Note Curs Ase 3

120
ISTORIA ECONOMIEI MONDIALE NOTE DE CURS Ion Vorovenci Cuprins Tema 1 Începuturile capitalismului în Europa........................... p 2 Tema 2 Formarea pieţei mondiale.Premisele revoluţiei industriale................... p 8 Tema 3 Revoluţia industrială din Anglia................................................. p 14 Tema 4 Revoluţia industrială în Franţa.................................................... p 23 Tema 5 Circulaţia monetară în secolul al XIX- lea............................................ p 28 Tema 6 Revoluţia industrială în Germania SUA, Japonia, Rusia......... p 34 Tema 7 Urmările economice ale Primului Război Mondial p 47 Tema 8 Marea Depresiune - 1929-1933 p 62 Tema 9 Economia României - 1918-1940 p 76 Tema 10 Economia mondială după cel de-al Doilea Razboi Mondial p 90 Tema 11 Germania –un model economic p 101 1

Transcript of Note Curs Ase 3

Page 1: Note Curs Ase 3

ISTORIA ECONOMIEI MONDIALE

NOTE DE CURS

Ion VorovenciCuprins

Tema 1Începuturile capitalismului în Europa........................... p 2

Tema 2Formarea pieţei mondiale.Premisele revoluţiei industriale................... p 8

Tema 3Revoluţia industrială din Anglia................................................. p 14

Tema 4Revoluţia industrială în Franţa.................................................... p 23

Tema 5Circulaţia monetară în secolul al XIX- lea............................................ p 28Tema 6Revoluţia industrială în Germania SUA, Japonia, Rusia......... p 34

Tema 7Urmările economice ale Primului Război Mondial p 47

Tema 8Marea Depresiune − 1929-1933 p 62

Tema 9Economia României − 1918-1940 p 76

Tema 10Economia mondială după cel de-al Doilea Razboi Mondial p 90

Tema 11Germania –un model economic p 101

1

Page 2: Note Curs Ase 3

Tema 1

ÎNCEPUTURILE CAPITALISMULUI

ÎN EUROPA

Economia ţărilor europene pînă in secolul al XVI-lea, se caracteriza prin predominarea

economiei naturale specifică evului mediu, dar şi prin apariţia unor elemente incipiente ale epocii

capitaliste.

1.1. Economia Evului Mediu

Evul mediu este perceput astăzi ca societate cu viaţă economică puţin dezvoltată în care

schimbul de mărfuri erau reduse, limitându-se mai ales la ţările cu ieşire la mare. Erau societăţi într-o

oarecare măsură cu economi închise, fiecare moşie tindea să producă toate bunurile de care aveau

nevoie locuitorii, seniorii de cele mai multe ori nu cumpărau decît citeva articole de lux (coloniale,

aromate, stofe fine aduse din Orient).

Gospodăria ţărănească producea alimentele, aproape toate articolele de îmbrăcăminte, uneltele

agricole şi ustensilele casnice de care avea nevoie. Locuinţele specifice evului mediu european erau

realizate din lemn, evul mediu fiind caracterizat de cei mai mulţi istorici ca epoca civilizaţiei

lemnului, epoca de înflorire a meşteşteşugului casnic. Aproape toate acareturile din curte, erau

realizate de tărani şi doar puţine produse trebuiau să fie cumpărate de la unii meşteşugari (olari,

fierari). Chiar şi nobilii şi stăpinii de moşii apelau la bunurile meşteşugăreşti produse de către ţăranii

specializaţi în diferite meserii care serveau necesităţile moşiei şi curţii nobiliare.Odată cu dezvoltarea

oraşelor apar breslele sau corporaţiile de meşteşugari, care grupau aceleaşi meserii care conform

statulului lor vegheau ca nici o meserie să nu încalce sfera altei meserii.Industria şi comerţul se aflau

la începuturile dezvoltării lor şi se subordonau regulamentelor impuse de bresle.

Dezvoltarea comerţului va fi posibilă încep:nd cu secolul al Xl-lea când economia naturală

întemeiată pe producţia agricolă va începe să fie concurată de apariţia unor elementece ce vor

prevesti începutul unei revoluţii tehnice prin folosirea la scară largă a tehnologiei apei, morile de

măcinat cereale şi de confecţionat postav (pivele) a căror existenţă este cu siguranţă mult mai veche.

Mari progrese se realizează odată cu apariţia primelor maşini. Generalizarea morii hidraulice şi

diferitelor ei aplicaţii inaugurează întrebuinţarea maşinilor pentru anumite acţiuni simple pentru

sfărîmarea minereului, pentru măcinatul cârpelor în manufacturile de hîrtie, metalurgia fierului etc.

2

Page 3: Note Curs Ase 3

Economia medievală a folosit mult timp tehnici rudimentare bazată pe forţa fizică a oamenilor şi

animalelor şi foarte puţin pe cea a vîntului şi căderilor de apă. Agricultura folosea între 90-95% din

populaţia activă. Lucrurile aveau să se schimbe, către sfîrşitul secolului al XVI-lea, fapt remarcat atât în

Franţa dar mai ales în Anglia unde productivitatea muncii în agricultura engleză, de exemplu, era în

raport de 4 la 1 faţă de productivitatea din manufacturi, in defavoarea agriculturii. Producţia agricoli

era condiţionată atât de condiţiile de mediu cât şi de regimul juridic(dreptul de proprietate funciară

specific evului mediu , pământul neputând fi vândut ţi nici transmis ca moştenire) transmite prin

moştenire. Asupra aceloraşi terenuri se exercita aşa-numitul jusemineus pe care-l aveau seniorii in

virtutea căruia primeau redevenţele feudale în natură (dijmele) şi încasau venituri din monopolurile

senioriale asupra morilor, pivelor, cuptoarelor de copt pîine, teascuri pentru producerea băuturilor

aflate pe domeniul feudal. Au existat însă şi excepţii, existenţa proprietăţii obştilor, în care intra izlazul

satului precum şi importante suprafeţe de păduri.( un studiu atent asupra acestor realităţi ne arată că ele

s-au menţinut până în ziua de astăzi). Regimul culturilor trebuia să respecte o anumită succesiune, un

ciclu de asolament trienal (grîu de iarnă, de primăvară şi pîrloagă ).

Ţăranii dependenţi, aşezaţi pe terenurile rezervei feudale, erau obigaţi să presteze un număr de zile

de muncă gratuite, precum şi plata în bani sau natură care uneori luau forma dijmelor. Lumea

medievală este prin excelenţă o lume a satelor. În aceste condiţii este firesc ca emanciparea ţăranilor

dependenţi în Europa Occidentală să înceapă într-o anumită etapă istorică, şi anume, în secolul al

XlI-lea, datorită dezvoltării oraşelor care încep să devină puncte de atracţie din ce în ce mai

importante.Oraşele ofereau noilor veniţi în afară de libertate şi scutirea de obligaţiile feudale care

deveniseră din ce în ce mai apăsătoare. Acum începe şi procesul de diferenţiere şi de naştere a celor

două Europe ( Vest şi Est ).

Dezvoltarea circulaţiei mărfurilor şi a oraşelor din Europa vestică au determinat o economie

agricolă mai evoluată datorită cererii tot mai mari de produse agricole necesare consumului urban,

luîndu-se unele măsuri în această direcţie. Astfel culturile s-au generalizat în conformitate cu natura

solului şi a climei.

Întreprinderile manufacturiere erau încă puţine ca număr, acestea întâlnindu-se mai ales în

oraşele cu un înfloritor comerţ : construcţiile navale (Veneţia), industria mătăsii introdusă din

Orient, la Veneţia, Genova, Florenţa. manufacturile postavuri lâna din Provenţa, care valorificau lâna

adusă din Spania, Portugalia şi Anglia sau cele din industria minieră. Cele mai multe manufacturi din

industria ţesătriilor şi a postavului erau de forma manufacturilor dispersate, reprezentată de industria la

domiciliu.

Tot acum se dezvoltă industria minieră, finanţată de importante bănci aparţinând renumitelor familii

Medici , Chigi şi Fuggeri.

3

Page 4: Note Curs Ase 3

Fuggerii controlau minele de fier, cupru, agint şi aur din Tirol şi Slovacia. Ei au jucat un rol important

în exploatarea minelor de mercur şi argint din Spania,Welserii au participat la extracţia minieră din

coloniile spaniole.

1.2 Apariţia băncilor şi centrelor financiare

Apariţia băncilor este legată de activitatea comercială şi cea industrială care nu se putea dezvolta

fără bani, iar perfecţionarea instrumentelor de credit s-a dezvoltat în condiţiile unui ev mediu în care

siguranţa plăţilor în bani lichizi era greu de realizat pentru a permite efectuarea unor tranzacţii pe

scară largă şi la distanţe mari Primele bănci au luat fiinţă în oraşele republici italiene.prin sec. XII-

XIV ( Banca din Veneţia a apărut în 1171 însă a fost recunoscută ca bancă de viramente abia în

1587 sub denumirea de Banco di Rialto )

Pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea, datorită relaţiilor cu papalitatea bancherii italieni au putut

să-şi extindă activitatea în toate ţările catolice.

Papii pentru a intra în posesia sumelor de bani ce le avea de încasat din, Franţa, Spania, Anglia,

Germania, etc. au recurs la serviciile bancherilor italieni care se ofereau să le plătească prin băncile lor

din Roma. Printre bancherii scaunului papal s-au numărat Ricciardi din Lucea, Chiarenti din Pistoia,

Tolomei şi Bonsignari din Siena iar mai târziu bancherii florentini, Bardi, Peruzzi, Frescobaldi

În secolul al XlII-lea, bancherii au fost sprijiniţi la rândul lor pentru a deschide magazine, obţinînd

monopolul de a exporta griul, vinul, untdelemnul şi vitele, de a exploata salinele şi minele de fier, şi

chiar dreptul de a bate monedă .

În Anglia aceeaşi bancheri exportă lînă şi importă stofe fine, mătăsuri şi aromate.

Florenţa avea în secolul al XV-lea avea 32 de bănci sau societăţi bancare, cea mai importantă

fiind cea a familiei de Medici care ajunge bancherul papei şi o mare sprijinitoare a literelor şi artelor.

Genova ("Casa de San Giorgio"), şi Veneţia s-au afirmat în relaţiile comerciale cu Orientul, dar

făceau comerţ şi cu Spania, cu Ţările de jos şi Anglia.

Important de menţionat este faptul că decăderea lor începe în secolul al XVI-lea. Apariţia şi

exploatarea noilor drumuri de comerţ spre Indiile Orientale şi Occidentale, la comerţul cărora pentru

început participă şi bancherii veneţieni şi genovezi au dus în final la eliminarea lor de către portughezi

şi spanioli, limitându-şi activitate la comerţul cu colonialele aduse de portughezi şi o parte din

producţia de metale preţioase a Americii, desfăcute în portul Anvers.

Locul lăsat liber de către bancherii italieni în noile împrejurări este ocupat de bancherii germani,

Fuggerii şi Welserii din Augsburg a căror activitate se va diversifica în domeniul extracţiei miniere.

4

Page 5: Note Curs Ase 3

Prin tratatul de comerţ încheiat în 1503 la Lisabona comercianţii germani primesc dreptul de a

participa la comerţul cu Indiile Orientale, obţin întinse plantaţii de trestie de zahăr în insulele Canare

şi iau în arendă minele de cupru din San Domingo, ( Venezuela).

La Anvers şi-a desfăşurat activitatea o casă de comerţ şi de bancă care s-a ocupat cu comerţul cu

grîu, vin şi lemn. ). Dezvoltarea comerţului şi pieţii mondiale au fost susţinute de activităţile

financiare. Centralizarea statelor europene monarhice, întreţinerea unui aparat administrativ tot mai

numeros era imposibil de realizat fără sprijinul celor ce sume mari de bani

În secolul al XVII-lea existau cîteva centre importante care vor răspunde acestor necesităţi financiare.

Apare, un nou element care va influienţa viaţa economică, datoria publică externă a statelor.

Olanda, care în această perioadă cunoaşte cea mai mare dezvoltare economică, ţara cu cea mai

modernă agricultură europeană, a pus la punct tehnici şi operaţiuni de credit caracteristice unui

sistem modern de credit, folosind "hîrtiile de bancă" (bancnotele) înlocuind monezile metalice. Aceste

"hîrtiile de bancă" erau garantate de marile disponibilităţi de capitaluri acumulate. Aceste disponibi-

lităţi au luat calea plasamentelor externe garantate de portofoliul comercial al băncilor.

Olanda a jucat un rol esenţial în finanţele internaţionale pînă la sfîrşitul secolului al XlX-lea, deşi

va fi întrecut de Anglia şi Franţa.

Printre centrele financiare importante se numără Genova şi Geneva. Prima a fost la sfîrşitul

secolului al XVI-lea, înaintea Amsterdamului, cel mai important centru financiar al Europei. Una din

cauzele decăderii sale a fost acordarea de mari sume de bani regelui Spaniei în timpul conflictelor cu

Flandra. Astfel la sfîrşitul secolului al XVII-lea Genova a fost depăşită de Amsterdam şi Geneva,

ultima reuşind, spre deosebire de Veneţia, să reziste schimbărilor petrecute pe piaţa mondială prin

mutarea centrului comercial al Europei din Mediterană în Atlantic.

1.3 Economia Europei Centrale şi de Est

Economia ţărilor din partea răsăriteană a Europei cunoaşte o evoluţie mai lentă în ceea ce

priveşte dezvoltarea economică. Principalul factor al acestei rămâneri în urmă a fost creşterea marii

proprietăţi laice şi ecleziaste în defavoarea pămînturilor ţăranilor organizaţi in obşti săteşti.

Regimul proprietăţii feudale în această parte a Europei s-a menţinut până în cea de-a doua

parte a sec. al XIX-lea.La aceasta s-a adăugat existenţa marilor imperii, ţarist, habsburgic şi

otoman, stăpînirea lor îngreunând libertatea comerţului şi acumularea de capital atât de necesar

dezvoltarii economice. Nu se poate vorbi de o uniformuzare în ceea ce priveşte economia tuturor

statelor den centrul şi estul Europei.În Rusia se dezvoltă marea proprietate feudală în detrimentul

celei ţărăneşti,Ţăranii aproape că nu cunosc noţiunea de proprietate individuală ei stăpânind

loturile de pământ în comun.

5

Page 6: Note Curs Ase 3

În teritoriile răsăritene ale Germaniei nobilimea este atrasă de activităţile comerciale, realizând

exporturi de cereale spre Flandra şi Ţările de Jos, fapt ce a contribuit la creşterea interesului în ceea ce

priveşte extinderea suprafeţei moşiilor în dauna loturilor ţărăneşti

Gdansk şi Lubeck au devenit importante centre ale exportului de cereale.

Cehia şi Polonia au reuşit o performanţă pentru această perioadă folosind, încă din secolul al

XlV-lea, îngrăşămintele, alături de cultivarea plantelor furajere, a inului şi a cînepii ca şi creşterea

susţinută a animalelor

În ţările din Balcani (Bulgaria, Serbia, Rumelia etc) au avut loc unele schimbări în ceea ce

priveşte regimul proprietăţii funciare (1) pămînturile statului (miri), (2) domeniile familiei sultanului

(bass), (3) pămînturile instituţiilor religioase musulmane (vakif) şi (4) pămînturile de tipul alodiilor ce

aparţineau particularilor (miilk).

Cea mai măre parte din pămînturile statului sub formă de donaţii ereditare condiţionate se

împărţeau gradelor militare (spahii). Feudele mici se numeau "timar", iar cele mari "ziamet". Feudalii

spahii erau obligaţi să trăiască pe proprietăţile lor şi la ordinul sultanului să se prezinte la oastea

sangiacbeiului (şeful districtului) cu un anumit număr de călăreţi înarmaţi dintre oamenii de pe moşia

lor. în felul acesta s-a format sistemul feudal-militar otoman deosebit de cel apusean şi de cel

răsăritean european.

Mari domenii agrare se constată şi în Ungaria. Vitele, produsele animaliere şi vinul, exportate

în Germania, Cehia, Polonia şi Italia. Pentru aşi mări veniturile marea nobilime magheară a apelat la

creşterea obligaţiilor ţăranilor, dijma în produse şi clăca) şi a altor prestaţii în ce priveşte transportul

produselor destinate exportului.

În Transilvania, Ţara Românească şi Moldova un loc important îl ocupa cultura griului, meiului

şi a pomilor fructiferi dar şi creşterea vitelor. Caii moldoveneşti erau cunoscuţi în toată Europa. Pinâ in

secolul al XVI-lea însă, marea masă a ţărănimii era formată din ţărani liberi (moşneni şi răzeşi) trăind

în obşti libere, iar boierimea devine cu timpul proprietară de păminturi întinse. Abia după secolul al

XVI-lea va creşte într-o oarecare măsură interesul pentru comerţ îngrădit însă de existenţa monopolului

otoman, care se v-a desfiinţa mult mai târziu, la începutul sec. al XIX-lea, prin Tratatul de la Adrianopol

( 1829)

În ţările est-europene s-au dezvoltat meştesugerile specifice evului mediu ( ţesători, postăvari,

sticlari, gravori, zugravi, timplari, cismari). şi aici, ca şi în vest, organizate în bresle, înainte de secolul

al XlV-lea.

