NOTE DE CURS MANAGEMENT FINANCIAR - CONTABIL 1 · marketing, reclamă şi publicitate,...

UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE

CONSTANŢA

MASTERAT: CONTABILITATE, EXPERTIZĂ ȘI AUDIT

NOTE DE CURS

MANAGEMENT FINANCIAR - CONTABIL 1

LECT.UNIV.DR. SPINEANU-GEORGESCU LUCIANA

CUPRINS CAPITOLUL I ........................................................................................................................................................ 4

MANAGEMENTUL FIRMEI ................................................................................................................................ 4

1.1. Procesul managerial – concept, conţinut, structură, trăsături ....................................................................... 4

1.2. Funcţiile managementului............................................................................................................................ 6

1.2.1. Previziunea ........................................................................................................................................... 6

1.2.2. Organizarea ........................................................................................................................................... 7

1.2.3. Coordonarea .......................................................................................................................................... 7

1.2.4. Antrenarea-motivarea ........................................................................................................................... 8

1.2.5 Control – evaluarea ................................................................................................................................ 9

1.3. Firma şi funcţiunile sale ............................................................................................................................... 9

CAPITOLUL 2 ..................................................................................................................................................... 20

MANAGEMENTUL FINANCIAR CONTABIL ................................................................................................ 20

2.1. Definirea managementului financiar-contabil ........................................................................................... 20

2.2. Obiectivele managementului financiar-contabil ........................................................................................ 21

2.3. Domenii de abordare a managementului financiar-contabil ...................................................................... 23

2.4. Organizarea activităţii financiar-contabile ................................................................................................. 24

CAPITOLUL 3 ..................................................................................................................................................... 26

MECANISME, FLUXURI ŞI CICLURI FINANCIARE..................................................................................... 26

3.1. Funcţia întreprinderii şi mediul de afaceri ................................................................................................. 26

3.2. Mecanisme financiare ................................................................................................................................ 27

3.3. Fluxuri financiare....................................................................................................................................... 27

3.4. Cicluri financiare ....................................................................................................................................... 28

CAPITOLUL 4 ..................................................................................................................................................... 30

COMPONENTELE MANAGEMENTULUI FINANCIAR ................................................................................ 30

4.1. Componentele managementului financiar ................................................................................................. 30

4.2. Planificarea financiară ............................................................................................................................... 31

4.3. Definirea şi rolul bugetului de venituri şi cheltuieli .................................................................................. 32

4.4. Conţinutul şi structura bugetului de venituri şi cheltuieli .......................................................................... 36

4.4.1. Bugetul activităţii generale ................................................................................................................. 36

4.4.2. Bugetul activităţii de producţie ........................................................................................................... 37

4.4.3. Bugetul activităţii de trezorerie ........................................................................................................... 38

4.4.4. Bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută ................................................................................... 39

4.4.5. Bugetul activităţii de investiţii ............................................................................................................ 40

4.4.6. Împrumuturi garantate de stat ............................................................................................................. 41

4.4.7. Rezerve ............................................................................................................................................... 41

4.4.8. Repartizarea profitului net .................................................................................................................. 41

4.5. Principalii indicatori economico-financiari ............................................................................................... 42

4.6. Alte modalităţi de întocmire a bugetelor financiare ................................................................................... 45

4.6.1. Procedura întocmirii bugetului financiar ............................................................................................ 48

4.6.2. Bugetele flexibile ................................................................................................................................ 49

4.6.3. Întocmirea bugetului zero ................................................................................................................... 50

CAPITOLUL 5 ..................................................................................................................................................... 53

CAPITALURILE ÎNTREPRINDERII ................................................................................................................. 53

5.1. Definirea şi structura capitalurilor întreprinderii ....................................................................................... 53

5.3. Capitalurile împrumutate ........................................................................................................................... 56

5.4. Piaţa capitalurilor ....................................................................................................................................... 57

5.5. Costul capitalurilor .................................................................................................................................... 58

CAPITOLUL I

MANAGEMENTUL FIRMEI

1.1. Procesul managerial – concept, conţinut, structură, trăsături

Managementul stabileşte obiectivele şi strategia generală de dezvoltare a unei

companii, având în vedere toate componentele activităţii firmei: producţie, vânzări,

marketing, reclamă şi publicitate, administraţie generală.

În cadrul oricărei organizaţii/firme se desfăşoară ample procese de muncă, diferenţiate

în funcţie de acţiunile ce le caracterizează şi rezultatele directe obţinute. Esenţa

managementului – ca proces – este dată de exercitarea unor atribute ale conducerii, respectiv

funcţii.

Managementul general, cu sprijinul specialiştilor din diverse domenii de activitate

trebuie să stabilească şi politicile interne ale firmei, cum ar fi : politica de vânzări, politica de

preţuri, de calculaţie a costurilor, metoda de amortizare, politica de acordare a creditelor

comerciale, politica de finanţare etc.

Astfel, managementul poate fi abordat ca: proces, funcţie, profesie, pe de o parte, iar

pe de altă parte, ca ştiinţă şi artă. Într-o accepţiune generală, managementul este definit ca

fiind arta şi ştiinţa de a conduce, dirija şi controla efortul uman, astfel încât să fie atinse

obiectivele prestabilite ale organizaţiei/firmei în concordanţă cu anumite politici economice

acceptate. Privit ca domeniu de studiu, managementul include analiza mediului social şi

cultural, pentru a asigura concordanţa dintre metodele utilizate în atingerea obiectivelor

organizaţiei/firmei şi valorile societăţii respective. Ca ştiinţă, managementul este considerat

ansamblul demersurilor, metodelor şi proceselor de planificare, organizare, alocare a

resurselor, integrarea şi coordonarea eficientă a acestora în scopul atingerii obiectivelor

dorite.

Deci, managementul este procesul de planificare, organizare, antrenare, coordonare şi

control al eforturilor membrilor unei organizaţii/firme şi folosirea tuturor resurse

organizaţionale pentru atingerea obiectivelor acesteia.

Procesul de management constă în ansamblul fazelor şi proceselor prin care:

- se determină obiectivele organizaţiei, firmei şi ale subsistemelor sale, resursele şi

procesele de muncă necesare realizării lor şi executanţii acestora;

- se integrează şi controlează munca personalului, folosind un complex de metode şi

tehnici în vederea îndeplinirii cât mai eficiente a obiectivelor propuse;

- o parte a resursei umane (managerii – “resursele calde”) acţionează asupra

celeilalte părţi a resursei umane (personalul condus) cu scopul de a atrage organizaţia/firma

pentru realizarea obiectivelor dorite.

Esenţa procesului de management este dată de exercitarea funcţiilor sale

fundamentale, identificate şi analizate pentru prima oară de Henry Fayol şi anume:

previziunea, organizarea, comanda, coordonarea şi controlul.

Literatura de specialitate, în cea mai mare parte, le prezintă ca atare, existând însă şi

variante ale funcţiilor procesului de management. Cel mai des întâlnite sunt: previziunea,

organizarea, comanda (decizia) - antrenarea-motivarea, coordonarea şi control-evaluarea.

Aceste cinci funcţii formează un ciclu logic al desfăşurării oricărei acţiuni umane.

Procesul tip de management se poate structura în trei etape principale şi anume:

a) etapa previzională – caracterizată prin preponderenţa previziunii şi exercitarea

celorlalte funcţii ale managementului într-o viziune prospectivă (soluţii organizatorice,

strategii, decizii, tactici etc.);

b) etapa operaţională – caracterizată prin prepon-derenţa organizării, coordonării şi

antrenării personalului la realizarea obiectivelor cuprinse în planurile şi prognozele (studiul

viitorului firmei în ipoteza în care viitorul poate fi orientat) organizaţiei/firmei;

c) Etapa de comensurare şi interpretare a rezultatelor – se caracterizează prin

preponderenţa exercitării funcţiei de control - evaluare.

“Materiile prime” pe care se fundamentează etapele şi funcţiile proceselor de

management sunt: informaţia şi oamenii. Informaţia serveşte la elaborarea deciziilor, fiind

principalul instrument de management, de calitatea ei depinzând, sensibil, eficacitatea

managementului organizaţiei / firmei. “Cel ce deţine informaţia, deţine puterea sau

supremaţia”.

Principalele trăsături ale unui proces de management sunt:

a) dinamismul – este determinat de mobilitatea, schimbarea, atât a problemelor, a

modului diferenţiat de tratare şi rezolvare a lor, cât şi a modalităţilor variate de colaborare,

comunicare şi reglare dintre funcţiile procesului managerial;

b) stabilitatea – este rezultatul consacrării unor mijloace, metode, tehnici şi

modalităţi de lucru utilizate în antrenarea organizaţiei/firmei spre atingerea scopurilor sale;

c) continuitatea – este determinată de însăşi continuitatea procesului de producţie;

d) repetabilitatea – este determinată atât de continuitatea procesului de

management, cât şi de caracterul ciclic a relaţiei cauză efect.

Managementul firmei vizeaza toate componentele de care dispune o firma, având ca

solutie optimizarea utilizarii lor.

Pentru a realiza aceste sarcini, managementul firmei are mai multe functii atribuite ale

actului de conducere.

1.2. Funcţiile managementului

În opinia majorităţii autorilor de specialitate cele cinci funcţii ale procesului

managerial sunt: previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea-motivarea, control-

evaluarea.

Aceste funcţii se intercondiţionează.

1.2.1. Previziunea – ca funcţie a managementului, constă în ansamblul proceselor de

muncă prin intermediul cărora se determină principalele obiective ale firmei şi componentele

sale, precum şi resursele şi principalele mijloace necesare realizării lor.

În funcţie de orizontul de timp şi gradul de detaliere, rezultatul previziunii se poate

materializa în:

-prognoze (cu perioade de timp de minim 10 ani, au caracter explorativ şi nu sunt

obligatorii);

-planuri (planificare);

-programe (programare).

Previziunea răspunde, îm principal, la următoarele întrebări:

- “Ce trebuie realizat?”

- “Ce poate fi realizat în cadrul firmei?”

Planificarea este activitatea de stabilire într-un mod imperativ a anumitor obiective

cuantificabile, a termenelor de realizare a acestora, precun şi a resurselor alocate. Spre

deosebire de prognoze, planurile sunt obligatorii şi au un orizont de acţiune mai restrâns

(până la cinci ani).

Programele cuprind previzionări referitoare la activităţile de fabricaţie şi

aprovizionare, stabilind în mod precis cantităţile de materii prime, materiale sau produse pe

formaţii de muncă şi executanţi la nivel de schimb, zi, săptămână, decadă.

1.2.2. Organizarea – defineşte ansamblul proceselor de conducere prin intermediul

cărora se divizează activitatea ansamblului, stabilindu-se şi delimitându-se subactivităţile şi

sarcinile corespunzătoare, având în vedere resursele disponibile şi utilizarea lor cât mai

eficientă.

Realizarea acestei funcţii este condiţionată de două aspecte:

a) Stabilirea structurii organizatorice sau formale şi presupune:

- stabilirea componentelor sale (posturi, funcţii, compartimente, niveluri ierarhice

etc.);

- stabilirea documentelor de exprimare a structurii (organigrama, R.O.F.-ul, fişa

postului);

- stabilirea tipului de structură (formală sau informală).

b) Stabilirea şi organizarea principalelor compar-timente ale unităţii ca de exemplu:

- cercetare-dezvoltare;

- producţie;

- comercial-marketing;

- financiar-contabil;

- resurse umane.

Prin urmare, organizarea constă în:

- definirea poziţiei şi rolului fiecărui compartiment;

- precizarea scopurilor, sarcinilor, responsabilităţilor şi autorităţilor fiecărui post;

- repartizarea echitabilă a sarcinilor;

- stabilirea relaţiilor între compartimente;

- stabilirea gradului optim de delegare a autorităţii şi responsabilităţii;

- stabilirea răspunderilor pe fiecare persoană şi canalele de comunicare;

- gruparea concretă a activităţilor omogene şi specializate.

1.2.3. Coordonarea – constă în ansamblul proceselor prin care se sincronizează

deciziile şi acţiunile personalului unei firme şi ale subsistemelor sale, în cadrul previziunilor

şi organizării stabilite anterior.

Rolul coordonării constă în dirijarea resurselor astfel încât, acestea să fie disponibile

la timpul necesar, în cantitatea şi calitatea stabilită, pentru atingerea obiectivelor firmei. Cum

dirijarea resurselor, presupune corelaţii în timp şi spaţiu ale activităţii de ansamblu şi pe

subansamble, exercitarea funcţiei de coordonare implică un sistem adecvat de comunicare la

toate nivelurile de management ( realizarea feed-back-ului ).

Coordonarea îmbracă două forme:

a) bilaterală: manager-subordonat;

b) multilaterală: manager-mai mulţi subordonaţi.

Direcţiile de acţiune pentru realizarea funcţiei de coordonare sunt:

- coordonarea personalului;

- coordonarea prin politica de personal a firmei;

- coordonarea prin conferinţe sau şedinţe;

- coordonarea prin rapoarte asupra rezultatelor obţinute (bilanţ, contul de profit şi

pierdere, situaţii statistice etc.);

- coordonarea prin instrucţiuni.

1.2.4. Antrenarea-motivarea

Accentul în cadrul acestei funcţii cade, pe de o parte, pe antrenarea şi motivarea

personalului, iar pe de altă parte, pe luarea deciziei.

Decizia (comanda) defineşte ansamblul proceselor prin care se schimbă natura şi

conţinutul resurselor firmei, contribuind la modificarea sistemului de nevoi şi urmăreşte

realizarea optimului economico-social al acesteia.

Decizia are un puternic caracter operaţional prin implicarea profundă şi eficientă a

personalului (de execuţie şi de conducere) la realizarea sarcinilor ce le revin.

Antrenarea încorporează ansamblul proceselor de muncă prin care personalul unei

firme este determinatsă contribuie la stabilirea şi realizarea obiectivelor previzionate, în

conformitate cu factorii motivatori, respectiv împletirea intereselor firmei cu cele ale

salariaţilor şi invers.

Fundamentul antrenării îl reprezintă motivarea.

Motivarea asigură corelarea satisfacerii necesităţilor şi intereselor personalului cu

realizarea obiectivelor şi sarcinilor stabilite.

Motivaţia exprimă faptul că la baza condiţiei umane se află întotdeauna un ansamblu

de mobiluri, trebuinţe, interese, idealuri care susţin realizarea unor anumite acţiuni, fapte,

atitudini, fiind o lege fundamentală a psihologiei.

