ACTUL JURIDIC CIVIL

Secţiunea 4.1. Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile4.1.1. Noţiunea actului juridic civil

1. Definiţie. Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic concret1.

Definiţia formulată mai sus aduce în discuţie elementele esenţiale ale actului juridic civil care sunt următoarele:

a) – existenţa unei manifestări de voinţă, provenită de la un subiect de drept civil respectiv o persoană fizică sau o persoană juridică.

b) – manifestarea de voinţă trebuie făcută în scopul de a se produce consecinţe juridice civile. Manifestarea de voinţa este tocmai elementul definitoriu care deosebeşte actul juridic de faptul juridic ce este doar o împrejurare de fapt ce poate conduce, în anumite circumstanţe strict delimitate de lege, la consecinţe juridice. Efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret.

Spre deosebire de vechiul Cod civil, care nu conţinea o definiţie a actului juridic civil, decât prin raportare la contract şi la diferitele specii de acte juridice, Noul Cod civil conţine reglementarea expresă nu doar a noţiunii de contract, ci şi pe aceea a actului juridic unilateral.

Astfel, potrivit art. 1166 N.C.civ., contractul este acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane, cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. Se observă că noua reglementare a valorificat opiniile exprimate în doctrină, unde actul juridic, în general, a fost definit ca reprezentând acea manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, a modifica ori stinge un raport juridic civil concret.

Rezultă expres din conţinutul art. 1166 N.C.civ., că noţiunea contractului presupune întrunirea elementelor mai sus menţionate, respectiv manifestarea de voinţă şi intenţia de a produce efecte juridice.

2.Sensurile noţiunii actului juridic civilSensurile şi înţelesul noţiunii de act juridic sunt diferite de cele primitoare

în vorbirea curentă şi chiar în limbajul tehnic juridic.Noţiunea din vorbirea curentă are o sferă foarte largă ce înseamnă

rezultatul unei acţiuni, al unei activităţi umane2.În terminologia juridică, noţiunea actului juridic civil are două înţelesuri şi

anume:

1 Pentru alte definiţii, vezi şi Ghe Beleiu, op. cit. pag 113 sau Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifica, Bucureşti 1969 pag. 142 În acest sens, Fl. Marcu şi Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Bucureşti 1978 pag. 25

a) Într-un prim sens, prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă în scopul de a produce consecinţe juridice, tocmai semnificaţia dată de definiţia de mai sus. Tehnic vorbind aceeaşi valoare o are şi noţiunea de operaţiune juridică numită în dreptul roman negotium juris ori negotium.

b) Într-un al doilea sens prin act juridic civil s-ar putea înţelege şi un înscris constatator al unei manifestări de voinţă ca şi mijloc de probă al unui raport juridic civil, actum probationis.

Unele texte din Noul Cod civil atribuie noţiunii de act juridic ambele sensuri, atât pe acela de negotiun cât şi pe acela de actum probationis. Referindu-se la acceptarea succesiunii, textul art. 959 precizează ca ea este un act tacit atunci când se manifestă prin introducerea unei acţiuni în justiţie, în vreme ce art. 1108 alin. 3 din acelaşi cod vorbeşte despre acceptarea tacită în cazul în care succesibilul face un act sau un fapt pe care nu îl putea face decât în calitate de moştenitor. Pe de altă parte, art. 1109 din N.c.civ. se referă la înscrisul autentic ca şi act de acceptare.

În demersul nostru ne referim bineînţeles la noţiunea exprimată prin definiţia acestei instituţii de drept civil, adică aceea de manifestare de voinţă cu scopul de a produce efecte juridice.

Secţiunea 4.2. Clasificarea actelor juridice civile

Schematic, clasificarea actelor juridice civile se prezintă după cum a fost

sistematizată mai jos:

1. După numărul părţilor: a - unilateraleb- bilateralec- multilaterale

2. După scopul urmărit la încheierea lor

a - cu titlu oneros 1 - comutative2 - aleatorii

b- cu titlu gratuit 1 - liberalităţi2-acte Dezinteresate

3. După efectul lor: a- constitutiveb- translativec- declarative

4. După importanţa lor: a- de conservareb- de administrarec- de dispoziţie

5. După conţinutul lor: a- patrimonialeb- nepatrimoniale

6. După forma de încheiere: a- consensualeb- formale (solemne)c- reale

7. După momentul producerii efectelor:

a- între vii (inter vivos)b- pentru cauză de moarte (mortis causa)

8. După rolul voinţei părţilor: a- acte subiectiveb- acte condiţie

9. După legătura lor cu modalităţile:

a- acte pure şi simpleb- acte afectate de modalităţi

10. După raportul dintre ele: a- principaleb- accesorii

11. După legătura cu cauza: a- cauzaleb- abstracte

12. După modalitatea încheierii lor: a- acte strict personaleb- acte încheiat prin reprezentare

13. După reglementarea şi denumirea lor legală:

a- acte tipice (numite)b- acte atipice (nenumite)

14. După modul lor de executare: a- acte cu executare dintr-o dată (uno ictum)b- acte cu exercitare succesivă

15. După modalitatea în care părţile negociază

a- acte negociateb- acte de adeziune

16. După structura lor a- acte simpleb- acte complexe

Clasificarea de mai sus prilejuieşte următoarele comentarii şi prcizări pentru fiecare specie în parte.

1. Acte unilaterale, bilaterale şi multilateralle

a) Unilateral este actul juridic civil care este rezultatul voinţe uneisingure părţi.

Noul Cod civil se preocupă şi de definiţia actului juridic unilateral, înţeles ca manifestare de voinţă a autorului său (art. 1324), care este supus, în ce priveşte regimul său juridic, dispoziţiilor legale privitoare la contracte, care se aplică în mod corespunzător (conform art. 1325).

De exemplu, sunt acte juridice civile de factură unilaterală testamentul,acceptarea succesiunii, oferta de a contracta sau promisiunea publică de recompensă.

b) Bilateral sau sinalagmatic este actul juridic civil care reprezintă voinţacoordonată a două părţi.

Astfel, potrivit art. 1171 din N.c.civ., contractul este sinalagmatic, atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz

contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.

Aşadar, este contract sinalagmatic acela în care fiecare parte este deopotrivă, creditor şi debitor al celeilalte părţi, încă din momentul încheierii contractului. Reciprocitatea obligaţiilor, trebuie precizat, presupune ca ele să aibă ca izvor comun acelaşi contract.

Sub titlu de exemplu aşa sunt actele de vânzare-cumpărare, donaţie sau mandat.

c) Multilateral este actul juridic civil care surprinde manifestarea de voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi aşa cum este de pildă contractul de societate civilă reglementat de art. 1881 şi urm. din N.c.civ.

2. Acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit

a) Potrivit art. 1172 din N.c.civ. este considerat cu titlu oneros, contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate (art. 1172 alin. 1). Avantajul pe care tinde să-l obţină fiecare parte este de natură patrimonială, aceasta fiind esenţial pentru contractele cu titlu oneros (de exemplu, în cazul contractului de vânzarecumpărare, vânzătorul se obligă să predea bunul vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul, fiecare dintre părţi acţionând astfel, în contrapartidă)

La rândul lor, actele cu titlu oneros se subîmpart în două subcategorii şi anume:

1) Actele juridice comutative, sunt acele acte cu titlu oneros, la încheierea cărora părţile cunosc întinderea obligaţiilor lor, existând atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi (art. 1173 alin.1 din N.c.civ.). De pildă în cazul unei vânzări, cumpărătorul ştie şi lucrul pe care îl vinde şi preţul pe care îl va primi.

2) Actele juridice aleatorii în cazul cărora întinderea obligaţiile părţilor sau câştigul ce ar urma să fie realizat depinde de hazard (art. 1173 alin. 2 din N.c.civ.). Fac parte din această categorie renta viagerã, vânzarea-cumpărarea cu clauză de întreţinere, jocul sau prinsoarea (art. 2264 şi urm. din N.c.civ.).

b) Este cu titlu gratuit acel act juridic prin care se procură un folos patrimonial altuia fără a se urmări obţinerea unui folos patrimonial în schimb (art. 1172 alin. 2 din N.c.civ.).Aşa sunt de pildă donaţia, comodatul, împrumutul fără dobândã, mandatul gratuit, depozitul neremunerat ori legatul.

La rândul lor actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în două subcategorii:

1. Liberalităţile sunt acte juridice prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul urmare folosului patrimonial procurat unui terţ, cum este cazul donaţiilor, iertării de datorie şi a legatelor.

2. Actele dezinteresate, prin care dispunătorul procură un folos patrimonial unui terţ fără a-şi micşora propriul patrimoniu, de exemplu mandatul gratuit, depozitul neremunerat ori comodatul.

Importanţa clasificării.Capacitatea de a contracta este supusă unor reguli mai stricte în privinţa

actelor cu titlu gratuit decât a celor oneroase.De asemenea, aprecierea viciilor de consimţământ este privită în mod

diferit după cum este vorba despre un act cu titlu gratuit sau unul oneros. Leziunea de pildă nu priveşte actele cu titlu gratuit, căci în privinţa lor este de neconceput o disproporţie vădită între prestaţiile reciproce ale părţilor, atâta vreme câr cel gratificat nu are în principiu nici-o obligaţie.

3. Acte juridice constitutive, translative şi declarative

a) Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept subiectiv civil care nu a existat anterior. Aşa sunt de pildă garanţiile reale ale executării obligaţiilor civile, ipoteca, amanetul sau gajul.

b) Este translativ actul juridic civil care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia aşa cum sunt de exemplu contractele de vânzare-cumpărare sau de donaţie în care lucrul donat sau vândut iese din patrimoniul dispunătorului pentru a intra în cel al dobânditorului.

c) Este declarativ, actul juridic civil care are ca efect consolidarea ori definitivarea unui drept subiectiv civil preexistent. De exemplu partajul în cazul căruia dreptul de coproprietate al copartajanţilor asupra cotelor lor ideale din bun se consolidează prin încetarea stării de coproprietate subsecvent căreia fiecare devine proprietar exclusiv asupra unei părţi materiale din bun.

O specie aparte a actului declarativ, este actul juridic confirmativ, prin care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu acţiunea în anulabilitate actul juridic lovit de nulitate relativă, consolidând astfel dreptul de proprietate dobândit prin efectul actului respectiv.

Importanţa clasificăriiUnele consecinţe semnificative se produc în legătură cu efectele diferite

pe care le produc actele juridice enumerate mai sus. Astfel dacă actele constitutive şi cele translative produc efecte numai pentru viitor, ex nunc, actele declarative produce efecte şi pentru trecut ex tunc.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripţiei achizitive, justul titlu nu poate fi decât un act translativ de proprietate, căci unul declarativ ar pune deja problema dobândirii proprietăţii făcând inutilă uzucapiunea.

4. Acte juridice civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie

a) Este de conservare, acel act juridic civil ce are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. În această categorie se situează de pildă întreruperea unei prescripţii printr-o acţiune în justiţie, sau o somaţie adresată debitorului unei obligaţii comerciale în vederea obţinerii într-un proces viitor a cheltuielilor de judecată.

b) Este de administrare, acel act juridic civil prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Au caracterul unor acte de administrare de exemplu reparaţiile făcute unui imobil, asigurarea unui lucru sau preîntâmpinarea pieririi unui bun.

c) Este de dispoziţie, actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau drept, ori grevarea unui bun cu o sarcină reală, ipotecă sau gaj. Astfel de acte sunt vânzarea, donaţia ori schimbul

Importanţa şi efectele diferite ale acestei clasificări oferă câmp de examinare în privinţa actelor permise copărtaşilor ce au un drept de coproprietate asupra unui bun. Fiecare dintre ei poate face singur, fără acordul celorlalţi coproprietari, acte de administrare a bunului comun. Nici-unul dintre coproprietari nu poate face însă acte de dispoziţie asupra întregului bun decât cu acordul unanim al tuturor celorlalţi coproprietari.

5. Acte juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale

Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut economic, adică este evaluabil în bani. Actul de donaţie de exemplu exprimă în bani valoarea cu care a fost gratificat donatarul

Este nepatrimonial actul juridic civil care are nu în conţinut un drept patrimonial exprimabil în bani. Bunăoară recunoaşterea filiaţiei unui copil din afara căsătoriei ca act juridic este neevaluabilă în bani.

Importanţa clasificării constă în posibilitatea titularilor unor drepturi subiective de a dispune sau nu de ele prin acte juridice.

Sfera actelor juridice patrimoniale este mult mai mare decât a celor nepatrimoniale.

Pe de altă parte, drepturile subiective patrimoniale pot face obiectul unor acte juridice de dispoziţie, spre deosebire de drepturile nepatrimoniale care nu pot face obiectul unor asemenea operaţiuni juridice.

6. Acte juridice civile consensuale, solemne şi reale

a) Este consensual, actul juridic civil pentru a cărui valabilă încheiere este suficientă simpla manifestare de voinţă. De altfel principiul general în materia actelor juridice civile este cel al consensualismului, ceea ce face ca majoritatea lor să aibă un astfel de caracter. Art. 1174 alin. 2 din N.c.civ. exprimă acest principiu în contractele translative de drepturi reale precizând că în astfel de

convenţii „proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor”

Sunt contracte consensuale de exemplu vânzarea (cu excepţia terenurilor), locaţiunea, antrepriza sau comodatul.

b) Este solemn, actul juridic civil pentru a cărui valabilă încheiere manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisã de lege şi anume cea autentică. Forma specială este o condiţie de validitate, ad validitatem, a cărei ignorare are drept consecinţă nulitatea absolută a actului juridic. Astfel, vânzarea unui teren nu poate fi valabil făcută decât printr-un act autentic încheiat în faţa notarului public. Aceeaşi condiţie trebuie să o îndeplinească şi contractul de donaţie, cel de arendare sau de ipotecă3.

c) Este real, acel act juridic civil care nu poate fi valabil încheiat decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită şi de remiterea materială a bunului (art. 1174 alin. 3 din N.c.civ.). Au un astfel de caracter împrumutul, depozitul şi darul manual.

Importanţa clasificării constă în aprecierea valabilitătii lor determinantă fiind respectarea condiţiilor de formă. În ceea ce priveşte actele autentice, orice viciu al acesteia atrage drept consecinţă nulitatea absolută a actului astfel încheiat.

Totodată, neremiterea lucrului atrage nulitatea actelor juridice reale.

6. Acte juridice între vii, şi pentru cauzã de moarte

a) Sunt între vii – inter vivos – actele juridice civile care-şi produc efecte necondiţionat de moartea autorului ori autorilor. În această categorie enumerăm sub titlu de exemplu donaţia, schimbul sau locaţiunea, ca de altfel marea majoritate a actelor juridice civile

b) Sunt pentru cauză de moarte – mortis causa – actele juridice civile care nu-şi produce efectele decât condiţionat de moartea autorului, în considerarea căreia se şi întocmeşte actul. Un astfel de act juridic este dispoziţia testamentară.

Importanţa clasificării constă în aceea că de regulă actele între vii au un caracter consensual spre deosebire de cele pentru cauză de moarte care sunt în principiu acte solemne.

Condiţii restrictive de capacitate se impun în privinţa persoanelor ce dispun pentru cauză de moarte.

7. Acte juridice subiective şi acte condiţie

3 Aactul şefului secţiei consulare a Ambasadei Române în care s-a consemnat consimţământul oral de renunţare la cetăţenia română are valoare de act autentic în sensul art.39 din Legea nr. 21/1991.Pentru dezvoltare, CSJ, secţia de contencios administrativ, dec. 2827/2002 în D. nr.9/2003 pag. 248

a) Este subiectiv, acel act juridic civil. al cărui conţinut este determinat prin voinţa autorului ori autorilor lui. Din această categorie fac parte marea majoritate a actelor juridice civile.

b) Este act condiţie acel act juridic civil la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa doar în privinţa naşterii lui, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care părţile nu pot deroga sau negocia. Un astfel de act juridic este de pildă este căsătoria sau adopţia.

Importanţa clasificării constă în aceea că în vreme ce actele subiective pot fi negociate de părţi, în privinţa actelor condiţie părţile sunt ţinute să se supună numai dispoziţiunilor legii. De asemenea în vreme ce categoria primelor este nelimitată, actele condiţie sunt strict şi limitativ determinate prin voinţa legii.

9. Acte juridice civile pure şi simple şi acte afectate de modalitãţi

a) Este pur şi simplu actul juridic civil care nu este afectat de o modalitate: termen, condiţie ori sarcinã. Unele acte juridice civile de altfel nici nu sunt compatibile cu vreo modalitate aşa cum sunt acceptarea unei succesiuni sau recunoaşterea filiaţiei.

b) Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate, adică un termen, o condiţie sau o sarcină. Din această categorie fac parte împrumutil, renta viageră, donaţia cu sarcină sau asigurarea.

Importanţa clasificării constă în momentul producerii efectelor, diferit în cazul celor pure şi simple de cel al actelor afectate de modalităţi, ale căror efecte se vor produce în funcţie de realizarea sau nerealizarea modalităţii.

10. Acte juridice civile principale şi accesorii

a) Este principal actul juridic civil. care are o existenţã de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de cea a altui act juridic.

b) Este accesoriu, acel act juridic civil a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act juridic principal, situaţie exprimata plastic de adagiul „accesorium sequitur principale”. Au sub titlu de exemplu o asemenea soartă juridică gajul, ipoteca sau arvuna.

Importanţa clasificării constă în aceea că desfiinţarea sau îndetarea efectelor actului principal are ca efect şi desfiinţarea celui accesoriu.

11.Acte cauzale şi acte abstracte

a) Este cauzal, acel act juridic civil a cărui valabilitate implică analiza cauzei ori scopului său astfel încât dacă scopul ori cauza sunt ilicite ori lipsesc, însuşi actul e lovit de nulitate. Majoritatea actelor juridice sunt acte cauzale.

b) Este abstract sau necauzal actul juridic civil care este detaşat de elementul cauză, valabilitatea sa nedepinzând de cauză, aşa cum sunt de pildă titlurile de valoare la purtător.

12.Acte juridice civile strict personale şi acte ce pot fi încheiate şi prin reprezentare

Este strict personal, actul juridic civil care nu poate fi făcut decât personal. Astfel de acte sunt căsătoria, mandatul intuitu personae, testamentul sau recunoaşterea unui copil.

Majoritatea actelor juridice pot fi încheiate atât personal, dar şi prin reprezentanţi.

13 Acte juridice civile numite (tipice) şi acte nenumite

a) Este numit sau tipic actul juridic civil care are o denumire stabilitã de legea civilă, precum şi o reglementare proprie. Este tipic sau numit contractul de vânzare – cumpărare consacrat de art. 1650 şi urm. din N.c.civ. sau donaţia prevăzuta de art. 985 N. C. civ.

b) Este nenumit sau atipic, actul juridic civil care nu se bucură de o reglementare şi de o denumire proprie. De exemplu, vânzarea cu clauzã de întreţinere.

14. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată ( uno ictu ) şi cu executare succesivă

a) Este cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui executare presupune o singurã prestaţie din partea debitorului, motiv pentru care se mai numeşte şi cu executare instantanee.

Este cu executare succesivã acel act a cărui executare presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp fie în mod repetat aşa cum este renta viageră executabilă lunar sau anual, fie printr-o prestaţie continuă aşa cum este locaţiunea.

15. Acte juridice negociate şi de adeziune

După modalitatea în care părţile negociază clauzele contractului, se poate distinge între contracte negociate şi contracte de adeziune.

Sunt contracte negociate cele care constituie regula şi care reprezintă rezultatul „negocierilor”, al discuţiilor libere între părţile contractante. Noul Cod civil reglementează în mod expres contractul de adeziune, stabilind prin dispoziţiile art. 1175 că există un asemenea contract „atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau

urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”.

Specificul acestor contracte de adeziune constă în aceea că ele nu se formează pe baza discuţiilor sau a negocierilor libere, ci pe baza adeziunii părţii mai slabe din punct de vedere economic la proiectul de contract a cărui redactare este realizată de către partea mai bine situată.

În aceste contracte, opţiunea aderentului se reduce între a încheia sau a nu încheia contractul, la stabilirea conţinutului căruia voinţa sa nu a avut nicio contribuţie, întrucât ofertantul a stabilit, de la început, toate clauzele.

Sub titlu de exemplu, sunt contracte de adeziune contractul de transport pe calea ferată, contractul de telefonie fixă şi celulară, contractul de furnizare a apei, electricităţii, gazului, contractele dintre comercianţi şi consumatori.

Sunt contracte negociate cele care constituie regula şi care reprezintă rezultatul „negocierilor”, al discuţiilor libere între părţile contractante. Contractul de vânzare cumpărare, contractul de mandat sau contractul de antrepriză sunt, cu titlu de exemplu, contracte negociate.

16. Acte juridice simple şi complexeDupă structura lor, distingem între actele simple şi cele complexe numite şi

contracte-cadru.În timp ce contractele simple sunt acelea prin intermediul cărora se

realizează o singură operaţie juridică, în situaţia contractelor complexe, sunt realizabile două sau mai multe operaţii juridice.

Noul Cod civil reglementează (art. 1176) situaţia contractului-cadru, înţeles ca „acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta (alin. 1). Modalitatea de executare a contractului – cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare (alin. 2).

Secţiunea 4.3. Condiţiile actului juridic civil

Definiţie. Prin noţiunea de condiţii ale actului juridic civil înţelegem elementele esenţiale ale manifestării de voinţă, care îi conferă acesteia calitatea şi forţa de a produce efecte juridice civile, adică de a da naştere, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice civile.

Codul civil consacră în al său art. 1179 aceste condiţii pe care le enumeră ca fiind:

Capacitatea de a contracta;Consimţãmântul valabil al pãrţilor;Un obiect determinat, posibil şi licit;O cauză valabilă a obligaţiilor.

Aceste condiţii sunt esenţiale deoarece fără oricare dintre ele este de neconceput actul juridic civil, textul făcând o strictă enumerare a lor.

Deşi numai patru, semnificaţia fiecăreia dintre aceste condiţii poate fi privită diferit în funcţie de contextul juridic în care sunt analizate. Condiţiile actului juridic civil pot fi clasificate după cum urmează:

a) În funcţie de aspectul la care se referă, ele pot fi condiţii de fond, care privesc conţinutul actului juridic civil (de exemplu obiectul sau cauza), condiţii de formă care se referă la exteriorizarea voinţei juridice (în scris sau verbal, expres sau tacit, etc.) şi condiţii de publicitate impuse pentru ca anumite acte juridice să fie opozabile.

b) În funcţie de obligativitatea lor, condiţiile pot fi esenţiale (cum sunt capacitatea sau consimţământul) ori neesenţiale aşa cum este forma scrisă ca o condiţie ad probationem.

c) În funcţie de sancţiunea nerespectãrii lor, condiţiile pot fi de validitate ( a căror nerespectare atrage nulitatea actului juridic civil) şi de eficacitate a căror nerespectare are drept consecinţă inopozabilitatea actului juridic.

d) În funcţie de izvorul lor formal, condiţiile pot fi legale (prevăzute de lege) sau convenţionale, prevăzute de părţi, aşa cum este cazul întocmirii unui înscris pentru un act juridic valabil încheiat şi numai prin simplul acord de voinţă.

Analiza fiecăreia dintre condiţiile actului juridic civile ne prilejuieşte în cele ce vor precede următoarele consideraţiuni.

4.3.1. Capacitatea de a contracta

Definim capacitatea de a contracta ca fiind acea condiţie de fond şi esenţială a actului juridic civil ce constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Art. 1180 N. C.civ. precizează că “poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte” în vreme ce art. 42 din acelaşi cod precizează că sunt incapabili de a contracta minorii4 care nu au împlinit 14 ani şi interzişii.

O incapacitate cu titlu general stabileşte şi art. 988 din N.c.civ. care precizează că „cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”.

În categoria interdicţiilor de a contracta privitoare la calitatea anumitor persoane, sunt dispoziţiunile art. 990 din N.c.civ. care stabileşte incapacitatea de

4 Textul art. 949 C. civ. Este reprodus şi de alin. 1 al art. 11 din Decr. 31/1954, care precizează şi el că nu poate contracta minorul care nu a împlinit 14 ani şi nici persoana pusă sub interdicţie.

a dispune prin acte cu titlu gratuit în favoarea medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului, sau ale art. 991 care declară nule liberalităţile făcute notarului public care a autentificat testamentul, interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului, martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1.043 alin. (2) şi art. 1.047 alin. (3), agenţilor instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1.047, persoanelor care au acordat, în mod legal, asistenţă juridică la redactarea testamentului.

În privinţa capacităţii generale de a contracta, toate persoanele sunt prezumate a se bucura de această prerogativă, cel ce susţine incapacitatea având obligaţia de a o dovedi.

Nu există aşadar alte incapacităţi decât acelea ce sunt determinate de lege, astfel incât capacitatea constituie regula, în vreme ce incapacitatea este privită ca şi o excepţie. De aici rezultă că textele referitoare la incapacitate sunt de strictă interpretare.

Deşi art. 1179 aşează capacitatea printre condiţiile esenţiale ale contractului, alături de consimţământ, obiect şi cauză, în realitate incapacitatea părţilor contractante nu atrage în principiu decât nulitatea relativă a contractului; singură partea incapabilă se poate prevala de nulitate, precum şi moştenitorii sau reprezentanţii lor. Altfel, partea capabilă şi terţii nu pot invoca nulitatea.

Garanţia principiului capacităţii de a contracta, aplicabil în privinţa persoanelor fizice este înscrisă în art. 29 din N.c.civ. care precizează că “nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu decât în condiţiile strict stabilite de lege”.

În ceea ce priveşte persoanele juridice, regula este, de asemenea, aceea a capacităţii (persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice, conform art. 206 N.c.civ.).

Principiul capacităţii de a întocmi acte juridice este subordonat principiului specialităţii capacităţii în situaţia persoanelor juridice fără scop patrimonial, având în vedere că acestea pot avea „doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul deconstituire sau statut” (art. 206 alin. 2 N.c.civ.).

Deşi regula este ca persoana juridică să dobândească aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înfiinţării acesteia31, se recunoaşte în acelaşi timp, o capacitate de folosinţă anticipată, în sensul ca aceasta să poată, chiar de la data actului de numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţăîn mod valabil (art. 205 alin. 3 N.c.civ.).

O derogare de la capacitatea de folosinţă anticipată (recunoscută doar în legătură cu naşterea valabilă a persoanei juridice) este reglementată în legătură cu liberalităţile care pot fi primite în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul

deschiderii succesiunii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 208 N.c.civ.).

În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor de către persoana juridică, aceasta se realizează prin intermediul organelor de administrare ale persoanei juridice, de la data constituirii lor.

S-a admis totuşi, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, că sunt valabile şi actele încheiate de o persoană incapabilă, dacă este vorba despre acte de conservare ori acte mărunte care se încheie zilnic pentru nevoile obişnuite ale traiului.5

4.3.2. Consimţământul liber exprimat al părţii care se obligă

4.3.2.1 .Voinţa juridică şi principiile sale Aşa cum l-am definit mai sus, actul juridic civil este în cea mai sintetică

analiză o manifestare de voinţă subordonată volitiv intenţiei de a produce efecte juridice.

Conţinutul voinţei, din punct de vedere juridic este alcătuit din două dintre condiţiile esenţiale ale actului juridic civil, respectiv consimţământul şi cauza (scopul actului juridic civil)

Formarea voinţei juridice este precedată de reflectarea din sinele unei persoane a unei nevoi în exterior prin dorinţa de satisfacere a acesteia, urmată de investigarea mijlocului de satisfacere şi în final de luarea hotărârii de a încheia actul juridic.

Voinţa se naşte aşadar în mintea unei persoane reflectând nevoile şi aspiraţiile acesteia. Atâta vreme cât ea rămâne neexprimată, nu este producătoare de consecinţe juridice căci ideea neexteriorizată nu produce decât dorinţe sau sentimente.

Pentru ca ideea sau faptul psihologic să devină sociale, în sensul de a produce consecinţe, voinţa internă trebuie exteriorizată.

Or, exteriorizarea voinţei este traductibilă prin consimţământ, exprimat într-o formă cu relevanţă juridică, fie expres, fie tacit, fie verbal fie în scris etc.

În procesul exprimării voinţei juridice, ne interesează desigur mai puţin aspectele psihologice care deşi sunt necesare şi utile pentru o corectă abordare, nu rezolvă decât parţial chestiunile pendinte consimţământului.

Relevante însă sub aspect doctrinar şi practic sunt principiile de drept generale privitoare la voinţa juridică, a căror evaluare are însemnate foloase jurisprudenţiale.

În dreptul nostru civil au fost subliniate două principii ale voinţei juridice, respectiv principiul autonomiei de voinţă şi principiul voinţei reale.

5 C. Turianu, Probleme speciale de drept civil, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti 1999 p. 110 si urm.

Principiul autonomiei de voinţă, numit şi principiul libertăţii actelor juridice exprimă ideea că părţile au libera opţiune de a încheia orice act juridic, fireşte cu condiţia de a nu încălca legea sau bunele moravuri.

Această regulă este consacrată legislativ de art. 11 alin. 2 din N.c. civ. care precizează că „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri” în vreme ce art. 1270 din acelaşi cod face precizarea că numai „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Per a contrario, ar trebui înţeles aşadar că acele convenţii care nu sunt făcute legal sau care derogă de la lege nu au o asemenea forţă juridică!

În puterea acestui principiu, subiectelor de drept civil le este permis tot ce nu li se interzice în mod expres prin lege, şi respectiv:

- să încheie sau nu ori să denunţe sau să modifice orice act juridic civil;- să se angajeze juridiceşte în orice convenţie, indiferent dacă aceasta este

reglementată sau nu printr-un text al legii;- să stabilească prin voinţa proprie clauzele oricărei convenţii civile, chiar

derogând de la acele dispoziţii ale legii care au un caracter dispozitiv.Principiul autonomiei de voinţă este operant pentru orice act juridic civil

cu unele limitări care privesc:- eludarea unor dispoziţiuni care privesc ordinea publică;- încălcarea dispoziţiunilor imperative ale legii;- nesocotirea bunelor moravuri.Aceste limitări cu valoare de excepţie întăresc de fapt principiul, deoarece

însuşi art. 11 din N.c. civ. se referă in terminis la ele, făcând trimitere la ordinea publică şi bunele moravuri.

Principiul voinţei reale, este impus de observaţia că în procesul psihologic de exprimare a voinţei juridice este posibil ca între voinţa internă şi cea exteriorizată să nu existe întotdeauna identitate. Or, într-o asemenea ipoteză, se pune întrebarea firească referitoare la întâietatea uneia sau a celeilalte dintre cele două exprimări: cea internă, mai apropiată de voinţa internă a fiecărui subiect, sau cea exteriorizată, mai apropiată de actul juridic pe care-l prefigurează.

Răspunsul la această întrebare a dat naştere la doua concepţii privitoare la valorificarea voinţei juridice.

Într-o concepţie obiectivă adoptată de Codul civil german de la 1900, se apreciază că prioritară este voinţa exhibată de părţi la încheierea actului juridic civil, singura cunoscută şi exprimată, care este în egală măsură producătoare de efectele juridice urmărite de părţi. Această concepţie este de natură să confere securitate statică circuitului civil au precizat susţinătorii ei.

A doua concepţie, de orientare subiectivă, pune în primul plan voinţa reală, deci cea internă, singura care poate determina părţile să contracteze şi care conferă un sporit grad de securitate dinamicii circuitului civil. Această concepţie

adoptată de Codul civil francez de la 1804 a fost preluată şi de codul nostru civil de la 1864 şi este exprimată în mai multe texte dintre care enumerăm:

- art. 1266 N.C. civ. potrivit căruia „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante iar nu după sensul literal al termenilor”

- art. 1289 din N.C. civ. dă putere actului care reprezintă voinţa reala în cazul simulaţiei, precizând că „actul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal.”

- art. 1206 N. C. civ. dă valoare de adevăr numai manifestării reale de voinţă, precizând că nu are valoare consimţământul „dat din eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”

4.3.2.2. Definiţia şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului

Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială a actului juridiccare constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior. Din vechea redactare a art. 948 C. civ. se putea însă trage concluzia că convenţia este valabil încheiată chiar şi numai prin acordul unei singure părţi, şi anume al celei “ce se obligă”. O asemenea concluzie era fireşte greşită, căci consimţământul părţii care se obligă trebuie raportat la o ofertă de a contracta şi are semnificaţia adeziunii la o convenţie pe punctul de a se încheia. Noul cod civil nu preia însă această formulare, astfel încât nu mai sunt posibile asemenea confuzii.

Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească la rândul său următoarele condiţii:

a) să provină de la o persoană cu discernământ;Aceasta condiţie porneşte de la premisa că pentru a i se recunoaşte

efectele juridice, ( deci pentru a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil), subiectul de drept civil trebuie să aibă aptitudinea de a aprecia asupra consecinţelor pe care manifestarea sa de voinţa le poate produce.

In ceea ce priveste persoana fizică în deplinătatea capacităţii de exerciţiu, în favoarea sa operează prezumţia că are discernământul necesar pentru a contracta.

Dimpotrivă, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este prezumată a nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede fie stării de sănătate mintală.

Sancţiunea încheierii unui contract de către o persoană lipsită de discernământ este nulitatea relativă, cu toate consecinţele ce decurg din aceastâ ipoteză6.

b) consimţământul trebuie exprimat cu intenţia asumării unuiangajament juridic.

6 Pentru dezvoltări, TS dec. 1998/1990 citată de C. Turianu în op. cit. pag.38

“Per a contrario”, lipseşte intenţia de a produce efecte juridice dacă declaraţia de a contracta a fost făcută în alt scop decât pentru a produce efecte juridice cum ar fi de pildă atunci când:

- consimţământul a fost asumat în glumă, jocandi causa ; - manifestarea de voinţă este rodul prieteniei, curtoaziei sau

complezenţei (îţi rămân veşnic îndatorat pentru serviciul pe care mi l-ai făcut !);- consimţământul a fost dat sub o rezervă mentală cunnoscută de cealaltă

parte (mă angajez dacă va fi de acord şi soţul meu);- consimţământul a fost exprimat sub o condiţie pur potestativă din partea

celui care se obligă, condiţie prohibită de art. 1403 din N.c. civ. (altfel spus, “mă oblig dacă am chef!”)

- consimţământul este prea vag sau imprecis (îţi voi restitui banii împrumutaţi când voi avea, ad calendas graecas !).

c) consimţământul trebuie să fie exteriorizat, căci este de neconceput încheierea unui act juridic civil fără o manifestare exterioară de voinţă.

Manifestarea de voinţă poate fi în egală măsură exteriorizată fie într-o formă expresă, fie într-una tacită.7 Ea poate de asemenea să constea într-un gest (semnul făcut unui taxi) ori o anumită atitudine (expunerea unei mărfî într-o vitrină cu afişarea preţului).

Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul consensualismului, care le permite părţilor să aleagă în egală măsură şi forma de exteriorizare a voinţei lor, căci simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale. Fireşte, de la acest principiu există şi excepţii, aşa cum este cazul actelor solemne, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă specială.

d) consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu al voinţei.Această condiţie este reglementată expres de art. 1179 pct. 2 din N.c.civ.

care pentru validitatea actului juridic impune „consimţământul valabil exprimar”. Actul juridic civil fiind o manifestare de voinţă conştientă dar mai ales liberă, este de neconceput valabilitatea acestuia atunci când procesul psihologic de formare a voinţei juridice a fost în mod fraudulos deturnat de la adevăratele sale finalităţi.

Per a contrario, art. 1206 din N.c. civ. consacră dispoziţiunea potrivit căreia „consimţământul nu este valabil atunci când este dat prin eroare, smuls prin violenţa sau surprins prin dol”

7 Pentru anumite contracte este necesară manifestarea expresă a voinţei, aşa cum este cazul actelor solemne, pe câtă vreme pentru altele este suficientă chiar şi numai o manifestare tacită a voinţei. Se impune totuşi precizarea că în dreptul civil tăcerea nu valorează neaparat consimţământ. Adagiul “qui tacit consentire videtur” (cel care tace este gata sa consimtă) ar putea fi aplicat ca atare, doar atunci când legea dă o asemenea interpretare în mod expres tăcerii, cum ar fi de pildă cazul tacitei reconducţiuni.

În dreptul nostru civil viciile care afectează caracterul liber al consimţământului sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.8

Analiza fiecăruia dintre acestea, ne prilejuieşte în cele ce urmează următoarele precizări:

4.3.3. Viciile consimţământului

4.3.3.1. Eroarea

Reglementare şi definiţie.

Majoritatea autorilor au definit eroarea ca fiind falsa reprezentare a realităţii cu prilejul încheierii unui act juridic, definiţie care apreciem că satisface atât cerinţele de ordin teoretic dar mai ales de natură practică ale instituţiei studiate9.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care eroarea era tratată într-un singur text (art. 954 şi, cu caracter general, în dispoziţiile art. 953, 961, alături de alte vicii de consimţământ), în noul Cod civil sediul materiei se regăseşte în mai multe articole (art. 1207-1213), care reglementează diferitefeluri de erori care pot apărea la momentul încheierii actului (eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare care pot interveni.

Condiţiile eroriiPentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o

eroare esenţială, iar cealaltă parte să ştie sau, după caz, să fi trebuit să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.

Este considerată ca având caracter esenţial eroarea care :– poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio şi

error in corpore);– poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a

acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia);

– poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona, în cazul contractelor încheiate intuitu personae).

8 Potrivit opiniei că leziunea nu este un viciu al consimţământului ci o condiţie de anulare a actelor juridice săvârşite de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă care încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui acte juridice civile, vezi Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969 pag. 1539 Pentru alte definiţii, D. Cosma op. cit. pag. 153, Ghe. Beleiu op. cit. pag. 145, O. Ungureanu Manual de drept civil. Partea generală, Ed. All Beck Bucureşti 1999 pag.84, G. Boroi Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ed. All Beck Bucureşti 2002 pag. 160 sau A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex Bucureşti 2000 pag.196.

Este de asemenea, considerată esenţială, eroarea de drept care priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului. În felul acesta, a fost tranşată controversa din doctrină, care, în absenţa unei reglementări exprese, admitea sau nu anulabilitatea actului pentru eroare de drept, considerându-se că falsei reprezentări a unei asemenea realităţi juridice i se opune maxima nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii). Era însă un argument neconvingător, acesta tras dinobligativitatea cunoaşterii legii de către toţi destinatarii ei, câtă vreme el se constituie, mai degrabă, într-un deziderat decât într-o realitate şi aceasta, mai ales în condiţiile instabilităţii şi fluctuaţiei legislative prezente.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa, este adevărat că ea nu constituie izvor de drept, dar unitatea de practică judiciară este o obligaţie pentru judecător. Este adevărat că nimeni nu se poate apără invocând necunoaşterea sau neclaritatea legii, dar se pot ivi situaţii în care nu este posibilă cunoaşterea legii, fie datorită imposibilităţii consultării textelor legale, fie al lipsei resurselor materiale pentru angajarea unei consultanţe calificate, fie pur şi simplu pentru că un act normativ a fost publicat în preziua încheierii actului respectiv iar Monitorul Oficial nu a fost încă difuzat.

Cu toate acestea, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile (art. 1208 alin. 2). Chiar pentru ipoteza erorii esenţiale, când partea a avut o falsă reprezentare a realităţii care să o îndreptăţească la a cere anularea actului, legiuitorul a prevăzut un remediu de natură să salvgardeze actul încheiat, atunci când cealaltă parte este de acord cu executarea, urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate în mod corespunzător (art. 1213). În felul acesta, se asigură o mai mare stabilitate acircuitului civil şi soliditatea raporturilor contractuale.

Clasificare.

1. Potrivit unui prim criteriu, al naturii realităţii asupra căreia poartă, eroarea poate fi de fapt sau de drept.

Eroarea de fapt ( error facti) constituie falsa reprezentare asupra unei stări de fapt cu prilejul încheierii actului juridic. O astfel de eroare poate cădea asupra obiectului actului juridic, al persoane sau a circumstanţelor de fapt în care s-a realizat acordul de voinţă.

Eroarea de drept (error jus) constă în greşita cunoaştere sau necunoaşterea dispoziţiunilor legii, despre care am făcut deja vorbire.

2. Potrivit unui al doilea criteriu, al efectelor produse, eroarea poate fi de trei feluri, respectiv: a) eroarea obstacol; b)eroarea viciu de consimţământ; c) eroarea indiferentă.

a) Eroarea obstacol este aceea care datorită gravităţii sale face ca actul juridic să nu poată lua naştere aşa încât ea nu constituie o falsă reprezentare a realităţii ci chiar lipsa consimţământului, care nu a fost exprimat datorită unui

obstacol nedepăşit de cel care contractează. Astfel de obstacole pot privi fie natura, fie identitatea obiectului actului juridic.

Eroarea obstacol asupra naturii actului juridic - error in negotio -, este acea situaţie în care una dintre părţi consideră că încheie un anumit act juridic iar cealaltă un cu totul altul. De pildă, primus este convins că primeşte de la secundus cu titlu de donaţie un lucru în vreme ce acesta este încredinţat că îl vinde. La fel, o parte consideră că cumpără un imobil în vreme ce proprietarul consimte să îl închirieze. În nici-unul dintre aceste exemple acordul de voinţă nu s-a format cu privire la adevăratul act juridic, fiecare dintre părţi având o reprezentare diferită cu privire la adevărata natură a convenţiei.

Eroarea obstacol asupra identităţii obiectului actului juridic – error in corpore – este situaţia juridică în care o parte negociază cu privire la un bun, iar cealaltă cu privire la un altul. De exemplu părţile negociază transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil. Cumpărătorul vrea să cumpere casa de locuit, vânzătorul vrea să vândă grădina.

Atât în cazul erorii cu privire la natura actului cât şi asupra identităţii actului juridic, deoarece voinţa părţilor nu s-a întâlnit nici actul juridic nu s-a format. Or, o asemenea eroare care obstaculează voinţa părţilor are drept consecinţă nulitatea absolută.

b) Eroarea viciu de consimţământ, numită şi eroare gravă implică falsa reprezentare a realităţii fie cu privire la calitatea substanţială a obiectului actului juridic (error in substantiam), fie asupra persoanei contractante sau beneficiare a actului juridic (error in personam).

Eroarea asupra substanţei obiectului actului juridic poate privi calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic privit ca un bun în materialitatea sa şi atunci avem în vedere vechimea sau originea sa care au determinat pe una dintre părţi să contracteze. Există de pildă eroare asupra substanţei în cazul în care o persoană cumpără copia unui tablou crezând că este un original sau un inel din metal galben pe care-l consideră ca fiind din aur dar care este în realitate din alamă.

S-a stabilit în practica judiciară că nu constituie eroare asupra substanţei eroarea asupra valorii economice a prestaţiei sau contraprestaţiei10.

Eroarea asupra persoanei constituie viciu de consimţământ atunci când actul juridic a fost încheiat numai în consideraţia unei anumite persoane sau a calităţilor acesteia, aşa cum este cazul actelor intuitu personae. Este o astfel de eroare de pildă angajarea unui avocat al cărui nume seamană numai cu cel ales de justiţiabil în realitate. Susţinerea unui spectacol de divertisment de către un alt actor decât cel vestit în considerarea căruia a fost organizat spectacolul pot constitui cazuri de eroare cu privire la o persoană.

c) Eroarea indiferentă este tot o falsă reprezentare a realităţii dar care nu are nici-o influenţă asupra validităţii actului juridic întrucât nu are nici-o

10 T.S. Dec. 1985/1975 citată de C. Turianu în Drept civil. Partea generală. Practică judiciară comentată şi adnotată, Ed.Pinguin Book, Bucureşti 2004 pag.51.

relevanţă în privinţa acestuia. Pot constitui astfel de erori, care nu afectează valabilitatea unei convenţii, eroarea cu privire la starea civilă a unuia dintre contractanţi sau la starea sa de solvabilitate.

3. Noul cod civil stabileşte şi următoarele cazuri particulare de eroare în textele art. 1208 – 1211, respectiv:

- eroarea nescuzabilă, care prezumă împrejurarea că faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile (art. 1208 N.c.civ.). De exemplu omisiunea de a plăti staţionarea unui autovehicul într-o parcare cu plată dotată cu aparat de taxare pe motiv că nu există personal pentru încasarea plăţii;

- eroarea asumată, prevăzută de art. 1209 din N.c.civ. care precizează că nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta (art. 1209 N.c.civ.).

- eroarea de calcul. Potrivit art. 1210 din N.c.civ. simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părţi, precizează alineatul final al aceluiaşi text.

- eroarea de comunicare sau de transmitere atunci când eroarea poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă (art. 1211 din N.c.civ.).

Structura şi condiţiile erorii - viciu de consimţământ.

În ceea ce priveşte structura erorii – viciu de consimţământ, falsa reprezentare a realităţii fiind de ordin subiectiv, cunoaşterea dar mai ales dovedirea ei sunt foarte dificile. Fiind un element de apreciere condiţionat de repere personale ce ţin de gradul de instruire, de emoţionabilitatea persoanei precum şi de posibilităţile acesteia de evaluare a realităţii şi a propriilor interese, dovedirea lui ca şi element psihologic este foarte anevoioasă.

Cât despre condiţiile erorii, acestea sunt două, trebuie îndeplinite cumulativ şi sunt următoarele:

a) elementul cu privire la care a fost posibilă falsa reprezentare a realităţii să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic, astfel încât dacă acesta ar fi fost cunoscut, actul juridic nu ar fi fost încheiat. Asupra acestei condiţii, posibilitatea de apreciere aparţine judecătorului, de la caz la caz. S-a opinat spre exemplu că eroarea asupra valorii economice a prestaţiei, eroarea lezionară, urmează regulile de la viciul de consimţământ al leziunii, iar nu regulile erorii-

viciu de consimţământ.11 O altă rezolvare propusă a fost aceea a aprecierii comportamentului oricărei persoane într-o situaţie similară.12

b) în cazul actelor juridice de factură bilaterală, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi cunoscut sau să fi avut posibilitatea de a cunoaşte că elementul asupra căruia a căzut falsa reprezentare a avut o importanţă hotărâtoare pentru încheierea actului. Această conditie priveşte numai actele juridice bilaterale, căci în cele unilaterale lipseşte prin ipoteză „cocontractantul” sau „cealaltă parte”. Se mai impune totodată precizarea că nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare pentru a putea fi invocată eroarea viciu de consimţământ.

Efectul erorii – viciu de consimţământ este nulitatea relativă , respectiv anulabilitatea actului juridic astfel încheiat, aşa cum precizează art. 1207 din N.c.civ.

Nulitatea relativă într-o asemenea situaţie prezintă, însă, o particularitate, întrucât ambele sau toate părţile contractante se află în eroare şi toate au dreptul de a promova acţiunea în anulare.

Dreptul la acţiune pentru anularea unui act juridic motivat de eroarea în care s-a aflat reclamantul este prevăzut de art. 2517 din N.c.civ. care fixează termenul general de prescripţie de 3 ani. Acest termen începe să curgă, potrivit art. 2529 lit. c din acelaşi act normativ, de la data când cel aflat în eroare, reprezentantul său legal sau persoana chemată prin lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut eroarea, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.

4.3.3.2. Dolul (Viclenia)

Definiţie şi reglementare

Dolul este acel viciu de consimţământ ce constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic.13 În cea mai sintetică definiţie, dolul este aşadar o eroare provocată. Spre deosebire de eroare, care are un caracter spontan, dolul este rezultatul unor manopere înşelătoare, prin care un contracant îl determină pe cocontractantul său să încheie o convenţie.

11 St. D. Cărpenaru ş.a., Tratat de drept civil. Vol. I Partea generală Ed. Academiei, Bucureşti 1989 pag. 178.12 În acest sens vezi G. Boroi, op. cit. pag. 163. Autorul exemplifică o speţă în care vânzătorul cere un preţ foarte mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră de epocă, arătându-se că acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra substanţei lucrului, întrucât preţul foarte mic nu îndreptăţea un om normal să creadă că mobila respectivă ar fi un exemplar de epocă.13 Pentru alte definiţii vezi şi D. Cosma op. cit. pag. 164, Ghe. Beleiu op. cit. pag. 147, O. Ungureanu op. cit. pag.88, G. Boroi op. cit. pag. 164 sau A. Cojocaru, op. cit. pag.198.

Legislativ, o nouă şi mai amplă reglementare este dată dolului de Codul civil recent intrat în vigoare.

Art. 1206 precizează că consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă.

Art. 1214 dă definiţia dolului arătând că consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

Clasificare

După consecinţele pe care le produce, dolul poate fi principal (dolus dans causam contractui) sau incident (dolus incidens), numit şi incidental, secundar sau accesoriu.

Este principal dolul care poartă asupra unor împrejurări determinante la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia.

Incident este dolul ce cade asupra unor elemente nedeterminante la încheierea actului juridic şi nu atrage anulabilitatea acestuia.

În funcţie de gravitatea manoperelor dolosive, doctrinar se vorbeşte despre dolus bonus, care constă în viclenii mărunte, uşor de observat, care nu atrag anulabilitatea actului juridic ( spre exemplu exagerarea în scop de reclamă a calităţilor unui produs) şi despre dolus malus, dolul grav, care atrage anulabilitatea actului.

Structura dolului

Structural, dolul este alcătuit din două elemente: unul obiectiv, material, constând în utilizarea de mijloace dolosive în scopul inducerii în eroare a unei persoane şi unul subiectiv, intenţional, constând în intenţia de a înşela o persoană pentru a o determina să încheie actul juridic.

Elementul material al dolului poate consta fie într-o faptă comisivă fie într-una omisivă. Atunci când elementul obiectiv constă într-o omisiune, vorbim despre dolul prin reticenţă, în sensul că una dintre părţile actului juridic ţine sub tăcere unele împrejurări esenţiale ale actului juridic pentru a o determina pe cealalta să contracteze sau nu a informat-o cu privire la clauzele ori împrejurările esenţiale ale unei conventii. Simpla tăcere, fără intenţii viclene, nu constituie însă dol atunci când de pildă partea nu se obligă să-i atragă atenţia unui cocontractant asupra dezavantajelor unui contract.14

În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul dintre „obligaţia de informare” ce revine părţii mai experimentate ori profesioniste sau care deţine „informaţii privilegiate”, pe de o parte, şi „obligaţia

14 Pentru dezvoltări, vezi O. Ungureanu, op. cit. pag. 88

de a se informa” care incumbă fiecărei părţi contractante, pe de altă parte. De exemplu, în contractele de adeziune sau în cele încheiate cu consumatorii, „partea mai slabă” trebuie să fie informată asupra tuturor elementelor esenţiale care stau la baza declaraţiei sale de voinţă, iar, în caz contrar, aceasta poatepretinde că a fost victima unui dol prin reticenţă.

În cazul liberalităţilor dolul se înfăţişează din punct de vedere obiectiv sub forma captaţiei şi a sugestiei în scopul ca profitând de dragostea, pasiunea sau compasiunea unei persoane, să o determine la facerea unei donaţi sau a unui legat.

În ceea ce priveşte elementul intenţional, s-a stabilit că provocarea unei erori din neglijenţă, fără intenţie, nu constituie dol, aşa cum nu există nici atunci când cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă prin reticenţă.15

Condiţiile dolului

Două sunt condiţiile pentru ca dolul să constituie viciu de consimţământ si anume: a) să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic şi b) să provină de la cealaltă parte.

a) În ceea ce priveşte prima condiţie, trebuie stabilită împrejurarea că dacă partea indusă în eroare ar fi cunoscut realitatea nu ar fi contractat. În materia dolului, eroarea nu trebuie să poarte asupra anumitor calităţi sau însuşiri, ca în cazul erorii-viciu de consimţământ, fiind suficient a se demonstra deformarea oricărui element al realităţii în scopul determinării unei persoane să încheie actul juridic.

Caracterul determinant al dolului, ca şi în cazul erorii, se stabileşte de către judecător, de la caz la caz, ţinând seama de gradul de instrucţie, cultura, experienţa de viată starea de sănătate etc. al celui ce invocă dolul.

b) Cea de a doua condiţie a dolului este consacrată de art. 1214 alin.3 din N. c. civ. care precizează că mijloacele viclene trebuie să provină de la cealalată parte, dar contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.

De asemenea, art. 1215 consacră dolul comis prin fapta unui terţ condiţionat de împrejurarea că cel ce a contractat a cunoscut fapta dolosivă a terţului.

La o primă observare a textului s-ar putea trage concluzia că dolul se aplică numai în privinţa actelor juridice bilaterale sau multilaterale, deoarece în cazul actelor unilaterale nu există „cealaltă parte” iar textul art. 1214 N.c. civ. se referă expres la „contracte”, care sunt acte de factură bilaterală. Cu toate acestea şi în cazul actelor unilaterale poate interveni dolul sub forma captaţiunii sau a sugestiei dacă, de exemplu, pentru a testa într-un anumit fel, au fost îndepărtate rudele testatorului, acesta a fost ameninţat ori i-au fost exploatate sentimentele, mila ori compasiunea.

15 Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 148

S-a mai stabilit totodată că cea de a doua condiţie poate fi îndeplinită şi în cazul în care de pildă dolul provine de la un terţ iar cocontractantul avea cunoştinţă despre această imprejurare sau de la reprezentantul legal al cocontractantului.16

Efectele dolului

Sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic în cadrul căruia consimţământul uneia dintre părţi a fost surpins prin dol.

În măsura în care prin actele dolosive s-a săvârşit un delict civil poate fi antrenată în egală măsură şi răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiunile art. 1357 din N.c. civ.

Aşa cum precizează art. 1214 alin 4 din N. c. civ., dolul nu se presupune, el trebuie probat. Fiind un fapt juridic el poate fi dovedit prin orice mijloc de probaţiune, inclusiv cu martori sau prezumţii.

Titularul acţiunii în anulare este cel ce se pretinde a fi victima dolului, cererea sa fiind prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 din N.c.civ. Termenul începe să curgă potrivit art. 2529 lit.b din N.c.civ. de la data când a fost cunoscut dolul.

4.3.3.3. Violenţa

Definiţie şi reglementare

Violenţa este viciul de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău material, direct, imediat şi injust ce o determină să încheie un act juridic pe care în condiţii normale nu l-ar fi încheiat.17

Art. 1206 din N.c.civ. precizează că este viciat consimţământul când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă.

În afară de art. 1206 N.c. civ. care se referă la violenţă în mod generic, articolele 1216 – 1218 fac menţiuni cazuale la acest viciu al consimţământului după cum urmează:

- art. 1216 alin. 2 precizează că „temerea justificată indusă fără drept de cealaltă parte sau de un terţ, de aşa manieră încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent”.

- art. 1216 alin. 3 menţionează că violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat.

16 În acest sens, St. Cărpenaru, op. cit. pag. 18017 Pentru alte definiţii vezi şi şi D. Cosma op. cit. pag. 172, Ghe. Beleiu op. cit. pag. 149, O.

- Art. 1219 menţionează că „simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă nu atrage anularea contractului”;

- art. 1217 consacră ameninţarea cu exerciţiul unui drept precizând că de asemenea constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.

- art. 1217 se referă la violenţa cauzată de starea de necesitate stabilind că contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare.

Clasificare

Violenţa ca viciu de consimţământ poate fi clasificată după două crietrii, respectiv după natura răului şi după caracterul ameninţării.

Potrivit primului criteriu, după natura răului, violenţa poate fi morală (metus) atunci când ameninţarea cu răul se referă la cinstea, onoarea sau sentimentele persoanei sau fizică (vis) dacă ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică a persoanei sau patrimoniul său.

După cel de al doilea criteriu, caracterul ameninţării, distingem între ameninţarea legitimă şi cea nelegitimă.

Ameninţarea legitimă sau justă este aceea proferată de o persoană îndreptăţită, în puterea unui drept subiectiv, aşa cum este somaţia adresată de creditor debitorului că va trece la executarea silită sau că îl va chema în judecată. Acest gen de ameninţare nu constituie viciu de consimţământ decât dacă, în conditiile reglementate de art 1217 prin aceasta se urmăreşte un avantaj nejustificat.

Ameninţarea nelegitimă, injustă, este proferată fără de drept, constituie viciu de consimţământ şi are drept consecinţa nulitatea relativă a actului juridic astfel încheiat.

Structura violenţei

Ca şi dolul, violenţa are în structură două elemente, unul exterior, material şi unul de ordin psihologic, intern.

Elementul material, exterior, constă într-o ameninţare cu un rău de natură fizică (lovire, sluţire omor etc.), patrimonială (distrugerea unui bun, incendierea unei clădiri etc.) sau morală (divulgarea unui secret, compromiterea demnităţii sau a onoarei etc.).

Elementul psihologic constă în temerea insuflată celui ameninţat, de natură a-l determina să încheie actul juridic. De fapt încheierea actului juridic este în reprezentarea celui ameninţat însuşi mijlocul de a evita producerea răului cu care a fost ameninţat. S-a stabilit în practica judiciară că violenţa constituie

viciu de consimţământ chiar dacă este exercitată de o altă persoană decât cea în folosul căreia s-a făcut actul juridic18.

Noul cod civil a rezolvat această ipoteză în art. 1220 precizând că violenţa atrage anularea contractului şi atunci când este exercitată de un terţ, însă numai dacă partea al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ.

Condiţiile violenţei

Pentru ca violenţa viciu de consimţământ să constituie cauza de nulitate relativă a actului juridic aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii:

1- ameninţarea să fie una injustă, în sensul că nu a fost făcută în exercitarea unui drept legitim. Aşadar, nu orice ameninţare cu un rău constituie violenţă viciu de consimţământ ci numai aceea care nu este proferată în mod just, căci acela care exercită un drept al său nu vatămă pe nimeni. Dacă însă realizarea unui drept este făcută cu depăşirea limitelor în care acesta a fost recunoscut, chiar şi prin ameninţare, atunci ar putea fi invocat ca şi mijloc de apărare abuzul de drept dacă nu sunt întrunite condiţiile violenţei viciu de consimţământ19.

2- violenţa să fie determinantă pentru încheierea actului juridic. Aprecierea in concreto a caracterului determinant al ameninţării este lăsată la latitudinea judecătorilor de la caz la caz. În acest scop, se au în vedere o serie de criterii de apreciere de ordin subiectiv, aşa cum pot fi de exemplu vârsta, gradul de instrucţie, sexul, starea de sănătate etc. Temerea provocată prin ameninţare trebuie să fie de natură a-l determina pe cel ameninţat să contracteze, căci temerea reverenţioasă nu constituie motiv de violenţă.

S-a mai susţinut doctrinar că starea de necesitate în care se găseşte o persoană, care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei viciu de consimţământ.

În stabilirea caracterului determinant al violenţei trebuie să se ţină seama, aşa cum dispune art. 1216 alin. 4 N.c.civ., de „vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia sa exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului”. Este vorba aşadar, de o serie de elemente de fapt, care vor fi la aprecierea organului jurisdicţional, pentru a se stabili dacă a fost vorba de caracterul hotărâtor al violenţei la momentul încheierii contractului, de natură să afecteze valabilitatea acestuia.

18 CSJ, dec. 200/1993 citată de C. Turianu în Drept civil. Partea generală. Practică judiciară comentată şi adnotată, Ed. Pinguin Book, Bucureşti 2004 pag.3519 Pentru această rezolvare vezi Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 149 sau A. Cojocaru, op. cit. pag. 204

Efectele violenţei

Sancţiunea violenţei ca viciu de consimţământ este nulitatea actului juridic astfel încheiat.

Cel ce invocă violenţa trebuie să dovedească acest fapt, uşor de probat datorită caracterului obiectiv al elementului material. În cazul în care actele de violenţa întrunesc şi condiţiile art. 1357 N.c. civ., cel ce se consideră îndreptăţit are deschisă şi calea unei acţiuni pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Dreptul la acţiunea în anulare a unui act juridic pentru violenţă se prescrie în termenul general de 3 ani potrivit art. 1523 din N.c.civ. iar anularea căsătoriei pentru violenţă poate fi cerută numai în termen de 6 luni, potrivit art. 301 din N.c.civ.

În principiu, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când violenţa a încetat, aşa cum precizează art. 2529 lit. a din N.c.civ. şi art. 301 din acelaşi cod dacă este vorba de anularea căsătoriei.

Nulitatea rezultată din violenţă poate fi acoperită prin confirmare, după încetarea violenţei, în măsura în care actul juridic al confirmării nu a fost şi el viciat.

4.3.3.4. Leziunea

Definiţie şi reglementare

În cea mai sintetică formulare20 a vechii definiţii a acesteia, leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii21.

Noua reglementare a leziunii este însă mult mai exactă şi mai elaborată. Astfel, există leziune potrivit art. 1221 N.C.civ., atunci când una dintre

părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane, o prestaţie considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.

Rezultă, din această definiţie, că noul Cod îmbrăţişează concepţia subiectivă despre leziune, conform căreia pentru a exista acest viciu de consimţământ nu este suficientă disproporţia între prestaţiile părţilor, ci este necesar să se şi profite „de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi”. Aceasta înseamnă că, pe lângă dezechilibrul contraprestaţiilor există o parte a cărei voinţă este mai slabă în faţa celuilalt contractant, aşa încât, de la început poziţia contractuală a părţilor este inegală.

20 Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 15021 Pentru alte definiţii vezi şi O. Ungureanu op. cit. pag.92, G. Boroi op. cit. pag. 174 sau A. Cojocaru, op. cit. pag.206

De asemenea, dacă potrivit reglementării anterioare, leziunea era limitată, ca domeniu de aplicare, doar la situaţia minorilor – care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheiau singuri acte de administrare, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, dacă aceste acte le pricinuiau vreo vătămare – Noul cod civil recunoaşte leziunea şi în cazul majorului, cu condiţia ca diferenţa de prestaţie să depăşească jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată (art. 1222 alin. 2).

Sub aspectul categoriei actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune, noile dispoziţii legale exclud de la incidenţa acestei sancţiuni contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege (art. 1224).

Condiţiile leziunii

Pentru a exista leziune, ca viciu de consimţământ, este necesar să fie îndeplinite următoarele cerinţe:

– leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;– leziunea să existe nu doar în raport cu momentul încheierii actului, ci să

subziste până la data cererii de anulare;– disproporţia de valoare între prestaţii să fie considerabilă. Astfel, în

cazul minorului, trebuie să fie vorba de o obligaţie excesivă asumată de acesta prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor (art. 1221 alin. 3). În cazul majorului, caracterul însemnat ori considerabil al leziunii există doar atunci când disproporţia depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea prestaţia promisă sau executată de partea lezată.

Efectele leziunii

Sancţiunea leziunii în dreptul civil poate consta, la alegerea celui al cărui consimţământ a fost viciat, atât în anularea actului juridic lezionar cât şi în reducerea obligaţiilor sale (art. 1222 alin. 1).

În situaţia în care partea alege să promoveze acţiune în anulare, instanţa va putea să menţină contractul, dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii (art. 1222 alin. 3).

În cazul prevăzut de art. 60 din O.G. nr. 42/1997, salvatorul nu poate solicita anularea convenţiei pentru leziune ci doar majorarea contraprestaţiei navei căreia i-a acordat asistenţă de salvare.

Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea prestaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de 2 ani de la data încheierii contractului (art. 1223).

4.3.3.5. Comparaţie între viciile de consimţământ.

Asemănări

- orice viciu de consimţământ este anterior sau contemporan încheierii actului juridic;

- sancţiunea pentru încheierea unui act juridic în condiţiile oricăruia dintre viciile de consimţământ este nulitatea relativă;

- împrejurarea asupra căreia poartă viciul de consimţământ este determinantă pentru încheierea actului juridic;

- în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, nu este necesară existenţa viciului de consimţământ concurent al tuturor contractanţilor.

- oricine invocă oricare dintre viciile de consimţământ trebuie să-şi dovedească afirmaţia, căci nici-unul dintre viciile de consimţământ nu se prezumă.

Deosebiri

- în vreme ce în structura dolului şi a violenţei intră atât un element obiectiv (material) cât şi unul subiectiv (intenţional), în structura erorii determinant este numai elementul subiectiv iar în cea a leziunii cel obiectiv;

- în vreme ce domeniul erorii îl constituie atât actele bilaterale cât şi cele de factură unilaterală, dolul, violenţa şi leziunea privesc în principiu doar actele juridice bilaterale;

- eroarea se produce spontan, în vreme ce dolul, violenţa şi leziunea pot constitui ele însele fapte ilicite ce pot atrage răspunderea civilă delictuală;

- ca efect specific, doar leziunea poate avea consecinţe alternative constând fie în anularea actului lezionar fie în reducerea sau sporirea uneia dintre prestaţii.

- din punctul de vedere al probaţiunii eroarea este cel mai greu de dovedit deoarece ea constă doar în elementul subiectiv, în vreme ce dolul, violenţa şi leziunea sunt mai uşor de dovedit datorită elementului obiectiv ce intră în structura lor.

4.3.4. Obiectul actului juridic civil

Textul art. 1225 din N.c. civ. precizează că “obiectul contractului îlreprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”. Din această prevedere, rezultă că obiectul actului juridic constă în prestaţia datorată de debitor, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, după caz.

Doctrinar, obiectul a fost definit ca fiind condiţia de fond generală şi esenţiala a actului juridic civil care constă în acţiunile şi inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau la îndeplinirea cărora se obligă22.

Pentru a fi valabil, obiectul trebuie la rândul său să îndeplineasca următoarele condiţii prevăzute de art. 1226:

- să existe în momentul încheierii convenţiei sau să fie certă producerea lui în viitor23.

În ipoteza în care obiectul actului juridic constă într-un bun, la care se referă conduita părţilor, atunci distingem următoarele ipoteze :

a) bunul există in momentul încheierii actului juridic deci este îndeplinită condiţia impusă mai sus ;

b) bunul deşi a existat nu mai există în momentul consensului ; nefiind îndeplinită condiţia şi lipsind obiectul, actul juridic este ineficace ;

c) bunul nu există dar el va exista cu siguranţă în viitor, împrejurare care face îndeplinită condiţia existenţei obiectului, aşa cum prezumă art. 1229 din N.c.civ. (sub titlu de exemplu, recolta ce se va culege în viitor, chiriile sau arenzile ce se vor percepe etc.)24.

- să fie în circuitul civil. Atunci când conduita părţilor priveşte “lucrurile” sau “bunurile”, acestea sunt privite ca şi obiecte derivate al actului juridic civil, ceea ce de fapt explică si prevederea din art. 1229 N.c.civ. anume că “numai bunurile ce sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale ” Prin “bunuri aflate în circuitul civil” se înţeleg acele bunuri susceptibile să facă obiectul unor acte translative sau constitutive de proprietate25. În lipsa unei interdicţii exprese, trebuie considerate ca făcând parte din circuitul civil toate bunurile susceptibile a face obiectul apropiaţiunii private.26

22 Pentru definiţii asemănătoare vezi şi Gh. Beleiu op. cit. pag. 138, A. Cojocaru op. cit. pag. 210, O. Ungureanu op. cit. pag. 93, sau G. Boroi op. cit. pag. 17323 In privinţa bunurilor viitoare, face excepţie succesiunea nedeschisă încă, fiind interzise pactele asupra unei succesiuni nedeschise. In acest sens vezi şi M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997, p. 51824 Există însă şi excepţii de la această regulă. De pildă nu poate face obiectul unei convenţii o succesiune nedeschisă, deci viitoare căci s-ar opune regulii instituită de art.965 alin. 2 din C. civ.25 Deşi art. 963 din C. civ. se referă la lucrurile “ce sunt în comerţ”, s-a apreciat unanim că de fapt este vorba despre lucrurile aflate în circuitul civil. Această interpretare este confirmată de acte normative de dată recentă, adoptate după 1989, care se referă expres la bunuri care “sunt şi rămân în circuitul civil” (art. 1 din Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor), şi bunuri “scoase din circuitul civil” (art.5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991). Cu privire la aceste categorii de bunuri, I. Apostu, Introducere în teoria dreptului de proprietate si a drepturilor reale principale, Ed. Evrika Brăila 1998, p. 57 - 6026 La rândul lor, bunurile aflate în circuitul civil pot fi bunuri care pot circula liber, neîngrădit şi bunuri care pot circula în condiţii restrictive aşa cum sunt spre exemplu armele, muniţiile sau produsele şi substanţele stupefiante etc.

Nesocotirea acestei condiţii lipseşte de valabilitate actul încheiat care ar avea un obiect nelicit ( de exemplu vânzarea unui bun aflat în proprietatea publică a statului, un teren sau o exploatare petroliferă).

- să fie determinat sau determinabil. Sub acest aspect, noul Cod civil conţine dispoziţii referitoare la determinarea obiectului de către un terţ sau prin raportare la un factor de referinţă, precum şi dispoziţii privind determinarea calităţii obiectului (în sensul că, atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu).

Atunci când obiectul (derivat) constă într-un bun determinat prin caractere individuale (res certa), condiţia este îndeplinită chiar din ipoteză. Când acesta constă într-un bun ce trebuie individualizat prin însuşiri de gen (res genera), condiţia este realizabilă prin determinarea în concret a bunului cu ajutorul cântăririi, numărării, măsurării sau a altor operaţiuni de acest fel.