Dezvoltarea breslelor în Transilvania, la mijlocul secolului al XV-lea, ne determină să afirmăm că

nu era prea mare deosebirea de dezvoltare a oraşelor de aici cu cele din vestul Europei. Cluj dispunea de

aproape 40 de ramuri meşteşugăreşti, la Mediaş circa 30, iar la Braşov peste 40, în timp ce la Sibiu, la

sfirşitul secolului al XV-lea, existau 32 de bresle.

Rusia avea dezvoltate oraşele Novgorod şi Moscova în care locuiau meşteşugari din toate branşele

6

Page 7: Note Curs Ase 3

La sfirşitul secolului al XlV-lea şi în secolul al XV-lea schimburile comerciale dintre vestul

Europei şi est devin tot mai frecvente, precum şi comerţul de tranzit, spre Orient. Produse

manufacturate, în special postav, în schimbul produselor agrare. Oraşe ca Rostock, Lubeck, Hamburg

situate în centrul drumurilor comerciale din nord s-au dezvoltat datorită comerţului de tranzit între

Rusia, ţările scandinave, Anglia şi Ţările de Jos. Care încă in secolul al XIV-lea au constituit Liga

Hanseatică (Hansa), care şi-a întemeiat contoare comerciale la Novgorod, Kaunas, Bergen,

Stockholm, Brttges, Londra şi altele.

Ţările Române, îndeosebi Moldova au dezvoltat un însemnat comerţ de tranzit în secolul al XlV-

lea dar mai ales în secolul al XV-lea când drumul moldovenesc lega Lenberg de Cetatea Albă şi, prin

acest port, principalele centre ale Mării Negră . Moldova prin Chilia, câteva decenii controlează gurile

Dunării şi implicit drumul comercial care lega centrul Europei prin Ungaria, Transilvania şi Ţara

Românească de Marea Neagră. Schimbarea marilor rute comerciale din Mediteramă în Atlantic în

urma marilor descoperiri geografice a însemnat mari pierderi economice pentru principatele

dunărene.

7

Page 8: Note Curs Ase 3

Tema 2

Formarea pieţei mondiale. Premisele revoluţiei industriale

2.1Noţiunea de piaţă mondială

Piaţa mondială reprezintă un amplu proces economic determinat de schimburile de

mărfuri între ţări. Ea a cunoscut mai multe etape de formare. Cu toate că aceste schimburi

au existat din cele mai vechi timpuri, ele nu au ocupat întotdeauna o pondere insemnată în

ansamblul economiei. Mult timp cea mai mare parte a lor s-a realizat la nivel local iar

necesarul de mărfuri era satisfacut pe calea economiei naturale. Excepţie făceau produsele

de lux care erau importate pentru nevoile aristocraţiei şi mai puţin pentru majoritatea

populaţiei. Diversificarea produselor, apariţia manufacturilor şi a industriei s-a realizat încă

din epocile anterioare capitalismului, însă ponderea lor pe piaţă era relativ redusă.

În zorii epocii moderne, când îşi fac apariţia germenii capitalismului piaţa

mondială se rezuma la comerţul la distanţe mari, se identifica cu acesta. Nu se poate însă

spune că avem de-a face cu o piaţă mondială în adevăratul sens al cuvântului. Comerţul se

realiza mai ales cu obiecte de lux, destinate unor categorii restrânse ale populaţiei

(mirodenii, aur, argint, bronz etc.).

O condiţie esenţială pentru apariţia pieţei mondiale este existenţa unor căi de comunicaţie

stabilite în urma interdependenţelor economice şi unor raporturi de schimb stabile şi sigure

în care s-au implicat majoritatea ţărilor. Aceast fenomen a început prin descoperirea Lumii

Noi la sfârşitul sec. al- XV-lea şi începutul celui următor.

Formarea pieţii mondiale este condiţionată de apariţia diviziunii internationale a muncii, ce

se dezvoltă odată cu trecerea la capitalism.

Procesul de formare a pieţei mondiale a fost unul de lungă durată, el încheindu-se la

sfârşitul sec. al XIX-lea, când toate ţările au fost atrase în circuitul economiei capitaliste.

Piaţa mondială a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare :

a) piaţa de mărfuri ;

b) piaţa financiar-bancară sau piaţa capitalurilor ;

c) piaţa internaţională a forţei de muncă.

8

Page 9: Note Curs Ase 3

Piaţa mondială este definită astfel ca reprezentând ansamblul relaţiilor privind schimbul de

mărfuri şi servicii între ţări, ca urmare a diviziunii internaţionale a muncii, piaţa financiar-

bancară şi piaţa internatională a forţei de muncă.

2.2 Formarea pieţei mondiale

Procesul de formare a pieţei mondiale şi durata acestuia nu pot fi încadrate între limite

certe. Schimburile comerciale s-au realizat, mai mult sau mai puţin, în toate epocile

istorice, cuprinzând spaţii mai mari sau mai mici în funcţie de dezvoltarea producţiei de

mărfuri şi a mijloacelor de transport.

Nu se poate vorbi de piaţă mondială înainte de marile descoperiri geografice din simplul

motiv că în circuitul de mărfuri se aflau mari spaţii geografice .

Explorarea lumii şi includerea în circuitul economic al acestora a început cu spaniolii şi

portughezii şi au fost continuate de olandezi, englezi şi francezi. Pe baza cunoştiinţelor de

atunci, legătura directă cu Indiile putea fi stabilită în două direcţii : spre vest şi sud-est.

Atenţia navigatorilor s-a fixat asupra Atlanticului şi apare astfel primul plan al

explorărilor.. Peninsula Iberică, de unde se putea naviga în ambele direcţii, atât spre

Mediterama cât şi spre Atlantic devine un factor esenţial pentru evoluţia comerţului

internaţional. Mediterana nu-şi va pierde decât întâietatea asupra comerţui, ţinând seama

că importanţa controlului rutelor comerciale ce treceau pe aici determină Anglia să ia

Spaniei Gibraltarul prin tratatul încheiat la Utrecht din 1713.

Navigatorii italieni, genovezi mai ales, a căror experienţă în comerţul din Mediterana

este de necontestat, stânjeniţi de apariţia şi prezenţa otomanilor, după cucerirea

Constantinopolului în 1453, îşi oferă serviciile Portugaliei şi Spaniei.

Încă de la sfârşitul veacului al XV-lea portughezii coboară pe coasta de apus a Africi şi

descoperă Capul Verde, prijiniţi de prinţul Henric Navigatorul(fiul regelui Portugaliei), ei

ajung la râul Congo. În 1486, trecând de golful Guineii, Bartolomeu Diaz ajunge în portul

cel mai de sud al Africii, la Zanzibar şi cu ajutorul arabilor, utilizând vânturile musonice,

trece în Indii.

Portughezii vor monopoliza comerţul cu produsele orientale, cu mirodenii, cu răşini,

peşte, mătase, deţinând o vastă arie a comerţului mondial, desfăşurat pe întregul ocean

Indian. Urmarea monopolizării comerţului cu Indiile în mâinile portughezilor a dus la

ruinarea comerţului veneţian făcut prin Alexandria şi Egipt.

9

Page 10: Note Curs Ase 3

În expansiunea lor, portughezii vor ocupa Malaka, vor supraveghea Java şi Moluce

extinzându-se spre Pacific.

Pe la anul 1517 navigatorii portughezi ajung la Canton în China iar la 1542 puteau fi

întâlniţi şi în Japonia. Navigatorii şi negustorii portughezi se vor întinde şi spre Occident,

în America de Sud. Vasele portugheze, în majoritate vase aparţinând regelui, nu puteau

descărca mărfurile decât într-un singur punct la Lisabona, predând mărfurile organizaţiei

comerciale „Casa de India”.

Spaniolii vor întreprinde şi ei călătorii pentru deschiderea de noi căi spre Indii. După

unele încercări, părăsind Genova, Cristofor Columb, a acceptat oferta regelui, în anul

1492, să plece cu trei corăbii spre Apus. După o escală în insulele Canare, ajunge în San

Salvador, fiind convins că a ajuns în Indiile Orientale.

Columb a mai întrprins trei călătorii. În cea de-a doua a descoperit Antilele, apoi

continentul American, inclusiv America Centrală.

Imperiul colonial al spaniolilor către sfârşitul sec.al XVI-lea cuprindea America

Centrală, America de Sud (fără Brazilia) de unde au adus considerabile cantităţi de aur.

Întinderea imperiului colonial spaniol era de peste 5 milioane km2, încât un monarh

spaniol, Filip al II-lea (1556-1598) spunea că în imperiul său „soarele nu apune

niciodată”.*

Dispunând de forţe militare limitate portughezii au fost nevoiţi să construiască forturi

de apărare de-a lungul ţărmului african, ei se rezumau să stăpânească doar locul de comerţ.

Astfel porturile care făceau comerţ cu India, Indochina, Indonezia, Insulele Moluce erau

apărate de garnizoane militare. Ei nu au cucerit noi teritorii şi s-au rezumat doar la

activitatetea comercială. Aduceau din Asia metale preţioase, piper, cuişoare, scorţişoară,

uleiuri aromate, parfumuri, vopsele, zahăr, perle, fildeş, porţelan, etc. Coloniile spaniole se

deosebeau de cele portugheze. Spania, dispunând de cea mai puternică forţă militară din

Europa secolului al XVI-lea, urmărea nu numai dezvoltrea comerţului ci şi cucerirea de

noi teritorii şi trecerea lor în subordinea coroanei. Spaniolii se aşezau definitiv aici iar

regele, ca stăpân suprem al coloniilor, primea o zecime din toate veniturile.

Sevilla şi Cadix au devenit principalele oraşe care făceau legătura spaniolilor cu

America, companiile comerciale din aceste oraşe deţinând şi monopolul asupra comerţului

spaniol. Aproape un secol Spania şi Portugalia au dominat piaţa mondială.

* În stăpânirea Spaniei intrau posesiunile din Italia (Milano, Neapole, Sardinia şi Sicilia), Ţările de Jos, Franche-Comte, Tunisul, Oranul, Capul Verde, Canarele, posesiunile din cele două Americi, şi Filipinele

10

Page 11: Note Curs Ase 3

După sec.al XVI-lea monopolul acestor societăţi comerciale va fi desfinţat de concurenţa

pe care o vor face navigatorii olandezi, englezi şi francezi.Economia Spaniei era

preponderent agrară, predominând cultura grâului şi porumbului(adus din America), pomi

fructiferi, viţa de vie, măslinul şi creşterea vitelor. În ciuda cantităţilor imense de metale

preţioase aduse din colonii, Spania nu a ştiut să beneficieze de acest avantaj. Concentrarea

excesivă a propietăţii, emigrările spre colonii şi numeroasele expediţii militare a făcut să

stagneze creşterea demografică. La acestea se adaugă persecutarea evreilor şi expulzarea

în nordul Africii a cca. 300 000 de mauri (populaţie de origine arabă) în primul deceniu al

sec. al XVII-lea. Plecarea acestei populaţii(4%din totalul populaţiei) a lipsit Spania de

agricultori şi meseriaşi, iar plecarea evreilor a afectat comerţul, sistemul bancar şi

dezvoltarea manufacturilor. Pentru a se ieşi din criza provacată prin aceste măsuri s-a

căutat înlocuirea lor, fără succes însă, cu bancherii flamanzi, germani şi italieni.

Evreii au fost alungaţi din Spania şi Sicilia în 1492, din Neapole în 1541. Unii ajung

în Imperiul Otoman (Constantinopol, Brusa, Salonic, Adrianopole), Olanda (Amsterdam),

Germania (Hamburg). Aceştia vor contribui la extinderea culturilor de trestie de zahăr în

Brazilia şi Antile. În secolul al XVIII-lea se găsesc în Franţa

(Marsilia şi Bordeaux) şi revin în Anglia, de unde fuseseră alungaţi în 1290, în timpul

revoluţiei burgheze condusă de Oliver Cromwel(1654-1656).

În Germania acestia pătrund mai ales după războiul de 30 de ani, care secătuise ţara.

Dispunând de o armată numeroasă, bine organizată şi o flotă puternică în sec. al XVI-

lea Spania a reuşit să-şi impună supremaţia în Italia şi Europa apuseană şi să-şi controleze

întinsele colonii. Principalele venituri ale Spaniei erau date de creşterea animalelor, în

special a oilor, care asigurau lâna numeroaselor ţesătorii din Sevilia, dar şi alte oraşe din

regiunile Aragonului, Andaluziei şi Castiliei. Un loc important îl ocupa şi culturile de viţă

de vie. Nu greşim dacă denumin secolul al XVI-le secolul spaniol. Spania nu-şi poate

menţine această supremaţie datorită atenţiei mai mari acordată războaielor, nobilimea fiind

preocupată mai mult de meseria armelor decăt de agricultură, aceasta ajungând situaţie

dezolantă. Cheltuielile imense cu războaiele lipseşte această ţară banii necesari dezvoltării

domeniilor productive. Doar războiul cu Flandra din 1602 a costat Spania 42 milioane de

ducaţi. Pentru a ne face o imagine reală a ceea ce reprezenta această sumă, veniturile

Spaniei în 1907 s-au ridicat la doar 16 641 227 ducaţi. Declinul Spaniei a început în 1581

prin distrugerea ,, invincibilei Armande” de către flota engleză. Acest declin va continua şi

în secolul următor. În 1713 Spania pierde Gibraltarul şi insula Minorca din Arhipelagul

Baleare în favoarea Angliei care obţinea totodată dreptul de a transporta anual în coloniile

11

Page 12: Note Curs Ase 3

spaniole din America 5000 de negri din Africa. Cele două state au încheiat tot acum o

convenţie comercială care folosea pentru prima dată clauza naţiunii celei mai favorizate.

Marile descoperiri geografice au pus la dispoziţia puterilor maritime europene noi

produse agricole (cartoful, tutunul, porumbul, etc.), dar mai ales mari cantităţi de aur şi

argint contribuind la ceea ce istoricii au denumit revoluţia preţurilor în Europa, Marile

câştiguri obţinute din comerţ au contribuit la creşterea numărului de companii interesate de

practicarea schimburilor comerciale, companii ce vor acumula mari fonduri băneşti, ca

prime surse ale acumulării de capitaluri. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Compania

Indiilor de Est, cu sediul la Amsterdam, care dispunea de un capital de 6 459 840 florini, o

sumă impresionantă, fiind prima mare societate pe acţiuni din lume. Capitalul social al

acestei societăţi a fost format din contribuţia provinciilor şi principalelor oraşe olandeze,

jumătate din sumă reprezentând contribuţia oraşului Amsterdam.

2.3 Mercantilismul

Mercantilismul cuprinde perioada secolelor XV- XVIII şi este specific absolutismului

economic, care pune în centrul atenţiei statului (monarhului) acele politici al căror rezultat

final era obţinerea cât mai multor bogăţii exprimate în metale preţioase, în special aur. Căile

de obţinere a acestor bogăţii erau :

controlul comerţului, corporaţiilor (breslelor), instituirea unui regim vamal protecţionist dar şi

măsuri adecvate pentru perceperea de impozite de la producătorii agricoli şi industriali. Pentru

realizarea acestor obiective statul monarhic iniţia o serie de măsuri precum instituirea

monopolului asupra comerţului exterior, asigurarea securităţii transportului mărfurilor,

reglementarea muncii, etc. Aceste măsuri au fost luate în condiţiile apariţiei monarhiilor

centralizate şi a creşterii aparatului admninstrativ, în consecinţă a numărului funcţionarilor

regali şi implicit al celor ce trebuiau să alcătuiască armata. Întreţinerea acestora necesita mari

sume de bani care dacă nu erau obţinuţi din ceea ce producea economia (agricultură,

meşteşuguri, comerţ), trebuiau obţinuţi din exloatarea coloniilor, taxe sau război.

2.4Apariţia bursei de mărfuri

Elementul cel mai important care defineşte formarea pieţei mondiale îl reprezintă bursa

de mărfuri. După o lungă perioadă de restrângere, comerţul înfloreşte în epoca Renaşterii.

Dinamica schimburilor a dus la apariţia târgurilor, locuri importante în care se întâlneau

12

Page 13: Note Curs Ase 3

negustorii din întreaga lume. Urmărind evoluţia burselor de mărfuri observăm dezvoltarea

şi declinul unor mari puteri comerciale care însoţesc un anumit „centru al schimburilor”,

unde apar bursele de mărfuri.

Cu toate că o formă incipientă de bursă a apărut în Veneţia (Rialto), literatura de

specialitate consideră că prima bursă, în accepţiunea modernă, a luat fiinţă în Belgia, la

Anvers (1531), şi a fost mai apoi urmată de apariţia altor burse la jumătatea sec. al XVI-

lea în Germania :Augsburg, Nürnburg şi Hamburg.

Intensificarea schimburilor comerciale au determinat apariţia şi a altor burse de

mărfuri . La începutul sec. al XVII-lea numărul burselor a crescut prin apariţia celor din

Lübeck (1605), Königsberg (1613), Frankfurt (1615), Leipzig (1635) iar spre sfârşitul

secolului se înfiinţează bursa din Berlin (1685).

