NOTE DE CURS DREPTUL ECOLOGIC (Ciclul I)

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

DREPTUL ECOLOGIC

(Ciclul I)

AUTOR:

Cristian Şaptefraţi

mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat

din: 22.05.2013, proces-verbal Nr: 9

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

DREPTUL ECOLOGIC

PARTEA GENERALĂ

Subiectul 1. Noţiunea, obiectul şi sistemul dreptului ecologic

1. Istoricul apariţiei şi dezvoltării dreptului ecologic.

2. Definiţia dreptului ecologic ca ramură de drept. Obiectul dreptului ecologic.

3. Principiile dreptului ecologic.

4. Metoda de reglementare a dreptului ecologic.

5. Corelaţia dintre dreptul ecologic şi alte ramuri de drept.

6. Sistemul dreptului ecologic.

Diversitatea raporturilor de mediu şi intensificarea lor pun noi probleme în faţa celor care le

reglementează. O astfel de problemă care se impune este determinarea locului pe care îl deţine fondul

ecologic în cadrul ansamblui de relaţii existente în societate.Protecţia mediului ambiant şi utilizarea

resurselor naturale reprezintă două forme principale deinteracţiune dintre societate şi natură, care

se intersectează reciproc.

Exploatarea resurselor naturale provoacă implicit necesitatea protecţiei mediului contra

poluării, deteriorării şi degradării. Tot odată protecţia mediului influenţiază activ procesul de

utilizare, supunîndu-l cerinţelor legilor naturii, protecţiei sănătăţii omului, intereselor generaţiilor

actuale şi viitoare.

Definiţia mediului : “Ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei : aerul, apa, solul

şi subsolul, aspectele specifice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi

atmosferice, fiinţele vii, sistemul natural în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior,

inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea şi condiţiile care pot influenţa buna stare şi sănătatea

omului.”

Dreptul mediului – ansamblul complex al reglementărilor şi instituţiilor publice care

guvernează raporturile sociale ce se desfăşoară între participanţi în procesul de protecţie, concentrare

şi dezvoltare a mediului pentru realizarea unei dezvoltări durabile a societăţii.

Obiectul reglementării. Obiectul dreptului mediului îl constituie relaţiile sociale specifice, care

iau naştere în procesul de protecţie,conservare şi dezvoltare a mediului şi, care relaţii, vizează trei

aspecte :

a) protecţia mediului

b) conservarea mediului ( folosirea resurselor astfel încât să nu conducă la declinul pe termen

lung al acestora )

c) dezvoltarea mediului ( menţinerea aceloraşi condiţii de mediu pentru generaţiile viitoare,

prin protejarea resurselor regenrabile şi consumul echilibrat al celor neregenerabile )

Metoda de reglementare – este de intervenţie directă a statului, ceea ce conferă un caracter de

autoritate, imperative reglementării juridice a raporturilor sociale în acest domeniu.

Principiile dreptului mediului => reprezintă idei călăuzitoare ce exprimă adevăruri faţă de care

activitatea legislativă şi desfăşurarea activităţilor de protecţie şi dezvoltare a mediului trebuie să fie

conforme. Principiile cuprind reguli ce exprimă esenţa politicii de mediu a statului şi pot fi deduse fie

pe cale de interpretare a reglementărilor legale, formulate în doctrină, fie pot fi formulate direct în

normele juridice.

Principiile fundamentale ale dreptului mediului sunt:

Principiul prevenirii poluării => presupune atît activităţi de prevenire a producerii poluării

3

sau de degradării mediului, cît şi activităţi de limitare sau eliminare a efectelor dăunătoare ale

poluării, însoţite de stabilirea responsabilităţilor şi sancţiunilor ce se impun.

Principiul precauţie în luarea deciziilor de către autorităţile cu atribuţii în protecţia mediului.

Precauţia ca măsură de prudenţă, trebuie să caracterizeze luarea oricărei decizii în domeniul protecţiei

mediului în scopul excluderii oricăror riscuri de poluare.

Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor => presupune protecţia ecosistemelor,

conservarea biodiversităţii, precum şi utilizarea şi gospodărirea durabilă a resurselor naturale ale

mediului.

Principiul “poluatorul plăteşte” => exprimă ideea că cel ce poluează va suporta rigorile legii

indiferent dacă este culpabil sau nu.

Principiul cooperării => aplicabil în domeniul protecţiei mediului între cei ce deţin,

administrează şi folosesc factorii de mediu pornind de la premisa după care lupta împotriva poluării,

pe plan intern, este eficientă numai dacă între stat, agenţii economici, organele nestatale şi cetăţeni

există o cooperare în acest sens. Luînd în considerare realitatea că poluarea nu are frontieră, se

impune cu necesitate şi cooperarea internaţională între state dar şi între diferitele organizaţii şi

organisme internaţionale în scopul prevenirii şi înlăturării efectelor poluării.

Principiul priorităţii sănătăţii şi vieţii oamenilor => se exprimă ideea după care omul este cel

mai important element al mediului, el ocupînd o poziţie centrală în mediul natural, ceea ce impune

protecţia vieţii şi sănătăţii sale prin toate mijloacele.

Principiul “utilizării durabile” => semnifică obligaţia generală de a conserva şi proteja

mediul, ca şi patrimoniu comun al umanităţii, în scopul menţinerii sale, cel puţin în starea în care a

fost moştenit şi a transmiterii sale, generatţiilor următoare.

Principiul dezvoltării armonioase a activităţilor economico-sociale şi de protecţie a mediului

=> exprimă cerinţa integrării activităţii de protecţie a mediului în complexul activităţilor

economico=sociale, a realizării unei armonii între aceste activităţi, în scopul satisfacerii intereselor

globale.

Subiectul 2. Raporturile juridice ecologice

1. Noţiunea şi clasificarea raporturilor juridice ecologice.

2. Subiecţii raporturilor juridice ecologic.

3. Obiectele raporturilor juridice ecologic.

4. Conţinutul raporturilor juridice ecologic.

5. Temeiurile de apariţie, modificare şi stingere a raporturilor juridice ecologic.

6. Normele juridice ecologic, mecanismul de realizare al acestora.

Raport juridic - raport social reglementat de o normă juridică, ,,acea

legătură socială reglementată de norma juridică, conţinînd un sistem deinteracţiune reciprocă între

participanţi şi determinaţi, legătură ce este susceptibilăa fi apărată pe calea coerciţiei statale”

Raport juridic de Dreptul mediului – relaţie care apare în domeniulinteracţiunii între societate şi

natură, reglementată de norme juridice de Dreptulmediului

Raport juridic de Dreptul mediului – relaţie socială formată între persoaneîn legătură cu

prevenirea poluării, refacerea mediului poluat şi îmbunătăţireacondiţiilor de mediu, reglementată prin

norme juridice specifice înmănuncheate înDreptul mediului.

Raport juridic de Dreptul mediului

relaţie socială, reglementată denormele juridice de Dreptul mediului, apărută între persoane în legătur

4

ă cufolosirea, conservarea, dezvoltarea şi protecţia mediului şi în caz de necesitateasigurată pe calea

coerciţiei statale.

Caracteristicile raportului juridic de Dreptul mediului:a.) poate lua naştere numai între persoane

(fizice, juridice); b.) poartă caracter voliţional: poate apărea numai prin exprimarea voinţei(unice sau

a ambelor părţi); voinţa iniţierii raportului poate fi exprimată atîtnemijlocit de către părţi, cît şi prin

intermediul actului legislativ, care prevedeapariţia raportului indiferent de faptul iniţiază sau nu

persoana acest raport, el fiindo reflectare a voinţei generale ce poartă caracter obligatoriu;c.) poziţia

de subordonare a părţilor;d.) statul, de cele mai dese ori, este o parte a raportului: deşi unele

raporturi juridice apar la iniţiativa persoanelor fizice/juridice, statul, în orice moment, poateinterveni

cu modificări; cu atît mai mult că în majoritatea raporturilor el este parteobligatorie, reprezentat prin

organele sale de supraveghere şi control.

Structura raportului juridic de Dreptul mediului:

1.) părţile – subiecte ce pot încheia o relaţie de Dreptul mediului;

2.) conţinutul – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor părţilor;

3.) obiectul – valori ce ţin de realizarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Subiectele raportului juridic de Dreptul mediului.

În literatura juridică se folosesc ca sinonime sintagma ,,subiect al raportului juridic” şi cea de

,,subiect de drept”, fără ca autorii să aibă în vedere deosebiricalitative între cele două noţiuni.

Totuşi, cele două noţiuni nu se identifică, nu sesuprapun întotdeauna. Orice participant la un

raport juridic este obligatoriu subiect

de drept.

În schimb, nu orice subiect de drept este şi subiect al raportului juridic(celibatarul).

Din cauza confruntării acestor termeni, există diferite păreri cu privire lacategoriile de subiecte

ale Dreptului mediului. Într-o părere, subiecte ale raportului juridic de Dreptul mediului sînt doar

persoanele fizice şi persoanele juridice. Într-oaltă părere, majoritară, subiecte pot fi: persoanele fizice,

persoanele juridice, statul[organele statului.

Subiectele raportului juridic de Dreptul mediului:

Persoanele fizice (cetăţenii RM, străinii, apatrizii), în calitate de beneficiaride folosinţă a

componentelor mediului.

Persoanele juridice, ca colectivităţi umane, ce dispun de o organizaredistinctă şi activînd în

realizarea unui scop comun şi finit, înzestrate în acestdomeniu cu drepturi şi obligaţii, ce pot izvorî fie

din prevederea expresă a legii, fiedintr-un fapt juridic.

Organele statale, înzestrate cu drepturi şi obligaţii prin lege careprezentînd interesele statului

sau ca apărător al acestor interese.

Statul Republica Moldova, ca subiect de drept în materie de răspundere juridică pe plan intern

şi ca participant la relaţiile internaţionale în problemele ceţin de protecţia mediului.E necesar de a

menţiona faptul că în majoritatea raporturilor subiectele segăsesc în relaţii de subordonare.

Conţinutul raportului juridic de Dreptul mediului.

Conţinutul raportului juridic – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care se nascîntr-o relaţie

concretă.

În raporturile juridice de Dreptul mediului subiectele se prezintă întotdeauna ca titulari de

drepturi şi obligaţii, acestea fiind prevăzute în contractele în bazacărora le este acordat dreptul de

beneficiere asupra resurselor naturale. Ele apar orica subiecte pasive, avînd numai obligaţii, ori ca

subiecte active, avînd numaidrepturi. În cele mai dese cazuri, însă, subiectele întrunesc aceste două

poziţii,fiind titulare de drepturi şi obligaţii.În dependenţă de conţinutul drepturilor şi

5

obligaţiilor subiectele raporturilor juridice de Dreptul mediului pot fi divizate în patru categorii:

beneficiarii de folosinţe, (persoane fizice şi persoane juridice) în zestraţi

cu drepturi şi obligaţii privind folosirea şi protecţia componentelor mediului;

organele de stat , împuternicite cu drepturile de gestiune şi administrare afondului natural al

RM;

organele de drept , împuternicite să efectueze controlul şi supraveghereaîn acest domeniu;

organizaţiile obşteşti , înzestrate cu dreptul de promovare a obligaţiei de protecţie a mediului.

Obiectul raportului juridic de Dreptul mediului.

În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar cu privire la obiectulraportului juridic

de Dreptul mediului. Principalele opiniile exprimate sînt:

a) Obiectul raportului juridic – anumite acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le

efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat ale săvîrşi. Obiectul

raportului juridic de Dreptul mediului – acţiunile sau inacţiunile

subiectelor, conduită ce ţine de folosirea, protecţia, dezvoltarea, conservarea componentelor

naturii, răspunderea juridică în domeniul protecţiei mediului.

b) Obiectul raportului juridic – numai bunurile materiale.Obiectul raportului juridic de

Dreptul mediului – componentele mediului : biotice, abiotice, antropice

În dependenţă de obiectul raportului se află şi conţinutul drepturilor şiobligaţiilor părţilor,

precum şi părţile care vor fi obligate să participe la acestraport.Norme tehnice ale mediului:

a) norma de calitate a mediului – limitele maxime de poluare

b) norma de emisie – cantitatea de poluanţi

c) norma de procedeu – tipuri de dispozitive de epurare

d) norma de produse – calitatea fizică şi chimică a unui produs

Subiectul 3. Izvoarele dreptului ecologic

1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului ecologic.

2. Alte acte normative - izvoare ale dreptului ecologic.

3. Importanţa practicii judiciare pentru reglementarea raporturilor juridice ecologice.

4. Problemele perfecţionării legislaţiei ecologice.

Cauzele obiective ale apariţiei şi existenţei Dreptului mediului sînt înrădăcinate în condiţiile

materiale ale vieţii, care s-au instaurat la etapa actuală în RM şi în lume în general.

În literatura de specialitate, totalitatea de cauze şi condiţii materiale cedetermină instituirea unor

reguli de comportare au primit denumirea de izvor dedrept. Actualmente, este tot mai pronunţată

tendinţa delimitării stricte a izvoarelor de drept în sens material şi în sens formal.

Izvoarele materiale ale Dreptului mediului sînt: starea de criză ecologică,necesităţile social-

economice ş.a. factori materiali.

Izvoarele formale ale Dreptului mediului sînt: formele de exprimare anormelor juridice, ce sînt

determinate de modul de determinare, de edictare sausancţionare a lor de către stat şi care privesc

relaţii în legătură cu folosirea,conservarea, dezvoltarea şi protecţia componentelor mediului.Izvoarele

formale pot fi:

- directe (actele normative): Constituţia RM; Legile Parlamentului RM; Hotărîrile

Parlamentului RM; Decretele Preşedintelui RM; Hotărîrile Guvernului RM; Acte emise de

organele autoadministraţiei locale; Acte emise de organele specializate (Ministerul

Ecologiei);

6

- indirect: Obiceiuri, reguli de convieţuire socială la care actele normative factrimitere;

Practica judiciară; Doctrina; Dreptul comparat.

Particularităţile izvoarelor Dreptului mediului: multitudinea de izvoare ce cuprind diverse

domenii (regimul juridic defolosire şi protecţie a apelor, solului, aerului, subsolului, pădurilor etc.),cu

caracteristicile lor în fiecare domeniu; regulile de conduită, de cele mai dese cazuri, sînt strîns legate

derespectarea unor norme tehnice relativ la activităţile economice ale subiectelor;

natura extensivă a fenomenului poluării dictează astăzi necesitateaaplicării pe plan intern a unor

izvoare internaţionale.

Sistemul izvoarelor Dreptului mediului.

Într-o opinie, sistemul izvoarelor Dreptului mediului cuprinde două categorii:* izvoare ce ţin

de regimul de protecţie a naturii (Legea protecţiei mediului);* izvoare ce se referă la regimul de

folosire a resurselor naturale (Codulfunciar, Codul apelor etc.)

Contra argumente: normele Dreptului mediului conţin reglementări nu numai cu privire

lafolosirea şi protecţia naturii, dar şi mediului artificial, creat prinactivitatea umană; părerea că unele

izvoare ţin numai de regimul de protecţie, iar altelenumai de regimul de folosire a resurselor nu e

raţională, deoarece unsingur act poate conţine reglementări de ambele tipuri.

Într-o altă opinie, izvoarele Dreptului mediului pot fi clasificate în funcţiede domeniul

reglementat:domeniul folosirii şi protecţiei apelor; domeniul folosirii şi protecţiei solului; etc

Conform criteriului forţei juridice a actului normativ, izvoarele formaleale Dreptului mediului

pot fi divizate în: Constituţia RM, care stabileşte reglementări fundamentale , cu caracter general, ce

privesc drepturile şi obligaţiile cetăţenilor în legătură cu protecţiamediului, cît şi obligaţiile statului în

acest domeniu etc. (Art. 4(2), 34, 36(1), 37,46, 50, 59.)

Legi generale: L. protecţiei mediului; L. expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra

mediului ş.a.

Legi specifice: C funciar;C apelor;C silvic ş.a.

Condiţia generală: pentru ca o lege a Parlamentului RM să fie consideratăizvor al Dreptului

mediului, ea trebuie să conţină reglementări ce ar avea atribuţiidirecte în realizarea sarcinii de

protecţie şi folosire raţională a componentelor mediului. Astfel, pot fi considerate la fel ca şi izvoare

da Dreptul mediului: C penal; C civil; C contravenţii administrative.

Decretele Preşedintelui RM , ce vizează relaţiile privind folosirea şi protecţiamediului.

Hotărîrile Guvernului RM. Actele Ministerului Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării

teritoriului. Actele organelor administraţiei publice locale, cînd acestea impugn reglementări privind

regimul de folosire şi protecţie a componentelor de mediu peteritoriul unităţii administrative.

Tratate şi convenţii internaţionale.

1. Convenţia Internaţională de Protecţie a Plantelor din 06.12.1951 (Noul

textrevizuit, aprobat de confrerinţa FAO la cea de a 29-a sesiune a acesteia - Noiembrie 1997).

2. Convenţie privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şifloră pe cale

de dispariţie din 03.03.1973 // în "Tratate internaţionale", 2001, volumul 28, pag. 257.

3. Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale dinEuropa

din 19.09.79, Berna // în "Tratate internaţionale", 1999, volumul 7, pag.74.

4. Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi din13.11.79, Geneva

// în "Tratate internaţionale", 1999, volumul 9, pag.63.

