu se încadrează în situaţia regle-mentată de textul art. 114 alin. (2) NCPC, competenţa va fi una exclusivã, ea revenind instanţei de tutelă de la locul situării imobilului, potrivit art. 117 NCPC. Dacã litigiul are ca obiect plata de despãgubiri, competenţa este cea de drept comun, a instanţei de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului, conform art. 107 şi art. 108 NCPC.

Prevederile art. 114 alin. (1) NCPC, aplicabil, conform art. 265 NCC, litigiilor născute în legăturã cu aplicarea Cărţii a ll-a a noului Cod civil, privitoare la competenţa instanţei de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului, sjnt incidente numai atunci când legea (generală sau specială, fără vreo distincţie făcută de normă) nu prevede altfel. Or, atunci când legea prevede altfel, suntem în situaţia derogatorie de la prevederile art. 114 alin. (1) NCPC, astfel că devin prioritareîn aplicare prevederile derogatorii. Bunăoară,în materia stabilirii filiaţiei, art. 113 alin. (1) pet. 1 NCPC prevede o competenţă alternativă, în favoarea instanţei de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori a instanţei de la domiciliul reclamantului; art. 914 NCPC prevede, în materia divorţului, competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află, ca regulă, cea din urmã locuinţă comună a soţilor; art. 943 NCPC stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de declarare a morţii unei persoane în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie acea persoana a avut ultimul domiciliu cunoscut.

A

Arl· 115. Cererile în materie de asigurări. (1) In materie de asigurare, cererea privitoare la despãgubiri se va putca face şi la instanţa în circumscripţia căreia se

1. domiciliul sau sediul asiguratului;2. bunurile asigurate;

224 | Ari. I l.> I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

3. locul unde s-a produs riscul asigurat.(2) Alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despãgubire.(3) In materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudicial poate introduce acţiune directã şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său.(4) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu sc aplicã însă în materie de asigurări maritime, fluviale şi aeriene.

COMENTARII

1. Competenţã teritorială alternativă. Cereri privitoare la despăgubiri în materie deasigurãri. Acţiunea în despăgubiri, în materie de asigurare, este de competenţa instanţeídomiciliului pârâtului, dar legea conferã reclamantului dreptul de a opta între aceasta şiinstanţa de la domiciliul/sediul asiguratului, instanţa în a cãrei rază teritorială se aflãbunurile asigurate ori instanţa de la locul producerii riscului asigurat.

Norma de competenţă teritorială alternativă se aplică numai dacã cererea are ca obiect despãgubiri, constând în plata indemnizaţiei de asigurare, în cazul asigurării de bunuri, ori a sumei asigurate, în cazul asigurãrii de persoane, fiind inaplicabil, spre exemplu, atunci când s-ar cere plata primelor de asigurare1'1.

2. Alegerea de competenţā. Alegerea instanţei competente teritorial este permisănumai după naşterea dreptului la despăgubiri, orice convenţie anterioară, încheiatăîn acest sens, fiind sancţionată cu nulitatea absolută. Interdicţia prorogării voluntarea competenţei înaintea naşterii dreptului la despăgubire este aplicabilă indiferent dacăasiguratul este profesionist sau consumator, prezumându-se legal cã, chiar dacă asi-guratul ar fi un mic comerciant ori liber profesionist, acesta nu poate să negociezeclauzele contractului de asigurare, care este jn contract de adeziune. în acest senssunt şi dispoziţiile art. 126 alin. (2) NCPC, care au în vedere orice contract încheiat deun consumator cu un profesionist, precum şi un alt caz prevăzut în mod expres delege.

în doctrinã, s-a apreciat că această normă, inclusiv art. 126 alin. (2) NCPC, este una de ordine publică de protecţie, întrucât partea s\ cărei interes particular este ocrotit prin norma care interzice derogarea de la dispoziţia sa înaintea naşterii litigiului este în drept să renunţe la beneficiul normei după acest moment, prorogând în mod valabil competenţa în favoarea unei anumite instanţe, ce poate fi diferită de oricare dintre instanţele desem-nate de regula de competenţă alternativă121.

3. Dreptul de opţiune al terţului prejudiciat. Terţul prejudiciat, în materia asigurãrii obligatorii de răspundere civilă, poate introduce acţiune directă la instanţa de la domiciliul pârâtului sau la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său.

4. Competenţă materială şi teritorială exclusivã. în materie de asigurãri maritime şí fluviale operau normele speciale de competenţa, Judecãtoriile Constanta şi Galaţi având o competenţă materialã şi teritorială exclusivã, conferită prin dispoziţiile art. 1 din Decretui nr. 203/1974, abrogat în prezent prin art. 83 lit. d) din Legea nr. 76/2012. în prezent, secţit maritime şi fluviale pot fi înfiinţate la nivelul curţilor de apel şi a tribunalelor, în funcţie de natura şi numărul cauzelor [art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată].

5. Dreptul Uniunii Europene. Competenţa în materie de asigurări. Din perspectiva Regulamentului (CE) nr. 44/2001, competenţa ín materie de asigurări este determinată

111M. Tābârcã, DrepI procesual..., vol. I ed. a 2-a, 2008, p. 290.|z| Ch.-L· Zidaru, Competenţa tcritorială ..., in R.R.D.P. nr. 4/2011, p. 235.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UORCATOREŞTI \ri. 115 | ll`y

de Secţiunea 3 (art. 8-14), în māsura în care dispoziţiile acesteia nu contravin celor cuprinse în art. 4 şi art. 5 pet. 5.

Astfel, un asigurator care are domiciliul peteritoriul unui statmembru poatefiacţionat în justiţie: a) în fata instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul sau b) în alt stat membru, în cazul acţiunilor intentate de cãtre deţinătorul poliţei de asigurare, asigurat sau un beneficiar, în fata instanţelor de la locul unde este domiciliat reclamantul sau c) dacă este coasigurător, în fata instanţelor dintr-un stat membru sesizate cu acţiunea introdusā împotriva asigurătorului principal. Atunci când un asigurator nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, dar deţine o sucursalã, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, în cazul litigiilor privind exploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii, acesta este considerat ca având domiciliul pe teritoriul statului membru respectiv.

în cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobiliare, asigură-torul mai poatefi acţionatîn justiţie şiîn*'aţa instanţelor de la locul unde s-a produsfapta prejudiciabilă. Acelaşi lucru este aplicabil şi în cazul în care bunurile mobile şi imobile sunt acoperite de aceeaşi poliţā de asigurare, ambele categorii de bunuri fiind afectateîn mod negativ de acelaşi eveniment neprevăzut.

în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul poate, de asemenea, dacă legea instanţei permite acest lucru, să fie acţionat în fata instanţei la care persoana vătămată a introdus acţiunea împotriva asiguratului.

Dispoziţiile amintite se aplică în cazul acţiunii directe introduse de persoana vătămată împotriva asigurătorului, în situaţia în care sunt permise asemenea acţiuni directe. Dacă legea aplicabilă acţiunilor directe prevede posibilitatea introducerii în cauză a deţinăto-rului poliţei de asigurare sau a asiguratului, aceeaşi instanţă este competentă şi în privinţa acestora. Fără a aduce atingere acestei prevederi, un asigurator poate intenta acţiune numai înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul, indiferent dacā acesta este deţinătorul poliţei de asigurare, asiguratul sau beneficiarul.

Dispoziţiile acestei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere recon· venţională la instanţa sesizată cu cererea iniţială.

Totodată, de la aceste reglementări legale nu se poate deroga decât prin urmãtoarele convenţii: cele ulterioare naşterii litigiului; cele care permit deţinătorului poliţei, asiguratului sau unui beneficiar să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în cadrul Secţiunii 3 din regulament; cele încheiate între un deţinător de poliţă şi un asigurator, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reşedinţa obişnuită în acelaşi stat membru, şi care au ca efect atribuirea competenţei instanţelor din statul în cauză, chiar dacă fapta prejudiciabilă s-a produs peste hotare, cu condiţia ca legislaţia statului în cauză să nu interzică astfel de convenţii; cele încheiate de deţinătorul poliţei care nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, cu excepţia cazului în care asigurarea este obligatorie sau priveşte un imobil situat pe teritoriul unui stat membru, respectiv cele care privesc un contract de asigurare care acoperă unui sau mai multe dintre riscurile prevăzute de art. 14'".

' ' Potrivilart. 14 din regulament, riscurile la care se face referire sunt: 1. orice prejudicii produse: a) navelor maritime, instalajiilor din zona de coastă sau din largul m<⅝rii sau aeronavelor, rezultate in urma evenimcntelor asociate utilizării lor în scopuri comerciale; b) mârfurilor aflate in tranzit, altele decât bagajele pasagerilor, atunci când tranzitul este integral sau partial efectuat cu astfel de nave sau aeronave fie în tolalitate, fie in combinaţie cu alte mijloace de transport; 2. orice rāspundere. alta decât cea pentru vâtămările corporale produse caiătorilor sau pentru prejudicitle aduse bagajelor acestora: a) decurgând din utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sau aeronavelor menţionate a pet. 1 lit. a) in māsura in care, în privinţa celor din urma, legislaţia statului membru in care aeronavele suntînregistrate nu interzice clauzele atributive de competenţă in materia asigurării acestor riscuri; b) pentru prejudiciile cauzate de bunuri aflate în tranz.it, conform descrierii

lib I in. i Mi I)ISI'O/ITM GtNKKAlE

Art. 11 ft. Alegerea instanţei. Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

COMENTARII

1. Titularul dreptului de opţiune. Interesul ocrotit prin normele de competenţă teri-torială alternative aparţine reclamantului, astfel încât el este eel care decide care va fi instanţa sesizată cu rezolvarea litigiului, dintre douā sau mai multe instanţe deopotrivă competente.

2. Caracterul irevocabil al dreptului de opţiune. Alegerea făcutã de reclamant este irevocabilă, astfel că, odată învestită una dintre instanţele competente teritorial, reclamantul nu va putea obţine o declinare ulterioară de competenţă în favoarea unei alte instanţe, o astfel de cerere fiind inadmisibilă. Nici cererea pârâtului pentru declinarea competenţei nu poate fi admisă, iar instanţa nu ar putea să dispună din oficiu declinarea, pentru că ar nesocoti opţiunea fermã a reclamantului în acest sens, expresie a principiului disponibilităţiiîn procesul civil.

Pentru ca opţiunea reclamantului să nu poa:ă fi contestată, trebuie să fi fost sesizată una dintre instanţele competente alternativ. în eaz contrar, pârâtul va putea invoca, prin întâmpinare sau eel mai târziu la prima zi de judecată în primă instanţă, excepţia de necompetenţă. Instanţa nu va putea invoca şi dispune din oficiu declinarea competenţei, întrucât competenţa teritorială alternative este reglementată prin norme dispozitive.

3. Cerere formulată de procuror. în cazul în care cererea de chemare în judecată afost introdusă de către procuror, în condiţiile prevăzute de art. 92 NCPC, se admite cătitularul dreptului nu s-ar putea prevala de dispoziţiile art. 116 NCPC, pentru a face oalegere de competenţă diferită de cea a procurorului. Aceasta deoarece instanţa sesizatăde procuror este, prin definiţie, competentă, nemaiputând să îşi decline competenţa, devreme ce alegerea de competenţã s-a făcut de un organ căruia legea îi recunoaşte legiti-mare procesuală activã1'1. S-a susţinutînsă şi opmia contrară, arătându-se, pe de o parte,că declanşarea acţiunii de către reprezentantul Ministerului Public nu îl poate lipsi petitularul real al acesteia de avantajele pe care legea i le-a creat prin regulile de competenţãteritorială alternativă, iar, pe de altă parte, s-ar ajunge la acelaşi rezultat dacă reclamantular renunţa la judecatā, introducând apoi cererea la cealaltã instanţă'2'.

în ceea ce ne priveşte, suntem de părere că alegerea instanţei are loc în momentul sesizarii instanţei de judecată. în cazul prevăzutdeart. 92 NCPC, suntem în prezenţa unei situaţii deexcepţie, când titularul dreptului esteintrodusîn procesdupă sesizarea instanţei, respectiv după momentul alegerii competerţei de organul căruia legea îi recunoaşte, în cazurile expres menţionate, calitate procesuală activã, calitate ce implică şi dreptul de alegere a instanţei, în temeiul art. 116 NCPC. întrucât Ministerul Public are poziţia procesuală a unui reclamant, titularul dreptului la carese referă acţiunea procurorului, introdus în proces după învestirea uneia dintre instanţele competente, nu ar mai putea solicita declinarea competenţei, odată ce instanţa a fost aleasă irevocabil de reclamantul initial, deoarece prin introducerea acţiunii s-a fixatîn mod definitiv competenţa acelei instanţe.

de la pet. 1 lit. b); 3. uríce pierdere financiară legată de u(ilizarea sau exploatarea navelor. instalaţiilor sauaeronavelor menţionate la pel. 1 lit. a), in special pierderile inregistrate în leg.`Kur.1 cu mărfurilesau navlosirea;4. orice rise sau interes legat de oricare dintre cele menţionale la punctele 1-3; 5. ⅛ră a aduce atingere punctelor1-4, loale„riscurilemajore" definite in Dircctiva73/239/ŒEaConsiliului, astfel cum a fost modificata prinDirectivele 88/357/CEE şi 90/618/CEE, ale Consiliului îr ultima versiune in vigoare ale acestora.

I'' V.M. Ciobami, G. Boroi, Curs..., p. 154.|z' I. Deleami, Tratat..., 2005, vol. 1, p. 413, nota de subsol 1.

COMPFTtNŢA JN$TANŢELOR (UOF.CATOREŞTI \rt. 117 | 11/

\rt. 117. Cererile privitoare la imobile. (1) Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanta în a cãrei circumscripţie este situat imobilul.(2) Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanta domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste circumscripţiiƒ iar în caz contrar, la oricare dintre instanţele în cir-cumscripţiilc cărora se află imobilul.(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplicã. prin asemănare, şi în cazul actiunilor pose-sorii, actiunilor în grãniţuire, actiunilor privitoare la îngrcídirile dreptului de proprietate imobiliară, precum şi în cazul celor de împărteală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultã din succesiune.

COMENTARII

1. Competenţă teritorială exclusivă. Competenţă absolută. De regulă, cererile privitoare la drepturile reale imobiliare sunt de competenţa instanţeiîn a cărei circumscripţiese află imobilul, fãră ca părţile să aibă dreptul de a stabili o altă instanţă, competenţafiind una teritorialā exclusivā, stabilită printr-o normă imperativă, de ordine publică.

în sensul art. 551 NCC, sunt drepturi reale: dreptul de proprietate; dreptul de super-ficie; dreptul de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitaţie; dreptul de servitute; dreptul de administrare; dreptul de concesiune; dreptul de folosinţã; drepturile reale de garanţie; alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.

Competenţa teritorială a instanţei se determină potrivit cu cele stipulate prin art. 117 alin. (1) NCPC în cazul actiunilor reale imobiliare, petitorii şi posesorii, precum şi în cazul celor de împărţeală judiciarā a unui imobil, ori de câte ori indiviziunea nu rezultă din succesiune.

Astfel, sunt de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul: acţiunea în revendicare; acţiunea confesorie; acţiunea negatorie; acţiunea posesorie (dacă imobilul este situat în circumscripţiile mai multor irstanţe, cererea se va face la instanta domiciliului/ reşedinţei pârâtului aflat în vreuna dintre aceste circumscripţii); acţiunea de partaj, când indiviziunea nu rezultă din succesiune, în caz contrar ar atrage aplîcarea dispoziţiilor de drept comun, art. 107 NCPC, întrucât art. 118 NCPC se aplică numai până la ieşirea din indiviziune (dacă sesolicităîmpărţirea bunurilorcomuneîn procesul de divorţ, iarîn masa deîmpărţit se află şi un imobil, competenţa aparţine instanţei sesizate); acţiunile privitoare la dreptul de retenţie, cele care privesc dreptul de gaj, ipotecă, uzufructul, servitutea; acţiunile prin care se urmăreşte valorificarea unui drep: de coproprietate, acţiunile în grăniţuire.

2. Competenţă teritorială alternativã. Competenţă de drept comun. Pentru acţiunile personale imobiliare este stabilită o competenţă alternativã, prin art. 113 pet. 3 şi 4 NCPC. Cererile care nu se încadrează în aceste ipoteze suportă regimul stabilit prin art. 107 NCPC, de regulă, acţiunile personale (mobiliare şi imobiliare) fiind de competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului. în ceea ce priveşte acţiunile mixte, adică acele acţiuni prin care se valorifică în acelaşi timp un drept real şi un drept de creanţă, care izvorăsc din acelaşi act juridic sau între care existā o legãturã de interdependenţă, competenţa teritorială se determină potrivit art. 113 pet. 3 NCPC, iar nu conform art. 117 NCPC.

3. Competenţă teritorială alternativã. în alin. (2) al art. 117 NCPC este reglementată o competenţă teritorială alternativã pentru cererile privitoare la drepturile reale imobiliare, în cazul în care imobilul este situat îr circumscripţiile mai multor instanţe şi domiciliul sau reşedinţa pârâtului nu se aflã în vreuna dintre aceste circumscripţii. în această situaţie, reclamantul va alege oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul.

UÏS I Arl. I IK I ) IS I 'O / ITM GtNKKAU

4. Dreptul Uniunii Europene. Competenţă teritorială exclusivă. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 reglementează mai multe cazuri de competenta teritorială exclusivă, stipulând în art. 22 pet. 1, cu valoare de principiu, că indiferent de domiciliu, în materie de drepturi reale imobiliare, sunt competente instanţele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.

Arl. 1 IS. Cererile privitoare la moştenire. (1) In materie de moştenire, până la icşirea din indiviziunc, sunt de competent cxclusivă a instanţei eclui din urmă domiciliu al defunctului:1. cererile privitoare la validitatea sau executarca dispoziţiilor testamentare;2. cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştcnitorii le-ar avea unul împotriva altuia;3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştcnitori sau împotriva executorului testamentar.(2) Cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de competenta exclusivă a inslan{ei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi.

COMENTARII

1. Competenţă teritorială exclusivă. Aparţire exclusiv instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului competenta de a soluţiona cererile în materie de moştenire, până la ieşirea din indiviziune, şi anume:

a) Cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare (art. 118 pet. 1). Intră în această categorie: cererea în anularea unui testament; cererea în consta-tarea nulităţii unui testament; cererea în executarea unui testament; cererea pentru recunoaşterea validităţii dispoziţiilor testamentare;

b) Cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia (art. 118 pet. 2). Exemplificativ, este vorba despre: cererea în anularea unui certificat de moştenitor; reducţiunea libera-lităţilor excesive; raportul donaţiilor; petiţia de ereditate; sistarea indiviziunii succesorale; cererile referitoare la conservarea sau administrarea bunurilorîn timpul stãrii de indiviziune. în general, textul se referă la orice fel de cereri care privesc moştenirea sau moştenitorii, indiferent de felul acestora (legali sau testamentari).

Ceea ce este esenţial în determinarea competenţei instanţei, conform art. 118 NCPC, este ca pretenţiile moştenitorilor să fie îndreptate împotriva altor moştenitori. Ca atare, dispoziţiile art. 118 nu sunt aplicabile atunci când pretenţiile moştenitorilor se îndreaptă împotriva unor persoane străine de moştenire (terţi în raporturile cu de cuius). în această din urmă situaţie competenta se determină conform regulilor de drept comun.

în cazul în care există doar un singur moştenitor, s-a subliniat că dispoziţiile art. 118 sunt aplicabile în situaţia în care unicul moşten tor a acceptat moştenirea sub beneficiu de inventar,întrucâtînaceastā ipoteză nu opereazăconfuziunea patrimoniuluisuccesoral cu eel al succesorului'1'. Per a controrio, înseamnă că atunci când există doar un singur moştenitor acceptant pur şi simplu (în prezent, doar în cazul acceptării forţate a moşte-nirii, potrivit art. 1119 NCC), sunt aplicabile regjlile de drept comun în materie de competenţă, şi nu dispoziţiile art. 118, deoarece în acest caz operează confuziunea între patrimoniul moştenitorului şi eel succesoral;

111 /. Deleami, Tratal..., 2007, vol. 1, p. 427.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI \rl. I IK | ±l`*

c) Succesiunile succesive. Competenţa teritorială este uşor de stabilit în cadrul acţi-unilor în care se dezbate o singură moş:enire. Dificultăţi în determinarea competenţei teritoriale au existat în cazul acţiunilor având ca obiect moşteniri succesive. în aceastã situaţie, în jurisprudenţã s-a statuat că, atunci când defuncţií au avut ultimul domiciliu în localitãţi diferite, situate în circumscripţiile teritoriale ale unor instanţe diferite, conflictul negativ de competenţă care s-ar putea ivi se rezolvã în favoarea instanţei de la ultimul domiciliu al celui din urmā defunct1'1. în prezent, legiuitorul a intervenit pentru a regle-menta această ipoteză, stabilind o competenţã teritorială exclusivă în favoarea instanţei ultimului domiciliu al oricãruia dintre defuncţi;

d) Cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar (art. 118 pet. 3). în aceastã categorie se includ: cererea legatarilor sau a creditorilor personali ai defunctului împotriva moşte-nitorilor sau a executorului testamentar, având ca obiect executarea unui contract încheiat cu defunctul; cererea pentru predarea jnui legat cu titlu particular; cererile prin care creditorii succesiunii ridică pretenţii în temeiul unui titlu ulterior deschiderii succesiunii (de exemplu, cererea privind plata cheltuielilor de înmormântare etc.).

Deşi textul art. 118 pet. 3 NCPC se referă expres la „creditorii defunctului", în literatura juridică s-a subliniat faptui că el seaplicăîn privinţa tuturor creditorilor care au pretenţii împotriva succesiunii, adică atât în privinţa creditorilor personali ai defunctului, cat şi a celor care au devenit creditori ai succesiunii după deschtderea ei(21.

Aşa cum este redactat, textul art. 118 pet. 3 are în vedere strict numai cererile formulate de legatari sau de creditorii lui de cuius în contra unui moştenitor, astfel încãt el nu se aplică în situaţia inversă în care cererea este formulată de moştenitor împotriva lega-tarului sau a creditorului defunctului. în această din urmă situaţie devin incidente regulile de drept comun în materia competenţei teritoriale.

2. Masã succesorală ce conţine un imobil. Competenţã teritorială exclusivă. Instanţacelui din urmă domiciliu al defunctului este competentă să soluţioneze cererile în materiede moştenire evocate mai sus şi atunci când în compunerea masei succesorale intră unimobil aflat în circumscripţia teritorială a unei alte instanţe.

Competenţa teritorialã a instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului este exclusivă şi absoluta şi poate fi invocată de orice persoană care are interes, deci inclusiv de creditor^ succesiunii, precum şi din oficiu'31.

Din analiza art. 118 NCPC se observă faptui că determinant în stabilirea competenţei teritoriale este ultimul domiciliu al defunctului. Prin urmare, ori de câte ori obiectul acţi-unii îl constituie o cerere (din cadrul celor trei categorii menţionate la art. 118) care pri-veşte un imobil, competenţa se va determina potrivit art. 118 NCPC, şi nu conform art. 117 NCPC, concursul dintre dispoziţiile celor două texte fiind soluţionat în favoarea art. 118. Normele cuprinse în cele douã texte legale nu sunt conflictuale. Fiecare regle-mentează cazuri de competenţă teritorială exclusivă, de strictă interpretare. Articolul 117 are în vedere acţiunile reale imobiliare, iar art. 118 acţiunile privitoare la moştenire, limitativ determinate, dar guvernate de importanţa juridică a ultimului domiciliu al defunctului.

3. Aplicabilitatea regulii prevãzute de art. 118. Efectuarea partajului succeso-ral. Competenţã teritorialã de drept comun. Competenţa teritorialã exclusivă în materie

I1' I.C.C.J., s. civ. şi dc propr. int., dec. nr. 6152/2004, in B.J., bază do date şi ín Dreptul nr. 6/2005,

'21 KM. Ciobanu, C. Boroi, Curs ..., p. 158.1311.C.C.J., s. civ., dec. nr. 2456 din 25 martie 2004, www.scj.ro.

230 | Art. Il» I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

de moştenire încetează la momentul sistării stării de indiviziune succesorală, creditorii personali ai moştenitorilor urmând a se adresa cu acţiuni personale instanţelor corespun-zătoare domiciliului acestora din urmă, prin aplicarea dispoziţiitor art. 107 NCPC, care reglementeazā competenţa teritorială de dreptcomun.

Art. 119. Cereri privitoare la societăţi. Cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării sau, după caz, pânã la radierea societăţii, sunt de competenţa exclusivã a instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal.

COMENTARII

1. Competenţã teritorială exclusivã. Cereri în materie de societate. Aparţine exclusivinstanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal competenţa de a solu-ţiona cererile în materie de societate, pânā la ⅛fârşitul lichidării sau, după caz, până laradierea societãţii. Este vorba despre litigiile existente între asociaţi ori între aceştia şisocietate1'1, aceste litigii fiind în legătură cu activitatea societăţii. Cu titlu de exemplu,menţionăm: cererea pentru anularea actului de constituire a societãţíi, cererea prin careun asociat pretinde restituirea sumelor cheltuiteîn contul societăţii, cea pentru reparareadaunelor aduse societăţii de către un asociat, cererea de excludere a unui asociat, cerereapentru dizolvarea societăţii, cea pentru numirea lichidatorilor, opoziţia referitoare labilanţul de lichidare şi la repartizarea activului societăţii şi altele asemenea.

Sintagma „cereri în materie de societate" are în vedere, pe de o parte, orice fel de societate, iar, pe de altă parte, orice litigii în această materie, indiferent de poziţia proce-suală a societăţii (reclamantă sau pârâtă). Referitor la categoria cererilor în materie de societate, în doctrinã'2' s-a precizat că legea vizează două domenii de aplicare a regulilor de competenţă teritorială exclusivã, şi anume: a) domeniul societăţilor, indiferent de forma, natura şi forma de activitate a acestora (a se vedea art. 1881 NCC); b) domeniul litigiilor în materie de societate, indiferent dacã aceasta este pârâtă sau reclamantā în proces.

Elementul determinant în stabilirea competenţei este sediul principal al societăţii, precizat în actul constitute şi în statut. Instanţa va trebui să ia în considerare sediul real, şi nu eel fictiv al societăţii.

2. Competenţã de drept comun. Nu sunt supuse dispoziţiilor art. 119 NCPC litigiile în care pãrţi sunt, pe de o parte, societatea sau asociaţii, iar, pe de altă parte, terţe persoane, deoarece acestea nu interesează raporturile juridice ale societăţii referitoare la societatea însăşi şi la asociaţi. Pentru asemenea litigii, ccmpetenţa teritorială se determină prin aplicarea regulilor de drept comun.

3. Aplicabilitatea regulii prevăzute de art. 119 şi în timpul lichidārii societăţii. Competenţa absoluta reglementata de art. 119 NCPC subzistă şi în timpul lichidării societăţii, chiar după pronunţarea hotărârii de lichidare, până la momentul împărţirii întregului activ al societăţii, determinat a fi „sfârşitul lichidării", în sensul legii. Legiuitorul introduce sintagma „sfârşitul lichidării sau radierea societăţii", iar, în acest context, trebuie precizat că, în înţelesul art. 1930 NCC, lichidarea nu este identică cu dizolvarea societăţii, lichidarea hind o consecinţă a dizolvării [art. 1930 alin. (2) NCC]. Cert este că trebuie să se parcurgă întreaga procedură de lichidare, de la înlocuirea organelor de administraţie curentă şi până la radierea societăţii din registrul comerţului.

111 Potrivit art. 63 din Legea nr. 31/1990, republican, modih'cata prin Legea nr. 71/2011: „Cererileşi cāile de atac prevâzute de prezenta lege, de competenţa instanţelor judecătoreşti, se soluţionează de tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are societatea sediul principal".|z' I. Dekanu, Tratat.... vol. 1,2010, p. 574.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI AM. 120 | 2M

4. Litigiu privind un imobil. Competenţă teritorială exclusivā. Norma nu distingeîntre cererile care au ca obiect mobile sau imobile, astfel că regula se aptică şi pentru ipoteza în care litigiul vizează un imobil aflat în raza teritorialã a unei alte instanţe decât aceea unde societatea îşi are sediul principal.

5. Dreptul Uniunii Europene. Competenţă teritorială exclusivă. Cereri privind con-stitutes, nulitatea sau dizolvarea societăţilor sau a persoanelor juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora. Potrivit dispoziţiilor art. 22 pet. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în cererile care au un astfel de obiect, competenţa aparţine instanţelor din statul unde îşi au sediul persoanele juridice. Pentru determinarea sediului, instanţa aplicã normele sale de drept international privat.

Arl. 120. Cereri privitoare la insolvenţă sau concordatul preventiv. Cererile în matcria insolvenţei sau concordatului preventiv sunt dc compctcnţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscriptie îşi are sediul debitorul.

COMENTAR1I

1. Competenţã teritorialã exclusivă. Aparţine exclusiv tribunalului în circumscripţia căruia debitorul îşi are sediul competenţa de a soluţiona cererile în materia insolvenţei sau a concordatului preventiv. Competenţa este una absolută, de ordine publică. Aplicabtlitatea normei de competenţă este exrinsă, aşadar, la cererile în materie de concordat preventiv, rezultate din aplicarea Legii nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi a mandatului ad-hoâ`\ care sunt, asemeneacererilorîn materie de insolvenţă reglemen-tate prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei12', de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscriptie debitorul îşi are sediul.

Din analiza dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 rezultã că procedura generală a insolvenţei se aplică tuturor debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă, cu excepţia debitorilor cărora li se aplică o procedura simplificată [art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/20061. în acelaşi sens, prin art. 6 din Legea nr. 85/2006 se stipulează: toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia apelului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui circumscriptie îşi are sediul debitorul. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secţie specială de insolvenţă sau un complet specializat de insolvenţă, acesteia/acestuia îi aparţine :ompetenţa pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege. Tribunalul sau, dupã caz, tribunalul specializat în a cărui circumscriptie teritorială îşi are sediul debitorul la data sesizării instanţei cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei rămâne competent să soluţioneze cauza indiferent de schimbările ulterioare de sediu ale debitorului. De asemenea, potrivit art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, curtea de apel va ft' instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecãtorul-sindic în temeiul art. 11 din lege; hotărârile curţii de apel sunt definitive.

în înţelesul art. 3 pet. 1 din Legea nr. 85/2006, insolvenţă este acea stare a patrimo-niului debitorului care se caracterizeazã prin insuficienţa fondurilor băneşri disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Debitorul este persoana fizică sau persoana juridică de drept privat, care face parte din una dintre categoriile prevăzute la art. 1 {societăţile comerciale; societăţile cooperative; organizaţiile cooperatiste; societãţile agricole; gru-purile de interes economic; orice altă persoana juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice) şi care esteîn stare de insolvenţă.

1,1 M. Of. nr. 870 din 14 decembrie 2009. '21

M. Of. nr. 359 din 21 april⅛ 2006.

`Z5l | Art. 120 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Legea nr. 318/2009 se aplică persoanelor juridice care organizează o întreprindere aflată în dificultate financiară, fără a fi în stare de insolvenţă, denumite în continuare debitori (art. 1). Mandatul ad-hoc este o procedurã confidenţialã, declanşată la cererea debitorului, prin care un mandatar ad-hoc, desemnat de instanţă, negociază cu creditorii în scopul realizãrii unei înţe!egeri între unul sau mai mulţi dintre aceştia si debitor în vederea depaşirii stării de dificultate în care se af ă întreprinderea acestuia din urmã [art. 3 lit. c)]. Concordatul preventiv este un contract încheiat între debitor, pe de o parte, si creditorii care deţin eel puţin două treimi din valoarea creanţelor acceptate şi necontes-tate, pe de altă parte, prin care debitorul propune un plan de redresare a întreprinderii sale şi de acoperire a creanţelor acestor creditori împotriva sa, iar creditorii acceptă să sprijine eforturile debitorului de depăşire a dificultăţii în care se află întreprinderea debitorului [art. 3 lit. d)].

Din perspectiva Legii nr. 381/2009, organele care aplică procedurile speciale prevāzute de lege sunt instanţele judecătoreşti, prin judecătorul-sindic sau, după caz, preşedintele tribunalului, mandatarul ad-hoc, respectiv conciliatorul.

2. Criteriul de stabilire a competenţei teritoriale. în stabilirea competenţei teritorialese are în vedere sediul debitorului înscris în registrul comerţului, în momentul înregistrãriicererii de deschidere a procedurii reglementate prin una dintre legile speciale mai susevocate, orice modificare ulterioară rămânând fâră efecte juridice asupra competenţei11'.

Sediul debitorului este eel cu care figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societãţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor - art. 6 alin. (I1) din Legea nr. 85/2006. Sintagma „sediul debitorului" desemnează, aşadar, locul care reprezintă „centrul afacerilor" acelui profesionist, iar nu domiciliul persoanei fizice şi nici sediul persoanei juridice. Relevanţă juridică prezintă sediul pe care debitorul íl avea în momentul înregistrãrii cererii de deschidere a procedurii. Astfel, orice schimbare ulterioară a sediului rămâne fără semnificaţie sub cspectul determinării competenţei. Prin urmare, pentru determinarea instanţei competente are relevanţă doar sediul debitorului la momentul înregistrãrii cererii de deschidere a procedurii şi nu prezintă relevanţă alte elemente, precum: locul unde debitorul îşi are principalele organe de conducere şi admi-nistrare ori locul unde îşi are principalele interese în desfăşurarea activităţii.

Potrivit Legii nr. 381/2009, tribunalul în jurisdicţia căruia se află sediul sau domiciliul profesional al debitorului este competent să soluţioneze cererile şi pricinile la care se referă această lege. Cererile şi pricinile referitoare la concordatul preventiv sunt de com-petenţa judecătorului-sindic, desemnat în condiţiile Legii nr. 304/2004 (art. 5). Curtea de apel este instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic. Hotărârile curţii de apel sunt definitive (art. 6).

3. Cereri introduse de administratorul sau lichidatorul judiciar împotriva unor terţi,debitori ai celui aflat în insolvenţă. în literatura de specialitate, s-a considerat că cererileintroduse de administratorul sau lichidatorul juciciar împotriva unor terţi debitori ai celuiaflat în reorganizarejudiciară sau faliment sunt decompetenţa instanţei în a cărei circum-scripţie teritorială comerciantul îşi are sediul principal, numai în cazul în care cererileintroduse împotriva terţilor îşi au cauza în reorganizarea judiciară sau în faliment, în sensul

''l în doctrină sc apreciază că an. 6 din Legea nr. 85/2006 -eglementează competenja material.! şi teritoriala exclusivă în favoarea tribunalului în a cărui raza teritoriala işi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilorşi fundaţiilor. Pornind de la expresia „toate procedurile sunt de competenţa tribunalului in a cărui razâ teritorială îşi are sediul debitorul", in forma anlerioară modificării art. 6 prin Legea nr. 169/2010. se consideră că mutarea sediului după momentul efectuării notiftcărilor privind deschiderea procedurii nu produce niciun efeel in privinţa competenţei teritoriale a instanţei (St.D. Cărpenaru, V. Nane$, M.A. Hotca, Noua lege a insolvenţei. Legea nr. 85/2006. Comenlarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucuicşti, 2006, p. 47-48).

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI AM. 120 | 2Xi

că nu arfi existatsau, mai binezis, existenţa lorarfi fostîntâmplătoareîn lipsa procedurii reorganizării judiciare sau a falimentulu. Dimpotrivă, în cazul celorlalte cereri, care nu sunt cereri în materie de reorganizare juciciară sau faliment, ci doar cereri care, eventual, ar interesa reorganizarea judiciară sau falimentul, competenţa teritorîală se determină potrivit regulilor de drept comun'1'.

4. Competenţa în raporturile de drept international privat din domeniul insolven-ţei. Legea nr. 637/2002'21 reglementeaza raporturile de drept international privat în domeniul insolvenţei, stipulând în art. 5 că toate atribuţiile referitoare la recunoaşterea procedurilor străine şi cooperarea cu instanţele străine sunt de competenţa tribunalului în circumscripţia cãruia se află sediul debitorului. în cazul în care debitorul nu are niciun sediu în Romania, competent este, după caz: tribunalul în circumscripţia căruia se află bunurile imobile ale debitorului, dacă eleconstituie obiect al cererii; tribunalul în circumscripţia căruia se păstrează registrul în care este înscrisă nava sau aeronava ce face obiectul cererii; tribunalul în circumscripţia cãruia se află sediul societăţii comerciale române la care debitorul deţine valori mobiliare; Tribunalul Bucureşti, în cazul în care obiectul cererii îl constituie drepturi de proprietate intelectuală protejateîn Romania, titluri de stat, bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat şi municipale aparţinãnd debitorului; tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul/reşedinţa, respectiv sediul persoanei publice, când obiectul cererii îl constituie drepturi de creanţă ale debitorului asupra unei persoane sau autorităţi publice.

5. Dreptul Uniunii Europene. Reglementarea raporturilor de drept international privat din domeniul insolvenţei. Potrivit art. 77'din Legea nr. 637/2002, prevederile acestei legi nu sunt aplicabile raporturilor de drept international privat din domeniul insolvenţei care cad sub incidenţa Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă'*'. Regulamentul european privind insolvenţa este un instrument juridic european valabil nemijlocit, astfelîncât apli-carea lui în statele membre ale Uniunii Europene, cu excepţia Danemarcei (care nu este parte semnatară a regulamentului - pet. 33 din expunerea de motive), nu necesită o procedură specială. în plus, Regulamentul european privind insolvenţa înlocuieşte con-venţiile bi-sau multitaterale între statele membre [art. 44alin. (1) din regulament]. Pede altă parte, Regulamentul european privind insolvenţa nu împiedică un stat membru să încheie convenţii cu state nemembre, care să se suprapună cu domeniul sāu de aplicare.

Regulamentul european privind insolvenţa nu reprezintă o reglementare unitară a procedurii de insolvenţă la nivel european. Materia insolvenţei rămâne o temă de dez-voltat pentru fiecare stat membru în parte. Regulamentul face referire la procedurile de insolvenţă cu element de extraneitate, astfel încât reglementările sale constituie legea aplicabilă în materia insolvenţei.

în cazul în care un debitor are punctul principal de interes într-un stat membru, atunci împotriva acestuia se poate deschide o procedură primară de insolvenţă în sensul regu-lamentului. Posibilitatea unei proceduri paralele într-un alt stat este menită să ofere, în special creditorilor, şanse egale de tratament.

Conform art. 1 alin. (1) din Regulamentul european privind insolvenţa, acesta este aplicabil în cazul procedurilor care fac re⅛rire la insolvabilitatea debitorului şi care au ca urmare sechestrul, în întregime sau partial, asupra averii acestuia, cat şi numirea unui

1,1 VM. Oobanu, G. Boroi, Curs ..., p. 152. 121 M. Of. nr. 931 din 19 decembrie 2002. 131 (O L160 din 30 iunie 2000.

£54 | API. 121 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

lichidator judiciar. Procedurile din fiecare stat membru în parte, cuprinse în regulament, sunt menţionate în Anexa A la Regulament.

Debitorul poate fi o persoană fizică sau juridică, comerciant sau particular. Nu sunt incluse în domeniul de aplicare procedurile de insolvenţā asupra patrimoniului băncilor, societăţilor de asigurare, fondurilor de investiţii şi anumitor societăţi de valori. Acest domeniu se supune altor reglementări.

Domeniul de aplicare în spaţiu al regulamentului este definit de două criterii: în primul rând, trebuie sã fie vorba de o cauză de insolvenţă cu caracter transfrontalier, iar în al doilea rând, cauza trebuie sã facă o anumită referire la unul din statele membre ale Uniunii Europene, cu menţiunea cā punctui principal de referinţă trebuie să coincidă cu punctui principal de interes al debitorului. Aceasta înseamnă cā situaţiile cu referire exclusiv internă nu fac obiectul acestui regulament. Nu are nicio relevanţă dacă debitorul este cetăţean al Uniunii Europene, respectiv dacă societatea îşi are sediul pe teritoriul Uniunii Europene, atât timp cat principalul punct de interes al acestora se află în Uniunea Europeană.

Din punct de vedere temporal, Regulamentul (art. 43 şi art. 47) este aplicabil numai în cazul acelor proceduri ce au fost declanşate dupā intrarea sa în vigoare, la 31 mai 2002. Pentru statele membre care au aderat ulterior, Regulamentul a intrat în vigoare odată cu aderarea.

Procedura va fi declanşată în acel stat membru în care debitorul îşi are principalul punct deinterese. Potrivitpct. 13 din expunereade motive, vafi stabilitca punct principal de interese locul în care debitorul îşi administrează interesele şi unde poate fi localizat de terţi. Cel care este liber profesionist îşi are purctul principal de interese acolo unde îşi exercită profesia. Ïn cazul persoanelor juridicesau al societăţilor, se prezumă, potrivit art. 3 alin. (1) al regulamentului, până la proba contrară, cã punctui principal de interese coincide cu sediul.

Competenţa pentru executarea propriu-zisă va fi determinatā conform legislaţiei naţionale.După declanşarea unei proceduri de insolvenţă, o instanţă a unui alt stat membru poate

declanşa o a doua procedura - procedura de insolvenţă secundară, potrivit art. 3 alin. (3) din Regulament, dacă debitorul are o sucursală (sediu) în acest stat membru. Sucursala (sediul) este definită, potrivit art. 3 alin. (2) şi art. 2 lit. h), ca acel loc în care debitorul desfāşoară o activitate economicā, care presupune angajarea de personal şi de active.

Pentru determinarea competenţei internaţionale este necesar sã fie stabilită cu exac-titate data de pornire, deoarece punctui principal de interese poate fi schimbat. Trebuie luate în considerare atât momentul declanşării procedurii de insolvenţă, cat şi eel al intro-ducerii acţiunii. Orice schimbare intervenită după declanşarea procedurii este, fără îndo-ială, lipsită de importanţă pentru desfãşurarea ulterioară a acesteia. în Rs C-l/04 Staubitz-Schreiber, Curtea Europeană de Justiţie s-a exprirnat în favoarea datei la care a fost înaintată acţiunea în instanţă. Dacã un debitor îşi schimbă domiciliul cu puţin timp înainte de înregistrarea acţiunii, cu scopul de a se sustrage legislaţiei naţionale de insolvabilitate (aşa-numitul Jorum shopping"), aceasta va fi considerate un abuz de drept şi nu va fi luată în considerare.

Art. 121. Cererile împotriva unui consumator. Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai ia instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOFCATORE$TI An. 121 1 Z3`y

COMENTARII

Competenţă teritorială exclusivā. Cereriîmpotriva unui consumator. Aparţine exclusiv instanţei domiciliului consumatorului conpetenţa de a soluţiona cererileformulate de un profesionist împotriva unui consumator. Competenţa este una absolută, de ordine publică. Este instituită astfel o competen:ă teritorială exclusive, iar nu alternative, pentru ipoteza cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, fără a distinge în funcţie de natura contractualã sau e>:tracontractuală a raportului juridic substantial dedus judecăţii; în toate situaţiile în care reclamantul profesionist se îndreaptă cu o acţi-une în justiţie împotriva pârâtului consumator, competenţa aparţine exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul. Legiuitorul nu conferă profesionistului dreptul dealegerea instanţei competenteteritorial, aşacum o face în cazul consumatorului recla-mant, prin art. 113 pet. 8 NCPC, pentru acţiunile decurgând din contractul încheiat cu un profesionist sau cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Potrivit pet. 3 din Anexa 1 la Codul consumului adoptat prin Legea nr. 296/2004, repu-blicată, consumator este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Determinantă în aplicarea acestui tex: normativ este calitatea părţilor, iar nu aplicarea legii speciale mai sus evocate, aşa după cum temeinic s-a apreciat si în doctrină'1'. Aceasta întrucât legea nu distinge, iar scopul normei este acela de a proteja consumatorul, facili-tându-i accesul la justiţie printr-o dispoziţie de favoare. Consumatorul, neasistat de avocat, ar putea să nu fie în măsură să indice textele de lege aplicabile pretenţiilor sale, instanta fiind obligate să califice juridic cererea şi sã dea eficienţă normelor de drept incidente.

în doctrină121, s-a considerat, cu deplin temei, că textele referitoare la stabilirea com-petenţei teritoriale în cazul cererilor având ca parte un consumator sunt aplicabile chiar şi atunci când aceste cereri sunt formulate potrivit dispoziţiilor de drept comun în materie contractualã, nefiind necesar a se invoca aplicarea unei norme speciale referitoare la protecţia consumatorilor; calitatea părţilor este cea care determină aplicabilitate normei de competenţã. Aceasta întrucât legea nu distinge, scopul normei este acela de a proteja consumatorul în raport cu profesionistul, iar instanta are obligaţia să califice juridic cererea, prin raportare la obiectul său şi la motivele de fapt, mai cu seamā atunci când, nefiind asistat de avocat, consumatorul nu poate sã indice norma incidentă pretenţiilor sale.

Dispoziţiile acestei norme fiind imperative, în sensul stabilirii unei competenţe exclusive, ele înlātură aplicarea regulilor de competenţã alternative, precum şi prorogarea convenţională de competenţă printr-o clauză stipulată într-un contract de adeziune ori un act negociat individual. Norma trimite la dispoziţiile art. 126 alin. (2) NCPC, astfel că, dupã naşterea dreptului la despăgubire, consumatorul poate să renunţe la competenţa exclusivă, prorogând competenţa în favoarea altei instanţe, inclusiv pentru cererile formulate de profesionist. Orice convenţie anticipate în acest sens este nulă absolut şi nu va produce efecte.

S-a apreciat'1', totodată, că instanta este obligată să invoce din oficiu necompetenţa teritorialā, în condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (1) NCPC, eel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Dacă după invocarea din oficiu pârâtul se declară de acord cu judecarea cauzei de către instanta sesizată, aceasta rămâne competentă, chiar împotriva voinţei consumatorului, nefiind posibilă o declinare a competenţei.

''' Ch.-L ZJăaru, Competenţa teritorială ..., în R.R.D.P. nr. 4/2011, p. 232.

'2> Ibidem.

'3' Glt.-L. Zidaru, Competenţa teritoriala ..., In R.R.D.P. nr. 4/2011, p. 239-240.

23b | Art. 122-123 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Capitolul III. Dispoziţii speciale

Arl. 122. Regimul regulilor de competenţă. Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

COMENTARII

Imposibilitatea abrogării tacite a regulilor de competenţã. Prin dispoziţiile imperative ale acestei norme se stabileşte, cu valoare de principiu, cã regulile de desfãşurare a pro-cesului civil suntcelecuprinseîn Codul deprocedure civilă, iaroabrogaretacităa acestora este inadmisibilă. Reguli noi de procedură pot fi astfel stabilite numai prin modificarea legislativă expresă a normelor cuprinse în Codul de procedură civilă.

Arí. 123. Cereri accesorii, adiţionale şi incidentale. (1) Cererile accesorii, adi-ţionale, precum şi cele incidentale se judecã de instanţa competentă pentru cererea principalã, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instance judecãtoreşti, cu excepţia cererilor prevăzule la art. 120.(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi atunci când competenţa de soluţionare a cercrii principale este stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complct spccializat.(3) Când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile.

COMENTARII

1. Prorogarea legală de competenţă. Judecãtorul cererii de chemare în judecatã(introductivă de instanţă) este şi judecãtorul tuturor cererilor aflate într-un raport deconexitate şi interdependenţă cu aceasta, operãrd o prorogare legală de competenţă. Suntasemenea cereri: cererile de intervenţie a terţilorîn proces, cererea reconvenţionalã,cererea de asigurare a dovezilor, sechestru asigurãtor, poprirea, cererea de împărţire abunurilor comune formulată în cadrul procesului de divorţ, cererea de acordare a uneipensii de întreţinere formulată într-un proces de stabilire a paternităţii, cea de acordarede despãgubiri pretinse în legătură cu cererea în revendicare a unui imobil, cererea demodificare a pretenţiilor iniţiale etc.

Legea defineşte această conexitate în cuprinsul art. 30 NCPC, aşa încât se va aprecia, în raport cu dispoziţiile art. 30 NCPC, caracterul accesoriu, adiţional, respectiv incidental al unei cereri, în funcţie de interdependenţa acesteia cu cererea principalã, reţinându-se că soarta cererii accesorii depinde în mod esenţial de rezolvarea data cererii principale în cadrul aceluiaşi proces, că o cerere incidentală are caracterele uneia principale, este formulată într-un proces deja început, fiind prioritară în soluţionare, iar o cerere adiţională este aceea prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare.

Acest caz de prorogare legală de competenţã operează şi în cazul în care competenţa de soluţionare a cererii principale este stabilitã de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat.

Aceste dispoziţii nu se aplică cererilor în materiede insolvenţă şi concordat preventiv, prevăzute de art. 120 NCPC.

2. Criteriul aplicabil pentru a opera prorogarea de competenţă. în Mteratura juridicăde specialitate s-a afirmat'1' că cererile accesorii şi incidentale, indiferent de valoarea lor,

"I M. Tābârcã, C/i. Buta, Codul..., p. 126.

COMPFTtNTA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI \rl. IS I I 23/

sunt de competenţa instanţei învestite cu cererea principală numai dacă, prin natura obiectului, aparţin aceleiaşi materii: civilă, penală, minori şi familie, contencios adminis-trativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, societāţi comerciale, registrul comer-ţului, insolvenţă, concurenţă neloială, maririmă şi fluvială. Aceasta deoarece, în cadrul instanţelorjudecătoreşti, funcţionează secţii şi complete specializate, în conformitate cu normele de organizare judiciară cuprinse în Legea nr. 304/2004, la care trebuie să ne raportăm pentru determinarea competenţei materiale de atribuţiune.

3. Cazurile în care prorogarea de competenţă operează împotriva normelor de com-petenţă absolută. Data hind natura cererilor accesorii, adiţionale şi a celor incidentale,raportul în care acestea se află cu cererea principală, legiuitorul admite prorogarea legalăde competenţă chiar împotriva regulilor imperative de competenţă (materială sau teri-torială exclusivã), instanţa neavând obligaţia unei disjungeri, succedată de o declinare decompetenţă, în condiţiile în care respectarea normelor de competenţă absolută se verificãîn privinţa cererii principale1'1.0 singură excepţie este reglementată, pentru cazul cererilorprivitoare la insolvenţă sau concordatul preventiv, de art. 120 NCPC. Ele rãmãn în competenţa exclusivã a tribunalului specializat'21.

în cazul în care cererile incidentale arfi de competenţa unor organe de jurisdicţie din afara sistemului instanţelor judecãtoreşti, s-a arãtat că prorogarea nu poate avea loc, cu încãlcarea normelor de competenţă generală, pentru că nu existã un temei legal pentru aceasta. Pentru a evita riscul pronunţãrii unor hotărâri contradictorii, până la soluţionarea cererii incidentale de către organul de jurisdicţie competent, instanţa va putea suspenda judecata'3'.

4. Prorogare de competenţā urmată de disjungerea cererii incidentale. Dacă dupăprorogarea de competenţă instanţa procedează la disjungerea cererii incidentale, dispu-nând formarea unui nou dosar, competerţa soluţionării cererii disjunse va reveni instanţeicare soluţionează cererea principală, şî nu celei căreia i-ar fi revenit competenţa în cazulîn care cererea s-ar fi formulat pe cale principală. în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 99alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelorjudecătoreşti, conform cărora,în caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizează aceluiaşi complet, pentru respectarea principiului continuităţii.

\r(. 124. Apărări şi incidente procedurale. (1) Instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra apărărilor şi excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivã a altei instanţe.(2) Incidentele procedurale sunt soluţionate de instanţa în fata căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres aitfel.

COMENTARII

1. Competenţa în cazul apărărilor şi incidentelor procedurale. Printr-o extindere legală de competenţă, se conferă instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale compe-

1,1 în acest sens, a se vedea si C.S.J., s. civ., dec. nr.3685 din 26 septembrie 2003, in Dreptu! nr. 2/2005, p. 218-219. Pentru opinia contrară, conform căreia nu se pot incălca regulile imperative ale competenţei materiale şi teritoriale, a se vedea ƒ. Detaiiiu, Tratat..., 2007, vol. 1, p. 439.

' ' Potrivit art 6 din Legea nr. 85/2006, „Toate procedurilc prevăzute de prezenta lege, cu excepţia apelului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a c<lrui circumscripjie îsi are sediul debitorul. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secţie special; de insolvenţă sau un complet specializat de insolvenţă, acesteia/acestuia ii aparţine compelenţa pentru cerularea procedurilor prevazute de prezenta lege".131M. Tăbârcã, Drept procesual..., vol. I, ed. a 2-a, 2008, p. 301.

£⅛ I An. I2,> I)ISI'O/ITM GtNEKALE

tenţa de a se pronunţa si asupra apārãrilor si excepţiilor. In sensul alin. (2) al art. 124 NCPC, incidentele procedurale sunt şi ele soluţionate. de regulă, de instanţa în fata căreia au fost invocate, excepţiile fiind de strictã şi limitată aplicare.

2. Chestiunile prejudiciale. Sunt excluse incidenţei acestui text normativ situaţiile de competenţă exclusivă a unei alte instanţeîn privinţa apărărilor şi incidentelor ce constituie chestiuni prejudiciale. Prin urmare, ori de câte ori soluţionarea unei chestiuni prejudiciale este de competenţa exclusivă a unei alte instanţe decât aceea învestită cu rezolvarea cererii principale, nu va opera această extinderea legală de competenţă. Chestiunile prejudiciale sunt probleme de fapt sau de drept, chiar de procedura, prealabile abordarii fondului şi care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a unei alte instanţe. în doc-trină'1' s-a afirmat că o chestiune prejudicială este reperabilă sub următoarele două aspecte: a) intră în competenţa de soluţionare a unei alte jurisdicţii sau a unei alte auto-rităţi; b) rezolvarea ce a fost data chestiunii prejudiciale este obligatorie pentru instanţa în fata cãreia ea a fost invocată. Sunt astfel de chestiuni prejudiciale: chestiunile prejudiciale de natură penală, incidente atunci când soluţionarea acţiunii civile depînde de rezolvarea data unei acţiuni penale [art. 413 alin. (1) pet. 2 NCPC]; chestiunile prejudiciale de natură civilă, cele care justifică suspendarea judecăţii pentru că dezlegarea cauzei depinde de existenţa sau inexistenţa unui drept ce face obiectul unei alte judecãţi [art. 413 alin. (1) pet. 1 NCPC].

Cu referire la excepţia de nelegalitate a unui act administrativ unilateral, ca urmare a modificărilor aduse art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa învestită cu fondul litigiului şí în fata căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litig ului pe fond, este competentă să se pro-nunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere in:erlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. în situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odatã cu fondul. în cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în fata căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a tine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată. Prin urmare, soluţionarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrative cu caracter individual aparţinând spre rezolvare instanţei învestitecu soluţionarea litigiului în fond, iar nuexclusiv instanţei decontencios administrativ, această chestiune nu mai este una prejudicială, ci doar o chestiune prealabilă solu-ţionării fondului, în competenţa aceleiaşi instanţe. Rămân discutabile, în doctrină, din perspectiva încadrării în categoria chestiunilor prejudiciale, excepţia de neconstituţiona-litate, întrebarea preliminară la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, solicitarea unei hotărâri prealabile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie'2'.

Art. 125. Cererea în constatare. In cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, competenta instanţei se determină dupã regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarca drcptului.

COMENTARII

Competenţa de soluţionare a acţiunii în constatare. Instanţa competentă, sub aspect material şi teritorial, să rezolve cererile în realizarea unui drept este cea care va putea soluţiona şi cererile în constatare pozitivă (a existenţei unui drept) sau negativă (a inexis-

*1' /. Deleanu, Tratal..., vol. 1,2010, p. 584.|2i Pentru detain, a se vedea I. Deleanu, Tratat..., vol. I, 2010, p. 587-596.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UDF.CATOREŞTI \rl. I2H I 2.W

tenţei dreptului), condiţionat de lipsa posibilitāţii părţii care acţionează de a solicita rea-tizarea dreptului, pentru cā, ori de câte ori partea are deschisă calea realizării dreptului, vatrebuisă uzeze deaceastă cale, acţiuneaîn constatareînaceastā situaţíe fiind inadmi-sibilă (art. 35 NCPC). Pe calea acţiunii în constatare se poate solicita numai constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, nu şi a unui fapt. Dacã se solicita constatarea unui fapt, cererea va fi respinsã, ca inadmisibilă.

Art. 126. Alegerea de competenţă. (1) Părţile pot conveni în scris sau, în cazul Iitigiilor nāscute, şi prin declaraţie verbală în fata instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afarā de cazul când această competenţă este exclusivă.(2) In litigiile din materia protectiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instantei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai dupā naştcrea dreptului la despăgubire. Orice conventie contrară este considerată ca nescrisã.

COMENTARU

1. Prorogarea voluntară (convenţională) de competenţā. Modalitāţi de exprimare aacordului de voinţā. Instanţa competentă sub aspect teritorial să rezolve cererile privitoare la bunuri mobile, precum şi la alte drepturi de care părţile pot dispune poate fi şiaceea stabilită de părţi prin acordul lor de voinţă. Acest acord poate fi exprimat: a) în scris(sub forma unei clauze atributive de competenţă, inseratã în contractul încheiat între părţisau într-o conventie separata, ulterioarăîncheierii contractului, prin care părţile convinca litigiul ce se va ivi sau care s-a ivit înfe ele să fie judecat de o anumită instanţă, altadecât cea competentă în mod obişnuit); b) prin declaraţie verbală în fata instanţei alese,consemnată în încheierea de şedinţă, în ipoteza unui proces început.

De regulă, înţelegerea părţilor privind prorogarea voluntarã a competenţei intervine înainte de ivirea litigiului, însă, din interpretarea dispoziţiilor alin. (1) al normei analizate, care admite declaraţia verbală în fata instanţei ca forma a exprimării convenţiei părţilor, rezultăcăeste legal posibilă o astfel deînţelegereşi ulterior naşterii unui litigiu. Prorogarea este posibilă numai la nivelul instanţelor de prim grad de jurisdicţie, iar nu la nivelul instanţelor de apel sau recurs. Totodatã, ea priveşte judecata litigiului în fond, iar nu o cerere de ordonanţă preşedinţială, asigurarea probelor sau luarea unei mãsuri asigurătorii.

în doctrină, s-a precizat că alegerea de competenţă sau alegerea instanţei urmează regu-lile de drept comun privitoare la convenţii, astfel că alegerea de competenţă nu poate produce efecte decât în privinţa persoanelorcare au convenit şi a moştenitorilor acestora11'.

2. Interzicerea unei convenţii referitoare la prorogarea de competenţă încheiateînainte de naşterea dreptului la despãgubire. Uneori, legea interzice expres părţilor, prindispoziţii imperative, să convinã asupra competenţei teritoriale înainte de naşterea dreptului la despăgubiri. Un astfel de caz es:e eel reglementat prin art. 115 alin. (2) NCPC,referitor la competenţa teritorială în materie de asigurare, precum şi eel referitor la cererileformulate împotriva unui consumator, potrivit art. 121 NCPC, pentru care dispoziţiilealin. (2) al art. 126 sunt complementare. 0 conventie anticipată în aceste materii prevăzute de lege este nulă absolut şi nu va produce efecte.

1,1 /. Dckami, Tralat..., vol. I, 2010, p. 605.

140 | API. I2fi I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Interdicţia prorogării voluntare a competenţei înaintea naşterii dreptului la despăgu-bire este aplicabilă oricărui contract încheiat de un consumator cu un profesionist (indi-ferent dacă asiguratul este profesionist sau consumator, în ipoteza art. 115 NCPC, prezu-mându-se legal că, chiar dacă asiguratul ar fi un mic comerciant ori liber profesionist, acesta nu poate să negocieze clauzele contractului de asigurare, care este un contract de adeziune).

în doctrínă s-a apreciat că această normă, inclusiv art. 126 alin. (2) NCPC, este una de ordine publică de protecţie, întrucât partea al cărei interes particular este ocrotit prin norma care interzice derogarea de la dispoziţia sa înaintea naşterii litigiului esteîn drept să renunţe la beneficiul normei după acest moment, prorogând în mod valabil competenta în favoarea unei anumite instanţe, ce poate fi diferită faţă de oricare dintre instanţele desemnate de regula de competenta alternative1'1. Norma trimite la dispoziţiilor art. 126 alin. (2) NCPC, care atenuează caracterul de ordine publică după naşterea dreptului la despăgubire, consumatorul putând să renunţe la competenta exclusivă, prorogând competenta în favoarea altei instanţe, inclusiv pentru cererile formulate de profesionişti. Orice convenţie anticipată în acest sens este nulă absolut şi nu va produce efecte.

3. Admisibilîtatea alegerii instanţei numaiîn cazut normelor cu caracter dispozitiv. Părţile îşi pot alege instanţa care să le soluţioneze pricina în fond, dintre mai multe instanţe deopotrivă competente sub aspect teritorial, printr-o prorogare voluntară de competenta, posibilă numai în cazul normelor de competenta cu caracter dispozitiv. Alegerea de competenta este o prorogare convenţională de competenta teritorială, astfel că ea nu poate opera în situaţiile de competenta teritorială exclusivă. 0 derogare de la regulile de competenta absolută, înscrise în art. 117-121 NCPC, este inadmisibilă. Ca atare, în niciun caz printr-o convenţie atributivă de competenta nu se poate învesti o instanţă civilă, în locul instanţei penale, sau o instanţă de drept comun, în locul celei speciale; nu se pot crea noi grade de jurisdicţie sau înlătura vreun grad de jurisdicţie.

4. Condiţii. Prorogarea convenţională de competenta presupune îndeplinirea anumitor condiţii: părţile să aibă capacitate de exerciţiu; consimţământul lor să fie liber exprimat şi neviciat; acordul părţilor să fie expres, precs şi clar exprimat; convenţia trebuie să cuprindã indicarea instanţei alese pentru soluţionarea litigiului; instanţa aleasă de părţî sã nu fie necompetentă absolut.

5. Nerespectarea convenţiei atributive de competenta. Susţinem opinia conform căreia este admisibilă în principiu renunţarea de către părţi la clauza atributivã de competenta, consecinţa normală a caracterului conventional al prorogării. în situaţiaîn care prorogarea a fost convenită în interesul şi beneficiul uneia dintre părţi (spre exemplu, domiciliul ales), ea poate renunţa unilateral la acest beneficiu121.

într-adevăr, întrucât prorogarea de competenta are caracter conventional, părţile au posibilitatea de a renunţa la convenţia atributivă de competenta prin acordul lor de voinţă. Renunţarea poate avea loc prin sesizarea de către reclamant a instanţei prevăzute de lege să soluţioneze acea pricină, în locul celei stabilite conventional de către părţi. în aceastã situaţie, pârâtul va putea invoca excepţia de necompetenţă, întrucât, ca orice contract, convenţia atributivă de competenta are forţă obligatorie între părţile contrac-tante, niciuna dintre acestea, prin voinţă unilateral, neputand pune capăt convenţiei în lipsa acordului comun al părţilor. Este, de fapt, oaplicaţie a principiului simetriei existente între modul de încheiere a convenţiei atributive de competenta şi modul de desfacere a unei asemenea convenţii (art. 1321 NCC).

''I Gh.-L Ziăaru. Compelenţa leritorială ..., în R.R.D.P. nr. 4/2011, p. 235. |z' I

Deleami, Tratat..., vol. I, 2010, p. 607.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR )UDECATOREŞTI Irl. IÏ7 | 241

Convenţia atributivă de competenţă nu are efecte faţā de terţi, însă ea se extinde şi asupra categoriei avânzilor-cauză1'1, forrrată din succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.

6. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comer-cianţi şi consumatori. în sensul art. 12 din lege, în cazul în care constată utilizarea unorcontracte de adeziune care conţin clauzeabuzive, organele de control prevăzute la art. 8din lege (reprezentanţiiîmputerniciţi ai Autoritāţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor,specialiştii autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice) vor sesiza tribunalul de ladomiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia sã modificecontractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. La cererea dechemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit potrivit art. 11 din lege {princare se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, precum şi articoleledin lege încălcate de profesionist). Asociaţiíle pentru protecţia consumatorului care înde-plinesc condiţiile prevăzute la art. 30 şi art. 32 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicatã, cu modificãrile ş completările ulterioare, îl pot chema în judecatăpe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, pentru ca aceasta să dispunăîncetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor aflate în curs de executare,prin eliminarea clauzelor abuzive. Dispoziţiile sus-menţionate nu aduc atingere dreptuluiconsumatorului căruia i se opune un con:ract de adeziune ce conţine clauze abuzive de ainvoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.

Potrivit art. 13 din lege, instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi sā elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi urilizate în cadrul activităţii profesionale. în cazul prevăzut la alin. (1) (în care se con-statã utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive), instanţa va aplica şi amenda contravenţională prevăzută la art. 16 din lege. Dacă instanţa constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul-verbal întocmit. Hotărârea este supusă numai apelului (pentru procesele începute în perioada 15 februarie 2013 - 30 iunie 2013).

7. Alegerea de domiciliu. Dacă prin convenţia părţilor alegerea s-a făcut în favoareapârâtului sau a ambelor părţi, atunci reclamantul urmează să sesizeze instanţa stabilităprin convenţie. Dacă alegerea s-a făcut în favoarea reclamantului, acesta are opţiunea dea sesiza fie instanţa stabilită conventional, fie instanţa competentă potrivit legii.

Art. 127. Competenţa facultativă. (1) Dacă un judecător are calitatea de recla-mant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscriptia oricăreia dintre curtile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.(2) In cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoarã activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscriptia oricăreia dintre curtile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentã, potrivit legii.

' ' Denumirea provine din !imb.i franceză şi îşi are originea etimologică în sinlagma „ayants cause", sintagmã care provine din limba latinfl, de la e⅝prcsia Jwbmtes causam". In leg<Hur<⅞ cu categoria avânzilor-cauză, a se vedea, pentru detalii, L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Fundaţiei „Chemarea" Iaşi, 1993, p. 96-100.

l*l I An. IZ8 I)ISI'O/ITM GtNEKALE

(3) Dispozi}iile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procuro-rilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

COMENTAR1I

1. Prorogarea de competenţă prin manifestarea voinţei uneia dintre părţi. Textul reglementează, cu caracter de noutate, un caz de prorogare facultativă de competenţă, prin voinţa părţilorîn proces, manifestată în condiţiile legii. Prorogarea operează în con-siderarea calităţii uneia dintre părţi, reclamant ScU pârât, aceasta fiind judecător, procuror, asistentjudiciarsaugrefier. Competenţa facultativă răspundeexigenţelor privind dreptul părţii la un tribunal independent şi impartial.

2. Condiţii. Aplicarea dispoziţiilor art. 127 NCPC presupuneîndeplinirea următoarelor condiţii cumulative: a) existenţa unui proces perdinte, a unei cauze în curs de soluţionare pe rolul unei instanţe; b)una dintre pārţileîn litigiu, reclamant sau pârât, în numepropriu sau în calitate de reprezentant, să fie un judecător, procuror sau un auxiliar al justiţief dintre cei arătaţi expresîn alin. (3), care să îşi desfăşoare activitatea profesionalã la instanţa competentã să judece cauza; c) partea, persoană fizică sau juridică, să introducă cererea de chemare în judecata la o altã instanţă competentã material, dar şi teritorial, în condiţiile de vecinătate prevăzute de lege. Pentru cazul în care judecãtorul are calitatea de reclamant, este obligatorie sesizarea unei alte instanţe judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricāreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoarā activitatea. Această obligaţie nu exista în ipotezajudecătorului pârât, fiind dreptul reclamantuluideasesizasau nu oaltă instanţă de acelaşi grad aflata în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentã, potrivit legii; d) partea să solicite declinarea competenţei teritoriale până la primul termen de judecata la care este legal citată.

Legea nu admite, printr-o dispoziţie expresă, necesară, o declinare de competenţă prin voinţa părţilor, în cadrul acestei proceduri, în cazurile de competenţă teritorială exclusivă. în consecinţă, ea rămâne specifică judecăţii în fata primei instanţe, pentru că numai la acest nivel mai este posibilă reglarea competenţei teritoriale de ordine privată, în sensul art. 130 alin. (3) NCPC.

Arl· 128. Incidente privind arbitrajul. Competentã ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură cu incidentclc privind arbitrajul rcglemcntat dc prezentul cod aparţine în toate cazurile tribunalului în circumscripţia căruia are loc arbitrajul.

COMENTAR1I

1. Competenţa instanţei judecătoreşti în materia arbitrajului. Se conferă tribunalului în circumscripţia cãruia are loc arbitrajul competenţa de a soluţiona incidentele privind arbitrajul. Această normã este corelativă dispoziţiilor art. 547 NCPC, în sensul că piedicile care pot apărea în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, cum ar fi formularea unei cererî de recuzare a unui arbitru, de numire a unui arbitru sau a unui supraarbitru, pot ft înlă-turate de tribunalul în circumscripţia căruia are loc arbitrajul, la cererea uneia dintre părţi. De asemenea, tribunalul în circumscripţia căruia are loc arbitrajul este competent să asigure, la cererea părţii interesate, îndeplini*ea şi a altor atribuţii ce revine în arbitraj instanţei de judecata, cum ar fi stabilirea locului arbitrajului, asigurarea serviciilor unui traducător. 5oluţionarea cererilor prin care se urmãreşte înlăturarea oricărui obstacol in calea organizării şi desfăşurării arbitrajului, prin care se asigură îndeplinirea atribuţiilor

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOFCATORE$TI Arc. ia» l 243

ce revin instanţei în arbitraj, se face de urgenţã si cu precădere, în temeiul dispoziţiilor care reglementează instituţia ordonanţei preşedinţiale, de un complet prevāzut de lege pentru judecata în primă instanţă. Hotãrârea data în ordonanţa preşedinţială nu este supusă vreunei căi de atac.

2. încheierea de suspendare pronunţată de tribunalul arbitral constituie o piedică apărută în desfăşurarea arbitrajului, situaţie în care partea interesata are deschisā calea ordonanţei preşedinţiale, şi nu pe cea a recursului împotriva acestei încheieri. Aceasta, întrucât, spre deosebire de dreptul comun, unde împotriva încheierii de suspendare a judecării cauzei partea interesata poate formula recurs, în cazul suspendării dispuse de tribunalul arbitral există reguli speciale, astfel că recursul împotriva încheierii de suspendare pronunţate de instanţa arbitrală este inadmisibil'1'.

3. Reguli speciale. Instituirea unor reguli speciale a fost determinată de specificul procedurii arbitrale, defaptui că litigiul arbitral trebuie soluţionatîn maxim 6 luni calculat de la momentul constituirii tribunalului arbitral sau într-un alt termen consimţit de părţi, sub sancţiunea caducităţii arbitrajului.

Capitolul IV. Incidente procedurale privitoare la

competenţa instanţei

Secţiunea 1. Necompetenţo şi confíictele de competenţo

Art. 129. Excepţia de necompetenţă. (1) Necompetenţa este de ordine publică sau privată.(2) Necompetenţa este de ordine publică:1. în cazul încãlcării competenţei generate, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti;2. în cazul încălcãrii competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţedealtgrad;3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.(3) In toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

COMENTARII

Necompetenţã absolută. Cazuri. Norma reglementează expres şi limitativ cazurile în care suntem în prezenţa unei nulitãţi absolute, de ordine publică. Astfel, necompetenţa este de ordine publică în trei situaţii, şi anume: a) când acţiunea nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti (competenţă generală); b) când acţiunea este de competenţa unei instanţe de alt grad decât cea sesizată (competenţā materială}, cum ar fi în urmã-toarele situaţii: a fost sesizat tribunalul ca primă instanţă, deşi cauza este de competenţa judecătoriei; a fost sesizată judecătoria (cum ar fi în materia reglementată de Legea nr. 10/2001, republicata, confíictele de muncă), deşi pricina revenea în competenţa în primă instanţă a tribunalului; recursul împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătorie a fost trimis spre soluţionare curţii de apel, şi nu tribunalului; c) când cauza este de com-

111 CA. Cluj, s. com., de cont. adm. şi fiscal, dec. rr. 159/2005, in B.J. 2005, p. 633.

144 | Art. i:t» I)ISI'O/ITM GtNEKALE

petenţa unei alte instanţe de acelaşi grad si părţile nu o pot înlătura (competenţă terito-rială exclusive). Este cazul competenţei exclusive prevăzute de art. 117-121 NCPC.

Ori de câte ori nu suntem în prezenţa vreunei situaţii, dintre cele trei strict şi limitativ enunţate, necompetenţa este de ordine privatã.

Art. 130. Invocarea excepţiei. (1) Necompetenţa generală a instanţelor judecă-toreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii.(2) Necompetenţa materialã şi teritorială de ordine publicã trebuie invocată de părţi ori de către judecãtor la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate in fata primei instanţe.(3) Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă íntâmpinarea nu este obligatorie, eel mai târziu la primul termen de judecată la care părţi!e sunt legal citate în fata primei instanţe.(4) Dacă necompetenţa nu este de ordine publicã, partea care a făcut cererea la o L·nstanţâ necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.

COMENTARI1

1. Invocarea necompetenţei. Norma analizată indică sfera persoanelor şi a momen-telor până la care poate fi invocatã excepţia de necompetenţā, de ordine publicã sau privatã.

Astfel, necompetenţa generalã a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecãtor oricând, adică în orice stare a pricinii, atât în primã instanţă, cat şi în apel sau în recurs. Necompetenţa materialã sau cea teritorială de ordine publicã poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în fata primei instanţe. S-a eliminat astfel posibilitatea invocării necompetenţei absolute direct în apel sau în recurs, cu consecinţa reluării tuturor ciclurilor procesuale.

Suntem de părere că necompetenţa de ordine publicã poate fi invocată şi de procuror, dacă participă la judecarea cauzei, oricând (în cazul necompetenţei generale) ori la primul termen de judecată la care părţile sunt legal cita:e în fata primei instanţe (în cazul necom-petenţei materiale şi teritoriale).

Limitarea momentului procesual până la care poate fi invocatã încălcarea unei norme de ordine publicã vine în contradicţie cu principiile generale ce guvernează regimul nuli-tăţii absolute, astfel cum este acesta stabilit prin art. 178 alin. (1) NCPC11'.

Necompetenţa de ordine privată poate fi invocatã numai de către pârât prin întâmpinare sau, când Íntâmpinarea nu este obligatorie, eel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în fata primei instanţe. Reclamantul care a fãcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei, atunct când ea este una de ordine privată, întrucât neregularitatea a fost provocată prin fapta proprie, acceptând competenţa instanţei sesizate prin introducerea cererii la acea instanţă. Legea recunoaşte legitimare procesua ã activã, sub acest aspect, exclusiv pârâ-tului. Necompetenţa de ordine publicã poate fi însă invocată şi de către reclamant, în condiţiile alin. (2) al normei analizate.

Neinvocarea excepţiei de necompetenţă materialã şi teritorială de ordine publicã, respectiv a celei de necompetenţă de ordine privată în termenul stabilit atrage decăderea părţii din dreptul de a mai invoca necompetenta în calea de atac a apelului, recursului,

''! L· Qiiriazi, Unele incidentc procedurale privitoare la competent.! instanţei în noul Cod de procedure civila şîin Legea nr. 202/2010 privínd unele măsuripentruaccelerareasoluţionăriiproceselor,în Dreptul nr. 5/2011, p. 79-80.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOFCATOREŞTI Al⅞. I3» I 24⅛

contestaţiei în anulare sau a revizuirii. In schimb, dacã excepţia a fost invocatā în termenul stabilit, însă a fost respinsã de instanţă ori nu a fost soluţionată, aspectul poate constitui motiv de apel. în condiţiile în care, potrivit art. 488 alin. (1) pet. 3 NCPC, poate constitui motiv de recurs numai încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, nu şi a competenţei de ordine privată, apreciemcă, în ipotezaîncare hotărãrea este susceptibilă de două grade de jurisdicţie, respectiv apel şi recurs, respingerea de către prima instanţă a excepţiei de necompetenţă de ordine privată legal invocată (soluţie menţinută de instanţa de apel) nu mai poate constitui motiv de recurs.

în jurisprudenţă s-a reţinut, printr-o decizie de speţă, raportat la excepţia necompe-tenţei materiale a primei instanţe, că aceasta nu a fost invocată în primă instanţă, aşa cum se afirmă de către recurentă, neputându-se reţine o culpă a primei instanţe raportat la nepronunţarea invocată pe aceasta excepţie. Potrivit prevederilor art. 162 CPC [în pre-zent, art. 247 NCPC] în formularea de la data promovārii recursului, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, excepţiile de procedură de ordine publică pot fi invocate Ínaintea instanţei de recurs numai când nu este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, în condiţiile în care art. 159 CPC statua la acea data că necompe-tenţa este de ordine publică când pricinaeste de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlãtura, cum este cazul excepţiei invocate de recurentă. Constatând astfel că este legitimă invocarea direct în recurs a acestei excepţii, instanţa a luat act de faptul că aceasta nu este fondată. în acest sens, s-a constatat că cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata unor sume în oaza unor facturi fiscale nu ia forma unui litigiu comercial, întrucât se afirmă că emiterea acestor facturi a fost făcută nu în constatarea derulãrii unor raporturi comerciale, ci invocând simulaţia, în sensul că emiterea acestor facturi a fost făcută în baza unei cutume, pentru acoperirea lipsurilor în gestiune. Prin urmare, cauza litigiului cu care a fost sesizată instanţa nu este specifică unui litigiu comercial, ci unui conflict de drepturi, plata sumelor corespunzătoare acestor facturi fiind cerută cu titlu de despăgubiri pentru paguba materială pricinuitã angajatorului prin îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor de servciu1'1.

Tot astfel, printr-o altă decizie, s-a arătat că, în ceea ce priveşte competenţa materială a instanţei, ea se stabileşteînfuncţie de obiectul acţiunii principale. Instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni are obligaţia ca la prima zi deînfăţişare să verifice mai întâi dacã cererea a fost timbrată corespunzător, după care să îşi verifice competenţa de soluţio-nare. Dar dacă nu şi-a verificat competenţa materială până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, prin care s-a introdus art. 159' alin. (2) CPC [în prezent, art. 130 alin. (2) NCPC], necompetenţa materială şi teritorială de odine publicã putea fi invocată de părţi oridejudecator la prima zi deînfăţişareînfaţa primei instanţe, dar nu maitârziu deînce-perea dezbaterilor asupra fondului. Cum acţiunea înregistrată la data de 16 noiembrie 2006 nu se afla la prima zi de înfăţişare la data de 21 septembrie 2011, judecătoria nu mai putea să invoce şi să admită excepţia necompetenţei materiale121.

2. Invocarea necompetenţei Internationale. Ïn sensul art. 1070 alin. (2) NCPC, necom-petenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi direct în căile de atac. Constatarea necompetenţei duce la respingerea cererii ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, printr-o hotărâre supusã recursului la instanţa ierarhic superioarã. Excepţia de la soluţia respingerii cererii o reprezintă incidenţa dispo-ziţiilor art. 1069 NCPC referitoare la prorcgarea legală în cazul forului de necesitate. Legea stabileşte în sarcina instanţei sesizate într-un proces de drept privat cu elemente de

111 CA. Cluj, s. I civ., dec. nr. %7/R/20ll din 14 martie 2011, nepublicatā. '21

CA. Cluj, s. I civ., dec. nr. 27 din 16 decembrie2Oll, nepublicat.1.

14b | in. I:E» I)ISI'O/ITM GtNEKALE

extraneitate obligaţia de a verifica din oficiu competenţa sa internaţională, procedând conform regulilor interne privind competenţa.

3. DreptuI Uniunii Europene. Verificarea competenţei şi admisibílităţii. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 reglementează, în cuprinsul art. 25-26, obligaţia verificării din oficiu a competenţei. Dacă o instanţă dintr-un stat membru este sesizată pe cale principală cu un litigiu asupra căruia instanţa din alt stat membru este exclusiv competentă în temeiul art. 22, aceasta se declară, din oficiu, necompetentă. Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru esteacţionatîn justiţieînaintea unei instanţe dintr-un alt stat membru şi nu se înfãţişează în fata acesteia, instanţa se declară, din oficiu, necompetentã în cazul în care competenţa sa nu rezultă din dispoziţiile prezentului regulament.

Instanţa este obligată să suspende acţiunea până cãnd se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent în timp util pentru pregãtirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens. Articolul 19 din Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind notificarea şî comunicarea în statele membre a actelorjudiciare şi extrajudiciare în materie civilă şt comercială1'1 se aplică în locul acestor dispoziţii dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a trebuit sã fie transmis dintr-un stat membru către un altul în confor-mitate cu dispoziţiile acestui regulament. în cazul în care nu se aplică dispoziţiile din Regulamentul (CE) nr. 1348/2000, se aplică art. 15 din Convenţia de la Haga din 15 noiem-brie 1965 privind notificarea şi comunicarea în străinãtate a actelorjudiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a trebuit să fie transmis in conformitate cu dispoziţiile acestei convenţii.