O altă ţară care a cunoscut o dezvoltare fără precedet a fost Olanda. Nu întâmplător

secolul al XVII- lea mai este cunoscut în literatura de specialitate ca fiind, secolul olandez,

unii autori l-au denumit secolul de aur, flota sa comercială a fost cea mai modernă în aceste

vremuri, ea deschizând drumul dezvoltării capitaliste în Europa, realizând ceea ce numim

modelul olandez. Datorită importanţei şi amploarei pe care a avut-o economia acestei ţări

ea devenit ,,placa turnantă a comerţului mondial” bursa de la Amsterdam, înfiinţată în

1608, jucând un rol esenţial în această privinţă. Aici s-au perfecţionat operaţiunile de credit

prin emiterea „hârtiilor de bancă”, asigurându-se astfel siguranţa tranzacţiilor prin

înlocuirea monezilor din aur şi argint cu bancnotele, garantate cu portofoliul comercial al

băncilor. Nu întâmplător pentru a vedea cum îşi organizează comerţul şi cum îşi

construiesc olandezii faimoasele lor nave alungite, superioare din toate punctele de vedere

celorlalte nave construite în epocă, Petru cel Mare, ţarul Rusiei se angajază în docurile din

Amsterdam. Importanţa pe care a căpătat-o comerţul o constatăm în toate statele vest-

europene.

În primii ani ai sec. al XVI-lea, apar burse de mărfuri în importante centre comerciale

din Franţa: Lyon, Toulouse, Rouen etc.La Londra, „Royal Exchange” se înfiinţează în

1554. Această bursă din 1773 se va profla numai pe efecte financiare şi tocmai din acest

motiv îşi va schimba denumirea în „Stock Exchange” (Bursa de valori). Alte burse de

mărfuri iau fiinţă în Viena (1761), Brouxelles (1801), Milano (1831), Roma (1837),

Madrid (1831), Geneva (1850), Tokio (1855). În SUA ia fiinţă Banca din New York

(1784) organizată sub conducerea lui Hamilton Wall Street care devine centrul

operaţiunilor financiaredin această ţară.

13

Page 14: Note Curs Ase 3

Tema 3

Revoluţia industrială din Anglia

3.1Definiţia revoluţiei industriale

Fenomenul denumit revoluţie industrială a constituit şi constituie unul dintre cele mai

controversate noţiuni din literatura de specialitate, fiecare autor incercând să-l cerceteze

dintr-un unghi de vedere diferit, să reliefeze sau sa nuanţeze aspectele pe care le consideră

a fi mai semnificative.

Se acceptă ideea potrivit careia înţelegerea complexităţii, a locului şi a rolului, dar, mai

ales, a implicaţiilor imediate şi pe termen lung ale revoluţiei industriale presupune luarea în

considerare a proceselor provocate de expansiunea economică declanşată de marile

descoperiri geografice şi a modului în care au fost exploatate consecinţele lor. Aceste

descoperiri care au avut loc începand cu secolul al XV - lea şi au continuat cu intensitate in

secolul urmator, au determinat o puternică dezvoltare a schimburilor comerciale ale

Europei cu alte continente şi au lansat o parte a Europei, a celei de Vest, pe drumul care,

doua-trei secole mai tarziu, a dus-o către revoluţia industrială

Revoluţia industrială este definită ca un ansamblu de fenomene care au insotit, începand

din secolul al XVIII - lea, transformarile lumii moderne, datorita dezvoltarii capitalismului,

tehnicii, producţiei şi comunicaţiilor .

Istoricul Arnold Toynbee distinge, în cadrul fenomenului denumit revoluţie industrială,

trei aspecte concomitente şi interdependente: demografic, agricol şi industrial.

Majoritatea opiniilor au ca numitor comun ideea că revoluţia industrială se difuzează larg

in Europa de Nord-Vest şi Statele Unite ale Americii în al doilea pătrar al secolului al XIX-

lea şi că ea nu atinge decât mai târziu sau, în unele cazuri, chiar deloc Europa Orientală.

Revolutia industriala a fost un proces complex, cu o dubla natura – tehnica si social-

economica – din care au rezultat performanţe economice, sociale, politice, culturale etc.

fară precedent în istorie. Declanşarea, desfăşurarea şi efectele ei nu pot fi limitate la

cronologia apariţiei şi utilizării diferitelor maşini şi a perfectionărilor lor, deşi acestea au

reprezentat momente însemnate ce trebuie avute în vedere; ele reprezintă tema de cercetare

14

Page 15: Note Curs Ase 3

a istoriei ştiintelor tehnice. Revoluţia industrială a reprezentat mult mai mult, a modificat

insăşi modul de gândire şi acţiune umană. Asa cum aprecia A. Toynbee, s-a pierdut o lume

tradiţională, dar s-a câstigat un alt viitor pentru omenire.

Europa secolului al XVII-lea, sub aspect politic, se caracterizează printr-un proces

continuu de întărire şi centralizare a unor state monarhice. În plan economic, se constată

creşterea aparatelor administrative, curţi regale rafinate, armate numeroase şi înzestrate

corespunzător, astfel spus, cheltuieli supradimensionate, care au generat o fiscalitate

ridicată, inflaţie şi creşterea rolului reţelei financiare internationale. În acelaşi timp se

dezvoltă comertului maritim, ca urmare a numeroaselor descoperiri geografice prin care

noile teritorii sunt atrase in sfera de influentă europeană.Apar primele societăţi anonime pe

acţiuni, cu scopul de a asigura colaborarea între asociaţi pentru exploatarea unei zone

geografice sau a unei rute comerciale, fenomen datorat creşterii sumelor de bani greu de

obţinut de către un singur investitor. Prima mare societate pe actiuni este considerată a fi

Compania Olandeză a Indiilor Orientale, infiinţată în 1602 la Amsterdam. Companii

similare iau naştere mai târziu şi în Anglia, Franţa, Suedia, Spania, Portugalia s.a.

Importanţa acestor companii este deosebită, datorită funcţiilor pe care le îndeplineau: cea

economică, prin legăturile comerciale întreţinute între ţara de origine şi teritoriile de peste

mări, dar şi administrativ-politică şi chiar si militară. Companiile comerciale au

reprezentat vârful de lance cu ajutorul caruia s-au creat imperiile coloniale moderne.

Politica economică mercantilistă, dominantă de-a lungul întregului secol, a contribuit într-o

masură substanţială la desfăşurarea procesului de acumulare de capital bănesc, o premisă

esenţială pentru desfăşurarea revoluţiei industriale.

Agricultura secolului al XVII-lea, caracterizată, în ansamblu, printr-un randament în

general slab, practicată cu tehnici şi tehnologii rudimentare, dominată de marii latifundiari

feudali, era grevată de numeroasele şi îndelungatele războaie dintre marile puteri

monarhice, războaie care i-au sustras o foarte mare cantitate de fortă de muncă. Porumbul

şi cartoful, aduse de peste ocean, au fost mult timp, doar curiozităţi agricole şi vor intra în

alimentaţia populaţiei abia peste un secol.

Revoluţia industrială şi dezvoltarea industriei până la primul război mondial s-au

desfăşurat în mai multe ţări, prezentând elemente comune, dar şi particularităţi inerente de

la o ţară la alta, precum şi de la o etapă la alta.

Ne punem în mod firesc întrebarea de ce primul mare experiment în industrializare se

realizează in Anglia? De ce nu Olanda care este ţara cu cea mai dezvoltată economie în

15

Page 16: Note Curs Ase 3

sec. al XVII-lea ? Dece nu Franţa care realizase progrese remarcabile in dezvoltarea

manufacturilor ?

Aici Colbert înfiinţează în sec.al XVIII-lea manufacturile regale care sunt încurajate

printr-o serie de măsuri: monopoluri de frabricare şi vânzare, scutiri fiscale, subvenţii,

împrumuturi, comenzi. Pentru a asigura calitatea produselor numeşte un corp de inspectori

care putea sancţiona eventualele abateri. Manufacturile regale aveau însă un mare

dezavantaj pentru că realizau mai ales produse de lux: mătăsuri (Saint-Maur Les Frosses),

tapiţerii (Beauvais), dantelă (Reims), sticlărie (Saint Gaboin), carese adresau doar unui

secment al pieţei şi anume celor cu dare de mână. Mercantilismul îşi găseşte expresia

clasică în Franţa în ultimele decenii ale sec. al XVII-lea când în fruntea finanţelor franceze

este numit Colbert. Acesta va ocupa funcţia de secretar general al finanţelor din 1665 până

în martie 1863.

Acesta va conduce de fapt toată economia franceză. El va lua o serie de măsuri menite

să reglementeze producţia pentru a dezvolta manufacturile, mai ales pe cele ce produceau

pentru export, va impune taxe vamale ridicate pentru produsele de import, şi încurajează

comerţul prin crearea companiilor de comerţ etc. El se orienta după principiul: bogăţia unui

stat este dată de contribuţia de aur pe care o deţine,etc.

Revoluţia industrială a avut şi consecinţe negative despre care Toynbee scria:

« Erau pete negre chiar şi în perioada lui Adam Smith, însă noi acum ne apropiem de o

perioadă şi mai inchisă- o perioadă la fel de distructivă şi de cumplită ca şi alte perioade

la fel de negre prin care o naţiune a mai trecut; distructivă şi cumplită, deoarece, alături

de o creştere a bunăstarii a fost observată şi o creştere enormă a săraciei ;i producţia

aflată pe o scară vastă, rezultat al liberei concurenţe, a condus la o aliniere rapidă a

claselor şi la dispariţia unui număr mare de producători. »

În lucrarea «Industry in England» scrisă de H de B. Gibbins, lucrare destul de criticată

la vremea respectivă,care a fost retrasă de pe piaţă ,se afirma:«trebuie amintit în mod

continuu faptul că nivelul de trai al majorităţii oamenilor în prima jumatate a sec al XIX -

lea a fost unul de mare adâncime. Rezultatul a fost de fapt, că după introducerea noului

sistem industrial, condiţia claselor muncitoare a scăzut rapid; salariile erau mai mici, iar

preţurile, cel puţin la făina, erau de cele mai multe ori mari; ca durată cel mai grav nivel

al sărăciei a fost atins la începutul domniei reginei Victoria».

Cercetarea nivelului salariilor în secolul al XIX-lea făcută de A.L.Bowley şi J.H.Wood,

între 1895 si 1909, a fost materializată printr-o serie de articole. Aceştia au ajuns la

concluzia că standardul de viaţă mediu a crescut intre 1800 si 1850.

16

Page 17: Note Curs Ase 3

Analiza modernă a revoluţiei industriale provine în parte din interesul pentru creşterea

economică. Cea mai mare problemă economică a lumii moderne era să crească producţia

într-o masură mai mare decât creşterea populaţiei. Industrializarea Angliei a fost o soluţie

de succes a acestei probleme, de aceea a fost într-o măsură mai mare admirată decât

criticată. Revoluţia industrială a făcut posibilă o creştere certă în standardul de viaţă mediu

şi este unanim recunoscut că Anglia constituie prima ţara care a parcurs revoluţia

industrială. Este, în acelaşi timp, singura ţară în care demarajul şi desfaşurarea acesteia s-

au produs fără a exista un model care sa fie avut în vedere sau imitat. De altfel, de la

maşina cu aburi până la reţeaua bancară modernă, dezvoltarea Angliei este originală.

Anglia va antrena, pe drumul şi sub influenţa ei, şi alte ţări, pentru care exemplul său a fost

ghidul major al secolului al XIX-lea, fie ca l-au imitat mai mult sau mai puţin conştiincios,

fie ca s-au dezvoltat pe alte căi, în scop de autoapărare economică.

Revoluţia industrială a început în Marea Britanie pentru că aici condiţiile sociale şi

politice erau favorabile schimbării. Dreptul asupra proprietăţii era consolidat . Şi mai

importantă era stabilitatea legislativă, Parlamentul având o reală putere, iar monarhul şi

marii aristocraţi, mai puţină autoritate decât oriunde pe continent, creditul era mai sigur, iar

oamenii de afaceri puteau mult mai uşor să prospere decât cei din Franţa, spre exemplu.

Economia de piaţă era încurajată şi de marii gânditori ai epocii. Adam Smith, publică

în1776“ Bogăţia Naţiunii”(“The Wealth of Nations“), prin care arăta că piaţa trebuie să se

dezvolte pe baza liberei concurenţe). Prezentam desfasurarea revolutiei industriale in

Anglia, pe cele trei coordonate mentionate anterior: demografica, agricola si industriala

Delimitarea acestor coordonate are un scop mai mult didactic; in realitate, ele s-au

intrepatruns si interconditionat fara a se putea stabili cu precizie o oridine de precadere.De

asemenea, desfasurarea ei in Anglia nu poate fi rupta de contextul European si de cel din

alte zone ale lumii.

3.2 Factorul demografic

O premisă importantă a revoluţiei industriale o reprezintă creşterea populaţiei.

În 1801 s-a realizat primul recensământ în Regatul Unit al Marii Britanii. Atunci s-a

estimat şi faptul că un secol înainte Anglia avea o populaţie de 6,5 milioane iar la data

efectuării recensământului Regatul Unit. avea 14.681,000 locuitori, pentru ca în 1821 să

ajungă la 20,8 milioane. Acest fenomen a fost numit de unii specialişti revoluţie

demografică. Sporul demografic considerabil a asigurat o piata interna de mari proportii si

17

Page 18: Note Curs Ase 3

o sursa importanta de forta de munca cu pondere deosebita a categoriilor de varsta tanara.

Totodata, el a atras dupa sine schimbari importante in structura socio-economica,

profesionala si in mediile rural si urban a populatiei, cu repercursiuni semnificative asupra

intregii vieti economice si publice.

3.3 Reforme în agricultură

La jumatatea secolului al XVIII-lea agricultura engleză nu prezenta deosebiri esenţiale

faţă de celelalte ţări din Vestul Europei. Ea se practica cu tehnici si tehnologii tradiţionale.

În acelaşi timp, erau încă foarte numeroase câmpurile comune, adică acele părţi de teren

agricol care erau folosite în devalmaşie de către membrii comunităţilor rurale, precum şi

foarte întinse suprafeţe necultivate. Incepe procesul de răspândire, în Anglia, a unor noi

metode agrotehnice, experimentate şi aplicate în Olanda şi Franta, de către personalitati de

vază, ca Jethro Tull si lord Townsend, adepţi ai rotaţiei culturilor. Coke din Norfolk,

agricultor ilustru, al cărui domeniu atrăgea vizitatori din întreaga Europa, ( Abandonarea

cultivarii ciclice a pământului, care presupunea ca prin rotaţie, în fiecare an, o treime din

terenurile cultivate să fie lăsate neînsamânţate. Acest sistem a fost înlocuit cu rotaţia

culturilor în asa fel încât pamântul era cultivat fără a-şi epuiza potentialul. Se foloseau

patru tipuri de plante : grâu, napi turcesti, napi suedezi, trifoi. Cultivarea napilor şi a

sfeclei furajere a fost deosebit de importantă, fiind folosite pentru hrănirea animalelor de

crescătorie în timpul iernii. Pâna atunci animalele erau sacrificate în octombrie pentru a

nu suferi de foame. În consecită, carnea şi laptele au devenit disponibile tot timpul anului.)

reuşeşte, prin folosirea îngrăşămintelor, să cultive grâu pe terenuri considerate până atunci

sterile. Bekewell ameliorează rasele de vite, capre si oi, intuind creşterea cererii de carne

care se va face simţită o dată cu sporirea populaţiei. Au fost şi alţi "inovatori" printre care

se numară Jethro Tull care a promovat folosirea săpăligii şi a inventat o semanatoare,

renuntând la împrăştierea manuală a seminţelor deasupra pamântului şi Robert Bakewell

care a pus bazele creşterii ştiintifice a bovinelor şi ovinelor.

Eficienţa şi profiturile în agricultură au dus la consolidarea fermelor. Acum se produc

schimbări în structura proprietăţii funciare, un proces de comasare a terenurilor agricole

prin cumpărarea sau evacuarea tăranilor, fenomen cu importante consecinţe economice şi

sociale. Micii fermieri şi ţăranii erau înlocuiţi de un nou tip de fermieri, iar îngrădirea

terenurilor comune şi a celor necultivate a însemnat un adevarat dezastru pentru ţăranii

săraci, a căror supravietuire depindea deseori de cultivarea sau păşunatul liber. Îngrădirea

18

Page 19: Note Curs Ase 3

terenurilor şi mecanizarea au dus la scăderea cererii de muncă şi, în timp, surplusul de

populatie a părăsit pământul pentru a se alătura muncitorilor din fabrici. Viaţa rurală se

schimbase pentru totdeauna.

In acelaşi timp, începe să se manifeste, în această perioadă, fenomenul numit process

de “împrejmuire” a pământurilor de către marii proprietari, care, în fapt, a reprezentat

deposedarea de pământ a ţăranilor, prin rascumparare sau violenţă. Actul de împrejmuire

se acorda de către Parlament, iar cel care aspira la un asemenea document trebuia să facă

dovada că dispune de sumele necesare pentru valorificarea agricolă a întregii suprafeţe

împrejmuite. Trebuie remarcat şi faptul că sistemul bancar englez era suficient de dezvoltat

în epocă pentru a răspunde cu promptitudine nevoii de credit a agricultorilor care

dispuneau de acte de împrejmuire.

În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea au fost aprobate de către Parlament peste

3300 de asemenea acte, prin care circa 4 milioane de acri de pământ au fost „împrejmuiţi”.

Efectele procesului de „împrejmuire” au fost rapide şi s-au făcut simţite în dublu sens. În

primul sens, cel economic, împrejmuirile au permis formarea de mari ferme, prin

comasarea pământurilor şi adoptarea de metode ştiinţifice, precum şi obţinerea unei

producţii cum mult mai mari. În cel de-al doilea sens, cel social, împrejmuirile au grabit

stratificarea socială şi polarizarea proprietăţii funciare. Devin tot mai numeroşi marii

latifundiari proveniţi din clasa mijlocie rurală, iar ţăranii expropriaţi sau lipsiţi de

campurile comune vor deveni fie muncitori agricoli, fie mână de lucru ieftină pentru

industria textilă aflată în plin proces de dezvoltare, fie vor emigra în America.