5. Carta mondială pentru natură din 28.10.1982, New York // în "Tratateinternaţionale", 1999,

volumul 7, pag.59.

6. Convenţia pentru protecţia stratului de ozon din 22.03.85 // în "Tratateinternaţionale", 1999,

7

volumul 11, pag.219.

7. Protocolul referitor la substanţele care distrug stratul de ozon din 16.09.87,Montreal // în

"Tratate internaţionale", 1999, volumul 11, pag.237.

8. Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al

deşeurilor periculoase şi a eliminării acestora din 22.03.1989 // în "Tratateinternaţionale", 1999,

volumul 15, pag.97.

9. Convenţie privind evaluarea impactului asupra mediului înconjurător înzonele transfrontiere

din 25.02.91, Espoo (Finlanda) // în "Tratate internaţionale",1999, volumul 7, pag.39.

10. Acord cu privire la colaborarea în domeniul ecologiei şi protecţieimediului natural ambiant

din 08.02.1992, CSI // în "Tratate internaţionale", 1999,volumul 16, pag.17.

11. Convenţie privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă tranfrontiere şi alacurilor

internaţionale din 17.03.1992, Helsinki // în "Tratate internaţionale",1999, volumul 7, pag.65.

12. Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la schimbarea climei

din 09.05.92, New York // în "Tratate internaţionale", 1999, volumul

9, pag.74.13. Convenţia privind diversitatea biologică din 05.06.92 // în "Tratateinternaţionale", 1999,

volumul 9, pag.101.14. Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite

asupraschimbărilor climatice din 11.12.1997.

Aplicarea legislaţiei mediului.

Legile privind folosirea şi protecţia mediului acţionează concomitent sub treiaspecte:

- o anumită perioadă de timp: relaţiile sociale suferă permanente modificări,de aceea şi regimul

de reglementare necesită schimbări; dacă o lege adoptatăreflectă necesităţile timpului, cealaltă

este automat abrogată;

- asupra unui teritoriu limitat acţionează, în acelaşi timp, mai multe legi:coexistenţa legilor este

determinată de necesitatea soluţionării în complex arelaţiilor ce ţin de regimul de folosire şi

protecţie a mediului;

- asupra unor anumite categorii de subiecteparticipante la relaţiile reglementate de lege.

Acţiunea legislaţiei mediului în timp este marcată de două momente principale: momentul

intrării în vigoare şi momentul încetării acţiunii legii. Altfel spus, din ce moment legea nouă

va începe a produce efecte juridice, iar cea vecheîşi va pierde valoarea.În teoria dreptului

aceste probleme au fost soluţionate prin implementareaunui şir de principii ce ţin de aplicarea

legii în timp, adică asupra relaţiilor avuteloc în trecut, ce se petrec în prezent şi ce vor avea loc

în viitor:

Principiul neretroactivităţii legii – legea este aplicabilă acelor relaţii şiacţiuni, care se produc după

momentul intrării în vigoare a legii.

Principiul retroactivităţii legii noi – excepţie de la principiul precedent,conform căreia legea nouă

adoptată poate avea efect asupra acţiunilor de pînă la adoptarea ei, dar numai în acele cazuri care se

preved expres în legeanouă şi dacă aceasta nu înrăutăţeşte situaţia subiectelor implicate. (De

ex.,actele emise cu privire la lichidarea consecinţelor calamităţilor, catastrofelor ecologice, accidente

etc.)

Principiul aplicării imediate a legii noi adoptate – presupune aplicarea legiinoi, din momentul intrării

în vigoare, asupra tuturor situaţiilor, excluzîndimediat acţiunea legii vechi. Momentul intrării în

vigoare a legii ţine de data publicării sau de data indicată expres în textul legii.

Principiul ultraactivităţii legii vechi – excepţie de la principiul precedent,care presupune

,,supravieţuirea” legii vechi, în timp ce legea nouă este dejaîn vigoare. Legea veche este aplicată în

domeniile şi limitele prevăzuteexpres în legea nouă. Se aplică pentru o perioadă scurtă de timp, de

regulă, pînă la şase luni, termen indicat în dispoziţiile finale sau tranzitorii ale legii,în vederea În mod

obişnuit, acţiunea în timp a legilor mediului este supusă condiţiilor generale. Abatere prezintă legile

8

adoptate în situaţii excepţionale, care îşi aulimitele în funcţie de faptul cît timp vor persista condiţiile

ce au generat acestesituaţii. Aplicarea legii mediului în spaţiu este determinată de următoarele reguli:

Actul normativ emis de un organ public central îşi răspîndeşte acţiuneaasupra tuturor relaţiilor ce se

desfăşoară în limitele frontierelor naţionale.

Actul emis de un organ de stat local are forţă juridică în limitele teritoriuluiadministrativ.

Actele internaţionale la care RM este parte îşi extind jurisdicţia asupraîntregului teritoriu al statului.

Subiectul 4. Dreptul de proprietate şi alte drepturi de beneficiere asupra obiectelor naturii şi

resurselor naturale.

1. Dreptului de proprietate şi alte drepturi de beneficiere asupra obiectelor naturii şi resurselor

naturale. Noţiune, caracteristica generală.

2. Subiecţii şi obiectele dreptului de proprietate şi altor drepturi de beneficiere asupra obiectelor

naturii şi resurselor naturale

3. Conţinutul dreptului de proprietate şi alte drepturi de beneficiere asupra obiectelor naturii şi

resurselor naturale

4. Temeiurile de apariţie, modificare şi stingere a dreptului de proprietate şi alte drepturi de

beneficiere asupra obiectelor naturii şi resurselor naturale

5. Forme şi metode de apărare a dreptului de proprietate şi alte drepturi de beneficiere asupra

obiectelor naturii şi resurselor naturale.

Drepturile reale asupra obiectelor naturii sunt acele drepturi subiectiv civile care confera

titularului posibilitatea exercitarii in mod direct si nemijlocit a prerogativelor conferite de lege fara a

fi necesara interventia a altor subiecti de drept.

In sens obiectiv, dreptul de proprietate asupra obiectelor naturii este o institutie de drept civil

ale carei norme de drept reglementeaza statica raporturilor de proprietate ecologică ca stare de

aparenta naturală

Dreptul de uzufruct.

Dreptul de servitute.

Dreptul de superficie – este reglementat de art. 443 CC si este un drept real imobiliar de a folosi

terenul altuiea in vedera exploatarii constructiei deasupra si sub acest teren, sau a exploatarii unei

constructii existente.

Caracterele juridice ale dreptului de superficie sunt:

- Este un drept real

- Este un drept imobiliar

- Este un drept care se instituie doar cu privire la un teren

- Este un drept alienabil

Constituirea dreptului de superfice se poate realiza prin: act juridic si lege

Termneul maxim este de 99 de ani

Structura dreptului de superficie

Partile – proprietarul si superficiarul

Obiectul - il reprezinta constituirea de catre Proprietar in favoarea Supericiarului a unui drept de

superficie asupra terenului

Dreptul de vecinatate

1. Apele naturale

Proprietarul terenului inferior este obligat sa suporte scurgerea apei fara a modifica cursul

9

apei, sau a o stopa.Proprietarul terenului superior este obligat de a nu intreprinde masuri care ar

agrava situatia terenului inferior.

2. Apele izvoarelor. Proprietarul terenului poate intrebuinta apa potrivit dorintei

sale fiind obligat sa nu modifice cursul apei care aprovizioneaza o localitate

3. Dreptul de granituire – art. 393 – 394 CC

4. Distanta pentru constructii, lucrari si plantatii – conform art. 389 CC regula

este, respectarea distantei normative fata de linia de hotar. Aceste distante se stabilesc prin

legi speciale si regulamente de urbanism, in cazul cind aceste lipsesc se aplica uzanta.

Subiectul 5. Administrarea de stat în domeniul protecţiei mediului şi utilizării resurselor

naturale

1. Noţiune, funcţiile, formele şi metodele de administrare de stat în domeniul protecţiei mediului şi

utilizării resurselor naturale.

2. Sistemul organelor de administrare în domeniul protecţiei mediului şi utilizării resurselor

naturale.

3. Competenţa Ministerului Mediului.

4. Cadastrul resurselor naturale.

5. Standatrizarea calităţii mediului.

6. Monitoringul ecologic.

Administrarea (gestiunea) resurselor naturale este o activitate dereglementare, evidenţă şi

control al însuşirii primare a resurselor naturale,utilizării şi reproducerii lor. Regim de administrare -

ansamblu unitar de măsuri de protecţie, ecologice şi tehnico-

organizatorice care reglementează activitatea, desfăşurată în cadrulfondurilor naturale, de

conservare, optimizare şi dezvoltare raţională durabilă acomponentelor mediului.

Principiile de bază ale admiistrării resurselor naturale sînt:

a) asigurarea unei folosiri durabile (ce nu duce la degradare) a acestora; b) susţinerea activităţii orientate spre folosirea raţională a resurselor naturale renovabile şi

economisirea celor nerenovabile; c) prevenirea efectelor negative ale activităţii economice asupra resurselor naturale; d) neadmiterea cumulării de funcţii ce ţin de gestiunea resurselor naturale cuactivităţi de

utilizare a acestora în scop de profit; e) folosirea contra plată a resurselor naturale, cu excepţia cazurilor deregenerare a lor; f) prioritatea dreptului internaţional în domeniul folosirii resurselor naturaletransfrontiere.

Formele de administrare în domeniul protecţiei mediului înconjurător :

a) Reglementarea administrativă a folosirii resurselor naturale.

b) Mecanismul economic de gestiune a resurselor naturale.

c) Reglementarea administrativă a folosirii resurselor naturale.

Pentru evidenţa şi reglementarea folosirii economice inepuizante (durabile) aresurselor natural

renovabile şi pentru economisirea celor nerenovabile, statul

stabileşte un sistem de standarde şi de cerinţe tehnico - normative, precum şi un sistem de licenţe la

activităţile din domeniu şi la folosirea resurselor naturale.

Elaborarea şi aprobarea standardelor şi a cerinţelor tehnico normative

în domeniul folosirii resurselor naturale sînt reglementate de legislaţia privindstandardizarea.

Nomenclatorul activităţilor din domeniul folosirii resurselor naturale acăror practicare necesită

10

licenţe şi cel al organelor autorizate să elibereze astfelde licenţe se întocmesc de Guvern.

Pentru anumite activităţi sau tehnologii cu risc ecologic sporit se stabilesc cerinţe ecologice

deosebite.

Monitoringul ecologic.Monitoringul ecologic – sistem de observaţii şi prognozări pentru

relevareaschimbărilor stării mediului, descoperire a şi prevenirea proceselor şi tendinţelor negative.

Monitoringul se realizează de către Ministerul Ecologiei, prinsubdiviziunile sale.Exemple

particulare:

Monitorizarea poluării aerului

se realizează de către Serviciul"Hidrometeo", care asigură sistematic persoanele fizice şi juridice cu

informaţiişi prognoze asupra nivelului de poluare

a atmosferei, generată de activităţileeconomice şi condiţiile meteorologice.În cazul în care, din cauz

a condiţiilor meteorologice nefavorabile, aemisiilor sporite de poluanţi şi a altor influenţe nocive asu

pra aeruluiatmosferic, în unele zone este periclitată sănătatea oamenilor, organeleServiciului "Hidro

meteo" sînt obligate să

informeze de îndată Guvernul, organelerespective ale controlului de stat, autorităţile administraţiei p

ublice locale, populaţia şi conducerea întreprinderilor interesate.

Monitoringul fondului funciar reprezintă un sistem de supraveghere

şi prognoză a stării fondului funciar pentru evidenţa schimbărilor, pentru apreciereaacestor schimbăr

i, pentru preîntîmpinarea urmărilor proceselor şi tendinţelor negative. Structura, conţinutul şi

modul de realizare a monitoringului sînt stabilitede legislaţie, ţinîndu-se seama de condiţiile zonale.

Cadastrele de stat ale resurselor naturale.

Pentru a ţine evidenţa cantităţii, calităţii şi altor caracteristici aleresurselor

naturale, precum şi evidenţa volumului, caracterului, regimului deutilizare a acestora, se

întocmesc cadastre de stat ale resurselor naturale.

Nomenclatorul cadastrelor de stat ale resurselor naturale se aprobă deGuvern, la propunerea

organului de stat abilitat cu conducerea cadastrării.Categorii :

Cadastrul de stat al regnului animal,

conţine totalitatea informaţiilor despre arealul, efectivul, locurile de vieţuire şi reproducere a animal

elor şifolosirea lor şi se întocmeşte pe o perioadă de 10 ani de către Academia de Ştiinţea

Moldovei pe baza evidenţei de stat a animalelor.

Controlul asupra ţinerii Cadastrului de stat al regnului animal se exercită decătre Ministerul

Ecologiei.

Cadastrul de stat al obiectelor şi complexelor din fondul ariilor protejate

cuprinde date despre statutul juridic, apartenenţa, amplasamentul, regimul de protecţie, importanţa şt

iinţifică, cognitivă şi recreativă a acestor obiecte şicomplexe.Ţinerea cadastrului de stat al obiectelor

şi complexelor din fondul ariilor protejate este de competenţa Ministerului Ecologiei.

Cadastrul de Stat al Apelor

cuprinde datele evidenţei apelor conformindicilor de cantitate şi calitate, datele privind înregistrarea

folosinţelor deapă, evidenţa folosirii apelor şi starea lor ecologică.

Cadastrul funciar

conţine un sistem de informaţii şi documente despreregimul juridic al terenurilor, despre

atribuirea lor deţinătorilor de terenuri, despre parametrii cantitativi şi calitativi şi despre valoarea

economică a

terenurilor.Cadastrul funciar are menirea de a asigura autorităţile administraţiei publicelocale, întrep

rinderile, instituţiile, organizaţiile interesate şi

11

cetăţenii cu informaţiidespre starea terenului în scopul organizării folosirii raţionale şi

protecţiei lui,reglementării relaţiilor funciare, regimului proprietăţii funciare, fundamentării proporţi

ilor plăţilor funciare, aprecierii activităţii economice, efectuării altor măsuri legate de folosirea

terenului.Cadastrul funciar este ţinut de autorităţile administraţiei publice localeconform unui sistem

unic pentru întreaga republică. Documentele principale cese elaborează pentru cadastrul funciar

general sînt: dosarul lucrărilor de hotărnicie, planurile, registrele şi fişele cadastrale.

Cadastrul silvic de stat conţine un sistem de informaţii despre

regimul juridic al fondului forestier, clasificarea pădurilor pe grupe şi categoriifuncţionale, aprecierea

lor sub raport economic, altă informaţie necesară pentrugospodărirea fondului forestier şi evaluarea

rezultatelor activităţii economice înfondul forestier. Materialele evidenţei de stat a fondului forestier

sînt corelate cudatele din cadastrul funciar.

Cadastrele de stat ale obiectivelor de folosire a subsolului.

Cadastrele de stat se întocmesc pentru zăcămintele naturale şi tehnogene şimanifestările de

substanţe utile, precum şi pentru obiectivele din subteran, carenu sînt legate de extracţia substanţelor

utile.Cadastrele de stat ale zăcămintelor şi manifestărilor de substanţe utiletrebuie să conţină date

despre fiecare zăcămînt, caracterizînd locul de

aflarea lui, cantitatea şi calitatea substanţelor de bază şi secundare şi a componentelor lor,

condiţiile tehnico-miniere, hidrogeologice, ecologice şi

alte condiţii de exploatare a zăcămintelor şi evaluarea geologo-economică, precum şi date cu privire

la fiecare manifestare a substanţelor utile.

Cadastrele de stat ale obiectivelor din subteran, ce nu sînt legate deextracţia substanţelor utile,

precum şi sectoarele subsolului folosite pentruîngroparea (depozitarea) substanţelor

nocive şi deşeurilor trebuie să

conţinădate cu privire la locul de aflare, dimensiunile, destinaţia, termenele defuncţionare, condiţiile

geologo-miniere şi alte condiţii naturale ale obiectivului

Subiectul 6. Reglementarea juridică a evaluării impactului asupra mediului.

Controlul ecologic şi expertiza ecologică

1. Noţiunea, elementele şi trăsăturile specifice ale evaluării impactului asupra mediului.

2. Noţiunea şi scopul controlului ecologic de stat;

3. Formele controlului ecologic;

4. Metodele de control ecologic;

5. Expertiza ecologică;

Diversitatea şi complexitatea problemelor ce ţin de protecţia mediului impun folosirea unor

metode foarte variate privind soluţionarea acestora. Astfel, în cadrul procesului de elaborare şi

aplicare a reglementărilor privind protecţia mediului, au luat naştere o serie de principii, printre

care şi principiul prevenirii degradării mediului, fundamentat pe ideea că prevenirea unei

eventuale poluări va fi mai puţin costisitoare decît activitatea de recuperare a daunei şi de

combatere a efectelor distructive în urma acestei poluări. În acest context, pe plan mondial s-a şi

cristalizat această formă de activitate care constă în evaluarea eventualului impact asupra mediului

şi expertiza ecologică. În RM, odată cu adoptarea noii concepţii privind politica de protecţie a

mediului, reflectată în Legea RM privind protecţia mediului înconjurător s-a instituit şi baza

juridică pentru activitatea de evaluare a impactului asupra mediului şi efectuarea expertizei

ecologice.

Categorii de control ecologic:

12

- de stat,

- de producţie,

- municipal,

- obştesc.