- să fie posibil. Condiţia se impune ca o consecinţă a aplicării principiului că nimeni nu poate fi obligat la o prestatie imposibilă, “ad imposibilium, nulla obligatio!” Obiectul nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este absolută, adică pentru oricine. Dacă imposibilitatea este doar relativă, deci numai pentru un subiect, atunci obiectul convenţiei este valabil iar neexecutarea culpabilă.27

- să fie licit. Această condiţie implică raportarea conduitei pretinse sau asumate de debitorul obligaţiei la normele de convieţuire socială stabilite de lege.

- să fie moral. Obiectul contractului este moral atunci când el concordă moralei sau bunelor moravuri aşa cum prevăd dispoziţiunile de principiu art.11 din N.c.civ.28

SancţiuneaÎn lipsa condiţiilor obiectului, intervine sancţiunea nulităţii absolute atunci

când obiectul contractului este nedeterminat şi ilicit.Aceeaşi sancţiune operează, cu referire la obiectul obligaţiei actului

juridic, atunci când nu este respectată cerinţa referitoare la caracterul determinabil sau cel puţin determinabil şi licit al acestuia.

4.3.5. Cauza actului juridic civil

27 La rândul ei imposibilitatea poate fi de ordin material sau de ordin juridic. Condiţia posibilităţii obiectului poate fi apreciată în strânsa legătură şi cu progresul tehnico-ştiinţific, care lărgeşte considerabil câmpul de evaluare.28 În categoria condiţiilor obiectului, ar mai putea fi incluse si altele, prelevate in literatura, ca de exemplu autorizarea obiectului (C. Turianu, op. cit p. 59), personalitatea prestaţiei sau interesul apreciabil în bani (C Hamangiu op. cit. p.509.

Scopul sau finalitatea contractului îşi găsesc răspunsul direct în ceea ce numim cauza contractului. Ea exprima într-o manieră mai mult sau mai putin directă răspunsuri la întrebările „pentru ce ?”   sau „în ce scop ?” s-a încheiat contractul, deci, “cui prodest?”

Definim aşadar cauza actului juridic civil ca fiind acel element esenţial şi de fond care constă in scopul urmărit de părţi la încheierea unei convenţii.

Până la reglementarea adusă prin noul Cod civil nu a existat o definiţie legală a noţiunii de cauză, referirea la aceasta în vechiul Cod, constând doar în enumerarea condiţiilor esenţiale ale convenţiei şi cu referire la prezumţia de existenţă şi de validitate a cauzei.

Noul Cod civil statuează prin dispoziţiile art. 1235 faptul că prin cauză se înţelege „motivul care determină pe fiecare parte să încheie contractul”.

Pentru a fi valabilă, precizează art. 1236 şi 1237 din Nc.civ., cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) să existe;b) să fie licită;c) să fie morală.a) În ce priveşte inexistenţa cauzei, ea se poate datora lipsei de

discernământ sau, particularizat, pe diferitele tipuri de acte, lipsei contraprestaţiei (în contractele sinalagmatice), nepredării bunului (în contractele reale), lipsei intenţiei de a gratifica (în actele cu titlu gratuit), adică, lipsei scopului imediat la încheierea actului.

b) Caracterul licit al cauzei presupune ca aceasta să fie conformă legii şi ordinii publice (art. 1236 alin. 2). Cauza este considerată ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

c) În sfârşit, cauza trebuie să fie morală, adică să nu fie contrară bunelor moravuri, respectiv regulilor de convieţuire socială.

Structura cauzeiÎn structura cauzei există două elemente, respectiv scopul imediat, causa

proxima şi scopul mediat - causa remota.Scopul imediat, însoţeşte şi este caracteristic principalelor categorii de

contracte, respectiv:- în contractele bilaterale sau sinalagmatice, scopul fiecărei părţi constă în

reciprocitatea prestaţiilor urmărite, care sunt dependente şi se condiţionează reciproc (fiecare parte se obligă, ştiind că şi cealaltă parte se obligă la rândul ei);

- în contractele cu titlu gratuit, scopul imediat îl constituie intenţia de a gratifica (animus donandi);

- în contractele reale, scopul imediat îl constituie reprezentarea remiterii materiale a bunului.

Scopul mediat constă în motivul care a determinat încheierea contractului, ce ţine de caracteristicile unei prestaţii, calităţile unei persoane, însuşirile sau nevoia unui lucru.

Proba cauzei

Ca şi în reglementarea anterioară, dispoziţiile noului Cod civil păstrează o dublă prezumţie în privinţa cauzei:

– prezumţia de existenţă a cauzei (contractul este valabil, chiar atunci când cauza nu este prevăzută expres – art. 1239 alin. 1), ceea ce înseamnă că, fiind prezumată de lege, cauza nu trebuie să fie dovedită, demonstrată direct;

– prezumţia de valabilitate a cauzei (existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară – art. 1239 alin. 2), care funcţionează indiferent de faptul că acest element este menţionat sau nu în instrumentele probatorii preconstituite, cum ar fi înscrisurile.

Ambele prezumţii au însă caracter relativ (iuris tantum), ceea ce înseamnă că pot fi înlăturate prin proba contrară şi că orice persoană care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei este ţinută să facă dovada susţinerilor sale.

Sancţiunea nevalabilităţii cauzei

Potrivit art. 1238 alin. 1 N.C.civ., lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.

În ce priveşte cauza ilicită sau imorală, aceasta atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască (art. 1238 alin. 2 N.C.civ.). Rezultă că, pentru a fi atrasă sancţiunea nulităţii absolute este necesar să existe caracterul ilicit sau imoral al angajamentului contractual, adică ambele părţi să fi urmărit un scop de această natură (în afara legii sau contravenind ordinii publice şi bunelor moravuri), pentru că, altminteri, ar însemna ca partea să se prevaleze de comportamentul său imoral şi să obţină desfiinţarea actului (or, nimănui nu îi este permis să se prevaleze de propria sa turpitudine – „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”). În felul acesta, se asigură protecţia părţii contractante de bună-credinţă, care nu este pusă în situaţia de a suporta consecinţele nulităţii contractului (cum s-ar fi întâmplat în ipoteza în care mobilul ilicit sau imoral ar fi aparţinut unei singure părţi, care ar fi putut să invoce nulitatea actului dezavantajând astfel partea care a contractat cu bună-credinţă).

4.3.6. Forma actului juridic civil

Prin forma actului juridic civil se înţelege acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă în scopul producerii de consecinţe juridice.

Noţiunea formei actului juridic civil este primitoare de două sensuri:- Într-un prin înţeles, în sens restrâns (stricto senso), forma actului juridic

exprimă modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice cârmuită de principiul consensualismului ce caracterizează întregul drept civil românesc.

- Într-un al doilea înţeles, în sens larg (lato sensu), forma actului juridic implică acele condiţii de formă necesare pentru validitatea lui (ad validitatem), pentru dovada existenţei şi a conţinutului său (ad probationem), precum şi pentru opozabilitatea lui faţă de terţe persoane care nu au participat la formarea lui.

Condiţiile de formă ale actului juridic pot fi clasificate după două criterii:După criteriul consecinţelor juridice ale nesatisfacerii lor, condiţiile de

formă pot fi:Condiţii de validitate (ad validitatem), a căror încălcare are drept

consecinţă nulitatea absolută a actului juridic însuşi;Condiţii de probă (ad probationem), menite să facă dovada existenţei şi

conţinutului actului juridic, a căror ignorare nu are ca efect nulitatea actului ci imposibilitatea dovedirii lui;

Condiţii pentru opozabilitate faţă de terţi a căror nerespectare deşi nu conduce la nulitate atrage doar sancţiunea inopozabilităţii lui faţă de terţe persoane.

După criteriul izvorului lor, forma actului juridic poate fi:- forma legală, impusă părţilor printr-o dispoziţie a legii;- forma convenţională, stabilită de părţi în mod voluntar.

4.3.6.1. Principiul consensualismului

Fiind o aplicaţie a libertăţii de a contracta, principiul consensualismului dă glas regulii că simpla manifestare de voinţa exteriorizată în orice mod, este o condiţie necesară şi suficientă pentru naşterea unui act juridic. Potrivit acestui principiu, voinţa juridică poate fi exteriorizată în orice formă, în scris sau verbal, tacit sau expres, prin gesturi, atitudini sau chiar prin simpla tăcere (qui tacit, consentire videtur).

Principiu necunoscut în dreptul roman dar cu largă răspândire în perioada dreptului burghez, el a fost adoptat şi în dreptul civil român modern prin Codul civil adoptat în anul 1864, fiind comun de altfel tuturor ramurilor dreptului privat.

Deşi adoptat şi recunoscut ca atare, principiul consensualismului nu a fost consacrat expres printr-o normă aparte, existenţa lui rezultând din interpretarea unor texte ale codului privitoare la o serie de acte juridice.

Astfel, art. 971 din vechiul cod civil menţiona că „în contractele care au ca obiect translaţia proprietăţii sau a altui drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului chiar dacă nu s-a făcut tradiţiunea lucrului”

Acelaşi principiu se regăsea şi în dispoziţiunile art. 1295 din C. civ. care prevedea că „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi a preţului deşi lucrul nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.

Că aceasta a fost intenţia legiuitorului, rezultă şi din interpretarea per a contrario a art. 1179 din N. C. civ., care printre condiţiile de validitate ale actului juridic nu a inclus şi pe aceea a formei. În mod excepţional, ori de câte ori pentru încheierea unui act juridic impune o anumită condiţie de formă, atât codul cât şi legile speciale o numesc în mod expres: de pildă în materia donaţiilor art. 1011 alin. 1 N. C. civ. prescrie forma autentică sub sancţiunea nulităţii, aceeaşi prevăzută şi de art. 2378 alin. 1 privitor la ipoteca imobiliară.

În actuala reglementare, principiul consensualismului este consacrat de art. 1178 potrivit căruia contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

4.3.6.2. Forma cerută pentru validitatea actului juridic (ad validitatem)

Ca şi o excepţie de la principiul consensualismului, pentru anumite acte juridice, în mod strict şi limitativ prevăzute de lege, este necesară o anumită formă, de regulă cea solemnă, pentru validitatea lor. Consecinţa neobservării acestor condiţii atrage după sine nulitatea actului juridic încheiat cu nerespectarea lor.

Se înţelege aşadar prin forma ad validitatem, acel element esenţial de validitate al actului juridic care constă în îndeplinirea condiţiilor de formă cerute de lege pentru ca actul juridic să fie valabil încheiat.

Această cerinţa imperativă a legii se justifică prin următoarele considerente:

- conştientizarea părţilor cu privire la importanţa unor acte juridice cu privire la drepturile lor subiective (de pildă un act de donaţie sau constituirea unei ipoteci);

- verificarea încă de la încheierea actului a exprimării libere a voinţei şi a caracterului ei real (de exemplu la redactarea unui testament sau a vânzării unui teren);

- exercitarea de către societate a unui control asupra unor acte juridice a căror importanţă excede interesele părţilor care contractează (cum sunt de pildă contractul unei societăţi comerciale sau statutul ei).

Ca şi instituţie juridică, forma ad validitatem a actului juridic are următoarele caractere subliniate doctrinar:29

- este un element esenţial al actului juridic a cărui neîndeplinire are ca efect nulitatea absolută;

- presupunând manifestarea voinţei în mod expres, este exclusă ipoteza manifestării tacite a intenţiei de a contracta;

- este exclusivă, în sensul că pentru un anumit act juridic trebuie îndeplinită cu stricteţe o anumită formă, de regulă cea autentică.

Pentru a fi asigurată forma ad validitatem, trebuie respectate anumite condiţii după cum urmează:

a) întregul conţinut al actului, deci atât clauzele esenţiale cât şi cele lipsite de importanţă, trebuie să fie întocmite în forma solemnă prevăzută de lege;

b) actul juridic aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie făcut şi el tot în formă solemnă (împuternicirea dată unui mandatar pentru a cumpăra un teren trebuie să fie în formă autentică);

c) actul juridic prin care se declară ineficace un act solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (modificarea clauzelor unui testament autentic trebuie făcută tot printr-un act autentic)

Domeniul de aplicare al formei cerută ad validitatem

Prevederile Codului civil prin care este reglementată condiţia de formă ad validitatem sunt următoarele:

- contractul de donaţie (art. 1011 alin.1 N. C.civ.);- testamentul autentic (art. 1043 N. C.civ.);- revocarea expresă a unui legat (art.1051 N C.civ.);- subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor (art. 1595 alin

2 N. C. civ.);Condiţii de formă ad validitatem sunt cuprinse şi în unele legi speciale

dintre care exemplificăm>- renunţarea expresă la succesiune (art. 76 alin. 4 din Legea nr.36/1995);- contractul de înstrăinare a unui teren (art. 12 şi 14 din Legea nr.54/1998)- contractul de arendare (art.3 şi 6 alin. 1 şi 4 din Legea nr.16/1994);- contractul de societate comercială (Legea nr.31/1990);- contractul de mecenat (art.1 alin. 4 din Legea nr.32/1994);- consimţământul la adopţie al părinţilor copilului (art. 7 alin.1 din O.G.

nr.25/1997);- consimţământul de a dona ţesuturi sau organe umane în scopuri

terapeutice (Legea nr.2/1998);- contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii (art.40 alin.1 din Legea

nr.84/1998);

29 În acest sens vezi Gh. Beleiu op. cit. pag. 162, A. Cojocaru op. cit. pag. 228, O. Ungureanu op. cit. pag. 101, sau G. Boroi op. cit. pag. 185.

- contractul de administrare a fondului forestier (art. 17 alin. 2 din O.G. 96/1998);

- actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor cu scop nepatrimonial (O.G. 26/2000);

- contractul de voluntariat (art. 6 alin. 1 din Legea nr.195/2001).

4.3.6.3. Forma cerută ad probationem

Este posibil ca şi în situaţia unor acte juridice valabil încheiate chiar şi numai prin consens, legea sau părţile să impună încheierea unui act juridic într-o anumită formă, necesară nu pentru validitatea convenţiei ci numai în vederea dovedirii existenţei şi conţinutului acestuia.

Prin forma cerută pentru dovada actului juridic, ad probationem, se înţelege deci acea cerinţă impusă de lege sau de părţi care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil.

Ca şi forma ad validitatem, cerinţa formei ad probationem reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului. Nerespectarea ei însă nu atrage sancţiunea nulităţii actului ci doar decăderea din dreptul de a-l proba, deci inadmisibilitatea dovedirii lui printr-un alt mijloc de probă.

Condiţia formei ad probatonem s-a impus mai ales din raţiuni de ordin practic, deoarece fiind consemnat în scris, obiectul raportului juridic ce ia naştere între părţi poate fi cu uşurinţă stabilit, atâta vreme cât se cunosc de la bun început drepturile şi obligaţiile lor corelative.

În ceea ce priveşte forma scrisă ad probationem, nici-un text din Codul civil nu o consacră în mod generic, însă unele texte ale sale precum şi din alte legi speciale se referă la ea, după cum urmează:

- contractul de locaţiune (art. 1798 N. C. civ.); - contractul de depozit voluntar (art. 2104 N. C. civ.);- tranzacţia (art. 2272 N. C. civ.);- acordul petrolier (art. 13 alin. 4 din Legea nr.134/1995);- contractul de asigurare (art. 10 din Legea nr.135/1995);- contractul de cesiune al drepturilor patrimoniale de autor, de

reprezentare teatrală şi de execuţie muzicală (Legea nr.8/1996);- contractul de închiriere al locuinţelor (art. 21 alin. 1 din Legea nr.

114/1995).

4.3.6.4. Forma cerută pentru opozabilitate faţa de terţi

Prin forma cerută pentru opozabilitate faţa de terţi se înţeleg acele formalităţi pe care legea prevede că trebuie îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor altor persoane decât părţile actului juridic.

Justificarea acestei cerinţe constă în ideea de proteguire a drepturilor terţilor care nu au avut calitatea de părţi la încheierea actului juridic. Această

formă prevăzută de lege are un caracter obligatoriu, nerespectarea ei având drept consecinţă inopozabilitatea actului, adică posibilitatea unui terţ interesat de a-l ignora. Aşa fiind, actul nu-şi va produce efecte decât numai între părţile contractante, fiind ineficace faţă de terţi.

Domeniul de aplicaţie al cerinţei de formă pentru opozabilitate faţa de terţi este definit atât de dispoziţiuni ale codului civil cât şi de unele dispoziţiuni cuprinse în legi speciale după cum urmează:

- notificarea cesiunii de creanţă (art. 1317 N. C. civ.);- publicitatea constituirii gajului (art. 2482 N. C. civ.);- înregistrările şi publicitatea prevăzută de Legea nr.31/1990 privind

societăţile comerciale;- înregistrările prevăzute în materia invenţiilor, desenelor şi a modelelor

industriale prevăzute de Legea nr. 64/1991 şi Legea nr. 129/1992;- înregistrarea contractelor de arendare la consiliul local în a carei rază

teritorială se află terenul în condiţiile art. 6 alin. 1, 2 şi 4 din Legea nr. 16/1994;- înregistrarea contractelor de administrare a fondului forestier la

inspectoratele silvice teritoriale în raza cărora se află fondul forestier (art. 17 alin. 2 din O.G. nr. 96/1998).

Secţiunea 4.4. Efectele actului juridic civil

4.4.1. Principiile efectelor actelor juridice civile

Principiile efectelor actelor juridice civile sunt acele reguli de drept civil care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte.

Care sunt aşadar aceste principiile: – principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda;– principiul irevocabilităţii;– principiul relativităţii – exprimat plastic prin adagiul res inter alios acta,

aliis neque nocre neque prodesse potest.Principii mai sus menţionate sunt reglementate de textele art. 1270 alin 1

şi 1280 din N.C.civ.Analizăm mai jos toate principiile şi exceptiile lor.

Principiul forţei obligatorii “pacta sunt servanda”

Potrivit art. 1270 N.C. civ. convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Rezultă din text, că forţa obligatorie este acea regulă a efectelor actelor juridice civile potrivit căreia actul legal încheiat se impune autorilor săi întocmai ca şi legea.

Această regulă îşi este frecvent exprimată în practică prin zicerea că “contractul este legea părţilor”, aşa încât voinţa părţilor se impune întocmai ca şi legea.

Fundamentul principiului forţei obligatorii este exprimabil prin două cerinţe:

– necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice civile generate de actele juridice civile;

– imperativul moral al respectării cuvântului dat.De la ceastă regulă, ca de altfel şi la multe reguli de drept există şi

excepţii care de altfel le întărescExcepţiile vizează cazurile când efectele sunt fie mai restrânse, fie mai

întinse decât au voit părţile la încheierea actului, şi aceasta independent de voinţa lor.

Cazurile de restrângere sunt atunci când actul juridic civil înceteazăînainte de termen aşa cum sunt de pildă:

- contractul de mandat încetează prin moartea, interdicţia, falimentul ori a mandantului ori a mandatarului;

- contractul de locaţiune se desfiinţează când lucrul a pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare

Cazurile de extindere operează în ipotezele când:- actul juridic civil este prelungit prin voinţa legii (contractele de

închiriere)30;- efectele actului juridic civil sunt amânate de o cauză ce suspendă

executarea unui act cu prestaţii succesive.

4.4.1.2. Principiul irevocabilităţii actelor juridice civile

Ca şi principiu, irevocabilitatea este prevăzută de art. 1270 alin. 2 N. C.civ., potrivit căruia “ contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.”.

Cât despre actul juridic unilateral, legea nu o spune expres, dar o menţionează in terminis printre excepţiile de la principiul irevocabilităţii actului de factură unilaterală.

Definim aşadar irevocabilitatea ca fiind regula de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.

Irevocabilitatea este în acelaşi timp o garanţie şi o consecinţă a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil.

Fiind aşadar obligatoriu actul juridic civil nu poate fi revocat; fiind irevocabil el este în egală măsură obligatoriu, ceea ce constituie o garanţie a stabilităţii lui.

De la principiul irevocabilităţii există însă şi excepţii!

30 În acest sens, Legea nr.17/1994 pentru reînnoirea sau prelungirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative.

Sunt excepţii, acele situaţii în care actului bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia din părţi, iar actului unilateral prin voinţa autorului lui.

Excepţii ce privesc actele bilateraleart. 1031 N. C. civ. referitor la donaţiile între soţi precizează că orice

donaţie făcută între soţi în timpul căsătoriei este revocabilă;art. 1785 alin.1 din acelaşi cod, privitor la locaţiune, menţionează că dacă

contractul a fost făcut fără termen, denunţarea se va face potrivit uzanţelor31;art. 2030 alin. 1 lit a din N. C. civ. referitor la mandat reglementează

încetarea acestuia prin revocarea şi prin renunţarea mandatarului la mandat. Excepţii ce privesc actele unilaterale- art. 1023 referitor la revocarea donaţiei pentru ingratitudine; - retractarea revocării unei dispoziţiuni testamentare prevăzută de

art.1053 din N.c.civ..

4.4.1.3. Principiul relativităţii actului juridic civil res inter alios acta,aliis neque nocere neque prodesse protest

Efectele actelor juridice sunt limitate la părţile contractante, regulă prescrisă de art. 1280 potrivit căruia contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel. Această prevedere are putere de principiu de drept, cunoscut sub numele de principiul relativităţii efectelor actului juridic32.

Principiul relativităţii efectelor actului juridic pune în valoare două idei rezultate din semnificaţia sa şi anume: a) nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane; b) drepturile dobândite printr-un act juridic le profită doar celor care au contractat.

Prin varietatea foarte mare a convenţiilor civile însă iau naştere o şi mai mare varietate de efecte juridice. Răspunzând unor nevoi sociale, actele juridice împrumută caracterul şi finalitatea acestora aşa încât existenţa şi derularea lor face parte din viaţa socială. Impactul lor asupra realităţii sociale se poate însă produce fie într-o manieră directă, fie într-una indirectă şi asupra altor persoane. Vânzarea unui bun spre exemplu, în afară de efectele ce le produce între vânzător şi cumpărător, îndatorează la respectarea proprietăţii şi pe terţele persoane care nu au participat la această operaţiune, cărora deci actul juridic le este opozabil.

Dacă terţele persoane – penitus extranei – nu devin aşadar titulari de drepturi şi obligaţii prin actele încheiate de părţi, ele nu pot ignora existenţa efectelor produse de acestea între părţi şi nici face abstracţie de raporturile juridice statornicite între autorii lor.

31 Vezi şi art.7 şi 12 din Legea nr. 16/1994 privind contractul de arendare.32 Din categoria părţilor contractante fac parte şi cei care deşi nu au fost prezenţi la încheierea contractului au fost valabil reprezentaţi de cei ce au contractat în numele lor.

Este motivul pentru care terţii sunt obligaţi să ţină seama şi să respecte efectele pe care actele juridice le-au produs între părţi. Aşadar, deşi actele juridice produc efecte numai între părţi, ele sunt opozabile terţilor dacă nu au fost savârşite în frauda lor sau dacă nu sunt simulate.

Definind în cele din urmă opozabilitatea, vom spune că prin aceasta se înţelege îndrituirea părţilor de a invoca faţă de terţi efectele juridice produse între ele de actele pe care le-au încheiat şi îndatorirea terţilor de a respecta aceste acte.33 Înţeleasă în această manieră, opozabilitatea nu este o derogare de la principiul relativităţii efectelor actului juridic ci o ipostază a acestui principiu.

De la principiul relativităţii există însă unele excepţii. Acestea sunt situaţii în care, mai mult sau mai puţin aparent, actul juridic civil produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile.

4.4.1.4. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civilSe pot ivi în practica situaţii în care actul juridic civil îşi produce efecte şi

asupra altor persoane, care nu au participat la încheierea lui şi care nu au nici calitatea de avânzi cauză.

2. Domeniul de aplicare al principiului relativităţii efectelor contractului

Printr-o raportare foarte restrictivă la principiul relativităţii efectelor actului juridic, sunt două categorii de persoane ale căror interese sunt sau pot fi convergente acestuia: părţile asupra cărora se răsfrâng toate efectele şi terţii – penitus extranei, care sunt străini de convenţie şi de efectele ei.

Este posibil ca între părţi, adică acele persoane faţă de care efectele actului se produc în mod direct, nemijlocit, şi terţele persoane faţă de care nu se răsfrâng în nici un fel efectele sale, să existe o categorie “intermediară” de persoane faţă de care, deşi nu au participat la încheierea contractului, se răsfrâng anumite efecte ale acestuia.

Această categorie de persoane sunt avânzii cauză, numindu-i pe succesorii universali sau cu titlu universal ori particular şi pe creditorii chirografari34.

Ceea ce caracterizează poziţia juridică a avânzilor cauză, este faptul că deşi neparticipând la încheierea actului juridic ei evocă figura terţilor, datorită raporturilor născute între ei şi părţi, efectele convenţiei se răsfrâng şi asupra lor.

Faţă de această constatare, se impune o mai exactă delimitare a domeniului principiului relativităţii efectelor actului, operant atât faţă de părţi cât şi faţă de succesorii acestora, avânzii cauză.

Aşa cum am mai precizat, includem în clasa avânzilor cauză următoarele categorii de persoane:

33 D. Cosma, op. cit. p. 38634 Numiţi lato sensu succesori sau habentes causam, denumirea lor de avânzi cauză s-a transmis în limbajul juridic român din franţuzescul “ayants-cause” despre care face vorbire Codul napoleonian în ale sale articole 1122 referitor la stipulaţie şi 1132 privitor la forţa probantă a actului sub semnătură privată.

a. succesorii universali sau cu titlu universal.Sunt succesori universali sau cu titlu universal acele persoane care au

dobândit în tot sau în parte patrimoniul defunctului, privit ca o universitate de drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial35. În sensul demersului nostru, succesiunea se referă la patrimoniul uneia dintre părţile contractante, căci asupra succesorilor lor se vor răsfrânge toate efectele patrimoniale ale actelor încheiate de către părţi cu excepţia celor intuitu personae36. Se mai impune totodată precizarea că din momentul deschiderii succesiunii ori a reorganizării persoanelor juridice, convenţiile încheiate de părţi îşi strămută toate efectele asupra succesorilor, care iau locul părţilor în privinţa obligaţiilor născute din contractele respective37.

Spre deosebire de succesorii universali, care au vocaţia de a culege întregul patrimoniu, succesorii cu titlu universal au vocaţie doar cu privire la o parte din universalitatea ce o constituie patrimoniul. Diferenţa dintre cele două categorii de succesori nu este aşadar una calitativă ci de natura cantitativă ce se referă la întregul patrimoniu sau numai la o câtime a acestuia.

b. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane fizice sau juridice care dobândesc un drept determinat din patrimoniul uneia dintra părţile contractante. În privinţa acestora, efectele actelor juridice se vor răsfrânge numai dacă obiectul lor are legătură cu dreptul transmis către succesori.

O asemenea conexiune trebuie însă tratată diferenţiat, în funcţie de momentul dobândirii dreptului transmis de către autor. Astfel, s-a stabilit că îi profită succesorului cu titlu particular numai drepturile dobândite de autor anterior transmiterii succesorale. O asemenea soluţie ni se pare pe deplin justificată, căci nu se pot transmite pe cale succesorală decât drepturile existente în patrimoniul defunctului în momentul deschiderii succesiunii, ştiut fiind că “nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habeat”.

Pe de altă parte, este important de precizat că în principiu obligaţiile asumate nu se transmit asupra succesorilor cu titlu particular chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. În această privinţă însă există şi excepţii, care se referă la obligaţiile “propter rem” şi cele “scriptae in rem”38 care datorită legăturii lor strânse cu un anumit lucru vor produce efecte şi faţă de succesorul cu titlu particular.

35 Cu privire la natura juridică şi caracterele transmiterii succesorale, vezi M. Eliescu Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997 p. 13 - 3536 În acest sens vezi C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p. 78 sau Gh. Botea Drept civil. Dreptul la moştenire, Ed. Scorpio 78, Bucureşti 1999 p. 12 - 1937 Pentru obiectul şi caracterele juridice ale transmiterii succesorale, vezi Fr. Deak, Moştenirea legală, Ed. Actami, Bucureşti 1994 p. 11 - 2538 De exemplu, potrivit art. 1441 din C. civ. dacă locatorul vinde lucrul închiriat, “cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vâzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune”.

c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie reală prin care să fie asigurată executarea dreptului lor de creanţă. Ei îşi pot totuşi satisface creanţa, atunci când aceasta a devenit exigibilă, urmărind acele bunuri care vor exista în patrimoniul debitorului în momentul exigibilităţii. Neavând aşadar o garanţie reală, creditorii chirografari au drept garanţie întregul patrimoniu al debitorului privit în ansamblul său ca universalitate juridică existentă independent de bunurile individuale ce intră în cuprinsul ei. Conceptul de gaj general era exprimat de art. 1718 din C. civ. care prevedea că “oricine este obligat personal este ţinut cu toate bunurile sale, mobile sau imobile, prezente sau viitoare”39.

Din raţiunea textului rezultă că modificările care se produc în patrimoniul debitorului sunt opozabile creditorilor chirografari.

Spre deosebire de succesori însă, creditorii chirografari nici nu sunt ţinuţi de obligaţiile debitorilor lor şi nici nu le profită drepturile dobândite de aceştia prin contractele încheiate.

Acestora însă, legea le pune la dispoziţie două acţiuni în justiţie, prin care au posibilitatea să înlăture opozabilitatea contractelor încheiate de către debitori în dauna intereselor lor, fie pe calea acţiunii pauliene fie pe cea a acţiunii în simulaţie.

3.Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului

Fie şi cu titlu de excepţie, există totuşi împrejurări în care contractul încheiat îşi produce efecte faţă de unele persoane care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea acestuia şi nici nu au calitate de succesori ai părţilor.

În concret, s-a pus întrebarea dacă prin acordul lor de voinţă, două persoane pot să confere drepturi sau pot să impună obligaţii în favoarea sau în sarcina altei persoane.

În privinţa drepturilor răspunsul este afirmativ, căci, cu titlu de excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractelor, o persoană străină de contract poate dobândi drepturi în temeiul unui contract la care nu a fost parte. O asemenea specie de contract este de pildă stipulaţia pentru altul.

Cât despre obligaţii, nimănui nu i se poate impune sarcini printr-un contract la care nu a fost parte. Promisiunea faptei altuia constituie doar în aparenţă o excepţie de la principiu, aşa cum vom dovedi în cele ce urmează analizând şi alte asemenea convenţii.

a). Promisiunea faptei altei persoanePromisiunea faptei altei persoane (“promesse de porte-fort”), este

contractul prin care debitorul se obligă faţă de creditor să determine pe o terţă persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului.

39 Cu privire la funcţia patrimoniului de a constitui gajul general al creditorilor chirografari, vezi şi I. Apostu, op. cit. Introducere în teoria dreptului de proprietate…p. 8

O astfel de convenţie deşi nu este reglementată de Codul civil român40, totuşi s-a impus atât doctrinar dar mai ales jurisprudenţial. Un asemenea contract intervine de pildă între moştenitorii chemaţi la o succesiune, unii minori şi alţii majori: pentru evitarea unui partaj succesoral în justiţie, tutorii minorilor promit că odată ajunşi la majorat aceştia vor ratifica împărţeala făcută.

Din acest exemplu este uşor de observat că obligaţii se nasc doar între moştenitorii majori şi tutorii celor minori, aceştia din urmă prezumându-se că în viitor vor adera la convenţia deja încheiată. În cazul în care totuşi ei nu vor fi determinaţi la majorat să ratifice convenţia, tutorii lor vor răspunde pentru propria lor neexecutare, fie plătind daune interese, fie suportând consecinţele rezoluţiunii contractului. Aşa cum bine se poate observa în speţa dată, promisiunea faptei altei persoane are ca obiect fapta proprie a debitorului, care îşi asumă o obligaţie de rezultat şi nu de mijloace, a cărei executare presupune determinarea terţului să-şi asume angajamentul.

Promisiunea de “porte-fort” se individualizează prin următoarele caractere:

1. Promisiunea faptei altuia este doar o aparentă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, întrucât în realitate, chiar şi promiţând fapta altuia, debitorul îşi asumă el, personal, o obligaţie. Din această convenţie nu rezultă nici-o obligaţie pentru terţ, care, va încheia în viitor un contract cu creditorul, va adera sau va ratifica un astfel de contract.

2. Obligaţia debitorului care promite fapta altei persoane este una de rezultat şi nu de mijloace: el se obligă să determine terţul să contracteze, nu numai să depună toate diligenţele în acest sens. Dacă terţul nu contractează, obiectul promisiunii nu s-a realizat, fiind prezumată culpa debitorului.

3.Odată ce terţul s-a angajat faţă de creditor încetează prin executare obligaţiile debitorului faţa de acesta.

Dacă terţa persoană nu va accepta încheierea contractului sau nu-l va ratifica, creditorul îl va acţiona în judecată pe promitent în vederea suportării prejudiciului încercat prin refuzul terţului. Pe de altă parte, promitentul se obligă doar să obţină angajamentul altuia, fără însă a garanta şi executarea de către terţ a obligaţiei asumate.

Promisiunea faptei altuia se deosebeşte atât de fidejusiune cât şi de aşa numitele bune ofici, “bons offices”.

În convenţia de porte-fort, obligaţia debitorului constă numai în aceea de a procura angajamentul terţului, pe câtă vreme fidejusorul se angajează faţă de creditor să garanteze însăşi executarea obligaţiei asumate de către debitor.

40 Textul art. 1120 din Codul civil francez nu a fost preluat de legiuitorul român de la 1864. Potrivit acestui text însă, promisiunea de “porte-fort” implica două contracte şi anume unul imediat între debitor şi creditor şi unul eventual între creditor şi terţ. Până când terţul nu consimte contractul nu-i este opozabil, dar dacă îl acceptă, contractul se consideră încheiat de la data promisiunii de “porte-fort”

Promisiunea faptei altuia se deosebeşte de bunele oficii prin care promitentul se obligă să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru ca un terţ să contracteze cu creditorul. Într-o astfel de eventualitate, obligaţia este una de mijloace şi nu una de rezultat, aşa cum este promisiunea faptei altei persoane.

b). Contractul în interesul altei persoane (Stipulaţia pentru altul)Spre deosebire de promisiunea faptei altuia care constituie numai în

aparenţă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor convenţiilor, contractul în interesul altei persoane numit şi stipulaţia pentru altul, constituie o autentică excepţie.

Este de principiu stabilit că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane, însă nimic nu s-ar opune ca o persoană să dobândească drepturi dintr-o convenţie la încheierrea căreia nu a participat.

Stipulaţia pentru altul este tocmai acel contract prin care o persoană numită promitent, se obligă faţă de altă persoană, numită stipulant, să execute o obligaţie în favoarea altei persoane, numită terţ beneficiar. În acest fel, terţul devine creditorul direct al promitentului41. Spre exemplu, asigurarea asupra vieţii comportă în general o stipulaţie pentru altul, deoarece asiguratorul promite asiguratului să plătescă în cazul decesului său îndemnizaţia de asigurare unui beneficiar anume desemnat de către asigurat. În acest exemplu, asiguratul este stipulant, asiguratorul promitent iar cel ce încasează indemnizaţia terţ beneficiar.