3.4 Premise tehnice

Încă din perioada Renaşterii, europenii au început să inventeze şi să utilizeze maşinării

din ce in ce mai complexe şi au realizat importante îmbunătăţiri în domeniul navigaţiei

(apariţia fregatelor) sau comunicare (inventarea tiparului). În 1750, Marea Britanie era deja

o putere maritimă şi comercială importantă, dar majoritatea populaţiei trăia încă din

agricultura. Activităţile industriale, precum mineritul şi prelucrarea fierului, se desfăşurau

la o scară relativ redusă, iar la Londra era singurul oraş cu adevărat mare.

În a doua parte a secolului al- XVIII-lea, în Marea Britanie pentru prima oară

cunoştinţele tehnice şi ştiinţifice au fost aplicate la scară largă în agricultură şi unele

industrii, efectul fiind uimitor. Saltul demografic în Anglia petrecut in decurs de un secol

rupe echilibrul preexistent intre cerintele de pe piata interna in extindere si posibilitatile de

19

Page 20: Note Curs Ase 3

productie ale manufacturilor textile engleze, care aveau traditii insemnate de mai bine de

doua secole. Aceasta ruptura declanseaza, pe principiul reactiei in lant, un sir de

perfectionari si descoperiri tehnice.

Inceputul este făcut în 1733 de catre mecanicul John Kay, care a inventat suveica

zburatoare si, fara pretentia unei enumerari exhaustive, aratam ca au urmat: masina de tors

inventata inventata de James Hargreaves, in 1765, masina de filat a lui Richard Arkwright,

in 1769, o noua masina de filat, in 1785, a lui Samuel Crompton s.a.

Perfectionarea masinii cu abur, in 1784, de catre James Watt, multiplica in proportii

considerabile forta motrice a industriei textile si rupe dependenta anterioara a acesteia fata

de cursurile apelor. Altfel spus, aplicarea masinii cu aburi a lui J. Watt este startul in

formarea industriei textile engleze moderne, de fabrica si urbana.

În curând producerea textilelor, o activitate domestică, de mici proporţii până atunci

(oamenii ţeseau şi torceau în casele lor), a fost concentrată în mari fabrici, modificând

radical modul de viaţă al muncitorilor. Producţia de masă a însemnat ieftinirea textilelor,

cu impact dramatic asupra industriei. Lâna fusese cel mai important produs de export la

Marii Britanii; acum însă bumbacul câştigase teren, profitând de cererea imensă de

îmbrăcăminte uşoară şi răcoroasă necesară în zonele toride ale Africii şi Asiei. În sudul

districtului Lancashire s-au înmulţit filaturile (fabrici uriaşe unde munceau femeile ţesând

fire, unde aerul fiind umed şi îmbâcsit a cauzat diferite boli şi deformaţii) mohorâte ale

oraşelor bumbacului. Manchaster şi Liverpool deveniseră înstărite datorită comerţului cu

bumbac, iar vânzările în străinătate aduceau venituri imense Angliei - reprezentând la un

moment dat jumătate din exportul ţării. Primele manufacturi textile foloseau energie

hidraulică, gratuită dar nesigură, deoarece o secetă putea duce la încetarea lucrului.

Folosirea motoarelor cu aburi pentru acţionarea utilajelor a fost un pas decisiv pentru

producerea textilelor, dar şi pentru întreaga industrie.

Dezvoltarea industriei grele antreneaza cautari si descoperiri in industria chimica,

pentru efectuarea operatiunilor privind albirea, degresarea, uscarea si colorarea firelor si

tesaturilor, tehnologiile traditionale reprezentand o piedica in prelucrarea cantitatilor

sporite de astfel de produse. De asemenea, cerinta crescanda de utilaje antreneaza

dezvoltarea industriei metalurgice, domeniu in care asistam la descoperiri si perfectionari

insemnate, ca, de exemplu: procedeul fabricarii cocsului, de catre Abraham Darby, in

1709; in 1750, Benjamin Huntsman prelucreaza fonta in fier forjabil; in 1784, Henry Cort

perfectioneaza procesul de pudlare prin care se obtine otel s. a.

20

Page 21: Note Curs Ase 3

In urma acestor descoperiri si perfectionari, dar mai ales a extinderii aplicarii lor,

metalurgia isi schimba locul de desfasurare, mutandu-se din mijlocul padurilor in bazinele

carbonifere. Dezvoltarea industriei metalurgice a fost favorizata si de importantele resurse

de carbune si de minereuri de fier de care dispunea Anglia. Fierul a fost un simbol

important al revoluţiei industriale din Marea Britanie. În secolul al XIX-lea fierul era

folosit pentru lucruri diverse, ca poduri, vapoare şi locomotive, Palatul de cristal din

Londra şi turnul Eiffel din Paris. Totuşi, în 1700 industria fierului luptă pentru

supravieţuire. Metalul trebuia topit adică încălzit până devenea lichid, astfel încât mine-

reul de scurgea lăsând în urmă impurităţile. Dar procesul de topire necesita cărbune, ia

pădurile Marii Britanii (din care se obţinea cărbunele) fuseseră în mare măsură distruse,

fiind necesare importuri costisitoare.

Soluţia a fost găsită prin 1709 de Abraham Darby de la Coalbrookdale. Asemenea altor

experimentatori şi-a dat seama de ineficienţa cărbunelui în procesul de topire a metalului; a

descoperit însă că cocsul, mai puţin sulfuros, dădea rezultate excelente. Tehnologia lui

Darby a rămas secretă cel puţin până în anii 1730 şi, în consecinţă Coalbrookdale a înflorit

spectaculos. Un viitor membru al dinastiei Darby, al treilea Abraham Darby; a construit

primul pod de fier peste râul Severn (1779).

Odată secretul aflat, producţia de fier a crescut şi s-au făcut numeroase progrese

tehnologice. Astfel, Watt şi Boulton au folosit prima oară în 1775, motoare cu aburi pentru

a da furnalelor curentul puternic necesar pentru a atinge temperaturi mari – unul din

multele exemple de combinare cu succes a unor invenţii în domeniul industrial. Fabricile

de metal au dus la dezvoltarea unor oraşe ca Birmingham şi Sheffield, iar Marea Britanie

realiza în 1850 jumătate din producţia anuală de fier din lume.

Un element indispensabil procesului de expansiune industrială a fost producţia în

cantităţi mari a cărbunelui. Cocsul era necesar la topirea fierului şi alimentarea motoarelor

cu aburi care acţionau utilaje de producţie, furnale, vapoare şi locomotive. Populaţia în

creştere necesita cantităţi mari de cărbune pentru scopuri casnice. In 1798 William

Murdock a folosit ulei de huilă pentru a ilumina lucrările lui Boulton şi Watt din Soho.

În 1815, Glasgow şi Londra erau iluminate cu gaz de huilă.

Din fericire, Marea Britanie dispunea de mari şi bogate depozite carbonifere în apropierea

zăcămintelor de fier. De la începutul secolului al XVIII-lea, motoarele cu aburi erau

folosite pentru a pompa apa din mine, dar erau puţine alte inovaţii. Săparea zăcămintelor

de cărbune rămânea „cea mai grea muncă de pe pământ”, şi întreaga structură a civilizaţiei

industriale a secolului al XIX-lea se baza pe oameni ce munceau în minele de cărbuni. )

21

Page 22: Note Curs Ase 3

O cauza, si in acelasi timp, efectul dezvoltarii metalurgice, dar si a vietii economice in

general, o constituie dezvoltarea transporturilor. Intr-o prima perioada a revolutiei

industriale s-au dezvoltat in mod deosebit transporturile pe canale. In al doilea deceniu al

secolului al XIX-lea, Anglia dispunea de o retea de canale (de circa 6400 de km ), care

asigura transporturi ieftine si rapide, precum si o mare influenta a traficului de marfuri,

prin ecluzele si instalatiile de incarcare si descarcare cu care erau dotate.Construirea lor a

început cu canalul Bridgewater (1763), construit de James Brindley pentru a lega minele

Ducelui de Bridgewater de Manchester. Canalul a avut un impact imediat asupra preţului

cărbunelui în Manchester (a scăzut la jumătate) şi a arătat avantajele folosirii canalelor

pentru transportul mărfurilor grele, declanşând o adevărată „manie a canalelor”.Această

„manie” a durat până în 1830, când reţeaua de canale a Marii Britanii era mai dezvoltată

decât cea de drumuri.)

Sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea reprezinta o perioada

de mari framantari si cautari pentru perfectionarea unei noi forme de transport, a celei pe

calea ferata. Transportul pe sine este cunoscut si folosit cu mult inaintea acestei perioade,

mai ales in domeniul extractiei de minereuri, tractiunea utilizata fiind, de regula, cea

animala.

In 1790, numai liniile industriale miniere din regiunea Newcastle masurau 600 km.

Inceputul tractiunii cu aburi este facut de firma „Watt si Boulto” din Soho, cea mai mare

fabrica de masini cu aburi a epocii si care inaugureaza, in 1775, prima locomotiva cu aburi

din lume pentru calea ferata cu ecartament redus, locomotiva cunoscuta sub denumirea

„Tram Engine”, la constructia careia au participat James Watt, William Murdoch si

Richard Trevithich. Dezvoltarea ulterioara a transporturilor pe caile ferate reprezinta si o

sinteza a descoperirilor si perfectionarilor in fabricatia de otel si a masinii cu abur.

O noua etapa a evolutiei cailor ferate incepe in 1825, cand de inaugureaza, in tractiune

cu abur, linia Stockton – Darlington, in nord-estul Angliei, linie ce avea ca scop

exploatarea zacamintelor de carbune din zona, dar pe care se transportau si calatori.

Proiectele liniei sunt intocmite de George Stephenson, constructia dureaza 3 ani, iar traseul

cuprinde si un pod feroviar. Trenul inaugural al liniei, remorcat de locomotiva

„Locomotion No. 1”, este condus de G. Stephenson si parcurge traseul cu viteza maxima

de 19 km/h. Pe traseul mentionat se folosea insa tractiune mixta, cu cai si locomotive,

acestea din urma avand inca un randament scazut in exploatare, ceea ce solicita noi

perfectionari.

22

Page 23: Note Curs Ase 3

Cativa ani mai tarziu, in 1829, conducerea companiei feroviare Liverpool-Manchester

Railway organizeaza cu concurs de locomotive, cu scopul de a decide sistemul de tractiune

ce urma sa fie adoptat. Premiul este repurtat de locomotiva „The Rocket”, prezentata la

concurs de George si Robert Stephenson, impreuna cu Henry Booth, care parcurge, in mai

multe etape, 112 km, cu o viteza medie de 25,75 km/h. Rezultatul il constituie inaugurarea

la 15 septembrie 1830, pe traseul Liverpool-Manchester, a primei linii de cale ferata

comerciala moderna, un traseu de 51 de km, care a necesitat si numeroase alte lucrari, intre

care 63 de poduri si un viaduct de 18 m inaltime. Se stabileste, astfel, o prima legatura

feroviara intre doua orase engleze, de care beneficiaza atat negustorii din Liverpool, cat si

fabricantii din Manchester. Primele trenuri au fost remorcate de locomotive asemanatoare

asemanatoare asemanatoare cu „The Rocket”, construite de firma „Robert Stephenson &

Co”. Ulterior, extinderea cailor ferate urmeaza o curba exponentiala atat in Anglia, cat si in

alte tari. Dupa 20 de ani de la inaugurarea mentionata, numai in Anglia liniile de cale ferata

masurau circa 10000 km. Caile ferate au oferit un spor de viteza de deplasare a marfurilor

si calatorilor, de volum si siguranta, precum si o ieftinire a costurilor transporturilor.

Lungimea caii ferate (km) 1850-1870

Statele Unite

Marea Britanie

Germania Franta Canada Italia India Rusia

1850 14430 9797 5856 2915 2262 620 530 5011875 118550 23365 27970 19357 6930 8018 10430 19029cresterea% 720 138 378 456 206 1193 1868 3698Sursa:”Statisticile istorice ale Statelor Unite “(1875);B.R.Mitchel-fragment dinstatisticil europene- 1975;extras statistic al Indiei Britanice

La mijlocul secolului al XIX-lea revoluţia industrială transformase Marea Britanie în

„atelierul întregii lumi”. Acest statut a fost celebrat în 1851 prin Marea Expoziţie

organizată, în Hyde Park, într-o construcţie de metal şi sticlă numită Palatul de cristal - un

adevărat simbol al puterii industriale al acestei naţiuni.

23

Page 24: Note Curs Ase 3

Tema 4

Revoluţia industrială în Franţa

4.1 Începuturile.Industria

Economia Franţei în secolul al XIX-lea a cunoscut şi ea revoluţia industrială.

Chiar dacă ritmul nu a fost cel din Anglia, producţia industrială a crescut, reţeaua de căi

ferate s-a lărgit şi capitalurile băncilor s-au mărit, fapt ce a ce a determinat ca bancherii şi

industriaşii francezi să facă un intens export de capital în colonii şi în ţările mai puţin

dezvoltate: Rusia, China şi ţările baltice.

Întreprinderile mari s-au unit în monopoluri. Industriaşii, bancherii, marii properietari

agricoli, alcătuind „obligarhia financiară”, au participat la conducerea activităţii statului.

Europa modernă s-a construit în bună măsură pe principiile Revoluţiei Franceze şi pe

instituţiile create de Napoleon. Importanţa modelului francez poate fi interpretată în două

sensuri. Pe de-o parte, el a inspirat modernizarea Europei la nivel social, politic şi cultural,

pe de altă parte a oferit marilor puteri conservatoare un exemplu imediat pentru

consolidarea propriei lor autorităţi economice.

Alternativa unui executiv puternic, soluţia lui Napoleon la criza regimului revoluţionar,

a fost prelucrată chiar de foştii adversari, ca exemplu putem da Austria.

Reorganizarea sistemului legislativ, fiscal şi judiciar, unificarea sistemului monetar,

dirijismul economic reglat de instituţiile puternice (Banca Franţei, Curtea de Conturi) au

dus la unificarea şi centralizarea economică, Codul de Comerţ (1807) reglează pe baze noi

comerţul exterior şi interior.Blocada continentală impusă de Napoleon împotriva Angliei în

1806 ilustrează o percepţie mai puţin tradiţională a fenomenului economic, care nu mai

era unul continental, ci şi mondial.

Revoluţia industrială a început prin inventarea maşinilor cu aburi, care înlocuiau munca

manuală cu cea prestată de o maşină. Primele maşini cu aburi au fost folosite în industria

textilă, apoi în cea minieră şi în transporturi. Ele au permis creşterea productivităţii.

Alt element al revoluţiei industriale a fost noua organizare a muncii. Muncitorii nu mai

pot lucra acasă sau în mici ateliere. Producţia se concentrează acum în uzină având un ritm

impus de maşină. Aceasta impune o disciplină foarte strictă a muncii şi o organizare

perfectă. Populaţia angajată în domeniul industrial devine tot mai numeroasă.

24

Page 25: Note Curs Ase 3

Metalurgia cunoaşte începând cu 1820, o creştere rapidă. Producţia de fontă în furnale

înalte care funţionează cu cocs, asigură 60% din producţie, înlocuind cărbunii de pământ.

Ea produce pentru căile ferate, dar şi pentru maşinile cu vapori. Metalurgia devine pentru

prima dată principala ramură motrice.

Criza din 1847 marchează o incertitudine a producţiei.

Franţa şi Marea Britanie au urmărit drumuri diferite, putem spune paralele până în

secolul al XIX-lea. Ideea că industria franceză şi economia sa ar fi înapoiate prin

comportare cu celelalte state este falsă. Industria franceză este numai diferită. Ea se aşează

pe produse de înaltă calitate şi mai ales pe larg consum, pe creşterea în paralel a muncii şi a

marii industrii.

Producţia bunurilor de larg consum reprezenta între anii 1825-1844, 65% din producţia

industrială a Franţei. Producţia de cosmetice (axată pe săpun), de lumânări şi mai ales de

zahăr sunt caracteristice. Industria textilă este foarte bine reprezentată şi are o creştere

dinamică. Normandia rămâne principala regiune textilă. Filaturile sunt însă bazate pe

energie hidraulică, iar cusutul manual este predominant.

Industria bumbacului în Alsacia este dimpotrivă, mult mai progresivă. Se utilizează cusutul

mecanic, maşini cu aburi de origine engleză. Constructorii alsacieni le perfecţionează

permanent. Producţia de lână şi mătase pentru articole de îmbrăcăminte de lux constituie

una din sursele principale de export în Marea Britanie, Statele Unite şi Belgia.

Construcţia de material feroviar capătă o creştere rapidă. În 1860, 40% din producţia

franceză de locomotive este exportată.Între 1850-1860, echipamentele de maşini cu abur se

diversifică, apar centre specializate în construcţia de maşini.

Prin comparaţie, industria carboniferă franceză este mai slab reprezentată. Cele 130

societăţi de extracţie din Masivul Central sunt mai active decât cele din nord. Cărbunele

francez este cu 45% mai scump decât cel englezesc.Unele inovaţii ştiinţifice sunt

remarcabile.În industria alimentară menţionăm descoperirea lui Pasteur (1880)-laptele

condensat- pasteurizat- fapt ce a dus la accelerarea şi mărirea transporturilor în bidoane

ermetice. Tehnica frigului (Charles Tellier -1878) şi tehnica stelirizării (1809 -Nicolas

Appert), intensifică comerţul cu produse alimentare. Se exportă biscuiţii, ciocolata, băuturi

gazoase, ulei de măsline, margarină (unt economic inventat în Franţa sub cel de-al doilea

imperiu).Se dezvolta producţia de hârtie pentru cărţi, reviste, documentze administrative şi

ambalaje. În 1900, consumul de hârtie, pe cap de locuitori este deja de 2 kg, comparativ cu

Austria şi Ungaria, unde este de 700 g.