Controlul de stat asupra protecţiei şi folosirii resurselor regnului animal

are drept sarcină asigurarea îndeplinirii de către toate ministerele,departamentele, persoanele fizice şi ju

ridice, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, a obligaţiunilor de protecţie

a regnuluianimal, respectarea modului stabilit de folosire a animalelor şi a altor norme prevăzute de

legislaţie. Controlul de stat asupra protecţiei şi folosirii resurselor regnului

animal esteexercitat de către Ministerul Ecologiei şi autorităţile administraţiei publice locale.

Organele de stat de protecţie şi folosire a resurselor regnului animal aredreptul:

a) să oprească folosirea neautorizată a animalelor, precum şi folosirea cuîncălcare a regulilor,

normelor, termenelor stabilite şi a altor cerinţe de protecţie şifolosire a resurselor regnului animal;

b) să retragă autorizaţia sau să stabilească limitări la dreptul de folosinţă aresurselor regnului animal;

c) să dea indicaţii obligatorii pentru executare privind eliminarea de încălcăriale regulilor, normelor,

termenelor stabilite şi ale altor cerinţe de protecţie şifolosire a resurselor regnului animal;

d) să stopeze lucrările care pot cauza pagube considerabile animalelor şihabitatului lor;

e) să tragă la răspundere administrativă contravenienţii regulilor, normelor,termenelor stabilite şi altor

cerinţe de protecţie şi folosire a resurselor regnuluianimal iar, după caz, să înainteze organelor de

drept materiale pentru luareamăsurilor corespunzătoare.

Controlul departamental asupra protecţiei şi folosirii resurselor regnului animal este exercitat de către

organele în a căror subordine se află persoanele juridice care utilizează resursele acestuia.

Controlul de stat asupra folosirii şi protecţiei apelor este chemat să asigure:

a) respectarea de către toate persoanele juridice şi fizice, indiferent deformă de proprietate,

a modului stabilit de folosire a apelor;

b) executarea obligaţiunilor şi prescripţiilor privind protecţia apelor, prevenirea şi lichidarea efectelo

r lor distructive, respectarea regulilor de ţinere aevidenţei apelor, precum şi altor reguli, stabilite de

legislaţia apelor.

Controlul de stat asupra folosirii şi protecţiei apelor este exercitat de către

Ministerul Ecologiei şi de autorităţile administraţiei publice centrale

Mecanismul economic de gestiune a resurselor naturale este o partecomponentă a sistemului unic de

gestiune a economiei naţionale şi

este orientatspre stimularea folosirii economice inepuizante a resurselor naturale renovabileşi

economisirii celor nerenovabile.Acest mecanism funcţionează datorită politicii financiar-creditare

şi fiscal- bugetare şi presupune:a) planificarea şi finanţarea de stat a măsurilor de evidenţă, evaluare

şi păstrarea obiectelor naturii, de restabilire a resurselor naturale deteriorate sau

utilizate;b) folosirea contra plată a resurselor naturale (plata pentru resurselenaturale şi plata pentru

poluarea mediului înconjurător);c) acordarea de facilităţi fiscale şi creditare agenţilor

economici care îşimodernizează pe cont propriu tehnologiile în scopul reducerii consumului

deresurse naturale şi al protecţiei mediului înconjurător;d) crearea unei bănci ecologice comerciale

specializate;e) acordarea de facilităţi fiscale băncilor comerciale şi fondurilor de investiţiiîn cazul

participării lor la finanţarea de proiecte ecologice pe termen lung;f) stabilirea preţurilor la resursele

naturale şi includerea valorii potenţialului deresurse naturale în calculele macroeconomice;g)

promovarea unei politici investiţionale speciale în domeniul

folosiriiresurselor naturale, bazate pe evaluarea "amortizării" potenţialului de resursenaturale;h) evid

13

enţa contabilă adecvată a cheltuielilor de folosire a resurselor naturale şi de protecţie a mediului

înconjurător;i) perceperea unor impozite pentru utilizarea resurselor naturale cu conţinutsporit de

componente ecologic dăunătoare

j) trecerea la sistemul comenzilor de stat pentru executarea lucrărilor deocrotire a naturii din contul

bugetului, în al cărui cadru funcţiile beneficiarului

leasumă, în numele statului, organul de stat abilitat cu gestiunea resurselor naturale şi cu protecţia

mediului înconjurător;k) stimularea activităţii de regenerare a resurselor naturale renovabile.

2. Sistemul organelor de administrare în domeniul protecţiei mediului.Structura instituţională

de administrare a resurselor naturale esteurmătoarea:

a) Guvernul;b) Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale;c) autorităţile administraţiei publice

locale.

3. Noţiunea, formele, sistemul controlului ecologic.

3.1. Statul în persoana autorităţilor administraţiei publice are obligaţia săasigure folosirea raţională

şi suficientă a resurselor naturale, precum şi protecţiaacestora indiferent de destinaţia lor.Sarcinile

serviciului controlului de stat în domeniul folosirii şi

protecţieiresurselor naturale constau în asigurarea respectării de către toate organele de statşi cele ob

şteşti, de către întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile agricole

de stat,cooperatiste obşteşti, precum şi de întreprinderile mixte, persoanele fizice şi juridice străine,

a cerinţelor legislaţiei ecologice în scopul folosirii eficiente şi protecţiei cuvenite a acestor resurse.

Scopul controlului ecologic –

protecţia mediului pe calea preîntîmpinăriisau înlăturării încălcării normelor ecologice.

Obiectul controlului ecologic:

- starea mediului în absamblu,- starea componentelor mediului în particular,- nivelul schimbărilor

produse,- respectarea legislaţiei ecologice.

Formele controlului ecologic:

- informaţional – acumularea şi răspîndirea informaţiilor în vederea luăriimăsurilor necesare;- de

preîntîmpinare – orientată spre evitarea survenirii consecinţelor negative;- de sancţionare – aplicarea

măsurilor de constrîngere de către stat.

Metodele controlului ecologic:

- supraveghere,- verificarea respectării legislaţiei

Controlul de stat asupra folosirii şi protecţiei terenurilor îl exercită Guvernul şi autorităţile

administraţiei publice locale. Dispoziţiile acestora sînt obligatorii pentru toţi deţinătorii de terenuri.

Controlul de stat asupra stării, folosirii, regenerării, pazei şiprotecţiei fondurilor forestier şi cinegetic

are drept sarcină asigurarearespectării de către persoanele fizice şi juridice a legislaţiei silvice şicine

getice.

El este exercitat de Guvern şi organele de stat pentru protecţia mediuluiînconjurător.Cetăţenii şi

asociaţiile obşteşti au dreptul să primească de la

organele silvicede stat şi de la organele de stat pentru protecţia mediului înconjurător informaţiedesp

re starea fondurilor forestier şi cinegetic, măsurile planificate şi realizate deconservare şi folosire a

acestora, să propună şi să realizeze, în

conformitate culegislaţia, măsuri privind paza şi folosirea raţională a fondurilor forestier şicinegetic,

conservarea biodiversităţii în ele.

Expertiză ecologică

– gen de activitate în domeniul protecţiei mediului,constînd în aprecierea prealabilă a influienţei

activităţilor economice

14

preconizateasupra stării mediului, a corespunderii parametrilor acestor activităţi actelor legislative,

altor acte normative, normelor şi standardelor în vigoare.

Subiectele expertizei ecologice.

Expertiza ecologică se efectuează de Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale, de alte organe

centrale de specialitate ale administraţiei publice sau deasociaţiile obşteşti.Deosebim:

Expertiza ecologică de stat

este atribuţia exclusivă a autorităţii centrale pentruresursele naturale şi mediu, care dispune

efectuarea ei de subdiviziunile salestructurale şi/sau de organizaţiile din subordine ce constituie

sistemul expertizeiecologice de stat.

Expertiza ecologică departamentală

este efectuată de ministere şidepartamente în organizaţiile şi întreprinderile din subordine.

Expertiza ecologică obştească

se organizează şi se efectuează de asociaţiileobşteşti.

Scopurile expertizei ecologice.

a) adoptarea unor decizii argumentate şi aprobarea actelor care prevădutilizarea resurselor naturale

şi măsuri de protecţie a mediului înconjurător şicomponentelor lui;b) prevenirea sau minimizarea

eventualului impact direct, indirect saucumulativ al obiectelor şi activităţilor economice

preconizate asupra mediuluiînconjurător, componentelor lui, ecosistemelor şi sănătăţii populaţiei;c)

menţinerea echilibrului ecologic, fondului genetic şi biodiversităţii, creareacondiţiilor optime de

viaţă pentru oameni;d) corelarea dezvoltării social-economice cu capacităţile ecosistemelor.

Sarcinile sistemului expertizei ecologice de stat

asigurarea expertizării ecologice a proiectelor de acte

legislative, adocumentaţiei de proiect şi planificare şi a altor materiale în termenele prevăzutede pre

zenta lege şi întocmirea avizelor respective conform prescripţiilor documentelor normative;

b) generalizarea practicii expertizării ecologice a materialelor prezentateşi elaborarea propunerilor p

rivind perfecţionarea modalităţilor de efectuare aacesteia;c) asigurarea controlului asupra

aplicării corecte de către beneficiarii şiexecutanţii documentaţiei de proiect şi planificare a

dispoziţiilor actelor legislativeşi ale altor acte normative în vigoare precum şi a normelor şi

instrucţiunilor îndomeniu;d) analiza tendinţelor şi practicii expertizării ecologice din alte ţări

şivalorificarea experienţei mondiale în acest domeniu;e) asigurarea metodologică a activităţii

organelor de expertiză ale ministerelor,departamentelor şi organizaţiilor privind protecţia

mediului înconjurător.

Principiile de bază ale expertizei ecologice.

a) prezumţia că orice activitate economică sau altă activitate materială preconizată care presupune

utilizarea resurselor naturale poate dăuna

mediului;b) efectuarea în mod obligatoriu a expertizei ecologice de stat înainte deadoptarea

deciziilor privind realizarea

obiectelor;c) aprecierea complexă a influenţei activităţii economice preconizateasupra mediului

înconjurător;d) fundamentarea ştiinţifică, obiectivitatea şi legalitatea avizelor

expertizeiecologice;e) transparenţa, participarea asociaţiilor obşteşti şi luarea în considerare aopiniei

publice

Subiectul 7. Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei ECOLOGICE

1. Noţiune, particularităţile, temeiul şi tipurile răspunderii juridice pentru nerespectarea legislaţiei

ecologice.

2. Răspunderea civilă pentru nerespectarea legislaţiei ecologice.

15

3. Răspunderea contravenţională şi răspunderea penală pentru nerespectarea legislaţiei ecologice.

4. Răspunderea specială (materială de taxă).

DAUNĂ ECOLOGICĂ = considerată ca fiind acea vătămare care aduce atingere tuturor

factorilor de mediu, sub o formă sau alta, cu efecte ireversibile şi cu consecinţe greu de stabilit.

Victima prejudiciului ecologic se apreciază că este mediul. Prejudiciile ecologice pot fi cauzate

factorilor naturali sau artificiali şi în funcţie de gravitatea lor se grupează în deteriorări ale mediului

şi dezastre ecologice. Pentru a interveni răspunderea civilă în dreptul medioului, prejudiciul trebuie

să îndeplinească ca condiţii: - să fie patrimoniale; - să fie cert; - să fie determinat ca întindere, ca

valoare. Deoarece evaluarea exactă a prejudiciului nu este iposibilă întotdeauna, obligaţia

poluatorului de a repara prejudiciul cautat şi de a reface cadrul natural deteriorat, încercînd o

restabilire a condiţiiloer anterioare producerii prejudiciului.

Raspunderea juridica este raportul juridic special ce consta in obligatia de a suporta sanctiuni

prevazute de lege, ca urmare a comiterei unor acte imputabile (ca urmare a incalcarii normelor de

drept)

Răspunderea ecologică – obligaţia persoanelor fizice, persoanelor juridice şistatului de a

respecta normele ce reglementează corelaţia societăţii şi naturii, învedere îmbinării ştiinţifice a

intereselor ecologice şi economice.

Funcţiile răspunderii ecologice:

a) de stimulare – se materializează în motivarea persoanelor, prin pîrghii juridice şi

economice, să protejeze mediul ambiant;

b) de compensare – orientată spre restabilirea deplină, în formă materială sau bănească, a

prejudiciilor provocate mediului;c) de prevenire – preventiv acţionează asupra comportamentului

subiectelor prin înăsprirea treptată a măsurilor de

constrîngere.În funcţie de caracter şi metoda de reglementare, distingem răspundereecologică

economică şi răspundere ecologică juridică.

Răspunderea ecologică economică se bazează, în particular, pe interesulmaterial al

beneficiarului resurselor naturale în micşorarea gradului de poluare sauexcluderea altei influienţe

negativeasupra mediului.

Răspunderea ecologică juridică este consecinţa acţiunilor ilegale ale persoanelor fizice şi juridice.

Ea este stabilită de către organele de stat prin metode juridico-administrative şi apare

în legătură cu faptul provocării daunelor mediuluiîn ansamblu sau anumitor componente ale

sale.Temeiul apariţiei răspunderii ecologice este delictul (conteavenţia) ecologică.

Delict ecologic – comportament nelegitim şi vinovat al unei persoane, ce esteîndreptat

împotriva ordinii ecologice şi care a cauzat un prejudiciu naturii sau acreat un pericol real de a

pricinui o pagubă.

Obiect al delictelor ecologice – mediul ambiant, ocrotit de legislaţie, omul, bunurile materiale

create de societate.

Latura obiectivă a delictelor ecologice caracterul ilegal al comportării persoanei vinovate, care

atentează la ordinea de drept ecologică stabilită însocietate.Rezultatul obiectiv al acestor încălcări –

intervenirea daunei sau ameninţareareală cu această daună.Subiecte ale delictelor ecologice –

persoanele fizice, persoanele juridice[persoanele oficiale ale acestora.

Latura subiectivă – vinovăţia persoanei care a cauzat prejudiciul naturii, înambele forme:

a) intenţia – vinovatul îşi dădea seama de caracterul social periculos al acţiuniisau inacţiunii

sale, a prevăzut consecinţele ei social periculoase şi le-a dorit(intenţie directă) sau le-

a admis în mod conştient (intenţie indirectă); ex.:vînătoarea nelegitimă, pescuitul nelegitim,

16

nimicirea semănăturilor prin păşunatetc.

b) imprudenţa..vinovatul fie că a prevăzut posibilitatea provocăriiconsecinţelor social periculo

ase ale acţiunii sau inacţiunii sale, dar în modnechibzuit considera că ele ar putea să nu se producă

(încrederea exagerată însine), fie că nu a prevăzut posibilitatea unor asemenea consecinţe, deşi

trebuia şi putea să le prevadă (neglijenţa); ex.: nerespectarea regulilor securităţii contraincendiilor în

păduri, neglijarea regulilor de folosire a mijloacelor chimice înagricultură etc.Răspunderea juridico-

ecologică poate fi clasificată după diferite criterii.Reieşind din obiectele naturii, distingem

răspundere juridico-ecologică pentruîncălcarea legislaţiei despre ocrotirea pămîntului, apelor,

pădurilor etc.Conform sancţiunilor aplicate, răspunderea juridico-ecologică se clasifică înrăspundere

penală, civilă, materială, administrativă, disciplinară.

Răspunderea juridică penalăîn raporturile de dreptul mediului.

Răspundere penală -condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor

care le-au săvîrşit, condamnare ce poate fi precedatăde măsurile de constrîngere prevăzute de

lege.(art.50 CP)

Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită(infracţiunea), iar

componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridical răspunderii penale.

Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală,

săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.(art.14 CP RM)

Infracţiunea este o faptă socialmente periculoasă, ilegală, săvîrşită cuvinovăţie şi pedepsită în

mod penal, ce atentează la orînduirea socială sau de stat,la sistemul economic, la avuţia

proprietarului, la persoană, precum şi alte faptecare încalcă ordinea de drept şi sînt prevăzute de lege

ca infracţiune.

Infracţiunea ecologică - include fapta social-periculoasă (acţiune sauinacţiune) prevăzută de lege ce

atentează la ordinea de drept ecologică şi carecauzează daună mediului ambiant, sănătăţii omului

sau crează astfel de pericol.

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sînt:

a) pericolul social al infracţiunii – fapta este dăunătoare pentru societate, adică pricinuieşte sau

creează primejdia de-a pricinui o anumită daună relaţiilor sociale;

b) ilegalitatea penală – fapta prejudiciabilă concretă trebuie să fie prevăzută delegea penală;

acţiunea prejudiciabilă nu poate fi calificată ca infracţiune, dacă înmomentul săvîrşirii ei ea n-a fost

prevăzută de legea penală, adică ea n-a fostilegală;

c) vinovăţia – atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiunile (inacţiunile) prejudiciabile,

precum şi urmările lor;d) pasibilitatea de pedeapsă – pedeapsa se exprimă prin ameninţare, adică

prin posibilitatea aplicării pedepsei pentru fapta prejudiciabilă şi ilegală.

La tragerea persoanei la răspundere penală, organele de anchetă şi cele judiciare trebuie să

indice precis ce infracţiune a săvîrşit persoana şi de care normăa legii penale este prevăzută această

infracţiune. Soluţionarea acestor problemeeste bazată pe concepţia privind componenţa de

infracţiune.