Caracteristic managementului ştiinţific este conceperea motivării şi implicit a

antrenării pe baza aşa-numitelor scări motivaţionale, respectiv a elementelor care prezintă

interes pentru componenţii firmei şi care sunt ordonate în funcţie de succesiunea lor (ex.

scara motivaţională a lui Abraham Maslow – necesităţi/nevoi) după cum urmează:

- fundamentale (fiziologice) – aer, apă, adăpost, hrană, sex;

- siguranţa (securitatea) – economii, siguranţa muncii, asigurări;

- afecţiune – acceptare, afiliere la grup;

- stima (statutul social) – prestigiu, statut, însemne (recunoaştere);

- autorealizare – a fi ceea ce eşti capabil să fi.

Dacă nu există stimulente deosebit de puternice pentru performanţe înalte, atunci

comportamentul va tinde să regreseze la nivelul minim formulat.

Pentru o antrenare eficace este necesar ca procesul motivării să întrunească simultan

mai multe caracteristici:

a) să fie complex – utilizarea combinată a stimulentelor materiale şi morale;

b) să fie diferenţiat – motivaţiile şi modul de folosire să ţină cont de caracteristicile

fiecărei persoane şi ale fiecărui colectiv de muncă;

c) să fie gradual – să satisfacă succesiv necesităţile personalului şi în strânsă

corelaţie cu aportul său.

1.2.5 Control – evaluarea – constă în ansamblul proceselor de urmărire, prin care

performanţele firmei sunt măsurate şi comparate cu obiectivele şi standardele stabilite iniţial,

în vederea eliminării deficienţelor constatate şi integrării abaterilor pozitive.

Eliminarea deficienţelor – presupune identificarea cauzelor deviaţiilor, analizarea şi

elaborarea de măsuri concrete pentru înlăturarea lor.

Funcţia de control – evaluare are patru etape:

E1: evaluarea rezultatelor;

E2: compararea rezultatelor cu standardele;

E3: identificarea cauzelor perturbaţiilor;

E4: corectarea deviaţiilor înregistrate.

Sistemele de control trebuie astfel proiectate încât să fie aplicabile nu numai în acţiuni

de identificare a eventualelor deviaţii ale evoluţiei sistemului faţă de standard, dar şi în

acţiuni corective, precum şi în cele ce-şi propun ca obiectiv furnizarea informaţiilor necesare

diagnosticării evoluţiei viitoare a sistemului.

Funcţia de control-evaluare încheie ciclul de management, conţinutul şi eficacitatea sa

condiţionând sensibil calitatea de ansamblu a procesului de conducere şi, în special, eficienţa

muncii depuse de personal pe termen scurt, mediu şi lung.

1.3. Firma şi funcţiunile sale

Potenţialul şi calitatea rezultatelor unei economii naţionale depind într-o măsură

decisivă de capacitatea de a determina crearea şi funcţionarea unui număr cât mai mare de

firme, care să furnizeze produse şi servicii de bună calitate, la costuri şi preţuri reduse şi în

cantităţi necesare cerinţelor pieţei interne şi externe.

Prin firmă/întreprindere se înţelege un grup de persoane organizate potrivit anumitor

cerinţe juridice, economice, tehnologice şi manageriale, care concep şi desfăşoară un

complex de procese de muncă, folosind anumite mijloace de muncă, concretizate în produse

şi servicii în vederea obţinerii unui profit cât mai mare.

Principalele componente ale firmei ca sistem sunt:

a) Obiective:

- obţinerea unui anumit profit şi rată a profitului;

- realizarea unui anumit volum al producţiei;

- diversificarea producţiei.

Trăsături specifice:

- stabile pentru anumite perioade de timp;

- dinamice;

- mobilizatoare.

b) Elemente:

- materiale;

- umane;

- financiare;

- informaţii.


- diversitate mare;

- natura elementelor materiale şi profilul profesional–determinate de profilul firmei.

c) Variabile:

- capacităţi;

- parametrii de funcţionare;

- randament;

- nivel de pregătire;

- valoare;

- viteză de rotaţie.


- diversitate foarte mare;

- definesc funcţionalităţi reclamate de profilul firmei şi condiţiile mediului ambiant.

d) Relaţii:

- relaţii om – maşină;

- relaţii interpersonale.


- precizate prin instrucţiunile de lucru;

- formalizate, în cea mai mare parte, şi neformalizate;

- determinate de funcţia firmei, obiectul de activitate, profilul, mărimea etc.

e) Transformări:

- privatizarea;

- retehnologizarea;

- modificarea structurii producţiei;

- modernizări informatice.


- forme de adaptare la modificările mediului ambiant;

- condiţii şi efecte ale dezvoltării firmei.

f) Intrări:

- materii prime, materiale;

- utilaje;

- forţă de muncă.


- mijloace de producţie şi forţa de muncă;

- reglementează şi orientează activitatea firmei.

g) Parametrii:

- prevederile legislaţiei privind societăţile comer-ciale şi regiile autonome;

- norme de consum de materii prime;

- norme de calitate.


- reglementează funcţionarea sistemului;

- constante, de regulă, într-o perioadă determinată de timp.

h) Ieşiri:

- produse;

- servicii;

- lucrări;

- bani;

- informaţii.


- volumul planificat în funcţie de cerinţele pieţei interne şi externe;

- permit comparaţii între societăţi;

- permit centralizarea realizărilor la nivelul ramurii şi economiei naţionale.

Firmele se organizează în toate domeniile de activitate, având drept obiectiv obţinerea

de profit de către cei care le-au înfiinţat.

Abordată ca sistem, firma are următoarele trăsături:

a) este un sistem complex – deoarece încorporează resurse umane, materiale,

financiare, informaţionale, aceste patru categorii de resurse se combină, dând naştere la

diferite subsisteme ca: şantier, secţii principale, secţii auxiliare de producţie, etc.;

b) este un sistem socio-economic – deoarece grupele de salariaţi desfăşoară procese

de muncă generatoare de noi valori de întrebuinţare;

c) este un sistem deschis – deoarece se manifestă ca o componentă a numeroase alte

sisteme cu care se află în relaţii continue pe multiple planuri;

d) este un sistem organic adaptiv – deoarece se schimbă permanent sub influenţa

factorilor endogeni şi exogeni;

e) este un sistem tehnico-material – în sensul că între mijloacele de muncă,

materiile prime şi materialele utilizate, există anumite legături ce se manifestă prin

dependenţa dintre subdiviziunile sale;

f) are un profund caracter operaţional.

Funcţiunile firmei sunt:

1. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare – reuneşte ansamblul activităţilor

desfăşurate în cadrul firmelor, prin care se concepe şi se implementează progresul tehnico-

şiinţific.

Activităţile de cercetare-dezvoltare în firmele moderne reprezintă principala reflectare

la nivel microeconomic a transformării ştiinţei într-un vector al dezvoltării.

Funcţiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde trei activităţi:

A. - Activitatea de previzionare a funcţionării şi dezvoltării firmei;

B. - Activitatea de concepţie tehnică;

C. - Organizarea activităţii de cercetare-dezvoltare.

A. - Activitatea de previzionare – constă în elaborarea proiectelor, strategiilor şi

politicilor firmei, concretizate în planuri şi prognoze, în defalcarea pe perioade şi principalele

subdiviziuni organizatorice şi în urmărirea realizării lor.

Principalele atribuţii ale activităţii de previzionare sunt:

- elaborarea proiectelor strategiei de ansamblu şi pe domenii de activitate;

- elaborarea proiectului politicii de ansamblu şi a politicii financiare a firmei;

- urmărirea îndeplinirii prevederilor strategiei şi politicilor, precum şi raportarea

rezultatelor;

- elaborarea şi aplicarea de soluţii în vederea creşterii gradului de utilizare a

capacităţilor de producţie.

Direcţii de perfecţionare:

- reorientarea modului de elaborare şi a conţinutului previziunilor de la prioritatea

acordată producţiei la situarea pe primul loc a cunoaşterii şi luării în considerare a cerinţelor

pieţei interne şi externe (centrarea activităţii de producţie pe consumator );

- fundamentarea funcţionării şi dezvoltării firmei printr-o viziune pe termen lung;

B. - Activitatea de concepţie tehnică – include ansamblul cercetărilor aplicative şi a

dezvoltărilor cu caracter tehnic efectuate în cadrul firmei.

Principalele atribuţii ale activităţii de concepţie tehnică sunt:

- conceperea şi asimilarea de produse noi şi modernizate;

- conceperea şi implementarea de tehnologii noi;

- elaborarea de studii, cercetări, documentaţii pentru înlocuirea şi perfecţionarea

vechilor tehnologii;

- elaborarea de studii, documentaţii şi proiecte pentru asimilarea de produse noi;

- aplicarea în producţie a rezultatelor studiilor şi cercetărilor;

- informarea şi documentarea tehnico-ştiinţifică în cadrul firmei.


- menţinerea compartimentelor de concepţie şi a specialiştilor cu pregătire

superoară;

- accelerarea ritmului de generare şi operaţionalizare a produselor şi tehnologiilor

noi şi modernizate în cadrul firmei;

C. - Organizarea – reuneşte ansamblul proceselor de elaborare, adaptare şi

introducere de noi concepte şi tehnici cu caracter organizatoric.

Principalele atribuţii ale activităţii de organizare sunt:

- formulează şi elaborează proiectul de politică organizatorică a firmei;

- elaborează şi aplică studii şi măsuri cu caracter organizatoric;

- elaborează programe de normare a muncii.


- mutarea accentului de la organizarea de tip corectiv la cea cu caracter profilactic,

astfel încât să se preîntâmpine o serie de cheltuieli financiare, materiale, diverse;

- reproiectarea sistemului de management al firmei prin prisma cerinţelor

economiei de piaţă.

2. Funcţiunea comercială – încorporează ansamblul proceselor de cunoaştere a

cererii şi ofertei pieţei de procurare a resurselor materiale necesare desfăşurării activităţii de

producţie a firmei şi de vânzare a produselor şi serviciilor acesteia.

Funcţiunea comercială cuprinde trei activităţi:

A. - Activitatea de aprovizionare tehnico-materială;

B. - Activitatea de vânzare-desfacere;

C. - Activitatea de marketing.

A. - Activitatea de aprovizionare tehnico-materială – reuneşte ansamblul

atribuţiilor prin care se asigură factorii materiali de producţie necesari realizării obiectivelor.

Principalele atribuţii ale activităţii de aprovizionare sunt:

- corelarea necesarului şi programului de aprovizionare în baza comenzilor la

furnizori cu volumul, structura şi eşalonarea consumurilor de materii prime, materiale,

combustibili etc.;

- luarea în considerare a inflaţiei şi a blocajului financiar în dimensionarea

resurselor financiare şi materiale la stabilirea modalităţilor de utilizare a lor;

- urmărirea şi realizarea contractelor economice;

- asigurarea dimensionării judicioase a stocurilor, adoptarea de măsuri pentru

evitarea formării de stocuri supranormative.


- asigurarea continuităţii aprovizionării cu materii prime, materiale, combustibili,

ş.a. prin realizarea de contracte ferme, asigurând stabilirea surselor certe de aprovizionare;

- flexibilizarea aprovizionării în funcţie de necesităţile reale ale firmei şi

posibilităţile sale financiare.

B. - Activitatea de vânzare desfacere– reuneşte ansamblul atribuţiilor prin care se

asigură nemijlocit trecerea produselor şi serviciilor din sfera producţiei în sfera circulaţiei.

Principalele atribuţii ale activităţii de vânzare sunt:

- elaborează, pe baza studierii pieţei, planul de vânzări;

- asigură portofoliul de comenzi pentru produse finite şi servicii;

- livrează produsele şi serviciile.


- fundamentarea întregii activităţi de vânzare a produselor şi serviciilor pe

cunoaşterea temeinică a volumului şi structurii cererii pieţei interne şi externe;

- promovarea metodelor şi formelor moderne de vânzare.

C. Activitatea de marketing – cuprinde ansamblul atribuţiilor prin care se asigură

studierea pieţei interne şi externe, cunoaşterea necesităţilor şi comportamentului

consumatorilor în vederea stabilirii celor mai adecvate modalităţi de orientare a producţiei şi

de creştere a vânzării produselor şi serviciilor.

Principalele atribuţii ale activităţii de marketing sunt:

- prospectarea pieţei interne;

- prospectarea pieţei externe;

- propunerea structurii, volumului şi eşalonării în timp a produselor şi serviciilor de

realizat în firmă.


- specializarea şi pregătirea la un nivel superior în domeniu marketingului a

personalului cu atribuţii în acest domeniu;

- extinderea utilizării metodelor şi tehnicilor de marketing adaptate la specificul

perioadei de tranziţie;

- implicarea intensă a specialiştilor în marketing în fundamentarea, atât a strategiei

şi politicii de ansamblu, cât şi a celei comerciale.

3. Funcţiunea de producţie – încorporează ansamblul proceselor de muncă prin

care se transformă obiectele muncii în produse şi servicii şi se creează nemijlocit condiţiile

tehnico-materiale, organizatorice şi de deservire necesare desfăşurării fabricaţiei în bune

condiţii.

Funcţiunea de producţie cuprinde următoarele activităţi principale:

A. Programarea, lansarea şi urmărirea producţiei;

B. Fabricaţia;

C. Controlul tehnic de calitate;

D. Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor;

E. Producţia auxiliară.

A. - Programarea, lansarea şi urmărirea producţiei – reuneşte atribuţiile prin

care se determină cantităţile de produse şi servicii ce trebuie realizate în perioade reduse, pe

locuri de muncă, cu respectarea anumitor condiţii de calitate şi consum de muncă vie şi

materializată.

Principalele atribuţii ale activităţii de programare, lansare şi urmărire a producţiei

sunt:

- eşalonarea calendaristică, la nivel de detaliu a producţiei prevăzute în planuri;

- întocmirea graficelor calendaristice privind lansarea producţiei;

- supravegherea realizării producţiei.


- creşterea flexibilităţii programării, lansării şi urmăririi producţiei;

- respectarea condiţiilor de calitate a produselor şi serviciilor.

B. - Fabricaţia – presupune executarea produselor şi serviciilor programate conform

cerinţelor de calitate, cantitate şi a termenelor stabilite anterior.

Principalele atribuţii şi direcţii de perfecţionare ale activităţii de fabricaţie:

- concentrarea asupra creşterii productivităţii muncii, fundamentul economic al

asigurării unor produse şi servicii competitive pe piaţa internă şi externă;

- diminuarea costurilor pe produs în special a celor materiale, prin reducerea

rebuturilor, eliminarea risipei şi a furturilor, perfecţionarea tehnologiilor;

- modernizarea ambalării produselor.

C. - Controlul tehnic de calitate – reuneşte ansamblul proceselor prin care se

compară caracteristicile calitative ale resurselor materiale şi ale produselor executate cu

standardele şi normele de calitate.