25

Page 26: Note Curs Ase 3

Din 1880, după descoperirea dinamului de către mecanicul belgian Gramme,

electricitatea joacă un rol important, atât pentrui industrie, cât şi pentru diversificarea

comunicaţiei la distanţă, telegraful electric, telefonul, transmisiunea radio. Parisul avea în

1893, 27 000 abonaţi telefonici.După 1880, electricitatea este aplicată în căile ferate, în

transportul urban, în metalurgie şi industria chimică. Motorul cu explozie şi automobilul

dau petrolului o importanţă mondială. În 1863, Franţa prin societatea fraţilor Desmorais

importă petrol pentru prima dată şi începe să-l rafineze.

Se dezvoltă în paralel industria chimică, se produc acizi, fosfaţi, coloranţi, cloruri,

explozibili. Societăţile „Kuhlman ā Loos”, „Pechiney”, „Saint Gobain” deţineau 24 de

uzine în care lucrau 20 000 de muncitori.

4.2 Comerţul şi agricultura

Dezvoltarea comerţului în sec. al XIX-lea este rezulztatul unei producţii de masă,

care depăşeşte necesarul diversificării mijloacelor de transport ce stimulau schimbările

existenţei unei monede clar definite, mai ales între marilşe puteri economice.

Bogăţia unei ţări se manifesta prin: produse vizibile – materii prime (cărbune, minereuri,

lemn), produse agricole (grâu, porumb, bumbac şi cauciuc) şi produse finite (maşini,

utilaje, confecţii, cosmetice, zahăr, ulei, alimente); capitaluri financiare; servicii

(transporturi, asigurări, brevete de investiţii, drepturi de autor, hoteluri, alimentaţie

publică).

Franţa renunţa la politica protecţionistă şi stabileşte noi tratate comerciale bilaterale cu

alte state. Marea Mediterană conservă un trafic internaţional, flota maritimă şi riverană

jucând un rol important.Importurile sunt exprimate în milioane (moneda naţională a ţării).

Exporturile sunt exprimate în milioane de franci aur. Franţa importă mai ales materii

prime. Fiind o ţară agricolă dezvoltată se importă mai ales produse tropicale şi exportă

produse agricole finite, vin, grâu, dulciuri, brânzeturi, băuturi. Baza exporturilor franceze o

reprezintă utilajele şi maşinile, produse de lux (îmbrăcăminte şi pielărie).

Între anii 1860-1870, Franţa a fost considerată a doua putere comercială a lumii.

Din 1800 până în 1914, agricultura continuă să obţină un loc important în economia

franceză. Dacă studiem procentajul populaţiei antrenate în agricultură din totalul populaţiei

active (1851-64%, 1861-50%, 1900-43%) vom vedea că deţine un segment important.

Migrarea spre oraşe va începe accelerat, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,

odată cu industrializarea. Aşa-zisa revoluţie agrară a secolului al XIX-lea în Franţa, este

26

Page 27: Note Curs Ase 3

slab reprezentată. Se încearcă o alternare ştiinţifică a culturilor, pentru a nu sărăci solurile,

folosirea unor îngrăşăminte chimice şi utilaje.Totuşi agricultura rămâne tributară vechilor

tehnici, dependentă de capriciile vremii, de calitatea polului. Mutaţii importante apar în

acest domeniu, abia în secolul XX, odată cu dzvoltarea industriei constructoare de maşini,

a chimiei, a ingineriei genetice.

4.1 Mijloacele de transport

În primii 50 de ani ai sec. al XX-lea, călătoriile terestre şi pe mare devin de zece ori

mai rapide,astfel încât regiuni izolate cu economii domestice, continente greu accesibil,

devin cunoscute şi integrate în circuitul economic. Trenul şi vaporul cu aburi au uimit

populaţia secolului şi au deschis calea spre toate celelalte revoluţii economice. Axe

feroviare Paris-Bruxelles, Anvers-Cologne, Frankfurt-Berlin, etc. sunt rute interne şi

internaţionale.

Între 1850-1914, reţeaua de căi ferate are o dinamică accelerată

1850 1917Germania 6000 km 630000 kmBelgia 800 km 8800 kmFranţa 3500 km 39500 kmItalia 120 km 18000 km

Societăţile de căi ferate angajează cât mai mult personal, se extind şi devin o ramură

importantă în economia statelor. Spre deosebire, de dezvoltarea oarecum uniformă a

trnsportului ferat în ţările europene, transportul maritim şi fluvial cunoaşte o manieră de

creştere diferită.

Astfel, se constată supremaţia Angliei şi a Germaniei, Franţa ocupă locul al V-lea.

Prima societate maritimă capitalistă importantă este fondată în 185- „Mesageriile

maritime”, specializată în servicii maritime poştale în Marea Mediterană. Compania

„General Transtlantic” fondată în 1855, deservea cele două linii importante: Le Havre-New

York, Saint-Nazaire-Panama:

În 1876, după invenţia lui Charles Tellier, apar primele vapoare frigorifice care pot

traversa oceanul. Apar oraşe porturi importante, în care se dezvoltă şantiere navale:

Anvers, Marseille, Geneva. În transportul intern se construies în Franţa canale pentru

navigaţie: Canalul Ronului şi Rinului, Canalul Soarei, Canalul Senei, Canalul Berry, care

27

Page 28: Note Curs Ase 3

leagă oraşele şi facilitează schimburile comerciale, transportul materiilor prime şi a

produselor finite, a petrolului şi a cerealelor.

Survolarea continentelor şi a oceanelor cu balonul devine după încercarea fraţilor Rénard,

un mijloc credibil. Dirijabilul, planorul şi mai apoi avionul lui Clément Ader (1896),

deschid pt aviaţie un nou orizont, care va deveni spectaculos în sec. XX.

Adoptarea timbrului poştal, a distribuţiei la domiciliu, a telegrafului electric, a telefoniei,

fac ca transmisiunile să fie mai rapide şi mai clare. Franţa îşi stabileşte propriul sistem de

comunicaţii telegrafice încă din 1851, astfel încât în 1873, reţeaua avea 80 000 km.

Tema 5

28

Page 29: Note Curs Ase 3

Circulaţia monetară în secolele. XIX-XX

5.1 Etalonul aur clasic

Perioada etalonului aur “clasic”cuprinde secolul al XIX_lea şi începutul secolui

al XX-lea. Aurul nu a fost ales în mod arbitrar de către guverne pentru a juca rolul de

etalon bănesc. Aurul se impusese de-a lungul multor secole pe piaţa liberă ca moneda cea

mai bună; ca acea marfă ce oferea instrumentul monetar cel mai stabil pe orcare piaţă..

Etalonul aur internaţional asigura un mecanism de piaţă automat pentru stăvilirea

potenţialului inflaţionist al guvernelor. Un exemplu îl reprezintă Statele Unite cauza

creşterii şi prosperităţii l-a constituit faptul că au avut privilegiul de a utiliza o singură

monedă pe tot cuprinsul ţării şi un singur etalon aur , asigurându-se astfel libertatea deplină

a comerţului şi investiţiilor.

Odată cu izbucnirea Primului Războiul Mondial, guvernele statelor beligerante “au

abandonat etalonul aur ”la scurtă vreme după intrarea în război, cu excepţia Statelor Unite,

care au intrat târziu în război şi nu şi-au sporit oferta de dolari suficient pentru a pune în

pericol posibilitatea de rambursare.

1. Forma clasică de existenţă a etalonului aur a fost până la primul război mondial cea a

etalonului aur-monedă (gold-standard),metalul monetar circulând liber pe piaţa internă şi

internaţională. Alături de aur, funcţiile monedei erau îndeplinite de moneda de argint şi

îndeosebi de moneda de hârtie sub forma bancnotelor şi altor semne monetare. Baterea

liberă a monedelor de aur asigură echivalenţa între valoarea lor nominală şi valoarea

comercială, de piaţă, a metalului monetar. De asemenea, convertibilitatea bancnotelor era

liberă şi nelimitată, valoarea lor nominală echivalând cu valoarea proprie a monedelor de

aur.Prima ţară care a adoptat acest tip de etalon a fost Anglia în 1818, el fiind pus de către

celelalte ţări europene, la baza sistemelor lor monetare, mult mai târziu, după 1870, iar

S.U.A în 1900. În România etalonul aur – monedă a fost adoptat prin legea din 1890.

5.2 Sistemul monetar bimetalist

Bimetalismul a fost introdus la începutul secolului XIX în speranţa că ar putea asigura

mai bine decât monometalismul argint (cel mai vechi etalon metalic), stabilitatea monedei

prin procese compensatoare. În cadrul acestui sistem baterea monedelor etalon pentru

ambele metale era liberă, circulaţia lor fiind paralelă şi simultană.

29

Page 30: Note Curs Ase 3

În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului valoric dintre cele două metale,

bimetalismul a cunoscut trei variante: bimetalismul integral; bimetalismul paralel;

bimetalismul parţial.

Pentru menţinerea unui raport fix de schimb în circulatia monedelor din ambele metale,

statul fixa prin lege un raport de valoare de 1 la 15,5. Baterea monedelor din ambele metale

era nelimitată, monedele având o putere liberatorie egală. Prezenta avantajul că asigura o

cantitate suficientă de monedă pentru satisfacerea nevoilor pieţei. Prezenta însă unele

neajunsuri. Îndată ce raportul de valoare dintre cele două metale se schimbă, moneda din

metalul mai preţios era retrasă din circulaţie. Fenomenul este cunoscut sub numele de legea

lui Gresham, potrivit căreia “atunci când într-o ţară circulă concomitent două monede,

dintre care una e considerată public ca fiind mai bună şi cealaltă ca fiind rea, moneda rea

scoate din circulaţie pe cea bună”. Aceasta deoarece moneda considerată mai bună realiza

o creştere pe piaţa şi, în consecinţă, era tezaurizată sau utilizată la plăţi în străinătate. Prin

extensie, putem spune că aceasta lege îşi păstreză şi astăzi actualitatea. Au existat situaţii în

care s-a adoptat un bimetalismul paralel

În acest caz, prin legea monetară se prevedea că moneda etalon putea fi confecţionată

ca şi în prima variantă din ambele metale. Deosebirea consta în faptul că monedele

circulau independent, fiecare având putere liberatorie nelimitată. Raportul de valoare nu

era fixat prin lege, ci se stabilea pe piaţă fără nici o intervenţie a autorităţii monetare.

Complexitatea sistemelor monetere se manifestă şi prin existenţa unui bimetalismul

parţial.A reprezentat o derivată a bimetalismului integral, caracterizându-se prin faptul că

unul din metale (aurul) era cel din care era bătută moneda – etalon în mod nelimitat.

Argintul fixat prin lege, cât şi la baterea de monedă secundară (divizionară), care se găsea

în alt raport valoric faţă de moneda etalon, având o putere liberatorie limitată. Tipul clasic

de bimetalism şchiop a fost cel adoptat de Unitatea Monetară Latină. România a optat

pentru bimetalism la crearea sistemului monetar na ional in 1867, raportul legal dintre celeț

două metale fiind fixat la 1 kg aur – 14,38 kg argint. Dificultăţile în funcţionare, în general,

a bimetalismului şi necesitatea întăririi monedei naţionale au dus în 1890 la înlocuirea lui

în monometalismul aur.

În perioada de funcţionare a bimetalismului se disting trei perioade:

a. prima perioadă ( 1803-1850) când sistemul a funcţionat foarte bine, atâta

timp cât între valorile comerciale ale celor două metale s-a păstrat raportul de 1:15,5;

b. a doua perioadă (1851-1870) marchează începutul dificultăţilor în

funcţionarea sistemului, ca urmare a raportului dintre cele două metale. Monedele din

30

Page 31: Note Curs Ase 3

argint aveau o valoare de piaţă mult mai mare decât cea fixată prin lege, cele de aur

devenind mai slabe. Această stare se putea remedia pe două căi: fie reducând valoarea

monedelor de argint, fie sporind pe cea a monedelor de aur;

c. a treia şi ultima perioadă (1871-1885). Incepând cu 1871 începe declinul

monedei de argint, aceasta depreciindu-se treptat. Raportul de valoare se deplasează

simţitor în favoarea metalului galben, acesta fiind retras din circulaţie. Este momentul în

care ţările abandonează bimetalismul şi pun la baza sistemelor lor monetare etalonul aur.

Bimetalismul, datorită imposibilităţii menţinerii în timp a raportului fix între

valorile legale sau de piaţă ale celor două monede etalon,.nu a fost formula monetară

ideală, aşa cum se prevăzuse. Bimetalismul nu a fost adoptat ca sistem monetar decât într-

un număr restrâns de ţări, ceea ce a făcut posibilă speculaţia cu monedele respective pe

pieţele altor ţări. Acest lucru îl întâlnim şi în România care a adoptat bimetalismul într-o

perioadă de depreciere a argintului.Înlăturarea unui asemenea neajuns nu era posibilă decât

dacă bimetalismul ar fi fost adoptat de toate ţările, cooperând în acelaşi timp la menţinerea

unui raport de valoare constant între cele două monede etalon. Dar acest lucru nu s-a

întâmplat, sistemele monetare reorganizându-se pe baza etalonului aur, care va face o

strălucită carieră în îndeplinirea funcţiilor monetare.

5.3 Băncile şi mişcările de capital .Uniunile monetare

Triunghiul format din calea ferată- uzină - bancă, formează prima celulă a prosperităţii

industriale, economice capitaliste. Sistemul bancar va evolua rapid între

1850 şi 1880, dovedindu-şi utilitatea. Fiecare stat are o bancă naţională (1800) şi câteva

bănci private, animate de familii de finanţişti care dispun de propriul capital şi de relaţii

politice privilegiate. Zaçane Lofitte a încercat să creeze o unitate bancară care să adune

capitalurile din agricultură, industrie şi comerţ, dar eşuează.

Apar mici banci private, conduse de protestanţi sau evrei, veniţi în Franţa înainte de

revoluţie sau în timpul imperiului: Lazard, Hottinguen, Fould, Cohen d’Anvers,Miroband,

Seiltière. Ei formează „La Haute Banque”. Apare noţiunea de credit, care facilitează marile

investiţii. Ele au sedii impozante şi impresionante, precum sucursale pe întreg teritoriul. Se

stabilesc raporturi de curs valutar între ţări, care uşurează schimburile şi facilitează

investiţiile internaţionale.Apar depozitele în numerar, atât pentru societăţi, cât şi pentru

persoane private, bilete de valoare la purtător, titluri, depozite la vedere şi la teren, conturi

curente, cecuri.

31

Page 32: Note Curs Ase 3

Emile Pereire creează „Le Credit Foncier de France” şi „Le Credit Agricole” în 1852.

Plasamentele şi împrumuturile acordate de băncile franceze în străinătate, apariţia

societăţilor de asigurări finanţate de capitalul bancar fac ca Franţa să fie alături de Anglia

până în 1880, principalele puteri financiare mondiale.

Folosirea aceloraşi metale preţioase ca bază pentru monedele naţionale a uşurat relativ

crearea unor uniuni de state care împărţeau acelaşi sistem de monedă. Problemele legate

de schimbarea preţurilor relative ale aurului şi ale argintului au jucat un rol de bază în

formarea celei mai mari uniuni de state bimetaliste. Căile de comunicaţii mai bune şi

comerţul în continuă extindere au fost de asemenea forţe majore care au contribuit la

stabilirea uniunilor monetare. Poate cea mai importantă cauză a fost împărtăşirea aceloraşi

valori politice în cadrul grupurilor conducătoare din Europa, o credinţă în beneficiile

comerţului şi industriei şi în progres.

Mill de exemplu afirmă că “îmbunătăţirea politică” va duce eventual la o monedă

mondială pe măsură ce vor dispărea iraţionalităţile naţionaliste. În aceste circumstanţe

politicile ecomonice generale pe care diferite naţionalităţi doreau să le continue puteau fi

foarte asemănătore, pentru ca o uniune monetară să implice o pierdere efectivă redusă a

suveranităţii. Chiar şi aşa dorinţa de a uni obiectivele politice cu formarea de instituţii

economice a fost extremă în două dintre cele trei uniuni ale perioadei şi care şi-au redus în

mare măsură eficacitatea. Beneficiile unei uniuni monetare erau asemănătoare cu cele

rezidând din comerţ în general: integrarea unităţilor monetare naţionale era în mare măsură

o faţetă a integrării economiilor naţionale ca factor de mobilitate, comerţ şi stabilirea unor

instituţii comune în aşa fel încât resursele să fie folosite în modul cel mai eficient.

În 1857 Austria şi Slovenia au fondat Uniunea Austro-Germană cu o singură unitate

monetară, marca de argint. Trei unităţi distincte cu o rată de schimb fixată au oferit un

mediu de schimb.33 Nu a avut loc nici o integrare reală a sistemelor bancare şi monetară;

în orice caz, Uniunea a fost dizolvată în 1866 prin declanşarea războiului austro-prusian.

