MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR

(Ciclul I)

AUTOR:

Stela Litra

mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

Cuprins

Introducere

Tema1. Consideraţii generale privind

dreptul tratatelor internaţionale.

Tema 2. Evoluţia istorică şi codificarea

tratatelor internaţionale.

Tema 3. Clasificarea şi conţinutul tratatelor internaţionale.

Tema 4. Încheierea şi intrarea în vigoare a

tratatelor internaţionale

Tema 5. Negocierile pentru încheierea tratatelor internaţionale

Tema 6. Condiţiile de validitate a tratatelor internaţionale

Tema 7. Modul de exprimare a consimţămîntului

de a se lega printr-un tratat

Tema 8. Rezervele la tratatele internaţionale

Tema 9. Efectele tratatelor internaţionale

Tema 10. Modificarea tratatelor multilaterale

Tema 11. Încetarea tratatelor internaţionale

Tema 12. Interpretarea tratatelor internaţionale

Tema 12. Tratatele internaţionale la care

sunt părţi organizaţiile internaţionale

Referinţe bibliografice

Introducere

În prezent, complexitatea relaţiilor internaţionale şi dezvoltarea intensă a

cooperării dintre state impun ca soluţionarea problemelor importante să se facă pe

baza principiilor şi normelor dreptului internaţional, cu participarea tuturor statelor.

Mutaţiile survenite pe plan politic, economic, social şi tehnico-ştiinţific au făcut ca

activitatea de cooperare să reprezinte o necesitate stringentă a înfăptuirii relaţiilor

dintre state. Toate acestea definesc rolul fundamental al tratatelor ca mijloc juridic

unic prin care se finalizează raporturile interstatale.

În condiţiile dinamicii fără precedent a relaţiilor internaţionale actuale,

tratatul constituie instrumentul juridic şi politic cel mai important, la care recurg

statele, pentru aşi reglementa relaţiile reciproce, precum şi pentru a stabili norme

de drept cu caracter general. Tratatele îndeplinesc acest rol numai în măsura în care

se bazează pe acordul liber de voinţă al statelor, sînt îndeplinite cu bună credinţă şi

nu contravin legalităţii internaţionale.

O urmare firească a unei asemenea realităţi a fost acţiunea de codificare

întreprinsă de Organizaţia Naţiunilor Unite, care s-a finalizat prin adoptarea

Convenţiei de la Viena 1969 privind dreptul tratatelor. Această Convenţie asigură

cadrul juridic normal de desfăşurare a multiplelor şi complexelor raporturi

interstatale , conferind tratatelor rolul de instrumente principale în promovarea

cooperării păcii şi securităţii în lume.

Scopul disciplinei este de a familiariza studenţii cu cadrul juridic

internaţional şi naţional al activităţii statului şi instituţiilor sale în relaţiile externe,

precum şi cu întreaga problematică a tratatelor internaţionale.

Sunt analizate concepţiile şi teoriile privind tratatele internaţionale,

caracteristicile şi fazele de încheiere a tratatelor internaţionale, capacitatea statelor

de a încheia tratate internaţionale, validitatea, menţinerea în vigoare a tratatelor,

rezervele la tratatele internaţionale, schimbul instrumentelor de ratificare, regulile

de drept internaţional privind interpretarea tratatelor internaţionale.

Un rol important îl are analiza tratatelor internaţionale ca instrumente

juridice ale relaţiilor dintre state, practica statelor în materia tratatelor

internaţionale, principiile de drept internaţional privind respectarea tratatelor

internaţionale, efectele juridice ale tratelor faţă de statele terţe, şi faţă de părţile

contractante, asigurarea condiţiilor pentru executarea tratatelor internaţionale,

caracteristicile nulităţii tratatelor internaţionale, precum şi caracterul ilicit, viciile

de consimţămînt şi cauzele de încetare sau suspendare a tratatelor internaţionale.

Fără cunoştinţe profunde în domeniul dat, astăzi, nu poate fi conceput un

specialist în domeniul dreptului internaţional, pentru aceste raţiuni considerăm că

disciplina Dreptul Tratatelor Internaţionale are un caracter important şi după

complexitatea sa poate forma obiectul unui curs universitar.

Rezumatul temelor

Tema 1. Consideraţii generale privind dreptul tratatelor internaţionale.

În societatea - internaţională, formată, în principal, din state suverane şi

organizaţii internaţionale create de aceste state, tratatele îndeplinesc un rol

fundamental, în sensul că entităţile care formează societatea internaţională sunt

ţinute să respecte în raporturile dintre ele, dispoziţiile tratatelor la care sunt părţi.

Pentru înţelegerea problemelor complexe pe care practica diplomatică şi politică

le-a ridicat în decursul timpului în legătură cu încheierea, aplicarea interpretarea,

modificarea, încetarea tratatelor, se impune, mai întоi, clarificarea următoarelor

probleme: definiţii, clasificări şi denumiri, armonizarea dreptului tratatelor.

Ansamblul de norme juridice internaţionale, pe baza cărora se formează

tratatele în virtutea cărora ele există, constituie dreptul tratatelor, iar expresia de

„drept al tratatelor" este folosită, aproape în mod constant, pentru a desemna acea

ramură a dreptului internaţional care se ocupă de tratate1.

Instituţia dreptului tratatelor, în sensul cel mai larg, vizează ansamblul

normelor care reglementează formarea (încheierea) şi perfectarea înţelegerilor

internaţionale, precum şi dinamica existenţei şi încetării lor.

Pe de altă parte, regulile care se aplică în domeniul dreptului tratatelor, au în

vedere categoria largă a celor mai variate înţelegeri internaţionale şi оşi propun

drept finalitate, asigurarea securităţii juridice a raporturilor convenţionale între

subiectele ordinii juridice internaţionale, favorizînd o continuă şi armonioasă

dezvoltare. Pe verticală, regulile dreptului tratatelor se ocupă de toate fazele

existenţei unui tratat, de la apariţie, pînă la încetare, iar pe plan orizontal, sfera de

aplicare a normelor dreptului tratatelor se extinde la orice categorie de tratate

internaţionale în accepţiunea lor cea mai largă, indiferent de denumirea, obiectul şi

natura lor.

Dreptul tratatelor cuprinde două tipuri de norme: „Un ansamblu de reguli cu

caracter material, adică acele norme prin care se reglementează aspectele de

substanţă legate de formare şi existenţa juridică a tratatelor internaţionale (reguli 1 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti 1997, p. 219

privind condiţiile de validitate a tratatelor, efectelor lor, cauzele de încetare etc)",

„Regulile cu caracter procedural, adică normele care guvernează formele privind

fazele de încheiere (procedurile prin care se elaborează textul tratatului, se încheie,

se modifică etc.) sau procedurile prin care relaţiile respective se stabilesc şi оşi

ating finalitatea". Cât priveşte locul dreptului tratatelor în cadrul dreptului

internaţional, este de notat că el ocupă o poziţie centrală şi joacă un rol esenţial în

existenţa ca atare a acestuia. Prin tratat, se stabilesc normele şi regulile dreptului

internaţional, el constituie sursa şi geneza dreptului internaţional. Tratatul

reprezintă modalitatea principală de creare şi dezvoltare a dreptului internaţional,

indiferent de ramura sau de domeniul pe care оl reglementează2. Tratatul este un

act juridic încheiat de state sau de alte subiecte de drept internaţional, prin care se

creează, se modifică sau se sting raporturi juridice internaţionale. În prezent mai

ales, cînd tratatul este cea mai importantă sursă a dreptului internaţional, el

constituie calea principală de apariţie şi dezvoltare a dreptului, sursa şi forma sub

care apar normele şi regulile pentru toate ramurile de drept internaţional. Tratatul le

înlesneşte apariţia şi conferă forma de exprimare, le menţine existenţa şi

dezvoltarea lor şi tot în dreptul tratatelor, regăsim mecanismul care asigură

efectivitatea acestor norme. Prin aceasta, dreptul tratatelor, nu numai că se află la

originea şi în centrul dreptului internaţional, dar şi într-o strînsă relaţie de

influenţare (cauzală) a celorlalte ramuri; constituie o faţetă a fiecăruia dintre ele,

regăsindu-se în toate. Tratatul este considerat inerent relaţiilor internaţionale.3

Ele au fost încheiate din cele mai vechi timpuri. Astfel, de exemplu, în

1975 a fost descoperit un tratat de circa 2500 ani, încheiat între regatul Elba (Siria

de Nord) şi regatul Abousal (Eufratul Central).4

Subiectele dreptului tratatelor sunt entităţile cărora regulile acestui sistem

normativ li se adresează pentru a le atribui drepturi, facultăţi şi competenţe juridice

şi, respectiv, spre a le impune, totodată, obligaţii conexe cu formarea, validitatea şi

2 Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL, Bucureşti

1997, p. 260-261 3 Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.100

4 Ion Diaconii, op.cit, p.100

stingerea acordurilor internaţionale.5 Prin urmare, subiecte ale dreptului tratatelor

sunt părţile la tratatul internaţional sau cele faţă de care tratatele internaţionale

produc efecte. Dreptul tratatelor, nefiind decât o ramură a dreptului internaţional,

calitatea de subiect al normelor dreptului tratatelor se identifică, în consecinţă, cu

aceea de subiect de drept internaţional, adică de persoană juridică internaţională.

Subiectele dreptului tratatelor ca şi cele ale dreptului internaţional, sunt variate şi

pot fi clasificate după următoarele criterii: - Din punctul de vedere al structurii pot

fi:

a) subiecte care au o bază teritorială (în mod tipic acestea sunt statele) şi,

b) subiecte care nu au o bază teritorială (organizaţiile internaţionale, Sfîntul

Scaun şi Ordinul Suveran de Malta). Aceasta apare ca distincţia dintre: -

subiectele primare (statele) şi - cele secundare (insurgenţii, mişcările de eliberare şi

organizaţiile internaţionale), între care există o serie de deosebiri care se exprimă

pe planul calităţii lor de subiecte ale dreptului tratatelor.

- Din punctul de vedere al duratei lor istorice pot fi:

a) subiecte a căror formare istorică se identifică cu originea comunităţii

internaţionale (Sfîntul Scaun),

b) subiecte care s-au format în decursul istoriei, dar au drept caracteristică,

elementul definitiv (statele),

c) subiecte a căror personalitate internaţională este în mod necesar

temporară (organizaţiile internaţionale) sau provizorie (mişcările insurecţionale).

-Din punctul de vedere al fundamentului legal al capacităţii juridice pot fi: subiecte

originare, a căror existenţă decurge, de la origine, dintr-un proces de factor

independent de orice decizie a subiectelor preexistente (statele, insurgenţii şi

popoarele care au o organizaţie reprezentativă);

- subiecte ne-tipice de drept internaţional, printre care figurează Sfîntul

Scaun, organizaţiile internaţionale, iar după unele opinii, şi individul.6

5 Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adгugită, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2000, p. 75

6 Raluca Miga-Beşteliu, op.cit, p. 143-146

In teoria pozitivistă, expusă de Heilborn şi susţinută de o parte din

jurisprudenţa guvernamentală, numai statele pot să se angajeze prin tratat şi

exercita drepturile lor internaţionale. Indivizilor ni li s-a recunoscut niciodată

capacitatea de a încheia tratatele, nici cu statele şi nici cu alte subiecte de drept

internaţional. Alături de state, se află insurgenţii şi mişcările de eliberare naţională.

Naţiunile sau popoarele care luptă pentru independenţă pot deveni, la un moment

dat, titulare ale unor drepturi şi obligaţii de drept internaţional în nume propriu.

Autorii se referă adesea la mişcările de eliberare naţională; ori, acestea sunt

expresia organizată a luptei unui popor pentru independenţă, reprezentanţi ai

popoarelor care nu sunt încă constituite ca state.7

Insurgenţii ca subiect de drept al tratatelor оşi găsesc raţiunea de a fi

recunoscuţi întrucât ei duc lupta contra guvernului statului căruia оi aparţin.

Deoarece apar ca un fenomen contrar situaţiei normale şi legitime - guvernele, nu

sunt admişi de comunitatea internaţională, decât în măsura în care pot să facă

dovada exercitării unora dintre drepturile suverane care sunt în mod tipic, statele.

Insurgenţii se impun prin forţă şi dobîndesc un statut internaţional, în raport cu

puterea lor efectivă. Concepţia de popor care luptă pentru independenţă a apărut

odată cu percepţia contradicţiei între afirmarea libertăţii şi independenţei şi

dominaţia străină asupra unui popor, exercitată de un imperiu, un stat multinaţional

sau o putere colonială.8

În literatura de specialitate, s-a arătat că expresia „surse ale dreptului

internaţional" reprezintă un termen larg care acoperă trei elemente distincte: -

procesul creator (cum devine o normă de conduită, regulă de drept);

- factorii de creare (instituţiile şi mecanismele de formare a dreptului internaţional);

- produsul final al factorilor de creare care acţionează prin intermediul procesului

creator (adică regula de drept ea însăşi). Problema care sunt izvoarele dreptului

internaţional este controversată. Ca punct de plecare în studiul izvoarelor de drept

internaţional este de obicei prezentat articolul 38 din Statutul Curţii Internationale

7 Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor voi. I, p. 76

8 Ion Diaconu, op.cit., p.474

de Justiţie, anexг la Carta ONU din 1945 şi care a reluat în esenţă articolul 38 al

Statutului Curţii Permanente de Justiţie Internaţională din 1920.

Acest text prevede că, în rezolvarea diferendelor internaţionale care оi vor fi

supuse, Curtea, care are misiunea de a soluţiona „în conformitate cu dreptul

internaţional" diferendele ce-i sunt supuse, va aplica:

- convenţiile internaţionale, generale sau speciale, care stabilesc reguli expres

recunoscute de statele în diferend;

- cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca fiind dreptul;

- principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

- deciziile judecătoreşti (potrivit articolului 59 din Statut, deciziile Curţii au valoare

obligatorie numai pentru părţi şi cu privire la cazul respectiv) şi doctrina celor mai

calificaţi publicişti ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare pentru determinarea

normelor de drept.

Chiar dacă prevederile art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie a

O.N.U. nu constituie propriu-zis o enumerare a izvoarelor dreptului internaţional şi

în consecinţă nici a dreptului tratatelor, ele au din caza autorităţii documentului în

care se află cuprinse, o valoare indicativă în această privinţă. Formele în care se

exprimă normele de drept internaţional (izvoarele) constituie, în mod necesar şi

elementele pe baza cărora C.I.J. trebuie să rezolve diferendele internaţionale, cu

toate acestea nu toate elementele enumerate în acest articol au valoarea de izvor de

drept internaţional.

Comunitatea internaţională s-a aflat încă într-o epocă de tranziţie între două

sisteme de ordine publică. Epoca relaţiilor internaţionale, caracterizată prin:

bipolaritate, cu două blocuri sau alianţe politico-militare simetrice a luat sfоrşit,

deşi nu se întrevăd destul de clar contururile şi orientările noii ordini mondiale care

lise va substitui. Locul bipolarismului оl ia sistemul centrelor de putere în cadrul

procesului de reaşezare în funcţii a noilor actori. In orice caz, în dreptul

internaţional există un trecut parcurs, care se exprimă prin normele de drept

existente şi un interes prezent, iar fiecare din acestea implică preferinţă pentru un

izvor sau altul de drept.

Cutuma internaţională, constînd în reiterarea constantă a aceloraşi

comportamente sociale şi în convingerea de a se supune unei obligaţii juridice,

constituie un izvor important de drept. Cutuma este nelimitată, cât priveşte

capacitatea sa de a genera norme de drept. Această capacitate are pe de o parte, o

latură obiectivă, care apare şi ca un element pozitiv (în sensul că poate crea norme

juridice care ţin seama de orice aspect al vieţii internaţionale), iar pe de altă parte,

Io latură subiectivă, care este criticabilă (în măsura în care normele cutumiare

vizează nu numai statele care au contribuit la formarea lor, ci şi pe acelea care, ne

existînd în epoca istorică respectivă de creare a ei (cutumei), nu au contribuit la

acest proces).

Tema2. Evoluţia istorică şi codificarea tratatelor internaţionale.

Comunitatea internaţională s-a aflat încă într-o epocă de tranziţie între două

sisteme de ordine publică. Epoca relaţiilor internaţionale, caracterizată prin:

bipolaritate, cu două blocuri sau alianţe politico-militare simetrice a luat sfоrşit,

deşi nu se întrevăd destul de clar contururile şi orientările noii ordini mondiale care

lise va substitui. Locul bipolarismului оl ia sistemul centrelor de putere în cadrul

procesului de reaşezare în funcţii a noilor actori. In orice caz, în dreptul

internaţional există un trecut parcurs, care se exprimă prin normele de drept

existente şi un interes prezent, iar fiecare din acestea implică preferinţă pentru un

izvor sau altul de drept.

Noţiune de tratat internaţional în sensul larg al cuvîntului "tratatul este un

acord de voinţă între subiecte de drept internaţional, supus normelor dreptului

internaţional".9

Ca operaţie juridică (negotium iuris) tratatul este un act juridic, definit, în

general, a fi o înţelegere încheiată între două sau mai multe state, prin care se

determină drepturile şi obligaţiunile lor reciproce şi se stabilesc norme de conduită

prin care ele se obligă să le respecte. Tratat internaţional înseamnă orice fel de

angajament consensual, făcut în baza dreptului internaţional şi constituie unul

dintre mijloacele prin care subiectele de drept internaţional dobîndesc şi оşi asumă, 9 Raluca Miga-Beşteliu, op.cit., p. 261

unul faţă de altul, obligaţii prin acre se leagă în conformitate cu dreptul

internaţional.10

Convenţia de al Viena din 1969 privind codificarea tratatelor defineşte

tratatul ca fiind un acord internaţional încheiat între state în formă scrisă şi

guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie

în două sau mai multe instrumente conexe oricare i-ar fi denumirea sa particulară.

Dicţionarul enciclopedic defineşte tratatul ca fiind o "înţelegere scrisă

încheiată între două sau mai multe state, în vederea determinării, într-un anumit

domeniu, a drepturilor şi a bligaţiunilor părţilor contractante sau în scopul stabilirii

unor norme juridice: acord internaţional, convenţie internaţională".11

Autorul francez David Ruzie sugerează că "prin natural or convenţională,

născute din acordul de voinţă a două sau mai multe state (la negocium), cum ar fi

prin caracterul lor scris (l'instrument), tratatele oferă un cadru exact al

angajamentelor lor internaţionale". Această aparentă securitate juridică a formei

scrise este la originea eforturilor de codificare întreprinse de la conferinţele de la

Haga din 1899 şi 1907 este un secol de transformare a normelor cutumiare-nescrise

şi adesea incerte în reguli convenţionale.

Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova defineşte

tratatul internaţional ca orice acord încheiat în scris de către Republica Moldova,

destinat a produce efecte juridice şi guvernat de normele dreptului internaţional,

perfectat fie într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe,

oricare ar fi denumirea sa particulară (tratat, acord, convenţie, act general, pact,

memorandum, schimb de note, protocol, declaraţie, statut, act final, modus vivendi,

aranjament etc. toate avînd valoare juridică egală)12

Indiferent de diversitatea definiţiilor din literatura de specialitate şi, a

definiţiilor legale din diferite ţări, toate acestea au ca punct de pornire, după

părerea mea, definiţia dată de Convenţia de la Viena 1969.

10

Convienţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969 11

Dicţionar enciclopedic, "Cartier", Bucureşti 2001, p. 973 12

Legea R.M. privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova Nr.595-XIV din 24.09.1999, Monitorul Oficial

lR.M.nr.24-26 din 02.03.2000, art. 2

Sintetizînd putem spune că ceea ce deosebeşte tratatul de celelalte acte

internaţionale sunt elementele sale definitorii:

• Tratatul este un act juridic de drept internaţional public;

• Este încheiat între două sau mai multe subiecte de drept internaţional. Ca

părţi contractante ale unui tratat internaţional apar statele, organizaţiile

internaţionale guvernamentale şi în anumite condiţii mişcările de eliberare ale unor

popoare;

Tratatul este încheiat în scopul de a produce efecte juridice între părţile

contractante, prin el se creează, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii ale

părţilor contractante şi se stabilesc norme de conduită obligatorie pentru părţile

sale;

Tratatul internaţional poate fi constituit dintr-un singur instrument sau din

mai multe instrumente, inclusiv anexele sale care au aceeaşi valoare juridică fiind

deopotrivă obligatoriu pentru părţile contractante.13

Denumirea de tratat se atribuie de regulă, documentelor care reglementează

domenii importante ale relaţiilor internaţionale sau economice; tratate de pace,

prietenie, neagresiune, comerţ şi navigaţie etc.

Pactul este denumirea dată unor înţelegeri care, în general, au un caracter

solemn şi reglementează probleme politice: Pactul Ligii Naţiunilor (1919), Pactul

Briand-Kellogg (1928), Pactul de la Bogota (1948).14

Acordul este termenul aplicabil unor înţelegeri care intervin în cele mai

variate domenii, în general, precis determinate(economic, financiar, comercial,

cultural).

Protocolul indică, cel mai adesea, documente accesorii la un tratat, în scopul

completării, modificării, sau prelungirii acestuia. Protocolul poate fi însă şi un

tratat de sine stătător.

13 Dumitra Popescu, Adrian Nâstase, op.cit, p. 219

14 Ion Diaconu, op.cit., p. 102

Statutul poate desemna uneori actul constitutiv al unei organizaţii

internaţionale sau care se referă la un anumit regim juridic (Statutul Curţii

Internaţionale de Justiţie, Statutul Dunării din 1921).

Alte denumiri folosite în practica diplomatică care desemnează tratate

internaţionale sunt: schimbul de note, prin care se reglementează expeditiv o

problemă specifică; modus vivendi, care asigură o soluţionare provizorie, pînă la

convenirea unui acord ulterior; gentelmen's agreement care consemnează acorduri

orale.15

Tratatul prin care două sau mai multe state încredinţează soluţionarea unor

litigii instanţelor arbitrare sau juridice internaţionale poartă denumirea de

compromis.

Tema 3. Clasificarea şi conţinutul tratatelor internaţionale.

Clasificarea tratatelor internaţionale Varietatea şi numărul mare de tratate

internaţionale care sunt încheiate şi există au făcut necesară clasificarea lor după

anumite criterii:

a) După numărul părţilor contractante, tratatele internaţionale se clasifică în:

• tratate bilaterale (încheiate de două state sau organizaţii internaţionale);

• tratate multilaterale (la care participă mai mult de două subiecte de drept

internaţional). In Actul final al Conferinţei de la Viena (1969) cu privire la dreptul

tratatelor, tratatele multilaterale generale sunt definite ca tratate care se referă la

codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi al căror obiect şi

scop interesează comunitatea internaţională a statelor în întreg ansamblul său.

b) După durata valabilităţii lor, tratatele internaţionale se оmpart în16

:

• tratate cu termen (prevăzut în textul lor: 5, 10, 20 ani etc);

• tratate fără termen (de regulă, tratatele de pace, tratatele de delimitare

teritorială, convenţiile universale şi regionale privind codificarea şi dezvoltarea

15

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., p.222 16 O.Balan, E.Serbenco, op.cit., p.232

progresivă a dreptului internaţional, tratatele de dezarmare). Tratatele cu termen,

însă, au posibilitatea prelungirii lor automate prin tacită reconducţiune, dacă o parte

nu оl denunţă într-un termen stabilit prin acesta.

c) După posibilitatea de aderare la tratatul internaţional, ele se оmpart în

• tratate deschise, care permit statelor să adere la ele şi,

• tratate închise, care nu permit statelor să adere la ele.

d) După calitatea părţilor:

• Tratate internaţionale încheiate între state;

Tratate internaţionale încheiate între state şi organizaţii internaţionale;

• Tratate încheiate între organizaţii internaţionale;

e) După obiectul pe care оl reglementează:

• Tratate politice (reglementează relaţii esenţiale politice) - tratate de Dace şi

tratate privind relaţiile diplomatice, tratate de alianţă, tratate de prietenie şi bună

vecinătate, tratate de garanţie, tratate pentru soluţionarea pe cale paşnică a

diferendelor internaţionale, tratate pentru limitarea armamentelor, tratate pentru

ielimitarea frontierelor, tratate privind cedarea de teritorii (cu titlul de schimb,

râizare sau compensare) şi, tratate prin care se creează în favoarea unui stat irepturi

speciale referitor la teritorii (cesiune în administrare, cesiune în arendă, redarea cu

titlu de sancţiune sau garanţie); tratate prin care se creează obligaţii internaţionale

care rămîn strict legate de teritoriu - neutralizarea unor anumite teritorii sau

instituirea unor servituti internaţionale; tratate prin care se creează drepturi în

favoarea cetăţenilor proprii (referitor la minorităţi, drepturile omului).

• Tratate economice - tratate de comerţ; acorduri comerciale; tratate de

navigaţie aeriană; acorduri de colaborare şi cooperare economică; acorduri

financiare; de plăţi şi de credit; acorduri de asistenţă tehnică;

Tratate speciale - acorduri în domeniul transporturilor (feroviar, maritim,

fluvial, aerian şi de tranzit); acorduri în domeniul comunicaţiilor (telegraf,

telefonie, poştale, privind poşta diplomatică şi serviciul de curieri etc); acorduri în

domeniul ocrotirii sănătăţii; acorduri culturale şi de colaborare tehnico-ştiinţifică

(acorduri de colaborare culturală şi schimburi culturale, acorduri privind

deschiderea de centre culturale, biblioteci, institute etc, acorduri privind schimbul

de specialişti); acorduri în materie juridică (convenţii consulare, acorduri privind

asistenţa juridică în materie civilă, familială şi penală, acorduri privind

recunoaşterea hotărоrilor judecătoreşti, transmitere de acte, extrădare, acorduri de

cooperare în domeniul social etc). f) Din punct de vedere al conţinutului lor

material avem:

• tratate legi mai sunt denumite şi tratate normative, această denumire

desemnează tratatele care conţin reguli generale de comportament, susceptibile,

prin conţinutul lor, să fie aplicate de un număr mare de state, dacă nu chiar de

ansamblul comunităţii statelor.

• Tratate - contract sînt considerate cele care intervin între două sau un

număr redus de state şi al căror obiect оl formează o serie de prestaţii reciproce la

care se obligă părţile şi care, după unii autori, оşi încetează efectele de îndată ce

prestaţiile respective au fost îndeplinite.

în concluzie, putem spune, că tratatul este actul juridic încheiat de state sau

alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se modifică sau se sting;

raporturi juridice internaţionale. Tratatul este considerat inerent relaţiilor

internaţionale.

Aceste încercări de clasificare sunt însă relative şi au numai un caracter

metodologic. Ele nu creează ierarhii sau diferenţe de valoare între tratate şi nu pot

afecta unitatea fundamentală a regimului juridic al tratatelor.

Tema4. Încheierea şi intrarea în vigoare a tratatelor internaţionale

Prin încheierea tratatului se înţelege ansamblul de activităţi desfăşurate, de

proceduri care trebuie să fie îndeplinite şi de reguli care trebuie să fie observate,

pentru ca tratatul să se formeze, să se perfecteze şi să devină obligatoriu pentru

părţi, să intre în vigoare şi să existe deci, ca act valabil în conformitate cu dreptul

internaţional.

Tratatele internaţionale se încheie, de regulă, în formă scrisă. Un tratat

cuprinde: un titlu, în care se anunţă pe scurt domeniul reglementat şi părţile; un

preambul, care enunţă obiectivele urmărite de părţi, precum şi contextul politic în

care ele plasează tratatul; prevederile sau clauzele de fond, care enunţă normele

stabilite, respectiv drepturile şi obligaţiile părţilor; clauzele finale, care prevăd

modul de intrare în vigoare a tratatului, data şi locul semnării şi cuprind

semnăturile reprezentanţilor părţilor. Un tratat poate avea şi anumite anexe (părţi la

tratatele de pace, declaraţii de interpretare, protocoale, schimburi de scrisori).

Tratatele bilaterale se elaborează, de regulă în limbile celor două ţări sau, mai rar,

într-o singură limbг de circulaţie internaţională, sau în trei limbi, adăugind la cele

două limbi ale părţilor o limbг de circulaţie internaţională. Tratatele multilaterale

se încheie în mai multe limbi de circulaţie internaţională.

Negocierea. In dreptul internaţional, negocierea este privită din mai multe

puncte de vedere, avînd multiple înţelesuri: fază în procesul de încheiere a

tratatelor, mijloc principal de soluţionare a diferendelor internaţionale, formă de

lucru în vederea adoptării unei hotărоri sau recomandări, precum şi a deciziilor în

cadrul organizaţiilor internaţionale sau una din funcţiile misiunilor diplomatice.17

Ca instituţie politico-juridică, negocierile reprezintă modul normal al unui

stat de a acţiona în relaţiile internaţionale, negocierile constituind esenţa însăşi a

diplomaţiei ca activitate. Negocierile reprezintă faza principală în care se convine

textul unui tratat, dacă nu chiar exclusivă, în procesul de încheiere a unui tratat.18

Negocierile constituie procedura directă de formare a tratatelor, în cadrul

cărora organele competente, оmputernicite a două sa a mai multe state, se

întоlnesc, într-un loc şi la o anumită dată, în acest scop prestabilit, pentru discuţie,

iar în urma dialogului, rezultă înţelegerea care ia forma unui tratat internaţional.

Negocierea reprezintă una din cele mai extinse faze în procesul încheierii tratatului,

în cadrul căruia se succed şi se întrepătrund o serie de faze, proiectul tratatului

putînd suferi modificări, în anumite .situaţii, chiar în cursul adoptării, iar textul

rămîne definitiv numai după autentificarea sa. In cadrul ei se elaborează textul

(conţinutul pe articole) al tratatului. Ele se desfăşoară între reprezentanţi ai statelor,

special abilitaţi în acest sens, abilitate ce trebuie să rezulte din documente care

emană de la autorităţile competente ale fiecărui stat în conformitate cu dispoziţiile

Constituţiei sau a altor legi interne. Aceste documente poartă denumirea de depline

17

Marcel Sincondo, op.cit, p. 16 18

Aurel Preda-Mătăsaru, op.cit., p.226

puteri. In Convenţia de la Viena (1969) deplinele puteri sunt definite astfel

„documentul emanînd de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnînd una

sau mai multe persoane оmputernicite să reprezinte statul pentru negocierea,

adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţămîntul

statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire

la tratat."19

Unele depline puteri sunt laconice (germane), altele sunt prolixe (engleze),

deplinele puteri franceze conţin promisiunea „de a îndeplini şi executa tot ceea ce

plenipotenţiarul va stipula şi semna în numele guvernului R. Franceze",20

fără ca

vreodată să contravină la acestea şi nici să permită să fie contravenit la aceasta

direct sau indirect pentru orice cauză şi în orice mod sub rezerva scrisorilor de

ratificare, care vor fi admise în bună şi cuvenită formă pentru a fi schimbate la

termenul ce va fi cuvenit.

Din punct de vedere juridic, rolul deplinelor puteri este mai puţin important

în prezent, întrucât ele autorizează exclusiv negocierea şi semnarea, tratatul

devenind definitiv, numai prin ratificare.

Tema 5. Negocierile pentru încheierea tratatelor internaţionale

Negocierea. In dreptul internaţional, negocierea este privită din mai multe

puncte de vedere, avînd multiple înţelesuri: fază în procesul de încheiere a

tratatelor, mijloc principal de soluţionare a diferendelor internaţionale, formă de

lucru în vederea adoptării unei hotărоri sau recomandări, precum şi a deciziilor în

cadrul organizaţiilor internaţionale sau una din funcţiile misiunilor diplomatice.21

Ca instituţie politico-juridică, negocierile reprezintă modul normal al unui

stat de a acţiona în relaţiile internaţionale, negocierile constituind esenţa însăşi a

diplomaţiei ca activitate. Negocierile reprezintă faza principală în care se convine

textul unui tratat, dacă nu chiar exclusivă, în procesul de încheiere a unui tratat.22

19

Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art.7 20

Marcel Sincondo, op.cit., p.16 21

Marcel Sincondo, op.cit, p. 16 22

Aurel Preda-Mătăsaru, op.cit., p.226

Negocierile constituie procedura directă de formare a tratatelor, în cadrul

cărora organele competente, оmputernicite a două sa a mai multe state, se

întоlnesc, într-un loc şi la o anumită dată, în acest scop prestabilit, pentru discuţie,

iar în urma dialogului, rezultă înţelegerea care ia forma unui tratat internaţional.

Negocierea reprezintă una din cele mai extinse faze în procesul încheierii tratatului,

în cadrul căruia se succed şi se întrepătrund o serie de faze, proiectul tratatului

putînd suferi modificări, în anumite .situaţii, chiar în cursul adoptării, iar textul

rămîne definitiv numai după autentificarea sa. In cadrul ei se elaborează textul

(conţinutul pe articole) al tratatului. Ele se desfăşoară între reprezentanţi ai statelor,

special abilitaţi în acest sens, abilitate ce trebuie să rezulte din documente care

emană de la autorităţile competente ale fiecărui stat în conformitate cu dispoziţiile

Constituţiei sau a altor legi interne. Aceste documente poartă denumirea de depline

puteri. In Convenţia de la Viena (1969) deplinele puteri sunt definite astfel

„documentul emanînd de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnînd una

sau mai multe persoane оmputernicite să reprezinte statul pentru negocierea,

adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţămîntul

statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire

la tratat."23

Unele depline puteri sunt laconice (germane), altele sunt prolixe (engleze),

deplinele puteri franceze conţin promisiunea „de a îndeplini şi executa tot ceea ce

plenipotenţiarul va stipula şi semna în numele guvernului R. Franceze",24

fără ca

vreodată să contravină la acestea şi nici să permită să fie contravenit la aceasta

direct sau indirect pentru orice cauză şi în orice mod sub rezerva scrisorilor de

ratificare, care vor fi admise în bună şi cuvenită formă pentru a fi schimbate la

termenul ce va fi cuvenit.

Din punct de vedere juridic, rolul deplinelor puteri este mai puţin important

în prezent, întrucât ele autorizează exclusiv negocierea şi semnarea, tratatul

devenind definitiv, numai prin ratificare.

23

Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art.7 24

Marcel Sincondo, op.cit., p.16

Organele care negociază. Negocierile se duc între statele care urmează să

devină părţi la tratat (state negociatoare), prin reprezentanţii lor оmputerniciţi în

acest scop - plenipotenţiarii. Aceştia sunt numiţi, în acest scop, plenipotenţiari,

pentru că guvernele lor le eliberează aşa-numitele depline puteri.25

Procedura clasică de încheiere a tratatelor rezultă din uzanţe şi este aplicată

în primul rînd, tratatelor bilaterale. Procedura tradiţională cuprinde negocierea (în

sensul restrîns), semnarea şi ratificarea.

Negocierea se face direct între reprezentanţii părţilor interesate şi comportă o

suită de propuneri prezentate de reprezentanţii statelor în prezenţa cărora acordul

trebuie să se realizeze; uneori, un proiect complet este prezentat de o delegaţie şi

sunt discutate contra-propunerile celorlalte delegaţii, pînă se ajunge la convenirea

textului comun de tratat.26

In trecut, negocierile se făceau în mod frecvent, de către şefii de stat.

Dezvoltarea şi diversificarea raporturilor dintre state, mutaţiile care au avut loc în

sfera relaţiilor internaţionale, între care sporirea numărului statelor, apariţia şi

dezvoltarea organizaţiilor internaţionale, multiplicarea obiectivelor ce stau în faţa

comunităţii internaţionale, au determinat schimbгri semnificative şi asupra

formelor sau căilor de desfăşurare a negocierilor, ca şi asupra organelor de stat şi

ale organizaţiilor internaţionale, оmputernicite să negocieze în vederea încheierii

tratatelor.

în prezent, organele supreme de stat (şefii de stat) negociază tratatele, numai

în cazuri excepţionale. In această privinţă însă, constituţiile şi legile speciale

privind încheierea tratatelor, existente într-o serie de ţări, cuprind anumite

dispoziţii în ceea ce priveşte organele de stat competente şi atribuţiile lor la acest

domeniu.27

Potrivit practicii convenţionale actuale, negocierile pentru încheierea de

tratate internaţionale pot avea loc între state, între state şi organizaţii internaţionale

sau numai între organizaţii internaţionale (negocieri instituţionalizate).

25

Pierre-Marie Dupuy, Droit internaţional public, DALLOZ, Paris 2000, p. 246-247 26

A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, Drept internaţional contemporan, Editura BECK, Bucureştii 2000, p.26-27 27

în acest sens vezi Legea R.M. privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova Nr.595-XIV din 24.09.1999, Monitorul Oficial al R.M.nr.24-26 din 02.03.2000; art.2

În funcţie de caracterul bi- sau multilateral (restrîns sau general) al

negocierilor, negocierile se pot desfăşura într-una din următoarele variante:

• Căi diplomatice obişnuite ori alte căi asupra cărora părţile s-au pus de acord;

această formă este folosită în special, pentru încheierea unor tratate bilaterale sau

cu un număr restrîns de părţi.

• Reuniuni restrînse ale reprezentanţilor statelor (Consiliul Miniştrilor

Afacerilor Externe).

• Conferinţe şi congrese internaţionale - practică folosită în trecut mai ales,

pentru încheierea tratatelor de pace şi care, în condiţiile actuale, a dobîndit o mare

extindere.

• Organizaţiile internaţionale, în primul rînd ONU, organizaţiile specializate.28

Conform Legii RM privind tratatele internaţionale ale RM, art.2, prin negociere se

înţelege fază a procesului de încheiere a tratatului internaţional, pe parcursul căreia

părţile purced la discutarea elementelor de fond şi de formă ale acestuia, în vederea

elaborării textului final.