Principalele atribuţii ale controlului tehnic de calitate sunt:

- stabilirea formelor şi metodelor de control al calităţii;

- determinarea calităţii materiilor prime, materialelor, semifabricatelor, produselor

finite;

- stabilirea de măsuri vizând îmbunăţirea calităţii.


- trecerea de la concepţia de control al calităţii la concepţia de management al

calităţii;

- creşterea nivelului de dotare cu aparate de măsură şi control;

- folosirea pe scară largă a metodelor şi tehnicilor de promovare a calităţii

produselor, cum ar fi: metoda “zero defecte” sau metoda managementului total al calităţii –

“T.Q.M.”.

D. Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor – reuneşte ansamblul

proceselor menite să asigure menţinerea echipamentelor de producţie şi a celorlalte dotări în

stare de funcţionare normală prin preîntâmpinarea şi eliminarea efectelor uzurii fizice şi

morale (dacă este posibil).

Principalele atribuţii ale activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor sunt:

- planificarea sistemului de reparaţii preventive;

- efectuarea operaţiilor de întreţinere;

- efectuarea reparaţiilor curente şi capitale.

E. - Producţia auxiliară – reuneşte procesele de muncă din care se asigură energia

electrică, termică, apa, aburul etc. necesare desfăşurării normale a proceselor producţiei de

bază.

Principalele atribuţii ale activităţii de producţie auxiliară sunt:

- determinarea necesarului de energie electrică, termică, abur, apă, etc.;

- furnizarea producţiei auxiliare compartimentelor consumatoare conform

necesarului.

4. Funcţiunea financiar-contabilă – cuprinde ansamblul activităţilor prin care se

asigură resursele financiare necesare atingerii obiectivelor firmei, precum şi evidenţa valorică

a mişcării întregului său patrimoniu.

Funcţiunea financiar-contabilă cuprinde trei activităţi principale:

A. - Activitatea financiară;

B. - Activitatea contabilă;

C. - Controlul financiar intern.

A. - Activitatea financiară – reuneşte ansamblul proceselor prin care se determină

şi se obţin resursele financiare necesare atingerii obiectivelor.

Principalele atribuţii ale activităţii financiare sunt:

- elaborarea strategiei globale a firmei;

- fundamentează politica financiară a firmei;

- elaborează bugetul de venituri şi cheltuieli pentru activitatea generală a firmei, cât

şi pentru fiecare activitate în parte;

- elaborează analize privitoare la cifra de afaceri, profit, eficienţa activităţii,

structura cheltuielilor materiale şi a altor indicatori financiari;

- recalculează periodic necesarul mijloacelor circulante şi ia măsuri în vederea

accelerării vitezei de rotaţie a acestora;

- stabileşte preţuri şi tarife pentru produsele şi serviciile oferite;

- analizează şi stabileşte principalii indicatori privind echilibrul financiar al firmei.


- imprimarea unui pronunţat caracter previzional abordării financiare;

- concentrarea asupra obţinerii şi gestionării cât mai eficiente a resurselor

financiare;

- aprofundarea analizelor economice cu accent asupra celor vizând cash-flow-ul,

lichiditatea, exigibilitatea, creditarea.

B. - Activitatea contabilă – reuneşte ansamblul proceselor prin care se înregistrează

şi se evidenţiază cantitativ şi valoric resursele materiale, umane şi financiare.

Principalele atribuţii ale activităţii contabile sunt:

- asigură evidenţa analitică şi sintetică a mijloacelor fixe şi circulante ale firmei;

- asigură evidenţa sintetică şi analitică a existenţei şi mişcărilor elementelor

patrimoniale de activ şi de pasiv ale firmei;

- asigură evidenţa realizărilor şi rezultatelor economico-financiare pe baza

întocmirii bilanţului contabil şi a situaţiilor statistice anuale privind principalii indicatori

economico-financiari.

C. - Controlul financiar intern – reuneşte ansamblul proceselor prin care se

verifică respectarea normelor legale cu privire la existenţa, integritatea, utilizarea şi păstrarea

valorilor materiale şi băneşti cu care firma este dotată.

Pricipalele atribuţii ale activităţii de control financiar intern sunt:

- organizarea controlului financiar preventiv, de gestiune, de fond, ulterior;

- executarea controlului financiar intern.


- creşterea caracterului constructiv al controlului financiar, trecând de la sesizarea

deficienţelor la indicarea soluţiilor;

- concentrarea controlului financiar asupra aspectelor financiare esenţiale pentru

buna desfăşurare a activităţii firmei.

5. Funcţiunea de personal – reuneşte ansamblul proceselor prin care se asigură

resursele umane necesare, precum şi utilizarea, dezvoltarea, antrenarea şi motivarea acestora.

Funcţiunea de personal următoarele activităţi principale:

- previzionarea necesarului de personal;

- formarea personalului;

- selecţionarea personalului;

- încadrarea personalului;

- evaluarea personalului;

- antrenarea şi motivarea personalului;

- pregătirea şi perfecţionarea profesională;

- promovarea personalului;

- protecţia socială a salariaţilor.

Principalele atribuţii ale activităţilor funcţiunii de personal sunt:

- participarea la elaborarea strategiei şi politicii generale a firmei;

- elaborarea de propuneri pentru politica de personal a firmei;

- stabilirea necesarului de personal în perspectivă şi pe specialităţi;

- stabilirea unor metode perfecţionate de motivare a personalului;

- luarea de măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă a

personalului firmei.


- disciplinarea şi creşterea responsabilităţii personalului;

- motivarea complexă a salariaţilor;

- construirea unei noi culturi organizaţionale axate pe valorile specifice economiei

de piaţă.

CAPITOLUL 2

MANAGEMENTUL FINANCIAR CONTABIL

2.1. Definirea managementului financiar-contabil

Managementul financiar-contabil este definit ca o funcţiune a cărui scop constă în

asigurarea permanentă a întreprinderii cu fondurile necesare, înregistrarea şi evidenţa

cantitativ-valorică a resurselor materiale şi financiare precum şi controlul cu privire la

rentabilitatea operaţiunilor angajate cu aceste fonduri.

Managementul financiar are rolul de a face legătura între management şi contabilitate.

Managerul, pe baza informaţiilor financiar-contabile prelucrate corespunzator

nevoilor proprii, poate să evalueze şi să administreze eficient resursele de care dispune firma

(resurse financiare, materiale şi umane) în vederea realizării obiectivelor şi strategiilor

stabilite pentru dezvoltarea şi consolidarea activităţii firmei.

Managementul financiar-contabil este domeniul prin care se dezvoltă un sistem de

comunicare între specialiştii din domeniul economico-financiar (economişti, contabili,

analişti financiari etc) şi top-managerii nefinanţişti, prin intermediul unui sistem propriu de

raportări financiare, adaptate la cerinţele interne de management a afacerii.

Pentru realizarea unui management financiar-contabil eficient, într-o economie de

piaţă, este necesar:

- asigurarea unei autonomii financiare a întreprinderii care presupune realizarea pe

criterii economice reale a procesului de procurare a fondurilor;

- aşezarea pe noi baze a relaţiilor întreprinderii cu piaţa financiară internă şi

internaţională.

În ţara noastră, în perioada de tranziţie la economia de piaţă, se impun importante

schimbări în conceperea şi aplicarea managementului financiar-contabil la nivel de firmă

constând în:

- imprimarea unui caracter previzional abordărilor financiare;

- reconsiderarea metodelor şi tehnicilor financiare utilizate ţinând cont de

liberalizarea pârghiilor economice;

- aprofundarea analizelor economico-financiare;

- creşterea gradului de rigurozitate a reflectării tuturor activităţilor economice în

contabilitate;

- generalizarea utilizării calculatoarelor în ţinerea evidenţei contabile;

- amplificarea ponderii laturii preventive a controlului financiar şi concentrarea

controlului financiar asupra aspectelor financiare şi fiscale esenţiale.

2.2. Obiectivele managementului financiar-contabil

Obiectivele managementului financiar-contabil urmă-resc în esenţă realizarea

obiectivelor fundamentale ale întreprinderii şi constau în principal în: maximizarea profitului

şi maximizarea valorii întreprinderii (a averii acţionarilor). Managementul financiar-contabil

trebuie să caute investiţiile creatoare de bogăţie şi să reţină acele investiţii şi mijloace

financiare care permit obţinerea valorii maxime a întreprinderii.

Teoria maximizării profitului ridică, însă, următoarele probleme şi anume:

cunoaşterea profitului ce trebuie maxi-mizat (profitul pe termen scurt sau profitul pe termen

lung), definirea profitului ce trebuie maximizat, masa profitului sau rata profitului şi, de

asemenea, se ia în considerare încetinirea şi riscul deciziilor alternative.

Maximizarea valorii întreprinderii (a averii acţionarilor) este dată de pieţele

financiare pentru întreprinderile cotate la bursă, fiind motivată de următoarele elemente:

- întreprinderea aparţine proprietarilor (asociaţi, acţionari, antreprenori individuali

etc.) care au interesul să crească valoarea investiţiilor lor;

- acest obiectiv este mai complex, deoarece ţine cont de incertitudine, de risc şi de

timp;

- obiectivul maximizării valorii întreprinderii este unul operaţional, respectiv orice

decizie financiară poate duce la creşterea valorii întreprinderii sau invers;

- distribuirea de acţiuni determină conducătorii să crească valoarea întreprinderii.

În actualele condiţii economice acţiunile mana-gementului financiar-contabil vizează

problematica riscului economic şi a inflaţiei, aspecte ce au efecte profunde atât asupra

procesului investiţional cât şi asupra tuturor deciziilor financiare ale agenţilor economici.

Există o relaţie directă între strategie, decizii financiare şi evaluarea întreprinderii care se

realizează astfel:

- pentru întreprinderile cotate la bursă, evaluarea se face în funcţie de valoarea

(cota) acţiunilor pe piaţa bursieră;

- pentru întreprinderile necotate la bursă, se estimează influenţa deciziilor

manageriale asupra valorii întreprinderii.

Pentru atingerea obiectivelor urmărite şi eficienţa managementului financiar-contabil,

un rol deosebit de important îl au informaţiile financiar-contabile. Ele asigură suportul

informaţional fără de care nu se pot lua decizii corecte şi realiste, ele constituind baza,

fundamentul deciziilor şi politicilor financiar-contabile, a întregului management al

întreprinderii în general.

Deşi gama de obiective ale contabilităţii financiare este foarte diversă, o analiză

temeinică a acestora nu poate să neglijeze faptul că produsele finale ale oricărui sistem

contabil sunt documentele de sinteză, iar oferta de informaţii contabile depinde de utilizatori

şi necesităţile lor informaţionale.

Printre obiectivele informării financiar-contabile se pot menţiona următoarele:

- furnizarea de informaţii utile luării deciziilor;

- furnizarea de informaţii pentru a fi folosite de utilizatori care nu au puterea,

competenţa sau resursele necesare pentru obţinerea informaţiilor şi care solicită situaţiile

financiare pentru a aprecia activitatea economică a întreprinderii;

- furnizarea de informaţii utile investitorilor şi creditorilor, pentru a le permite să

prevadă, să compare şi să evalueze fluxurile monetare şi potenţiale, în termeni de mărime şi

risc;

- furnizarea de informaţii care să permită să se prevadă, evalueze şi compare

capacitatea întreprinderii de a produce beneficii;

- furnizarea de informaţii utile pentru a se aprecia capacitatea conducătorilor de a

utiliza resursele întreprinderii într-o manieră eficientă;

- prezentarea activităţilor principale ale întreprinderii care pot să fie descrise şi

măsurate;

- furnizarea de informaţii reale privind operaţiunile economice şi alte evenimente

utile pentru previziunea, compararea, analiza şi evaluarea capacităţii întreprinderii de a

produce beneficii.

Toate aceste informaţii sunt sintetizate în situaţiile financiare anuale (bilanţ, cont de

profit şi pierdere, anexe, raportul de gestiune).

Bilanţul contabil, ca document oficial de gestiune al unităţii patrimoniale, trebuie să

prezinte o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei obţinute la încheierea

exerciţiului.

Totodată, bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele

de activ, datorii şi capital propriu ale entităţii la sfârşitul exerciţiului financiar, precum şi în

celelalte situaţii prevăzute de lege.

În acest scop, trebuie respectate, cu bună credinţă, regulile privind evaluarea

patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile conform normelor în domeniu, cum

sunt:

- Principiul prudenţei. Evaluarea trebuie făcută pe o bază prudentă;

- Principiul permanenţei metodei. Metodele de evaluare trebuie aplicate în mod

consecvent de la un exerciţiu financiar la altul;

- Principiul continuităţii activităţii. Acest principiu presupune că entitatea îşi

continuă în mod normal funcţionarea, fără a intra în stare de lichidare sau reducere

semnificativă a activităţii;

- Principiul independenţei exerciţiului. Conform acestui principiu trebuie să se ţină

cont de veniturile şi cheltuielile aferente exerciţiului financiar, indiferent de data încasării sau

plăţii acestor venituri şi cheltuieli.

- Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere. Bilanţul de deschidere pentru

fiecare exerciţiu financiar trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului

financiar precedent;

- Principiul necompensării. Orice compensare între elementele de activ şi de datorii

sau între elementele de venituri şi cheltuieli este interzisă;

- Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de datorii. Conform acestui

principiu, componentele elementelor de activ sau de datoriitrebuie evaluate separat;

- Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului. Prezentarea valorilor din

cadrul elementelor din bilanţ şi contul de profit şi pierdere se face ţinând seama de fondul

economic al tranzacţiei sau al operaţiunii raportate, şi nu numai de forma juridică a acestora;

- Principiul pragului de semnificaţie.

2.3. Domenii de abordare a managementului financiar-contabil

Domeniile de abordare a managementului financiar-contabil sunt următoarele:

1. Activitatea financiară cu probleme referitoare la:

- politica financiară a întreprinderii: ritmul şi modalităţile de creştere a capitalului,

organizarea structurii financiare;

- planificarea financiară (bugetul de venituri şi cheltuieli) prin care se previzionează

principalii indicatori economico-financiari;

- capitalul şi fondurile unităţii patrimoniale: structura capitalului, investiţiile de

capital, politica dividendelor;

- creditarea pe termen scurt, mediu şi lung pentru acoperirea nevoilor suplimentare

de fonduri;

- politica preţurilor şi tarifelor pentru produsele şi serviciile realizate;

- asigurarea relaţiilor financiare ale societăţii cu instituţiile bancare şi bugetul

statului.

2. Activitatea contabilă cu probleme referitoare la:

- gestiunea financiară a patrimoniului întreprinderii;

- contabilitatea sintetică şi analitică a patrimoniului;

- determinarea rezultatului exerciţiului şi întocmirea bilanţului;

- asigurarea integrităţii şi apărarea bunurilor economice ale societăţii.