în materia competenţei în litigiile privitoare la răspunderea părintească, atunci când una dintre părţi domiciliază în Romania, iar cealaltă parte îşi are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, sunt incidente prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, act normativ care, potrivit art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-art. 249 din Tratatul pentru instituirea Comunitãţii Europene), are aplicabi-litate generală, acesta fiind obligatoriu în toate elementele sale şi aplicându-se direct în fiecare stat membru, fără a fi necesară vreo normă de transpunere a acestuia în dreptul intern. Potrivit art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, ce reglementeazã competenţa de fondîn materia răspunderii părinteşti, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuitã în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizatã.

Articolul 12 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 reglementează prorogarea de competenţă, statuand că instanţele judecătoreşti din statul membru care exercitã competenţa în temeiul art. 3 cu privire la o cerere de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legãtură cu această cerere atunci când: a) eel puţin unui dintre soţi exercitã răspunderea părintească faţă de copil şi b) competenţa instanţelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de cãtre soţi şi de către titularii răspunderii părinteşti, la data sesizăriî instanţei judecătoreşti, iar aceasta este în interesul superior al copilului. Aşa cum rezultã din cuprinsul său, textul este incident numai cererilorîn materia răspunderii părinteşti în legătură cu cererile strict enumerate şi anume, de divorţ, de separare de drept, de anulare a cãsătoriei. Conform art. 12 alin. (3) al regulamentului, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menţionate la alin. (1), atunci când: a) copilul are o legătură strânsã cu acest stat membru, în special datorită faptului că unui dintre titularii răspun-

m JO L 160 din 30 iunic 2000.

14b | in. I:E» I)ISI'O/ITM GtNEKALE

extraneitate obligaţia de a verifica din oficiu competenţa sa internaţională, procedând conform regulilor interne privind competenţa.

3. DreptuI Uniunii Europene. Verificarea competenţei şi admisibílităţii. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 reglementează, în cuprinsul art. 25-26, obligaţia verificării din oficiu a competenţei. Dacă o instanţă dintr-un stat membru este sesizată pe cale principală cu un litigiu asupra căruia instanţa din alt stat membru este exclusiv competentă în temeiul art. 22, aceasta se declară, din oficiu, necompetentă. Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru esteacţionatîn justiţieînaintea unei instanţe dintr-un alt stat membru şi nu se înfãţişează în fata acesteia, instanţa se declară, din oficiu, necompetentã în cazul în care competenţa sa nu rezultă din dispoziţiile prezentului regulament.

Instanţa este obligată să suspende acţiunea până cãnd se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent în timp util pentru pregãtirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens. Articolul 19 din Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind notificarea şî comunicarea în statele membre a actelorjudiciare şi extrajudiciare în materie civilă şt comercială1'1 se aplică în locul acestor dispoziţii dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a trebuit sã fie transmis dintr-un stat membru către un altul în confor-mitate cu dispoziţiile acestui regulament. în cazul în care nu se aplică dispoziţiile din Regulamentul (CE) nr. 1348/2000, se aplică art. 15 din Convenţia de la Haga din 15 noiem-brie 1965 privind notificarea şi comunicarea în străinãtate a actelorjudiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a trebuit să fie transmis in conformitate cu dispoziţiile acestei convenţii.

în materia competenţei în litigiile privitoare la răspunderea părintească, atunci când una dintre părţi domiciliază în Romania, iar cealaltă parte îşi are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, sunt incidente prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, act normativ care, potrivit art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-art. 249 din Tratatul pentru instituirea Comunitãţii Europene), are aplicabi-litate generală, acesta fiind obligatoriu în toate elementele sale şi aplicându-se direct în fiecare stat membru, fără a fi necesară vreo normă de transpunere a acestuia în dreptul intern. Potrivit art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, ce reglementeazã competenţa de fondîn materia răspunderii părinteşti, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuitã în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizatã.

Articolul 12 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 reglementează prorogarea de competenţă, statuand că instanţele judecătoreşti din statul membru care exercitã competenţa în temeiul art. 3 cu privire la o cerere de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legãtură cu această cerere atunci când: a) eel puţin unui dintre soţi exercitã răspunderea părintească faţă de copil şi b) competenţa instanţelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de cãtre soţi şi de către titularii răspunderii părinteşti, la data sesizăriî instanţei judecătoreşti, iar aceasta este în interesul superior al copilului. Aşa cum rezultã din cuprinsul său, textul este incident numai cererilorîn materia răspunderii părinteşti în legătură cu cererile strict enumerate şi anume, de divorţ, de separare de drept, de anulare a cãsătoriei. Conform art. 12 alin. (3) al regulamentului, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menţionate la alin. (1), atunci când: a) copilul are o legătură strânsã cu acest stat membru, în special datorită faptului că unui dintre titularii răspun-

m JO L 160 din 30 iunic 2000.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOFCATOREŞTI \rl. i;tl | 24/

derii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuita aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru şi b) competenţa instanţelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de toate părţile la procedure la data sesizărti instanţei, iar competenţa este în interesul superior al copilului.

Raportat la această prevedere legală, derogatorie de la competenţa stabilită în art. 8 din regulament, în favoarea instanţei din statul membru în care minorul îşi are reşedinţa obişnuită, rezultă că pentru a opera prorogarea de competenţă în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului, se cer întrun te cumulativ urmãtoarele condiţii prevăzute de art. 12 alin. (3), şi anume: 1. copilul are o legăturã strânsã cu Romania, în special datoritã faptului că unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru; 2. competenţa instanţelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părţile la procedură la data sesizării instanţei, iar competenţa esteîn interesul superior al copilului. Raportat la dis-poziţiile regulamentului comunitar aplicabil, se pune în discuţie nu competenţa teritorială a instanţei, ci tocmai competenţa generală a instanţei române de a judeca pricina. Or, necompetenta generalã este una absolută, care poate fi invocată oricând, chiar şi de instanţă din oficiu1'1.

Art. 131. Verifícarea competenţei. (1) La primul termen de judecatã la care părţile sunt legal citate în fata primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi sã stabilească dacã instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţã teme-iurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. încheierea are caracter interlocutoriu.(2) In mod exceptional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare Iămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.

COMENTARII

Obligaţiî ale instanţei relariv la competenţă. în sarcina judecătorului de primă instanţă este instituitã obligaţia de a verifica şi stabili din oficiu, la primul termen de judecatã la care părţile sunt legal citate în fata primei instanţe, competenţa generalã, materială şi teritorială a instanţei sesizate, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competerţa instanţei sesizate. încheierea prin care judecătorul face aceste constatări referitoare la competenţă are caracter interlocutoriu, ceea ceînseamnăcă instanţa nu va putea reveniasupra lor (art. 235 NCPC). încheierea va putea fi atacată odată cu hotărârea asupra fondului. Prin urmare, în cazul în care, verificându-şi competenţa, la primul termen de judecatã la care părţile sunt legal citate, judecătorul de primã instanţă constată, printr-o încheiere interlocutorie, că este competent să judece, sub aspect general, material şi teritorial, nu va putea reveni asupra acestei constatări, fiind înlăturatã indirect posibilitatea invocării excepţiei de necompetenta generală ulterior acestui moment. Rămâne ca această excepţie să fie invocată în căile de atac.

în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop, fiind astfel prorogat termenul până la care judecãtorul se va pro-nunţa cu privire la competenţă.

Trib. Bistri(a-\⅝aud, s. civ., dec. nr. 35/A din 11 mni 2011, nepublicată

I4X | Ari. 132 I)ISI'O/ITM GtNEKALE

Apreciem că lipsa din cuprinsul încheierii de şedinţă a menţiunii cu privire la compe-tenţa instanţei sesizate nu atrage nicio sancţiure si nu este de natură să producã niciun prejudiciu părţilor, chiar dacã teoretic ar putea constitui motiv de apel sau recurs, atât timp cat se recunoaşte legal dreptul de invocare a excepţiilor de necompetenta, iar părţile nu uzează de acest drept.

Art. 132. Soluţionarea excepţiei. (1) Când în fata instanţei de judecatâ se pune în discuţic compctenţa acesteia, din oficiu sau la cererca părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţionalã competent.(2) Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată in cauzã.(3) Dacă instanta se declarã necompetenta, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fund trimis deîndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.(4) Dacă instanţa se declară necompetenta şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa instanţelor romãne, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.

COMENTARII

1. Soluţionarea excepţiei. După dezbaterile contradictorii, instanţa se va pronunţaasupra excepţiei de necompetenta, fie însensul admiteriiei, fieîn sensul respingerii acesteia. în cazul în care respinge excepţia şi se declarã competentă, instanţa se pronunţă prinîncheiere, care poate fi atacată numai odată cu hotãrârea pronunţată asupra fondului şicontinuã judecarea cauzei. Dacă găseşte exceptia întemeiată, instanţa o va admite prinsentinţā sau decizie, după caz, în funcţie de etapa procesuală în care se invocă excepţia. Hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac. în consecinţă, instanţa va declina competenţa înfavoarea instanţei judecătoreşti competente material şiteritorial să solutionezecauza ori în favoarea altui organ cu activitate jurisdicţională, în cazul în care competenţade soluţionare nu revine instanţei de judecată.

Constatând că este necompetenta, în niciun caz instanţa nu îşi poate declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unui organ administrativ, altui organ care nu are atribuţii jurisdicţionale sau unei instanţe străine. Soluţia va fi aceea a respingerii cererii ca inadmisibilă, printr-o hotărâre supusã numai recursului, la instanţa ierarhic superioară.

2. Caleadeatacîmpotriva hotărârii dedeclinarea competenţei. Hotărârea prin carese dispune declinarea competenţei de soluţionare a cauzei nu este supusă niciunei căi deatac. Hotărãrea de declinare de competenţă nu poate fi atacată nici pe calea contestaţieiîn anulare şi nici a revizuirii.

în mod justificat în opinia noastră, în literatura juridical'1 s-a arătat că excluderea căii de atac este incidentă şi atunci când instanţa respinge cererea ca inadmisibilā pe consi-derentul cã nu este de competenţa instanţelor române ori cã este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională.

Din cuprinsul normei alin. (3} al articolului analizat rezultă că hotărârea nu este supusã căii de atac ori de câte ori instanţa se declară necompetenta, fără a se face distincţie în

' ' M. TSbârcã, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor {Art. I - Comentarii), Ed. Universul Juridic, Bucureşli, 2011, p. 87.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UDF.CATOREŞTI \rl. i;t:t | 24V

funcţie de felul necompetenţei: generalā, materială, teritorialã. Ca atare, nici interpretul nu poate face o astfel de distincţie. Faptjl că în finalul alin. (3) se prevede că dosarul se trimite de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţi-onalā competent nu este de natură sā conducă la o altā concluzie. Credem că prin această precizare s-a reglementat de fapt procedura de trimitere a dosarului în cazul necompetenţei materiale sau teritoriale, subliniindu-se necesitatea trimiterii imediate, de îndată a acestuia instanţei considerate competente.

3. Trimiterea dosarului instanţei sau organului cu activitate jurisdicţională competent. După pronunţarea hotãrârii de declinare a competenţei, dosarul se trimite, de îndată,instanţei ori organului cu activitate jurisdicţionalã în favoarea căruia s-a dispus declina-rea. Odată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit definitivă, adică la datapronunţării acesteia, instanţa care a pronunţat hotărârea se dezînvesteşte de soluţionareacauzei si, în acelaşi timp, se învesteşte instanţa sau organul jurisdicţional în favoarea căruias-a declinat competenţa.

Instanţa sau organul jurisdicţional căruia i s-a trimis dosarul spre competentă soluţi-onare îşi verifică, la rândul său, competenţa, întrucât hotărârea instanţei care se dezînvesteşte nu-i poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat. în ipoteza în care ajunge la concluzia că nu are competenţa soluţicnării cauzei poate, la rândul său, să-şi decline competenţa fieîn favoarea instanţei care a dispus declinarea, fieîn favoarea acelei instanţe sau altui organ jurisdicţional decât eel sesizat anterior declinării. în cazul în care instanţa constată că acţiunea nu este de competenţa instanţelor române, nu va declina competenţa în favoarea instanţei strãine, ci va respinge acţiunea ca inadmisibilă.

4. Trimiterea cauzei secţiei specializate competente din cadrul aceleiasi instanţe. Tot astfel, în cazul în care o secţie a instanţei, căreia i s-a repartizat aleatoriu cauza, constată că nu are competenţa să soluţioneze pricina, ci aceasta este de competenţa altei secţii a instanţei respective, îşi va declina competenţa, dezînvestindu-se printr-o hotărâre, sentinţă sau decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac. în actuala reglementare data competenţei, legea recunoaşte existenţa unui conflict de competenţă între secţiile specializate ale aceleiasi instanţe, prin art. 136 NCPC Aşa fiind, dispoziţiile referitoare la excepţia de necompetenţã şi la conflictul de competenţă se vor aplica prin asemănare.

5. Conflict negativ de competenţă. în cazul în care instanţa sau organul jurisdicţional în favoarea căruia s-a declinat competenţa apreciază că soluţia declinării este eronată, deoarece competenţa revenea instanţei care a dispus declinarea de competenţă, poate, la rândul său, să îşi decline competenţa în favoarea instanţei prima data sesizate, situaţie în care va constata ivit conflictul negativ de competenţă, care se soluţionează conform regulilor de la art. 134-135 NCPC.

Hotărârea prin care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte competenţa soluţionării în fond a litigiului de către curtea de apel constituie, în acelaşi timp, declinator şi regulator de competenţă, astfel încât nu poate exista conflict de competenţă între înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi o altă instanţă, această din urmă fiind obligată să respecte soluţia de declinare a competenţei în favoarea sa'1'.

Art. 133. Conflictul de competenţă. Cazuri. Existã conflict de competenţã:1. când două sau mai multc instanţe se declară deopotrivă competente să judece acelaşi proces;2. când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită

111I.C.C.J., Completul dc 9 judecători, dec. nr. 82/2006, in C. Boroi, O. $pinamu-Matei, Codul..., 2011, p. 91.

ISO I in. i:s:s I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

îşi declinã la rândul sãu competenta în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

COMENTAR1I

1. Conflictele de competenţă. Condiţii. Din textul art. 133 NCPC rezultã că există situ-aţii care pot genera conflicte de competenţă în interiorul sistemului instanţelor judecă-toreşti, incluse în categoria incidentelor procedurale referitoare la competenţă.

Un conflict de competenţă, fie el unul pozitiv sau unul negativ, există în următoarele condiţii: a) sesizarea, concomitentă ori simultană, a eel puţin două instanţe diferite cu judecarea aceleiasi cereri. Conflictul de competenţă se verifică în raport cu una şi aceeaşi pricină, ceea ce presupune existenţa identităţii de părţi, obiect şi cauză, în sensul preve-derilor art. 431 NCPC; b) cererile să fieîn curs de judecată la momentul naşterii conflictului, în fata instanţelor judecătoreşti române; c) invocarea necompetenţei în fata tuturor instanţelor învestite cu soluţionarea aceleiasi pricini; d) eel puţin una dintre instanţele sesizate să aibă competenta de a judeca cererea respective.

2. Conflictul pozitiv de competenţă. Atunci când eel puţin două instanţe sunt învestiteprin cerere introductivă cu soluţionarea aceluiasi proces şi ambele se declară deopotrivăcompetente, sub aspect material şi teritorial, se naşte un conflict pozitiv de competenţă. Tnaceastă ipoteză, necompetenţa uneia dintre jurisdicţii poatefi invocată pecalea excepţieide necompetenţă. Dacă această excepţie este respinsă, se impune stabilirea instanţercompetente prin intermediul regulatorului de competenţă. Tot astfel, dacã toate juris-dicţiile se declară competente, în scopul evitării pronunţării unor hotărâri contradictorii,poate fi invocată excepţia de Mtispendenţă. Dacă o asemenea excepţie este respinsă,conflictul pozitiv de competenţă se va rezolva doar pe calea regulatorului decompetenţă.

In absenţa unor menţiuni exprese referitoare la natura hotărârii prin care instanţele se declară competente, în doctrină s-a considerat că apare un conflict pozitiv de competenţă în momentul în care în pricinile respective s-au pronunţat încheieri prin care a fost respinsă excepţia de necompetenţă111.

Conflictul pozitiv de competenţă este determinat de incidenţa normelor de competenţă teritorială alternativă.

3. Conflictul negativ de competenţă. Atunci când instanţa învestită prin cererea introductivă cu soluţionarea unui proces se declară necompetentă, sub aspect material sauteritorial şi îşi declină competenta în favoarea unei alte instanţe, iar aceasta, la rândul ei,se declară necompetentă, declinându-şi competenta în favoarea celei dintâi, se naşte unconflict negativ de competenţă. Totodată, există conflict negativ de competenţă şi în cazulîn care instanţele învestite cu soluţionarea unui anumit proces şi-au declinat succesivcompetenta, iar ultima instanţă învestită îşi declină, la rândul său, competenta în favoareauneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente. Se ajunge, astfel, la ceadintâi ipoteză reglementată.

Pentru a fi în prezenţa unui conflict negativ de competenţă, este necesar ca: a) instanţele să se fi declarat necompetente. în cazul în care o instanţă îşi declină competenta în favoarea alteia, care, la rândul său, constatându-şi propria necompetenţă, declină competenta de soluţionare în favoarea unei a treia instanţe, suntem în prezenţa unui conflict negativ de competenţă numai dacă ultima instanţă învestită îşi declină, la rândul său, competenta în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente; b) eel puţin una dintre instanţele care s-au declarat necompetente să fie competenta să

111 M. Tābărcă, Drop! proccsu.il..., vol. 1, od. a 2-a, 2008, p.324; M. Tăbãrcă, Gh. Bu(a, Codul..., p. 134-135.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI \rl. i:tl | i⅛l

soluţioneze cererea respectivă. Dacă instanţa sesizată cu rezolvarea conflictului negativ de competenţă consideră că niciuna dint'e instanţele sesizate nu este competentă, apre-ciind ca fiind competentă o altă instanţă, cererea de stabilire a instanţei competente se va respinge, urmând ca părţile să sesizeze instanţa competentă.

Conflictul negativ apare în legătură cu aplicarea normelor de competenţă absolute (generală, materială şi teritorialā exclusivă).

Din perspectiva condiţiilor de existenţã a conflictului negativ de competenţă, se observă că legiuitorul a renunţat la a impune condiţia caracterului definitiv al hotărârilor prin care instanţele îşi declină reciproc competenţa, fiind suficient a se pronunţa astfel de hotărâri, în baza art. 133 NCPC, pentru a fi în prezenţa unui conflict negativ de competenţă, care obligă la sesizarea de îndată a instanţei în drept să hotărască asupra conflictului. Dispoziţiile de modificare a normei au fost corelate cu cele ale art. 132 alin. (3) NCPC, care anterior acestei modificări reglementau calea de atac a recursului împotriva hotãrârii prin care instanţa se declara necompetentă. Or, în actuala reglementare, o astfel de hotărâre „nu este supusă niciunei cãi de atac". Scopul declarat al legiuitorului, accelerarea soluţionãrii proceselor, se materializează şi prin aceste modificări legislative, care suprimă calea de atac ataşatã hotărârilor de declinare a competenţei, obligând la transmiterea dosarului imediat după pronunţare şi motivare, într-o procedurã de urgenţā, instanţei în favoarea căreia a fost pronunţată cea dintâi declinare de competenţă, iar ulterior constatării conflictului negativ de competenţă, instanţei desemnate prin lege să hotărască asupra acestuia.

4. Conflict de competenţă între o instanţă şi un alt organ cu activitate jurisdicţio-nală. Conflictul de competenţã poate să êpară şi între instanţe judecătoreşti şi alte organe cu activitate jurisdicţională. Sunt organe cu activitate jurisdicţională: comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor [art. 52 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată]; comis ile de disciplină ale Ordinului Arhitecţilor din Romania [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profe-siei de arhitect, republicată] şi altele asemenea.

5. Conflict de competenţă între secţiile aceleiaşi instanţe. în actuala reglementare data competenţei, legea recunoaşte existenţa unui conflict de competenţã şi între secţiile specializate ale aceleiaşi instanţe prin art. 136 NCPC. Aşa fiind, dispoziţiile referitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se vor aplica prin asemănare.

6. Jurisprudenţā C.E.D.O. Conflict negativ de competenţă. Durată excesivă a procedure. Neînscrierea de către instanţă a cauzei pe rol decât după 1 an şi 2 luni, cu toate că instanţa supremă stabilise deja competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea sa şi generarea unui nou conflict negativ deccmpetenţã, care a mai duratîncă 2ani, întârziere imputabilă instanţelor care şi-au trimis reciproc cauza, până la hotărârea curţii de apel, care a stabilit din nou în favoarea aceleiaşi instanţe, competentă a judeca pricina în fond, încalcă durata rezonabilă a procedurii'1'.

Art. 134. Suspendarea procesului. Instanţa înaintea cãreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda din oficiu judccata cauzei şi va înainta dosarul instanţei competente sã soluţioneze conflictul.

COMENTARII

1. Declanşarea procedurii de soluţionare. Consecinţe asupra judecăţii. Administrarea conflictului de competenţă aparţine instanţei în fata căreia s-a ivit acest incident, ceea ce

1,1 C.E.D.O., Kocsis c. Romania, hot. d in 20 dcrembrio 2007, in B.C.E.D.O. nr. 2/2008, p. 42-43.

zz>i I An. i:;r> I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

înseamnā cā părţile nu pot sesiza în mod direct instanţa competentā să hotãrascā asupra conflictului, sesizarea fiind un atribut suveran al instanţei înaintea cãreia a apărut conflictuf de competenţă. Naşterea unui conflict de competenţă determină întreruperea cursului judecăţii.

2. Obligaţiile instanţei înaintea cãreia s-a ivit conflictul. Ultima instanţă care a respins, prin încheiere, excepţia de necompetenţă, în cazul conflictului pozitiv, respectiv instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă de deciinare a competentei, în cazul conflictului negativ, are obligaţia legală de a dispune din oficiu suspendarea oricărei alte proceduri şÏ de a sesiza instanţa competentă să hotărască asupra conflictului, determinată prin apli-carea dispoziţiilor art. 135 NCPC.

Arl. 135. Soluţionarea conflictului de competenţă. (1) Conflictul de competenţăivit între două instanţe judecătoreşti se soluţionează de instanţa imediat superioară şi comuna instanţelor aflate în conflict.(2) Nu se poate crea conflict de competenţă cu înalta Curte de Casaţie şiJustiţie. Hotărârea de deciinare a competen)ei sau de stabilire a competentei pro-nunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa detrimitere.(3) Conflictul de competenţă ivit între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţionalã se rezolvā de instanţa judecătorească ierarhic superioară instantei în conflict.(4) Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă.

COMENTARI1

1. Determinarea instanţei competente. Regula. în principiu, soluţionarea unui conflict de competenţă, pozitiv sau negativ, este de competenţa instanţei judecătoreşti superioare în grad şi comună instanţelor aflate în conflict. Astfel, conflictul pozitiv ivit între judecă-toriile din circumscripţia aceluiaşi tribunal va fi rezolvat de acel tribunal. Este de competenţa curţilor de apel rezolvarea confltctelor de competenţă nãscute: între douā judecătorii care nu aparţin aceluiaşi tribunal; între o judecatorie şi un tribunal; între două tribunale aflate în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel. Aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de a rezolva conflictele de competenţă născute între două tribunale aparţi-nând unor curţi de apel diferite, precum şi eel dintre două curţi de apel.

2. Conflict între înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi o altă instanţă. Se poate discuta de un asemenea conflict în ipoteza în care cea d ntâi sesizată este o altă instanţã de jude-cată decât înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care îşi declină competenţa în favoarea instanţei supreme, iar instanţa supremă apreciază că este totuşi competentă să judece pricina. Practica judiciarã a statuat în sensul că jn asemenea conflict se soluţionează de instanţa supremă, a cărei hotărãre constituie, în acelaşi timp, atât declinator de competenţă, cat şi regulator de competenţă111. în situaţia inversă, în care este sesizată mai întâi instanţa supremă, iar aceasta îşi declină competenţa în favoarea unei alte instanţe, nu există conflict de competenţă între cele douã instanţe. Această soluţie jurisprudenţială a fost consacrată legislativ, statuându-se, astăzi, prin art. 135 alin. (2) NCPC, cā nu se poate crea conflict de competenţă cu înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de deciinare a competentei sau de stabilire a competentei pronunţatã de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

111 Trib. Suprom, col. civ., doc. nr. 411/1961, în CD. 1961, p. 361.

COMPFTtNTA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI Al⅞. I3» I 253

3. Conflict între o instanţă judecātorească si un organ administrate jurisdicţio-nal. Conflictul de competenţã ivit între o instanţă judecătorească şi un organ administrate jurisdicţional va fi soluţionat de instanţa superioarã în grad instanţei judecătoreşti aflate în conflict, şi aceasta ar putea fi un tribunal, o curte de apel sau înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

4. Reguli procedurale. Soluţionarea conflictului urmeazā regulile specifice unei pro-ceduri „de urgenţā", astfel că se va fixa un termen scurt, judecata se va face fără citarea părţilor, în camera de consiliu. Instanţa se pronunţă prin hotărâre definitive.

5. Obligativitatea regulatorului de competenţă pentru instanţa de trimitere. Hotãrârea prin care a fost soluţionat definitiv (irevocabil, în reglementarea anterioarã) un conflict de competenţă se impune cu forţa lucrului judecat, astfel că în fata instanţei de trimitere nu se va putea invoca din nou excepţia de necompetenţă, pentru temeiuri care au fost discutate cu ocazia rezolvării conflictului. Instanţa de trimitere şi-ar putea verifica din nou competenţa, însă numai pentru temeiuri noi, care nu au fost discutate cu ocazia regulatorului11'. Mai mult, această chestiune nu va putea face obiectul controlului de legalitate, în cāile ordinare şi extraordinare de atac.

Art. 136. Dispoziţii speciale. (1) Dispozitiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecãtoreşti.(2) Conflictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilite potrivit art. 135 corespun-zătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul.(3) Conflictul dintre două secţii ale Inaltei Curţi de Casaţie şi ]ustiţie se soluţionează de Completul de 5 judecători.(4) Dispozitiile alin. (l)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul completelor specializate.

COMENTARII

1. Conflict de competenţă între secţiile aceleiaşi instanţe şi între completele speci-alizate ale aceleiaşi secţii. în actuala reglementare data competenţei, legea recunoaşte existenţa unui conflict de competenţă, în înţelesul art. 133 NCPC, şi între secţiile specializate ale aceleiaşi instanţe, precum şi între completele specializate ale aceleiaşi secţii. Aşa fiind, dispozitiile referitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se vor aplica prin asemãnare.

în doctrină şi în jurisprudenţă această chestiune a fost una care a generat controverse în timp. Astfel, într-o opinie, care s-a conturat a fi majoritară şi pe care am susţinut-o, fiind confirmată de instanţa supremă121, s-a considerat cã între secţiile aceleiaşi instanţe nu există un conflict de competenţã, aşa încât controversele care pot apărea între două secţii ale unei instanţe cu privire la competenta materială de soluţionare a unei cauze nu pot fi rezolvate pe calea unui regulator de ccmpetenţă.

în reglementarea anterioarã, conflictul de competenţā se putea ivi numai între instan-ţele judecătoreşti, privite ca organe împuternicite de lege să rezolve un litigiu intervenit între părţi. Or, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organi-zarea judiciară, republicată, instanţele judecătoreşti sunt: înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, trîbunalele, tríbunalele specializate, instanţele militare şi judecători-

' ' V.M. Ciobanu, Tratat..., vol. I, p. 447; /. Stoene$cu, S. Zilberstein, Drepl procesual civil, Partea generală, Ed. Didacticíf şi Pedagogics, Bucurcşli, 1977, p. 214.121 C.S.J., s. civ., dec. nr. 302/2002, în Drcptul nr. 6/2003, p. 246.

ZÏA | in. i:». I ) IS I 'O / ITM GtNKKAlE

ile. Articolul 36 alin. (3) si art. 37 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, distinge între „tribunale", respectiv „tribunale specializate" şi secţii sau complete specializate pe materii, acestea din urmã înţelese ca structuri interne de jurisdicţie ale tribunalului, fără a putea fi asimilate instanţelor judecătoreşti. Aşadar, se putea discuta de un conflict de competenţă numai atunci când afirmarea ori negarea propriei competenţe aparţinea instanţei judecătoreşti, fiind exclusă existenţa unui conflict între secţii!e care funcţionează în cadrul aceleiaşi instanţe.

Repartizarea pe secţii a unei cauze aflate în competenţa de primă instanţă a judecă-toriei, tribunalului sau curţii de apel se circumscria unei proceduri administrative, procedure necesarā unei bune administrãri a instanţei respective şi supusă normelor Regulamentului de ordine interioarā al instanţelor judecătoreşti (art. 95-97). Aşa fiind, în ipoteza în care secţia căreia i se repartiza un dosar aprecia că soluţionarea lui ar fi de competenţa unei alte secţii din cadrul aceleiaşi instanţe, pronunţaoîncheiere de scoatere de pe rol a cauzei şi trimitere spre competentă soluţionare secţiei în favoarea căreia stabileşte competenţa. 0 astfel de încheiere aparţinea categorieiîncheierilorinterlocutorii1'1, asupracărora instanţa nu mai poate reveni. Pronunţarea unei astfel de încheieri determinā oprirea temporară a cursului judecăţii, în sensul art. 282 alin. (2) CPC [în prezent, art. 466 alin. (4) NCPC], care poate fi asimilată cu oprirea cursului judecăţii în cazul suspendării prevăzute de art. 242-244 CPC (în redactarea iniţială) (în prezent, art. 411-413 NCPC). Prin urmare, încheierea este susceptibilă de a fi atacată separat cu recurs12'.

în sens contrar, s-a statuat în jurisprudenţă cã încheierea prin care un complet speci-alizat sau o secţie specializată a unei instanţe transpune cauza pentru motive de necom-petenţă altui complet specializat sau altei secţii specializate din cadrul acelei instanţe nu are regimul juridic al unei simple încheieri pregătitoare/premergătoare, ci are regimul juridic al încheierii prevăzute de art. 158 CPC (în redactarea iniţială) (în prezent, art. 132 NCPC). în argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că „potrivit noii concepţii introduse prin Legea de organizare judiciară nr. 304/2004, cat şi altor legi procesuale succesive, bunăoarā, Legea nr. 554/2004, se poate conchide că la nivelul instituţiei com-petenţei instanţelor judecătoreşti s-a produs o mutaţie radicală. Altfel spus, necompetenţa nu mai priveşte exclusiv instanţa aşa cum este concepţia clasicā a Codului de procedură civilă, ci aceasta poate să privească şi structurileei interne, dacă aceste structuri pot avea autonomie instituţională în materia competenţei. Se au în vedere dispoziţiile legale spe-ciale care dau în competenţă soluţionarea unui anumit litigiu nu instanţei judecătoreşti în accepţiunea legii procesuale de drept comun, ci unei structuri a acesteia (jurisdicţia de dreptul muncii sau asigurări sociale exercitată de secţia ori completul specializat în această materie, jurisdicţia de contencios administrativ şi fiscal exercitată de secţiile specializate ale tribunalelor, curţilor de apel şi a înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie etc.). Toate

' ' G.C. Freti(îu, Discuţii în Iegătură cu trimiterea unei cauze de la o secţie la o altă secţie din cadrul aceleiaşi instanţe, în Dreptul nr. 9/2003, p. 121. Pontruopiniacontrară, conform căreia poate exista conflict între secţiile unei instanje, a se vedea M. Tăbârtíí, Ch. Buta, Codul..., p. 136-137. Autorii afírmā că în contextul legislativ actual, al tendinţei evidente de specializare a judecătorilor, nu se poate accepta argumentul conform căruia competenţa se determinā prin raportare la o anumită categcrie de instanţe, şi nu la secţiile aceleiaşi instanţe. Se apreciază că nu pot fi lăsate fãră efect prevederile Legii de organizare judecătorească referitoare la înfiinţarea secţiilor specializate. în aceste condi{ii, nu ar putea rămănc nesancjionată judecarea cauzei de o altă secjic decât cea competentă potrivit obiectului litigiului. Conflictul între secţii, opinează autorii, se soluţionează de instanţa superioară celei în cadrul cărcia funcţionează secţiile respective, mai precis sectiei instanţei superioare, corespunzătoare celei !n fata căreia s-a ivit conflictul de competenţă.'2' In sensul potrivit căruia recursul impolriva unei asemenca încheieri este inadmisibil, a se vedea L.N. Pirvu, A.M. htrate, Discuţii referitoare la asa-zisul „conflict de competenţă" între secţiile sau completele specializate aleaccleiaşi instanje, în Dreptul nr. 1/2008, p. 165-170.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UDF.CATOREŞTI Arc. i»» I ^»

aceste entităţi, structuri ale unei instanţe judecatoresti privite ca noţiune clasică, sunt de fapt adevărate instanţe judecatoresti sub aspectul competenţei materiale. Se poate afirma, aşadar, că dispoziţiile privitoare la exceptia de necompetenţă şi la conflictul de compe-tenţă se aplică prin asemănare şi în cazul completelor ori secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecatoresti. Şi esteaşa, deoarece exceptia de necompetenţā aduce în discuţie întotdeauna concurenţa, sub aspectul competenţei, între două instanţe, iar declinatorul de competenţă este un proces incident care se soldează cu pronunţarea unei hotărâri judecatoresti distincte de cea pronunţatâ pe fondul cauzei, proces incident susceptibil de finalizare prin soluţionarea unei căi de atac. Aşa fiind, spre pildā, nu poate fi reţinută eventuala concepţie în materie, respectiv aceea a transpunerii cauzei de la o secţie la alta, pentru a justifica absenţa unui conf ict de competenţă între două jurisdicţii ale aceleiaşi instanţe.

într-adevăr, conform art. 99 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioara al instan-ţelor judecatoresti, în forma anterioară modificării prin Hotarârea nr. 48/2013'1', „Transpunerea cauzei de la o secţie la alta, în cadrul aceleiaşi instanţe, se realizează prin încheiere. La instanţele la care dosarele se înregistrează separat pe secţii, secţia compe-tentă care primeşte dosarul va da acestuia un număr nou şi va proceda la repartizarea lui aleatorie. La instanţele la care dosarele nu se înregistrează separat pe secţii, dosarul îşi păstrează numărul şi va fi transpus la completui similar care judecă în aceeaşi zi, la secţia competentă, sau, dacă în ziua respectivă nu există şedinţă de judecată la această secţie, la completui imediat următor al secţiei competente". Pe de o parte, acest text regulamentar se află cuprins în Secţiunea a ll-a, intitulată „Activitatea premergătoare şedinţei de judecată şi de rezolvare a lucrărilor cu caracter administrativ" din Capitolul al Ill-lea, intitulat „Desfăşurarea activităţii administrativ-judiciare a instanţelor", ceea ce denotā că activitatea desfăşurată de instanţă cu prilejul transpunerii dosarului de la o secţie la alta este o activitate de administrare eficientă a justiţiei, care nu implicã şi nu influenţează activitatea eminamente judiciară a acesteia, aşa cum implică activitatea de soluţionare a unei excepţii de necompetenţă materială. Şi este aşa, deoarece exceptia de necompetenţã materială a unei instanţe judecatoresti nu este un simplu incident procedural de ordin administrativ, care formează premisa textului art. 98 şi art. 99 din Regulament, ci reprezintă un incident ce afectează judecata unui dosar, de aceea hotarârea judecãtorească care tranşează o astfel de chestiune fie are caracterul unui declinator de competenţă cu efect asupra dezînvestirii respectivei instanţe, în ipoteza în care se admite exceptia de necompetenţă materială, fie are caracterul unei încheieri interlocutorii care leagă acea instanţă de judecarea pricinii, în ipoteza în care se respinge exceptia de necompetenţă materială, în acest caz hotarârea fiind susceptibilă de a fi atacată odată cu fondul cauzei.

Pe de altă parte, C.S.M. este parte a autorităţii judecatoresti, care are, din punct de vedere constitutional, rol de garant al independenţei justiţiei [art. 133 alin. (1) din Constituţia României, revizuită şi republicată în anul 2003]. Or, conform art. 126 alin. (2) din Legea fundamental, competenţa instanţelor judecatoresti şi procedura de judecată sunt pre-văzute numai prin lege. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din aceeaşi Lege fundamentală, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român

' ' Potrivit art. 99 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioara al instanţelor judecatoresti, astfel cum a fost modifkal prin Hotarârea C.S.M. nr. 48/2013 (M. Of. nr. % din 15 februarie 2013), „Transpunerea cauzei de la o secţie la alia, în cadrul aceleiaşi instanţe, se realizează prin încheiere. Dosarul îşi păstrează numărul şi este Iranspus la completui care judecă în aceeaşi zi, la secţia competentă, sau, dacă in ziua respectivă nu este şedinţă de judecată la această secţie, la completui imediat următor al secţiei competente. Dacă mai mu!te complete judecă în aceeaşi zi, repartizarea se va face între acestca in sistem ciclic".

2t>b | in. i:s(. I ) IS I 'O / ITM GtNKKAlE

şi unica autoritate legiuitoare a ţãrii. Asa fiind, puterea normative, în ceea ce priveşte stabilirea regimului competenţei instanţelor judecătoreşti, a procedurii de judecată, inclu-siv a incidentelor în legătură cu aspectele relatve la competenta jurisdicţiilor judiciare, aparţine exclusiv Parlamentului, care se poateexprima exclusiv prin lege. Din această perspective, nu s-ar putea accepta că C.S.M. are putere normative egală cu Parlamentul şi deci nu se poate ca, în virtutea aplicării unui text dintr-un regulament adoptat de una dintre componentele autorităţii judecătoreşti, să fie legiferată o procedure judiciarā. De aceea, textul art. 99alin. (2) din Regulamentul deordine interioară al instanţelor judecătoreşti nu poate fi reţinut pentru a fundamenta rezolvarea unui incident privitor la competenta instanţelor judecătoreşti, ci va putea fi invocat, eventual, pentru distribuţia între secţiile unei instanţe a unei cauze în vederea asigurării unei mai bune administrării a justiţiei"11'.

Noul Cod de procedură civilă pune capăt de>baterilor doctrinare în această materie, statuând în art. 136 în sensul cã dispoziţiile privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenta se aplică prin asemănare şi în cazul completelor şi al scc-ţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti. Soluţia apare justificată, în actuala reglementare administrativă a instanţelor judecătoreşti, prin normele de organizare judiciară cuprinseîn Legea nr. 304/2004 privindorganizarea judiciară, republicată. Astfel, în sensul art. 19 din evocatul act normativ, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este orga-nizată în 4 secţii - Secţia I civilă, Secţia a ll-a civilă, Secţia penală, Secţia de contencios administrativ şi fiscal şí Secţiile Unite, cu competenta proprie. în cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi 4 complete de 5 judecatori. La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numãrul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experientei profesionale a acestora. Desemnareajudecătorilorîn compunerea completelorcompetente săjudece recursul în interesul legii, precum şi a completelor competente să soluţioneze sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se va realiza în funcţie de specializarea completelor de judecată din care aceştia fac parte.

De altfel, noţiunea de competenta a secţiei a fost consacrată legislativ anterior modi-ficărilor aduse Codului de procedurā civilă, astfel cā ea avea nevoie de o rezolvare pe tărâmul conflictului de competenta. Spre exemplu, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte competenta exclusivă a Secţiei civile a tribunalului; art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 stabileşte competenta secţiei în materie de contencios administrativ şi fiscal, iar art. 6 din Legea nr. 85/2006 şi reglementările complementare ulterioare stabileşte că sunt de competenta tribunalului în a cărui circumscriptie îşi are sediul debitorul toate procedurile prevãzute de prezenta lege, cu excepţia apelului prevāzut la art. 8. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secţie specială de insolvenţă sau un complet specializat de insolvenţă, acesteia/acestuia îi aparţine competenta pentru derularea procedurilor prevãzute de Legea nr. 85/2006.

''' C.A. Cluj, s. com,, decont adm. şi fisc., dec. nr. 580 din lOfebruarie 2011, nepublicată; L Ungur, Comentariu aprobativ la sent. nr. 141 din 18 iunie 2010 a C.A. Cluj, s. com., de cont. adm. şi fisc., în R.R.J. nr. 1/2011, p. 37-39. In sensul contrar, eel susţinu) denoi, al inexistcnjiíi unui conflict între sec(ii care serezolva peea!ca regulatorului de competenjă, a se vedea I. Dcleami, Observalii cu privire la flexiunile argumentului de !ege ⅛í<iín procesul civil, in Prolegomena juridice, Ed. Univeríul ]uridic, Bucureşti, 2010, p. 202 şi urm.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI .in. i:i7-i;t» | i?>i

2. Regulatorul de competenţă. Asupra conflictului de competenţă ivit între douã secţii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă Completul de 5 judecători. Conflictul între două secţii specializate ale aceleiaşi instanţe se rezolvă de secţia corespunzãtoare celei înaintea căreia s-a ivit conflictul (ultima sesizată) de la instanţa imediat superi-oară. Conflictul de competenţă între completele specializate ale aceleiaşi secţii se rezolvă de secţia corespunzãtoare completului înaintea cāruia s-a ivit conflictul de la instanţa imediat superioară.

Art. 137. Probele administrate în fata instanţei necompetente. In cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în fata instanţei necompetente rămân castigate judecãţii şi instanţa competentă învestitã cu soluţionarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.

COMENTARII

Regimul probelor administrate. Se statuează prin acest text normativ că dovezile administrate în fata instanţei necompetente rămân castigate cauzei. Aşadar, efectele nulităţii actelor procesualeîndeplinite deo instanţă necompetentă sunt limitate de legiu-itor la domeniul probelor administrate. Interesul major al soluţionării procesuluiîntermen optim şi previzibil impune aceasta şi obligă instanţa competentă, învestitã cu soluţionarea cauzei să le recunoască. Numai prin excepţie se va dispune refacerea dovezilor administrate în fata instanţei necompetente, atunci când a fost invocata şi probatã existenţa unor motive temeinice, de natură sã justifice refacerea lor.

Secţiunea o 2-a. Litispendenţa şi conexitotea

Art. 138. Excepţia litispendenţei. (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri distincte.(2) Excepţia litispendenţei poate fi invocata de părţi sau de instanţă din oficiu în orice stare a proccsului în fata instan;clor de fond.(3) Când instanţele sunt de acelaşi grad, excepţia se invocã înaintea instanţei sesi-zate ulterior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trirnis de îndată primei instanţe învestite.(4) Când instanţele sunt de grad diferit, excepţia se invocã înaintea instanţei de grad inferior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanţei de fond mai înaltc în grad.(5) încheierea prin care s-a soluţionat excepţia poate fi atacată numai odatã cu fondul.(6) Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanţelor de fond, acestea din urmã sunt obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului.(7) Dispoziţiile alin. (2), (3) şi (5) se aplică în mod corespunzător şi atunci când procesele identice se află pe rolul aceleiaşi instanţe.

COMENTARII

1. Excepţia de litispendenţă. Noţiune. Textul reglementează excepţia de litispen-denţă. Suntem în prezenţa acesteia atunc când o cerere formulată de reclamantîmpotriva

ZM I An. I:;K I)ISI'O/ITM GtNEKALE

unuia sau mai multor pârâţi având un anumit obiect şi o anumită cauză a fost introdusă la mai multe instanţe deopotrivă competente, precum şi atunci când cereri distincte având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză au fost introduse de reclamant împotriva aceluiaşi pârât la aceeaşi instanţă. în cazul în care a fost sesizată o instanţă necompetentã, se poate invoca excepţia de necompetentã, care primează faţă de excepţia de litispendenţă.

Dispoziţiile procedurale referitoare la litispendenţã nu contravin dreptului la un proces echitabil, prin privarea părţii de ungraddejurisdicţie, ciconstituiegaranţii ale respectării acestui drept fundamental, şi anume instituie o prezumţie legală absolută că, odatã jude-cat un proces între aceleaşi pãrţi, având aceeaşi cauză şi acelaşi obiect, acesta nu mai poate fi reluat1'1.

2.Condtţii deinvocare. Excepţia poate fi ridicată de părţi sau de instanţa dejudecatã, din oficiu, în orice stare a procesului, însă numai în fata instanţelor de fond. în categoria instanţelor de fond se include nu numai prima instanţă, ci şi instanţa de apel, dat fiind caracterul devolutiv al apelului, care determină 0 nouă judecată pe fondul cauze. în cazul în care instanţele sunt de acelaşi grad, excepţia ⅛e invocă înaintea instanţei sesizate ulterior. în cazul în care instanţele sunt de grad diferit, excepţia se invocă înaintea instanţei de grad inferior.

Pentru a se putea reţine litispendenţa, sunt necesare a fi îndeplinite câteva condiţii, şi anume: a) între cauze să existe identitate de părţi, obiect şi cauzā; b) cauzele să fie înregistrate pe rolul unor instanţe deopotrivă competente sau chiar pe rolul aceleiaşi instanţe; c) cauzele să fie în curs de soluţionare în fata instanţelor de fond române (fie în primă instanţã, fie în apel). Când o cerere este pendinte în fata unei instanţe străine şi este previzibil că hotărãrea străină va fi susceptibilă de recunoaştere sau de executare în Romania, instanţa română sesizată ulterior cu o cerere între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, poate suspends judecata până la pronunţarea hotărârii de către jurisdicţia străinã. Instanţa română va respinge cererea când hotărârea străină pronunţata este susceptibilă de a fi recunoscută conform dispoziţiilor Cărţii a Vll-a a noului Cod de procedură civilă. în cazul suspendării judecăţii, dacă jurisdicţia străină se declară necompetentã sau dacă hotărârea străină pronunţată nu este susceptibilă de a fi recunoscută în Romania, instanţa românã repune procesul pe rol la cererea părţii interesate. Faptul că o cauză este sau nu pendinte în fata jurisdicţiei străine se deter-minã conform legii statului în care are loc procesul (art. 1075 NCPC, litispendenţa internaţională).

Nu poate exista litispendenţă când o pricina se află în recurs, iar cealaltă în apel sau în primă instanţă, ci în această situaţie opereazã autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive ce formeaza obiectul recursului.

3. Soluţionarea excepţiei. Efectele admiterii excepţiei. Instanţa de judecata, după punerea excepţiei în discuţia contradictorie a părţilor, va putea admite excepţia, dacă aceasta este întemeiată sau o va putea respinge, în cazul în care o găseşte neînteme-iată.în cazul în care excepţia este respinsă, instanţa se pronunţă printr-oîncheiere, dupã care continuă judecarea fondului cauzei. încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul cauzei. Dacă excepţia este admisă şi instanţele sunt de acelaşi grad, instanţa care a fost ultima sesizată pronunţă o încheiere prin care dispune trimiterea dosarului primei instanţe învestite, iar dacă instanţele sunt de g^ad diferit, instanţa de grad inferior pronunţă o încheiere prin care dispune trimiterea dosarului instanţei de fond mai înalte în grad.

111 C.C, Dec. nr. 1351/2009. M. Of. nr. 852 din 9 decembrie 2009; Dec. nr. 84/2010, M. Of. nr. 163 din 15 martie 2010.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOFCATOREŞTI Arc. 199 I iy*

In ipote2a în care ambele instanţe au fost sesizate în aceeaşi zi, instanţa înaintea căreia judecata este mai puţin avansată va trimite dosarul instanţei în fata cãreia judecata este mai avansată'11.

Dacă o cauză se află în rejudecare în fata instanţei de fond în apel dupā casarea cu trimitere, iar cealaltā se află în primă instanţă, reunirea dosarelor va avea loc la instanţa care rejudecă fondul după casare, deoarece este superioară în grad. Dacă o pricină se află în rejudecare în fata instanţei de fond după casarea cu trimitere, iar cealaltă se află în apel, întrunirea dosarelor se va face în fata instanţei care re]udecă fondul, deoarece aceasta a fost mai întâi învestită.

Potrivit art. 93 alin. (1) si (l1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor jude-cătoreşti, actele de sesizare a instanţei, depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin poştă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de lege, se depun la registratură, unde, în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, număr din aplicaţia ECRIS si data certă; prin excepţie de la aceste prevederi, dacăîn aceeaşi zi se constată cã au fost înregistrate acte identice de învestire a instanţei, acestea vor primi un singur număr în aplicaţia ECRIS, formând un singurdosar. Potrivit art. 96? din Regulament, dacã se constată că pe rolul instanţei există sau au existat eel puţin două cereri pendinte în acelaşi timp, formulate de aceeaşi parte, având acelaşi obiect principal şi aceeaşi cauză, toate cererile aflate pe rol la momentul constatării vor fi judecate de către primul complet învestit, chiar dacă partea a renunţat la judecarea cererii aflate pe rolul acestui complet sau cererea a fost anulată ca netimbrată ori ca nesemnată.

4. Suspendare legală a judecăţii. în cazul în care una dintre cauze se judecă în recurs, iar cealaltă înaintea instanţelor de fond, verificându-se ipoteza litispendenţei în instanţe de grad diferit [art. 138 alin. (4) NCPC], acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata pânã la soluţionarea recursului. Aşadar, instanţele de fond nu se vor putea pronunţa asupra excepţiei de litispendenţă, fiind obligate să suspende judecata şi, în funcţie de soluţiacaresevada recursului, să judececauzaaflată perol; hotărârea instanţei de recurs se va impune cu autoritate de lucru judecat.

\vím 139. Excepţia conexităţii. (1) Pentru asigurarea unci bunc judccăţi, în primă instanţă este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legãtură.(2) Excepţia conexităţii poate fi invocatã de părţi sau din oficiu eel mai târziu la primul termen de judecata înaintea instanţei ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa asupra excepţiei. încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.(3) Dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestite, în afară de cazul în care recla-mantul şi pârâtul cer trimiterea lui la una dintre celelalte instanţe.(4) Când una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se va face la acea instantă.(5) In orice stare a judecăţii procesele conexate pot fi disjunse şi judecate separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de judecata.

COMENTARII

1. Conexarea cauzelor în primã instanţă. Noţiune. în cazul în care pe rolul aceleiaşi instanţe sau pe rolul unor instanţe diferite, însă de acelaşi grad, există mai multe procese

' ' P. Va$ile$cu, Tratat teoretic şi practic de procedure civilă, I.A.G., „Alexandru A. Terek"/I.A.G. „Eminescu", Bucureşti/Iaşi, 1939-1943, vol. Ill, p. 285-286; /. í⅛ Codul..., p. 474.

ZbO I Art. I»» I)ISI'O/ITM GtNEKALE

în care sunt aceleaşi părţi ori aceleaşi părţi împreună cu altele, între care existã o strânsă legătură sub aspectul obiectului şi al cauzei, pãrţile sau instanţa de judecată, din oficiu, poate dispune conexarea cauzelor. în actuala reglementare a instituţiei conexării, ea este posibílă numai în primă instanţă, dispoziţiile alin. (1) al normei analizate fiind exprese şf imperative sub acest aspect.

2. Excepţia de conexitate. Soluţionare. Competentă să se pronunţe asupra conexităţiíeste instanţa ulterior sesizată, cea din urmă. Excepţia de conexitate poate fi invocată eelmai târziu la primul termen de judecată. Invocarea ulterioară a excepţiei duce la respin-gerea ei ca tardiv formulată, cu consecinţa judecãrii separate a proceselor. Ea trebuie pusăîn discuţia contradictorie a părţilor, după care instanţa fie respinge excepţia printr-oîncheiere, care nu se poate ataca decât odatã cu fondul, fie o admite tot printr-o încheiereşi trimite dosarul instanţei mai întâi învestite, cu excepţia cazului în care toate părţilesolicită trimiterea dosarului uneia dintre celelalte instanţe.

în cazul conexării a două cauze, punctul final al procedurii este acela al soluţiei finale pronunţate în cadrul procesual format în urma conexārii. Chiar dacã durata unei procedure se datorează comportamentului pārţilor, chiar dacă dreptul intern lasă la dispoziţia părţilor dreptul de a declanşa anumite faze procedurale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statelor le revine obligaţia de a as gura judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, motiv pentru care autoritãţile statului trebuie să intervină şi asupra comportamentului părţilor, impunându-le să acţioneze mai rapid, altfel poate fi reţinută încãlcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie'1'.

3. Condiţii. Pentru a se dispune conexarea a două sau mai multe cauze, nu se cere săexiste identitate de pārţi, obiect şi cauză, precum în cazul litispendenţei, ci sunt necesareurmătoarele condiţii: a) între obiectul şi cauza pricinilor să existe o strânsã legătură, caresă impunã judecarea împreunã tocmai pentru a se asigura o buna administrare a justiţiei,pentru a se evita pronunţarea unor soluţii contradictorii; b) pricinile să fie în curs de soluţionare; c) să se afle pe rolul aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite, însă de primăinstanţă, ceea ceînseamnăcă se potconexa două sau mai multe cauze dacă seaflăînfaţaprimei instanţe. Prin noţiunea de „instanţă" se are în vedere numai instanţa de judecatā,şi nu organul cu atribuţii jurisdicţionale.

Aprecierea strânsei legături între pricini revine instanţei de judecatã, care, în funcţie de circumstantele fiecãrei cauze, este suverană în a aprecia dacã este sau nu oportunã reunirea unor cauze pentru a se asigura o buna administrare a justiţiei.

în caz de conexitate, operează de fapt o prorogare legală de competenţă. însă, în opinia noastrā, această prorogare nu se poate produce prin încãlcarea normelor imperative în materie de competenţă. Ca atare, apreciem că nu se poate conveni prorogarea competenţei unei instanţe speciale faţă de altă instanţă specială. Astfel, nu este posibilă conexarea a două cauze având ca obiect litigii de muncă aflate pe rolul unor instanţe din circumscripţii diferite, competente în funcţie de domiciliile reclamanţilor, pentru că ambele instanţe au o competenţă absolută.

4. Instanţa competentă să judece pricinile conexate. Conexarea unor pricini nuînseamnă că acestea îşi pierd individualitatea, astfel încât competenţa se determine dupăvaloarea cererii celei mai mari, şi nu prin adunarea valorilor tuturor cererilor conexate.încazul în care una dintre cauze este de competenţa unei anumite instanţe, competenţafiind exclusivă, prin derogare de la principiul potrivit cãruia dosarul se trimite instanţeímai întâi investiteori instanţei indicate de părţt prinacordul lor comun, întrunirea cauzelornu se va putea face decât la acea instanţã.

' ' C.E.D.O., Treial c. Esloniei, hot. d in 2 decembrie 2003, vvww.echr.coc.ini.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOFCATORE$TI AM. I 10 | ⅛I

5. Efectele admiterii excepţiei. Prin incheierea de admitere a excepţiei, instanţa se dezînvesteşte de so!uţionarea cauzei si, în acelaşi timp, învesteşte instanţa căreia îi trimite dosarul.

6. Disjungerea proceselor conexate. Dispoziţiile alin. (5) al art. 139 NCPC sunt permi-sive în sensul ca procesele conexate în primă instanţă, eel mai târziu la primul termen de judecată, să fie ulterior disjunse, pentru a fi judecate separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de judecată. Disjungerea poate fi dispusă de prima instanţă, ulterior conexării, ori în căile de atac, oricând în cursul procesului. Completul păstrează spre soluţionare si cauza disjunsă.

Secţiuneo a 3-a. Stramutarea proceselor. Delegarea instanţei

Art. 140. Temeiul strămutării. (1) Stramutarea procesului poate fi cerută pentru motive de bănuialã legitimã sau de sigurantă publicã.(2) Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparţialitatea judecãtorilor din cauza circumstan{elor procesului, calitãţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale.(3) Constituie motiv de siguranţă publicã împrejurãrile excepţionale care presupun că judecata procesului la instanţa competentã ar putea conduce la tulburarca ordinii publice.

COMENTARII

1. Stramutarea pricinii. Prorogare judecătorească a competenţei. Atunci când jude-carea în bune condiţii a unei pricini, din cauza existenţei unor temeiuri expres şi limitativ prevăzute de lege, este sub semnul îndoielii, se recunoaşte părţilor, respectiv procurorului general de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, posibili-tatea de a solicita stramutarea pricinii la o altă instanţă decât cea care, în mod normal, ar fi competentã să o judece.

Stramutarea, considerată o forma de prorogare judecãtorească a competenţei1'1, este instituţia de drept procesual prin care instanţa competentã potrivit legii este desesizată de judecarea unui litigiu în favoarea altei instanţe de acelaşi grad, ca urmare a existenţei unorîmprejurări care pun la îndoială independenţa şi imparţialitatea instanţei. Din moment ce o cauză se poate strămuta numai la o instanţă de acelaşi grad cu instanţa de la care s-a cerut stramutarea, iar nu la o instanţă degrad diferit, rezultă cã prorogarea vizează numai competentã teritorială, indiferent că aceasta are caracter relativ sau absolut, nu însã şi competentã materială.

Stramutarea diferă de declinarea de competentã. în timp ce în cazul declinării, instanţa sesizată este necompetentă, în ipoteza strămutării, instanţa sesizată este competentã, necesitatea desesizării instanţei initial învestite şi, implicit, a sesizării altei instanţe rezul-tând din nevoia de a se elimina orice îndoială asupra imparţialităţii instanţeî, şi nu din necompetenţa acesteia.

în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că stramutarea procesului civil reprezintă un incident procedural referitor la instanţa sesizată cu judecarea pricinii şi are ca finalitate înlăturarea suspiciunilor ce ar putea să apară cu privire la independenţa sau imparţialitatea acesteia. Hotărârea pronunţată de instanţă cu ocazia soluţionării cererii

111 V.M. Ciobami, Tralal..., vol. I, p. 436.

Ibl I AM. 140 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

de strămutare este rezultatul unui act de administrare a justiţiei, iar nu de soluţionare în fond a unei cauze civile. Astfel, de vreme ce nu se judecă fondul pricinii, nu se poate sus-ţinecã intereselecelorîn cauză arfi prejudiciate. Cu atât mai mult, stabilireaínconţinutul normei procedurale a unui criteriu cantitativ referitor la componenţa instanţei care va decide asupra admisibilităţii cererii de strămutare nu contravine prevederilor constituţi-onale invocate în susţinerea excepţiei, această opţiune a legiuitorului conferind un element de garanţie suplimentar cu privire la imparţialitatea actului de justiţie'1'.

2. Motive. Strămutarea unei pricini la o altă instanţã decât aceea initial sesizată poate fi cerutã pentru unui sau mai multe dintre urmãtoarele motive:

a) Bănuiala legitimă - când există motive de bănuială legitima ín privinţa judecãtorilorcauzei. Conform normei analizate, bănuiala are temei legitim atunci când se poate pre-supune că lipsa de imparţialitate a judecãtorilor ar putea fi afectată din diverse motiveca: circumstanţele concrete ale procesului, calitatea părţilor, relaţii conflictuale locale. înfuncţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, poate fi admisă o cerere de strămutare atunci când una dintre pãrţi este magistrat la instanţa respective; este rudă apro-piată cu unui dintre magistraţii ce deţine o funcţie de conducere la instanţa respective;partea adversă se bucură de un înalt prestigiu în localitatea în care funcţionează instanţa,datorită activităţii sale politice, sociale, culturale etc.

Faptulcă avocatul părţii adverse a avut anterior calitatea dejudecator şi fostcolegcu membrii completului de judecată nu constituie motiv care să justifice admiterea unei cereri de strămutare121. în justificarea acestei soluţii s-a reţinut, cu deplin temei, faptul ca avocatul nu este parte în proces, nu contestă şi nic nu îşi valorifică un drept propriu. Conform art. 2Oalin. (8) din Legea nr. 51/1995, republicată, avocaţii -foşti judecatori nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, timp de 5 ani de la încetarea funcţiei respective, sub sancţiunea angajãrii răspunderií lor disciplinare. Dupā această perioadă, considerată ca suficientă pentru a înlătura suspiciunea şi posibilitatea de influenţare între foştii colegi, avocatul poate pune concluzii la instanţa unde a funcţionat ca judecător. A admite strã-mutarea pe acest motiv ar însemna lăsarea fare obiect a dispoziţiilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995, republicată. Totodată, aşa cum s-a subliniatîn doctrină, un avocat nu ar mai avea posibilitatea de a pune concluzii vreodată la instanţa la care a funcţionat ca judecător, pentru că aceasta ar constitui de la írceput o cauză de strămutare a pricinii în altă localitate, cu consecinţe negative asupra clientelei sale131.

Cel care invocă un asemenea motiv de strămutare trebuie să dovedească împrejurările pe baza cărora consideră că instanţa de judecată nu va fi obiectivă. Faptul că o probă solicitată afostrespinsăîn modgreşitori că instanţa a pronunţatoîncheiereinterlocutorie care face să se prefigureze rezultatul judecăţii nu constituie un temei suficient pentru strămutarea procesului, întrucât eventualele greşeli de judecată pot fi îndreptate prin exercitarea căilor legale de atac'41;

b) Siguranţa publică -când există împrejurări care creeazăpresupunereacăjudecareaprocesului la instanţa competentă ar produce o tulburare a siguranţei publice. Constituiemotive de siguranţă publică împrejurările care ar putea duce la concluzia că judecataprocesului la instanţa competentă ar periclita siguranţa publică, ordinea şi liniştea dinlocalitate sau din împrejurimi.

111 C.C Dec. nr. 1294/2009, M. Of. nr. 737 d in 29 octombrie 2009.'2' C.S.J., s. civ., înch. nr. 2362 din 4 iulic 1997, nepublicată.

' ' C. Radii, Inadmisibili(atea cererii de str3mutare bazată pe calitatea de lost judecător a avocatului uneia din părţi, în Dreptul nr. 7/2000, p. 77-78.|4' V.M. Ciobami, C. Boroi, Curs ..., p. 168-169.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UDF.CATOREŞTI ⅝rl. 141-142 | 263

Art* 141. Cererea de strămutare. (1) Strămutarea pcntru motiv de bănuială Iegitimă sau de siguranţă publică se poate cere în orice fază a procesului. (2) Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă poate fi cerută de către partea intcrcsată, iar cea întemciată pe motiv de sişuranţă publică, numai de către pro-curorul general de la Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

COMENTARII

1. Procedură. Momentul până la care se poate cere strămutarea. Cererea de strã-mutare pentru motiv de bãnuială legitimă sau de siguranţă publică se poate cere în orice fazã a procesului. Prin urmare, se poate cere strãmutarea pricinii atâtîn primă instanţă şi în apel, precum şi în cãile extraordinare de atac, pentru bãnuială legitimă ori siguranţã publică, în funcţie de instanţa pe rolul căreia se află cauza la momentul ivirii motivului care stă la baza formulării cererii de strămutare. în lipsa unei precizări privitoare la momentul procesual până la care se poate formula cererea de strămutare, suntem de parere că aceasta poate fi promovată oricând.

2. Persoanele care pot solicita strămutarea. Strãmutarea pentru motive de siguranţă publică poate fi solicitată numai de procurorul general de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu şi de părţileîn litigiu. Per a contrario, strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă poate fi cerută de orice parte în proces. în privinţa terţului intervenient, judicios s-a arătat în doctrină că acesta justifică legitimare procesuală activă numai în ipoteza în care cererea de strărrutare s-a formulat ulterior admiterii în principiu a cererii sale de intervenţie1'1. Atât timp cat intervenţia sa nu a fost admisă în principiu, el este terţ în sensul propriu al termenului, astfel încât nedevenind parte în proces, nu poate solicita strămutarea unei cauze în care nu a dobândit calitatea de parte. Ca atare, strămutarea poate fi cerută de reclamant, pârât, de intervenientul principal, de eel chemat în garanţie sau arãtat ca titular al dreptului, precum şi de persoana chemată în judecată pe calea cererii de chemare în judecată a altor persoane.

Intervenientul accesoriu nu poate formula cerere de strămutare, atât timp cat acesta sprijină apãrarea părţii în favoarea căreia a intervenit, putând face numai acte de procedure ce nu contravin intereselor pãrţii pentru care a intervenit. Or, numai partea în favoarea căreia se intervine poate aprecia dacă are sau nu o bănuială legitimă în privinţa imparţialităţii sau a lipsei de obiectivitate a instanţei chemate să soluţioneze pricina'21.

Art. 142. Instanţa competentă. (1) Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de compelenţa curţii de apel, dacã instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscriptia acesteia. Dacă strãmutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cererea de strămutare se depune la instanţa competentă să o soluţioneze, care va înştiinţa de îndată instanţa de la care s-a cerut strămutarea despre formularea cererii de strămutare.(2) Cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranţă publică este de competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va înştiinţa, de îndată, despre depunerea cererii instanţa de la care se cere strămutarea.(3) La primirea cererii de strămutare, instanţa competentă să o soluţioneze va putea să solicite dosarul cauzei.

111 ƒ. Deleanu, Comentariu la inch. I.C.C.J. nr. 599 din 9 februarie 2011, în R.RJ. nr. 4/2011, p. 21-22. '21

idem, p. 22.

lb* I ,-\ri. I IS I)ISI'O/ITM GtNEKALE

COMENTARII

1. Instanţa competentă. Competenţa soluţionării cererii de strămutare pe motiv debănuială legitimă aparţine curţii de apel, dacā instanţa de la care se cere strămutarea esteo judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia. Ïnalta Curte de Casaţie şi Justiţieare competenţă exclusive în soluţionarea cererilor de strămutare pe motiv de bănuialălegitimă, dacă strămutarea se cere de la o curte de apel, precum şi în soluţionarea cererilor de strămutare pe motiv de siguranţă publică.

în literaturajuridică s-a arătatcă, însituaţiaîncare unuldintre motivelede strămutare apare în cauze aflate pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, strămutarea nu poate fi cerută, deoarece înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă supremă din Romania11'.

2. Depunerea cererii de strămutare. Cererea de strămutare se depune direct la instanţacompetentă a se pronunţa asupra ei. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înştiinţa, deîndată, despre depunerea cererii instanţa de la care se cere strămutarea, în cererile destrămutare care intră în competenţa sa. La prirnirea cererii de strămutare, instanţa careo soluţionează poate să ceară dosarul cauzei, atunci când apreciază că acesta este necesar,întrucât conţine informaţii utile în judecata cererii.

Art. 143. Suspendarea judecării procesului. (1) La solicitarea celui interesat, completul dc judecata poate dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării procesului, cu darea unei caujiuni în cuantum de 1.000 lei. Pentru motive temeinice, suspendarea poate fi dispusă în accleaşi condiţii, fără citarea părţilor, chiar înainte de primul termen de judecata.(2) Inchcierca asupra suspendării nu sc motivează şí nu este supusă niciunei căi de atac.(3) Măsura suspendării judecării procesului va fi comunicată de urgenţă instanţei de la care s-a cerut strãmutarea.

COMENTARII

1. Suspendarea facultativă a judecării procesului. Formularea unei cereri de strămutare nu determină suspendarea de drept a judecării procesului. Măsura suspendării poate fi dispusă de completul de judecata învestit cu soluţionarea cererii de strămutare numai la cererea celui interesat (parte, intervenient, procuror, atunci când participă la pro-ces). Prerogativa completului de a suspenda judecarea pricinii îi permite acestuia ca, în funcţie de motivele de strămutare invocate, de seriozitatea şi credibilitatea lor, sã apre-cieze asupra măsurii în care suspendarea se imoune, pentru a se evita o soluţie partini-toare. Această posibilitatea a completului de a decide asupra suspendării, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, este de natură să contribuie la realizarea dreptului la un proces echitabil, ca şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

2. Judecarea cererii de suspendare. Cererea de suspendare a procesului până la solu-ţionarea cererii de strămutare se judecă, de regulă, cu citarea părţilor. Pentru motive temeinice, suspendarea poate fi dispusă fără citarea părţilor, chiar înainte de primul termen de judecata; apreciem că strămutarea pentru motive de siguranţă publicã ar putea justifica, eel mai adesea, o astfel de procedură.

Admisibilitatea cererii de suspendare este condiţionată de plata unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei. în absenţa unor dispoziţii dercgatorii, consideram cã dovada depunerii

"I M. Tābârcã, C/i. Buta, Codul..., p. 176.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOF.CATOREŞTI \rl. 144 | Z6Í>

cauţiunii în cuantumul legal se va alătura cererii de strămutare, iar procedura depunerii şi restituirii cauţiunii este cea de drept comun, reglementată prin art. 1057-1063 NCPC.

Instanţa se pronunţă asupra cererii desuspendare prin încheiere care nu se motivează şi nu este supusă niciunei cãi de atac.

Totodată, măsura suspendării judecării procesului se va comunica, de urgenţă, instanţei de lacares-a cerutstrămutarea.Ïncazulîncare instanţei ise prezintă dovada suspendării judecăţii, aceasta are obligaţia de a respecta măsura luată, neputând continua jude-cata. Măsura suspendãrii va dăinui pânã la soluţionarea cererii de strămutare.

Art. 144. Judecarea cererii. (1) Cererea de strămutare se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea pãrţilor din proces.(2) Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi este definitivă.(3) Instanţa de la care s-a cerut strămutarea va fi încunoştinţată, de îndată, despre admiterea sau respingerea cererii de strămutare.

COMENTARII

1. Judecata cererilor de strămutare. Procedura de judecată a cererilor de strămutare este comună tuturor motivelor care fundamenteaza astfel de cereri. Judecarea cererii se realizează în camera de consiliu, cu legala citare a părţilor, într-o procedura de urgenţă.

2. Hotārârea asupra strămutãrii. Instanţa competentă se pronunţã asupra strămutării prin sentinţă definitivă şi are obligaţia legala de a comunica soluţia de admitere sau de respingere, de urgenţă, celei învestite initial cu rezolvarea litigiului. Prin excepţie de la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) NCPC, hotărârea asupra strămutării nu trebuie motivată, menţionându-se doar care sunt actele îndeplinite înainte de strămutare ce vor fi păs-trate. Norma este una de strictă interpretare şi limitata aplicare doar ipotezei pe care o reglementează. Ca atare, în lipsa unei astfel de menţiuni, se vor reface toate actele îndeplinite de instanţa de la care pricina a fost strămutată.

Norma prívitoare la nemotivare trebuie interpretată literal, în sensul cã ea priveşte numai soluţia asupra strămutãrii, ceea ce înseamnă a contraho că instanţa va motiva soluţia adoptată în privinţa anumitor incidente, cum ar fi lipsa de calitate procesuală activă a titularului cererii de strămutare111.

De lege lata, hotãrãrea asupra strămutării este definitivă.într-o opinie izolată, s-a recunoscut admisibilitatea contestaţiei în anulare în condiţiile

prevăzute de art. 317 CPC din vechea reglementare (când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; când hotărârea a fost data de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă), respectiv a revizuirii pentru motivul prevăzut de art. 322 pet. 8 CPC din vechea reglementare (dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa)'2'. Instanţa supremă s-a pronunţat în sensul inadmisibilităţii contestaţiei în anulare'3'.

în ceea ce ne priveşte, considerãm cã redactarea actualã a textului, prin eliminarea sintagmei „nu este supusă niciunei căi deatac", specifică formei iniţiale, nu exclude admi-sibilitatea căilor extraordinare de atac, pre:um contestaţia în anulare sau revizuirea. Aceasta

111 /. Ddeanu, Comentariu la înch. I.CCJ. nr. 599 din 9 februarie 2011, în R.RJ, nr. 4/2011, p. 20.121 V.M. Ciobanu, Tralat.... vol. I, p. 440-441.131 C.S.J., s. com., dec. nr. 580/1994, in Dreptul nr. 6/1995, p. 94.

Ibb | An. 143 I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

întrucât atunci când a dorit să elimine posibilitatea exercitării oricărei căi de atac, legiui-torul a făcut-o prin normele noului Cod de procedură civilă, folosind imperativ sintagma „hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac".

3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Hotărârea de strămutare a pricinii. Lipsa unei căi de atac. Principiul accesului liber la justiţie, prevăzut la art. 21 din Constituţie, nu este încălcat, întrucât acesta presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, dar „nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti -jude-cătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie - si la toate căile de atac pre-văzute de lege - apel, recurs -, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor. Prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite". Curtea a făcut referire, cu privire la aceste argumente, si la jurisprudenţa sa anterioarā - Decizia Plenuluí Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994. Cu referire directă la textul art. 40 alín. (4) CPC [art. 144 alin. (2) NCPC - n.n.], Curtea a mai reţinut că „este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare a pricinii nu este supusă niciunei căi de atac, în considerarea faptului că prin aceasta instanţa nu se pronunţă asupra fon-dului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor, antrenând, totodată, cheltuieli materiale suplimentare pentru justiţiabili". în consecinţă, Curtea a consideratcă„nu suntîncălcate nici di≤poziţiile art. 128 din Constituţie (devenit art. 129, în urma republicării Constituţiei - n.n.), care prevăd că exercitarea căilor de atac se face «în condiţiile legii»". în acelaşi timp, Curtea a constatat că „art. 40 alin. (4) CPC nu încalcă nici dispoziţiile art. 24 din Constituţie, referitoare la dreptul de apărare", întrucât „dreptul la apãrare se realizează cu prilejul judecării pe fond a cauzei si al soluţionării căilor de atac". Dezvoltândacest argument, Curtea a arătatcă, „de vremece nu sejudecă fondul pricinii, nu se poatesusţinecā intereselecelorîn cauzăarfi prejudiciate, ştirbindu-seîn acestfel exerciţiul dreptului constitutional evocat.în realitate, faptele asupra cărora este chemată să se pronunţe instanţa competentă să judece cererea de strămutare nu tin şi nu au cum să ţină de pricina însăşi, ci de asigurarea condiţiilor pe care le implică art. 37 alin. (3) CPC, respectiv nepărtinirea şi obiectivitatea în soluţionarea pricinii, condiţiî care vizează toate părţile din proces, indiferentde calitatea lor procesuală"'1'.

Art. 145. Efectele admiterii cererii. (1) In caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de apel trimitcprocesulsprejudecată unei alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa. Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie va strãmuta judecarea cauzei la una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia ori-căreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanta de la care se cere strămutarea.(2) Hotărârea va arăta în ce mãsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să he păstrate. în cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţatã este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.(3) Apelul sau, dupã caz, recursul împotriva hotãrârii date de instanţa la care s-a strămutat procesul sunt de competenţa instanţelor ierarhic superioare acesteia. în caz de admitere a apelului sau recursului, trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se va face la o instanţă din circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac.

111 C.C., Dec. nr. 92 din 11 septembrie 1996, M. Of. nr. 297 din 20 noiembrie 19%; Dec. nr. 56 din 21 februarie 2002, M. Of. nr. 229 din 5 aprilic 2002.

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UOFCATORE$TI \rl. IÍ5 | 26/

COMENTARII

1. Efectele admiterii cererii. Admiterea cererii de strămutare are ca efect o prorogarejudecatoreasca de competenţă, pricina nind trimisă spre soluţionare unei alte instantede acelaşi grad cu aceea de la care s-a dispus strămutarea. Curtea de apel trimite procesulspre judecată unei alte instante de acelaşi grad din circumscripţia sa. înalta Curte deCasaţie şi Justiţie trimite procesul spre judecatã la una dintre instanţele de ace!aşi gradaflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în acărei circumscripţie se aflā instanţa de la care se cere strămutarea.

Cum printre hotărârile]udecătoreşticare potfiatacatecu recurs nufigurează şiînche-ierile pronunţate pentru scoaterea de pe rol a cauzelorîn urma admiterii cererii de strămutare, rezultă că o cale de atac prin care se tinde la atacarea unei astfel de hotărâri este inadmisibilă. Din principiul legalităţii căilor de atac rezultă că o hotărâre judecatoreasca este supusă căilor de atac prevăzute de lege, astfel cã formularea unei căi de atac care nu este prevãzută de lege este inadmisibilă. Nu se poate reţine că s-a întrerupt cursul jude-căţii şi că recursul ar fi admisibil, din moment ce prin strămutare cauza a fost trimisă la o altă instanţă tocmai în vederea continuării judecãţii. Fiind vorba de o transmitere de competenţă prin intermediul strămutării, instanţa la care a fost strămutat dosarul poate verifica dacă pricina ce i-a fost strãmutată a rămas fără obiect. în ceea ce priveşte existenţa unor cereri multiple de strămutare în aceeaşi cauză, din care unele admise, iar altele respinse, aceasta nu implică luarea în considerare a celor respinse cat timp se prevede că, în caz de admitere a cererii de strămutare, pricina se trimite spre judecatã unei alte instante de acelaşi grad'1'.

Instanţa învestită ca urmare a strămutării este obligată să soluţioneze pricina, nepu-tând examina dacă motivele pentru care s-a dispus strămutarea mai subzistă sau nu.

Apelulsau, dupācaz, recursul împotriva hotărâriidatede instanţa la care s-a strămutat procesul sunt de competenţa instanţelor ierarhic superioare acesteia. Dacă judecatã ce succede unei hotărâri de strămutare se desfăşoarăîn fata unei instante de control judiciar, soluţia desfiinţării sau casării cu trimitere spre rejudecare se va pronunţa în favoarea instanţei din circumscripţia instanţei învestite prin hotărârea de strămutare, şi nu celei din raza teritorială a instanţei de la care s-a dispus strămutarea. De asemenea, o eventuală cale de atac de retractare împotriva hotărârii pronunţate de o instanţă învestită prin strămutare va fi judecată de această instanţā.

în acelaşi sens, practica a reţinut că, în caz de trimitere spre rejudecare a unei cauze strămutate, prima instanţă este instanţa din raza instanţei de control judiciar la care procesul a fost strămutat, competentă să judece în primă instanţã, iar nu instanţa care a fost sesizată initial'2'.

2. Desfiinţarea actelorîndeplinite panã la momentul strămutării. Strămutarea pro-cesului civil nu atrage în mod implicit şi necondiţionat anularea tuturor actelor de procedure, instanţa având posibilitatea de a aprecia cu privire la păstrarea sau, dimpotrivă,refacerea acestora, în baza elementelor probatorii corespunzătoare prezentate de părţi. Prinurmare, hotărârea pronunţată este rezu tatul unui act de administrare a justiţiei, iar nude soluţionare în fond a unei cauze civile. Astfel, de vremece nu se judecāfondul pricinii,nu se poate susţine că interesele celor în cauză arfi prejudiciate, ştirbindu-seîn acestfelexerciţiul drepturilorconstituţionale invocate'3'.

1,1 CA. Cluj, s. I civ., dec. nr. 3182/R din 23 septcmbrie 2011, ncpublical.1.|2' Trib. Bistrija-Năsăud, s. civ., dec. nr. 127/A din 4 decembrie 2006, nepublicalâ.131 C.C., Dec. nr. 79/2007, M. Of. nr. 117 din 16 febmarie 2007; Dec. nr. 624/2007, M. Of. nr. 582 din 24 august 2007.

im | .in. M« I)ISI'O/ITM GFNEKAlE

Aşadar, prin hotãrârea caredispunestrămutarea seva arătaînce măsură actele înde-plinite de instanţã înainte de strămutare urmează să fie păstrate. Norma este una de strictă interpretare şi limitatã aplicare doar ipotezei pe care o reglementeazã. Ca atare, în lipsa unei astfel de menţiuni, se vor reface toate actele îndeplinite de instanţa de la care pricina a fost strămutată.

3. Desfiinţarea actelor ulterioare strămutării. Toate actele de procedură îndeplinite ulterior strãmutării şi hotãrârea pronunţată după admiterea cererii de strămutare, de instanţa de la care s-a strămutat pricina, sunt desfiinţate de drept ca efect al admiterii cererii. Pentru a se evita îndeplinirea de instanţa de la care s-a solicitat strãmutarea de acte de procedură care ulterior să fie desfiinţate de drept în situaţia admiterii cererii de strămutare, s-a prevăzut obligaţia instanţei care a soluţionat cererea de strămutare de a comunica de îndată instanţei pe rolul căreia se află cauza soluţia data cererii de strămutare. Soluţia desfiinţării de drept este aplicabilă oricăror acte îndeplinite după data admiterii cererii de strămutare, indiferent dacă acestea s-au îndeplinit în intervalul de timp cuprins între data admiterii cererii şi momentul ínştiinţārii instanţei de la care s-a solicitat strãmutarea ori ulterior comunicării soluţiei de admitere a cererii de strămutare.

4. Excepţia strămutării. în situaţia în care instanţa de la care a fost strămutată pricina continuă să judece pricina şi după admiterea cererii de strămutare, partea interesată sau procurorul poate invoca excepţia de strămutare, care este o excepţie de procedură, dila-torie şi absolută.