O altă aplicaţie practică a stipulaţiei pentru altul o constituie contractul de transport de bunuri42. Prin acesta, expeditorul convine cu transportatorul, ca acesta să-i predea destinatarului încărcătura, deşi acesta nu a fost parte în contractul de transport43. Expeditorul care plăteşte contravaloarea prestaţiei acţionează ca un stipulant în vreme ce transportatorul şade pe poziţia de promitent, destinatarul fiind un terţ beneficiar.

În fine, o altă specie o constituie donaţia cu sarcini, dacă donatorul stipulant a prevăzut obligarea donatarului promitent la o prestaţie către o terţă persoană străină de contract, în fapt un terţ beneficiar.

Pentru a fi validă, stipulaţia pentru altul trebuie să cumuleze următoarele condiţii de validitate:44

1. ca orice alt contract civil, stipulaţia pentru altul trebuie să întrunească condiţiile generale de validitate proprii oricărei convenţii civile, privitoare la capacitatea părţilor de a contracta, valabilitatea consimţământului, obiectul determinat şi cauza licită.

41 I. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. p.23042 Cu privire la notiunea si definirea transporturilor în genere, vezi A. Călin, Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. “Pax Aura Mundi”, Galaţi 1997 p. 11 43 Cadrul unei asemenea convenţii poate fi extins, căci este posibil ca expeditorul să nu plătească transportul, iar destinatarul să nu fie la rândul său beneficiar. (În acest sens vezi şi Gh. Filip, Dreptul transporturilor, Casa de Editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti 1997 p. 1544 Pentru dezvoltări vezi şi Cristiana Turianu, Donaţiile deghizate şi indirecte reflectate în literatura juridică şi practica judiciară în R.D. nr.8/2000 p. 149 şi urm.

2. pe lângă cele generale, se impune întrunirea unor condiţii de factură individuală aşa cum sunt:

- existenţa voinţei certe şi neîndoielnice de a stipula în favoarea unei terţe persoane;

- beneficiarul stipulaţiei trebuie să fie determinat sau determinabil45.Deşi stipulaţia pentru altul ia naştere prin consensul stipulantului şi al

promitentului, consecinţele acesteia generează mai multe raporturi juridice după cum se va vedea.

Raporturile dintre stipulant şi promitent. În virtutea acestora, creditorul stipulant îi poate pretinde debitorului promitent să execute prestaţia impusă în beneficiul terţului.

Aceste raporturi obligaţionale nu se sting decât în momentul în care promitentul îşi execută obligaţiile asumate. În caz de neexecutare, stipulantul poate pretinde daune interese, dar numai în măsura în care ar dovedi că a încercat personal un prejudiciu46.

În caz contrar, acesta nu are o altă acţiune, deoarece dreptul născut din contractul în folosul unei terţe persoane aparţine terţului beneficiar şi nu stipulantului47.

Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar.Din momentul încheierii contractului, deşi terţul este străin, totuşi el

dobândeşte direct şi nemijlocit dreptul creat în folosul său, indiferent dacă îl acceptă sau nu.

Devenind creditorul unei obligaţii, acesta se poate comporta ca atare, putând pretinde executarea silită şi daune interese pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare neexecutării. Cu toate acestea, el nu are deschisă calea rezoluţiunii contractului intervenit între stipulant şi promitent, deoarece el nu este decât un terţ faţă de acest contract.

La rândul său, promitentul se poate prevala în relaţia cu terţul beneficiar de toate excepţiile pe care le-ar fi putut invoca în virtutea contractului împotriva stipulantului pentru a-şi justifica neexecutarea.

Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar.Stipulaţia pentru altul nu dă naştere în principiu nici-unui raport juridic

între stipulant şi terţul beneficiar. Totuşi, cauza contractului în favoarea altei

45 S-a admis că acesta poate fi chiar o persoană viitoare care deşi nu exista în momentul încheierii contractului, este cert că se va naşte. Astfel este stipulaţia făcută în favoarea primului copil care se va naşte în viitor sau a unei persoane juridice în curs de constituire. În sensul acestei idei, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 83. 46 Spre exemplu, prin stipulaţie urmărea stingerea unei datorii pe care o avea faţă de terţul beneficiar: neîndeplinirea angajamentului de către promitent, este de natură a-i cauza stipulantului un prejudiciu în mod direct, prin prin nediminuarea scontată a pasivului său patrimonial.47 Dacă totuşi între stipulant şi promitent s-a încheiat un contract sinalagmatic, neexecutarea prestaţiei de către promitent poate avea oricare dintre consecinţele specifice contractelor bilaterale: invocarea excepţiei de neexecutare, rezoluţiunea sau rezilierea convenţiei.

persoane poate constitui în mod indirect o liberalitate făcută terţului beneficiar, achitarea unei datorii anterioare sau chiar un împrumut acordat acestuia.

În ştiinţa dreptului s-a discutat mult despre natura juridică a stipulaţiei pentru altul. Unii autori şi o parte a jurisprudenţei au explicat-o prin teoria ofertei, potrivit căreia, într-un contract de asigurare asupra vieţii, subscriitorul poliţei, creditorul, contractează cu asiguratorul promitent ca suma pentru care s-a făcut asigurarea să intre în patrimoniul său. Apoi, creditorul dispune ca la moartea sa, îndemnizaţia să-i fie transferată terţului şi dacă acesta acceptă, înseamnă că s-a încheiat un nou contract.

Această teorie a fost combătută deoarece dacă ofertantul creditor ar deceda înainte de acceptarea ofertei, aceasta ar deveni caducă. Pe de altă parte, întrucât dreptul terţului nu ia naştere decât după acceptarea ofertei şi până atunci creditorul poate deveni falit, creanţa va trece în gajul general al creditorilor, terţul acceptant ar ajunge un creditor chirografar oarecare, ceea ce ar fi contrar scopului urmărit.

Teoria gestiunii de afaceri este cea potrivit căreia creditorul stipulant este considerat gestorul de afaceri care dispune pentru beneficiar (great), iar dacă acesta acceptă stipulaţia şi-a atins scopul. Gerantul se ocupă din proprie iniţiativă de rezolvarea problemelor geratului, însă în vreme ce gestiunea intereselor altei persoane este oneroasă, stipulaţia pentru altul are caracterul unei liberalităţi.

Teoria dreptului direct a fost cea mai creditată pentru a explica natura juridică a stipulaţiei pentru altul. Părţile pot conveni prin contract ca prestaţia datorată creditorului, să fie transmisă de la debitor unei terţe persoane, beneficarul. Aceast operaţiune este cu atât mai mult posibilă cu cât nici-un text de lege nu s-ar opune.

Faţă de toate aceste poziţii, ne raliem opiniilor potrivit cărora stipulaţia pentru altul constituie o instituţie de sine stătătoare, cu condiţii şi efecte proprii ce pot fi analizate şi fără a se recurge la categoriile juridice de mai sus48.

Fiind un contract cu caractere juridice proprii, se impune ca acesta să-şi găsească locul în cadrul unei reglementări civile viitoare.

Contractul colectiv de muncăContractul colectiv de muncă reprezintă o excepţie veritabilă de la

principiul relativităţii efectelor contractului, deoarece al îşi produce efectele şi faţă de un număr apreciabil de persoane care nu au nici calitatea de părţi, reprezentanţi sau avânzi cauză.

Contractul colectiv de muncă este o convenţie încheiată între patroni, pe de o parte şi salariaţi pe de altă parte prin care se stabilesc obligaţiile reciproce

48 În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.89, I. Urs şi Sm. Angheni op. cit. p.235 sau P. M. Cosmovici op. cit. Obligaţiile, p. 157.

ale părţilor, privitoare la condiţiile de muncă, salarizare şi alte drepturi ce decurg din raporturile de muncă49.

Prin contractele individuale de muncă nu se pot face derogări de la prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă, ale cărui clauze constituie partea aşa zis legală a contractelor individuale.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se pot încheia la nivelul unităţilor, grupurilor de unităţi, ramurilor de activitate şi chiar la nivel naţional.

Un asemenea acord, poate impune atât drepturi cât şi obligaţii în sarcina unor persoane străine de încheierea lui.

Simulaţia – excepţie de la opozabilitatea actului juridic

Simulaţia50 reprezintă operaţiunea juridică prin care părţile încheie simultan două contracte:

- un contract public numit şi aparent, prin care se creează o anumită aparenţă juridică, neadevărată;

- un contract secret, numit şi contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor.

Contractul secret, încheiat anterior sau concomitent cu cel public, are menirea de a modifica sau chiar a anihila efectele actului public.

În Codul nostru civil simulaţia este reglementată de art. 1289 şi urm. din N.c.civ., text care consfinţeşte validitatea şi eficacitatea faţă de părţi a actului care exprimă voinţa lor reală, proclamând totodată inopozabilitatea lui faţă de terţi.

În funcţie de efectele acordului simulatoriu,51 simulaţia poate fi absolută sau relativă.52

În concret, simulaţia poate îmbrăca următoarele forme:- Contractul aparent poate fi fictiv. În acest fel părţile creează doar

aparenţa unui contract, care în realitate nu există. Este cazul debitorului care în scopul de a scăpa de urmărirea creditorilor simulează că vinde unui amic bunul susceptibil de urmărire, convenind în secret că el va rămâne în realitate proprietarul bunului;

49 Pentru noţiunea şi rolul contractului colectiv de muncă vezi şi V. Nistor, Contractul colectiv de muncă, Ed. Evrika Brăila 1997 p. 7 - 950 Pentru o privire exhaustivă a instituţiei, Flavius Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşri 200351 Pentru noţiunea şi condiţiile simulaţiei actului juridic civil, vezi D. Cosma, op. cit. p.396 şi urm.52 Simulaţia este absolută atunci când actul secret lipseşte actul aparent de orice efecte. Ea este relativă, atunci când actul secret modifică actul aparent privitor la natura, părţile sau cuprinsul operaţiei juridice. La rândul ei, simulaţia relativă poate fi obiectivă sau subiectivă.Fl Baias, op. cit. pag 97

- Contractul poate fi deghizat, prin aceea că părţile încheie în realitate un contract pe care-l ţin secret în tot sau în parte faţă de terţi, mascându-l însă într-un alt contract.

Deghizarea contractului adevărat poate fi la rândul ei de mai multe feluri:+ ea este totală dacă are ca obiect natura juridică a operaţiunii, făcându-se

în realitate sub masca vânzării spre exemplu o veritabilă donaţie;+ ea poate fi parţială, când are ca obiect numai un element sau o clauză a

contractului cum ar fi preţul, termenul sau modul de executare a obligaţiei fără a afecta însăşi natura juridică a actului;

- Simulaţia prin interpunere de persoane este acea manieră prin care părţile convin ca pentru eludarea unei incapacităţi contractul aparent să se încheie între anumite persoane, stabilind prin actul secret pe adevăratul beneficiar. Într-o asemenea formă de simulaţie, ambele părţi din contractul aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o persoană căreia intenţionează a-i păstra anonimatul.

Principalul efect al simulaţiei constă în inopozabilitatea faţă de terţi a contractului secret şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie.

Efectele simulaţiei se produc însă diferit, după cum este vorba despre părţi ori despre terţi.

În relaţiile dintre părţi şi succesorii acestora îşi produce efectele actul secret, căci la încheierea lui părţile şi-au exprimat voinţa reală

În privinţa terţilor, producător de efecte este contractul aparent pe care aceştia l-au cunoscut şi care le este opozabil. Deşi singurul contract adevărat este cel secret, nu efectele acestuia ci ale celui public pot fi opuse terţilor, căci art. 1290 alin. 1 din N.C. civ. precizează că actul secret “nu poate fi invocat de părţi ” în raporturile cu terţii.

Referitor la inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret se impun totuşi câteva precizări:

- terţii nu se pot prevala de aparenţa rezultată din actul public dacă ei cunoşteau şi existenţa actului ascuns de părţi;

- actul secret nu poate fi invocat de părţi în contra terţilor, pentru că acesta nu le este opozabil;

- dacă între terţi există conflict pornind de la interesele divergente ale acestora de a se prevala fie de actul public fie de cel secret, au câştig de cauză acei terţi care se vor întemeia cu bună credinţă pe actul aparent.

Proba şi efectele acţiunii în simulaţiune.Persoanele interesate, ale căror drepturi subiective au fost lezate prin

încheierea unor asemenea contracte au deschisă calea acţiunii în justiţie. Printr-un asemenea mijloc procedural se urmăreşte dovedirea caracterului simulat al operaţiei juridice, înlăturerea acestui caracter şi aplicarea acelui contract care corespunde voinţei reale a părţilor, deci a actului secret. În cea mai sintetică definiţie, acţiunea în simulaţie este “acţiunea de restabilire a realitătii prin

distrugerea aparenţei”53. Fireşte, în măsura în care terţilor le profită actul aparent, ei nu ar avea nici un interes să invoce existenţa contractului secret. Potrivit art. 1292 dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit.

Ca efect al admiterii acţiunii în simulaţie, sunt înlăturate consecinţele actului aparent şi neadevărat, singurul producător de efecte juridice fiind actul secret, devenit public.54

Pentru a obţine câştig de cauză, terţul lezat de actul secret are în continuare deschisă calea acţiunii în justiţie, pentru anularea sau revocarea acestuia, dar pentru alte considerente.55

Secţiunea 4.5. Modalităţile actului juridic civilDe cele mai multe ori, actele juridice sunt limpezi în privinţa existenţei şi

al efectelor lor, claritate impusă prin voinţa părţilor potrivit principiului libertăţii de a contracta. Acelaşi principiu lasă însă părţilor şi posibilitatea de a lega existenţa şi efectele actelor juridice de împrejurări viitoare mai mult sau mai puţin sigure.

Prin stările de incertitudinile create de părţi în privinţa existenţei şi efectelor actelor juridice încheiate se definesc tocmai modalităţile actului juridic civil.

Nu toate actele juridice pot fi afectate de modalităţi, căci însăşi prin natura lor, drepturile şi obligaţiile părţilor nu pot fi supuse unor evenimente viitoare mai mult sau mai puţin certe ca întâmplare.

Actele juridice care au ca obiect drepturi personale nepatrimoniale aşa cum sunt de exemplu căsătoria, recunoaşterea de paternitate sau adopţia nu pot fi afectate de modalităţi.

Nici unele acte juridice cu efecte patrimoniale aşa cum este de pildă acceptarea unei succesiuni, nu pot fi supuse unei modalităţi.

Pe de altă parte, există acte juridice care prin însăşi natura lor nu pot fi concepute decât condiţionate de termene sau evenimente viitoare incerte, aşa cum sunt exemplis gratia renta viageră, asigurarea sau împrumutul.

În sistemul codului nostru civil modalităţile actului juridic civil sunt termenul, condiţia şi sarcina.

4.5.1. Termenul

4.5.1.1. Definiţie şi caractere juridice

53 P. Vasilescu, Privire asupra acţiunii în simulaţie, în R.D.C. nr. 7-8/1998 pag. 14354 Fireşte, se impune ca acest contract să fie şi el valabil încheiat, cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă.55 Spre exemplu acţiunea pauliană menită să întregească petrimoniul debitorului.

Termenul (dies) este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau încetarea exercitării drepturilor subiective sau a obligaţiilor civile.

Ca şi instituţie de drept civil, termenul nu are o definiţie consacrată legislativ. Consecinţele particulare ale acestuia sunt însă prevăzute în cuprinsul articolelor 1411 – 1420 din N.c.civ. care se referă la obligaţiile afectate de termen. Referiri la termen ca modalitate a actului juridic civil pot fi găsite şi în legi speciale aşa cum este de pildă referirea din art.7 din Legea nr.16/1994 a arendării care prevede că „durata arendării se stabileşte de către părţi în contractul de arendare”

Termenul poate fi exprimat, după caz, în mai multe feluri. El poate fi:- o dată calendaristică, şi aceasta constituie regula, în care el apare fixat

calendaristic: de exemplu împrumutul sumei de un milion lei până la data de 15 feb. 2007, închirierea unui apartament pâna la 1 ianuarie 2008 etc.

- o durată de timp determinată, de exemplu împrumutul sumei de un milion timp de o lună sau închirierea unui apartament pe o durată de un an etc.

- un eveniment viitor care se va întâmpla cu siguranţă, de exemplu împrumutul unui milion pănă la Paşte.

Caracterele juridice ale termenului ca modalitate a actului juridic civil sunt următoarele:

a) raportat la momentul încheierii lui, termenul este un eveniment viitor;b) ca şi eveniment viitor, termenul este sigur ca realizare56;c) ca modalitate, termenul afectează doar executarea actului juridic, nu şi

existenţa acestuia.

4.5.1.2.Clasificarea termenelorClasificarea termenelor poate fi făcută după mai multe criterii

După criteriul efectului, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv.Suspensiv, este acel termen care amână începerea exerciţiului dreptului

subiectiv şi executării obligaţiei corelative până la împlinirea lui, aşa cum mentionează art. 1412 alin. 1 din N.c.civ.

Până la împlinirea lui, dreptul nu poate fi executat şi nici obligaţia nu poate fi impusă. De pildă împrumutătorul nu poate cere înainte de împlinirea lui restituirea împrumutului, iar împrumutatul nu poate fi obligat la restituire – art. 1414 din N.c.civ.

Extinctiv este, potrivit art. 1412 alin.2 din N.c.civ., acel termen care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative până la împlinirea lui. Până la împlinirea termenului extinctiv, actul

56 S-a apreciat de exemplu că obligaţia ce urmează a fi executată la moartea unei persoane este o obligaţie cu termen, nu condiţionata, căci dacă nu se poate cunoaşte dinainte data decesului unei persoane, este sigur că acest eveniment se va produce. În acest sens, vezi Doru Cosma op. cit pag.264

poate fi executat ca şi unul pur şi simplu. Odată cu împlinirea termenului însă actul încetează a-şi mai produce efecte pentru viitor. De exemplu, în cazul contractului de rentă viageră, moartea credirentierului constituie termenul la care obligaţia debirentierului încetează.

2) În funcţie de titularul beneficiarului termenului, termenele sunt de trei feluri:

- termene stipulate în favoarea debitorului, care constituie regula consacrată în materie de art. 11413 N. C.civ. potrivit căruia „termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege sau din voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi”.

- termene stipulate în favoarea creditorului, aşa cum este cazul în contractul de depozit. Potrivit art.2115 alin. 1 din N. C. civ. „deponentul, (creditorul obligaţiei de restituire – s.n.) poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit.”

- termene stipulate atât în favoarea debitorului cât şi a creditorului aşa cum este într-un contract de împrumut cu dobândă. El poate profita atât împrumutatului cât şi împrumutătorului. Creditorul care ar refuza să primească executarea obligaţiei înainte de termen este dator să probeze că termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea sa. Când termenul este stipulat în favoarea ambelor părţi, renunţarea la beneficiul lui nu poate opera decât prin acordul acestora.

3) În funcţie de izvorul lor, termenele pot fi împărţite în trei categorii:- termenul voluntar sau convenţional, este cel stabilit de autorul actului

unilateral sau de către părţi chiar în cuprinsul actului la care consimt. - termenul legal, stabilit prin lege şi care face parte de drept din actul

juridic. De exemplu termenul de acceptare a unei succesiuni, prevăzut de art.1103 alin. 1 din N. C. civ. este de un an socotit de la deschiderea succesiunii.

- termenul judiciar sau jurisdicţional, este cel acordat de instanţa judecătorească debitorului. Un astfel de termen de graţie este cel la care se referă art.1415 din N.C. civ. potrivit căruia instanţa va putea, la cererea uneia din părţi sa fixeze termenul până la care obligaţia ar trebui executată.

4) În funcţie de cunoaşterea sau necunoaşterea momentului în care termenul se va împlini distingem între:

- termenul cert, a cărui împlinire este cunoscută din chiar momentul încheierii actului, fie prin exprimarea unei date calendaristice certe ( 1 ianuarie 2007, 3 mai 2009), fie a unui interval de timp (o lună, un an etc).

- termenul incert a cărui împlinire nu este cunoscută ca dată (moartea, naşterea unui copil, căderea brumei sau topirea zăpezii).

5) În funcţie de modul în care este stabilit în actul juridic termenul poate fi:

- termen expres, stipulat de părţi încă de la încheierea actului juridic.- termen implicit (tacit), care fără a fi stipulat de părţi poate fi dedus din

natura actului juridic sau din împrejurările în care se execută acesta. De exemplu moartea credirentierului, care eliberează de obligaţia de întreţinere pe debirentier, este un termen implicit ce rezultă din natura viageră a contractului de rentă viageră.

4.5.1.3. Efectele termenuluiPrincipiul general este că termenul afectează doar executarea actului, nu şi

existenţa sa.Efectele se produc distinct, după cum ele sunt ale unui termen suspensiv

sau extinctiv.

Termenul suspensiv întârzie sau amână începutul exercitării dreptului subiectiv şi îndeplinirii obligaţiei corelative.

Prin urmare el se răsfrânge după cum urmează asupra unor categorii de acte juridice:

- dacă debitorul execută obligaţia înainte de termen, el face o plată valabilă şi nu una nedatorată, întrucât el a renunţat la beneficiul termenului Aşadar, potrivit art.1414 N. C.civ. el nu mai poate cere repetirea plăţii făcute.

- chiar şi înainte de împlinirea termenului, creditorul poate lua măsuri de conservarea a creanţei sale prin întreruperea unei prescripţii sau înscrierea unei ipoteci;

- în cazul actelor translative de drepturi reale asupra unui bun determinat (res certa) termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de cazul când părţile au stabilit contrariul (vânzarea cu clauză de întreţinere). Aşa fiind, riscul pieirii aparţine dobânditorului, căci res perit domino! Când părţile au amânat transferul proprietăţii la împlinirea termenului, riscul pieirii este suportat de către dispunător potrivit aceluiaşi principiu;

- până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la debitor deoarece aceasta nu este exigibilă, decât la scadenţă57 adică la împlinirea termenului;

- prescripţia dreptului la acţiune începe nu începe să curgă decât la data împlinirii termenului suspensiv.

Termenul extinctiv are ca efect amânarea stingerii dreptului subiectiv şi obligaţiilor corelative. Până la împlinirea acestuia drepturile şi obligaţiile

57 Prin scadenţă se înţelege împlinirea termenului suspensiv, aşa încât o obligaţie scadentă devin exigibilă deci poate ficerută executarea fie voluntar, fie pe calea executării silite. În acest sens, O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, Ed. All Beck Bucureşti 1999 pag. 108.

părţilor pot fi executate întocmai ca în cazul unui act juridic pur şi simplu. De exemplu, moartea credirentierului eliberează pe debirentier de plata rentei.

4.5.2. Condiţia

4.5.2.1. Definiţie şi caractere juridice

Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa, naşterea sau desfiinţarea dreptului subiectiv sau a aobligaţiei civile.

Condiţia este aşadar ca şi termenul un eveniment viitor, dar spre deosebire de termen, realizarea evenimentului este nesigură ca realizare. Condiţia este consacrată legislativ de art. 1399 în Noul Cod civil precizând că „este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate dau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur”.

Din definiţia dată mai sus, rezultă că următoarele sunt caracterele juridice ale condiţiei:

a) condiţia este un eveniment viitor;b) condiţia este un eveniment nesigur în privinţa realizării lui;c) condiţia este un eveniment care afectează însăşi eficacitatea actului

juridic.

4.5.2.2. Clasificarea condiţiilorClasificarea condiţiilor se face în funcţie de următoarele criterii:1) După criteriul efectelor, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie:- suspensivă, este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea

obligaţiei civile.(art. 1400 din N.c.civ.) De exemplu, îţi vând apartamentul dacă mă voi muta la Piteşti. Până la realizarea evenimentului, raportul juridic nu ia naştere.

- rezolutorie este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea obligaţiei civile. Potrivit art. 1401 din N.C. civ. „condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei”. De exemplu, îţi vând apartamentul, dar dacă până la 1 decembrie 2008 nu-mi plăteşti integral preţul, vânzarea va fi desfiinţată.

2) După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării ori nerealizării evenimentului viitor, condiţia poate fi cazuală, mixtă sau potestativă:

- cazuală, este acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard, independent de voinţa părţilor. De exemplu, asigurarea pentru răspunderea civilă auto în cazul producerii unui accident.

- mixtă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi şi de voinţa unei alte persoane, determinată.

De exemplu, îţi vând apartamentul dacă mă căsătoresc cu X care are casă.

- potestativă este acea condiţie care constă într-un eveniment viitor a cărui realizare depinde de voinţa uneia sau a celeilalte dintre părţile actului juridic.

Condiţiile potestative sunt de două categorii: pure şi simple.- pur potestativă, este condiţia a cărei îndeplinire depinde exclusiv de

voinţa uneia dintre părţi., aşa cum precizează art. 1403 N.c.civ. Exemplul unei condiţii pur potestative este: Îţi vând apartamentul dacă voi crede de cuviinţă.

Condiţia pur potestativă suspensivă din partea debitorului atrage nulitatea întregului act juridic, deoarece ea nu denotă voinţa acestuia de a se angaja juridiceşte: îţi voi da un milion de lei dacă voi dori. De altfel, expresiile de genul „dacă vreau”, „dacă doresc”, „dacă voi considera rezonabil” etc, evocă însăşi condiţia pur potestativă. Condiţia pur potestativă suspensivă din partea creditorului este însă valabilă, căci ea presupune un angajament jurididc neechivoc: de exemplu vânzarea unui apartament cu condiţia de a-i place cumpărătorului.

- potestativă simplă, este acea condiţie a cărei realizare sau nerealizare depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate. De exemplu, îţi vând casa dacă mă căsătoresc în America până la sfârşitul anului 2004. Condiţia potestativă simplă este valabilă atât din partea creditorului cât şi a debitorului, deoarece realizarea ei mai depinde şi de un fapt exterior sau de voinţa unei terţe persoane.

3) După modul de formare, condiţia poate fi pozitivă sau negativă.- Condiţia pozitivă constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur

De exemplu îţi vând dacă mă mut la Piteşti.- Condiţia negativă constă în neîndeplinirea unui eveniment viitor şi

nesigur. De exemplu îţi vând dacă nu mă mut la Piteşti.4) După cum condiţia poate fi realizată sau nu, vorbim despre condiţii

posibile şi condiţii imposibile:- posibilă este condiţia care se poate realiza de exemplu dacă mă voi

muta, dacă va ninge, dacă mă voi căsători etc. Condiţia posibilă poate fi în egală măsură licită şi morală.

- imposibilă este potrivit art. 1402 din N.c.civ. condiţia care nu se poate realiza din cele mai multe considerente după cum urmează:

- este fizic imposibil de realizat, cum ar fi săritura cu prăjina peste vârful Omu din Bucegi;

- este ilicită, cum ar fi condiţia încheierii unui act juridic, subsecvent unei tâlhării;

- este imorală sau contrară bunelor moravuri sau ordinii publice, de exemplu vânzarea unei case sub condiţia ca cumpărătoarea să se prostitueze.

4.5.2.3. Efectele condiţiei

Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii:

- condiţia afectează însăşi eficacitatea actului juridic civil deci existenţaobligaţiei sau a dreptului subiectiv civil;

- efectele condiţiei se produc retroactiv, chiar din momentul încheieriiactului juridic şi nu din momentul realizării ei.

Apoi, trebuie observat osebit în funcţie de condiţia suspensivă şi cea rezolutive, sau de perioada împlinirii condiţiei, anterioară îndeplinirii (pendente conditione) ori ulterioară (eveniente conditione).

Efectele condiţiei suspensivePendente conditione actul nu-şi produce efectele, acestea fiind puse sub

semnul incertitudinii şi de aici consecinţele: creditorul nu poate cere îndeplinirea obligaţiei; debitorul nu datorează nimic; nu operează compensaţia; dreptul la acţiune nefiind încă născut, nu începe să curgă prescripţia

extinctivă; nu operează efectul translativ de proprietate, aşa încât lucrul, chiar

individual determinat rămâne în proprietatea şi riscul proprietarului dispunătorEveniente conditione, dacă condiţia suspensivă s-a realizat, actul juridic se

consolidează retroactiv, din chiar momentul încheierii actului, ca şi cum acesta ar fi fost un act pur şi simplu, neafectat de modalităţi astfel încât:

1) plata făcută de debitor rămâne valabilă;se consolidează dreptul dobânditorului condiţional. Excepţii de la regula retroactivităţii efectelor condiţiilor suspensive:- prescripţia extinctivă curge numai de la realizarea condiţiei;- actele de administrare şi conservare făcute de debitorul sub condiţie rămân valabile;- riscurile dinaintea realizării condiţiei rămân în sarcina dispunătorului.Deficiente conditione, dacă condiţia suspensivă nu se îndeplineşte părţile

se găsesc în situaţia în care actul nu s-a născut ! De aici consecinţe:- prestaţiile executate trebuie restituite;- garanţiile constituite se desfiinţează căci ele fiind accesorii urmează soarta juridică a actului desfiinţat;- drepturile constituite de debitor se consolidează iar ale creditorului se desfiinţează.

Efectele condiţiei rezolutoriiPendente conditione înainte de realizarea evenimentului incert, condiţia

rezolutorie nu-şi produce efectele, actul acţionând ca unul pur şi simplu. Aşadar, cine datorează sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu şi de aici consecinţele:

- obligaţiile debitorului sunt valabile iar creditorul poate cere debitorului executarea obligaţiei;

- debitorul sub condiţie rezolutorie suportă riscul pieirii bunului, întrucât a dobândit proprietatea asupra lui;

- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis, dar tot sub condiţie rezolutorie.Eveniente conditione atunci când condiţia s-a realizat, efectul constă în

desfiinţarea retroactivă a actului, deci:- înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul bunul;- drepturile constituite de dobânditor în favoarea unor teti se restituie- fructele rămân ale debitorului.Deficiente conditione, dacă condiţia rezolutorie nu se realizează, atunci

actul se consolidează retroactiv ca unul pur şi simplu.

Comparaţie între termen şi condiţieAsemănările dintre termen şi condiţie sunt două: a) ambele sunt

modalităţi ale actului juridic civil; b) ambele constau în evenimente viitoare. Deosebirile care individualizează cele două instituţii sunt următoarele:- termenul este un eveniment viitor şi sigur în vreme ce condiţia este

un eveniment viitor dar nesigur ca realizare;- termenul afectează numai executarea obligaţiilor pe când condiţia

afectează însăşi existenţa drepturilor şi a obligaţiilor asumate de părţile actului juridic.

- împlinirea termenului produce efecte numai pentru viitor, în vreme ce realizarea sau nerealizarea condiţiei produce efecte retroactiv.

4.5.3. Sarcina

Ca şi în cazul celorlalte modalităţi, Codul civil nu consacră definiţia legislativă a sarcinii, referindu-se doar incidental la unele aplicaţii ale acesteia în materia donaţiei şi a legatului.

Doctrinar sarcina este definită ca fiind o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit.

4.5.3.1. Clasificare şi efecte

Doctrinar, clasificarea sarcinii s-a făcut după un singur criteriu respectiv în funcţie de persoana beneficiarului în:

- sarcina în favoarea dispunătorului, care nu poate fi stipulată decât în contractele de donaţie nu şi în materia legatului căci defunctului nimic nu i-ar mai putea profita odată deschisă succesiunea.

- sarcina în favoarea gratificatului;- sarcina în favoarea unor terţe persoane, care are drept consecinţă

împrejurarea că terţul devine în acest fel creditorul gratificatului, deşi nu este parte în raportul juridic ce ia naştere între dispunător şi gratificat

În ceea ce priveşte efectul sarcinii, dacă sarcina se realizează, gratificatul îşi consolidează dreptul dobândit prin legat sau donaţie. Dacă dimpotrivă, ea nu se realizează, dispunătorul poate cere el sau un succesor al acestuia revocarea donaţiei sau a legatului.

Efectele sarcinii

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare a ei, ci doar eficacitatea acestuia.

S-a apreciat că neexecutarea sarcinii atrage ca şi sancţiune revocarea actului cu titlu gratuit prin care a fost stabilită.

Datorită caracterului ei în parte sinalagmatic, de pe poziţia gratificatului, neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului ori succesorilor săi să opteze între a cere revocarea actului juridic sau a pretinde obligarea la executarea în natură a sarcinii în condiţiile art. 1027 alin. 1 din N.c.civ.58

4.5.3.2. Comparaţie între sarcină şi condiţie

Sarcina şi condiţia se aseamănă prin aceea că ambele sunt modalităţi ale actului juridic şi că in egală măsură sunt evenimente viitoare.

Deosebirile dintre cele două modalităţi constau în următoarele:- ca şi modalitate, sarcina afectează doar actele cu titlu gratuit, în vreme

ce condiţia poate afecta atât actele cu titlu gratuit cât şi pe cele cu caracter oneros.

- în vreme ce sarcina are efect asupra eficacităţii actului juridic, condiţia priveşte însăşi existenţa dreptului subiectiv civil sau a obligaţiei civile.

- efectul sarcinii se produce numai judiciar, în sensul că neîndeplinirea ei trebuie constatată de către judecător, în vreme ce condiţia rezolutorie poate opera de drept desfiinţarea actului juridic.

Secţiunea 4.6. Nulitatea actului juridic civil

4.6.1. Noţiune, definiţie şi funcţii

Deşi numeroase sunt aplicaţiile sale, nici Codul civil nu formulează o definiţie legislativă a nulităţii şi nici alte legi speciale.

Definiţia nulităţii a fost dată de ştiinţa dreptului, în formulări diferite dar, care surprind în esenţă aceleaşi trăsături care o individualizează.

58 În acest sens, G. Boroi şi C.A. Anghelescu, Curs de Drept civil. Partea generală. Ed. Hamangiu, Bucureşti 2011 pag.188.

Definim aşadar nulitatea ca fiind sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru valabila sa încheiere59.

Din definiţia propusă rezultă şi caracterele juridice ale nulităţii care sunt următoarele:

- este o sancţiune de drept civil;- are efecte numai asupra actelor juridice;- este operantă numai pentru eventualitatea încălcării condiţiilor de

validitate ale actelor juridice.- are ca efect desfiinţarea retroactivă a actului juridic şi a efectelor

ecestuia;- priveşte momentul încheierii actului juridic şi nu al executării lui.

Funcţiile nulităţii, deci foloasele practice ale studiului acestei instituţii sunt:

Funcţia preventivă, în sensul că cei ce încheie acte juridice sunt prin această sancţiune descurajaţi să eludeze condiţiile de validitate ce ar cauza ineficacitatea convenţiei;

Funcţia sancţionatorie, tradusă prin represiunea împotriva încheierii actelor juridice potrivnice legii;

Funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii deoarece prin consacrarea ei se urmăreşte corecta aplicare şi respectare a legii de către persoanele ce contractează;

Funcţia reparatorie, în sensul că prin aceasta este restabilită ordinea de drept prin repararea prejudiciului încercat prin încălcarea normelor privitoare la validitatea actului juridic civil.