Uniunea a fost în primul rând un mijloc de a obţine dominaţie politică asupra statelor

germane şi când Prusia a obţinut în mod cert victoria, Austria nu a mai avut loc în Uniune.

Uniunea Monetară Latină s-a dovedit mai durabilă. Scăderea preţului aurului în

raport cu argintul în timpul anilor 1850 a produs dificultăţi sistemului monetar bimetalic

francez. În răspuns la exportul de argint, francezii au ajustat conţinutul de argint în

monetăria lor, creând astfel probleme relaţiilor economice cu Belgia, Elveţia şi Italia.34 În

1860, 87% din circulaţia monetară subsidiară a Belgiei era franceză, iar Elveţia a adoptat

standardul francez din 1850, apoi italienii au fost nevoiţi să procedeze la fel în 1862.

32

Page 33: Note Curs Ase 3

Convenţia Monetară din noiembrie 1865 s-a întrunit pentru a rezolva aceste dificultăţi.

Franţa dorea să menţină acest status quo, potrivit lui Willis, deoarece Banca Franţei şi

liderii financiari francezi găseau profitabil arbitrajul bimetalist. Celelalte state doreau să se

standardizeze pe aur, la fel ca şi o bună parte a delegaţiei franceze. Dominaţia politică a

Franţei a asigurat încrederea Uniunii Monetare Latine de la 23 decembrie 1865 în status

quo; de altfel, ea a militat împotriva succesului Uniunii, deoarece ea a inhibat voluntar

cordonarea în interiorul Uniunii. Ultimul stat important care s-a alăturat Uniunii a fost

Austria, în 1867 şi termenii tratatului specificau aurul ca mediu de schimb. Scăderea

valorii argintului a dus la Tratatul din 1874, care restricţiona moneda de argint, iar în 1878

moneda de argint a fost supendată de către Uniune.

Cauza ultimă a colapsului bimetalismului, pe care se baza Uniunea Monetară Latină

a fost preferinţa puternică pentru aur a mercantilismului, rezidând din creşterea comerţului

la scară mare, care favoriza metalul cu cea mai mare valoare pentru cele mai mici

volume.35 Germania s-a mutat de la argint la aur în perioada 1871- 1873 şi a vândut

cantităţi substanţiale de argint. India nu a putut absorbi aceste cantităţi integral din cauza

unei datorii crescânde faţă de Britania, datorită introducerii unui ordin de circulaţie în

1862 şi îmbunătăţirea transportului, care au redus nevoia de argint pentru tranzacţii.

Valoarea raportului argint – aur a început să scadă, judecând după perioada de timp, nu ca

răspuns la vânzările germane de argint sau la demonetarizarea argintului de către Uniunea

Monetară Latină din 1878.

Italia a continuat să fie nedoritoare de a-şi subordona politicile naţionale celor ale

Franţei sau grijilor internaţionale pe perioada Uniunii. Din 1860 până în 1865 cheltuielile

guvernului italian, incluzând cheltuielile pe căi ferate şi “plotica de pacificare” în nou-

cuceritul sud a fost de dublul sumelor ce reveaneau din taxe.36 În 1866 guvernul italian şi-a

declarat moneda neconvertibilă. Italia nu a consimţit în 1874 la decizia de a se muta de

facto la standardul bazat pe aur şi la conferinţa din 1878 şi-a anunţat intenţia de a continua

să folosească argintul ca material pentru monedele sale. Uniunea a reuşit să aplice o

restricţie asupra cantităţii de monedă şi a obţinut garanţia că aceasta va fi ultima emitere de

monede de argint.

Uniunea Monetară Scandinavă s-a formad spre sfârşitul celui de al treilea sfert al

sec.XIX, dovedindu-se a a avea cel mai mult succes dintre cele trei uniuni, rezistând până

la destrămarea cauzată de primul război mondial.37 Succesul se datorează carecterului

esenţial asemănător al economiilor Norvegiei, Suediei şi Danemarcei, bazate pe

agricultură, industrii extractive, forestiere, pescuit şi comerţ. Câştigurile din specializare nu

33

Page 34: Note Curs Ase 3

au necesitat ca rezultat o mare realocare a resurselor. Mutarea Germaniei pe aur şi aderenţa

Franţei la bimetalism a descurajat scandinavii să se alăture Uniunii Monetare Latine. În

schimb a fost creată, în 1873, de către Suedia şi Danemarca, Uniunea Monetară

Scandinavă, la care s-a alăturat apoi, în 1875, şi Norvegia. Monede de aur în exact acelaşi

stil au circulat liber în interiorul Uniunii, dar până în 1885 aurul a fost esenţialmente o

monedă-depozit, căci mai mult de jumătate din masa monetară suedeză erau bani fără

acoperire. Un sistem rudimentar de curăţire a monedelor, stabilit de către banca centrală

ulterior, a ajutat integrarea monetară.

Tema 6

34

Page 35: Note Curs Ase 3

Revoluţia industrială în Germania SUA, Japonia, Rusia

6.1 Cauzele întârzierii germane

Germania, ca urmare a lipsei unităţii statale, cunoaşte o evidentă rămânere în urmă faţă

de Anglia. Existenţa mai multor state cu populaţie germană constituie un handicap al vieţii

economice germane, parţial atenuat prin „Uniunea vamală, iniţiată de Prusia în 1819, la

care au aderat toate celelalte state germane, cu excepţia Austriei, până în 1836. Până la

mijlocul secolului al XIX-lea însă industria statelor germane păstra multe din

caracteristicile economiei medievale, dominată de meşteşugari şi manufacturi.

După 1850, urmare a creşterii demografice şi reformei agrare, statele germane cunosc o

intensificare a vieţii economice, creşteri importante în producţia industrială textilă şi cea

agricolă, cu scopul, de a satisface trebuinţele interne. Progresele revoluţiei industriale în

Germania cele mai semnificative au fost înregistrate în domeniul industriei grele, cu

deosebire după unificarea statelor germane. În urma adoptării unei puternice legislaţii

protecţioniste se dezvoltă, după 1870, industria grea, care, până la sfârşitul secolului, o

întrece în realizări pe cea engleză. Metalurgia, construcţiile de maşini, în special de

material rulant, chimia, electrotehnica ş.a. cunosc creşteri şi realizări tehnice de nivel

mondial. Se cuvine menţionată şi atenţia deosebită acordată întemeierii, dezvoltării şi

consolidării învăţământului tehnic superior şi cercetării ştiinţifice.

Descoperiri semnificative, care îşi pun amprenta asupra nivelului de dezvoltare a

economiei germane, ca motorul Otto, Diesel, electric ş.a. conferă industriei de prelucrare o

artă superioară. De asemenea, intervenţia statului german a fost deosebit de puternică în

construcţia de căi ferate, constituind un element fundamental al unificării economice. Căile

ferate germane însumează 43.000 km în 1890, au o mare densitate în regiunile puternic

industrializate, ca Westphalia, Silezia şi Saxonia, şi se află, după 1876, în proprietatea

statului.

Către sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Germania începe

să-şi creeze un imperiu colonial propriu, prin anexări de teritorii din Africa şi Asia.

Revoluţia industrială din Franţa, deşi cu tradiţii deosebite în industria manufacturieră

textilă, cunoaşte o dezvoltare industrială modernă relativ târzie. Unele împrejurări istorice,

cum sunt măsurile economice sau cu implicaţii economice luate în perioada revoluţiei

franceze, precum şi pierderile imense umane şi materiale legate de războaiele

35

Page 36: Note Curs Ase 3

napoleoniene, au încetinit procesul de modernizare a bonomiei franceze. La acestea se

poate adăuga, desigur, şi dimensiunea redusă a proprietăţii funciare tipic franceze, care nu

are forţa economică necesară modernizării agriculturii şi reţine un segment prea mare din

populaţia activă.

În a doua jumătate a secolului al XlX-lea, industria franceză cunoaşte realizări

remarcabile în domenii de vârf ale epocii, precum cele ale metalurgiei, otelurilor speciale,

chimiei, aeronauticii, autovehiculelor, dar, cu toate acestea, nivelul de dezvoltare a

economiei franceze în ansamblu nu poate fi caracterizat ca fiind acela al unei ţări

industrializate. Agricultura păstrează rolul dominant în economie, urbanizarea este scăzută,

iar întreprinderile industriale sunt, în porţie de 80%, de mici dimensiuni, ele având între 3-

5 angajaţi.

6.2 Revolutia industriala in SUA

S.U.A, în momentul proclamării independenţei, erau predominant agricole şi cu o

populaţie relativ redusă. De-a lungul secolului al XlX-lea, ele cunosc însemnate frământări,

determinate de cristalizarea statutului politic, întinderea teritorială şi căutarea unui model

de dezvoltare economică. Urmare a unei rate a natalităţii extrem de ridicată, precum şi a

valurilor de imigrări, populaţia SUA cunoaşte, într-un secol, un salt uriaş, de la 4 la 100

milioane, şi este o populaţie predominant tânără, ceea ce imprimă un dinamism deosebit

vieţii economice. In plus, piaţa internă a SUA se caracterizează printr-o mare omogenitate,

urmare a ceea ce sociologii numesc „creuzetul american". Cu toate acestea, până în pragul

secolului al XX-lea, economia SUA suferă de o cronică lipsă de braţe de muncă, motiv

pentru care producţia, atât cea agricolă, cât şi cea industrială, are caracteristici proprii.

In dezvoltarea economică a SUA deosebim, în principal, două etape: prima, până la

războiul de secesiune, în care economia se dezvoltă în relativă dependenţă faţă de fosta

metropolă, şi a doua, după acesta, când ea îşi găseşte propriul drum şi ritm de dezvoltare.

În esenţă, dezvoltarea economică a SUA începe cu agricultura, domeniu în care fertilitatea

excepţională a terenurilor virgine şi imensitatea spaţiului geografic sunt factori favorabili

pentru cultura cerealelor şi creşterea animalelor, deşi cucerirea vestului se dovedeşte a fi o

realitate extrem de aspră. Producţia agricolă reprezintă baza de materii prime pentru

producţia alimentară, care în faza ei de început este concentrată în jurul oraşului Chicago.

Concomitent, industria textilă cunoaşte şi ea dezvoltări semnificative, prin valorificarea

bumbacului în zonele nordice. Prima „afacere în stil american" au constituit-o însă căile

36

Page 37: Note Curs Ase 3

ferate, construcţia lor fiind o permanenţă a vieţii economice din SUA, începând din

deceniul al treilea şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Trebuinţele generate de

construcţia de căi ferate impun dezvoltarea industriilor extractive, metalurgice şi

constructoare de maşini, apariţia primelor societăţi pe acţiuni, iar ca urmare a gradului înalt

de monopolizare, a primelor legi antitrust. Este semnificativ faptul că acţiunile societăţilor

feroviare au fost primele înregistrate la Bursa din NewYork, iar valorile la care ele erau

negociate depăşeau cu mult pe cele ale societăţilor industriale.

Descoperirea petrolului, la jumătatea secolului trecut, imprimă vieţii economice a SUA

un ritm şi direcţii proprii de dezvoltare. Coroborat cu victoria nordului industrial asupra

sudului agricol, în urma războiului de secesiune, şi cu tactica protecţionistă promovată

consecvent în a doua jumătate a secolului al-X-lea, procesul de industrializare în SUA se

desfăşoară accelerat şi cu rezultate care îndreptăţesc şi consfinţesc poziţia lor de lider în

ierarhia mondială la inceputul secolului al XX-lea. Expansiunea economică americană se

face simţită pe piaţa mondială încă înainte de primul război mondial, prin activităţile unor

mari societăţi ca Standard Oil, General Motors, Ford, United States Steel Co, General

Electric, Dupont de Nemours ş.a.

6.3 Revolutia industriala in Japonia

Japonia, după două secole de închistare feudală şi izolare voluntară de restul lumii,

cunoaşte, la jumătatea secolului al XlX-lea, începutul Erei Meidji, care se constituie

într-un amplu proces de reforme şi transformări ce s-au înscris într-un accelerat proces de

modernizare. Reformele şi transformările au vizat atât domeniul politic, cât şi pe cel social

şi economic. In domeniul politic au fost adoptate principiile şi formele organizatorice ale

democraţiei moderne, concomitent cu restaurarea puterii imperiale, iar în cel social prin

desfiinţarea relaţiilor feudale, au fost create premisele formării structurilor capitaliste

modeme.

In domeniul economic, se cuvine subliniat rolul deosebit pe care şi l-a asumat statul

japonez în procesul de modernizare şi industrializare, prin apelul treptat gradual, la

iniţiativa particulară. Maşinismul pătrunde iniţial în industria textilă în cea de prelucrare a

mătăsii la început şi, ulterior, a bumbacului importat, iar in ultimele decenii ale secolului al

XlX-lea, în industria grea - metalurgie, construcţii de maşini, construcţii navale sprijinite

de către stat prin comenzi ferme pe termen lung, pentru cerinţele armatei imperiale în

vederea expansiunii economice şi militare. De asemenea, statul s-a implicat nemijlocit în

37

Page 38: Note Curs Ase 3

pregătirea forţei muncă, prin sistemul de învăţământ de toate gradele: primar, profesional,

liceal si superior. Intr-un termen relativ scurt, de trei decenii, Japonia a parcurs în ritm

accelerat drumul de la statul feudal la un stat modern industrial. La sfârşitul secolului

trecut, pe piaţa Extremului Orient produsele japoneze concurau la egalitate cu cele engleze,

germane şi americane.

6.4 Revoluţia industrială în Rusia

Rusia prezintă un caz aparte de dezvoltare economică. Statul Rus a sprijinit procesul de

industrializare în secolul XIX- XX mai ales după înfrângerea în războiul Crimeii şi urmărilor

congresului de la Berlin din 1878. Mobilizarea resurselor naţionale nu mai putea fi întârziată,

statul rus conştientizând gradul său de înapoiere economică este nevoit să ia o serie de măsuri

pentru industrializare ţării. Modernizarea Rusiei a venit de sus în jos. Acest lucru l-a făcut şi

Petru cel Mare în secolul XVI - XVII, când statul a fost cel care a aprovizionat piaţa cu capital şi

forţă de muncă în minerit, metalurgie, armament şi textile, altfel dezvoltarea era aproape

imposibilă într-o societate cu o economie naturală bazată pe dependenţa personală, în care nu

exista nici-o evidenţă a ţăranilor statului sau a orăşenilor ce munceau în fabrici.

Munca servilă a avut ca rezultat productivitatea scăzută a bunurilor manufacturiere care nu

puteau concura cu bunurile din import din punct de vedere al preţului şi a calităţii. Lipsa forţei de

numcă a determinat guvernul în 1807 să introdusă o lege conform căreia muncitorii din mine

nu-şi puteau schimba locul de muncă.

Acest lucru s-a datorat şi faptului că nu exista o piaţă a forţei de muncă care era suplinită

de ţărani. O altă anomalie era aceea că deţinătorii aşa numitelor fabrici prin lege nu li se dădea

voie să micşoreze forţa de muncă, indiferent de starea afacerii, de cele mai multe ori aceştia erau

nevoiţi să trimită guvernului petiţii, să li se permită să elibereze muncitorii şi familiile lor. Prin

legea de la 1840 care le-a îndeplinit dorinţele au fost eliberate familii.

Exportul de grâu, cerut tot mai mult pe piaţa europeană, în special cea engleză, a contribuit la

afluxul capitalului străin în Rusia. Un rol important în creşterea economiei.l-au jucat măsurile

luate între anii1839- 1844 pentru stabilirea cursului rublei şi legea din 1840 prin care erau

eliberaţi muncitorii aflaţi în posesiunea statului.

Industria lânei şi a zahărului folosea in cea mai mare parte munca şerbilor .

Antreprenoriatul nobiliar sa dezvoltat mai ales în mijlocul secolului al XVlII-lea , mai

ales în domeniul distilării şi a producerii uniformelor militare pentru care materiile prime erau

uşor de găsit. Ei au fost încurajaţi de către nevoile crescânde datorită pierderilor suferite în urma

38

Page 39: Note Curs Ase 3

invaziei Rusiei şi a scăderii preţului grâului din 1820. Prin specializarea în diferite produse şi

lucrând pentru pieţi diferite nobilimea manufacturieră nu concura în adevăratul sens al

cuvântului cu iniţiativa ţărănească. Din contra moşierii stimulau antreprenoriatul ţărănesc, cel

puţin în stadiile iniţiale, prin oferirea şerbilor protecţie din partea autorităţilor fiscale şi

poliţieneşti precum şi garantarea solvabilităţii vis-a-vis de creditori. Acest lucru poate explica

printre altele de ce cea mai mare parte din antreprenoriat era compus din şerbi spre deosebire de

ţăranii statului sau orăşeni. Nu este nevoie să menţionăm că încercările lor de încurajare a

activităţilor industriale a şerbilor şi în sprijinirea lor în căpătarea experienţei, nobilimea îşi

urmărea propriile interese, ei pretinzând taxe mai mari din veniturile mai mari pe care le obţineau

şerbii.în general creşterea antreprenoriatului rural spre deosebire de cel urban se datora costului

scăzut a forţei de muncă , şi a proceselor : materiile prime erau disponibile fără să fie

transportate ; subzistenţa se datora agriculturii care compensa cererea In scădere pentru

produsele manufacturiere , ţăranii nu plăteau taxe industriale sau comerciale până afacerea lor

nu devenea sigură. Datorită protecţiei moşierilor afacerea putea fi ţinută secretă pentru o durată

îndelungata de timp, în timpul căreia ea se putea consolida şi acumula profituri.