Art. I `lfi. Formularea unei noicereri de strămutare. (1) Strãmutarea proccsului nu poate fi cerută din nou, în afară de cazul în care noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau ivite după soluţionarca acesteia.(2) Cererea de strãmutare a cauzei introdusã cu nerespectarea prevederilor alin. (1) este inadmisibilă dacã pricina se aflã pe rolul aceleiaşi instanţe.

COMENTARII

1. Cereri de strămutare succesive, întemeiate pe aceleaşî motiv de drept. Printr-o normă imperativă, se interzice, în principiu, formularea unor cereri consecutive de strămutare, întemeiate pe unul şi acelaşi motiv legal de strămutare, dintre cele reglementate prin art. 140 NCPC. Identitatea vizează, aşadar, cauza cererii de strămutare (causa debendi), în raport cu aceasta urmând a se aprecia cu privire la admisibilitatea noii cereri de strămutare.

2. Excepţiile. Sunt reglementate două ipoteze în care se admite formularea unei noi cereri de strămutare, consecutiv soluţionării ce ei dintâi, întemeiată pe acelaşi motiv de bănuială legitimă sau de siguranţă publică, şi arume:

a) noua cerere de strămutare se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data solu-ţionării cererii anterioare. în acest caz, împrejurările, motivele de fapt concrete care justifică noua cerere de strămutare au existat la data soluţionării cererii anterioare, fund însă necunoscute titularului cererii aflat, astfel,în imposibilitatea de a le invoca.

în opinia noastră, titularul cererii de strămutare are obligaţia de a proba elementul de noutate, faptul că a cunoscut împrejurările care susţin noua cerere de strămutare numai după soluţionarea precedentei cereri, acesta fiind unicul motiv pentru care nu le-a invocat, iar nuoaprecieresubiectivă cu privire la oportunitatea menţionării lorîncuprin-sul cererii anterioare. Invocând excepţia inadmisibilităţii noii cereri de strămutare, partea adversă este chemată să facă dovada relei-credinţe a titularului cererii, în sensul că acesta

COMPFTtNŢA INSTANŢELOR (UDF.CATOREŞTI \rl. I Hi I `IW

avea, la data soluţionării cererii de strărrutare, informaţii în legātură cu împrejurările pe care le invocă în prezent, însă nu le-a făcut atunci cunoscute instanţei, astfel că exerciţiul actual al dreptului procedural îmbracă o forma abuzivă, determinând prelungirea duratei procesului;

b) noua cerere de strămutare se întemeiază peîmpre]urări apărute după soluţionarea cererii anterioare. în acest caz, motivele de fapt care justifică actuala cerere de strămutare sunt noi în mod absolut, ele nu au existat la data soluţionării cererii anterioare, fiind ulte-rioare acestui moment. Ceea ce trebuie să dovedească titularul noii cereri de strămutare este data naşterii împrejurărilor pe care, în prezent, le invocā, anterioritatea acestora în raport cu momentul soluţionării precedentei cereri de strămutare obligând la verificarea condiţiilor celei dintâi ipoteze a normei.

Pentru ambele ipoteze, aşadar, momentul de referinţă este „data soluţionării cererii anterioare", respectiv data pronunţării hotărârii asupra strămutării, în raport cu acest moment urmând a se aprecia, de către instanţă, elementul de noutate, care face admisi-bilă o cerere de strămutare având o cau2ă similară celei dintâi.

întrucât hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare [art. 144 alin. (2) NCPC], pentru a verifica existenta altor cereri tíe strămutare, precum si motivele de fapt care le-au justificat, implicit admisibilitatea cererii, instanţaînvestită cu soluţionarea noii cereri de strămutare va trebui să ceară dosarul cauzei de la instanţa care judecă litigiul, carac-terul permisiv, sub acest aspect, al normei înscriseîn art. 142 alin. (3) NCPC operand exclusiv în ipoteza în care partea va alătura cererii copii certificate de pe cererile de strămutare anterioare.

3. Sancţiunea. Instanţa va respinge ca inadmisibilã o nouā cerere de strămutare a pricinii, având un motiv de drept similar celei precedente, în prezenţa următoarelor con-diţii, verificate cumulativ: a) motivele de fapt care justifică noua cerere de strămutare existau la data soluţionării precedentei cereri, ele nu sunt noi; b) titularul cererii a cunoscut toate aceste motive de fapt, însā nu le-a invocat, acţionând, în prezent, în mod abuziv, şicanatoriu, în scopul unei tergiversări a soluţionării cauzei.

Norma fiind una imperative, excepţia absolută a inadmisibilitāţii cererii de strămutare a pricinii poate fi invocatā nu numai de partea în proces, ci şi de procuror sau din oficiu, de instanţa care judecă o astfel de cerere.

Legiuitorul introduce o condiţie nouă, aceea ca pricina să se afle pe rolul aceleiaşi instanţe, exprimându-şi astfel intenţia de a sancţiona un exerciţiu abuziv al dreptului de a cere strămutarea pricinii, apreciat doarîn raport cu instanţa învestită initial cu judecarea litigiului, nu şi cu instanţa în favoarea căreia s-a strămutat pricina. Prin urmare, sancţiunea inadmisibilităţii unor cereri de strămutare operează numai în cazul în care cererile anterioare au fost respinse, ele vizând una şi aceeaşi instanţă. în acest sens a fost, de altfel, exprimată o opinie în doctrine'11, arătându-se cã temeinicia motivelor de strãmutare se apreciazaîn concret, prin raportare la unanumit judecător, şi nuîn funcţiedetemeiul de drept al strămutării.

Indiferent de soluţia care a fost data cererilor anterioare de strămutare, o cerere nouă, întemeiată peacelaşi motiv de drept, justificată prinîmprejurări preexistente şi cunoscute titularului cererii, urmează a fi respinsă ca inadmisibilã'21. Desigur, pentru ipoteza în care s-a admis strămutarea, rămâne a se aprecia, în concret, dacă împrejurările invocate în cuprinsul noii cereri de strămutare sunt sau nu ivite după soluţionarea celei dintâi.

1,1 M. Tăbârcâ, Legea nr. 202/2010 .... p. 15-16.

'2' Pentru opinía conform căreia noua cerere de >trămutare se respinge ca neîntemeiata, având în vedere jurisprudents Curţii Europene in cauzele contra României, care consideră inadmisibilitatea ca refuz al dreptului de acces la justijie, a se vedea L. Cliirtazi, loc. cit.. p. 88.

2/0 | AM. 147 I)ISI'O/ITM GtNKKAlE

Arl. 147- Delegarea instanţei. Când, din cauza unor împrejurãri excepţionale, instanţa competentã este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, Inalta Curtc dc Casaţic şi Justiţie, la cererca părţii interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care sã judece procesul.

COMENTARII

1. De(egarea unei alte instanţe. Prorogarea judecãtoreascã de competentã operează între instanţe de acelaşi grad, prin hotarâre a înattei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi presu-pune verificarea urmãtoarelor condiţii cumulative: a) învestirea instanţei competente cu soluţionarea unei pricini; b) intervenţia unei împrejurări excepţionale (spre exemplu, calamitãţi naturale, epidemii etc.). care împiedică instanţa legal învestitã, un timp îndelungat, sã funcţioneze; c) sesizarea instanţei supreme cu o cerere de prorogare a compe-tenţei, formulată de una dintre părţile în proces; d) justificarea unui interes legitim în soluţionarea cauzei cu celeritate.

2. Efectele prorogării judecătoreşti. Găsind întemeiată cererea de prorogare a com-petenţei, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va delega o altã instanţă care să judece pricina, pronunţându-se printr-o hotarâre definitivă. Se realizează, aşadar, o extindere a compe-tenţei instanţei de trimitere, care trebuie sã fie de acelaşi grad cu instanţa întâî învestitã.

r>lSI'OZIŢII GÍNl·.IUU Arí. 710-711 | lU⅛9

COMENTARII

1. Repunerea în termenul de prescripţie. Condiţii. Norma reprezintā aplicaţia, în materia executării silite, a dispoziţiilor dreptului comun în materie, reprezentateîn prezent prin art. 2522 NCC. Astfel, după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, creditorul poate solicita o repunere în termen, în urmãtoarele condiţii, apreciate cumulativ: a) este în măsurã să justifice depăşirea termenului de prescripţie, prin motive temeinice, care exclud orice culpă a sa, fără ca acestea să aibã gravitatea forţei majore, pentru că atunci ar fi operat suspendarea; b) nu au trecut 15 de zile de la înce-tareaîmpiedicării;c)în termenul de 15 dezilesus-menţionat partea şi-a exercitatdreptul de a cere executarea silitã.

2. Competenţa. Procedura. Soluţionarea unei astfel de cereri aparţine instanţei de executare. Cererea de repunere în terrren se judecă cu citarea pãrţilor, iar instanţa se pronunţă prin hotărâre executorie, supusã numai apelului în 10 zile de la comunicare [art. 65Oalin. (3)NCPC].

Art. 710. Alte dispoziţii aplicabile. Prevederile prezentului capitol se comple-teazā cu dispoziţiile Codului civil privitoare la prescripţia extinctivã.

COMENTARII

Dispoziţiile Codului civil privitoare la prescripţia extinctivã reprezintă dreptul comunîn materie, astfel că legea de procedura permite în mod expres o completare a prevede-rilor Capitolului Vcu normele de drept comun, în măsura în care ele nu sunt contradictorii (art. 2501-2548 NCC).

Capitolul VI. Contestaţia la executare

Art. 711. Obiectul contestaţiei. (1) Impotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesati sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii.(2) Dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută Ia art. 443, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu.(3) De asemenea, după începerea executării silite, cei interesati sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţarc a executării silite, dacă a fost data fără îndcplinirca condiţiilor lcgalc.(4) împărţirea bunurilor proprietate comună pecote-părţi sau în devãlmăşie poate fi hotãrâtă, la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei Ia executare.

COMENTARII

1. Natură juridică. Subscriem punctului de vedere potrivit căruia contestaţia la executare este reglementată drept o cale de atac specială, atunci când ea este exercitată de

H)6tl Ail. 71 I l ) I S I ' l i l l.\K W I A U I A Si I IÏA

către una dintre părţi, declanşând controlul instanţei cu privire la actele de urmarire efectuate, şi ca o acţiune civilă particularā, în cazul promovăhi ei de către o terţã persoană vătămatã prin măsurile de executare silită'1'.

2. Legea aplicabilă. în literatura juridică de specialitate121, s-a căutat o rezolvare situaţieîîn care executarea silită a început sub imperiul legii vechi, iar dupã intrarea în vigoare anoului Cod de procedură civilă, se formulează o contestaţie la executare sau orice alteproceduri judiciare în legăturã cu executarea silită, problematică devenind identificarealegii aplicabile. în acest context, a fost exprimată opinia, la care achiesăm, conform căreiapentru toate executãrile începute anterior intrării în vigoare a noului cod, legea vecheestecea care va guverna atât reguliledupă carese va stabili legalitateasau nelegalitateaactelor de executare contestate, cat şi regulile ce procedură: competenţa instanţei, cali-tatea părţilor, forma cererii de chemare în judecată, înregistrarea acesteia la instanţă,regulile privind suspendarea judecăţii (inclusiv modul de calcul al cauţiunii), forma hotărâriijudecătoreşti şi căile de atac susceptibile de a fi exercitate.

Cu referire specială la contestaţia la executare, aceeaşi autori subliniază că inclusiv în situaţia în care contestaţia la executare reprezintã un proces de sine stătător, ea este formulată de un terţ care invocă un drept real asupra bunului sau bunurilor urmărite, problema legii aplicabile trebuie rezolvatã în mod asemãnător. Deşi în aceste cazuri avem de a face cu o veritabilă judecată în fond, ceea ce trebuie să primeze în analiza legii aplicabile este natura incidentală a acestei cereri fata de executarea silită şi intenţia legiuito-rului de a evita aplicarea dispoziţiilor vechiuluí şi noului cod în una şi aceeaşi procedură. Ca urmare, din perspectiva dreptului intertemporal şi a intenţiei legiuitorului, de a permite stabilirea certă a legii aplicabile întregii faze a procesului civil (în cazul de faţă, întregii executări silite), cererile formulate în legătură cu o executare silită în curs constituie inci-dente procedurale, care păstreazã un anumit caracter „accesoriu" sau numai „incidental" faţă de executarea silită şi care trebuie supuse aceleiaşi legi ca şi executarea silită însăşl

3. Subiectele contestaţiei la executare propriu-zise. „Cei interesaţi" în executare sunt,

în principal, creditorul şi debitorul, ca părţi în raportul juridic execuţional.

Executarea voluntară, incompletă sau necorespunzătoare de către debitor a obligaţiei sale, rezultând dintr-un titlu executoriu, îl îndreptăţeşte pe creditor de a apela la executarea silită „până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobân-zilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a chel-tuielilor de executare". Soluţia oferită de dispoziţiile procedurale este în acord şi cu prevederile de principiucuprinseîn art. 1100-1101C. civ. 1864, potrivit cãrora:„creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datoreşte", iar „debitorul nu poate silî pe creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar" [în prezent, art. 1491-1492 NCC - n.n.]. Aşa fiind, prin recunoaşterea oosibilităţii de a stărui şi de a obţine realizarea integrală a dreptului sãu pe calea executării silite, creditorul în cauză nu are niciun interes de natură să îl legitimeze la formularea unei contestaţii la executare'3'.

Terţii pot fi legitimaţi activ într-o astfel de procedură în măsura în care au fost „vătă-maţi prin executare", revenindu-le obligaţia de ajustifica interesul formulãrii unei contestaţii, în raport cu prejudiciul suportat prin actele de urmarire săvârşite. în ceea ce priveşte terţul din raportul juridic obligaţional, acesta poate justifica interes personal direct în promovarea contestaţiei la executare numai a:unci când prin executare ar fi vătămat,

<1' ƒ. Dekanu, Tratat..., vol. II, 2005, p. 471; /. Uş, Codul ... p. 1111.

' ' Gh.-L. Zidaru, T.-C. Brian, Observalii privind unele dispozijii de drept tranzitoriu şi de punere în aplicare a NCPC, www. juridice.ro.131 C.C., Dec. nr. 249/2003, M. Of. nr. 542 din 29 iulie 2003.

r > l S I ' O Z I Ţ I I GÍNl·.IUU Arf. 711 I 1061

adicā atuncicândarsuferi un prejudiciuîn urmaexecutării silite pornitede creditor împo-triva debitoru!ui.

Vătãmarea unui terţ poate interven atunci când executarea silită priveşte un bun asupra căruia terţul are un drept de proprietate sau un alt drept real. Această concluzie rezultã din dispoziţiile exprese ale art. 712 alin. (5) NCPC, potrivit cãrora în cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori a predării silite a bunului imobil sau mobil, contestaţia la executare poate fi introdusã şi de o terţă persoană, însā numai dacă aceasta pretinde un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul respectiv.

Nu poate fi reţinută vātãmarea terţului titular al contestaţiei la executare ca urmare a faptului că a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul supus executării silite, deoarece antecortractul nu este apt sã transmită dreptul de proprietate asupra bunului din patrimoniul promitentului-cumpărătorîn patrimoniul promi-tentului-vânzãtor, ci dă nastere doar unei obligatii de a face, aceea de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică'1'. Ca atare, în temeiul unui antecontract de vânzare-cumpărare, terţul nu poate justifies vreun drept real asupra bunului obiect al executării silite.

Tot astfel, nici realizarea, de către terţ,a unorîmbunãtăţiri la imobilul suspus executãrii silite nu poate justifica o vătămare a terţului, în situaţia în care bunul ar fi vândut la lici-taţie publică, deoarece eventualul drept de retenţie care ar putea fi invocat, deşi constituie un drept real de garanţie imperfect'2', este opozabil nu numai proprietarului initial al lucrului, ci şi proprietarului subdobânditor. Prin urmare, există posibilitatea de a se invoca dreptul de retenţie faţă de adjudecatarul bunului. Astfel, atât timp cat pentru realizarea pretinsei creanţe există calea opunerii dreptului de retenţie faţă de adjudecatar, nu poate fi reţinută vreo vătămare în drepturi a terţului.

Fiind un drept real imperfect, retentorul nu are atributul urmăririi bunului.Aşa cum a statuat, fără rezerve, practica judiciară, dreptul de retenţie este opozabil nu

numai proprietarului initial al lucrului, ci şi proprietarului subdobânditor'3'. Potrivit dispoziţiilorart. 2498 NCC:„ (1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilorfārăîndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate. (2) Cu toate acestea, eel care exercită un drept de retenţie nu se poate opune urmăririi sitite pornite de un alt creditor, însă are dreptul de a participa la distribuirea preţului (s.n.) bunului, în condiţiile legii". Ca atare, deşi retentorul nu are atributul urmăririi bunului, el are dreptul dea participa la distribuirea preţului în cazul urmăririi bunului de un alt creditor, ceea ce îi dă posibilitatea de a-şi satisface creanţa, în tot sau în parte, în funcţie de prioritatea la distribuire, de suma obţinută din vânzare, de cuantumul total al datoriilor debitorului.

în schimb, existenţa unui drept de folosinţă'4', ce constituie un drept real asupra bunului supus executării silite, poate fi invocată de terţa persoană faţă de raportul juridic obli-

' ' Pentru detalii privind antecontraclul dc vãnzare-cumpărare, a se vedea D. Chirică, Drept civil. Contracte specials Ed. Cordial, Cluj-Napoca, 1994, p. 25-36

' ' Pentru opinia conform căreia dreptul de retenţie este un drept real dc garantic imperfect, a se vedea L Pop, Drept civil. Teoria generate a obligaţiilor, vol. II, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1996, p. 485. Pentru opinia conlrar.1, potrivit căreia dreptul de retenţic este o simplă excepţie, mijloc de apărare şi de garanţie, a se vedea C Oprişan, Sancţiunile in dreptul civil român, în R.R.D. nr. 11/1982, p. 11-12.131 C.S.J., s.. civ., dec. nr. 1648/1990, in Dreptul nr 7-8/1991, p. 125.

' ' Dreptul de folosinţă se dobândeşte prin convenţie, testament, uzucapiune. Există şi drepturi reale de folosinţă precum: dreptul de folosinţă al personalului de specialitate din serviclile publice comunale, în perioada cat lucreazâ în localitate, dacă el sau membrii familiei nu au teren proprietate în localitate [art. 19 al in. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată); dreptul dc folosinţă asupra terenurilor afcrentc locuin(elor cumpărate în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990, pe durata existenţei construct!ilor [art. 3 alin. (2)|; dreptul special de folosin{ă al cetăţenilor slrăini şi apatrizilor care au calilatea dc persoanc îndrcptăţitc potrivit Legii

n.',`_: An. 711 l ) I S I ' l i l l.\K W I A U I A Si I IÏA

gaţional dintre creditor şi debitor. Titularul unui drept real de folosinţă poate invoca vătămarea pe care ar putea-o suferi prin executarea silită a bunului asupra căruia se exercită folosinţa, vătămare care nu este alta decât pierderea dreptului

Poate face contestaţie la executare şi procurorul, în condiţiile art. 92 NCPC, pentru înlăturarea ilegalităţilor săvârşite în procesul executării silite şi a piedicilor ivite în executare.

în schimb, este exclusă calitatea de subiect al contestaţiei la executare a biroului exe-cutorului judecătoresc care a demarat procedura executării silite. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, republicată, executorul judecătoresc este învestitsăîndeplinească un serviciu de interes public, iar în conformitate cu art. 7 lit. a) din acelaşi act normativ, executorul judecătoresc are atribuţia de a puneîn executare dispoziţiile cu caracter civil din titlurile executorii. Totodată, conform art. 60 şi art. 61 din Legea nr. 188/2000, republicată, în condiţiile legii, actele executorilor judecătoreşti sunt supuse controlului instan-ţelor judecãtoreşti competente, cei interesaţi sau vătāmaţi prin actele de executare silită putând formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de Codul de procedura ctvilă. Astfel, Legea nr. 188/2000, republicată, stabileşte calea de atac ce poate fi exercitatã în cadrul controlului actelor întocmite de executorii judecătoreşti, şi anume contestaţia la executare în condiţiile prevăzute de Codul de procedura civilă.

Executorul judecătoresc, câtă vreme nu are un interes propriu în cadrul executării silite, acesta aflându-se în exercitarea unui serviciu de interes public, nu are calitate pro-cesuală pasivă în cadrul contestaţiei la executare silitã, o astfel de calitate nefiindu-i con-ferită de lege. în exercitarea atribuţiilor sale în cadrul serviciului de interes public pe care-l îndeplineşte potrivit legii, prin natura acestuia, nu este necesară chemarea în judecată a executorului judecătoresc pentru opozabilitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate în cadrul contestaţiei la executare, executorul judecătoresc fiind obligat prin lege să puna în executare orice hotărâre judecătorească care constituie titlu executoriu111.

4. Subiectele contestaţiei la titlu. Legitimarea de a solicita clarificarea titlului executoriu aparţine exclusiv părţilor cu privire la care titlul a cărui lămurire se cere produce efecte. Nu se poate susţine cu temei că are calitate procesuală activă într-o asemenea contestaţie orice persoană interesată sau vătămatã prin executare în considerarea parti-cularităţilor acestui mijloc procedural, nefiind îngăduit unei terţe persoane străine de cadrul procesual în care s-a pronunţat hotărârea ce constituie titlu să solicite clarificarea acestuia121.

5. Obiectul contestaţiei la executare. în raport cu obiectul contestaţiei la executare, au

fost consacrate trei forme ale acesteia:

A) Contestaţia la executare propriu-zisă, prin care persoanele interesate sau cele vătămate prin executare pot contesta legalitatea oricărui act de executare, a încheierilor date de executorul judecătoresc sau chiar a executării silite înseşi. Spre exemplu, s-ar putea invoca perimarea executării, vicii de forma ale titlului executoriu, compensaţia legală, inopozabilitatea titlului faţă de terţi, urmărirea bunurilor aparţinând unor terţi. In cazul efectuării mai multor acte de executare, dacã se doreşte anularea tuturor sau a unora dintre ele, contestaţia trebuie promovatâ cu privire la fiecare act de executare în

nr. 10/2001 la restituîrea în natură a unor terenuri, situate în intravilanul loealiL⅝ţilor [art. 3 alîn. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, rcpublicnl.il. A se vcdea, pentru dc:alii: O. Ungurcaiut. C. Muuleanu, Tral.it de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. I lamangiu, Bucureşti, 2008, p. 523 şi 594-5%; L Pop, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. S.C. Cordial SRL, Cluj-Napoca. 1993, p. 155-158.

' ' Jud. Nāsăud, sent. civ. nr. 3079/2012, nepublicata\ In acelaşi sens, Jud, Sectorului 3 Bucureşti, sent. civ. nr. 1014f>/2009, rezumata în R.E.S. nr. 4/2010, p. 147-153.|z| Trib. Bucureşti, s. a V-a civ., dec. nr. 580/2011, rczumata in R.E.S. nr. 2/2011, p. 182-194.

r>lSI'OZIŢII GÍNl·.IUU -in. 711 I 1U63

parte, care trebuie individualizat în cuprinsul contestaţiei formulate. 0 contestaţie gene-rică, cu privire la actele de executare întocmite, impune obligaţia instanţei de executare de a cere lămuri pãrţilor pentru a se stab li exact care sunt actele contestate, în scopul de a se constata dacă respectiva contestaţie este formulată în termen în raport de fiecare act de executare. Pe calea contestaţiei la executare se poate solicita, după ce a început executarea silită, anularea încheierii prin care instanţa de executare a admis cererea de încuviinţare a executării silite, pentru motive de nelegalitate. Aceasta, în condiţiileîn care, potrivit art. 665 alin. (6) NCPC, o astfel de încheiere este definitivã, nesupusā vreunei cāi de atac, înainte de începerea executării.

în cadrul judecãrii contestaţiei la executare propriu-zise, instanţa de executare poate dispune, la cererea părţii interesate, si împărţirea bunurilor aflate în proprietate comună, indiferent de forma acesteia (proprietate comună pe cote-părţi sau proprietate devăl-maşă). Norma protejează interesele patrimoniale ale coproprietarilor si permite, totodată, creditorilor realizarea executării silite, în condiţiile în care pot fi urmărite doar bunurile aflate în proprietatea exclusivă a debitorului urmărit, pentru datoriile personale ale aces-tuia (art. 353 si art. 678 NCC). Aşa fiind, existenţa proprietăţii comune împiedică temporar realizarea executării silite, numai după tinalizarea procedurii deîmpārţeală a bunurilor indivize executarea putând continua cu privire la bunurile ce aparţin exclusiv debitorului urmărit.

Prin efectul partajului, creditorul păstrează posibilitatea fie de a urmări întregul bun care a făcut obiectul partajului, dacă acesta a fost atribuit debitorului, fie sulta la care a fost obligat coproprietarul nedebitor, câruia i-a fost atribuit bunul, fie partea cuvenită debitorului din preţul obţinut din vânzarea întregului imobil. Reglementarea are ca fina-litate protejarea intereselor coproprietarilor nedebitori, puşi, în acestmod, la adăpostde riscul de a fi obligaţi să participe la achitarea unei datorii care nu le incumbă, efectuând astfel o plată nedatorată'1'.

împrejurarea că imobilul urmărit este bun comun al debitorilor nu poate fundamenta instituirea unei prezumţii simple, în sensul că, odată ce unul dintre soţi a aflat de executarea silită, l-a înştiinţat si pe celălalt, chiar dacă operează faptul vecin si conex al relaţiei matrimoniale existente între cei doi debitori. Deşi executarea silită poartă asupra unui bun comun, obligaţia celor doi debitori nu este una solidară, fiind vorba în realitate de două executări silite diferite, astfel că actele de executare trebuie îndeplinite distinct în raport de ambii debitori, iar nu în comun12'.

0 dispoziţie similară referitoare la împãrţirea bunurilor aflate în proprietate comună cuprinde şi art. 174 alin. (2) CPF;

B) Contestaţia la titlu, în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu. Nu este admisibilă o contestaţie la titlu atunci când părţile au cerut instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută să lămurească dispozitivul ori să înlăture dispoziţiile potrivnice, întrucât se opune puterea de lucru jude-cat a hotărârii date în condiţiile şi pe temeiul art. 443 NCPC.

Tot astfel, determinarea momentului de la care produce efecte hotărârea ce constituie titlu executoriu excede noţiunii de lămurire a titlului, care presupune exclusiv o interpre-tare a acestuia sub aspectul înţelesului, întinderii şi aplicării'3'.

Fie că este vorba de o contestaţie la executare propriu-zisă, fie că ne aflăm în ipoteza unei contestaţii la titlu, contestaţia nu poate aduce atingere acelor efecte ale hotārârii

'" C.C, Dec. nr. 379/2003, M. Of. nr. 785 din 7 noiembrie 2003.

'2' Trib. Bucureşti, s. a V-a civ., dec. nr. 346/2010, rezumat3 in R.E.S. nr. 4/2010, p. 174-187.í3' Trib. Bucureşti, s. a V-a civ., dec. nr. 2720/201C, rezumată in R.E.S. nr. 2/2011, p. 145-181.

H)64 Arl. 71 I l ) I S I ' l i l l.\K W I A U I A Si I IÏA

intrate în puterea lucrului judecat, instanţa având obligaţia să se conformeze titlului executoriu.Soluţii ale instanţelor judecătoreşti. Titlu executoriu ce nu emană de la un organ de

jurisdicţie. Procedură specială de contestare a titlului executoriu. Potrivit prevederilor art. 172 alin. (3) CPF, contestaţia poate fi făcută si împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre data de o instanţā judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege. Este evident că această prevedere legală, simi-lară cu cea de drept comun, dă posibilitatea verificării pe fond a titlului executoriu care nu a fost pronunţat de o instanţă de judecată, doar în situaţia în care legea nu prevede nicio procedurā specială de contestare a actului pe care seîntemeiază executarea silitā.

în practică s~a reţinut că Ordinul nr. 279/2004 prevede că, în cazul proceselor-verbale de control întocmite de organele de control, mãsuri active din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, respectiv dir cadrul agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă, se poate face o contestaţie administrativă în baza art. 24 şi urm. din ordinul menţionat, iar deciziile pronunţate, în soluţionarea contestaţiei, de autorităţile administrative pot fi atacate la instanţele judecătoreşti competente potrivit dreptului comun. Prin urmare, există o procedură specială de contestare a titlului ce se execută în dosarul exe-cuţional. Statuările instanţei de fond cu privire la posibilitatea contestatoarei de a formula apărări de fond în cauză, cu toate că nu a folosit procedura specială reglementată de Ordinul nr. 279/2004, sunt nelegale, întrucât ni:i art. 21 din Constituţia României şi nici art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu interzic legiuitorului posibilitatea de a institui anumite proceduri care să reg!ementeze accesul la justiţie.

Astfel, chiar Curtea Constituţională, fiind ses zată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 168 alin. (2) CPF [devenit art. 169 alin. (3) şi, mai apoi, art. 172 alin. (3), după republicările succesive ale Codului de procedură fiscală], prin Decizia nr. 455/2007 a conchis, odată în plus, cu respectarea jurisprudenţei sale anterioare, că „legea pune, aşa-dar, la dispoziţia debitorului căile de atac speciale menţionate, aşa încât acesta nu mai poate să utilizeze apărări de fond în cadrul contestaţiei la executare. O asemenea prevedere nu constituie o îngrădire a liberului acces la justiţie, de vreme ce partea interesată poate folosi apãrările respective, potrivit opţiunii saleîn căile de atac pe care le are la dispozi-ţie. Adoptarea acestei mãsuri nu face, în realitate, decât sã dea expresie preocupãrii legiuitorului de a preveni abuzul de drept constând in invocarea aceloraşi apărãri în două căi de atacdiferite,în scopul tergiversării cauzeloraflate pe rolul instanţelor judecătoreşti". Pe dealtă parte, chiar şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, înjurisprudenţa sa, aadmis, în mod constant, că dreptul de acces la justiţie, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană, nu este unul absolut şi poate conduce la restricţii admise implicit, deoarece se referă, chiar prin natura sa, la o reglementaredin partea statului, care beneficiază de o anumită marjã de apreciere. 5igur că restricţitle aplicate nu trebuie să fie de naturã a aduce atingere dreptului în substanţa sa (a se vedea, spre exemplu, tupaş şi alţii c. României).

în speţã, substanţa dreptului nu a fost atirsă prin impunerea parcurgerii de către debitoarea contestatoare a procedure prevăzute de Ordinul nr. 279/2004, deoarece accesul la justiţie era posibil atâtîn cazul în care ea nuera mulţumitãdesoluţia administrativă data contestaţiei sale, cat şi în cazul în care autoritatea administrativă nu ar fi soluţionat contestaţia în termenul prevăzut de lege'1'.

C) Contestaţia împotriva refuzului executorului judecătoresc de a efectua o executare silită ori de a îndeplini un act de executare în condtţiile prevăzute de lege, potrivit art. 711

Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., dec. nr. 256/R d in 27 scplcmbrie 2007, ncpublicata.

r>lSI'OZIŢII GÍNl·.IUU -in. 712 I lU6î>

alin. (1) teza a ll-a NCPC. La refuzul executorului de a îndeplini atribuţiile prevãzute de art. 7 lit. b)-i) din Legea nr. 188/2000, republicată, se referã şi art. 56 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, republicată, şi areîn vedere: notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare; comunicarea actelor de procedure; recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanţe; apli-carea măsurilor asigurătorii dispuse de instanţa judecătorească; constatarea unor stări de fapt în condiţiile prevãzute de Codul de procedură civilă; întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de consemnarea sumei de către debitor, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă; întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin şi a cecurilor, după caz; orice alte acte sau ope-raţiuni date de lege în competenţa lui.

Aşa fiind, se pune prob!ema determinării raportului între aceste dispoziţii ale legii speciale şi cele ale art. 711 NCPC. O analiză comparativă a celor două texte normative relevă identitatea parţială existentă între ipotezele pe care le reglementează; art. 56 din Legea nr. 188/2000, republicată, nu areîn vedere şi atribuţia executorului privind punerea în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii prevăzută de art. 7 lit. a) din lege. Aşa fiind, apreciem că refuzul executorului de a efectua o executare silită, respec-tiv de a îndeplini un act de executare poate fi cenzurat în procedura plângerii, reglemen-tată de Legea nr. 188/2000, pentru actee şi operaţiunile menţionateîn cuprinsul art. 7 lit. b)-i) din legea specială şi cele asimilateacestora, cat şi pe calea contestaţiei la executare (art. 711 alin. (1) NCPC], după ce executarea silită a fost încuviinţată de către instanţă, în condiţiile art. 665 NCPC'1', opţiunea aparţinând pārţii interesate.

Art. 712. Conditii de admisibilitate. (1) Dacă executarea silită se face în terneiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrate, debitorul nu va putea invoca pe cale de contcstafie motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opunc în cursul jude-căţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisã.(2) In cazul în care executarea silită se face în terneiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesualã specifică pentru dcsfiinţarea lui.(3) Nu se poate face o nouă contestaţie de către aceeaşi parte pentru motive care au existat la data primei contestaţii. Cu toate acestea, contestatorul îşi poate modifies cererea initială adăugând motive noi de contestaţie dacă, în privinţa acestora din urmã, este respectat termenul deexercitare a contestaţiei la executare.(4) Creditorii neurmăritori au dreptul de a interveni în executarea efectuată de alţi creditori, pentru a lua parte la executare sau la distribuirea sumelor obţinute din urmărirea silitã a bunurilor debitorului.(5) In cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori a predării silite a bunului imobil sau mobil, contestaţia la executare poate fi introdusă şi de o terţă persoană, însă numai dacă aceasta pretinde un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul respectiv.

COMENTARII

1. Motivele contestaţiei la executare. Atunci când titlul executoriu este o hotărâre judecătoreascā sau arbitrală, în contestaţia la executare nu pot fi invocate apărări de

A se vedea supra art. 665, comentarii, pel. 2.

lU6h Art. 712 l ) I S I ' l i l l.\K W I A U I A Si I IÏA

fond, pe care debitorul le-ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă sau cu privire la care s-a statuat cu putere de lucru jude-cat; nu se poate obţine modificarea sau desfiintarea hotărârii puse în executare, ci doar înlāturarea abuzurilor si neregularitãţilor săvârşite cu prilejul executārii silite, respectiv lāmurirea dispozitivului echivoc al unei hotărâri. Legea permite apărări de fond împotriva titlului executoriu numai în situaţia în care urmārirea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu a fost emis de o instanţă judecătorească si partea nu a avut la dispo-ziţie, în acest scop, o altă cale de atac specifică.

în cazul unor contestaţii succesive, formulate de aceeaşi parte, motivele care au existat la data primei contestaţii nu pot fi invocate în cea de-a doua contestaţie. Contestatorului i se oferă însă dreptul de a-şi modifica cererea iniţialã, înăuntrul termenului de exercitare a contestaţiei la executare, adăugând motive noi de contestaţie. Dacă contestatorul nu uzează de acest drept procedural, motivele existente initial nu vor mai putea fi invocate, ele devenind inadmisibile, în cea de-a doua contestaţie.

2. Subiectele contestaţiei la executare. A) „Cei interesaţi" în executare sunt, în principal, creditorul si debitorul, ca pārţi în raportul juridic execuţional.

B) Terţii pot fi legitimaţi activ într-o astfel de procedură în măsura în care au fost „vătă-maţi prin executare", revenindu-le obligaţia de ajustifica interesul formulării unei contestaţii, în raport cu prejudiciul suportat prin actelede urmărire sāvârşite. în ceea ce priveşte terţul din raportul juridic obligaţional, acesta poate justifica interes personal direct în promovarea contestaţiei la executare numai a;unci când prin executare ar fi vātămat, adică atunci când ar suferi un prejudiciuîn urma executārii silite pornitede creditor împotriva debitorului.

Vătămarea unui terţ poate interveni atunc când executarea silită priveşte un bun mobil sau imobil asupra caruia terţul are un drept de proprietate sau un alt drept real [alin. (5) al normei analizate).

Nu poate fi reţinută vătămarea terţului titular al contestaţiei la executare ca urmare a faptului că a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul supus executării silite, deoarece antecontractul nu este apt sā transmită dreptul de proprietate asupra bunului din patrimoniul promitentului-cumpărătorîn patrimoniul promi-tentului-vânzător, ci dã naştere doar unei obligaţii de a face, aceea de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică1'1. Ca atare, în temeiul unui antecontract de vânzare-cumpărare, terţul nu poate justifica vreun drept real asupra bunului obiect al executării silite.

Tot astfel, nici realizarea, de către terţ, a unorîmbunătăţiri la imobilul suspus executării silite nu poate justifica o vătămare a terţului, în situaţia în care bunul ar fi vândut la lici-taţie publică, deoarece eventualul drept de retenţie care ar putea fi invocat, deşi constituie un drept real de garanţie imperfect'21, este opozabil nu numai proprietarului initial al lucrului, ci si proprietarului subdobânditor. Prin urmare, există posibilitatea de a se invoca dreptul de retenţie faţă de adjudecatarul bunului. Astfel, atât timp cat pentru realizarea pretinsei creanţe există calea opunerii dreptului de retenţie faţă de adjudecatar, nu poate fi reţinută vreo vătămare în drepturi a terţului.

Fiind un drept real imperfect, retentorul nu are atributul urmăririi bunului.

' ' Pentru cletalii privind antecontractul de vânzare-cumpírare, a se vedea D. Chirică, Drept civil. Contracts speciale, Ed. Cordial, CIuj-Napoca, 1994, p. 25-36.

' ' Pentru opínia conform căreia dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, a se vedea L·. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, vol. II, Ed. Fundiţiei„Chemarea", laşi, 1996, p. 485. Pentru opinia contrară, potrivit căreia dreptul de retenţie este o simplă excepţie, mijloc de apărare şi de garanţie, a se vedea C Opri$mt, Sancţiunilc in dreptul civil romãn, în R.R.D. nr. 11/1982, p. 11-12.

DISI»OZIŢII GFNF.RALE Arl. 713 I 1U6/

Asa cum a statuat fără rezerve practica judiciară, dreptul de retenţie este opozabil nu numai proprietarului initial al lucrului, c şi proprietarului subdobânditor'11. Potrivit dis-poziţiilor art. 2498 NCC: „ (1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fărã îndep!inirea vreunei formalităţi de publicitate. (2) Cu toate acestea, eel care exercită un drept de retenţie nu se poate opune urmăririi sitite pornite de un alt creditor, însā are dreptul de a participa la distribuirea preţului (s.n.) bunului, în condiţiile legii". Ca atare, deşi reten-torul nuareatributul urmāririi bunului, el are dreptul de a participa la distribuirea preţului în cazul urmăririi bunului de un alt creditor, ceea ce îi dă posibilitatea de a-şi satisface creanţa, în tot sau în parte, în funcţie de prioritatea la distribuire, de suma obţinută din vânzare, de cuantumul total al datoriilor debitorului.

în schimb, existenţa unui drept de folosinţă121, ce constituie un drept real asupra bunului supus executării silite, poate fi invocatã de terţa persoană faţă de raportul juridic obli-gaţional dintre creditor şi debitor. Titularul unui drept real de folosinţă poate invoca vătămarea pe care ar putea-o suferi prin executarea silită a bunului asupra cãruia se exercitā folosinţa, vătămare care nu este alta decât pierderea dreptului.

Terţa persoană care pretinde un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate face contestaţie la executare în tot cursul executării silite, dar nu mai târziu de 15 zile de la efectuarea vânzãrii ori de la data predării silite a bunului [art. 714 alin. (4) NCPC].

C) Creditorii neurmãritori au dreptul să intervină în executarea efectuată de alţi cre-ditori, pentru a lua parte la executare sau la distribuirea sumelor obţinute din urmărirea silită a bunurilor debitorului, intervenţia fiind supusă condiţiilor prevăzute de art. 689-695 NCPC.

D) Poate face contestaţie la executare şi procurorul, în condiţiile art. 92 NCPC, pentru

înlăturarea ilegalităţilor săvârşite în procesul executării silite şi a piedicilor ivite în executare.

Arl. 713- Instanta competentă. (1) Contestaţia se introduce la instanta de executare.(2) In cazul urmăririi silite prin poprire/ dacă domiciliul sau sediul debitorului se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanta de executare, contestaţia se poate introduce şi !a judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debitorul. In cazul urmăririi silite a imobile!or, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor generale ale imobile!or, prccum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se aflã în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanta de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecãtoria de la locul situării imobilului.(3) Contestaţia privind lămurirea înţelesului, intinderii sau aplicării titlului exe-cutoriu se introduce la instanta care a pronuntat hotărârea ce se execută. Dacă o

1,1 C.S.J., s.. civ., dec. nr. 1648/1990, în Dreptul nr 7-8/1991, p. 125.

'2' Dreptul de íolosin)3 se dobândeşte prin convenţie, testament, uzucapiune. Existā şi drepturi reale de folosinţā precum: dreptul de folosinţă al personalului de specialitate din servicii!e publice comunale, in perioada cat lucreaz9 in localitate, daca el sau membrii familici nu au teren proprietate in localitalc [art. 19 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicatã|; dreptul de folo⅛inţa" asupra terenurilor aferente iocuinţelor cumpărate in condiţiile Decretului-lege nr. 61/199*), pc durata existen)ei construeţiilor [art. 3 alin. (2)|; dreptul special de folosinţ⅞ al cetăţenilor str&ni şi apatrizilor care au calitatea de persoane îndrep⅛ţite potrivit Legii nr. 10/2001 la restituirea in natură` a unor terenuri, situate în intravilanul localitâţilor |art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată], A se vedea, pentru detalii: O. Ungureami, C. Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 523 şi 594-596; L. Pop, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. S.C. CordialSRL, Cluj-Napoca, 1993, p. 155-158.

LUC* Art. 71 .i l ) I S I ' l i l l.\K W I A U I A Si I IÏA

asemenea contestaţie vizeazã un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare.

COMENTAR1I

1. Competenţa în cazul contestaţiei la executare propriu-zisă, contestaţiei la titlu şial contestaţiei împotriva refuzului executorului. Determinant pentru stabilirea instanţeicompetente să judece contestaţia la executare este obiectul acesteia. Astfel, sunt decompetenţa instanţei de executare, respectiv a judecătoriei în circumscripţia căreia seva face executarea: contestaţia la executare propriu-zisă; contestaţia împotriva refuzuluiexecutorului judecătoresc de a efectua executarea ori de a îndeplini un act de executareîn condiţiile legii; contestaţia la titlu, atunci cãnd titlul executoriu nu emană de la un organde jurisdicţie.

Este de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea ce se executã contestaţia la titlu, în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau apli-carea titlului executoriu, emis de un organ de jurisdicţie. Aşadar, dacă titlul îl reprezintă o hotărâre judecătorească pronunţată în materie civilă, contestaţia se va îndrepta la instanţa civilã care a dat-o şi care poate fi, dupã caz, judecătoria, tribunalul, curtea de apel sau înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Nu este obligatoriu sã participe la judecată aceiaşi judecãtori care au pronunţat hotărârea contestată. De altfel, respectarea principiului continuităţii în acest caz nu este regu-lamentar posibil, atât timp cat o contestaţie la executare primeşte un numãr nou de înregistrare, fiind supusă repartizării aleatorii. în schimb, ea va fi soluţionată de un complet având compunerea prevăzută de lege pentru judecata finalizată prin hotărãrea care face obiectul unei astfel de contestaţii.

2. Contestaţia în cazul urmăririi silite prin poprire. Competenţă alternativă. în cazuí urmăririi silite prin poprire, dacă domiciliul sau sediul debitorului se află în circumscripţia alter curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debito-rul. Competenţa este una teritorialã alternativă, oricare dintre cele două instanţe evocate fiind competentă.

3. Contestaţia în cazul urmăririi silite a imabilelor, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor precum şi în cazul predării silite a bunurilor imo-bile. Competenţă alternativă. Dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul situării imobilului. Competenţa este una teritorialã alternativă, oricare dintre cele două instanţe evocate fiind competenti.

4. Competenţa în căile de atac. Referitor la competenţa de soluţionare a tuturor acestor contestaţii în căile de atac, printr-o decizie în interesul legii'1' s-a apreciat că aceasta se determină prin aplicarea regulilor dreptului comun, înscrise în art. 2 pet. 2 şi 3, art. 3 pet. 2 şi 3 şi art. 4 pet. 1CPC [în prezent, art. 95 pet. 2 şi 3, art. 96 pet. 2 şi 3 şi art. 97 pet. 1 NCPC).

în jurisprudenţă, au existat divergenţe de opinie în ceea ce priveşte identificarea secţiei din cadrul instanţei de control judiciar la care trebuie să se înregistreze asemenea pri-cini. Evident, nu putea fi vorba despre o interpretare şi aplicare diferită a legii, deoarece, cu excepţia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile celorlalte instanţe - acolo unde există secţii specializate -în principiu, nu aveau o competenţă proprie, prevăzută în texte de lege susceptibile, astfel, de interpretări diferite. Asa fiind, competenţa de soluţionare a

"' I.C.C.J., Secjiilc Unite, Dec. nr. XV din 5 februarie 2007, M. Of. nr. 764 din 12 noiembric 2007.

r>i$l'OZIŢII GENERALE Arl. 713 | 1U69

cāii de atac se verifica în raport cu nivelul instanţei, împărţirea pe secţii fiind o chestiune de organizare judecãtoreascã.

Cu toate acestea, în considerarea principiului specializării, era firesc ca atunci când contestaţia la executare propriu-zisă sau contestaţia la titlu viza un titlu emis în materie comercială, aceasta să se îndrepte la secţia comercialã a instanţei competente, acolo unde exista. Nu putea fi acceptat punctul de vedere conform căruia, atunci când este vorba despre o contestaţie la executare propriu-zisă, natura litigiului rāmâne fără rele-vanţă, întrucât existā posibilitatea ca într-o atare contestaţie să se invoce si apărări de fond, a cãror naturã comercială să fie indiscutabilă, or, asupra acestora putea aprecia numai o instanţă comercială.

în prezent, renunţându-se la dualismjl civil-comercial, începând cu data de 1 octom-brie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, procesele si cererile în justiţie considerate anterior comerciale sunt civile. De asemenea, potrivit art. 136 NCPC, dispoziţiile privitoare la excepţia de necompetenţă si la conflictul de competenţă se aplică prin ase-mănare şi în cazul completelor şi al secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

5. Contestaţia la executarea silită a creanţelor fiscale. Competenţă. Judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea. Consecutiv admiterii unui recurs în interesul legii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau a unei măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscala de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cat şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre data de o instanţă judecãtoreascã sau de un alt organ jurisdicţional, dacã pentru contes-tarea lui nu existã o altă procedură prevãzută de lege.

O atare soluţie se impune deoarece, în cazul contestarii executării silite ce se realizează de către organele administrativ-fiscale în baza unui titlu executoriu fiscal, dreptul comun este reprezentat de normele dreptului civil, material şi procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse în Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi, respectiv, în Titlul IX din Codul de procedură fiscala, care sunt aplicabile numai la soluţionarea acţi-uniiîn anularea sau modificarea obligaţiei f scale, ce constituie titlu de creanţă fiscala. Această interpretare este conformă şi prevederilor art. 169 alin. (2) CPF [devenit art. 172 alin. (2), în urma republicării Codului de procedură fiscala {M. Of. nr. 513 din 31 iulie 2007}-n.n.], prin care se precizeazã ca, în cazul contestaţiei menţionate, „dispoziţiile privind suspen-darea provizorie a executării silite prin ordonanţă preşedinţială prevăzute de art. 403 alin. (4) CPC nu sunt aplicabile". De aceea, nu se poate considera că, în cazul contestaţiei la executarea silită a creanţelor fiscale, legiuitorul ar fi reglementat exercitarea şi soluţionarea ei în alte condiţii decât cele specifice dreptului comun, referitoare la contestaţia la executare în materie civilă, pentru că, ori de câte ori a urmărit să excludă aplicarea anumitor dispoziţii ale dreptului comun în domeniul fiscal, a prevăzut aceasta în mod expres.

Ca urmare, adoptarea punctului de vedere potrivit căruia competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare îndreptate împotriva titlului executoriu fiscal ar aparţine organelor cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale din Ministerul Finanţelor Publice sau instan-ţelor de contencios administrativ este determinată de insuficienta distinctie dintre „titlu executoriu fiscal", „titlu de creanţă fiscala" şi „act administrativ fiscal". Or, în această privinţă trebuie avut în vedere cã, din coroborarea dispoziţiilor art. 21 CPF cu cele ale art. 168 alin. (3) CPF [devenit art. 171 alin. (3), în urma republicării Codului de procedură fiscala - n.n.], titlul de creanţă fiscala este actul prin care se stabilesc drepturile patrimo-

K)/U Art. 7I» l ) I S I ' l i l I.Ml W I A U I A Si I IIA

niale ale statului si obligaţiile de plată corelativealecontribuabililor, ce rezultă din rapor-turile de drept material fiscal, întocmit de organele competente sau de persoanele îndrep-tăţite potrivit legii.în acestsens, îndispoziţiilecu caracterexplicativcuprinseîn pet. 107.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Codului de procedură fiscală, apro-bate prin H.G. nr. 1050/2004, sunt enumerate titlurile de creanţă fiscalã. Rezultã, deci, că, dacă pentru contestarea titlului de creanţê fiscală nu s-a reglementat accesul la o instanţā judecătoreascã, pecalea contestaţiei latitlulexecutoriu fiscal, adresată instanţei de executare, pot fi cerute nu numai lămuriri CJ privire la înţelesul, întinderea sau apli-carea titlului, ci se pot invoca si apărãri de fond cu privire la însăşi validitatea creanţei fiscale. O atare interpretare dă posibilitate subiectului procesual activ al contestaţiei să sebucuredeo procedură contradictorieîn dovedirea dreptului sāu, decarenu arfi putut beneficia anterior, deoarece actul fiscal ce constituie titlu executoriu, fund emis de un organ fāră atribuţii jurisdicţionale, nuarecaracterjurisdicţional. Ca urmare, posibilitatea contestării titlului executoriu fiscal pe calea contestaţiei la executare subzistă numai în măsura în care actul ce constituie titlu de creanlă fiscală nu poate fi atacat pe calea con-tenciosului administrativ-fiscal.

Dacă în procedura de individualizare a taxelor, impozitelor, contribuţiilor, datoriilor vamale şi a accesoriilor la acestea este reglementată calea administrativ-jurisdicţională de atac, respectiv aceea a contestaţiei împotriva titlurilor de creanţă fiscală sau a altor acte administrative fiscale, în cadrul procedurii executārii silite a creanţelor fiscale este reglementată, ca singură cale judiciară de atac, contestaţia la executarea propriu-zisă, prin care se contestă titlul de executare'1'.

6. Titlu executoriu care nu emană de la un organ de jurisdicţie sau care a fost emis de o instanţă comercială. Competenţa soluţionārii contestaţiei la executare. Pronunţându-se într-un recurs în interesul legii, instanţa supremă a statuat în sensul celor ce urmează:

a) competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lamurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie aparţine întot-deaunajudecătoriei, indiferentcăestevorba despre un titlu executoriu în materie comercială sau în materie civilă;

b) referitor la competenţa de soluţionare a contestaţiei la titlu, art. 400 alin. (2) CPC [art. 713 alin. (3) NCPC] distingea două situaţii: i) atunci când se cere lamurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească, instanţa competentă să se pronunţe este cea care a pronunţat hotărârea care se exe-cută. Aşadar, dacă titlul îl reprezintă o hotărâre judecătorească în materie comercială, contestaţia se va îndrepta la acea instanţă care a pronunţat, în respectiva materie, hotărârea susceptibilă de executare silită şi care poate fi, după caz, judecătoria, tribunals, curtea de apel sau înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, când titlul emană de la un alt organ cu activitate jurisdicţionalā, acela va fi sesizat cu contestaţia la titlu, indiferent de natura litigiului; ii) atunci când se cere lamurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu care nu emană de la un organ cu activitate jurisdic-ţională, art. 400 alin. (2) teza a ll-a CPC făcea trimitere la instanţa de executare. Cum această instanţă era întotdeauna judecătoria, conform art. 373 alin. (2) CPC [art. 650 alin. (1) NCPC], rezultă că aceasta era competentă să judece în primă instanţă contestaţia la titlu când titlul nu emană de la un o'gan de jurisdicţie, inclusiv în materie comercială!2'.

1111.CCJ„ Secjiile Unite, Dec. nr. XIV din 5 februarie 2007. M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007. '2'

I.C.C.J., Secjiilc Unite, Dec. nr. XV din 5 februarie 2007, M. Of. nr. 764 din 12 noiembric 2007.

r>lSI'OZIŢII GÍNl·.IUU Arl. 711 | 10/1

In prezent, renunţându-se la dualismjl civil-comercial, începând cu data de 1 octom-brie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, procesele si cererileîn justiţie considerate anterior comerciale sunt civile.

Arl. 714. Termene. (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, contestaţia privitoare la executarca silită propriu-zisă se poate face în termen de 15 zile dc la data când:1. contestatorul a luat cunoştinţã de actul de executare pe care îl contestă;2. eel interesata primit comunicarca ori, după caz, înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe eel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de cātre terţul poprit;3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executãrii sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executãrii şi nici somatia sau executarea se face fără somatie.(2) Contestaţia împotriva încheierilor executorului judecătoresc, în cazurile în care acestea nu sunt, potrivit legii, definitive, se poate face în termen de 5 zile de la comunicare.(3) Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului exe-cutoriu se poate face oricând înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a obtine executarea silită.(4) Dacă prin lege nu se prevede altfel, contestaţia prin care o terţă persoană pre-tinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă în tot cursul executãrii silite, dar nu mai târziu de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului.(5) Neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut la alin. (4) nu îl împiedică pecel de-al treileasăîşi realizezedrcptul pecalea unei cereri separate, încondiţiile legii, sub rezerva dreprurilor definitiv dobândite de către terţii adjudecatari în cadrul vânzării silite a bunurilor unr.ărite.

COMENTARII

1. Termenul de exercitare a contestaţiei la executare propriu-zise. Aceastã cale

specială de atac este supusă unei condiţii referitoare la termenul în care poate fi formulată,

Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că nu contravine principiului liberului acces la justiţie împrejurarea cã, spre deosebire de reglementarea anterioară modificării aduse vechiului Cod de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, potrivit căreia contestaţia la executare putea fi formulată oricând pânã la data efectuării ultimului act de executare, ceea ce era de natură să ofere largi posibilităţi exercitării sale abuzive, cu finalitatea de a-l împiedica pe creditor sã îşi valorifice titlul, reglementarea art. 401 CPC [corespondent art. 713 NCPC] o circumscrie unui termen cu durată prestabilită şi al cărui moment de începere este precis determinat'1'.

în alin. (1) al normei analizate este reglementat, aşadar, un termen general de 15 zile, care începe să curgă, în principiu, de la data la care contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe careîl contestă. Utilizând sintagma „a luat la cunoştinţă", legiuitorut

111CC, Dec. nr. 260/2002, M. Of. nr. 785 din 29 octombric 2002; Dec. nr. 126/2002, M. Of. nr.452 din 27 iunie 2002; Dec. nr. 254/2003, M. Of. nr. 445 din 23 iunie 2003; Dec. nr. 543/2005, M. Of. nr. 1112 din 9 decembrie 2005; Dec. nr. 204/2008, M. Of. nr. 342 din 2 mai 2008.

W/2 Art. 71 1 l ) I S I ' l i l I.Ml W I A U I A Si I IIA

exclude obligativitatea raportării la data comunicării actului de executare, aşa cum o face, spre exemplu, art. 714 NCPC la pet. 2 şi 3 ale alin. (1). Prin urmare, chiar în absenţa uneí comunicărí, prescripţia începe să curgă de la data la care contestatorul a cunoscut efectiv actul de executare contestat, astfel cum aceasta este dovedită.

în jurisprudenţă, s-a reţinut că procedura de comunicare prin afişare a actelor de executare de cãtre agentul postal este conformă legii, deoarece s-a menţionat de către agentul postal, pe ambele dovezi de procedura: „am afişat actulpe uşaphncipalâ a locu-inţei destinatarului," şi„nicio persoanâ de la punctul 1 nu afost gâsită". Or, comunicarea actelor de procedure şi, implicit, şi a actelor de executare silitã se face prin intermediul serviciului postal, fie prin scrisoare recomandata, cu dovada de primire, fie prin alte mij-loace care asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Prin urmare, mijlocul utilizat de serviciul postal trebuie să aibã aptitudinea de a asigura transmiterea textului şi confirmarea primirii sale, agentul postal nefiind obligat ca în toate cazurile să transmită actul doar când destinatarul poate şi voieşte să confirme primi-rea. Dacă s-ar adopta acest al doilea punct de vedere, s-ar ajunge la concluzia absurdă şf inadmistbilă ca, ori de câte ori destinatarul nu este la domiciliu sau refuză primirea actului de procedura, comunicarea prin agent postal să fie imposibilã'1'.

Momentul initial al termenului poate fi diferit, în funcţie de titularul contestaţiei şi împrejurarea care o justifică, după cum urmează: a) de la data la care eel interesat a pri-mit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea privindînfiinţarea popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe eel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit; b) de la data la care debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încu-viinţare a executārii sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie; c) de la efectuarea vânzării ori de la data predarii silite a bunului, în cazul contestaţiei prin care o terţă persoană pretinde un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit.

Faptul că terţul contestator este prezent la íntocmirea procesului-verbal de situaţie şi ia cunoştinţă dedeclanşarea executării silite, nuînlăturăcalitatea sa deterţfaţã de rapor-tul execuţional, atât timp cat calitatea de parte, respectiv de terţ nu se apreciazã în funcţie de persoanele care sunt de faţă la executarea silită12'.

Fiind un terţ ce pretinde un drept de proprietate asupra bunului, în privinţa sa sunt aplicabile prevederile alin. (4) ale normei analiiate privitoare la momentul curgerii termenului legal de promovare a contestaţiei la executare, indiferent dacă terţul a cunoscut sau nu executarea silitã la o data anterioară. Ca atare, derogator de la dispoziţiile alin. (1} pet. 3, care prevăd curgerea termenului legal de la data luării la cunoştinţă a actului contestat şi se aplică numai persoanelor care sunt părţi în raportul execuţional, în cazul terţului termenul curge de la momentul vânzării bunului sau al predarii silite a acestuia. Respingerea contestaţiei ca tardiv formulată nu împiedică exercitarea unei acţiuni de drept comun, o acţiune reală mobiliară sau imobiliară, prin intermediul căreia terţul vătămat îşi va putea realiza dreptul.

2. Termenul de exercitare a contestaţiei la titlu. Contestaţia la titlu se poate face oricând înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, regle-mentat prin art. 705 NCPC.

3. Termenul de exercitare a contestaţiei împotriva încheierilor executorului judecăto-resc. Contestaţia împotriva încheierilor executorului judecătoresc se poate face în termen de

''I Jud. Bis(riţa, s. civ., sent nr. 5658 din 23 mai 2012, nepublicata.|2! Trib. Bisiri}a-Năsăud, s. I civ., dec. nr. 78/A din 12 oc(ombrie 2011, ncpublicală.

l`)ISI·OZIŢII GÍNl·.IUU Arí. 7I.»-7IK | 10/3

5zilede la comunicare, în cazurileîn care acestea nu sunt, potrivit legii, definitive. A contrarío, când sunt definitive, nu pot fi supuse controlului judiciar într-o contestaţie la executare.

4. Sancţiune. Promovarea contestaţiei după împlinirea termenului legal atrage sancţiunea decăderii, prin incîdenţa dispoziţiilor 185 NCPC şi determină respingerea acesteia ca tardivă.

Art. 715. Condiţii de forma. (1) Contestaţiile se fac cu respectarea cerinţelor de forma prevăzute pentru cererile de chemare în judecatã.(2) Contestatorul care nu locuieşte sau nu are sediul în localitatea de reşedinţă a instanţei poate, prin chiar cererea sa, să îşi aleagă domiciliul sau sediul procesual în această localitate, arãtând persoana căreia urmeazā să i se facã comunicările.(3) întâmpinarea este obligatorie.

COMENTARII

1. Condiţii de forma. Contestaţia la executare trebuie să respecte condiţiile de formaprevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecatã, referitoare la conţinut, numãrul de exemplare, timbrare, înregistrare, posibilitatea cumululut de cereri (art. 194-199 NCPC). Totodată, considerăm că se aplicã contestaţiei la executare dispoziţiile art. 200 şi cele ale art. 201 NCPC, referitoare la verificarea şi la regularizarea cererii, respectiv fixarea primului termen de judecatã, pentru executările începute dupã intrarea în vigoare a legii noi de procedură civilă.

2. Domiciliul procesual ales. Se recuioaşte contestatorului care nu locuieşte sau nu îşi are sediul în localitatea de reşedinţă a nstanţei de executare să îşi aleagă undomiciliu/ sediu procesual în această localitate, indicând în mod expres în cuprinsul contestaţiei domiciliul/sediul şi persoana căreia urmează să i se facă comunicările.

3. întâmpinarea. Caracter obligatoriu. în procedura contestaţiei la executare, întâm-pinarea este obligatorie. în absenţa unor dispoziţii speciale derogatorii, întâmpinarea va avea cuprinsul prevăzut de art. 205 NCPC şi se va comunica părţii adverse. Obligativitatea depunerii întâmpinării este prevăzută de lege sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel (art. 208 NCPC).

Arl. 716. Procedura de judecatã. (1) Contestaţia la executare se judecă cu procedura prevăzută de prezentul cod pentru judecatã în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător.(2) Instanta sesizată va solicita de îndată executorului judecãtoresc să îi transmită, în termenul fixat, copii certificate de acesta de pe actele dosarului de executare contestate, dispoziţiile art. 286 fiind aplicabile în mod corespunzător, şi îi va pune în vixk`re pî¾rţii interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea.(3) Părjilc vor fi citatc în termen scurt, iar judecarea contestaţiei se face de urgcnţă şi cu precădere.(4) La cererea părţilor sau atunci când apreciază că este necesar, instanta va putea solicita relaţii şi explicaţii scrise de la executorul judecãtoresc.

COMENTARII

1. Procedura de soluţionare a contestaţiei la executare. Este reglementată o procedura unică, specifică judecăţii în primă instanţă, fãră a disringe după cum contestaţia este una la executare propriu-zisă sau la titlu.

]U/4 Art. 717 l ) ISI ' l i l I.Ml W I A U I A Si I IIA

Contestaţia se judecă cu citarea părţilor, în termen scurt, de urgenţă si cu precădere (înaintea celorlalte pricini).

Instanţaînvestită cu judecarea contestaţiei areobligaţia legală de a solicita, de urgenţă, executorului judecătoresc sã-i transmits copii certificate de pe actele dosarului de exe-cutare. Corelativ, există obligaţia părţii interesate de a achíta cheltuielile ocazionate de certificare şi transmitere, precum şi obligaţia executorului judecătoresc de a trimite instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei la executare documentele solici-tate. Certificarea conformităţii cu originalul se va face de către executorul judecătoresc pe fiecare act de executare transmis instanţei. Norma face trimitere la art. 286 NCPC, ceea ce înseamnă că organul de executare trebuie sã depună în păstrarea grefei originalele actelor din dosarul de executare, „sub pedeapsa de a nu se tine seama de înscris".

Atât timp cat nu există dispoziţii derogatorii, sunt admisibile toate mijloacele de probă legale, administrarea acestora urmărind normele de drept comun în materie. Totodată, la cererea părţilor sau atunci când apreciază cã este necesar, instanţa va putea solicita relaţii şi explicaţii scrise de la executorul judecătoresc.

2. Hotărârea asupra contestaţiei. Regula. Asupra contestaţiei la executare propriu-zise, precum şi asupra contestaţiei la titlu atunci când emană de la un organ de jurisdicţie, instanţa de executare se pronunţă prin sentinţă, susceptibilă de atac exclusiv cu apel. Cum instanţa de executare este, de regulă, judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, apelul se va judeca de tribunal.

Art. 717. Căi de atac. (1) Hotărârea pronunţată cu pnvire la contestaţie poate fi atacatã numai cu apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 711 alin. (4) şi art. 714 alin. (4) care pot fi atacate în condiţiile dreptului comun. (2) Hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia privind înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusă aceloraşi cãi de atac ca şi hotărârea ce se execută. Dacă prin contestaţie s-a cerut lămurirea înţelesului, întinderii ori aplicării unui titlu care nu constituie hotărâre a unui organ de jurisdicţie, hotãrârea prin care s-a soluţionat contestaţia va putea fi atacatã numai cu apel, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.

COMENTARn

1. Hotãrârea asupra contestaţiei. Regula. Asupra contestaţiei la executare propriu-zise, precum şi asupra contestaţiei la titlu atunci când emană de la un organ de jurisdicţie, instanţa de executare se pronunţă prin sentinţă, susceptibilă de atac exclusiv cu apel. Cum instanţa de executare este, de regulă, judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, apelul se va judeca de tribunal.

Curtea Constituţionalã a statuat, în jurisprudenţa sa constantă, că „accesul liber la justiţie nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecãtoreşti, deoarece competenţa şi căiie de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite". Aşa fiind, Curtea nu a putut reţine că textul de lege dedus controlului contravine art. 21 din Constitute, în măsura în care, în cuprinsul acestuia, nu se precizează in terminis cã accesul liber la justiţie implică întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cat şi a recursului, situaţie în care exercitarea cumulativă a ambelor cãi de atac împotriva unei hotărâri ar fi con-stituit, într-adevăr, un criteriu de constituţionalitate. De altfel, nici reglementările inter-naţionale în materie nu impun un anumit număr de grade de jurisdicţie sau de căi de atac, în acest sens fiind art. 13 din Convenţia oentru apărarea drepturilor omului şi a

r>lSI'OZIŢII GÍNl·.IUU -in. 7IK | lU7⅛

libertãţilor fundamentale, care prevede asigurarea posibilităţii unui recurs efectiv la o instanţă naţională'1'.

2. Excepţií. Sunt supuse dreptului comun în materia cãilor de atac, respectiv dispozi-ţiilor art. 94-95 coroborat cu art. 483 alin. (2) NCPC, urmatoarele: a) hotãrârea prin carese dispune cu privire la împărţirea bunurilor comune în cadrul contestaţiei la executare;b) hotãrârea pronunţată în soluţionarea unei contestaţii prin care o terţă persoană pre-tinde un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmārit.

Prin urmare, o astfel de hotărâre pcate fi atacată atât cu apel, cat şi cu recurs ori numai cu apel, în raport cu valoarea bunului ce face obiectul dreptului litigios. Sintagma utilizată de legiuitorîncuprinsul alin. (2)trebuie interpretatăînsensulcă, în situaţiilede excepţie expres şi limitativ indicate, hotãrârea este supusă căilor de atac de drept comun, adică apelului sau recursului, în funcţie de valoarea obiectului litigiului. Orice altă inter-pretare data textului de lege evocat ar contrazice intenţia legiuitorului, exprimată în sensul de a conferi titularilor unor astfel de contestaţii dreptul la cãile de atac pe care le-ar fi avut dacã uzau de o acţiune în partaj sau de o acţiune reală în procedura de drept comun, şi nu în aceea specificã contestaţiei.

3. Hotãrârea data într-o contestaţie la titlu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotãrârea ce se execută. Aşa fiind, dace obiectul contestaţiei este decizia instanţei de recurs pronunţată în rejudecare după casare cu reţinere, hotãrârea este definitivă. Dacã prin contestaţie s-a cerut lămurirea înţelesului, întinderii ori aplicãrii unui titlu care nu constituie hotărâre a unui organ de jurisdicţie, hotãrârea prin care s-a soluţionat contes-taţia va putea fi atacată numai cu apel, în condiţiile dreptului comun.

4. Cãile extraordinare de atac de retractare. în absenţa unor dispoziţii derogatorii de la regulile de drept comun, s-a statuat cu caracter unitar în sensul că hotãrârea asupra contestaţiei la executare poate fi atacată,în condiţiile prevăzute de lege, pe calea contestaţiei în anulare sau a revizuîrii12'.

Art. 718. Suspendarea executării. (1) Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separata.(2) Pentru a se dispune suspendarea, eel care o solicita trebuie să dea în prealabilo cauţiune, calculatâ la valoarea obiectului contestaţiei, după cum urmează:a) de 10%, dacă accastă valoare este până la 10.000 lei;b) de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depãşeşte 10.000 lei;c) de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depăşeşte 100.000 lei;d) dc 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 lei.(3) Dacă obiectul contestaţiei nu este evaluabil în bani, cauţiunea va fi de 1.000 lei, în afară de cazul în care legea dispune altfel.(4) Suspendarea executării este obligatorie şi cauţiunca nu este necesară dacă:1, hotãrârea sau înscrisul care se executã nu este, potrivit legii, executoriu;2. înscrisul care se execută a fost deciarat fals printr-o hotărâre judecătorească dataîn prima instanţă;

1,1 CC, Dec. nr. 436/2006, M. Of. nr. 541 din 22 iunie 2006; Dec. nr. 540/2007, M. Of. nr. 558 din 15 august 2007; Dec. nr. 37/2008, M. Of. nr. 65 d in 28 ianuarie 2008.

'211. Delamu, Tratat..., 2005, vol. II, p. 475.

10/6 Al⅞ 7I« l ) I S I ' l i l l.\K W I A U I A Si I IÏA

3. debitorul face dovada cu înscris autentic că a obtinut de la creditor o arnânare ori, după caz, beneficiazã de un termen de platã.(5) Dacă bunuri!c urmărite sunt supusc pieirii, degradării, altcrării sau dcprccierii, se va suspenda numai distribuirea preţului obţinut din valorificarea acestor bunuri.(6) Asupra cererii de suspendare instanţa, în toate cazurile, se pronunţã prin încheiere, chiar şi înaintea termenului fixat pentru judecarea contestaţiei. Părţile vor fi întotdeauna citate, iar încheierea poate fi atacată numai cu apel, în mod separat, în termen de 5 zile de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru cea lipsă.(7) în cazuri urgente şi dacă s-a plătit cauţiunea prevăzuta* la alin. (2), instanţa poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării pânã la soluţionarea cererii de suspendare. încheierea nu este supusã niciunei cãi de atac. Cauţiunea depusă potrivit prezentului alineat este deductibilă din cauţiunea finală stabilită de instanţă, dacă este cazul.(8) încheierea prin care s-a dispus suspendarea executării silite se comunică din oficiu şi de îndată executorului judecătoresc.

COMENTARII

1. Suspendarea facultative (judecătorească) a executării silite. La cererea creditorului sau a debitorului, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare va putea aprecia cu privire la oportunitatea suspendării executării titlului executoriu şi va putea dispune în acest sens, până la judecarea contestaţiei sau a unei alte cereri privind execu-tarea silită. Cererea de suspendare poate fi formulată odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separata.

Potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. (9) şi (11) din Regulamentul de ordine interioarã al instanţelor judecãtoreşti, cererile de suspendare a executării hotărârilor se vorsoluţiona de completul care a fost învestit cu judecarea cauzei, iar dacã cererea de suspendare se înregistrează mai înainte de sosirea dosarului (în ipoteza exercitării căilor ordinare şi extraordinare de atac), aceasta se va repartiza în procedura distribuirii aleatorii. în situaţia desfiinţării completului, cauzele vor fi repartizate prin sistemul ciclic celorlalte complete ale instanţei, competente să judece în materia respectivă, de preşedintele instanţei sau de judecatorul desemnat cu repartizarea aleatorie a cauzelor. Consideram că, în conditiile noilor dispoziţii procedurale, în care alin. (7) al textului analizat face trimitere la instanţă, iar nu la preşedintele acesteia, dispoziţiile art. 99 alin. (10) din Regulament, conform cărora „suspendarea provizorie a executării hotărârii în conditiile Codului de procedura civilă se va soluţiona după modelul completelor specializate în compunerea cărora intră preşedintele instanţei sau, după caz, preşedintele de secţie oriînlocuitorii acestora", nu-şi mai găsesc aplicabilitatea, întrucãt contrazic prevederile Codului, act normativ cu forţă juridică superioară în ierarhia actelor normative.

Suspendarea executãrii silite poate fi dispusă ca măsură de protecţie ori de câte ori instanţa sesizată apreciazã că prin executarea silită s-ar crea prejudicii grave, iremediabile sau dificil de remediat. Ca atare, ceea ce se analizează de instanţă este vătãmarea celui care solicită suspendarea executãrii silite, indferent de soarta finală a contestaţiei la executare.

Suspendarea se apreciazã în raport cu situaţia creditorilor sau a bunurilor urmărite, dar în egală măsură în raport şi cu situaţia debitorilor, ale căror interese, de asemenea, nu trebuie prejudiciate prin măsura adoptată1''. Măsura suspendării executării silite

"I Trib. Argeş, s. civ., dec. nr. 554 din 22 fcbruarie 2011, rezumata in R.E.S. nr. 2/2011, p. 212-219.

r>lSI'OZIŢII GÍNl·.IUU -in. 7IK | 10//

începute în temeiul unui titlu executonu constituie însă o măsură excepţională, data fiind necesitatea ca titlurile executorii sâ fie aduse la îndeplinire într-un termen cat mai scurt.

Conform art. 54 alin. (4) din Legea nr. 59/1934, suspendarea executării siliteîncepute pe baza unei file cec poate avea loc numai în două ipoteze, si anume: a) oponentul nu recunoaşte semnătura, înscriindu-se în fals; b) oponentul nu recunoaşte procura în baza căreia mandatarul a semnat cecul. Ca atare, suspendarea se poate dispune numai în cazurile limitativ prevăzute, fără a puteafi extinsă la alte ipoteze'1'.

2. Cauţiunea. Soluţionarea cererii de suspendare facultative a executării titlului executonu este legal condiţionată de plata unei cauţiuni, în cuantumul fixat de instanţă, calculat la valoarea obiectului contestaţiei, dupã cum urmează: a) de 10%, dacă această valoare este până la 10.000 lei; b) de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depãşeşte 10.000 lei; c) de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depăşeşte 100.000 lei; d) de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 lei. Dacă obiectul contestaţiei nu este evaluabil în bani, cauţiunea va fi de 1.000 lei, în afară de cazul în care legea dispune altfel.

Instituirea obligaţiei de plată a cauţiunii, ca o condiţie a suspendării executării, are o dublă finalitate, si anume, pe de o parte, aceea de a constitui o garanţie pentru creditor, în ceea ce priveşte acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării silite, prin efectul suspendării acesteia, şi, pe de altă parte, de a preveni si limita eventualele abuzuri în valorificarea unui atare drept de către debitorii rău-platnici.

întrucât plata cauţiunii nu constituie o condiţie de admisibilitate a contestaţiei la exe-cutare, ci exclusiv pentru a putea solicita suspendarea executării silite, instituirea acestei obligaţii nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la ]ustiţie. De altfel, şi alte legislaţii europene reglementează instítuţia cauţiunii în cadrul procedurilor de executare silită. Astfel, dispoziţiile art. 521 din Codul francez de procedurā civilă prevăd posibilitatea celui împotriva căruia a fost emis un titlu executoriu de a evita continuarea executării provizorii a acestuia, cu autorizarea instanţei, prin depunerea unei sume de bani sau a altor valori suficiente pentru a garanta suma la plata cãreia a fost condamnat. De asemenea, Codul italian de procedură civilă prevede, în art. 623-624, că instanţa poate dispune suspendarea executării silite, dacă existã motive întemeiate, cerând sau nu depunerea unei cauţiuni. în Spania, art. 528-529 din Codul de procedurã civilă conţin dispoziţii referitoare la plata unei cauţiuni în cazul executării silite, respectiv dacã eel împotriva căruia s-a obţinut titlu executoriu face opoziţie la executare, trebuie să depună o sumă de bani suficientă a acoperi eventualele pagube ce ar rezulta din întârzierea executării acelui titlu'2'.

Simplul fapt al achitării cauţiunii nu constituie o condiţie unică de admisibilitate a cererii de suspendare, aceasta fiind una dintre conditiile prealabile prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii, instituită în vederea recuperării pagubei pricinuite credi-torului urmăritor, esenţială fiind analiza utilităţii luării unei asemenea măsuri.

Faptul că au fost atacate unele titluri executorii nu constituie un motiv exceptional de natură săconducă la oprireatemporară a executării unui titlu executoriu, avândîn vedere că titlurile executorii trebuie aduse la îndeplinire într-un termen cat mai scurt, pentru a

I'1 /. Turcu, Tralat teorc!ic şi practic dc drepl comercial, vol. I, Ed. CH. Beck, Bucurcşli, 2008, p. 561. '2' C.C., Dec. nr.

150/2002, M. Of. nr. 508/2002; Dec. nr. 55/2003, M. Of. nr. 153/2003; Dec. nr. 76/2003, M. Of. nr. 225/2003; Dec.

nr. 178/2003, M. Of. nr. 361/2003; Dec. nr. 15/2003, M. Of. nr. 115/2003; Dec. nr. 8/2003, M. Of. nr. 153/2003; Dec.

nr. 346/2003, M. Of. nr. 751/2003; Dec. nr. 361/2003, M. Of. nr. 720/2003; Dec. nr. 8/2003, M. Of. nr. 153/2003; Dec.

nr. 76/200S, M. Of. nr. 225/2003, Dec. nr. 328/2004, M. Of. nr. 871/2004; Dec. nr. 375/2004, M. Of. nr. 940/2004;

Dec. nr. 404/2004, M. Of. nr. 1027/2004; Dec. nr. 949/2007. M. Of. nr. 821/2007; Dec. nr. 245/2008, M. Of. nr.

288/2008.

1U78 Art. 7I« l ) I S I ' l i l I.Ml W I A U I A Si I IIA

se evita prejudicierea creditorului, în condiţiile în care există instituţia întoarcerii executant şi nu au fost atacate toate titlurile executorii'1'.

In opinia noastră, suspendarea durează până la soluţionarea definitivā a contestaţiei la executare, şi nu doar până la judecarea acesteia de către prima instanta. în acest sens credem cā trebuie interpretată sintagma „până la soluţionarea contestaţiei la executare". Fiind vorba de o măsură luată în scopul evitării producerii unei pagube, ea trebuie să dureze până la momentul la care contestaţia la executare este soluţionatã definitiv, şi nu doar de prima instanţă.

Apelui împotriva hotărârii primei instanţe prin care s-a dispus suspendarea executant silite până la soluţionarea contestaţiei la executare, prin care se solicită instanţei de control judiciar să schimbe hotărâreaîn parte, în sensul de a dispune suspendarea executăriî silite până la soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare, nu este admisi-bil. Determinarea înţelesului sintagmei „până la soluţionarea contestaţiei la executare", dacă se areîn vedere ca durată finală data pronunţării hotărârii instanţei de fond sau data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de fond, este o chestiune care tine de lămurirea dispozitivului hotărârii. Or, lămurirea dispoziţiilor hotărârii nu poate fi cerută decât în condiţiile art. 445 NCPC, şi nu pe calea apeluluipl.

în ipoteza existenţei unui singur debitor, careplăteştecreanţa, darcontestă cheltuielile de executare stabiliteîn sarcina sa, se pune problema dacă suspendarea executării silite poate interveni numai până la concurenţa sumei reprezentând cheltuielile de executare, cu consecinta achitării creantei în contui creditorului urmaritor. în ceea ce ne priveste, apreciem că instanta de executare nu poate dispune o suspendare parţială. Odată încu-viinţată suspendarea executãrii, aceasta are drept consecinta stoparea efectuării oricărui act de procedurā, deci inclusiv distribuirea crearţei achitate de debitor. Aceasta, întrucât, conform art. 863 NCPC, executorul reţine cu prioritate cheltuielile de executare, după care plãteşte creanţa, eventuala diferenţă rămasā fiind restituită debitorului. Or, în condiţiile în care se contestă tocmai cuantumul cheltuielilor de executare, executorul nu poate realiza operaţiunea prevăzută de art. 863 NCPC

3. Depunerea valorii cauţiunii. De regulă, valoarea cauţiunii se depune în numerar, însã, potrivit art. 1057 NCPC, la cererea debitorului şi cu acordul expres al părţii în favoa-rea căreia se dispune, valoarea poate fi depusă şi în instrumente financiare care pot servi ca instrumente de plată. Articolul 1060 NCPC instituie o indisponibilizare a cauţiunii, statuând că aceasta nu poate fi urmărită de creditorii depunătorului decât în măsura în care urmează a-i fi restituită acestuia, cauţiunea neputând fi urmărită nici de creditorii depozitarului. Sancţiunea va fi, desigur, nulitatea, care poate fi invocatā pe calea contestaţiei la executare.