Funcţia reparatorie a nulităţii pune în discuţie două concepţii despre întinderea şi remediabilitatea efectelor nulităţii.

Prima, inspirată din dreptul roman este aceea că nulitatea are un caracter total şi iremediabil, ilustrată prin adagiul quod nullum est, nullum producit effectum = nulitatea este totală şi iremediabilă.În dreptul român nu a fost adoptată această concepţie, ci, în principiu nulitatea este parţială şi remediabilă.

A doua opinie este cea adoptată de dreptul nostru civil este aceea potrivit căreia nulitatea poate fi atât parţiala cât şi remediabilă. Apreciem că această soluţie corespunde mai mult securităţii dinamice a circuitului civil, posibilitatea

59 Definiţia profesorului Ghe. Beleiu a fost preluată de marea majoritate a autorilor contemporani. În acest sens, D. Cosma op. cit. pag. 293, P.M.Cosmovici, op. cit. pag.138, sau G. Boroi, op. cit. pag. 221 Pentru alte abordări, deşi nu fundamental diferite, A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală Ed. Lumina Lex Bucureşti 2000 pag. 271, sau O. Ungureanu op. cit. pag.127 Pentru definiţiile propuse de autorii “clasici” ai dreptului civil românesc, vezi Tr. Ionaşcu şi E. Barasch Tratat de drept civil – Partea generală, Bucureşti 1967 pag. 320, A. Ionaşcu, Drept civil, Partea generală Bucureşti 1963 pag.105.

remedierii actelor juridice lovite de nulitate fiind una impusă mai els din considerente practice.

4.6.2. Delimitarea nulităţii faţă de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil.

Nulitate – Rezoluţiune.

Rezoluţiunea înseamnă desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu executare instantanee pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţile contractante. Între cele două instituţii există următoarele asemănări şi deosebiri:

Asemănări:- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;- ambele produc efecte retroactiv, ex tunc.Deosebiri:- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat în vreme ce rezoluţiunea

presupune un act valabil încheiat dar culpabil neexecutat;- nulitatea se referă la rice act juridic, în vreme ce rezoluţiunea este o

consecinţă specifică numai actelor bilaterale (sinalagmatice);- cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului în

vreme ce cauzele rezoluţiunii sunt ulterioare acestui moment;- prescripţia extinctivă în privinţa începutului curgerii termenelor urmează

reguli diferite. Mai mult decât atât, nulitatea absolută poate fi invocată oricând ea nefiind supusă prescripţiei extinctive

Nulitate – ReziliereRezilierea constituie încetarea unui contract sinalagmatic cu executare

succesivă pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către una dintre părţi.Între cele nulitate şi reziliere există aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi

între nulitate şi rezoluţiune cu o singură excepţie:Efectele rezilierii se produc numai pentru viitor, ex nunc.

Nulitate – Caducitate

Caducitatea constă în ineficacitatea actului juridic civil prin lipsirea de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale, independent de voinţa autorului actului. Ea se aplică în materia legatelor având drept cauze spre exemplu moartea legatarului sau pieirea bunului.

Asemănări:Atât nulitatea cât şi caducitatea sunt cauze de ineficacitate a unor acte

juridice civile.

Deosebiri:- caducitatea presupune un act valabil încheiat, în vreme ce nulitatea unul

nevalabil;- caducitatea produce efecte ex. nunc, nulitatea ex tunc;- caducitatea presupune cauze ulterioare încheierii actului, spre deosebire

de nulitate ale cărei cauze sunt contemporane.

Nulitate – Revocare

Revocarea implică înlăturarea efectelor actelor juridice cu titlu gratuit datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.

Asemănări:Atât nulitatea cât şi revocarea sunt cauze de ineficacitate a unor acte

juridice civile.Deosebiri:- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, revocarea un act valabil;- nulitatea are cauze contemporane încheierii actului, în vreme ce

recovarea operează pentru cauze ulterioare;- nulitatea este aplicablă tuturor actelor juridice spre deosebire de

revocare, operantă doar în cazul actelor cu titlu gratuit- nulitatea şi revocarea se supun unor reguli diferite în privinţa

prescripţiei.

Nulitate – Inopozabilitate

Inopozabilitatea este sancţiunea ce intervine în cazul înceierii actului juridic cu nerespectarea cerinţelor de publicitate faţă de terţi precum şi în cazul lipsei ori depăşirii mandatului de reprezentare.

Asemănări:Atât nulitatea cât şi inopozabilitatea sunt cauze de ineficacitate a unor acte

juridice civile.Deosebiri:- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, inopozabilitatea un act

valabil;- nulitatea are cauze contemporane încheierii actului, în vreme ce

inopozabilitatea operează în cazul neîndeplinirii unor formalităţi ulterioare;- efectele nulităţii privesc atât părţile cât şi terţii în vreme ce

inopozabilitatea îşi produce efectele faţă de părţi dar drepturile şi obligaţiile lor nu pot fi opuse terţilor.

4.6.3. Clasificarea nulităţilorPentru înţelegerea efectelor şi regimului juridic al nulităţilor, se impune

clasificarea nulităţilor.

Criteriile de clasificare, devenite deja clasice sunt cele de mai jos, înfuncţie de care se impun cuvenitele precizări punctuale

1. În funcţie de natura interesului ocrotit prin norma încălcată, nulităţile pot fi absolute sau relative.

Este absolută acea nulitate care sancţionează încheierea actului juridic prin încălcarea unei norme juridice prin care este ocrotit un interes general, obştesc. Art. 1246 N.C.civ. precizează că „este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general”.

În limbajul juridic uzual, nulitatea absolută mai este cunoscută sub numele de „nul” „nul de drept” sau „nul de plin drept”

Relativă este acea nulitate care sancţionează încheierea actului juridic civil prin încălcarea unui norme juridice prin care este ocrotit un interes particular, individual sau personal. Referire expresă la nulitatea relativă face art. 1248 din N.C.civ. care dispune că „contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unuiinteres particular este anulabil”.

Uzual se spune despre un act juridic lovit de nulitate relativă că acesta este un „act anulabil” sau un „act care poate fi anulat”.

Din cele două texte mai sus menţionate rezultă că, şi sub aspect terminologic, se face distincţie între nulitatea absolută şi cea relativă pentru că, în timp ce în cazul celei dintâi, „contractul este nul”, în cazul celei de-a doua, „contractul este anulabil”.

De asemenea, trebuie arătat că legiuitorul (prin dispoziţiile art. 1252 N.C.civ.) instituie prezumţia de nulitate relativă, ceea ce înseamnă că, în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă.

În planul consecinţelor, este foarte important să subliniem caracterele

fiecăreia dintre aceste nulităţi dar mai ales deosebirile dintre ele:

Regimul juridic al nulităţii absolute

a) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, pe cale de acţiune sau de excepţie şi obligatoriu de către instanţă din oficiu, aşa cum precizează art. 1247 alin. 1 şi 2 din N.c.civ. De pildă terenul atribuit potrivit Legii nr. 18/1991 a fondului funciar nu poate fi vândut prin acte între vii timp de 10 ani. Constatarea nulităţii vânzării, poate fi cerută de primărie, prefectură, procuror şi orice persoană interesată;

b) acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, în sensul că ea poate fi oricând intentată. Nulitatea absolută poate fi invocată oricând pe cale de acţiune sau excepţie;

c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare expresă ori tacită;

Regimul juridic al nulităţii relative

a) nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic, aşa cum precizează art. 1248 alin. 2 din N.c.civ. Per a contrario, nulitatea relativă nu poate fi invocată de instanţă din oficiu.

b) acţiunea în anulabilitatea unui act juridic lovit de nulitate relativă este prescriptibilă, în sensul că ea trebuie exercitată în interiorul termenului de prescripţie aşa cum o prevăd dispoziţiunile art. 1249 alin. 2 din N.c.civ., care fac trimitere la termenul general de prescripţie de 3 ani menţionat de art. 2517 din acelaşi cod.

c) nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit, aşa cum precizează art. 1248 alin. 4 din N.c.civ.

Comparaţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativăa) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes şi chiar din

oficiu, în vreme ce nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de persoana al cărui interes a fost nesocotit;

b) în vreme ce nulitatea absolută este imprescriptibilă nulitatea relativă este prescriptibilă;

c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare spre deosebire de nulitatea relativă care poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită.

2. În funcţie de criteriul întinderii efectelor nulităţii asupra actului juridic, nulităţile pot fi totale sau parţiale.

Este parţială acea nulitate care desfiinţează doar acele efecte ale actului juridic contrare normelor încălcate, menţinând efectele conforme legii.

În această ipoteză a nulităţii trebuie avute in vedere actele juridice cu o natură complexă, căci numai aşa poate fi operantă desfiinţarea unor efecte, contrare legii, şi menţinerea altora, conforme legii. Doar un act juridic conţinând mai multe clauze poate avea efecte diferite pentru fiecare dintre acestea.

Totală este nulitatea care desfiinţează în întregime actul juridic la încheierea căruia au fost încălcate toate normele de drept prescrise pentru valabila lui încheiere.

În sistemul de drept românesc, nulitatea parţială constituie regula în vreme ce nulitatea totală excepţia.

În literatura juridică au fost subliniate mai multe situaţii juridice de evaluare a nulităţilor totale sau parţiale.

Astfel s-a subliniat că:- dacă un act juridic are o singură clauză şi aceasta este nulă, acel act este

lovit numai de o nulitate totală;- este parţială nulitatea actelor cu executare succesivă, care operează

numai pentru viitor menţinând efectele produse în trecut;- în cazul actelor complexe, alcătuite din mai multe contracte, nulitatea

unuia dintre ele nu conduce la nulitatea actului în întregime. De pildă contractul

hotelier conţine clauze privitoare la prestaţiile hoteliere dar şi la depozitul necesar. Nulitatea unuia dintre ele nu conduce şi la nulitatea celuilalt.

3. După consacrarea lor legislativă, nulităţile pot fi exprese ori virtuale.Expresă (explicită sau textuală) este nulitatea anume prevăzută de o

normă legală. De pildă art. 1101 din N.C. civ. prevede că „donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”.

Este virtuală (implicită sau tacită) nulitatea care deşi nu este prevăzută expres ea rezultă neîndoielnic din exprimarea legiuitorului sau din finalitatea normei juridice. O astfel de nulitate rezultă de pildă din dispoziţiunile art. 1015 care menţionează că „donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa”.

4. În funcţie de felul condiţiei de validitate încălcate, nulităţile pot fi de fond sau de formă.

Este de fond nulitatea care sancţionează neîndeplinirea la încheierea actului juridic a uneia dintre condiţiile sale de fond. Condiţiile actului juridic de fond şi esenţiale sunt cele prevăzute de art. 1179, respectiv capacitatea de a contracta, consimţământul valabil exprimat al părţii care se obligă, obiectul determinat şi cauza licită.

Este de formă nulitatea care sancţionează neîndeplinirea la încheierea actului juridic a uneia dintre condiţiile de formă ad validitatem ale acestuia. De pildă vânzarea unui teren printr-un act sub semnătură privată este lovită de o nulitate de formă60. De asemenea, art. 1041 din N.c.civ. sancţionează cu nulitatea absolută testamentul olograf care nu a fost scris în întregime, datat şi semnat de către testator.

4.6.4. Efectele nulităţii

Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii, respectiv urmările survenite în cazul desfiinţării în întregime sau în parte, a unui act juridic lovit de nulitate.

Efectul nulităţii se exprimă platic prin adagiul quod nullum est, nullum producit effectum, adică ceea ce este nul nu produce niciun efect, şi aceasta, indiferent că nulitatea este absolută sau relativă.

Dacă în vechiul Cod civil nu existau texte de principiu referitoare la efectele nulităţii, în noua reglementare efectele nulităţii sunt menţionate de dispoziţiile art. 1254-1265.

Efectele nulităţii sunt grupate doctrinar în următoarele trei principii:60 Unii autori au mai clasificat nulităţile şi în funcţie de modul în care pot fi valorificate. Potrivit acestui criteriu, nulităţile amiabile sunt acelea cu privire la care părţile contractante pot negocia spre deosebire de nulităţile judiciare pentru a căror constatare sunt chemate instanţele judecătoreşti. În acest sens, A. Cojocaru, op. cit. pag. 285 sau G. Boroi, op. cit. pag. 230.

- retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele acesteia coboară în timp, ex tunc, adică se produc din momentul încheierii actului juridic, ca şi cum acesta nu ar fi existat;

- repunerea în situaţia anterioară (restitutio in integrum) ce presupune restituirea tuturor prestaţiilor aduse la îndeplinire în temeiul actului anulat.

- anularea atât a actului juridic iniţial cât şi a actelor juridice subsecvente acestuia, principiu enunţat prin adagiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

În cele ce urmează vom face analiza fiecăruia dintre aceste principii.

4.6.4.1. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţiiPrincipiul retroactivităţii este acea regulă potrivit căreia toate efectele

actului încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor legale sunt înlăturate nu numai pentru trecut (ex tunc), de la momentul realizării acordului de voinţă, ci şi pentru viitor (ex nunc), ajungându-se să se considere că, de fapt, actul juridic nu a fostniciodată încheiat.

Acest principiu este consacrat prin dispoziţiile art. 1254 N.c.civ., potrivit cărora „contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”. Justificarea acestei reguli trebuie corelată cu principiul legalităţii, care presupune ca, pentru restabilirea ordinii de drept nesocotite la momentul încheierii actului, să fie înlăturate toate efectele produse pe temeiul unui act anulat. În caz contrar, ar însemna ca sancţiunea aplicată să fie una pur formală şi să fără de consecinţe în planul restabilirii ordinii de drept.

Efectul principiului retroactivităţii, constă asa cum am menţionat mai sus în repunerea părţilor în situaţia anterioară – restitutio in integrum.

În această ipoteză trebuie însă făcute distincţiile cuvenite, după cum urmează:

- În situaţia în care actul nu a fost executat, eficacitatea lui încetează, aşa încât nu se mai poate cere îndeplinirea prestaţiilor rezultate dintr-un asemenea act. Datorită efectului retroactiv al nulităţii, se consideră că între părţi nu a existat niciodată vreun raport juridic generator de drepturi şi obligaţii, pe temeiul căruia să se poată pretinde executarea prestaţiilor.

- Atunci când actul a fost executat în tot sau în parte, problema este mai complicată, datorită situaţiilor de fapt şi de drept care au putut apărea între momentul încheierii actului şi acela al anulării, punându-se însă problema restituirii prestaţiilor, care rămân fără temei urmare a anulării actului. Fireşte, dreptul de restituire aparţine celui care a efectuat prestaţia supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptăţite potrivit art. 1636 N.c.civ., iar în ce priveşte modalitatea de restituire a prestaţiilor, aceasta se face în natură sau prin echivalent.

- În ipoteza contractelor cu executare succesivă, în vechea reglementare, în absenţa unei asemenea prevederi legale, se considera că în cazul contractelor cu executare succesivă (ex., contract de locaţiune, de prestări servicii) există o

imposibilitate obiectivă de restabilire în natură a situaţiilor anterioare, întrucât serviciul procurat (de exemplu, folosinţa bunului pentru locatar) până la momentul anulării contractului, nu mai poate face obiectul restituirii. Se considera că, într-un asemenea caz, nulitatea operează ca o simplă reziliere, producând efecte doar pentru viitor. Dispoziţiile noului Cod civil prevăd posibilitatea restituirii prin echivalent, aşa încât contractele cu executare succesivă nu mai constituie excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, astfel cum se considera anterior în doctrină şi jurisprudenţă.- Ipoteza debitorului de bună-credinţă este reglementată de 1641 alin. 1 din N.c.civ., în sensul că dacă bunul a pierit în întregime sau a fost înstrăinat, iar cel obligat la restituire este de bună-credinţă ori a primit bunul în temeiul unui act desfiinţat cu efect retroactiv, fără culpa sa, acesta trebuie să restituie valoarea cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau, după caz, a înstrăinării. Accentul nu este pus pe ideea de protecţie a debitorului de bună-credinţă (care să fie exonerat de obligaţia restituirii pe considerente de echitate, pentru a nu i se îngreuna situaţia), ci pe ideea reechilibrării situaţiei părţilor, bunacredinţă funcţionând doar în sensul luării în considerare a celeimai mici contraprestaţii posibile. Are loc deci, doar o atenuare a obligaţiei de restituire şi nu înlăturarea totală a acesteia, care ar fi de natură să greveze situaţia celeilalte părţi. În schimb, debitorul de rea-credinţă, adică acela care adistrus sau a înstrăinat cu rea-credinţă bunul primit sau contractul a fost desfiinţat retroactiv din culpa sa (conform art. 1642 alin. 1), este ţinut să restituie valoarea cea mai mare dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau, după caz, a înstrăinării.

Excepţii de la repunerea părţilor în situaţia anterioară

Dacă, în principiu, tot ce s-a executat în temeiul unui act juridic desfiinţat trebuie restituit, de aşa manieră încât părţile să ajungă în situaţia în care s-ar fi aflat dacă actul nu s-ar fi încheiat, există anumite ipoteze în care, pentru diferite raţiuni, prestaţiile efectuate nu sunt supuse restituirii, fiind menţinute în tot sau în parte.

Astfel:- debitorul de bună-credinţă este liberat de la restituire în natură şi de la

restituirea unui echivalent egal cu valoarea bunului, dacă acesta piere fără culpa sa. Într-un asemenea caz, restituirea prin echivalent pe care o datorează este egală cu indemnizaţia de asigurare primită sau, după caz, presupune cedarea dreptului de a primi indemnizaţii de asigurare (art. 1641 alin. 2);

- fructele produse de bunul supus restituirii rămân ale posesorului se bună-credinţă, care va suporta, însă, cheltuielile făcute cu producerea lor (art. 1645 alin. 1);

- incapabilul (persoana care nu are capacitatea de exerciţiu deplină) este ţinut la restituirea prestaţiilor doar în limita îmbogăţirii sale, apreciată la data

cererii de restituire, potrivit art. 1647 alin. 1 din N.c.civ. În ce priveşte sarcina probei acestei îmbogăţiri, ea incumbă celui care solicită restituirea.

Trebuie precizat că această excepţie nu va opera şi se datorează restituirea integrală, atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, persoana incapabilă a făcut ca restituirea să fie imposibilă (art.1647 alin. 2).

4.6.4.2. Principiul anulării actului subsecvent urmare anulării actului iniţial – resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

Potrivit acestui principiu, anularea actului iniţial atrage şi anularea actului juridic subsecvent datorită legăturilor juridice dintre acestea. Principiul are efecte faţă de terţi şi este consacrat de art. 1254 alin. 2 din N.c.civ. care prevede că „desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”.

Deşi terţii nu sunt legaţi în mod direct prin contractul încheiat de părţi, în sensul că nu pot dobândi drepturile şi nu li se pot impune obligaţiile născute din acesta, ei sunt totuşi ţinuţi să respecte realitatea juridică născută între părţi.

Există situaţii când efectele nulităţii se pot răsfrânge asupra unor terţe persoane care au contractat cu părţile şi au dobândit drepturi care depind de actul lovit de nulitate. De exemplu, dacă este declarat nul un contract translativ de proprietate, aceasta va avea drept consecinţă şi desfiinţarea drepturilor constituite sau transferate de către dobânditor asupra bunului în favoarea unor terţi. În acest sens, dispoziţiile art. 1648 N.C.civ. statuează că, atunci când bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile, ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.

Deci, ceea ce ar putea paraliza o acţiune în restituire îndreptată împotriva terţului, constituindu-se astfel în excepţie de la resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, ar fi regulile de carte funciară (de exemplu, cazul subdobânditorului de bună-credinţă al unui drept real imobiliar înscris în cartea funciară, când acţiunea în rectificare produce efecte şi faţă de terţe persoane).

De asemenea, terţul subdobânditor de bună-credinţă al unui bun mobil corporal devine proprietarul acestuia fără ca titlul său să-i mai poată fi pus în discuţie, chiar atunci când se desfiinţează titlul autorului său.

Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) reprezintă o altă modalitate de paralizare de către terţ a acţiunii îndreptate împotriva sa, după desfiinţarea titlului autorului.

Celelalte acte juridice (în afara actelor de dispoziţie), făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă, sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are drept de restituire, cu excepţia contractelor cu executare succesivă, care, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului (art. 1649 N.C.civ.).

4.6.4.3. Reguli de drept care înlătură principiul Quod nullum este nullum efectum producit

Astfel cum s-a arătat mai sus, nulitatea presupune lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, pentru că ceea ce este nul nu poate produce efecte valabile.

Cu toate acestea, există situaţii în care, deşi actul juridic este lovit de nulitate, lui i se poate recunoaşte valabilitatea, în tot sau în parte, întrucât sunt principii de drept fondate pe raţiuni mai puternice, care în conflict sau în concurs cu regula quod nullum est, nullum producit effectum, o înlătură sau, după caz, oanihilează.

Au valoarea unor asemenea reguli, de natură să înlăture efectele nulităţii:– conversiunea actului juridic;– validarea contractului;– validitatea aparenţei în drept (error communis facit ius);– răspunderea civilă delictuală.Le urmărim pe fiecare dintre ele în parte:Conversiunea actului juridicConversiunea presupune transformarea unei operaţii juridice într-o altă

operaţie juridică, determinată de faptul că un act lovit de nulitate totală poate produce efectele altui act juridic, ale cărui condiţii de validitate le îndeplineşte.Până la adoptarea noului Cod civil nu exista o reglementare de principiu a conversiunii, ci doar aplicaţii ale acesteia (de exemplu, în materia înscrisurilor autentice nule, care valorează totuşi, înscrisuri sub semnătură privată, conform art. 1772 C.civ. sau, în jurisprudenţă, considerarea contractelor de înstrăinare a terenurilor care nu au respectat cerinţa formei autentice, ca fiind simple antecontracte).

Noul Cod civil dă expresie, prin dispoziţiile art. 1260, instituţiei conversiunii, cunoscută de altfel şi în vechea ştiinţă a dreptului. Astfel, potrivit textului menţionat, „un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege”.

Din textul citat rezultă că, pentru a putea opera conversiunea, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: a) actul nul să fie desfiinţat efectiv şi total; b) să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul valabil; c) actul socotit valabil să îndeplinească toate condiţiile de validitate, iar acestea să se regăsească în chiar actul desfiinţat.

Nu va opera însă conversiunea, dacă intenţia de a exclude aplicarea acesteia este stipulată în chiar contractul lovit de nulitate sau rezultă neîndoielnic din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului (art. 1260 alin. 2 N.C.civ.).

Validarea actului juridicNoul Cod civil reglementează şi posibilitatea validării contractului, atunci

când nulitatea este acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de art. 1261-1265 din N.c.civ.

Confirmarea anulabilităţii actului presupune renunţarea la dreptul de a invoca nulitatea înăuntrul termenului de prescripţie şi trebuie să rezulte din voinţa certă a părţii, expresă sau tacită.

Pentru a produce efecte confirmarea şi actul anulabil să devină valabil şi să producă efecte juridice, trebuie întrunite următoarele condiţii: a) condiţiile de validitate a contractului trebuie să fie îndeplinite în momentul confirmării acestuia; b) manifestarea de voinţă în sensul confirmării trebuie făcută de parte numai în măsura cunoaşterii cauzei de anulabilitate, iar în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia; c) în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată; d) actul confirmativ, în cazul confirmării exprese, trebuie să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în nulitate.

O dispoziţie specială cuprinde legea (art. 1263 alin. 3) pentru situaţia actelor minorului, în sensul că, atunci când au fost încheiate fără încuviinţarea persoanei abilitate să o facă, aceasta va putea să ceară anularea actului sau, dimpotrivă, să-l confirme, dacă această încuviinţare era suficientă pentru ca actul să fie considerat valabil.

Pe de altă parte, minorul devenit major poate confirma singur actul făcut în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. La fel, după descărcarea tutorelui, el poate să confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea sa valabilă (art. 48 din N.c.civ.).

În privinţa efectelor confirmării, ele se produc în mod retroactiv, de la momentul încheierii contractului şi constau în renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse pentru a se obţine anularea actului. Această confirmare a actului poate fi făcută, însă, numai în măsura în care nu aduce atingere drepturilor câştigate şi conservate de către terţii de bună-credinţă (art. 1265 alin. 1 N.c.civ.).

Confirmarea făcută de una dintre părţi nu împiedică invocarea nulităţii contractului de către cealaltă parte, atunci când fiecare dintre părţi ar putea invoca o nulitate una împotriva celeilalte. Altfel spus, actul confirmativ nu produce efecte extensive, de natură să acopere cauze de nulitate care puteau fi invocate şi de alte părţi decât titularul actului confirmativ.

De asemenea, faptul că este confirmat un contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.

Validitatea aparenţei în drept- error communis facit jusNoţiunea şi efectele validităţii aparenţei în drept îşi găsesc

reglementare în dispoziţiile art. 17 N.C.civ. potrivit căruia, atunci când actul juridic a fost încheiat într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă, instanţa vaputea, ţinând seama de aceste împrejurări, să considere că actul astfel întocmit va produce faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil.

O aplicaţie a acestui principiu se regăseşte în materia căsătoriei (art. 293 alin. 2 N.C.civ.), atunci când „soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă”.

Rezultă că eroarea şi buna-credinţă a soţului recăsătorit salvează cea de-a doua căsătorie care este, prin ipoteză, nulă pentru încălcarea impedimentului decurgând din bigamie, deoarece prima căsătorie era în fiinţă, din moment ce soţul declarat mort era în viaţă, astfel încât hotărârea declarativă de moarte este de la început lovită de nulitate absolută.

Potrivit art. 1257 N.C.civ., în caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducereaprestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.

Răspunderea civilă delictualăÎn cazul incapabilului minor, dacă acesta ar săvârşi un delict civil cu

ocazia încheierii actului (de exemplu, prin manopere dolosive, cum ar fi falsificarea datei naşterii din actul de identitate, ar crea o aparenţă înşelătoare că este major), el nu va putea cere anularea respectivului act, deoarece cealaltă parte ar fi prejudiciată. Este vorba, în asemenea cazuri, de faptul că principiul ocrotirii incapabilului cedează în faţa principiului răspunderii civile delictuale, ceea ce înseamnă că în temeiul regulilor executării în natură a obligaţiilor şi reparării în natură şi integrale a pagubelor, actul anulabil va fi menţinut, întrucât reprezintă cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar produce cocontractantului prin fapta ilicită a minorului.

Potrivit art. 45 alin. 1 din N.c.civ.: nulitatea relativă nu este înlăturată de simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă că este capabil să contracteze. Dacă însă, a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate considera valabil contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată.

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

DE AICI, DE ACTUALIZAT IN NOUL COD!!!!!!!!

CAPITOLUL V PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

Secţiunea 5.1. Noţiunea şi efectele prescripţiei

5.1.1. Noţiunea prescripţiei extinctive

În literatura de specialitate prescripţia extinctivă este definită ca fiind acel mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil constând în stingerea dreptului de realizare silită a obligaţiei civile corelative din cauza neexercitării în termenul stabilit de lege sau, pe scurt, stingerea dreptului la acţiune în sens material, datorită neexercitării lui în termenul prescris de lege.

Sub aspect terminologic, noţiunea de prescripţie extinctivă poate fi folosită în două accepţiuni, anume, desemnează, pe de o parte, instituţia de drept civil care are această denumire, iar, pe de altă parte, stingerea dreptului de a obţine condamnarea pârâtului.

Reglementarea prescripţiei extinctive o găsim în următoarele acte normative:

- Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, despre care se afirmă că reprezintă legea generală sau dreptul comun în această materie;

- Codul civil, îndeosebi Titlul XX „Despre prescripţie” din Cartea a III-a, în măsura în care nu a suferit modificări sau abrogări prin Decretul nr. 167/1958;

- Codul familiei, articolele 21, 52, 55 şi 60;- alte acte normative, cum ar fi Legea nr. 11/1991 pentru combaterea

concurenţei neloiale, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe etc.

5.1.2. Natura juridică a prescripţiei extinctive

În stabilirea naturii juridice a prescripţiei extinctive, trebuie să se ţină seama de împrejurarea că prescripţia extinctivă este cunoscută de toate ramurile de drept (în dreptul privat şi în dreptul public), iar nu numai de dreptul civil.

În ceea ce priveşte natura juridică a prescripţiei extinctive în dreptul civil au fost exprimate mai multe opinii.

Într-o primă concepţie, susţinută cu precădere în doctrina anterioară Decretului nr. 167/1958, prescripţia extinctivă a fost considerată o sancţiune de drept civil, care constă în stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative acestuia.

Într-o a doua concepţie, prescripţia extinctivă a fost privită ca o sancţiune juridică (de drept civil), care constă în stingerea dreptului la acţiune (în sens material) neexercitat în termenul de prescripţie.

Într-o altă concepţie, se apreciază că prescripţia extinctivă este un mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil, deoarece trebuie analizată atât din punctul de vedere al subiectului activ, iar sub acest aspect ea reprezintă

o sancţiune, cât şi din punctul de vedere al subiectului pasiv, pentru care prescripţia extinctivă se înfăţişează ca un beneficiu legal.

5.1.3. Efectele prescripţiei extinctive

În prezent opinia dominantă consideră că prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în sens material, iar nu şi dreptul subiectiv civil. Argumentele în favoarea acestei teze sunt următoarele:

- argumentul de interpretare gramaticală a art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Legiuitorul foloseşte formula „drept la acţiune” exprimându-şi clar intenţia. De altfel, prin aplicarea argumentului „per a contrario”, deducem că nu s-a avut în vedere însuşi dreptul subiectiv civil;

- argumentul de interpretare logică a art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 : „Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită”. Rezultă deci că e posibilă repunerea în termen pentru realizarea pe calea acţiunii a dreptului subiectiv, ceea ce înseamnă că dreptul subiectiv există şi nu s-a stins prin prescripţie;

- argumentul logico-gramatical oferit de textul art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit”. Aşadar, plata făcută după împlinirea termenului de prescripţie e valabilă iar temeiul juridic al acestei plăţi nu poate fi altul decât supravieţuirea dreptului subiectiv civil, căci dacă acesta s-ar fi stins, debitorul ar avea dreptul la restituirea prestaţiei sale.

Prin drept la acţiune în sens material se desemnează posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a cere şi obţine, de la organul de jurisdicţie competent, protecţia juridică a dreptului său, la nevoie pe calea constrângerii juridice ori a executării silite. Pe de altă parte, în domeniul dreptului procesual civil, dreptul la acţiune în sens procesual desemnează posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a sesiza, de a se adresa justiţiei în cazul în care pretinde că dreptul său este încălcat. Se consideră că dreptul procesual la acţiune nu este altceva decât dreptul de a accede liber la justiţie, privit ca un drept subiectiv public, recunoscut potrivit art. 21 din Constituţie oricărei persoane, care constă în posibilitatea de a sesiza instanţa şi de a solicita rezolvarea cauzei deduse judecăţii. Aşadar, dreptul material la acţiune, adică dreptul de a obţine condamnarea celui care atinge dreptul subiectiv civil, nu se confundă cu dreptul de a sesiza instanţa, care există independent de orice încălcare a unui drept subiectiv civil.

Din împrejurarea că prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în sens material, decurg două consecinţe juridice importante:

- dreptul subiectiv civil supravieţuieşte momentului stingerii dreptului la acţiune şi, tot astfel se consideră şi în privinţa obligaţiei corelative, cu menţiunea că sunt transformate din perfecte (asigurate prin acţiune), în imperfecte (naturale);

- dreptul la acţiune în sens procesual este şi rămâne imprescriptibil şi, în consecinţă, titularul dreptului subiectiv poate sesiza instanţa. Dacă nu ar avea această posibilitate, nu s-ar putea verifica, jurisdicţional, dacă prescripţia este sau nu împlinită.

5.1.4. Principiile efectului prescripţiei extinctive

Decretul nr.167/1958 defineşte cele două principii care guvernează prescripţia extinctivă:

1. Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii - art.1 alin. 2.

Acest principiu este în esenţă o aplicaţie a regulii „accesorium sequitur principale”.

2. În cazul în care debitorul e obligat la prestaţii succesive, dreptul cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită - art. 12.

Această regulă îşi găseşte aplicabilitatea ori de câte ori debitorul este ţinut să facă, faţă de creditor, prestaţii succesive, indiferent de izvorul obligaţiei, precum: chirii, dobânzi.

Secţiunea 5.2. Domeniul prescripţiei extinctive5.2.1. Noţiunea şi criterii de determinare

Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective care cad sub incidenţa prescripţiei extinctive.

În concret, a determina domeniul drepturilor subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa prescripţiei extinctive este o operaţiune de delimitare a drepturilor subiective prescriptibile de cele imprescriptibile extinctiv. Sunt prescriptibile extinctiv acele drepturi subiective civile ale căror acţiuni în justiţie se sting prin neexercitarea lor în termenul prevăzut de lege.

În privinţa criteriilor de delimitare a domeniului prescripţiei extinctive, avem în vedere următoarele clasificări:

- după natura drepturilor subiective civile distingem între: domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale

(în interiorul acestora facem deosebire între drepturile reale şi drepturile de creanţă);

domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale.

- după actul normativ care reglementează prescripţia deosebim:domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Decretul nr. 167/1958;domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Codul civil;domeniul prescripţiei extinctive care rezultă din aplicarea altor legi.

5.2.2. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale

Prescripţia drepturilor de creanţă

Pornind de la prevederile art. 1 alin. 1 (coroborate cu art. 21) din Decretul nr. 167/1958, care stipulează că „Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, putem afirma că indiferent de izvorul lor (act juridic, fapt juridic licit sau ilicit) drepturile de creanţă sunt, în principiu, prescriptibile extinctiv.

Caracteristica drepturilor de creanţă de a fi prescriptibile rezultă şi din celelalte dispoziţii ale Decretului nr. 167/1958, referitoare la începutul prescripţiei dar şi din reglementările cuprinse în alte acte normative (art. 1903 şi 1904 C.civ., art. 12 din Legea nr. 11/1991 etc.).

Regula prescriptibilităţii drepturilor de creanţă cunoaşte următoarele excepţii:

- acţiunea în restituirea depunerilor la C.E.C. ( art. 4 alin.1 din Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea C.E.C. în societate bancară pe acţiuni) şi, în general, acţiunile privind restituirea depozitelor bancare;

- acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva de prime în asigurările facultative de persoane, deci drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezerva de prime ce se constituie la asigurările de persoane pentru obligaţii de plată scadente în viitor, adică dreptul la suma de răscumpărare, la suma asigurată redusă ori alte sume prevăzute a se plăti ca urmare a expirării sau la împlinirea unui anumit termen (art. 40 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România).