Componenţa de infracţiune este un sistem de elemente şi semne (trăsături) obiective

şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilădrept infracţiune concretă.

Elementele componenţei de infracţiune reprezintă părţi componente ale unuisistem integral al

infracţiunii. Aceste părţi integrate se numesc elementele saulaturile infracţiunii.

Distingem patru părţi componente ale faptei infracţionale:

a) obiectul – relaţiile sociale, ocrotite de legislaţia penală, ce atentează lavalorile sociale

unanim recunoscute, enumerate în particular de Codul Penal alRM, partea specială. b) latura

17

obiectivă – actul exterior al atentării prejudiciabile la obiectul ocrotitde legea penală (fapta,

consecinţele, raportul dintre faptă şi consecinţă, locul,timpul, împrejurările, metodele săvîrşirii

infracţiunii).c) subiectul – persoana fizică (16 ani (excepţie 14 ani)) şi persoana juridicăcare

desfăşoară activitate de întreprinzător (art.21 CP)d) latura subiectivă – atitudinea psihică a persoanei

faţă de fapta săvîrşită, subformă de intenţie sau imprudenţă, şi faţă de consecinţele ce pot avea loc

(vinovăţiasub formă de intenţie sau imprudenţă, motivul după care se conducea vinovatul,scopul pe

care tindea să-l atingă prin săvîrşirea infracţiunii).

Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic.

Răspunderea civilă = intervine atunci cînd prin fapta ilicită săvîrşită se cauzează un prejudiciu

patrimonial, ce trebuie reparat. Problema răspunderii reparatorii pentru daune ecologice produse se

soluţionează conform principiului “poluatorul plăteşte”. Răspunderea este obiectivă, indiferent de

culpă şi solitară, î cazul pluralităţii autorilor.

Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului intervine în situaţia în care se întrunesc

cumulativ următoarele condiţii:

- săvîrşirea unei fapte ilicite;

- cauzarea unui prejudiciu (daună) ecologic;

- existenţa unui raport de cauzalitate;

- capacitatea delictuală a autorului în momentul săvîrşirii faptei ilicite;

- culpa autorului faptei ilicite nu este necesar a fi dovedotă, dat fiind caracterul obiectiv al

răspunderii civile de mediu.

Răspunderea juridico-civilă este prevăzută de către normele dreptului civilşi ale legislaţiei

mediului ambiant.

Menirea ei constă în apărarea drepturilor şi intereselor proprietarilor şi beneficiarilor de resurse

naturale, precum şi repararea daunelor şi prejudiciilor cauzate prin nerespectarea legislaţiei

protecţiei mediului ambiant.

Pentru a realiza prezenţa răspunderii civile trebuie să fie întruniteurmătoarele patru condiţii:

Fapta ilicită – acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcareadrepturilor subiective sau

a intereselor legitime ale unei persoane.

Prejudiciul – rezultate dăunătoare, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor

legitime ale persoanelor.3.)

Raportul de cauzalitate – legătura dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat; prejudiciul trebuie

să fie consecinţa faptei ilicite.

Culpa (vinovăţia) – atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta săvîrşită şiconsecinţele

ei.Răspunderea juridico-civilă în domeniul protecţiei mediului ambiant semanifestă în trei forme:

Declararea nulă a tranzacţiilor legate de pămînt, subsoluri, ape, păduri

(încazurile prevăzute de lege), adică a tranzacţiilor legate de vînzare-cumpărare, donaţie, gaj,

testament, schimb liber etc.

Stabilirea obligaţiilor de înlăturare a încălcărilor ce împiedică beneficiarul laexercitarea

drepturilor legale de folosinţă a resurselor. (ex.: prezentarea decătre proprietarul lotului de pămînt a

unei acţiuni faţă de întreprindereaindustrială, din cauza deşeurilor nocive ale căreia, se micşorează

roada şicalitatea culturilor agricole.

Repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea legislaţiei protecţiei mediului. Dauna se repară

în natură sau prin încasarea costului daunelor pricinuite.Repararea daunelor în natură se poate

manifesta prin faptul că delicventulare obligaţia din contul şi din mijloacele sale să restaureze starea

înrăutăţităa mediului, de ex., să recultiveze pămînturile.

18

Costul prejudiciilor cauzate se calculează reieşind din cheltuielile derestabilire a obiectelor naturale

şi aducerea lor în stare posibilă

pentrufolosirea după destinaţie, cheltuielile de compensare a pierderilor materialeşi veniturile

neobţinute, de ex., paguba pricinuită de încălcarea

regulilor securităţii antiincendiare a pădurilor, include costul pierdut al mărfiiforestiere, cheltuielile

de lichidare a incendiului, pierderile materiale legatede curăţirea teritoriilor, mijloacele de

reproducere a resurselor de pădure. O modalitate a răspunderii civile, aplicabilă pentru paguba

pricinuită

mediuluiambiant, este răspunderea materială. Particularitatea acestei răspunderi semanifestă prin

faptul că este reglementată de acte juridice speciale şi se aplică

prinintermediul încasării anumitor taxe speciale. Mărimea acestei taxe reprezintăcheltuielile de stat

pentru ocrotirea obiectelor naturii. Restituirea pagubei în caz derăspundere materială se efectuează

pe cale judiciară la acţiunea organelor deocrotire a naturii, indiferent de aplicarea sau neaplicarea

amenzii

administrative.Taxa răspunderii materiale nu cuprinde costul instrumentului care a servitnemijlocit p

entru comiterea daunei materiale şi nici costul obiectului naturiivătămat sau nimicit.

Răspunderea juridică administrativăîn raporturile de dreptul mediului. Contravenţie administrativă

se consideră fapta (acţiunea sau inacţiunea)

ilicită ce atentează la peronalitate, la drepturile şi la interesele legitime ale persoanelor fizice şi

juridice, la proprietate, la orînduirea de stat şi la ordinea publică, precum şi alte fapte ilicite pentru

care legislaţia prevede răspundereadministrativă.

Răspunderea administrativă - pentru contravenţiile prevăzute de Codul cu privire la Contravenţiile

Administrative (CCA) apare, dacă prin caracterul lor aceste contravenţii nu atrag după sine, în

conformitate cu legislaţia în vigoare,răspunderea penală.

La răspunderea administrativă pot fi trase persoanele, care pînă în

momentulcomiterii contravenţiei administrative au atins vîrstă de şaisprezece ani.Persoana cu funcţii

de răspundere se trage la răspundere administrativă pentrunerespectarea prevederilor actelor juridice

a căror îndeplinire intră în îndatoririle eide

serviciu.Persoană cu funcţii de răspundere este considerată persoana căreia înautorităţile publice, înt

r-o întreprindere, instituţie, organizaţie, indiferent de tipulde proprietate şi forma juridică de

organizare, i se acordă permanent sau provizoriu- în virtutea legii, prin numire, alegere sau prin

încredinţarea unei însărcinări, -anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor

autorităţii publice saua acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice

Răspunderea disciplinarăîn raporturile de dreptul mediului.Pentru a lua naştere răspunderea

disciplinară, este necesar ca o persoanăîncadrată în unitate să fi săvîrşit o abatere de la disciplina

muncii.

Disciplina muncii reprezintă obligaţia tuturor salariaţilor

de a se subordonaunor reguli de comportare stabilite în conformitate cu Codul Muncii, cu alte

acte normative, cu convenţiile colective, cu contractele colective şi cu celeindividuale de muncă,

precum şi cu actele normative la nivel de unitate, inclusivcu regulamentul intern al unităţii

Abaterea disciplinară

este unicul temei, condiţia necesară şi suficientă pentru declanşarea răspunderii

disciplinare.Prin abatere disciplinară se subînţelege încălcarea cu vinovăţie de cătresalariat,

indiferent de postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor sale, inclusiv

anormelor de comportare. Ca exemple de abatere disciplinară pot servi:neexecutarea ordinului

19

angajatorului (administraţiei), încălcarea regulilor de ordineinterioară a muncii, încălcarea normelor

tehnicii de securitate etc. Aceste abatericapătă amprentă ecologică dacă în rezultatul comiterii lor s-a

produs un impactnegativ asupra mediului.Răspunderea disciplinară poartă un caracter dispozitiv,

deoarece aplicarea sauneaplicarea ei în deplină măsură depinde de voinţa angajatorlui.Pentru

încălcarea disciplinei de muncă, angajatorul are dreptul să aplice faţăde salariat următoarele

sancţiuni disciplinare:a) avertismentul;b) mustrarea;c) mustrarea aspră;d) concedierea.Legislaţia în

vigoare poate prevedea pentru unele categorii de salariaţi şi alte sancţiuni

disciplinare.Pentru aceeaşi abatere disciplinară nu se poate aplica decît o singurăsancţiune.

La aplicarea sancţiunii disciplinare, angajatorul trebuie să ţină cont degravitatea abaterii disciplinare

comise şi de alte circumstanţe obiective. (art.206 CM) Sancţiunea disciplinară se aplică de organul

căruia i se atribuie dreptul deangajare (alegere, confirmare sau numire în funcţie) a salariatului

respectiv. (art.207 CM)

Modul de aplicare a sancţiunilor disciplinare. Pînă la aplicarea sancţiunii disciplinare,

angajatorul este obligat să ceară

salariatului o explicaţie scrisă privind fapta comisă. Refuzul de a prezentaexplicaţia cerută

se consemnează într-un proces-verbal semnat de un reprezentantal angajatorului şi un

reprezentant al salariaţilor.În funcţie de gravitatea faptei comise de salariat, angajatorul este în drept

săorganizeze şi o anchetă de serviciu. În cadrul anchetei, salariatul are dreptul să-şiexplice atitudinea

şi să prezinte persoanei abilitate cu efectuarea anchetei toate probele şi justificările pe care le

consideră necesare. (art. 208 CM)

Termenele de aplicare a sancţiunilor disciplinare.

Sancţiunea disciplinară se aplică, de regulă, imediat după constatareaabaterii disciplinare, dar

nu mai tîrziu de o lună din ziua constatării ei, fără a lua încalcul timpul aflării salariatului în

concediul anual de odihnă, în concediul destudii sau în concediul medical.Sancţiunea disciplinară nu

poate fi aplicată după expirarea a

6 luni din ziuacomiterii abaterii disciplinare

, iar în urma reviziei sau a controlului activităţiieconomico-financiare - după expirarea a 2 ani

de la data comiterii.În termenele indicate nu se include durata desfăşurării procedurii penale.

Aplicarea sancţiunii disciplinare.

Sancţiunea disciplinară se aplică prin ordin (dispoziţie,decizie, hotărîre), încare se indică în

mod obligatoriu:a) temeiurile de fapt şi de drept ale aplicării sancţiunii;b) termenul în care

sancţiunea poate fi contestată;c) organul în care sancţiunea poate fi contestată.

Ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) de sancţionare se comunicăsalariatului, sub semnătură, în

termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la datacînd a fost emis şi îşi produce efectele de la data

comunicării. Refuzul salariatuluide a confirma prin semnătură comunicarea ordinului se fixează

într-un proces-verbal semnat de un reprezentant al angajatorului şi un reprezentant al

salariaţilor.Ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) de sancţionare poate fi contestat desalariat în

instanţa de judecată. (art. 210 CM)

Termenul de validitate şi efectele sancţiunilor disciplinare.

Termenul de validitate a sancţiunii disciplinare nu poate depăşi un an din ziua aplicării.

Dacă pe parcursul acestui termen salariatul nu va fi supus unei noisancţiuni disciplinare, se

consideră că sancţiunea disciplinară nu i-a fost aplicată.Angajatorul care a aplicat sancţiunea

disciplinară este în drept să o revoce îndecursul unui an din proprie iniţiativă, la rugămintea

salariatului, la demersulreprezentanţilor salariaţilor sau al şefului nemijlocit al salariatului.În

interiorul termenului de validitate a sancţiunii disciplinare, salariatuluisancţionat nu i se pot aplica

20

stimulări. (art.211 CM)

PARTEA SPECIALĂ

Subiectul 8. Regimul juridic de folosire şi protecție a fondului forestier

1. Noţiune şi componenţa fondul forestier.

2. Administrarea şi controlul de stat în domeniul folosirii şi protecţiei fondului forestier.

3. Cadastrul silvic de stat.

4. Reglementarea juridică a folosirii fondului forestier.

5. Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei silvice.

Aspecte legate de necesitatea protectiei padurilor. Notiunea de padure si fond forestier

Padurile reprezinta cel mai important stalp de rezistenta al sistemului ecologic, avand o importanta

existentiala in viata oricarui popor, ca factor de geneza, conservare si dezvoltare a fiintei nationale.

Binefacerile padurii asupra mediului sunt rezultatul unor functii deosebit de importante pentru

desfasurarea normala a activitatii social-economice. Padurile sunt esentiale pentru dezvoltarea

economica si pentru subventionarea tuturor formelor de viata (umana, animala, vegetala), avand un

rol important ca surse de bunuri si de servicii.

Functiile multiple (ecologice, sociale si economice) ale padurii presupun instituirea si existenta unor

mijloace de protectie adecvate ale acesteia. in acest sens, se pot stabili urmatoarele teze cu privire la

rolul padurii:

- padurea asigura continuitatea poporului roman in spatiul sau geografic;1

- padurea contribuie la sanatatea fizica si spirituala a omului;

- padurea mentine o atmosfera sanatoasa;

- padurea determina atenuarea hazardului climatic;

- padurea contribuie la conservarea solului prin ecosistemele forestiere;

- padurea are rol de reglare a sistemelor ambientale si de conservare a biodiversitatii;

- padurea contribuie la dezvoltarea economica a tarii, prin functia economica pe care o indeplineste;

- padurile sunt bunuri regenerabile.

Pentru realizarea functiilor padurii este necesar un ansamblu de mijloace de protectie care sa

armonizeze sfera intereselor economice, sociale si ecologice.

Un rol important in cadrul mijloacelor de protectie a fondului forestier il ocupa categoria

instrumentelor juridice.

in acest sens, tara noastra a ratificat mai multe acte normative internationale care stabilesc principii

si orientari de conservare si protejare a padurilor si de gestionare durabila a acestora, si a adoptat pe

plan intern numeroase legi si alte acte normative.

Abordarea notiunilor de 'padure' si 'fond forestier', a caracteristicilor acestora, presupune definitia

lor, precum si stabilirea semnificatiilor si implicatiilor de natura juridica si legislativa a acestuia.

Fondul forestier national este constituit din totalitatea fondurilor, a terenurilor destinate impaduririi,

a celor ce servesc nevoilor de cultura, de productie sau administratie silvica, iazurile, albiile

paraielor, precum si terenurile neproductive, incluse in amenajamentele silvice, indiferent de natura

dreptului de proprietate.

Notiunea de protectie juridica a padurilor. Generalitati

Scopul instituirii mijloacelor de protectie este strans legat de caracterul de bun interes national al

padurii. Astfel, stabileste ca scopul protectiei il reprezinta asigurarea gospodaririi durabile a

21

ecosistemelor forestiere.

Dispozitiile art.9 din Codul silvic prevad la alin.1 ca: 'Fondul forestier national este supus regimului

silvic' constituit din norme tehnice silvice, economice si juridice, a caror elaborare revine autoritatii

publice centrale care raspunde de silvicultura si care exercita si controlul aplicarii acestui regim.

Aceasta inseamna ca legiuitorul are ca obiectiv protectia padurilor prin insasi elaborarea Codului

silvic si stabilirea regimului silvic prin lege. Prin aceasta se confera juridic o natura imperativa

majoritatii normelor tehnice silvice, economice si strict juridice ce alcatuiesc regimul silvic.

O latura distincta a protectiei juridice a padurilor o reprezinta ansamblul de norme juridice speciale

privind apararea acestora. in acest context se evidentiaza normele juridice referitoare la paza

padurilor. Aceasta se asigura si exercita de catre Regia Nationala a Padurilor pentru fondul forestier

aflat in administrarea sa 'impotriva taierilor ilegale de arbori, furturilor, distrugerilor, degradarilor,

pasunatului, braconajului si altor fapte pagubitoare' , precum si impotriva incendiilor. Paza padurilor

proprietate privata se asigura de catre proprietarii acestora in conformitate cu dispozitiile din Codul

silvic, cu sprijinul organelor silvice, a unitatilor de politie, jandarmerie, de pompieri, de catre

prefecti, consilii locale si judetene, in limitele atributiilor ce le revin conform legii.

intreg ansamblul de mijloace de protectie juridica a padurilor face parte componenta din ansamblul

mai larg al mijloacelor de protectie juridica a mediului existand intre acestea, categorii intermediare,

respectiv cele ce presupun protectia fondului forestier, a fondului funciar si a naturii in general.2 De

altfel, notiunile de protectie a mediului in general, de protectie a naturii, a fondului funciar si a

fondului forestier sunt strans legate intre ele existand un raport de la intreg la parte, in sensul ca,

notiunea de protectie a mediului le inglobeaza pe celelalte, avand o sfera mai larga, mai

cuprinzatoare decat acestea.

Incursiunea in prezentarea mijloacelor juridice de protectie presupune si relevarea unor aspecte

generale privind regimul padurii.3

Padurea este un element al fondului forestier national ce reprezinta terenul ocupat cu vegetatie

forestiera cu o suprafata mai mare de 0,25 ha4 constituita dintr-o asociatie de arbori a carei intindere

reprezinta 30% din suprafata uscatului, iar in tara noastra raportat la teritoriul Romaniei padurea se

intinde pe o suprafata reprezentand 27% din aceasta.