4. Suspendarea obligatorie. Potrivit dispoziíiilor alin. (4) al art. 718 NCPC, este obli-gatorie pentru instanta de executare suspendarea executării, până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, în următoarele situaţii, expres şi limitativ prevăzute de lege: a) hotãrârea sau înscrisul care se execută nu este executoriu, potrivit legii; b) înscrisul care se execută a fost declarat fals printr-o hotărâre judecătorească data în primă instanţă; c) debitorul a obţinut de la creditor o amânare sau, dupā caz, beneficiază de un termen de plată şi dovedeşte aceasta prin înscris auten-tic. în oricare dintre aceste situaţii, reglementate expres şi limitativ printr-o dispoziţie imperativă a legii, instanta de executare va dispune suspendarea executãrii. în cazurile de suspendare obligatorie a suspendārii, nu este necesară plata unei cauţiuni.

''I Trib. Bistriţa-Nasflud, s. civ., dec. nr. 217/R din 15 august 2007, nepublicată. |2! Trib.

Bistri}a-Năsăud, s. I civ., dec. nr. 140/R din 20 martic 2013, nepublicaia.

DISPOZ1ŢII GENERALE .in. 7iK | io/y

5. Instanţa competentă să dispună suspendarea. Potrivit art. 718 alin. (1) NCPC, sus-pendarea executării silite se dispune de instanţa învestită cu soluţionarea contestatieila executare sau a unei alte cereri privind executarea silită. Cererea de suspendare aexecutării silite are un caracter accesoriu, astfel că, în virtutea acestui caracter de acce-sorialitate, măsura suspendãrii se dispune de instanţa pe rolul cãreia este înregistratdosarul având ca obiect contestaţia la executare sau o altă cerere privind executarea silită,chiardacă,în final, instanţa sesizată cujudecarea contestatiei la executare sau a unei altecereri se declară necompetentă material şi/sau teritorial.

Cererea de suspendare a executării silite are caracter urgent, astfel că ea se impune a fi soluţionată anterior contestatiei la executare. Aşa fiind, în cadrul acestei cereri instanţa nu poate examina competenţa de soluţionare a contestatiei la executare'1'.

6. Hotărârea asupra suspendãrii. Asupra cererii de suspendare a executãrii siliteinstanţa se pronunţă întotdeauna cu citarea părţilor, prin încheiere, care poate fi atacatănumai cu apel, în mod separat, termenul fiind de 5 zile de la pronunţare pentru parteaprezentă şi de la comunicare pentru cea care a lipsit. în absenţa unor norme specialederogatorii, se va face aplicarea dispoziţiilor dreptului comun pentru soluţionarea uneiastfel de cereri.

încheierea prin care s-a dispus suspendarea executãrii silite se comunicã executorului judecătoresc de către instanţa de executare care a dispus suspendarea, din oficiu şi de îndată. Apreciem că obligaţia de comunicare aparţine instanţei de executare în fata căreia încheierea de suspendare a rãmas definitivã, şi anume: primei instanţe, daca nu a fost exercitată caiea de atac a apelului, respectiv instanţei de apel, atunci când încheierea de suspendare a fost atacată cu apel şi aceasta a procedat la soluţionarea apelului printr-o hotărâre definitivã.

7. Urmărirea unor bunuri perisabile.în alin. (5) altextului analizateste reglementată ipoteza executãrii silite a unor bunuri supuse pieirii sau deprecierii, când suspendarea poate viza numai etapa distribuirii preţului obţinut prin vânzarea acestor bunuri mobile urmărite.

8. Suspendarea provizorie a executării silite. Suspendarea provizorie a executării silite este supusă următoarelor condiţii de admisibilitate: a) existenţa pe rolul instanţei a unei cereri de suspendare formulate în condiţiile alin. (1) şi (4) ale art. 718 NCPC; b) justificarea luării unei astfel de măsuri, din perspectiva dispoziţiilor art. 996 alin. (1) NCPC, care determine înţelesul sintagmei „cazuri grabnice", expresie sinonimă cu aceea de „cazuri urgente"; c) dovada plãţii unei cauţiuni, în cuanttmul determinat prin lege, potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 718 NCPC, depusă de solicitant odată cu cererea de suspendare provizorie. Cauţiunea este deductibilă din aceea stabilită de instanţă pentru suspendarea executării, în procedura de drept comun.

Soluţia suspendãrii provizorii a executării silite este o măsură excepţională, data fiind necesitatea ca titlurile executorii sã fie aduse la îndeplinire într-un termen cat mai scurt.

în jurisprudenţă121 s-a apreciat că este neîntemeiată cererea de suspendare provizorie a executării, atât timp cat nu s-a făcut dovada că reclamanta a întreprins toate măsurile careseimpun pentru efectuarea unei plăţi voluntareşi căafostîn imposibilitatesă achite debitul datorat. în lipsa administrãrii unor dovezi concrete privind blocarea prin poprire a conturilor reclamantei, împre]urare care conduce, în opinia acesteia, la imposibilitatea onorării obligaţiilor de plată stabilite prin titluri executorii, nu se poate aprecia asupra

''' A se vedea, în acesl sens, Trib. Bucureşti, s. a V-aciv.,sent. nr. 662din 29 marlie2011, în R.E.S. nr. 1/2011, p. 152-155.

'2' I.C.C.J., s. a Il-a civ., dec. nr. 624 din 10 íebruarie 2012, nepublicată.

HWl) Art. 7I« l ) IS I ' l i l I.Ml W I A U I A Si I IIA

urgenţei cererii si itninenţei producerii unui prejudiciu în patrimoniul propriu. Pentru a putea beneficia de termenul de graţie pentru efectuarea plăţii, recurenta-debitoare tre-buia să facă dovada că neexecutarea până în prezent a obligaţiei de plată s-a datorat lipsei defonduri, întrucât procedura nu operează opelegis faţă detoţi debitorii care sunt insti-tuţii publice, ci numai faţă de acei debitori care nu au putut începe sau continua executarea obligaţiei de plată din cauza lipsei fondurilor.

Seapreciazăcă cererea cucareafostînvestită instanţadefond are uncaracter formal, iar instanţadejudecată nu estechemată eaînsăsisă identifice soluţii pentru ca instituţiile statului sã onoreze obligaţiile de plată care derive din titlurile executorii. înfiinţarea popririi la cererea altor creditori este un aspect care tine de conduita debitoarei, nefiind în sarcina creditoarei să identifice sursele financiare prin care debitoarea şi-ar putea achita obligaţiile de plată.

Dispoziţiile legale cuprinse în O.U.G. nr. 4/2011 prevăd doar posibilitatea instanţei de a acorda un termen de graţie, respectiv a unei eşalonări la plată, şi nu o obligaţie, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere dreptului conferit de lege, exercitarea acestuia neputându-se face decâtîn condiţiile prevãzute. Este de reţinut faptul că interzicerea plăţii unui titlu executoriu produce pentru creditor prejudicii previzibile mai alesîn dome-niul comercial, unde respectarea disciplinei plaţii este vitală pentru participanţii la viaţa economică. Dispoziţiile O.U.G. nr. 4/2011, prin care a fost modificată O.G. nr. 22/2002, privesc nu numai imposibilitatea temporară de a executa titlul, dar şi faptul că debitoarea va dispunedesumelenecesareefectuării plăţilcrîn perioada următoareîn cadrulterme-nelor prevãzute de lege. în speţã, recurenta-reclamantă nu a dat nicto garanţie că plata va putea fi făcută în limitele termenului de graţie sau conform unei eşalonări, neproducând nicio dovadă în acest sens, nici la fond, nici în recurs.

Debitoarea motivează că a întreprins toate rnãsurile legale care se impun pentru efec-tuarea unei plăţi voluntare, însã nu a dovedit in niciun fel această afirmaţie. Simplele afirmaţii ale acesteia în sensul cã i-au scăzut veniturile şi cã existã pe viitor posibilitatea intrării acesteia în incapacitate de platã nu constitute argumente temeinice pentru admi-terea cererii formulate de recurentă. Conform jurisprudenţei constante a C.E.D.O., executarea unei hotărâri trebuie privitã ca fiind parte integrantă din proces, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, instanţa europeană arãtând că dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămânā inoperantă în detrimentul unei părţi De asemenea, înalta Curte apreciază că este de neconceput ca dreptul creditorului să dobândească un caracter incert şi imprevi-zibil, ceea ce poate afecta chiar substanţa acestuia, atãt timp cat nu s-au oferit explicaţii rezonabile.

9. Hotărârea asupra suspendării provizorii. Asupra cererii de suspendare provizorie a executării se pronunţă instanţa de executare învestitā, în condiţiile art. 718 alin. (1) şi (4) NCPC, cu soluţionarea unei contestaţii la executare sau a unei alte cereri privind executarea silită, fără citarea pārţilor, prin încheiere definitivă. Efectele încheierii sunt provizorii, respectiv pãnă la soluţionarea cererii de suspendare formulate în procedura de drept comun. încheterea prin care instanţa a dispus suspendarea provizorie a executării silite îşi încetează efectele la data rãmânerii definitive a hotărãrii prin care instanţa s-a pronunţatcu privire la cererea de suspendare fcrmulatăîn condiţiile art. 718 alin. (1) sau (4) NCPC.

Comparativ cu reglementarea anterioară, care dãdea în competenţa preşedintelui instanţei soluţionarea cererii de suspendare provizorie a executării silite [art. 403 alin. (4) CPC], în actualul context procedural, competenţa soluţionãrii unei asemenea cereri aparţine instanţei sesizate cu judecarea contestaţiei la executare sau a unei alte cereri privind

DISI»OZIŢII GFNF.RALE \rl. 7 IK | 1081

executarea silită. Cererea de suspendare provizorie poate fi formulată fie prin cererea de suspendare de drept comun, a cărei înregistrare pe rolul instanţei de executare condiţionează admisibilitatea suspendării provizorii, caiîn care sejudecăîn acel dosar, pronunţându-se oîncheierefãră număr, nesupusã vreunei căi deatac, fie pecale separata, ipotezăîn care se formează un nou dosar de competenta completului de judecata cãruia i s-a repartizat aleatoriu contestaţia la executare, eel care judecă şi suspendarea de drept comun, apli-cându-se dispoziţiile art. 96` alin. (1) din RegulamentuI de ordine interioara al instanţelor judecătoreşti, cererea putând fi considerată ca accesorie cererii de suspendare din cadrul contestaţiei la executare sau oricărei alte cereri privind executarea silită.

Considerăm că, în condiţiile noilor dispoziţii procedurale, în care alin. (7) al textului analizat face trimitere la instanţă, iar nu la preşedintele acesteia, dispoziţiile art. 99 alin. (10) din Regulament, conform cărora „suspendarea provizorie a executării hotărârii în condiţiile Codului de procedurā civilă se va soluţiona după modelul completelor specializate în compunerea cărora intrã preşedintele instanţei sau, după caz, preşedintele de secţie ori înlocuitorii acestora", nu-şi mai găsesc aplicabilitatea, întrucât contrazic prevederile Codului, act normativ cu forţă juridică superioară în ierarhia actelor normative.

10. Suspendarea executării silite în temeiul O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii. Executarea oblígaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, este reglemen-tată printr-un act normativ special, O.G. nr. 22/2002"', derogatoriu de la principiul general conform căruia, în cazul neexecutării de bunãvoie, obligaţia se executã imediat prin pro-cedura executării silite în una dintre modalităţile de executare reglementate de Codul de procedură civilă. Prevederile O.G. nr. 22/2002, în forma modificată şi completată prin O.U.G. nr. 4/2011, aprobată cu modificăriprin Legea nr. 92/2011, sunt de imediatã aplicare şi executărilor silite în curs la momentul intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, conform art. V din O.U.G. nr. 4/2011.

Cu caracter derogatoriu, prin art. 1 din O.G. nr. 22/2002 s-a prevăzut cã achitarea creanţelor stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice, inclusiv, potrivit art. 8, în sarcina autorităţilor administrative autonome, are loc din sumele aprobate cu această destinaţie prin bugetele acestora, sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de platã respectivã, plata obligaţiei neputându-se realiza din sumele destinate pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare a instituţiei sau autorităţii de stat debitoa-e necesare îndeplinirii atribuţiilor şi obiectivelor legale, pentru care s-au înfiinţat sau din cele de personal.

Potrivit art. 2 al O.G. nr. 22/2002, în cazul în care executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facã demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Prin dero-gare de la această regulă, conform art. 5 din O.G. nr. 22/2002, creditorul şi debitorul pot conveni asupra altui termen, precum şi asupra unor altecondiţii deîndeplinirea oricăror obligaţii stabilite prin titlul executoriu.

Articolul 3 din O.G. nr. 22/2002 inter2ice executarea silită imediatã a debitorului, sta-tuând că aceasta poate fi solicitată de creditor numai dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 2. Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 22/2002, atunci când, din motive temeinice privind realizarea atribuţiilor prevă-zute de lege, instituţia debitoare nu îşi poate îndeplini obligaţia de plată în condiţiile

111 M. Of. nr. 81 din 1 februaric 2002.

WH2 Art. 7IK l ) I S I ' l i l l.\K W I A U I A Si I IÏA

prevăzute la art. 1 alin. (1) (adică din sumele aprobate cu această destinaţie în buget sau de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respective, dacă în buget există astfel de sume), art. 2 (în termen de 6 luni de la primirea de către debitor a soma-ţiei de plată, dacă în buget nu există astfel de sume) sau art. 4 (din sumele alocate de ordonatorul principal), aceasta poate solicita instanţei judecătoreşti care a pronunţat hotărârea definitive {în speţă, tribunalul, ca primă instanţă) acordarea unui termen de graţie sau/şi stabilirea unor termene de plată eşalonată a obligaţiei respective.

Din coroborarea prevederilor art. 2, art. 3 şi art. 6 din O.G. nr. 22/2002 rezultă că, prin derogare de la prevederile Codului de procedura civilă, în situaţia lipsei de fonduri nece-sare plãţii de către instituţiile publice a datoriilor către creditori, în favoarea debitorului este reglementat un termen de 6 luni, calculat din momentul primirii somaţiei de plată comunicate de organul de executare, în interiorul căruia se recunoaste dreptui debitorului de a face demersuri în vederea obţinerii de fonduri pentru îndeplinirea obligaţiei de plată. Ca atare, pe acest interval maxim de timp, atunci când între debitor şi creditor nu a intervenit o înţelegere în privinţa altui termen sau altor condiţii de îndeplinire a obligaţiei, obligaţia de plată a datoriei cãtre creditor este suspendată în baza legii. Numai ulterior expirării termenului legal de 6 luni, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 22/2002, creditorului i se recunoaste dreptui de a finaliza executarea silită, până la acest moment aceasta fiind suspendată.

Posibilitatea instanţei de a acorda un termen de graţie sau de a eşalona plata sumei datorate de debitor este recunoscută în următoarele trei situaţii, expres şi limitativ prevăzute de art. 6 din O.G. nr. 22/2002, şi anume: 1. când din motive temeinice legate de realizarea atribuţiilor prevăzute de lege, institutia debitoare nu-şi poate îndeplini obligaţia în condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.G nr. 22/2002, adicã atunci când, deşi dis-pune de sume aprobate în buget cu aceeaşi destinaţie cu suma datorată sau de sume de la titlurile de cheltuieli la care se încadreazã obligaţia de plată, după caz, nu-şi poate onora obligaţia din cauza unor motive temeinice strict legate de realizarea atribuţiilor sale sta-bilite prin lege; 2. când din motive temeinice, legate de realizarea atribuţiilor prevăzute de lege, institutia debitoare nu-şi poate îndeplini obligaţia în condiţiile prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, adică atunci când nu a putJt procura suma datoratã în termenul de 6 luni calculat din momentul primirii somaţiei de plată; 3. când din motive temeinice legate de realizarea atribuţiilor prevăzute de lege, institutia debitoare nu-şi poate îndeplini obligaţia în condiţiile prevăzute de art. 4 din O.G. nr. 22/2002, adicã atunci când nu dispune de suma necesară plăţii din cauză că nu i s-au alocat sume de ordonatorul principal.

Ori de câte ori cererea de acordare a unui termen de graţie sau de eşalonare a plăţii este formulată în termenul de graţie stabilit de lege, de 6 luni, calculat din momentul primirii somaţiei de cãtre debitor, apreciem că această cerere trebuie respinsă ca prema-tur formulată, legea însăşi recunoscând debitorului, instituţie bugetară, dreptui de a beneficia de un termen de amânare a executării plāţii precis determinat (atât sub aspectuf întinderii sale, cat şi al momentului de la care îrcepe să curgă).

în ceea ce priveşte instanţa competentă să acorde termenul de graţie sau să dispună eşalonarea plăţii datoriei, aceasta diferă după cum se solicita executarea unei hotărâri judecătoreşti ceconstituietitluexecutoriu ori a unui alttitlu care nu esteo hotărârejude-cătorească. Astfel, conform art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002, încazurileîn care obligaţia de plată este stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, institutia debitoare se va adresa „instanţei care a dat această hotãrãre". Această sintagma se referă la instanţa care a pronunţat în primă instanţă hotărârea care a devenit titlu executoriu, indiferent dacă, în final, suma datorată s-a stabilit în primă instanţă ori în calea de atac în urma admiterii apelului/recursului, după caz.

r>lSI'OZIŢII GÍNl·.IUU -in. 7IK | lt)⅛;t

Dacā obligaţia de plată este stabilită printr-un titlu executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, potrivit art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 22/2002, cererea de acordare a unui termen de graţie sau de eşalonare a plăţii se solutioneazã de către instanţa de executare competentă. Aceastā dispoziţie trebuie coroborată cu prevederile art. 650 NCPC, conform cārora instanţa de executare este judecêtoria în circumscripţia cãreia se află biroul exe-cutorului judecătoresc care face executarea, ori de câte ori legea nu dispune altfel.

Conform art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 22/2002, instanţa sesizată cu o cerere de eşalonare a datoriei sau de acordare a unui termen de graţie, la cererea instituţiei debitoare, poate dispune suspendarea începerii ori continuarii executarii silite până la soluţionarea prin hotărâre definitive a cererii privind acordarea termenului/termenelor de plată a sumei datorate. Suspendarea se dispune prin încheiere executorie, fără plata unei cauţiuni, încheiere supusă numai apelului [potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012), în mod separat, care, în lipsa unei reglementări speciale derogatorii, se exercită în termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii atacate.

Aşadar, adoptarea măsurii suspendă'ii începerii sau continuarii executarii silite este condiţionată de îndeplinirea,în mod cumjlativ, a urmãtoarelor cerinţe: a) existenţa cererii debitorului de suspendare a începerii sau continuarii executarii silite, aceastã măsură neputãnd fi dispusã din oficiu de instanţa de judecată; b) existenţa pe rolul instanţei a unei cereri de eşalonare a plăţii sau de acordare a unui termen de graţie. în lipsa unei astfel de cereri, suspendarea nu poate fi dispusă, chiar dacă existã cererea debitorului, textul art. 6 alin. (4) referindu-se expres la instanţa sesizată cu o cerere de eşalonare a plăţii sau de acordare a unui termen de graţie, ceea ce presupune existenţa pe rolul instanţei a unei asemenea cereri.

în cazuri urgente, la cererea instituţiei debitoare, se poate dispune suspendarea pro-vizorie a executarii până la soluţionarea cererii de suspendare a începerii sau continuarii executarii silite. Conform art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 22/2002, suspendarea se dispune fără plata unei cauţiuni, fără cítarea părţílor, prin încheiere care nu este supusă niciunei cãi de atac. Competenţa dispunerii măsurii suspendării provizorii revine, conform alin. (5) al art. 6, instanţei prevăzute la art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 22/2002, respectiv instanţei care a dat hotărârea ce constituie titlu executoriu sau instanţei de executare competentă, după cum se pune în executare o hotărâre judecătorească sau un alt titlu.

Luarea măsurii suspendării provizorii este condiţionată de îndeplinirea, cumulativ, a urmãtoarelor condiţii: a) existenţa cererii debitorului formulate în acest sens; b) dovada caracterului urgent al măsurii; c) existenta pe rolul instanţei a unei cereri de suspendare a începerii sau continuarii executarii silite.

11. Suspendarea de drept prevăzută de O.U.G. nr. 71/2009. Prin O.U.G. nr. 71/2009 s-a prevăzut plata eşalonată a drepturilor băneşti recunoscute în temeiul unor hotărâri judecãtoreşti irevocabile în intervalul 2012-2016. Totodată, prin art. 1 alin. (2) al ordo-nanţei s-a prevăzut suspendarea de drept a oricărei proceduri de executare în perioada de eşalonare sus-menţionată. în baza acestor prevederi legale, executorul judecătoresc are obligaţia de a nu proceda la executarea silită a hotărârilor judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de naturã salarială, care intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009.

Activitatea executorului judecătoresc se desfăşoară conform legii. în acest sens sunt dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 188/2000, republicată, conform cărora „executorul jude-cătoresc îşiîndeplineşteatribuţiilecu respectarea dispoziţiilor prezentei legi, a statutului profesiei şi a regulamentului de aplicare a prezentei legi, precum şi ale Codului de proce-dură civilă şi ale altor legi aplicabileîn materie". Textul art. 56 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, republtcată, nu prevede vreun moment limită până la care executorul judecătoresc poate

1

1UN4 Arl. 7IK l ) I S I ' l i l l.\K W I A U I A Si I IÏA

refuza executarea, ci instituie doar obligaţia motivării refuzului, dacā pārţile stăruie în cererea de îndeplinire a actului.

Prin urmare, chiar dacã executorul îndeplineşte acte de începere a executãrii si!ite, textul art. 56 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, republicatã, îi permite, în orice moment al executãrii, să refuze îndeplinirea unui act ori de câte ori există o reglementare (căreia i se circumscrie activitatea sa, conform art. 54 al legiil, care prevede imposibilitatea continuării executãrii începute. Faptui că executarea silită a titlurilor executorii a fost încuviinţată prin încheiere a instanţei nu obligă executorul judecătoresc să desăvârşească toate actele de executare, atât timp cat existã o lege care împiedică executarea. 0 soluţie contrară ar însemna o încălcare a prevederilor art. 54 din Legea nr. 188/2000, republicatã. Legea însăşi (art. 54 din Legea nr. 188/2000, republicatã) obligă executorul judecătoresc să se conformeze prevederilor legale aplicabileîn materie, iar art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 71/2009 instituie măsura suspendării de drept a oricărei proceduri de executare.

Fiind vorba de o suspendare în baza legii, aceasta operează de plin drept, fãrã a fi necesar ca această constatare sã se solicite de vreo parte interesată pe calea contestaţiei la executare ori pe calea cererii reconvenţionale în cadrul plângerii împotriva refuzului executorului judecătoresc. Măsura suspendării de drept a executãrii, stabilită ex lege, împiedică executorul judecătoresc sau orice alt organ judiciar sã dispună executarea de îndată, imediat, în întregime, a titlurilor executorii care intră sub incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2009.

Fără a contesta faptui că executarea unei hotărâri judecătoreşti este o parte integrantă a procesului în sensul art. 6 din Convenţia europeană (Hornsbyc. Greciei, 19 martie 1997), că nerespectarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva sa poate constitui o încălcare a dreptului justiţiabilului la o instanţă, consacrat de art. 6 parag. 1 al Convenţiei, poate afecta, de asemenea, dreptul justiţiabilului la res-pectarea bunurilor sale, atunci când hotărârea pronunţată în favoarea sa a dat naştere unei creanţe certe, care trebuie să fie calificatā crept „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană (Burdov c. Rusiei), că o autoritate a statului nu poate invoca lipsa de resurse pentru a nu onora o obligaţie stabilită prin hotărâre jude-catorească, se impune a se sublinia faptui că o întârziere în executarea unei hotărâri judecătoreşti poate fi justificatã în circumstanţe particulare, atât timp cat prin întârzierea respectivă nu se aduce atingere substanţei dreptuluiînsuşi (Hornsbyc. Greciei, JosiOnienê c. Utuaniei, Qufaj Co. Sh.p.k. c. Albaniei, Beshiri şi alţii c. Albaniei), cat timp executarea are loc într-un termen rezonabil.

Instituirea mãsurii eşalonării a fost determinată de existenţa unui numãr substantial de cauze având ca obiect acordarea de drepturi salariale, care a condus la o imposibilitate a autorităţii statale de a executa hotãrârile judecătoreşti pronunţate deja în această materie, în special în actualul context de acută criză economică. Executarea eşalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi băneşti nu este interzisă în niciun mod de Convenţia europeană. Executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura şi unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica.

Mecanismul eşalonării plăţii, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătoreşti, poate fi considerat în concordanţă cu principiile consacrate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacã sunt respectate anumite conditii: 1. tranşe de efectuare a plăţilor intermediare precis determinate; 2. termen rezonabil de executare integralā; 3. acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate.

O.U.G. nr. 71/2009 stabileşte o perioadă de 4 ani, ca termen maxim în care va fi rea-lizată executarea totală a titlurilor şi precizează nivelul şi termenele de efectuare a plăţilor

r>lSI'OZIŢII GÍNl·.IUU -in. 7IK | l()&>

intermediare. Adoptarea acestui act normativ a fost determinatā de circumstanţele excepţionale care au impus instituirea jnor măsuri prin care să fie limitată temporar exercitarea drepturilor decurgând din hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în materia respectivă, fără ca prin aceasta sā se aducă atingere substanţei înseşi a acestor drepturi. Pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordo-nanţa de urgenţā prevede că acestea se actualizează cu indicele preţurilor de consum, ceea ce garantează o executareîn totalitate a creanţei. Acest mecanism asigurā executarea integrală a titlului, acordând, totodată, statului posibilitatea să identifice resursele financial necesare achitãrii acestor sume.

Ca atare, O.U.G. nr. 71/2009 a avut în vedere rezolvarea unei situaţii extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar şi derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătoreşti. Măsurile instituite au urmărit un scop legitim - asigurarea stabilităţii economice a ţării - şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere - executarea eşalo-natã a hotărârilor judecătoreşti în cauză. Totodatã, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaşteobligaţia de plată a autorităţii statale şi se obligă la plata eşalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situaţia de excepţie pe care o reprezintă, pe de o parte, proporţia deosebit de semnificativă a cre-anţelor astfel acumulate împotriva statului şi, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în actualul context de acută criză economică naţională şi internaţională.

în analiza termenului rezonabil, instanţa europeana are în vedere complexitatea procedure comportamentul pãrţilor, obiectul hotărârii judecătoreşti care constituie titlu executoriu (Rai'lian c. Rusiei), miza litigiului pentru părţi. Stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiţie, cat şi dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei pro-cedurii). Fiind chemată la data de 4 septembrie 2012 să se pronunţe asupra încălcãrii Convenţiei într-un caz similar, în cauza Dumitru Daniel Dumitru, Anda-Mihaela Pluteanu şi Magdaleno Viorica Papaianopol c. Romoniei1^ (în care reclamanţii erau judecători în raza teritorială a instanţei din Argeş), Curtea Europeana a statuat că măsurile luate pentru realizarea echilibrului bugetar dintre cheltuielile bugetare şi veniturile publice poate fi considerată ca urmărind un scop legitim [(Mihâieş şiSenteş c. României, Eulcs c. Letoniei, Panfile c. României). Curtea Europeana a notat că din anul 2009 Romania s-a confruntat cu o gravă crizã economică şi financiară, în acest context apreciind ca fiind obiectiv calen-darul de plăţi stabilit de autorităţile naţionale. în plus, s-a reţinut că, deşi mecanismul de distribuţie a fost supus modificărilor, autorităţile române au respectat calendarul stabilit, depunând diligenţe pentru executarea hotărârilor judecătoreşti, achitând în tranşe o parte a drepturilor cuvenite, sumele fiind indexate în raport de rata inflaţiei. Nu există vreo dovadă din care să rezulte că Guvernul intenţionează să nu respecte eşalonarea stabi-lită. Reţinând că o parte substanţialã din creanţa datorată a fost achitată, Curtea a statuat că dreptul reclamanţilorîn substanţa sa nu a fost atins.

Ţinând seama de statuările Curţii Europene din 4 septembrie 2012, având în vedere faptul că prin O.U.G. nr. 71/2009 au foststabilite tranşe de efectuare a plăţilor intermediare precis determinate, s-a prevăzut un termen rezonabil de executare integrală, precum şi actualizarea datoriei raportat la rata inflaţiei, că măsura eşalonării a urmărit un scop legitim - asigurarea stabilităţii economice a ţării - şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere - executarea eşalo-

'*' C.E.D.O., Dumitru Daniel Dumitru ≠ alţii c. Rcmímiei, dec. din 4 septembrie 2012, M. Oí. nr. 709 din 17 octombric2Ol2.

IUS6 Art. 7I« l ) ISI ' l i l l.\K W I A U I A Si I IIA

natā a hotărârilor judecătoreşti, că autorităţile române au respectat calendarul stabilit, depunând diligenţe pentru executarea hotărârilor judecătoreşti, achitând o parte a dato-riei, pe baza evaluării nemijlocite, directe, apreciem că dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010, sunt compatible cu dispoziţiile Convenţiei europene11'.

12. Soluţii ale instanţelor judecătoreşti. Cerere de recunoaştere a dreptului de reten-ţie, formulate) in cadrul contestaţiei la executare. Măsura suspendarii executării silite se justifica pe considerentui că, în conditiile în care imobilul s-ar vinde la licitatie anterior soluţionării contestaţiei la executare, prin care se invocă de contestatori un drept de retenţie asupra bunului, fără îndoială că intimatii-contestatori ar fi grav prejudiciaţi prin aceea că vânzarea silită anterioară recunoaşterii dreptului de retenţie paralizeazã, practic, chiaracţiuneaîn recunoaşterea unui asemenea drept. Aceastaîntrucât, pentru acordarea dreptului de retenţie, trebuie întrunită, pe lângã conditiile existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile a retentorului şi a legăturii deconexitatedintre lucru şi creanţă, şi con-diţia ca dreptul de retenţie să fie invocat faţă de proprietarul exclusiv şi actual al bunului. Or, dacă imobilul asupra căruia se solicită recunoaşterea dreptului de retenţie ar fi înstrăinat prin licitatie publică,în favoarea unui terţ cumpărător,în actualul cadru procesual în care se desfăşoară judecata în fata instanţei de fond, dreptul de retenţie nu ar mai putea fi discutat, din moment ce bunul devenind proprietatea unui terţ, condiţia ca dreptul de retenţie să fie invocat faţã de proprietarul actual al bunului nu mai este îndeplinită.

Pe de altã parte, dreptul de retenţie poate fi exercitat doar atât timp cat creditorul (în speţă, contestatorii) deţine lucrul debitorului (în speţă, intimaţii V.), el încetând în momen-tul deposedării. Or, în urma vânzării bunului la licitatie publică, creditorii, deţinători aî imobilului, ar fi obligaţi la predarea acestuia, situaţie în care ar fi prejudiciaţi tocmai prin faptul că nu ar mai putea exercita dreptul de retenţie. Desigur, în cazul în care, prin ipo-teză, un asemenea drept s-ar recunoaşteîn cadrul contestaţiei la executare, dacă formele de executare silită au fost legal îndeplinite, nimic nu împiedică vânzarea la licitatie, întrucât odată recunoscut, dreptul de retenţie devine opozabil nu numai proprietarului initial al bunului, ci şi subdobânditorului. Este de necontestat faptul că dreptul de retenţie este un drept real imperfect, deoarece retentorul nuare recunoscut atributuldeurmăriresau de preferinţă. însă retentorul, deşi creditor chirografar, are posibilitatea de a fi plătit îna-intea celorlalţi creditori, dreptul de retenţie producând, în fapt, efecte asemănătoare privilegiilor'2'.

Suspendarea executării silite începute de executorul bancar. Cerere formulată de promitentul-cumpărător neparticipant la adjudecare. Plata cauţiunii nu constituie o condiţie de admisibilitate a suspendarii executării, ci o condiţie pentru a putea solicita suspendarea executării, fāră ca achitarea acesteia să oblige instanţa să suspende executarea, fără o analiză a legalităţii şi temeiniciei rnăsurii solicitate. Suspendarea executăriî silite poate fi dispusă ca măsură de protecţie ori de câte ori instanţa sesizatã apreciază că prin executarea silită s-ar crea prejudicii grave, iremediabile sau dificil de remediat. Ca atare, ceea ce se analizeaza de instanţă este vãtămarea celui care solicita suspendarea executării silite, indiferent de soarta finală a contestaţiei la executare. Măsura suspendarii executării silite începute în temeiul unui titlu executoriu constituie însă o măsură exceptional, data fiind necesitatea ca titlurile executorii să fie aduse la îndeplinire într-un termen cat mai scurt13'.

' ' Inacelasi sens, a se vedea Trib. Bislriţa-Nâsāud, s. i civ., dec. nr. 248/K din 26septembrie2012, nepublicata. 121

Trib. Bistri)a-NasAud, s. civ., dec. nr. 262/R d in 25 iunie 2008, nepublicata. 131 Trib. Bistrija-Nasăud, s. civ., dec.

nr. 119/R d in 30 marlie 2011, nepublicata.

r>lSI'OZIŢII GfNFRAlt Arl. 7IH I 108/

Eşalonarea plăţii în condiţiile O.G. nr. 22/2002. Prevederile O.G. nr. 22/2011, în forma modificată şi completată prin O.U.G. nr. 4/2011, sunt de imediată aplicare si executărilor silite în curs la momentul intrãrii în vigoare a ordonanţei de urgenţă, conform art. V din O.U.G. nr. 4/2011. Cu caracter derogatoriu, prin art. 1 din O.G. nr. 22/2002 s-a prevāzut cā achitarea creanţelor stabilite prin titlu'i executorii în sarcina instituţiilor şi autoritatilor publice, inclusiv potrivit art. 8, în sarcina autoritatilor administrative autonome are loc din sumele aprobate cu această destinaţie prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respective, plata obligaţiei neputându-se realiza din sumele destinate pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare a instituţiei sau autoritãţii de stat debitoare necesareîndeplinirii atribuţiilor şi obiectivelor legale pentru care s-au înfiinţat sau din cele de personal. Potrivit art. 2 al O.G. nr. 22/2002, existent la data la care reclamanta a dobândit titlul executoriu, în cazul în care executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Prin derogare de la această regulă, conform art. 5 din O.G. nr. 22/2002, creditorul şi debitorul pot conveni asupra altui termen, precum şi asupra unor alte condiţii de îndeplinire a oricăror obligaţii stabilite prin titlul executoriu.

în speţă, executarea obligaţiei stabilite în sarcina reclamantei prin titlul executoriu nu a început din cauza lipsei de fonduri. Totodată, între părţi nu a intervenit vreo convenţie cu privire la alt termen de executare sau h privinţa unor condiţii de îndeplinire a obligaţiei de plată, astfel cã devin incidente prevederile art. 2, ce constituie regula generală. Din coroborarea prevederilor art. 2, art. 3 şi art. 6 din O.G. nr. 22/2002 rezultă cã, prin derogare de la prevederile Codului de procedura civilă, în situaţia lipsei de fonduri necesare plăţii de către instituţiile publice a datorilor cãtre creditori, în favoarea debitorului este reglementat un termen de 6 luni, calculat din momentul primirii somaţiei de plată comu-nicate de organul de executare, în interiorul cãruia se recunoaşte dreptul debitorului de a face demersuri în vederea obţinerii de fonduri pentru îndeplinirea obligaţiei de plată. Ca atare, pe acest interval maxim de timp, atunci când între debitor şi creditor nu a intervenit o înţelegere în privinţa altui termen sau altor condiţii de îndeplinire a obligaţiei, obligaţia de plată a datoriei cãtre creditor este suspendată în baza legii. Numai ulterior expirării termenului legal de 6 luni, aşa cum rezultã din dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 22/2002, creditorului i se recunoaşte dreptul de a finaliza executarea silită, pânã la acest moment aceasta fiind suspendată111.

Arl. 719. Efectele soluţionării contestaţiei. (1) Daca admite contestaţia la executare, instanţa, }inând seama de obiectul acesteia, după caz, va îndrepta ori anula actul de executare contestat, va dispune anularea ori încetarea executării înseşi, va anula ori lămuri titlul executoriu.(2) De asemenea, dacă prin contestaţia la executare s-a cerut de către partea inte-resată împărţirea bunurilor proprietate comunã, instanţa va hotãrî şi asupra împărţelii acestora, potrivit legii.(3) In cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzatc prin intârzicrca executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7,000 lei.

Trib. Bistriţa-Nâsăud, s. civ., inch. nr. 1733 din 21 septembric 2011, nepublical<l.

H⅜fX Arí. 7I» l ) I S I ' l i l I.Ml W I A U I A Si I IIA

(4) Hotărârea de admitere sau de respingere a contestaţiei, rămasă definitivă, va fi comunicată, din oficiu şi de îndată, şi executorului judecătoresc.(5) Dacă contestaţia este admisă, executorul judealtoresc este obligat să se confor-meze măsurilor luate sau dispuse de instanţă.(6) Atunci când contestaţia a fost respinsă, suma reprezentând cauţiunea depusa rămâne indisponibilizată, urmând a servi la acoperirea creanţelor arătate la alin. (3) sau a celor stabilite prin titlul executoriu, după caz, situaţie în care se va comunica executorului şi recipisa de consemnare a acestei sume.(7) în cazul în care constat<l refuzul nejustificat al executorului de a primi ori de a înregistra cererea de executare silită sau de a îndcplini un act de executare silită ori de a lua orice altă măsură prevãzutã de Iege, instanţa de executare va putea obliga executorul, prin aceeaşi hotărâre, la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei, precum şi, la cererea părţii interesate, la plata de despăgubiri pentru paguba astfel cauzată.(8) In situaţia prevãzută la alin. (7), instanja va solicita încheierea prevãzutã la art. 664 alin. (1) sau, după caz, actul care constată refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini un act de executare silită ori de a lua altã măsurã prevăzută de Iege.

COMENTARI1

1. Efecte. în art. 703 NCPC, se stipulează că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau a celor care reglementeazã efectuarea unui act de executare atrage nulitatea actului nelegal. Norma este completată, sub acest aspect, al efectelor hotărârii date într-o contestaţie la executare, cu dispoziţiile art. 714 NCPC.

2. Efectele hotărârii dateîn contestaţie. Instanţa legal învestită cu soluţionarea unei contestaţii la executare pronunţă una dintre următoarele soluţii:

a) admite contestaţia la executare şi anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia şi executarea va continua;

b) admite contestaţia la executare şi anuleazã întreaga executare ori dispune încetarea

acesteia;

c) admite contestaţia la titlu şi anulează titlul executoriu care nu a fost emis de o instanţă judecătorească sau lămureşte înţelesul, íntinderea sau aplicarea acestuia, în acest din urmă caz executarea continuând, conform interpretărilor date titlului;

d) admite contestaţia şi dispune efectuarea actului de executare silitã a cãrui îndepli-nire a fost refuzată de organul de executare. Totodată, în acest caz, instanţa poate să oblige executorul la plata unei amenzi civile într-un cuantum fixat între 1.000 şi 7.000, şi, la cererea părţii interesate, la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin refuzul de a începe executarea silitā ori de a îndeplini un act de executare.

Instanţa va solicita încheierea prin care refuză deschiderea procedurii de executare, prevãzutã la art. 655 alin. (1) sau, după caz, actul care constată refuzul executorului jude-cătoresc de a îndeplini un act de executare silită ori de a lua altă măsură prevăzută de Iege.

e) admite contestaţia şi dispune împărţirea bunurilor proprietate comună, potrivit regulilor aplicabile partajului judiciar (art. 979-995 NCPC), dacă în cadrul contestaţiei a fost formulată şi o astfel de cerere;

f) respinge contestaţia (ca neîntemeiată, ca tardivă, ca inadmisibilă) şi obligă contes-tatorul, la cerere, să plăteasca părţii adverse despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării. Pentru introducerea cu rea-credinţã a contestaţiei, printr-un exer-ciţiu abuziv al dreptului la contestaţie, contestatorul va fi obligat, prin hotărârea de res-

r>lSI'OZIŢtl GÍNl·.IUU -in. 7211 I l()⅛9

pingere a contestaţiei vădit neîntemeiate, la plata unei amenzi judiciare, ale cărei limite legale sunt fixate între 1.000 si 7.000 lei. Efectul respingerii este reluarea executării, dacă aceasta a fost suspendată, respectiv continuarea executării, atunci când nu a intervenit suspendarea.

în acest caz, suma reprezentând cauţiunea depusă rămâne indisponibilizată, pentru a servi la acoperirea creanţelorconstândîn plata amenzii judiciare şi adespãgubirilorsau a celor stabilite prin titlul executoriu, după caz, situaţîe în care se va comunica executo-rului şi recipisa de consemnare a acestei sume.

3. Obligaţia de comunicare. Instanţa care a soluţionat contestaţia este obligată să comunice şi executorului judecătoresc, din oficiu şi de îndată, hotārârea de admitere sau de respingere a contestaţiei, rămasă definitivă.

Capitolul VII. Depunerea cu afectaţiune specială

Art. 720. Condiţii. (1) Până la adjudccarea bunurilor scoase la vânzarc silită, debitorul sau terţul garant poate obţine desfiinţarea mãsurilor asigurătorii ori de executare, consemnând la unitatea prevăzutã de lege, la dispoziţia executorului judecătoresc, întreaga valoare a creanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile de executare, şi depunând dovada de ccnsemnare la executorul judecătoresc.(2) Asupra cererii debitorului sau a terţului garant, executorul judecătoresc se va pronunţa de urgenţă, prin încheiere, data cu citarea pãrţilor, ce va fi comunicatã de îndată părţilor.(3) Dacă cererea este admisă şi debitorul sau terţul garant nu se opune, executorul judecătoresc, odată cu desfiinţarea mãsurilor, va dispunc şi eliberarea sumei în mâinile creditorului.(4) Dacă însă debitorul sau terţul garant va dovedi că a făcut contestaţie în termen şi se va opune la eliberare, aceasta este suspendată de drept, iar executorul judecătoresc se va pronunţa asupra eliberării sumei numai după ce instanţa a dat o hotărâre definitivă asupra contestaţiei respective.

COMENTARII

1. Desfiinţarea măsurii asigurătorii ori de executare. Condiţii. Prin aceasta normā se conferã debitorului sau terţului garant, atunci când a fost constituitã o garanţie personală (fideiusiunea), dreptul de a cere şi de a obţine desfiinţarea mãsurilor asigurătorii sau a celor luate în procedura executării silite, în următoarele condiţii: a) formularea şi înregis-trarea la biroul executorului judecătoresc a unei cereri de desfiinţare a mãsurilor asigurătorii ori a celor de executare silită; b) depunerea cererii până la data adjudecării bunurilor scoase la vânzare silită; c) consemnarea, la dispoziţia executorului, a întregii valori a creanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile de executare. Consemnarea acestor sume se face la CEC Bank - S.A., Trezoreria Statului sau la orice altă instituţie de credit care are în obiectul de activitate operaţiuni de consemnare la dispoziţia executorului judecătoresc [art. 670 alin. (1) NCPC]; d) depunerea dovezii de consemnare la executorul judecătoresc. Dovada depunerii sau consemnării sumelor se poate face cu recipisa de consemnare sau cu orice alt înscris admis de lege [art. 670 alin. (2) NCPC].

2. Desfiinţarea măsurii asigurătorii ori de executare în procedura popririi. Potrivit art. 783 alin. (6) NCPC, indisponibilizarea sumelor de bani sau a bunurilor mobile poprite nu va înceta decât dacă debitorul consemnează, cu afectaţiune specială, toate sumele

CARTEA A Vl-A. PROCEDURI SPECIALE

Titlul I. Procedura divorţului

Capitolul I. Dispoziţii comune

Art. 9I4· Instanţa eompetentă. (1) Cererea de divorj este de competenţa jude-cătoriei în circumscriptia cãreia se află cea din urmă locuinţă comunã a soţilor. Dacã soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dirttrc soţi nu mai locuieşte în circumscriptia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscriptia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente international, este competentă judecătoria în circumscriptia căreia îşi are locuinţa reclamantul. (2) Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni sã introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din Romania. în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

COMENTARE

1. Competenţa în soluţionarea acţiunii de divorţ. Textul reglementeazã competenţa materială şi teritorială în soluţionarea acţiunii de divorţ. în ceea ce priveşte competenţa materială, judecata cererii de divorţ revine judecătoriei. Sub aspectul competenţei teri-toriale, aceasta nu este alternative, reclamantul neavând alegerea între mai multe instanţe deopotriva competente, ci trebuie să se respecte o anumită ordine. Astfel, cererea de divorţ se soluţionează în ordine de următoarele instanţe:

a) judecătoria în a cãrei circumscripţie teritorială se află ultima locuinţã a soţilor, cu condiţia ca soţii sã fi avut locuinţă comună şi eel puţin unul dintre soţi să locuiască în raza ultimei locuinţe comune;

b) judecătoria de la locuinţa pârâtului, dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscriptia judecătoriei din raza ultimei locuinţe comune;

c) judecătoria de la locuinţa reclamantului, când pârâtul nu are locuinţa în ţară şî instanţa română este competentă international;

d) orice judecătorie din Romania stabilitã prin acordul soţilor, în cazul în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în Romania şi cad de acord să promoveze acţi-unea de divorţ la o judecãtorie din ţară;

e) Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în ca;ul în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în Romania şi nu cad de acord cu privire la judecătoria din ţară la care să promoveze acţiunea de divorţ.

Norma analizată foloseşte sintagma „locuinţă", şi nu „domiciliu", astfel că sub aspectul competenţei are relevanţă locuinţa, înţeleasă ca loc unde persoana locuieşte în mod efectiv, cu caracter de stabilitate, indiferent dacă acest loc constituie domiciliul sau numaî reşedinţa sa.

I'KOCl·.r>UKA l>IVOR|Ul.111 %n. !»l I | MV`y

Ceea ce interesează este locuinţa părţii la momentul introducerii acţiunii, astfel încât instanţa legal sesizată devine competentă să soluţioneze cauza şi dacă ulterior sesizării sale intervin schimbări ale locuinţei părţilor.

2. Competenţa în materia divorţului reglementată de normele europene. Ca urmarea aderării României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, au devenit aplicabile pre-vederile Regulamentului (CE) nr. 2201/20031'1 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privindcompetenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreştiîn materie matrimonialăşi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

Conform art. 3 al Regulamentului, sunt competente să hotărascãîn problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea casatoriei instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află: reşedinţa obişnuită a soţilor; sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, in condiţiile în care unul dintre ei încã locuieşte acolo; sau reşedinţa obişnuită a pârâtului; sau, în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi; sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo eel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii; sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo eel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are „domiciliul" în acel loc; respectiv instanţele judecătoreşti din statul membru de cetāţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul „domiciliului" comun.

Instanţele judecătoreşti din statul membru care exercită competenţa în temeiul art. 3 cu privire la o cerere de divorţ, de separare de drept sau de anulare a casatoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere, atunci când: a) eel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părintească faţă de copil; şi b) competenţa instanţelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soţi şi de către titularii răspunderii părinteşti, la data sesizării instanţei judecătoreşti, iar aceasta este în interesul superior al copilului.

Regulamentul a intrat în vigoare la 1 august 2004, este aplicabil României de la 1 ianuarie 2007, este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele mem-bre (cu excepţia Danemarcei) în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.

Potrivit art. 1, Regulamentul se aplică, oricare ar fi natura instanţei, materiilor civile privind: divorţul, separarea de drept şi anularea casatoriei; atribuirea, exercitarea, dele-garea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti (materii care cuprind: încre-dinţarea şi dreptul de vizitã; tutela, curatela şi instituţiilc similare; desemnarea şi atribuţiile oricărei persoane sau oricărui organism ínsărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să-l reprezinte sau să-l asiste; plasarea copilului într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament; măsurile de protecţie a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziţia cu privire la bunurile copilului). Regulamentul nu se aplică: stabîlirii sau contestării filiaţiei; hotărârii privind adopţia şi măsurilor premergătoare aces-teia, hotãrârilor privind desfacerea şi dedararea nulităţii adopţiei; numelui şi prenumelui copilului; emancipării; obligaţiei deîntreţinere; actelor fiduciare şi succesiunilor; măsurilor luate ca urmare a faptelor penale sãvârşte de copii.

Conform art. 64 al Regulamentului, dispoziţiile sale se aplică numai acţiunilor judiciare intentate, actelor autentice primite şi acordurilor dintre părţi încheiate după data punerii sale în aplicare în conformitate cu prevederile art. 72.

3. Competenţa în materia divorţului. Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliuluidin 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în

'" JO L nr. 338 din 23 decembrie 2003. '21

(O L nr. 343 din 29 decembrie 2010.

rz`/b *rf. 9i i I'KOCEDURI SPECIAU

domeniul legii aplicabile divorţului si separarii de corp. Regulamentul se aplicā divorţului si separarii de corp în situaţiile în care existã un conflict de legi. El nu se aplică următoa-relor aspecte, chiar dacă acestea sunt doar chestiuni preliminare în contextul procedurilor privind divorţul sau separarea de corp: a) capacitatea juridică a persoanelor fizice; b) existenţa, valabilitatea sau recunoaşterea unei câsătorii; c) anularea căsătoriei; d) numele soţilor; e) consecinţele referitoare la efectele patrimoniale ale căsătoriei; f) răspunderea părinteascā; g) obligaţiile de întreţinere; h) fidu:ia/actul fiduciar sau succesiunile.

Regulamentul nu aduce atingere aplicării Regulamentului (CE) nr. 2201/2003.Regulamentul se aplică acţiunilor judiciare intentate şi acordurilor menţionate la art. 5 şi

încheiate începãnd cu 21 iunie 2012 {dispoziţiile sale au intrat în vigoare la data de 30 decembrie 2010 şi se aplică de la 21 iunie 2012, cu excepţia art. 17, care s-a aplicat de la 21 iunie 2011).

Conform art. 5 alin. (1) al Regulamentului, soţii pot conveni să desemneze legea apli-cabilã divorţului şi separarii de corp, cu condiţiaca aceasta săfie una dintre urmãtoarele legi: a) legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi au reşedinţa obişnuită în data încheierii acordului; sau b) legea statului pe teritoriul cãruia soţii şi-au avut ultima reşedinţā obişnuită, cu condiţia ca unul dintre ei să aibă încã reşedinţa respectivă în data încheierii acordului; sau c) legea statului de cetăţenie a unuia dintre soţi la data încheierii acordului; sau d) legea forului.

Acordul care desemnează legea aplicabilã poate fi încheiat şi modificat în orice moment, dar nu ulterior datei sesizării instanţei judecătoreşti. în cazul în care această posibilitate este prevăzută de legea forului, soţii pot desemna legea aplicabilã şi în fata instanţei judecătoreşti pe parcursul procedurii. în acest caz, instanţa judecătoreascã ia act de acordul soţilor, în conformitate cu legea forului. Acordul este încheiat în scris, datat şi semnat de ambii soţi. Orice comunicare sub :ormă electronică care permite consem-narea durabilā a acordului este considerată ca reprezentând o forma scrisă. în cazul în care legea statului membru participant în care ambii soţi îşi au reşedinţa obişnuítă la data încheierii acordului prevede conditii formale suplimentare în cazul unor astfel de acorduri, se aplică aceste conditii. Dacă, la data încheierii acordului, soţii au reşedinţa obişnuită în state membre participante diferite şi dacă legile din aceste state prevăd conditii formale diferite, acordul este valabil din punctul de vedere al formei dacă satisface condiţiile prevăzute de oricare dintre legile respective. Dacă, la data încheierii acordului, numai unul dintre soţi are reşedinţa obişnuită într-un stat membru participant, iar acest stat prevede conditii formale suplimentare pentru acest tip de acord, se aplică respectivele conditii.

în absenţa unei opţiuni, divorţul şi separarea de corp sunt reglementate de: a) legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi au reşedinţa obişnuită la data sesizării instanţei jude-cătoreşti; sau, în caz contrar, b) legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi aveau ultima reşedinţă obişnuită, cu condiţia ca perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea sesizării instanţei judecătoreşti, atât timp cat unul dintre ei încă mai are reşedinţa în cauză la data sesizării instanţei judecătoreşti; sau, în lipsa acestuia; c) legea statului a cărui cetăţenie este deţinută de ambii soţi la data sesizãrii instanţei judecăto-reşti; sau, în caz contrar, d) unde este sesizatã instanţa judecătorească.

în cazul în care legea aplicabilã în temeiul art. 5 sau art. 8 nu prevede divorţul sau nu acordã unuia dintre soţi, din cauza apartenenţei la unul dintre sexe, egalitate de acces la divorţ sau la separarea de corp, se aplică legea forului.

4. Competenţa în materia divorţului în relaţiile dintre statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene. în cazul în care niciunul dintre soţi nu domiciliază în Romania, în relaţiile dintre statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene devin incidente dispo-

I'KOCl·.r>UKA l>IVOR|Ul.111 ⅝n. »i i | \irr

ziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992111, dispoziţie neabrogată prin Legea nr. 71/2011, conform cãrora cererea de divorţ se introduce la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. Norma este aplicabilā cererilor de divorţ promovate anterior intrãrii în vigoare a noului Cod de procedură civilă, întrucât prin art. 83 lit. e) din Legea nr. 76/2012121 prevederile art. 155 au fost abrogate la data de 15 februarie 2013.

în reglementarea noului Cod de procedurã civilã, dacã niciunul dintre soţi nu are locu-inţa în ţară, soţii pot conveni să introducã cererea de divorţ la orice judecătorie din Romania. Dacă soţii nu cad de acord asupra instanţei, cererea de divorţ este de compe-tenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

5. Caracterul normelor de competenţă teritorială. Normele de competenţă teritorialãîn materie de divorţ sunt imperative. Excepţia de necompetenţă teritorialã este de ordinepublică, aceasta putând fi invocată de către judecător sau de către pãrţi la primul termende judecată la care părţile sunt legal citate în fata primei instanţe. în condiţiile în careexcepţia nu este invocatā în termenul prevăzut de art. 130 alin. (2) NCPC, în calea de atacinstanţa nu poate admite excepţia de necompetenţă, întrucât, în noile condiţii procedural, desfiinţarea unei hotărâri pentru mcãlcarea competenţei poate interveni numai dacănecompetenţa instanţei s-a invocatîn condiţiile legii, adică ale art. 130 alin. (2) NCPC.

Dispoziţiile noului Cod de procedură c vilă referitoare la competenţa soluţionării cererii de divorţ seaplică exclusivîn această materie, nu şi în cazul litigiiloravând ca obiectanu-larea sau constatarea nulităţii căsãtoriei, care se judecă de instanţa în a cărei rază teritorialã îşi are domiciliul pãrâtul.

6. Legea aplicabilă în caz de conflict de legi. Prin Decizia nr. 4 din 18 martie 2013,pronunţată într-un recurs în interesul legii, instanţa supremă a statuat cā în interpretareaşi aplicarea dispoziţiilor art. 223 raportat la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71 din 3 iunie2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prevederileart. 396-404 NCC, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre pārinţişi copiii lor minori, sunt aplicabile şi cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea învigoare a noului Cod civil şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în cãile de atac. Desigur,din momentul publicării ei în Monitorul Oficial, decizia în interesul legii are caracter obligators şi se impune a fi respectată.

Anterior acestei decizii, ne-am exprimat opinia în sensul cã art. 223 din Legea nr. 71/2011 consacră principiul general al aplicabilitãţii dispoziţiilor legale (de drept material şi procedural) în vigoare la data formulării cererii sau sesizării instanţei de judecatã cu procesul de divorţ, ori de câte ori nu existã dispoziţii exprese derogatorii care să instituie principiul aplicării imediate a legii noi. Ca atare, potrivit acestui text legal, în lipsă de dispoziţii con-trare, legea aplicabilă se determină în raport cu data introducerii acţiunii sau formulării cererii de divorţ. Dacă această data esteanterioară zilei de 1 octombrie2Oll, devin inci-dente reglementãrile vechi, aplicabile până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, adică dispoziţiile Codului familiei. Dimpotrivă, dacă cererea de divorţ se formulează după data de 1 octombrie 2011 sau chiarîn ziua de 1 octombrie 2011, devin aplicabile prevederile noului Cod civil. Prin derogare de la prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011, ce consti-tuie norma generală, de bază, în privinţa legii aplicabile proceselor şi cererilor aflate în cursdesoluţionarela data intrãrii în vigoare a noului Cod civil, Legea nr. 71/2011 cuprinde anumite dispoziţii derogatorii, speciale, prin care se instituie expres aplicabilitatea noii legi şi proceselor şi cererilor în curs de soluţionare la data de 1 octombrie 2011. Dispoziţiile derogatorii se aplică limitativ, strict la situaţia pe care o reglementează, fără posibilitate

'" M. Of. nr. 245 din 1 octombrie 1992. 121

M Of. nr. 365 din 30 maî 2012.

U/K Arl. ! I I . - ! H I , I'KOCEDURI SPECIALE

de extrapolare la alte situaţii specifice aceleiaşi materii, dar nereglementate expres prin norme derogatorii111.

în materia dreptului familiei, este vorba de dispoziţiile art. 36 alin. (2) şi art. 40 din Legea nr. 71/2011. Prin urmare, numai în aceste situaţii expres şi limitativ reglementate, unde există norme derogatorii de la regula instituită de art. 223 din Legea nr. 71/2011, legea nouā este de imediatã aplicare.

Articolul 223 din Legea nr. 71/2011 constituie dreptul tranzitoriu, aplicabil ori de câte ori legea nouã de procedurã nu cuprinde dispcziţii menite să rezolve diversele aspecte ale confîictului dintre legea veche şi legea nouă.

Aplicarea direct în calea de atac a dispoziţiilcr noului Cod civil în situaţia unei hotărâri cu privire la exerciţiul autorităţii pãrinteşti, la obligaţia deîntreţinere, pronunţată anterior datei de 1 octombrie 2011, însă atacată după această data, în lipsa unei prevedert exprese în acest sens, arîncălca principiul previzibilităţii legii, definitca posibilitatea oferită celor interesaţi de norma juridică de a-şi reprezenta consecinţele punerii ei în opera ori cele ce derivă din ignorarea sau încălcarea ei. Conform jurisprudenţei Curţii Europene (cauza Sunday Times c. Regatului Unit, hot. din 26 aprilie 1979), cetateanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi sã fie capabil să prevada, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat121.

Arl. 915. Cererea de divort (1) Cererea de divort va cuprinde, pe lângă cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecatã, numele copiilor minori ai celor 2 soţi ori adoptaţi de aceştia.(2) Dacã nu sunt copii minori, se va menţiona in cerere această împrejurare.(3) La cerere se vor alătura o copie a certificatului de căsătorie şi, după caz, câte o copie a certificatelor de naştere ale copiilor minori.(4) La cerere se poate alătura, după caz, înţelegerea soţilor rezultată din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei şi, după caz, la rezolvarea aspectelor accesorii divortului.

COMENTARH

Conţinutul cererii de divort. Depunerea cererii. Cererea de divort cuprinde în principiu elementele unei cereri de chemare în judecatã indicate în art. 194 NCPC. Pe lângă aceste elemente, reclamantul trebuie sã indice şi numele copiilor minori ai soţilor (atât al celor născuţi din căsătorie, cat şi al celor care se bucură de situaţia legală a copiilor din căsătorie, a celor adoptaţi) ori, în lipsa copiilor minori, se va face menţiune despre această împrejurare.

Cererea trebuie însoţită de dovada calităţiide soţi, decea aexistenţei copiilor minori, astfel încât se vor depune certificatul de cãsătorie al părţilor, respectiv certificatul de naştere al copiilor minori. Totodată, există posibilitatea de a se depune înţelegerea soţilor rezultată din mediere privitoare la desfacerea căsătoriei şi înţelegerea cu privire la rezolvarea aspectelor accesorii divortului, dacă s-a recurs la o asemenea procedurã.

Arl. 910. Cererea reconvenţională. (1) Soţul pârât poate să facă şi el cerere de divort, eel mai târziu până la primul termen de judecatã la care a fost citat în mod

''1 Trib. Bistriţa-N⅜ăud, s. I civ., dec. nr. 28/ A/2012; dec. nr. 68/A/2012, în C.C. Frenliu, Comentariile Codului civil. Familia, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 382-383.|z| C.C. Frenliu, Comentariile ..., p. 317-319,322.

I'KOCl·.r>UKA l>IVOR|Ul.111 .in. Hlfi I IZ7y

legal, pentru faptele petrecute înainte de această data. Pentru faptele petrecute după această data pârâtul va putea face cerere până Ia ínccpcrca dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.(2) Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreunã cu cererea reclamantului.(3) In cazul în care motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanţã şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va putea fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului.(4) Neintroducerea cererii în termenele arătate la alin. (1) şi (3) atrage decăderea soţului pârât din dreptul de a cere divortul pentru acele motive. Dacă cererea reclamantului a fost respinsă, soţu! pârât poate cere divortul pentru motive ivite ulterior.

COMENTARII

1. Cererea de divorţ a pârâtului. Textul prevede posibilitatea pârâtului de a formulaşi el cerere de divorţ şi stabileşte momentul pânã la care o poate formula, respectiv a)pentru faptele petrecute înainte de primul termen de judecata stabilit pentru soluţionareacererii de divorţ promovate de reclamant, la care pârâtul a fost legal citat, pârâtul poateformula cerere de divorţ pânã eel târziu la primul termen de judecata la care a fost legalcitat; b) pentru faptele petrecute după aceastã data, cererea poate fi formulatã de pârâtpânã la momentul începerii dezbaterii asupra fondului în cadrul cererii reclamantului.

Cererea de divorţ a pârâtului se adreseazā instanţei învestite cu soluţionarea cererii de divorţ a reclamantului şi se va judeca odată cu acţiunea reclamantului. Cererea de divorţ a pârâtului îmbracă forma cererii reconvenţionale, în cadrul cãreia pârâtul urmă-reşte valorificarea propriilor sale pretenţii.

2. Formularea cererii de divorţ direct la instanţa de apel. Există posibilitatea ca, pentru pârât, sã apară motive de divorţ după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce cererea de divorţ promovată de reclamant se află în apel. în această situaţie, se recunoaşte pârâtului dreptul de a formula acţiune de divorţ direct la instanţa de apel.

3. Nerespectarea termenelor prevăzute pentru formularea unei cereri de divorţ de către pârât. Sancţiune. Sancţiunea care intervine în cazul nerespectării de cãtre pârât a termenelor prevăzute pentru formularea unei cereri de divorţ, diferite în funcţie de momentul producerii faptelor care justifică desfacerea căsătoriei, este decăderea pârâtului din dreptul de a solicita divortul pentru acele motive.

Dacă cererea reclamantului a fost respinsă pe cale principală, pârâtul poate solicita divortul pentru motive ivite ulterior. Sintagma „motive ivite ulterior" trebuie analizată în strânsă corelaţie cu termenele prevăzute de alin. (1) şi (3) ale normei analizate. Aşadar, prin „motive invite ulterior" înţelegem acele motive de divorţ care au apărut după pro-nunţarea hotărârii de către instanţa de apel.

Sesizarea instanţei de către pârât, pe calea unei cereri principale de divorţ, este condiţionată de respingerea cererii de divorţ a reclamantului. Altfel, acţiunea pârâtului este inadmisibilă.

Procesul de divorţ în întregul său, şi nu doar acţiunea prin care aceste aspecte sunt deduse judecăţii, are caracter strict personal, deoarece obiectul sãu implică antamarea de către instanţă a unor aspecte ţinând deviaţaintimăşifamilialăa părţilorîn litigiu. Acest caracter strict personal al procesului a impus adoptarea unei proceduri speciale, deroga-torii de la normele dreptului comun. Procedura de judecata a cererilor de divorţ instituind, cu titlu de excepţie de la dreptul comun în materie, o serie de norme procedural, nu face

I2⅜> Arl. !H<-!HK I'KOCEDURI SPECIALE

decât să dea expresie acestei particularităţi esenţiale a domeniului supus incidenţei sale, respectív procesul de divorţ, şi implicit prevederilor constituţionale cuprinse în art. 26 referitor la viaţa intimã, familială şi privatã'1'.

Arl. 017. Calitatea procesuală activă. (1) Desfacerea căsătorici prin divorţ poatc fi cerută numai de soti.(2) Cu toate acestea, soţul pus sub interdictie judecătorească poate cere divorţul prin reprczcntant legal sau personal în cazul în care face dovada că are capacitatea de discernãmânt neafectată.

COMENTARII

Legitimare procesuală activă. Legitimarea procesualā în promovarea acţiunii de divorţ aparţine numai soţilor. Aşadar, nu pot promova această acţiune creditorii soţilor şi, respectiv, procurorul. Totodată, întrucât prin moartea unuia dintre soţi cãsãtoria încetează, moştenitorii soţului decedat nu pot promova acţiune de divorţ.

Soţul alienat sau debil mintal poate promova acţiune de divorţ atât timp cat nu este pus sub interdictie. în privinţa soţului pus sub interdictie, acesta poate solicita divorţul, personal sau prin reprezentant legal, atât timp cat face dovada cã nu îi este afectată capacitatea de discernãmânt. 0 soluţie contrarã, aceea a imposibilităţii de a solicita divorţul, ar însemna ca o incapacitate de exerciţiu sã se transforme într-o incapacitate de folosinţă, tutorele interzisului neputãnd promova o asenenea acţiune121. Noul Cod civil interzice numai divorţul prin acordul soţilor în cazul în care unul dintre soţi este pus sub interdictie [art. 374alin. (2)NCC].

Arl. 018. Cereri accesorii şi incidentale. (1) La cerere, instanta de divorţ se pronunţă şi cu privire la:a) exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la chcltuielile de creştere şi educare a copiilor, locuinţa copilului şi dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta;b) numele soţilor după divorţ;c) Iocuinţa familiei;d)despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a dcsfacerii căsătoriei;e) obligaţia de întreţinere sau prestaţia compensatorie între foştii soţi;f) încetarea regimului matrimonial şi, după caz, lichidarea comunităţii de bunuri şi partajul acestora.(2) Când soţii au copii minori, nāscuţi ínaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanta se va pronunţa asupra exercitării autoritãţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la chcltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ.(3) De asemenea, instanta se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ, potrivit prevederilor Codului civil.

111 CC, Dec. nr. 1099/2011, M. Of. nr. 801 din 11 noiembne 2011.121 VM. Ciobami, Tratat teoretic ⅛i practic de procedură civi!ă, vol. II, Ed. National, Bucureşti, 1997, p. 514-515; I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 213; ƒ. Leş, Codul de procedură civilā. Comcntariu pe articole, ed. a lll-a, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2007, p. 1328.

I2⅜> Arl. !H<-!HK I'KOCEDURI SPECIALE

decât să dea expresie acestei particularităţi esenţiale a domeniului supus incidenţei sale, respectív procesul de divorţ, şi implicit prevederilor constituţionale cuprinse în art. 26 referitor la viaţa intimã, familială şi privatã'1'.

Arl. 017. Calitatea procesuală activă. (1) Desfacerea căsătorici prin divorţ poatc fi cerută numai de soti.(2) Cu toate acestea, soţul pus sub interdictie judecătorească poate cere divorţul prin reprczcntant legal sau personal în cazul în care face dovada că are capacitatea de discernãmânt neafectată.

COMENTARII

Legitimare procesuală activă. Legitimarea procesualā în promovarea acţiunii de divorţ aparţine numai soţilor. Aşadar, nu pot promova această acţiune creditorii soţilor şi, respectiv, procurorul. Totodată, întrucât prin moartea unuia dintre soţi cãsãtoria încetează, moştenitorii soţului decedat nu pot promova acţiune de divorţ.

Soţul alienat sau debil mintal poate promova acţiune de divorţ atât timp cat nu este pus sub interdictie. în privinţa soţului pus sub interdictie, acesta poate solicita divorţul, personal sau prin reprezentant legal, atât timp cat face dovada cã nu îi este afectată capacitatea de discernãmânt. 0 soluţie contrarã, aceea a imposibilităţii de a solicita divorţul, ar însemna ca o incapacitate de exerciţiu sã se transforme într-o incapacitate de folosinţă, tutorele interzisului neputãnd promova o asenenea acţiune121. Noul Cod civil interzice numai divorţul prin acordul soţilor în cazul în care unul dintre soţi este pus sub interdictie [art. 374alin. (2)NCC].

Arl. 018. Cereri accesorii şi incidentale. (1) La cerere, instanta de divorţ se pronunţă şi cu privire la:a) exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la chcltuielile de creştere şi educare a copiilor, locuinţa copilului şi dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta;b) numele soţilor după divorţ;c) Iocuinţa familiei;d)despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a dcsfacerii căsătoriei;e) obligaţia de întreţinere sau prestaţia compensatorie între foştii soţi;f) încetarea regimului matrimonial şi, după caz, lichidarea comunităţii de bunuri şi partajul acestora.(2) Când soţii au copii minori, nāscuţi ínaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanta se va pronunţa asupra exercitării autoritãţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la chcltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ.(3) De asemenea, instanta se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ, potrivit prevederilor Codului civil.

111 CC, Dec. nr. 1099/2011, M. Of. nr. 801 din 11 noiembne 2011.121 VM. Ciobami, Tratat teoretic ⅛i practic de procedură civi!ă, vol. II, Ed. National, Bucureşti, 1997, p. 514-515; I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 213; ƒ. Leş, Codul de procedură civilā. Comcntariu pe articole, ed. a lll-a, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2007, p. 1328.

I'KOCl·.r>UKA l>IVOR|Ul.111 \rl. MIK | U»l

COMENTARII

1. Soluţionarea cereriloraccesorii divorţului. Odată cu admiterea acţiunii de divorţ,instanţa se va pronunţa şi asupra cereribr accesorii privitoare la numele pe care soţii îlvor purta după desfacerea căsătoriei, la exercitarea autorităţii pārinteşti asupra copiilorminori, la contribuţia pãrinţilor la cheltuielile de creştere şi educareîn favoarea acestora,chiar dacă nu există cerere în acest sens.

La cerere, instanţa se poate pronunţa şi asupra altor cereri accesorii, cum ar fi atribu-irea beneficiului contractului de închiriere a locuinţei, stabilirea unui program de vizită a copilului minor, locuinţa familiei, a copilului, despăgubirea pentru prejudiciul material sau moral suferit prin desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între foştii soţi sau pre-staţia compensatorieîntre aceştia,încetarea regimului matrimonial, lichidarea comunităţii de bunuri şi partajul acestora etc. Pentru soluţionarea tuturor acestor cereri este însă necesară existenţa unei solicitări din partea soţului interesat.

2. Numele soţílor. în privinţa numelui. conform art. 383 NCC, soţii pot conveni ca soţulcare prin cãsãtorie a luat numele celuilalt soţ să îl pãstreze şi după desfacerea cãsătoriei. încazul în care soţul al cărui nume a devenit nume comun în căsătorie se opune ca fostulsoţ sã poarte în continuare numele dobãndit prin căsătorie, instanţa de judecatã poateîncuviinţa purtarea numelui, chiar în condiţii de opoziţie, dacă există motive temeinicejustificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului.

Prin noţiunea de „motive temeinice" se înţelege orice interes care ar fi vãtămat prin schimbarea numelui purtat de soţ în timpul căsătoriei, interes care poate fi nu numai moral, ci şi material1". Au fost considerate motive temeinice faptul că soţul este cunoscut în lumea literară, ştiinţifică, artistică, a obţinut diplome, atestate pe numele pe care doreşte să-l pãstreze, a fost invitat pe acest nume şi a participat la diferite congrese în ţară şi stră-inătate, a publicat lucrări sau este cunoscut pentru activitatea de cercetare desfăşurată prin publicarea de studii în reviste de specialitate. în schimb, simplul fapt că soţul a purtat timp îndelungat numele celuilalt soţ şi cã figurează cu acest nume în toate actele nu jus-tifică încuviinţarea păstrării numelui. Tot astfel, faptul de a fi prezentat oral, în fata unui auditoriu, o serie de comunicări ştiinţifice nu constituie o consacrare ştiinţifică de felul aceleia care intervine prin publicarea unor studii sau cercetări de specialitate, astfel că nici o asemenea împrejurare nu constituie un motiv temeinic care să justifice încuviinţarea purtării numelui dobãndit prin căsătorie.

3. Soluţii din practica judiciară referitoare la numele soţilor după divorţ. în practicajudiciară s-a respins cererea de încuviinţare a purtării numelui dobãndit prin cãsãtorie şiîn situaţia în care soţia era redactor şi prezentator al unei emisiuni în limba germană la oteleviziune locală. în adoptarea soluţiei, s-a reţinut faptul că pârâta nu a dovedit existenţaunor împrejurări care să provoace cu adevãrat semnificativa sa prejudiciere în cazul în carenu şi-ar păstra numele dobãndit prin cãsãtorie, apărând insuficient faptul cã are un contractde muncă încheiat sub acest nume. Activitatea pârâtei intră în sfera unor activităţi care,prin eleînsele, nu suntsusceptibile de a genera în mod semnificativnotorietate şi care, încazul pierderii numelui dobãndit prin căsătorie, să conducă la vătămarea acesteia121.

Tot astfel, s-a apreciat cã simpla calitate a reclamantei de doctorand, fără ca aceasta să probeze cã este cunoscută publiculuisub numele dobãndit prin cãsãtorie, ca urmare a activităţii ştiinţifice şi de cercetare desfãşurate sub acest nume, prin publicarea de arti-cole în revistele de specialitate, nu justtfică păstrarea numelui din căsătorie. Faptul că

I'1 Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1467 din 4 iulie 1980, în R.R.D. nr. 2/1981, p. 62.121 CA. Cluj, s. civ., dec. nr. 1391/R/2005, în G.C. Fraifiu, D.-L·. Băldean, Codul de procedure civilă comentat şi adnolat, Ed. Hamangiu, Bucurcşti, 2008, p. 1445.

\l?>l Ar|. »l« I'KOCEDURI SPECIALE

persoana este membru al unui project de cercetare al cărui director este profesorul ce este şi coordonatorul ştiinţific al doctorandu!ui, fără ca rec!amanta să aducă dovezi în sensul că, până în prezent, ar fi avut o contribuţie exclusivă şi importantă la acest project şi care, totodată, să fi fost adusā la cunoştinţa publicului, nu se constituieîntr-un motiv temeinic pentru ca instanţa să încuviinţeze merţinerea numelui.

Nici calitatea de consilier local nu este de naturã să determine păstrarea numelui din căsătorie. Nu se poate reţine că reclamata a fost aleasă ca urmare a unei campanii elec-torale în care să-şi fi prezentat personal calităţile, aptitudinile şi realizable şi nici nu a fost votată de alegători, în mod individual, ci aceştia au votat întreaga listă a partidului din partea căruia a candidat. Reclamanta nu a dovedit nici faptul că, după dobândirea calităţii de consilier local, a desfăşurat vreo activitate (cum ar fi întâlniri cu cetăţenii, iniţiere de proiecte de hotărâri locale) prin care să fie cunoscută cetăţenilor sub numele din căsătorie, încât schimbarea numelui să-i creeze un prejudiciu1".

Simpla temere pentru posibile întrebãri inutile ce le vor fi adresate copiilor de către prieteni şi colegi în legătură cu diferenţa de nume nu se poate presupune că ar putea deveni prejudiciabilă pentru personalitatea minorilor şi că astfel aceştia vor fi expuşi în vreunfelîn colectivitate, din moment ce nu seîntrevăd date din care să rezulte că nu pot depăşi pretinsele inconveniente. Reluarea numelui nu-i aduce fostei soţii vreo vătămare a intereselor sale materiale sau morale. Nu susţine o consacrare ştiinţifică, o notorietate profesională peste nivelul celei pe care i-l conferã implicit statutul de profesor. Recunoaşterea în mediul în careîşi exercită activitatea a bunei pregătiri, faptul că este percepută ca fiind un pedagog respectabil şi alte asemenea nu suntîn strictă şi necesară conexiune cu numele pe care-l poartă, ci cu conduita ireproşabilă pe care înţelege să o adopte vizavi de elevii pe care-i instruieşte12'.

încazdeopoziţieşiîn lipsa unor motive temeinic justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, fiecare soţ va reveni la numele purtat anterior căsătoriei, potrivit art. 383 alin. (3) NCC. Aşa cum s-a statuat în practica judiciară131, în condiţiile în care nu s-au dovedit motive temeinice care să justifice îndreptăţirea persoanei la purtarea pe viitor a numelui dobândit prin casătorie în situaţia în care fiica rezultată din cāsãtoria pãrţilor este majorã, cãsătorită, iar soţul nu a fost de acord ca soţia să-şi pãstreze numele dobândit prin cãsătorie), devine aplicabilă regula generalã prevãzută de art. 383 alin. (3) NCC, potrivit căreia fiecare soţ îşi va relua numele avut anterior căsătoriei.

în calea de atac, soţul căruia i s-a încuviinţat păstrarea numelui dobândit prin căsătorie poate reveni la cererea formulată, solicitând să-şi reia numele avut anterior acesteia'41. Tot astfel, în calea de atac, eel care s-a opus ca soţul să-şi pãstreze numele dobândit prin căsătorie poate reveni asupra opoziţiei sale şi îşi poate exprima acordul în sensul încuvi-inţării păstrării numelui dobândit prin căsătorie151.

4. Exercitarea autorităţii părinteşti. Autoritatea părintească este definită în art. 483 alin. (1) NCC drept ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cat şi bunurile copilului. Problema exercitării autorităţii părinteşti nu apare atunci când ambii părinţi ai copilului loeuiese împreună, dat fiind faptul că fiecare dintre aceştia exercită

111 Trib. Bistriţa-Năs<lud, s. civ., dec. nr. 1/A/2010, in C.C. Frenfiu, Noul Cod civil. Comenlarii, doctrin<l şi

jurisprudenţā. Vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşlí, 2012, p. 553-554.

'2' Trib. Bistriţa-Năsaud, s. civ., dec. nr. 23/ A/2009, în C.C. Frenfiu, Noul Cod civil .... p. 553.131 Trib. Bistriţa-Năsăud, s. I civ., dec. nr. 63/A/2012, în CC Frenfiu, Comentariile ..., p. 395.|4' Trib. Bistri)a-Năsăud, s. I civ., dec. nr. 68/A din 23 mai 2012, nepublicatā.151 Trib. Bistriţa-Năsăud, s. 1 civ., dec. nr. 54/A din 25 aprilio 2012, în G.C. Frenţiu, Comentariile..., p. 395-3%.

I'KOCl·.r>UKA l>IVOR|Ul.111 Arl. MIK I \2HS

autoritatea părintească în fiecare zi, această problemă se ridică atunci când părinţii copilului locuiesc separat.

Instanţa de tutelă hotărăşte, odată :u pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi si copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială efectuat de autoritatea tutelară, precum şi, dacā este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă [art. 396 alin. (1) NCC].

Regula generate este aceea consacratã de art. 397 NCC, conform căreia, în urma divor-ţului, autoritatea părinteascā se exercitā de către ambii pārinţi, în comun. în mod exceptional, atunci când interesul copilului reclamă, autoritatea părintească poate fi exercitata doar de către un singur părinte. Ca atare, autoritatea părintească comună este regula, iar autoritatea pãrintească unică constituieexcepţia.

4.1. Exercitarea autoritãţii pãrinteşti de către ambii părinţi. Dupã divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel (art. 397 NCC).

Considerăm că, odată cu divorţul, atunci când instanţa de tutelă constată că interesul superior al copilului reclamă ca autoritatea pãrintească să fie exercitata în comun de ambii părinţi, când concluziile raportului de anchetă psihosocială sunt în acelaşi sens, se va aplica regula generală, aceea a exercitării autoritãţii părinteşti de către ambii părinţi, pentru aceasta nefiind necesar acordul lor. Obligatorie este însă ascultarea părinţilor, pentru a se cunoaşte poziţia lor în raporturile cu copilul minor, atunci când aceştia nu îşi exprimă poziţia cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.

Ceea ce primează nu este interesul părinţilor, ci interesul superior al copilului, interes care rezultã din concluziile raportului de anchetă psihosocială, dar şi din probele care se administrează în cauză, în ipoteza divorţului întemeiat pe culpă sau a divorţului prin acord, când soţii nu cad de acord cu privire la cererile accesorii divorţului. Eventual, acordul părinţilor în privinţa exercitării autorităţii părinteşti poate constitui o probă, atunci când un asemenea acord concordã cu interesul superior al copilului. Ca atare, atunci când unul dintre părinţi solicită instanţei de tutelã să nu îi acorde autoritate părintească, apreciem că instanţa nu poate accepta de piano o asemenea cerere, ci trebuie săanalizeze, raportat la interesul superior al copilului, dacă există motive întemeiate care să admită derogarea de la regula generalã a exercitării autorităţii părinteşti de cãtre ambii părinţi (cum ar fi abuzul, neglijenţa, exploatarea copilului). Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.