Aceasta poate explica , printre altele, de ce atât de multe iniţiative de succes veneau din

partea adepţilor unor secte. Obiceiul de a păstra un secret strict, încrederea comună şi

ostilitatea în faţa controalelor autorităţilor a făcutposibilă atingerea de către afacerea lor a unei

dimensiuni considerabile fără să fie declarat venitul autorităţilor, sau să se teamă de un eventual

denunţ. Circa un secol de persecuţii şi sărăcie i-a învăţat să fie economi, o trăsătură atipică

caracterului rus.

Ţară de dimensiuni continentale, cu resurse naturale imense şi în mare parte necunoscute

în acea vreme, Rusia cunoaşte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea o serie de înnoiri.

Prin reforma agrară adoptată în 1861, ţărănimea este eliberată din iobagie şi

împroprietărită, dar acestea nu se transformă într-o premisă a unei dezvoltari industriale

moderne susţinute, întrucât împroprietărirea se face nu individual, ci la nivelul obştilor

săteşti, fapt ce menţine forţa de muncă în agricultură. Realizarea reformei agrare a făcut totuşi

ca producţia agricolă să crescă anual cu 2% acest lucru însă doar datorită măririi suprafeţei

agricole.

. Exploatările de fier şi de cărbune din bazinele Krivoirog şi Doneţ, precum şi cele

de petrol din jurul Mării Caspice sunt folosite fie pentru industria metalurgică, legată, în

principal, de cerinţele armatei imperiale, fie pentru export, cum este cazul petrolului.

Industria textilă cunoaşte, de asemenea, unele creşteri, prin dezvoltarea de mari fabrici, la

Petersburg, Moscova ş.a., care prelucrează bumbacul din zonele sudice. Statisticile epocii

39

Page 40: Note Curs Ase 3

consemnează, pentru anul 1900, un număr de două milioane de muncitori salariaţi.

Desigur, mult în cifră.,absolută, dar foarte puţin raportat la populaţia Rusiei, care era de

circa 170 milioane. În industria manufacturieră şi minerit lucra 5% din întreaga forţă de muncă şi

se realiza 1/5 din venitul naţional Căile ferate cunosc şi ele o dezvoltare însemnată, în a doua

jumătate a secolului al XlX-lea, lungimea liniilor lor însumând, în pragul primului război

mondial, peste 60.000 km, în care este inclusă şi Transiberianul în lungime de 8.267 km,

inaugurat în 1904. Dezvoltarea reţelei căilor ferate este insuficientă, dacă avem în vedere

imensitatea spaţiului geografic şi trebuinţele economice de pe acesta. Mai trebuie adăugat

şi faptul că ecartamentul adoptat este mai mare decât cel european, ceea ce face ca fluenţa

traficului internaţional să fie mult îngreunată. Cu toate acestea efectul căilor ferate a fost într-

adevăr revoluţionar, ele stimulând piaţa internă şi externă a grâului.

În 1914 Rusia încă nu era o ţară industrializată. Agricultura era cel mai important sector în care

lucra 2/3 din populaţie şi care realiza 45% din venitul naţional.

Venitul real pe cap de locuitor în 1913 era jumătate din cel german , 1/3 din cel amirican şi

britanic şi aproximativ egal cu cel italian.Cu toate acestea până în 1914 avea un capital social

substanţial şi un important sector industrial care se baza în mare parte pe tehnologii şi capital

străin, pe primul loc situându-se cel francez

6.5 Caracteristicile economiei românesti în prima jumatate a sec.al XIX-lea

Epoca modernă pentru unii istorici debutează cu revolutia condusa de Tudor

Vladimirescu din 1821 şi se incheie odată cu făurirea Statului Naţional Unitar Român in

decembrie 1918.

Din punct de vedere economic că epoca modernă începe odată cu desfinţarea

monopolului otoman asupra comerţului principatelor.

Procesul de modernizare a fost insă unul lent deoarece marii boieri – factori de

decizie politică şi economică – promovau un program prin care Principatele trebuiau să

dezvolte agricultura. Acest lucru se observă mai ales după încheierea Tratatului de la

Adrianopol,. din 1929 când interesul marilor puteri faţă de comerţul cu Ţările Române

creşte şi acestea forţează Imperiul Otoman să renunţe la fostele raiale turceşti de la Dunăre

iar mai târziu să facă posibilă înfinţarea regimului porto franco la Galaţi ( 1934. Marile

schimbări europene sunt observate de cei ce călătoresc în vestul continentului precun şi de

tinerii care studiază la Paris, Berlin sau Viena.

40

Page 41: Note Curs Ase 3

Cu toate că devenea tot mai presantă problema agrară a fost rezolvată mult mai târziu, după

înfaptuirea Unirii Principatelor Acest lucru s-a realizat la 2/14 mai 1864 când Alexandru

Ioan Cuza a promulgat reforma agrară prin care au fost impropietariti 408.119 tarani cu o

suprafaţă de 1.766.258 ha iar 59.721 au primit numai locuri de case.

Improprietărirea s-a făcut prin atribuirea în mod diferenţiat a unor loturi de pământ

dupa numarul de vite deţinute de ţărani, aceştia fiind împărţiţi in trei categorii: fruntasi,

mijlocasi si codasi.

Legea din 1864 desfiinta rămăşiţele feudale din agricultură, recunostea libertatea

proprietăţii şi a ţăranilor în schimbul plăţii unei despagubiri

Un nou pas a fost făcut prin definirea proprietăţii ca fiind sacră şi inviolabilă în

Constitutia din 1866.

In 1866 este reglementată munca ţăranilor prin legea pentru tocmeli de lucrări

agricole şi pentru executarea lor, care va suferi unele modificări in 1872.

Creşterea animalelor era o activitate importantă, acestea jucând dublu rol : vitele

mari erau folosite de ţărani atât pentru munca campului cât şi în alimentaţie, iar cornutele

mici constituiau pe lângă o sursă de alimente şi o importantă sursă de materie primă pentru

industria casnică.

Despre potenţialul acestui important domeniu agricol aflăm din statistica din 1860

în care se arăta arăta că în Principate existau un număr de 500.000 de cai, 2.700.000 de

bovine, 4.480.000 de oi şi 1.100.000 de porcine.

Productia agricolă de bază, cea de cereale, a sporit datorită măririi suprafeţelor cultivate şi

creşterea randamentului la hectar datorită intrării în circuitul agricol a unor terenuri ce nu

au fost niciodată cultivate, producţia totală ajungand la 1.700.000 t.

Cu toate acestea producţia medie la hectar era însă scazută, ea situandu-se la 750 kg. grâu

şi 800 kg. porumb. Mult timp ţările române au fost lipsite de un sistem monetar propriu. Pe

la noi au circulat o mulţime de monezi care îngreuiau schimburile de mărfuri.

Modernizarea economiei nu se putea face fără existenţe unui sistem bănesc românesc.

Ideea înfiinţării lui a fost mai veche, preocupări în acest domeniu a avut şi Al.I. Cuza, dar

materializarea lui s-a făcut la puţin timp după venirea lui Carol I

. Prin legea monetară din 1867 se înfiinţează sistemul bănesc al leului. România

adopta bimetalismul. Un leu avea o valoare de ,3226g aur,( titlu 0,900) sau 5 g.argint

41

Page 42: Note Curs Ase 3

( titlu 0,835) Unilateral România va adera la Uniunea Monetară Latină, un leu românesc

avea o valoare egală cu un franc francez, o liră italiană, un franc elveţian sau belgian.

Industria în această perioadă era slab dezvoltată. Statistica din 1863 a înregistrat

12.867 stabilimente industriale, marea lor majoritate erau însă ateliere ale micii producţii

mestesugareşti, şi doar 51 aparţineau industriei mari (ind. textilă, alimentară mori cu abur,

fabrici de bere, alcool, conserve, cherestea, săpun.)

De remarcat este faptul că în această perioadă apare şi se dezvoltă o nouă industrie ,

industria extractivă şi de prelucrare a petrolului, în România realizându-se prima rafinărie

din lume, în 1956, un an înaintea SUA, numarul lor ajungând la 20 în 1878.

Legislatia economică adoptată a urmărit extinderea procesului de dezvoltare

industrială. In acest sens, au fost adoptate: Legea patentelor (1863), Legea pentru

infiintarea Camerelor de Comert si Industrie (1864 ( 1880), Legera pentru încurajarea

industriei naţionale ( 1887), Legea minelor 1895 etc.

Dezvoltarea agriculturii si industriei a impus crearea unui sistem de comunicatii

necesar consolidarii pietei nationale si integrarii in circuitul economic european a

Romaniei. S-a urmarit modernizarea principalelor drumuri care strabateau Moldova si Tara

Romaneasca.

In 1867 a fost incheiata o conventie intre Romania si capitalistii englezi John

Barcaly si John Harriforth pentru construirea caii ferate Bucuresti-Giurgiu. Care a fost data

in exploatare în 1869. In 1871 sunt construite tronsoanele de cale ferata Itcani-Roman,

Pascani-Iasi si Veresti-Botosani. Pentru construirea retelei feroviare Roman-Tecuci,

Galati-Tecuci-Barlad, Braila-Buzau, Ploiesti-Bucuresti-Pitesti-Craiova-Varciorana in

lungime de 914 km., s-a apelat la consortiul german condus de Strausberg. Acesta a

falimentat, producand mari pierderi statului roman. Reteaua de cai ferate planificata a fost

totusi realizata in 1874. In anii care au urmat au mai fost construite caile ferate Iasi-

Ungheni, Ploiesti-Predeal si Adjud-Tg. Ocna.

In 1878 reteaua de cai ferate din Romania numara 1300 km. In Transilvania existau

in aceeasi perioada peste 500 km. de cale ferata. In 1860 se incheie conventii telegrafice

intre Romania si statele limitrofe, asigurandu-se legaturi constante si rapide intre

provinciile romanesti si statele vecine.

Romania incheie, în iulie 1875, (la acea dată politica sa încă mai depindea de

Imperiul Otoman) Convenţia comercială cu Austro-Ungaria, folosind pentru prima dată

principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate. Această convenţie a avut mai mult o

importanţă politică pentru că pentru prima dată statul român încheia pe picior de egalitate o

42

Page 43: Note Curs Ase 3

convenţie cu un alt stat, înainte de câştigarea independenţei. Această convenţie marchează

începutul independenţei comerciale şi a fost valabilă zece ani între 1876-1886.

Au mai fost incheiate în aceasta perioadă convenţii comerciale cu Rusia, Franta,

Italia, Anglia, Elvetia, Olanda si Germania.

Legea pentru înfiinţarea BNR (1880 ) reprezintă cel mai important eveniment care va

marca întraga istorie economică a Rămâniei. BNR încă de la început a funcţionat ca bancă

particulară, capitalul social al băncii fiind format din 2\3 participaţii particulare şi doar 1\3

de stat.

6.6 Economia mondială în ultimile decenii ale sec. al XIX –lea şi primele decenii ale

sec. al XX-lea

„Orice locuitor al Londrei putea comanda prin telefon in timp ce-si bea ceaiul de dimineata in pat, diferite

produse din intreaga lume in cantitatea pe care o dorea , aceste produse urmand sa fie livrate acasa foarte

repede ; in acest timp putea sa-si riste averea in firme nou infiintate din orice colt al lumii si sa ia parte fara

deranj si chiar fara probleme , la viitoarele beneficii si avantaje….. De asemenea, putea tranzita ieftin si

confortabil orice tara fara pasaport sau fara alte formalitati, putea sa-si trimita servitorul la cea mai

apropiată filială bancară pentru a ridica orice cantitate de metal pretios pe care o dorea si apoi putea pleca

peste hotare, fara a cunoaste religia, limba si obiceiurile din tara in care pleca, avand asupra lui resurse

financiare lichide, simtindu-se foarte jicnit si uimit la cea mai mica interferenta in planurile sale. Dar cel

mai important lucru era ca-si privea statutul ca fiind unul normal, sigur si permanent si credea a fi

scandaloasa , aberanta si inutila orice schimbare in acest sens.”

J.M.Keynes

Condiţiile create de noua fază a revoluţiei industriale au dus la continua crestere a

populatiei, raspandirea industriei mecanice in Europa de Vest, in SUA si Japonia,

dezvoltarearetelei de comunicatii, a sistemului bancar si a sistemelor de asigurari. Dacă

Marea Britanie a deţinut suprematia mondială cu ajutorul inovaţiilor ce foloseau forţa

aburului mai tarziu tocmai acest lucru s-a transformat intr-un handicap. După câteva

decenii alte tari folosind noile tehnologii „au ajuns-o din urma ”si chiar i- au luat-o

inainte.Germania dupa unificarea din 1871, a inceput sa concureze cu Marea Britanie la

suprematia industriala in Europa.Rusia a cunoscut prima revolutie industriala in 1890. Un

rol esenţial l-a avut creşterea populatiei de la 77 milioane in 1870 la 111 milioane in 1914,

dar şi imensele resurse ce au putut fi valorificate prin folosirea unor căi de comunicatie mai

bune (căile ferate).

43

Page 44: Note Curs Ase 3

Între anii 1890 -1914 reteaua drumurilor de fier europene a crescut de la 140 mii de

mile la 213 mii de mile.S-au făcut investiţii în noi regiuni pentru produse precum:

cauciucul ( India ) , minerale si chimicale (Chile, Canada, Congo) ,dar şi cereale (Canada),

fructe (Africa de Sud ), zahar (Cuba si Java), carne (Australia, Noua Zeelanda si

Argentina) .Firme din Londra, Hamburg sau Rotterdam controlau dezvoltarea unor

industrii din Singapore, Shanghai sau Santiago.

Ţarile industrializate, foloseau tot mai mult forta de munca ieftina prin exportul de

capitalul, de asemenea exportau produse industriale si importau produse primare in

conditii avantajoase. Intre anii 1900-1914 cuantumul produselor manufacturate pe piaţa

mondială s-a dublat în timp ce cel al produselor primare a crescut cu doar 2/3. Investitiile

europene in afară continentului în aceasta perioada au fost foarte mari, de circa 350

milioane lire pe an. Europa era puterea centrală, iar in cadrul Europei trei tari (Marea

Britanie, Germania si Franta) realizau in 1913 mai mult de 70% din produsele

manufacturate din Europa.

Intr-o epoca dominata de carbune si otel aceste trei puteri produceau 93% din

carbunele Europei, 78% din otel si 80% din utilaje. Statele Unite ale Americii veneau

puternic din urmă, ritmul lor de dezvoltare anuală fiind mult mai mare. Din 1870 pana in

1913 (4,3%) în timp ce ritmul de dezvoltare în Marea Britanie a fost (2,2%) , Germania

(2,9% din 1871) sau Franta (1,6%). S.U.A. au luat-o inaintea Europei atat in mecanizarea

agriculturii, cat si in productia de carbune (42% din productia mondiala), otel (41%,) dar si

in ceea ce priveşte produsele manufacturiere. În această perioadă Statele Unite au jucat un

rol mult mai mic decat Europa in comertul international., 60% din exporturile mondiale de

articole manufacturiere provenind din cele trei tari europene.

Înainte de izbucnirea primului război mondial industria britanica de textile era mai

mare decat cea a Frantei si Germaniei la un loc, competitia din partea Japoniei

nereprezentand inca o amenintare. Londra era centrul financiar mondial. Investitiile

financiare ale Marii Britanii se plasau de-a lungul globului si aprovizionau cu capital pe

termen lung prin „new issues market” si cu capital pe termen scurt prin „bill market.”Lira

Sterlină este acceptată peste tot în lume datorită sigurantei serviciilor financiare şi

costurilor reduse .

Europa era inca plasata in centrul economiei mondiale, cu toate că puterea economică a

Statelor Unite începuse să se afirme. Cresterea populatiei din Statele Unite era alimentata

de emigratia la scara mare din Europa, aproape cinci milioane de emigranti au ajuns in

SUA din Europa intre 1900 si 1910 , majoritatea provenind din sudul si estul continentului.

44

Page 45: Note Curs Ase 3

Acesti „dezradacinati” furnizau forta de munca pentru o economie cu o rata mare de

crestere a productiei pe cap de locuitor, primeau salarii mai mari si efectuau mai putine ore

de lucru decat in Europa, în condiţiile în care SUA puneau accentul mai mult pe noua

industrie si pe bunurile de consum. Totusi, nici economia Statelor Unite, nici dezvoltarea

industriala a Japoniei datorată politicii deosebit de eficiente din era Meidji nu au putut

pune in umbra rolul Europei

Motorul revoluţiei industriale care fusese Marea Britanie încetinise ritmul. Ponderea in

comertul international la începutul sec. al XX-lea al acesteia era de 19% in 1880-1885

scăzând la 14% in 1911-1913. Activitatea sa industriala depindea prea mult „ de

traditionalele” materii prime ale secolului XIX- lea, cărbune şi fier, în timp ce in „noile

industrii”, de exemplu in cea de otel, este întrecută de Germania care a avut mult de

castigat după obţinerea Alsaciei şi Lorenei pierdute de Franţa în 1871. Exploatarea

minereului din Lorena făcea ca producţia de oţel a Germaniei să fie de 2 ori mai mare ca

cea a Marii Britanii. Prosperitatea pe termen lung a Marii Britanii depindea mult de

cresterea veniturilor aduse de dobanzile din exterior si de exploatarea rapida de noi

teritorii.