Functiile padurii sunt atat economice cat si sociale si ecologice. Padurea este sursa de materie prima

importanta, dar si un factor cu rol deosebit in conservarea si protejarea mediului. Padurea este o

adevarata bariera impotriva aridizarii climatului, ea asigura resursele cele mai mari de apa, produce

oxigenul necesar vietii si purifica aerul, servind deopotriva pentru pasunat, vanatoare si agrement.

Pentru ca padurea sa protejeze, ea insasi are nevoie de protectie, functiile ei fiind cele ce o impun in

grija ocrotitorilor naturii si in afectiunea calda a omului.

Subiectul 9. Regimul juridic de folosire şi protecție a subsolului

1. Noţiunea şi componenţa fondului de stat al subsolului;

2. Cadastrul manifestărilor de zăcăminte minerale utile şi al obiectivelor din subteran;

3. Dreptul de beneficiere asupra subsolului;

4. Protecţia juridică a subsolului;

Subsolul reprezintă spațiul fizic de sub sol, alcătuit din totalitatea formațiunilor geologice accesibile

lucrărilor de cercetare și prospecțiuni geologice.

Compoziția chimică a subsolului influențează starea de fertilitate a stratului superior al

pămantului,al sol.

22

Datorita insusirilor sale, a resurselor naturale, a bogatiilor pe care le cuprinde, cu rol deosebit asupra

dezvoltarii generale a societatii, se impune protejarea subsolului prin toate mijloacele, inclusiv cele

juridice, care sunt cele mai eficiente. Este necesara o protectie a resurselor naturale, o gestiune

durabila a acestor materii prime printr-o exploatare si o explorare eficienta.

Datorita legaturii organice dintre sol si subsol, regimul lor juridic si protectia lor sunt reglementate

de multe ori in acelasi context.

Poluarea solului este rezultatul acţiunilor ce produc degradarea solului (fizică, chimică sau

biologică), afectând negativ capacitatea sa bioproductivă. Sursele de poluare a solului sunt: emisii

din procese tehnologice, pesticidele, deversările de petrol, reziduurile industriale şi deşeurile

menajere, exploatările de resurse minerale, etc.

Poluarea solului este un proces complex reprezentat de acele fenomene negative care prin efectul lor

duc la degradarea şi distrugerea funcţiei sale ca suport şi mediu în acelaşi timp.

Principalele efecte ale poluării solului sunt:

- acidificarea solului;

- diminuarea rezervei de humus;

- deficitul unor microelemente;

- deficitul sau excesul potenţial de umiditate;

- eroziunea şi saturarea solului;

- contaminarea cu agenţi patogeni, pesticide, etc.

Efectele poluarii solului se pot manifesta direct sau indirect, putând avea caracter imediat sau pe

termen lung. Datorită multiplelor forme de poluare la care este expus, a întinderii sale limitate, a

importanţei în asigurarea perenităţii ecosistemelor terestre, a resurselor de hrană pe care le deţine şi

le oferă, dar şi a unei mari perioade de timp necesare pentru formarea unui nou strat de sol, sunt

necesare mijloace complexe şi variate pentru protecţia solului, măsuri adecvate de gospodărire,

conservare, organizare şi amenajare a terenurilor.

Protectia solului presupune urmatoarele tipuri de activitati.:

- activitati de imbunatatiri funciare, care se adreseaza de regula, poluarii naturale;

- activitati de prevenire si combatere a poluarii solului, ce se adreseaza, in special, poluarii

antropice.

Primul text legal cu privire la exploatarea si protejarea resurselor subsolului il reprezinta Legea

minelor din anul 1894 (modificata si completata in 1906 si 1913), ce cuprindea dispozitii in legatura

cu protectia zacamintelor miniere.

Prin Constitutia din 1923, zacamintele si bogatiile subsolului au fost declarate proprietatea exclusiva

a statului.

A urmat apoi Legea minelor din 1924, Legea nr.9/1973 privind protectia mediului, care a stabilit

reglementari stricte privind protectia subsolului, a zacamintelor si a resurselor sale.

Capitolul VI din Legea nr.18/1991 republicata, cuprinde dispozitii ce reglementeaza regimul juridic

al subsolului si protectia sa juridica.

Prin Legea petrolului nr. 134/1995 s-a instituit regimul juridic al explorarii si exploatarii petrolului

in tara noastra fiind stabilite si reguli de protectie a solului si subsolului.

Legea nr. 137/1995 prevede in art. 48 obligatia generala pentru toti detinatorii, indiferent de titlu, de

a proteja solul, subsolul si ecosistemele terestre, iar alte dispozitii stabilesc supunerea la un regim de

protectie a resurselor naturale ale subsolului, instituind obligatii in sarcina celor ce le prospecteaza

sau le exploatează.

H.G. nr. 221/1995 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Resursele

23

Minerale;

Ordinul nr. 101/1997 al președintelui Agenției Naționale pentru Resurse Minerale pentru aprobarea

instrucțiunilor tehnice privind evaluarea,clasificarea,confirmarea resurselor geologice si rezervelor

de petrol și conținutul- cadru al studiilor de evaluare a resurselor geologice si rezervelor de petrol

etc.

2. Măsuri legale de protecţie a solului şi subsolului în România

Explorarea si exploatarea subsolului si a resurselor sale naturale trebuie sa se faca in interesul

intregii societati. Subsolul, bogatiile si resursele sale naturale, fiind supuse degradarii si poluarii,

impun necesitatea luarii unor masuri de protectie juridica corespunzatoare.

S-a stabilit că autoritatea publica centrala pentru protectia mediului stabileste:

- reglementarile corespunzatoare protectiei calitatii subsolului;

- procedura de autorizare a lucrarilor de exploatare, prospectare si extractie de zacaminte ale

subsolului;

- reglementari privind refacerea subsolului afectat (natural sau artificial).

Pentru amplasarea obiectivelor cu caracter permanent sau cu funcționarea îndelungată, precum și

pentru lucrări de prospectiune,explorare si exploatarea se vor obtine,in prealabil,avizele ministerelor

de specialitate, cu respectarea legislatiei în vigoare privind proprietatea terenurilor care urmează să

constituie perimetrele concesionabile.

În vederea realizării politici economice a Guvernului în domeniul cercetării, exploatării,valorificării

și protecției resurselor minerale cercetării,exploatării,valorificării și protecției resurselor minerale și

a controlului modului cum se desfășoară aceste Activități,a fost înființată Agenția Națională pentru

Resurse Minerale, ca organ central de specialitate cu personalitate juridică, care este împuternicită,în

principal,cu :

-gestionarea resurselor minerale ale statului;

-negocierea clauzelor și condițiilor acordurilor pentru resurse minerale în vederea

cercetării,exploatării și valorificării acestora;

-fundamentarea textelor legale în domeniu;

-emiterea de normative și instrucțiuni cu caracter obligatoriu cu privire la cercetarea geologică,

exploatarea și protecția zăcămintelor de substanțe minerale utile.

Subiectul 10. Regimul juridic de folosire şi protecţie a apelor

1. Noţiunea şi componenţa fondului de stat al apelor;

2. Administrarea fondului acvatic, cadastrul apelor;

3. Reglementarea juridică a folosirii resurselor acvatice;

4. Măsurile juridice de protecţie a apelor;

5. Răspunderea juridică pentru încălcarea regimului juridic al apelor.

Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice are ca obiect menţinerea şi ameliorarea calităţii şi

productivităţii naturale ale acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii

umane şi a bunurilor materiale. Ea reprezintă o activitate obligatorie a structurilor de gospodărire a

apelor, organelor de protecţie a mediului şi a autorităţilor administraţiei publice locale, orientată spre

protecţia, menţinerea şi reabilitarea parametrilor iniţiali, cantitativi şi calitativi, ai obiectivului acvatic.

Toate apele (obiectivele acvatice) sînt ocrotite împotriva poluării, epuizării, impurificării, care pot

prejudicia sănătatea populaţiei şi pot conduce la diminuarea rezervelor piscicole, la degradarea

condiţiilor de aprovizionare cu apă şi altor fenomene negative, cauzate de modificarea proprietăţilor

24

fizice, chimice şi biologice ale apelor, reducerea însuşirii lor de epurare naturală, perturbarea regmului

hidrologic şi hidrogeologic. (art.87 CA) Protecţia apelor, în sens larg, se realizează sub trei forme

principale:

Protecţie cantitativă, realizată prin folosirea raţională şi protecţia apelor împotriva epuizării;

Protecţie calitativă, realizată în forma prevenirii şi combaterii poluării;

Protecţie sanitară, orientată împotriva contaminării sau impurificării apelor.

În vederea protecţiei cantitative a resurselor de apă, legislaţia în vigoare stipulează şi asigură:

- dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor arteziene, se stabileşte prin

autorizaţia organelor de stat pentru gestionarea fondului apelor;

- obligativitatea respectării de către utilizatorii de apă a normelor de consum de apă pe unitatea de

produs sau pe activitate se stabileşte la nivelul celor mai bune performanţe ale tehnologiilor folosite şi

economisirii apei prin folosire judicioasă, recirculare şi folosire repetată.

Protecţia calitativă a apelor se realizează prin:

-interzicerea poluării în orice mod a resurselor de apă;

Prin poluarea apelor se înţelege orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei,

inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate, produsă direct sau indirect de activităţi umane,

care o fac improprie folosirii în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni

alterarea.

În acest scop, Codul Apelor:

* interzice deversarea în obiectivele acvatice a deşeurilor industriale, menajere şi de altă natură;

* nu admite poluarea şi impurificarea apelor cu derivate petroliere, substanţe chimice şi alte produse ale

activităţii de producţie;

* nu admite poluarea şi impurificarea suprafeţei bazinelor de recepţie, a stratului de gheaţă din bazine şi

cursul de apă cu deşeuri de producţie, menajere şi de altă natură, precum şi derivate petroliere şi

substanţe chimice, spălarea cărora va conduce la degradarea calităţii apelor de suprafaţă şi a celor

subterane;

* nu admite poluarea apelor cu îngrăşăminte şi produse toxice.

- stabilirea de norme de calitate a resurselor de apă în general, de norme de calitate a apei potabile, de

limite de încărcare cu poluanţi a apelor uzate evacuate în resursele de apă şi de limite de descărcare

maxim admise;

- stabilirea unor restricţii şi interdicţii de siguranţă în cazul punerii în funcţiune de obiecte economice noi

sau dezvoltarea celor existente, realizarea de lucrări noi pentru alimentare cu apă potabilă sau industrială

ori de extindere a celor existente, aruncarea sau introducerea în orice mod a deşeurilor de orice fel,

evacuarea de ape uzate;

- stipularea în sarcina utilizatorilor de apă a unor obligaţii în vederea folosirii raţionale şi protejării

calităţii resurselor de apă;

- elaborarea de planuri de prevenire şi de combatere a poluărilor accidentale şi de sancţionare a

poluărilor intenţionate.

Protecţia sanitară are drept scop prevenirea pericolului de alterare a calităţii apelor prin contaminarea

acestora cu bacterii, virusuri sau alte organisme vii sau impurificarea chimică cu substanţe

fitofarmaceutice, substanţe chimice, contaminare radioactivă sau poluare termică. Aceasta se realizează

prin aplicarea măsurilor de protecţie a calităţii apelor, stabilite prin acte normative în vigoare, precum şi

prin instituirea, în jurul surselor de apă, lucrărilor de captare, construcţiilor şi instalaţiilor de alimentare

cu apă potabilă, zăcămintelor de ape minerale utilizate pentru cură internă, lacurilor şi nămolurilor

terapeutice, de zone de protecţie sanitară în care se impun, diferenţiat, restricţii specifice în scopul

25

evitării alterării calităţii apelor.

În scopul menţinerii unui regim favorabil sănătăţii rîurilor, lacurilor naturale, lacurilor de acumulare,

apelor subterane şi altor obiective acvatice, precum şi pentru prevenirea eroziunii solurilor, colmatării

bazinelor, degradării condiţiilor de viaţă ale animalelor acvatice, pentru reducerea intensităţii oscilaţiilor

scurgerilor etc, se stabilesc zone riverane de protecţie şi zone de împădurire de protecţie a apelor, se

realizează măsuri de ameliorare silvică, antierozionale, hidrotehnice şi de altă natură. (art.97 CA)

Utilizatorii resurselor acvatice sînt obligaţi să realizeze măsuri pentru prevenirea şi lichidarea efectelor

distructive ale apelor:

a) revărsări ale apelor, inundaţii şi subinundaţii;

b) distrugerea malurilor, îndigurilor de protecţie şi a altor construcţii;

c) înmlăştinirea şi salinizarea terenurilor;

d) eroziunea solurilor, formarea rîpelor, alunicărilor de teren, a cursurilor noroiase de apă din ploi

torenţiale şi a altor fenomene periculoase. (art.99 CA)

La nivel general, menţinerea şi ameliorarea calităţii şi productivităţii naturale a apelor se realizează

printr-un ansamblu de reglementări privind:

a) normele tehnice referitoare la protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice, inclusiv a populaţiei umane în

cazul poluării accidentale;

b) procedura de autorizare pentru exploatarea surselor de apă şi ecosistemelor acvatice, realizarea

construcţiilor hidrotehnice, pentru lucrările de irigare şi regularizare a cursurilor de apă de irigaţii şi de

desecare-drenaj;

c) standardele de emisie;

d) standardele de calitate a apelor;

e) cerinţele de evacuare şi epurare a apelor uzate.

Folosirea raţională şi protecţia apelor poate fi atinsă prin stimulare economică, şi anume prin:

a) stabilirea unei plăţi pentru folosirea resurselor de apă şi deversarea substanţelor poluante în

obiectivele acvatice;

b) acordarea unor înlesniri de creditare şi altor avantaje beneficiarilor de folosinţă a apei pentru

implementarea unor tehnologii şi cicluri de producţie hidroeconomicoase şi cu deşeuri minime, pentru

realizarea altor activităţi de mare eficienţă în domeniul protecţiei apelor;

c) vînzarea licenţei (autorizaţiei) pentru dreptul de deversar al substanţelor poluante în obiectivele

acvatice;

d) obligarea beneficiarilor de folosinţă a apei să remedieze starea ecologică a obiecvtivelor acvatice;

e) încasarea în modul stabilit a compensaţiilor băneşti pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea legislaţiei

apelor;

f) luarea de măsuri pentru ameliorarea stării zonelor de protecţie sanitară ale surselor de alimentare cu

apă, optimizarea regimului de exploatare a prizelor de ape subterane şi îmbunătăţirea evidenţei

funcţionării acestor prize;

g) şi alte modalităţi de stimulare economică a activităţii de protecţie a apelor. (art.90 CA)

26

Subiectul 11. Regimul juridic de folosire și protecție a solului

1. Pămîntul ca obiect de folosire şi protecţie;

2. Administrarea fondului funciar, cadastrul funciar;

3. Măsurile juridice de protecţie a solului;

4. Răspunderea juridică pentru încălcarea regimului juridic funciar.

Necesitatea protectiei juridice a solului. Modalitati de protectie1 Solul este o componenta

importanta si esentiala a biosferei, avand o ecologie vulnerabila la influentele negative naturale

(inundatii, furtuni, contaminare, poluare atmosferica) sau artificiale asupra sa. Poluantii acumulati in

sol pot tulbura puternic echilibrul ecologic al acestuia, cu consecinte negative asupra mediului.

Poluarea solului este rezultatul actiunilor ce produc degradarea solului (fizica, chimica, biologica),

afectand negativ capacitatea sa bioproductiva. Sursele de poluare a solului sunt: emisii din procese

tehnologice, pesticidele, deversarile de petrol, rezidurile industriale si deseurile menajere,

exploatarile de resurse minerale etc. Poluarea solului este un proces complex reprezentat de acele

fenomene negative care prin efectul lor duc la degradarea si distrugerea functiei sale ca suport si

mediu in acelasi timp.

Principalele efecte ale poluarii solului sunt:

- acidificarea solului;

-diminuarea rezervei de humus;

-deficitul unor microelemente;

-deficitul sau excesul potential de umiditate;

-eroziunea si saraturarea solului;

-contaminarea cu agenti patogeni, pesticide etc.

Efectele poluarii solului se pot manifesta direct sau indirect, putand avea caracter imediat sau pe

termen lung.

Datorita multiplelor forme de poluare la care este expus, a intinderii sale limitate, a importantei

in asigurarea perenitatii ecosistemelor terestre, a resurselor de hrana pe care le detine si le ofera, dar

si a unei mari perioade de timp necesare pentru formarea unui nou strat de sol, sunt necesare

mijloace complexe si variate pentru protectia solului, masuri adecvate de gospodarire, conservare,

organizare si amenajare a terenurilor.

Solul este in stransa interdependenta cu subsolul si cu celelalte ecosisteme terestre, fiind supuse

atat regulilor comune de protectie, cat si celor specifice, impuse de caracteristicile si particularitatile

fiecaruia.

Reprezentand un patrimoniu indispensabil supravietuirii, protectia si refacerea acestuia este

deosebit de importanta si necesara. Protectia solului presupune urmatoarele tipuri deactivitati.:

- activitati de imbunatatiri funciare, care se adreseaza de regula, poluarii naturale;

- activitati de prevenire si combatere a poluarii solului, ce se adreseaza, in special, poluarii

antropice.