Din dispoziţiile art. 483 alin. (1) NCC rezultã că autoritatea părintească nu este doar un drept al părintelui, ci şi un drept al copilului, drept având ca obligaţii corelative înda-toririle părinteşti, astfel încât instanţa poate aprecia că înţelegerea părinţilor ca autoritatea părintească să se exercite doar de unul dintre părinţi nu este în concordanţă cu interesul superior al minorului. Aşa cum s-a reţinut în practica judiciară, a lua act de această înţe-legere ar avea ca efect lipsirea minorului de ocrotirea unui părinte, fărã a exista motive temeinice. Pe de altă parte, nu poate fi primită o astfel de înţelegere deoarece renunţarea unui părinte la autoritatea părinteascã echivalează nu numai cu renunţarea lui la exercitarea unor drepturi părinteşti, dar şi la îndatoririle părinteşti, ceea ce nu poate fi primit, nimănui nefiindu-i îngăduit să renunţe la obligaţii1".

Autoritatea părintească comună nu presupune ca ambii părinţí să se ocupe de copil zidezi, ciînseamnă luarea dedecizii comune, consultarea părinţilor în problemeleesen-ţiale privitoare la copil, cum ar fi alegerea grădiniţei, a şcolii unde urmează să înveţe,

111 Jud. Bistrila, s. civ., sent. nr. 10014/2011, in G.C Frenţiu, Noul Cod civil..., p. 575-576.

12N4 Ar|. »ltt I'KOCEDURI SPECIALE

alegerea medicului curantîn caz de boală, a medicului de familie, a tratamentului medical, orientarea religioasă sau filozofică a copilului, formarea sau timpul liber al copilului, ce include şi stabilirea activităţilor extraşcolare, administrarea bunurilor copilului, schimbarea felului învăţăturii sau a pregātirii profesionale etc. Actele cu caracter curent, cum ar ft alimentaţia zilnică a copilului, programul de lecţii, alegerea îmbrăcămintei, cad în sarcina părintelui la care s-a stabilit locuinţa copilului. Ca atare, trebuie făcutã distincţie între autoritatea părintească (ce presupune, aşacumarătam mai sus, consultarea părinţilorîn luarea deciziilor importante ce privesc copilul lor minor) şi îngrijirea cotidiană (ce incumbă părintelui la care s-a stabilit locuinţa copilului)11'.

în cazuri urgente, când un părinte nu poate obţine acordul celuilalt în luarea unei decizii importante cu privire la copilul său, se poate adresa instanţei de tutelã [judecãtoria de la domiciliul sau reşedinţa minorului - art. 94 pet. 1 lit. a) NCPC raportat la art. 114 alin. (1) NCPC'21], pentru ca aceasta să suplinească consimţământul părintelui.

4.2. Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Dacă existā motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părinteascã să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi. Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia (art. 398 NCC). în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept, ascultarea copilului fiind obligatorie.

Exercitarea autoritãţii părinteşti de cãtre un părinte se stabileşte de instanţa de tutelã, adică în cadrul procesului de divorţ, de judecãtoria competentă să pronunţe divorţul. Aceasta se dispune numai cu titlu exceptional, atunci cãnd, ţinându-se seama de interesul copilului, se constată de către instanţa de tutelã că exerciţiul comun al autorităţii părinteşti nu este în beneficiul copilului şi ar genera şicane şi conflicte între soţi. Bunăoară, atunci când între părinţii copilului există o stare conflictuală deschisă, care face imposibilă comu-nicarea între aceştia, când unul dintre părinţi este total dezinteresat de copilul său, de tot ceea ce implică educarea, creşterea şi dezvoltarea sa, nu doreşte să ia parteîn mod direct şi constant la creşterea şi educarea copilului său, suferă de o boalā psihică gravă, astfel încât nu poate lua decizii în interesul minorului, nu poate comunica, rezolva conflicte sau nu cooperează, instanţa ar putea dispune ca exercitarea autorităţii părinteşti să se facă de un singur părinte.

Problema autorităţii părinteşti comune poate fi discutată în situaţia în care unul dintre părinţi are un comportament antisocial, consumă alcool, droguri, este violent. în acest caz s-ar putea pune problema dacă asemenea împrejurări ar putea constitui motive temeinice pentru ca instanţa de tutelã să dispună ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte. Aceasta în condiţiileîn care un astfel de părinte nu este lipsit de capacitatea de a lua decizii importante cu privire la copilul său, astfel încât, dacă nu s-a întrerupt irevocabil comunicarea între părinţi, consumul de alcool, de droguri, violenţa unui părinte nu ar constitui, prineleînsele, piediciîn luarea hotărãriloresenţialeprivitoare la copil.

'" G.C. Frenfiu, Comentariile ..., p. 119-120.

' ' Potrivit art. 114 alin. (1) NCPC, dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de noul Cod civil in competenţa in⅝tanţei de tutelã ş: de familie (adică cele din Titlul 111 al Cârţii 1 din noul Cod civil) se soluţionează de instanţa în a cărei circumseripţie teritorială işi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită. Apreciem că dispozíţiile art. 114 alin. (1) NCPC sunt incidente, conform art. 265 NCC, care trimite la aplicarea art. 107 NCC, şi litigiilor privitoare la relaţiile cu caracter personal, născute ín legătură cu aplicarea Cărţii a ll-a a noului Cod civil, atunci cãnd legea (generală sau specîală, fără vreo distincţie făcută de normă) nu prevede altfel.

I'KOCl·.r>UKA l>IVOR|Ul.111 Arl. MIK I YJ»i>

Caracterul violent, consumul de alcool, de stupefiante, care nu afectează capacitatea de decizie a părintelui, pot constitui temei pentru stabilirea locuinţei copilului la celălalt părinte. Jurisprudenţa olandeză a reţinutînsă că autoritatea părintească poate să se exer-cite de un părinte, atunci când celălalt pă'inte este alcoolic111. Mergãnd pe linia de gândire olandezã, autoritatea părinteascā unică s-ar justifica si atunci când unul dintre părinţi are un comportament imoral sau abuziv, suferă de o boală psihică gravă, se manifestă violent, este toxicoman, arată neglijenţă în relaţiile cu copilul ori exploatează copilul. în sensul art. 89 din Legea nr. 272/2004, prin abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune volun-tară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizicã, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are res-ponsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educãrii copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Jurisprudenţa olandeză citată a evidenţiat faptul că pentru exercitarea autorităţii părinteşti de un singur părinte judecătorul trebuie să fie convins că problemele dintre părinţi sunt atât de serioase încât există riscul ca minorul să sufere ca urmare a acordării autorităţii părinteşti comune. Mai mult, nu trebuie să existe speranţa ca problemele părinţilor să poatã fi rezolvate în viitorul apropiat.

în ceea ce priveşte situaţia părinţilor aflaţi în ţări diferite, apreciem cã, atât timp cat între aceştia nu există conflict, cat timp există comunicare neîntreruptă iremediabil, sim-plul fapt al distanţei dintre părinţi nu poate constitui motiv temeinic care să justifice derogarea de la regula exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi. Pe de o parte, în condiţiile existenţei mijloacelor moderne de comunicare, deciziile importante pot fi luate fără întârziere, atât timp cat părinţii pot comunica şi comunică bine între ei. Pe de altă parte, şi în cazul părinţilor căsătoriţi care se înţeleg poate apărea această situaţie de separare temporară, din motive objective (determinate de plecarea unuia dintre părinţi în străinătate pentru a presta activitate, pentru a-şi desăvârşi studiile), însă aceasta nu afecteazã exerciţiul comun al autorităţii părinteşti121.

Derogarea dela regula generalã a autorităţii părinteşti comune se justifica, în condiţiile art. 398 NCC, numai dacă există motive întemeiate şi numai dacă exerciţiul autorităţii părinteşti de cãtre un singur părinte es:e în interesul superior al copilului. Credem că textul art. 398 NCC trebuie coroborat CL prevederile art. 507 NCC, care indică situaţiile de excepţie în care autoritatea părintesscă poate fi exercitată de un singur părinte, şi anume: dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa.

Corelarea nu înseamnă, în opinia noastră, faptul că exercitarea autorităţíi părinteşti de un singur părinte ar fi limitată doar la situaţiile prevăzute de art. 507 NCC. Acest text prevede cazurileîn care exerciţiul autorităţii pārinteşti revine obligatoriu unui părinte, dacă acesta nu este decăzut din drepturile părinteşti şi dacă nu se stabileşte, cu titlu exceptional, exercitarea autorităţii părinteşti de alte persoane, conform art. 399 NCC. Este vorba de situaţii objective în care un părhte este împiedicat să exercite autoritatea părintească. în opinia noastră, art. 398 NCC deschide posibilitatea stabilirii exercitării autorităţii părinteşti de un singur părinte şi în alte situaţii decât cele enunţate de art. 507 NCC, chiar

I" Curtea Supremă a Olandei, 18 martie 2005, LJN AS8525; 15 februarie 2008, LJN BB9669. ' '

G.C. Frenfiu, Comontariile ..., p. 121.

I2Kf> Art. 9IS I'KOCEDURI SPECIALE

subiective, respectiv ori de câte ori interesul copilului impune o asemenea mãsură şí există motive întemeiate care sã justifice scindarea autorităţii părinteşti1". Astfel, atuncf când din probe rezultă că problemele dintre părinţi sunt atât de grave încât există riscul ca şi minorul să sufere de pe urma autorităţii pă'inteşti comune, instanţa de tutelă poate adopta măsura autorităţii părinteşti unice.

In practica judiciară s-a decis că, în situaţia in care mama copiilor face parte dintr-o sectă religioasă şi a retras copiii de la şcoală, trimiţându-i la o mănăstire, unde erau puşÏ să muncească şi să confecţioneze veşminte clericale, fapt care primejduieşte considerabif procesul normalei dezvoltări fizice, morale şi intelectuale a copiilor, în cadrul căruia şcoala are un rol esential, se impune stabilirea exercitãrii autoritătii părintesti numai de către tatã121.

în lumina Convenţiei europene, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omulut s-a reţinut că la stabilirea exerciţiului autorităţii părinteşti instanţa naţională nu are voie să acorde credinţelor religioase ale unuia dintre părinţi un rol decisiv. Astfel, faptul cã un părinteestemartoral lui lehova nutrebuiesă reprezinte un element concludentîndecizia de a nu recunoaşte părintelui exercitarea autorităţii părinteşti131. De asemenea, instanţa nu este îndreptăţită să refuze exerciţiul autorităţii părinteşti unui părinte doar în baza faptului că acesta are orientări homosexuale141.

Pārinţii pot conveni ca exerciţiul autorităţii părinteşti să revină numai unui pãrinte. O asemenea înţelegere poate fi încuviinţată de ins:anţa de tutelã, în condiţiile art. 506 NCC, ori de câte ori se constată că este respectat interesul superior al copilului, ascultarea copilului fiind obligatorie.

4.3. Exercitarea autorităţii pãrinteşti de către alte persoane. în mod exceptional, instanţa de tutelã poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoanã, cu consimţământul acestora, sau într-o institute de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin pãrinţilor CL privire la persoanã copilului. Totodată, instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de cãtre unui dintre ei (art. 399 NCC).

4.4. Reguli procedurale. în vederea stabilirii raporturilor dintre pãrinţii divorţaţi şi copiii lor minori, instanţa de tutelă va dispune obligatoriu audierea minorilor care au împlinit vârsta de 10 ani. Audierea se realizeazăîn camera de consiliu, iar, dacăîn raport de împrejurările cauzei, instanţa consideră potr vit, va audia copilul minor fără ca pãrţile sau alte persoane sā fie de fata.

La stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti se tine seama de interesul superior al copilului.

La stabilirea raporturilor dintre părinţii divortaţi şi copiii lor minori, ulterior divorţului, este obligatorie întocmirea raportului de anchetã psihosocială. Acesta se întocmeşte, conform art. 229 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011, de autoritatea tutelarã şi cuprinde menţiuni privitoare la condiţiile materiale şi deviaţă ale soţilor, la modul în care aceştia se preocupa de îngrijirea copiilor, la ataşamentul copiilor faţă de părinţi, aspecte care se iau în considerare la stabilirea interesului superior al copilului. Nu este obligatorie prezenţa efectivă a delegatului autorităţii tutelare, aceasta având posibilitatea de a-şi comunica opinia în scris, în cuprinsul anchetei psihosociale întocmite la domiciliul soţilor, respectiv

M Ibidem.

'2' CA. Braşov, dec. nr. 198 din 28 martie 1997, in B.J. Baza de date ⅞i în D. Titian, A. Constantin, M. Cîr$tea, Codul familici adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşli, 2007, p. 114.

' ' C.E.D.O.. Hoffman c. Austria, hot. din 23 iunie 1993; Falun-Martinez c. Franţei, hot. din 16 decembrie 2003, www.echr.coc.int.

' ' C.E.D.O., Salgueiro da $ilva Mouta c. Portugaliei, hot. din 21 decembrie 1999, www.echr.coc.inl.

I'KOCl·.r>UKA l>IVOR|Ul.111 Arl. MIK I Yi$f

la domiciliul fiecăruia dintre soţi, dacă aceştia locuiesc separat si ambii solicită încredin-ţarea copilului.

Opinia autoritãţii tutelare nu este obligatorie, instanţa stabilind interesul superior al copilului pe baza coroborării tuturor proselor administrate.

4.5. Exercitarea autorităţii părinteşti în raporturile cu terţii. Articolul 503 alin. (2) NCC instituie prezumţia de mandat tacit reciproc între părinţi în raporturile cu terţele persoane de bună-credinţă, statuând că, fata de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, careîndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor siîndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat cã are şi consimţământul celuilalt părinte. Desigur, prezumţia are caracter relativ, putând fi rãsturnată prin dovada contrară, ce revine părin-telui care nu şi-a exprimat consimţămânlul.

5. Locuinţa copilului. Conform art. 4CO NCC, în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copiljlui minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul sāu superior.în mod exceptional şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţãtura sa.

Stabilirea locuinţei copilului la rude sau la terţe persoane este condiţionată de acordul acestora. Ea constituie o măsură de excepţie, care se dispune doar atunci cãnd, din diferite motive, locuinţa nu poate fi stabilită la pãrinte (spre exemplu, părinţii minorului lucrează în străinătate, prestează munci ocazionale ce presupun deplasarea dintr-o localitateîn alta în căutare de lucru, nu au o locuinţă statornicã, sunt internaţiîntr-un sanatoriu pentru refacerea sănătăţii). Aceste persoane au obligaţia de supraveghere a copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite care privesc sănătatea, educaţia, învăţătura copilului. Chiar dacă minorul are locuinţa la aceste persoane, drepturile cu privire bunurile minorului, cele privitoare la persoana minorului, altele decât actele expres prevăzute în sarcina celor la care locuieşte minorul, se exercită de către părinţi.

în practica judiciară s-a pus problema de a şti dacă stabilirea locuinţei copilului la unul dintre părinţi impune sau nu pentru instanţa de tutelă obligaţia de a menţiona cu exacti-tate adresa la care locuieşte minorul. în:r-o opinie, s-ar putea considera că nu este sufi-cientă menţionarea în dispozitiv numai a localităţii unde se stabileşte locuinţa minorului, întrucât stabilirea locuinţei minorului are loc în considerarea condiţiilor pe care le poate oferi minorului pãrintele său, propice dezvoltării sale fizice şi intelectuale. Or, aceste con-diţii se examinează în raport de locuinţa părintelui din momentul pronunţării hotărârii de stabilire a locuinţei minorului. Pe de altă parte, orice modificare de locuinţă a minorului este condiţionată de acordul prealabil al celuilalt părinte ori, în caz de neînţelegere între părinţi, de existenţa unei hotărâri a instanţei de tutelă prin care se aprobă schimbarea locuinţei, conform art. 496 şi art. 497 NCC. într-o asemenea situaţie, în care în dispozitiv se indică o adresă fizică exactă, orice schimbare a adresei presupune acordul celuilalt părinte sau autorizarea instanţei de tutelă în caz de neînţelegere, dat fiind faptui că are loc o schimbare de locuinţă a minorului. în susţinerea acestei opinii s-ar putea argumenta faptui că intentia legiuitorului, atunci când a reglementat schimbarea locuinţei minorului, a fost şi aceea de a permite părintelui la care nu se află copilul de a putea avea efectiv legături personale cu minorul. Or, pentru a putea avea efectiv legături cu minorul, părintele trebuie să ştie în orice moment adresa la care se află copilul său. Ca atare, se asigură şi se ocroteşte dreptul copilului de a nu-i fi afectată relaţia cu părintele la care nu locuieşte.

12ÍŞN API. ÏIIK I'KOCEDURI SPECIALE

S-ar putea susţine si opinia contrară, conform căreia este suficientă indicarea în dis-pozitivîn mod generic a stabilirii locuinţei la unul dintre pārinţi, fărā a se arăta care este adresa exactă. Aceasta ar da posibilitatea părintelui la care s-a stabilit locuinţa copilu!ui dea sedeplasadela o locuinţă la alta,în aceeaşilocalitate,întrelocalitãţidiferitedinţară sau chiar în altă ţară, care va deveni şi locuinţa copilului său minor, fărā a fi necesar acor-dul celuilalt părinte sau autorizarea instanţei de tutelă în condiţiile art. 497 NCC S-ar putea argumenta faptul că textul art. 497 NCC, care reglementează schimbarea locuinţei minorului, nu are în vedere situaţia în care copilul continuã sā locuiască cu pārintele la care i s-a stabilit locuinţa, dar la adrese diferite, ci numai ipoteza în care se impune schimbarea locuinţei minorului de la un părinte la altul ori de la pãrinte la rude, persoane de încredere sau instituţii de ocrotire, justificat de faptul că locuinţa minorului stabilită la un părinte afectează exerciţiul autorităţii părinteşti ori al unor drepturi părinteşti.

în ceea ce ne priveşte, credem că este suficientă indicarea în dispozitivul hotărârii a stabilirii locuinţei minorului la locuinţa unuia din:re părinţi, fără precizarea adresei exacte, în condiţiile în care acordul celuilalt părinte este solicitat numai atunci când, conform art. 497 NCC, schimbarea este justificatã pe considerentul că situaţia actuală a copilului afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti. Or, schimbarea unei locuinţe cu alta de părintele la care s-a stabilit locuinţa copilului poate să nu afecteze exerciţiul autorităţii părinteşti sau al unor drepturi părinteşti, caz în care acordul celuilalt părinte nu se impune'11.

6. Obligaţia de întreţinere a copilului. PotrK/it art. 402 NCC, instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, edu-care, învãţătură şi pregãtire profesională a copiilor.

Regula generală este aceea consacratã de art. 529 alin. (1) NCC, potrivit căreia între-ţinerea este datorata conform cu nevoia celui care o cere (creditorul) şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti (debitorul).

întreţinerea datorata de părinte se stabileşte până la un anumit cuantum, în funcţie de numărul copiilor îndreptāţiţi la întreţinere, astfel: a) până la ½din venitui lunar net, în cazul în care există un singur copil; b) pânã la ½ din venitui lunar net, în cazul în care existã 2 copii; c) până la ⅝ din venitui lunar net, în cazul în care există 3 sau mai mulţi copii [art. 529 alin. (2) NCC].

întinderea întreţinerii se stabileşte în funcţie de numărul copiilor pe care îi are părintele obligat, indiferent dacă aceşti copii sunt rezultaţi din aceeaşi căsătorie, din căsătorii diferite sau sunt adoptaţi. Când debitorul are mai mulţi copii, de vârste apropiate, nu există nicio raţiune pentru care cuantumul întreţinerii să fie diferit, atât timp cat nevoile fiecăruia sunt aproximativ egale'21.

întreţinerea datorata copiilor împreună cu cea datorata altor persoane, conform legii, nu

poate depăşi jumătate din venitui net lunar al debitorului [art. 529 alin. (3) NCC].

Procentul se raporteazã la totalul veniturilor nete lunare realizate de debitor, cu caracter permanent.

Astfel, actuala reglementare stabileşte ca bază de calcul a obligaţiei de întreţinere venitui lunar net al debitorului întreţinerii, în timp ce reglementarea anterioară făcea referire la câştigul sau munca acestuia. Ca atare, în timp ce conform vechii reglementări, în calcul intra exclusiv venitui din muncă, în actuala reglementare se are în vedere venitui lunar net, fie că acesta provine din munca prestată, fie că provine din alte surse (chirii, dividende, drepturi de autor etc.).

111 C.C. Frenfiu, Coment,iriile..., p. 355-356.

' ' Trib. Bislrija-Năsăud, s. I civ., dec. nr. 46/R d in 6 fobruaric 2013, nepublicaia.

9

PROCFDUKA l>IVOR|Ul.111 .in. MIK I IZiW

La stabilirea întreţinerii, apreciem, alături de alţi autori'11, cã se are în vedere totalitatea mijloacelor patrimoniale ale debitorului, şi nu exclusiv veniturile sale din muncă'21. Ïn condiţiile în care s-ar lua în considerare doar veniturile din muncā, dacă debitorul nu ar presta oasemenea activitate, astfelîncâtnu ar realiza asemenea venituri, însăarfi bene-ficiarul unor venituri din alte surse, precum chirii, dividende, exploatarea unor drepturi de proprietate intelectuală sau industrial, arînsemna că acesta nu poate fi obligat la întreţinere, întrucât nu dispune de mijloacele necesare cerute de lege (adică de venituri din muncă).

La stabilirea obligaţiei de întreţinere se tine seama numai de veniturile cu caracter permanent, nu şi de cele cu caracter spcadic (cum sunt veniturile acordate pentru efec-tuarea orelor suplimentare, îndemnizaţiile de deplasare, de transfer, diurna, sporu! pentru condiţii deosebite de muncă, ajutorul pentruîngrijirea copilului bolnav, ajutorul de mater-nitate, ajutorul de deces etc.). Astfel, în calculul pensiei trebuie să se ia în considerare toate veniturile cu caracter permanent ale debitorului, de la toate locurile de muncă, inclusiv cele care corespund salariilor compensatorii acordate angajaţilor disponibilizaţi, care reprezintă echivalentul mai multor salarii plătite în avans, compensaţiile acordate în cazul desfacerii contractului individual de muncă, veniturile rezultate din închirierea de bunuri, din prestarea de activítãţi aducătoare de venit în timpul liber, retribuţia cuvenită unui cadru didactic uni-versitar pentru activitatea de cercetare1*1. Totodată, în cadrul veniturilor cu caracter permanent intră şi sporul acordat pentru vechimea în muncă, indemnizaţia de conducere, ajutorul pentru incapacitate temporară de muncă, pensia, ajutorul de şomaj, alte sporuri cu caracter permanent cum ar fi: eel de confidenţialitate, de riscşi suprasolicitare neuro-psihică, de fidelitate.

în cazul copilului major aflat în continuarea studiilor, la stabilirea obligaţiei de întreţinere trebuie să se ţină seama şi de cuantumul bursei pe care o primeşte.

în situaţia în care debitorul obligaţie de întreţinere nu este angajat în muncă şi nici nu realizează alte tipuri de venituri cu caracter permanent, întreţinerea se acordă în raport de cuantumul venitului minim pe economia naţională, prezumându-se că debitorul este apt de muncã (cu excepţia cazului când dovedeşte cu acte medicale cã este bolnav, în imposibilitate de a munci, execută o pedeapsă privativă de libertate, cu excepţia situaţiei în care pedeapsa s-a aplicat pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie) sau deţine bunuri care pot fi vândute pentru obţinerea venitului minim pe economie, altfel nu se explică cum îşi asigură el existenţa

La stabilirea posibilităţilor materiale a'e debitorului întreţinerii se tine seama nu numai de veniturile cu caracter permanent pe care acesta le realizează, ci şi de sarcinile cărora trebuie să le facă faţā, cum ar fi existenţa şi a unei alte obligaţii legale de întreţinere, cheltuieli impuse pentru nevoile personale, cum ar fi cele pentru îngrijirea sănătãţii, cos-turile gospodăriei, apreciindu-se că nu este posibil a se da satisfacţie unei persoane, împovărând peste măsură o altă persoană, periclitând astfel dreptul debitorului de a-şi asigura mijloace necesare unui trai decent'41.

în cazul schimbării împrejurărilor, conform art. 403 NCC, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţã de copiii

111 T.R. Pope$cu, Dreptul familiei. Tratat, vol. I, Ed. Didacticâ" şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 219; I.P. Filipe$cti, Traiat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 475.

""■ Pentru opinia conform căreia pensia se stabileşte numai în raport de veniturile din muncā, a se vedea A.GIt. Gavrilescu, Disculii privind detcrminareacuantumului întrcţinerii pe care parintele sau adoptatorul o datorea/5 copilului, in Dreptul nr. 6/2009, p. 131-132.131 Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1627/1987, în R.R.D. nr. 4/1988, p. 74.

'41 E. Fhriati, Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 325.

129U Ar|. »l« I'KOCEDURI SPECIALE

lor minori, la cererea oricăruia dintre pārinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.

7. Dreptul parintelui separat de copilul sāu. în situaţia în care instanţa de tutelā a stabilit locuinta copilului la unul dintre pãrinţi, în beneficiul parintelui separat de copilul său instanţa va stabili, conform art. 401 NCC, dreptul de a avea legãturi personale cu minorul. Acest drept trebuie exercitat astfel încât să nu aibă o influenţā negatívă asupra creşterii copilului. In vederea stabilirii modalitālilor si programului de vizită al copilului, este necesarā întocmirea raportului de anchetă psihosocială. Ïn cadrul acestei procedure este obligatorie si ascultarea copilului, dacă acesta a împlinit 10 ani.

Totodată, art. 398 alin. (2) NCC recunoaşte parintelui care nu exercită autoritatea părin-tească dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului sāu.

Dreptul la relaţii personale este recunoscut legal nu numai parintelui, ci şi minorului, atât prin acte normative interne, cat şi prin acte internaţionale, ratificate de Romania, şí anume Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului, ratificată de Romania prin Legea nr. 18/19901". în acest sens, art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în acord cu art. 9 pet. 3 al Convenţiei O.N.U. cu privire la drepturile copilului, consacră dreptul copilului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, aceste legãturi neputând fi împiedicate decât în cazul existenţei unor motive temeinice de nature a primejdui dezvoltarea fizică, psihicā, intelectuala sau morală a copilului.

Relaţiile personale se pot realiza, conform art. 15 din Legea nr. 272/2004, nu numaî prin vizitarea copilului la domiciliul său, ci şi prin gãzduirea minorului pe o perioadã determinată, prin transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele său ori prin transmiterea către părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul de informaţii referitoare la copil, inclusivfotografii recente sau evaluări medicale.

Prin derogare de la regula conform căreia orice drept dă expresie unui interes legitim, dreptul parintelui de a avea legãturi cu minorul este recunoscut în considerarea intere-sului exclusiv al copilului.

Articolul 398 alin. (2) NCC instituie o modalitate prin care autorităţile publice îşi înde-plinesc obligaţiile de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată, constituind, totodată, o componentă a regimului special de protecţie şi asistenţã a copiilor şi tinerilor în realizarea drepturilor lor. în majoritatea cazurilor, părinţii au faţă de copiii lor profunde sentimente de afecţiune, chiar dacă exprimarea acestora poate induce, într-un psihic infantil şi în prezenţa lipsei sau insuficienţei discernământului, impresia contrară. Există posibilitatea ca părintele care nu exercită autoritatea părintească sau doar este separat de copilul său să transmită copilului ostilitatea pe care o simte faţă de fostul soţ, care, deşi întemeiată din punctul său de vedere, nu este de natură să îl descalifice pe acesta în fata copilului. Instabilitatea afectivă şi emoţională a copilului, pe fondul unei imaturităţi psihice şi a lipsei experienţei de viaţă, îl privează pe acesta de posibilitatea de a sesiza care este adevăratul său interes şi de a discerne între bine şi rău121.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că posibilitatea parintelui şi a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile naţionale care stânjenesc această posibilitate reprezintă o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţia europeană. Procedurile legate de exercitarea autorităţii pãrinteşti necesită urgenţă, deoarece trecerea timpului poate avea

''I Rcpublicita in M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001.|2' C.C, Dec. nr. 82/2003, M. Of. nr. 189 din 26 nwtio 2003.

I'KOCl·.r>UKA l>IVOR|Ul.111 \rl. MIK | 1291

consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copii si părintele care nu locuieşte cu eiul. Or, esenţa acţiunii în stabilirea unui program de vizită este de a apăra individul împotriva oricārui prejudiciu ce ar putea rezulta dir simpla curgere a timpului. Legăturile personale între părinte si copilul său reprezinta un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacã relaţia între pārinţi s-a rupt, iar măsuile interne care arîmpiedicaoasemenea relaţie constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă familială, protejat de art. 8 din Convenţie'2'.

în lumina jurisprudenţei C.E.D.O., părintele are dreptul de a beneficia de măsuri adec-vate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, iar autorităţile naţionale sunt obligate să dispună aceste măsuri. 0 asemenea obligaţie nu are însă caracter absolut, deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorul să nu se realizeze atât de uşor şi să necesite măsuri pregătitoare. Ca atare, natura şi anvergura măsurilor pe care autorităţile trebuie sã le ia depind de circumstanţele fiecărei cauze, iar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituieîntotdeauna un factor important. 0 măsură execuţională este apreciată ca fiind adecvată în funcţie de celeritatea cu care este pusă în aplicare. Procedurile legate de exercita'ea autoritãţii părinteşti în ansamblul lor, inclusiv executarea hotărârilor pronunţate, necesită urgenţă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu ei. în cazul stabilirii locuinţei copilului la unul dintre părinţi şi recunoaşterii în favoarea celuilalt a dreptului de a-şi vizita copilul, programul de vizită stabilit nu poate fi invocat cu autoritate de lucru judecat, dacă între timp se schimbă condiţiile de fapt care au deter-minat instituirea acelui program13'.

Chiar dacă din prevederile art. 496 alin. (5) NCC, conform cărora „părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornicare dreptul dea avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia" ar rezulta că vizitarea copilului de către părintele sāu poate avea loc numai la locuinţa copilului, apreciem că în favoarea părintelui este recunoscut şi dreptul de a avea legături personale cu copilul său la propria sa locuinţă, şi nu doar la locuinţa copilului.

Credem că trebuie avute în vedere în acest sens prevederile art. 496 alin. (4) şi art. 497 NCC, care reglementează posibilitatea schimbării locuinţei copilului de instanţa de tutelă în ipoteza în care este afectat exerciţiul autorităţii părinteşti. Bunăoară, dacã din proba-toriul admtnistratîn cauzăar rezulta că părinţii copilului sunt în conflict deschis, auîntre-ruptoricecomunicare, ceeacefaceca legăturile personale cu copilul sã nu se poată realiza la locuinţa copilului, apreciem cã instanţa de tutelă va putea încuviinţa ca aceste legături să se realizeze la locuinţa părintelui în beneficiul căruia s-a stabilit dreptul la a avea asemenea legături cu copilul său.

Noţiunea de „interes al copilului" are un caracter complex, interesul fiind legat de vârsta acestuia, de ocupaţia şi comportamentul părinţilor, de ataşamentul copiilor faţă de părinţi, de interesul pe care aceştia l-au manifestatfaţăde minor, de legăturile afective stabilite între părinţi şi copii, de posibilitãţile materiale ale părinţilor.

în vederea stabilirii programului concret de vizită trebuie avute în vedere circumstanţele speciale ale cauzei, ce rezulta din ansamblul probatoriului administrat. în practica judiciară s-a reţinut că, în cazul unui copii de un an şi 3 luni, acesta are nevoie să fie mereu

' ' C.E.D.O., l$naccolo-Zenide c. României, hot. din 25 ianuarie 2000, M. Of, nr. 6 din 8 ianuarie 2001; Motion/ c. României şi Ungariei, hot. din 5 aprilie 2005, M. Of. nr. 1055 din 26 noiembrie 2005; Io$ub Cams c. Romania, hot. din 27 iulie 2006, www.echr.coe.int şi în A.l·`. Mateescu, l.C. Gheorghe-Bădescu, Protecţia copilului ⅛i adopţia. Practica judiciara, Ed. Hamangiu, Bucurcşti, 2008, p. 299-300.

' ' C.E.D.O., Haasec. Germaniei, hot. din 8 aprilie 2004, www.echr.coe.int şi In A.F. Mateescu, l.C. Gheor$}↑e-Bãdescu, op. cit, p. 294-295.® Trib. Suprcm, dec. civ. nr. 426 din 27 fcbruaric 1980, în R.R.D. nr. 10/1980, p. 66.

\&l Art, »l« I'KOCEDURI SPECIALE

în compania mamei, să o simtā alāturi de el, mai ales la ora de culcare. Prin urmare, o soluţie de realizare a legăturilor personale cu minorul prin găzduirea acestuia de către tată pe o perioadā determinatā, la locuinţa acestuia, prevăzută de art. 15 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 272/2004, respectiv de art. 496 alin. (5) NCC, coroborat cu art. 497 NCC, luând minorul de lângă mama, cu care este obişnuit să adoarmă, să o simtă în permanenţă lângă el, să îi audă vocea, ar fi în detrimentul copilului, fiind de natură a-i crea un sentiment de insecuritate, de teamă, care ar putea avea efecte negative asupra dezvoltării sale viitoare. Copilul are dreptul de a se bucura de compania tatălui liber, nestânjenit, astfel încât legăturile dintre copil şi acesta trebuie să se realizeze fāră supraveghere de celălalt pãrinte sau de altă persoana (bunicii materni ori alte persoane ce locuiesc în imobil), întrucât limitarea dreptului de a avea legături personale nu poate avea loc decât în con-diţiile art. 496 alin. (5) NCC, adicăatuncicând păstrarea acestor legături arficontrară sau ar pune în pericol interesul copilului"1.

8. Locuinţa familiei. Articolul 321 NCC defineşte sintagma de „locuinţa familiei" careprezentând locuinţa comunã a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se aflăcopiii. Prin urmare, dacã soţii stau împreună, locuinţa familiei este locuinţa comună asoţilor. Dimpotrivă, atunci când soţii nu stau împreună, constituie locuinţă a familiei locuinţa soţului la care se află copiii.

Pentru a considera o locuinţă ca fiind locuinţă de familie este necesară îndeplinirea anumitor condiţii, şi anume: a) să existe o locjinţã a soţilor, fără a avea relevanţă cui aparţine proprietatea; b) imobilul sã fie afectat intereselor locative ale familiei. Totodată, numai o singurã locuinţă poate avea statut de locuinţă a familiei, chiar dacă soţii sau numai unul dintre aceştia ar deţine mai multe imobile care ar putea primi această destinaţie. Ca atare, în principal, locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor, fără a avea relevanţă dacă aceasta constituie bun comun al soţilor sau bun propriu al unuia dintre aceştia. Numai în subsidiar, atunci când soţii nu au o locuinţă comună, este considerată ca locuinţă a familiei locuinţa soţului la care se află copiii.

Legea permite notarea în cartea funciară a unui imobil ca fiind locuinţã de familie. Această notare se face la cererea oricăruia dintre soţi, indiferent dacă acesta este sau nu proprietar al imobilului. Ca atare, nu interesează regimul matrimonial aplicabil, nu are relevanţă dacă imobilul constituie sau nu bun propriu al soţului care şi-a dat acordul la înscrierea în evidenţele de carte funciară a imobilului ca locuinţă de familie.

Faţă de caracterul general al art. 321 alin. (1) NCC, care caracterizează locuinţa familiei ca fiind locuinţa comunã a soţilor, în mod judicios s-a afirmat că poate constitui locuinţă a familiei şi cea deţinută de unul dintre soţi cu titlu de închiriere sau folosinţă gratuită (comodat)'2'.

Locuinţa familiei nu înseamnă neapărat domiciliu, ci este locul unde familia trăieşte efectiv. Nu are relevanţă decât afectaţiunea, destinaţia bunului, nu titlul în baza căruia estedeţinut.

9. Dreptul la despăgubiri. Articolul 388 NCC recunoaşte dreptul soţului inocent de asolicita de la soţul vinovat de destrămarea relaţiilor de cãsătorie despăgubiri pentru pre-judiciul suferit prin desfacerea căsãtoriei. Despăgubirile care pot fi acordate în temeiuiacestei norme sunt distincte de prestaţia compensatorie reglementatã de art. 390 NCC. însã,conform art. 45 din Legea nr. 71/2011, în forma modificată prin Legea nr. 60/2012, ambeledispoziţii legate (atât cele privitoare la dreptul de despăgubiri, cat şi cele referitoare la

''I Trib. Bisrriţa-Năsăud, s. I civ., dec. nr. 22/A din 6 februarie 2013, nepublicată.

' ' £. Floriaii, Protectia locuinţei familiei pe durata c&>ătoriei în reglementarea noului Cod civil, în P.R. nr. 7/2011, p. 52.

1'1UK HHJKA l ) I V O R ! 111.111 .in. MIK i vivs

prestaţia compensatorie) sunt aplicabile numai în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a noului Coc civil, adică începând cu 1 octombrie 2011.

Un asemenea drept este recunoscut numai soţului care nu este culpabil de destrăma-rea căsătoriei, fiind o aplicaţie particulară a principiului răspunderii civile delictuale con-sacrat de art. 1349 alin. (1) si (2) NCC. Ca atare, numai acest soţ poate fi titularul dreptului la despăgubiri, creditor al obligaţiei de pla:ă. Obligaţia de plată a despãgubirii, deci calitatea de debitor, aparţine numai soţului exclisiv culpabil de desfacerea căsătoriei. Ca atare, conform art. 42 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, modificată prin Legea nr. 60/2012, dreptul la despăgubiri nu poate fi recunoscut decât în cazul divorţului din culpă, atunci când se stabileşte culpa exclusivă a pârâtului în destrămarea relaţiilor de căsătorie, respectivîn cazul divorţului întemeiat pe separarea faptică a soţilor, atunci când divorţul s-a pronunţat din culpa exclusivă a reclamantului.

Acordarea acestui drept presupuneîndeplinirea următoarelor condiţii cumulative: a) divorţul să se fi pronunţat din culpa exclusivă a soţului chemat în judecată în cadrul acţi-unii în despăgubiri; b) soţul reclamant să fi suferit un prejudiciu ca urmare a desfacerii căsătoriei; c) prejudiciul trebuie să fie cert, determinat sau determinabil, nereparat, în strânsă legătură cu desfacerea căsãtoriei.

în cadrul acţiunii în despăgubiri, calitatea de reclamant aparţine soţului inocent, care poate fi reclamantul din acţiunea principală de divorţ, în cazul în care căsătoria s-a desfacut din vina pârâtului, ori pârâtul, atunci când căsătoria s-a desfacut din vina exclusivă a reclamantului, în temeiul separaţiei în fapt a soţilor.

Conform art. 388 NCC, prejudiciul trebuie să fie cauzat prin desfacerea căsātoriei. Aşadar, orice altă pagubã suferită de soţul inocent, care nu este urmarea directă a desfacerii căsătoriei, nu poate fi reparatăîn baza acestui temei. Credemcă prin sintagma„prejudiciu prin desfacerea căsătoriei" se are în vedere numai prejudiciul suferit ca efect direct al desfacerii căsătoriei, al pierderii statutului de persoană căsătorită. Prin acordarea de despăgubiri se urmăreşte a se asigura soţului inocent posibilitatea de a beneficia si după desfacerea căsătoriei de condiţii de viaţă apropiate de standardele avute în perioada căsătoriei sale. Ca atare, nu poate fi reclamat pe acest temei, spre exemplu, prejudiciul material suferit de soţul inocent pe parcursul căsătoriei ca urmare a violenţelor exercitate asupra sa de celălalt soţ, violenţe care, în final, au dus la desfacerea căsătoriei11'.

Prejudiciul suferit trebuie dovedit, dovada putându-se realiza cu orice mijloc de probă.în lipsa unei menţiuni privitoare la natura prejudiciului, apreciem că poate fi reparat atât

prejudiciul material, cat şi eel moral. în general, apreciem că, în practică, cererile de acordare de despăgubiri vor viza preponderent acoperirea prejudiciului moral suferit. Poate constitui prejudiciu moral, ce reclamă reparaţie, trauma emoţională suferită de soţul inocent ca urmare a schimbării statutului, a neplăcerilor create de lupta pentru custodia copilului, starea de singurătateîn care segăseşte soţul după o căsătorie de lungă durată, pierderea parohiei de preot, afectarea imaginii unui om politic aflat în plină campanie electorală121. Relaţiile care se construiescîn timpul vieţii rămânîntipăriteîn fiecare parte-ner. Fiecare păstrează ceva din celălalt îr el şi, la rândul său, proiectează asupra celuilalt o parte din el. Desfacerea acestor legături nu se poate face de pe o zi pe alta, ci necesită un veritabil travaliu psihologic, în profunzime şi cu foarte multă răbdare, asupra propriei persoane.

Prejudiciul de natura materială este mai rar întâlnit cu titlul de cauză a cererii în des-păgubire, dat fiind faptulcă neajunsuriledeordin material (cum arfi pierderea bănească

I" G.C Frcnţiu, Comcntariik».... p. 335.

' ' D. Lupaşai, CM. Crãciune$cu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, Bucurcşti, 2011, p. 243.

1294 Ar|. »ltt I'KOCEDURI SPECIALE

suferită de soţul inocent nevoit să se prezinte la fiecare termen de judecată, în cazul în care este salariat şi a fost concediat deangajator, pierzãndu-şi astfel salariul realizat lunar; cheltuielile ocazionate de diferite investigaţii medicale, de tratamentele medicale impuse din cauza traumei suferite de soţul nevinovat ca urmare a divorţului, care a dus la îmbol-năvireasafizicăsau mentalã) potfi reparate pecalea prestaţieicompensatorii recunoscute de art. 390 NCC.

Conform doctrinei, poate constitui prejudice material pierderea unui contract pe care un soţ nu l-a mai putut încheia din cauza divorţului111. Poate constitui un asemenea prejudice, în opinia noastră, orice pagubă materialā suferită de unul dintre soţi, determinatã de pierderea statutului său de persoanã căsãtorită, dacă beneficiul pe care urma să îl obţină era în strânsă legătură cu acest statut (spre exemplu, în cazul unei cereri de credi-tare, statutul de persoanã căsătorită genereazã un punctaj mai mare în evaluarea solici-tantului). Doctrina a reţinut ca prejudicíu material plata chiriei pe care este nevoit să o suporte soţul inocent în situaţia în care acesta este nevoit să părăsească locuinţa familiei ca urmare a conduitei celuilalt soţ şi să Închirie2e o altă locuinţă121.

în ceea ce ne priveşte, apreciem cã prejudiciul material suferit trebuie să fie o conse-cinţă directă a desfacerii căsătoriei, nu un pre]udiciu rezultat din circumstanţele desfacerii căsātoriei, cauzat de comportamentul celuilalt soţ. Considerăm că exemplul oferit de doctrina, şi anume plata chiriei pentru închirierea unei locuinţe ca efect al alungării soţului inocent din locuinţa comună (închiriatã sau în proprietate), se încadrează în categoria prejudiciului care este o consecinţă a circumstanţelor desfacerii căsătoriei, şi nu o conse-cinţă directă a desfacerii căsătoriei. în aceastã situaţie, în opinia noastră, soţul inocent poate obţine despăgubiri fie pe temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun, reglementată de art. 1349 NCC, fie în temeiul prevederilor art. 324 alin. (2) sau (4) NCC, după caz (indemnizaţie de natură să acopere cheltuielile de instalare în altă locuinţã).

Desigur, prejudiciul material şi moral suferit se stabileşte de la caz la caz, neexistând o reţetă comună. Despăgubirile care se acordă de instanţă trebuie însă să fie echitabile, proportionate cu situaţia creată, serioase. Ele nu trebuie sã aibă caracterul unei sancţiuni îndreptate împotriva soţului vinovat de destrămarea relaţiei de căsătorie şi nu trebuie să ducă la îmbogāţirea fără justă cauză a celui care le pretinde.

întrucât, conform art. 388 NCC, instanţa de :utelă se pronunţă asupra cererii de des-pãgubiri prin hotărârea de divorţ, rezultă că o asemenea cerere poate fi formulată numai odată cu acţiunea de divorţ (fie ca un capăt distinct în cuprinsul cererii de divorţ, fie pe parcursul judecării cererii de divorţ). Ca atare, competenţa soluţionării cererii de despã-gubiri aparţine instanţei competente să soluţioneze cererea de divorţ.

Sancţiunea neexercitării acestui drept în limitele temporale impuse atrage decăderea beneficiarului din exerciţiul acestuia.

Norma art. 388 NCC indică momentul până la care se poate valorifica dreptul la des-păgubiri, şi anume pe parcursul procesului de divorţ, până la pronunţarea hotărârii de divorţ.

Despăgubirea obţinută în baza prevederilor art. 388 NCC nu exclude, prin ea însăşi, dreptul soţului inocent de a obţine despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun, în termenul general de prescripţie de 3 ani, care curge de la momentul la care soţul inocent a luat cunoştinţã de prejudiciul care i s-a cauzat prin fapta ilicitã a celuilalt soţ.

' ' F!.A. Baias, E. Chelaru, R. Con$tatitinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 421.

PROCFDUKA l>IVOR|Ul.111 Arl. MIK I l*9⅛

Odată ce instanţa de tutelă a stabilit despăgubiri în favoarea soţului nevinovat prin hotărârea de divorţ, cuantumul acestora poate fi modificat, reevaluat ulterior rămânerii definitive a hotărârii de divorţ, pe considerentul, judicios reţinut de doctrină, că nu se aflăm în prezenţa unei cereri noi de despăgubiri formulate în afara limitelor temporale impuse, ci o asemenea cerere a existat, s-a formulat în intervalul de timp stabilit de lege, noua cerere fiind doar una de „ajustare" a unor drepturi deja recunoscute, castigate'1'.

10. Prestaţia compensatorie. Acest drept este recunoscut de art. 390 NCC în favoarea soţului reclamant atunci când divorţul se cispune din culpa exclusivă a soţului pârât. Aşadar, poate fi reclamant titularul actiunii principale de divorţ, însă poate avea această calitate şi pârâtul din actiunea principală de divorţ, titular al cererii reconvenţionale. Ca atare, pârâtul din actiunea principalā de divorţ. care formuleazā o cerere reconvenţională prin care solicită desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a reclamantului, dobândeşte calitatea de reclamant în actiunea sa reconvenţională. Prin urmare, dacă actiunea principală de divorţ este admisă şi, în consecinţă, se d spune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, reclamantul va putea benefieia de prestaţie compensatorie, dacă sunt înde-plinite cerinţele normei art. 390 NCC. Tot astfel, dacă actiunea principală de divorţ (înte-meiată pe culpa exclusivă a pârâtului sau pe culpă comunã) se respinge, însă se admite actiunea reconvenţională a pârâtului ţîntemeiată pe culpa exclusivă a reclamantului) şi, în consecinţă, se dispune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, pârâtul (ca reclamant în actiunea reconvenţională admisă) are calitate procesuală activă în actiunea în plata prestaţiei compensatorii.

întrucât acordarea prestaţiei compensatorii este condiţionată de existenţa unui divorţ din culpă, problema prestaţiei nu se pune atunci când divorţul se realizeazā pe cale admi-nistrativă, notarială ori în fata instanţei de judecată, însă prin acordul părţilor ori pe temeiul bolii careîmpiedică normala desfăşurare a vieţii de familie sau când se reţine culpa ambilor soţi în destrămarea relaţiilor de căsãtorie.

Scopul compensaţiei este de a acoperi, pe cat posibil, dezechilibrul semnificativ pe care divorţul îl produce în condiţiile de viaţă ale celui care solicită plata compensaţiei. Prin aceasta, prestaţia compensatorie se diferenţiază de cererea de despăgubiri. Astfel, des-păgubirile au menirea de a repara în întregime prejudiciul cauzat soţului, în timp ce prestaţia compensatorie urmăreşte nu o acoperire integrală, ci doar o temperare a pierderii suferite de unul dintre soţi.

Pentru acordarea prestaţiei compensatorii trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) căsătoria să fie desfăcută din vina soţului pârât; b) durata căsătoriei să fi fost de minim 20 deani. Această durată de 2Odeani nu trebuie să fieîmplinită la momentul promovării cererii de divorţ (în cadrul căreia se solicită şi acordarea prestaţiei compensatorii) ori la data formulãrii cererii de acordare a prestaţiei compensatorii (când o astfel de cerere se formulează ulterior promovării actiunii de divorţ, pe cale separata, însă anterior desfacerii căsătoriei), ci este necesar să fie împlinitā la data pronunţării hotărârii de divorţ de instanţa de fond'2'.

Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ şi pensie deîntreţinere. Ca atare, cumulul prestaţei compensatorii cu pensia de întreţinere dato-rată de fostul soţ nu este admis. Soluţia este firească, întrucât ambele au rolul de a com-pensa, pe cat posibil, dezechilibrul prodjs de divorţ în condiţiile de viaţă ale persoanei care solicită plata.

'"' £. Floriati, op. cit, p. 136.

' ' FLA. Baia$, E. Chelam, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil..., p. 426.

I2S⅛ Arl. 9!S I'KOCEDURI SPECIALE

Din coroborarea normei art. 390 NCC cu prevederile art. 388 NCC rezultā că prestaţia compensatorie nu se confundă cu despăgubirea solicitată pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin desfacerea cãsătoriei. însă, există posibilitatea de a se cumula despăgubirea prevãzută de art. 388 NCC cu prestaţia compensatorie, dacā sunt întrunite cerinţele pentru acordarea beneficiuluifiecărui drept, natura lor juridică fiind diferitã, iarlegea nu interzice acest cumul.

Prestaţia compensatorie este o obligaţie legală, dat fiind faptul că izvorul ei este legea. în acelaşi timp, ea constituie şi o obligaţie personală si unilaterală, pentru că este stabilitā de instanţă în sarcina soţului vinovat de destramarea căsătoriei a cărei durată în timp a fost de minim 20 de ani.

Prestaţia compensatorie nu poate fi solicitată la un alt moment decât odatã cu desfacerea căsătoriei (fie odată cu cererea de divorţ, fie pe parcursul judecării acţiunii de divorţ în primã instanţă). Sancţiunea nerespectării acestei limite temporale este decăderea celuî îndreptăţit din beneficiul acestui drept.

La stabilirea cuantumului instanta are în vedere criteriile enumerate enunţiativ, şi nu limitativ, de alin. (2) al art. 391 NCC, şi anume: resursele soţului care solicită acordarea prestaţiei compensatorii; mijloacele soţului pârât, din culpa cãruia se desface căsătoria, existente la momentul divorţului; efectele prezente sau viitoare ale lichidării regimului matrimonial; împrejurări de natură să modifice starea materială a fiecărui soţ, sã influen-ţeze partajul bunurilor comune, precum vârsta, starea de sănătate a soţilor, contribuţia prezentă şi viitoare la creşterea copiilor minori, pregătirea profesională a soţilor, posibilitatea fiecăruia de a presta activităţi aducătoare de venit, altele asemenea.

10.1. Forma prestaţiei compensatorii. Norma din art. 392 NCC reglementează forma sub care poate fi acordată prestaţia compensatorie. Astfel, aceasta poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale, care se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei, sau a unei rente viagere fixateîntr-ocotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată. Prin derogare de la prevederile art. 2242 NCC, renta viageră poate fi stabilită exclusivîn bani, nu şiînalte bunuri fungibile. Aşa cum s-a arătat în doctrină, renta - deşi este cu titlu gratuit - nu constituie o donaţie, deoarece nu ia naştere prin voinţa debitorului, nu are la bazã intenţia de gratificare şi nu este supusă reducţiunii'11.

De asemenea, poate fi stabilită în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului. Soluţia dreptului de uzufruct constituit asupra unor bunuri ale celuilalt soţ are neajunsul facilitării creării unei legături juridice, în baza dreptului de uzufruct, între nudul proprietar (unul dintre soţi) şi uzufructuar (celălalt soţ), de natură să genereze noi litigii între părţi legate de obligaţiile nudului proprietar sau ale uzufructuarului. 0 altă posibilitate este stabilirea prestaţiei compensatorii partial în bani şi partial în natură.

Atât renta, cat şi uzufructul pot fi constitute le pe toată durata vieţii celui care solicită prestaţia compensatorie {rentă perpetuă, viagerā), fie pentru o perioadă mai scurtă (rentă pe durată limitată în timp), care se stabileşte de instanta de judecată prin hotărârea de divorţ. Ea nu poate fi stabilitã pe durata vieţii unei alte persoane determinate, posibilitate recunoscută în cazul rentei viagere de art. 2242 alin. (2) NCC.

Având în vedere formele pe care le poate ímbrăca prestaţia compensatorie (sumă globală, uzufruct asupra unor bunuri mobile sau imobile ale debitorului), aceasta poate fi calificată ca fiind o obligaţie, de regulă, cu executare succesivă. Executarea rentei are loc la termenele stabilite de instanta de judecată. în cazul în care instanta nu stabileşte

'"/ífcm, p. 428.

I'KOCEDURA l í lVOk lU lUJ Arl. MIK I Y£Jl

termenele de executare, devin incidente prevederile art. 2248 alin. (1) NCC, conform cărora plata se face trimestrial si în avans.

Nerespectarea obligaţiilor stabilite în sarcina unuia dintre soţi cu titlu de prestaţie compensatorie nu se sancţionează pena, întrucât Codul penal sancţionează numai con-duita neconformă legată de obligaţia legalã deîntreţinere, nu şi de alte obligaţii pecuniare, chiar dacã, sub aspectul naturii lor, suntapropiate de obligaţia de întreţinere, analogia nefiind admisă în dreptul penal'1'. Beneficiarul prestaţiei compensatorii sub forma rentei poate proceda la executarea silită a debitorului în condiţiile art. 2250 NCC. Creditorii beneficiarului pot urmări renta în cazul în care debitorul - beneficiar al rentei - rămâne în pasivitate, însă numai pentru partea din rentă ce depãşeşte nevoia de întreţinere a beneficiarului, fiind insesizabilã pentru partea necesară întreţinerii, conform art. 2253 NCd⅞

10.2. Garanţii. Atunci când prestaţia compensatorie este solicitată de soţul inocentsub forma rentei viagere sau pe o perioadă limitată în timp, soţul beneficiar poate solicitainstanţei obligarea debitorului la constituirea unei garanţii reale (gaj, ipotecă imobiliarăsau ipotecã mobiliară) ori la darea unei cauţíuni pentru a asigura executarea rentei. Desigur,constituirea acestei garanţii nu este obligatorie; instanţa, în funcţie de circumstanţelecauzei, poate aprecia dacã se impune sau nu constituirea garanţiei ori darea unei cauţi-uni. Constituirea garanţiei este condiţionată de dovada faptului că debitorul încearcă oriar putea să se sustragă de la plata rentei. De regulă, aceste garanţii se impun atunci cândse dovedeşte că debitorul nu are bunuri care să poată fi urmărite, în cazul în care nu şi-arexecuta obligaţia sau urmărirea silită ar fi greu de realizat în viitor. Instituirea garanţieipoate avea loc doar atunci când prestaţia compensatorie s-a stabilit sub forma unei rente,deoarece scopul urmărit este acela al asigurãrii plăţii rentei. Ca atare, problema garanţieinu se pune atunci când prestaţia compensatorie este stabilită sub forma unei sume glo-bale sau sub forma dreptului de uzufruct.

Asigurarea executării rentei se poate realiza şi prin obligarea debitorului, la cererea creditorului, la darea unei cauţiuni. în lipsa unei reglementări cuprinse în noul Cod civil privind cuantumul cauţiunii, modalitatea depunerii şi restituirii acesteia, devin incidente prevederile noului Cod de procedurã civilā privitoare la cauţiunea judiciară, cuprinse în art. 1056-1036 NCPC

10.3. Modificarea prestaţiei compensatorii. Prestaţia compensatorie, în cuantumulstabilit de instanţă prin hotărârea de divorţ, poate suferi modificãri, dupã cum se schimbăresursele creditorului şi mijloacele debitorului. Ca atare, ín funcţie de aceste elemente,cuantumul initial al prestaţiei compensatorii poate fi majorat sau diminuat. Modificareacuantumului în sensul majorării sale poate interveni indiferent de forma în care se stabi-leşte acordarea prestaţiei compensatorii (olata unei sume globale, sub forma rentei viageresau a dreptului de uzufruct). Dimpotrivă, micşorarea cuantumului poate interveni numaiatunci când prestaţia compensatorie îrnbracă forma rentei viagere sau a dreptului deuzufruct, întrucât dacã este stabilită sub forma unei sume globale, această sumă nu sepoate diminua odatā ce deja a fost achitată creditorului.

Aşa cum rezultă din textul art. 394 NCC, schimbarea cuantumului, în sensul majorării sau micşorării, intervine numai atunci când schimbările produse în privinţa mijloacelor debitorului şi/sau în privinţa resurselor creditorului au caracter semnificativ. Prin urmare, simpla modificare a situaţiei mijloacelor debitorului, a resurselor creditorului, temporar,

m,n^,o,ci,,»,' ' A se vedea, în acest sens, FI.A. Baias, E. Chehru, R. Comtmitinovici, I. Macavei (coord.), Noul Cod civil..., p. 428.

IZWi Arl. »l« I'KOCEDURI SPECIALE

făra a avea caracter semnificativ, nu justifică, în 3pinia noastră, modificarea cuantumului prestaţiei compensatorii. Spre exemplu, pot constitui elemente de natură să justifice modificarea prestaţiei compensatorii: concedierea creditorului sau a debitorului, care determinã pierderea venitului din muncă; pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a debitorului sau a creditorului, cu consecinţe directe asupra veniturilor realizate din munca prestată; diminuarea veniturilor lunare sub valoarea venitului minim pe eco-nomie ori chiar peste aceastā valoare, dacă diminuarea este substanţială prin raportare la venitul obţinut anterior măsurii reducerii.

Credem că aprecierea caracterului semnificativ al modificării mijloacelor debitorului sau a resurselor creditorului trebuie să se facă, de la caz la caz, de instanţa de judecată sesizată cu o cerere de modificare a prestaţiei compensatorii, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, de situaţia personală a fiecărui debitor si creditor.

Când prestaţia compensatorie s-a stabilit sib forma plăţii periodice a unei sume de bani, aceasta se indexează trimestrial, de drept (deci fără intervenţia instantei de judecată), potrivit cu rata inflaţiei.

Dat fiind faptul că prestaţia compensatorie poate fi modificată în funcţie de schimbările ce intervin în nevoile creditorului şi/sau în mijloacele de plată ale debitorului, prestaţia compensatorie poate fi considerată ca fiind o obligaţie cu caracter variabil.

10.4. încetarea prestaţiei compensatorii. Textui art. 395 NCC prevede expres şi limi-tativ situaţiile în care prestaţia compensatorie încetează. Astfel, prestaţia compensatorie încetează prin: a) decesul unuia dintre soţi; b) recăsătorirea soţului creditor; c) obţinerea de către soţul creditor a unor resurse de naturã sâ îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Prestaţia compensatorie are caracter intuitupersonae, astfel că, în cazul morţii debitorului, obligaţia de plată nu trece asupra moştenitorilor, iar în cazul morţii creditorului, dreptul la acest beneficiu nu trece asupra moştenitorilor.

încetarea prestaţiei compensatorii stabilite prin hotărâre judecătoreascã se constată tot de instanţa de tutelã sesizatã de debitor, care trebuie să dovedească intervenirea uneia dintre împrejurările prevãzute de art. 395 NCC, care ÎI îndreptăţesc să nu mai efectueze prestaţia impusă în sarcina sa. în ipoteza în care debitorul decedează, decesul fiind motivul ce justifică încetarea plăţii prestaţiei compensatorii, sesizarea instantei de tutelã se va realiza de moştenitorii legali sau testamentari ai defunctului debitor ori, în lipsã, de uni-tatea administrativ-teritorialã (comuna, oraşul sau municipiul) de la locul deschiderii moştenirii, care preia moştenirea vacantă.

Competenta constatării încetării prestaţiei compensatorii revine instantei de tutelã, adică judecătoriei de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului. în privinţa cererilor introduse după intrarea în vigoare a noului Cod civil - 1 octombrie 2011 - şi până la momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă -15 februarie 2013 -, în materia com-petenţei sunt incidente prevederile art. 2291 din Legea nr. 71/2011, text conform căruia, dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de noul Cod civil în competenta instantei de tutelã şi de familie se soluţioneazã de instanţa în a cărei circumscripţie teritoriala îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită. Ca atare, textui precizeazã sub aspect teritorial care este instanţa ce tutelã prevăzută deart. 107 NCC. Potrivit art. 265 NCC, prevederile art. 107 NCC sunt apl cabile şi în litigiile privitoare la aplicarea dispoziţiilor Cărţii a ll-a „Despre familie", astfel îrcât, sub aspect teritorial, litigiile în materia familiei, prin derogare de la dispoziţiile procedurale cuprinse în Codul de procedură civilă, sunt de competenta instantei de tutelã în a cărei circumscripţie teritoriala îşi are domiciliul sau reşedinţa minorul sau soţul pârât, ori pârâtul, după caz. Desigur, prevederile art. 2291 in Legea nr. 71/2011 privitoare la competenta instantei de la domiciliul sau reşe-

I'KOCl·.r>UKA l>IVOR|Ul.111 .in. MIK I uw

dinţa pârâtului sau minorului sunt incidente numai atunci când legea (generală sau spe-cială, fără vreo distincţie făcută de normal nu prevede altfel. Or, atunci când legea prevede altfel, suntem în situaţia derogatorie de la dispoziţiile art. 2291 Legii nr. 71/2011, astfel cã devin prioritareîn aplicare prevederíle derogatorii.

întrucât odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedurã civilă, prevederíle art. 229' din Legea nr. 71/2011 se abrogã, potrivit art. 83 lit. j) din Legea nr. 76/2012, în cererile promovate începând cu data de 15 februarie 2013 competenta se determină conform art. 94 pet. 1 lit. a) si art. 114 NCPC, norme potrivit cărora judecãtoriile judecã în primă instanţă cererile date de noul Cod civil în competenta instanţei de tutelă şi de familie, în afarã de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel, iar dacã legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de noul Cod civil în competenta instanţei de tutelă şi de familie sesoluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită. Dispoziţiile art. 114 alin. (1) NCPC privitoare la competenta instanţei de tutelă se referă strict la cazurile de ocrotire a persoanei fizice, adică la procedurile prevăzute de art. 107 NCC. Norma constituie o pre-luare a dispoziţiilor art. 229' din Legea nr. 71/2011. Ca atare, în materia ocrotirii persoanei fizice, competenta revine instanţei de tutelã de la domiciliul sau reşedinţa persoanei ocrotite, conform art. 107 NCC, raportat la art. 114 alin. (1) NCPC.

Art. 265 NCC referitor la competenta ínstanţeiîn toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor Cărţii a ll-a „Despre familie" prevede aplicabilitatea dispoziţiilor art. 107 NCC, ceea ce duce la concluzia că şi în litigiile privind aplicarea prevederilor Cãrţii a ll-a a noului Cod civil, competenta teritorialā revine, conform art. 107 NCC (la care face trimitere art. 265 NCC) raportat la art. 114 alin. (1) NCPC, instanţei de tutelã de la domiciliul sau reşedinţa minorului sau a soţului pârât, după caz. Prevederíle art. 114 alin. (1) NCPC, aplicabil, conform art. 265 NCC, litigiilor născute în legătură cu aplicarea Cărţii a ll-a a noului Cod civil, referitoare la competenta instanţei de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului, sunt incidente numai atunci când legea (generală sau specială, fără vreo distincţie făcută de normă) nu prevede altfel. Or, atunci când legea dispune altfel, suntem în situaţia derogatorie de la dispoziţiile art. 114 alin. (1) NCPC, astfel că devin prioritare în aplicare prevederíle derogatorii.

11. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi. Odată cu încetarea căsătoriei prin divorţ încetează obligaţia de întreţinere între soţi şi se naşte dreptul fostului soţ la întreţinere, în cazul în care acesta se află în nevoie ca urmare a incapacităţii de a munci. Această incapacitate trebuie să intervină înainte sau în timpul căsătoriei ori în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, în această ultima ipoteză însă incapacitatea trebuind să se dato-reze unei împrejurări în legãtura cu cãsătoria.

Fostul soţ pierde dreptul la întreţinere dacã se recăsătoreşte. în cazul în care căsătoria s-a desfăcut din vina unuia dintre soţi, acesta nu are dreptul la întreţinere decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei. Dacă divorţul s-a pronunţat din vina ambilor soţi, fiecare are dreptul la întreţinere pe o perioadă nedeterminată în timp.

Cuantumul întreţinerii se stabileşte de instanţa de judecată pânã la 1/4 din venitul net din muncă al soţului care este obligat. întreţinerea acordatã fostului soţ împreună cu cea acordată copiilor nu poate depăşi 1/2 din venitul net din muncă al celui care datorează întreţinerea (al debitorului).

Pentru ca fostul soţsă beneficieze de întreţinere, se cerîndeplinite anumite condiţii: a) soţul care cere întreţinere să fie în nevoie, adică în situaţia de a nu-şi putea procura cele necesare traiului; aceasta înseamnă că persoana nu are venituri dobândite prin muncă sau produse de bunurile sale ori nu are bunuri care depăşesc ceea ce este necesar exis-tenţei, care ar putea fi vândute pentru a-şi asigura întreţinerea; b) incapacitatea de a

K⅜M) An. 91* I'KOCEDURI SPECIALE

munci a soţului care cere întreţinerea sã fie datorată fie bolii, fie bătrâneţii; această inca-pacitate poate fi totală sau parţială; în cazul incapacităţii parţiale, întreţinerea se acordă proportional cu gradul de incapacitate; c) soţul care este obligat la plata întreţinerii trebuie să aibā mijloace de existenţă; această situaţie se apreciază de la caz la caz; d) incapacitatea să intervină înainte sau în timpul căsătoriei ori în decurs de un an de la desfacerea căsă-toriei, în această ultima situaţie însă numai dacã incapacitatea se datorează unei împre-jurări legate de căsătorie.

Şomerul esteîn nevoie dacă nu primeşte indemnizaţia de ajutor sau dacă aceasta este neîndestulãtoare si nu are bunuri ce pot fi valo'ificate. împlinirea vârstei de pensionare înseamnā numai recunoaşterea facultăţii de a nu munci si nu presupune dovada incapacităţii de muncă'11. Persoanele care au împlinit vârsta de pensionare pot cere întreţinere, dar au obligaţia de a dovedi incapacitatea lor de muncă'Ji. La stabilirea mijloacelor de existenţă se va tine seama de veniturile soţului obligat la plată, de bunurile sale şi de sarcinile familiale pe care le are131. Principial, eel care nu are venituri, dar este apt de muncă nu poate fi scutit de prestarea întreţinerii, deoarece orice persoană aptă de muncă este capabilă să realizeze venituri'41. Sunt consideratecauze exoneratoare de plată aîntreţineriî boala, satisfacerea serviciului militar15'.

Este important de reţinut faptul că soţii îşi datoreazã întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi la prestarea întreţinerii.

Când întreţinerea se solicită ulterior rămâne*ii definitive a hotărârii de divorţ, aceasta se acordă de instanţa dejudecată de la data introducerii cereriidechemareîn judecată, chiar dacă un asemenea drept se naşte la momentul rãmânerii definitive a hotărârii de divorţ. Prin excepţie, întreţinerea poate fi acordatã şi pentru trecut, deci pentru o perioadă anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, atunci când promovarea cu întâr-ziere a acţiunii este imputabilă debitorului (bunêoară, acesta a refuzat să comunice domi-ciliul sãu actual sau locul său de muncă) (art. 532 NCC). Dacă întreţinerea se solicită în cadrul procesului de divorţ, aceasta se va acorda de la data introducerii cererii de divorţ, conform art. 532 alin. (1) NCC.

De dreptul la întreţinere poate beneficia în aceleaşi condiţii şi soţul de bună-credinţă dintr-o căsãtorie putativă. Conform art. 304 NCC, acesta păstrează, până la data rămâneriî definitive a hotărârii judecătoreşti prin care căsătoria a fost declarată nulã sau anulată, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă. Dreptul său la întreţinere ia naştere odată cu rãmânerea definitivă (irevocabilă, în condiţiile vechii reglementări) a hotărârii prin care a fost desfiinţată căsătoria.

în condiţiile vechii reglementări, competenţasoluţionăriiacţiuniiîn stabilirea obligaţiei de întreţinere revenea instanţei de tutelă (judecătoria) în a cărei rază teritorială se afla domiciliul sau reşedinţa soţului chemat în judecată în calitate de pârât. în privinţa com-petenţei nu erau incidente dispoziţiile art. 10 pet. 7 CPC, ce prevedeau alternativ, la ale-gerea reclamantului, competenţa teritorială în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtului sau de la domiciliul reclamantului, întrucât lipsea cerinţa esenţială a calităţii de ascendent sau descendent a reclamantului. Potrivit noilor dispoziţii procedurale - art. 113 alin. (1} pet. 2, raportat la art. 114 alin. (1) NCPC-, în cererile referitoare la obligaţia de întreţinere competenţa este alternativă, ea revenind fie instanţei de la domiciliul sau reşedinţa pârâ-

•'l P. Anca, Notă la sent. civ. nr. 2646/1962 a fostului Trib. pop. Turda, in J.N. nr. 6/1964, p. 130 ⅞i urm. '2, O.

Gi<tei, Notă la dec. civ. nr. 310/1971 a Trib. ]ud. Vaslui, in R.R.D. nr. 4/1972, p. 108-109. 131 Í.P. Fitipescu,

Tratat de dreptul families, ed. a 4-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 501-502. '4' Idem, p. 5OZ 151 Idem, p.

503.

I'KOCEDURA DlVOR|Ul.UI \rl. MIK | ljitll

tului, conform art. 114 alin. (1) NCPC, fie instantei în a cărei circumscripţie domiciiiaza creditorul reclamant, conform art. 113 alin. (1) pet. 2 NCPC.

12. încetarea regimului matrimonial. Lichidarea comunităţii de bunuri. In conformi-tate cu art. 385 NCC (aplicabil numai în cazul divorţului care intervine după data intrarii în vigoare a noului Cod civil - 1 octombrie 2011), în situaţia în care cãsătoria încetează prin divorţ, dc principiu, regimul matrimonial ia sfârşitîntre soţi la momentul introducerii acţiunii de divorţ. Ca atare, încetarea regimului matrimonial are loc anterior datei desfa-cerii căsătoriei. în privinţa terţilor, regimul matrimonial încetează la data la care s-au îndeplinit formalităţile de publicitate prevăzute de lege pentru adoptarea regimului matrimonial111, şi anume cele privitoare la publicarea hotărârii de divorţ în Registrul national notarial al regimurilor matrimoniale, respectiv, în funcţie de natura bunuriior, notarea în cartea funciară, registrul comerţului sauîn alte registre prevãzute de lege.

Prin excepţie, atunci când divorţul se întemeiază pe acordul soţilor, indiferent dacă divorţul se pronunţă de către instanţa de judecată, de către notarul public sau de către ofiţerul de stare civilă, ambii soţi sau oricare dintre aceştia pot solicita autorităţii compe-tente să constate că regimul matrimonial a încetat nu de la data promovarii cererii de divorţ, ci din momentul separaţiei în fap: a soţilor.

între momentul desfacerii căsătoriei şi momentul încetării regimului matrimonial există un decalaj. Astfel, desfacerea căsătoriei are loc la data rămânerii definitive (irevocabile, în concepţia vechiului Cod de procedurã civilă) a hotărârii judecătoreşti sau, după caz, la data emiterii certificatului de divorţ (în cazul divorţului notarial sau administrate). Dimpotrivã, încetarea regimului matrimonial se produce anterior desfacerii căsătoriei, de regulă, la data introducerii acţiunii de divorţ, exceptând divorţul prin acord, când autoritatea com-petentă (instanţa de judecată, notarul public sau ofiţerul de stare civilă, în funcţie de organul căruia i se adresează cererea de divorţ) poate constata încetarea regimului matrimonial din momentul separaţiei în fapt a soţilor.

în cazul în care pe parcursul procesului de divorţ intervine împăcarea soţilor, suntem în prezenţa unei menţineri a căsătoriei ulterior încetării regimului matrimonial. în doctrină, s-a arătat că ar fi posibile două abordări: fie regimul matrimonial existent la momentul promovarii acţiunii de divorţ reactivează. fie soţilor li se aplică regimul comunităţii legale de bunuri eel puţin până la momentul la care aceştia încheie o convenţie matrimoni-alăm. Pornind de la faptul că legea nu reglementează posibilitatea reactivării unui regim matrimonial care a încetat, apreciem că prin promovarea unei acţiuni de divorţ, indiferent dacă aceasta este finalizată sau se stinge prin împăcarea soţilor, regimul matrimonial existent între soţi încetează în baza art. 385 alin. (1) NCC. Dat fiind faptul că soţii au decis să menţină în fiinţă căsătoria, împăcându-se pe parcursul judecării cererii de divorţ, între soţi, ulterior încetãrii, odată cu promovarea cererii de divorţ, a regimului matrimonial existent, opereaza regimul legal al comunităţii de bunuri, aplicabil ori de câte ori prin convenţie matrimonială soţii nu au optat pentru un alt regim permis de lege.

încetarea regimului matrimonial ope'ează în baza legii, astfel că instanţa de judecată nu are obligaţia, în lipsa unei cereri exprese în acest sens, de a indica în hotãrâre momentul încetării regimului matrimonial.

Competenţa constatării încetării regimului matrimonial aparţine judecătoriei ca instanţă de tutela, indiferent de valoarea obiectului litigiului [art. 94 pet. 1 lit. i) NCPC].

Ca normă tranzitorie, art. 43 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispoziţiile art. 385 NCC privind încetarea regimului matrimonial se aplică numai în cazul divorţului care intervine după data intrarii în vigoare a noului Cod civil (1 octombrie 2011).

I1'M. Avram, C. Nkok$cu, Regimuri malrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşli, 2010, p. 191. ' ' E.

Fhrian, op. cit., p. 131.

K⅜U2 Ar|. •Mil I'KOCEDURI SPECIALE

Odată cuîncetarea comunitāţii matrimoniale [prin deces, constatarea nulităţii absolute a căsătoriei ori anularea acesteia, prin divorţ, conform art. 319 alin. (1) NCC) bunurile comune sunt supuse partajuluí.

Partajul poate fi realizat amiabil prin act notarial încheiat în forma autentică sau în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească, norma alin. (1) al art. 319 NCC corobo-rându-se cu dispoziţiile art. 320 NCC.

Până când partajul se soluţionează definitiv lirevocabil, în concepţia vechii reglemen-tări de procedure} - până la emiterea actului autentic notarial care confirmă partajul dintre foştii soţi ori până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de partaj -, comunitatea de bunuri există, proprietatea so;ilor asupra bunurilor comune fiind una devălmaşă. întrucât prin partaj se stabileşte şi modul de lichidare a obligaţiilor, comunitatea subzistă şi în privinţa obligaţiilor.

13. Legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere. Conform art. 2612 NCC, legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene. în prezent este aplicabil Regulamentul (CE) nr. 4/2009 din 18 decembrie 2008 privind com-petenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotārãrilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere111, care modifică Regulamentul (CE) nr. 44/2001, înlocuind dispoziţiile regulamentuluirespectivaplicabileîn materie de obligaţii de întreţinere, respectiv înlocuieşte, în materie de obligaţii de întreţinere, Regulamentul (CE) nr. 805/2004, în afara titlurilor executorii europene care au legătură cu obligaţiile de întreţinere emise într-un stat membru care nu are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007. Acest regu-lament se aplică obligaţiilor de întreţinere care decurg dintr-o relaţie de familie, rudenie, cãsătorie sau alianţă.

în ceea ce priveşte competenţa în materie de obligaţii de întreţinere în statele mem-bre, potrivit art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009, aceasta este alternative, pãrţile având alegerea între următoarele instanţe: a) instanţa judecătorească de la locul reşe-dinţei obişnuite a pârâtului; b) instanţa judecătorească de la locul reşedinţei obişnuite a creditorului; c) instanţa judecătorească competentă în temeiul legii forului într-o acţiune privind starea persoanei în cazul în care cererea cu privire la o obligaţie de întreţinere este accesorie respectivei acţiuni, cuexcepţia cazurilorîncare respectiva competenţă se întemeiaza exclusiv pe cetăţenia uneia dintre părţi; d) instanţa judecătorească competentă în temeiul legii forului într-o acţiune privind răspunderea părintească atunci când cererea cu privire la o obligaţie de întreţinere este accesorie respectivei acţiuni, cu excepţia cazurilorîn care respectiva competenţã se întemeiaza numai pe cetăţenia uneia dintre părţi.

Exceptând litigiile în materia obligaţiei de întreţinere privind un copil mai mic de 18 ani, părţile pot conveni, prin acord anterior sau la momentul sesizării instanţei, că urmă-toarea instanţă sau urmãtoarele instanţe ale unui stat membru are/au competenţa să soluţioneze litigiile născute sau care se pot naşte între ele în materie de obligaţii de întreţinere: a) o instanţă sau instanţele dintr-un stat membru în care una dintre părţi îşi are reşedinţa obişnuită; b) o instanţă sau instanţele dintr-un stat membru a cărui cetăţenie o deţine una dintre părţi; c) în ceea ce priveşte obligaţiile de întreţinere între soţi sau foştí soţi: i) instanţa care are competenţa să soluţioneze litigiile acestora în materie matrimo-nială, ii) o instanţă sau instanţele statului membru în care s-a aflat ultima reşedinţă obişnuită comună a soţilor pe parcursul a eel puţin un an. Şi în această situaţie este vorba tot de o competenţă alternative. Competenţa atribuită prin acord este exclusivā, cu excepţia cazului în care părţile au convenit altfel.

111 JO L nr. 7 din 10 ianuaric 2009, p. 1-79

PROCEDURA DIVORŢUI.UI Arl. MIK | 1303

Acordul referitor Ea alegerea instanţeí se încheie în scris. Orice comunicare sub forma electronicã care permite consemnarea durabilă a acordului este considerate ca reprezen~ tând o forma scrisă.

Dacă părţileau convenitsă atribuieo competenta exclusive unei instanţejudecătoreşti sau unor instanţe judecătoreşti dintr-un stat membru parte la Convenţia privind competenta judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilā şi comercială, semnată la 30 octombrie 2007 la Lugano (denumitā în continuare „Convenţia de la Lugano")'11, întrucât acesta nu este stat membru, numita convenţie se aplică, în afarā de cazurile privind litígiile în materia obligaţiei de întreţinere care priveşte un copil mai mic de 18 ani.

Cu excepţia cazurilor în care competenta este determinate de alte dispoziţii ale regu-lamentului, instanţa dinstatul membru în fata căreia seînfāţişează pârâtul este competenta. Aceastā dispoziţie nu se aplicā dacă înfāţişarea are drept scop contestarea compe-tenţei. în cazul în care nicio instanţă dintr-un stat membru nu este competenta şi nicio instanţă dintr-un stat parte la Convenţia de la Lugano care nu este stat membru nu este competenta, în temeiul dispoziţiilor resoectivei convenţii, sunt competente instanţele statului membru al cetăţeniei comune a pārţi lor.

Atunci când pârâtul, care îşi are reşedinţa obişnuită într-un alt stat decât statul membru în care s-a intentat acţiunea, nu se prezintă în fata instanţei, instanţa judecātorească competenta suspendă procedura atât timp cat nu se stabileşte că acest pârât a putut primi actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent în timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest scop. în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a trebuit transmis dintr-un stat membru în altul în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1393/2007, art. 19 al acestui regulament se aplică în locul dispoziţiilor sus-menţionate. în cazul în care dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 nu se aplică, art. 15 din Convenţia de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea sau comunicarea în străinãtate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială se aplică în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a trebuit să fie transmis înstrãinătateîn temeiul respec-tivei convenţii.

Mãsurile provizorii sau asigurătorii prevăzute de legea unui stat membru pot fi soli-citate instanţelor statului în cauză chiar în cazul în care, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 4/2009, instanţele dintr-un alt stat membru sunt competente să judece cauza pe fond.

Legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere se stabileşte în conformitate cu Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere (denu-mit în continuare „Protocolul de la Haga din 2007") în statele membre care au obligaţii în temeiul actului respectiv. O hotărâre pronunţată într-un stat membru care are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 este recunoscută într-un alt stat membru fără a fi necesar să se recurgă la nicio procedura şi fără a fi posibilă contestarea recunoaşterii sale. O hotărâre pronunţată într-un stat membru care are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 şi care este executorieîn statul membru respectiv, este executorie în alt stat membru fără a fi necesară încuviinţarea executării.