3. Controlul financiar care răspunde de:

- modul de administrare şi gestionare a patrimoniului societăţii;

- rezultatele activităţii economico-financiare a întreprinderii.

2.4. Organizarea activităţii financiar-contabile

Organizarea internă a activităţii financiar-contabile variază în funcţie de mărimea şi

complexitatea unităţii patrimoniale.

În întreprinderile mari (regii autonome, companii naţionale, societăţi pe acţiuni unde

statul este acţionarul majoritar, societăţi pe acţiuni cu capital privat ş.a.) activitatea financiar-

contabilă este mai complexă, numărul serviciilor şi birourilor creşte şi apar chiar

compartimente sau direcţii financiar-contabile.

În întreprinderile mici şi mijlocii, în cadrul organigramei poate exista compartimentul

financiar-contabil compus din servicii şi birouri sau numai birouri.

Activitatea financiar-contabil este condusă de directorul economic (contabil şef) care

are următoarele atribuţii:

- prezintă managerului general propuneri de fundamentare şi elaborare a politicii

generale a întreprinderii;

- asigură evidenţa contabilă la zi a elementelor patrimoniale;

- asigură integritatea şi apărarea bunurilor unităţii, în care scop elaborează norme de

control;

- asigură elaborarea planurilor financiare (bugetul de venituri şi cheltuieli);

- asigură relaţiile cu instituţiile financiare, bancare, bugetul statului, bugetul local şi

alte instituţii;

- elaborează previziuni financiare (necesarul de capital şi fonduri);

- elaborează rapoarte privind problemele financiare, analizează şi interpretează

rezultatele financiare etc.

CAPITOLUL 3

MECANISME, FLUXURI ŞI CICLURI FINANCIARE

În economia de piaţă, funcţionarea acesteia, impune existenţa unor mecanisme de

autoreglare a proceselor economice.

Mecanismele financiare ale întreprinderii sunt strâns legate de relaţiile de schimb

care există între agenţii economici. Nu se poate analiza viaţa financiară a întreprinderii fără a

o plasa în contextul economic, financiar şi social căreia îi aparţine şi la dezvoltarea căruia

contribuie.

De obicei, problemele financiare sunt abordate prin intermediul documentelor şi

registrelor contabile, însă contabilitatea este o tehnică de înregistrare şi de analiză, al cărui

obiectiv principal este evidenţierea corectă a existenţei şi mişcării elementelor patrimoniale

ale întreprinderii, calculul profitului sau a pierderii unei perioade de gestiune şi inventarul

permanent al situaţiei patrimoniale. Analiza economică este cea care permite să se pună în

evidenţă principalele caracteristici ale problemelor financiare. În acest fel se explică uşor

recurgerea la documentele contabile, şi în mod deosebit la bilanţul contabil.

3.1. Funcţia întreprinderii şi mediul de afaceri

Funcţia întreprinderii nu are semnificaţie decât în mediul de afaceri în care ea

evoluează.

Capitalul întreprinderii este constituit la un moment dat dintr-un ansamblu de bunuri

imobile şi mobile sau “active”, precum clădiri, utilaje industriale, maşini, instalaţii de lucru,

materii prime, diverse materiale etc. Evaluarea lor constituie activul patrimonial, respectiv

activul bilanţului întreprinderii.

Dacă bunurile deţinute pot fi sesizate la un moment dat, mişcările bunurilor şi

serviciilor, care rezultă din schimburi, nu pot fi sesizate decât pe o perioadă determinată.

Mişcarea bunurilor şi serviciilor într-o întreprindere, intermediată de procesele de

transformare (producţie), poate fi prezentată sub formă de fluxuri. Prin urmare fluxurile de

intrare (bunurile, materiile prime, materialele etc.) sunt transformate prin procesul de

producţie în alte bunuri (produse finite, mărfuri etc.) şi servicii care sunt vândute pe piaţă,

formând astfel fluxurile de ieşire.

Printre activele circulante există unul de o natură particulară, respectiv moneda.

Stocul de monedă permite achiziţionarea bunurilor şi serviciilor necesare producţiei. De

asemenea, furnizarea bunurilor şi serviciilor produse sau create se realizează contra monedă.

Moneda dă naştere, prin mişcarea sa, unor fluxuri numite fluxuri financiare. Fluxurilor reale,

de intrare, le corespund fluxuri financiare, de ieşire, şi invers.

3.2. Mecanisme financiare

În economia de piaţă, funcţionarea mecanismului economic, impune existenţa unor

mecanisme de autoreglare a proceselor economice.

Mecanismul financiar reprezintă un sistem cu forme de funcţionare a relaţiilor

financiare si de credit, precum şi principii, metode, instrumente şi organe de conducere a

activităţii financiare dintr-o întreprindere.

Elementele componente ale mecanismului financiar sunt: sistemul financiar,

fondurile financiare, instituţiile şi organismele financiare, pârghiile economico-financiare,

instru-mentele şi tehnicile financiare, legislaţia financiară.

Mecanismele financiare sunt într-o mare diversitate si anume: mecanismele circuitului

capitalului, mecanismul amortizării imobilizărilor, mecanismul ciclurilor de exploatare,

mecanismul ciclurilor de investiţii, mecanismul privind autofinanţarea bugetară etc. Acestea

au un rol deosebit în conducerea şi organizarea activităţii financiare, trebuie puse în mişcare

procesele de naştere şi derulare a fluxurilor şi ciclurilor financiare, a capitalurilor şi finanţelor

astfel încât să ducă la creşterea rentabilităţii, eficienţei, lichidităţii etc.

3.3. Fluxuri financiare

Prin flux se înţelege cantitatea de bunuri sau monedă transferată într-o anumită

perioadă între agenţii economici.

Se disting 2 categorii de fluxuri:

1. Fluxuri reale sau fizice de bunuri şi servicii care se nasc numai după o prealabilă

acumulare de bunuri şi servicii sau monedă la fiecare întreprindere şi se măsoară prin evaluări

monetare.

2. Fluxuri financiare – de monedă sau înlocuitori, astfel:

a) fluxuri financiare de contrapartidă care apar în cazul cumpărării unui bun cu plata

în numerar prin înlocuirea imediată a unui activ fix cu monedă şi are ca efect modificarea

compoziţiei stocurilor unei întreprinderi.

b) fluxuri financiare decalate care apar în situaţii când unui schimb fizic nu-i

corespunde imediat un schimb financiar şi se materializează pentru o creanţă la furnizor şi o

datorie la cumpărător. Apar în cazul operaţiilor comerciale însoţite de un credit, adică

creanţa, respectiv datoria, se vor stinge la o dată ulterioară.

c) fluxuri financiare multiple, respectiv activele financiare devin obiectul unor

tranzacţii adică întreprinderea îşi poate schimba creanţa pe monedă apelând la un intermediar

financiar. În acest caz apar următoarele fluxuri: transferul bunurilor indicate de furnizor la

cumpărător – un flux financiar în care furnizorul vinde creanţa unei terţe persoane şi

încasează contravaloarea bunurilor – şi alt flux financiar în care cumpărătorul achită suma

adică stinge datoria faţă de terţi.

d) fluxuri financiare autonome care apar în cazul operaţiunilor de acordare sau

primire de împrumuturi când are loc transferul de monedă de la o persană la alta (fizică sau

juridică).

3.4. Cicluri financiare

Ciclurile financiare constau în totalitatea operaţiunilor care intervin între momentul

transformării monedei în bani sau servicii şi momentul în care întreprinderea îşi recuperează

moneda.

Întreprinderea trebuie să-şi recupereze nu numai volumul iniţial de monedă, ci şi un

surplus de monedă pentru dezvoltare.

În cadrul întreprinderii distingem următoarele cicluri:

1. Ciclul de exploatare care asigură realizarea obiectivelor de bază ale întreprinderii,

respectiv producerea de bunuri şi servicii. Ciclul de exploatare cuprinde trei faze:

- faza de aprovizionare prin care se asigură bunuri pentru procesul de producţie;

- faza de producţie prin care se transformă bunurile intrate şi se obţin produsele

finite;

- faza de comercializare – produsele finite sunt vândute;

Ciclul de exploatare funcţionează continuu pentru a asigura folosirea optimă a

capacităţii de producţie şi a forţei de muncă şi este asigurată de constituirea de stocuri

(materii prime, producţia în curs de execuţie, produse finite).

2. Ciclul de investiţii

Investiţia reprezintă o cheltuială imediată şi de amploare prin care moneda este

transferată în active fizice cu o durată îndelungată de funcţionare. Prin investiţie se creează

un capital de producţie compus din active fizice. Deciziile de investiţii trebuie să aibă în

vedere integrarea surplusurilor monetare obţinute din investiţii (respectiv pentru înnoirea sau

creşterea capitalului de producţie).

3. Ciclul operaţiunilor financiare constau în totalitatea operaţiunilor şi procedeelor

de acordare sau luare de împrumut precum şi achiziţiile de titluri de plasament. Acordarea

unui împrumut transformă moneda în activ financiar de la care se obţin dobânzi.

Achiziţionarea de titluri de plasament (acţiuni şi obligaţiuni) constituie o alocare de monedă

pentru o creanţă de la care se obţine un venit financiar (dividende, dobânzi).

CAPITOLUL 4

COMPONENTELE MANAGEMENTULUI FINANCIAR

4.1. Componentele managementului financiar

Managementul financiar se ocupă de toate aspectele referitoare la modul în care îşi

utilizează o firmă resursele financiare în scopul maximizării profitului pe termen lung.

Managementul financiar cuprinde următoarele activităţi:

A - Planificarea financiară, care previzionează perfor-manţa întreprinderii în termeni

financiari, pentru a oferi o evaluare generală a modului cum evoluează aceasta şi a furniza o

bază pentru luarea deciziilor de natură financiară şi pentru a procura resursele financiare

necesare activităţii.

B - Contabilitatea financiară, care clarifică, înregis-trează şi interpretează în monedă

tranzacţiile şi orice operaţiune de natură financiară. Contabilitatea financiară implică înregis-

trarea şi actualizarea tranzacţiilor (înregistrarea contabilă), întocmirea bilanţurilor contabile şi

a conturilui de profit şi pierdere. Aceste situaţii contabile întocmite de firmă vor fi auditate

pentru a asigura că ele reprezintă “o redare reală şi corectă” a performanţelor şi a situaţiei sale

financiare. Dar pe lângă respectarea legislaţiei şi regulilor contabile există şi un alt scop

pentru contabilii firmelor, acela de a realiza o “contabilitate creativă” în dorinţa de a prezenta

terţilor (mediului de afaceri, investitorilor) o imagine pozitivă a întreprinderii.

C - Analiza financiară, care analizează performanţele întreprinderii în termeni de

analiză a variaţiei, analiză cost-volum-profit, analiza mixului de vânzări, analiza riscului,

analiza cost-beneficii şi analiza cost-eficacitate.

D - Contabilitatea internă de gestiune, care calculează costurile de producţie,

furnizează elementele de bază pentru alocarea cheltuielilor de produse şi procese de

producţie, pregăteşte şi controlează bugetele financiare şi se ocupă în special de contabilitatea

cheltuielilor generale. Contabilitatea internă de gestiune furnizează datele pentru analiza

financiară, pentru întocmirea bugetului şi pentru evaluarea capitalului.

E - Evaluarea capitalului şi întocmirea bugetului, selectează şi planifică investiţiile pe

baza rentabilităţii estimate a fi obţinute de pe urma realizării lor. Tehnicile de evaluare a

capitalului cuprind rata medie a rentabilităţii, rambursarea şi actualizarea cash-flow-ului

(fluxurilor de numerar).

4.2. Planificarea financiară

Planificarea financiară este procesul de previzionare a performanţelor unei firme, care

oferă o măsură a modului cum evoluează aceasta şi a furnizează o bază pentru luarea

deciziilor referitoare la viitoarele necesităţi de finanţare şi la ratele de creştere şi

profitabilitate necesare, pentru a face faţă aşteptărilor acţionarilor şi mediului de afaceri.

Activităţi de planificare financiară

Principalele activităţi de planificare financiară sunt:

Previzionarea profitului – previzionarea nivelurilor viitoare ale profitului,

cheltuielilor de desfacere şi a celor generale.

Previzionarea cash-flow-ului – previzionarea fluxurilor de numerar care intră şi

ies din firmă şi a soldului contului bancar curent.

Planificarea fiscală – previzionarea incidenţei impozitului pe profitul societăţii,

asupra câştigurilor din capital, a taxei pe valoarea adăugată (măsura în care întreprinderea

este pe ansamblul activităţii plătitor net sau primitor net) şi plăţilor către sistemul naţional de

asigurări.

Bugetarea pe termen lung – pregătirea capitalului pe termen lung şi a bugetelor

financiare care indică ce fonduri vor fi necesare în viitor.

Procurarea resurselor financiare – a decizii pe baza proiecţiilor financiare şi

bugetelor volumul capitalului şi lichidităţilor necesare în viitor şi efectuarea paşilor necesari

pentru procurarea resurselor financiare şi asigurarea fluxurilor de numerar.

Planificarea profitului şi a dividendelor – planificarea atingerii unei rate de profit

şi plăţii de dividende, prin realizarea unei valori ale câştigului pe acţiune şi ale coeficientului

de capitalizare a rezultatelor care să satisfacă partenerii, mediul de afaceri şi investitorii

existenţi.

Planificarea strategică – furnizează baza de date generale şi raţionale pentru

planurile strategice ale între-prinderii în termeni de profit, creştere, achiziţii, diversificare,

investiţii externe şi planificarea portofoliului.

4.3. Definirea şi rolul bugetului de venituri şi cheltuieli

Previziunile financiare exprimă politica financiară a întreprinderii, planul de

dezvoltare al acesteia, ale cărui componente sunt industriale, comerciale, financiare, umane.

Procesul de planificare urmează un demers alternativ, printr-o explorare a diferitelor

căi de dezvoltare posibile pentru o întreprindere şi orice iniţiativă în domeniul economic se

realizează prin acumularea de resurse financiare şi crearea unui capital economic.

În economia românească, bugetul de venituri şi cheltuieli cuprinde totalitatea

secţiunilor de previziune financiară care evidenţiază veniturile, cheltuielile, rezultatul net al

exerciţiului şi repartizarea lui, fondurile proprii şi împrumutate, încasările şi plăţile în lei şi

valută, principalii indicatori economico-financiari.