Prescripţia drepturilor reale principale

Articolul 21 din Decretul nr. 167/1958 stipulează: „Dispoziţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie”. Rezultă că în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, drepturile reale principale nu sunt guvernate de Decretul nr. 167/1958, ci acestora li se aplică prevederile din Codul civil sau eventual alte acte normative.

Spre deosebire de domeniul drepturilor patrimoniale de creanţă, se consideră că în domeniul drepturilor reale principale regula o constituie

imprescriptibilitatea, iar excepţia o constituie prescriptibilitatea. Pentru că drepturile reale sunt limitate ca număr, devine posibilă stabilirea prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii pentru fiecare caz în parte.

Pornind de la dispoziţiile legale în această materie, jurisprudenţa şi doctrina consideră că sunt imprescriptibile extinctiv:

- acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată. În principiu, proprietatea nu se pierde prin neuz, totuşi această acţiune poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii;

- acţiunea în revendicare mobiliară sau imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate publică. Titularul dreptului de proprietate publică este statul sau o unitate administrativ-teritorială iar acest tip de proprietate se caracterizează prin inalienabilitate, imprescriptibilitate, insesizabilitate;

- acţiunea în partaj, conform art. 728 C.civ.;- acţiunea negatorie. Acţiunea negatorie este aceea prin care proprietarul

reclamant cheamă în judecată o persoană care se pretinde a fi titularul unui alt drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie) asupra bunului respectiv şi solicită instanţei să-l oblige pe pârât la încetarea exercitării abuzive a acestui drept. Acţiunea negatorie apără însăşi proprietatea şi de aceea se bucură de regimul acţiunii în revendicare;

- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie. Prin acţiunea confesorie, reclamantul, care este titularul unui drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate, solicită instanţei să-l oblige pe pârât, care poate fi inclusiv proprietarul bunului, la respectarea dreptului său. Numai acţiunea confesorie ce apără superficia este imprescriptibilă deoarece acest dezmembrământ al dreptului de proprietate include în el şi un drept de proprietate asupra construcţiilor ori plantaţiilor, iar acţiunea în revendicare imobiliară, aşa cum am arătat, este imprescriptibilă;

- acţiunea în grăniţuire. Acţiunea în grăniţuire dă dreptul proprietarilor a două terenuri învecinate să solicite instanţei să determine, prin semne exterioare, întinderea celor două terenuri. Caracterul imprescriptibil al acestei acţiuni rezultă din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate imobiliară.

Prin excepţie sunt prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:- acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate

privată;- acţiunea în revendicare imobiliară în caz de avulsiune. În acest sens

art. 498 C.civ. prevede că: „Dacă un fluviu sau râu, navigabil sau nu, rupe, deodată o mare parte, şi care se poate recunoaşte, de pământ şi o lipeşte la pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt, însă numai dacă se va reclama în termen de 1 an”;

- acţiunea în revendicare a imobilului adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară;

- acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte ocrotirea dreptului de uzufruct, uz, abitaţie şi servitute;

- acţiunea posesorie, prin aceasta se urmăreşte însă apărarea posesiei ca stare de fapt şi nu a unui drept real (art. 674 C.proc.civ.).

Prescripţia drepturilor reale accesorii

Din interpretarea „per a contrario” a dispoziţiilor art. 21 din Decretul nr. 167/1958 rezultă că drepturile reale accesorii sunt prescriptibile extinctiv. De fapt, aceeaşi concluzie se poate deduce şi dacă privim faptul că drepturile reale accesorii depind de existenţa unui drept principal de creanţă, iar „accesorium sequitur principale”.

5.2.3. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul dreptul nepatrimoniale

În materia drepturilor nepatrimoniale este aplicabil principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia protecţia juridică a acestor drepturi subiective civile, prin acţiune în justiţie, nu este limitată în timp , putându-se obţine oricând.

Deşi legea nu consacră expres principiul, practica şi doctrina sunt unanime în recunoaşterea lui. Iar o interpretare „per a contrario” a dispoziţiilor art. alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 care dispune că „Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termen legal” întăreşte această concluzie.

Jurisprudenţa a statuat că este de principiu că drepturile nepatrimoniale inseparabile de persoana omului, cum sunt dreptul la nume, la domiciliu etc., sunt drepturi perpetue şi imprescriptibile.

Prin excepţie de la principiul imprescriptibilităţii drepturile personale nepatrimoniale, se consideră că sunt prescriptibile extinctiv, deşi au un obiect nepatrimonial, următoarele acţiuni:

- acţiunea în nulitate relativă a unui act juridic civil (în termen de 3 ani, art. 9 din Decretul nr. 167/1958);

- acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei (art. 21 C.fam.: „Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă”);

- acţiunea în tăgăduirea paternităţii (art. 55 alin. 1 C.fam.: „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului”);

- acţiunea în stabilirea paternităţii(art. 60 alin. 1 C.fam.: „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la naşterea copilului”).

Secţiunea 5.3. Termenele de prescripţie extinctivă5.3.1. Noţiune şi clasificare

Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp stabilit de lege în limita căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea pierderii posibilităţii de a obţine obligarea în justiţie a pârâtului la executarea obligaţiei ce-i incumbă.

Termenul de prescripţie extinctivă este un termen esenţialmente legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un asemenea termen iar datorită normelor imperative care îl reglementează, părţile în momentul încheierii actului juridic civil, nu pot deroga de la acesta stabilind alte termene de prescripţie extinctivă şi nici nu le pot modifica sau stabili alte momente de la care ele încep să curgă. Intrând în contradicţie cu normele de ordine publică orice asemenea clauză contractuală ar fi lovită de nulitatea absolută.

ClasificareDupă sfera acestora, avem termene generale şi termene speciale;După izvorul normativ, există termene care rezultă din Decretul nr.

167/1958 şi termene care rezultă din alte acte normative;După întindere, se distinge între termene mai lungi decât cel general,

termene egale cu cel general şi termene mai scurte decât cel general.5.3.2. Termenele generale de prescripţie extinctivăTermenul general de prescripţie extinctivă este acela care se aplică ori de

câte ori pentru dreptul prescriptibil la acţiune legea nu a prevăzut un termen special.

Pornind de la distincţia dintre acţiunile personale şi acţiunile reale, din materia domeniului prescripţiei, se admite că în sistemul nostru există:

1. un termen general de 3 ani aplicabil acţiunilor personale care însoţesc drepturile de creanţă;

2. un termen general de 30 de ani aplicabil acţiunilor reale care însoţesc drepturile reale principale.

Termenul general de prescripţie extinctivă aplicabil acţiunilor personale

Termenul de prescripţie extinctivă, cu caracter generale, aplicabil raporturilor obligaţionale, este instituit în art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia: „termenul de prescripţie este de 3 ani”.

Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul lor, mai puţin în situaţiile în care legea prevede expres anumite termene speciale.

Termenul general de prescripţie extinctivă de 30 de ani aplicabil acţiunilor reale prescriptibile extinctiv

În privinţa drepturilor reale principale prescriptibile extinctiv, termenul de prescripţie aplicabil va fi cel reglementat în art. 1890 C.civ. care dispune că:

„toate acţiunile reale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care nu a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie în 30 de ani”.

Acest termen de prescripţie se aplică:- acţiunii în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate

privată;- acţiunilor confesorii (cu excepţia situaţiilor când aceasta ocroteşte un

drept de superficie).

5.3.3. Termene speciale de prescripţie extinctivăExistă termene speciale de prescripţie, aplicabile atât acţiunilor

patrimoniale cât şi acţiunilor nepatrimoniale; de exemplu, în materia acţiunilor nepatrimoniale:

- termenul de 6 luni aplicabil în caz de anulare a căsătoriei în baza art. 21 alin. 2 C.fam.;

- termenul de 1 an, aplicabil stabilirii paternităţii copilului din afara căsătoriei, reglementat de art. 60 alin. 1 C.fam.;

- termenul de 6 luni, în care se prescrie acţiunea în tăgada paternităţii, conform art. 55 alin. 1 C.fam.

Secţiunea 5.4. Cursul prescripţiei extinctive5.4.1. Începutul prescripţiei extinctive

Principial, prescripţia începe să curgă de la data când ia naştere dreptul la acţiune.

Regulile speciale au în vedere dreptul subiectiv pur şi simplu, dreptul subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă, răspunderea civilă pentru fapta ilicită, acţiunea în anulare, răspunderea pentru viciile lucrului sau lucrării.

În cazul obligaţiilor care urmează să fie executate la cererea creditorului şi în cazul obligaţiilor al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului juridic civil concret.

Pentru dreptul subiectiv afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau la care a expirat termenul respectiv.

În cazul răspunderii civile delictuale, prescripţia dreptului la acţiune în repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât producerea pagubei, cât şi persoana care trebuia să răspundă de aceasta.

În cazul răspunderii pentru vicii ascunse ale lucrului, prescripţia începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la data predării lucrului sau lucrării; în cazul construcţiilor, prescripţia pentru vicii ascunse începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani de la predare.

În situaţia în care debitorul este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune pentru fiecare dintre prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită.

5.4.2. Suspendarea cursului prescripţiei extinctivePe parcursul curgerii termenului de prescripţie pot exista situaţii care

împiedică exercitarea dreptului la acţiune, punând uneori, pe titularul dreptului, în imposibilitatea de a formula pretenţii în termenul prevăzut de lege, deşi nu i se poate imputa lipsa de preocupare sau de diligenţă pentru realizarea acestui obiectiv.

Definim suspendarea prescripţiei extinctive ca fiind acea modificare a cursului acesteia ce constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun pe titularul dreptului material la acţiune în imposibilitatea de a acţiona.

Cazuri de suspendareCazuri generaleCazurile de forţă majoră care îl pun pe titularul acţiunii în imposibilitate

materială de a-şi exercita acest drept; prescripţia este suspendată cât timp cel împotriva căruia curge este împiedicat să facă acte de întrerupere.

Cazurile în care debitorul, creditorul sau ambii fac parte din forţele armate ale României, iar acestea se află pe picior de război.

Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, câtă vreme acesta nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, câtă vreme nu are ocrotitor legal.

Cazuri specialePrescripţia se suspendă până la rezolvarea reclamaţiei administrative

făcută de persoana îndreptăţită la despăgubire sau restituiri, în temeiul unui contract de transport ori de prestări de servicii de poştă sau de telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni, calculat de la înregistrarea reclamaţiei.

Prescripţia nu curge cât timp nu au fost date şi aprobate socotelile între părinţi sau tutori, pe de o parte, şi cel pe care îl reprezintă, pe de altă parte, precum şi între orice alte persoane care, în conformitate cu legea sau cu o hotărâre judecătorească, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt administrate.

În raporturile dintre soţi, prescripţia se suspendă pe durata căsătoriei.

Efecte generale ale suspendăriiPentru perioada anterioară cauzei de suspendare, aceasta nu produce

efecte; timpul scurs până la acel moment intră în calculul termenului de prescripţie.

Pe durata cauzei de suspendare, efectul este reprezentat de oprirea curgerii prescripţiei; această perioadă nu intră în calculul termenului.

Ulterior încetării cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul.Prescripţia nu se socoteşte împlinită înainte de expirarea unui termen de 6

luni de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia termenelor de prescripţie mai scurte de 6 luni, care nu se împlinesc decât după expirarea unui termen de 1 lună de la suspendare.

5.4.3. Întreruperea cursului prescripţiei extinctiveÎntreruperea prescripţiei extinctive este acea modificare a cursului acesteia

care constă în ştergerea prescripţiei începute înainte de ivirea unei cauze întreruptive şi începerea unei prescripţii extinctive noi.

Cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctiveRecunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie de către cel în folosul

căruia curge prescripţia;Introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, chiar

dacă cererea a fost introdusă la o instanţă necompetentă;printr-un act începător de executare.

Efectele întreruperii prescripţiei extinctivePotrivit dispoziţiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958, întreruperea

prescripţiei extinctive produce următoarele două efecte:- anterior datei întreruperii, prescripţia este ştearsă, adică înlăturată.

Astfel, toată prescripţia care a curs între momentul ei de început şi data cauzei de întrerupere este socotită ca necursă;

- posterior întreruperii, efectul care se produce constă în începerea altei prescripţii, prin urmare, după ce a operat întreruperea începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Efectele întreruperii se produc însă numai în cazul în care cauza de întrerupere a intervenit în interiorul termenului de prescripţie. Ele se produc de drept în baza legii iar instanţa doar va constata producerea lor.

5.4.4. Repunerea în termenul de prescripţieS-a considerat că repunerea în termen este beneficiul acordat de lege

titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cerea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie.

Cazurile temeinic justificate reprezintă împrejurări care, fătă să aibă caracterul forţei majore şi fără să reprezinte o culpă a titularului, l-au împiedicat pe acesta în mod efectiv să-şi exercite dreptul la acţiune.

Sunt cazuri temeinic justificate:- necunoaşterea de către succesor a morţii autorului, întrucât ceilalţi

moştenitori i-au ascuns această împrejurare, cu rea-credinţă;- cazul de spitalizare îndelungată, repetată;- executarea unei pedepse privative de libertate;- comunicarea unei hotărâri de către organul de jurisdicţie cu depăşirea

termenului de executare de 1 an;- părăsirea minorului de către reprezentantul legal etc.Instanţele au decis că nu constituie cauze temeinic justificate următoarele:- necunoaşterea legii sau eroarea de drept;- ruperea legăturii cu defunctul şi stabilirea domiciliului într-o altă

localitate;- boala consilierului juridic;- absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei

juridice etc.Cererea de repunere în termenul de prescripţie trebuie formulată în termen

de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie extinctivă; termenul de 1 lună este, la rândul său, un termen de prescripţie extinctivă.În conformitate cu cele prevăzute în Decretul nr. 167/1958 repunerea în termenul de prescripţie constă în socotirea prescripţiei extinctive ca neîmplinită, deşi termenul de prescripţie a fost depăşit. Astfel, repunerea în termenul de prescripţie anihilează efectul extinctiv al prescripţiei şi permite organului de jurisdicţie să treacă la soluţionarea pricinii pe fond. Repunerea, însă, nu permite judecătorului să acorde părţii un nou termen de prescripţie ci doar lasă acestuia posibilitatea de a considera prescripţia./////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

T i t l u l IP e r s o a n a f i z i c ă

Capitolul I Capacitatea de folosinţă

Secţiunea 1.1. Noţiune, definiţie

Pentru a fi subiecte de drept persoanele trebuie să aibă capacitatea juridică. Prin capacitatea juridică a persoanelor se înţelege, în general, aptitudinea

acestora de a avea dreptul şi obligaţii şi de a fi subiecte de drept în raporturile juridice. Capacitatea persoanelor, definită în acest mod, poate fi denumită capacitatea generală sau capacitatea civilă. Actul normativ care guvernează subiectele de drept în general şi pe cele de drept civil în special, este Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice. În art. 4 al acestui decret se vorbeşte despre cpacitatea civilă care este recunoscută

tuturor persoanelor: “Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asuora capacităţii”.

De aici putem trage concluzia că de regulă, capacitatea persoanelor poate varia în funcţie de natura şi ramura de drept, de care aparţine raportului juridic. Astfel, putem avea capacitatea de drept civil, capacitatea de drept penal, capacitatea de drept procesual etc.

Capacitatea persoanelor, deoarece este stabilită de lege care, le recunoaşte drepturi şi obligaţii juridice, este o capacitate juridică.

Art.5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice defineşte capacitatea de folosinţă ca fiind “capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”.

Pentru construcţia doctrinară a definiţiei capacităţii de folosinţă, pornind de la consacrarea legislativă dată de textul sus menţionat s-a considerat esenţial a se reţine trei elemente deosebit de importante, nemenţionate legislativ şi anume:

– capacitatea de folosinţă a persoana fizice este o parte a capacităţii civile a omului;– capacitatea de folosinţă constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi

obligaţii;– drepturile şi obligaţiile în general, sunt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în general.Plecând de la aceste premise, definiţia dată în ştiinţa dreptului de majoritatea autorilor

capacităţii de folosinţă este următoarea: capacitatea de folosinţă este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Materia capacităţii de folosinţă este reglementată în aproape toate izvoarele drept civil, dintre care Constituţia, Codul civil, Codul familiei, Decretul nr. 31/1954, Decr. 32/54, Codul familiei, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ etc.

Având în vedere definiţia dată capacităţii de folosinţă a omului vom sublinia caracterele juridice ale acesteia ca fiind următoarele:

a) – legalitateab) – generalitateac) – inalienabilitatead) – intangibilitateae) – egalitateaf) - universalitatea.

a) Legalitatea, constă în însuşirea capacităţii de folosinţă de a nu putea fi reglementată decât prin lege, fiind exclus domeniul voinţei individuale. De lege lata capacitatea de folosinţă este realizată în prezent prin următoarele texte:

- art. 4 alin. 1 din Decr. 31/54: Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor;

- art. 5 al. 1 din Decr. nr. D. 31/54: persoana fizică. are capacitatea de folosinţă.;- art. 15 alin.1 din Constituţie se prevede că “Cetăţenii beneficiază de drepturile şi

libertăţile consacrate prin Constituţie şi alte legi, şi au obligaţiile prevăzute de acestea”.

b) Generalitatea constă în faptul că prin capacitatea de folosinţă a persoanei fizice se exprimă aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile.Capacitatea de folosinţă, deşi le are în vedere, nu se confundă ci constituie numai aptitudinea generală a persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile.

c) Inalienabilitatea, este însuşirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice de a nu putea forma obiect de renunţare în tot sau în parte şi nici de înstrăinare. Acest caracter este consacrat de art. 6 alin. 2 din Decr.31/54, potrivit căruia “Nimeni nu poate renunţa nici în tot

nici în parte la capacitatea de folosinţă”. Nu trebuie făcută însă confuzie între renunţarea la exerciţiul unui drept subiectiv, care este posibilă, şi renunţarea la aptitudinea generală de a dobândi acel drept.

d) Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă în caracteristica acesteia de a nu i se putea aduce limitări, îngrădiri decât prin texte exprese ale legii. În acest sens, art. 6 alin. 1 din Decr. 31/54 prevede că “Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă …, decât în cazurile prevăzute de lege”.

e) Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice porneşte de la însuşi principiul fundamental al dreptului civil român, care este cel al egalităţii în faţa legii civile. În planul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, acest principiu se exprimă tocmai în egalitatea tuturor subiectelor dreptului civil, ocrotită prin norme imperative ale legii. Astfel, art. 4 alin. 2 din Decr. 31/54 prevede că, “sexul, , naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea etc”, nu au nici o înrâurire asupra capacităţii.

f) Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoana fizice constă în însuşirea ei de a fi recunoscută şi atribuită tuturor oamenilor. Acest principiu este consacrat de art. 4 alin. 1 din Decr. 31/54 care precizează că: “Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor” şi de art. 6 alin. 1, care menţionează că “ Nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinţă”.

1.1.1. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

În privinţa începutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, regula estestabilită de art. 7 alin.1 din Decr. 31/54, cu precizarea potrivit căreia “capacitatea de folosinta începe la naşterea persoanei”.Aşadar, ca regulă generală, data naşterii este data începutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Această dată, este cea înscrisă în actul de stare civilă şi certificatul de naştere.

De la această regulă generală, cu aplicabilitate în majoritatea aproape unanimă a cazurilor posibile există totuşi o excepţie: aceasta stabileşte că persoana fizică în mod excepţional poate dobândi capacitatea de folosinţă anticipat, anterior naşterii sale, şi anume de la data concepţiei. Această excepţie este consacrată de art. 7 alin. 2 din Decr. 31/54, care precizează că “Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”.Acest principiu este reluat şi în ce priveşte capacitatea succesorală art. 654 din C. civ. prevede că: „Pentru a succede trebuie neaparat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii (alin. 1). Copilul conceput se consideră că există” (alin. 2). Copilul născut mort este considerat că nu există, menţionează alineatul 3 al aceluiaşi text.

Dacă copilul conceput se consideră că există, trebuie ştiut exact de când anume, când a fost conceput, altfel spus care este timpul legal al concepţiei?Potrivit art. 61 din C. fam. timpul legal al concepţiunii este cel “cuprins între a trei suta şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului. Acest text, induce două prezumţii şi anume:

a) prezumţia celei mai lungi gestaţii, de 300 de zile şi a celei mai scurte de 180 de zile;

b) prezumţia că era posibilă concepţiunea în oricare dintre zilele intervalului cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii.

Prima, este o prezumţie absolută juris et de jure sau irefragabilă, deci nu poate fi răsturnată prin proba contrarie. Nimeni nu poate dovedi că un copil s-a născut deci după o gestaţie mai mică de 6 luni, sau mai mare de 1 an spre exemplu.

Cea de a doua, este o prezumţie juris tantum (relativă) ce poate fi răsturnată prin proba contrarie. Spre exemplu concepţia era probabilă numai într-o anumită perioadă a intervalului, cum ar fi luna mai corespunzătoare celei de a 200 zi).

Excepţia dobândirii capacitatea de folosinţă de la concepţie era cunoscută şi în dreptul roman, fiind exprimată prin adagiul Infans conceptus, pro nato habetur quoties ale commodis ejus agitur (copilul conceput se socoteşte născut atunci când este vorba de drepturile sale).

În ştiinţa dreptului, această excepţie se numeşte capacitatea de folosinţă anticipată. Pentru ca excepţia să-şi poată produce efectele trebuie întrunite cumulativ 2 condiţii:

- să fie vorba numai de drepturi nu şi de obligaţii;- copilul să se nască viu! Legea nu prevede ca el să fie şi viabil;

1.1.2. Conţinutul capacităţii de folosinţă

A) Noţiune, criterii de determinare

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă în aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile.

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice are o compenenţă binară, prin întrunirea a două laturi complementare:

- latura activă, adică aptitudinea persoanei de a avea drepturi subiective civile;- latura pasivă, adică aptitudinea persoanei de a avea obligaţii civile.

Acest conţinut configurează în toate cazurile capacitatea de folosinţă, cu excepţia capacităţii de folosinţă anticipată, în care persoana fizică are doar aptitudinea de a avea drepturi.

Determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoana fizica se face după două criterii respectiv:

- după criteriul naturii drepturilor civile, conţinutul capacităţii poate fi unul patrimonial sau nepatrimonial;

- după izvorul legislativ (adică a actului normativ care le reglementează), consacrarea drepturilor şi obligaţiilor civile poate fi internă (naţională) sau internaţională.

B) Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

Din caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă rezultă consecinţa juridică potrivit căreia nu pot exista îngrădiri decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege. Îngrădirile capacităţii de folosinţă ale persoanei fizice pot fi calificate şi ca incapacităţi de drept civil.

După finalitatea lor, incapacităţile pot fi:- incapacităţi cu caracter de sancţiune;- incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie sau ocrotire.După modul cum operează, incapacităţile pot fi:- incapacităţi care operează de plin drept, ope legis prin simpla încadrare a

persoanei fizice în ipoteza normei care stabileşte incapacitatea;- incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă,

numite şi incapacităţi-sancţiune.După izvorul lor, incapacităţile pot fi clasificate în:- incapacităţi stabilite de legea civilă;

- incapacităţi stabilite de legea penală.Analiza fiecărei dintre aceste îngrădiri ale capacităţii de folosinţă prilejuieşte

următoarele comentarii:Îngrădirile sancţiuneÎn această categorie de îngrădiri civile sunt incluse două categorii de incapacităţi şi

anume: a) îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală, categorie din care fac parte: pedeapsa

complimentară şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi. Art. 53 din C. pen. se referă pe lângă pedepsele principale şi la pedepsele complimentare şi accesorii, astfel:

- pedepsele complimentare sunt: interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani, degradarea militară şi confiscarea averii.

- pedeapsele accesorii constau în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege. Art. 64 din Codul penal, ne spune în ce constă pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, şi anume:

- dreptul de a alege şi de a fi ales în organele puterii de stat şi în funcţii elective de stat sau obşteşti;

- dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;- dreptul de a ocupa o funcţie şi de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a

folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;- drepturile părinteşti;- dreptul de a fi tutore sau curator.Relevanţă în domeniul capacităţii civile în genere au doar ultimele două pedepse,

respectiv interdicţia drepturilor părinteşti şi a posibilităţii de a fi tutore sau curator.Condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în

art. 64, până la terminarea pedepsei, graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de prescripţie.

b) îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă.În această subcategorie avem în vedere în primul rând decăderea din drepturile

părinteşti în condiţiile art. 109 – 112 din C. familiei61.În al doilea rând, intră în această subcategorie pedepsele civile stabilite în materie

succesorală, respectiv nedemnitatea succesorală (art. 655 C. civ.) sau acceptarea forţată a succesiunii de către eredele care a sustras sau ascuns „lucruri ale unei succesiuni” (art. 703 C. civ.)

c) Îngrădiri cu caracter de protecţie, sunt acele îngrădiri pe care legitimul le-a instituit din considerente de ocrotire sau protecţie a intereselor anumitor categorii de persoane, dată fiind situaţia specială în care se află acestea.

Astfel de incapacităţi sunt prevăzute de Codul civil de exemplu pentru protecţia minorilor în privinţa limitării posibilităţii acestora de a dispune pentru cauză de moarte (art. 806 – 809) sau cu privire la posibilitatea medicilor curanţi de a beneficia de dispoziţiile testamentare făcute în favoarea lor de către o persoană tratată de boala din pricina căreia a murit (810 C. civ.) etc.Codul familiei instituie de asemenea îngrădiri în privinţa posibilităţii minorului de a încheia acte juridice cu tutorele, soţul sau rudele acestuia (art. 128 C. fam) sau de a face donaţii ori de a garanta obligaţiile altuia (art. 133 alin. 3 din C. fam).

1.1.2. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice61 Potrivit art. 109 din C. fam., la cererea autorităţii tutelare, instanţa judecătorească va pronunta decăderea din drepturile părinteşti ”dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţă gravă la îndeplinirea îndatoririlor de părinte”

Regula privitoare la încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este cea prevăzută de textul art. 7 alin. 1 din Decr. 31/54, care stabileşte in terminis, data când începe şi când încetează capacitatea de folosinţă şi anume: “capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”.

Moartea persoanei fizice însă poate fi stabilită în două feluri, în funcţie de ipotezele sub care se poate înfăţişa, şi anume:

- ipoteza morţii constatate fizic, direct, prin examinarea cadavrului;- ipoteza persoanei dispărute, a căror moarte nu poate fi constatată direct, fiind

necesară declararea judecătorească prealabilă a dispariţiei şi apoi a morţii.Regulile pentru declararea judecătorească sunt stabilite de art. 18 din Decr. 31/1954.În ambele ipoteze de mai sus (moartea constatată fizic, şi cea declarată judecătoreşte),

data încetării capacitatea de folosinţă este aceeaşi, adică data morţii, înscrisă în actul de stare civilă şi certificatul de deces, exprimată în ziua, luna şi anul morţii.

Completarea acestor date se face însă diferit, în funcţie de ipotezele enunţate şi anume:- în ipoteza morţii stabilită fizic, data este fie cea înscrisă în certificatul constatator al

morţii eliberat de medic, fie cea precizată de persoana care anunţă la starea civilă moartea;- în ipostaza morţii declarată judecătoreşte, completarea datei se face pe baza hotărârii

judecătoreşti declarativă de moarte, în care este stabilită data morţii.Dacă în ceea ce priveşte încetarea capacităţii de folosinţă prin moartea acesteia

stabilită fizic nu sunt comentarii suplimentare, o analiză mai amplă impune instituţia declarării judecătoreşti a morţii în cele ce urmează.

A. Declararea judecătorească a morţii

Sediul materiei declarării judecătoreşti a morţii, precedată sau nu de declararea dispariţiei decedatului se regăseşte în normele de drept substanţial ale art. 16-21 din Decr. 31/1954, şi cele ale dreptului procesual cuprinse în art. 36-43 din Decr. 32/1954.

Expresia declararea judecătorească a morţii este folosită în două sensuri şi anume:1) într-un prim sens, desemnează instituţia juridică având această denumire, deci

ansamblul normelor care reglementează declararea judecătorească a morţii;2) în alt sens, expresia indică mijlocul juridic de stabilire a încetării capacităţii de

folosinţă, când nu este posibilă constatarea directă a morţii.La rândul său, declararea judecătorească a morţii, poate fi dispusă în două ipoteze:a) – declararea judecătorească a morţii precedată de declaraţia judecătorească a

dispariţiei, aşa cum se întâmplă de regulă;b) – declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a

dispariţiei în cazuri excepţionale.Aceste două ipoteze sunt prevăzute de textul art. 16 din Decr. 31/1954la analiza cărora

vom trece mai jos.Declararea judecătorească a dispariţiei constituie o etapă preliminară şi o condiţie

pentru declararea judecătorească a morţii.Singura condiţie de fond pentru admisibilitatea acţiunii în declararea judecătorească a

dispariţiei, este aceea ca de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut un an. Această condiţie rezultă din redactarea art. 16 alin. 1 din Decr. 31/1954 care prevede că ”cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească…dacă a trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă”.

Nu orice lipsă de la domiciliu însă poate constitui condiţia de fond a dispariţiei: pentru a fi vorba despre o dispariţie calificată, în sensul art. 16, alin. 1 din Decr. 31/1954, trebuie întrunite cumulativ două condiţii;

1. dispariţia să aibă o durată minimă de un an;2. lipsa de la domiciliu să facă să existe incertitudine asupra existenţei în viaţă a

persoanei.În ceea ce priveşte data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă, se pune

problema a se stabili care anume este această dată, în funcţie de două variante de lucru:a) există mijloace de probă (înscrisuri, menţiuni) prin care se poate stabili cu

certitudine care este ziua ultimelor ştiri, funcţie de care se poate stabili data dispariţiei;b) nu există mijloace de probă pentru a se stabili data ultimelor ştiri din care să rezulte

că persoana era în viaţă. Pentru această ipoteză, art. 17 al. 1, stabileşte că termenul de 1 an se va socoti: de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri dacă nu se poate stabili ziua sau de la sfârşitul anului calendaristic, dacă nu se poate stabili luna.

Aşadar termenul de 1 an se calculează după caz, de la data stabilită prin probe de la ultima zi a lunii sau de la ultima zi a anului calendaristic al ultimelor ştiri.

În practica judiciară s-a stabilit că termenul de un an trebuie să fie împlinit atât la data pronunţării sentinţei, cât şi la data promovării acţiunii pentr declararea judecătorească a dispariţiei.

Procedura declarării judecătoreşti a dispariţieiProcedura declarării judecătoreşti a dispariţiei presupune 3 faze procesuale după

formularea cererii de declararea judecătorească a dispariţiei şi anume:1) faza prealabilă în care preşedintele instanţei de la ultimul domiciliu al dispărutului

dispune a se face verificări de către organele administrative şi poliţie referitoare la persoana dispărutului (art. 37 alin. 1 din Decr. 32/1954). Totodată, cererea de declarare a dispariţiei cu invitarea ca orice persoană care ar putea da informaţii despre cel dispărut să le dea instanţei, se afişează atât la locuinţa celui dispărut cât şi la Consiliul Local al localităţii de ultim domiciliu al dispărutului.

2) faza judecăţii propriu-zise în care, după trecerea a 45 de zile de la afişările prevăzute de art. 37 alin. 2, se fixează termen de judecată cu citarea dispărutului la ultimul domiciliu, şi cu ascultarea concluziilor procurorului (art. 38 din decr. 32/1954).

3) faza ulterioară judecăţii în care, după rămânerea irevocabilă a hotărârii aceasta va fi afişată timp de 30 de zile la uşa instanţei şi la Consiliul Local de la ultimul domiciliu al dispărutului (art. 39 din Decr. 32/1954).

Hotărârea de declarare judecătorească a dispariţiei are un singur efect şi anume, constată îndeplinirea unei condiţi, de fond necesară şi predabilă pentru declararea judecătorească a morţii.

Aşa fiind, hotărârea declarativă de dispariţie nu are nici un efect asupra capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, deoarece, potrivit art. 19 din Decr. 31/1954, “Cel dispărut este socotit în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”.

Declararea judecătorească a morţii precedată de declararea dispariţieiAcest mijloc procesual de declarare a decesului este reglementat de art. 16, alin. 2 din

Decr. 31/1954 potrivit căruia „cel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani… ” Declararea judecătorească a morţii nu poate fi însă hotărâtă, mai prevede acest text, mai înainte „de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor… de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia”.

Din aceste texte rezultă că trei sunt condiţiile pentru declararea judecătorească a morţii în această ipoteză şi anume:

a. să existe o hotărâre de declarare judecătorească a dispariţiei rămasă irevocabilă şi care să fi fost afişată timp de 30 de zile potrivit art. 39 alin. 1 din Decr. 32/1954;

b. de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 4 ani;

c. de la data afişării extrasului de pe hotărârea declararea judecătorească a dispariţiei să fi trecut cel puţin 6 luni.

Procedura declarării judecătoreşti a morţii în aceste condiţii urmează, aşa cum prevede art. 40 din Decr. 32/1954, aceleaşi proceduri ca şi în cazul declarării judecătoreşti a dispariţiei, aşa cum sunt ele prevăzute de art. 36 – 38 din acelaşi act normativ, mai sus citate.

Declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a dispariţiei

Această modalitate de declarare judecătorească a morţii este prevăzută de art. 16 alin. 3 din Decr. 31/1954 în următorii termeni: „Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.”

Din acest text rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii pentru declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei şi anume:

a. persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională, care “îndreptăţeşte a se presupune decesul”;

b. de la data dispariţiei persoanei să fi trecut cel puţin un an.În privinţa împrejurărilor excepţionale care presupun decesul, textul are în vedere doar

trei posibilităţi, cea a faptelor de război, a accidentului feroviar şi a naufragiului. Formularea mai largă privitoare la o împrejurare asemănătoare care poate presupune decesul, ne îndreptăţeşte a include în această categorie, cu titlu de exemplu, accidentul aviatic sau cosmic, catastrofa nucleară ori fenomenele meteorologice extreme de gen cutremur sau tsunami etc.

Procedura declarării judecătoreşti a morţii urmează în faza preliminară şi cea a judecăţii aceleaşi prescripţiuni, ca şi în cazul declarării judecătoreşti a dispariţiei, ale art. 36 – 38 din Decr. 32/1954. Hotărârea irevocabilă de declarare a morţii, este comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul de stare civilă, aşa cum prevede art. 41 din decr. 32/1954.