Conform legislaţiei RM propunerile cu privire la iniţierea negocierilor în

verdure încheierii unui tratat internaţional se prezintă:

a) Preşedintelui Republicii Moldova - în cazul tratatelor care urmează a fi

încheiate în numele Republicii Moldova;

b) Guvernului Republicii Moldova - în cazul celorlalte tratate.

Preşedintele Republicii Moldova sau Guvernul Republicii Moldova adoptă

decizia cu privire la iniţierea negocierilor. In cazul tratatelor internaţionale

specificate de legislaţie29

, adoptarea deciziei cu privire la iniţierea negocierilor,

precum şi semnarea, după finalizarea negocierilor, a acestor tratate sînt precedate

de consultarea Comisiei parlamentare pentru politica externă. In continuare

propunerea cu privire la iniţierea negocierilor este prezentată de către organul

responsabil pentru încheierea tratatului internaţional, de comun acord cu şi prin

intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova. Propunerea

trebuie să conţină argumentarea necesităţii încheierii tratatului, cu specificarea

28

A.Bolintineanu Vezi Legea R.M. privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova Nr.595-XIV din

24.09.1999, Monitorul Oficial al R.M.nr.24-26 din 02.03.2000; art. 11 alin 1., A.Năstase, B Aurescu, op.cit, p. 27 29

eventualelor consecinţe de ordin politic, fmanciar-economic sau de altă natură, pe

care le implică încheierea tratatului, proiectul acestuia, avizele ministerelor şi

departamentelor de resort. Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova prezintă

avizul privind compatibilitatea proiectului tratatului cu legislaţia internă. Iniţierea

negocierii unui tratat internaţional se efectuează prin intermediul Ministerului

Afacerilor Externe al Republicii Moldova, în baza decretului Preşedintelui

Republicii Moldova sau a hotărоrii Guvernului Republicii Moldova.

Tema 6. Condiţiile de validitate a tratatelor internaţionale

În comunitatea internaţională, formată din state suverane, cuprinzînd de

asemenea, organizaţii internaţionale formate din state, din care fiecare are un

obiectiv propriu, „rolul tratatelor estre fundamental". Tratatele, „arhive ale

naţiunilor" - cum au fost denumite - „cuprind titlurile tuturor popoarelor,

angajamentele reciproce care le leagă, legile care şi le-au impus, drepturile pe care

le-au dobîndit sau pierdut".30

Tratatele internaţionale acoperă orice aspect al relaţiilor internaţionale, în

sensul că acordurile internaţionale reglementează, în prezent, relaţiile politice,

sociale, economice şi juridice ale statelor membre, ale unei comunităţi

internaţionale lărgite, iar întrucât dreptul internaţional operează prin încorporarea

sau aplicarea sa în dreptul intern, regulile sale afectează, indirect, drepturile şi

obligaţiile indivizilor, precum şi relaţiile între state ca entităţi; participarea de state

în activitatea organizaţiilor internaţionale, în continuă creştere, produce efectele

sale în ordinea juridică naţională, în raport cu constituţia, legislaţia şi sistemul

judecătoresc.

Tratatul prezintă un procedeu normal de limitare a puterii statale. Fiind o

exprimare formală a puterii statului, tratatul ajunge să o limiteze pe aceasta.

Caracterul de act implică o tranzacţie între părţile contractante - ceea ce are ca

rezultat cel puţin, o limitare reciprocă a puterilor .

30 Pierre-Marie Dupuy, Droit internaţional public, DALLOZ.Paris 2000, p.245

În sfоrşit, tratatele sunt mijloacele care au făcut posibilă modificarea şi

ajustarea dreptului internaţional, dintr-un set de reguli în primul rînd prohibitorii,

într-un sistem legal care, inter partes, reglementează modalităţi ale unei active şi

constructive cooperări internaţionale. Aşadar, tratatele au oferit cadrul

constituţional şi tehnic pentru transformare dintr-o societate internaţională

neorganizată, într-una, cel puţin parţial, organizată şi să facă posibil un nivel

superior de integrare organică a societăţii internaţionale.

Dacă am face o listă a funcţiilor tratatelor internaţionale ar rezulta

următoarele:

1) De a permite părţilor contractante să rezolve pe această cale

diferendele dintre ele.

2) Să dea posibilitatea părţilor contractante să modifice sau să completeze

normele cutumiare.

3) Contribuie la organizarea societăţii internaţionale sub aspectul

integrării ei.

4) Dă naştere, şi contribuie la recunoaşterea instituţiilor internaţionale

(organizaţiile internaţionale guvernamentale).

5) Permite adaptarea dreptului internaţional la noile realităţi din relaţiile

internaţionale şi dezvoltarea lui inclusiv, la codificarea acestui drept

Condiţiile de validitate a tratatelor internaţionale. Elementele esenţiale ale

tratatului, sunt aceleaşi, ca şi cele pentru contractul de drept intern: capacitatea

părţilor, consimţămîntul părţilor exprimat în mod valabil, obiectul şi scopul

tratatului.31

a) Capacitatea părţilor de a încheia un tratat constituie un element esenţial

pentru că, în lipsa acesteia actul respectiv nu are valoare juridică.

Părţile contractante ale tratatului internaţional trebuie să aibг calitatea de

subiecte ale dreptului internaţional public şi acestea sînt statele, organizaţiile

internaţionale, nterguvernamentale sau alte entităţi cărora să le fie recunoscută

calitatea de subiect de drept internaţional, ca de exemplu: Sfîntul Scaun are

capacitatea de a încheia tratate, fie în interesul bisericii şi în scopuri spirituale 31

Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., p. 265

concordate, fie în domeniul temporal; confederaţiile de state; uniunea personală,

uniunea reală de state, statele dependente( statele sub protecţie, statele vasale) şi

popoarele. Problema subiectelor dreptului tratatelor a fost examinată pe larg în

primul pargraf al acestei lucrări.

b) Consimţămîntul părţilor exprimat în mod valabil. Consimţămîntul părţilor

contractante trebuie să fie exprimat de ele în mod liber şi fără vicii de

consimţămînt. Consimţămîntul părţilor înseamnă că părţile şi-au adus, în mod

reciproc, la cunoştinţă, hotărоrea de a se obliga juridiceşte, dar el mai are şi sensul

de acord de voinţă, de voinţe concordante.

Tratatul internaţional apare ca un act consensual, ca un contract, fiind, deci,

un acord de voinţe ale statelor, consimţămîntul reciproc al părţilor este

indispensabil pentru crearea de raporturi convenţionale.

Convenţia de la Viena din 1969, cuprinde reglementări privind viciile de

consimţămînt, care atrag, după sine, nulitatea tratatului internaţional. Ea a reţinut

următoarele vicii de consimţămînt:

1. Eroarea

Eroarea constituie o falsă părere pe care o are un stat contractant despre unul

dintre elementele contractului, o reprezentare inexactă a realităţii.32

Convenţiile de codificare a dreptului tratatelor descriu următoarea regulă:

eroarea poate fi invocată într-un tratat ca viciu de consimţămînt, dacă această

eroare poartă asupra unui fapt sau a unei situaţii pe care statul o presupunea că

există în momentul încheierii tratatului şi care constituia o bază esenţială a

consimtămîntului dat.

Eroarea trebuie să fi surprins statul, prin reprezentarea total diferită a situaţiei,

imaginea falsă creată fiind cea care a condus la darea consimtămîntului şi în acelaşi

timp, să fie esenţială determinantă. Eroarea poate fi invocată ca viciu de

consimţămînt dacă:

a) este o eroare de fapt (de exemplu în cazul tratatelor de delimitare a

frontierelor statelor, în ce priveşte părţile topografice, care se referă

la baza - esenţială a consimtămîntului părţii care o invocă). 32

Vasile Creţu, Drept internaţional public, Editura fundaţiei „România de Mоine", Bucureşti 1999, p. 154

b) această parte contractantă să nu fi contribuit la producerea erorii

c) deşi partea contractantă respectivă a avut posibilitatea să o cunoască, ea

n-a ţinut seama de ea. Eroarea materială, respectiv greşelile din

textul tratatului nu afectează valabilitatea sa.

2. Dolul tratatului nu afectează valabilitatea sa. Comisia de Drept

Internaţional a optat pentru tratarea dolului şi erorii în două articole separate, pe

motiv că dolul atacă rădăcina însăşi a unui acord de o manieră destul de diferită, de

ceea ce fac falsa reprezentare şi o eroare neintenţionată şi nu numai că dolul tinde

să vicieze consimţămîntul celeilalte părţi asupra tratatului, dar distruge orice bază a

încrederii mutuale a părţilor33

.

Problema dolului se pune rar în practică, pentru că un diplomat care semnează

tratatul se poate înşela sau poate fi surprins de un doi, dar şi acţiunea sa este supusă

supravegherii statului său, iar procedura ratificării ocazionează, în mod necesar,

examinarea înainte ca tratatul să fi devenit definitiv. Organele de stat care intervin

în negocieri sau în ratificare nu se lasă surprinse de manevre dolosive.

Convenţiile de codificare a dreptului diplomatic reglementează dolul astfel:

„Dacă un stat a fost determinat să încheie un tratat în urma conduitei frauduloase a

unui alt stat care a participat la negociere, el poate invoca dolul ca viciu al

consimtămîntului său de a se lega prin tratat. 34

" Eroarea dolosivă trebuie să fie

opera unei părţi la tratat şi să fie esenţială pentru a fi admisă şi sancţionată.

Dolul poate оmbrăca formele unei declaraţii false, reprezentări false sau alte

procedee înşelătoare. Tratatul dolosiv este ilicit.

Victima dolului poate să menţină în vigoare o parte din clauzele tratatului,

dacă ele sunt pasibile să fie separate de celelalte articole ale sale sau să ceară

nulitatea tratatului în întregime ceea ce constituie o sancţiune оmpotriva părţii

vinovate.

3. Coruperea reprezentantului unui stat Prin coruperea acestuia, statul pe

care оl reprezintă este indus în eroare şi smulgerea consimtămîntului are loc printr-

33 Raluca Miga-Beşteliu, op.cit, p. 290

34 Convienţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art. 49

o fraudă. Coruperea nu poate fi asemănată cu folosirea constrîngerii şi nici

confundată cu dolul 35

.

Această situaţie este reglementată prin convenţiile de codificare: "Dacă

exprimarea consimtămîntului unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost obţinută

prin coruperea reprezentantului său, prin acţiunea directă sau indirectă a unui alt

stat care a participat la negociere, statul poate invoca coruperea ca viciu al

consimtămîntului său de a se lega prin tratat".

Expresia dură de "corupere" a fost folosită în scopul de a preciza că, numai

actele vizînd a cîntări greu asupra voinţei reprezentantului de a încheia tratatul pot

fi invocate ca motiv de viciere a exprimării unui pretins consimţămînt dat de acest

reprezentant în numele statului său. Un simplu gest de curtuazie sau o favoare

minimă, de care un reprezentant ar fi beneficiat cu prilejul încheierii tratatului, nu

poate fi invocat ca un pretext pentru a anula tratatul.

4. Constrîngerea exercitată asupra reprezentantului unui stat şi constrîngerea

exercitată asupra unui stat prin ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei.

În mai multe rînduri, s-a invocat la ONU faptul că tratatele au fost impuse

unei părţi prin constrîngere36

. Astfel, cu ocazia discutării în Adunare a trasării

frontierelor dintre Libia şi Egipt cu referire la tratatul de pace cu Italia, Egiptul a

declarat că a fost forţat să cedeze anumite teritorii Italiei, din cauza presiunii

exercitate Regatului Unit (Egiptul a susţinut că acordul din 1925 cu Italia nu era

valid pe acest motiv, iar ca dovadă a reţinerii sale de a semna acordul, a arătat că a

refuzat să ratifice acordul timp de 10 ani).

Prezentîndu-şi cazul în Adunarea generală cu privire la Tiolul de Sud, Austria

a susţinut acelaşi lucru (afirmînd că nu era liberă în timpul cînd a încheiat Acordul

de la Paris din 1946 cu Italia, pentru că ţara era ocupată în acel timp de cele patru

Puteri Aliate).

Principalele cazuri în care doctrina a fost, dacă nu consacrată, cel puţin

invocată de una din părţile contractante sunt: ratificarea obţinută prin violentă a

ptatelor din 1773 şi 1793, prin care se consacră оmpărţirea Poloniei; încheierea

35

Ion Diaconu, op.cit, p. 112 36

Raluca Miga-Beşteliu, op.cit., p. 290

tratatului din 1905 şi stabilirea protectoratului japonez asupra Coreii, obţinută după

ocuparea palatului imperial din Seul de trupele nipone şi în urma ameninţărilor

directe contra оmpăratului Coreii şi a miniştrilor lui; Convenţia din 1915, prin care

se instituia controlul financiar al SUA asupra Haiti, impus în urma ocupării

instituţiilor vamale de către trupele americane.

5. Sunt lovite de nulitate şi tratatele internaţionale care sunt contrare normelor

imperative ale dreptului internaţional public existente în momentul оcheierii lor sau

care au apărut după acest moment.

Cu privire la viciile de consimţămînt, Convenţia de la Viena din 1969 prevede:

"Faptul că consimţămîntul unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost exprimat ca

violarea unei dispoziţii a dreptului său intern privitoare la competenţa de a încheia

tratate, nu poate fi invocată de acest stat ca viciu de consimţămînt, oferă numai

dacă această violare n-a fost vădită şi nu priveşte o regulă de importanţă

fundamentală a dreptului său intern".37

Obiectul şi scopul tratatului. Tratatul internaţional trebuie să aibг un obiect,

acordul de voinţă al statelor fixîndu-se asupra a ceea ce părţile s-au angajat să facă.

în fond, obiectul tratatului reprezintă însăşi raţiunea de încheiere a acestuia,

rezolvarea problemelor avute în vedere de părţi constituind motivul angajгrii lor.

Obiectul unui tratat оl constituie, întotdeauna, una sau mai multe obligaţii pe care

şi le asumă părţile sau numai una dintre ele. Obiectul unui tratat poate viza orice

domeniu de interes al statelor. Obiectul tratatului trebuie să fie real, posibil şi licit;

el trebuie să aibг un conţinut obligatoriu.

Scopul reprezintă rezultatul urmărit de autorul unui act juridic; scopul unui

act juridic internaţional poate consta în reprimarea unei activităţi imorale şi ilicite

(interzicerea comerţului cu sclavi, a publicaţiilor obscene ş.a.), constituirea unei

alianţe, organizarea unei reglementări paşnice etc.

Scopul trebuie să fie licit, să nu fie contrar dreptului pozitiv. Scopul trebuie

să fie posibil aplicîndu-se oricărui domeniu juridic. Elementele accesorii ale

tratatelor sunt:

37

Convienţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art. 46

a) Termenul este un eveniment viitor şi sigur, de care depinde intrarea în 11

vigoare sau expedierea unui tratat. Termenul la оmplinirea căruia intră în vigoare

un tratat se numeşte termen suspensiv; termenul la оmplinirea căruia încetează un

tratat se numeşte rezolutoriu.

b) Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea sau

încetarea executării obligaţiilor prevăzute de un tratat; condiţia poate fi suspensivă

sau rezolutorie.

Elementele accesorii ale tratatului au un rol important în ceea ce priveşte

intrarea în vigoare a tratatului sau încetarea efectelor sale.

În concluzie, putem conchide că, astăzi, tratatul este instrumentul privilegiat

al raporturilor internaţionale, la care statele recurg în toate domeniile. Aceasta

decurge din nevoia de reglementare rapidă, determinată de noile tehnologii şi

cerinţe, din nevoia de reglementare precisă şi clară, pe care tratatul o oferă faţă de

alte moduri de formare a normelor, dar şi din dorinţa noilor state de a participa ele

însele, în condiţii de egalitate cu alte state, la formarea normelor care să stabilească

drepturile şi obligaţiile lor.

Ceea ce ţine de viciile de consimţămînt, probleme dificile se ridică cu privire

la tratatele de pace, deoarece acestea sunt adesea impuse statelor învinse. Pornind

de la faptul că folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa sunt interzise, se poate

susţine că tratatele de pace impuse unui stat agresor sunt valabile, dar tratatele de

pace impuse de un stat agresor unui stat victimă trebuie considerate nule. In

practică, însă, nu întotdeauna agresiunea a fost declarată sa recunoscută ca atare,

iar consecinţele ei, inclusiv tratate impuse, nu au fost anulate, ori au încetat ca efect

al altor evoluţii.

Tema 7. Modul de exprimare a consimţămîntului

de a se lega printr-un tratat

Semnarea tratatelor. Prin semnarea tratatelor se înţelege actul prin care

reprezentantul unui stat, оmputernicit în modul cuvenit, semnează tratatul din

partea acelui stat, pune semnătura pe textul acestuia.

După ce s-a realizat înţelegerea dintre părţi, ca urmare a negocierilor care au

avut loc între reprezentanţii lor, tratatul astfel redactat, este semnat. Semnarea

tratatului deţine un loc central în cadrul procedurii de încheiere a tratatului

internaţional. Rezultatul pozitiv al negocierilor оl constituie adoptarea şi

autentificarea textului cuvenit. Semnarea are, ca una dintre funcţiile sale, pe aceea

de a autentifica. Un text de tratat poate fi însă autentificat şi în alte moduri: de

exemplu prin încorporarea lui la actul final al conferinţei la care s-a adoptat sau

prin sigilarea textelor.

Ca regulă generală, au dreptul de a semna un tratat, în primul rînd, statele

care au participat la negocieri; dar există în prezent şi tratate deschise semnării

pentru toate statele (inclusiv, cele care nu au participat). Semnarea tratatului se face

de către reprezentanţii statelor în acest scop - plenipotenţiarii. Această calitate o au

şefii de stat, şefii de guvern, miniştrii afacerilor externe, şeful unei misiuni

diplomatice, orice alt agent diplomatic autorizat în acest scop.

În Belgia, Constituţia (art.68) prevede că Regele încheie tratate, dar cu toate

acestea Regele nu semnează niciodată tratatele personal, ci dă depline puteri

ministrului relaţiilor externe şi şefilor de misiuni diplomatice să semneze.38

Semnarea unui tratat poate fi examinată ca o procedură de autentificare a

textului unui tratat sau ca un mod de exprimare a consimtămîntului de a fi legat

printr-un tratat. Semnarea are valoarea unei constatări de fapt, adică constituie actul

de închidere a fazei negocierilor, în cursul cărora instrumentul diplomatic a fost

examinat sub toate aspectele sale, convenit şi redactat în formă definitivă.

Consecinţă firească a actului semnării o constituie ratificarea; în acest caz,

semnarea autentifică, în mod automat, textul tratatului însuşi.