Bugetul de venituri şi cheltuieli al întreprinderilor reflectă modul de formare,

administrare şi utilizare a mijloacelor financiare şi asigură furnizarea informaţiilor necesare

fundamentării deciziilor privind gestiunea acestora. Prin structura sa, acesta reprezintă

instrumentul principal de programare a rezultatelor financiare, precum si a fondurilor

necesare.

Prin buget se defineşte previziunea pentru o perioadă de timp dată (an, trimestru,

lună) atât a veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare, cât şi al echilibrului financiar,

fluxurilor băneşti şi financiare, care asigură realizarea programelor de activitate şi a

capacităţii de plată a întreprinderii.

Punându-se de acord cu noul plan contabil general, aplicabil de la data de 01.01.1994,

cu modificările ulterioare, Ministerul Finanţelor, prin Ordinul nr. 596/1995 a aprobat Norme

metodologice de întocmire a bugetului de venituri şi cheltuieli pentru regiile autonome,

societăţile naţionale şi societăţile comerciale cu capital de stat începând cu data de

01.01.1995. Agenţii economici cu capital privat pot adapta şi aplica, în mod corespunzător,

normele stabilite pentru sectorul de stat. Cu privire la indicatorii financiari, unităţile pot să-şi

stabilească indicatori suplimentari în conformitate cu activităţile specifice care sunt relevante

pentru intensitatea folosirii mijloacelor şi calitatea activităţii.

Organizaţiile statale îşi stabilesc bugetele prin legi valabile de regulă pe un an

calendaristic sau pe un an fiscal. Comunităţile locale (consiliile locale, primăriile

municipiilor, oraşelor şi comunelor, consiliile judeţene, prefecturile, alte servicii publice de

interes local) îşi dimensionează veniturile şi cheltuielile în funcţie de resurse şi nevoi, iar

instituţiilor publice de interes naţional sau local li se alocă credite bugetare potrivit profilului

şi obiectului lor de activitate.

În baza prevederilor art. 111 din Legea 31/1990 republicată privind activităţile

comerciale, adunările generale ale acţionarilor ale societăţilor pe acţiuni sunt obligate să

stabilească şi bugetul de venituri şi cheltuieli pentru exerciţiul următor. Deşi legea nu prevede

obligativitatea întocmirii bugetului de venituri şi cheltuieli de către societăţile comerciale în

nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, este evident că un document

care să cuprindă veniturile şi cheltuielile necesare pentru realizarea obiectului de activitate al

fiecărui agent economic, este util pentru dimensionarea resurselor financiare în funcţie de

programul de activitate şi încadrarea cheltuielilor într-un optim care poate asigura

continuarea activităţii în condiţii de concurenţă şi realizarea unui profit.

În procesul de elaborare şi de execuţie a bugetului de venituri şi cheltuieli se va

urmări în mod obligatoriu respectarea principiilor eficienţei maxime şi echilibrului financiar,

rezultatele financiare şi fluxurile băneşti care să asigure realizarea programelor de activitate şi

capacitatea de plată a întreprinderii.

Ca instrument de previziune, bugetul de venituri şi cheltuieli joacă un rol deosebit în

activitatea unităţii economice, concretizat în:

- asigură determinarea optimă a nivelului veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor

întreprinderii;

- stabileşte modul de asigurare a resurselor proprii pentru finanţarea activităţii

economice, pentru necesităţile de plată a obligaţiilor, precum şi nevoilor social-culturale, de

risc comercial, de plată a salariilor etc.;

- asigură echilibrul financiar al întreprinderii prin dimensionarea veniturilor şi

cheltuielilor, a resurselor şi utilizărilor numai în funcţie de producţia, serviciile şi lucrările de

executat contractate pe diferite perioade;

- asigură un echilibru între fluxurile băneşti de intrare şi ieşire în şi din

întreprindere, între necesităţile de resurse şi posibilitatea acoperirii lor;

- asigură previziunea relaţiilor cu banca, cu furnizorii şi clienţii, cu bugetul de stat

şi bugetul asigurărilor sociale şi alte organisme economico-sociale;

- reflectă modul de formare, administrare şi utilizare a mijloacelor financiare

necesare bunei funcţionări a întreprinderii;

- furnizează informaţiile necesare fundamentării deciziilor financiare privind

gestionarea patrimoniului întreprinderii.

Bugetele de venituri şi cheltuieli elaborate de regiile autonome şi societăţile cu capital

de stat asigură baza de date pentru întocmirea şi fundamentarea bugetului public naţional.

La elaborarea şi executarea bugetului de venituri şi cheltuieli se va urmări

respectarea principiilor eficienţei maxime şi echilibrului financiar, şi anume:

- mobilizarea tuturor resurselor (veniturilor) de care dispune întreprinderea în

vederea finanţării activităţii;

- dimensionarea corectă şi cu spirit de economie a cheltuielilor cuprinse în buget;

- reflectarea în bugetul de venituri şi cheltuieli a modificărilor produse în structura

şi evoluţia patrimoniului şi a capitalului propriu (capital social, fonduri, rezerve, provizioane,

profit etc.);

- evaluarea şi dimensionarea relaţiilor băneşti interne şi externe ale unităţii;

- stabilirea previzională a ratei rentabilităţii economice (profit brut previzibil

/capital permanent), a ratei rentabilităţii financiare (profit net / capital propriu), a ratei

autonomiei financiare (capital străin /capital propriu) şi a altor indicatori financiari de

referinţă.

În acest scop, se folosesc formulare prevăzute de actele normative în vigoare, precum

şi formulare specifice proprii sau solicitate de ministerele de resort, după caz, în funcţie de

necesităţi, îndeosebi pentru fundamentarea veniturilor, a costurilor de producţie şi a

subvenţiilor ce urmează a fi primite.

Elementele care formează veniturile unităţii economice se constituie din sumele

încasate sau de încasat din:

- livrări de bunuri, executări de lucrări şi prestări de servicii;

- executarea unei obligaţii legale din partea terţilor;

- venituri financiare;

- venituri extraordinare;

- venituri din producţia stocată;

- venituri din producţia imobilizată;

- diminuarea sau anularea provizioanelor;

- preţul de vânzare al activelor cedate.

Regulamentul de aplicare a Legii Contabilităţii defineşte cifra de afaceri ca fiind suma

veniturilor rezultate din livrările de bunuri, executarea de lucrări, prestarea de servicii şi alte

venituri din exploatare, mai puţin rabaturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor.

Veniturile, după natura lor, se grupează în:

- venituri din exploatare;

- venituri financiare;

- venituri extraordinare;

- venituri din diminuarea sau anularea provizioanelor.

Cheltuielile unităţii patrimoniale privesc:

- consumurile activităţii de producţie, lucrările executate şi serviciile prestate;

- cheltuieli de personal;

- executarea unor obligaţii legale sau contractuale;

- cheltuieli extraordinare;

- amortizările şi provizioanele constituite;

- valoarea contabilă a activelor cedate, distruse sau dispărute.

După natura lor, cheltuielile se grupează în:

- cheltuieli de exploatare;

- cheltuieli financiare;

- cheltuieli extraordinare;

- cheltuieli cu amortizările şi provizioanele;

- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;

- cheltuieli cu impozitul pe profit calculat potrivit legii.

Rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere) se determină ca diferenţă între veniturile şi

cheltuielile exerciţiului, indiferent de data încasării sau plăţii lor şi cuprinde rezultatul curent,

rezultatul extraordinar şi impozitul pe profit. Rezultatul exerciţiului reprezintă soldul final al

contului de profit şi pierdere ce se supune repartizării.

Unele formulare se completează numai de către între-prinderile care întrunesc

condiţiile prevăzute de lege (de exemplu, Bugetul activităţilor de încasări şi plăţi în valută,

Bugetul activităţii de investiţii, Împrumuturi garantate de stat).

Deşi bugetul de venituri şi cheltuieli al unei între-prinderi se definitivează şi se

aprobă, de obicei, în ultima lună a anului curent pentru anul următor, preocuparea consiliilor

de administraţie, a managerilor, a compartimentului financiar şi a celorlalte compartimente

funcţionale din fiecare unitate, pentru destinul acesteia în anul următor, trebuie să înceapă din

prima zi anului curent.

Proiectele bugetelor de venituri şi cheltuieli se depun la Ministerul Finanţelor sau la

organele teritoriale ale Ministerului Finanţelor, după caz, precum şi la băncile finanţatoare, în

următoarele cazuri:

- dacă această obligaţie este prevăzută într-un act normativ;

- dacă pentru activitatea unităţilor patrimoniale sunt prevăzute subvenţii sau alocaţii

pentru cheltuieli de capital de la bugetul de stat sau bugetele locale;

- dacă se solicită împrumuturi cu garanţia statului.

4.4. Conţinutul şi structura bugetului de venituri şi cheltuieli

Unităţile patrimoniale, indiferent de forma de proprietate au obligaţia de a întocmi

bugetul de venituri şi cheltuieli, anual, cu defalcarea pe trimestre, care conţine următoarele

secţiuni:

Bugetul activităţii generale;

Bugetul activităţii de producţie;

Bugetul activităţii de trezorerie;

Bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută;

Bugetul activităţii de investiţii;

Împrumuturi garantate de stat;

Rezerve;

Repartizarea profitului;

Principalii indicatori economico-financiari.

4.4.1. Bugetul activităţii generale

Formularul conţine, la nivelul societăţii, date privind veniturile, cheltuielile şi

rezultatele financiare preconizate a se realiza în anul curent, comparativ cu cele realizate sau

previzionate în anul precedent.

Formularul evidenţiază rezultatul net al exerciţiului ca diferenţă între veniturile totale

şi cheltuielile totale aferente activităţii.

Echilibrul poate fi considerat ca realizat atunci când cheltuielile totale nu depăşesc

veniturile totale. Această situaţie nu asigură însă îndeplinirea cerinţei privind respectarea

principiului eficienţei maxime şi obţinerea resurselor pentru dezvoltarea întreprinderii.

Relaţia de bază a formularului este:

Rezultatul net al exerciţiului = Venituri totale – Cheltuieli totale

Capitolele principale ale bugetului activităţii generale sunt:

a) Venituri totale structurate astfel:

- venituri din exploatare (venituri din vânzarea semifabricatelor, produselor finite

produselor reziduale, venituri din lucrări şi servicii prestate, studii şi cercetări, redevenţe,

locaţii de gestiune şi chirii, activităţi diverse);

- venituri financiare (venituri provenind din participaţie, alte imobilizări financiare,

creanţe imobilizate, titluri de plasament, diferenţe favorabile de curs valutar, dobânzi, alte

venituri financiare);

- venituri extraordinare – au ca sursă fie operaţiuni de gestiune (bunuri rezultate

din dezmembrarea imobilizărilor corporale), fie operaţiuni de capital (venituri din vânzarea

activelor imobilizate).

b) Cheltuielile totale aferente activităţilor care determină veniturile programate a se

realiza în cursul exerciţiului financiar sunt structurate astfel:

- cheltuieli pentru exploatare şi anume:

- cheltuieli cu materiile prime şi materiale;

- cheltuieli de personal;

- cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizionele;

- cheltuieli privind alte activităţi de exploatare;

- cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate.

- cheltuieli financiare – privesc titlurile de plasament cedate, dobânzile, cheltuielile

din diferenţe nefavorabile de curs valutar, alte cheltuieli financiare;

- cheltuieli extraordinare – legate fie de operaţiuni de gestiune (despăgubiri, amenzi

şi penalităţi, donaţii, subvenţii acordate, pierderi provenite de la debitori diverşi), fie de

operaţiuni de capital (reprezentând active cedate);

- rezerve legale;

- acoperirea pierderilor din anii precedenţi;

- impozitul pe profit.

c) Rezultatul net al exerciţiului şi anume:

- profit sau pierdere.

4.4.2. Bugetul activităţii de producţie

În cazul acestui formular se determină eficienţa activităţilor de producţie pe baza

principalelor elemente ale costurilor de producţie aferente producţiei marfă. Prin acest

formular al bugetului de venituri şi cheltuieli este pus în evidenţă rezultatul activităţii

întreprinderii: profit sau pierdere.

Producţia marfă cuprinde produse finite, semifabricate din producţie proprie, lucrări şi

servicii terminate (recepţionate) executate pentru terţi, inclusiv pentru sectorul de investiţii la

preţurile de livrare preconizate.

Costul de producţie se stabileşte prin însumarea cheltuielilor aferente producţiei marfă

– materii prime şi mate-riale; combustibili, energie şi apă; amortizarea imobilizărilor

corporale; lucrări şi servicii executate de terţi; salarii personal; asigurări şi protecţie socială;

alte cheltuieli.

Bugetul activităţii de producţie cuprinde următorii indicatori:

- producţia marfă totală;

- costul de producţie total aferent producţiei marfă fabricată;

- costul producţiei – costul unitar al produselor;

- cheltuieli generale – cheltuieli directe şi indirecte de producţie.

Unităţile care prin bugetul de venituri şi cheltuieli propun subvenţii de la bugetul de

stat au obligaţii să anexeze la acest formular următoarele fundamentări:

- fundamentarea costurilor de producţie;

- fundamentarea costului unitar al produselor;

- fundamentarea cheltuielilor indirecte de producţie;

- fundamentarea cheltuielilor generale ale adminis-traţiei;

- fundamentarea subvenţiilor;

- fundamentarea cheltuielilor de protocol, reclamă şi publicitate.

4.4.3. Bugetul activităţii de trezorerie

Formularul reprezintă o sinteză a resurselor proprii grupate în funcţie de provenienţa,

precum şi destinaţia resurselor pe principalele activităţi generatoare de cheltuieli şi plăţi,

având ca scop stabilirea modalităţilor de asigurare a echilibrului necesar desfăşurării

activităţii în condiţii normale.

Comparând resursele proprii cu necesarul de resurse, rezultă după caz, un excedent

sau un deficit la nivelul resurselor.

Excedent (+) = Resurse proprii – Necesar de resurse

Deficit (-) = Necesar de resurse – Resurse proprii

În caz de deficit se procedează la identificarea modalităţilor de acoperire a acestuia

prin credite sau alte împrumuturi, subvenţii pe produse şi activităţi şi alocaţii pentru investiţii.

În cadrul resurselor proprii sunt evidenţiate distinct:

- disponibilităţile la începutul perioadei – fond de dezvoltare, rezerve şi alte

fonduri;

- resursele aferente perioadei – venituri din exploatare, venituri financiare, venituri

extraordinare şi alte resurse.

Necesarul de resurse este stabilit pe tipuri de operaţiuni, şi anume:

- operaţiuni de finanţare a cheltuielilor de exploatare, cheltuielilor financiare,

cheltuielilor extraordinare şi imobili-zărilor corporale şi necorporale;

- operaţiuni de rambursare a creditelor;

- operaţiuni de majorare a rezervelor;

- operaţiuni legate de relaţia cu bugetul statului sau bugetele locale (impozit pe

profit şi vărsăminte la bugetul de stat sau bugetele locale);

- operaţiuni în legătură cu acţionarii, managerii şi salariaţii întreprinderii (plata

dividendelor, cota managerului, participarea la profit a salariaţilor etc.).