Un pârât care nu s-a înfăţişat în instanţa din statul membru de origine are dreptul de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti în fata instanţei judecătoreşti competente din statul membru în cazul h care: a) nu i-a fost comunicat actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent în timp util sau astfel încât să se fi putut apăra; sau b) a fost împiedicat să conteste creanţa de întreţinere din motive de forţă majoră sau din cauza

111 JO L nr. 339 din 21 dccembric 2007, p. 3.

K*O4 Art. ! IIÍ»-!I2II I'KOCEDURI SPECIALE

unor circumstanţe extraordinare, fără ca pârâtul să fi avut vreo vină în acest sens, dacă pârâtul nu a introdus o acţiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă. Termenul pentru formularea unei căi de atac începe din ziua ín care pârâtul a luat efectiv cunoştinţã de conţinutul hotărârii judecãtoreşti şi în care a fost în măsurã sã acţi-oneze, eel târziu începând din ziua primei mãsu'i de executare care a avut drept efect ca bunurile acestuia să devină indisponibile total sau partial. Pârâtul acţionează cu promp-titudine, în orice caz în termen de 45 de zile. Termenul nu poate fi prelungit pe motiv de distanţă. în cazul respingerii căii de atac, hotărârea rămâne valabilă. în cazul admiterii căii de atac, hotărârea judecătorească este nută si neavenită. Cu toate acestea, creditorul nu pierde prestaţiile pentru perioada de întrerupere a termenelor de prescripţie sau decădere şi nici dreptul de a solicita retroactiv întreţinerea dobândită prin acţiunea iniţială.

0 hotărâre pronunţată într-un stat membru care nu are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 este recunoscută în alte stale membre fără a fi necesar să se recurgă la o procedură specială.

14. Conflict de legi. în privinţa soluţionării conflictului de legi, Legea nr. 71/2011 regle-mentează aplicarea individualizată a principiilor generale al neretroactivităţii legii noi şi al aplicării imediate a legii civile noi, înscrise în art. 6 NCC. Pentru detalii cu privire la conflictul de legi a se vedea supra, comentariul de la art. 914, pet. 6.

Arl. ⅞l⅜. Măsuri vremelnice. Instanta poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuintei copiilor minori, la obligaţia de întrcţinere, la încasarea alocaţici de stat pentru copii şi la folosirea locuintei familiei.

COMENTAR1I

Posibilitatea luārii de măsuri vremelnice pe parcursul procesului de divorţ. Pe calea ordonanţei preşedinţiale, pe parcursul procesului de divorţ, instanta poate lua măsuri provizorii. Asemenea măsuri pot privi stabilirea locuintei minorului, obligaţia deîntreţi-nere, alocaţia pentru copii, folosirea locuintei familiei.

Această dispoziţie instituie o procedură specialã, prin care se pot dispune unele măsuri cu caracter vremelnic, a căror urgenţă este justificată de necesitatea evitării prejudicierii unor drepturi sau interese legitime. Prin urmare, se creează posibilitatea pentru eel vătă-mat într-un drept legitim ca în anumite condiţii, expres şi limitativ prevăzute de lege, să se adreseze justiţiei în cazuri grabnice, pentru păstrarea dreptului care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Or, această posibilitate recunoscută pãrţilor interesate nu aduce atingere dreptului la garantarea proprietăţii private şi nici nu creează premisele unei violări a domiciliului sau reşedinţei, ci reprezintă exclusiv o garanţie a asigurării echilibrului între persoane cu interese contrare, prin deter-minarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime1'1.

Art. 920. Prezenta personală a părţilor. (1) In fata instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară numai dacã unul dintre soţi execută o pedeapsă

1,1 CO, Dec. nr. 1202/2007, M. Of. nr. 60 din 25 ianuarie 2008; Dec. nr. 613/2008, M. Of. nr. 509 din 7 iulie 2008; Dec. nr. 694/2008, M. Of. nr. 568 din 28 iulie 2008; Dec. nr. 305/2009, M. Of. nr. 239 din 10 aprilie 2009; Dec. nr. 787/2011, M. Of. nr. 605 din 26 august 2011.

I'KOCl·.r>UKA l>IVOR|Ul.111 Arl. »2U | lJKK>

privativă de libertate, este împiedicat de o boalã gravă, este pus sub interdictie judecătorească, are reşedinţa în străinãtate sau se află într-o altā asemenea situaţie, care îl împiedică să se prezinte personal; în astfel de cazuri, eel în cauzā se va putea înfătişa prin avocat, mandatar sau, după caz, prin tutore ori curator.(2) Instanţa va încerca la fiecare înfăţişare împãcarea soţilor.(3) în toate cazurile, instanţa este ob!igată să îl asculte pe copilul minor, potrivit prevederilor Codului civil.

COMEXTARII

1. Obligaţia soţílor de a se prezenta personal. Situaţii de excepţie. Textul reglemen-tează regula obligarivităţii înfãţişãrii personale a soţilor, precum şi excepţiile de la aceastãregulă. Astfel, prin excepţie de la regula înscrisã în art. 83 alin. (1) NCPC, potrivit căreiapărţile pot sã-şi exercite drepturile procedurale prin avocat sau alt mandatar, în procedurade divorţ soţii sunt obligaţi să se prezinte personal, neputându-se înfăţişa prin reprezen-tant. Această obligativitate există atât în fata primei instanţe, cat şi a instanţei de apel,care şi ea, ca urmare a efectului devolutiv, realizează o judecată în fond. Prin excepţie,pãrţile se pot înfăţişa prin mandatar, avocat, tutore sau curator, numai în următoarelesituaţii, expres şi limitativ prevãzute de lege: a) dacă unul dintre soţi execută o pedeapsăprivativă de libertate; b) dacã unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravã; c) dacăunul dintre soţi este pus sub interdictie; d) dacă unul dintre soţi are reşedinţa în străină-tate; e) dacă unul dintre soţi se află într-o altă situaţie care îl împiedică să se prezintepersonal.

Pornind de la acest text legal, în literatura juridică de specialitate s-a exprimat opinia conform cãreia, atât timp cat se prevede obligativitatea înfāţişării părţilor în persoană, în fata instanţelor de fond niciuna dintre pãrţi nu va putea solicita judecarea în lipsă111.

Suntem de părere că la fondul cauzei numai prezenta reclamantului este obligatorie, nu şi cea a pârâtului care nu a formulat cerere reconvenţională. Sintagma „părţile se vor înfăţişa în persoană" se referă la faptul că se interzice ca părţile să fie reprezentate prin mandatar, fără însă să instituie o obligativitate a prezenţei pârâtului. întrucât legea sanc-ţionează doar lipsa nejustificată a reclamantului, suntem de părere că pârâtul care nu a formulat cerere de divorţ are posibilitatea de a solicita judecarea cauzei în lipsă.

în apel este obligatorie prezenta reclamantului, titular al căii de atac, numai în situaţia în care cererea sa a fost respinsă de prima instanţă. Apelul reclamantului împotriva hotă-rârii prin care i s-a respins cererea de d vorţ se va respinge ca nesusţinut, dacã acesta lipseşte de la judecată şi se prezintă doar pârâtul. Desigur, în cazul lipsei ambelor părţi, dacă pârâtul-intimat nu a solicitat judecarea căii de atac în lipsa sa, judecarea apelului se va suspenda. Dacă la judecarea apelului lipseşte reclamantul-apelant, dar şi pârâtul-intimat, care, însã, a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa, apreciem că şi în această situaţie se impune soluţia respingerii căii de atac ca nesusţinutã. în cazul în care apelul este declarat de pârât, calea de atac se va soluţiona în lipsa pârâtului, chiar dacă se înfăţişează doar reclamantul.

2. Refuzul de a se asigura prezenta pârâtului, aflat în stare privativă de libertate, lajudecarea cauzei sale. Pornindu-se de la o decizie de speţă'21, prin care instanţa de apela respins apelul declarat de pârâtul aflat în penitenciar, în executarea unei pedepse pri-

111 M. Tăbârcā, Drept procesual.... vol. II, ed. a H-a, 2008, p. 233; M. Tãbârcā, Gft. Bula, Codul..., p. 1472, comentariu.121 Trib. Maramureş, dec. civ. nr. 85/A/2007, definitivă prin dec. nr. 1994/R din 19 septembrie 2006 a CA. Cluj, s. civ., de mun. şi asig. soc., pt. min. şi fam., optid I. Bozeşan, Cătcva considoraţii in legâlurâ cu a⅝igurarca

I.iilft Arl. StigO I'KOCEDURI SPECIALE

vative de libertate, apreciind corectā starea defapt reţinută de prima instanţã si ţinând seama de faptui că pârâtul, care a solicitat transferul pentru a putea fi prezent în fata instanţei, avea posibilitatea de a-şi exprima poiiţia faţă de acţiunea rec!amantei şi de a propune probe, în literatura de specialitate s-a pus problema de a se stabili dacă, prin refuzul de a se asigura prezenţa pârâtului la judecarea cauzei sale, s-a încălcat sau nu dreptul la viaţa private şi de familie, respectiv dreptul la un proces echitabil'1'.

Concluzia la care ajunge autoarea, aceea că neasigurarea transferului pârâtului, pentru a se da posibilitatea acestuia de a fi prezent la dezbaterea cauzei sale, nu încalcă nici dreptul la viaţa privată şi de familie, nici dreptul la un proces echitabil, este una justă. Asa cum s-a subliniat, interesul pârâtului de a fi prezent în instanţă trebuie pus în balanţă alaturi de interesul reclamantei de a-i fi soluţionatã cauza într-un termen rezonabil. Or, întrucât aducerea pârâtului în fata instanţei era posibilă numai după finalizarea procedu-rilor judiciareîn care este parte, litigiuldedivorţseprelungeşteîn mod nejustificat. Pârâtul aflat în stare privativă de libertate are posibilitatea de a-şi formula apărărileîn scris, de a propune probe în scris, de a-şi asigura reprezentarea printr-un mandatar sau de a solicita asistenţã judiciară în condiţiile art. 90 şi urm. NCPC. Toate acestea nu reprezintã altceva decât garanţii procedurale menite să asigure apărarea pârâtului, astfel cã prin neasigurarea prezenţei sale în fata instanţei de judecată nu se aduce atingere dreptului la viaţa privată şi de familie.

Chiar dacă principiul egalităţii armelor nu este respectat, întrucât, prin lipsa sa din instanţă, pârâtul nu poate discuta în condiţii decontradictorialitate probele propuse de reclamantă, nu poate propune el însuşi probe, nu poate asista la audierea martorilor propuşi de reclamantă şi este lipsit de posibilitatea de a le pune întrebãri, în mod întemeiat s-a arătat că „atât timp cat există mijloace procedurale pentru a face efectiv dreptul aces-tor persoane la apărare, inegalitatea de arme pe care statutul lor de persoane lipsite de libertate îl presupune apare ca fiind doar o consecinţă legitimă a sancţiunii penale luate împotriva lor, iar nu o încălcare a garanţiilor europene în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil"121.

3. Oblígaţia de încercare a împăcării. O asemenea obligaţie există în sarcina instanţei de fond, adică a judecătorului de la prima instanţã - judecătoria - şi a celui din apel - tribunals -, care este tot instanţă de fond. în temeiul acestei obligaţii ]udecãtorul va încerca la fiecare termen de judecată împăcarea părţilor. în cazul în care, la termenul stabilit pentru soluţionarea cauzei, judecătorul constatã că soţii s-au împăcat, va lua act de împă-care, litigiul urmând să se stingã.

4. Ascultarea opiniei copilului minor. Ascultarea copilului este reglementată de art. 264 NCC. Conform acestui text legal, în procedurile administrative sau judiciare careîl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacăautoritateacompetentă consideră cã acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei.

Un principiu general, menit să asigure respectarea şi garantarea drepturilor copilului, consacrat de art. 6 lit. h) din Legea nr. 272/2004, este principiul ascultării opiniei copilului şi luarea acesteia în considerare, ţinând cont de vârsta şi de gradul de maturitate ale copilului. Principiul este consacrat şi conventional. Astfel, art. 12 din Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului se referă la dreptul copilului de a-şi exprima liber opinia

respcclârii vicţii private şi a dreptului la un proces echitabil in dcrularcaproccsului civil (II), înC.J.nr. 1/2007,

111/. Bozeşati,\oc.ciL,pA-$.|2i Idem, p. 8.

PROCFDUKA l>IVOR|Ul.111 .in. H2l I 130/

asupraoricãrei problemecareîl priveşte.Ascultareaare menirea deaasigura participarea copilului la procesul de luare a deciziei.

Obligativitatea ascultării opiniei copilului există numai atunci când minorul a împlinit vârsta de 10 ani. Până la această vârsta, ascultarea copilului este lāsată la aprecierea autorităţilor administrative şi/sau judiciare chemate sā ia o māsură cu privire la un copil.

Ascultarea în procedurile referitoare la copii constituie un drept al copilului. Acest drept presupune: a) posibilitatea copilului de a solicita orice informaţie potrivit cu vârsta sa si obligaţia corelativā a autoritãţilor de a oferi informaţia solicitată; b) posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere; c) posibilitatea copilului de a fi informat în privinţa con-secinţelor pe care le poate genera opinia sa exprimată, în cazul în care este respectată; d) posibilitatea informării asupra oricărorconsecinţe pe care le poate genera orice decizie referitoare la copil.

Dreptul copilului la informare este recunoscut şi de art. 6 din Convenţia asupra rela-ţiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003 şi ratificată de Romania prin Legea nr. 87/20071'', text conform căruia un copil considerat conform drep-tului intern cã are suficient discernământ are dreptul, exceptând cazul în care ar fi în mod evident contrar interesului sau superior, să primească orice informaţie relevantă, să fie consultat, sã îşi exprime opinia.

Dreptul copilului de a fi ascultat include şi dreptul lui de a cere să fie ascultat, cerere care poate fi formulată atât de copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, cat şi de eel care a împlinit această vârsta. Desigur, în conciţiile în care ascultarea minorului care a împlinit 10 ani este obligatorie, sancţiunea fiind nulitatea absolută a măsurilor luate în privinţa copilului care nu a fo⅛t ascultat, refuzul ascultārii copilului poate interveni atunci când se apreciaza cã nu este necesară audierea copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani.

Practica românească, precum şi cea a altor ţãri consideră că audierea unui copil fără prezenţa reprezentantului său nu contravine dreptului la un proces echitabil. însă, întâl-nirea dintre autoritatea administrativă/judiciară şi copil trebuie consemnată în cuprinsul unui act, indiferent de denumirea lui (proces-verbal, raport).

Art. 921. Absenţa reclamantului. Dacã la termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi res-pinsă ca nesus}inută.

COMENTARII

1. Prezenţa personalã a soţilor. în procesul de divorţ este obligatorie prezenţa recla-mantului la fiecare termen de judecată. Pârâtul are fie posibilitatea de a se prezenta la fiecare termen de judecată, fie poate lipsi de la judecată. Prezenţa obligatorie a pârâtului este cerută numai în situaţia în care acesta formulează cerere reconvenţională, caz în care, în privinţa cererii sale, dobândeştecalitatea de reclamant.

2. Lipsa nejustificată a reclamantului. Sancţiune. în cazul în care, în fata primei instanţe, reclamantul lipseşte nejustificat şi se prezintă numai pârâtul, cererea de divorţ a reclamantului se respinge ca nesusţinută. Pentru a fi incidentă aceastā sancţiune, trebuie îndeplinite anumite condiţii: a) lipsa reclamantului să fie nejustificată; b) lipsa nejustificată a reclamantului să aibă loc în fata primei instanţe; c) pârâtul să fie prezent la judecatā. întrucât prezenţa pârâtului nu este obligatorie decât în cazul în care acesta a formulat acţiune reconvenţională, apreciem că sancţiunea respingerii cererii de divorţ ca

111 M. Of. nr. 257 din 17 aprilic 2007.

I.il)N API. VIZ I'KOCEDURI SPECIALE

nesusţinutã intervine si în situaţia în care lipseşte nejustificat redamantui, dar lipseşte şí pârâtul, însã acesta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, astfel încât judecarea cauzei nu poate fi suspendată conform art. 411 alin. (1) pet. 2 NCPC.

Lipsa oricareia dintre cerinţele amintite face ca sancţiunea respingerii cererii de divorţ ca nesusţinută sã nu poată opera. Prin urmare, în cazul în care lipsa reclamantului este justificată ori când redamantui lipseşte de la judecata în căile de atac, cererea sa de divorţ nu poate fi respinsă ca nesusţinută.

Dacă de la judecata în primã instanţă lipsesc ambele părţi şi niciuna dintre ele nu a solicitat judecata în lipsă, sancţiunea va fi suspendarea judecãrii cauzei în temeiul art. 411 alin. (1) pet. 2 NCPC, până la o nouă stăruinţă din partea părţilor, aplicarea dispoziţiilor privitoare la suspendare constituind o obligaţie pentru judecãtor.

în practica judiciară s-a reţinut cã, prin derogare de la dreptul comun, în materia divor-ţului, dispoziţiile normei analizate reglementea2ă o sancţiune procedurală specialã - res-pingerea cererii de divorţ ca nesusţinută - ce are drept temei culpa procesuală dedusă din neînfãţişarea reclamantului la termenul de judecata, în primă instanţă. Sancţiunea operează însã numai atunci când, cumulativ, lipsa reclamantului este nejustificată şi doar pârâtul se înfăţişează la judecata şi se bazează pe prezumţia legală de renunţare la judecata'1'.

Caracterul justificat al lipsei reclamantului trebuie dovedit la termenul de judecata la care redamantui trebuie să se prezinte'2'. Nu excludem însă posibilitatea ca redamantui, aflat în imposibilitate obiectivă de a se prezenta ibunăoară, în drum spre instanţă a suferit un accident de circulate, în ziua stabilită pentru judecata sau în ziua anterioară a fost necesară spitalizarea de urgenţă a reclamantului ori a survenit un deces în familia reclamantului etc.), să solicite personal prin cerere scrisă sau prin apărătorul său amânarea judecãrii cauzei pentru imposibilitatea de prezen:are, urmând ca pentru următorul termen de judecata să prezinte instanţei dovada lipsei sale justificate. Credem că, în aceastã situ-aţie, în baza rolului judecătorului în aflarea adevărului, în justa soluţionare a cauzei, con-sacrat de art. 22 NCPC, instanţa nu va putea aplica direct sancţiunea respingerii acţiunii de divorţ ca nesusţinută, ci va acorda un termen de judecata pentru a da posibilitatea reclamantului să-şi justifice absenţa. Dacă redamantui se înfăţişează la noul termen sta-bilit şi îşi justifică absenţa, atunci instanţa sepronunţă asupra cererii sale pe baza probelor administrate. Dimpotrivă, în cazul în care redamantui nu prezintă dovezi justificative ale absenţei sale, cererea sa se va respinge ca nesusţinută.

Art. 922. Citarea pârâtului. Dacă procedura de citare a soţului pârât a fost îndeplinită prin af⅛are, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecata, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetãri pentru a verifica dacă pârâtul îşi are locuinţa la Iocul indicat în cerere şi, dacă va constata că nu locuieşte acolo, va dispune citarea lui ia locuinţa sa efectivă, precurn şi, dacă este cazul, la locul său de muncă.

COMENTARII

îndeplinirea prin afişare a procedurii de citare a pârâtului. în cazul în care procedura de citare a pârâtului s-a realizat prin afişare, iar pârâtul a lipsit de la primul termen de judecata, instanţa fie va solicita dovezi, fie va dispune efectuarea de cercetãri pentru a

''' Trib. Bistriţa-Năsăud, dec. nr. 29/A din 22 februarie 2012, in C.C Fretilin, Comentarii!e .... p. 380.

'2' At Tăbârcă, Drept procesual ..., vol. II, ed. a 2-a, 2008. p. 234; M. Tãbârcã, Gh. But<t, Codul ..., p. 1475, comcnlariul 2; Jud. Bistri(a, s. civ., sent. civ. nr. 8975 d in 2D septcmbrie 2012, ncpublicata\

I'KOCl·.r>UKA DlVOKUllUI Arl. H·:i-^l I 13W

stabili dacă, într-adevăr, pârâtul locuieşte la locul indicat de reclamant în cererea sa de divorţ. în cazul îndeplinirii procedurii de citare prin afişare este necesar ca instanţa sã se convingă pe bazã de dovezi, oricare ar fi ele, de faptul ca pârâtul locuieşte efectiv la acea adresă. în cazul în care constată că pârâtul nu locuieşte acolo, acesta va fi citat la locuinţa sa efectivă si, dacă instanţa apreciază necesar, şi la locul său de muncă.

Arl. 923. Renunţarea la judecată. Reclamantul poate renunta la judecată în totcursul judecăţii, chiar dacă pârâtul seímpotriveşte. Renunţarea reclamantului nu are niciun efect asupra cererii de divorţ făcute de pârât

COMENTARII

Renunţarea reclamantului la judecarea cererii de divorţ. Consecinţe asupra cererii pârâtului. Reclamantul are posibilitatea de a renunta la judecarea cererii de divorţ pe tot parcursul judecăţii în fata instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se opune. Prin urmare, renunţarea poate interveni atât în fata prime! instanţe, cat şi în apel, dat fiind caracterul devolutiv al acestei cãi de atac. în cazul în care şi pârâtul a formulat acţiune de divorţ, renunţarea reclamantului la cererea sa nu împiedică soluţionarea cererii pârâtului, care, la rândul său, are posibilitatea de a renunta la judecarea cererii sale.

Renunţarea la judecată reprezintă o manifestare de voinţă, un act de dispoziţie al pãrţii, obligatoriu pentru instanţade judecată, de care aceasta nu poate refuza să iaact,întrucât judecata nu se poate realiza decât la sesizarea celui interesat [nemo invitus agere cogitur), iar excepţiile sunt de strictã interpretare şi aplicare. Renunţarea la judecata trebuie sã fie necondiţionată. Totodată, asupra renunţării nu se mai poate reveni, ea fiind definitivă.

în ipoteza renunţării la judecată, în temeiul art. 23 alin. (1) lit. d) şi alin. (2') din Legea nr. 146/1997, instanţa va dispune, la cererea reclamantului, restituirea taxei judiciare de timbru în proporţie de 50% din taxa datorată şi achitatã. Cererea de restituire se formu-lează în termen de 1 an de la data la care hotărârea prin care s-a luat act de renunţarea la judecată a rămas definitivă. Timbrul judiciar aferent cererii de divorţ la a cărei judecată s-a renunţat nu se restituie, conform art. 1 alin. (5) din Normele metodologice nr. 2083/1997 pentru aplicarea O.G. nr. 32/1995.

Arl. 924. Impăcarea soţilor. (1) Soţii se pot împăca în tot cursul judecăţii, chiar dacă nu au fost plătite taxele de timbru. In acest caz, instanţa va lua act de împăcare şi va dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului, precum şi restituirea taxelor de timbru, dacă au fost achitate.(2) Oricare dintre soţi va putea formula ocerere nouă pentru fapte petrecute după împăcare şi, în acest caz, se va putea folosi şi de faptclc vechi.

COMENTARII

1. Stingerea acţiunii de divorţ prin împăcarea părţilor. în cazul în care părţile se împacă, acţiunea se stinge prin împăcare. Ïmpăcarea poate interveni în orice fază a pro-cesului, fie în primă instanţă, fie în apel.

Acţiunea se stinge prin împăcare, chiar dacă acţiunea de divorţ aflată pe rolul primei instanţei sau apelul nu este timbrată/timbrat conform legii. în ipoteza în care cererea de divorţ a fost timbrată, în caz de împăcare, la fel ca în situaţia renunţãrii la judecată, conform art. 23 alin. (1) lit. d) şi alin. (21) din Legea nr. 146/1997, se restituie jumătate din taxa de timbru achitatã.

Kill) Art. î)2.» I'KOCEDURI SPECIALE

Dacă împăcarea intervine în fata primei instanţe, aceasta va lua act de împăcare si va dispune închiderea dosarului printr-o hotārâre definitivă, nesusceptibilă de a fi atacată. în cazul în care au fost achitate taxele de timbru, se va dispune restituirea acestora în pro-porţie de 50%.

Dacă împăcarea intervine în apel, soluţia va fi aceea a admiterii apelului, a schimbãrii hotărârii primei instanţe, în sensul stingerit acţiunii prin împăcarea părţilor. Hotărârea instanţei de apel este definitivă.

în cazul împăcării părţilor, reclamantul are posibilitatea de a promova o nouă cerere de divorţ pentru fapte petrecute ulterior intervenirii împăcării, putându-se folosi, în spri-jinul cererii sale, şi de faptele vechi.

Pentru ca instanţa sã ia act de împăcarea soţilor, este necesară prezenţa personală a soţilor în fata instanţei de judecată, care va proceda la identificarea acestora şi va lua poziţia fiecăruia în parte în privinţa acţiunii de divorţ. Constatarea stingerii acţiunii de divorţ este obligatorie pentru instanţă, ímprejurare care rezultă din chiar cuprinsul textului legal'1'.

2. Calea de atac împotriva hotărârii prin care instanţa ia act de împācarea soţilor. Sub imperiul vechii reglementări, în literatura de specíalitate s-a exprimat opinia potrivit căreia hotărârea prin care se ia act de împăcarea soţilor nu este susceptibilă de apel sau de recurs'21. în condiţiile noii reglementări de procedură, alin. (1) teza finală al normei analizate prevede că instanţa ia act de împăcarea intervenită în cursul judecăţii [indiferent de faza procesuală - fond sau apel, avãnd în vedere că în această materie nu existã şi calea de atac a recursului, conform art. 483 alin. (2) NCPC] prin hotãrâre definitivă. Prin urmare, atât în cazul în care împăcarea are loc în fata primei instanţe, cat şi în cazul în care aceasta intervine în apel, sentinţa, respectiv decizta, prin care instanţa în final ia act de împăcarea părţilor şi închide dosarul, are caracter definitîv, nefiind supusă vreunei căi de atac.

Actuala reglementare diferă de cea veche, care prevedea posibilitatea intervenirii împăcării în orice fază (primã instanţă, apel, recurs), fără a reglementa expres caracterul irevocabil al hotărârii prin care se ia act de împăcare, ceea ce ducea la concluzia cã o asemenea hotãrâre pronunţată în primă instanţă sau în apel era supusă căilor legale de atac. Desîgur, în cadrul căii de atac nu se putea însă solicita continuarea procesuluí de divorţ, ci instanţa decontrol judiciar verifica doar regularitateacondiţiilorîn care instanţa a cărei hotãrâre se atacă a luat act de împăcarea soţilor.

Art. 925. Decesul unuia dintre soţi. (1) Dacă în timpul procesuluí de divorţ unul dintre soţi decedeazã, instanţa va lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune, prin hotãrâre definitivă, închiderea dosarului.(2) Cu toate acestea, când cererea de divorţ se întemeiază pe culpa pârâtului şi reclamantul decedeazã în cursul procesuluí, lăsând moştenitori, aceştia vor putea continua acţiunea, pe care instanţa o va admite numai dacă va constata culpa exclusivã a soţului pârât. In caz contrar, dispoziţiile alin. (1) rãmân aplicabile.(3) Pentru introducerea în cauză a moştenitorilor soţului reclamant, instanţa va face aplicarea art. 412 alin. (1) pet 1.(4) In cazul în care acţiunea este continuată de moştenitorii soţului reclamant, potrivit alin. (2), căsătoria se socotcştc desfăcută la data introduccrii cererii de divort

''I Trib. Bistri)a-Na&lud, s. civ., dec. nr. 73/A din 26 septembrie 2007, nepublicat3.'2' ƒ. L··ş, Codul..., p. 1349; /. Le⅜, Proccduri civile speciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 121.

PROCF.DUKA l>IVOR|Ul.111 Arl. H25 | 1311

COMENTARII

1. Stingerea actiunii de divorţ prin decesul unuia dintre soţi. Acţiunea de divorţ sestinge şi în situaţia survenirii decesului (fizic constatat sau declarat pe cale judecătorească)unuia dintre soţi sau a ambilor deodată anterior rămânerii definitive a hotārârii dedivorţ. în această situaţie, în caz de deces al unuia dintre soţi instanta de fond nu va maipronunţa divorţul, iar instanta de control judiciar, sesizată cu apelul părţii interesateîmpotriva hotărârii prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei, va admite calea de atac şiva dispune încetarea actiunii de divorţ. Hotărârea prin care instanta dispune încetareaactiunii de divorţ ca urmare a decesului unuia dintre soţi este definitive, indiferent defaza procesuală în care se află dosarul. Prin urmare, în ipoteza decesului survenitîn timpuljudecăţii în primă instanţă, hotărârea judecătoriei va fi definitive, neputând fi atacată.

în ipoteza decesului simultan al ambilor soţi, instanta de apel va dispune suspendarea de drept a judecării cauzei în baza art. 412 alin. (1) pet. 1 NCPC, până la intervenirea în cauză a moştenitorilor.

în practica judiciară anterioară noii reglementări, s-a reţinut că, în cazul în care, ulterior pronunţării sentinţei de divorţ, dar anterior introducerii recursului'1' de către celãlalt soţ împotriva sentinţei, unul dintre soţi a decedat, cãsătoria încetează prin decesul soţului, neputându-se desface prin divorţ. în această situaţie, dacă nu s-a achitat taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac, recursul nu poate fi anulat ca netimbrat, deoarece nu se mai pune problema desfacerii căsătoriei orin divorţ, deci se impune admiterea recursului şi închiderea dosarului urmare a încetării căsătoriei prin deces'21.

2. Excepţie de la regula stingerii actiunii în caz de deces al unuia dintre soţi. Prinexcepţie de la regula închiderii dosarului în caz de deces, în cazul divorţului din culpăîntemeiat pe prevederile art. 373 lit. b) NCC, adică pe existenţa unor motive temeinicecare fac ca raporturile dintre soţi să fie grav vătămate, iar căsãtoria să nu poată continua,în ipoteza decesului reclamantului ulterior promovării actiunii de divorţ, există posibili-tatea continuării actiunii de către moştenitorii săi, numai în situaţia în care cererea dedivorţ se întemeiază pe culpa pârâtului. însă acţiunea continuată de moştenitori esteadmisă numai dacă instanta constată culpa exclusivā a soţului pârât. în caz contrar, instantava constata prin hotărâre definitivă încetarea căsătoriei prin deces.

în ipoteza decesului soţului reclamant survenit pe parcursul judecării cererii de divorţ, introducerea în cauzā a moştenitorilor se va face la cererea soţului supravieţuitor. în cazul în care soţul supravieţuitor nu solicită termen de judecată în vederea indicării şi citării moştenitorilor, judecarea cererii de divorţ se suspendă de drept în baza art. 412 alin. (1) pet. 1 NCPC, urmând a fi reluată în condiţiile art. 415 pet. 2 NCPC, ca urmare a cererii de redeschidere a procesului formulată de soţul supravieţuitor sau de moştenitori.

Dreptul moştenitorilor de a continua acţiunea este recunoscutîn următoarele condiţii: a) cererea de divorţ se întemeiază exclusiv pe culpa pârâtului; b) moartea reclamantului (fizic constatată sau declarată pe cale judecătoreascã) survine pe parcursul judecăţii (adică în intervalul de timp cuprins între dataînregistrării cererii de divorţ şi data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ); c) reclamantul are moştenitori (legali sau testamentari) acceptanţi ai succesiunii sale. Este vorba de alţi moştenitori decât soţul supravieţuitor. în cazul decesului reclamantului al cărui unic moştenitor este soţul supravieţuitor, nu există posibilitatea continuării actiunii de cātre unicul moştenitor (pârât în cauză), situaţie în care apreciem că acţiunea de divorţ se stinge.

' ' Vechea reglementare de procedură prevedea calea de atac a apelului şi cea a recursului împotriva hotărârii de divorţ.121 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 197/1981, in R.R.D. nr. 11/1982, p. 62.

KiU I Art. î»2tt PROCEDURJ SPECIALE

Posibilitatea continuării de către moştenitori a acţiunii în condiţiile art. 380 alin. (1) NCC şi art. 925 alin. (2) NCPC, în caz de deces al reclamantului, este recunoscută numai atunci când divorţul se întemeiazã pe culpa exclusivã a pârâtului, nu şi atunci când divorţul are la bază culpa ambilor soţi ori culpa reclamantului. întrucât admiterea acţiunii reclamantului decedat, continuată de moştenitorii săi, este condiţionată de constatarea culpei exclusive a pârâtului, nu se poate dispune divorţul în condiţiile art. 931 alin. (1) NCPC în cazul în care pârâtul recunoaşte faptele care au dus la destrămarea vieţii conjugale, deoa-rece instanţa este obligată să cerceteze temeinicia motivelor de divorţ şi să facă menţiune în hotărâre despre culpa pârâtului în destrămarea căsătoriei.

Judicios s-a aratat în doctrinã cã, deşi, în caz de admitere a acţiunii de divorţ, căsătoria încetează la data decesului reclamantului, iar moştenirea se deschide tot de la acest moment, aparenta contradicţie trebuie analizată în sensul că pentru aplicarea art. 380 NCC se impune a se considera că, deşi legea fixează două momente în aceeaşi zi, divorţul premerge deschiderii moştenirii'11. Scopul este, desigur, acela de înlãturare de la moştenirea soţului defunct a soţului pârât, vinovat de destrămarea căsătoriei.

Dispoziţiile normei alin. (2) sunt incidente şi în ipoteza decesului pârâtului titular al unei acţiuni reconvenţionale prin care se solicită desfacerea căsătoriei din culpa exclusivã a reclamantului, dat fiind că într-o asemenea cerere pârâtul dobândeşte poziţia procesuală de reclamant, iar reclamantul din acţiunea principalã devine pârât.

3. Soluţii în ipoteza continuării acţiunii de către moştenitori. Potrivtt alin. (2) al art. 380 NCC şi alin. (2) al normei analizate, acţiunea continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constatã culpa exclusivã a soţului pârât. Ca atare, atunci când pe parcursul judecării acţiunii de divorţ (între momentul sesizării instanţei şi momentul rămânerii definitive a hotarârii de divorţ) survine decesul pârâtului ori al reclamantului, fără ca acţiunea acestuia din urmă să fie continuată de moştenitori (fie pentru că nu există, fie pentru că nu doresc să continue acţiunea; dorinţa de a continua acţiunea trebuie sã fie neechivocă, astfel că neprezentarea în cauză a moştenitorului la termenul de judecatã la care a fost citat poate fi apreciată ca lipsă a voinţei de a continua acţiunea de divorţ a defunctului), acţiunea de divorţ se stinge, instanţa constatând încetarea căsătoriei prin deces, conform art. 259 alin. (5) NCC şi art. 925 alin. (1) NCPC. Dimpotrivă, atunci când decedează reclamantul, iar acţiunea sa întemeiată pe culpa exclusivã a pârâtului este continuatã de moştenitori, acţiunea de divorţ va fi admisă dacã din probe rezultă culpa exclusivã a pârâtului sau, după caz, se va stinge, dacă din probe rezultã culpa ambilor soţi sau culpa exclusivã a reclamantului (în cazul în care pârâtul a formulat cerere reconven-ţională). în cazul admiterii acţiunii, căsătoria se considera desfăcută la data promovării cererii de divorţ.

Arl. 926. Nemotivarea hotarârii. Hotărârea prin care se pronunţă divortui nu se va motiva, dacã ambele pãrţi solicitã instanţei aceasta.

COMENTARII

Nemotivarea hotarârii de divorţ. Părţile au posibilitatea de a solicitã instanţei să nu motiveze hotărârea de divorţ. Cererea trebuie formulată de ambele părţi. Ceea ce nu se va motiva însă va fi partea din hotărâre privitoare la motivele care au determinat destrămarea relaţiilor de căsătorie. Instanţa trebuie însă sã motiveze soluţia adoptată în privinţa cererilor accesorii formulate.

' ' FI.A. Baias, E. Chelaru, R. Comlanlitiovia, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil..., p. 411.

I'KOCl·.r>UKA l>IVOR|Ul.111 .in. »27 | I:ÍI;>

Solicitarea părţilor de a nu se motiva hotărârea trebuie consemnată de instanţa de judecată fie pe parcursul judecării cauzei (în cuprinsul încheierii de şedinţă), fie cu ocazia dezbaterii în fond (în cuprinsul pārţii introductive a hotărârii), fie trebuie conţinută într-un înscris separat, semnat de ambele părţi, astfel încât din cuprinsul actelor dosarului sã rezulte indubitabil voinţa neîndoielnicã a pãrţilor exprimată în sensul nemotivării hotărârii.

în cazul în care solicitarea părţilor nu apare consemnată, iar una dintre părţi contestă că ar fi cerut nemotivarea hotārârii, suntem în prezenţa unei hotārâri care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, adică a unei hotãrâri căreia îi lipseşte unul dintre elementele esenţiale cerute de art. 425 NCPC, împrejurare care atrage nulitatea absolută a aces-teia1'1. Lipsa motivării, în cazul în care nu se probează faptul că părţile au solicitat nemotivarea, echivaleazã cu necercetarea fondului, întrucât în absenţa cunoaşterii motivelor de fapt care au format convingerea instanţei de fond, instanţa de control judiciar nu are criterii de apreciere a temeiniciei sau netemeiniciei solutiei pronuntate de prima instantă.

Art. ÍI27. Căi de atac. Publicitatea hotărârii. (1) Apelul reclamantuluí împotríva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prczintă numai pârâtul.(2) Apelul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul.(3) Dacă unul dintre soţi s-a recãsătorit, hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut căsătoria nu cstc supusă contestaţiei în anulare şi revizuirii în ce privcşte divorţul.(4) Instanţa la care hotãrârea de divorţ a rămas definitivă o va trimite, din oficiu, serviciului de stare civilă'2' unde a fost încheiatã căsătoria, Registrului national al regimurilor matrimonialc, prevăzut dc Codul civil, şi dacă unul dintre soţi a fost profesionist, registrului comer(ului.

COMENTARII

1. Căile legale de atac în materia divorţului. Termen de exercitare. Potrivit art. 466 NCPC, coroborat cu art. 483 alin. (2) şi art. 94 pet. 1 lit. a) NCPC, hotărârea de divorţ este supusă numai apelului, în lipsa unei prevederi speciale, în termenul de drept comun de 30 de zile de la comunicare. Conform art. 483 alin. (2) NCPC, hotărârile pronuntate în cererile prevăzute de art. 94 pet. 1 lit. a) NCPC nu sunt supuse recursului, astfel încât în materia divorţului hotărârea instanţei de apel este definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pet. 4 NCPC, neputând fi atacată cu recurs. împotríva acestei hotãrâri se poate însă exer-cita contestaţia în anulare, conform art. 503 NCPC, şi revizuirea, exceptând situaţia în care unul dintre soţi s-a recăsătorit dupã rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, caz în care nu se poate exercita niciuna dintre aceste căi extraordinare de atac.

2. Prezenţa reclamantuluí în căile deatac. în apel este necesară prezenţa obligatorie a reclamantuluí, titular al căii de atac, numai în situaţia în care cererea sa a fost respinsă de prima instanţă.

Apelul reclamantuluí împotriva hotărârii prin care i s-a respins cererea de divorţ se va respinge ca nesusţinut, dacă acesta lipseşte de la judecată şi se prezintă doar pârâtul. Desigur, în cazul lipseiambelor părţi,dacă pârâtul-intimatnua solicitat judecarea căii de atac în lipsa sa, judecarea apelului se va suspenda. Dacă la judecarea apelului împotriva

' ' In acest sens, a se vedea G.C. Fretilin, Solutia instanţei de apel pronunjată împotriva unei scntinte de divorţ nemotivate, dacâ se contests c3 s-a cerut nemotivarea hot<lrârii, în Dreptul nr. 4/2003. p. 126-128. '2' Conform art. IX Legca nr. 60/2012: „La data intrârii în vigoare a prezentei legi, în loate actele normative în vigoare, sîntagma <<serviciul/serviciile de stare c.vilă» se ínlocuîeşte cu sintagma <<serviciul public comunitar local de cvidenţa" a pcrsoanelor/serviciile publicc comunilarc locale de evidenţâ a persoanelor»".

K⅜I4 AM. »2» I'KOCEDURI SPECIALE

hotārârii prin care s-a respins cererea de divorţ lipseşte reclamantul-apelant, dar şi pârâ-tul·intimat care, însă, a solicitat judecarea cauzeí în lipsa sa, apreciem că şi în această situaţie se impune soluţia respingerii căii de atac ca nesusţinută.

în cazul în care apelul este declarat de pârât, calea de atac se va soluţiona în lipsa

pârâtului, chiar dacă se înfăţişează doar reclamantul.

3. Data desfacerii căsătoriei. Căsătoria se consideră desfăcută la data rāmânerii definitive a hotărârii de divorţ, ce coincide cu data oronunţãrii hotãrârii instanţei de apel (înipoteza atacării hotărârii primei instanţe) sau cu data expirării termenului de apel (în cazulîn care hotărârea primei instanţe nu este atacatã).

Potrivtt vechii reglementari de procedură civilă, căsãtoria era considerată desfăcută la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ, care coincidea cu data pronunţării hotărârii de către instanţa de recurs (în cazul atacării deciziei date în apel) sau cu data expirării termenului de exercitare a căii de atac (când hotărârea primei instanţe sau decizia instanţei de apel nu era atacatã).

în raporturile dintre părţi şi terţi, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează la data la care s-au índeplinit formalităţile de publicitate, şi anume: menţiunea despre hotărârea de divorţ pemarginea actului decăsătorie, publicarea hotărârii de divorţ în Registrul national notarial al regimurilor matrimoniale, respectiv, în funcţie de natura bunurilor, notarea în cartea funciară, în registrul comerţului sau în alte registre prevăzute de lege ori, după caz, de la data la care terţii au cunoscit, pe altă cale, despre existenţa hotãrârii definitive (irevocabile, în vechea reglementare) de divorţ.

în ipoteza acţiunii de divorţ continuate de moştenitori, cãsătoria se consideră desfăcută la data introducerii cererii de divorţ.

4. Comunicarea şi publicitatea hotărârii de divorţ. în sarcina instanţei este instituităobligaţia comunicării hotărârii de divorţ serviciului public comunitar local de evidenţã apersoanelor unde s-a încheiat căsătoria, Registrului national notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi Oficiului national al registrului comerţului (dacă unul dintre soţi a fostprofesionist). Comunicarea se face din oficiu, ea constituind o obligaţie a instanţei la care arămas definitivă hotărârea de divorţ. Aceasta poate fi prima instanţã (judecătoria), atuncicând aceasta adoptă hotărâri definitive (este vorba de divorţul pronunţat în condiţiile art. 929şi art. 930 NCPC sau de divorţul pronunţat pe calea dreptului comun sau întemeiat pe stareade sănătate a reclamantului, dacă hotărârea de divorţ nu este atacatã de vreunul dintre soţi)sau tribunalul (în cazul în care acesta soluţioneazâ apelul declarat). Scopul comunicării esteacela de a da posibtlitatea terţilor sa cunoască încetarea raporturilor de căsătorie dintre soţi.

Capitolul II. Divorţul remediu

Secţiuneo 1. Divorţul prin ocordul soţilor

Art. 93ft. Domeniu de aplicare. Dispoziţiile prezentei secţiuni nu se aplică cazurilor în care soţii au optat pentru divorţul pe cale administrativă sau notarială, în conditiile Codului civil.

COMENTARII

1. Aplicarea normelor procedurale privitoare la divorţul prin acordul soţilor. Regulile

de procedură privitoare la depunerea cererii de divorţ întemeiate pe acordul soţilor, la

I'KOCl·.r>UKA l>IVOR|Ul.111 .in. H2H l I3l⅛

soluţionarea unei asemenea cereri, la calea de atac sunt incidente numai atunci când soţii nu au optat pentru divorţul pe cale administrative sau notarială, adică atunci când, potrivit art. 376 NCC, soţii au depusîmpreună cererea de dívorţ la ofiţerul de stare civilă sau la notarul public, după caz.

2. Divorţul pe cale administrativă şi notarială. Competenţă. Prin excepţie, conform art. 375 NCC, atunci când soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie, din afara cãsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul cãsãtoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, situaţie în care nu mai este necesarã intervenţia instanţei de judecată. Este reglementat, aşadar, divorţul pe cale administrativă (atunci când cererea de divorţ se adresează ofiţerului de stare civilă) şi divorţul pe cale notarială (atunci când cererea de divorţ se adresează notarului public).

Pentru aceasta este necesarã îndeplhirea cumulativă a anumitor condiţii, şi anume: a) să existe acordul soţilor pentru desfacerea cãsãtoriei, liber exprimat şi neviciat; b) să nu existe copii născuţi din căsătorie, din afara acesteia sau adoptaţi (fie soţii nu au deloc copii, fie aceştia sunt majori la data la care se solicită desfacerea căsătoriei). Dacă aceste condiţii suntîndeplinite, desfacerea căsătoriei poate fi constatată fără intervenţia instanţei de judecată, de ofiţerul de stare civilã ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor.

Tn cazul divorţului pe cale notarială, art. 375 alin. (2) NCC recunoaşte posibilitatea notarului public de a constata divorţul prin acordul soţilor şi în ipoteza în care există copii minori (născuţi din căsătorie, din afara cãsătoriei sau adoptaţi), însă numai dacă soţii cad de acord asupra cererilor accesorii. Prin urmare, divorţul pe cale notarială al soţilor cu copii minori presupune îndeplinirea cumuíativă a anumitor condiţii, şi anume: a) să existe acordul soţilor pentru desfacerea cãsătoriei, liber exprimat şi neviciat; b) să existe acordul soţilor cu copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi asupra tutu-ror aspectelor referitoare la numele de familie pe care sã îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de cãtre ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, moda-litatea de păstrare a legăturilor personate dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilcr la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şipregătireprofesională a copiilor. Dacă aceste condiţii suntîndeplinite, desfacerea căsătoriei poate fi constatată fără intervenţia instanţei de judecată, de notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor.

întrucât textul art. 375 alin. (2) NCC se referă exclusiv la competenţa constatării divorţului prin acordul soţilor de notarul public, ofiţerul de stare civilă nu poate constata divorţul prin acord în ipoteza în care soţii au copii minori.

Competenţa materială de soluţionare a cererii de divorţ prin acordul soţilor revine, dupã caz, ofiţerului de stare civilă ori notarului public, alegerea fiind lăsată la aprecierea soţilor numai atunci când aceştia nu au copii minori. Dimpotrivă, o astfel de alegere nu există în ipoteza în care soţii au copii minori născuţi din cãsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, când divorţul prin acord se pocte constata numai de către notarul public.

Competenţa teritorială este recunoscută în favoarea ofiţerului de stare civilă ori notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor.

Conform art. 871 alin. (2) din Regulamentul de punereîn aplicarea Legii nr. 36/1995'", articol introdus prin Ordinul nr. 81/C/2011, la primirea cererii, notarul public are obligaţia de a verifica, în prealabil, competenţa teritorială. în cazul în care stabileşte că divorţul

111 Adopiat prin Ordinul nr. 710/C/1995 (M. Of. nr. 176 din 8 august 1995).

K*î6 Arl. »2» I'KOCEDURI SPECIALE

prin acordul soţilor este de competenţa altui bircu notarial, îndrumă părţile să se adreseze notarului public competent. Dacă părţile insistă să înregistreze cererea, notarul public va proceda la înregistrarea cererii si va pronunţa o încheiere de respingere a acesteia. în cazul în care competente sunt mai multe birouri notariale, competenţa de îndeplinire a procedurii divorţului prin acordul părţilor aparţine, potrivit alin. (3) al art. 871, primului birousesizat. Prin sintagma„ultima locuinţă cornună" seînţelege, potrivit art. 871 alin. (6) din Regulament, locuinţa în care au convieţuit soţii. Dovada ultimei locuinţe comune se face, după caz, cu actele de identitate ale soţilor, din care rezultă domiciliul comun sau reşedinţa comună a acestora, sau, dacã nu se poate face dovada în acest fel, prin decla-raţie pe propria răspundere, autentica, a fiecăruia dintre soţi, din care să rezulte care a fost ultima locuinţă comună a acestora. Declaraţia se va consemna în cererea de divorţ şi în încheierea de admitere a cererii de divorţ.

Se poate constata că suntem în prezenţa urei competente alternative, soţii putând alege între ofiţerul de stare civilã şi notar, respectiv între ofiţerul de stare civilă de la locul căsãtoriei şi eel de la ultima locuinţă comună a soţilor, între notarul public de la locul căsătoriei şi eel de la ultima locuinţă comunã a soţilor. Atunci când soţii au copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, pot alege doarîntre notarul public de la locul căsătoriei şi eel de la ultima locuinţă comună a soţilor.

în ceea ce ne priveşte, apreciem că nimic nu împiedică soţii ca, atunci când sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, nãscuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi ori au astfel de copii minori şi convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambiî părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legãturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţieî părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învãţătură şi pregătire profesională a copiilor, să solicite íntervenţia instanţei de judecată pentru desfacerea cãsătoriei.

Textul art. 375 NCC nu instituie o competenţă exclusivă în favoarea ofiţerului de stare civilă ori notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor, ri instituie doar posibilitatea acestora de a constata desfacerea căsătoriei, prin derogare de la regula potrivit căreia divorţul se pronunţă de instanţa de judecată. Ca atare, nimic nu împiedică soţii să recurgă la intervenţia instanţei de judecată.

3. Divorţul pe cale administrative şi notarială. Procedurā şi soluţii posibile. în cazul în care cererea de divorţ se adresează ofiţerului de stare civilă ori notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor, cererea de divorţ se depune de soţí împreună. în mod cu totul exceptional, art. 376 alin. (2) NCC permite depunerea cererii de divorţ la notarul public şi prin mandatar cu procură autentica. Ca atare, repre-zentarea soţilor prin mandatar cu procură autentica este permisă doar la depunerea cererii de divorţ şi numai în cazul divorţului notarial.

Ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea şi acordă soţilor un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorţ. La expirarea acestuî termen, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat. Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ, fărã să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.

Termenul de 30 de zile este unul prohibitiv, în interiorului căruia ofiţerul de stare civilă sau notarul public nu poate constata divorţul. Termenul se calculează pe zile libere, astfel că în calculul lui nu intră ziua depunerii cererii de divorţ şi nici ziua pronunţării divorţului. Soluţia calculării termenului pe zile libere este prevăzută de art. 5 alin. (3) din Instrucţiunile privind îndeplinirea procedurii divorţului de către notarii publici, elaborate de Uniunea

I'KOCl·.r>UKA I ) IV()K!UIUI Arl. H2H I IM/

Naţională a Notarilor Publici din Romania111 (aprobate prin Hotărãrea nr. 15/26 ianuarie 2011 a Biroului executiv al Consiliului U.N.N.P.R), text care face trimitere la art. 101 şi urm. CPC (în condiţiile actualelor dispoziţii procedurale, calculul fiind prevăzut de art. 181 şi urm. NCPC). Totodată, potrivit art. 5 alin. {2) al Instrucţiunilor, termenul care va fi acor-dat nu va putea fi mai scurt de 30 de zile calendaristice, nu va putea fi prelungit prin acordarea unui nou termen şi se va înscre de către notar atãt pe cererea de divorţ, cat şi în Registrul de Divorţuri. 0 asemenea precizare duce la concluzia că ne aflăm în prezenţa unui termen cu durată fixă, care nu poate fi micşorat sau majorat. Totuşi, alin. (4) al art. 5 al Instrucţiunilor dă posibilitatea notarului de a acorda un termen mai mare de 30 de zile, ţinând seama de disponibilitatea soţilor de a fi prezenţi la data pe care urmeazã să o fixeze şi de acordul ambilor soţi.

La desfacerea căsãtoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilal: soţ să poarte acest nume şi dupã desfacerea cãsătoriei. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ sau asupra exercitãrii în comun a drepturilor părinteşti, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumã soţii să se adreseze instanţei de judecatã. Ca atare, acordul soţilor cu privire la purtarea numelui după desfacerea cãsătoriei sau la exerciţiul în comun al drepturilor părinteşti apare ca o veritabilã condiţie de admitere a cererii de divorţ pe cale notarială. Tot astfel, respingerea cererii de divorţ va interveni şi atunci când din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitsrea în comun a autorităţii părinteşti sau eel pri-vind stabilirea locuinţei copiilor nu esteîn interesul copilului.

întrucât există posibilitatea ca notarul public să respingă cererea de divorţ atunci când din raportul de anchetă socialã rezultã cã exercitarea în comun a autorităţii părinteşti nu esteîn interesul superior al copilului, conform art. 376 alin. (5) raportat la art. 375 alin. (2) NCC, înseamnă că şi în procedura divorţului pe cale notarială este obligatorie întocmirea raportului de anchetă psihosocială în condiţiile art. 229 din Legea nr. 71/2011. De asemenea, în condiţiile în care notarul trebuie să constate dacă înţelegerea părţilor coincide cu interesul superior al minorului, în condiţiile art. 264 NCC, notarul are obligaţia de a proceda la audierea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani. în cazuri întemeiate (spre exemplu, minorul este plecat la studii în străinătate, urmează cursuri şcolare în altă loca-litate îndepărtată de domiciliul său), în vederea întocmirii raportului de anchetă socială şi audierii minorului, notarul public poate acorda un termen.

Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti. Rezultă, aşadar, că ofiţerul de stare civilă, respectiv notarul public, după caz, are o competenţă limitată, numai pentru con-statarea divorţului prin acordul soţilor care nu au copii minori rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi, ori numai notarul public pentru constatarea divorţului prin acordul soţilor care au copii minori şi convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autoritãţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor dupã divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profe-sională a copiilor, neputând să dispună în privinţa cererilor accesorii divorţului privitoare la atribuirea folosinţei locuinţei, încuviinţarea pastrării numelui dobândit prin căsătorie ori reluarea numelui avut anterior căsătoriei, în caz de opoziţie, partajul bunurilor comune etc.

' ' Instruc)iunile pot fi consultate la adrcsa hltp://www.uniuneanotarilor.ro/?p=4.7.

K*IS Arl. »2» I'KOCEDURI SPECIALE

Credem că nimic nu îl împiedică pe notarul public sã pronunţe divorţul dacă sunt îndeplinitetoatecerinţele legaleşi atunci când pe rolul instanţei dejudecatā există deja înregistrată o cerere de divorţ pe calea dreptului comun (care fie încă nu a avut primul termen dejudecatā, fie a avut un astfel determen). Dacă divorţul vafisoluţionat notarial, la termenul de judecată stabilit, dacă reclamantul nu renunţă la judecarea acţiunii, instanţa va respinge acţiunea ca fiind rāmasă fāră obiect.

Soluţiile care pot fi pronunţate sunt:1) admiterea cererii, atunci când sunt îndeplinite cerinţele legii, şi anume: existenţa

consimţământului liber exprimat şi neviciat al ambilor soţi pentru desfacerea cãsãtoriei şi lipsa copiilor minori, născuţi din căsătorie, din afara căsātoriei sau adoptaţi. în literatura juridică s-a subliniat că ar putea exista situaţii ^n care unul dintre soţi este interesat să conteste încheierea de admitere a cererii de divorţ şi certificatul emis în baza ei, atunci când, spre exemplu, nu s-a luat consimţământul unuia dintre soţi, în caz de neprezentare a acestuia în fata notarului public sau în cazul în care unul dintre soţi era pus sub inter-dicţie. Oeşi în această situaţie nu există reglementată o cale de atac, s-a opinat că soţuluí ar trebui să i se recunoască dreptul la acţiunea în anularea certificatului de divorţ pentru vicii de consimţãmânt'1';

2) admiterea cererii, atunci când sunt îndeplinite cerinţe legii, şi anume: existenţa consimţământului liber exprimat şi neviciat al ambilor soţi pentru desfacerea cãsãtoriei şi acordul soţilor care au copii minori născuţi din căsătorie, din afara cãsãtoriei sau adoptaţi cu privire toate aspectele referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de catreambii părinţi, stabilirea locuintei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şî fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învãţătură şi pregatire profesională a copiilor;

3) respingerea cererii, atunci când nu sunt îndeplinite cerinţele legii, şi anume: nu există acordul soţilor pentru desfacerea cãsãtoriei, există copii minori, născuţi din căsã-torie, din afara cãsãtoriei sau adoptaţi, însă soţii nu convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii pārinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuintei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregatire profesională a copiilor, ori când, deşi sunt îndeplinite aceste condiţii, soţii nu se înţeleg în privinţa numelui pe care să-l poarte după desfacerea cãsãtoriei sau când din raportul de anchetă socialã rezultă cã acordul soţilor privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti sau eel privind stabilirea locuintei copiilor nu este în interesul copilului.

Conform art. 878din Regulamentul de punereîn aplicare a Legii nr. 36/1995, introdus prin Ordinul nr. 81/C/2011, notarul public emite o încheiere de respingere a cererii de divorţ în unul dintre următoarele cazuri, precum şi în alte situaţii în care nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile legate prevăzute de noul Cod civil pentru desfacerea căsãtoriei prin acordul părţilor: a) nu are competenţa legală să soluţioneze cererea de divorţ; b) unul dintre soţi este pus sub interdicţie; c) unul dintre soţi nu îşi poate exprima consim-ţământul liber şi neviciat; d) la depunerea cererii de divorţ nu sunt prezenţi ambii soţi, iar soţul prezent insistă să fie înregistrată cererea; e) unul dintre soţi refuză să semneze cererea personal, în fata notarului public; f) soţii refuză să dea declaraţiile prevăzute de regulament; g) soţii nu se înţeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat

' ' í. L·$, Implicaţiile noului Cod de procedură civilă şi ale Legii nr. 202/2010 asupra procedurilor notariale, în Dreptul nr. 5/2011, p. 27.

I'KOCH`>UKA lîlVOR|`Ul.UI .in. H2H I l;vi⅛

după divorţ de către fiecare dintre ei; h) soţii nu prezintā, la depunerea cererii de divorţ, actul de căsātorieîn original; i) soţii au copii minori, născuţi din căsātorie, din afara căsă-toriei sau adoptaţi şi nu convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor lacheltuieliledecreştere, educare, învăţâturā şi pregătire profesionalã a copiilor"; j) unul dintre soţi se prezintă în fata notarului public la termenul de 30 de zile acordat potrivit art. 376 NCC şi declară că nu mai stăruie în cererea de divorţ; k) unul dintre soţi nu mai stãruie în cererea de divorţ, întrucãt nu s-a prezentat în fata notarului public la expirarea termenului de 30 de zile acordat potrivit art. 376 NCC, pentru a declara că stăruie în cererea de divorţ; I) cererea a rămas fără obiect, întrucãt căsãtoria dintre soţi a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă; m) soţii se împacă; n) soţii îşi retrag cererea de divorţ; o) înainte de finalizarea procedurii de divorţ unul dintre soţi a decedat, căsătoria încetând în acest mod;

4) clasarea cererii de către ofiţerul de stare civilă. în cazul divorţului pe cale adminis-trativă, conform art. 172 din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilorîn materie de stare civilă, aprobată prin H.G. nr. 64/2011, ofiţerul de stare civilă va adopta, prin referat, soluţia clasării în următoarefe ipoteze: a) dacă soţii nu se prezintă împreună, după expirarea termenului de 30 de zile calendaristice acordat; b) dacă ambii soţi sau numai unul dintre aceştia înţeleg/înţelege să renunţe la divorţ; c) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorţ, unul dintre soţi este pus sub interdicţie; d) dacã, înainte de finalizarea procedurii de divorţ, intervine naşterea unui copii; e) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorţ, unul dintre soţi a decedat, căsãtoria încetând prin deces.

Actul prin care notarul dtspune desfacerea căsătoriei ori respinge cererea de divorţ nu este o dispoziţie, ci o încheiere. Aceasta rezultă din prevederile art. 84 din Legea nr. 36/1995, republicată121, conform cărora îndeplinirea actelor notariale, în afară de redactarea înscrisurilor şi de consultaţiile juridice notariale, se constatã prin încheiere.

Potrivit art. 178 din Metodologie, în situaţia în care constatã că nu sunt întrunite con-diţiile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor, ofiţerul de stare civilă delegatîntocmeşte un referat, prin care propune respingerea cererii de divorţ şi emiterea unei dispoziţii de respingere de către primar. Ca atare, respingerea cererii de divorţ se realizează prin dispoziţie a primarului.

Soluţia respingerii cererii de divorţ de către ofiţerul de stare civilă sau de cãtre notarul public nu poate fi atacată la instanţa de judecată. însă, respingerea cererii de divorţ nu împiedică soţii ca ulterior sã solicite instanţei de judecată desfacerea căsătoriei prin acordul lor, pe temeiul culpei sau al bolii care face imposibilă continuarea căsătoriei. S-a con-sacrat o procedură cu caracter operativ. Recunoaşterea posibilităţii de atacare în justiţie a refuzului notarului public sau al ofiţerului de stare civilă ar fi dus la prelungirea divorţului, întrucãt în ipoteza admiterii cãii de atac, instanţa de judecată ar obliga ofiţerul de stare civilă sau notarul public, după caz, să constate desfacerea căsătoriei. Abia după rămânerea

' ' Lit. i) a Kegulamentului, conform cāreia respingerea cererii de divorţ are loc atunci când soţii au copii minori născuţi din căsătorie sau adoptaţi, trebuie considerată modíficată prin art. 375 alin. (2) NCC, text conform căruia divorţul prin acordul soţilor potle fi conslatat dc notarul public dacă există copii minori r\ăscuji din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi cu condi(ia ca soţii să convină asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinte⅛ti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păsrrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare. învăţătură şi prcgātire profesionalã a copiilor.

'21 M. Of. nr. 72 din 4 fc-bruaric 2013.

I Mi) Ari.S2« I'KOCEDURI SPECIALE

definitivă a acestei hotărâri, ofiţerul de stare civilā sau notarul public, în executarea dis-poziţiilor instanţei de judecată, va proceda la erniterea certificatului de divorţ. Ïn cazul în care instanţa ar fi constatat că refuzul încheie'ii căsătoriei este justificat, ar fi respins contestaţia formulatā, consecinţa fiind aceeaşi, posibilitatea soţilor de a se adresa instanţeí de judecatã cu o cerere de divorţ. Ca atare, se constată că s-a adoptat o soluţie mai puţin tracasantă pentru părţi, mai rapidă, aceea a divcrţului pronunţatde instanţa de judecată, atunci când divorţul administrativ sau notarial este respins.

Actul ofiţerului de stare civilă prin care dispune desfacerea cãsătoriei, fără a fi înde-plinite condiţiile divorţului pe cale administrativă, prin acordul soţilor, respectivîncheierea notarului public care a dispus desfacerea căsătoriei, deşi nu erau îndeplinite cerinţele legale (spre exemplu, unul dintre soţi era pus sub interdicţie judecătorească, consimţă-mântul unuia dintre soţi a fost viciat sau nu a existat, întrucât soţul nu s-a prezentat în fata notarului public), pot fi anulate de către instanţa de tutelă. Deşi la o primã analiză s-ar putea afirma soluţia anulării actului ofiţerului de stare civilă de către instanţa de contencios administrativ (pe considerentul că actul este unul de natură administrativă), respectiv soluţia anulărií încheierii notarului de către instanţa civilă, considerăm judicioasă opinia doctrinei'", în sensul competenţei instanţei de tutelă de anulare a actului ofiţerului de stare civilă sau a încheierii notarului public, pe considerentul că textul art. 265 NCC dă în competenţa instanţe de tutelă orice litigiu ce príveşte aplicarea prevederilor Cărţii a ll-a „Despre familie". Sub aspect teritorial, competenţa revine instanţei de tutelă, care însă este judecătoria, indiferent de valoarea obiectului litigiului, în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa pârâtul [art. 114 alin. (1) NCPC, raportat la art. 94 pet. 1 lit.a)NCPC].

în privinţa cererilor introduse după intrarea în vigoare a noului Cod civil - 1 octombrie 2011 şi până la momentul intrãrii în vigoare a noului Cod de procedură civilă -15 februarie 2013, în materia competenţei sunt incidente prevederile art. 2291 din Legea nr. 71/2011, text conform căruia, dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie se soluţionează de instanţa în a cãrei circumscripţie teritorială `şi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotitã. Ca atare, textul precizează sub aspect teritorial care este instanţa de tutelă pre-văzută de art. 107 NCC. Potrivit art. 265 NCC, p-evederile art. 107 NCC sunt aplicabile şi în litigiile privitoare la aplicarea dispoziţiilor Cărţii a ll-a „Despre familie", astfel încât sub aspect teritorial litigiile în materia familiei, prin derogare de la dispoziţiile procedurale cuprinse în Codul de procedură civilă, sunt de competenţa instanţei de tutelã în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa minorul sau soţul pârât, ori pârâtul, după caz. Desigur, prevederile art. 2291 in Legea nr. 71/2011 privitoare la competenţa instanţei de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului sunt incidente numai atunci când legea (generală sau specială, fără vreo distincţie făcută de normă) nu prevede altfel. Or, atuncí când legea prevede altfel, suntemînsituaţiaderogatoriede la dispoziţiile art. 2291 al Legii nr. 71/2011, astfel că devin prioritare în aplicare prevederile derogatorii.

întrucât odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, prevederile art. 2291

din Legea nr. 71/2011 se abrogă, potrivit art. 83 lit. j) din Legea nr. 76/2012, în cererile promovate începând cu data de 15 feoruarie 2013 competenţa se determină conform art. 94 pet. 1 lit. a) şi art. 114 NCPC, norme potrivit cărora judecătoriile judecă în primă instanţă cererile date de noul Cod civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel, iar dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de noul Cod civil în com-

FI.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil..., p. 408.

I'KOCl·.r>UKA |>IVOR|Ul.111 \ri. WXM | L3Z]

petenţa instanţei de tutelă si de familie se soluţionează de instanţa în a cãrei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită. Dispoziţiile art. 114 alin. (1) NCPC privitoare la competenţa instanţei de tutelă se referă strict la cazurile de ocrotire a persoanei fizice, adică la procedurile prevăzute de art. 107 NCC. Norma constituie o pre-luare a dispoziţiilor art. 229' din Legea nr. 71/2011. Ca atare, în materia ocrotirii persoanei fizice competenţa revine instanţei de tutelă de la domiciliul sau reşedinţa persoanei ocro-tite, conform art. 107 NCC, raportat la art. 114 alin. (1) NCPC. Articolul 265 NCC referitor la competenţa instanţei în toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor Cãrţii a ll-a „Despre familie" prevede aplicabilitatea dispoziţiilor art. 107 NCC, ceea ce duce la concluzia că şi în litigiile privind aplicarea prevederilor Cãrţii a ll-a a noului Cod civil, competenţa teritorială revine, conform art. 107 NCC (la care face trimitere art. 265 NCC) raportat la art. 114 alin. (1) NCPC, instanţei de tutelă de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului. Prevederile art. 114 alin. (1) NCPC, aplicabile, conform art. 265 NCC, litigiilor născute în legătură cu aplicarea Cărţii a ll-a a noului Cod civil, referitoare la competenţa instanţei de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului, sunt incidente numai atunci când legea (generală sau speciala, fară vreo distincţie făcută de normă) nu prevede altfel. Or, atunci când legea dispune altfel, suntem în situaţia derogatorie de la dispoziţiile art. 114 alin. (1) NCPC, astfel că devin prioritare în aplicare prevederile derogatorii.

Dacă părţile, deşi au căzut de acord asupra cererilor accesorii, nu respectă acordul încheiat, încheierea notarului, încheiată în forma autentică, are valoare de titlu executory conform art. 101 din Legea nr. 36/1995, republicată, putând fi pusă în executare silitã.

Pentru repararea prejudiciului cauzat prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau al notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separata, instanţei com-petente, cu o acţiune în despăgubiri.

Potrivit vechilor reglementări de procedură, în cazul refuzului abuziv al notarului sau al ofiţerului de stare civilă de a constata desfacerea cãsătoriei, cererea de despăgubiri se adresa judecătoriei sau tribunalului de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului, în funcţie de valoarea obiectului cererii, ori de câte ori prin lege generală sau speciala nu se prevedea altfel, conform art. 229' din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 1 pet. 1' şi art. 2 pet. 1 lit. b) CPC. în condiţiile noului Cod de procedură civilă, competenţa teritorială revine tot instanţei de tutelă, care însă este judecătoria, indiferent de valoarea obiectului litigiului, în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa pârâtul, ori de câte ori prin lege generală sau speciala nu se prevede altfel [art. 114 alin. (1), raportat la art. 94 pet. 1 lit. a) NCPC).

Aşa cum s-a arătat în doctrinā, acţiuiea în despāgubiri nu reprezintā o cale de atac împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau al notarului public, ci o veritabilă acţiune în despăgubiri111.

în cazul în care refuzul provine de la notar, în cadrul acţiunii în despăgubiri calitatea procesuală pasivă revine notarului public. Dacã refuzul provine de la ofiţerul de stare civilă, în cadrul acţiunii în despăgubiri calitatea procesuală pasivă revine ofiţerului de stare civilă sau autorităţii publice din care face parte ofiţerul de stare civilă, şi anume: serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor, entitate cu personalitate juridicã, potrivit art. 4 alin. (3) din O.G. nr. 84/2C01, constituită prin hotărâre a consiliului local, dacă un asemenea serviciu a fost înfiinţat, respectiv, acolo unde nu există un asemenea serviciu, oraşul, comuna, municipiul, adică unitatea administrativ-teritorială, persoana juridicã de drept public, cu capacitate juridicã deplină, conform art. 21 alin. (1) din Legea

' ` Ibidem; CM. Crãciuiie$cu. D.Lupa$cu, Mica reíorraă a justiţieişimareareíormăadivortului, ínP.R. nr. 1/2011, p. 27.

Y,Ml Art. ͻZλ I'KOCEDURI SPECIALE

nr. 215/2001, republicată, potrivit art. 77 din aceeaşi lege, primăria fiind doar o structură funcţională cu activitate permanentă, fărã personalitate juridică, fără organe proprii de conducere. Aceasta întrucât, potrivit art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, primarul reprezintã unitatea administrativ-teritorială -adicã oraşul, comuna, municipiul -şi înde-plineşte, conform art. 63 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, şi funcţia de ofiţer de stare civilă111.

Reclamantul poate pretinde atât repararea prejudiciului material, cat şi a celui moral. Refuzul notarului sau al ofiţerului de stare civilă trebuie să fie unul cu caracter abuziv, care nu vizează doar o simplã apreciere a notarului public sau a ofiţerului de stare civilă. Caracterul abuziv trimite, aşa cum judicios s-a remarcat, la situaţiile în care fie cererea de divorţ s-a respins, deşi erau îndeplinite toate condiţiile divorţului prin proce-dura administrativã sau notarialã, după caz, fie, deşi cererea de divorţ a fost admisă, s-a refuzat eliberarea certificatului de divorţ121.

A

Arl. 929. Depunerea cererii. (1) In cazul în care cererea de divorţ se întemeiazã, în condiţiile prevăzute de Codul civil, pe acordul pãrţilor, ea va fi semnată de ambii soţi sau de către un mandatar comun, cu procură specială autenticã. Dacă mandatarul este avocat, el va certifica semnătura soţilor, potrivit legii.(2) Atunci când este cazul, în cererea de divorţ soţii vor stabili şi modalităţile în care au convcnit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului.(3) Primind cererea formulată în condiţiile alin. (1), instanţa va verifica existenţa consimţământului soţilor, dupã care va fixa termen pentru soluţionarea cererii în camera de consiliu.

COMENTAR11

1. Condiţii de admisibilitate a divorţului prin acordul părţilor. Textul reglementează divorţul prin acordul soţilor. Potrivit art. 374 NCC, divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa judecătorească indiferent de durata cãsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie. Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie, întrucât divorţul este conditional de existenţa acordului soţilor, adică de un acord de voinţe care presupune existenţa discernământului fiecărui soţ.

Anterior, textul art. 38 C. fam. prevedea posibilitatea divorţului prin acordul soţilor numai dacă erau îndeplinite urmãtoarele condiţii: a) dacă până la data cererii de divorţ a trecut eel puţin 1 an de la data încheierii căsătoriei. La calculul termenului de 1 an nu se lua în considerare ziua încheierii căsātoriei, dar se lua în calcul ziua de împlinire a termenului; b) dacă nu existau copii minori rezultaţi din căsătorie. Copiii trebuiau să existe la data formulării cererii de divorţ.

Se constatã, aşadar, că, în prezent, divorţul prin acordul soţilor este conditional doar de exístenţa voinţei comune a soţilor de a pune capãt relaţiei lor de căsătorie, liber exprimată şi neviciată, divorţul pronunţându-se indiferent de intervaîul de timp scurs de la data cãsãtoriei şi până la data introducerii cererii de divorţ (interval care poate fi de numai câteva zile, săptămâni, luni) şi chiar în condiţiile în care din căsătorie au rezultat copii minori.

1 ' Pentru disculii privind calitalea procesuală a primíriei de a sta în judecat3, a se vedea G.C. Frenţiu, D.-L Băldean, Codul de procedur3 ..., p. 302-303.

' ' E. Florian, Desfaccrea căsătorioi in rcglemcntarca noului Cod civil, in DreptuI nr. 10/2011, p. 72.

l-KOCl·.r>UKA l ) IVOK!Ul l l l .in. »:iu | L3Z3

Cererea de divorţ se semnează de ambii soţi sau de un mandatar comun, cu procure specială autenticã. în cazul în care mandatarul este avocat, acesta va certifica semnătura soţilorîn condiţiile legii, adică ale art. 92alin. (l)din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea U.N.B.R. nr. 64/2011, privitortaatestarea identităţii părţilor, aconţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentncare, text conform cãruia un act juridic semnat în fata avocatului, care poartă o încheiere, o rezoluţie, o ştampilă sau un alt mijloc verifí-cabil de atestare a identităţii părţilor, a consimţământului şi a datei actului, poate fi pre-zentat notarului spre autentificare.

Atunci cãnd este cazul, soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit să fie soluţi-onate

cererile accesorii divorţului.

2. Fixarea termenului de judecată. Primind cererea, instanţa de judecată va verifica existenţa consimţământului soţilor, dupe care va fixa termen pentru soluţionarea cererii în camera de consiliu. Chiar dacă art. XII din Legea nr. 2/2013 prevede cã în privinţa pro-ceselor promovate pânã la data de 31 decembrie 2015 inclusiv, cercetarea procesului şi dezbaterea fondului are locîn şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel, apreciem că aceste dispoziţii nu se aplică în procedura divorţului prin acordul soţilor. Dispoziţiile art. 213 alin. (1) şi (2) şi art. 240 NCPC sunt incidente ori de câte ori printr-o normă nu se prevede expres locul cercetării procesului. A contrario, atunci când norma generală sau specială indică expres că cercetarea are loc în şedinţă publică sau în camera de consiliu, devin aplicabile aceste dispoziţii derogatorii,întrucât ipoteza normeiart. 213 alin. (1), a normei art. XII din Legea nr. 2/2013, cu caractertranzitoriu, aceea ca legea sã nu prevadă altfel, nu mai este îndeplinită.

Aşadar, cererile de divorţ întemeiate pe acordul soţilor vor primi un termen de judecatã.

Ţinând seama de regula repartizării aleatorii a cauzelor, suntem de părere că preşe-dintele instanţei doar înregistreazā cererea, după care dosarul se repartizează aleatoriu unui complet de judecatã. întrucât alin. (4) al normei analizate prevede obligaţia instanţei de a verifica existenţa consimţământului soţilor imediat ce este sesizată cu cererea de divorţ şi de a fixa termen de judecată, apreciem că procedura fixării primului termen de judecată prevăzutã de art. 201 NCPC nu va avea loc, fiind în prezenţa unei reglementări cu caracterderogatoriu. Aşadar, după repartizare, completul de judecată verifica cererea în condiţiile art. 200 NCPC şi, în situaţia h care constată regularitatea acesteia, existenţa consimţământului soţilor rezultatã din cuprinsul cererii de divorţ semnate de ambii soţi ori din cuprinsul procurii speciale autentce, va fixa termen de judecată. Dacă cererea de chemare în judecată nu este completă, nefiind îndeplinite toate cerinţele art. 194-197 NCPC, soţilor, titulari ai acţiunii de divorţ prin acord, li se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea completării cererii în termen de 10 zile de la primirea comunicării, sub sancţiunea anulãrii cererii, conform art. 200 alin. (2) NCPC.

Art. 930. Soluţionarea cererii. (1) La termcnul dc judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsãtoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va pronunţa divorţul, fără a face menţiune despre culpa soţilor. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa va Iua act de învoiala soţilor cu privire la cererile accesorii, în condiţiile legii. (2) Dacă soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va administra probele prevăzute de lege pentru soluţionarea acestora şi, la cererea părţilor, va pronunţa o hotărâre cu privire la divorţ, potrivit alin. (1), soluţionând totodată şi cererile privind exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia pãrinţilor la chcltuielile de creştere şi educare a copiilor şi numele soţilor după divorţ.

K*24 Ar|, !l.;ií I'KOCEDURI SPECIALE

(3) Dacă va fi cazul, cu privire la celelalte cereri accesorii instanţa va continua judecata, pronunţând o hotărâre supusă căilor de atac prevăzute de lege.(4) Hotãrârea pronuntată în condiţiile alin. (1) este definitivã, iar hotãrârea pro-nunţată potrivit alin. (2) este definitivã numai în eeea ce priveşte divorţul, dacã legea nu prevede altfel.

COMENTARn

1. Soluţionarea cererii. La termenul de judecata stabilrt, instanţa verifică staruinţa soţilor în desfacerea căsãtoriei pe baza consimţămãntului lor. în cazul în care judecatorul constată că soţii s-au împăcat, el va lua act de împãcare, litigiul stingându-se. Dacă soţii stăruie în desfacerea căsātoriei, judecatorul va pronunţa o hotărâre prin care va dispune desfacerea căsătoriei, fără a mai administra probe cu privire la motivele de divorţ si fără a stabili culpa în destrămarea relaţiilor de căsâtorie. Această hotărâre este definitivã, putând fi atacată, potrivit art. 927 alin. (3) NCPC, doar cu contestaţie în anulare şi revizu-ire, dacă unul dintre soţi nu s-a recăsătorit.

2. Soluţionarea cererilor accesorii divorţului. Cererile accesorii, cum sunt cele privi-toare la numele pe care soţii îl vor purta după divorţ, la exercitarea autoritāţii părinteşti, la obligaţia de întreţinere, la atribuirea folosinţei locuinţei, la partajul bunurilor comune, se soluţionează ţinându-se seama de învoiala soţilor. Ca atare, nici pentru soluţionarea unor asemenea cereri nu se impune administrarea de probe, atât timp cat existã învoiala soţilor.

în privinţa cererii accesorii a exerciţiului autorităţii părinteşti, suntem de părere că pentru soluţionarea acesteia este necesar şi obligatoriu ca la dosar să existe referatul de anchetă psihosocială al autorităţii tutelare"1. în cazul în care soţii nu au depus la dosar acest referat, apreciem că instanţa de judecata are obligaţia de a solicita autorităţii tutelare întocmirea acestei anchete, neputându-se pronunţa asupra cererii în lipsa acesteia. Aceasta întrucât, conform art. 930 alin. (1) NCPC, instanţa ia act de învoiala soţilor în privinţa cererilor accesorii, deci inclusiv a celei privitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, în condiţiile legii.

Ca atare, textul trebuie coroborat cu prevederile art. 396 NCC, din care rezultă că, în scopul luării unei hotārâri cu privire la raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor, instanţa de tutelă va asculta părinţii şi autoritatea tutelară, precum şi copilul, dacă acesta a împlinit vãrsta de 10 ani121. Potrivit art. 264 alin. (1) NCC, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanţa consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei. în cauzele privitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, la stabilirea sau schimbarea locuinţei minorului, la schimbarea felului învăţăturii sau pregătirii profe-sionale, la obligaţia de întreţinere este obligatcrie ascultarea autoritāţii tutelare, chiar dacă instanţa nu este ţinută de concluziile acesteia. Ascultarea acestei autorităţi poate avea loc fie direct în şedinţa de judecata stabilită, dacă se prezintă reprezentantul autorităţii tutelare, fie indirect prin depunerea la dosar a anchetei psihosociale întocmite.

Prin excepţie, atunci când soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va administra probele prevăzute de lege pentru soluţionarea acestor cereri.

|l! Potrivit art. 229 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011, raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este efectuat de autoritatea tutelară, cu excepţia anchetei solicitate atunci când se solicita decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, care se efectuează de direcţia generală de asistenjă socială si protecţia copilului.

' ' C.C. Frenfiu, Consideraţii in legătură cu unele aspecte de procedurã din practica instanţelor judecătore⅞ti, în Dreptul nr. 1/2012, p. 230.

I'KOCl·.r>UKA l>IVOR|Ul.111 Arl. î»;il I !32⅛

Atunci când există cererea pãrţilor, instanţa poate pronunţa divorţul pe baza acordului soţilor, dând o hotărâre definitivă care nu cuprinde vreo menţiune privitoare la culpa soţilor în destrămarea relaţiilor de căsătorie. Prin hotărâre instanţa se pronunţă şi cu privire la numele soţilor, la exerciţiul autorităţii pãrinteşti, la contribuţia părinţilor la chel-tuielile de creştere şi educare a copiilor, aspecte care trebuie soluţionate de instanţă, chiar dacă nu existã o cerere a soţilor în acest sens. Desigur, asupra acestor aspecte instanţa se pronunţă, în baza probelor administrate, printr-o hotărâre care poate fi atacată, conform alin. (3) al normei analizate, ori de câte ori prin lege generală sau specială nu se prevede caracterul definitiv al hotărârii, calea de atac prevăzută de 466 alin. (1) NCPC, raportat la art. 483 alin. (2) şi art. 94 pet. 1 lit. a) NCPC, fund doar apelul.