Data morţii este un element obligatoriu pe care hotărârea de declarare judecătorească a morţii trebuie să-l cuprindă. Regulile cu privire la stabilirea datei morţii sunt aceleaşi ca la stabilirea datei dispariţiei, precizate de al. 2 şi 3 ale art. 18 din Decr. 31/195. Instanţa va stabili data morţii, astfel:

- când există probe, data morţii va fi stabilită în ziua respectivă (a naufragiului, catastrofei);

- când nu se poate stabili cu certitudine data, aceasta va fi fixată:a. în ultima zi a termenului de 4 ani, în ipoteza declarării judecătoreşti a morţii

precedată de declararea judecătorească a dispariţiei;b. în ultima zi a termenului de 1 an în ipoteza declarării judecătoreşti a morţii

neprecedată de declararea judecătorească a dispariţiei;Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită astfel, dacă se va dovedi

ca adevărată o altă dată, prevede art. 18 alin. 3 din acelaşi act normativ.Efectele hotărârii de declarare judecătorească a morţiiHotărârea de declarare a morţii produce aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizic

constată dintre care, ne interesează încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

Art. 18, alin. 1 din Decr. 31/1954 stabileşte că “De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a morţii”.

Hotărârea de declarare a morţii îşi produce efecte retroactiv, în sensul că persoana dispărută este socotită moartă la o dată anterioară pronunţării hotărârii, dată de la care curg efectele civile ale declaraţiei morţii: deschiderea succesiunii, stingerea drepturilor viagere etc. Cu toate acestea, prescripţia dreptului la opţiune succesorală (de 6 luni) începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de declararea judecătorească a morţii.

Anularea hotărârii de declarare judecătorească a morţiiArt. 20 din Decr. 31/1954 menţionează că “Dacă cel declarat mort este în viaţă, se

poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea”. Singurul temei pentru anulărea hotărârii de declarare a morţii, îl constituie faptul că persoana declarată moartă este în viaţă.

În practică s-a stabilit însă că anularea poate interveni şi în situaţia când se constată că există o înregistrare a morţii constatate fizic.

Cererea poate fi făcută de către orice persoane interesată şi în primul rând (firesc) de către persoana declarată moartă. Competenţa aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea de declarare judecătorească a morţii iar judecata se face de urgenţă, cu citarea persoanelor participante la declararea judecătorească a morţii, şi cu ascultarea concluziilor procurorului.

Dacă se constată că cel declarat mort trăieşte, este anulată hotărârea de declarare a morţii şi se va comunica această hotărâre oficiului de stare civilă pentru efectuarea cuvenitelor modificări.

Ca efect al anulării hotărârii de declarare judecătorească a morţii, încetarea capacităţii de folosinţă este înlăturată.

Art. 20 alin. 2 din Decr. 31/1954 se referă la consecinţele patrimoniale ale anulării hotărârii de declarare judecătorească a morţii menţionând că „cel care a fost declarat mort, poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale”.

Capitolul II Capacitatea de exerciţiu

Secţiunea 2.1. Noţiune şi caractere juridice

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este consacrată legislativ de art. 5 alin. 3 din Decr 31/54, dar şi de literatura de specialitate.

Potrivit acestui text, „capacitatea de exerciţiu, este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile săvârşind acte juridice”.

Definiţia dată de lege însă este eliptică în sensul ignorării mai multor situaţii juridice, subliniate în ştiinţa dreptului şi în practica judiciară după cum urmează:

În primul rând ea se referă la capacitatea de exerciţiu deplină, şi mai puţin la capacitatea de exerciţiu restrânsă a minorului între 14 – 18 ani.

În al doilea rând definiţia omite corelaţia dintre capacitatea de exerciţiu şi capacitatea civilă a omului. Capacitatea de exerciţiu în definiţia dată presupune încheierea de acte juridice civile, nu încheierea oricăror acte juridice, specifice şi altor ramuri de drept precum dreptul comercial sau administrativ.

În al treilea rând, definiţia omite faptele juridice, licite sau ilicite, care pot şi ele genera obligaţii civile.

Încorporând şi aceste omisiuni vădite, definiţia propusă în sistemul cursului de faţă este următoarea: capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii

civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi şi a exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea de acte şi săvârşirea de fapte juridice.

A. Premisele şi felurile capacităţii de exerciţiu ale persoanei fizice

Capacitatea de exerciţiu porneşte de la două premise şi anume:- existenţa capacităţii de folosinţă a persoanei fizice;- existenţa discernământului, adică posibilitatea omului de a avea o corectă

reprezentare a consecinţelor juridice a manifestărilor sale de voinţă.Existenţa capacităţii de folosinţă având un caracter universal, căci aparţine tuturor

oamenilor, ipotezele capacităţii de exerciţiu trebuie circumscrise discernământului a cărui existenţă trebuie concepută gradual şi anume:

a. lipsa capacităţii de exerciţiu, cum este cazul minorilor sub 14 ani sau a alienaţilor şi debililor mintal puşi sub interdicţie judecătorească;

b. capacitatea de exerciţiu restrânsă, aparţinând minorilor între 14 şi 18 ani;c. capacitatea de exerciţiu deplină, ce aparţine persoanelor majore (care au 18 ani

împliniţi) şi femeii măritate înainte de 18 ani.

B. Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiuÎn ceea ce priveşte însuşirile ori caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu,

acestea trebuie raportate la capacitatea de exerciţiu deplină, deoarece spre deosebire de capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu nu are un caracter universal.

Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu, asemănătoare cu cele evocate atunci când ne-am referit la capacitatea de folosinţă sunt următoarele:

a) – legalitateab) – generalitateac) – inalienabilitatead) – intangibilitateae) – egalitatea

a. Legalitatea constă în aceea că, stabilirea conţinutului capacităţii de exerciţiu precum şi încetarea ei sunt reglementate strict de lege, fiind exclusă intervenţia oricărei voinţe individuale.

b. Generalitatea capacităţii de exerciţiu presupune capacitatea omului de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile, cu excepţia celor oprite de lege. Gradul de generalitate diferă însă după cum capacitatea de exerciţiu este deplină sau restrânsă.

c. Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu este consacrată de art. 6 alin. 2 din Decr. 31/1954 în sensul că nimeni nu poate renunţa nici în tot şi nici în parte la capacitatea de exerciţiu şi că aceasta nu poate face obiectul nici unei înstrăinări sau renunţări.

d. Intangibilitatea este consacrată de art. 6 alin. 1 din Decr. 31/1954 în următorii termeni: “Nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exercitiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege ”

e. Egalitatea capacităţii de exerciţiu exclude ca şi capacitatea de exerciţiu, existenţa oricărei oprelişti sau discriminări indiferent de rasă, sex, naţionalitate, religie, opinie politică etc.

2.2. Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice

Potrivit art. 11 alin. 1 din Decr. 31/1954, nu au capacitate de exerciţiu :a. minorul care nu a împlinit 14 ani;b. persoana pusă sub interdicţie.

Enumerarea făcută în textul sus menţionat este una limitativă, fiind exclusă determinarea şi a altor categorii de persoane fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu.

În materia testamentară însă limita de vârstă este ridicată la 16 ani, căci art. 806 C. civ. prevede că minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune de averea sa în nici un fel.

În materie civilă contractuală, lipsa capacităţii de exerciţiu este consacrată şi de art. 950 C. civ., care referindu-se la necapabilii de a contracta îi numeşte ca fiind minorii şi interzişii.

Aşa cum menţionează art. 11, alin.2 din Decr. 31/1954, “pentru cei ce nu au capacitatea de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali.”

Care sunt aşadar acele persoane abilitate prin lege să încheie acte juridice civile pentru cei lipsiţi de capacitatea de exercitiu? O serie de texte din Codul familiei se referă in terminis la aceste categorii de persoane după cum urmează:

- art. 105, alin.1 din C.fam. precizează că „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile până la data când el împlineşte vârsta de 14 ani”.

- art. 124 alin. 1 din C. fam. arată că „tutorele are obligaţia de a administrabunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile, însă numai până la data când acesta implineşte vârsta de 14 ani”

- art. 147 C.fam. referindu-se la cel pus sub interdicţie, precizează făcând trimitere la tutela minorului că regulile privitoare la actele juridice ale interzisului sunt aplicabile, făcând trimitere tot la tutore.

A. Actele juridice civile permise celui lipsit de capacitatea de exerciţiuDeşi legea civilă nu o prevede în mod expres, celui lipsit de capacitatea de exerciţiu îi

este permisă încheierea unor acte juridice civile, admise ca valabile atât doctrinar cât şi jurisprudenţial. Astfel de acte pot fi sub titlu de exemplu:

- actele de conservare (somaţia, punerea de peceţi);- actele mărunte şi cotidiene (cumpărarea de rechizite, pâine, dulciuri).B. Încetarea stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu este condiţionată fie de

împlinirea vârstei majoratului de către minor, fie de ridicarea interdicţiei celui pus sub interdicţie.

2.3. Capacitatea de exerciţiu restrânsăA. Noţiune şi caractereArt. 9 din Decr. 31/1954, precizează că “minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are

capacitatea de exerciţiu restrânsă”.Acelaşi text prevede în alin. 2 că “Actele juridice ale minorului cu capacitate

restrânsă se încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.”În sensul textelor de mai sus sunt şi alte dispoziţii, precum art. 105 alin.2 sau art. 133

alin. 1 şi 2 Codul familiei.Din economia acestor texte, reţinem definiţia potrivit căreia capacitatea de exerciţiu

restrânsă este aptitudinea minorului de 14-18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea, personal, a anumitor actul juridic civil.

Caracterizează capacitatea de exerciţiu restrânsă următoarele observaţii:- ea aparţine numai minorilor între 14-18 ani;

- ea constă în aptitudinea unui astfel de minori de a-şi exercita drepturile civile şi obligaţiile prin încheierea personal a unor acte juridice civile;

- realizarea ei presupune încheierea personal numai a anumitor acte.Începutul capacităţii de exerciţiu restrânsă este marcat de împlinirea de către minor a

vârstei de 14 ani.Cât priveşte încetarea acesteia, sunt 4 ipoteze şi anume:- la împlinirea vârstei de 18 ani;- prin căsătoria femeii înainte de 18 ani;- prin punerea sub interdicţie a minorului;- prin moarte.

B. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânsăCapacitatea de exerciţiu restrânsă reprezintă o perioadă tranzitorie, între lipsa de

capacitate şi dobândirea deplinei capacităţi de exerciţiu.Raportând actele juridice la capacitatea de exerciţiu restrânsă a minorului de 14-18 ani,

acestea pot urma unul dintre regimurile juridice de mai jos:1 - acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil personal şi

singur. El nu are nevoie de încuviinţarea prealabilă pentru încheierea unor acte precum:a. actele de conservare şi actele mărunte;b. depozitul special C.E.C.;c. acte de administrare dacă nu sunt lezionare;d. dacă a împlinit 16 ani, minorul poate dispune prin testament de jumătate din ceea ce

ar fi putut dispune dacă era major (807 C.civ.).2 - acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, numai cu

încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal. În această categorie avem în vedere actele de administrare, fie a unui singur bun, fie a întregului patrimoniu. Dacă minorul încheie acte de administrare singur şi acesta este lezionar, actul astfel încheiat poate fi anulat pentru leziune. Dacă însă minorul încheie singur actul şi acesta nu este lezionar, actul este perfect valabil.

3 - actele juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, numai cu încuviinţarea dublă a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare sunt actele de dispoziţie precum înstrăinarea, ipotecarea, renunţarea la un drept sau tranzacţia.

4 – actele juridice interzise minorului sunt: cele încheiate între el şi tutore, soţul sau rudele acestuia (art. 128 din C. fam.) precum şi donaţiile ori garantarea obligaţiilor altuia (art. 133 alin. 3 din C. fam).

2.4. Capacitatea de exerciţiu deplină

În materia capacităţii regula o constituie deplina capacitate de exerciţiu iar excepţia o constituie lipsa sau capacitatea de exerciţiu restrânsă.

Deplina capacitate de exerciţiu, poate fi definită ca fiind aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea, personal şi singur, a oricărui act juridic.Din definiţia propusă rezultă că deplina capacitate de exerciţiu are trei caracteristici şi anume:

a. actul juridic civil poate fi încheiat fie personal fie printr-un reprezentant, aşa cum este cazul contractului de mandat de pildă;

b. actul juridic civil poate fi încheiat singur, fără o încuviinţare prealabilă;c. persoana cu capacitatea de exerciţiu deplină, poate încheia orice act juridic civil cu

excepţia celor oprite în mod expres prin lege.

A. Începutul capacităţii de exerciţiu deplinăPotrivit art. 8 din Decr. 31/1954 „Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data

când persoana devine majoră”. Din interpretarea extensivă a acestui text rezultă că sunt două moduri de dobândire a deplinei capacităţi de exerciţiu:

a) prin împlinirea majoratului civil – 18 ani;b) prin încheierea căsătoriei de către femeie înainte de împlinirea vârstei de 18 ani şi

chiar înainte de 16 ani, la 15 ani, cu încuviinţarea prefectului judeţului şi cu avizul medicului legist.

B. Încetarea capacităţii de exerciţiu deplinăÎncetarea capacităţii de exerciţiu, se produce în următoarele situaţii:1. prin moarte;2. prin punere sub interdicţie judecătorească;3. prin anularea (desfiinţarea) căsătoriei înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani.C. Sancţiunea nerespectării regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiuÎncălcarea regulilor pentru ca capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice poate avea

consecinţe atât în dreptul civil cât şi în planul altor ramuri de drept. O astfel de încălcare poate produce consecinţe penale, aşa cum este de pildă cazul art.

247 C. penal care încriminează abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.În privinţa raporturilor juridice civile nerespectarea regulilor privitoare la capacitatea

de exerciţiu poate avea drept consecinţă nulitatea relativă a actul juridic civil. În această materie, nulitatea este în acelaşi timp de fond şi expresă./////////////////////////

Capitolul III Ocrotirea 0ersoanei fizice prin mijloace de drept civil

Izvorul principal al normelor protecţiei cetăţeanului român îl constituie Constituţia României. De aceeaşi protecţie se bucură persoanele şi sistemul altor ramuri cum sunt dreptul penal, dreptul muncii sau dreptul administrativ.

Ocrotirea la care se referă normele de drept civil are în vedere categorii de persoane fizice aflate în situaţii speciale datorită vârstei, stării de sănătate mintală sau altor circumstanţe deosebite.

Categoriile de persoane fizice şi mijloacele de drept civil pentru ocrotirea lor sunt următoarele:

- minorii, ocrotiţi prin ocrotirea părintească, tutelă sau curatelă- alienaţii şi debilii mintali ocrotiţi prin interdicţia judecătorească urmată de tutelă sau

curatelă.- persoanele aflate situaţii deosebite, ocrotite prin curatelă.Urmărim în continuare fiecare dintre aceste categorii de persoane şi măsurile de

ocrotire specifice fiecăreia dintre ele.

3.1. Ocrotirea minoruluiAşa cum am menţionat în enumerarea de mai sus, ocrotirea minorului este

asigurată prin trei categorii de mijloace, respectiv ocrotirea părintească, tutela şi curatela. Fiecare dintre aceste mijloace de protecţie impune precizările şi comentariile ce vor urma.

3.1.1. Ocrotirea părinteascăOcrotirea părinteasca este mijlocul cel mai natural şi obişnuit de ocrotire a minorului.

Definind-o ca instituţie de drept, ocrotirea părintească este mijlocul juridic de ocrotire a minorului în care drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile sale sunt exercitate şi îndeplinite de către părinţii săi.

Prin părinţi se înţeleg atât părinţii naturale cât şi cei adoptivi.Ca instituţie, ocrotirea părintească are o natură complexă, având conexiuni cu mai

multe ramuri de drept: normele dreptului familiei reglementează în special obligaţiile părinteşti şi persoana minorului, cele de dreptul civil, patrimoniul şi bunurile acestuia etc.

Cinci sunt principiile generale ale ocrotirii părinteşti şi anume:1. drepturile părinteşti trebuie exercitate în interesul copilului (art. 4 alin.1 şi art. 97

alin. 2 din C.fam.);2. părinţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copii lor minori (art. 1 alin. 3 şi 97 al.

1 din C.fam.);3. părinţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor minori indiferent că sunt

din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie (art. 97 alin.1 şi 63 din C.fam.);4. părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra

bunurilor părintelui aflat în viaţă;5. exercitarea ocrotirii se realizează sub controlul societăţii prin organele sale

specializate.A. Modalităţi de exercitare a ocrotiri părinteşti

Ocrotirea părintească este realizată de către ambii aşa cum statuează art. 97 alin. 1 din C. fam.: „Ambii părinţi au aceleaşi drepturi si îndatoriri faţă de copiii lor minori”. În mod excepţional art. 98 alin. 2 din acelaşi cod precizează că „dacă unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau, din orice împrejurare, se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, celălalt părinte exercită singur drepturile părinteşti”.

B. Conţinutul ocrotirii părinteştiCa mijloc de proteguire, ocrotirea părintească are două laturi şi anume una personală şi

una patrimonială.Latura personală, priveşte raporturile de familie pornind de la pricipiul general că

părinţii sunt datori să îngrijească de copil. În concret, art. 101 din C.fam. „ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui… spre a-l face folositor colectivităţii”.

Tot în conţinutul laturii personale intră şi obligaţia de a-l educa pe minor. Această obligaţie rezultă mai pregnant din art. 1000 alin. 2 din C.civ. potrivit căruia, părinţii sunt responsabili pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori”

Latura patrimonială, se referă la: a. administrarea bunurilor şi reprezentarea minorului până la 14 ani în

actele juridice ale acestuia („părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile până la data când el împlineşte 14 ani” – art. 105 alin. 1 din C. fam.);

b. încuviinţarea actelor juridice civile ale minorului între 14 ani şi 18 ani.(art. 105 alin. 2 din C. fam.).

În funcţie de consecinţele ignorării obligaţiei de ocrotire, părinţii răspund penal, civil, contravenţional sau în sistemul de familie.

3.1.2. Tutela minoruluiPrin definiţie prin tutela minorului se înţelege mijlocul juridic de ocrotire a minorului

lipsit de ocrotirea părintească.Caracterele juridice ale tutelei minorului sunt următoarele:

a. legalitatea, în sensul că instituirea, procedura deschidere, procedura de numire a tutorelui etc. sunt reglementate de lege prin norme imperative;

b. obligativitatea, deoarece potrivit art. 118 C.fam., cel desemnat ca şi nu poate refuza această sarcină sub nici un motiv;

c. gratuitatea este consacrată de art. 121 al.1 C.fam. potrivit căruia “tutela este o sarcină gratuită; gratuitatea tutelei este de natura iar nu de esenţa ei”.

d. personalitatea constă în aceea că este o sarcină strict personală instituită intuitu personae. Ea se dispune în considerarea calităţilor tutorelui, astfel încât trebuie exercitată numai personal.

REVIZUIT PNA AICI…. VEZI IN CONTINUARE, INCLUSIV CORECTURA SI REVIZUIRE….1!!!!!!!!

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////Principiile tutelei sunt 3 şi anume:a) – tutela se exercită în interesul minorului (114 C.familiei);b) – tutela se exercită potrivit principiului autonomiei patrimoniale;c) – tutela se exercită sub un permanent control.

Deschiderea tutelei***, tutela se deschide atunci când minorul este lipsit de ocrotirea parinteascaAnalitic, cazurile de deschidere a tutelei sunt cele arătate de art. 113 C.familiei ……D***** aceste situaţii, au obligaţia legală să încunoştinţeze autoritatea tutelară în termen de cel mult 5 zile:1) – persoanele apropiate minorului;2) – serviciul de stare civilă (cu prilejul morţii unei persoane);3) – instanţele judecătoreşti;4) – organul adm. de stat, organizaţii obşteşti s.a.m.d.Numirea tutorelui se face de către autoritatea tutelară competentă şi anume, cei de la domiciliul minorului.Potrivit legii, poate fi tutore orice persoană care are deplină capacitatea de exercitiu şi bune purtări. Dacă regula este deplina capacitate de a fi tutore, excepţia incapacităţii este prevăzută de art. 117 C.familiei care precizează cine anume nu poate fi tutore.

Conţinutul ocrotirii minorului prin tutelăCa şi ocrotirea parinteasca, tutela minorului are două laturi, şi anume, una personală şi una nepatrimonială. Cea personală fiind preponderentă în dreptul familiei, ne ocupăm de cea patrimonială.Latura patrimonială a ocrotirii prin tutelă presupune:A) – Admiterea bunurilor minorului până la 14 ani;B) – Reprezentarea în actele minorului sub 14 ani;C) – Încuviinţarea prealabilă a actelor civile a minorului peste l4 ani.

A) Admiterea bunurilor minorului, implică anumite obligaţii în funcţie de momentul consumării şi anume: 1) – la deschiderea tutelei; 2) = pe parcursul tutelei; 3) – la încetarea tutelei.

1) La deschiderea tutelei, tutorele are *** obligaţii:

- în prezenţa tutorelui un delegat al autorităţii tutelare întocmeşte un inventar al bunurilor minorului. Creanţele minorului faţă de tutore, soţul sau rudele acestuia nu pot fi plătite decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare;- autoritatea tutelară stabileşte suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale. Această sumă poate fi modificată pe parcurs;- sumele de bani şi valorile ce întrec nevoile minorului se depun la C.E.C., de unde nu pot fi ridicate decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Sumele necesare întreţinerii minorului pot fi depuse într-un cont separat, de unde pot fi ridicate fără încuviinţarea autorităţii tutelare.2) Pe parcursul tutelei se iau următoarele măsuri:- anual tutorele prezintă autorităţii tutelare o dare de seamă în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic, despre modul cum a îngrijit bunurile minorului;- la cererea autorităţii tutelare, tutorele poate fi obligat oricând să facă dări de seamă despre modul cum a îngrijit persoana minorului şi bunurile sale;- autoritatea tutelară poate verifica dacă socotelile sunt corect întocmite, în care scop dă descărcare tutorelui.3) La încetarea tutelei, se iau următoarele măsuri:- tutorele face o dare de seamă generală;- se predau bunurile minorului fostului minor, moştenitorului sau noului tutore;- după predarea socotelilor şi verificarea lor se dă descărcare tutorelui.

B) Reprezentarea legală, în actele civile a minorului sub 14 aniPotrivit art. 124 al.1, C.familiei …În sensul acestor dispoziţii:- sunt acte pe care tutorele le poate încheia singur, fără încuviinţarea autorităţii tutelare (acte de consumare şi acte de administrare a patrimoniului);- acte pe care tutorele nu le poate încheia decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare (înstrăinarea ori gajarea bunurilor, renunţarea la drepturile patrimoniale);

- acte pe care tutorele nu le poate încheia nici cu încuviinţarea autorităţii tutelare:§ să facă donaţii sau să garanteze obligaţia altuia;§ să încheie actul juridic civil cu tutorele, rudele sau soţul ac. Pe de o parte şi minor pe de alta.

C) Încuviinţarea prealabilă a actelor civile de către tutorele minoruluiîntre 14-18 ani

- vezi art. 133 al.1 şi 2, C.familiei …

Încetarea tuteleiTutela încetează când:- moare tutorele;- tutorele este îndepărtat de la tutelă; - în locul tutorelui minorului este numit tutorele interzisului; - la cererea sa, tutorele poate fi înlocuit.Toate aceste cauze privesc persoana tutorelui. Sunt şi cauze care-l privesc însă pe minor, precum:- dobândirea deplinei capacitatea de exercitiu;- stabilirea filiaţiei faţă de cel puţin unul dintre părinţi: - ridicarea decăderii din drepturile părinteşti; - ridicarea interdicţiei judecătoreşti pentru unul dintre părinţi; - reapariţia cel puţin a unuia

dintre părinţii declaraţi morţi; - moartea minorului.La încetarea tutelei, poate fin angajată

răspunderea tutorelui:Acesta poate răspunde penal pentru *** - 215 C.penal.Răspunderea civilă:- patrimonială 998 – 999 (răspundere delictuală);- nepatrimonială – înlăturarea de la tutelă.

3. CURATELA MINORULUI curatela minoruluiDefiniţia curatela minorului este mijlocul juridic, temporar şi subsidiar de ocrotire a minorului.Ca şi ocrotirea parinteasca şi tutela minorului., curatela minorului este tot un mijloc de ocrotire, numai că acesta are un caracter temporar şi subsidiar.Cu alte cuvinte, curatela minorului este o tutelă ad-hoc, căreia îi sunt aplicabile aceleaşi reguli ca la tutelă, în ceea ce priveşte numirea curatorului, precum şi conţinutul ca atare al curatelei.

Cazuri de instituire a curateleiCodul familiei reglementează 4 cazuri şi anume:1. – în cazul *** de interese între minor şi reprezentantul sau ocrotitorul său legal – 132 C.familiei;2. – cazul înlocuirii unui tutore al minorului cu un alt tutore, dar nu imediat (139 C.familiei);4. – cazul punerii sub interdicţie a minorului (146 C.familiei);5. – cazul împiedicării vremelnice a părintelui ori tutorelui minorului de a-l ocroti – 152 lit.c C.familiei.Încetarea curatelei, este dispusă de autoritatea tutelară în aceleaşi condiţii ca şi tutela.

II. OCROTIREA BOLNAVULUI PSIHIC PRIN INTERDICŢIAJUDECĂTOREASCĂ

Definiţia interdicţiei judecătoreşti este măsura de ocrotire de drept civil, care se ia de către instanţă faţă de persoana fizică lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, constând în lipsirea de capacitatea de exerciţiu şi instituirea tutelei.Din definiţie rezultă 2 caracteristici:1) – interdicţia este o măsură de ocrotire de drept civil;2) – interdicţia este o măsură judecătorească. Ea poate fi dispusă numai de către instanţă.

Condiţii de fond pentru punerea sub interdicţie- sunt prevăzute de art. 142 din C.familiei şi anume:…Aşadar, trei condiţii de fond limitativ precizate sunt necesare pentru punerea sub interdicţie:a. – persoana să fie lipsită de discernămând;b. – cauza lipsei de discernământ să fie alienaţia ori debilitatea mintală (stabilite însă de medic !!);c. – lipsa de discernământ să nu-i permită persoanei să îngrijească de interesele sale. Fiind o stare de fapt, îndeplinirea acestei condiţii poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.

Procedura punerii sub interdicţiePunerea sub interdicţie judecătorească poate fi cerută de oricine are interes.

Competenţa aparţine instanţei (judecătoriei) în raza căreia se află domiciliul persoanei a cărei punere sub interdicţie se cere.Procedura cunoaşte două faze şi anume:Faza necontradictorie- Preşedintele primeşte cererea şi actele doveditoare;- Procurorul sesizat, efectuează cercetările necesare şi dispune examinarea medicală. Poate dispune numirea unui curator de către autoritatea tutelară;- Funcţie de concluziile procurorului, instanţa poate dispune internarea pentru o observare mai îndelungată.Faza contradictorie- Are loc judecata propriu-zisă, cu ascultarea persoanei şi a concluziilor procurorului.

Efectele punerii sub interdicţie- Sunt 2, şi anume, lipsirea de cap.de exercitiu şi instituirea tutelei interzisului. a) Lipsirea de capacitatea de exercitiuDe la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, cel pus sub interdicţie este prezumat a nu avea discernământ.Dacă pusul sub interdicţie nu are 14 ani, efectul hotărârii nu se produce la data rămânerii definitive (el nu are oricum capacitatea de exercitiu) ci la data când împlineşte 14 ani.Dacă pusul sub interdicţie are între 14 – 18 ani, se trece de la capacitatea de exercitiu restrânsă la lipsa capacitatea de exercitiuÎn toate celelalte cazuri, persoana cu capacitatea de exercitiu deplină devine o persoană fără capacitatea de exercitiu

c) Tutela interzirului judecătoresc- citeşte:145 al. 1 C.familiei147148149Data producerii efectelor punerii sub interdicţie, este cea prevăzută de art. 144 C.familiei …

Ridicarea interdicţieiPotrivit art. 151 C.familiei, dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa poate pronunţa, ascultând concluziile procurorlului, ridicarea ei.- vezi 151 C.familiei.

III. OCROTIREA persoana fizica. PRIN CURATELĂCuratela persoanei fizice poate fi:- curatela incapabilului, măsură de ocrotire luată în favoarea celui lipsit de capacitatea de exercitiu sau cu capacitatea de exercitiu restrânsă;- curatela capabilului, măsură de ocrotire luată în favoarea celui cu capacitatea de exercitiu deplină dar aflat în anumite situaţii speciale.În măsura ce la curatela capabilului se aplică regulile de la mandat, la curatela incapabilului, regulile de la tutelă.Cauzele de instituire.Art. 152 C.familiei …În afară de cazurile prevăzute de art. 152, mai sunt şi alte cazuri:1) – curatela succesorală notarială (dacă nu există un custode de succesiune, notarul numeşte un curator);

2) – curatela moştenirii acceptate sub beneficiu de ***;3) – curatela surdo-mutului. 816 C.civil … acceptarea unei donaţii.

Procedura curatelei – Conţinutul (155).

Încetarea curatelei.

DREPTUL CIVIL

13

IDENTIFICAREA PERSOANEIFIZICE

- NUMELE- DOMICILIUL- STAREA CIVILĂ

CAP. IV. IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE

NOŢIUNI GENERALEPrin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea omului în r.j.c. identificarea omului însă nu este o instituţie proprie numai dreptului civil ci, şi altor ramuri de drept penal, financiar etc. numai o parte din această instituţie ţine de dreptul civil, şi anume, cea formată din normele de drept civil care reglementează mjloacele de individualizare a omului în r.j.c.Mijloacele de identificare a persoanelor fizice, numite şi atribuite de identificare a persoana fizica., sunt: numele, domiciliul şi starea civilă.Le vom analiza pe fiecare mai jos.

I. NumeleNoţiuniNumele este acel atribuit de identificarea a persoana fizica. care constă în dreptului omului de a fi individualizat în familie şi societate prin cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.

În doctrină numele a fost definit ca fiind cuvântul ori cuvintele care individualizează persoana în societate. Legea nu defineşte numele, însă îi stabileşte structura legală prin art. 12 al. 2 din D 31/54, astfel: “Numele cuprinde numele de familie şi prenumele”.În conţinutul dreptului la muncă intre următoarele prerogative:1) – dreptul de a purta numele;2) – dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a numelui;3) – dreptul de a se opune la folosirea fără îndreptăţire a numelui de altcineva.În legislaţie şi jurisprudenţă termenul “nume” este folosit în două sensuri:Lata sensu - prin nume se desemnează numele de familie şi prenumele.Stricto sensu – prin nume se desemnează numai numele de familie.Numelui de familie îi corespunde denumirea de nume patronimic în nume ce prenumelui îi corespunde numele de botez.

Caracterele juridice, ţin de natura dreptului la nume, care este un drept personal nepatrimonial.a. – este opozabil erga omnes, fiind un drept absolut;b. – este inalienabil, în sensul că persoana fizica. nu poate renunţa la nume, nu-l poate înstrăina prin vânzare sau donaţie;c. – este imprescriptibil, atât sub aspect extinctiv (nu se pierde prin nefolosire) cât şi achizitiv întrucât nu poate fi dobândit prin folosinţa îndelungată;d. – este personal; numele nu poate fi purtat decât de către titular. Dreptul la nume nu poate fi exercitat prin mandat;e. – este universal, sensul că toţi oamenii au dreptul la nume;f. – este legal, condiţiile dobândirii, modificării ori schimbării numelui sunt stabilite de lege;g. – este unitar, întrucât deşi este alcătuit din nume şi prenume, individualizează aceeaşi persoană.Vom analiza mai jos, pe rând, numele de familie şi prenumele.

1) Numele de familieA) – Stabilirea (dobândirea)B) - ModificareaC) – Schimbarea pe cale administrativăD) – Retranscrierea

A) Stabilirea (dobândirea) numelui de familieNumele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei, în condiţiile prevăzute de Codul familiei.Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, se stabilesc prin decizie de primăria comunei, oraşului, municipiului sau sectorului Bucureşti, în raza căreia copilul a fost găsit.În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, se disting trei ipoteze de stabilire a numelui de familie şi anume:a. – ipoteza copilului din căsătorie;b. – ipoteza copilului din afara căsătoriei;c. – ipoteza copilului găsit născut din părinţi necunoscuţi.

a) Stabilirea numelui de familie al copilului născut din căsătorieLa stabilirea numelui de familie a copilului se au în vedere două reguli şi anume:

1. – copilul ia numele de familie comun al părinţilor, dacă aceştia au un nume comun (62 al. 1);2. – dacă părinţii căsătoriţi nu au acelaşi nume, copilului i se stabileşte de către aceştia sau de către autoritatea tutelară fie numele unui părinte, fie numele de familie al părinţilor, reunite.Autoritatea tutelară stabileşte acest nume, numai dacă părinţii nu se înţeleg în această privinţă (62 al.2).

b) Stabilirea numelui de familie al copilului din afara căsătorieiÎn funcţie de modul de stabilire a filiaţiei faţă de ambii părinţi, există tot două reguli şi anume:1. – dacă la naşterea sa copilul a fost recunoscut de ambii părinţi, numele de familie se stabileşte în condiţiile art. 62 al.2. această regulă este stabilită de art. 64 al.3, care face trimitere la art. 62 al. 2 C.familiei;2. – dacă filiaţia a fost stabilită numai faţă de unul dintre părinţi (de regulă faţă de mamă), acesta ia numele de familie al acelui părinte (art. 64 al. 1).

c) Stabilirea numelui de familie al copilului găsit, cu părinţi necunoscuţiNumele de familie se stabileşte pe cale administrativă de către primăria locului unde a fot găsit copilul. D. 975/1968 nu stabileşte reguli cu privire la modul cum se stabileşte acest nume, astfel încât organul local are depline libertăţi.- nume de genul Recuceanu, Bujoreanu, Sâmbătă, Duminică etc.

B) Modificarea numelui de familiePotrivit art. 12 al. 3 din D 31/54, … schimbarea în orice fel a numelui de familie sau a prenumelui nu este îngăduită decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege.Art. 2 al. 1 din D. 975/1968 prevede că “Normele de familie se modifică drept urmare schimbării stării civile în condiţiile prevăzute de C. familiei”.În funcţie de succesiunea lor normală, schimbările de stare civilă care pot determina modificarea numelui de familie sunt următoarele:1. – schimbări în filiaţia persoanei fizice;2. – schimbări generate de adopţie;3. – schimbări generate de căsătorie.Le analizăm pe rând.

1) Modificarea numelui de familie datorită unor schimbări în filiaţieModificările determinate de schimbarea filiaţiei surprind următoarele 4 ipoteze:a) – stabilirea filiaţiei copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi. Deşi există un tex expres, în această situaţie, copilul va dobândi numele părintelui faţă de care s-a stabilit filiaţia (dacă este din afara căsătoriei) sau, după caz, numele părinţilor săi prin aplicarea disp. art. 62 din C.familiei. b) – stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte (de regulă numai faţă de tată).