Formularul nu reflectă disponibilităţile de mijloace băneşti, la începutul perioadei ca

rezultat concret, monetar, al rotaţiei activelor circulante în perioadele precedente. Angajarea

acestor disponibilităţi în acoperirea necesarului de resurse pe perioada proiectată ar

presupune concomitent şi prevederea cheltuielilor care să reflecte creşterea faţă de începutul

perioadei a altor elemente de mijloace circulante (stocuri şi alte active circulante) sau plata

unor obligaţii existente la începutul perioadei (participarea la profit a salariaţilor, plata

dividendelor etc.). Astfel de modificări în structura mijloacelor circulante, fără modificarea

volumului total al acestora, nu influenţează excedentul sau deficitul de resurse pe perioada

proiectată şi, ca urmare, nu sunt reflectate în formularul de buget. În cazul deficitului se

prevede în formularul de buget modul de acoperire a acestuia care poate fi din: împrumuturi

sociale, creanţe, împrumuturi bancare, subvenţii pentru produse sau pentru investiţii.

4.4.4. Bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută

Acest formular se întocmeşte de unităţile patrimoniale care au încasări şi plăţi în

valută efectuate în conformitate cu prevederile Regulamentului privind efectuarea

operaţiunilor valutare. În cadrul acestui buget se urmăreşte programarea şi reglarea (prin

credite) capacităţilor de plată în valută a unităţilor economice respective.

În termenii echilibrului disponibilităţile în valută la începutul anului, la care se adaugă

încasările în cursul anului, trebuie să acopere plăţile în valută aferente exerciţiului. Din

această relaţie, prin diferenţă poate rezulta un disponibil la sfârşitul exerciţiului financiar,

astfel:

Disponibil la sfârşitul anului = Disponibil la începutul anului + Încasări în cursul

anului – Plăţi în cursul anului

Încasările din cursul anului pot proveni din:

- activitatea de bază – export direct, executări de lucrări în străinătate, prestaţii de

servicii internaţionale, aport valutar, comisioane încasate de la furnizorii de mărfuri la export

sau beneficiarii de mărfuri din import, alte operaţiuni externe;

- valută cumpărată de la băncile comerciale;

- credite primite în valută;

- dobânzi bancare încasate pentru depozite în valută.

Plăţile în valută în cursul exerciţiului financiar sunt generate de;

- importuri realizate pentru investiţii proprii, materii prime, materiale,

subansambluri destinate consumului propriu şi alte bunuri destinate vânzării;

- alte cheltuieli legate de reprezentarea în străinătate, reclamă şi publicitate,

deplasări în străinătate, restituirea creditelor primite, dobânzi bancare plătite pentru credite

primite, alte cheltuieli prevăzute de lege, valută vândută băncilor comerciale.

Principalii indicatori prevăzuţi de bugetul de încasări şi plăţi în valută sunt: încasări în

valută şi plăţi totale în valută.

4.4.5. Bugetul activităţii de investiţii

În cadrul acestui formular se dimensionează sursele de acoperire a cheltuielilor pentru

investiţii. Prin întocmirea acestui formular se urmăreşte stabilirea surselor de acoperire a

cheltuielilor pentru investiţii.

Relaţia de bază a formularului o constituie compensarea resurselor proprii pentru

finanţarea investiţiilor cu cheltuielile pentru investiţii, şi anume:

Excedent (+) = Resurse proprii pentru finanţarea investiţiilor - Cheltuieli pentru

investiţii

Deficit (-) = Cheltuieli pentru investiţii – Resurse proprii pentru finanţarea

investiţiilor

Dacă rezultă deficit se identifică modalităţile de acoperire a acestuia în aşa fel încât

cerinţele echilibrului să fie satisfăcute. Resursele de acoperire a deficitului provin din:

- credite şi alte împrumuturi;

- alocaţii de la buget sau din fondul special pentru investiţii;

- alte surse.

Bugetul activităţii de investiţii cuprinde următorii indicatori:

a) resurse proprii de finanţare a investiţiilor şi anume:

- disponibil în cont la începutul anului;

- sume din valorificarea materialelor rezultate din dezmembrarea mijloacelor fixe;

- sume din vânzarea activelor şi mijloacelor fixe;

- amortizarea imobilizărilor corporale;

- sume repartizate din profitul net;

- suma reprezentând reducerea impozitului pe profit cu 50%.

b) destinaţia resurselor proprii şi anume:

- rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung;

- finanţarea investiţiilor curente.

c) cheltuieli de investiţii pentru continuarea lucrărilor în curs de execuţie, lucrări noi,

achiziţionări de bunuri (dotări) şi alte cheltuieli de investiţii.

4.4.6. Împrumuturi garantate de stat

Acest formular se completează pe baza acordurilor sau contractelor încheiate, pe

fiecare garant (statul sau băncile finanţatoare), exprimat, atât în valută, cât şi în lei; se mai

completează pentru fiecare împrumut, la extern şi la intern, garantat de stat, exprimat atât în

moneda de contract, cât şi în milioane de lei.

Datoria efectivă la sfârşitul exerciţiului financiar se stabileşte pe baza relaţiei

următoare:

Datoria efectivă la = Datoria efectivă + Intrări din - Rambursări

sfârşitul perioadei la începutul perioadei împrumuturi de capital

4.4.7. Rezerve

Formularul se completează pe trei feluri de rezervă şi în cadrul acestora pe fonduri

constituite conform actelor normative. Sunt evidenţiate distinct rezervele legale, cele statutare

şi alte rezerve.

Pentru fiecare fond se stabileşte soldul la sfârşitul perioadei pe baza relaţiei:

Soldul la sfârşitul perioadei = Resurse totale – Utilizări totale

4.4.8. Repartizarea profitului net

Acest formular cuprinde repartizarea profitului net la sfârşitul exerciţiului pe

destinaţiile legale.

4.5. Principalii indicatori economico-financiari

Formularul de buget conţine un număr de 16 indicatori economico-financiari. În

funcţie de domeniul de activitate agenţii economici pot calcula anumiţi indicatori specifici.

Pe baza acestor indicatori se programează, urmăreşte şi analizează activitatea economico-

financiară a agenţilor economici.

Stabilirea acestor indicatori pentru perioade viitoare permite managerilor evidenţierea

unor aspecte cum sunt:

- capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor de plată exigibile – prin

calcularea indicatorilor de lichiditate (lichiditatea globală, lichiditatea intermediară şi

lichiditatea imediată);

- rentabilitatea – prin stabilirea indicatorilor rentabilităţii economice şi financiare;

- raportul resurse proprii / resurse străine, în finanţarea activităţii pe baza

indicatorilor: securitate financiară, solvabilitate patrimonială, rata autonomiei financiare,

gradul de îndatorare;

- relaţiile cu clienţii şi furnizorii - reflectată de stabilirea indicatorilor, perioada de

recuperare a creanţelor şi perioada de rambursare a datoriilor.

Nivelurile stabilite a acestor indicatori pentru exerciţiul financiar viitor au un rol de

obiective şi orientează deciziile echipei manageriale.

Asigurarea echilibrului financiar este un scop al previziunii financiare şi o condiţie

pentru supravieţuirea economică a unei întreprinderi.

Indicatorii economico-financiari prezentaţi în formular sunt, în general, rate de

rentabilitate, de lichiditate, de îndatorare, de rotaţie a activelor circulante prin cifra de afaceri,

precum şi rate referitoare la productivitatea muncii şi structura costurilor.

Agenţii economici au obligativitatea calculării unui număr minim de 16 indicatori (şi

după caz, indicatori suplimentari, potrivit specificului activităţii), după cum urmează:

1. Pragul de rentabilitate – reflectă nivelul cifrei de afaceri (volumul total al

încasărilor) pentru care profitul este egal cu zero.

Costuri fixe (mii lei)

Prag de rentabilitate = ----------------------------------------

Preţul de livrare - Costuri variabile

unitar (lei/U.M.) unitare (lei/U.M.)

2. Lichiditatea globală (generală) reflectă posibilitatea competenţelor patrimoniale

curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de

plată exigibile.

Se apreciază o lichiditate globală favorabilă atunci când are o mărime supraunitară

(între 2 – 2,5):

Active circulante

Lichiditate globală = ---------------------------

Datorii curente

3. Lichiditatea redusă (intermediară):

Active circulante – Stocuri

Lichiditatea redusă = ------------------------------------

Datorii curente

Lichiditatea redusă trebuie să tindă spre o mărime unitară (între 0,5/1).

4. Lichiditatea imediată:

Trezorerie

(casa, dispoziţii bancare şi plasamente de

scurtă durată)

Lichiditatea imediată = ------------------------------------------------

Datorii pe termen scurt

5. Securitatea financiară reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanţarea

activităţii:

Capitaluri proprii

Securitatea fianciară = ----------------------------------------

Datorii pe termen mediu şi scurt

6. Rata rentabilităţii economice măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare

alocate:

Profitul exploatării

Rata economică = ------------------------

Total active

Rata rentabilităţii economice trebuie să fie superioară ratei inflaţiei; trebuie să permită

reînnoirea şi creşterea activelor într-o perioadă cât mai scurtă.

7. Rata rentabilităţii financiare exprimă capacitatea capitalurilor proprii de a produce

profit:

Profitul net

Rata financiară = ----------------------

Capitaluri proprii

8. Solvabilitatea patrimonială reprezintă gradul în care unităţile patrimoniale pot face

faţă obligaţiilor de plată:

Capitalul propriu

Solvabilitatea patrimonială = ---------------------- x 100

Total pasiv

9. Gradul de îndatorare arată limita până la care agentul economic este finanţat din

alte surse decât fondurile proprii:

Plăţi exigibile

Gradul de îndatorare = --------------------- x 100

Total activ

10. Rata profitului:

Profit brut

Rata profitului = --------------------- x 100

Cifra de afaceri

11. Potenţialul de dezvoltare / creştere:

Prelevări din profit pentru fondul de

dezvoltare

Potenţialul de dezvoltare = ------------------------------------ x 100

Fondul de rulment

12. Perioada de recuperare a creanţelor:

Debitori + Facturi de încasat

Perioada de recuperare = --------------------------------- x 365 zile

a creanţelor Cifra de afaceri

13. Perioada de rambursare a datoriilor:

Obligaţii

Perioada de rambursare a datoriilor =------------------- x 365 zile

Cifra de afaceri

14. Rotaţia stocurilor:

Cifra de afaceri

Rotaţia stocurilor = ------------------------------------ x (zile)

Total stocuri – Facturi neîncasate

15. Productivitatea muncii:

Cifra de afaceri

Productivitatea muncii = ---------------------------

Număr total personal

16. Ponderea salariilor în costuri:

Salarii directe

Ponderea salariilor în costuri = -------------------------------- (%)

Costuri directe de producţie

4.6. Alte modalităţi de întocmire a bugetelor financiare

Bugetarea se ocupă cu întocmirea bugetelor: declaraţii cantitative şi financiare a

alocărilor de resurse şi a utilizării acestora în procesul de producţie a întreprinderii. De

regulă, bugetele sunt întocmite anual, putând fi actualizate de-a lungul anului.

În locul bugetului întocmit anual, unele firme au adoptat metoda “bugetelor mobile”

(rolling budgets) care sunt actualizate continuu, de regulă odată la trei luni. Tehnica

întocmirii lor nu este diferită de cea utilizată la întocmirea bugetelor clasice, dar spre

deosebire de cazul acestora din urmă datele utilizate ca bază nu sunt foarte detaliate dată fiind

frecvenţa lor actualizare.

Bugetele sunt necesare din trei motive:

1. pentru a demonstra care sunt implicaţiile financiare ale planurilor întreprinderii;

2. pentru a defini resursele necesare realizării acestor planuri;

3. pentru a oferi un mijloc de măsurare, monitorizare şi control a rezultatelor

obţinute în raport cu cele aşteptate, generate de planurile respective.

Procesul întocmirii bugetului este reprezentat în figura nr.1. Componentele acestui

proces sunt:

1. Planul general de activitate al întreprinderii, care defineşte obiectivele pe termen

lung ale întreprinderii exprimate sub forma veniturilor generate de investiţiile efectuate de

acţionari, veniturile generate de capitalul utilizat, respectiv creşterea veniturilor şi a

profiturilor întreprinderii. Bugetul anual poate fi văzut ca fiind primul an al planului financiar

pe termen lung. Planul general de activitate al acesteia va include planurile de investiţii şi

programele de cercetare şi dezvoltare.

2. Previziunile efectuate pentru veniturile din vânzări care pot fi obţinute în

următorul an financiar împreună cu previziunile efectuate pentru cheltuielile de capital, a

cheltuielilor generate de cercetare şi dezvoltare. Previzionarea veniturilor din vânzări se va

realiza cu ajutorul studiilor de piaţă şi vor lua în considerare atât cererea cât şi factorii

restrictivi sau constrângerile care pot să apară în ceea ce priveşte capacitatea de producţie a

întreprinderii.

Acest element al întocmirii bugetului va constitui baza bugetului.

3. Bugetul vânzărilor va defini produsul care va fi vândut, volumul vânzărilor şi

preţul la care vor avea loc tranzacţiile. Bugetul va pune în evidenţă obiectivele întreprinderii

în ceea ce priveşte volumul total al vânzărilor şi volumul vânzărilor la fiecare produs în parte.

El va include şi obiectivele referitoare la nivelul impozitelor. Vânzările vor fi analizate la

nivel global sau unitar.

4. Bugetul producţiei defineşte ce trebuie produs şi care este costul pe care îl

generează. Prima cerinţă a întocmirii acestui buget constă în efectuarea unei analize a

capacităţii de producţie a întreprinderii, precum şi asupra altor resurse disponibile care sunt

necesare satisfacerii bugetului vânzărilor. Sunt identificaţi aşa numiţii timpi morţi

(întreruperile) din cadrul fluxului tehnologic, alţi factori restrictivi şi se iau decizii pentru

rezolvarea situaţiilor nefavorabile generate de aceştia. Deciziile manageriale sunt necesare în

ceea ce priveşte nivelul stocului de produse finite, a stocului de materii prime, pentru fiecare

în parte şi pe total. Sunt prevăzute în buget costurile de achiziţionare a materialelor,

subansamblelor şi pentru prelucrare. Bugetul producţiei este întocmit pentru fiecare

departament în parte, evidenţiind numărul produselor care se vor fabrica în diferite perioade

de timp, aşa numitele perioade de control individual, perioade care însumate vor da perioada

de timp pentru care este întocmit bugetul.