Din analiza prevederilor alin. (2) ale normei analizate rezultă că instanţa va pronunţa divorţul la cererea soţilor numai după ce la dosarul cauzei existã date suficiente în baza cărora să se pronunţe şi cu privire la ntmele soţilor, la exerciţiul autorităţii părinteşti, respectiv la obligaţia de întreţinere. Aceasta întrucât textul prevede expres că instanţa pronunţă o hotărâre cu privire la divorţ şi soluţionează totodată (adică în acelaşi timp, în opinia noastră) şi cererile expres enumerate (nume, obligaţie de întreţinere, autoritate părintească), continuãnd judecata potrivit alin. (3) numai în privinţa altor cereri accesorii [sintagma „altor" referindu-se la orice altă cerere accesorieîn afara celor expres enunţate la alin. (2)].

De regulă, cererea părţilor de soluţionare a divorţului are loc atunci când pentru judecata altor cereri accesorii (cum ar fi cele privitoare la partajarea bunurilor comune, la atribuirea folosinţei locuinţei) este necesară administrarea de probe care întârzie judecata. în scopul soluţionãrii cererilor accesorii, instanţa continuă judecata, în final, în urma probatoriului administrat, pronunţând o hotărâre supusă căilor de atac prevăzute de lege, adică numai apelului, conform art. 466 alin. (1) NCPC, raportat la art. 483 alin. (2) şi art. 94 pet. 1 lit. a) NCPC. Termenul de apel este de 30 de zile şi curge de la comunicarea hotã-rârii. Hotărârea definitivă poate fi atacatã cu contestaţie în anulare şi revizuire, dacă niciunul dintre soţi nu s-a recăsătorit.

în ipoteza continuării judecăţii în privinţa cererilor accesorii, instanţa pronunţă două hotărâri într-un singur dosar, şi anume o primã hotărâre de divorţ, ce va cuprinde şi soluţia asupra cererilor privitoare la nume, autoritate pãrinteascã, obligaţie de întreţinere, respectiv o a doua hotărâre în privinţa cererilor accesorii pentru care s-a continuat judecata.

Arl. 931. Cererea acceptată de pârât. (1) Când cererea de divorţ este întemeiatã pc culpa soţului pârât, iar accsta rccunoaştc· faptclc care au dus la destrămarea vieţii conjugate, instanţa, dacă reclamantul este de acord, va pronunţa divorţul fără a cerceta temeinicia motivelor de divorţ şi fără a face menţiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.(2) Dispoziţii!e art. 930 alin. (2)-(4) seaplică în mod corespunzãtor.(3) Dacã reclamantul nu este de acord cu pronunţarea divorţului în condiţiile alin. (1), cererea va fi soluţionată potrivit art. 933.

COMENTARII

1. Culpa pârâtului. Pronunţarea divorţului fără cercetarea motivelor de divorţ şi fărã menţionarea culpei pentru desfacerea căsătoriei. Textul prevede o procedurã simplificatã de divorţ în cazul în care pârâtul recunoaşte faptele care i se impută prin cererea de che-mare în judecata, şi anume aceea a pronunţării divorţului fără cercetarea motivelor de divorţ şi fără precizarea desfacerii căsătoriei din culpa pârâtului. Pentru incidenţa acestei

n*;⅜ Art, »;i2 I'KOCEDURI SPECIALE

proceduri simplificate este necesarã îndeplinirea cumulativā a următoarelor condiţii: a) cererea de chemare în judecată sã se întemeieze pe culpa pârâtului; b) pârâtul să recu-noască faptele care au dus la destrãmarea vieţii conjugate, recunoaştere care, în opinia noastrã, poate interveni pe tot parcursul judecării cererii de divorţ, până la momentul închiderii dezbaterilor; c) reclamantul sã fie de acord cu divortul fărã administrarea de probe (sau fãră continuarea administrării de probe, dacã la momentul la care intervine recunoaşterea instanţa a administrat o parte din probele propuse) si fără indicarea culpei pârâtului în destrãmarea căsătoriei în cuprinsul hotărârii de divorţ.

Aceasta presupune ca soţul reclamant să-şi exprime consimţământul personal, liber, înfaţa instanţeide judecată, acceptul neputândh" dedusdintăcerea acestuia sau din lipsa sa de opoziţie.

2. Soluţionarea cererii de divorţ şi a cererilor accesorii. în situaţia în care aceste con-diţii sunt îndeplinite, instanţa va pronunţa o hotărâre de desfacere a căsătoriei, care este definitivā în ceea ce priveşte divortul, fiind incidente dispoziţiile art. 930 alin. (4) NCPC. Odată cu desfacerea căsătoriei, instanţa va soluţiona şi cererile accesorii divorţului, în principal pe baza învoielii soţilor, dacă există, respectiv în baza probelor administrate, ori de câte ori lipseşte acordul părţilor. Din coroborarea alin. (2) şi (3) ale art. 930 NCPC rezultă că cererile privitoare la numele pe careîl va purta necare soţ după desfacerea căsătoriei, la exercitarea autorităţii părinteşti, la obligaţia de íntreţinere în favoarea minorilor se solu-ţionează odată cu cererea de divorţ, iar orice alte cereri accesorii pot fi soluţionate şî ulterior, printr-o nouă hotărâre, diferită de cea de divorţ.

3. Procedura divorţului în cazul neîndeplinirii condiţiilor legale. Atunci când una dintre cerinţele normei nu este îndeplinită (fie cererea de chemare în judecată se înte-meiază pe culpa ambílor soţi sau a reclamantului, ori pe imposibilitatea continuării căsătoriei pemotivde boală, fie reclamantul nu este de acord cu divortul simplificat), instanţa va analiza cererea de divorţ pe baza probelor administrate, pronunţând o hotărâre de divorţ din vina unuia sau ambilor soţi (în funcţie de culpa rezultată din probe) ori fără a stabili culpa [în cazul divorţului solicitat pe motiv de boală ce împiedică viaţa normală de familie sau a divorţului solicitat în condiţiile art. 373 lit. c) NCC, la cererea reclamantului după oseparareîn faptde minim 2ani, dacă pârâtul este de acord cu divortul], hotărârea de divorţ putând să nu fie motivată dacă existã cererea ambilor soţi formulata în acest sens.

Secţiunea a 2-a. Divortul din motive de sânotote

Art. 9·S2· Condiţii. Când divortul este cerut pentru că starea sãnătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei, instanţa va administra probe privind cxistenţa bolii şi starea sănătăţii so;ului bolnav şi va pronunţa divortul, potrivit Codului civil, fără a face menţiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.

COMENTARDDivortul din considerente de sănătate. Condiţii de admisibilitate. Divortul poate fi

pronunţat, conform art. 373 lit. d) NCC raportar la art. 932 NCPC, şi la cererea unui soţ, atunci când starea sa de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei. Admisibilitatea cererii de divorţ pe acest temei este condiţionată de îndeplinirea cumulative a următoarelor cerinţe: a) existenţa unei stări precare de sănătate a unuia dintre soţi, de naturā fizică, organică, psihică; nu are relevanţă dacă boala de care suferă soţul s-a ivit anterior

I'KOCEDURA lîlVOR|Ul.UI Arl. M;Í;S I 1327

cāsãtoriei sau în timpul acesteia, dacă este sau nu o boală vindecabilă, dacã afectează sau nu discernãmântul; ceea ce este relevant este faptul că această boalã existã la momentul formulării cererii de divorţ, indiferent care ar fi natura sa, momentul de debut, efectele sale viitoare; b) imposibilitatea continuã'N căsătoriei; c) între starea precară de sănãtate a soţului şi imposibilitatea continuãrii cãsãtoriei există o legãtură de cauzalitate (bunăoarã, cãsătoria nu poate continua din cauza gravităţii sale, a severităţii formelor de manifestare); d) cererea de divorţ este formulată de soţul a cărui stare de sãnătate face imposibilă continuarea cãsãtoriei.

într-o astfel de situaţie, când cerere3 de divorţ se întemeiază pe starea de boalã a reclamantului, care împiedică desfăşurarea normală a vieţii de familie, instanţa are obli-gaţia de a administra probe cu privire la existenţa bolii şi starea sănătãţii soţului bolnav. In lipsa unei precizãri exprese, pot fi administrate orice probe (înscrisuri - acte medicale constatatoare a bolii şi/sau a stării de sănătate, martori, interogatoriu, expertiză medi-cală). Numai în cazul în care din probele administrate rezultă cumulativ starea de boalã şi imposibilitatea desfăşurării vieţii de fanilie din cauza bolii (este necesar ca starea mala-diva a soţului, prin natura, prin modul său de manifestare, sa facã imposibilă continuarea relaţiilor de cãsãtorie), instanţa va putea dispune desfacerea cãsãtoriei pe acest temei, pronunţând o hotărâre de divorţ prin care nu stabileşte vreo culpă în desfacerea cãsãtoriei.

Divorţul pe motiv de boală poate fi solicitat numai de soţul bolnav, nu şi de celălalt soţ, aşa cum rezultă expres din dispoziţiile art. 373 lit. d) NCC şi art. 381 NCC.

Ori de câte ori conditiile cumulative ale textului coroborate cu prevederile art. 373 lit. d) NCC nu sunt îndeplinite (fie divorţul se solicită de soţul sănătos, fie din probe nu rezultă că soţul care solicită desfacerea căsătoriei suferă de o boală sau boala de care suferă nu face imposibilă desfăşurarea vieţii de familie), cererea de divorţ întemeiată pe starea sănătăţii urmează a fi respinsā ca neîntemeiată, părţile având posibilitatea să soli-cite divorţul pe alt temei.

Capitolul III. Divorţul din culpa soţilor

Arl. 933. Culpa în destrămarea cãsãtoriei. (1) Instanţa va pronunta divorţul din culpa soţului pârât atunci când, d i n cauza unor motive temeinice, imputabilc acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea cãsãtoriei nu mai este posibilă.(2) Instanţa poate să pronunţe divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcutcerere, dacă din dovexile administrate reiesecăamân-doi sunt vinovati de destrãmarea cãsãtoriei.(3) Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezileadministrate rezultã că numai reclamantui este culpabil de destrămarea cãsãtoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu exceptia cazului în care sunt îndeplinite conditiile prevăzute la art. 934 privind pronunţarea divortului din culpa exclusivă a reclamantului.

COMENTARII

Soluţiile care pot fi pronunţate de instanţă în cadrul divortului pe calea dreptului comun.în cazul divortului pe calea dreptului comun, instanţa poate pronunta următoarelesoluţii:

K*2H Art. »¾* I'KOCEDURI SPECIALE

a) respinge ca nesusţinutā cererea de divorţ, când reclamantul lipseşte nejustificat şí se prezintă doar pârâtul ori acesta din urmă solicită ]udecarea cauzei în lipsă;

b) admite cererea şi dispune desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâtului, dacă din probe rezultă numai vina acestuia în destrāmarea relatiilor de cãsătorie. Admiterea cererii este condiţionată de existenţa unor motive temeinice care fac ca raporturile dintre soţi să fie grav vătămate şi continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă, iar cauzele des-trămării relatiilor de căsătorie să fie imputabile exclusiv pârâtului.

Constituie motive temeinice distanţarea scţilor, răcirea relatiilor şi acumularea de tensiuni în relaţia de cuplu, existenţa unei stări tensionate, conflictuale, dispariţia senti-mentelor de afecţiune între soţi, care au stat la baza căsătoriei11';

c) admite cererea şi dispune desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a reclamantu-lui. 0 asemenea soluţie poate fi adoptată atunci când din probe rezultă culpa exclusivă a reclamantului în destrămarea relatiilor de căsătorie, iar pârâtul a formulat cerere recon-venţională12'. Prin excepţie de la regula desfacerii căsătoriei din culpa reclamantului numai în ipoteza în care pârâtul a formulat cerere reconvenţională, divorţul din culpa reclamantului se poate pronunţa în cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt de eel puţin 2 ani. în această situaţie, instanţa verifică existenţa şi durataseparaţieiînfaptşi pronunţă divorţul din culpa exclusivă a reclamantului, considerându-se că eel care cere divorţul îşi asumă responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei. Se exceptează ipoteza prevăzută de art. 379 alin. (2) NCC, aceea în care pârâtul este de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor131;

d) respinge cererea de divorţ ca neîntemeiată atunci când din probe rezultă culpa exclusivă a reclamantului, iar pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională;

e) admite cererea şi dispune desfacerea căsătoriei din vina ambilor soţi, dacă din probe rezultă atât culpa reclamantului, cat şi a pârâtului în destrămarea relatiilor de căsătorie;

f) admite acţiunea de divorţ şi dispune desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor, atunci când soţii sunt de acord cu divorţul, niciunul dintre ei nu este pus sub interdicţie, indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie;

g) anulează acţiunea de divorţ ca netimbrată sau insuficient timbrată, în cazul neachi-tării sau achitãrii parţiale a taxei judiciare de tirnbru stabilite în sarcina titularului cererii de divorţ. Acţiunea de divorţ estesupusă plăţii unei taxe judiciare de tirnbru fixeîn cuan-tum de 39 lei, conform art. 7 lit. a) din Legea nr. 146/1997, în cazul în care cererea se întemeiază pe dispoziţiile art. 373 lit. a), b), c) NCC1*1, respectivîncuantumde8lei, potrivit art. 7 lit. b) din Legea nr. 146/1997, în ipoteza în care cererea de divorţ se întemeiază pe dispoziţiile art. 373 lit. d) NCC|S|, precum şi dacă reclamantul nu realizeazã venituri sau acestea sunt inferioare salariului minim brut pe ţară;

|l! Trib. Bistriţa-Nāsăud, s. I civ., dec. nr. 73/A din 6 iunie2Ol2, nepublicată.

'2' Pentru opinia conform cāreia divorţul se poate admite din culpa exclusivă a reclamantului chiar in lipsa cererii reconvenţionale a pârâtului, a se vedea FI.A. Bains, £. Chelaru, R. Constantinovici, !. Macovei (coord.), Noul Cod civil.... p. 409.

' ' G.C. Frcnliu, Comentariile ..., p. 310-312; G.C. Frenţiu, Scurtă analizâ a cãtorva aspecte de noutate in cuprinsul noului Cod civil în privinţa relatiilor de familic, în volumul „Assentio mentium. Studii juridice alese in onoarea prof. univ. dr. Ernest Lupan", Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 119; G.C. Freiiţiu, Noul Cod civil..., p. 534-535; E. Florian, op. cil., p. 125; E. Florian, Considera}ii asupra divorţului din culpa exclusive a soţului reclamant, în lipsa cererii reconvenţionale a pârâtului, în lumina Codului civil şi a noului Cod de procedură civilă, în DrcptuI nr. 12/2012, p. 31-39.

' ' Este vorba de divorţul prin acordul soţilor şi la cererea soţilor.

'"' Este vorba de divorţul solicitat de urtul dintre soţi atunci cand starea sănătăţii sale face imposibilā continuareacăsătoriei.

I'KOCl·.r>UKA l>IVOR|Ul.111 .in. B»4 | KU⅝

h) respinge acţiunea ca fiind rāmasă fāră obiect, atunci când constată că, pe cale nota-rială sau administrativā, căsātoria dintre părţi a fost desfăcută, ulterior sesizării instanţei;

i) ia act de renunţarea la judecata cererii de divorţ atunci când reclamantul renunţã la judecată;

j) stinge acţiunea de divorţ în cazul în care soţii se împacă anterior rămãnerii definitive a hotărârii de divorţ (deci pe parcursul judecării acţiunii de divorţ) ori în cazul decesului pârâtului sau al reclamantului a cărui a:ţiune însă nu este continuată de moştenitori, anterior rămânerii definitive a hotãrârii de divorţ.

în cazul divorţului întemeiat pe culpa pârâtului, potrivit art. 380 NCC raportat la art. 379 alin. (1) NCC, în cazul decesului reclamantului ulterior promovãrii acţiunii de divorţ, există posibilitatea continuãrii acţiunii de către moştenitorii săi. însă, potrivit alin. (2) al textului legal, acţiunea continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât. Conform art. 925 alin. (1) NCPC, dacă în timpul procesului de divorţ unul dintre soţi decedează, instanţa va lua actdeîncetarea căsatoriei si vadispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului. Cu toate acestea, potrivit alin. (2) al art. 925 NCPC, când cererea de divorţ se întemeiază pe culpa pârâtului si reclamantul decedeazā în cursul procesului, lăsând moştenitori, aceştia vor putea continua acţiunea, pe care instanţa o va admite numai dacă va constata culpa exclusivă a soţului pârât. în caz contrar, dispoziţiile alin. (1) ale art. 925 NCPCP, mai sus amintite, sunt aplicabile. Acest text se coroborează pe deplin cu prevederile art. 380 NCC.

Ca atare, atunci când pe parcursul judecãrii acţiunii de divorţ (între momentul sesizării instanţei şi momentul rămânerii definitive a hotărârii de divorţ) survineîmpăcarea părţilor sau decesul pârâtului ori al reclamantului, fără ca acţiunea acestuia din urmã (obligatoriu întemeiatã pe culpa exclusivă a pârâtului) să fie continuată de moştenitori (fie pentru că nu există, fie pentru că nu doresc, fie pentru că nu pot continua acţiunea, deoarece cererea de divorţ nu se întemeiază pe culpa exclusivă a pârâtului), acţiunea de divorţ se stinge, instanţa constatând încetată căsătoria prin împăcarea părţilor, respectiv prin deces, conform art. 259 alin. (5) NCC. Dimpotrivă, atunci când decedează reclamantul, iar acţiunea sa întemeiatã pe cutpa exclusivă a pârâtului este continuată de moştenitori, acţiunea de divorţ va fi admisă, dacă din probe rezultă culpa exclusivă a pârâtului sau, după caz, se va stinge, dacă din probe rezultă culpa ambilor soţi sau culpa exclusivă a reclamantului.

Art. ÎKÏ1. Divorţul pentru separarea în fapt îndelungată. (1) Când soţii sunt scparaţi în fapt dc ccl puţin 2 ani, oricare dintre ei va putca cere divorţul, asu-mându-şi responsabilitatea pentru eşecul căsãtoriei. In acest caz, instanţa va verifica existenţa şi durata despãrţirii în fapt şi va pronunţa divorţul din culpa exclusivã a reclamantului.(2) Dacă soţul pârât se declară de acord cu divorţul, se vor aplica în mod cores-punzãtor dispoziţiile art. 930.

COMENTARII

1. Divorţul întemeiat pe separaţia în fapt a soţilor. Condiţii de admisibilitate. Potrivit art. 373 lit. c) NCC, divorţul poate avea loc şi la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat eel puţin 2 ani. Conform alin. (1) al normei analizate, cererea poate fi formulată de oricare dintre aceştia. Soţul care introduce cererea de divorţ îşi asumă res-ponsabilitatea pentru eşecul căsătoriei, astfelîncât instanţa va pronunţa divorţul din culpa exclusivă a soţului reclamant. în această situaţie, instanţa verifica existenţa şi durata

1330 Art. î»:tl I'KOCEDURI SPECIALE

separaţiei în fapt si pronunţā divorţul din culpa exclusivă a reclamantului, dacă despăr-ţirea în fapt are o durată de minim 2 ani si numai dacă pârâtul nu se declară de acord cu divorţul. Astfel, conform art. 379 alin. (2) NCC, în ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c) NCC, divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor. Divorţul în temeiul acestei prevederi legale este, aşadar, condiţionat de: a) existenţa unei separatii efective în fapt a soţilor, indiferent de motivele care au justificat despărţirea; b) durata separaţiei în fapt să fie de minim 2 ani.

Consacrarea acestui motiv de divorţ conferă oricăruia dintre soţi certitudinea obţinerit divorţului, chiar dacă reclamantul nu ar avea ce reproşa soţului pârât.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, confruntatã cu problema refuzului instanţelor naţionale de a acorda divorţul, evită să considere cã prin respingerea acţiunii de divorţ a reclamantului se aduce atingere substanţei dreptului la căsătorie. în acest sens, Curtea a statuat că dispoziţiile Conventiei europene nu pot fi interpretate ca garantand existenţa dreptului la divorţ şi, cu atât mai puţin, a unui rezultat favorabil în această procedure'11.

2. Soluţia instanţei. în cazul în care soţul pârât este de acord cu divorţul, judecătorul va pronunţa o hotărâre prin acordul soţilor, prin care va dispune desfacerea căsătoriei, fãră a mai avea relevanţă durata separaţiei în fapt şi fără a se mai verifica existenţa separaţiei efective. Această hotărâre este definitive în ceea ce priveşte divorţul, ceea ce înseamnă că hotărârea nu poate fi supusă vreunei căi de atac. Odată cu desfacerea căsătoriei, instanţa va soluţiona şi cererile accesorii divorţului, în principal pe baza învoielii soţilor, dacă existã, respectivîn baza probelor administrate, ori decâte ori lipseşte acordul părţilor. Din coroborarea alin. (2) şi (3) ale art. 930 NCPC rezultă că cererile privitoare la numele pe care îl va purta fiecare soţ după desfacerea căsătoriei, la exercitarea autorităţií părinteşti, la obligaţia deîntreţinere în favoarea minorilor se soluţionează odată cu cererea de divorţ, iar orice alte cereri accesorii pot fi soluţionate şi ulterior, printr-o nouă hotārâre, diferită de cea de divort.

''' C.E.D.O., Ivattov ⅜Í Petrova c. Bulgaria, hot. din 14 iunie 20*. 1, www.echr.coe.int în cauză, Curtea a considerat că respingerea acţiunii de divorţ nu s-a intemeiat pe opeziţia soţului care nu avea o vină in destrămarea căsătoriei, ci peabsenţa conslatării unei alterări profundc ⅞i iremediabile a legăturii matrimoniale, instanţelc naţionale considerãnd că separarea in fapt a cuplului nu represents un obstacol insurmontabil pentru soţi şi, dcci, c.l raporturilc dintre aceştia nu sunt iremediabil afeclate.

Titlul V. Procedure partajului judiciar

Art. 979. Reguli aplicabile. Judecarea oricãrei cereri de partaj pnvind bunuri asupra cărora părţile au un drept de proprietate comună se face după procedura prevãzutã in prezentul titlu, cu excepţia cazurilor in care Iegea prevede o altă procedura.

COMENTARn

Domeniul de aplicare. Cadrul general. Procedura prevăzută în noul Cod de procedura civilă este aplicabilă ori de câte ori se solicită partajarea unui bun proprietate comunã, cu excepţia cazului în care prin dispoziţii speciale derogatorii se prevede altfel. în privinţa partajãrii bunurilor comune, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 669-686 NCC.

întreaga procedura a partajului judiciar are ca finalitate ieşirea din starea de indivizi-une, procedura în urma căreia fiecare copărtaş devine proprietar exclusiv al unei anumite părţi concret determinate din ceea ce forma obiectul coproprietãţii.

Dispoziţiile analizate constituie norme de procedura ce stabilesc cadrul general privind judecarea oricãrei cereri de partaj privind bunuri asupra cărora pãrţile au un drept de proprietate comună. Conform prevederilor art. 126 alin. (2) din Constitute, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege şi, ca atare, legtuitorul este suveran în adoptarea regulilor de procedura, însă, evident, respec-tând şi celelalte principii şi dispoziţii constituţionale1'1.

Art. 980. Cuprinsul cererii. Rcclamantul este obligat să aratc în ccrcre, pe lângă mentiunile prevăzute la art. 194, persoanele între care urmează a avea Ioc partajul, titlul pe baza căruia acesta este ccrut, toate bunurile supusc partajului, valoarea lor, locul unde acestea se află, precum şi persoana care le deţine sau le administreazã.

COMENTARI1

1. Elementele cererii de partaj. Cererea de partaj va cuprinde, pe lângă elementele oricãrei cereri de chemareîn judecată prevãzutede art. 194 NCPC, următoarele menţiuni: a) indicarea persoanelor între care urmeazã a avea Ioc partajul; b) titlul în baza căruia se solicită partajul, adică eel în baza căruia a luat naştere starea de coproprietate: contract, succesiune, uzucapiune, dobândirea de bunuri în timpul căsătoriei; c) bunurile supuse partajului; d) valoarea lor; e) locul unde se aflâ bunurile; f) persoanele care deţin sau administreazã bunurile supuse partajului.

Pornindu-se de la sintagma utilizată, conform căreia „reclamantul este obligat" şi care ar duce la concluzia că textul instituie în sarcina reclamantului o obligaţie imperativă, a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulttăţii cererii, în doctrinã s-a subliniat faptul că textul nu trebuie interpretat într-o manierã excesiv de formalistă, ci este necesară deter-minarea elementelor care au rol esenţial şi a căror lipsã poate atrage sancţiunea nulităţii cererii121. Astfel, s-a opinat că lipsa din cuprinsul cererii a valorii masei de împărţit nu

1,1 CC, Dec. nr. 142/2006, M. Of. nr. 229 din 14 martie 2006.121 At Tăbârcă, Drept procesual..., vol. II, ed. a 2-a, 2008, p. 248-249; M. Tăbãrc<t, Gh. Bute, Codul..., p. 1488-1489, comcnlariul 2.

PROCEDURA PARTAJULUI JUDICIAR %rl. »»l l I3> ·

atrage nulitatea cererii, deoarece valoarea se poate stabili pe parcursul judecării cauzei, prin efectuarea unei expertize tehnice de evaluare.

2. Elementele esenţiale ale cererii de partaj. Sancţiune. Reprezintă elemente esen-ţiale cele privitoare la persoanele între care are loc partajul, la titlul în baza cāruia se realizează împărţeala, la bunurile supuse partajului. Lipsa lor atrage nulitatea cererii de partaj. De asemenea, sunt esenţiale menţiunile privitoare la locul unde se află bunurile şi la persoanele care le deţin sau le administreazā, numai dacă s-a cerut aplicarea de măsuri asigurătorii, deoarece executorul care aplică sechestrul asupra bunurilor mobile trebuie să cunoasca locul unde se află bunurile, iarîn cazul în care sechestrul priveşte bunuri imobile, se impune cunoaşterea locului situării lor în vederea înscrierii mãsurii în evidenţele de carte funciară'1'. Apreciem justã această opinie, în condiţiile în care art. 196 NCPC sancţionează cu nulitatea absolută numai lipsa din cuprínsul cererii de chemare în judecată a numelui şi prenumelui sau a denumirii reclamantului şi/sau ale pârâtului, a obiectului, a motivelor de fapt ale cererii ori a semnăturii, iar art. 200 NCPC instituie sancţiunea anulãrii cererii numai pentru lipsa cerinţelor prevãzute de art. 194 NCPC.

3. Competenţa soluţionării cererii de partaj. Competenţa materială în soluţionarea acţiuniide partaj revinejudecătoriei. Dacã este vorbade un partaj de bunuri comune ale soţilor, competenţa revine judecătoriei, conform 94 pet. 1 lit. a) NCPC. Dimpotrivă, dacă este vorba de orice alt partaj, rezultat din moştenire, din coproprietate etc., competenţa revine judecătoriei, potrivit art. 94 pet. 1 lit. i) NCPC. Dacă acţiunea de partaj care are ca obiect bunuri comune ale soţilor este promovată împreună cu acţiunea de divorţ, competenţa revine instanţei care soluţionea2ă cererea de desfacere a căsătoriei.

Sub aspect teritorial, dacă partajarea bunurilor comune se solicită după rămânerea definitivă (definitivă şi irevocabilă, potrivit vechii reglementări de procedural a hotărârii de divorţ, în cazul în care masa de împărţit este formată numai din imobile ori din mobile şi imobile, competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorialã se aflā imobilele. Dacă imobilele se află în raza teritorialã a mai multor instanţe, competenţa revine, potrivit art. 117 alin. (2) NCPC, instanţei de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste circumscripţii, ori, în caz contrar, oricăreia dintre instanţele în circumscripţia cărora se află imobilele. Dacă acţiunea de partaj are ca obiect bunuri mobile, competenţa aparţine instanţei (judecătoria) de la domiciliul pârâtului.

în cazul în care partajarea bunurilor comune se solicită pe calea contestaţiei la execu-tare, în condiţiile art. 711 alin. (4) NCPC, competenţa revine instanţei de executare indicate în art. 650 alin. (1) NCPC-judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc, cu excepţia cazurilorîn care legea dispune altfel.

4. Calitate procesuală activă. Pot avea calitate de reclamant copărtaşul, moştenitoriiacestuia, creditorii săi, creditorii succesiunii, procurorul.

Art. 981. Declaraţiile părţilor. La primul termen de judecatā, dacã pãrtile sunt prezente, instanta le va lua declaraţie cu privire la fiecare dintre bunurile supuse partajului şi va lua act, când este cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora.

COMFATARII

Primul termen de judecată în procesul de partaj. în cazul în care părţile se prezintă la primul termen de judecată, instanta, în temeiul rolului sau activ, le solicită declaraţii în

I'1 M. TSbâreS, Drept procesual..., vol. II, ed. a 2-a, 2008, P. 248-249; M. Tãbârcă. Ch. Buta, Codul.... p. 1488-1489, comcntnriul 2.

13/6 Arl. HK2 I'KOCEDURI SPECIALE

privinţa bunurilor supuse împărţelii, urmând să ia act de recunoaşterile şi acordul părţilor cu privire la existenţa bunurilor, la locul unde acestea se află şi la valoarea lor, în cazul în care părţile recunosc sau cad de acord în privinţa acestor aspecte. Recunoaşterile şi acordul părţilor, precum şi declarative privitoare la bunurile supuse împărţelii pot fi formulate şi în scris, neimpunându-se obligatoriu forma orală. în lipsa unei dispoziţii derogatorii, în vederea stabilirii primului termen de judecată trebuie urmată procedura prevăzutã de art. 200 şi art. 201 NCPC.

Arl. 982. Rolul activ al instanţei. Inţelegerile dintre părţi. (1) In tot cursul procesului, instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin buna învoială.(2) Dacă părţile ajung la o înţclcgere cu privire la împărţirca bunurilor, instanţa va hotãrî potrivit intelegerii lor. Impărţeala se poate face prin buna învoială şi dacã printre cei interesaţi se află rninori, persoane puse sub interdicţie judecăto-rească ori dispăruţi, însă numai cu încuviinţarea prea!abilă a instanţei de tutelă, precum şi, dacă este cazul, a reprezentantului sau a ocrotitorului legal.(3) In cazul în care înţelegerea priveşte nurr.ai partajul anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând pro-cesul pentru celelalte bunuri.(4) Dispoziţiile art. 438-441 sunt aplicabile.

COMENTAR11

1. împărţeala bunurilor prin învoiala părţilor. Obligaţia instanţei. Articolul 670 NCCconsacră cu titlu general faptul cã partajul poate fi realizat prin buna învoială sau prinhotărâre judecătoreascã, în condiţiile legii. Instanţa are obligaţia de a stărui pe tot par-cursul judecării acţiunii de partaj ca părţile sã-si împartă bunurile de comun acord, pebaza înţelegerii lor. Prin urmare, înţelegerea dintre pãrţi poate interveni oricând pe par-cursul judecării cauzei, chiar şi ulterior primulu termen de judecată la care părţile suntlegal citate.

Există posibilitatea ca părţile să realizeze o înţelegere fie în privinţa tuturor bunurilor, fie numai în privinţa anumitor bunuri.

în cazul în care părţile s-au învoit cu privire la partajarea tuturor bunurilor, instanţa va lua act de tranzacţia acestora printr-o hotărâre data fără drept de apel, susceptibilã de recurs numai pentru motive procedurale, conform art. 440 NCPC, de competenţa instanţei ierarhic superioare. Dacă printre copartajanţi sunt minori ori persoane puse sub interdicţie, împãrţeala bunurilor se poate realiza prin acord comun, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă şi, dacă este cazul, a reprezentantului sau a ocrotitorului legal.

în cazul în care învoiala priveşte numai o partea bunurilor supuse partajului, instanţa va lua act de tranzacţia parţială a părţilor şi va continuajudecata numai în privinţa bunurilor care nu formează obiect al învoielii părţilor. Pentru a se lua act de învoiala, părţile se pot prezenta fie la termenul de judecată stabilit, fie într-o altă zi, în aceastã ultima situaţie instanţa urmând să pronunţe hotãrârea în camera de consiliu.

2. Desfiinţarea partajului. Potrivit art. 684 alin. (1) NCC, partajul prin buna învoialapoate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele (este vorba de nulitatea absolute, care intervine în cazul încălcării unei dispo2iţii legale instituite pentru ocrotirea unuiinteres general, respectiv de nulitatea relative, care intervine în ipoteza încălcării unorprevederi legale instituite pentru ocrotirea unu interes personal; sunt cauze de nulitateabsolută: obiectul nedeterminat sau nedetermirabil, obiectul ilicit, cauza ilicită şi imorală,

PROCEDURA PARTAJULUl JUDICIAR Arl. HKS I \5ff

lipsa formei cerute de lege ca o condiţie ad validitatem; sunt cauze de nulitate relativă: nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, lipsa discernămân-tului, vicierea consimţământului, lipsa csuzei).

Actiunea în resciziunevizeazădoarconvenţia de partaj (partajul conventional) înche-iată prin violenţă sau dol, indiferent de forma în care se încheie aceasta, deci inclusiv sub forma tranzacţiei judiciare reglementate de art. 438 NCPC, întrucât numai aceasta are la bază voinţa părţilor exprimată prin încheierea unei convenţii civile, care se supune regu-lilor generale de valabilitate. Prin ipoteză, violenţa şi dolul sunt vicii de consimţământ care pot afecta convenţia de partaj, şi nicidecim hotărârea judecătorească prin care s-a solu-ţionat, în fond, cererea de partaj. Actiunea în resciziune nu poate fi exercitată împotriva uneiîmpărţelidispuse pecalejudiciară, printr-o hotărârejudecătoreascăcese bucură de atributul autoritãţii de lucru judecat, ci numai împotriva uneia ce izvorăşte din convenţia coindivizarilor, atât timp cat viciile de consimţământ constituie împrejurãri care afectează caracterul conştient şi liber al voinţei de aîncheia un act juridic. Hotărârea judecătorească cenu consfinţeşteotranzacţieîntre părţinu are caracteristicile unuiacord devoinţe, fiind un act jurisdicţional prin care setranşează un litigiu, şi nu o convenţie între părţi11'.

Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolute. Partajul este însă valabil, chiar dacă nu cuprinde toate bunurile comune, urmând ca pentru bunurileomise să se facã oricând un partaj suplimentar [art. 684 alin. (2) şi (3) NCC].

3. Partajarea bunuriior comune. Conform noului Cod civil (art. 339 şi art. 367) suntbunuri comune cele dobândite în timpul căsãtoriei soţilor care au optat pentru regimulcomunităţii legale de bunuri şi cele stabilite ca fiind comune de soţii care au optat pentruregimul comunităţii convenţionale de bunuri. Ca regulă, regimul matrimonial înceteazăîntre soţi la data introducerii cererii de divorţ, desigur, sub condiţia ca cererea de divorţsă fie admisă. Prin excepţie de la acest principiu, ambii soţi sau oricare dintre aceştia potsolicita instanţei de divorţ sã constate c% regimul matrimonial a încetat de la data sepa-raţiei în fapt.

în cazul partajării bunuriior comune, rnpărţeala poate avea loc numai dupā rămâne-rea definitivā a hotărârii judecătoreşti de divorţ şi poate fi solicitată odată cu divorţul sau în timpul cãsătoriei soţilor.

4. Partajul bunuriior comune în timpul căsătoriei. în timpul regimului comunităţiilegale sau al celei convenţionale, conform art. 358 şi art. 368 NCC, bunurile comune alesoţilor pot fi împărţite, în tot sau în parte, prin act încheiat în forma autentică notarială(în caz de buna învoială) sau prin hotărãre judecătorească (în caz de neînţelegere întresoţi). în acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza con-tribuţiei sale atât la dobândirea bunuriior comune, cat şi la îndeplinirea obligaţiilorcomune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală. Soţulcare pretinde o contribuţie mai mare trebuie sã o dovedească, dovada putând fi realizatăcu orice mijloc de probă.

Bunurile atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărţite rămân bunuri comune. Drepturile astfel dobândite de părţi sunt definitive, astfel că prin recăsătorirea soţilor între ei, după ce au divorţat şi şi-au partajat bunurile comune, bunurile obiect al partajului nu reintră sub regimul comunităţii matrimoniale, nedobândind din nou calitatea de bunuri comune ale soţilor, ci rămân bunuri proprii alesoţuluiîn lotul căruia au fost incluse. Ca atare, faptul recăsătoririi aceloraşi părţi nu are drept consecinţă

I11 Trib. Bistrija-Năsăud, s. I civ., dec. nr. 33/R din 25 ianuarie 2013, nepublicată.

'"' Potrivit art. 222 din Legea nr. 71/2011, până la intrarea in vigoare a noului Cod de procedură civilă, referirea in cuprinsul Codului civil la hol·lrârea definilivă ⅞c va înlclege ca Rind făcutā la hoWrârea irevocabilă.

K*/rt Art. »K2 I'KOCEDURI SPECIALE

transformarea calităţii din bun propriu într-un bun comun. Pentru a putea fi considerat bun comun estenecesarfieca bunul săfifostdobânditîntimpulcelei de-adoua căsătorii, fie ca titularul dreptului de proprietate asupra acelui bun propriu să fi dispusîn mod nee-chivoc ca bunul sã intre în categoria bunurilorcomune şi să reintre astfel sub regimul comunitãţii matrimoniale'1'.

Se poate constata faptul că în timpul regimilui comunităţii legale sau convenţionale, potrivit art. 358 NCC, soţii pot oricând sã-şi partajeze bunurile comune prin voinţa lor, înche-ind un act autentic notarial în acest sens, fărã a mai fi necesară existenţa unor motive temei-nice, aşa cum impunea vechea reglementare-Codul familiei'21. Totodatã, în cazul în care un soţ doreşte partajarea bunurilor comune în timpul regimului comunitãţii legale, iar celalalt soţ se opune, partajul poate fi realizat de instanţa de judecata. Pe de altă parte, partajul poate avea loc şi la cererea creditorilor unuia dintre soţi. Norma art. 358 NCC nu prevede vreocondiţie pentru admisibilitatea partajului bunurilor în timpul cãsãtoriei soţilor.

în prezent, partajul bunurilor comune în timpul cãsãtoriei poate fi solicitat de oricare dintre soţi, indiferent de motiveîe care îl justifică Pot fi partajate toate bunurile sau numai o parte din acestea.

Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, partajul bunurilor comune în timpul cãsãtoriei putea avea loc numai în două situaţii, şi anume la cererea unuia dintre soţi pentru motive temeinice şi la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi. Legea nu indica motiveîe temeinice care puteau determina pe unul dintre soţi să ceară partajarea bunurilor comune în timpul cãsãtoriei, astfel încât rolul stabilirii unor asemenea motive a revenit practicii judiciare. Au fost considerate motive temeinice: abandonarea forţată a domiciliului comun de unul dintre soţi ca urmare a relelor tratamente care îi erau aplicate de celalalt soţ; alungarea unui soţ de celalalt soţ din locuinţa comună, ceea ce a determinat lasarea bunurilor comune la domiciliul soţilor şi utilizarea lor exclusiv de soţul rămasîn locuinţa comună; necesitatea partajăriiîn scopul ca unele bunuri să revină unuia dintre soţi, care să le poată înstrăina din lipsă de mijloace financiare şi sã-şi ajute în acest mod copilul dintr-o căsătorie anterioară; conduita unuia dintre soţi de a vinde bunurile comune fără consimţământul celuilalt soţ, care a părăsit domiciliul comun; între-ţinerea de unul dintre soţi a relaţiilor de concjbinaj, după separarea soţilor în fapt si utilizarea unor bunuri comune, existând astfel oericolul irosirii acestora. Creditorii personali ai oricăruia dintre soţi nu puteau urmări bunurile comune ale soţilor, ci numai bunurile proprii ale soţului debitor (datornic). în cazul în care bunurile proprii ale debito-rului nu erau suficiente pentru recuperarea creanţei, creditorii puteau cere partajarea bunurilor comune, pentru a-şi putea realiza creanţa din vânzarea bunurilor ce reveneau soţului debitor în urmaîmpărţelii.

împărţeala bunurilor comune nu înseamnă o modificare a regimului matrimonial. Practic, regimul matrimonial se menţine, bunurile ce formează patrimoniul soţilor se împart şi devin proprii. Astfel, în ipoteza în care soţii au optat pentru regimul comunităţii legale şi împart în timpul cãsãtoriei o parte din bunurile comune, care prin împărţire devin proprii, rămân proprietari în devălmăşie asupra celorlalte bunuri comune nepartajate. De asemenea, dacă soţii care au optat pentru regimul comunităţii legale ar împărţi toate bunurile comune în timpul cãsãtoriei, iar ulterior ar dobândi alte bunuri, cele noi, nepartajate, intră sub regimul matrimonial ales de soţi, adicã acela al comunităţii legale.

Dispoziţiile art. 358 NCC sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţã la data intrării în vigoare a noului Cod civil (1 octombrie 2011), dacã actul de împărţire a bunurilor comune se

''I Trib. Bistri)a-Na&lud, s. civ., dec. nr. 15/R din 28 ianuarie 2009, nepublicata. ' ' C.C. Fretilin, Noul Cod civil..., p. 493; G.C. Vrenţiu. Comcntariilc ..., p. 235.

PROCEDURA PARTAJULUl JUDICIAR Arl. HKS I 13/y

încheie dupā această data. In cazul cererilor de împărţire a bunurilor comune aflate în cursdejudecatăîn primă instanţă la data intrăriiîn vigoare a noului Cod civil, instanţa de judecată poate dispune împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, fără a mai fi necesară examinarea motivelor temeinice (art. 36 din Legea nr. 71/2011).

5. Compunerea masei succesorale rãmaseîn urma decesului unei persoane asociat al unei societăţi cu răspundere limitată, moştenită de soţul supravieţuitor (asociat al societăţii) si copilul minor (din căsătorie sau din afara căsătoriei). Ipoteza de la care pornim este următoarea: doi soţi sunt asociaţi ai unei societăţi, fiecare având un număr egal de părţi sociale. Unul dintre asociaţi decedeaza, vocaţie succesoralā la moştenire având soţul supravieţuitor (celălalt asociat cu drepturi egale al societăţii) şi copilul minor.

Sub aspectul competenţei materiale, se observă că art. 94 pet. 1 lit. i) NCPC atribuie exclusivîncompetenţajudecătorieicereriledeîmpărţealājudiciară, indiferentdevaloare.O asemenea competenţă era prevăzută şi de art. 1 pet. 1, raportat la art. 2 pet. 1 lit. b) CPC. în ceea ce priveşte competenţa teritorială, dacă acţiunea de partaj* are ca obiect bunuri succesorale, fie mobile, fie imobile, competenţa revine, conform art. 118 NCPC, instanţei de la ultimul domiciliu al defurctului. 0 astfel de competenţă era prevăzută şi de art. 14 CPC.

Fiind vorba de un litigiu purtat între moştenitorii def unctului, soţul supravieţuitor şi copilul minor, fiind, aşadar,în prezenţa unui conflict de interese între reprezentantul legal şi eel reprezentat, conform art. 58 alin. (1) şi (3) NCPC, instanţa va numi un curator special, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou, curator care are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.

5.1. Posibilitatea ca bunurile comune să formeze obiect al aportului soţilor la o soci-etate, asociaţie sau fundaţie. Masa succesorală rămasă în urma defunctului se compune din bunurile mobile şi imobile proprietate a sa exclusivã, pe cote-părţi sau devălmaşă. Norma din art. 348 NCC instituie expres posibilitatea ca bunurile comune (mobile şi imobile) să formeze obiect al aportului soţilor la o societate, asociaţie sau fundaţie. Aportul nu este altceva decât un contract încheiat între soţi, în calitate de asociaţi, şi societate, un act de dispoziţie al acestora cu privire la bunurile ce constituie obiect al aportului. Prin această reglementare s-a pus capăt discuţiilor doctrinare cu privire la posibilitatea aportării la capitalul unei societăţi a unor bunuri comune, ştiut fiind faptul că bunul adus ca aport devenea bun al societăţii.

în prezent, în condiţiile renunţării la prezumţia de mandat tacit reciproc, a consacrării principiului gestiunii paralele, conform căruia oricare sot poate face actc de administrare, conservare, folosinţăîn privinţa bunurilor comune, singur, fără acordul celuilalt, exceptând actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale care au ca obiect un bun imobil comun sau cele de înstrăinare a bunurilor mobile supuse unei formalităţi de publicitate (cum sunt bunurile mobile corporale sau titlurile negociabile emiseîn forma materializată, care, potrivit art. 2480 NCC, pot constitii obiect al gajului, supuse publicităţii prevăzute de art. 2482 NCC, conform căruia publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se rea-lizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului la arhivă; publicitatea gajului asuprasumelorde baniserealizează numai prin detinerea acestora, iargajul asupra titlurilor negociabile este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin andosarea titlurilor), nimic nu îl împiedică pe un soţ să aducă un bun comun ca aport la capitalul social al unei societăţii11.

Norma din art. 349 NCC consacră o excepţie de la mecanismul gestiunii paralele, pre-văzând mecanismul gestiunii colective în privinţa bunurilor comune aduse ca aport la o

G.C Frcnliu, Comcntariilc..., p. 224.

L38U Art. »K2 I'KOCEDURI SPECIALE

socíetate sau pentru dobândirea de părţi sociale sau acţiuni. Astfel, în privinţa acestor bunuri este interzis unuia dintre soţi sā încheie orice acte de dispoziţie fără acordul scris al celuilalt soţ. Consimţământul soţului la încheierea contractului de aport trebuie să îmbrace forma scrisă, adprobationem, fără a avea relevanţă obiectul aportului (bun mobil sau imobil). Sancţiunea încălcării interdicţiei este nulitatea relativă a contractului de aport. Dreptul la acţiunea în anularea actului este supus prescripţiei extinctive, în termen de 3 ani, care curge de la data la care soţul care nu şi-a dat consimţământul {care este un terţ faţă de actul încheiat) a cunoscut încheierea actului, acesta fiind momentul la care soţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate [faptul încheierii actului de dispoziţie fără consimţământul său - art. 2529 alin. (2) NCC].

Calitatea de asociat este recunoscută exclusiv soţului care a adus bunul comun ca aport. Această calitate dă dreptul soţului asociat să exercite singur toate drepturile ce rezultă din această calitate, să transfere părţile sociale sau acţiunile detinute, dându-se expresie mecanismului gestiunii paralele. în schimb, pãrţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune. Poate avea calitate de asociat şi celalalt soţ, în cazul în care şi-a exprimat voinţa în acest sens. într-o astfel de situaţie, fiecare d ntre soţi are calitatea de asociat pentru pãrţile sociale sau acţiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului. Dacă însă prin convenţie soţii au prevăzut alte cote-părţi, fiecare dintre soţi are calitatea de asociat pentru părţile sociale sau acţiunile atribuite în schimbul cotei-părţi din valoarea bunului stipulate în convenţia soţilor. Părţile sociale sau acţiunile ce revin fiecăruia dintre soţi au calitate de bunuri proprii.

5.2. Chiria perceputa de soţul supravieţuitor, ce închiriaza un bun care a constituitbun comun al soţilor, nu poate fi inclusā în masa succesorală. în cazul în care ulteriordecesului defunctului soţul supravieţuitor închiriaza un bun ce a constituit bun comun atsoţilor, obiect al masei succesorale, chiria perceputa nu poate fi inclusă în compunereamasei succesorale. Chiriile sunt fructe civile ale bunului inclusîn masa succesorală. Acestefructe s-au născut în urma încheierii unor contracte de închiriere ulterior morţii lui decuius, astfel încât chiriile nu pot fi incluse în masa succesorală, întrucât contractul care agenerat fructele civile nu exista la momentul decesului celui care lasă moştenirea. Chiriaeste, aşadar, un bun născut ca urmare a încheierii unui act dupã deschiderea succesiunii,act care nu exista la momentul survenirii decesului defunctului, astfel că nu poate fi vorbade un drept de creanţă existent în patrimoniul defunctului la momentul decesului său,pentru a putea fi inclus în activul succesoral. Ca atare, la data morţii persoanei care lasămoştenirea, în patrimoniul acesteia nu exista vreun drept de creanţă constând în dreptulde a obţine plata chiriei pentru un bun al sāu. Neexistând un asemenea drept, chiria nupoate face parte din masa succesorală. Desigur, fiind vorba de o chirie rezultatã în urmaînchirierii unui bun care intră în moştenire, soţul supravieţuitor beneficiar al chiriei nupoate dispune de aceasta după bunul său plac, fără acordul celuilalt moştenitor, ci trebuiesă împartă suma obţinutã conform cotei de moştenire ce revine fiecărui moştenitor dinbunul obiect al contractului de închiriere. Moştenitorul dezavantajat poate promova ocerere pentru plata drepturilor care se i cuvin din închirierea unui bun obiect al maseisuccesorale, fie în cadrul acţiunii de partaj, fie ulterior, pe cale separata, înăuntrul terme-nului de prescripţiei extinctivă.

Problema care se pune este aceea de a se stabili dacă în masa succesorală pot fi sau nu incluse pãrţile sociale detinute de defunct în societatea cu răspundere limitata al cărei asociat era, precum şi patrimoniul social al acestei societăţi.

5.3. Includerea pārţilor sociale în masa succesorală de partajat. Conform art. 11alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, republicată, capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitata se divide în părţi sociale. Dobândirea de părţi sociale prin

PROCEDURA PARTAJULUl JUDICIAR \ri. m i i⅛»i

succesiune este recunoscută de dispoziţiile art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, repu-blicată, text conform căruia, în cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune, preve-derile alin. (2) al aceluiaşi articol (conform căruia, transmiterea către persoane din afara societãţii este permisă numai dacã a fost aprobată de asociaţi reprezentând eel puţin trei pātrimi din capitalul social) nu sunt aplicabile dacã prin actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz, societatea este obligată la plata pãrţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat. Ca atare, în cuprinsul masei succesorale a unui defunct, asociat al unei societāţi cu răspundere limitată, intră si părţile sociale deţinute de eel decedat.

Părţile sociale aparţinând defunctului pot fi preluate de moştenitori conform cotei lor de moştenire sau pot fi atribute prin partaj unuia dintre moştenitori cu plata unei suite compensatoare în favoarea celuilalt moştenitor. Prin dobândirea cotei-pãrţi care i se cuvine din părţile sociale ale părintelui sãu, ce intră în masa succesorală, moştenitorul minor dobândeşte calitate de asociat în societatea cu răspundere limitată, acesta urmând a fi reprezentat în cadrul societãţii de reprezentantul sãu legal, respectiv de curator, în cazul existenţei unor interese contrare între minorul asociat şi reprezentantul său legal, dacã acesta este şi el asociat al societăţii.

în cazul atribuirii părţilor sociale unuia dintre moştenitori, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 202 alin. (1), (2) şi (2*) din Legea nr. 31/1990, republicată, conform cărora părţile sociale pot fi transmise între asociaţi; transmiterea către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţi reprezentând eel puţin trei pătrimi din capitalul social; creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaţilor privitoare la transmiterea părţilor sociale pot formula o cerere de opoziţie prin care să solicite instanţei judecătoreşti sã oblige, după caz, societatea sau asociaţii la repa-rarea prejudiciului cauzat, precum şi, dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a aso-ciatului care intenţionează să îşi cedeze părţile sociale.

Cerinţa aprobării transferului cu votul a trei pătrimi dintre asociaţi nu este aplicabilă în cazul transmiterii pãrţilor sociale prin moştenire, întrucât moştenitorii nu primesc tra-tamentul persoanelor din afara societãţii, ci au acelaşi regim cu asociatul decedat, pe care îl moştenesc1'1. Dobândirea prin succesiune a unei cote-părţi din părţile sociale ale defunctului nu constituie o transmitere propriu-zisă a părţilor sociale, ci reprezintă o continuare a societăţii prin moştenitorii asociatului decedat'2'.

Pornind de la prevederile art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, apreciem că, în cazul decesului unui asociat, operează transmiterea părţilor sociale către moştenitorii săi, dacă o asemenea posibilttate s-a prevăzut în actul constitutiv prin inserarea unei clauzeîn acest sens'1', de plin drept, de la data deschiderii succesiunii'4'. Ca atare, moştenitorii neasociaţi devin de drept asociaţi ai societăţii cu răspundere limitată la data decesului autorului lor asociat'5'.

' ' ƒ. Sdiiau, T. Presaire, Legea societăţilor comercialenr. 31/1990. Analize şi comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 601.

`2` CA. Cluj, dec. nr. 1771 din 10 octombric 2007, www.dreptonline.ro.

' ' Prin actul constitutiv asocia(ii pot intcrzice transferul calităţii de asociat in caz de deecs al unuia dintre asocia)i, ipoteză în care moştenitorii ct*lui decedat nu devin asociaţi, ci au doar dreptul de a pretinde societăţii plata părţilor sociale moştenite, conform ultimului bilanţ contabil aprobat.

'4' Sl.D. Cărµcnaru, Drept comercial român, ed. a 11-a revizuită şi completată, Ed. AH Educational, Bucureşti, 1998, p. 338.

' ' E>esigur, conform art. 203 din Legea nr. 31/1990, republicată, transmiterea prin moştenire a părţilor sociale trebuie notificată societāţii, prin cererea de ínscriere în registrul asociaţilor societă(ii şi trebuie ínscrisă şi în registrul comerţului, transmiterea producând eftcte în raporturile cu terţii numai din momentul înscrierii transferului în registrul comerlului.

L38Z Art, »K2 I'KOCEDURI SPECIALE

în ipoteza în care instanţa, prin hotărârea de partaj, decide atribuirea tuturor părţilor sociale incluse în masa succesorală în favoarea soţului supravieţuitor, asociat al societăţii, suntem în prezenţa unei transmiteri a cotei-părţi din părţile sociale care se cuvine moş-tenitorului minor către asociatul în viaţă al societăţii. în această situatie, conform art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, societatea este obligată la plata părţii sociale către moştenitorul minor, conform ultimului bilanţ contabil aprobat. Cedând prin partaj partea sa din părţile sociale care îi reveneau în urma decesului pārintelui sãu, minorul asociat al societăţii nu a optat pentru a fi asociat al societăţii, deşi conform actului con-stitutiv, societatea putea continua cu moştenitorii, ci, practic, s-a retras din societate. în aceste condiţii apreciem cā devin incidente în cauză prevederile legale referitoare la retragerea asociatului. Conform prevederilor art. 226 din Legea nr. 31/1990, republicată, asociatul se poate retrage din societate în cazurile prevazute în actui constitutiv; în cazurile prevazute la art. 134; cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi; sau, în lipsa unor prevederi în actui constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim, pentru motive temeinice, în baza unei hotārâri judecătoreşti.

în condiţiíle în care părţile sociale care au aparţinut defunctului s-au atribuit în între-gime soţului supravieţuitor, ambii moştenitori fiind de acord cu această atríbuire, cerinţele art. 226aufostrespectate,înfapt,în opinia noastră, operand prinpartajul părţilor sociale realizat de instanţă si acceptat de părţi (partaj în natură prin atribuire către unul dintre moştenitori), o retragere a asociatului (căruia nu i-au revenit părţi sociale în natură) prin hotărâre judecătorească [potrivit art. 226 alin. (1) lit. c ) ) .

Operaţiunile care se efectuează cu ocazia retragerii din societate a unui asociat sunt prevazute de Ordinul nr. 1376/20041'' pentru aprobarea Normelor metodologice privind reflectarea în contabilitate a principalelor operaţiuni de fuziune, divizare, dizolvare şi lichidare a societăţilor comerciale, precum si retragerea sau excluderea unor asociaţi din cadrul societăţilor comerciale şi tratamentul fiscal al acestora. Conform Capitolului 3 al Normelor, cu ocazia retragerii unui asociat se efectuează următoarele operaţiuni: 1. eva-luarea elementelor de activ şi de pasiv; 2. determinarea capitalului propriu (activului net) pe baza bilanţului sau pe baza balanţei de verifcare; 3. efectuarea partajului capitalului propriu (activului net) al societăţii, în vederea stabilirii părţii ce se cuvine asociaţilor care seretrag, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, înfuncţiede: a) prevederile statutului sau ale contractului de societate; b) hotărârea adunārii generale a asociaţilor, consemnată în registrul şedinţelor adunării generale; c) cota de participare la capitalul social, după caz.

5.4. Includerea patrimoniului social al societăţii în masa succesorală a asociatului decedat. Patrimoniul cuprinde activul şi pasivul social al societăţii. Activul social cuprinde bunurile aduse ca aport, cele dobândite ulterior constituirii, precum şi beneficiile nedistri-buite. Pasivul social cuprinde obligaţiile contractuale sau extracontractuale ale societăţii.

Considerăm cã în masa succesorală a unui asociat decedat nu pot fi incluse bunurile ce alcătuiesc patrimoniul social al societãţii al cãrui asociat a fost defunctul. Patrimoniul societăţii are un caracter autonom distinct şi inconfundabil cu patrimoniile personale ale asociaţiilor care o compun, iar bunurile aduse ca aport de către asociaţi ies din patrimoniul acestora şi intră în patrimoniul societăţii. Potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, în lipsă de stipulaţie contrară, bunurile constituite ca aport'2' în societate

PI M. Of. nr. 1012 din 3 noiembrie 2004.

'2' Capitalul social al societâţii cu răspundere limitată este expresia valorică a aporturilor şi, în funcţie de valoarea acestora, adusă de fiecare, el este Împ3rţit in părţi sociale. Aportul asociaţilor este format din contribuţiile cu care asociajii vin la constituirca firmei şi care pot fi tn bani sau in natură, respectiv prin aducerea de bunuri mobile sau imobile. Atāt aportul în bani, cat şi eel în natură infra în patrimoniul societăţii, cu loate consecinţcle ce decurg din aceasta.

PROCEDURA PARTAJULUl JUDICIAR Arl. MK.'8 | K⅜tf

devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului. Prin urmare, asociatul nu are niciun drept asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, chiar dacă acestea au fost aduse ca aport propriu. Drepturile sale reale (de proprietate) se transformă în drept la pārţi sociale. Aşadar, în cazul decesului asociatului, moştenitorii acestuia nu pot pretinde niciun drept asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, care nu intră în masa succesorală.

în cazul decesului unuia dintre asociaţi şi al atribuirii pārţilor sociale incluse în masa succesorală către soţul supravieţuitor, partea proporţională din capitalul propriu (activul net)/patrimoniul social (calculat ca diferenţă între activul brut şi datorii) se achită de cãtre societate asociatului minor care, prin partajul realizat prin hotărâre judecătorească, s-a retras din societate. Aceasta rezultă din cuprinsul art. 224 atin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, text conform căruia asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care sã reprezinte valoarea acesteia, precum şi din cuprinsul Ordinului nr. 1376/2004, care, exemplificând modul concret de operare a retragerii unui asociat, prevede expres cā se înregistrează în contabilitatea societăţii depunerea sumei de către celălalt asociat, reprezentând capitalul social care i-a fost cesionat de asociatul care se retrage. Apoi, în evidenţa contabilă se înregistrează plata capitalului social cesionat către asociatul care s-a retras. Prin urmare, se poate observa că, în ipoteza retragerii asociatului minor, celălalt asociat are obligaţia de a depune în contul societăţii suma de bani cuvenită minorului, aferentă cotei sale părţi din valoarea patrimoniului social al societăţii, dupã depunerea căreia societatea va achita minorului suma cuvenită111.

Concluzionând, subliniem că, în ipoteza decesului unui asociat al unei societăţi cu răs-pundere limitata, în cuprinsul masei sale succesorale se includ părţile sociale cuvenite defunctului, acestea putând fi fie preluate de moştenitori, conform cotei lor de moştenire, fie atribute prin partaj unuia dintre moştenitori cu plata unei suite compensatoare în favoa-rea celuilalt moştenitor. în schimb, patrirroniul social al societăţii nu poate fi partajat între moştenitori, bunuriie constítuite ca aport în societate devenind proprietatea societăţii, ieşind din patrimoniul defunctului, potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicatā.

în cazul atribuirii părţilor sociale către unui dintre moştenitori, operează o transmitere a cotei-părţi din părţile sociale, situaţie în care, potrivit art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, societatea este obligată la plata părţii sociale către ceilalţi moştenitori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat. Atribuirea părţilor sociale în întregime celuilalt asociat în societatea cu răspundere limitata, moştenitor al defunctului, are valoarea unei retrageri din societate a celorlalţi moşteni:ori ai asociatului decedat, cărora prin acceptarea moştenirii le-au revenit părţi sociale proportional cu cota lor de moştenire. Ca efect al retragerii, asociatul rămas în societatea cu răspundere limitata este dator să depună în contul societăţii suma reprezentând valoa'ea cuvenitā din patrimoniul social moştenitorilor asociatului decedat care şi-au transmis părţile sociale, după care societatea va achita suma cuvenită moştenitorilor retraşi din societate. Ca atare, asociaţii care prin partaj judiciar şi-au transmis părţile sociale cuvenite prin moştenire au o acţiune directă împotriva societăţii cu răspundere limitata pentru plata părţii din patrimoniul social care le-ar fi revenit în cazul în care aceştia rămâneau asociaţi în societatea cu răspundere limitata.

Arl. ÍIÏ!:í. Partajul judiciar. (1) Dacã părţile nu ajung la o înţelegere sau nu incheie o tranzacţic potrivit celor arătate la art. 982, instanţa va stabili bunuriie supuse

' ' In acesl sens, a se vedea Trib. Bistriţa-Năsăud, s. I civ., dec. nr. 76/A din 19 iunie 2012, irevocabilă prin necxercitarea căii do alac, nepublicatã.

KÍH4 Art. ÏIKI I'KOCEDURI SPECIALE

împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creantele născute din starea dc proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii. Dacă se împarte o moştenire, instanţa va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creantelecomoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii.(2) Instanţa va faceîmpărţeala în natură. în tcmeiul celorstabilitepotrivitalin. (1), ea procedează la formarea loturilor şi la atribuirea lor. In cazul în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă în bani.

COMENTARII

1. Lipsa înţelegerii dintre părţi. în cazul în care părţile nu cad de acord asupra parta-jării amiabile a bunurilor, nu încheie o tranzacţie ori dacă ambele părţi sau una dintre ele nu se prezintăori refuzăsă declare cu privire la bunurile supuseîmpărţelii, fapt care poate fi apreciat ca o nerecunoaştere sau ca lipsă a acordului prevăzut de art. 981 NCPC, partajul se va realiza de instanţa de judecată, care va stabili, pe baza probelor, bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar a părţilor, cota-parte care revine fiecărei părţi, creantele născute din starea de proprietate comună, pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii. în situaţia în care obiectul partajului îl constituie o moştenire, instanţa va stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creantele comoştenitorilor faţă de defunct, sarcinile moştenirii.

2. Probele. în procesul de partaj pot fi utilizate orice mijloace de probă: înscrisuri, martori, cu respectarea dispoziţiilor art. 315 şi art. 317 NCPC, interogatoriul părţilor, expertiza.

3. împărţeala în natură. Regula în materia partajării bunurilor. Regula este aceea potrivit căreia partajul se realizeazã în natură, prin formarea de loturi distincte pentru fiecare copărtaş, corespunzătoare cotei de proprietate a fiecăruia, ţinându-se seama de va!oarea de circulaţie a bunurilor supuse împărţelii la momentul partajului. La formarea loturilor se va tine seama de mărimea cotei-părţi, de necesitatea de a se asigura fiecăruia, pe cat posibil, bunuri în natură. Totodată, se va avea în vedere profesia părţilor, persoana care a utilizat bunul o perioadă mai îndelungatã, persoana care are o nevoie mai mare de bun. Inegalitatea loturilor se compensează prin plata unei sume de bani numite sultă.

în cazul în care bunul este indîvizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va realiza în unul dintre următoarele moduri, expres şi limitativ prevăzute de art. 676 alin. {2) NCC: a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei suite, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora; b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori,în caz de neînţelegere, la licitaţie publicã,în condiţiile legii, şi distribuirea preţului către coproprietari proportional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.

în procedura de împărţire a bunurilor între foştii soţi, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că o durată a procedurii de circa 7 ani, determinată nu numai de volumul mare al bunurilor, ci şi de conduita autorităţilor, ca urmare a faptului că procedura de trans-mitere a actelor a fost foarte lentă, au existat perioade de inactivitate din partea instanţelor, multe hotărâri pronunţate au conţinut erori, fapt ce a impus refacerea lor, depăşeşte ter-menul rezonabil şi constituie o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană'1'.

Art- Í>8I. încheierea de admitere în principiu. (1) Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea, pentru care

C.E.D.O., Borãnkovã c. Republicii Celte, hoi. d in 7 ianuarie 2003, www.cchr.coc.inl.

PROCEDURA PARTAJULUI JUDICIAR Arl. »K-f I !38⅛

instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili elementele prevăzute la art. 983, întocmind în mod corespunzãtor minuta.(2) Daccí, în condiţiile legii, s-au formulat şi alte cereri în legătură cu partajul şi de a căror solutionare depinde efectuarea acestuia, precum cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin încheierea arătată la alin. (1) instanţa se va pronunţa şi cu privirc la accste cereri.(3) Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor. RaportuI de expertiză va arăta valoarea bunurilor şi criteriile avute în vedere la stabilirea acestei valori, va indica dacă bunurile sunt comod partajabile în natură şi în ce mod, pn>punând, la solicitarea instanţci, loturile ce urmează a fi atribuite.

COMENTARII

1.încheierea de admitere în principiu.în cazul în care pentru formarea loturilor este necesarã efectuarea unei expertize de mãsurare, de evaluare, iar instanţa nu are date suficiente pentru aceasta, va stabili, printr-o încheiere de admitere în principiu, bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar a părţilor, cota-parte a fiecăruia, creanţele nãscute din starea de proprietate comunã pe care coproprietarii le au unii fata de alţii, iar în situaţia în care obiectul partajului îl constituie o moştenire, instanţa va stabili dato-riile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, sarcinile moştenirii. în ipoteza în care instanţa a fost sesizata cu cereri legate de partaj, de a cãror solutionare depinde efectuarea partajului, cum ar fi cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive, cea de raport al dcnaţiilor, nulitatea unui testament, a unei donaţii, instanţa va soluţiona aceste cereri prin încheierea de admitere în principiu.

2. Expertiza pentru formarea loturilor. Prin încheierea de admitere în principiu, instanţa va dispune şi efectuarea expertizei pentru formarea loturilor. RaportuI de expertiză va indica bunurile supuse evaluării, valoarea acestora, criteriile avute în vedere la stabilirea valorii, va preciza dacă bunurile se pot partaja comod în naturã, în ce modalitate şi va propune loturile pentru fiecare copartajant.

3. Caracterul şi efectele încheierii de admitere în principiu. Pronunţarea unei asernenea încheieride admitere în principiu nu are caracterobligatoriu1'1. încheierea are caracter interlocutoríu121, ceea ce înseamnă că instanţa de judecatã nu mai poate reveni asupra sa.

Fiind vorba de o hotărâre judecătorească, dispozitivul încheierii trebuie să se găsească în minuta íntocmită cu ocazia deliberării. Lipsa minutei atrage nulitatea încheierii, precum şi nulitatea hotãrârii, conform art. 401 raportat la art. 179 alin. (3) NCPC.

încheierea interlocutorie este pronunţată în urma unei activităţi de judecatã, îndepli-nind condiţiile unei veritabile hotărâri judecătoreşti, astfel că este suscepribilă de lāmurire în sensul dispoziţiilor art. 443 NCPC131.

Aşa cum judicios s-a remarcat, dacã, dupã pronunţarea încheierii, instanţa îşi declină competenţa ori hotărârea de partaj estecasată sau anulată, după caz, pentru necompe-tenţă, este necesarã pronunţarea unei noi încheieri, întrucãt art. 174 alin. (1) NCPC141

111 M. Tăbărcã, Drept procesual ..., vol. II, ed. a 2-a, 2008, p. 252; M. Tăbârcít, Gft. Butt), Codul ..., p. 1494, comentariul 2.121 ƒ. Deleanu, Tratat..., vol. II, 2005, p. 386; M. lãbãrc!í, Drept procesual ..., vol. II, ed. a 2-a, 2008, p. 252; M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul..., p. 1495, comentariul 3.131 C.A. Cluj, s. civ., dec. nr. 839/2002, in B.J. 2002 p. 181.

' ' Potrivit art. 174 alin. (1) NCPC: ..Nulitatea estesancţiunea care )ipse⅜te total sau partial de efecte actul de procedure cfectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de forma".

K⅜⅝ Art. M» I'KOCEDURI SPECIALE

declare nule actele îndeplinite cu nerespectarea cerinţelor legale, deci inclusiv cele înde-plinite de o instanţă necompetentă'1'. Tot astfel, dacă, după pronunţarea încheierii, a intervenit perimarea ca urmare a rãmânerii cauzei în nelucrare, se impune pronunţarea unei noi încheieri, având în vedere faptul că art. 422 altn. (2) NCPC permite utilizarea în noul proces numai a dovezilor administrate în cursul judecării cererii a cărei perimare s-a constatat'2'.

De asemenea, atunci când împărţeala nu se poate realiza în niciuna dintre modalităţile prevăzute de lege (în natură, prin atribuire către unul dintre coproprietari, prin vânzare de bunăvoie sau de cãtre executorul judecătoresc) şi instanţa dispune prin sentinţă închi-derea dosarului, dacă în acel dosar s-a pronunţat o încheiere de admitere în principiu, în cazul promovării unei noi acţiuni în partajul bunurilor, această încheiere pronunţată în dosarul initial, închis, nu se bucurã de autoritate de lucru judecat, conform art. 993 alin. (3) NCPC.

Art. 985. încheierea de admitere în principiu suplimentară. In cazul în care, după pronunţarea încheierii prevăzute la art. 984, dar mai înainte de pronunţarea hotărârii de împărţcală, se constată că există şi alţi coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împãrţelii, fãră ca privitor la aceşti coproprietari sau la acele bunuri să fi avut loc o dezbatere contradictorie, instanţa va putea da, cu citarea părţilor, o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz, şi coproprietarii sau bunurile omise. In aceleaşi condiţii, instanţa poate, cu consim-ţãmântul tuturor coproprietarilor, să elimine un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit.

COMENTAR11

1. Posibilitatea completării sau modificării încheierii de admitere în principiu. înpofida caracterului interlocutoriu al încheierii de admitere în principiu, textul analizat prevede situaţii în care încheierea poate fi completată în privinţa anumitor bunuri sau anumitor persoane ori poate fi modificatã prin scoaterea anumitor bunuri din masa bunurilor de partajat. în situaţia în care după pronunţarea încheierii, însă anterior pronunţării hotãrârii de împărţeală, se constată că există aiţi coproprietari care nu au fost citaţi ori au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împãrţelii, care nu au fost indicate în acţiune, în privinţa cărora nu a avut loc o judecată contradictorie, instanţa va da o nouă încheiere, în care se vor cuprinde noii coproprietari, respectiv bunurile omise. Noua încheiere va fi data cu citarea părţilor.

2. Condiţii cerute pentru completarea încheierii de admitere în principiu. Pentrucompletarea încheierii de admitere în principiu este necesară îndeplinirea urmãtoarelecerinţe: a) constatarea existenţei altor coproprietari sau a altor bunuri decât cele indicateşi care sunt supuse partajării; b) cu privire la aceşti coproprietari sau la aceste bunuri sănu fi avut loc o dezbatere contradictorie; în cazul în care o asemenea dezbatere a avutloc, încheierea nu poate fi modificatã decât prin intermediul căilor de atac; c) constatareaexistenţei altor coproprietari sau a altor bunuri care trebuie supuse împărţelii să intervinăîn intervalul cuprins între data pronunţării încheierii de admitere în principiu şi data pronunţării hotãrârii de împărţealã.

l1' /. Deleami, Tratat..., vol. II, 2005, p. 386; M. Tăbârcil, Drepl procesual..., vol. II, ed. a 2-a, 2008, p. 252; M. Tăbârcā, Gh. Bula, Codul..., p. 1495, comcntarîul 5.|2i Ibidem.

PROCEDURA PARTAJULUI JUDICIAR .in. 985 | KW

3. Condiţii cerute pentru modificarea încheierii de admitereîn principiu. Tot printr-o nouă încheiere, data cu citarea părţilor, instanţa poate scoate un bun din masa de partajat, în cazul în care seconstatã cãacesta afost inclusdin eroare, însã numai condiţionat de acordul tuturor coproprietarilor. Pentru pronunţarea unei noi încheieri în acest sens, este necesara îndeplinirea următoarele cerinţe: a) constatarea cuprinderii din eroare în masa bunurilor de împărţit a unui bun care nu poate fi supus partajului; b) existenţa acordului tuturor coproprietarilor pentru scoaterea bunului din masa de partajat; lipsa acordului tuturor determine menţinerea bunului în cadrul bunurilor supuse partajului; c) constatarea erorii săvârşite constând în :uprinderea unui bun în masa de partajat, deşi acesta nu era supus partajului, trebuie să intervină în intervalul cuprins între data pro-nunţării încheierii de admitere în principiu şi data pronunţării hotărârii de împărţeală.

4. întocmirea minuteî. Sancţiune. Şi în cazul acestor încheieri de modificare este necesara întocmirea unei minute, sub sancţiunea nulităţii hotărârii de partaj şi a noii încheieri de admitere în principiu.

5. Suspendarea pronunţării partajului. Partajul poate fi suspendat fie prin învoiala părţilor, fie prin încheiere de către instanţa de judecată, chiar împotriva voinţei coproprietarilor, la cererea unuia dintre aceştia, conform art. 672 şi art. 673 NCC.

Suspendarea prin voinţa părţilor poate avea loc prin încheierea unei convenţii în acest sens, pe o perioadă determinată, care însă nu poate depăşi durata maxima de 5 ani, pre-văzută de art. 672 NCC. Atunci când obiectul partajului íl constituie bunuri imobile, con-venţia de suspendare a partajului trebuie să îmbrace ad validitatem forma auten-tică. Totodată, o astfel de convenţie trebuie înscrisă în evidenţele de carte funciară.

în cazul în care nu există convenţia coproprietarilor de suspendare amiabilă a partajului, la cererea unuia dintre coproprietari, instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pe o durată limitată de maxim 1 an, în scopul de a nu prejudicia grav interesele coproprietarului. Această posibilitate a instanţei de a opri tem-porar partajarea bunurilor comune reprezintă un caz special de suspendare facultativă a judecăţii. Pentru a interveni suspendarea, este necesara îndeplinirea urmatoarelor condiţii cumulative: a) să existe cererea unui coproprietar de suspendare a pronunţării partajului; b)să existe riscul prejudicieriigravea intereselor coproprietarului caresolicită suspendarea. Ca atare, suspendarea nu poate fi dispusã de instanţă din oficiu, ci doar la cererea coproprietarului interesatîn evitarea prejudicierii sale.

Coproprietarul care solicită suspendarea trebuie să dovedească pericolul gravei sale prejudicieri în situaţía în care s-ar efectua partajul (spre exemplu, riscul rămãnerii fãră locuinţă; imposibilitatea procurării imediateauneilocuinţeîn ipotezaîncare bunul imobil s-ar atribui altuia, cu plata de sultă în favoarea coproprietarului care solicită suspendarea; imposibilitatea procurării unei alte locuinţe din sulta care i se cuvine, aspecte coroborate cu situaţia familială a titularului cererii: familie cu copii minori, întreţinãtor al pãrinţilor, lipsa unui loc de muncă aducător de venituri etc.).

Textul art. 673 NCC foloseşte sintagma „suspendarea pronunţării partajului", ceea ce într-o interpretare literalã ar putea duce la concluzia că instanţa administrează toate pro-bele necesare şi utile cauzei în vederea realizării partajului şi înainte de terminarea cer-cetării judecătoreşti, adică înainte de deschiderea dezbaterilor, conform art. 392 NCPC, la cererea părţii interesate, suspenda pronunţarea hotărârii judecătoreşti {realizând, de fapt, un fel de amânare a pronunţării partajului pe durata maxima de 1 an). în ceea ce ne priveşte, credem că textul trebuie să fie interpretat într-un sens mai larg, extensiv, în sensul că suspendarea pronunţãrii partajului poate avea loc pe tot parcursul judecării cererii de partaj, la cererea celui interesat, nefiind necesar a se aştepta finalizarea cerce-tarii judecãtoreşti. Desigur, pericolul gravei prejudicieri a coproprietarului în ipoteza rea-

K⅜ttí Art. M» I'KOCEDURI SPECIALE

lizării partajului poate fi prefigurat după administrarea de probe, când coproprietarul ar putea avea temerea că partajul s-ar putea realiza într-un mod care l-ar prejudicia.

în cazul în care se pronunţã o încheiere de admitere în principiu, astfel că din acest moment coproprietarul cunoaşte bunurile supuse împărţelii, numărul coproprietarilor, cota-parte ce se cuvine fiecăruia, creanţele născute din starea de proprietate comunã pe care copropríetarii le au unii faţă de alţii, respectiv datoriile transmise prin moştenire, datoriile si creanţete comoştenitorilor faţă de defunct, precum si sarcinile moştenirii, cererea de suspendare a pronunţării partajului ooate fi formulată imediat după pronun-ţarea încheierii de admitere în principiu, chiar anterior depunerii raportului de evaluare a bunurilor supuse partajului, dacă se dovedeşie prejudiciul pe care coproprietarul l-ar suferi prin partajarea imediată a bunurilor. Aceasta întrucât, încã de la acest moment, coproprietarul poate avea temerea cã există posibilitatea realizării partajului într-un mod care îi este defavorabíl, ţinând seama de varii e emente, precum bunurile supuse partajului, numărul coproprietarilor, cotele-pãrţi ale fiecăruia, ocupaţia coproprietarilor, modul de folosinţă a bunurilor supuse partajului, astfel că pentru evitarea temporară a unui prejudiciu grav poate solicita suspendarea realizãrii partajului.

Cu atât mai mult, suspendarea poate fi solicitată după depunerea raportului de evaluare a bunurilor supuse partajului ori după atribuirea provizorie a bunului în condiţiile art. 988 NCPC. însă, aşa cum am subliniat, suspendarea poate fi solicitată şi anterior pronunţării încheierii de admitere în principiu, cu atât mai mult cu cat aceasta are carac-ter facultativ şi nu obligă instanţa să o pronunţe.

Pentru admiterea unei astfel de cereri de suspendare temporară a partajului, coproprietarul trebuie să probeze pericolul gravei sale prejudicieri în cazul în care partajul s-ar realiza. Or, un astfel de pericol se prefigurează doar după administrarea de probe în dosarul de partaj, momentul putând fi diferit, ce la caz la caz, în funcţie de natura peri-colului relevat. Desigur, atunci când cererea de suspendare se formulează la un moment la care din dosar nu rezultă elemente care să prefigureze un astfel de pericol, nimic nu împiedică instanţa să respingă ca neîntemeiatã cererea de suspendare formulată şi să continue judecarea cererii de partaj. în lipsa unei dispoziţii prohibitive, apreciem cã nimic nu împiedică coproprietarul interesat, căruia i s-a respins cererea de suspendare a partajului, să formuleze o nouă cerere într-un alt moment procesual, dacă dovedeşte pericolul prejudiciului grav pe care l-ar suferi. Ca atare, considerăm că cererea de suspendare poate fi formulată oricând pe parcursul judecării cererii de partaj, coproprietarul interesat tre-buind să dovedească, în raport de probele şi eementele existente în dosarul de partaj până la momentul solicitării suspendării, prejudiciul grav pe care ÎI poate suferi în cazul realizării partajului. întrucât modalitatea de partaj realizatã de instanţa de fond poate fi modificată în apel, în urma administrării de noi probe în calea de atac, suntem de părere că măsura suspendării poate fi solicitată şi dispusă şi în cadrul apelului.

Ori de câte ori unul dintre coproprietari probează că pericolul care a justificat suspendarea a fostînlăturat anterior expirării duratei sjspendării, instanţa, la cererea copropri-etarului interesat, poate reveni asupra măsurii dispuse, continuând procesul de partaj.