Autentificarea va da textului unui tratat un caracter definitiv; el nu va mai

putea fi modificat, decât cu consimţămîntul părţilor sau pe calea corectării acestui

text. Semnarea reprezintă şi procedura, prin care se exprimă consimţămîntul de a fi

legat juridic prin tratat. In acest caz, tratatul poate să fie obligatoriu şi să producă

efecte de la data semnării, fără a mai aştepta ratificarea care intervine ulterior sau

38

Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, Vol.I, Editura Lumina

Lex, Bucureşti 1999, p. 373

niciodată. Exemple de acorduri care au intrat în vigoare, pe data semnării, sunt

numeroase (Pactul de neagresiune ruso-german din 193 9, cele mai multe tratate de

prietenie şi asistenţă mutuală încheiate între fostele ţări socialiste etc).

Pe de altă parte, există o practică răspîndită ca atunci cînd acordul este

semnat de părţi la date diferite şi chiar în locuri diferite, să intre în vigoare la data

ultimei semnături puse pe tratat39

.

Convenţiile de codificare a dreptului tratatelor consacră semnarea tratatului

ca mod de exprimare a consimtămîntului40

. Consimţămîntul unui stat de a fi legat

printr-un tratat se exprimă prin semnătura reprezentantului acestui stat:

a) cînd tratatul prevede că semnarea va avea acest efect.

b) cînd este stabilit, pe altă cale, că statele care au participat la negociere

conveniseră că semnarea va avea acest efect.

c) cînd intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect rezultă din deplinele

puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.

Legea Republicii Moldova privind tratatele, prevede că prin semnare se

înţelege actul de autentificare a textului tratatului internaţional, efectuat de către

оmputerniciţii statelor, sau modul de exprimare a consimtămîntului Republicii

Moldova de a fi legată prin tratat. Totodată, legea respectivă dă noţiunea tratatelor

în formă simplificată - tratat internaţional la care Republica Moldova a devenit

parte prin simplul fapt al semnării, menţionînd că încheierea tratatelor

internaţionale în forma simplificată are caracter de excepţie şi este autorizată în

cazul:68

a) tratatelor a căror realizare revine Ministerului Afacerilor Externe al

Republicii Moldova;

b) tratatelor încheiate în vederea realizării unor tratate deja intrate în vigoare;

c) tratatelor încheiate pe un termen de pînă la un an şi care nu implică un

angajament financiar.

Este intezisă prin lege încheierea altor tratate internaţionale în forma

simplificată, decit cele specificate. Semnarea tratatelor internaţionale specificate la

39

Marcel Sincondo, op.cit., p.18 40

Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art.l 1

lit.b) şi c) necesită оmputerniciri exprese din partea Preşedintelui Republicii

Moldova sau a Prim-ministrului Republicii Moldova, în forma de depline puteri,

pentru exprimarea definitivă a consimtămîntului Republicii Moldova de a fi legată

printr-un tratat prin simplul fapt al semnării.

Parafarea. Constituie procedura cu care se încheie negocierile, textul parafat

fiind concluzia negocierilor; între parafare şi data semnării, este, de regulă, un

interval de săptămîni; în practică însă, s-au văzut cazuri în care, de la parafare pînă

la semnare, s-au scurs şi termene mai lungi.

Parafarea constă în aplicarea, pe textul tratatului, a semnăturilor prescurtate -

a iniţialelor plenipotenţiarilor care l-au negociat. Procedura parafării intervine în

cazul în care unele state nu au prezentat deplinele puteri pentru semnarea tratatului

sau în situaţia cînd subzistă incertitudini sau ezitări, în ceea ce priveşte acceptarea

definitivă a textului convenit.41

Chiar dacă ambele proceduri au, pe un plan general, aceleaşi efecte -

autentificarea textului, folosirea şi semnificaţiile fiecăruia, sunt mai specifice;

parafarea se face de către toate părţile şi оşi propune să ateste textul convenit,

semnarea urmînd să aibг loc ulterior; semnarea ad referendum se face de o

delegaţie (nu de toate) care nu au оmputernicirile necesare sau care ezită să apară

că ar fi semnat (acceptat) textul.

Exprimarea consimtămîntului - constă în exprimarea consimtămîntului

statelor de a deveni părţi la tratat. Din momentul în care textul tratatului a devenit

autentic şi definitiv, statele semnatare urmează să-şi exprime consimţămîntul de a

deveni părţi la tratat prin recurgerea la mijloacele juridice prevăzute de legislaţia

lor internă.

Consimţămîntul exprimat prin ratificare. Prin simpla participare la

negocierea şi semnarea unui tratat statele nu se consideră obligate juridic de

dispoziţiile acestuia. Pentru ca un stat să fie definitiv angajat juridic prin

dispoziţiile tratatului este necesar să intervină un act intern, prin intermediul căruia

organe special abilitate, de regulă, parlamentele naţionale, analizează dispoziţiile

acestuia şi decid asupra angajгrii statului. Acest act constituie ratificarea tratatului. 41

A. Bolintineanu ş.a., op.cit., p.27.

Ratificarea tratatelor internaţionale este o instituţie a dreptului intern al

statelor (dreptul lor constituţional). Charles Rousseau42

defineşte ratificarea ca fiind

„aprobarea dată unui tratat de către organele interne competente pentru angajarea

internaţională a statului; aprobarea şi însuşirea de către organul competent - de

drept public intern, a tratatului negociat şi semnat; ca procedură definitivă prin care

le dă tratatelor validate; actul prin care voinţa statelor este confirmată de către

autoritatea competentă în scopul de a-i da forţă de lege. în dicţionarul juridic se

arată că ratificarea este „actul juridic prin care un stat оşi exprimă consimţămîntul,

prin intermediul organelor sale competente, de a fi legat de un tratat internaţional,

semnat de plenipotenţiarii săi43

".

La baza ratificării tratatelor internaţionale de către state stau următoarele

considerente:

• Sunt supuse ratificării tratatele care prezintă importanţă datorită obiectului lor.

De aceea, nu toate tratatele internaţionale sunt supuse procedurii ratificării.

• Un alt considerent este dorinţa părţilor contractante de a se evita eventuala

controversă privind depăşirea competenţelor de către agenţii care au negociat şi

semnat tratatul.

Ratificarea a dobîndit în prezent valenţe deosebite, întrucât în relaţiile

internaţionale moderne dreptul de a încheia tratate cade sub incidenţa organelor

caracteristice regimului prezent activ, ce trebuie consultat înainte, de o angajare

definitivă. Competenţa în această privinţă este оmpărţită în majoritatea statelor

între şeful statului şi adunările legislative.

Practica ratificării tratatelor internaţionale exprimă influenţa crescîndă a

parlamentelor statelor în materia încheierii tratatelor internaţionale. Ratificarea

unui tratat internaţional de către un stat, dă forţă juridică tratatului respectiv pentru

organele sale.

Dreptul tratatelor nu cunoaşte un termen pînă la care părţile contractante ale

unui tratat trebuie să-l ratifice. Ratificarea este un act de suveranitate a statului. De

42

Chales Rousseau, Droit internaţional public, 1970, p.79 43

V.Hanga, Mic dicţionar juridic, Lumina Lex, Bucureşti 1993; p.158

acea, în practica relaţiilor internaţionale, multe tratate n-au intrat în vigoare, din

cauză că n-au fost ratificate de către părţile contractante.

De la regula că, ratificarea tratatelor internaţionale nu este condiţionată în

timp, prin termen, fac excepţie acordurile sau convenţiile încheiate în cadrul unor

organizaţii internaţionale (de exemplu: Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau

Organizaţia Internaţională a Muncii).

Cu ocazia ratificării tratatului internaţional de către organul competent al

statului se adoptă „instrumente de ratificare". Instrumentele de ratificare cuprind

declaraţia organului care a ratificat tratatul internaţional că a luat cunoştinţă de

textul tratatului. De asemenea, ele cuprind eventualele rezerve sau declaraţii

interpretative, pe care le face statul respectiv faţă de unele articole şi angajamentul

statului de a respecta şi aplica tratatul ratificat.44

Din punct de vedere a dreptului internaţional (a dreptului tratatelor) intrarea

în vigoare a unui tratat internaţional supus procedurii ratificării sale de către statele

părţii diferă. în cazul tratatelor bilaterale, ele intră în vigoare din momentul

schimbului instrumentelor de ratificare între cele două părţi contractante. Sunt

cazuri cînd unele tratate bilaterale intră în vigoare după scurgerea unui termen din

momentul schimbului instrumentelor de ratificare.

În cazul tratatelor multilaterale ele intră în vigoare în momentul cînd sunt

depuse un anumit număr de instrumente de ratificare sau toate aceste instrumente,

la depozitarul lor. Depozitarul instrumentelor de ratificare ale unui tratat

multilateral poate fо: statul pe a cărui teritoriu a fost semnat acel tratat; un grup de

state sau Secretariatul general al ONU etc.

În ceea ce priveşte caracterele juridice ale ratificării, subliniem faptul că

aceasta este un act pozitiv, explicit, în sensul că organul competent trebuie să-şi

exprime voinţa, printr-un act decizional de a lega statul printr-un tratat. Rezultă că

ratificarea:

• este un act scris şi se referă la ansamblul textului tratatului.

• se notifică de un stat, altui stat sub forma unui document.

44

O. Balan, E. Serbenco, op.cit, p.241

Ratificarea, ca act de voinţă pentru exprimarea consimtămîntului unui stat de

a deveni parte la un tratat, se face cu îndeplinirea anumitor forme şi proceduri care

sunt cerute, atât pe plan intern, cât şi internaţional, iar între aceste proceduri, pe de

o parte şi actul de voinţă, pe de altă parte, există o strînsă legătură; actul ratificării

nu se poate realiza, decât cu efectuarea cumulativă a acestor proceduri.

Pe planul dreptului intern, pentru ratificare sau cumulare, intervin acte ale

organelor competente, în formele prevăzute prin dispoziţiile constituţionale sau alte

acte normative ale statului respectiv 45

.

În ceea ce priveşte procedurile de drept internaţional ale ratificării sau

aderării, reţin atenţia forma actului folosit şi procedurile cerute pentru ca acest act

să producă efect.Exprimarea consimtămîntului unui stat de a fi legat printr-un

tratat, prin ratificare are loc:

a) cînd tratatul prevede că acest consimţămînt se exprimă prin ratificare.

b) cînd este stabilit, pe altă cale, că statele participante la negociere

conveniseră asupra cerinţei ratificării.

c) cînd reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării

d) cînd intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din

deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.

Ratificarea constituie un act liber, neexistînd o obligaţie juridică pentru un

stat de a ratifica tratatul semnat de reprezentantul său, afară dacă, aşa cum se

întоmplă uneori s-a angajat printr-un anumit tratat, să semneze ori să ratifice un

anumit tratat sau categorie de tratate.

Ca idee generală, însă reţinem: cu cât este mai formal tipul de instrument

adoptat, cu atât mai probabilă este necesitatea ratificării; din moment ce nu există

în dreptul internaţional o regulă generală care să stabilească, în ce cazuri statele

trebuie să-şi exprime consimţămîntul de a deveni părţi la un tratat prin ratificare,

rezultă că în această problemă, statele respective au latitudinea să stabilească dacă

un tratat este supus ratificării.

Reglementarea în dreptul intern a ratificării.

45

Vezi Legea R.M. privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova Nr.595-XIV din 24.09.1999, Monitorul

Oficial al R.M.nr.24-26 din 02.03.2000; art.12

Ratificarea implică două acte procedurale distincte şi succesive: primul este

actul organului competent al statului şi poate fi calificat ratificare în sensul

constituţional, avînd loc exclusiv în ordinea juridică internă; al doilea este

procedura internaţională care perfectează şi pune un tratat în vigoare, printr-un

schimb sau prin depunerea formală a instrumentelor de ratificare, operaţiune care

se consumă în sfera relaţiilor internaţionale.

Condiţiile de ratificare a tratatelor internaţionale, din punctul de vedere

intern, sunt stabilite în constituţiile sau în alte reglementări de drept intern şi

variază, în funcţie de sistemul juridic şi forma de guvernămînt din fiecare stat. In

determinarea autorităţii competente a face ratificarea, se ţine seama de prevederile

dreptului public naţional şi fiind vorba de însuşi consimţămîntul statului, se admite

• că autoritatea constituţională cea mai înaltă să intervină. In toate cazurile, cel

care ratifică este parlamentul, în statele autoritare sau cu sistem prezidenţial, şeful

de stat sau organul executiv ratifică singur, iar parlamentul, dacă intervine, o face

ulterior pentru a-şi da aprobarea.

În sistemul în care ratificarea constituie opera ce cade în competenţa

executivă a Executivului, şeful statului este cel care ratifică singur tratatele. Acest

sistem, altădată propriu monarhiilor absolute, corespunde regimului monarhic şi a

apărut în epoca contemporană ca o practică temporară, în regimurile autoritare,

bazate pe primordialitatea juridică şi politică a Executivului: în Italia fascistă şi

Germania nazistă.

În sistemul competenţei exclusive a Legislativului ratificarea tratatului se

face de organul legislativ şi este caracteristic statelor care practică guvernarea prin

parlament (acesta a fost sistemul Turciei în perioada 1924-1960, Marea Adunare

Naţională de la Ankara fiind singura competenţă pentru a încheia tratate

internaţionale).

Sistemul оmpărţirii competenţei Executivului şi Legislativului constituie

regula generală, în cele mai multe state46

. În această privinţă, trebuie făcută

distincţie între statele europene, rămase în ansamblu fidele regimului parlamentar

46

0. Balan, E. Serbenco, op.cit, p.241.

şi statele americane, în care se practică regimul prezidenţial. Un loc special este

rezervat pentru regimul elveţian care oferă o rezolvare considerată originală.

Regimul parlamentar, cunoscut în ţările cu regim parlamentar, din care şi

Republica Moldova, urmează formula franco-belgiană, care, оşi regăseşte originea

în art. 68 din Constituţia belgiană din 1831, text care a constituit un model pentru

multe constituţii europene. In general, actul ratificării emană de la executiv, dar se

prevede obligaţia de a se obţine autorizarea parlamentului pentru ratificare.

Guvernul trebuie să depună proiectul de lege care autorizează ratificarea sau

aprobarea şi numai după votarea legii, poate interveni ratificarea de către

preşedintele republicii sau aprobarea de către guvern. Regimul se prezintă sub două

variante: una care implică intervenţia obligatorie a parlamentului, fie pentru toate

tratatele (sistem introdus în 1922 în Olanda şi în 1963 în Turcia), fie numai pentru

unele dintre ele, considerate ca deosebit de importante. Cealaltă, aplicată în Franţa

şi Anglia, este mai răspîndită. Aprobarea parlamentului este necesară pentru

tratatele a căror aplicare cere o modificare sau extrădare, pentru tratatele impunînd

o obligaţie financiară şi pentru tratatele imlicînd cedarea de teritoriu. Practica

contemporană, aşa cum a fost instaurată în 1924, a dus la generalizarea intervenţiei

parlamentare cu privire la cea mai mare parte a tratatelor importante din punct de

vedere politic (fiind depuse la parlament în decurs de 3 săptămîni de la data

semnării).

În Constituţia americană se prevede votarea cu majoritatea de 2/3 a Senatului

pentru ratificarea tratatelor. Această dispoziţie face ratificarea nesigură, atunci cînd

compoziţia Senatului SUA este astfel că o majoritate de 2/3 este greu de întrunit.

De aceea, s-au introdus în practică procedurile de acceptare sau aprobare, care sunt

la dispoziţia şefului statului, uneori cu participarea adunărilor politice, care scapă,

în orice caz, prescripţiilor foarte stricte cu privire la ratificare, conţinute în

Constituţie.

În sistemul francez, art. 53 din Constituţia de la 4 octombrie 1958 prevede:

„tratatele de pace, tratatele de comerţ, tratatele sau acordurile referitoare la

organizaţii internaţionale, cele prin care se angajează finanţele şi cele prin care se

modifică dispoziţiile de natură legislativă, cele referitoare la starea persoanelor,

cele care comportă cedare, schimb sau adjuncţiuni de teritoriu, nu pot fi ratificate

sau aprobate decât în virtutea unei legi47

".

Regimul Elveţian. Originalitatea sistemului elveţian constă în faptul că, după

modificarea din 1921 a Constituţiei, tratatele încheiate pe o durată nedeterminată

sau mai mare de 15 ani, pot fi supuse adoptării sau respingerii poporului, dacă

cererea pentru această procedură este făcută de 30000 cetăţeni sau de 8 cantoane.

Pînă acum, au fost supuse referendumului 2 tratate (Convenţia franco-elveţiană din

1921, prin care se desfiinţau zonele libere - respinsă, şi Convenţia italiano-

elvetiană din 1957 referitor la utilizarea forţei hidraulice - aprobată).

Ratificarea, odată efectuată, declanşează multiple consecinţe. Primul şi cel

mai important efect оl constituie încheierea tratatului. Ca urmare a faptului că este

un mod de exprimare a consimtămîntului de a fi legat printr-un tratat, ratificarea

produce angajarea subiectului respectiv de drept internaţional, devine stat

contractant şi chiar parte (dacă tratatul a intrat în vigoare).48

Consimţămîntul exprimat prin aprobare sau acceptare. în conformitate cu

legile interne ale fiecărui stat, sunt supuse aprobгrii sau acceptării de către guvern,

tratatele care nu implică un angajament politic major sau nu se referă la domenii

esenţiale ale exercitării suveranităţii statelor.

Acceptarea sau aprobarea tratatului internaţional sunt proceduri simplificate

de ratificare a acelui tratat, deoarece între ratificare şi acceptare (aprobare) a unui

tratat nu există deosebiri de fond. In general, acceptarea tratatelor internaţionale

sunt de competenţa guvernelor statelor părţi la ele.

Deci „aprobarea" şi „acceptarea" sunt alte moduri de exprimare a

consimtămîntului de a fi legat printr-un tratat.

Adoptarea denumirii de acceptare este menită să asigure un instrument cu un

caracter mai puţin formal, decât ratificarea şi astfel, să dea posibilitatea guvernelor

să concilieze procedurile complicate prescrise de dreptul intern al unor state; în

aceste condiţii, acceptarea nu permite că nu presupune un nou principiu, dar cu

greu poate fi descrisă ca o procedură distinctă.

47

David Ruzie, op.cit., p. 21-25. 48

A. Bolintineanu ş.a., op.cit., p. 30

Aderarea sau accesiunea la un tratat internaţional - este actul unilateral al

unui stat, de drept intern, prin care el оşi exprimă dorinţa şi consimţămîntul de a

deveni parte la un tratat, pe care nu 1-a semnat. Ea este o modalitate de drept

internaţional de a asigura universalitatea tratatelor internaţionale importante.

Aderarea produce aceleaşi efecte juridice ca şi ratificarea unui tratat.