In scopul protectiei solurilor, legislatia in vigoare stabileste o serie de obligatii pentru detinatorii

de terenuri cu orice titlu, protectia juridica fiind considerata mijlocul cel mai eficient de conservare

si ameliorare a calitatii acestora.

Protectia juridica a terenurilor are ca scop atat protectia cantitativa (folosirea completa si

pastrarea destinatiei acestor terenuri, a fertilitatii lor, etc), cat si protectia lor calitativa (executarea

de lucrari de conservare si ameliorare a solului pe baza de studii si proiecte, prevenirea si inlaturarea

degradarii calitatii fizico-chimice si biologice).

Protectia juridica calitativa si cantitativa a solului este parte componenta a protectiei juridice a

27

mediului, fiind o problema de interes atat public, cat si privat, ce se realizeaza mai ales prin

stabilirea de obligatii legale pentru orice detinator de teren, care va executa lucrarile de protectie si

ameliorare a solului fie prin forte proprii, fie cu aportul unitatilor specializate.

Dispozitiile constitutionale (art.46) consacra o obligatie generala pentru detinatorii de terenuri cu

orice titlu si pentru autoritatile publice, de intocmire de studii si proiecte de lucrari de protectie si

ameliorare a calitatii solului, dar si executarea acestora.

Legea privind protectia mediului cuprinde dispozitii care prevad obligatia pentru toti detinatorii

de terenuri de protectie a solului, subsolului si ecosistemelor terestre prin masuri de gospodarire,

conservare si amenajare a teritoriului complexe si adecvate.

Terenurile degradate si neproductive (cu eroziune, cu exces de umiditate, pietris, bolovanis,

nisipoase, saraturile, terenurile acide, cu deseuri, etc.) care si-au pierdut, total sau partial, capacitatea

de productie, sunt supuse unui program de recuperare si ameliorare.2

Solul poate fi protejat si ameliorat prin lucrari de imbunatatiri funciare3, sub forma de constructii

hidrotehnice, lucrari de prevenire si inlaturare a secetei, inundatiilor, umiditatii excesive, eroziunii,

etc., in scopul imbunatatirii cpacitatii de productie a terenurilor neproductive. Aceste lucrari se

executa in corelare cu lucrarile de gospodarire a apelor, de amenajare a teritoriului, in acord cu

interesele proprietarilor de teren.

Pentru ca regimul juridic al solului sa fie reglementat eficient, printr-o legislatie adecvata, in

scopul protectiei si imbunatatirii calitatii sale, este necesar a se lua in considerare particularitatile

specifice ale terenurilor.

RAPORTUL JURIDIC DE PROTECTIE A TERENURILOR AGRICOLE

1. Parte componenta a fondului funciar, terenurile cu destinatie agricola sunt alcatuite din:

- terenuri agricole productive (arabile, vii, livezi, pasuni, fanete, sere, solarii);

- terenuri cu vegetatie forestiera - pasuni impadurite, terenuri ocupate cu constructii si instalatii

agrozootehnice, amenajari piscicole, de imbunatatiri funciare, drumurile de exploatare agricola,

platforme si spatii de depozitare pentru produse agricole;

- terenuri neproductive (ce pot fi amenajate si folosite pentru productia agricola).

Mijloacele juridice de protectie privesc atat terenurile agricole productive, cat si cele

neproductive. Acestea constau in:

- interdictia de a le schimba destinatia agricola, cu exceptia cazurilor si conditiilor prevazute de

lege;

-interdictia de a desfasura activitati poluante, etc.

2. Atributiile subiectelor raportului juridic de protectie a terenurilor agricole

Subiectele acestor raporturi juridice sunt: statul, organele statului si detinatorii de terenuri cu

orice titlu. Statul, ca subiect al raporturilor juridice de protectie a terenurilor agricole, urmareste

realizarea unei protectii cantitative si calitative a acestora, indeplinind in acest sens urmatoarele

atributii:

- stabileste cadrul legislativ de protectie a terenurilor agricole;

- organizeaza evidenta acestor terenuri si stabileste sistemul de monitorizare a calitatii solului;

- controleaza respectarea prevederilor imperative ale legii de catre detinatorii de terenuri agricole;

- stabileste procedura de autorizare privind probleme de protectia mediului;

- asigura respectarea obligatiilor asumate pe plan international in domeniul cooperarii in materie;

- sprijina realizarea lucrarilor de protectie si ameliorare a solului, suportand partial sau total

cheltuielile, in limita alocatiilor bugetare alocate. Protectia cantitativa a terenurilor agricole are ca

scop folosirea completa si eficienta, precum si pastrarea destinatiei lor economice. Pentru a se evita

28

reducerea fondului funciar agricol, scoaterea din circuitul agricol (temporar sau

definitiv) este admisa numai in cazuri justificate si exceptionale, conform legii.

Protectia calitativa a terenurilor agricole are ca scop pastrarea potentialului productiv al acestora,

prevenirea si inlaturarea degradarii calitatilor fizico - chimice si biologice, precum si imbunatatirea

calitatii solului terenurilor agricole.

Art. 50 din Legea privind protectia mediului stabileste in sarcina autoritatilor centrale pentru

agricultura si silvicultura obligatia de a tine evidenta terenurilor degradate, improprii pentru

productia agricola, de a indruma si controla lucrarile de imbunatatiri funciare, de a acorda asistenta

tehnica de specialitate pentru lucrarile de imbunatatiri funciare, elaborand reglementari privind

mentinerea si ameliorarea calitatii terenurilor, conservarea biodiversitatii si habitatelor naturale.

Detinatorii de terenuri cu orice titlu au stabilite prin lege6, in scopul asigurarii protectiei calitatii

solurilor, urmatoarele obligatii:

-sa previna deteriorarea calitatii solurilor;

- sa respecte conditiile stipulate in acordul/autorizatia de mediu pentru lucrarile de amplasare,

construire si punere in functiune a obiectivelor de orice fel, precum si pentru schimbarea destinatiei

terenurilor;

- sa nu arda vegetatia ierboasa, stuful, tufarisurile, fara autorizatie eliberata de autoritatea de

mediu competenta;

- sa respecte toate prevederile legii privind protectia terenurilor.

Controlul respectarii reglementarilor privitoare la protectia si conservarea, precum si la folosirea

judicioasa a solurilor, subsolurilor, ecosistemelor terestre se organizeaza si se exercita de autoritatile

pentru protectia mediului, sau dupa caz, de alte autoritati ale administratiei publice competente.

Un rol deosebit de important in privinta protectiei juridice a terenurilor agricole il reprezinta

normele juridice8 care reglementeaza imperativ aspecte legate de: folosirea temporara sau definitiva

a terenurilor in alte scopuri decat productia agricola, amplasarea constructiilor de orice fel pe

terenuri agricole din extravilan, scoaterea definitiva din circuitul agricol a terenurilor agricole din

extravilan, scoaterea temporara a terenurilor agricole din productia agricola pentru realizarea

lucrarilor de imbunatatiri funciare, de remediere a unor deranjamente la liniile de telecomunicatii,

executarea de lucrari de organizare si amenajare a teritoriului, etc.

Subiectul 12. Regimul juridic de folosire şi protecție a regnului animal

1. Noţiune şi caracteristica generală a regimului juridic de folosire şi protecție a regnului

animal.

2. Particularităţile regimului juridic de folosire şi protecție a regnului animal.

3. Răspunderea juridică pentru încălcarea regimului juridic de folosire şi protecție a regnului

animal.

Sub influenta factorilor umani diversitatea regnului animal, spre regret, se afla in diminuare continua.

Din fauna salbatica a Republicii Moldova prin Legea nr.1538 ? XIII din 25.02.1998 sunt ocrotite peste

300 specii de animale, iar 216 sunt incluse in Cartea Rosie a Rpiblicii Moldova (ed.II.).

Legislatia in vigoare reglementeaza doar relatiile in domeniul protectiei si folosirii animalelor

salbatice (mamifere, pasari, reptile, amfibieni, pesti, insecte, crustacee, moluste etc.) din ecosistemele

naturale terestre forestiere, stepice, pietrofite, acvatice, palustre etc. (art. 1 al Legea privind Regnul

Animal).

Nu sunt luate sub protectie juridica speciile daunatoare si nu constituie obiect de protectie atat

29

animalele domestice si agricole, cat si reprezentatii speciilor salbatice, intretinuti in captivitate sau

semicaptivitate in scopuri de cercetare, estetice sau educative.

Regimul juridic de protectie si utilizare a regnului animal (Legea R. Moldova privind Protectia

Mediului inconjurator din 16 iunie 1993, Legea privind Regnului Animal din 27. 04. 1995 etc.) este

intocmit intru conservarea biodiversitatii faunistice prin pastrarea mediului de existenta, pastrarea

biotopurilor populatiilor de animale salbatice in conditii de libertate, de a mentine fondul genetic al

speciilor si folosirea rationala a resurselor faunistice. Acest scop strategic se preconizeaza a fi atins prin

realizarea activitatilor ce tin de:

a) planificarea si management in domeniul protectiei si utilizarii rationale a lumii animale;

b) trecerea in revista a obiectelor, care necesita a fi protejate;

c) elaborarea normelor juridice cu caracter de avertisment, restabilire, interzicere etc.;

d) supravegherea respectarii normativelor de protectie si utilizare a resurselor faunistice;

e) tragerea la raspundere a infractorilor pentru incalcarea regimului legislativ.

În baza celor expuse concluzionam: protectia juridica a regnului animal reprezinta totalitatea

masurilor statale si obstesti prevazute de legislatia in vigoare, in scopul conservarii si utilizarii rationale a

resurselor faunistice, asigurarii autoreproducerii regnului animal intru mentinerea biodiversitatii

salbatice, mentinerea viabilitatii patrimoniului natural ca factor si componenet necesar al dezvoltarii

durabile a sistemului socio-economic national.

Potrivit ali.4 art.127 al Constitutiei Republicii Moldova si art.3 al Legii Regnului Animal, fauna

salbatica este proprietate publica fapt care interzice orice actiuni ce contravin dreptului de proprietate

publica asupra regnului animal. Acest imperativ isi raspindeste actiunea asupra tuturor subiectilor

raporturilor juridice din domeniul dat, inclusiv cetatenilor straini si apatrizilor. În conditiile de poluare

excesiva a mediului (acvatic, edafic, atmosgeric) protejarea faunei este o datorie a omului, inclusiv si

preintampinarea transmiterii unor boli de la animale la om etc..

Dar nu numai poluarea mediului are urmari grave pentru fauna existenta, ci si activitatea umana

directa conduce la distrugerea biotopurilor, diminuarea genofondului faunistic. Frecvent pot fi intalnite

actiuni nejustificate ale unor personaje sau grupuri de indivizi prin care se cauzeaza suferinte de

nedescris acestor vietuitoare. Pentru obtinerea unui profit cat mai mare, la un pret de cost cat mai scazut,

adesea se purcede la exterminarea in masa a multor animale de blana, luptelor organizate intre caini,

cucosi etc. pentru a obtine un castig prin pariuri si multe alte astfel de actiuni inumane fac ca problema

protectiei lor sa stea in atentia legiuitorului.

Fiind constient de aceasta stare a lucrurilor, omul, care se gasesc in varful piramidei vietuitoarelor si

este inzestrat cu judecata rationala, nu poate ramane indiferent si pasiv fata fe procesele de diminuare a

diversitatii faunistice. intr-un stat de drept civilizat, societatea, cu toate posibilitatile sale, nu poate sa nu

reactioneze si sa nu actioneze, folosind toate mijloace legale posibile pentru protectia mediului.

Ca rezultat al muncii consecvente si indelungate intru protectia animalelor, treptat populatia

constientizeaza starea animalelor salbatice si are atitudine sanatoasa fata de regnul animal ca rezultat al

activitatii organizatiilor guvernamentale si neguvernamentale, nationale si internationale in vederea

luarii masurilor concrete. Astazi putem afirma ca, in ultimele doua-trei decenii, a aparut in societatea

umana necesitatea fireasca de a veni in spriginul protectiei animalelor.

Legislatia in vigoare este parghia principala si contribuie esential la protejarea regnului animal. Ea

stabileste urmatoarele domenii de reglementare a protectiei faunei.

Cerintele principale privind protectia si folosirea resurselor regnului animal in procesele de

planificare si realizare a activitatilor de teren sa fie evitate masuri ce ar putea afecta: a) conservarea

genofondului populational si specific din ecosistemele naturale; b) degradarea habitatelor si conditiilor

30

de reproducere a animalelor; c) structura si functia biocenozelor; d) mentinerea efectivului tuturor

populatiilor si comunitatilor din diverse grupe de animale (vertebrate, nevertebrate, microorganisme); e)

restabilirea habitatelor si biodiversitatii specifice acestor habitate.

Masurile de asigurarea a conservarii regnului animal. Conservarea genofondului faunistic poate fi

asigurata prin: a) stabilirea regulelor si normelor de utilizare rationala a resurselor faunistice; b) in

proiectele de amenajare teritoriala a evita activitati ce ar afecta elementele structurale ale Retelei

Ecologice Nationale; c) crearea retelei de arii protejate cu reprezentativitate specifica adecvata situatiei

actuale; d) conservarea in conditii de ?ex-situ? a taxonilor rari si pe cale de disparitie; e) limitarea

introducerii speciilor noi alohtone in ecosistemele naturale; f) recultivarea terenurilor afectate prin

extragerea resurselor subterane; g) instaurarea in teren a monitoringului ecologic complex; h) utilizarea

tuturor modalitatilor de educatie si propaganda a necesitatii conservarii biodiversitatii regnului animal; i)

realizarea de curand a planurilor de actiune incluse in Strategia Conservarii Biodiversitatii R. Moldovei.

Reglementarea efectivului de animale. Evitarea fenomenului de dezvoltare exploziva a efectivului

unor specii de animale ce pot provoca daune economiei nationale sau ecosistemelor naturale cum ar fi

cainii salbatici, insectele defoliante, albinele agresive si alte specii invazive.

Prevenirea pieirii animalelor la efectuarea unor procese de productie .

in procesele de valorificare a terenurilor naturale si aplicarea tehnologiilor de producere a evita

activitati ce provoaca pieirea in masa a regnului animal: a) interzicerea incendierii miristelor; b)

interzicerea desecarii terenurilor inmlastinite etc.

Protectia speciilor de animale rare, periclitate si vulnerabile. Speciile de animale rare, periclitate si

vulnerabile sunt in mod obligatoriu protejate de stat prinLegea cu privire la ariile protejatede stat, prin

includerea in Cartea Rosie a Republicii Moldova. Protectia animalelor in cazul aplicarii chimicatelor in

economia nationala. Gospodariile agricole, intreprinderile si organizatiile preocupate de utilizarea,

transportarea si stocarea chimicalelor precum si persoanele fizice sunt obligate sa respecte regulile de

aplicare a chimicalelor in vederea evitarii pieirii animalelor. Se interzice aplicarea chimicalelor pentru

care nu au fost elaborate normativele de concentratii maxime admisibile in mediul inconjurator. Regulile

de aplicare a chimicalelor precum si lista lor propuse pentru a fi utilizate e necesar sa fie coordonate cu

serviciile corespunzatoare ale Ministerului Sanatatii, Ministerului Protectiei Mediului si Amenajarii

Teritoriului, Ministerul Agriculturii si Industriei Prelucratoare.

Importul, exportul, stramutarea si aclimatizarea, incrucisarea animalelor. Activitatile ce tin de import,

export si comercializare a animalelor, aclimatizarea speciilor alohtone, precum si incrucisarea animalelor

se admite doar in baza deciziilor Ministerul Mediului si Amenajarii Teritoriului.

Restrictii la drepturile beneficiarilor si stabilirea obligatiunilor acestora privind folosinta obiectelor

naturale in scopul protectiei regnului animal. Conform legislatiei in vigoare persoanele fizice si juridice

pot aplica modalitatile de utilizare a resurselor faunistice numai in limitele stabilite de legislatia in

vigoare si in baza permiselor speciale. Reglamentarea folosirii resurselor regnului animal pot fi limitate

de catre organele administratiei publlice locale in cazurile reducerii efectivului de animale sau retragerii

din folosinta a unor specii, populatiile carora s-au pomenit in proces de diminuare esentiala.

Subiectul 13. Protecţia juridică a aerului atmosferic

1. Noţiune şi caracteristica generală a regimului juridic al aerului atmosferic.

2. Măsurile juridice de protecţie a aerului atmosferic;

3. Răspunderea juridică pentru încălcarea regimului juridic al aerului atmosferic.

Ca element important al mediului natural, aerul atmosferic si in special calitatileacestuia reprezinta

31

o semnificatie deosebita pentru viata si sanatatea populatiei, inclusiv pentruexistenta florei si faunei.

Aerul atmosferic ca obiect al naturii indeplineste cateva functii: 1)servesteo sursa de neinlocuit a

oxigenului; 2) serveste in calitate de strat de protectie impotriva radiatieicosmice; 3)formeaza baza

conditiilor climaterice.Una din particularitatile regimului juridic al aerului atmosferic consta in

faptul ca inlegatura cu capacitatile fizice ale sale, el nu poate fi obiect al dreptului de proprietate,

deoareceaerului atmosferic nu-i sunt caracteristice elementele traditionale ale acestui institut, adica

aerulatmosferic nu poate fi individualizat sau conservat pentru a fi obiect al dreptului de proprietate.