- se va face aplicare art. 64 al.2 din C.familiei.c) – tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie … povesteşte …

- dobândeşte numele mamei din momentul căsătoriei. d) – contestarea ori anularea recunoaşterii de filiaţie Ţ se stabileşte situaţia copilului din afara căsătoriei.

2) Modificarea numelui de familie determinată de adopţieTrebuie făcută distincţia între cele două forme de adopţiuni şi anume: adopţiunea cu efecte depline şi adopţiunea cu efecte restrânse.

a) Cazul adopţiei cu efecte restrânse (vezi legislaţia la zi!!!!!)Soluţia în această situaţie este prevăzută expres de art. 68 din C.familiei care spune că “Adoptatul dobândeşte, prin adopţie numele celui care adoptă.”În cazul când adopţia se face de către doi soţi, se vor urmări regulile art. 62 al. 2.Cu toate acestea, instanţa va putea încuviinţa ca adoptatul să continue a purta vechiul său nume, adăugându-l la cel dobândit prin adopţie.

b) Cazul adopţiei cu efecte deplineÎn materia numelui sunt aplicabile aceleaşi dispoziţii ca şi la adopţia cu efecte restrânse, cu excepţia adăugirii vechiului nume la cel dat prin adopţie.

c) Cazul desfacerii adopţiei este prevăzut de art. 83 din C.familiei, potrivit căruia adoptatul redobândeşte vechiul său nume de familie. Totuşi, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa să păstreze numele dobândit prin adopţie.

d) Ipoteza anulării adopţiei. Nu există text special, astfel încât sunt aplicabile regulile de la nulitate. Aşadar, potrivit regulii quod nullum este nullum efectum producit, adoptatul redobândeşte numele său, fără a avea posibilitatea, cu încuviinţarea instanţei să-şi păstreze numele pe care nu l-a dobândit niciodată (Nulitatea produce efecte pentru trecut – exercitiu***).

3) Modificarea numelui de familie determinată de custodieSunt 4 ipoteze:1.- încheierea căsătoriei - iau acelaşi nume;- îşi păstrează fiecare numele;- iau numele reunite;2.- ipoteza divorţului - revenirea la numele anterior;- păstrarea numelui din căsătorie - cu învoială- cu avizul instanţei

3.- ipoteza nulităţii *** Ţ reluarea vechiului nume, nefiind posibilă învoiala sau încuviinţarea instanţei;4.- încetarea căsătoriei prin moartea soţului Ţ nici un efect asupra numelui.

C) Schimbarea numelui de familie pe cale administrativăSC … este reglementată de art. 3 din D 975/66 – “Numele se poate schimba pe cale administrativă …”.Prin schimbarea numelui de familie pe cale administrativă se înţelege înlocuirea numelui de familie cu un alt nume de familie, la cerere, prin decizie administrativă.Cererea, se justifică prin aceea că numele de familie, conţine un cuvânt sau o expresie indecentă, trivială, radicală etc.Chizdovăţ,Cererea se depune la primăria de domiciliu. Prin grija petentului, aceasta se publică în M.Of. partea a III-a (nu şi atunci când numele conţine expresii triviale).În termen de 30 de zile, orice persoană poate face opoziţii. Dosarul este trimis apoi de primărie la I.G.P. care de o decizie motivată prin care se admite sau respinge cererea.În caz de admitere, decizia se înscrie prin menţiune pe marginea actului de naştere (nu a certificatului !!!).Efectele schimbării numelui, se produc de la data efectuării acestei menţiuni.

În cazul când cererea ar fi respinsă, persoana poate face contestaţie împotriva deciziei în termen de 30 zile la Ministerul de Interne.

D) Retranscrierea numelui de familie, este reglementat de art. 19 din D.975/1968.Persoana al cărei nume de familie a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă, ori cu ortografia acelei limbi, poate cere înscrierea numelui retradus sau cu ortografia limbii materne.Cererea se depune la primărie şi se aprobă de către primar.În cazul respingerii cererii, petiţionarul poate face plângere la judecătoria locului său de domiciliu.Efectele … aceleaşi ca la schimbarea numelui.

2) PrenumelePrenumele este acea parte a numelui ***, care individualizează persoana fizică în familie sau între mai multe persoane, care fără a fi rude, au acelaşi nume de familie.Ca şi numele de familie., prenumele are rolul de a individualiza o persoană în familie şi societate.Ca şi numele de familie., prenumele, are aceleaşi caractere periodice: opozabil ergo omnis, inalienabil, imprescriptibil, personal şi universal.

Stabilirea numelui, se face de către părinţi cu ocazia înregistrării naşterii. Nu sunt probleme ca în cazul numele de familie., deci nici reglementări speciale. În cazul copiilor găsiţi, prenumele îl stabileşte autoritatea administrativă competentă.

Schimbarea prenumelui pe cale administrativăPrenumele nu este supus unor modificări ca numele de familie. (prin căsătorie, divorţ, adopţie, filiaţie etc.).În schimb, poate fi schimbat pe cale administrativă sau tradus şi *** ca şi numele de familie.

3) Pseudonimul şi poreclaPseudonimul indivualizează persoana fizică în societate, într-un anumit domeniu de activitate, printr-un cuvânt sau o grupare.Delavrancea, Voltaire (*** Arnet).Dreptul la pseudonim este recunoscut şi consacrat de lege, respectiv art. 54 din D. 31/54 şi art. 3 al. 2 din D. 321/56 privind dreptul de autor.Pseudonimul se bucură de aceeaşi protecţie ca şi numele.Spre deosebire de acesta însă, nu poate fi modificat, schimbat sau ***.

4) PoreclaPorecla este un nume (dat de regulă în sens peiorativ, în bătaie de joc) dat unei persoane în legătură cu o trăsătură ce caracterizează aspectul său exterior sau comportarea în societate (Ion Cotonogul, Lache Pripeală … etc.).Porecla nu formează obiectul de ocrotire a unui drept subiectiv nepatrimonial, nu se bucură deci de protecţie legală.

II. DOMICILIULArt. 13 din D. 31/54 prevede că “domiciliul persoana fizica. este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”.În doctrină, domiciliul a fost definit ca fiind acel atribuit de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică.

Termenul de domiciliu vine din latinescul “domum calere”, adică casa de locuit sau pentru a locui.În literatura juridică, pentru desemnarea unei locuinţe statornice se foloseşte termenul de domiciliu, pentru cea temporară – reşedinţă (cum spunea poetul reşedinţa mea de vară / E la ţară).Discuţii faţă de domiciliul stabil ! Pleonasm !

Caracterele juridiceCa orice drept personal nepatrimonial, dreptul la domiciliu este însoţit de caracterele specifice drepturilor personale: opozabilitate ergo omnes, inalienabilitate, imperscriptibilitate, personalitate, universalitate.La acestea se mai adaogă şi cele specifice domiciliului şi anume:a) – stabilitatea, caracterizează domiciliul de drept comun şi pe cel legal. Numai acestea (nu şi cel convenţional sau ***) au un caracter statornic, în sensul că nu pot fi schimbate decât în condiţiile legii.b) – unicitatea, se exprimă în idea că persoana fizica. nu poate avea decât un singur domiciliu – o singură locuinţă statornică. Dacă are totuşi mai multe, numai una singură are valoarea de domiciliu.c) – obligativitatea, rezultă din funcţia socială a domiciliului ca mijloc de individualizare în spaţiu a persoanei, ce prezintă interes atât pentru aceasta cât şi pentru societate.

ClasificăriÎn funcţie de modul de stabilire, domiciliul este de trei feluri şi anume:- domiciliul de drept comun (valutar);- domiciliul legal;- domiciliul convenţional.În funcţie de teritoriul pe care se află, domiciliul poate fi în ţară sau în străinătate iar în funcţie de succesiunea lor, domiciliile pot fi vechi sau actuale.Din p.v.d. al soţilor, domiciliul conjugal este de regulă comun, dar prin excepţie, soţii pot avea şi domicilii separate. C.familiei nu stabileşte obligativitatea *** comun.

Stabilirea, schimbarea şi dovada domiciliului de drept comuna) Stabilirea domiciliuluiPână la majorat persoana fizica. locuieşte cu părinţii săi. Acesta este domiciliul legal, stabilit deci de lege.După majorat însă domiciliul legal al fostului minor se transformă în domiciliul de drept comun.Potrivit art. 13 din D. 31/54, domiciliul de drept comun este acel drept al pers. Fizice de a se individualiza în spaţiu prin locuinţa sa statornică ori principală.Domiciliul de drept comun are ca titular persoana fizica. cu deplina capacitatea de exercitiu şi doar prin excepţie poate avea va titlu pe minorul de peste 14 ani.

b) Schimbarea domiciliuluiSchimbarea domiciliului reglementată de Cap.III din L.5/1971 ca o procedură administrativă.Potrivit art. 17 din această lege, persoana care îşi schimbă domiciliul este obligată ca în termen de 5 zile de la data obţinerii dovezii că are locuinţa asigurată să se prezinte la organul poliţiei în circumscripţia căruia îşi stabileşte noul domiciliu pentru înscrierea menţiunii în actul de identitate şi fişa de evidenţă a populaţiei.Legea nr. 5/71 nu precizează motivele schimbării domiciliului astfel încât principiul este cel al libertăţii schimbării domiciliului, potrivit intereselor persoanelor.

Condiţionat de existenţa sau schimbarea domiciliului într-o anumită localitate, Legea 18/1991 distinge mai multe situaţii, aşa cum sunt ele prelevate de art.:18 al.1 – situaţia salariaţilor fostelor C.A.P.-uri.20 al. 2 – familiile cu pământ puţin ce lucrează în zone cu excedent de teren trebuie să-şi stabilească domiciliul în aceste localităţi.39 al.1, 42 al. 1 şi 43 etc.

a) Dovada domiciliuluiPotrivit art. 3 din L 5/71, dovada domiciliului se ace cu actul de identitate.În interesul acestei legi, prin act de identitate se înţelege B.I.Domiciliul de drept comun poate fi dovedit şi cu paşaportul.În jurisprudenţă s-a admis că dovada domiciliului de drept comun poate fi făcută şi cu alte mijloace de probă.

Domiciliul legal şi domiciliul convenţionalDefiniţie. Prin domiciliul legal, se înţelege acel domiciliu care este stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice.Persoanele care au domiciliul stabilit prin lege, sunt trei categorii şi anume: minorid, interzi*** şi cel dispărut.După cum rezultă din chiar definiţia dată, domiciliul legal este stabilit de lege.Aşadar, la cine se referă legea ?- minorul are domiciliul legal după caz la:a) părinţii săi; b) părintele la care locuieşte statornic;c) părintele care-l ocroteşte; d) tutore.- interzisul judecătoresc, are domiciliu la tutore.- cel ocrotit prin curatelă, are domiciliu legal la curatorul său.Schimbarea domiciliului legal, se face odată cu stabilirea domiciliului de drept comun al persoanei fizice care realizează ocrotirea. În plus, pentru minor, schimbarea domiciliului mai poate interveni şi în caz de reîncredinţare prin hotărâre judecătorească.

Domiciliul convenţionalDefiniţie. Prin domiciliul convenţional se înţelege locuinţa (adresa) stabilită prin acordul de voinţă al părţilor actului în vederea executării sale în acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură.În doctrină, domiciliul convenţional a fost calificat drept o convenţie accesorie care are ca efect prorogarea de competenţă teritorială.Reglementarea domiciliului convenţional nu este dată de D 31/1954, întrucât acesta nu este un veritabil domiciliu, ci, de c.civil şi c.practic civil.Art. 19 c.practic civil - Părţile pot conveni … ca pricinile privitoare la bunuri să fi judecate de alte instanţe decât cele care au competenţa teritorială.Art. 93 c.practic civil. În caz de alegere a domiciliului, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se face la acea persoană.

ReşedinţaReşedinţa nu-şi are o definiţie dată de text aşa cum are domiciliul.Din interpretarea per a contrarior a textului art. 13 din D 31/54, rezultă că prin reşedinţă vom înţelege acel atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice prin indicarea locuinţei vremelnice ori temporare.Din definiţie, rezultă că reşedinţa nu are aceleaşi caractere da domiciliul, din contră, rezultă că acesta are un caracter vremelnic şi facultativ.

Stabilirea reşedinţei se face atunci când potrivit art. 22 alin. 1 din Legea 5/1971, o persoană locuieşte mai mult de 5 zile la altă adresă decât domiciliul său.Menţiunea reşedinţei se înscrie în B.I., dar nu pentru o perioadă mai mare de 1 an.

III. STAREA CIVILĂ

Starea civilă, ca instituţie juridică nu are o definiţie legală.În lipsa acesteia, doctrina a definit-o ca fiind mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie.Sinonim expresiei de stare civilă este termenul de statut civil al persoanei.Ea se delimitează de nume, domiciliu, capacitate civilă, cetăţenie. Ca *** a calităţii personale, starea civilă cuprinde următoarele elemente: din căsătorie sau din afară, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, necăsătorit, rudă sau afin, bărbat sau femeie, de o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate.

Caractere juridiceFiind un drept personal nepatrimonial, starea civilă are aceleaşi caractere ca orice drept personal nepatrimonial, respectiv opozabilitatea lega omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate.La aceste caractere generale, trebuie adăugat unul specific stării civile, şi anume indivizibilitatea sa. Aceasta înseamnă că persoana fizică are una şi aceeaşi stare civilă la un moment dat faţă de toate celelalte subiecte de drept.Altfel spus, starea civilă nu poate fi schimbată.Regimul juridic al stării civile impune studiul următoarelor instituţii:1. – acţiunile de stare civilă;2. – înregistrările de stare civilă;3. - actele de stare civilă;4. – proba stării civile.Le vom studia separat.

1. Acţiunile de stare civilăDefiniţie. Prin acţiuni de stare civilă se înţeleg acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente ale stării civile a persoanei fizice.

Clasificareaa) – După obiectul ori finalitatea lor:1. – acţiuni în reclamaţie de stat;2. – acţiuni în contestaţie de stat;3. – acţiuni în modificare de stat.1) Acţiunea în reclamaţie de stat este cea prin care se urmăreşte obţinerea altei stări civile decât cea de la data intentării acţiunii (stabilirea maternităţii).

b) – După sfera persoanelor îndreptăţite să le exercite, acţiunile se împart în:1. – acţiuni ce pot fi pornite numai de către titularii stării civile cu excluderea altor persoane (divorţ, anularea căsătoriei);2. – acţiuni ce pot fi intentate de titular, reprezentantul legal şi procuror (stabilirea maternităţii, paternităţii);

3. – acţiuni ce pot fi intentate de orice persoană interesată (contestarea recunoaşterii paternităţii, acţiune în nulitatea absolută a căsătoriei ori adopţiei).c) – După corelaţia cu prescripţia extinctivă:1. – acţiuni imprescriptivile = de regulă !!2. – acţiuni prescriptibile = constituie excepţie – tăgada paternităţii, sta*** paternităţii.

2. Înregistrările de stare civilăDefiniţie. Prin înregistrări de stare civilă se înţeleg operaţiunile juridice de consemnare, în registrele de stare civilă, a actelor şi faptelor de stare civilă, precum şi a altor elemente prevăzute de lege, operaţii efectuate în condiţiile legii de către organele cu atribuţii de stare civilă.Potrivit dispoziţiilor D 278/1960 privind actele de stare civilă, sunt două feluri de înregistrări.a) – înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă (naşterea, căsătoria, decesul);b) – înregistrări sub forma înscrierii de menţiuni marginale pe registrele de stare civilă (stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau de tată, adopţie, divorţ, schimbarea numelui pe cale administrativă).

Organizarea şi regulile împrejurărilor de stare civilă1) OrganizareaÎn competenţa de a face înregistrări de stare civilă:a) – organele locale ale puterii executive – primăriile (în registrele de stare civilă, efectuează înregistrările);b) – primăriile locului de debarcare – pentru naşterea sau decesul petrecut în tren, pe o navă ori aeronavă în timpul unei călătorii;c) – comandantul navei ori al aeronavei, pentru naşterea, căsătoria sau decesul petrecute în timpul unui voiaj în afara teritoriului naţional;d) – reprezentanţii diplomaţiei sau consulari, pentru cetăţenii aflaţi în străinătate.

2) Reguli de înregistrareRegulile sunt de două feluri, generale şi speciale.a) Regulile generale sunt următoarele:- înregistrările se fac pe baza unei declaraţii făcută personal (în scris sau verbal);- înregistrările făcute de o persoană necompetentă care exercită public atribuţia de delegat de stare civilă rămân valabile, chiar dacă persoana nu avea această calitate. Error comunis facit jos.- în caz de refuz, cererea persoanei va fi soluţionată de judecătorie;- anularea, completarea sau rectificarea unei înregistrări se face numai în baza unei hotărâri judecătoreşti;- pe baza înregistrărilor se eliberează, numai celui îndreptăţit, un certificat original. Se eliberează în cazuri speciale şi duplicate. Nimeni nu poate reţine certificatele de stare civilă, să le completeze, să facă menţiuni, adăugiri sau ştersături.

b) Regulile speciale, sunt numai în ce priveşte înregistrarea: naşterii, recunoaşterea hotărârii de stabilire a paternităţii, adopţie, căsătorie, divorţ, schimbarea numelui pe cale *** şi deces.

3. Actele de stare civilăDefiniţie. Actele de stare civilă sunt acele acte, din registrele de stare civilă, în care sunt consemnate de către organele cu atribuţii de stare civilă, elementele stării civile a persoanei.În concret, sunt acte de stare civilă: actul de naştere, căsătorie, deces, care sunt înscrisuri oficiale special tipărite şi completate, având denumirea de certificate.

Reconstituirea şi întocmirea ulterioarăReconstituirea este prevăzută de art. 32 din D 278/60, astfel:”Reconstituirea actelor de naştere, căsătorie şi deces se va putea cere dacă: registrele de stare civilă au fost distruse sau pierdute, ori actul a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat.Întocmirea acestor acte se va putea cere dacă:- nu au existat registre de stare civilă;- întocmirea actului a fost omisă din vina delegatului de stare civilă, deşi a fost făcută declaraţia.Reconstituirea şi întocmirea ulterioară sunt supuse procedurii administrative.În caz de respingere, se poate plânge judecătoriei.- Anularea, rectificarea, completarea actelor şi *** stării civile – 338-339.

DREPTUL CIVIL14

PERSOANA JURIDICĂ

- NOŢIUNE, DEFINIŢIE- Înfiinţarea persoanei juridice- Schemă finală

CARTEA A II-a. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

TITLUL II. PERSOANA JURIDICĂ (persoana juridica)

CAP. I. Noţiune, definiţie, clasificare

1. Noţiune, definiţieDeşi legislaţia noastră oferă multe elemente pentru formularea unei definiţii, totuşi o definiţie legală a persoanei juridice nu există, motiv pentru care în doctrină au fost date mai multe definiţii ale subiectului colectiv de drept civil.Din punct de vedere al dreptului civil, persoana juridica este deci un subiect colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, *** condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi obiective şi obligaţii civile.În doctrina mai veche persoana juridica era desemnată prin noţiunea de persoană morală, deosebit de subiectul individual care este omul, persoana fizică.În alte ramuri de drept, cele ce în dreptul civil se numesc persoana juridica, sunt desemnate prin alte expresii: organe de stat, partide politice, agenţi economici etc.

2) Clasificarea persoanelor juridiceA) Enumerarea persoana juridica românePrima dispoziţie legală care trebuie avută în vedere în enumerarea persoana juridica este cea din art. 25 al D. 31/54, potrivit căreia “Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.În astfel de raporturi, statul participă prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.Calitatea sa de subiect, nu se confundă însă cu calitatea de persoana juridica ale organelor sale din cele trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească.Care sunt aşadar aceste organe ce au calitatea de persoana juridica

1) Organele puterii legislative cu calitate de persoane juridice sunt cele două camere ale Parlamentului, adică Adunarea Deputaţilor şi Senatul – alese potrivit Deciziei 92/1990. Deşi nu este prevăzut in terminis, acestea sunt persoana juridica, întrucât întrunesc cele trei elemente constitutive şi anume: organizare proprie, patrimoniu propriu şi scop propriu.

2) Organele puterii executive cu calitate de persoane juridice sunt:- Preşedintele Republicii- Guvernul României care potrivit art. 1 din Legea 37/1990 este organul central al puterii executive care exercită în conformitate cu legea, administraţia publică pe întreg teritoriul ţării;- Ministerele şi alte organe centrale ale administraţiei de stat în subordinea guvernului;- Consiliile locale şi prefecturile, ca organe locale ale puterii executive;- Organele locale de specialitate ale administraţiei de stat.

3) Organele puterii judecătoreşti:- Ministerul Public = reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurorii constituiţi în parchete în condiţiile legii;- Instanţele judecătoreşti – C.S.J. …

În afară de stat şi organele sale, mai pot fi enumerate următoarele categorii de persoana juridica:- Unităţile administrativ teritoriale – judeţul, municipiul, oraşul, comuna;- Agenţii economici de stat, Regii şi societăţi comerciale organizate din fostele unităţi de stat;- Instituţii de stat, sau instituţii bugetare (învăţământ, sănătate, ştiinţă, cultură);- Cooperativele meşteşugăreşti şi uniunile acestora;- Partidele politice şi organizaţiile obşteşti;- Societăţile comerciale organizate potrivit L. 31/1991;- Societăţile agricole;- Sindicate L. 54/1991;- Asociaţii şi fundaţii L. 21/24;- Cultele religioase.

B) Criterii de clasificare şi categorii de persoana juridica1) După forma de proprietate care este sursa formării patrimoniului:· persoana juridica de stat – statul şi organele sale, unitatea administrativă teritorială, regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat;· persoana juridica private sau particulare (*** L.31/91, organizaţiile obşteşti – partidele politice, legi, sindicate);· persoana juridica cooperatiste ori obşteşti;· persoana juridica miste – soc. mixte cu capital român şi străin.

2) După naţionalitate:· persoana juridica române şi persoana juridica străine.

3) După sediul lor, persoana juridica cu sediul în România şi cele cu sediul în străinătate.

4) După corelaţia dintre ele, sunt principale şi anexe.

5) După regimul lor juridic sunt persoana juridica de drept public şi de drept privat.

5) După natura scopului lor, persoana juridica cu scop patrimonial şi persoana juridica cu scop nepatrimonial.

2) Elementele constitutive ale persoanei juridicePotrivit art. 26 lit. e din D. 31/54, persoană juridică este orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc.Rezultă deci, că trei sunt elementele constitutive ale calităţii de persoană juridică şi anume:· o organizare de sine stătătoare, adică propuse;· un patrimoniu propriu, adică distinct de patrimoniile individuale ale persoana fizica. care alcătuiesc persoana juridica;· un scop propriu, determinat şi în acord cu interesul general, obştesc.În afară de aceste elemente generale, unor categorii de persoana juridica le sunt caracteristice şi alte dispoziţii care menţionează, circumstanţiază un element sau altul.Ex:Art. 8 al. 3, L. 31/90. Capitalul societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 1 milion de lei, iar numărul asociaţilor mai mic de cinci.

Art. 34 . În S.R.L. numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50, iar capitalul social mai mic de 100.000 lei.Pentru societăţile agricole, numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 10.Pentru formarea unui sindicat, L. 54/1991 prevede că este necesar un număr de cel puţin 15 persoane.

Caracteristicile elementelor constitutive (organizare, patrimoniu, scop) sunt următoarele:· generalitatea, este caracteristica acestora de a fi aplicabile elementele constitutive tuturor categoriilor de persoana juridica· legalitatea, constă în faptul că elementele sunt instituite prin lege.· caracterul cumulativ, prin care se înţelege că pentru a exista o persoana juridica, aceasta trebuie să îndeplinească pe toate cele trei elemente, fiind de neconceput lipsa oricăreia.· Exclusivitatea, constă în aceea că cele 3 elemente nu sunt numai necesare, ci şi SUFICIENTE (atât cere legea, nici mai mult şi nici mai puţin).Analizăm în continuare pe rând pe fiecare dintre cele trei elemente.

1) Organizarea de sine stătătoarePrin organizare de sine stătătoare ori organizare proprie, se înţelege acel element constitutiv al persoana juridica care constă în alcătuirea ca un stat unitar ori structurarea şi compartimentarea colectivului de oameni.Organizarea proprie presupune două aspecte:a) – compartimentarea colectivului pe activităţi specifice;b) – precizarea persoanei ori persoanelor care vor reprezenta persoana juridica în raporturile cu terţii.Spre exercitiu: art. 4 al. 2, L. 15/90.Regiile pot înfiinţa în cadrul structurii lor uzine, fabrici servicii, sucursale şi alte asemenea subunităţi necesare realizării obiectului de activitate.Art.15.Activitatea curentă a R.A. este condusă de un director general sau un director numit de Consiliul de administraţie cu avizul ministerului de resort sau, după caz, al conducătorului administraţiei locale de stat.

2) Patrimoniul propriuPrin patrimoniu propriu se înţelege acel element cantitativ care constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care au ca titular pe însăşi persoana juridicaAşa cum am mai subliniat, patrimoniul propriu al persoana juridica este distinct atât faţă de patrimoniile altor persoana juridica cât şi de patrimoniul fiecărei persoana fizica. din care se constituie colectivitatea.Ca orice patrimoniu, şi cel al persoana juridica se înfăţişează în cele două laturi:- activă (cuprinzând drepturile patrimoniale – reale ori de creanţă);- pasivă – cuprinzând obligaţiile patrimoniale.Structura, conţinutul şi regimul juridic al dreptului şi obligaţiilor patrimoniale diferă adesea de la o categorie de persoana juridica la alta.

Constituirea patrimoniului - L. 15- L. 31- persoana juridica cu *** nepatrimoniale:§ sindicate§ partide

§ ligi

*** cu acţiunile

Gospodărirea - în R.A.- în S.A.- în S.R.L.

Dis****

Nu fac obiectul de studiu al dreptului civil decât la modul general, nu ***

3) Scopul propriu (obiectul propriu de activitate)Scopul propriu, ca element cantitativ al persoana juridica este obiectul de activitate al subiectului calitativ de drept civil.Valabilitatea scopului este dată de două condiţii:a) – să fie determinatb) – să fie în concordanţă cu interesul general, obştesc.

Referire la:§ L. 15/90;§ L. 66/90 – dreptul activităţii cooperativelor meşteşugăreşti;§ L 67/90 – dreptul activităţii cooperativelor de consum;§ L 36/91 – dreptul societăţilor agricole;§ L 33/91 – dreptul societăţilor bancare.

4) Importanţa juridică a elementelor constitutiveImportanţa organizaţiilor de sine stătătoare constă în aceea că permite subiectului colectiv de drept civil să se înfăţişeze în scop cu alte subiecte de drept, ca un tot unitar.Importanţa patrimoniului propus ca element cantitativ este de însăşi esenţa persoana juridica- patrimoniul propriu permite persoana juridica să aibă o răspundere patrimonială proprie, de neconceput în lipsa unui patrimoniu propriu;- p.p. permite persoana juridica să participe în nume propriu la circuitul civil.Importanţa scopului propriu, exprimă însăşi raţiunea de a exista a persoana juridicaScopul, determină totodată limitele capacitatea de j. a persoana fizica. în conformitate cu principiul specialităţii acestei capacităţi.Scopul propriu justifică şi dă sens celorlalte două elemente cantitative, în sensul că organizarea proprie şi patrimoniul propriu sunt afectate realizării obiectului de activitate al subiectului colectiv.

CAP. II. Înfiinţarea persoana juridica

SECŢ. I. Noţiuni generale.Rolul statului în înfiinţarea persoanei juridice.

Înfiinţarea persoana juridica, presupune de fapt crearea unui subiect colectiv de drept civil. Înfiinţarea persoana juridica poate presupune unul sau mai multe acte juridice, cărora legea le recunoaşte efectele de a avea persoane juridice. În cazul mai multor acte, suita lor poate produce asemenea efecte, numai dacă este recunoscută ca atare într-o hotărâre judecătorească.Cerinţele respectării ordinii de drept, au impus statului rolul primordial în înfiinţarea de persoane juridice, ca garant al intereselor generale.Care sunt aşadar modalităţile prin care statul este aplicat în procesul creşterii subiectelor colective de drept ?a) - o primă modalitate constă în reglementarea modurilor şi condiţiilor înfiinţării unor categorii de persoana juridicab) – statul participă şi direct la înfiinţarea unor persoana juridica, cum este cazul organelor de stat sau a persoana juridica – agenţi economici cu capital de stat.c) – statul recunoaşte în alte situaţii actele de înfiinţare a unor persoana juridica, sau autorizează înfiinţarea unor persoana juridicaÎn toate aceste ipoteze, statul are rolul de a garanta realizarea principiului îmbinării interesului individual cu cel general, obştesc.d) – statul investeşte unele organe ale sale să autorizeze înfiinţarea persoana fizica., prilej cu care le autorizează înfiinţarea.

2) Reglementarea înfiinţării persoana juridicaNormele generale privind înfiinţarea persoana juridica sunt cuprinse în art. 28 din D.31/54.Ţ citează.

Reglementări speciale sunt însă cuprinse şi în alte acte normative:a) – organe ale puterilor legislativă, executivă, judecătorească – Constituţia, Parlament, Preşedinte, Administraţia Publică, Autoritatea Judecătorească.- L. 37/90 - org. şi funcţ. Guvernului- L. 92/92 - org. instituţiilor judecătoreşti- L. 69/91 - Administraţia publică locală

c) – regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat:- L. nr. 15/1990.

d) – persoana juridica cooperatiste- Decr. Lege 66/1990 - cooperativele meşteşugăreşti- Decr. Lege 67/1990 - cooperativele de consum

d) – societăţi comerciale cu capital privat- L. 31/1990- L. 36/1991 – societăţi agricole- L. 33/1991 - privind societăţile bancare- L. 35/1991 - privind regimul instituţiilor străine

e) – partidele politice – Decr. Lege 8/89 (c.p. 251*** la tutela minorului.B.).

f) – asociaţiile legale şi aşezămintele fără scop lucrativ - L. 21/1924.

g) – sindicatele - L. 54/1991.

SECŢ. II. Conţinutul modurilor de înfiinţare

1) “Prin actul de dispoziţie al organului de stat competent”.Principalul domeniu al acestui mod, îl constituie categoria persoana juridica de stat, adică:- organele puterii legislative = cele 2 camere;- organele puterii executive = am *** actelor ***;- organele puterii judecătoreşti = idem;- unităţile administraţiei teritoriale;- regiile autonome şi societăţile comerciale.În toate aceste cazuri, prin acte de dispoziţie ale organelor de stat competent se înţeleg hotărâri ale Guvernului României, şi de Consiliile judeţene, sau legi.

2) Înfiinţarea prin acest mod, presupuse adoptarea următoarelor acte:- actul de constituire – adoptat de adunarea generală;- statutul organizaţiei, care împreună cu actul de înfiinţare alcătuiesc generic, actul de înfiinţare;- actul de recunoaştere a celui de înfiinţare, prin care se verifică legalitatea, nu şi oportunitatea primului.Pentru înfiinţarea legală a persoana fizica., este însă necesară şi înregistrarea la organul de stat prevăzut de lege (de regulă la organul fiscal).În legislaţia noastră, acest mod de înfiinţare este reglementat de:- Decr. Lege 66 - privind cooperaţia meşteşugărească;- Decr. Lege 67 - privind cooperaţia de consum.Recunoaşterea se face de către organele ierarhic superioare UCEOM – CENTROCOOP.

3) Conţinutul modului de înfiinţare “prin actul de înfiinţare autorizat”.Înfiinţarea “prin actul de înfiinţare recunoscut” presupune următoarele acte juridice:- actul de constituire;- statutul societăţii;- autorizarea, act ce poate proveni fie de la instanţă, fie de la un organ al puterii executive.În afară de aceste trei acte ce trebuiesc întrunite cumulativ, mai este necesară înmatricularea, înregistrarea ori înscrierea.Sunt supuse acestui mod de înregistrare, potrivit art. 28 lit. c din D.31/1954 … organizaţiile obşteşti ca sindicatele, uniunile de scriitori, artişti sau compozitori, asociaţiile cu scop nepatrimonial, precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe create de acestea.Care sunt aşadar acestea:- partidele politice şi organizaţiile obşteşti – autorizate cu TMB;- organizaţiile de scriitori, artişti plastici şi compozitori, creatori de film şi teatru;- asociaţiile şi fundaţiile fără scop patrimonial;- pentru societăţile comerciale, este necesară autorizarea instanţelor după obţinerea autorizării Agenţiei Naţionale de Dezvoltare.- societăţile agricole *autorizarea judecătoriei);- camerele de comerţ şi industrie, autorizate de Guvern;- pentru societăţile bancare şi de asigurare, e necesară autorizarea Băncii Naţionale, urmată de Hotărârea Guvernului.

4) Conţinutul modului de înfiinţare “printr-un alt mod reglementat de lege”.

Sunt supuse acestui mod de înregistrare:- misiunile diplomatice în oficiile consulare - prin Decret al Preşedintelui la propunerea Guvernului;- asociaţiile de locatari, iau fiinţă de drept, dacă sunt întrunite condiţiile art. 65 din Legea nr. 5/1973 şi ale statutului asociaţiilor de locatari aprobat prin D. 387/1977.

CAP. III. Capacitatea civilă a persoana juridica

Noţiuni generale.

A. – Cap. de **** a f.j.1. – Caractere juridice: - legalitate;- inalienabilitate;- intangibilitate;- generalitate;- specialitate.DefiniţieAptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile.

2. – Începutul capacitatea de folosinta- în funcţie de necesitatea înregistrării - de la data *** dar şi al momentului *******.

Conţinutul capacitatea de folosinta persoana juridica este guvernat de principiul specialităţii capacitatea de folosinta al persoana juridicaArt. 34 – persoana juridica nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege sau prin actul de înfiinţare.

3. – Încetarea capacitatea de folosinta – odată cu încetarea fiinţei persoana juridica

4. – Sancţiunea lipsei capacitatea de folosinta – nulitatea absolută.

B) – capacitatea de exercitiu a persoana juridicaAptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin încheierea de c.j.c. de către organele sale de conducere.Când o dobândeşte ?- C***Soluţia - la data înfiinţării.Încetarea capacitatea de exercitiu – la încetarea fiinţei persoana juridica

CAP. IV. Reorganizarea persoana juridicaDefiniţie – operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin două persoana juridica şi care produce efecte creatoare, modificatoare ori de încetarea lor.

Reorganizarea - Comasarea - absorbţie- fuziune

- Diviziunea - totală- parţială

CAP. V. Încetarea

· Sfârşitul calităţii de subiect colectiv de drept civil.

- *** - comasare - reorganizare- divizare

- dezvoltare - procedura lichidării ca efect

CAP. VI. Identificarea

· Individualizarea subiectului de drept colectiv.· Natura juridică şi caractere.· Denumirea şi sediul.

Alte atribuţii:· Naţionalitatea, contul banilor.· Firme şi ***.· Telefon, telex, fax.