Convenţia privind dreptul tratatelor , din anul 1969, stabileşte că un stat poate

adera la un tratat internaţional, dacă tratatul admite acest lucru (cuprinde clauza de

aderare) sau părţile contractante ale tratatului au consimţămînt asupra posibilităţii

de aderare, sub o altă formă. Aderarea la un tratat internaţional poate fi

condiţionată de acceptarea ei de către părţile contractante ale tratatului la tratatele

care admit aderarea în mod limitat. Aderarea la tratate se referă numai la tratatele

multilaterale şi intervine în cazurile în care un stat nu a participat la negocierea şi

semnarea tratatului dar decide, ulterior să devină parte la acesta. O categorie

specială de tratate o constituie cele care nu prevăd expres clauza de aderare, dar

nici nu interzic aderarea la ele. In acest caz se consideră că este permisă aderarea la

aceste tratate internaţionale (ex.: Carta ONU).

Actul de aderare a unui stat la un tratat internaţional poate оmbrăca forma

„instrumentului de aderare" (cea mai des folosită) a unei declaraţii de aderare a

unei note de aderare. Aceste acte pot fо comunicate statului depozitar al tratatului

multilateral de primul ministru, de ministrul de externe al statului care aderă sau de

şeful misiunii sale diplomatice din statul depozitar.

Procedeul aderării are şi denumirea de accesiune , trebuie însă subliniat că

termenii de aderare şi accesiune sunt sinonimi, practica diplomatică consacrînd, la

Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907, echivalenţa lor.

În funcţie de natura tratatului, aderarea se realizează prin procedura

ratificării sau aprobгrii.

Considerăm că nu se poate da o definiţie rigidă, în raport de care

consimţămîntul exprimat de un stat de a deveni parte la un tratat, să poată fi

calificat, cînd ratificare, cînd aderare. Esenţială ni se pare decizia părţilor

contractante şi nu conceptul prestabilit, potrivit căruia să socotim o aderare ca fiind

ratificare sau invers. Statele sunt libere să convină modul în care se poate face

participarea la un tratat, iar ceea ce ele stabilesc prin tratat, nu poate fi calificat, în

funcţie de modelul elaborat în doctrină pentru conceptul de „ratificare" sau

„aderare". Forma de participare este stabilită de părţi, iar modalitatea fixată de

părţile originare la tratat rămîne decisivă. Modul în care se leagă prin tratate o

organizaţie internaţională.

Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii

internaţionale sau între aceleaşi mijloace de exprimare a consimtămîntului:

semnarea, schimbul de instrumente constituind un tratat, actul de confirmare

formală, acceptarea, aprobarea sau aderarea, sau oricare alt mijloc convenit,

singura diferenţă se reduce la faptul că, în loc de ratificare, se foloseşte denumirea

de confirmare formală.

Deci, statele pot deveni părţi la tratate:

1. prin simpla semnare;

2. semnare, sub rezerva acceptării, urmată de acceptare;

3. acceptarea (depunerea unui instrument formal la Secretariatul ONU). Acordurile

încheiate de organizaţiile internaţionale sunt, în mod frecvent, supuse aprobгrii

organelor plenare sau altor organe, după caz.

Tema 8. Rezervele la tratatele internaţionale

Rezervele la tratatele internaţionale. Convenţia de la Viena din 1969

defineşte rezerva la un tratat ca „o declaraţie unilaterală, indiferent de cum este

redactată sau denumită, făcută de către un stat atunci cînd semnează, ratifică,

acceptă, aprobг sau aderă la un tratat, prin care urmăreşte să excludă sau să

modifice efectul juridic al anumitor prevederi ale tratatului în aplicarea lor acelui

stat49

".

Rezerva pe care un stat o formulează la un tratat multilateral la care

doreşte să participe reprezintă deci o particularitate pe care acel stat оşi propune să

o introducă faţă de regimul juridic general pe care tratatul respectiv оl creează între

statele părţi. Deci, dacă un stat este satisfăcut de majoritatea prevederilor tratatului,

49

Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art. 15, art.2.

dar nu este satisfăcut de una sau mai multe dintre clauze, poate să refuze să fie

legat de aceste clauze, consimţind la restul acordului.

Rezervele reprezintă un mecanism convenţional aplicabil doar în cadrul

tratatelor multilaterale. 89 In cadrul unui tratat bilateral, formularea unei „rezerve",

deci a intenţiei unei părţi de a exclude sau modifica efectul juridic al unor

dispoziţii, asupra cărora se convenise, echivalează cu o revenire asupra textului

tratatului stabilit deja între cele două părţi şi deci cu o iniţiativă implicită de a relua

negocierile.

Statele pot face nu numai rezerve la un tratat internaţional, ci şi „declaraţii

interpretative" nu modifică aplicarea tratatului internaţional, în întregime, între

părţile contractante. Intre rezerva la un tratat internaţional şi o declaraţie

interpretativă există următoarele deosebiri: rezerva modifică aplicarea prevederilor

tratatului, între statul rezervator şi o altă parte contractantă, care a acceptat rezerva.

Declaraţia interpretativă nu modifică aplicarea tratatului internaţional între părţile

contractante. Rezerva оşi produce efectul numai în cazul cînd ea este acceptată de

o altă parte contractantă la acel tratat. Declaraţia interpretativă nu trebuie acceptată

de o altă parte contractantă, deoarece ea nu produce efecte juridice referitoare la

aplicarea tratatului respectiv.

În ceea ce priveşte categoriile de rezerve, clasificările au în vedere, fie

criteriul momentului cînd se face rezerva, fie acela al categoriei de tratate la care

această se referă.

Din prevederile art. 23 al Convenţiei de la Viena 1969 rezultă următoarele

condiţii cu privire la formularea rezervelor :

• rezervele să fie exprimate în scris şi să fie comunicate statelor contractante şi

altor state care au dreptul să devină părţi a tratatului. în cazul în care rezerva a fost

formulată la semnarea tratatului, supus ulterior ratificării, acceptării ori aprobгrii,

această rezervă trebuie să fie reconfirmată în mod formal de statul rezervatar,

atunci cînd acesta оşi exprimă consimţămîntul de a fi legat prin tratat.

Referitor la rezervele la tratate făcute de Republica Moldova, atunci trebuie

de menţionat că cu ocazia aderării la Convenţia europeană a drepturilor omului,

Republica Moldova nu şi-a asumat obligaţii privind aplicarea Convenţiei pe

teritoriul Transnistriei.

În concluzie, putem menţiona că încheierea tratatelor implică unele activităţi

şi proceduri care trebuie îndeplinite, într-o anumită succesiune şi coerenţă:

stabilirea celui care are calitatea de a încheia tratatul (de a negocia şi semna) şi care

sunt organele prin care se realizează acordul de voinţă al părţilor; condiţiile de fond

şi de formă pe care trebuie să le îndeplinească actul juridic respectiv; modul în care

se exprimă consimţămîntul de a fi legat printr-un tratat; fazele prin care trece

această operaţie de încheiere a tratatelor - negocierea şi parafarea textului,

elaborarea şi autentificarea acestuia, ratificarea (aprobarea), procedura de intrare în

vigoare şi de înregistrare a tratatelor. Aceste proceduri au în vedere o suită de

activităţi succesive care au loc: de negociere a tratatului, de exprimare a

consimtămîntului statelor negociatoare de a fi legate prin tratat şi de intrare în

vigoare a tratatului.

Tema 9. Efectele tratatelor internaţionale

Intrarea în vigoare a tratatelor. Schimbul, respectiv, depunerea instrumentelor

de ratificare, de acceptare, aprobare sau de aderare constituie un moment decisiv,

în cadrul procedurii de încheiere a tratatelor, atunci cînd exprimarea

consimtămîntului de a fi legat printr-un tratat se face pe calea ratificării, acceptării,

aprobгrii sau aderării, deoarece decizia, luată de către organul competent într-un

stat de a angaja statul respectiv, trebuie să fie adusă la cunoştinţa celeilalte părţi

contractante; în acest moment, se întоlnesc voinţele concordante şi are loc

încheierea tratatului.

Exprimarea consimtămîntului se realizează în două faze: în prima fază,

parlamentul sau alt organ competent decide ratificarea; în cea de-a doua fază,

această decizie se aduce la cunoştinţa celeilalte părţi contractante şi de fapt, în

acest moment se produce întоlnirea celor două voinţe contractante şi se realizează

tratatul.

Schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare este foarte important,

această procedură constituind punctul de plecare al încheierii şi al intrării în

vigoare a tratatului, precum şi momentul de la care se calculează durata sa de

valabilitate. Aducerea la cunoştinţă a actului de ratificare fie că este vorba de

tratate bilaterale sau multilaterale - are loc printr-o operaţie, care se numeşte

procedura de schimb (depunere) a instrumentelor de ratificare.

Legea RM50

prevede că tratatele internaţionale intră în vigoare, pentru

Republica Moldova, în conformitate cu modul şi termenele stabilite de tratat sau cu

acordul comun al părţilor. Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova

notifică celeilalte părţi contractante sau depozitarului tratatului internaţional

îndeplinirea condiţiilor necesare intrării în vigoare a tratatului, efectuează schimbul

de documente corespunzătoare sau le transmite depozitarului.

Efectele tratatelor în ordinea internă. Tratatele prevăd obligaţii pentru state.

Cu toate acestea majoritatea tratatelor sunt destinate să producă efecte pentru

persoanele fizice şi juridice ale acestor state. Pentru a produce asemenea efecte, s-a

pus problema transformării tratatelor în norme de drept intern, aplicabile

persoanelor fizice şi juridice, mai ales în cazul în care tratatele nu sunt, potrivit

modului în care sunt redactate, direct aplicabile în dreptul intern. în teorie, această

problemă este tratată în cadrul tezelor moniste şi al celor dualiste privind

raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional.

Greutăţi considerabile în această privinţă (raportul dintre dreptul intern şi

respectarea tratatelor) se observa în statele Americii Latine, Africii ş.a., care la

timpul lor au fost nevoite să suporte condiţiile de inegalitate a tratatelor încheiate

cu marile puteri.

Referitor la efectele tratatelor asupra statelor terţe, în doctrina internaţională,

în general, persistă părerea negativă, menţionînd că tratatele internaţionale obligă

doar acele state, care au participat nemijlocit la tratat.

În practică, însă, fiecare stat rezolvă problema aplicării tratatelor, în dreptul

său intern, potrivit dispoziţiilor sale constituţionale. Astfel, în unele state tratatele

sunt încorporate în dreptul intern în mod implicit, prin ratificarea lor, respectiv prin

legea de ratificare. Ele dobîndesc valoare egală legilor interne sau superioară

50

A se vedea Legea R.M. privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova Nr.595-XIV din

24.09.1999,Monitorul Oficial al R.M.nr.24-26 din 02.03.2000, art. 18.

acestora. In alte state, tratatele nu sunt încorporate în dreptul intern prin ratificare;

pentru a face parte din dreptul intern, este necesară adoptarea unei legi care să

transpună clauzele tratatului în norme de drept intern.

În Republica Moldova, am putea menţiona că aceste criterii sunt combinate.

Conform legislaţiei Republicii Moldova dispoziţiile tratatelor internaţionale care,

după modul formulării, sînt susceptibile de a se aplica în raporturile de drept fără

adoptarea de acte normative speciale, au caracter executoriu şi sunt direct

aplicabile în sistemul juridic şi sistemul judiciar ale Republicii Moldova. Pentru

realizarea celorlalte dispoziţii ale tratatelor, se adoptă acte normative

corespunzătoare.

Potrivit Convenţiei de la Viena, un stat parte nu poate invoca prevederile

dreptului său intern pentru a justifica neîndeplinirea unui tratat.98

De aceea, fiecare

stat are obligaţia de a lua măsuri pentru a pune legislaţia sa în conformitate cu

tratatul. In practică, unele state care nu adoptă principiul încorporării implicite a

tratatelor, pînă la adoptarea de legi exprese de încorporare, aplică prezumţia

concordanţei, conform căreia parlamentul ţării nu adoptă legi care să contravină

tratatelor internaţionale ratificate de statul respectiv, ceea ce în esenţă duce tot la

interpretarea legii în conformitate cu tratatul. Interpretarea conformă cu tratatul şi

prezumţia că nu se adoptă legi contrare tratatului pot permite temporar şi parţial

evitarea unor neconcordanţe între tratat şi aplicarea legilor. Ele vizează mai ales

tratatele existente la data adoptării legii sau a aplicării ei. Este dificil a aplica

interpretarea concordantă sau prezumţia concordanţei pentru legi sau prevederi ale

lor, care conţin clauze exprese dificil de conciliat cu tratatul. In acest caz, pentru

statele care nu adoptă principiul încorporării implicite a tratatelor, singura soluţie

rămîne adoptarea de legi sau dispoziţii conforme cu tratatul."

În ceea ce priveşte efectele tratatelor încheiate de Republica Moldova,

potrivit Constituţiei statul moldovean se obligă să respecte Carta ONU şi tratatele

la care este parte. In domeniul drepturilor omului, se merge mai departe,

prevăzîndu-se că în caz de neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile

ei interne, prioritate au reglementările internaţionale. Totodată Constituţia prevede

că intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare

Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia.51

Respectare cu bună credinţă a obligaţiilor asumate în conformitate cu dreptul

internaţional. Este unul din principiile de drept internaţional cele mai vechi şi mai

importante pentru dezvoltarea unor relaţii trainice şi ordonate între state.52

Printre documentele de drept internaţional care au consacrat acest principiu,

menţionăm Protocolul de la Londra din 17 ianuarie 1871, conform căruia

reprezentanţii puterilor participante „recunosc că există un principiu esenţial al

dreptului internaţional potrivit căruia nici o putere nu se poate dezlega de

angajamentele unui Tratat, nici nu-i poate modifica stipulaţiile, decât în urma

asentimentului părţilor contractante, printr-o înţelegere amicală". Conform

preambulului la Pactul Ligii Naţiunilor, părţile contractante afirmau că „este

necesar să fie respectate riguros prescripţiile dreptului internaţional şi să fie

respectate cu scrupulozitate obligaţiile convenţionale." Carta Naţiunilor Unite se

referă în preambulul său la crearea condiţiilor necesare pentru „respectarea

obligaţiilor născute din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional" şi prevede

în art.2 paragraf. 2 că „membrii Organizaţiei trebuie să îndeplinească cu bună

credinţă obligaţiile pe care le-au asumat în virtutea prezentei Carte."

În documentele adoptate în cadrul ONU, menţionăm includerea acestui

principiu în Declaraţia din 1970 asupra principiilor dreptului internaţional privind

relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei ONU.

Este recunoscută în primul rînd, norma pacta sunt servanda, care se referă la

îndatorirea de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile decurgînd din tratatele

internaţionale. în legătură cu aceasta Convenţia de la Viena 1969 prevede că „Orice

tratat în vigoare obligă părţile şi trebuie să fie îndeplinit de ele cu bună credinţă."53

De asemenea, Convenţia prevede că un stat nu poate să invoce prevederile

dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. Această prevedere

trebuie pusă şi în legătură cu raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional,

51

Constituţia R.M., art.4, 8. 52

Ion Diaconu, op.cit.,p.317; A. Burian, Principiul egalităţii suverane în sistemul relaţiilor internaţionale, Legea şi

Viaţa, Publicaţie ştiinţifico-practică, Nr. 4, 2004, p. 5-6 53

104

Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art. 26.

pe care multe sisteme de drept оl soluţionează în sensul priorităţii reglementărilor

internaţionale, precum şi Republica Moldova, după cum s-a menţionat anterior.

Numeroase alte prevederi ale Convenţiei din 1969 reflectă principiul respectării cu

bună credinţă a tratatelor. Este vorba, desigur, de tratatele care sunt licite, respectiv

care sunt conforme cu principiile şi normele general-recunoscute ca norme

imperative ale dreptului internaţional.

Neretroactivitatea şi aplicarea concurentă a tratatelor. în domeniul aplicării

tratatelor, regula generală constă în faptul că dispoziţiile unui tratat nu leagă un stat

parte cu privire la un act sau fapt anterior datei de intrare în vigoare a tratatului.

Mai exact, principiul neretroactivităţii se aplică şi tratatelor, exceptînd cazurile în

care statele atribuie un efect retroactiv tratatului în cauză.54

Încheierea unui număr tot mai mare de tratate creează posibilităţi sporite de

apariţie a unor conflicte între tratatele succesive avînd acelaşi obiect şi cu un

conţinut diferit. Astfel de conflicte sunt mai frecvente la tratatele multilaterale, dar

ele pot apărea şi la cele bilaterale. Pentru evitarea unor asemenea situaţii, practica

convenţională conţine uneori prevederi de reglementare a raporturilor între tratatele

succesive. Astfel, în această privinţă, tratatele mai importante prevăd că în caz de

conflict între prevederile ce le instituie şi acelea ale unui alt tratat vor prevala

dispoziţiile sale.55

Alte tratate inserează clauze care declară tratatul compatibil cu tratatele

încheiate anterior sau cu cele ce se vor încheia în viitor. De exemplu Convenţia

asupra mării libere 1958, prevede că dispoziţiile convenţiei nu aduc atingere

convenţiilor sau altor acorduri internaţionale în vigoare în raporturile între statele

părţi la aceste convenţii sau acorduri 56

.

Avînd în vedere practica internaţională, Convenţia din 1969 în art.30 a

consacrat unele reguli generale privind aplicarea tratatelor succesive. Astfel, la

baza soluţiilor adoptate de art.30 sunt situate anumite criterii printre care: a)

prioritatea relativă a normelor contradictorii; b) distincţia între tratate multilaterale

care vizează relaţiile bilaterale şi cele de tip „integral" sau „independent";

54

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, oop.cit., p.237 55

Carta ONU, art. 103 56

Convenţia asupra mării libere, 1958, art. 30.

c) regulile stabilite în Convenţie au un caracter supletiv, în sensul că se aplică

numai dacă tratatele în cauză nu conţin reguli de rezolvare a conflictului dintre

ele.

Convenţia din 1969 în art.30 proclamînd preeminenţa art. 103 din Carta ONU

asupra obligaţiilor statelor membre asumate prin alte tratate, stabileşte două reguli

principale: 1. cînd un tratat precizează că este subordonat unui tratat anterior sau

posterior sau că nu trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celălalt, dispoziţiile

acestuia se vor aplica cu precădere; 2. cînd toate părţile la tratatul anterior sunt

părţi şi la tratatul posterior, fără ca cel anterior să fi expirat sau ca aplicarea sa să fi

fost suspendată, tratatul anterior nu se aplică decât în măsura în care dispoziţiile

sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior.