Canici un alt obiect al naturii, aerul atmosferic nu recunoaste hotarele politico-geografice;

aerul formeaza un mediu unic vital pentru om.

Analiza legislatiei ecologice genereaza concluzia ca aerul atmosferic

este folosit inurmatoarele scopuri: 1)asigurarea vietii si sanatatii populatiei, florei si faunei;2)pentru

emisia substantelor poluante in atmosfera;3)pentru necesitatile de productie in calitate de materie

prima pentru dobandirea oxigenuluisi azotului.Calitatea aerului atmosferic care in esenta sa

reprezinta ansamblul de caracteristici calitativesi cantitative depinde in cea mai mare masura de

activitatea economica a societatii, inclusiv deimplementarea proceselor economice noi, de politica

ecologica a statului care este promovata deorganele de competenta speciala.

Unul din mecanismele cele mai reusite de exercitare a protectiei este stabilirea prin legislatiea unor

normative, standarde, masuri de protectie, conditii si cerinte care si poarta denumirea de protectie

juridica a aerului atmosferic.Legea cu privire la protectia aerului atmosferic determina 2 normative

cu privire la calitateasi protectia aerului atmosferic si anume:

concentratia maxima admisibila de poluanti (CMA)elaborat de Ministerul Sanatatii; emisiile limitat

admisibile de poluanti (ELA) stabilite de MinisterulMediului. In anumite situatii, normativele

concentratiei maxime admisibile pot fi diferite si aceastadepinde de calitatea aerului atmosferic intr-

o anumita localitate si intr-o anumita perioada de timp.Emisiile limitat admisibile de poluanti

reprezinta normativele poluantilor evacuati in aerulatmosferic de la suprafata solului de o sursa sau

de un grup de surse de emisie in corespundere cunormativele calitatii aerului atmosferic care sunt

prevazute pentru populatie, regnul animal si celvegetal. Normativele emisiilor limitat admisibile de

poluanti se stabilesc la un asa nivel incatsubstantele evacuate de toate sursele existente dintr-o

localitate sa nu depaseasca concentratiamaxima admisibila de poluanti. Cantitatea poluantilor se

calculeaza total pe întreprindere si sedivizeaza in 2 grupe: grupa de poluanti solizi cum sunt cenusa,

praful metalic, praful de lemn; grupade poluanti gazosi si lichizi cum sunt vaporii de acid sulfuric,

amiac, hidrocarburile.

Cantitatile poluantilor sunt calculate in grame pe secunda si tone pe an. . In ceea ce priveste emisiile

de poluanti in aerul atmosferic de la mijloacele de transport, ele nu trebuie sa depaseasca

normativeleemisiile limitat admisibile.

Prima conferinta general-europeana pentru protectia mediului organizata la Geneva in 1879 a

elaborat conventia si rezolutia privind poluarea atmosferica transfrontiera la mari distante care

defineste poluarea atmosferei in general ca fiind eliberarea de catre oameni de substante sau energie

cu efecte nocive precum si periclitarea sanatatii deteriorarea ecosistemelor sau altor bunuri dar si

o limitare a beneficiilor mediului.Conventia defineste si si poluarea atmosferica transfrontiera pe

distante lungi ca acea poluare a carui sursa fizica este cuprinsa total sau partial in zona de jurisdictie

nationala a unui stat si care are efecte daunatoare intr-o zona de jurisdictie nationala a altui stat la o

distanta la care nu este in general posibil sa se identifice contributia surselor individuale sau a

grupurilor de surse de emisie.Poluantii atmosferici se impart in doua grupe mari :

-poluanti primari-emisi din surse identificate sau identificabile

32

-poluanti secundari- produsi prin intractiunea a 2 sau mai multi poluanti.Cel mai raspandit poluant al

aerului este monoxidul de carbon care are ca surse naturale eruptiile vulcanice, descarcarile electrice

,incendiile forestiere iar ca surse artificiale arderile de combustibil..Principala substanta daunatoare

din aer este dioxidul de sulf provocata in principal din arderea carbunilor insa cea mai grava forma

de poluare este cea acida.

Prevenirea si combaterea poluarii industriale a atmosferei

Considerata drept cea mai ampla si mai nociva forma de poluare a aerului poluarea de origine

industriala este prevenita si combatuta prin 3 cai principale ;stabilirea concentratiilor maxime

admisibile de substante nocive in atmosfera, stabilirea zonelor de protectie sanitara si reguli

specifice de amplasare a zonelor industriale sau a obiectivelor economice.

Concentratiile maxime admisibile(CMA)

Pentru diferite substante poluante sunt stabilite de catre autoritatea centrala pentru protectia

mediului in colaborare cu alte autoritati de protectia mediului .in tara noastra activitatea de protectie

a calitatii aerului face cu prioritate obiectul preocuparilorInstitutului de Meteorologie si Hidrologie

(INMH) care determina calitatea aerului prin masurarea concentratiilor de poluanti atat in cadrul

unui monitoring de fond cat si unia de import.

Zonele de protectie sanitara

O contributie importanta la prevenirea si combaterea poluarii atmosferei (inclusiv fonice) pe langa

celelalte masuri prevazute de lege o are instituirea zonelor de protectie sanitara. astfel intre

intreprinderile industriale care polueaza atmosfera sau produc zgomot si teritoriile protejate

invecinate se asigura zone de protectie sanitare.Suprafata zonelor de protectie sanitara se considera

de la punctele de emisie in atmosfera a noxelor respective pana la limita obiectivelor si a teritoriilor

protejate.Marimea si forma zonei de protectie sanitara dintre obiectivele economice cu surse de

poluare si zonele protejate se stabilesc pe baza calculelor de antievaluare a concentratiei substantelor

poluante in zonele protejate care trebuie sa fie inferioara concentratiei maxime admisibile chiar si in

conditiile meteorologice cele mai lavorabile.

Amplasarea obiectivelor economice

In ceea ce priveste amplasarea obiectivelor economice care prin natura activitatii lor pot polua

atmosfera ca modalitate de protectie a mediului aceasta se poate realize prin mai multe cai.astfel

amplasarea acestor obiective se face cu precadere in zonele rezervate industriilor cu surse de

poluare ; la alegerea amplasamentului zonei industriale sau obiectivului economic se tine seama si

de factorii naturali capabili sa influienteze asupra conditiilor de mediu ;clima,relieful,reteaua

hidrografica si caracteristicile solului.

Reglementari nationale privind protectia stratului de ozon

Pentru aplivarea masurilor preconizate de Conventia de la viena privind protectia stratului de

ozon(1985) , a celor cuprinse in protocolul de la montreal privind substantele care epuizeaza stratul

de ozon (1987) si a amendamentului acestuia adoptat la Londra(1990) documente la care Romania a

aderat prin legea nr. 84/1993 a fost infiintat in tara noastra Comitetul National pentru Protectia

Stratului de Ozon ,organism interministerial fara personalitate juridica a carui activitate este

coordonata de autoritatea publica centrala pentru protectia mediului.Comitetul National pentru

Protectia Stratului de Ozon este alcatuit prin reprezentanti ai ministerelor ale caror activitati au

legatura cu cu producerea,comercializarea substantelor mentionate in Protocolul de la Montreal si al

amendamentelor lui .Dintre atributiile ce revin acestui organism mentionam :analizeaza si propune

spre aprobare Guvernului oportunitatea aderarii Romaniei la actele internationale in domeniul

protectiei stratului de ozon precum si la incheierea de intelegeri bilaterale si regionale in domeniul

33

activitatii cu substantele aflate sub incidenta protocolului de la Montreal ,echipamente si produse

finite care contin in ele substantele in cauza sau care sunt obtinute cu ajutorul acestor substante

propune in conditiile legii Programul national de cercetare stiintifica si tehnologica privind protectia

stratului de ozon ;colaboreaza cu autoritatea centrala pentru protectia mediului la elaborarea sau

avizarea dupa caz a proiectelor de acte normative pentru productia,importul,exportul ,reciclarea

,regenerarea ,recuperarea, distrugerea stabilite ca fiind esentiale pentru substantele prevazute in

protocolul de la montreal .Comitetul prezinta guvernului odata la 2 ani spre aprobare un raport

privind actiunile pe care le-a intreprins in vederea aplicarii mrotocolullui de la Montreal , raport care

se transmite Secretariatului Ozonului din cadrul Programului Natiunilor unite pentru mediu.In anul

1996 prin Ordinul nr 506 /17 septembrie al ministrului apelor, padurilor si protectiei mediului a fost

aprobata procedura de reglementare a activitatilor de import -export cu substante produse si

echipamente inscrise in anexele Protocolului de la Montreal procedura care se refera la conditiile

emiterii acordului de mediu cu privire la desfasurarea acestor activitati si a licentei de import-

export.

Subiectul 14. Regimul juridic al managementului deşeurilor

1. Noţiunea şi categorii de deşeuri;

2. Managementul deşeurilor;

3. Controlul de stat în domeniul deşeurilor;

4. Autorizarea pentru managementul deşeurilor;

5. Deşeurile menajere, ionizate radioactive etc;

6. Supravegherea respectării regimului juridic al deşeurilor;

7. Răspunderea pentru încălcarea regimului juridic al deşeurilor;

Regimul juridic national si international al deseurilor are ca obiective principale identificarea si

analizarea instrumentelor juridice consacrate protectiei mediului si sănătătii umane împotriva

consecintelor gestionării necorespunzătoare a deseurilor, precum si evidentierea jurisprudentei si

doctrinei în materie, atât în vederea realizării unui cadru sintetizat în domeniul supus studiului,

cât si pentru determinarea măsurilor necesare optimizării conditiilor de prevenire si reducere la

minim a producerii de deseuri si a poluării cauzate de acestea.

Cercetarea regimului juridic national si international al deseurilor prezintă un caracter complex,

realizarea obiectivelor anterior mentionate implicând recurgerea la metode specifice domeniului

juridic, cum sunt metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă, metoda sociologică.

Regimul juridic national si international al deseurilor sunt prezentate concluziile desprinse în

urma cercetării domeniului tematic de fată, propunerile de modificare si completare a cadrului

legislativ, precum si prezentarea unor măsuri apreciate ca necesare pentru evitarea producerii

poluării cu deseuri si pentru utilizarea acestora, acolo unde este posibil, ca surse de materii prime

în vederea conservării resurselor, întemeiată pe conceptul dezvoltării durabile, în scopul realizării

unui înalt nivel de protectie a mediului si sănătătii umane.

Deşeuri toxice, poluarea aerului şi deversarea reziduurilor toxice sunt o parte a moştenirii

ecologice dezastruoase pe care a lăsat-o fostul regim comunist. Aderarea la UE fiind anticipată

pentru 2007, autorităţile iau măsuri pentru rezolvarea acestor probleme.

În urmă cu aproape un an autorităţile române au descoperit 404 containere conţinând peste 100

de tone de policlorură de vinil în curtea unei ferme din Felnac, un sat de lângă graniţa cu

Ungaria. Reziduurile fuseseră importate din Franţa de o companie românească înfiinţată cu

34

numai două luni înainte. Proprietarul firmei, un cetăţean francez, urma să improvizeze un

incinerator şi să încerce să neutralizeze substanţele periculoase -- un plan care ar fi costat de zece

ori mai puţin decât în Europa de vest.

În prezent, deşeurile reprezintă una dintre cele mai acute probleme legate de protecţia mediului.

Mari cantităţi de deşeuri sunt generate anual. Protecţia mediului este o problemă a tuturor. Este

problema redresării, conservării şi ocrotirii mediului în scopul restrângerii şi eliminării surselor

de poluare, în cadrul dezvoltării armonioase a societăţii. Cadrul general al strategiei gospodăririi

deşeurilor menajere îl constituie Strategia Protecţiei Mediului bazată pe Strategia Naţională

pentru Dezvoltare Durabilă. Soluţia problemei depozitării şi procesării ecologice a deşeurilor

menajere are o prioritate absolută în dezvoltarea durabilă a teritoriului. În România, majoritatea

depozitelor de deşeuri urbane datează din anii 1960 şi sunt supraîncărcate. Pentru depozitele

vechi nu există proiecte şi măsuri de remediere a poluării. Pe lângă deşeurile menajere, stradale,

comerciale, în depozitele de deşeuri urbane sunt introduse şi deşeuri industriale periculoase.

Deşeurile poluează aerul, apa şi solul, degradează peisajele pe suprafeţe întinse, şi antrenează

costuri ridicate pentru depozitarea lor.

NOTIUNEA DE “DESEURI” SI DE “DESEURI PERICULOASE”

Legislatia in vigoare defineste deseul ca fiind “orice substanta, preparat sau orice obiect din

categoriile stabilite de legislatia specifica privind regimul deseurilor, pe care detinatorul il

arunca, are intentia sau are obligatia de a-l arunca”.

In ceea ce priveste deseurile periculoase, potrivit Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.

195/2005, acestea sunt “deseurile incadrate generic, conform legislatiei specifice privind regimul

deseurilor, in aceste tipuri sau categorii de deseuri si care au cel putin un constituent sau o

proprietate care face ca acestea sa fie periculoase”. Deseurile periculoase provin din activitati

antropice si odata introduse sau mentinute in mediu, au un efect nociv asupra acestuia, asupra

oamenilor, plantelor si animalelor si a bunurilor materiale.

Conventia de la Basel, desi nu defineste deseurile periculoase, prevede categoriile de deseuri

considerate periculoase ce urmeaza a fi supuse controlului in cazul transportului international,

cum sunt: cele de natura chimica, provenite din spitale, din productia farmaceutica, deseuri

petroliere, de natura exploziva etc. Cu un inteles apropiat, cu referire la poluarea marii,

Conventia de la Bucuresti privind protectia Marii Negre impotriva poluarii, 1992, defineste

notiunea de substanta nociva ca fiind “orice substanta periculoasa, otravitoare sau un alt tip de

substanta care introdusa in mediul marin, din cauza toxicitatii ei si/sau caracteristicilor

bioacumulatoare, ar cauza poluarea sau ar afecta negative procesele biologice”.

Substanta periculoasa sau nociva este si deseul considerat periculos din cauza compozitiei si/sau

efectului sau nociv asupra unui component al mediului sau a mediului inconjurator in general.

Subiectul 15. Regimul juridic al fondului ariilor protejate de stat

1. Noţiunea şi componenţa fondului ariilor protejate de stat;

2. Regimul juridic al rezervaţiilor

3. Regimul juridic al parcurilor naţionale;

4. Regimul juridic al monumentelor naturii, a grădinilor botanice şi parcurilor dendrologice

Având în vedere amploarea pe care a luat-o ideea de a pune obiecte ale naturii sub ocrotirea

legii si constatându-se ca nomenclatura si legislatia erau foarte diferite de la o tara la alta, s-a

stabilit, în cea de-a 16 sesiune a Adunarii Generale ONU din 1959, crearea unui cadru international

35

pentru ocrotirea naturii. Acesta este Uniunea Internationala de Conservare a Naturii(UICN), a

carui Comisie pentru Paruri Nationale si Arii protejate (CPNAP) a început din 1971 sa publice liste

ale ariilor protejate din lume. În 1981, CPNAP a creat un nou organism, PADU (Protected Areas

Data Unit), menit a centraliza si prelucra datele, UICN si CPNAP urmând a stabili criterii pentru

definirea unor categorii de arii protejate în functie de scopul lor (ce anume trebuie protejat), din care

decurge si modalitatea de gospodarire a lor (ce anume trebuie protejat), din care decurge si

modalitatea de gospodarire a lor (regimul proprietatii, regimul de paza si exploatare etc.).

Categoriile si criteriile de clasificare au fost stabilite în urma mai multor runde de congrese

internationale si ele sunt recomandate a fi utilizate de tarile aderente la UNESCO, trebuind sa stea la

baza legislatiei nationale de protectie a naturii si a mediului.

Initial, UICN a publicat, în 1973, un sistem preliminar de categorisire a ariilor protejate, care a

fost reluat si definitivat în 1978 în raportul CPNAP intitulat "Categorii, obiective si criterii pentru

ariile prot 12412d34m ejate". Acesta prevedea zece categorii de arii protejate, distinse mai ales prin

gardul de protectie si care erau urmatoarele.

I. Rezervatie stiintifica (Rezervatie naturala stricta)

II. Parc national

III. Monument natural

IV. Rezervatie de conservare a naturii (definit mai expresiv în limba engleza "Wildlife

Sanctuary")

V. Peisaj protejat

VI. Rezervatie de resurse

VII. Arie naturala biotica sau antropica

VIII. Arie gestionata pentru utilizari multiple

IX. Rezervatie a biosferei

X. Rezervatie a patrimoniului mondial natural

Pe baza acestei clasificari s-a lucrat în numeroase state, ea fiind introdusa si în unele legislatii

nationale si tot pe baza ei au fost publicate, în 1990, de PADU listele de arii protejate (o versiune

prescurtata într-un volum si alta extinsa în trei volume). S-a constatat însa ca aceasta clasificare nu

corespunde perfect scopului, deoarece da nastere la gresite interpretari (de exemplu, la noi în tara au

fost confundate categoriile III si IV), apoi în categoriile VI-VIII nici o tara nu a introdus o rezervatie

(desi erau numeroase arii care s-ar fi pretat), iar pe de alta parte, categoriile sunt create pentru

utilizarea la nivel national, de fiecare tara, în timp ce categoriile IX si X sunt acordate de UICN si,

respectiv, UNESCO, depasind deci cadrul national. Fata de aceste obiectii, în 1990, la Adunarea

Generala a UICN de la Perth (Australia) s-a propus un nou sistem, adoptat în 1992 la cel de-al IV-

lea Congres Mondial al Parcurilor Nationale si Ariilor Protejate de la Caracas (Venezuela). În

esenta, în acest nou sistem au fost abandonate categoriile VI-VIII, a fost redefinita categoria VI, iar

ultimele doua au iesit din clasificare, ele fiind de resortul unor organisme internationale. Dar, ceea

ce este mai important, în fixarea categoriilor, statele trebuie sa plece nu de la intentia de a acorda o

anumita protectie unei arii ce urmeaza sa fie protejata (de exemplu, un parc national), ci trebuie fixat

în primul rând scopul pentru care se intentioneaza punerea sub protectie, de unde deriva un anumit

management care devine obligatoriu pentru tara respectiva.