6. Lípsa autorităţii de lucru judecat a încheierii de admitere în principiu. La fel ca încheierea iniţială de admitere în principiu, atunci când împărţeala nu se poate realiza în niciuna dintre modalităţile prevăzute de lege (în natură, prin atribuire către unul dintre coproprietari, prin vânzare de bunăvoie sau de către executorul judecătoresc) şi instanţa dispune prin sentinţă închiderea dosarului, dacă în acel dosar s-a pronunţat o încheiere de admitere în principiu suplimentară, în cazul promovărií unei noi acţiuni în partajul bunurilor, aceasta încheiere pronunţată în dosarul initial, închis, nu se bucură de autoritate de lucru judecat, conform art. 993 alin. (3) NCPC.

PROCEDURA PARTAJULUI JUDICIAR Art. HKfli-HK7 | I3ÍW

Art. 986. Căile de atac împotriva unor íncheieri. închcicrilc prevăzute la art. 984 alin. (1) şi art. 985 pot fi atacate numai cu apel odată cu fondul.

COMENTARII

Calea de atac împotriva încheierii de admîtere în principiu şi celei suplimen-tare. încheierile de admitere în principiu (atât cea iniţială, cat şi cea suplimentară) pot fi atacate numai odată cu fondul. La fel ca şi hotărârea de partaj, care, potrivit art. 994 alin. (3) NCPC, este supusă numai apelului, şi încheierile de admitere în principiu (iniţială şi suplimentară) sunt supuse numai căii de atac a apelului. Textul art. 466 alin. (4) NCPC prevede că partea nemulţumită de soluţia data prin încheierea de admitere în principiu trebuie să atace atât hotărârea pronunţală asupra fondului, cat şi încheierea de admitere în principiu. în cazul în care împotriva unei asemenea Íncheieri nu se formulează critici în calea de atac, instanţa va examina apelul numai în limitele cererii de apel, fără a putea aduce atingere dispoziţiilor cuprinse în încheierea de admitere în principiu neatacatã.

Derogator de la calea de atac a apelului, există posibilitatea ca uneori hotărârea de partaj sã fie supusă şi recursului. Spre e>emplu, atunci când partajul se solicită în cadrul contestaţiei la executare formulate, în condiţiile art. 714 alin. (4) NCPC, de un terţ care pretinde un drept de coproprietate, terţ care solicită şi partajul şi atribuirea bunului în lotul său. Dacă bunurile au o valoare mai mare de 1.000.000 lei [pentru cereri promovate până la data de 31 decembrie 2015, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013], respectiv de 500.000 lei (pentru cererile promovate începând cu 1 ianuarie 2016), hotărârea pronunţată este susceptibilă de apel şi recurs, conform art. 717 alin. (1), raportat la art. 483 alin. (1) şi (2) NCPC. în această situaţie şi încheierea de admitere în principiu - iniţială sau suplimentară - este supusã ambelor căi de atac.

Faptul că asemenea Íncheieri nu pot fi atacate separat se explică, pe de o parte, prin necesitatea evitării unei prelungiri abuzive a procesului, iar, pe de altă parte, prin faptul că respectiva încheiere poate fi atacată odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Regula exercitării căilor de atac împotriva încheierilor numai odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfăşurării procesului cu celeritate, într-un termen rezonabil, exigenţă recunoscută cu valoare de principiu atât în sistemul nostru constitutional, cat şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră, la art. 6 parag. 1, dreptul oricărei persoane „lajudecareaîn mod echitabil,ín mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale". Sub acest aspect, prin posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţioneazã fondul cauzei este asigurat accesul liber la justiţie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotãrârea pronunţată în cauza Golderc. Regotului Unit, 1975, a statuat cã dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricãrui drept111.

Art. 087. Criteriile partajului. La formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va tine seama, dupã caz, şi de acordul pãrţilor, mãrimea cotei-pãrti ce se cuvine fiecãreia din niasa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul cã unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construct sau îmbunătăţiri cu acordul celorlalji coproprietari sau altele asemenea.

I" C.C, Dec. nr. 591/2007, M. Of. nr. 582 din 24 august 2007.

L3WJ Art. »8« I'KOCEDURI SPECIALE

COMENTARII

1. Criterii care trebuie avuteîn vedere la formarea şi atribuirea loturilor. Textul indicãcâteva elemente de care trebuie să se ţinã seama la formarea şi atribuirea loturilor, şianume: a) acordul pãrţilor; b) mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecareia; c) natura bunu-rilor; d) domiciliul şi ocupaţia părţilor; e) faptul că unii dintre coproprietari, înainte de ase cere împārţeala, au făcut construcţii, îmbunãtăţiri, cu acordul coproprietarilor.

înşiruirea nu este limitativă şi textul nu instituie o ierarhie a criteriilor la împărţeală, acordându-le o valoare egală, instanţa putând tine seama şi de alte aspecte, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze, cum ar fi: utilizarea îndelungată a bunului de unul dintre copartaşi; nevoia mai mare a unui copărtaş de bunul supus partajului; imposibilitatea unui copãrtaş de a-şi procura un asemenea bun; necesitatea protejãrii terţului de bună-credinţă dobânditor al unui bun aflat în proprietate comună, prin inclu-derea bunului în lotul înstrãinãtorului; necesita:ea protejãrii creditorilor prin includerea bunului în lotul debitorului, pentru a se asigura posibilitatea urmăririi bunuiui.

Certificatul de moştenitor constituie mijlocjl de dovadă a calitāţii de moştenitor, a cotei care revine fiecãrui moştenitor, a compunerii masei succesorale. între moştenitorii prezenţi în fata notarului, care şi-au recunoscut reciproc calitatea de moştenitori, cotele de moştenire, componenţa masei succesorale, certificatul de moştenitor are valoarea unei convenţii. De aceea, niciunul dintre moştenitori nu poate combate elementele cuprinse in certificatul de moştenitor, cu excepţia situaţiei în care dovedeşte existenţa unui viciu de consimţămãnt sau a unui caz de nulitate absolută, cum ar fi frauda la lege, cauza ilicită, imorală1'1.

Existenţa criteriilor de partaj este justificatã rational şi obiectiv, având finalitatea de a îndruma instanţa tocmai pentru a evita arbitrariul în formarea loturilor şi atribuirea lor acelor părţi care au un drept de proprietate comună. Norma nu prevede, prin reglemen-tarea criteriilor, niciun fel de inegalitate sau discriminare, întrucât, fără a se crea vreo diferenţiere, este aplicabilă tuturor părţilor, în aceeaşi măsură'31.

2. Valoarea avută în vedere la realizarea partajului. La realizarea partajului instanţatrebuie să aibă în vedere valoarea de circulaţie a bunurilor supuse partajului la momentulîmpărţelii.

Astfel, valoarea terenurilor se stabileşteîn funcţie de anumite criterii, cum ar fi: cate-goria de folosinţă, ramul de cultură, importanţa social-economică, calitatea şi proprietăţile solului, relieful, gradul de fertilitate, poziţta faţă de localităţi, faţã de mijloacele de comu-nicaţie, înclinare, preţul practicat în zonã, posibilitatea amplasării de construcţii etc. Valoarea construcţiilor se stabileşte în funcţie de materia ele de construcţie utilizate, finisaje, locul situării, gradul de seismicitate, starea construcţíei, distanţa faţă de reţelele de apă, canal, gaz, electricitate, preţurile practicateîn zonă pentru construcţii similare1'1.

Arl. 088. Atribuirea provizorie. (1) în cazul în care împărţeala în natură a unui bun nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinaţia economică, la cererea unuia dintre coproprietari instanţa, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun. Dacă mai mulţi coproprietari cer să li se atribuie bunul, instanţa va tine seama de criteriile prevăzute la art. 987. Prin închcicrc, ea va stabili şi termenul în care coproprictarul

111 Trib. Bistrila-Năsaud, s. civ., dec. nr. 16/R din 19 ianuaric 2011, nepubticată.

'2' CC, Dec. nr. 182/2003, M. Of. nr. 408 din 11 iunie 2003; Dec. nr. 719/2007, M. Of. nr. 702 din 18 octombrie 2007; Dec. nr. 513/2010, M. Of. nr. 332 din 19 mai 2010.I3' /. Us, Codul..., p. 1382.

PROCEDURA PARTAJULUl JUDICIAR \ri. mm i i3⅜i

căruia i s-a atribuit provizoriu bunul este obligat să consemneze sumele ce cores-pund cotelor-părţi cuvenite celorlalţicoproprietari.(2) Dacă coproprictarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul consemnează, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin hotărârea asupra fondului procesului, îi va atribui acestuia bunul.(3) In cazul în care coproprictarul nu consemnează în termen sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa va putea atribui bunul altui coproprietar, în con-diţiile prezentului articol.

COMENTARII

1. Atribuirea provizorie a bunului unuia dintre coproprietari. Caracter facultativ. Dincoroborarea dispoziţiilor art. 983 alin. (2) NCPC, conform cărora împărţeala se face în natură, cu dispoziţiile textului analizat, rezultã că regula este partajul în natură si numai atunci când această modalitate de împărţire nu poate fi dispusă, bunul se atribuire unui copărtaş. Textul analizat reglementează posibilitatea atribuirii provizorii a bunului unuia dintre coproprietari. Aşadar, atribuirea provizorie este o facultate recunoscutã instanţei, si nu o obligaţie instituită în sarcina sa. Raţiunea atribuirii provizorii este aceea de a asi-gura protecţie copărtaşilor care nu au beneficiat de atribuirea în favoarea lor a bunului, pentru evitarea eventualelor dificultăţi în executarea creanţei lor.

2. Condiţiile atribuirii bunului. 0 asemenea atribuire se poate dispune dacă suntîndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) împărţeala în natură nu este posibilă ori determină o scădere importantă a valorii bunului sau o modificare păgubitoare a destinaţiei economice. In principiu problema partajului în natură apare în privinţa bunurilor imobile. Astfel, împărţirea în natură a locuinţei poate fi efectuată numai în situaţia în care prin partajarea imobilului bun comun se pot realiza două unităţi locative distincte functionate, fiecare întrunind caracterisricile unei locuinţe, în sensul de a cuprinde una sau mai multe camere de locuit cu dependinţele aferente (baie, bucătărie, hoi), formând o unitate locativă de sine stătãtoare. Dacă nu poate fi realizatã o asemenea divizare a locuinţei, atunci se impune ca imobilul să fie atribuit unuia dintre copărtaşi. Tot astfel, un lot de teren, care prin partaj s-ar diviza în loturi mici care nu ar putea fi utilizate eficient, bunăoară, pentru construcţia unui imobil, nu poate fi partajat în naturã;

b) există cererea unui coproprietar formulată în acest sens. în cazul în care cererea de atribuire se formuleazã de mai mulţi coproprietari, atribuirea se va face ţinându-se seama de criteriile enumerate în art. 987 NCPC.

3. încheierea prin care se atribuie bunul unui coproprietar. Instanţa se pronunţăasupra atribuirii provizorii printr-o încheiere, în cuprinsul cãreia stabileşte şi termenul încare coproprietarul căruia i s-a atribuit bunul trebuie să depună sumele de bani ce repre-zintă echivalentul valoric al cotelor-părţi cuvenite celorlalţi coproprietari. în cazul depuneritsumei stabilite în termenul fixat, instanţa, prin hotărârea asupra fondului, va atribui defi-nitiv bunul copărtaşului căruia i s-a atribuit în mod provizoriu. Dacă suma de bani nu sedepune, instanţa va putea atribui provizoriu bunul altui coproprietar.

Aceste prevederi nu îngrădesc în vreun fel accesul liber la justiţie, ci, dimpotrivă, ÎI favorizeazã prin descurajarea tergiversării executării obligaţiei de platã a cotelor-părţi datorate celorlalţi coproprietari. Aşadar, :ermenul reglementat de alin. (1) al normei ana-lizate reprezintă un mijloc procedural pentru evitarea abuzului de drept şi nu contravine principiului accesului liber la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Impunerea unorcondiţionări pentru introducerea

1392 | Art. 989-999 PROCEDURI SPECIALE

acţiunilor în justiţie, inclusiv sub aspectul stabilirii de către instanţă a unui termen, nu constituieoîncălcarea dreptului la liberul accesla justiţie. Aceasta, deoarece legiuitorul, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constitute, poate institui, în con-siderarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedurā, ca şi modalităţile de exer-citare a drepturilor procedurale, principiul libemlui acces la justiţie presupunând posibi-litatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege'1'.

4. Calea de atac împotriva încheierii de atribuire a bunului. în lipsa vreunei regie mentări, încheierea de atribuire provizorie a bunului unui copărtaş nu poate fi atacată decât cu apel şi numai odată cu fondul, conform art. 466 alin. (4) NCPC, raportat la art. 994 alin. (3) NCPC. întrucât hotărârea finală de partaj este supusã numai apeiului, fiind exclus recursul, şi încheierile emise pe parcursul partajului sunt supuse tot numai apeiului, fiind exclus recursul. Prin derogare de la calea de atac a apeiului, când partajul se solicită în cadrul contestaţiei la executare formulate, în condiţiile art. 714 alin. (4) NCPC, de un terţ care pretinde un drept de coproprietate, terţ care solicitā şi partajul şi atribuirea bunului în lotul sau, dacă bunurile au o valoare mai mare de 1.000.000 lei [pentru cereri promo-vate pãnă la data de 31 decembrie 2015, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013], respectiv de 500.000 lei (pentru cererile promo⅛ateîncepând cu 1 ianuarie 2016), hotărârea pronunţata este susceptibilă de apel şi recurs, conform art. 717 alin. (1), raportat la art. 483 alin. (l)şi (2) NCPC.

Art. 989. Atribuirea defînitivă. La cererea unuia dintre coproprietari, instanţa, ţinând seama dc împrejurărilc cauzci, pentru motive temeinice, va putea să îi atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind totodată sumele ce se cuvin celorlalţi coproprietari şi tcrmenul în care este obligat să le plătească.

COMENTARH

Atribuirea bunului direct prin hotărâre asupra fondului. Instanţa sesizată cu cererea de partaj are posibilitatea de a proceda la atribu rea bunului prin chiar hotărârea pronun-ţată asupra fondului cauzei. Pentru aceasta, trebuie să existe cererea unuia dintre coproprietari. Atribuirea bunului direct prin hotărârea asupra fondului, la cerere, poate avea loc numai dacă există motive temeinice. Temeinicia este lăsată la aprecierea instanţei, în funcţie de particularítăţile fiecărei cauze. Prin hotărârea de atribuire asupra fondului, instanţa stabileşte şi sumele care se cuvin celorlalţi coproprietari, respectiv termenul în care trebuie achitate acestea. Nerespectarea termenului de plată deschide dreptul cre-ditorului de a declanşa executarea silită.

Art. 990. Vânzarea bunului. (1) In cazul în care niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deşi acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au con-semnat, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind totodată dacă vânzarea se va face de către pãrţi prin buna învoială ori de cātre executorul judecãtoresc. (2) Dacă părţile sunt de acord ca vânzarea să se facă prin buna învoială, instanţa va stabili şi termenul la care aceasta va fi efectuată. Termenul nu poate fi mai mare de 3 luni, în afară de cazul în care părţile sunt de acord cu majorarca lui.

111 C.C, Dec. nr. 52/2003, M. Of. nr. 153 din 10 martie 2003; Dec. nr. 123/2006, M. Of. nr. 257 din 22 mariie 2006; Dec. nr. 1019/2007, M. Of. nr. 826 din 4 decembrie 2307.

PROCEDURA PARTAJULUl JUDICIAR .in. »!Mi I I;W;Í

(3) In cazul în care vreuna dintre pãrţi nu a fost de acord cu vânzarea prin buna învoială sau dacă această vânzare nu s-a realizat în termenul stabilit potrivit alin. (2), instanta, prin încheiere datăcu citarea părţilor, va dispune ca vânzarea să fie efectuatã de executorul judecătoresc.(4) Incheierile prevăzute în prezentul articol pot fi atacate separat numai cu apcl, în termen de 15 zile de la pronunţare. Dacă nu au fost astfel atacate, aceste încheieri nu mai pot fi supuse apelului odată cu hotãrârea asupra fondului procesului.

COMENTARII

1. Vânzarea bunului supus partajului. Modalităţi. Există posibilitatea ca niciunul dintre coproprietari să nu dorească atribuirea bunului. Tot astfel, se poate ca, deşi bunul a fost atribuit provizoriu unui coproprietar, acesta să nu fi depus în termenul stabilit sumele cuvenite celorlalţi coproprietari. în aceste situaţii, instanta, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului. Prin aceeaşi încheiere va stabili dacă vânzarea se va face de bunăvoie de cãtre părţi ori de cãtre executorul judecătoresc.

în cazul în care instanta încuviinţeazâ ca vânzarea să se facă de către părţi de bunăvoie, prin încheiere, va stabili termenul în care trebuie să se efectueze vânzarea, termen care, de regulă, nu poate fi mai mare de 3 luni. Prin excepţie, atunci când părţile cad de acord asupra majorării acestui termen, termenul stabilit pentru vânzare poate depãşi 3 luni, fără ca norma să prevadă o întindere maxima pe care părţile o pot stabili. La împli-nirea termenului stabilit sau chiar anterior, dacã vânzarea s-a realizat, părţile vor prezenta instanţei dovada vânzării.

Dacă una dintre părţi nu este de acord cu vânzarea prin buna învoială sau vânzarea nu se efectuează în termenul stabilit, instanta, prin încheiere, data cu citarea părţilor, va dispune vânzarea bunului prin intermediul executorului judecătoresc.

Solicitarea unui coproprietar ca bunu să fie vândut prin buna învoială după depăşirea termenului acordat de instanta nu poate fi primită, atât timp cat această posibilitate nu mai există, dat fiind că instanta a acordat un termen în acest sens, iar părţile nu au ajuns la un acord cu privire la preţ, buna învoială presupunând ca părţile să se înţeleagă cu privire la toate aspectele vânzării, în termenul dat de către instanţă, deci inclusiv cu privire la preţ; prin urmare, părţile epuizând această variantă, singura variantă rămasă este aceea a vânzării prin executorul judecătoresc111.

Unui dintre principalele atribute ale dreptului de proprietate este dreptul de dispozi-ţie. în virtutea acestui drept, fiecare coproprietar poate hotărî în mod liber dacă doreşte sau nu să rămână în indiviziune, iar ceilalţi coproprietari nu se pot opune hotărârii celui care solicită încetarea stării de indiviziune. încetarea acestei stări se poate realiza prin mai multe modalităţi, în principal, conform acordului de voinţă al coindivizarilor sau pe baza unei hotărâri judecãtoreşti, prin împărţirea în natură a bunului, când natura acestuia permite divizarea; prin atribuirea bunului în natură unuia sau unora dintre coproprietari ori prin vânzarea bunului şi împărţirea preţului obţinut. în cazul în care bunul este atribuit în natură unuia dintre coproprietari, dacã nu s-ar prevedea obligaţia acestuia de a achita celorlalţi, într-un termen rezonabil, valoarea cotei ce le revine, în mod evident şi direct ar fi lezat dreptul lor de proprietate. Vânzarea bunului prin buna învoială a coproprietarilor constituie o modalitate deopotrivă echitabilă pentru toţi, dar şi aceasta trebuie realizată în cadrul unei limite de timp, iar opoziţia unuia dintre coproprietari, pentru motivul că preţul ce se poate obţine nu este suficient de bun, ar putea leza drepturile şi interesele celorlalţi. Nerealizarea vânzării prin bunăínvoialănu poateîmpiedicafinalizarea procedurii

CA. Cluj, s. civ., mun. şi asig. soc., min. şi fam, dec. nr. 71/R din 15 ianuaric 2010, nepublicata\

];W4 Art. ÍM»I I'KOCEDURI SPECIALE

deîncetareastāriide indiviziune, ci, dimpotrivă,constituie un motivcejustifică aplicarea procedurilor executãrii silite'11.

2. Hotărârea prin care se dispune vânzare bunului. Cale de atac. Efecte. Vânzarea bunului, de bunăvoie sau prin executor judecătoresc, se dispune de instanţa de judecată prin încheiere, care poate fi atacată separat numai cu apel, hind exclus recursul, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, aplicabil proceselor începute între data intrãrii în vigoare a noului Cod de procedură civilă si data de 31 ianuarie 2015, respectiv potrivit art. 483 alin. (2) NCPC, în privinţa proceselor începute din 1 ianuarie 2016. Termenul de apel diferã de eel general, în acest caz fiind de 15 zile de la pronunţare. în situaţia în care împotriva încheierii nu s-a exercitat calea de atac, partea pierde dreptul de a mai ataca încheierea, deoarece ea nu mai poate fi atacatā odată cu hotărãrea asupra fondului.

Art. 991. Procedura vânzārii la licitaţie. (1) După rămânerea definitivă a încheierii prin care s-a dispus vânzarea bunului dc către un executor judccătoresc, accsta va proceda la efectuarea vânzãrii la licitaţie publică.(2) Executorul va fixa termenul de licitaţie, care nu va putea depăşi 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile imobile, socotite de la data primirii încheierii, şi va înştiinţa coproprietarii despre data, ora şi locul vânzãrii.(3) Pentru termenul de licitaţie a bunurilor mobile, executorul va întocmi şi afişa publicaţia de vânzare, cu eel puţin 5 zile înainte de acel termen.(4) în cazul vânzãrii unui bun imobil, executorul va întocmi şi afişa publicaţia de vânzare cu eel puţin 30 de zile înainte de termenul de licitaţie.(5) Coproprietarii pot conveni ca vânzarea bunurilor să se facă la orice preţ oferit de participanţii la licitaţie. De asemenea, ei pot conveni ca vânzarea să nu se facă sub un anumit preţ.(6) Dispoziţiile prezentului articol se completează în mod corespunzător cu dis-poziţiile prezentului cod privitoare la vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile şi imobile prevăzute în materia executãrii silite.

COMENTARII

Vânzarea bunului de către executorul judecătoresc. Textul reglementează modalitatea de vânzare a bunului de cātre executorul judecătoresc. In acest sens, se prevede cã vânzarea bunului de către executorul judecătoresc se realizează prin scoaterea bunului la licitaţie publică imediat după ce încheierea prin care se dispune vânzarea în aceastã modalitate a devenit definitivă. încheierea prin care se dispune vânzarea bunului de către executorul judecătoresc se comu-nică acestuia imediat după rămânerea ei definitivă (irevocabilă, potrivit vechii reglementãri).

Acesta va stabili termen pentru licitaţie la o data care nu poate fi mai mare de 30 de zile, în cazul bunurilor mobile, respectiv de 60 de zile, în cazul imobilelor, calculate de la momentul primirii încheierii instanţei de judecată. în acelaşi timp, executorul judecătoresc înştiinţează coproprietarii despre data, ora, locul vânzãrii. Executorul judecătoresc va întocmi şi afişa publicaţia de vânzare cu eel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru licitaţie, în cazul bunurilor mobile, respectiv cu eel puţin 30 de zile înainte, în cazul imobilelor.

Coproprietarii pot conveni ca vânzarea bunurilor să se facă la orice preţ oferit de per-soanele care participã la licitaţie ori ca vânzarea să nu se poată realiza sub un anumit preţ stabilit de comun acord de coproprietari.

Potrivit art. 677 NCC, oricare dintre coproprietari poate cere stingerea datoriilor năs-cute în

legătură cu coproprietatea şi care sunt scadente ori devin scadente în cursul anului

111 C.C., Dec. nr. 138/2002, M. Of. nr. 370 din 31 mai 2002.

PROCEDURA PARTAJULUI JUDICIAR Art. 9»2-ftt>S | K4S*⅛

în care are loc partajul. Suma necesară pentru stingerea acestor obligaţii va fi preluatã, în lipsa unci stipulaţii contrare, din preţul vânzării bunului comun cu ocazia partajului şi va fi suportată de către coproprietari proportional cu cota-parte a fiecăruia.

Totodată, în materia vânzãrii bunurilcr se aplică prevederile referitoare la vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile şi imobile incidente în materia executării silite, norma analizată trebuind coroborată cu prevederile legaleîn materia vânzării la licitaţie cuprinse în art. 757-779 NCPC (în privinţa bunurilor mobile) şi art. 828-862 NCPC (în privinţa bunurilor imobile).

Art. 992. Bunurile nesupuse vânzării. La cererea uneia dintre părţi, instanta poate proceda la împārteala bunurilor pentru care nu a dispus vânzarea potrivit art. 990.

COMENTARII

împărţirea bunurilor pentru care nu s-a dispus vânzarea. în cazul în care rămân bunuri în privinţa cărora nu s-a dispus vânzarea prin buna învoială sau de către executorul judecătoresc, acestea pot fi împărţite de instanta de judecată între coproprietari, la cererea unuia dintre aceştia, fie în baza înţelegerii dintre ei, fie potrivit criteriilor prevăzute de art. 987 NCPC, de organul judiciar chemat să realizeze partajul.

Art. 993. Solutionarea cererii de partaj. (1) In toate cazurile, asupra cererii de partaj instanta se va pronunţa prin hotãrâre.(2) Sumcle depusc do unul dintre coproprietari pentru ceilalţi, precum şi cele rezultate din vânzare vor fi împărţite de instanta potrivit dreptului fiecărui coproprietar.(3) în cazul în care partajul nu se poate reali/a în niciuna dintre modalităfile prevăzute de lege, instanta va hotărî închiderea dosarului. Dacă se introduce o nouā cerere de partaj, încheierile de admitere în principiu prevāzute la art. 984 şi 985 nu au autoritate de lucru judecat.

COMENTARII

1. Solutionarea cererii de partaj. Cererea de împărţeală se soluţionează de către instanta de judecată prin hotãrâre. Prin această hotãrâre, instanta dispune şi împărţirea sumelor depuse de coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul, respectiv a celor rezultate din vânzarea bunurilor de bunãvoie sau de către executorul judecătoresc.

2. Urmărirea bunurilor supuse partajului. Drepturile creditorilor personali ai copro-prietarului. Potrivit art. 678 şi art. 679 NCC, creditorii unui coproprietar pot urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere instanţei împărţeala bunului, caz în care urmărirea se va face asupra pãrţii de bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenitedebitorului.

în cazul vânzării silite a unei cote-părţi din dreptul de proprietate asupra unui bun, executorul judecătoresc îiva notifica peceilalţi coproprietari cu eel puţin douăsăptămâni înainte de data stabilită pentru vânzare, nştiinţându-i despre ziua, ora şi locul licitaţiei. La preţ egal, coproprietarii vor fi preferaţi la adjudecarea cotei-părţi.

Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori cei a căror creanţă s-a născutîn legãturã cu conservarea sau administrarea acestuia au dreptul să urmărească silit bunul, în mâinile oricui s-ar gãsi, atâ: înainte, cat şi după partaj.

Convenţiile de suspendare a împărţelii pot fi opuse creditorilor numai dacă, înainte de

naşterea creanţelor, au dobândit data certă, în cazul bunurilor mobile, sau au fost

i;we» An. ÎH»I I'KOCEDURI SPECIALE

autentificate, în cazul bunurilor imobile şi s-au îndeplinit formalităţile de publicitate pre-văzute de lege, dacă este cazul.

Creditorii personal! ai unui coproprietar, crecitorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori cei a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau adminis-trarea bunului comun pot să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însă să atace un partaj efectuat, exceptând situaţia în care acesta s-a făcutîn lipsa lor şi fără să seţină seama deopoziţia pe care aufăcut-o, precum şi atunci când partajul a fost simulat ori s-a facut astfel încât creditorii nu au putut să intervină în proces.

3. închiderea dosarului. Dacă împărţeala nu se poate realiza în niciuna dintre moda-lităţile prevăzute de lege (în natură, prin atribuire către unul dintre coproprietari, prin vânzare de bunăvoie sau de către executorul judecătoresc), instanţa va dispune printr-o sentinţă închiderea dosarului. într-o asemenea situaţie, dacă în acel dosar s-a pronunţat oîncheiere de admitereîn principiu {iniţială şi/seu suplimentară), în cazul promovării uneî noi acţiuni în partajul bunurilor, aceste încheieri pronunţate în dosarul initial, închis, nu se bucurã de autoritate de lucru judecat.

Ar(. 994· Hotărârea de partaj. (1) Hotărârea de partaj are efect constitutiv.(2) Odată rămasă definitivă, hotărârea de partaj constituie titlu executoriu şi poate fi pusă în executare chiar dacã nu s-a cerut predarea efectivă a bunului ori instanţa nu a dispus în mod expres această predare.(3) Hotãrârea de partaj este supusã numai apelului. Cu toate acestea, dacă partajul s-a cerut pe cale incidentalã, hotărârea este supusã aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea data asupra cererii principale. Acelaşi este şi termenul pentru exercitarea căii de atac, chiar dacă se atacă numai soluţia data asupra partajului. Aplicarea criteriilor prevăzute la art. 987 nu poate fi cenzurată pe calea recursului.(4) Executarea cu privire la bunurile împărţite poate fi cerută în termenul de pre-scripţie de 10 ani prevăzut la art. 705.

COMENTARn

1. Efectele hotărârii de partaj. Hotărârea de partaj are efect constitutiv de drepturi, ceea ce înseamnă cã fiecare coproprietar devine proprietary exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar numai devreme de data încheierii actului, în cazul împărţelii volun-tare, sau, dupã caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi cã nu a fost niciodată proprietarul celorlalte bunuri (cote-pă'ţi din bun) care nu i-au fost atribuite prin partaj. în cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în forma autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară. în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 680 NCC.

Garanţiile constitute de un coproprietar asupra cotei sale părţi se strămută, conform art. 682 NCC, de drept, asupra bunului atribuit acestuia sau, dupã caz, a sumelor de bani care i-au fost atribuite prin partaj.

Hotărârea de partaj rãmasă definitivă constituie titlu executoriu chiar în situaţia în care nu s-a cerut sau nu s-a dispus predarea bururilor către coproprietarul în lotul căruia au intrat bunurile. Prin urmare, coproprietarul căruia i s-au atribuit bunurile nu trebuie să promoveze acţiune în revendicare împotriva coproprietarului care deţine bunurile şi refuză predarea lor'11. în cazul în care părţile declară expres că nu solicitã predarea bunu-

"I PIcn Trib. Suprcm, dec. de îndrumare nr. 3/l%8, in CD. I%8, p. 11 şi urni.

PROCEDURA PARTAJULUI JUDICIAR Arl. W9S | KW7

rilor, hotărârea definitivā de partaj nu este susceptibilā de executare, situaţie în care, pentru a intra în posesia bunuriíor atribuite, partea interesată trebuie sã promoveze acţiunea în revendicare.

Potrivit art. 681 NCC, actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar cu privire la bunul comun rămân valabile şi sunt opozabile celui căruia i-a fost atribuit bunul în urma partajului.

2.Caleadeatacîmpotriva hotărârii de partaj. Hotărârea de partaj estesupusã numai apelului, fiind exclus recursul, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, aplicabil proceselor începute între data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă şi data de 31 ianuarie 2015, respectiv potrivit art. 483 alin. (2) NCPC, în privinţa proceselor începute din 1 ianuarie 2016.

Prin excepţie, atunci când partajul se solicită pe cale incidentală (bunăoară, în cadrul pro-cesului de dívorţ, al contestaţiei la executare), hotărârea este supusă aceloraşi cãi de atac ca şi hotărârea data asupra cererii principale, în acelaşi termen ca eel de exercitare a căii de atac împotriva soluţiei date în acţiunea principală. Nu are relevanţă dacă se atacă numai soluţia data asupra partajului ori şi soluţia data asupra acţiunii principale. Ca atare, existã posibilitatea ca uneori hotărârea de partaj să fie spusă şi recursului. Spre exemplu, atunci când partajul se solicită în cadrul contestaţiei la executare, formulată, în condiţiile art. 714 alin. (4) NCPC, de un terţ care pretinde un drept de coproprietate, terţ care solicitã şi partajul şi atribuirea bunului în lotul său, dacă bunurile au o valoare mai mare de 1.000.000 lei [pentru cereri promovate până la data de 31 decembrie 2015, confom art. XVIII alin. (2 )din Legea nr. 2/2013], respectiv de 500.000 lei (pentru cererile promovate începând cu 1 ianuarie 2016), hotărârea pronunţatã este susceptibilă de apel şi recurs, conform art. 717 alin. (1), raportat la art. 483 alin. (1) şi (2) NCPC. în cadrul căii de atac a recursului (pentru situaţia de excepţie în care hotărârea primei instanţe este supusă şi recursului) nu pot ficenzurate criteriile prevăzute de lege ca relevante pentru formarea şi atribuirea loturilor, şi anume: acordul părţilor, mărimea cotei-părţi a fie-căruia, domiciliul şi ocupaţia părţilor, efectjarea de unul dintre coproprietari, anterior partajului, de îmbunātăţiri sau construcţii cu acordul celorlalţi coproprietari, altele asemenea.

Odată obţinut titlul executoriu, hotărârea poate fi pusă în executare (de bunăvoie sau silit, prin intermediul executorului judecătoresc) în privinţa bunuriíor împărţite. Dacă este vorba de un titlu în materia drepturilor raale, termenul de prescripţie este eel de 10 ani, prevăzut de art. 705 alin. (!) teza a ll-a NCPC. în schimb, dacă este vorba de o creanţă, termenul de prescripţie este eel de 3 ani, prevăzut de art. 705 alin. (1) teza I NCPC.

Arl. 995. Revendicarea bunuriíor atribuite. (1) în cazul în care părţile declară în mod expres că nu solicită predarea bunuriíor, hotărârea de partaj nu este susceptibilă de executare silită.(2) Pentru a intra în posesia bunuriíor atribuite şi a căror predare i-a fost refuzată de ceilalti coproprietari, partea interesată va trebui sã exercite acţiunea în revendicare.

COMENTARII

Revendicarea bunuriíor atribuite în urma partajului. Asa cum rezultă din art. 994alin. (2) NCPC, hotărârea de partaj rămasă definitivă consrituie titlu executoriu chiarîn situaţia în care nu s-a dispus predarea bunuriíor către coproprietarul în lotul căruia au intrat bunurile. în cazul în care părţile declară expres că nu solicită predarea bunuriíor, hotărârea definitivă de partaj nu este susceptibilă de executare. în această situaţie, pentru a intra în posesia bunuriíor atribuite, partea interesată trebuie să promoveze acţiunea în revendicare reglementată de art. 563 NCC.

Titlul VI. Procedure ordonanţei preşedinţiale

Art. 99ft. Condiţii de admisibiíitate. (1) Instanţa de judecatã, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenta de crept, va putea să ordone măsuri pro-vizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar pãgubi prin întâr-zicre, pentru prevcnirea unci pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, prccum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.(2) Ordonanţa este provizorie şi executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mcnţiune privind durata sa şi nu s-au modificat împrcjurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului.(3) La cererea reclamantului, instanţa va putea hotărî ca executarca să se facă fărã somatie sau fãră trecerea unui termen.(4) Ordonanţa va putea fi data chiar şi atunci când este în curs judecatã asupra fondului.(5) Pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a cãror executare nu ar mai face posibilã restabilirea situaţiei de fapt

COMENTAR11

1. Condiţiile de admisibiíitate a ordonanţei preşedinţiale. Pentru admisibilitateaordonanţei preşedinţiale secerîndeplinite cumjlativdouă condiţii, şi anume: urgenţaşicaracterul provízoriu (vremelnic). Acestor condiţii li s-a adãugat şi o a treia, care decurgedin caracterul provízoriu: neprejudecarea fondului cauzei. Ori de câte ori lipseşte unadintre aceste condiţii, ordonanţa preşedinţială nu poate fi admisã.

Garanţiile unui proces echitabil trebuie respectate şi în cadrul unei proceduri provizorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului făcând următoarele precizări şi nuanţări: dreptul dedus ]udecăţii, atât pe cale principală, cat şi în procedura de urgenţă, trebuie să aibă caracter civil în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.; măsura cerutã pe calea ordonanţei preşedinţiale trebuie sã fie direct determinantã pentru dreptul cu caracter civil dedus judecăţii pe cale principală. în funcţie de specificul măsurii cerute în procedura de urgenţă, este posibil ca nu toate garanţiile procesului echitab I să fie aplicabile; asigurarea eficienţei şi celerităţii măsurii cerute ar putea să facă imposibilă asigurarea tuturor acestor garanţii (timpul necesar pregătirii apărării, asigurarea asístenţei juridice etc.); pe de altă parte, garanţii cum ar fi dreptul la o instanţă independentă şi imparţială vor fi întotdeauna aplicabile'11.

Admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale se analizează nu doar din perspectiva formalã a condiţiilor mai sus enunţate, ci şi din perspectiva consecinţelor pe care o astfel de măsură provizorie le poate avea asupra tuturor drepturilor părţilor implicate în proces12'.

2. Urgenţa. Textul analizat nu defineşte urgenţa, însă precizează situaţiile în careaceasta se justifică. Astfel, ordonanţa preşedinţială poate fi utilizată ori de câte ori se

' ' C.E.D,O., Micallefc. Mallei, hot. din 15 octombrie 2009, cu notă de M. Sãlãgeau, D. Bo%dan, www.juridice. ro, disponibilā pe www.cchr.coe.int.

' ' I.C.C.J., s. a 11-a civ., dec. nr. 1487 d in 15 martic 2012, www.juridice.ro.

PROCEDURA ORDONANŢFl Í'REŞED!NŢIALE -Irl. Him I 1399

solicită luarea de măsuri provizorii pentru: a) păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere; b) prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara; c) înlăturarea piedicilor care s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Existā urgenţă ori de câte ori dreptul pãrţii care reclamă ar fi ameninţat să se piardă cu totul, dacă aceastā parte ar recurge la procedura obişnuită de judecată sau eel puţin ar suferi un prejudiciu imediat, atât de g^av încât să apară foarte greu de reparat'1'.

Urgenţa trebuie să existe pe tot parcursul soluţionārii cauzei, nu numai în timpul judecării în primă instanţă, ci şi în calea de atac, pânã la pronunţarea unei hotãrâri jude-cătoreşti definitive (irevocabile, în vechea reglementare). Uneori, ea rezultă din chiar circumstanţele cauzei, alteori se prezumă. Astfel, potrivit art. 919 NCPC, ordonanţa pre-şedinţială este admisibilă pentru luarea de măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinţei copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii, la folosirea locuinţei familiei, în tot timpul procesului de divorţ.

Poate fi reţinută urgenţa în cazul neplăţii chiriei de către locatarul al cărui contract de închiriere a expirat, dar continuā să folosească imobilului, dacă prin aceasta proprietarul este lipsit de mijloacele financiare necesare traiului zilnic, care îi conferă o stare financiară de siguranţă, fără grija de a-si contabiliza drastic cheltuielile. într-o astfel de situaţie, existã un prejudiciu imediat, greu de reparat îr viitor, carejustificã evacuarea provizorie, până la soluţionarea acţiunii de drept comunîn rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea locatarului.

în schimb, înlăturarea atingerii dreptului de proprietate, dorinţa de amenajare rapidă a terenului, construcţia (neprobatã} în viitor (la o data neindicată) în apropierea unui teren de sport nu constituie veritabile motive care să ducã la concluzia că neluarea măsurii urgentesolicitatear genera opagubă imposibil sau dificil de reparat, asemenea elemente de disconfort putând fi înlăturate pe calea dreptului comun'2'.

Tot astfel, faptul că reclamanta mai are posibilităţi de acces la imobilul hală ce-i apar-ţine, chiar dacă ar trebui realizate anumite lucrări în acest scop, conduce la concluzia că mãsura solicitată -obligarea pârâtului să permită trecerea pe terenul său şi să desfiinţeze gardul edificat - nu are caracter urgent, fiindcă pretinsa pagubă potenţialā invocata de reclamanta nu este ireparabilã, în condiţiile în care aceasta poate avea acces la imobilul hală şi dintr-un alt loc decât eel din vecinătatea imobilului pârâtului. Argumentele recu-rentei privind cauzarea unor probleme ccntractuale determinate de nelivrarea mărfurilor realizate nu pot atrage admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială, atât timp cat nu este o singură cale de acces, respectiv cea solicitată peste terenul cumpãrat de pârât, accesul în halã putând fi realizat nu doar trecând peste imobilul intimatului'3'-

Urgenţa trebuie motivată de instanţa de judecată. La aprecierea urgenţei trebuie să se aibă în vedere şi perioada de timp dintre momentul producerii faptului prejudiciabil şi data promovării cererii de ordonanţă preşedinţială, deoarece, uneori, în funcţie de circumstanţele cauzei, timpul îndelungat scurs între producerea faptului prejudiciabil şi sesizarea instanţei de judecată cu o cere'e de ordonanţã preşedinţială face să nu mai fie întrunitã condiţia urgenţei14'.

3. Caracterul provizoriu. Pe calea ordonanţei preşedinţiale nu se pot lua decât măsuri cu caracter temporar. Măsurile luate îşi păstrează caracterul provizoriu, chiar dacă recla-

I'l Trib. Bistriţa-Năsăud, s. I civ., dec. nr. 19/R din 20 ianuarie 2012, nepublicata.

'2' Trib. Bistriţ-Năsăud, s. I civ., dec. nr. 239/R din 19 septembrie 2012, nepublicata.131 Trib. Bistriţa-Năsāud, s. I civ., dec. nr. 109/K din 6 martie 2013, nepublicata.

'4' Astfel, depozitarea dc pârat in anul 1996 a unor materiale pe un teren şí promovarea unei cereri de ordonanţapre⅛edinţialcí pentru obligarea pârâtului la ridicarea materialelor in anul 1998 denotă lipsa urgenţei. A sevedea, în acest sens, C.A. Cluj, s. com. şi de cont. adm., dec. nr. 459/1999, in BJ. 1999, p. 281.

I •Hill Art. SI!Mi I'KOCEDURI SPECIALE

mantul, care a obţinut câştig de cauză, ori pârâtul, care ştie că măsura luată concordă cu dreptul reclamantului, nu mai promovează o acţiune de drept comun.

4. Neprejudecarea fondului cauzei. A nu prejudeca fondul cauzei înseamnā a nu ana-liza fondul raportului juridic dedus judecăţii, însă instanţa sesizatā cu judecarea uneî ordonanţe preşedinţiale poate „pipăi" fondul'11, în sensul că stabileşte dacă aparenţa dreptului este în favoarea reclamantului. Numai dacă instanţa stabileşte cā în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, poate crdona măsuri provizorii.

5. Posibilitatea de opţiune între procedura ordonanţei preşedinţiale şi procedura prevãzutã de art. 718 alin. (7) NCPC, în cazul cererilor de suspendare provizorie a unei executāri silite. în opinia noastrã, cele două căi de acţiune puse la dispoziţia celui intere-sat, ordonanţa preşedinţială întemeiată pe dispoziţiile art. 996 NCPC şi cererea întemeiată pe prevederile art. 718 alin. (7) NCPC, nu se exclud reciproc. Dimpotrivă, rămâne la lati-tudinea părţii interesate să aleagă mijlocul procedural mai favorabil. Aceasta întrucât se poate constata că cele douã căi prevăzute de lege pentru a obţine o măsură de suspendare presupun întrunirea unor condiţii diferite [a urgenţei, a existenţei unei cereri de suspendare şi a depunerii cauţiunii, în cazul art. 718 alin. (7) NCPC, respectiv urgenţa justificată numai peanumiteîmprejurări, şi anume: păstra^ea unui drept care s-ar păgubi prinîntâr-ziere, prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, caracterul vremelnic, neprejudecarea fondului, în cazul art. 996 NCPC].

6. Cereri care nu se pot soluţiona în procedura ordonanţei preşedinţiale. în principiu, ordonanţa preşedinţială este admisibilă în orice materie. Existā însă materii ín privinţa cărora, în caz de litigiu, nu se poate recurge la procedura ordonanţei preşedinţiale. Este vorba de litigii care privesc: obligaţia de a face, restituirea sau predarea unor bunuri mobile, executarea unui contract, validitatea titlurilor, interpretarea sau rezilierea unui contract, dreptul de retenţie, ipoteca sau privilegiul'21, stabilirea caracterului simulat al unui act, revocarea unui administrator al unei societãţi13'.

întrucât pe calea ordonanţei preşedinţiale nu se pot lua măsuri prin care să se soluţi-oneze litigiul în fond, s-a decis că această cale ru se poate utiliza în cazul obligaţiilor de a face, cu excepţia cazului în care prin aceasta se urmăreşte înlăturarea unor acte abu-zive1'1. S-a remarcat că, într-o asemenea împrejurare de excepţie, nu suntem în prezenţa unor veritabile acte de a face, ci, mai degrabã, a unor lucrãri care au ca scop restabilirea situaţiei anterioare1^1.

în scopul executării unui contract, nu se poate utiliza calea ordonanţei preşedinţiale pentru a se obţine restituirea sau predarea unor bunuri mobile, deoarece, printr-o asemenea măsură, s-ar soluţiona fondul cauzei. Ordonanţa preşedinţială poate fi însă utilizată pentru restituirea bunurilor de uz personal şi a celor strict necesare exercitării profesiei sau meseriei. De asemenea, pe calea ordonanţei preşedinţiale nu se poate solicita executarea contractului, interpretarea sau rezilierea acestuia, întrucât s-ar rezolva fondul cauzei.

Procedura ordonanţei preşedinţiale nu poate fi utilizată nici pentru a examina valabi-litatea titlurilor invocate de părţi, deoarece s-ar rezolva fondul cauzei. Pe calea ordonanţei preşedinţiale instanţa nu poate decât să stabilească, în baza probelor prezentate de părţi, în favoarea cãreia există aparenţa de drept.

W L· Deleanu, Tratat..., vol. II, 2005, p. 335.

' ' C. Cri$u, Ordonanţa preşedinţială, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1997, p. 319-321.131CSJ., s. com., dec. nr. 59/1996, în B.J., Bază de date.141 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 779/1982, în CD. 1982, p. 204.151 I. Leş, Tratat..., p. 79.

PROCEDURA ORDONANŢEI PRESEDINTIALE Art. í»Ï»fi | I4(íl

Intrucât acordarea dreptului de retenţie presupune stabilirea unei creanţeîn legătură cu lucrul, deci examinarea fondului cauzei, procedura ordonanţei presedintiale nu poate fi utilizată nici în aceastã materie.

Pe calea ordonanţei presedintiale nu pot fi luate mãsuri ce implică aprecieri definitive asupra întinderii sau efectelor unui privilegiu ori unei ipoteci, nu se poate solicita înscri-erea sau ridicarea ipotecii.

Măsura demolării unui gard nu are caracter provizoriu, ea fiind definitivā, astfel că aceasta nu se poate dispune pe calea ordonanţei presedintiale, ci doar pe calea dreptului comun''1.

Tot astfel, măsura a ridicarii unor construcţii are caracter definitiv, ceea ce exclude

posibilitatea luării unei asemenea măsuri pe calea ordonanţei presedintiale'2'.

De asemenea, desfiinţarea contractului deînchiriere, restabilirea situaţiei anterioare încheierii lui si plata chiriei se constituie în mãsuri ce nu pot fi dispuse în cadrul procedurii speciale a ordonanţei presedintiale, deoarece vizează însuşi conţinutul raporturilor juridice dintre părţi şi se urmăreşte tranşarea definitive a acestora, fapt ce contravine condiţiilor vremelniciei şi nerezolvārii fondului'3'.

Simpla apărare a unui drept conferit de lege nu înseamnă urgenţă care să justifice admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială, aceastã apărare putându-se realiza pe calea dreptului comun, prin promovarea unei acţiuni în justiţie'4'.

Revocarea calităţii de administrator nu poate fi considerată o măsură provizorie, deoarece vizeazā fondul cauzei, astfel că o asemenea măsură nu poate fi luată pe calea procedurii instituite de art. 996 NCPC.

într-o opinie1^1 se consideră că ordonanţa preşedinţială nu îşi găseşte aplicare în fata instanţei de contencios administrativ, întrucât Legea nr. 554/2004 reglementează o altă procedura pentru soluţionarea grabnică a unor situaţii de urgenţă, diferită de cea regle-mentată de art. 996 NCPC. Astfel, conform art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarnic superioare, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. Instanţa soluţionează cererea cu citarea părţilor, de urgenţă şi cu precădere. Hotărârea este susceptibilă de recurs în termen de 5 zile de la comunicare.

Se pot observa diferenţele dintre procedura ordonanţei presedintiale şi cea prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004: a) art. 14 se referă la „cazuri bine justificate", în timp ce ordonanţa preşedinţială presupune existenţa unor „cazuri grabnice"; b) în sensul art. 14, prevenirea unei pagube iminente este o condiţie necesară a cazurilor bine justificate, în timp ce, în cazul ordonanţei presedintiale, prevenirea unei pagube iminente este una dintre situaţiile care justifică admisibilitatea cererii de ordonanţă preşedinţială; c) pe calea reglementată de art. 996 NCPC pot fi luate orice măsuri provizorii, în timp ce în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 se poate dispune doar măsura suspendării actului administrativ; d)în timp ce ordonanţa preşedinţială poate fi data şifără citarea părţilor, art. 14 din Legea nr. 554/2004 instituie obligativitatea citării acestora; e) hotărârea pronunţată în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004 este susceptibilă de recurs, termenul fiind de 5 zile

''' Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., dec. nr. 373/R din 29 noiembrie 2006, nepublicatâ. '2' Trib.

Bistriţa-Năsăud, s. I civ., dec. nr. 128/IÎ din 12 aprilie 2012, nepublicată. 131 Trib. Bistriţa-

Năsāud, s. civ., dec. nr. 213/R din 11 iulie 2007, nepublicatā. '4| Trib. Bislrija-Nasâud, s. civ.,

dec. nr. 310/R din 27 octombrie 2010, nepublicata. <5' /. Dekami, Tratat..., vol. II, 2005, p.

338-339.

14U2 %I-I. :\·m I'KOCEDURI SPECIALE

de la comunicare, în timp ce ordonanta preşedinţială poate fi atacată cu apel, termenul fiind de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea pãrţilor, respectiv de la comunicare, dacã s-a dat fără citarea părţilor.

Apreciem şi noi că un act administrativ nu poate fi suspendat pe calea ordonanţei preşedinţiale, atãt timp cat art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 reglementează o procedure specială pentru suspendarea executării acestuia.

în opinia noastră, pe calea ordonanţei preşedinţiale se poate însă solicita suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti definitive. Articolul 484, art. 507 şi art. 512 NCPC prevăd posibilitatea instanţei de a suspenda executarea unei hotărâri atacate cu recurs, contestaţie în anulare sau revizuire, sub condiţia depunerii cauţiunii prevãzute de art. 718 NCPC.

în schimb, aşa cum a statuat instanţa supremã, este admisibilă, de principiu, procedura ordonanţei preşedinţiale, atunci când starea de fapt a cauzei nu se circumscrie dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 privitoare la suspendarea actului administrativ unilateral, neexistând incompatibilitateîntre această procedura şi cea a contenciosului administrativ în situatia în care cauza nu are ca obiect suspendarea unui act administrativ, ci dispunerea unor măsuri provizorii, cum ar fi impunerea uneiobligaţii vremelniceîn sarcina unei părţi, până la dezlegarea fondului cauzei'1'.

7. Cuprinsul cererii de ordonanta preşedinţială. Cererea va cuprinde: numele, pre-numele, domiciliul sau reşedinţa pãrţilor sau, după caz, denumirea şi sediul acestora; calitatea în care părţile stau în judecată, atunci când nu stau în nume propriu; indicarea mãsurii care se solicita a fi luată; precizarea motivelor pe care se sprijină cererea, a dove-zilor de care reclamantul înţelege să se folosească şi semnãtura reclamantului12'.

8. Executarea ordonanţei preşedinţiale. Ordonanta are caracter provizoriu şi este executorie, astfel că poate fi pusă în executare conform art. 632 alin. (2) NCPC (respectiv fără învestire cu formula executorie, la fel ca şi h vechea reglementare, potrivit art. 3741 CPC). Instanţa sesizată poate dispune ca executarea să se facă fără somaţie sau fără tre-cerea unui anumit termen.

9. Domenii importante de aplicabilitate a instituţiei ordonanţei preşedinţiale. Caracterul variat al situaţiilorîn care se poate recurge la procedura ordonanţei preşedinţiale face imposibilă o analiză în detaliu a acestora, fapt ce impune doar o prezentare a domeniilor mai importante de aplicabilitate a instituţiei ordonanţei preşedinţiale.

Ordonanta poate fi pronunţată chiar dacă este în curs judecata asupra fondului. însă, pe calea ordonanţei preşedinţiale este interzis a se dispune măsuri care rezolvă fondul litigiului sau măsuri a căror executare ar face imposibilă restabilirea situaţiei de fapt. Exemplificativ, ordonanta preşedinţială este admisibilă în materie locativă, în rapor-turiledevecinãtate, defamilie, în raporturiledintre profesioniştisauîn materia executării silite.

în materie locativă ordonanta preşedinţială se poate utiliza pentru evacuarea unei persoanedintr-unimobil, pentru reprimarea abuzurilordefolosinţă, pentru restrângerea spaţiului de locuit în situatia în care este necesară efectuarea grabnica a unor reparaţii necesare, pentru asigurarea folosinţei paşnice a părţilor comune, pentru reintegrarea în locuinţă a celui izgonit în mod abuziv.

în raporturile de vecinātate ordonanta preşedinţială poate fi folosită pentru obligarea unei părţi să ia măsuri de naturã să evite producerea unei pagube iminente, pentru efec-

' ' I.C.C.J,, s. de cont. adm. şi fisc., dec. nr. 2462 din 17 mai 2012, www.scj.ro şi www.juridice.ro.

'2' /. ⅛ Codul..., p. 1282; M. Tăbârcă, Gh. Butn, Codul..., p. 1419, comentariul 8; M. Tăbãra`i, Drept procesual ..., vol. II, ed. a 2-a, 2008, p. 210.

PROCEDURAORDONANTEI PREŞEDINŢIALE .in. Mî»fi | I4t>;>

tuarea de reparaţii urgente la pārţile comune, cum ar fi zidul, şanţul sau gardul comun, pentru deblocarea unei cãi de acces. De asemenea, măsura obligării părţii să permită vecinului accesul spre imobilele proprietatea sa cu piciorul, animalele, mijloacele de transport este una menită sa asigure posibilitatea de a ajunge la imobilul proprietatea sa şi de a transporta la imobil recolta (în perioada toamnei), lemne de foe (în perioada de iarnă), de a aduce animalele de la camp, evitându-se astfel prevenirea unui prejudiciu dificil de reparatîn viitor'1'.

în raporturile de familie ordonanţa preşedinţială poate fi utilizatăîn materia divorţului, pentru luarea de mãsuri vremelnice cu privire la stabilirea locuinţei copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia de stat pentru copii, la folosirea locuinţei familiei; în raporturile dintre soţi, pentru reintegrarea celui izgonit din locuinţă, pentru restituirea bunurilor de uz personal sau necesare exercitării profesiei sau meseriei, pentru inventa-rierea bunurilor comune cãnd există pericolul înstrăinārii de unul dintre soţi, pentru stabilirea locuinţei minorului ai cărui părinţi sunt despãrţiţi în fapt, pentru exercitarea drep-tului pãrintelui de a avea legături personale cu minorul său.

în raporturile dintre profesionişti se poate recurge la procedura ordonanţei preşe-dinţiale pentru evacuarea unui salariat care ocupă spaţiul comercial gestionat după înce-tarea raporturilor de muncă'2', pentru oprirea unor acte de concurenţă neloială.

în materia executării silite, pe calea ordonanţei preşedinţiale se pot solicita suspen-darea executării silite, stabilirea provizorie a cuantumului creanţei.

Uneori acte normative speciale ori cu caracter general prevãd expres luarea unor măsuri pe calea ordonanţei preşedinţiale. Exemplificativ, amintim dispoziţiile art. 217 NCC {suspendarea acteloratacateodatăcu intentareaacţiuniiîn anulare), art. 255 NCC {măsuri provizorii pentru protecţia drepturilor nepatrimoniale), art. 630 NCC (măsuri pentru prevenirea pagubei în cazul depăşirii inconvenientelor normale ale vecinătăţii), art. 1113 NCC (reducerea termenului de opţiune succesorală), art. 1278 NCC (pactul de opţiune, stabilirea termenului pentru acceptare), art. 1337 NCC (înscrierea în cartea funciara a unei ipoteci legale în vederea garantării cheltuielilor necesare de cãtre gerant), art. 1415 NCC (stabilirea judiciară a termenului), art. 1592 NCC (acţiunea deţinătorului deposedat în mod nelegitim), art. 1979 NCC (constatarea stãrii bunului), art. 2162 NCC (stabilirea termenului de restituire), art. 2181 NCC (cererea creditorilor oricăruia dintre curentişti de încheiere înainte de termen a contului curent, pentru executarea sau poprirea soldului rezultat în favoarea curentistului debitor), art. 2198 NCC (deschiderea forţatã a casetei de valori), art. 2287 NCC (litigii cu privire la caracterul suficient al fideiusiunii), texte care trimit expres la dispoziţiile ordonanţei preşedinţiale.

Tot astfel, art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, republicată^l, reglementează ordonanţa preşedinţială pentru luarea măsurii sechestrului asigurător.

10. Efectele în timp ale măsurilor dispuse pe calea ordonanţei preşedinţiale. Prin ordonanţa pronunţată instanţa poate stabili durataîntimpa măsurilor provizorii luate.în cazul în care ordonanţa emisă nu cuprinde o asemenea menţiune, în ipoteza în care împrejurările de fapt avute în vedere la emiterea ei nu s-au modificat, măsurile dispuse pe calea ordonanţei preşedinţiale prodjc efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului dreptului dedus judecăţii. Ca atare, într-o asemenea ipoteză, efectele măsurilor dispuse încetează la data soluţionării definitive a litigiului asupra fondului.

''' Trib. Bistriţa-Năsăud, s. 1 civ., dec. nr. 19/K din 20 ianuarie 2012, nepublicatã. 121

C.S.J., s. com., dec. nr. 217/1995, in B.J.CD. 1995, p. 373-375. 131 M. Of. nr. 948 din 24

dcccmbric 2002.

14(14 Arl. !IÍJ7-!»!Ï." I'KOCEDURI SPECIALE

Arl. 997. Instanţa competentă. Ccrcrca de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunte în primã instanţă asupra fondului dreptului.

COMENTARII

Competenţă. Soluţionarea cererii de ordonanţã preşedinţială revine instanţei com-petente să soluţioneze fondul dreptului în primă instanţă. Sintagma „instanţa competentă să judece fondul dreptului" se referă la fondul dreptului dedus judecăţii prin cererea de ordonanţă preşedinţială.

Determinarea instanţei competente să judece cererea de ordonanţă preşedinţială se realizează prin raportare la obiectul cererii de ordonanţă preşedinţială, şi nu la un alt obiect al unei acţiuni aflate pe rolul instanţei de judecată. Ca atare, competenţa soluţio-nării unei cereri de ordonanţă preşedinţială revine acelei instanţe care ar fi competentă să se pronunte pe fondul dreptului dacă pretenţia reclamantului ar fi fost formulată în cadrul unei acţiuni de drept comun.

Din acest punct de vedere, atunci când, spre exemplu, se solicită luarea unei măsuri de sistare provizorie a executării unor lucrări pe un teren solicitat a fi restituit în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, nefinalizată încă, cererea de ordonanţă preşedinţială este de competenţa judecătoriei, potrivit art. 94 pet. 1 lit. h) sau j), dacă valoarea litigiului este până la 200.000 lei inclusiv, întrucât fondul dreptului se referă la o obligaţie de a face, şi nu de competenţa tribunalului, ca instanţă prevăzută de legea specială.

Tot astfel, în practica judiciară s-a statuat că, deşi Corpul Experţilor Contabili şi al Contabililor Autorizaţi din Romania s-a înfiinţat prin O.G. nr. 65/1994 ca persoană juridică de utilitate publică, având între atribuţii şi organizarea evidenţei experţilor contabili, a contabililor autorizaţi şi a societăţilor comerciale de profil prin înscrierea acestora în Tabloul Corpului, această persoană juridică de drept privat nu este asimilata unui autorităţi publice centrale. Prin urmare, în cazul în care se solicită - pe calea ordonanţei preşedin-ţiale - reintegrarea în Corpul Experţilor Contabili şi al Contabililor Autorizaţi din Romania, obligarea la eliberarea înscrisurilor şi hotărârilor care au stat la baza acestora, obligarea la eliberarea ştampilei de expert contabil şi obligarea la daune cominatorii, competenţa de soluţionare a cauzei va aparţine instanţelor civile, iar nu celor de contencios adminis-trativ, litigiul fund unui de natură civile"'.

Arl. 998. Procedura de soluţionare. (1) In vederea judecării cererii, părţile vor fi citate conform normelor privind citarea în procesele urgente, iar pârâtului i se va comunica o copie de pe cerere şi de pe acte!e care o însoţesc. Intâmpinarea nu este obligatorie.(2) Ordonanţa va putea fi data şi fără citarea pãrţilor. In caz de urgenţã deosebitã, ordonanţa va putea fi data chiar în aceeaşi zi, instanţa pronunţându-se asupra măsurii solicitate pe baza cererii şi actelor depuse, fărã concluziile pãrţilor.(3) ]udecata se face de urgcnţă şi cu precădere, ncfiind admisibile probe a căror administrare necesită un timp îndelungat. Dispoziţiile privind cercetarea procesului nu suntaplicabile.(4) Pronunţarea se poate amâna cu eel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanţei se face în eel mult 48 de ore de la pronunţare.

' ' I.C.C.J., s. a 11-a civ., dec. nr. 3740 din 27 scptcmbrie 2012, www.juridicc.ro; www.scj.ro.

PROCEDUKAOkf>ONANTEl CKI-.>l l>INŢIALE Arl. »»H I ]4O⅛

COMENTARII

1. Soluţionarea cererii de ordonanţă preşedinţială. în principiu, ordonanţa preşedin-ţială se pronunţă cu citarea părţilor, însã instanţa de judecată sesizatã poate aprecia cãjudecata se poate desfãşura şi fără citarea părţilor. Suntem de părere cã aprecierea asupranecesităţii citării părţilor revine completului de judecata căruia i s-a repartizat aleatoriucauza spre soluţionare, şi nu judecătorului de serviciu sau persoanei care înregistreazăcererea. în acest sens, art. 97 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelorjudecătoreşti prevede că dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluatede preşedintele completului de judecată învestítcu soluţionarea cauzei ori de unul dintremembrii completului, care va lua măsurile necesare în scopul pregãtirii judecăţii, astfelîncât să se asigure soluţionarea cu celeritate a cauzelor. în cazul în care cererea se judecăfără citarea părţilor, însă reclamantul, personal sau prin reprezentant, se prezintă la ter-menul stabilit pentru judecată, considerãm că instanţa de judecată este obligată să amânejudecarea cauzei şi să dispună citarea celeilalte părţi, în vederea respectării principiuluicontradictohalităţii şi al dreptului la apărare al tuturor părţilor între care s-a stabilit rapor-tul juridic litigios.

Judecarea ordonanţei preşedinţiale seface în procedurã de urgenţă şi cu precădere. Ca atare, urgenţa nu se confundă cu celeritatea. întreaga procedurã a ordonanţei preşedinţiale se desfăşoară sub semnul celerităţii. Fiind vorba de o procedurã urgentă, în care întâmpinarea nu este obligatorie, procedurã prevăzută de art. 201 NCPC privitoare la fixarea primului termen de judecată nu este aplicabilă. în schimb, dispoziţiile art. 200 NCPC privitoare la regularizarea cererii sunt incidente şi în această materie, atât timp cat nu există o normă specială care să prevadă altfel.

Faţă de caracterul urgent al cererii, în doctrină s-a arătat că în cadrul acestei proceduri nu sunt aplicabile dispoziţiile privind cercetarea procesului, în sensul cã instanţa nu va estima durata procesului, părţile nu vor putea conveni ca administrarea probelor să se realizeze prin avocat sau consilier juridic, iar unele probe, cum este expertiza, nu vor putea fi acceptate din cauza duratei necesare pentru administrare'11.

întrucât alin. (3} al normei analizate prevede expres inaplicabilitatea dispoziţiilor privitoare la cercetarea procesului, apreciem că estimarea duratei necesare cercetării procesului nu va avea loc în procedurã ordonanţei preşedinţiale.

2. Timbrarea cererii de ordonanţă preşedinţială. Ordonanţa preşedinţială al cărei obiect nu este evaluabil în bani este supusă plăţii taxei judiciare de timbru de 10 lei, conform art. 3 lit. b) din Legea nr. 146/1997 şi timbrului judiciar de 0,30 lei, potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 32/1995'2'. Dacă obiectul este evaluabil în bani, devin incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, privitoare la taxa de timbru datorată în cazul cererilor evaluabile în bani, respectiv cele ale art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995'3'.

3. Formularea de cereri în cadrul ordonanţei preşedinţiale. Ţinând seama de faptul că pe calea cererii de ordonanţă preşedinţială nu se poate prejudeca fondul cauzei, s-a învederat că în procedurã ordonanţei preşedinţiale nu poate fi formulată o cerere de

il` C. Ro$u, A.F. Moca, Administrarea probelor în roul Cod de procedurã civilā, înDreptuI nr. 11/2012, p. 79. ' 'Potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 32/1995: „Cererile de chema rein judecata, ad resale inslanţclorjudecătoreşli, se timbrează cu timbru judiciar în valoare de 0,3 lei, în cazul în care se solicită soluţionarea în fond a cauzei, şi în valoare de 0,15 lei, când cererile au ca obiect exercitarea unei căi de atac".

' ' Potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995: „lncazulîn care cererile prevăzute la alin. (1), indiferent dacă privesc fondul sau o cale de atac, au ca obiect o valoare mai mare de 100 lei, se aplică timbre judiciare de 1,5 lei, dacă valoarea este de peste 1.000 lei, se aplicA timbre judiciare de 3 lei, iar dacă valoarea este de peste 10.000 lei, se aplică timbre judiciare de 5 lei".

I4Uf» Al⅞ »»« I'KOCEDURI SPECIALE

chemare în garanţie, de arătare a titularului dreptului'1' sau de chemare în judecata a altor persoane'21. Ïn schimb, pot fi formulate o cerere reconvenţională, cu condiţia ca prin intermediul ei să se urmărească luarea unor mãsuri provizorii'3', o cerere de intervenţie principală sau accesorie'4'.

4. Comunicarea citaţiei şi a actelor depuse. Fiind vorba de o pricinā urgentă, în cazulîn care judecata se desfãşoară cu citarea părţilcr, termenul de înmânare a citaţiei poatefi maiscurtde 5 zileînainteatermenuluide judecata, conform art. l59tezaa ll-a NCPC. Deasemenea, în cazul judecarii cererii cu citarea părţilor, primul termende judecata va puteafi mai mic de 60 de zile de la data rezoluţiei, conform art. 201 alin. (5) NPC.

Caracterul urgent al procedurii nu duceînsă la concluzia că instanţa nu are obligaţia de a comunica pârâtului cererea de ordonanţă preşedinţială şi actele depuse în sprijinul acesteia. însă, prin derogare de la prevederile art. 201 NCPC referitoare la fixarea primului termen de judecata, în materia ordonanţei preşedinţiale, după verificarea regularităţii cererii, în cazul în care se constatã că cererea îndeplineşte toate cerinţele legal şi este timbrată, completul de judecata căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza va fixa termen de judecata scurt, dispunând, în cazul judecarii cererii cu citarea părţilor, comunicarea către pârât a copiei cererii de ordonanţă preşedinţialã şi a actelor anexă la aceasta. în ipoteza unei urgenţe deosebite, instanţa poate pronunta ordonanta chiarîn aceeaşi zi, pe baza cererii şi a actelor depuse, fără concluziile părţilor.

5. Neobligativitatea depuneriiîntâmpinării.ln materia ordonanţei preşedinţiale, dero-gatoriu de la regula prevãzută de art. 208 alin. (1) NCPC, întâmpinarea nu este obligatorie.

6. Administrarea probelorîn cadrul ordonanţei preşedinţiale. Fiind vorba de soluţi-onarea unei cereri prin care se solicită luarea unor măsuri care reclamă urgenţă, în pro-cedura ordonanţei preşedinţiale nu pot fi administrate acele probe care ar întârzia jude-carea cauzei, cum ar fi audierea unor martori prin procedura comisiei rogatorii, efectuarea unei expertize tehnice, luarea unui interogatoriu unei părţi aflate în străinătate etc. Ca atare, în cadrul ordonanţei preşedinţiale pot fi administrate orice fel de probe, cu singura condiţie de a nu întârzia judecarea cauzei, deoarece prin curgerea timpului măsurile solicitate a fi luate pot să-şi piardă scopul urmărit. Totodată, în această materie nu sunt aplicabile dispoziţiile privind cercetarea procesului (art. 237-388 NCPC).

7. Conexarea cererii de ordonanţă preşedinţială. Litispendenţa. In privinţa conexării, doctrina a subliniat faptul că nu poate opera conexarea decât între două cereri de ordonanţă preşedinţială, nu şi între o cerere de ordonanţă preşedinţială şi o acţiune de drept comun'"`'. Tot astfel, este posibilă reunirea, ca efect al admiterii excepţiei de litispendenţă, a unor cereri de ordonanţă preşedinţială, însă nu există litispendenţă între o cerere de ordonanţă preşedinţială şi o acţiune de drept comun1"1.

8. Pronunţarea şi motivarea hotărârii. Pronunţarea hotărârii poate fi amânată maxim 24 de ore, iar motivarea ordonanţei se face în maxim 48 de ore de la pronunţare. Aceste

111 /. Delamu, Trat.it..., vol. II, 2005, p. 339-340; M. Tābărcā, Gh. Buta, Codul.... p. 1418, comentariul 6; At Tãbârcâ, Drept procesual.... vol. II, ed. a 2-⅜ 2008, p. 208-209.' ''. Deleamt, Tratat..., vol. II, 2005, p. 340; /. L··ş, Codul..., p. 1283. ín sens contrar, acela aladmisibi)itfţii unei asemenea cereri, a se vedea M. Tãbârcâ, Gh. Buta, Codul.... p. 1418, comentariul 6.131 /. Delamu, Tratat..., vol. II, 2005, p. 340; ƒ. Leş, Codul..., p. 1282-1283; M. Tãbârcâ, Gh. Buta, Codul..., p. 1419, comentariul 10; M. Tãbârcâ, Drept procesual..., vol. II, ed. a 2-a, 2008, p. 210.1411 Delamu, Tratat..., vol. II, 2005, p. 149; I. Le$, Codul..., p. 1283; M. Tãbârcâ, Gh. Buta, Codul.... p. 1418, comentariul 6; M. Tãbârcâ, Drept procesual..., vol. II, ed. a 2-a, 2008, p. 209.'5' /. Delamu, Tratat..., vol. II, 2005, p. 340; ƒ. Les, Codul..., p. 1286; M. Tãbârcâ, Gh. Buta, Codul..., p. 1420, comentariul 19; M. Tãbârcâ, Drept procesual..., vol. II, ed.a 2-a, 2008, p. 213.161 Ibidem,

PROCEDURA ORDONANŢFl Í'REŞED!NŢIALE .in. »î»» I 14U/

termene sunt de recomandare, nerespectarea lor putând atrage doar aplicarea de sanc-ţiuni disciplinare. Calculul acestor termene se realizează conform art. 181 alin. (1) pet. 1 NCPC, în sensul că ele încep să curgă de la ora zero a zilei următoare.

Arl· 999. Calea de atac. (1) Dacă prin legi speciale nu se prevede altfel, ordonanta este supusă numai apelului în termen dc 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părtilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.(2) Instanţa de apel poate suspenda executarea pânã la judecarea apelului, dar numai cu plata unci cauţiuni al cărei cuantum se va stabili de către aceasta.(3) Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor. Dispoziţiile art. 998 alin. (4) sunt aplicabile.(4) împotriva executarii ordonanţei preşedinţiale se poate face contestaţie la exec u tare.

COMENTARII

1. Calea de atac împotriva ordonanţei preşedinţiale. Sancţiune. împotriva ordonanţeipreşedinţiale poate fi exercitată numai calea de atac a apelului, în termen de 5 zile, fiindexclus recursul, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, aplicabil proceselorînce-pute între data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă şi data de 31 decembrie2015, respectiv potrivit art. 483 alin. (2) NCPC, în privinţa proceselorînceputedin 1 ianu-arie 2016. Apelul este calea de atac ori de câte ori prin lege specială, prioritară în aplicare,nu se prevede o altă cale de atac. Termenul de 5 zile curge de la pronunţare, dacă ordonanta s-a dat cu citarea părţilor, respectiv de la comunicare, în cazul în care soluţionareacererii de ordonanţă preşedinţiala s-a re3lizat fărã citarea părţilor.

Acest termen este aplicabil şi ordonanţei preşedinţiale prin care se dispune măsura plasării copilului în regim de urgenţă, avãnd în vedere considerentele Deciziei în interesul legii nr. 7/2012, pronunţată de Secţiile Unite ale instanţei supreme, care îşi păstrează actualitatea şi în condiţiile noilor dispoziţii procedurale'1'.

Termenul are caracter imperativ, astfel că nerespectarea lui atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai exercita calea de atac, respectiv respingerea apelului ca tardiv formulat, dacă acesta este exercitat pestetermenul legal, cu excepţia cazului în care partea dovedeşte împiedicarea mai presus de voinţa sa de a acţiona în termenul legal şi solicită, în termenul legal prevăzut de art. 186 NCPC, repunerea în termen.

2. Suspendarea executarii hotărârii. Caracter facultativ. Apelul nu suspenda execu-tarea, însă instanţa de apel poate dispune suspendarea executarii dispoziţiilor ordonanţei până la judecarea apelului. Suspendarea este condiţionată de depunerea unei cauţiuni al cărei cuantum se stabileşte de instanţăîn limitele prevăzute de art. 1056 alin. (2) NCPC, aplicabil ori de câte ori legea nu prevede altfel [norma analizată nu trimite expres la art. 718 alin. (2) NCPC sau la vreo dispoziţie dintr-o lege specială].

3. Procedura. Ïntrucât ordonanta preşedinţială se caracterizează prin urgenţă, şi solu-ţionarea apelului se realizează de urgenţă şi cu precădere, însă numai cu citarea părţilor. Pronunţarea deciziei poate fi amânată maxim 24 de ore, iar motivarea acesteia se face în termen de 48 de ore de la pronunţare.

4. Contestaţia la executare. împotriva executarii dispoziţiilor cuprinse în ordonanta preşedinţială se poate face contestaţie la executare, dispoziţiile cuprinse în art. 711-719 NCPC fiind aplicabile.

111 M. Of. nr. 411 din 20 iunie 2012

I4UK \il. 1.0110-1.1101 I'KOCEDURI SPECIALE

5. Contestaţia în anulare. Impotriva ordonanţei preşedinţiale pronunţate de instanţa de judecatã poate fi exercitată contestaţia în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (1) NCPC (când contestatorul nu a fost legal citat si nici nu a fost prezent la termenul la care a avut loc judecatã) sau art. 503 alin. (2) pet 1 şi alin. (3) NCPC (când hotărârea a fost pronunţatã de o instanţă necompetentă absolutsau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de apel a respins-o ori a omis să se pronunţe asupra ei) numai dacă ordonanţa s-a dat cu citarea părţilor'1'.

6. Revizuirea. în ceea ce priveşte revizuirea, în mod judicios s-a remarcat faptul ca această cale de atac nu poate fi exercitată împotriva unei ordonanţe preşedinţiale, deoa-rece prin aceasta nu se soluţionează fondul cauzei, iar întrucât ordonanţa nu se bucurã de autoritate de lucru judecat faţă de hotărârea care soluţionează fondul, nu poate exista contrarietate între o ordonanţã şi o hotărâre pronunţatã asupra fondului121. Tot astfel, în cazul în care există două ordonanţe contradictorii, nu se poate fo!osi calea revizuirii, ci, în această situaţie, partea interesată poate promova o nouă cerere de ordonanţă preşe-dinţială ori poate solicita soluţionarea litigiului pe fond.

Art. l.OOO. Transformarea cererii. La solicitarea reclamantului, până la închi-derea dezbaterilor la prima instanţã, cererea de ordonanţă preşedinţială va putea fi transformată într-o cerere de drept comun, situaţie în care pârâtul va fi încunoş-tinţat şi citat în mod expres cu această menţiune.

COMENTARIITransformarea cererii de ordonanţă preşedinţială. Există posibilitatea ca reclamantul sā

îşi transforme cererea de ordonanţă preşedinţială într-o acţiune de drept comun. 0 ase-menea transformare poate avea loc numai la cererea reclamantului şi eel târziu până la închiderea dezbaterilor la prima instanţă. Dacă până la închiderea dezbaterilor în fata primer instanţe reclamantul îşi transformã cererea de ordonanţã preşedinţială, instanţa de judecatã este obligată,în respectarea dreptului la apărare şia principiului contradictorialităţii, să aducă la cunoştinţa pãrâtului această transformare. încunoştinţarea se va face prin citarea pârâtuluî cu menţiunea că reclamantul şi-a transformat cererea de ordonanţă preşedinţială.

Art. 1.001. Autoritatea de lucru judecat. (1) Ordonanţa preşedinţială are autoritate de lucru judecat faţă de o altă cerere de ordonanţă preşedinţială, numai dacă nu s-au modificat împrcjurările dc fapt care au justificat-o.(2) Ordonanţa prcşcdinţială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii pri-vind fondul dreptului.(3) Hotãrârea data asupra fondului dreptului arc autoritate de lucru judecat asupra unci cereri ulterioare de ordonanţă preşcdinţială\

COMENTARH

Autoritatea de lucru judecat a ordonanţei preşedinţiale. Sub aspectul autorităţii de lucru judecat, în doctrine'3' s-a arătat că ordonanţa preşedinţială nu are autoritate de

'1' I. Deîeami, Tratat..., vol. II, 2005, p. 343; M. Tābârcâ, Ot. Buta, Codul.... p. 1422, comcntariul 3; M. Tãbãrcã, Drept proct⅞ual..., vol. II, ed. a 2-a, 2008, p. 215; /. Le⅜, Codul.... p. 1297.1211 Deleami, Tratat..., vol. II, 2005. p. 343-344; M. Tãbãrcã, CA. Buta, Codul..., p. 1422, comentariul 3; M. Tãbãrcã, Drept procesual.... vol. II, ed. a 2-a, 2008, p. 215; /. Leş, Coiul..., p. 1297.'¾' V.M. Ciobanu, Tratat..., vol. II, p. 498; i. Dekanu, Tratat..., vol. II, 2005, p. 345-346; /. Le$, Procedure civile spociale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 102-103; ƒ. Leş, Codul.... p. 1288; M. Tãbãrcã, Gh. Buta,

PROCEDURAORDONANŢH I'M-.>l l>INŢIALE Arl. I.OHI | 1409

lucru judecatîn litigiul care priveştefondjl dreptului, deoarece are ca obiect doar măsuri cu caracter provizoriu. însă, o hotărâre asupra fondului are autoritate de lucru judecat faţă de o cerere ulterioară de ordonanţă preşedinţială, deoarece prin ea se dispune luarea unor māsuri cu caracter definitiv.

0 ordonanţă preşedinţială nu are autoritate de lucru judecat faţă de o altā cerere de ordonanţă preşedinţială dacă împrejurările care au stat la baza pronunţării primei ordo-nanţe nu mai subzistă ori s-au modificat, astfel că, în principiu, într-o asemenea situaţie, o măsură luată pe calea ordonanţei preşedinţiale poate fi schimbată printr-o ordonanţă preşedinţialã ulterioară.

Dimpotrivă, dacă împrejurările au rãmas neschimbate, nu se poate admite o nouă cerere de ordonanţă preşedinţială fără a se încălca autoritatea de lucru judecat relativă a primei ordonanţe. Este vorba de o putere de lucru judecat cu caracter relativ, care dureazăîn timp numai atâtcâtstarea defaptsau de drept avută în vedere cu ocazia pronunţării primei hotărâri nu a suferit modificări. Pentru a ne afla în fata unui obiect identic nu trebuie analizată maniera de formulare a cererii deduse judecăţii, ci finalitatea aces-teia. Astfel, poate rezulta concluzia unui obiect identic chiar din formulari diferite, dacă scopul urmărit este acelaşi'1'.

Solicitarea unor probe noi în susţinerea unei cereri identice cu una anterior respinsă nu înfrânge autoritatea de lucru judecat, fiind exclusiv culpa procesualã a părţii că nu a cerut initial administrarea respectivului probatoriu. Dacă nu s-ar admite aceste conside-rente, ar rezulta că o cerere identicã de ordonanţă preşedinţială poate fi introdusă de nenumărate ori, până la obţinerea unei soluţii favorabile, concluzie care nu poate fi accep-tatā prin prisma faptului că practica respectivă ar reprezenta un abuz de drept.

Codul .... p. 1420-1421. comentariul 21; M. Tãbârcã, Drept procesual ..., vol. II, ed. a 2-a, 2008,p. 215-216.

' 'C.A. Cluj, s. com., deconl. adm. şi fisc., dec. nr. 1651 din27aprilic 2011, nopub!icata\