Aplicarea tratatelor asupra teritoriului statelor-părţi la tratatul internaţional. In

principiu, un tratat se aplică pe teritoriul sau cu privire la teritoriul părţilor

contractate. în alte cazuri însă, se poate aplica, numai pe o parte a teritoriului lor

sau poate avea chiar o aplicare „ultra teritorială", adică să se aplice asupra

teritoriului unor state terţe (Tratatul de la Versailles 1919, art. 109-114). Ca regulă

generală, tratatul internaţional produce efecte pe ansamblul teritoriului supus

suveranităţii sale de stat. Există, prin urmare, o coincidenţă totală între sfera de

aplicare în spaţiu a tratatului şi întinderea teritorială asupra căreia un stat оşi

exercită suveranitatea, jurisdicţia sa teritorială. Aceasta este o consecinţă a ideii că,

în lipsa unei stipulaţii contrare, un angajament are efect asupra întregii ordini

juridice care este delimitată, în cazul unui stat, de teritoriul pe care el оşi exercită

jurisdicţia, iar în cazul unei organizaţii internaţionale, în raport de organele şi

activităţile acesteia. Există o categorie de tratate, pentru care problema efectelor în

spaţiu nu se pune, deoarece, din cauza obiectului lor, nu sunt, prin natura lor,

destinate aplicării teritoriale (un tratat de conciliaţiune); dar cea mai mare parte a

tratatelor se aplică totuşi, prin raportarea la teritoriu şi atunci, în măsura în care nu

s-a stabilit, se pune problema de a şti care este cоmpul de aplicaţiune.

O întreagă categorie de tratate au ca obiect specific însuşi teritoriul, pentru

diferitele scopuri: definirea sferei teritoriale a suveranităţii statului (tratatele de

pace, cu clauzele lor teritoriale), reglementarea activităţilor în zona de frontieră

(convenţiile privind traficul de frontieră, circulaţia peste frontieră), stabilirea unei

condiţii juridice speciale pentru teritoriul respectiv (demilitarizare, neutralizare,

servitute internaţională).

Tratatul poate conţine clauze limitînd aplicarea teritorială şi lasă statului -

parte la tratat, dreptul de a determina, el, teritoriile care vor fi supuse tratatului

(clauza colonială) ori subordonează extinderea tratatului consimtămîntului dat de

autorităţile locale care posedă competenţe în domeniul tratatului (clauza

federală).57

Prin urmare, aplicarea teritorială, chiar dacă constituie principiul, aceasta nu

are un caracter absolut şi comportă unele excepţii.

Este posibil ca sfera de aplicare a unui tratat să exceadă teritoriul de stat sau

teritoriul metropolitan al statelor contractante, înglobînd teritorii nesupuse

suveranităţii acelui stat (cazul Franţei şi a Principatului Monaco).

În cazul teritoriilor de peste mare, este posibil ca tratatul să nu se aplice

dependenţelor insulare ale statului, chiar dacă acestea nu sunt dependenţe coloniale

(Tratatul de la Versailles - Peace Treaty Act 1919, nu a fost extins la insulele

anglo-normande, decât în 1935, cu ocazia aplicării sancţiunilor economice contra

Italiei).

În concluzie, am putea spune că, în trecut, problema aplicării teritoriale a

tratatelor prezenta un interes practic evident, căci de obicei tratatele conţineau aşa

numita clauză colonială, potrivit căreia tratatul nu se plică pe teritoriul coloniilor

decât dacă statul parte metropolă făcea o declaraţie expresă în acest sens. In

prezent, chiar dacă textele unor tratate nu conţin asemenea clauze, unele state

formulează la ratificare declaraţii cu privire la neasumarea de obligaţii privind

părţi ale teritoriului lor care nu se află sub controlul guvernului central. Este cazul

Ciprului cu privire la Ciprul de Nord şi al Republicii Moldova cu privire la

Transnistria, cu ocazia aderării la Convenţia Europeană a drepturilor omului.

Tema 10.Modificarea tratatelor internaţionale.

57

A.Bolintineanu, A.Năstase, BAurescu, op.cit, p. 38-35.

Tema 11. Încetarea tratatelor internaţionale

După intrarea în vigoare a unui tratat, pot interveni evenimente de natură să

modifice întinderea aplicării lui, în forma în care a fost încheiat, ori chiar să ducă la

încetarea efectelor lui. încetarea unui tratat, spre deosebire de nulitate, înseamnă că,

de la data la care tratatul respectiv nu mai este în vigoare, el nu mai produce efecte.

Efectele care s-au produs anterior încetării tratatului, s-au produs în virtutea

acestuia şi nu sunt puse în discuţie, dar pentru viitor, aceste efecte nu se mai pot

produce, pentru că temeiul lor juridic a încetat să mai existe. Nulitatea înseamnă

lipsă de validitate şi aceasta exclude producerea de efecte58

. Modificarea sau

amendarea tratatelor Astfel, un tratat poate fi modificat prin acord între părţi; în

ceea ce priveşte tratatele bilaterale , este vorba practic de un nou tratat, încheiat

între aceleaşi părţi contractante, care este supus normelor privind încheierea

tratatelor, dacă tratatul modificat nu prevede norme speciale de modificare. In

general, este urmată o procedură paralelă celei parcurse pentru încheierea tratatului

modificat, cerinţă impusă de normele dreptului constituţional al fiecărui stat parte.

Statele pot însă recurge la forme simplificate de încheiere a acordului de

modificare, mai ales dacă prevederile supuse modificării au caracter procedural ori

sunt de mai mică importanţă.

În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, Convenţia de la Viena cuprinde

norme mai detaliate, care vizează mai ales egalitatea statelor părţi în procesul de

examinare şi adoptare a acordului de modificare a tratatului multilateral. Astfel,

Convenţia prevede că orice propunere care tinde să amendeze un tratat multilateral

în relaţiile dintre toate statele părţi — pentru acest caz Convenţia foloseşte

noţiunea de amendament - trebuie să fie notificată tuturor statelor contractante şi

fiecare din ele are dreptul să ia parte la decizia cu privire la propunerea respectivă,

ca şi la negocierea şi la încheierea oricărui acord care are ca scop amendarea

tratatului. Dacă totuşi un stat parte la tratatul multilateral nu acceptă

amendamentul, el nu este obligat prin acesta; între el şi celelalte state părţi la

tratatul multilateral, acest tratat rămâne în vigoare în forma sa neamendată.59

58

Ioan M. Anghel, Dreptul tratatelor, voi. II, p.919 59

A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, op.cit, p. 44

Orice stat poate deveni parte la tratatul multilateral, în forma sa amendată, statul

respectiv este considerat parte la tratatul modificat faţă de statele părţi la acesta şi

parte la tratat în forma sa iniţială, faţă de statele părţi care nu au acceptat

amendamentul, dacă în momentul ratificării acesta nu şi-a exprimat o altă

intenţie.60

Este încă o aplicare a normelor de bază privind autonomia de voinţă a părţilor şi

relativitatea tratatelor. Convenţia de la Viena din 1969 foloseşte noţiunea de

modificare, pentru cazul în care două sau mai multe state părţi la un tratat

multilateral încheie un acord pentru a modifica tratatul multilateral numai în

raporturile dintre ele. Convenţia tratează însă în mod restrictiv această posibilitate.

O asemenea modificare poate interveni, potrivit articolului 41 din Convenţie, dacă

tratatul însuşi prevede în mod expres o asemenea posibilitate. Dacă tratatul nu o

interzice, ea poate interveni cu condiţia de a nu aduce atingere nici exercitării de

alte state părţi a drepturilor decurgând pentru ele din tratat, nici executării

obligaţiilor lor şi de a nu viza o prevedere a tratatului multilateral de la care

derogarea ar fi incompatibilă cu realizarea efectivă a obiectului şi scopului

tratatului luat în ansamblu. Fără a nega în întregime asemenea modificări,

Convenţia de la Viena urmăreşte să protejeze drepturile şi obligaţiile create pentru

toate statele părţi prin tratatul multilateral, în acest scop, se prevede notificarea, de

către statele părţi care doresc să modifice tratatul multilateral în relaţiile dintre ele,

a celorlalte state părţi asupra intenţiei lor de a încheia acordul de modificare şi a

modificărilor pe care acesta le-ar aduce tratatului. In acest context se situează şi

revizuirea tratatelor125

, care de regulă duce la încheierea unui nou tratat. Noul tratat

poate modifica parţial tratatul anterior sau оl poate înlocui în întregime, deci duce

la încetarea lui.

Procedura revizuirii poate fi prevăzută în tratat sau poate să intervină la

iniţiativa unui stat parte. De regulă, presupune acordul tuturor părţilor. Se pot

încheia însă noi tratate numai între unele părţi, cu condiţia să nu fie incompatibile

cu realizarea efectivă a obiectului şi scopului primului tratat şi să nu aducă atingere

drepturilor celorlalte state părţi. în domeniul tratatelor multilaterale, se ajunge 60

Stelian Scăunaş, Drept internaţional public, Editura ALL BECK, Bucureşti 2002, p. 74

adesea la tratate succesive, fiecare stat parte rămânând legat faţă de celelalte state

printr-unul din aceste tratate, la care şi ele sunt părţi.

Suspendarea aplicării tratatelor

Aplicarea unui tratat poate fi suspendată în conformitate cu prevederile sale sau

prin consimţământul părţilor. Suspendarea poate interveni faţă de toate statele părţi

sau faţă de un anumit stat parte.61

Suspendarea poate avea loc şi printr-un tratat ulterior, dacă acesta prevede în

mod expres suspendarea tratatului anterior sau se stabileşte că aceasta a fost

intenţia părţilor.

Pentru ca tratatul să fie suspendat faţă de toate statele părţi, este necesar

consimţământul tuturor, în ceea ce priveşte suspendarea faţă de un stat parte,

aceasta poate avea loc potrivit prevederilor tratatului sau cu acordul tuturor statelor

părţi, inclusiv al celui în cauză. în acelaşi timp, însă, două sau mai multe state părţi

la un tratat multilateral pot să încheie un acord, pentru a suspenda temporar între

ele aplicarea prevederilor tratatului, dacă acesta prevede posibilitatea unei

asemenea suspendări. în cazul în care suspendarea nu este interzisă, un asemenea

acord poate fi încheiat cu condiţia ca suspendarea în cauză să nu aducă atingere

nici exercitării de alte state a drepturilor decurgând pentru ele din tratat, nici

executării obligaţiilor lor şi să nu fie incompatibilă cu scopul şi obiectul tratatului.

Ca şi în cazul modificării clauzelor unui tratat multilateral printr-un acord

interese, statele părţi care doresc să suspende aplicarea dispoziţiilor unui tratat

trebuie să notifice celorlalte state părţi intenţia lor. 62

Suspendarea aplicării unui tratat liberează părţile între care aplicarea este

suspendată de obligaţia de a executa tratatul în relaţiile dintre ele, pe perioada

suspendării, fără a afecta în alt mod relaţiile juridice stabilite între părţi prin tratat.

Pe perioada suspendării, părţile trebuie să se abţină de la orice acte care ar crea

obstacole în calea reluării aplicării tratatului.

Un tratat poate să înceteze în primul rând conform prevederilor sale. Aceasta

poate să fie la un termen prestabilit, dar tratatul poate prevede şi alte оmprejurări.

61

Pierre-Marie Dupuy, op.cit., p. 291-292 62

Stelian Scăunaş, op.cit, p. 76

Tratatul poate să înceteze şi prin executarea obiectului său, de exemplu construirea

unui obiectiv industrial şi efectuarea tuturor prestaţiilor prevăzute. In aceeaşi

ordine de idei, retragerea unui stat parte dintr-un tratat, deci stingerea tratatului faţă

de acesta - poate avea loc conform prevederilor tratatului. Atât stingerea tratatului

faţă de toate statele părţi, cât şi retragerea unui stat parte, pot avea loc oricând, prin

consimţământul tuturor statelor părţi.

În legătură cu retragerea anumitor state părţi dintr-un tratat multilateral, s-a

pus problema dacă, prin scăderea numărului statelor părţi sub numărul necesar

pentru intrarea în vigoare a acestui tratat, acesta оşi încetează valabilitatea. Soluţia

dată de Convenţia de la Viena este una de eficienţă practică, în sensul că tratatul nu

încetează decât dacă el prevede în mod expres acest lucru63

.

Un tratat poate înceta şi prin încheierea de către toate statele părţi a unui alt

tratat care reglementează aceeaşi materie, dacă din tratatul ulterior sau din intenţia

părţilor rezultă că materia respectivă trebuie să fie reglementată prin noul tratat sau

dacă prevederile noului tratat sunt incompatibile cu cele ale tratatului anterior, într-

o asemenea măsură, încât este imposibilă aplicarea simultană a ambelor tratate.

Stingerea unui tratat liberează părţile de obligaţia de a continua executarea

lui, fără a aduce atingere unui drept, unei obligaţii sau unei situaţii juridice ale

părţilor create prin executarea tratatului înainte ca acesta să înceteze. Stingerea

unui tratat poate să aibг loc şi prin anulare132

. Anularea unui tratat poate să

intervină ca urmare a apariţiei unei noi norme imperative a dreptului internaţional,

în acest caz, obiectul tratatului încetează de a mai fi licit şi tratatul este lovit de

nulitate. Potrivit normelor dreptului internaţional, tratatele al căror obiect este, în

momentul încheierii lor, contrar unei norme imperative, sunt nule ab initio. In cazul

unui tratat care devine nul şi încetează ca urmare a apariţiei unei noi norme

imperative, cu care este în conflict, încetarea tratatului liberează părţile de obligaţia

de a continua executarea lui, dar nu aduce atingere nici unui drept, nici unei

obligaţii ori situaţii juridice a părţilor, create prin executarea tratatului înaintea

încetării lui; asemenea drepturi, obligaţii şi situaţii nu pot să fie însă menţinute în

continuare, în măsura în care însăşi menţinerea lor este în contradicţie cu noua 63

Convienţia de la Viena 1969, art. 55

normă imperativă. Dreptul internaţional combină, în acest caz, protecţia valorilor

importante a i căror expresie sunt normele imperative de la care nici o derogare nu

este posibilă, chiar dacă este vorba de tratate încheiate anterior formării unei noi

norme imperative, şi neretroactivitatea aplicării normelor dreptului internaţional.

De asemenea, anularea unui tratat poate interveni ca urmare a constatării

unui viciu de consimţământ, conform prevederilor Convenţiei de la Viena

(încălcarea competenţei de a încheia tratate în numele unui stat, eroarea, dolul,

coruperea reprezentantului statului, constrângerea asupra reprezentantului statului

ori asupra statului ca atare). In aceste cazuri, nulitatea tratatului este stabilită prin

procedura de pretenţii şi răspunsuri între state, conform articolului 65 al Convenţiei

de la Viena sau potrivit unei proceduri de conciliere, prevăzută în articolul 66 b şi

în anexa la Convenţie. Constatarea nulităţii unui tratat în aceste cazuri are ca efect

încetarea valabilităţii acestuia.

Constatăm că unele din cauzele de nulitate a tratatelor sunt şi acte ilicite

internaţionale - doi, corupţie, diversele forme de constrângere exercitate asupra

statului sau a reprezentantului său, ca şi includerea în tratat a unor prevederi

contrare unei norme imperative. Instituţia nulităţii tratatelor încheiate în aceste

condiţii este, de aceea, şi o formă a sancţiunii decurgând din răspunderea

internaţională pentru acte ilicite, o expresie a normei potrivit căreia un act contrar

dreptului internaţional nu trebuie să producă efecte juridice.

Convenţia de la Viena prevede două tipuri de nulitate - absolută şi relativă -

având regimuri juridice distincte, a) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de

statul al cărui consimţământ a fost viciat şi poate fi acoperită ulterior prin

confirmare de către acelaşi stat. Se sancţionează cu nulitate relativă viciile de

consimţământ rezultând din: încălcarea dispoziţiilor dreptului intern al statului

privind competenţa de a încheia tratate, din eroare, doi, sau coruperea

reprezentantului statului.

b) Nulitatea absolută sancţionează viciile de consimţământ rezultând din

constrângerea exercitată asupra statului sau a reprezentantului său şi tratatele

contrare unei norme imperative. Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice

parte la tratat şi chiar din oficiu, de către o instanţă internaţională. Nulitatea

absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.

Suspendarea sau încetarea tratatului poate săfie consecinţa voinţei părţilor

sau poate să independent de voinţa acestora.

încetarea unui tratat ca urmare a voinţei părţilor poate să ntervină ca efect al

următoarelor cauze:

a) dacă a fost încheiat pe durată determinată;

b) ca urmare a manifestării unilaterale de voinţă a uneia din părţi, prin

denunţare sau retragere, dacă aceste modalităţi sunt expres prevăzute în textul

tratatului sau sunt acceptate de către toate celelalte părţi;

c) în mod tacit, ca urmare a încheierii între aceleaşi părţi a unui nou tratat

având acelaşi obiect şi care este incompatibil cu tratatul anterior.

încetarea sau suspendarea tratatelor independent de voinţa părţilor intervine

în situaţii care fac imposibilă executarea lor:

a) ca urmare a dispariţiei totale şi permanente a obiectului său, a părţilor

tratatului, ca subiecte de drept internaţional (caducitatea tratatului),

b) ca efect al schimbгrii fundamentale a оmprejurărilor, care au determinat

încheierea tratatului, dacă aceasta afectează în mod esenţial baza consimţământului

statului exprimat la data încheierii tratatului (încetarea tratatului).

c) ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare şi războiul (încetare sau

suspendare); în cazul ruperii relaţiilor diplomatice, relaţiile consulare între părţile

beligerante pot continua.;

d) constatarea nulităţii unui tratat (încetarea tratatelor).

Imposibilitatea executării tratatului

Un tratat poate să înceteze ca urmare a dispariţiei ori a distragerii definitive

a unui obiect indispensabil executării lui; în acest caz, executarea devine

imposibilă. Dacă imposibilitatea este temporară, ea are ca urmare suspendarea

aplicării tratatului pe perioada respectivă.

Imposibilitatea executării trebuie să fie invocată de unul din statele părţi; un

stat parte nu poate însă invoca imposibilitatea de executare, dacă aceasta rezultă

dintr-o încălcare de către el a unei obligaţii decurgând din tratat sau dintr-o altă

obligaţie internaţională faţă de orice altă parte la tratat.

Şi în acest caz, constatarea imposibilităţii executării tratatului este supusă

procedurii de comunicări între părţi si, în caz de dezacord, procedurii de conciliere

prevăzută în Convenţia de la Viena din 1969.

Schimbarea fundamentală a оmprejurărilor (rebus sic stantibus) O altă cauză care

poate fi invocată pentru încetarea efectelor unui tratat este schimbarea

fundamentală a оmprejurărilor, denumită adesea în doctrină rebus sic stantibus136

Este vorba de o schimbare fundamentală a оmprejurărilor faţă de cele care existau

în momentul încheierii tratatului şi care nu a fost prevăzută de părţi.

Un stat poate invoca o asemenea schimbare fundamentală a оmprejurărilor

numai dacă existenţa acestor оmprejurări a constituit o bază esenţială a

consimţământului părţilor de a se angaja prin acest tratat şi dacă această schimbare

modifică radical obligaţiile care rămân de executat conform tratatului. O asemenea

schimbare fundamentală nu poate fi invocată pentru a înceta un tratat ori a se

retrage din acesta, dacă este vorba de un tratat de frontieră sau dacă schimbarea

rezultă dintr-o încălcare, de către partea care o invocă, a unei obligaţii decurgând

din tratat ori a unei alte obligaţii internaţionale faţă de o altă parte la tratat.