5. Bugetele departamentale precizează nivelul chel-tuielilor din fiecare departament

efectuate pentru a se putea obţine ceea ce s-a prevăzut în bugetul vânzărilor şi al producţiei,

pentru a realiza programul de cercetare şi dezvoltare al întreprinderii şi pentru asigura

diverse facilităţi de natură administrativă, facilităţi legate de serviciile de care trebuie să

beneficieze întreprinderea pentru a-şi derula activitatea în condiţii optime. Fiecare buget

departamental va cuprinde costurile generate de forţa de muncă angajată, precum şi costurile

pe care le presupune orice activitate care se desfăşoară sub controlul său. În plus:

Bugetul costurilor generate de vânzări va include costurile de marketing-

distribuţie, publicitate, promovare, studiu de piaţă – şi costurile presupuse de funcţionarea

serviciului clienţi;

Bugetul costului producţiei va acoperi cheltuielile de producţie, a cheltuielilor

generate de întreţinerea uzinei şi a utilajelor precum şi de deprecierea acestora (amortizarea);

Bugetul administraţiei va acoperi costurile tuturor serviciilor “centrale” asigurate

de serviciile: financiar, personal, management, juridic, relaţii publice, pensii şi alte servicii

ale întreprinderii. Orice alte cheltuieli cum ar fi asigurările sau alte servicii furnizate

întreprinderii de alte întreprinderi şi care nu pot fi imputate direct departamentului care

beneficiază de ele, vor apare în acest buget. Sumele alocate prin acest buget vor fi apoi

repartizate fiecărui serviciu, secţie sau departament;

Bugetul pentru cercetare şi dezvoltare va acoperi toate cheltuielile legate de

cercetare şi dezvoltare. Aici vor fi incluse cheltuielile pentru demararea cercetării, cheltuielile

cu achiziţionarea brevetelor, licenţelor invenţiilor realizate în străinătate precum şi

cheltuielile generate de achiziţionarea materialelor necesare cercetării.

Bugetele departamentale vor fi analizate şi în ceea ce priveşte cheltuielile directe

generate de achiziţionarea de materiale şi subansamble, cheltuielile de regie ale departa-

mentelor şi cheltuielile generale ale întreprinderii. Din acestea, se vor delimita bugetele

cheltuielilor generale pentru fiecare departament în parte, ele servind ca reper în controlul

modului de efectuare a cheltuielilor. Prin însumarea lor se va obţine bugetul general al

întreprinderii.

6. Venitul anual sau bugetul debitorilor derivă din bugetul vânzărilor. Acesta

precizează care sunt veniturile prevăzute a se obţine din vânzări pentru fiecare perioadă de

timp. Respectivele venituri sunt analizate în raport cu venitul brut, debitele neperformante şi

cu venitul net (venit brut mai puţin debite neperformante) care vor intra în bugetul fluxurilor

de numerar.

7. Aprovizionările sau bugetul creditorilor, derivă din bugetul producţiei şi

precizează cheltuielile cu materii prime, subansamble şi cheltuielile de prelucrare generate în

fiecare perioadă de timp.

8. Bugetul cheltuielilor de capital, derivă din planul general de activitate al

întreprinderii şi din previziunile făcute de aceasta. El va acoperi toate investiţiile necesare

într-un an bugetar. Fiecare departament trebuie să prezinte situaţia cheltuielilor de capital

care vor fi încorporate în bugetul capitalului, în condiţiile în care nevoile de investiţii de la

nivelul fiecărui departament vor fi considerate părţi componente ale programului investiţiilor

de capital pe termen lung.

9. Numerarul sau bugetul financiar transpune bugetele operative ale fiecărui

departament al întreprinderii, prezentate ca venituri şi cheltuieli, în fluxuri de intrare şi de

ieşire de capital. Obiectivul care stă la baza întocmirii acestui buget este de a convinge

conducerea întreprinderii că în derularea activităţii acesteia se utilizează suma optimă de

numerar şi în acelaşi timp de a o asigura că nu există numerar care să rămână neutilizat. Se

impune astfel planificarea şi bugetarea intrărilor şi ieşirilor de numerar provenite din alte

surse astfel încât să poată fi întocmit un buget al fluxurilor de fonduri, iar cash-flow-urile să

poată fi controlate în raport cu ceea ce este prevăzut în buget.

10. Bugetul general va însuma toate informaţiile pregătite şi prelucrate de-a lungul

procesului de întocmire a bugetului. Pe lângă precizarea vânzărilor, producţiei, bugetelor de

capital şi de numerar, bugetul general va include un bilanţ, contul de profit şi pierderi, situaţia

fluxului de numerar. Baza pentru controlul cheltuielilor o vor constitui bugetele

departamentale.

4.6.1. Procedura întocmirii bugetului financiar

Procedura întocmirii bugetului financiar este următoarea:

1. Sunt pregătite reperele bugetare (bugetele orientative). Acestea se obţin din

planul general de activitate al întreprinderii şi din previziunile efectuate. Include, de regulă,

vânzările şi producţia preconizată a se obţine, nivelul de activitate pe care bugetul va trebui să

îl susţină.

Strategiile vor fi pregătite plecând de la marjele de profit sau contribuţiile pe care le

va genera activitatea întreprinderii, iar indicatorii care se vor calcula vor fi: venit raportat la

capital angajat, cheltuielile generale ale între-prinderii raportate la venitul din vânzări,

debitori incerţi raportaţi la venituri din vânzări, stocuri raportate la vânzări, stocuri raportate

la active curente, pasive curente raportate la active curente.

În final se vor utiliza şi alte date necesare întocmirii bugetului. Printre acestea sunt

rata inflaţiei, creşterile care se presupune că vor avea loc la nivelul costurilor şi al preţurilor.

2. Bugetele iniţiale sunt întocmite de conducerea întreprinderii în colaborare cu

serviciul contabilitate. Trebuie justificate acele modificări care apar faţă de bugetele

precedente, în special dacă aceste modificări nu sunt în concordanţă cu modificările care apar

în nivelul de activitate al întreprinderii, cu creşterea inflaţiei, a costurilor şi a preţurilor.

Aceste bugete departamentale trebuie verificate de manageri pentru a se obţine confirmarea

încadrării lor în ceea ce s-a luat ca reper.

3. Bugetele departamentale şi funcţionale sunt adu-nate, comparate şi analizate

pentru a se obţine bugetul general. Acestea sunt verificate de către managerii întreprinderii,

care pot cere efectuarea de modificări la nivel departamental, astfel încât să se încadreze în

obiectivele întreprinderii în ceea ce priveşte profitabilitatea şi dezvoltarea nivelului de

activitate.

4. Bugetul general este în final aprobat de manageri, după care se emit o serie de

măsuri bugetare pentru fiecare manager de departament sau manager de centru bugetar,

acestea folosindu-se în continuare în activitatea de planificare şi control a activităţii.

Bugetele transpun politica întreprinderii în termeni financiari, ceea ce în sfera

afacerilor constituie unicul mod în care se poate exprima politica întreprinderii. Cu siguranţă

ele pot fi considerate ca puncte de plecare, în funcţie de care se poate realiza controlul

activităţii întreprinderii.

4.6.2. Bugetele flexibile

Un buget flexibil este un buget care să ia în considerare un interval mai larg al

volumului producţiei care se poate obţine şi nu o singură variantă. Este deseori întâlnit sub

denumirea de buget multi-volum. Intervalul luat în considerare pentru a desemna volumul

producţiei care se poate obţine este considerat relevant. Un buget devine flexibil atunci când

se impune ca bugetul original să ia în considerare modificările care survin la nivelul de

activitate al întreprinderii.

Un buget static este întocmit pentru un singur nivel de activitate, luând în considerare

de exemplu, volumul vânzărilor. Aceasta înseamnă că atât costurile fixe cât şi cele variabile

sunt prevăzute a rămâne constante la orice nivel de activitate. Costurile fixe vor îndeplini

această cerinţă, însă costurile variabile, prin definiţie, nu o vor putea îndeplini. Deoarece

volumul producţiei realizate va fi cu siguranţă diferit de cel al producţiei planificate, bugetul

original va fi inexact. De aici necesitatea flexibilizării bugetelor pentru a reflecta nivele

diferite de producţie – realizate sau planificate.

Bugetele care au la bază nivele fixe de producţie pot fi “flexibilizate” în timpul anului

bugetar prin revizuirea previziunilor realizate. În firmele în care producţia nu variază

semnificativ de la o lună la alta, fiind relativ constantă, această revizuire a previziunilor se

poate face de cel mult două ori într-un an. Revizuirea previziunilor presupune refacerea

bugetului general al întreprinderii, plecându-se de la un bilanţ şi un cont de profit şi pierderi

revizuite.

Controlul bugetelor flexibile se realizează pe aceleaşi principii ca şi în cazul bugetelor

fixe. Se compară cifrele realizate cu cele prevăzute prin buget punându-se în evidenţă

eventualele diferenţe care apar. Bugetul care serveşte ca bază de comparaţie este bugetul

ajustat în funcţie de nivelul de activitate. În sistemul costurilor standard, acestea se vor

prezenta sub forma orelor standard realizate. Costurile efective sunt comparate cu cele trecute

în bugetul ajustat pentru a se determina diferenţele favorabile sau nefavorabile.

Controlul bugetelor flexibile elimină sau măcar previne dezavantajul utilizării

bugetului fix, şi anume faptul că un buget fix nu permite a se lua în considerare variaţiile

inevitabile care intervin în nivelul de activitate al întreprinderii, variaţii care afectează în mod

direct costurile întreprinderii. În cazul în care nu ar exista posibilitatea ca aceste variaţii să fie

luate în considerare bugetul nu mai îndeplineşte unul dintre principiile de bază şi anume

principiul realităţii, în acest caz controlul bugetului evident nu îşi va mai atinge scopul în care

este efectuat.

4.6.3. Întocmirea bugetului zero

Întocmirea bugetului bază – zero este o tehnică care cere managerilor să reevalueze în

totalitate activităţile pe care întreprinderea le desfăşoară pentru a decide dacă este necesară

eliminarea unor activităţi, sau fundamentarea lor la un nivel inferior, similar sau superior

nivelului la care se derulează în acel moment. Stabilirea nivelului de fundamentare, pornind

de la zero spre o creştere semnificativă a acestora, se va realiza în funcţie de priorităţile

determinate de manageri şi mai ales în funcţie de fondurile disponibile.

Abordarea tradiţională a întocmirii bugetului tinde să perpetueze angajamentele care

îşi au originea în trecut. Această practică porneşte de la nivelul anterior al cheltuielilor,

considerat drept bază şi se concentrează pe sporirea sau dimi-nuarea previzionată a acestora

în raport cu baza. Practic este analizată doar o parte mică a bugetului în loc să fie studiată, în

detaliu, fiecare componentă a acestuia. Managerii se concentrează doar asupra justificării

creşterilor costurilor, în loc să fie preocupaţi de descoperirea nevoilor pe care le generează

fiecare funcţie sau activitate a întreprinderii.

Termenul “bază – zero” nu arată că toate poziţiile sunt reduse la zero, sau că structura

afacerii trebuie refăcută pornind de la zero. Acest lucru nu ar fi real. De fapt, utilizarea

bugetului bază-zero cere realizarea unei evaluări sistematice şi o revizuire a tuturor

activităţilor şi programelor derulate de către firmă în mod curent sau cele nou introduse, atât

pe baza volumului producţiei cât şi pe baza costurilor. Acestea sunt luate în considerare în

procesul decizional. Această abordare nu face decât să recunoască faptul că întocmirea unui

buget nu este altceva decât o chestiune de stabilire a priorităţilor între-prinderii în funcţie de

obiectivele pe care şi le-a propus în ceea ce priveşte profitul, respectiv marje de profit.

Decizia practic se ia în funcţie de analiza comparativă a costurilor şi profiturilor generate de

variante diferite de acţiune.

Întocmirea bugetului bază-zero ia în considerare toate activităţile întreprinderii, dar de

reţinut este faptul că în cazul utilizării costurilor standard nu va fi necesară includerea muncii

directe în calcul. Sunt definite, pentru fiecare activitate, elementele de bază şi centrele de

decizie, după care fiecare activitate este analizată pentru a se stabili:

1. obiectivele sale;

2. activităţile desfăşurate;

3. costurile prezente ale respectivei activităţi;

4. beneficiile rezultate din fiecare activitate;

5. standardele şi alţi indicatori de performanţă, dacă există;

6. căile alternative de realizare a obiectivelor, precum şi priorităţile pe care acestea le

generează;

7. avantajele şi dezavantajele determinate de efectua-rea diferitelor nivele de

cheltuieli.

Avantajele întocmirii bugetului bază-zero

Întocmirea bugetului bază-zero nu este un panaceu şi nu odată metoda a dat greş, în

speţă, datorită faptului că firmele care au utilizat această soluţie au apelat la metode

laborioase şi greoaie, rezultatele pierzându-se undeva într-o mare de hârtii. Abordarea însă

este corectă: controlul costurilor se referă atât la justificarea cheltuielilor precum şi la

monitorizarea a ceea ce deja s-a cheltuit. Cel mai elaborat sistem de control este inutil dacă

nu are la bază un fundament corect. Tehnica bugetului bază-zero poate şi trebuie să fie

folosită pentru a îmbunătăţi atitudinea managerilor faţă de examinarea şi controlul propriei

lor activităţi. Aceştia nu ar trebui să se gândească la activitatea de control cu frică, cu

dimpotrivă. Accentul ar trebui să cadă asupra stabilirii corecte a priorităţilor, asupra faptului

că beneficiile şi costurile sunt revizuite pentru a satisface cât mai bine interesele celor

interesaţi, practic pentru a se asigura că acest lucru este realizat în avantajul lor.

CAPITOLUL 5

CAPITALURILE ÎNTREPRINDERII

5.1. Definirea şi structura capitalurilor întreprinderii

Capitalul este o categorie economică care exprimă totalitatea resurselor materiale care

prin asociere cu factorii de producţie participă la realizarea de noi bunuri economice, cu

scopul de a obţine profit.

Capitalurile se formează la începutul activităţii întreprinderii, se modifică pe parcursul

desfăşurării activităţii prin majorări sau reduceri şi se lichidează la încetarea existenţei

acesteia.

Din punct de vedere financiar-contabil capitalurile reprezintă componente ale

pasivului patrimonial şi se structurează astfel:

1. Capitaluri proprii, care cuprind:

- Capital social care este constituit din valoarea nominală a activelor sau părţilor

sociale şi este de valoarea aportului în natură sau numerar, rezervele încorporate în capital şi

profitul repartizat pentru majorarea capitalului social.