UICN a publicat în 1994 o brosura (Guidlines for protected Areas management Categories) în

care sunt definite categoriile, obiectivul managementului, liniile directoare pentru selectarea ariei

respective si responsabilitatile de organizare.

În ceea ce priveste scopul major al punerii sub ocrotire, el cuprinde o paleta foarte larga de

36

interese, de protejare propriu-zisa a naturii, dar si de conservare a unor trasaturi caracteristice

culturale ale populatiei care are rezidenta în acea arie.

Scopurile majore pentru care se pune sub ocrotire o arie sunt urmatoarele:

1. Cercetarea stiintifica

2. Protectia salbaticiei

3. Protectia diversitatii speciilor

4. Mentinerea serviciilor

5. Protectia unor trasaturi naturale si culturale

6. Turism si recreere

7. Educatie

8. Utilizarea durabila a ecosistemelor

9. Mentinerea caracteristicilor culturale si traditionale.

Fara a intra în detaliu, prezentam mai jos categoriile UICN, cu constrângerile legislative

impuse de fiecare categorie.

Categoria I: Rezervatii stiintifice. Sunt destinate ocrotirii unor ecosisteme remarcabile aflate

într-o stare cât mai nealterata, ca si procesele ecologice. Suprafata trebuie sa apartina statului, sa fie

destul de mare pentru a asigura integritatea ecosistemelor. Rezervatiile sunt destinate cercetarilor

stiintifice, fara acces turistic sau de alta natura. Este interzisa orice exploatare economica. Aceasta

categorie are doua subcategorii:

1. a. Arie gestionata în principal pentru cercetarea stiintifica;

1. b. Arie gestionata în principal pentru protejarea salbaticiei.

Categoria a II-a: Parcuri nationale. Sunt teritorii întinse, cuprinzând mai multe ecosisteme sau

valori naturale deosebite. Terenul apartine statului sau altor niveluri guvernamentale; nu sunt permise

exploatari economice (agricultura, pasunat, exploatare forestiera si miniera), fiind permisa existenta unor

mici asezari permanente umane care pot exploata resurse doar pentru supravietuire. Parcurile Nationale

sunt deschise vizitatorilor pentru învatamânt, educatie, cercetare stiintifica, recreere. Este admisa o

redusa industrie turistica.

Categoria a III-a: Monumente naturale. Sunt teritorii gestionate în principal pentru

conservarea trasaturilor naturale specifice (lacuri, cascade, pesteri, puncte paleontologice, formatiuni

geologice etc.). Nu sunt permise exploatari economice, teritoriul poate apartine statului sau unor

organizatii neguvernamentale (ONG-uri). Este admisa vizitarea în scopuri educative, stiintifice sau

estetice.

Categoria a IV-a: Arii de gestionare a habitatelor si speciilor. Scopul managementului este

pastrarea conditiilor de habitat al unor specii sau comunitati biotice rare sau periclitate, chiar daca

este necesara o interventie a omului pentru mentinerea lor. Teritoriul apartine statului, organismelor

locale sau celor neguvernmentale care trebuie sa asigure si managementul. Aria este destinata

cercetarii stiintifice, monitorizarii habitatelor si speciilor, cu vizitare restrânsa pentru educarea

publicului.

Categorie a V-a: Peisaje protejate. Scopul este conservarea unor teritorii în care sunt întrunite

mai multe valori naturale (flora, fauna, elemente geologice) într-un ansamblu estetic, trebuind sa fie

mentinuta diversitatea peisajului. teritoriile sunt proprietate privata sau de stat, dat statul trebuie sa

mentina supravegherea pentru a nu se deturna scopul protectionist. Teritoriul poate cuprinde si asezari

permanente, de mica dimensiune, în care populatia sa se întretina pe baza turismului ecologic sau a

valorificarii produselor naturale (colectarea fructelor de padure, pescuitul, servicii pentru asigurarea apei

curate). Scopul principal este cel de protectie complexa, educativ si de recreere.

37

Categoria a VI-a: Arie protejata cu resurse gestionate. Este necesar ca teritoriul sa

cuprinda 2/3 sisteme naturale, în cadrul carora trebuie sa se acorde o protectie si asigurarea pe

termen lung a diversitatii biologice. În aria protejata pot exista asezari permanente, populatia traind

pe baza resurselor naturale ce urmeaza sa fie gestionata durabil. De aceea este necesar ca aria sa fie

destul de mare pentru a permite utilizarea continua a resurselor, fara ca ceasta sa fie în detrimentul

valorilor naturale pe termen lung. Proprietatea terenului este mixta, apartinând statului, unor

organisme administrative locale, ONG-uri, dar mai ales persoanelor private. Categoria este destinata

utilizarii durabile a ecosistemelor naturale.

Gospodarire în principal pentru:

I. Protectie stricta:

a. pentru cercetare stiintifica

b. pentru protectia salbaticiei

II. Conservarea ecosistemelor si recreere

III. Conservarea trasaturilor naturale

IV. Conservarea prin management activ

V. Conservare si recreere

VI. Utilizarea durabila a resurselor

Categorie

I. rezervatie stricta

II. Parc National

III. Monument Natural

IV. Arie de gestionare a habitatelor, speciilor

V. Peisaj terestru si marin

VI. Arie protejata cu resurse gestionate

În "Liniile directoare" se mentioneaza însa ca denumirea nu este obligatorie, putând varia de la

o tara la alta. În acest sens, exista numeroase alte tipuri de rezervatii corespunzând unor necesitati

nationale, cum ar fi în SUA, sanctuare marine nationale, tarmuri nationale lacustre, respectiv

marine, paduri nationale, parcuri statale (deci nu la nivel national), Parcuri de recreere etc.

majoritatea încadrate în categoria V. Mai frecvente în diverse tari apar doua tipuri de arii protejate.

În primul rând, sunt parcurile naturale, teritorii asemanatoare parcurilor nationale, cu deosebirea

ca pot sa cuprinda locuiri permanente si admis exploatarea resurselor regenerabile prin metode

traditionale.

O extensie si mai mare o au parcurile regionle, teritorii mari adapostind mai multe asezari

umane (sate, comune, chiar orasele) ce gospodaresc în comun zone deosebit de frumoase

peisagistic, dar în care factorul de exploatare traditionala joaca un rol primordial pentru activitate

turistica, scopul principal fiind tocmai dezvoltarea turismului de recreere. Proprietatea este majoritar

particulara, iar accesul complet liber, managementul si ocrotirea elementelor revenind comunelor

asociate pentru exploatare în comun. Conform clasificarii UICN, parcurile naturale trebuie cuprinse

în categoria V, iar parcurile regionale în categoria VI.

Din cele prezentate se observa ca exista o gradatie a raportului dintre activitatea umana si

categoriile de ocrotire. Astfel, în categoriile I, II si III, interventia omului a fost si trebuie sa fie în

continuare limitata, în timp ce în categoriile celelalte ea este admisa sau chiar de dorit. Astfel, în

categoria IV, interventia omului se face în folosul ecosistemelor, pentru a le mentine conditii

optime de dezvoltare, în timp ce în categoriile V si VI ea are ca scop dezvoltarea relatiei

populatiilor native cu natura în scopul protejarii ei (cat. V) sau chiar exploatarii durabile a

38

resurselor salbatice (cat. VI).

În afara sistemului de arii protejate, menite a fi utilizate pe plan national de fiecare tara, dar

respectând normele prescrise, exista înca trei categorii de zone puse sub paza legii, ci din altele.

Acestea pot fi, si de cele mai multe ori chiar sunt, si arii cuprinse în sistemul national. Ele sunt:

Bunuri ale patrimoniului mondial, unde sunt puse sub protectia legii si a unei supravegheri

internationale, vestigii istorice de mare valoare internationala (de exemplu, piramidele, Tadj Mahal,

Catedrala Nôtre Dame) si zone naturale de valoare peisagistica (de exemplu, Grand Canyon sau

Parcul Yellowstone). Ele sunt constituite pe baza Conventiei privind protectia patrimoniului

mondial, cultural si natural de la Paris din 1972, intrata în functiune în 1975.

Rezervatii ale biosferei, care intra în Programul UNESCO, Omul si Biosfera, fiind menite a

constitui o retea mondiala de arii cu ecosisteme specifice, reprezentative pentru întregul glob. În

rezervatii trebuie sa existe asezari permanente, în cadrul carora se practica sisteme traditionale de

exploatare a resurselor regenerabile si, de asemenea, sunt vizate si zone unde sa se realizeze

reabilitari ecologice. Teritoriul poate sa apartina statului, dar si unor proprietari particulari,

supravegherea ecologica apartinând însa statului.

Rezervatii de zone umede de importanta internationala (Rezervatii Ramsar), definite pe

baza unei conventii semnate la Ramsar (Iran) în 1971, ca arii destinate a proteja fauna acvatica, în

special avifauna. Statele semnatare ale acordului si-au luat obligatia sa conserve si sa

gospodareasca zonele umede (râuri, lacuri, mlastini, balti etc.) de ape naturale sau acumulate

artificial, dulci, salmastre sau sarate si ape marine pâna la adâncimea de sase metri. Rezervatiile

capata protectie legala a statului pe teritoriul carora se afla pe baza unei înscrieri într-o lista aprobata

international.

În afara ariilor protejate, se mai bucura de protectia legii alte doua categorii de elemente ale

naturii. Unele suntexemplare unice de arbori cu valoare istorica (de exemplu, gorunul lui Horia)

sau naturaliste (de exemplu, dudul alb din curtea Bisericii Babtiste). Al doilea grup îl

reprezinta specii de plante si animale rare, semnificative pentru o regiune, sau pe cale de

disparitie. De exemplu, floarea Reginei (Leontopodium alpinum) se afla sub protectia legii peste tot

în Europa, altele sunt endemisme protejate cum este garofita Pietrii Craiului (Dianthus callizonus),

sau animale, precum rinocerul, elefantul sau capra neagra în Europa.

Pentru speciile periclitate sau chiar pe cale de disparitie, UNESCO, sau alte organisme (UICN,

WWF, Consiliul Europei), publica liste rosii în care sunt înscrise acestea si pentru care se cere, pe

plan national, o protectie legislativa.

Am insistat asupra acestor componente ale naturii, deoarece ele au fost primele asupra carora

s-au aplecat ecologii, si aceasta înca din secolul XIX, luptând si obtinând impunerea ideii de ocrotire

a naturii prin instrumente juridice.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

I. ACTE NORMATIVE

Acte normative naţionale

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994.

39

2. Codul funciar din 25 decembrie 1991.

3. Codul civil al Republicii Moldova din 6 iunie 2002.

4. Codul apelor din 22 iunie 1993.

5. Codul silvic din 21 iunie 1996.

6. Codul subsolului din 17 aprilie 2009.

7. Codul transporturilor auto din 29 iulie 1998.

8. Codul transportului feroviar din 17 iulie 2003.

9. Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002.

10. Codul muncii al Republicii Moldova din 28 martie 2003.

11. Codul vamal al Republicii Moldova din 20 iulie 2000.

12. Codul fiscal din 24 aprilie 1997.

13. Codul contravenţional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24 octombrie 2008

14. Codul de executare al Republicii Moldova din 24 decembrie 2004.

15. Codul cu privire la locuinţe, adoptat prin Legea RSSM din 3 iunie 1983.

16. Legea privind terenurile proprietate publică şi delimitarea lor. Adoptată la 11 mai 2000.

17. Legea cu privire la zonele şi fîşiile de protecţie a apelor rîurilor şi bazinelor de apă.

Adoptată la 27 aprilie 1995.

18. Legea privind principiile urbanismului şi amenajări teritoriului.Adoptată la 17 mai 1996.

19. Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică.Adoptată la 8 iulie 1999 .

20. Legea cu privire la spaţiile verzi ale localităţilor urbane şi rurale.Adoptară la 9 septembrie

1999.

21. Legea cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritotiale. Adoptată la 4

noiembrie 1999.

22. Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice. Adoptată la 04 mai 2007.

c) Practica judiciară

1. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 30 ianuarie 1996 "Despre măsurile

de perfecţionare a activităţii instanţelor judecătoreşti în examinarea cauzelor penale,

civile şi administrative". Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a

Republicii Moldova, Chişinău, 1997.

2. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 18 din 10 iulie 1997 "Despre practica

aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei în domeniul

protecţiei mediului înconjurător". Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii

Moldova, 1997.

3. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Institutul Român pentru Drepturile

Omului, 1996, etc.

d) Literatură teoretică

1. Zamfir P., Trofimov I., Dreptul mediului, partea generală, Chişinău 1998.

2. Zamfir P., Dreptul mediului, partea specială, Chişinău 1998.

3. Trofimov I., Dreptul mediului, partea specială, Chişinău 2000.

4. Arcadie Capcelea, Dreptul Ecologic,Chisinau 2000.

5. Lupan E., Dreptul mediului, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti 1993;

6. Lupan E., Dreptul mediului, Cluj 1995.

7. Marinescu D., Dreptul mediului înconjurător, Bucureşti 1996, ediţia a 3

8. Lupan E., Dreptul mediului, Bucureşti 1996, partea generală.

9. Lupan E., Dreptul mediului, Bucureşti 1997, partea specială.

http://2i.06.1996/

40

10. Duţu M., Dreptul mediului, tratat, Bucureşti 1998.

11. Lupan E. Dicţionar de protecţia mediului, Bucureşti 1997.

12. I. P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura „Actami”,

Bucureşti, 1994;

13. Adam Ion. Noţiunea şi natura domeniului public, şi domeniului privat şi proprietăţii

private, Revista „Dreptul” nr. 8/1994.

14. D. Marinescu, Dreptul mediului înconjurător. Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti

1996;

15. E. Lupan, M. Minea, A. Marga, Dreptul mediului. Partea specială, editura „Lumina Lex”,

Bucureşti 1997;

16. Barac L. Răspunderea şi sancţiunea juridică, Lumina Lex, 1997

17. Eugen Chelaru, Efectele juridice ale exproprierii pentru cauzele de utilitate publică,

revista „Dreptul”, 1998, nr.4.

18. Radu I. Motica, Anton Trăilescu, Drept funciar, amenajarea teritoriului şi protecţia

mediului, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti 1999;

19. Tudor Roşca, Unele consideraţii cu referinţă la constrângerea administrativă, Analele

ştiinţifice ale USM, nr.4, Chişinău 2000.

20. Bădescu M., Teoria răspunderii şi sancţiunii juridice, Lumina Lex,Bucureşti,2001.

21. Sergiu Chiriac, Nicolae Genciu, Victor Mocanu, “Comentariu al practicii judiciare de

repertoriu funciar (aspect teoretico-practice), ed. Ulysse, Chişinău, 2002;

22. Sergiu Furdui, Dreptul contravenţional, Cartier Juridic, Chişinău, 2005.

23. Ю. К. Толстой, А. П. Сергеева, Гражданское право, Москва 1993;

24. Ю. Г. Жариков, В. Х. Улюкаев, В. Э. Чуркун, Земельное право, из. „Юрайт”,

Москва 2003.

25. Г.К.Башмаков, ,,Правовое регулирование разведки и разработки обще

распространенных полезных ископаемых, Москва 1978.

26. В.В Петров., Правовая охрана природы, Москва 1984.

27. А.С. ,, Шестерюк Вопросы кодификации законодательство об охране окружающей

среды, Ленинград 1984.

28. Г.М Полянская. ,,Актуальные вопросы лесного законодательства, Москва 1985.

29. В.В. ,,Петров Советское природно-ресурсное право и правовая охрана окружающей

среды, Москва 1987.

30. В.В. ,,Петров Экологическое право России, Москва 1996.

31. М.М. Бринчук, ,,Экологическое право, Москва 1998

32. М.М., Бринчук ,,Экологическое право, Москва.,2002

33. Б.В. Ермаков, ,,Сухарев А., Экологическое право России, Москва 1997

34. Н.Н. Веденин. ,,Экологическое право,, Москва 2000

35. Н.Н. Веденин ,,Экологическое право (вопросы и ответы),, Москва 1999

36. П.А. Замфир, Н.АЗамфир, ,,Экологическое право,, (учебное пособие в схемах).,

Кишинев 2002.

37. Б.В., Ерофеев ,,Экологическое право,, , Москва.,2002

38. Б.В., Ерофеев ,,Экологическое право,, России, Москва 2002.

NOTE DE CURS DREPTUL ECOLOGIC (Ciclul I)

Documents

Transcript of NOTE DE CURS DREPTUL ECOLOGIC (Ciclul I)