În doctrină, rebus sic stantibus a fost mult timp considerată o clauză tacită,

care ar fi implicită în toate tratatele. în prezent, ea este acceptată ca o normă

cutumiară a dreptului internaţional.

Prevederile Convenţiei de la Viena sunt foarte prudente în ceea ce priveşte

condiţiile invocării schimbгrii fundamentale a оmprejurărilor, pentru a înceta un

tratat sau a suspenda aplicarea lui. Ele оmbină preocuparea pentru stabilitatea

raporturilor convenţionale, respectarea principiului pacta sunt servanda, pentru

stabilitatea frontierelor existente, ca şi pentru respectarea integrităţii consimţămân-

tului statelor părţi şi respectarea principiului bunei credinţe, încălcarea substanţială

a tratatului.64

Prin încălcare substanţială a unui tratat , denumită şi excepţie de neexecutare,

se înţelege o respingere a întregului tratat, neautorizată conform normelor dreptului 64

Raluca Miga-Beşteliu, op.cit, p. 287

internaţional, sau o încălcare a unei dispoziţii esenţiale pentru realizarea obiectului

şi scopului tratatului.

O parte poate să invoce încălcarea substanţială a unui tratat bilateral de

către cealaltă parte, ca motiv pentru încetarea tratatului sau suspendarea aplicării

lui, în totalitate sau în parte.

În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, încălcarea unei prevederi esenţiale

de către un stat parte îndreptăţeşte celelalte state părţi, acţionând prin acord

unanim, să înceteze tratatul ori să-i suspende aplicarea în totalitate sau parţial, fie

în relaţiile între ele şi statul care a comis încălcarea, fie între toate statele părţi. De

asemenea, într-un asemenea caz, un stat parte special afectat prin încălcare poate să

o invoce ca motiv pentru suspendarea aplicării tratatului în întregime sau parţial în

raporturile dintre el şi statul autor al încălcării. Orice stat parte la tratat, altul decât

statul care 1-a încălcat, poate să invoce încălcarea ca motiv pentru a suspenda

aplicarea tratatului în ceea ce-1 priveşte, în totalitate sau parţial, dacă prin natura

acestui tratat o încălcare substanţială a prevederilor sale de, către o parte modifică

în mod radical situaţia fiecăreia din părţi cu privire la executarea ulterioară a

obligaţiilor decurgând din tratat.

Desigur, aceste norme au un caracter general; fiecare tratat poate să conţină

norme specifice pentru cazul încălcării prevederilor sale; aceste norme au

prioritate, fiind lex specialis a părţilor.

Normele referitoare la suspendarea în totalitate sau în parte, ori încetarea

unui tratat multilateral, faţă de statul care a produs o încălcare substanţială, nu se

aplică în cazul tratatelor şi prevederilor acestora cu caracter umanitar, mai ales al

celor care exclud orice formă de represalii faţă de persoanele protejate prin aceste

tratate . Acest text pare să se refere numai la tratatele privind protecţia victimelor

conflictelor armate. Acelaşi raţionament este valabil însă şi pentru tratatele privind

drepturile şi libertăţile, fundamentale ale omului, deoarece, ca şi tratatele cu

caracter umanitar, ele conţin obligaţii în favoarea persoanei umane şi nu sunt

supuse condiţiei reciprocităţii; încălcarea de către un stat parte a unui astfel de

tratat faţă de un număr de persoane, cetăţeni ai săi ori ai altui stat parte, nu justifică

încălcarea de către un alt stat parte a tratatului, deci nerespectarea drepturilor

lomului faţă de alte persoane.

În ceea ce priveşte alte tratate, suspendarea sau încetarea lor, ca urmare a

(unei încălcări substanţiale, acţionează ca sancţiune faţă de statul care a produs

încălcarea substanţială. Este sancţiunea specifică dreptului tratatelor, care nu

înlătură răspunderea internaţională pentru actul ilicit comis, conform normelor

specifice acestei instituţii. Este şi o aplicare a principiului general al reciprocităţii,

liberând statul victimă a încălcării substanţiale de obligaţia de a respecta obligaţiile

convenţionale faţă de statul vinovat de încălcare.

Alte cauze de încetare a tratatelor. Denunţarea unui tratat este actul unilateral

prin care un stat pune capăt unui tratat, declarând că nu se mai consideră legat prin

acesta.140

Dacă un tratat nu conţine prevederi referitoare la stingerea sa şi nu prevede

posibilitatea denunţării, el poate fi denunţat numai dacă ,se stabileşte că a fost

intenţia statelor părţi să admită posibilitatea unei denunţări sau dacă dreptul de

denunţare poate fi dedus din natura tratatului.

Denunţarea unui tratat bilateral de către un stat parte are ca efect stingerea

tratatului.141

Denunţarea unui tratat multilateral are ca efect retragerea statului care-

1 denunţă din rândul statelor părţi, tratatul rămânând în vigoare între statele care nu

1-au denunţat.142

Pentru a proteja drepturile celorlalte state părţi, Convenţia de la

Viena cere statului care doreşte să denunţe un tratat să notifice intenţia sa de a

denunţa cu cel puţin 12 luni înainte. In cazul denunţării unui tratat multilateral sau

al retragerii din acesta a unui stat, de la data când denunţarea ori retragerea sunt

efective, statul respectiv şi celelalte state părţi sunt liberate de obligaţia de a

continua aplicarea tratatului în relaţiile acestui stat cu celelalte state părţi, fără a se

aduce atingere unui drept, unei obligaţii sau unei situaţii juridice create prin

executarea tratatului, înainte de denunţare sau retragere. Ruperea relaţiilor

diplomatice sau consulare între statele părţi la un tratat nu are efecte asupra

relaţiilor juridice stabilite între părţi prin tratat, deci nu determină încetarea

acestuia, decât în măsura în care existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare este

indispensabilă pentru aplicarea tratatului.143

încetarea calităţii de subiect de drept

internaţional a uneia din părţi poate să ducă la încetarea valabilităţii unor tratate,

conform normelor succesiunii statelor; este vorba îndeosebi de tratatele politice, pe

care noile state de regulă nu le preiau. 65

Războiul duce la încetarea marii majorităţi a tratatelor (cu excepţia celor

privind protecţia victimelor conflictelor armate); unele tratate pot fi suspendate pe

perioada războiului, ca de exemplu cele din domeniul poştei, transporturilor

feroviare, telecomunicaţiilor. După război, statele în cauză decid ce tratate rămân

în vigoare.

În concluzie, am putea spune că, cauzele de încetare a tratatelor

internaţionale le constituie diversele evenimente sau оmprejurări, politice sau

juridice, care fac ca angajamentelor pe care aceste tratate le conţin, efectelor pe

care le produc, să li se pună capăt, fie în baza tratatelor înseşi, fie pe calea anumitor

proceduri, admise şi reglementate de dreptul internaţional. Stabilitatea tratatelor

este esenţială pentru asigurarea securităţii internaţionale. Dar, nefiind imuabile cu

orice preţ, tratatele pot fi anulate, modificate sau abrogate, însă nu într-un mod

arbitrar, cu încălcarea normelor imperative ale dreptului internaţional sau a

procedurii convenite de părţi. Pentru a avea loc anularea, modificară, încetarea sau

suspendarea unui tratat, trebuie să survină оmprejurări bine justificate, recunoscute

ca temei în dreptul internaţional.

Tema 12. Interpretarea tratatelor internaţionale

Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire

a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora, a soluţionării

unor cauze. Problematica interpretării dreptului este deosebit de complexг şi ea

cuprinde întrebгri ca: în ce ipoteze ale normelor juridice se încadrează o situaţie de

fapt? Care este sensul deplin al voinţei legiuitorului exprimată în norma juridică?

Ce înţeles au termenii şi expresiile folosite de legiuitor? Sunt acestea aplicabile sau

nu unor оmprejurări de fapt stabilite într-o cauză?, etc. 66

65

Ion M. Anghel, Subiectele de drept internaţional. Lumina Lex, Bucureşti 1998, p. 276-277 66 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti 1993, p.97

Interpretarea tratatelor internaţionale, în cazul nostru, potrivit doctrinei de

specialitate şi practicii statelor, constă în a stabili sensul şi conţinutul exact al

acestora, în scopul aplicării depline a tratatelor. Cuvântul însuşi de interpretare

înseamnă, printre altele, a risipi îndoielile cu privire la sensul, înţelesul pe care оl

are textul tratatului sau unele din clauzele sale67

.

Aşa cum remarca M. Djuvara interpretarea este într-un anumit fel o „alterare"

care poate fi neânsemnată în unele cazuri şi violentă, chiar, în alte cazuri.68

în cazul interpretării tratatelor, în funcţie de scopul ei ea poate fi făcută a stabili

intenţia celor care au convenit textul tratatului;

- a găsi sensul unui text fară a cerceta intenţia reală a autorilor;

- a stabili consecinţele care decurg dintr-un text pentru un caz individual;

- a stabili o regulă pentru un caz care nu a fost avut în vedere de autori;

- a restrânge sau extinde întinderea unui text de tratat.

Date fiind structura societăţii internaţinale şi specificul dreptului

internaţional, ca drept creat de statele suverane, rolul hotărâtor оl are interpretarea

tratatului de către statele părţi la tratat, ea având o forţă superioară faţă de alte

interpretări, şi poartă denumirea de interpretare autentică.69

Poate fi interpretare juridică internaţională, în cazul în care părţile supun un

litigiu unei jurisdicţii internaţionale, ea fiind obligatorie numai pentru părţile în

litigiu şi pentru speţa respectivă. De asemenea unele organizaţii internaţionale pot

interpreta actele lor constitutive sau convenţii din domeniul lor de activitate,

asemena interpretări având, de regulă, caracter de recomandare.

Desigur, şi organele interne ale unui stat, inclusiv cele judecătoreşti, pot să

interpreteze un tratat, asemenea interpretare având valoare limitată la statul

respectiv şi în funcţie de competenţa organului care face interpretarea.

În doctrină s-a argumentat mult în scopul enunţării unor norme generale şi a

unor metode riguroase de interpretare. S-au confruntat tezele privind voinţa

67

Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, voi. II, p. 1169 68

V.Mărgineanu, Iu. Savu, Demersul filosofic al lui Mircea Djuvara privind interpretaea dreptului, Revista

Naţională de Drept, .N-8, 2001 69

Mihai Ion Corj, Diplomaţia lui Otto von Bismarck în unificarea Germaniei & Dreptul tratatelor, Institutul de

Filosofоe, Sociologie şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei Institutul Nistrean de Economie şi Drept,

Chişinău 2005, p. 199

declarată a părţilor, aşa cum rezultă din înseşi dispoziţiile tratatului, şi „voinţa

reală" a părţilor, care trebuie să fie căutată în contextul general al tratatului, la

nevoie în lucrările pregătitoare.70

Convenţia de la Viena a stabilit o serie de norme generale, a căror trăsătură

esenţială este unitatea de interpretare. Conform normei de bază, un tratat trebuie să

fie interpretat cu bună credinţă urmând sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului,

în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului lui.

Regula generală constă în obligativitatea interpretării unui tratat cu bună-

credinţă, potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în

contextul lor şi în lumina obiectului şi a scopului tratatului.

Regula interpretării tratatelor cu bună-credinţă rezultă din principiul general

al aplicării cu bună-credinţă a tratatelor internaţionale (pacta sunt servanda)5.

În primul rând, trebuie să se dea termenilor unui tratat sensul lor natural şi

obişnuit. Dacă aceasta conduce la rezultate clare şi care au sens în contextul dat, nu

trebuie să se recurgă la alte mijloace. Dacă însă termenii în sensul lor natural şi

obişnuit sunt ambigui sau duc la un rezultat nerezonabil, se recurge la alte metode

de interpretare. Obiectul şi scopul tratatului joacă, de asemenea, un rol central în

interpretarea acestuia. Ele creează relaţia logică, substanţială între diferite părţi ale

tratatului şi, în acelaşi timp, conferă o dimensiune dinamică interpretării tratatului,

prin orientarea generală dată acestuia.

Termenii tratatului se interpretează potrivit sensului lor curent, uzual; un

termen va fi înţeles într-un sens special numai dacă se stabileşte că aceasta a fost

intenţia părţilor.116

În ceea ce priveşte contextul interpretării, Convenţia prevede că acesta

include, în afara textului, preambulului şi anexelor, orice acord care are legătură cu

tratatul intervenit între toate părţile cu ocazia încheierii tratatului şi orice

instrument stabilit de una sau mai multe părţi cu ocazia încheierii tratatului şi

acceptat de celelalte părţi ca fiind în legătură cu acesta. O prevedere a tratatului nu

poate fi astfel interpretată în mod izolat, separată de celelalte prevederi.

70

A.Bolintineanu, A.Năstase, BAurescu, op.cit, p. 40-41.

Convenţia prevede că, în afară de context, se va ţine seama de orice acord

ulterior intervenit între părţi cu privire la interpretarea tratatului şi aplicarea

prevederilor sale, de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care

se stabileşte un acord al părţilor cu privire la interpretare, ca şi de orice normă

pertinentă a dreptului internaţional aplicabilă în relaţiile dintre părţi.

În ceea ce priveşte normele pertinente ale dreptului internaţional aplicabile

între părţi, nu este vorba numai de normele în vigoare la momentul încheierii

tratatului, ci şi de evoluţia normelor de drept în domeniul respectiv.

Convenţia prevede şi posibilitatea de a recurge la mijloace complementare de

interpretare, mai ales la lucrările pregătitoare şi la оmprejurările în care tratatul a

fost încheiat, fie pentru a confirma interpretarea obţinută conform textului tratatului

şi contextului în care a fost încheiat, fie pentru a determina sensul exact, atunci

când textul tratatului şi contextul încheierii acestuia conduc la un sens ambiguu sau

obscur ori conduc la un rezultat în mod evident absurd sau nerezonabil.

În legătură cu mijloacele complementare, experienţa arată că recurgerea la

lucrările pregătitoare este dificilă, având în vedere caracterul adesea contradictoriu

şi confuz al negocierilor; în timp, recurgerea la оmprejurările în care a fost

negociat acordul poate să permită stabilirea intenţiei părţilor şi a scopului

tratatului.71

În mod evident, Convenţia stabileşte o prioritate în favoarea textului

tratatului, căci acesta reprezintă expresia autentică a consimţământului părţilor,

rezultatul negocierii lor.

În doctrină şi în practica internaţională sunt menţionate ca reguli şi: unitatea

de interpretare a tratatului, în sensul de a evita interpretări divergente între

diferitele prevederi; principiul efectului util, astfel încât tratatul să fie interpretat

într-un sens care să ducă la aplicarea lui; interpretarea axiologică, potrivit scopului

urmărit de părţi.

Ca metode practice de interpretare, sunt cunoscute:72

71

Pierre-Marie Dupuy, op.cit, p. 300-301 72

Davide Ruzie, op.cit, p. 53; A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, cp. cit, p. 43-44.

- interpretarea literală, atribuind cuvintelor sensul lor obişnuit, dacă un alt

sens nu este în mod evident urmărit sau nu rezultă din context, şi acordând

prioritate textului în limba în care a fost negociat tratatul;

- interpretarea logică, pornind de la textul tratatului în ansamblu, de la

articolele legate direct de prevederea care face obiectul interpretării, de la

preambulul tratatului, astfel încât sensul dat să se armonizeze cu al celorlalte

prevederi;

- interpretarea sistematică, prin compararea unui tratat cu altele încheiate de

aceleaşi părţi între ele sau cu alte state terţe;

- interpretarea istorică, ţinând seama de condiţiile istorice concrete ale

încheierii tratatului;

- interpretarea restrictivă sau extensivă; atunci când sensul unei prevederi

nu poate fi lămurit prin celelalte metode, în practică se tinde să i se dea o

interpretare restrictivă, pentru a evita riscul lărgirii obligaţiilor statelor peste cele

pe care şi le-au asumat.

Probleme de interpretare de un alt tip pot să apară în cazul în care un tratat a

fost redactat în mai multe limbi, fiecare versiune fiind declarată autentică.

Convenţia de la Viena, pornind de la preocuparea pentru unitatea de interpretare a

tratatelor, postulează în primul rând prezumţia că termenii unui tratat au acelaşi

sens în diferitele texte autentice. In situaţia în care din comparaţia textelor autentice

rezultă o deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde în cea

mai mare măsură obiectului şi scopului tratatului.

Tema 12. Tratatele internaţionale la care sunt părţi

organizaţiile internaţionale

Unul din faptele marcante ale epocii contemporane оl constituie larga

dezvoltare a tratatelor încheiate de organizaţiile internaţionale. Organizaţiile

internaţionale sunt considerate subiecte „auxiliare" sau „derivate" ale dreptului

internaţional, pentru că ele nu reprezintă decât instrumente în serviciul statelor şi

vor înceta să existe din punct de vedere internaţional, în ziua cînd grupul de state

care le-au creat vor decide să renunţe la ele. Capacitatea organizaţiilor

internaţionale de a încheia tratate internaţionale a fost confirmată în Convenţia de

la Viena privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii internaţionale sau între

organizaţii internaţionale (1986): „capacitatea unei organizaţii internaţionale de a

încheia tratate este guvernată de regulile acestei organizaţii" (art. 6).

Organizaţia internaţională este, în primul rând, o asociaţie de state, acţionând

ca o entitate distinctă, independentă de statele care o compun. Cu alte cuvinte, ea

este titulară de drepturi şi obligaţii pe care le dobândeşte prin voinţa statelor.

Atunci când creează o organizaţie internaţională, statele transferă acestei entităţi

unele din puterile lor, în baza cărora organizaţia va promova interesele colective

ale membrilor săi. Pentru realizarea acestui scop, organizaţiile internaţionale

urmează să realizeze o seamă de funcţii publice în virtutea cărora trebuie să intre în

contact cu alte entităţi ale ordinii internaţionale, în primul rând cu statele şi nu în

ultimul rând şi cu alte organizaţii. Manifestându-se ca atare, ele dobândesc o

personalitate juridică proprie, distinctă de aceea a statelor care le compun şi

opozabilă erga omnes. Această teză este consacrată în Convenţia Naţiunilor Unite

asupra reprezentării statelor în organizaţiile internaţionale interguvernamentale, din

1975, unde se prevede (în art.1) că: „prin expresia organizaţii internaţionale se

înţelege o asociaţie de state, constituită prin tratat, dotată cu o constituţie (act

constitutiv) şi organe comune, şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea

a statelor membre”. Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale se

manifestă atât în ordinea internaţională cât şi în ordinea juridică internă a statelor.

Pentru definirea acestei noţiuni, care exprimă calitatea organizaţiilor

internaţionale ca subiect de drept internaţional, se impun anumite clasificări în

legătură cu fundamentul personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale,

întinderea şi opozabilitatea acesteia şi cu formele sale de manifestare.