Capitalul social îmbracă două forme: capital social subscris nevărsat şi vărsat.

Orice modificare se face numai cu aprobarea Adunării Generale a Acţionarilor sau a

asociaţiilor.

- Fondurile proprii sunt constituite din amortizări şi din profiturile realizate şi sunt

caracterizate în: fondurile de dezvoltare, fonduri de participare la profit, repartizarea din

profit la fondul de dezvoltare, alte fonduri.

2. Capitalurile împrumutate cuprind: împrumuturi pe termen lung > 5 ani,

împrumuturi pe termen mediu > 1 an şi împrumuturi pe termen scurt < 1 an.

Din punct de vedere al gestiunii financiare se grupează în:

- destinate finanţării activelor fixe (împrumuturi pe termen mediu şi lung)

- destinate finanţării activelor circulante (împru-muturi pe termen scurt).

Se adaugă şi capitaluri permanente, adică capitalul propriu plus împrumuturi pe

termen mediu sau lung.

5.2. Capitalurile proprii ale întreprinderii

Capitalurile proprii sunt constituite din :

1. Contribuţiile externe cuprind:

a) Contribuţia proprietarilor sub forma de aport la constituirea capitalului social şi

pentru care va primi un anumit număr de acţiuni sau părţi sociale.

Acţiunea reprezintă un titlu de participare, de coproprietate care dă dreptul la

dividende.

Pentru întreprinderile cotate la bursă, aceste acţiuni pot fi vândute, prin negociere, în

funcţie de cereri şi o ofertă, la un curs ce poate fluctua peste sau sub valoarea nominală, în

funcţie de rezultatele întreprinderii.

Acţiunile pot fi:

- ordinare (comune) sunt cele destinate conducerii, au drept de vot şi îşi asumă riscul

în caz de pierderi sau lichidare.

- preferate, care conferă o serie de avantaje cum ar fi: stabilirea nivelului dividendelor

la emiterea acţiunilor, răscumpărarea de către o societate a acestor acţiuni, prioritate la

rambursarea fondurilor în caz de lichiditare.

Acţiunile se mai pot clasifica în:

- acţiuni la purtător – fără nume, pot fi transmisibile altor persoane.

- acţiuni nominative – nu pot fi transmise decât prin înregistrarea transferului în

registrul întreprinderii, au înscris numele proprietarului.

b) Contribuţia statului sau unor organisme specializate care se materializează prin

acordarea unor prime sau subvenţii nerambursabile şi fonduri proprii cu titlu temporar sau

permanent. Cu ajutorul acestor contribuţii se sprijină întreprinderea aflată în dificultate şi

pentru a asigura dezvoltarea şi rentabilitatea întreprinderii.

2. Contribuţii interne (din interiorul întreprinderii) prin care se realizează procesul de

autofinanţare. Acestea se constituie din:

a) fond de amortizare

b) provizioane (rezerve pentru acoperirea riscurilor latente de deprecierea

elementelor patrimoniale).

Ambele sunt sume puse în aşteptare, destinate refacerii capitalului investit.

c) cotă parte din profitul realizat de societate şi destinat dezvoltării creşterii

patrimoniului, constituie auto-finanţarea netă a întreprinderii.

Autofinanţarea totală este egală cu suma autofinanţării de menţinere şi autofinanţarea

netă.

a) Creşterea capitalului este determinată de următoarele cerinţe:

- asigurarea resurselor pentru dezvoltarea întreprinderii pentru investiţii şi

modernizări.

- creşterea patrimoniului economic al întreprinderii prin absorbţia totală sau parţială

a unei întreprinderii.

- mărirea credibilităţii întreprinderii în relaţiile cu terţii prin creşterea garanţiei

juridice a acesteia.

- ameliorarea situaţiei financiare a întreprinderii (cu acordul posesorilor de creanţă).

Creşterea capitalului se poate realiza prin aporturi noi la capital, încorporarea

rezervelor în capital şi conversia angajamentelor financiare în acţiuni.

Aporturile noi la capital se pot face în natură sau în numerar. Creşterea este reală şi

duce la mărirea patrimoniului şi la crearea de noi lichidităţi.

Aporturile noi la capital se realizează prin două căi, şi anume: majorarea valorii

nominale a activelor deja constituite, reprezentând un aport suplimentar numai de la

acţionarii vechi (care trebuie să consimtă la mărirea capitalului) şi prin emiterea de noi

acţiuni la care să subscriere atât vechii acţionari cât şi alţii noi şi care impune fixarea preţului

emisiunii, emiterea unui număr de acţiuni noi egal cu raportul dintre creşterea de capital şi

preţul de emisiune, protejarea acţionarilor vechi prin emiterea de drepturi de subscriere

calculat ca diferenţă între valoarea acţiunilor înainte de creşterea şi valoarea acţiunii de

creştere, plasarea acţiunilor etc.

Încorporarea rezervelor în capital, deşi măreşte capitalul nu aduce resurse financiare

noi. În acest caz relaţia cu acţionarii se poate realiza pe două căi: prin creşterea valorii

minimale a acţiunii existente şi emiterea şi distribuirea de acţiuni noi în mod gratuit către

acţionari.

Conversia angajamentelor financiare în acţiuni se face cu acordul creditorilor

(furnizori, bănci etc.) cărora li se acordă acţiuni, iar mărirea capitalului social măreşte

datoriile.

b) Reducerea capitalului se realizează în următoarele situaţii: acoperirea pierderilor

acumulate pe mai mulţi ani, restrângerea volumului activităţii întreprinderii şi restrângerea

sumei capitalului, prin rambursarea unei părţi în aporturi şi anularea părţii de capital sau

adoptarea cifrei de capital la situaţia netă.

Modalităţile practice de reducere a capitalului sunt următoarele: reducerea valorii

nominale a acţiunilor sau a părţii sociale, răscumpărarea de către acţionari sau părţilor sociale

şi anularea acestora.

În toate cazurile decizia de creştere sau reducere a capitalului aparţine Adunării

Generale a Acţionarilor.

5.3. Capitalurile împrumutate

Capitalurile împrumutate cuprind următoarele categorii de împrumuturi pe termen

lung, împrumuturi pe termen mediu şi împrumuturi pe termen scurt.

1 - Împrumuturile pe termen lung se acordă pentru o durată de peste 5 ani, acoperă

elementele durabile ale patrimoniului şi se grupează în: împrumut de la bănci, împrumut de la

stat, împrumut de la organismele publice specializate şi împrumut obligatar prin emise de

titluri negociabile (obligaţiuni).

Obligaţiunile îmbracă următoarele forme:

a. obligaţiuni simple – cele cu o rată fixă a dobânzii

b. obligaţiuni indexate – preţul de rambursare şi dobânda se indexează cu un indice

ce are legătură directă cu activitatea întreprinderii;

c. obligaţiuni participante – dau dreptul la o dobândă fixă, la care se adaugă o

dobândă suplimentară indexată în funcţie de beneficiile întreprinderii;

d. împrumuturi obligatorii colective – sunt acordate unui grup de întreprinderi de

către anumite instituţii financiare create special;

e. obligaţiuni convertibile în acţiuni;

f. euro – obligaţiuni – sunt distribuite în străinătatea în devize de care beneficiază

societăţile multinaţionale şi sunt plasate prin intermediul unor grupări bancare internaţionale.

2 - Împrumuturile pe termen mediu se acordă pe o durată de 5 ani, acoperă nevoile

financiare pentru procurarea unor elemente de imobilizări. Îndatorarea întreprinderii prin

aceste împrumuturi nu trebuie să depăşească fondurile proprii, iar garanţia lor este dată de

rentabilităţi viitoare a ale întreprinderii.

3 - Împrumuturile pe termen scurt se acordă pentru o perioadă de până la 1 an, sunt

utilizate pentru ciclul de exploatare, adică pentru procurarea de active circulante şi cuprind

creditele furnizărilor, creditele bancare, diferite creanţe.

5.4. Piaţa capitalurilor

Piaţa capitalurilor este acea piaţă care oferă posibilitatea întreprinderii de a-şi

procura resursele necesare din afară, prin confruntarea ofertei cu cerea de monedă.

Piaţa capitalurilor cuprinde piaţa financiară şi piaţa monetară.

1. Piaţa financiară mijloceşte legătura dintre deţinătorii de disponibilităţi care caută

plasamente de durată a acestora şi unităţile economice care asigură o îmbunătăţire

îndelungată a disponibilităţilor şi cuprinde totalitatea ofertelor şi cerinţelor de fonduri, pentru

subscripţii la capitalul social prin acţiuni şi subscripţii la capitalul împrumutat prin

obligaţiuni.

La rândul ei piaţa financiară cuprinde două pieţe complementare:

a) piaţa primară pe care se emit titluri (acţiuni şi obligaţiuni) pentru colectarea de

fonduri pe termen lung.

b) piaţa secundară reprezintă bursa de valori, adică locul unde se negociază şi se

schimbă acţiunile şi obligaţiunile emise de întreprindere.

Piaţa financiară cuprinde bănci şi instituţii specializate care apar în calitate de

intermediari şi au rolul de a lansa în public acţiunilor şi obligaţiunile emise de întreprindere,

burse de valori mobiliare care asigură condiţii ca titlurile cotate şi oferite pe piaţă (acţiuni şi

obligaţiuni) să fie negociate, alţi intermediari cum sunt companiile de asigurare, notarii.

2. Piaţa monetară asigură finanţarea exterioară pe termen scurt asigurând fondurile

necesare întreprinderilor pentru finanţarea activităţilor de exploatare şi este reprezentată de

bănci şi alte instituţii financiare care acordă credite pe termen scurt.

Pe piaţa de capital apar următoarele categorii de agenţi:

a) Acţionarii care sunt deţinătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii.

Obiectivul lor este să obţină o remuneraţie maximă a aportului lor şi să-şi maximizeze

valoarea titlurilor. Plasamentul lor este riscul, deoarece valoarea titlurilor depinde de evoluţia

întreprinderii.

Acţionarii sunt supuşi riscului în funcţie de evoluţia cursurilor.

b) Managerii sunt agenţi mandataţi de acţionari şi au ca obiectiv principal utilizarea

resurselor pentru a obţine profit.

c) Împrumutătorii percep şi încasează dobânzile conform contractului şi sunt supuşi

la trei tipuri de: variaţia ratei dobânzii, variaţia preţurilor, pierderea puterii de cumpărare,

riscul de nerecuperare sau de faliment.

d) Statul intervine prin fiscalitate: taxe de înregistrare, impozit pe profit, taxa pe

valoare adăugată, impozit pe salarii, etc. statul intervine asupra de capital care se face fie

direct pe pieţele de capital, fie prin interpunerea intermediului financiar.

5.5. Costul capitalurilor

Costul capitalului reprezintă rata randamentului minim obţinut de aducătorii de

capital în măsură să garanteze acestora un câştig comparabil celui pe care l-ar putea obţine pe

piaţa de capital cu acelaşi risc.

Dacă pentru întreprindere costul capitalului reprezintă un efort financiar de

remunerare a capitalului procurat, pentru aducătorii de capital, acesta este egal cu

rentabilitatea cerută pentru a consimţi să-şi plaseze disponibilităţile (lichidităţile).

Costul capitalului poate fi studiat sub două aspecte:

a) costul explicit – reprezintă sumele suportate de întreprindere pentru remunerarea

acţionarilor (dividende) şi a creanţelor (care îşi plasează lichidităţile), formând fluxuri

monetare de ieşire.

b) costul implicit – constă în surse care se formează în întreprindere şi se utilizează

pe loc (fond de amortizare, profit, fond de rezervă, etc.), dar acestea nu creează fluxuri

financiare.

Costul capitalului mai poate fi analizat sub alte trei aspecte şi anume:

a) Costul capitalului împrumutat care se măsoară în principal prin dobânzi, iar suma

dobânzilor reprezintă costurile capitalului împrumutat.

Dobânda se exprimă în:

- sumă absolută şi depinde, în acest caz, de mărimea capitalului împrumutat, durata

plasamentului şi rata dobânzii;

- procente, sub formă de rată a dobânzii şi reprezintă venitul aferent unei sume de

100 lei plasată pe o perioadă de un an.

Dobânda poate fi:

- simplă – care nu este generatoare de alte dobânzi şi se calculează după relaţia:

D = Ci x t x r / 100 , unde:

Ci = capitalul împrumutat

t = durata plasamentului

r = rata dobânzii

- compusă – care dă naştere în continuare la alte dobânzi, fiind adăugate la capitalul

împrumutat şi se calculează după relaţia:

D = Ci x r / 100 , unde:

Ci = capitalul împrumutat care în primul an este cel iniţial, iar în anii

următori se majorează proporţional cu dobânda de la sfârşitul perioadei precedente

(capitalizarea dobânzii);

r = rata dobânzii.

Dobânda compusă din fiecare din anii respectivi se calculează şi după relaţia:

D = Cd – Ci , unde:

Cd = capitalul dobândit la sfârşitul anului;

Ci = capitalul iniţial care pentru primul an este cel intrat, iar pentru anii

următori este capitalul majorat cu dobânzi.

Capitalul dobândit se calculează conform relaţiei:

Cd = Ci (1+r)**n , unde:

n = numărul de ani pentru care s-a acordat împrumutul.

b) Costul capitalului propriu care se măsoară în principal prin dividende, iar suma

dividendelor reprezintă costul capitalului propriu. Dividendele reflectă rentabilitatea maximă

pe care o pot atinge capitalurile proprii pentru a-i mulţumi pe vechii acţionari şi a atrage alţi

acţionari. Costul capitalurilor angajate de acţionari se determină cu relaţia:

profitul net (cel cuvenit acţionarilor)

----------------------------------------------------

capitaluri proprii

Colectarea necesarului de fonduri trebuie să se facă la un cost cât mai mic şi cu un

grad de îndatorare acceptabil şi controlabil pentru a permite menţinerea şi chiar creşterea

autonomiei financiare a unităţii.

În acest scop se calculează costul mediu ponderat al capitalului propriu, exprimat în

procente, conform relaţiei:

Cmp % = SPs x Cs / 100, unde:

Cmp % = costul mediu ponderat al capitalului în procente;

Ps = ponderea fiecărei surse de capital în tabel;

Cs = costul în procente a fiecărei surse de capital.

c) Costul total al capitalului este alcătuit din costul capitalului împrumutat şi costul

capitalului propriu.

NOTE DE CURS MANAGEMENT FINANCIAR - CONTABIL 1 · marketing, reclamă şi publicitate,...

Documents

Transcript of NOTE DE CURS MANAGEMENT FINANCIAR - CONTABIL 1 · marketing, reclamă şi publicitate,...