Temeiul personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale. Într-o

interpretare restrictivă, ar părea că numai statele, care beneficiază de teritoriu,

populaţie şi guvern, pot avea personalitate juridică internaţională, pot fi subiecte de

drept internaţional. Dar statele, prin voinţă proprie, pot crea entităţi distincte, în

speţă organizaţii interguvemamentale, pe care le învestesc cu anumite funcţii şi

competenţe, cu scopul realizării unor interese comune.

În 1949, Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ), în avizul său consultativ dat

la crearea Adunării Generale a ONU asupra reparării daunelor suferite în serviciul

ONU, arată că „cincizeci de state reprezentând o largă majoritate a membrilor

comunităţii internaţionale (în 1946) au puterea, conform dreptului internaţional, de

a crea o entitate posedând o personalitate internaţională obiectivă şi nu numai una

recunoscută doar de ele”, în alţi termeni, fundamentul personalităţii internaţionale

al Organizaţiei Naţiunilor Unite îl constituie acordul de voinţă al statelor. Prin

analogie, teza a fost considerată ca aplicându-se organizaţiilor

interguvemamentale, în general.

Voinţa statelor este materializată în actul constitutiv al organizaţiilor

internaţionale, în care se stabilesc scopurile şi principiile de funcţionare, domeniul

de activitate, organele de desfăşurare a acesteia şi competenţele acestor organe.

Actul constitutiv delimitează astfel domeniul în care se manifestă personalitatea

juridică internaţională a oricărei organizaţii internaţionale. Actele constitutive ale

unor organizaţii internaţionale, cum este cazul Tratatului de la Roma instituind

Comunitatea Economică Europeană (CEE), prevăd expres că organizaţiile

respective au personalitate juridică în dreptul internaţional. Constituţiile marii

majorităţi a organizaţiilor internaţionale, între care chiar Carta ONU, nu conţin însă

o asemenea prevedere. Se consideră că, din moment ce statele împuternicesc

organizaţiile internaţionale să încheie tratate, să pregătească textele unor convenţii

ori, în situaţia ONU, să mobilizeze forţe pentru menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale, o prevedere referitoare la personalitatea lor juridică internaţională

apare ca superfluă. Prin atribuţiile şi funcţiile cu care sunt învestite prin actul

constitutiv, organizaţiile internaţionale sunt astfel împuternicite să acţioneze pe

plan internaţional, ca entităţi distincte, în conformitate cu reguli guvernate de

dreptul internaţional. Personalitatea lor juridică internaţională apare ca implicită.

Din acest punct de vedere, actul constitutiv are valoare nu numai prin ceea ce

prevede în mod expres dar şi prin ceea ce el presupune. De fapt, această poziţie a

fost exprimată de CIJ în avizul consultativ din 1949, atunci când arată că: „După

părerea Curţii, Organizaţia ONU este destinată să exercite funcţiuni şi să se bucure

de drepturi — şi, ea o face. Acestea nu pot să se explice decât dacă Organizaţia

posedă într-o mare măsură personalitate internaţională şi capacităţi de a acţiona pe

plan internaţional”.

Avizul din 1949 al Curţii, priveşte numai Organizaţia Naţiunilor Unite, tipul

cel mai complex de organizaţie internaţională, dar el poate avea aplicabilitate în

cazul tuturor organizaţiilor internaţionale care, prin actul constitutiv, sunt învestite

cu funcţiuni şi capacitatea de a acţiona pe plan internaţional. Desigur că, în

comparaţie cu ONU, domeniul de manifestare a personalităţii juridice a altor

organizaţii internaţionale este diferit. El este, în primul rând, mai puţin cuprinzător.

Limitele personalităţii juridice internaţionale a organizaţiilor. Personalitatea

juridică internaţională a diferitelor subiecte de drept internaţional nu este identică.

Ea diferă în funcţie de calitatea subiectului, state sau organizaţii internaţionale, iar

în cazul acestora din urmă, de natura competenţelor fixate prin actul constitutiv,

din cuprinsul căruia poate să rezulte o întindere mai mare sau mai mică a

personalităţii lor juridice internaţionale, înainte de toate, organizaţiile sunt subiecte

derivate de drept internaţional fiind create de state, prin voinţa acestora, ele nu pot

avea o personalitate juridică identică cu cea a statelor.

Considerate separat, fiecare organizaţie internaţională a fost creată pentru a

îndeplini funcţii bine determinate. Dacă aceste funcţii ca şi scopurile organizaţiilor

internaţionale sunt diferite, nici drepturile şi obligaţiile acestora nu pot fi aceleaşi.

Altfel spus, întinderea personalităţii juridice internaţionale a acestor organizaţii

diferă de la o organizaţie la alta, în funcţie de actele lor constitutive.

Opozabilitatea personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale. Atunci

când, în 1949, CIJ a motivat personalitatea juridică internaţională a ONU, a ţinut

seama, din punctul de vedere al opozabilităţii acesteia, de două aspecte:

opozabilitatea faţă de statele membre şi opozabilitatea faţă de celelalte state

(nemembre).

În acceptarea personalităţii internaţionale a ONU şi opozabilitatea acesteia

faţă de ţările membre, Curtea a avut în vedere că aceasta decurge din: 1)

necesitatea îndeplinirii scopurilor pentru care ONU a fost creată; 2) faptul că

dispune de organe cu sarcini speciale pentru îndeplinirea acestor scopuri; 3)

membrii organizaţiei se angajează, prin Cartă, să-i acorde sprijin în realizarea

obiectivelor sale iar, în cazuri speciale, cum ar fi hotărârile Consiliului de

Securitate în aplicarea prevederilor TEMEI VII din Cartă, se obligă să le accepte şi

să le pună în aplicare. Prin analogie, acest gen de raţionament poate fi susţinut şi în

ceea ce priveşte alte organizaţii internaţionale, a căror personalitate juridică

internaţională poale fi mai largă sau mai restrânsă, în funcţie de obligaţiile asumate

de ţările membre prin actul constitutiv, domeniul în care ele operează şi natura

organizaţiei – universală sau regională. Astfel, în cazul organizaţiilor regionale,

personalitatea lor juridică se manifestă în raporturile cu statele care le compun.

Aceasta nu afectează însă capacitatea lor de a acţiona pe plan extern, în

conformitate cu normele de drept internaţional, în raporturi cu state din afara

organizaţiei, sau alte organizaţii.

În privinţa opozabilităţii personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale

faţă de statele terţe, nemembre ale respectivei organizaţii, potrivit unei reguli

cutumiare a dreptului internaţional enunţată şi în articolul 34 al Convenţiei de la

Viena privind dreptul tratatelor, un acord nu creează prin el însuşi nici obligaţii şi

nici drepturi pentru un stat terţ, fără consimţământul acestuia. Ar părea, deci, că

opozabilitatea personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale, în raporturile

acestora cu terţii, ar depinde de recunoaşterea acesteia de către terţi. Dar

personalitatea organizaţiilor internaţionale nu este, după cum se exprimă Curtea

referindu-se la ONU, „pur şi simplu” o personalitate recunoscută doar de statele

membre, ci „o personalitate internaţională obiectivă”, cu alte cuvinte opozabilă

erga omnes.

Organizaţiile internaţionale îşi desfăşoară activităţile pentru realizarea

scopurilor pentru care au fost constituite în teritoriul unor state. Ele intră astfel, în

mod necesar, în raporturi juridice cu persoane fizice sau juridice de drept intern,

din aceste state. Pentru aceasta se impune ca ele să aibă capacitatea de a fi titulare

de drepturi şi obligaţii în raporturi de drept intern pe teritoriul oricăruia din statele

membre şi, după caz, pe teritoriul unor state nemembre.

În practică, exercitarea personalităţii de drept intern a organizaţiilor

internaţionale priveşte o situaţie de ordin special, rezultând din raporturile

organizaţiei cu statul pe teritoriul căruia aceasta îşi are sediul şi una de ordin

general, reflectând tratamentul aplicat organizaţiilor internaţionale, de către toate

ţările membre, pe propriul lor teritoriu, în prima situaţie, între organizaţie şi statul

de sediu se încheie un acord special, în cuprinsul căruia se precizează întinderea şi

conţinutul prerogativelor respectivei organizaţii decurgând din actul său

constitutiv, precum şi regimul raporturilor juridice pe care organizaţia le încheie cu

persoane fizice sau juridice din statul de sediu pentru cumpărarea de bunuri,

închirierea unor localuri, prestarea de servicii etc.

Fundamentul legal în virtutea căruia organizaţiile internaţionale se bucură pe

teritoriul fiecărui stat membru de capacitatea juridică necesară pentru atingerea

scopului şi exercitării funcţiilor lor, îl constituie actul lor constitutiv. Articolul 104

al Cartei Naţiunilor Unite prevede că: „Organizaţia se bucură, pe teritoriul fiecăruia

din membrii săi, de capacitatea juridică care îi este necesară pentru exercitarea

funcţiilor şi atingerea scopurilor sale”. După modelul ONU, marea majoritate a

actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale conţin prevederi similare. Prin

actele constitutive, acceptate şi ratificate de statele membre, se permite

organizaţiilor internaţionale de a acţiona ca persoane juridice în dreptul intern al

fiecărui stat membru. Subliniem însă că recunoaşterea personalităţii de drept intern

a organizaţiilor internaţionale, în fiecare din statele membre, nu echivalează cu

asimilarea acestor organizaţii cu subiectele de drept intern din aceste e state:

organizaţiile internaţionale dispun de privilegii şi imunităţi derogatorii de la dreptul

comun.

Pentru instituţiile specializate din sistemul ONU, ale căror acte constitutive

nu conţin prevederi exprese privind personalitatea lor juridică de drept intern,

temeiul juridic al acestei personalităţi se află în Convenţia asupra privilegiilor şi

imunităților instituţiilor specializate, adoptată în 1947, recomandată spre semnare

de Adunarea Generală a ONU tuturor statelor membre ale acestei organizaţii. Dar

şi în situaţia în care nu se poate face apel la prevederile exprese ale unui act

constitutiv sau la o convenţie internaţională pentru recunoaşterea personalităţii

juridice de drept intern a organizaţiilor internaţionale, în mod logic, se poate

presupune că atunci când un stat, care a participat la constituirea unei organizaţii

internaţionale a admis implicit ca aceasta să acţioneze pe teritoriul său şi, prin

aceasta a recunoscut, tacit, acestei organizaţii şi o anumită personalitate juridică de

drept intern.

Opozabilitatea. Personalitatea juridică de drept intern a organizaţiilor

internaţionale, decurgând din actul lor constitutiv, este opozabilă tuturor statelor

membre în calitatea lor de părţi ale acestui tratat multilateral. Fiecare stat poate să

recunoască această personalitate aşa cum este ea prevăzută în actul constitutiv, dar

poate şi s-o lărgească sau s-o restrângă, fie în baza unui acord internaţional, fie în

baza unei legi interne. Unele state, cum ar fi SUA, Marea Britanie sau Canada, au

emis legi speciale prin care acordă personalitate juridică internă organizaţiilor

internaţionale la care sunt membre şi precizează natura, întinderea şi aplicabilitatea

imunităţilor şi privilegiilor acordate, în lipsa unor asemenea legi, sau a unor

prevederi exprese în actele constitutive, ca regulă generală, organizaţiilor

internaţionale nu li se pot aplica, în statele membre, reguli de drept intern care ar

putea prejudicia funcţionarea sau îndeplinirea scopurilor pentru care au fost

constituite. Fiind compuse din state suverane care, în baza normelor cutumiare ale

dreptului internaţional, se bucură de imunitate de jurisdicţie, organizaţiile

internaţionale nu pot fi supuse unui regim defavorizat.

Aria de manifestare a personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale.

Pentru determinarea naturii specifice a personalităţii juridice a organizaţiilor

internaţionale, o trecere în revistă a principalelor competenţe exercitate de acestea,

în raporturile cu alte subiecte de drept internaţional, apare ca un demers necesar, în

calitatea lor de entităţi independente în ordinea internaţională, distincte de statele

care le compun, organizaţiile internaţionale intră în raporturi cu statele membre, cu

alte organizaţii internaţionale şi, în anumite condiţii, cu statele nemembre sau alţi

participanţi la viaţa internaţională.

Forme de manifestare a personalităţii juridice. Manifestarea personalităţii

juridice a organizaţiilor internaţionale, în calitatea lor de subiecte de drept

internaţional, presupune exprimarea acestei calităţi prin acte distincte, proprii

subiectelor de drept internaţional, cum ar fi încheierea de acorduri internaţionale,

reprezentarea pe lângă alte subiecte de drept internaţional sau recunoaşterea

acestora, asumarea de obligaţii şi răspunderea internaţională.

Înainte de a aborda analiza aspectelor concrete ale participării la activităţile

organizaţiilor internaţionale - dobândirea sau pierderea calităţii de membru,

entităţile participante, situaţiile speciale de participare la activităţi, fără dobândirea

statutului de parte contractantă — se impune o prezentare generală a felului în care

acest proces se înscrie în normele generale de drept internaţional.

În principiu, organizaţiile internaţionale sunt entităţi compuse din state

suverane. Exerciţiul atributelor suveranităţii statale, ca temei al participării la

activitatea organizaţiilor internaţionale, nu mai este astăzi un criteriu unic şi

absolut al acestei participări. După cum dreptul internaţional a consfinţit, sub

imperativele evoluţiilor din societatea internaţională, recunoaşterea calităţii de

subiect de drept internaţional unor entităţi nestatale, tot astfel asistăm la admiterea

acestor entităţi - organizaţii internaţionale, state în formare sau mişcări de eliberare

naţională - ca participanţi, alături de state, la activităţile unor organizaţii

internaţionale interguvernamentale. După cum vom vedea însă în cele ce urmează,

o asemenea participare nu este, în general, identică, prin conţinutul drepturilor şi

obligaţiilor pe care le implică, cu aceea a statelor.

Spre deosebire de state, organizaţiile internaţionale nu sunt subiecte ale

ordinii internaţionale dotate cu depline competenţe politice şi juridice. Ele sunt o

creaţie a statelor iar înfiinţarea lor răspunde necesităţii realizării unor obiective,

fixate în mod convenţional. Având o personalitate convenţională, şi derivată,

calitatea de membru la o organizaţie internaţională trebuie să corespundă, în

consecinţă, unor criterii de acelaşi ordin, în alţi termeni, adeziunea unui stat la o

organizaţie internaţională depinde de măsura în care acesta poate să-şi asume

obligaţiile rezultând din actul constitutiv şi poate contribui la realizarea

obiectivelor organizaţiei.

Ca o consecinţă a calităţii principalilor participanţi - statele suverane - şi a

caracterului convenţional al modalităţii de constituire a organizaţiilor

internaţionale, rezultă natura, prin esenţă voluntaristă, a acestei forme de cooperare

instituţionalizată. Nici un stat nu este obligat de a adera la o organizaţie, şi nici de a

rămâne membru al acesteia, dacă interesele sale nu o impun. Statele nu pot fi

constrânse să facă parte dintr-o organizaţie ale cărei obiective nu le acceptă. De

altfel, adeziunea definitivă a unui stat la tratatul de constituire a unei organizaţii

internaţionale şi asumarea obligaţiilor decurgând din aplicarea acestui tratat sunt

urmarea unor acte interne ale organelor special împuternicite, potrivit prevederilor

constituţionale ale fiecărui stat, de a-1 angaja, în calitate de membru al unei

asemenea entităţi.

Referinţe bibliografice:

1. Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Lumina Lex,

Bucureşti 2002;

2. A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan,

Editura BECK, Bucureştii 2000;

3. A. Burian, Principiul egalităţii suverane în sistemul relaţiilor internaţionale,

Legea şi Viaţa, Publicaţie ştiinţifico-practică, N2 4, 2004;

4. Cristina Martîniuc, Naţiunile către luptă pentru eliberare - subiecte de drept

internaţional public contemporan, Revista Naţională de Drept, N 23, 2005;

5. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Editura Şansa,

Bucureşti 1997;

6. Dicţionar enciclopedic, "Cartier", Bucureşti 2001;

7. Dicţionar de sinonime, Gh. Bulgăr, Editura Palmyra, Bucureşti 2000;

8. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura

ALL, Bucureşti 1993;

9. Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti

2002;

10. Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adăugită, voi. I, II,

Lumina Lex, Bucureşti 2000;

11. Ion M. Anghel, Tratatul internaţional şi dreptul intern, Lumina Lex,

Bucureşti 1999;

12. Ion M. Anghel, Subiectele de drept internaţional, Lumina Lex, Bucureşti 1998,

13. Ilie Mămăligă, Evoluţia cutumei în dreptul internaţional, Legea şi Viaţa,

Publicaţie periodică şi ştiinţifico-practică, decembrie 2004;

14. Ilie Mămăligă, Opozabilitatea normelor jus cogens în dreptul internaţional

contemporan, Legea şi Viaţa, Publicaţie ştiinţifico-practică, Nr 4, 2005;

70

15. Mihai Ion Corj, Diplomaţia lui Otto von Bismarck în unificarea Germaniei &

Dreptul tratatelor, Institutul de Filosofic, Sociologie şi Drept al Academiei de

Ştiinţe a Moldovei Institutul Nistrean de Economie şi Drept, Chişinău 2001;

16. Balan, E. Serbenco, Drept internaюional public, Editura „Reclama",

17. Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional

public, Editura ALL, Bucureşti 1997;

18. Stelian Scăunaş, Drept internaţional public, Editura ALL BECK, Bucureşti

2002;

19. V.Mărgineanu, Iu.Savu, Demersul filosofic al lui Mircea Djuvara privind

interpretaea dreptului, Revista Naţională de Drept, N28, 2001;

20. Vuc, D.Popa, Rolul tratatului ca instrument juridic în realizarea cooperării

internaţionale, Legea şi Viaţa, Publicaţie ştiinţifico-practică, N2 9, 2004;

21. V. Hanga, Mic dicţionar juridic, Lumina Lex, Bucureşti 1993;

22. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept

constituţional comparat, Vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999;

23. Vasile Creţu, Drept internaţional public, Editura fundaţiei „România de

Mоine", Bucureşti 1999;

24. David Ruzie, Droit internaţional public, DOLLOZ, Paris 2002;

25. E.Allan Franswerth, Introduction au Sistem Juridique des Etâts-Urrts, traduit de

1'americain par Bruno Baron-Renault, Paris 1986;

26. Chales Rousseau, Droit internaţional public, Paris, 1970;

27. Julio A.Barberis, Nouvelles questions concernant la personalite juridique

internaţionale, în RCADI, 1983 (I);

28. Marcel Sincondo, Droit internaţional public, Ellipses, Paris 1999;

29. Philippe Cahier, Chengements et continuite du droit internaţional, 1985;

30. Pierre-Marie Dupuy, Droit internaţional public, DALLOZ, Paris 2000.