In relatiile economice internationale, dinainte de 1914, Marea Britanie era cel mai mare

creditor al lumii, plasamentul capitalului în afară a lipsit-o într-o oarecare măsură de banii

necesari investiţiilor din propria economie. Totuşi nu trebuie uitet faptul că rezervele de

aur ale Bancii Angliei au asigurat stabilitatea mondiala dinainte de 1914.

Marea Britanie a fost principala susţinătoare a comertului liber, cu toate că pana in 1900,

45% din exporturile sale au ajuns in tarile protectioniste , printre care se număra şi

Germania, ţară pentru care protecţionismul devenise politică de stat.

Pe măsură ce tehnologia de producţie americană s-a extins către noi industrii,a creat

condiţiile pentru ceea ce mulţi numesc "a doua revoluţie industrială". Prima revoluţie

industrială se dezvoltase în contextul noilor invenţii în industria metalurgică şi textilă şi al

noilor moduri de organizare a muncii şi activităţii economice. In a doua parte a secolului al

XIX-lea, un al doilea val de dezvoltări tehnice şi organizatorice au dus societatea şi

industria pe un alt nivel. în timp ce Marea Britanie constituise leagănul primei revoluţii, a

doua s-a manifestat cu precădere în Statele Unite ale Americii. La începutul secolului

creste puterea industrială a Statelor Unite dar şi a Germaniei şi Franţei în condiţiile

dezvoltării unor noi tehnologii bazate pe otel si electricitate

Prima jumatate a secolului al-XX- lea este marcată de o serie de schimbari in structura

economiei mondiale precum şi în ierarhia internationale a marilor puteri .

45

Page 46: Note Curs Ase 3

6.7 Concluzii

Se pot distinge la finalul sec. al XIX-lea, sapte-opt mari puteri economice, care, oricât

de puternice sunt, nu pot funcţiona independent.În ciuda rivalităţilor istorice, politice,

economice, ele trebuie să aibă relaţii cu celelalte state, cât şi între ele.

Franţa joacă un rol aparte în cadrul naţiunilor europene. Dezvoltarea sa industrială mai

lentă decât a Marii Britanii, face ca la sfârşitul sec. al XIX-lea, să fie o ţară preponderent

agricolă, semiindustrializată.

Originea creşterii economice moderne franceze îşi are germenii în sec. al XVIII-lea,

odată cu dezvoltarea unei mici industrii bazată pe structuri tradiţionale, pe manufacturi şi

artizanaturi urbane şi rurale.O creştere economică decisivă apare abia în a doua jumătatea

a sec. al XIX-lea, când datorită progresului, sunt dinamice toate schimbările în industrie,

agricultură, comerţ, finanţe.

Dacă în sec. al XVIII-lea, Franţa este socotită cea mai importantă putere economică

europeană, ea pierde teren în secolul următor, jucând însă un rol important alături de Marea

Britanie, Germania, Ţările de Jos, Italia, Rusia şi Portugalia.

Capitalismul triumfă , deschizând un drum nou în comerţ, industrie, agricultură, finanţe,

dând naştere unor transformări rapide şi profunde, numit fenomenul „take off” de către

Rostow.

Acesta susţine existenţa urmatoarelor perioade economice:

1796-1844 – accelerare

1845-1854 – încetinire (criza economică europeană)

1855-1884 – accelerare

1885 -1894 – reîncetinire

1895 – 1913 – accelerare

Revoluţia industrială cunoaşte astfel trei perioade de accelerare şi două de stagnare şi

încetinre în dezvoltare.

Modelul francez este conservator cu structurile vechi, neuniform repartizat,

semiindustrializat, cu cădere demografică prin scăderea natalităţii, atât urban, cât şi rural,

cu o speranţă de viaţă scăzută (48 ani la bărbaţi şi 52 ani la femei în 1900) şi cu o

concentrare rurală 56 % faţă de 44% urban a populaţiei.

Comparaţia cu alte ţări a tuturor aceşti indicatori, oferă o imagine sensibil defavorabilă.

Poziţia primordială de la sfârşitul sec. trecut este schimbată. Ea este depăşită de Marea

46

Page 47: Note Curs Ase 3

Britanie în domeniul financiar, de SUA ca nivel de trai, de Germania şi Japonia în domeniu

tehnic.

Tema 7

Urmările economice ale Primului Război Mondial

47

Page 48: Note Curs Ase 3

7.1Caracteristici generale

Istoria economiei mondiale de după revoluţia industrială a fost istoria unui proces

tehnologic accelerat, al unei creşteri economice continue, deşi nu egale, a unei

„globalizări” tot mai accentuate a schimburilor care legau toate zonele lumii intr-un sistem

global. În primii ani de după război economia mondială cunoaşte o perioadă de tranziţie de

la economia de război la economia de pace. Readaptarea s-a dovedit mult mai dificilă decât

se crezuse. Preţurile şi creşterea economică s-au prăbuşit în 1920.

A urmat apoi recesiunea din anii 1922-1923. Atât oamenii de afaceri cât şi guvernele

se aşteptaseră iniţial ca, după ruptura temporară provocată de război, economia mondială

să revină la zilele fericite de dinainte de 1914.

Lumea anglo-saxonă, ţările neutre, au făcut tot ce au putut sa să scape de inflaţie,

adică să-şi readucă economiile la principiile vechi şi solide ale valutei stabile garantate de

un sistem financiar sănătos şi de aurul standard, care nu fusese capabil să reziste

presiunilor războiului. Şi au reuşit în mare parte acest lucru între 1922 şi 1926. Mari

dificultăţi şi convulsii a cuprins Germania şi dar şi ţările din estul Europei, incluzând aici şi

Rusia,ţări care au cunoscut prăbuşiri nemaicunoscute până atunci a sistemului monetar,

comparabilă numai cu cea care a avut loc în unele ţări postcomuniste după 1989. În unele

cazuri extreme – cum a fost cel al Germaniei în 1923, practic valoarea monedei a fost

redusă la zero.

Unii istorici susţin ideea că economia multor ţări, între cele două războaoe

mondiale, nu a cunoscut aproape nici un fel de progres. Iau în calcul faptul că în cea mai

mare şi bogată economie, SUA, rata medie de creştere a produsului intern brut pe cap de

locuitor între 1913 şi 1938 a fost modestă, de numai 0,8% pe an. Producţia industrială

mondială a crescut cu peste 80% în cei douăzeci şi cinci de ani care au urmat după 1913

sau , acest lucru reprezenta doar jumătate din ritmul sfertului de secol anterior războiului.

Globalizarea economiei, încetinise creşterea în anii interbelici. Indiferent cum am

măsura-o, integritatea economiei mondiale a stagnat sau a regresat.

Comerţul mondial s-a refăcut după o perioadă de ruptură, cauzată de război şi de

criza postbelică şi a depăşit cu puţin la sfârşitul anilor ’20 rata din 1913; a scăzut apoi în

timpul recesiunii (1929-1933 ).

De ce această stagnare? S-au emis diferite ipoteze, de exemplu că cea mai mare

economie a lumii, cea a SUA, era de sine stătătoare, în sensul că se autosatisfăcea, neavând

48

Page 49: Note Curs Ase 3

nevoie decât de unele materii prime şi nu depinsese niciodată de comerţul exterior. Cu

toate acestea, şi ţări care fuseseră comercianţi activi, ca Marea Britanie sau statele

scandinave, manifestau aceeaşi tendinţă. Contemporanii şi-au concentrat atenţia asupra

unui motiv mai evident de alarmare şi au avut desigur dreptate. Acum fiecare stat făcea tot

ce putea ca să-şi protejeze propria economie împotriva ameninţărilor venite din exterior, cu

alte cuvinte împotriva unei economii mondiale vizibil în mare încurcătură. În 1922-1923,

s-a pus capăt inflaţiei – în principal prin decizia guvernelor de a nu mai tipări bancnote în

cantităţi nelimitate şi de a schimba moneda , realizând reforme monetare.

7.2 Evoluţia comerţului în SUA în perioada 1920-1924

In urma analizării datelor deţinute privind evoluţia comerţului Statelor Unite ale Amerieii, din perioada 1920-1924 s-au stabilit următoarele concluzii: asupra economiei ţării s-a evidenţiat influenţa negativă a crizei economice pe care a traversat-o economia mondială în intervalul menţionat.

Comerţul S.U.A. ‚în perioada 1920 -1924

mii$ Tabelul 8.11920 1921 1922 1923 1924

MĂRFURI:Exporturi Total 8228016 4485031 3831777 4167493 4590984

Intern 8080481 4378928 3765091 4090715 4497649Extern 147535 106103 66686 76778 93335Importuri Total: 5278481 2509148 3112747 3792066 3609963Libere: 3117110 1562917 1871917 2135942 2080096

Scutit de taxe vamale

2161471 946856 1240830 1656124 1529867

Procentajul bunurilor libere%

59,1 62,3 60,1 56,3 57,6

Surplusul exporturilor

2949535 1975883 719030 375427 981021

AUR:Exporturi 322091 23891 36875 28643 61648Intern 320586 19611 35865 27866 60309Extern 1505 4280 1010 777 1339Importuri: 417068 691248 275170 322716 319721

Surplusul exporturilor (+) sau importurilor(-)

-94977 -667357 -238295 -294073 -258073

ARGINT

49

Page 50: Note Curs Ase 3

Exporturi Total 113616 51575 62807 72469 109891Intern 85016 24503 25958 40387 91160Extern 28600 27072 37349 32082 18739Importuri: 88060 63243 70807 74454 73945

Surplusul exporturilor (+) sau importurilor(-)

25556 -11668 -7999 -1985 35946

Surplusul exporturilor (+) sau importurilor(-)pt. mărfuri, aur

2880114 1296858 472735 79369 758895

Importuri pentru consum Total

5101823 2556869 3073773 3731769 3575119

Sursa: Statistical Abract ot the United States 1924; United States Department of Commerce, Bureau of Foreign and Domestic Commerce

Exportul şi importul S.U.A. pe continenteMII$ Tabelul 8.2

EXPOR1 TUL spre:America de Nord

America de Sud

Europa Asia Oceania Africa TOTAL

1920 1929163 623197 4466091 871579 171605 165662 82280161921 1129579 273325 2363899 532615 112766 72847 44850311922 915654 226075 2083357 448970 101945 55776 38317771923 1086168 269318 2093415 511498 146423 60671 41674931924 1090041 314252 2445300 514592 156505 70294 4590984

MII$IMPORTUL din:

America de Nord

America de Sud

Europa Asia Oceania Africa TOTAL

1920 1662663 760999 1227843 1396677 80014 150285 52784811921 754849 295623 764942 617862 35499 40373 25091481922 822456 358763 991203 826886 48517 64924 31127471923 1001517 467421 1157056 1019811 59200 87061 37920661924 995156 466074 1096087 930708 48945 72992 3609963

Sursa: Statistical Abract ot the United States 1924; United States Department of Commerce, Bureau of Foreign and Domestic Commerce

50

Page 51: Note Curs Ase 3

După momentul anului 1920, considerat un vârf atins de S.U.A., anii următori au înregistrat în general evoluţii negative, atât în principalele activităţi de export-import, pe ramuri economice, cât şi la produsele de bază.

În ceea ce priveşte comerţul exterior al SUA datele statistice arată că exportul total de mărfuri în perioada analizată, după criza economică, nu a reuşit să mai atingă nici în 1924 cifrele record ale anului 1920, cu cea mai mică valoare atinsă în 1922, deşi în 1923 a început să aibă o uşoară tendinţă de creştere.

Şi importul după cifrele majore realizate în 1920, a avut cel mai redus volum în 1921, după care a început să realizeze o uşoară creştere în anii următori, balanţa comercială a mărfurilor fiind totuşi excedentară de-a lungul celor cinci ani.

Şi la exportul total de aur, după 1920 a avut evoluţii sinuoase în anii următori, astfel: în 1920 - valoarea maximă, 1921 -valoarea minimă, 1922 - uşoară creştere, 1923 - reducere, 1924 - creştere, fară a mai atinge maximele de la începutul perioadei menţionate.

La importul de aur, în anii în care au fost exporturi minime s-au realizat importuri maxime (valori invers proporţionale cu valoarea exportului). În perioada 1920-1924 s-a înregistrat o balanţa a comerţului cu aur deficitară

În comerţul cu argint după anul 1920, când s-a înregistrat cel mai ridicat nivel al exportului, s-au realizat cele mai scăzute valori ale acestuie în 1921, după care a început să crească atingând valoarea din 1920.

Importurile de argint au fost maxine în 1920, după care a avut loc o cădere a acestora în 1921, o creştere în 1923 şi menţinându-se relativ constante în anii 1923 şi 1924. Balanţă excedentară a comerţului cu argint s-a realizat numai în anul 1920, în timp ce în ceilalţi ani s-a înregistrat o balanţă deficitară.

în concluzie evoluţia exporturilor de mărfuri, aur şi argint a devansat evoluţia importurilor de mărfuri, aur şi argint, excepţie făcând anul 1923, momentul de vârf al crizei economice, când s-a înregistrat o balanţă deficitară a acestui comerţ .

Din punct de vedere al exportului pe continente cel mai ridicat export al S.U.A. s-a realizat spre Europa (aproximativ 53%), în timp ce la polul opus- cel mai scăzut - a fost spre Africa (aproximativ 1,7%).

Privind importul din continente cel mai ridicat import a fost din America de Nord în 1920 (31,5%) şi din Europa în anii următori (aproximativ 30,5%); cel mai puţin importându-se din Oceania (1,5%).

Din categoria bunurilor indigene cel mai mare export a fost înregistrat de produsele finite (36%), urmate de materiale brute (26,5%) şi produsele neprelucrate (14%); importul acestei categorii de bunuri a fost reprezentat de materiale brute (34,5%), produse finite (20%) şi semifabricate (17%).

La categoria produselor de bază (pagina 12), cel mai important aport a fost realizat cu bumbac, fier, oţel şi produse din acestea, în timp ce la importuri (pagina 6) s-au evidenţiat: zahărul, mătasea neprelucrată şi cafeaua.

În statisticile generale ale comerţului Statelor Unite ale Americii prezentate, Porto Rico, Hawaii şi Alaska sunt considerate state integrate ale SUA. De aceea, comerţul dintre ele şi SUA nu este prezentat şi nu este inclus în total, în timp ce comerţul dintre ele şi alte state este inclus

51

Page 52: Note Curs Ase 3

în veniturile naţionale ale SUA. Atât în Porto Rico, cât şi în Hawaii şi Alaska s-a realizat un export şi import majoritar către şi din SUA.

Din punct de vedere al regiunilor cel mai mare export s-a realizat pe Coasta Atlantică, urmată de Coasta Golfului, în timp ce importul de bază s-a înregistrat pe Coasta Atlantică şi la Graniţa de Nord.

Principalele state care au înregistrat exporturi semnificative au fost: New York, New Orleans şi Michigan, iar din privinţa importului: New York, Massachusetts şi Philadelphia.

7.3 Europa. Perioada de prosperitate şi revenire la calm

Pentru moment cel puţin, încetul cu încetul, cu unele reapariţii de stări conflictuale, Europa

părea că şi-a regăsit calmul, ci chiar locul pe care-l ocupase odinioară prin revenirea la

prosperitatea materiala şi prin reglementarea problemelor internaţionale apărute în urma

războiului.

Revenirea la prosperitatea materială depindea în mod considerabil de ajutorul american,

consecinţă a slăbirii poziţiei Europei. La terminarea războiului, Statele Unite deveniseră

prima putere financiară mondială, iar relansarea economiei ţărilor europene nu se putea

face fără credite americane. Acordate cu destulă generozitate de băncile americane ( 7

miliarde de dolari în doi ani, 1919 şi 1920) în schimbul cumpărării de produse americane –

maşini, produse agricole -, ele au permis demararea activităţii economice, dar cu mari

diferenţe de la ţară la ţară. În raport cu 1913, indicele producţiei industriale a fost în 1920

de 93 în Regatul Unit, 70 în Franţa şi doar 59 în Germania. Producţia a rămas totuşi în

ansamblu insuficientă în raport cu nevoile, ceea ce explică continuarea inflaţiei din timpul

războiului, care se făcea simţita – destul de slab – şi în Statele Unite. Tocmai ca să frâneze

această inflaţie, Statele Unite au pus bazele unei politici de reducere a creditelor, fapt

sancţionat, începând cu 1921, de o severă criză economică. Mai mult, dat fiind faptul că nu

toate ţările au adoptat aceeaşi politică financiară – Germania se lăsa cu atât mai făţiş

purtată de inflaţie, cu cât aceasta o punea în imposibilitatea de a plăti reparaţii -, refacerea

stabilităţii economice necesita stoparea anarhiei la nivelul cursului devizelor. Pentru întâia

oară în istorie, o conferinţă internaţională ( de altfel, fără participarea Statelor Unite) se

reunea la Genova în aprilie - mai 1922 pentru a reglementa probleme economice şi

monetare. Aceasta a hotărât că fiecare ţară trebuia să ajungă la stabilizarea propriei monede

şi a preţurilor prin controlarea creditului. Fiecare monedă trebuia apoi să devină din nou

convertibilă prin intermediul etalonului de schimb ( Gold Exchange Standard), care

înlocuia etalonul aur ( Gold Standard). În locul convertibilităţii în aur ( din lipsa rezervelor

necesare), o monedă putea fi convertibilă intr-o monedă de bază, ea însăşi convertibilă,

52

Page 53: Note Curs Ase 3

care pentru moment nu putea fi decât dolarul. . În mai 1925, convertibilitatea lirei sterline a

fost restabilită la paritatea sa dinainte de război; în ce priveşte francul insa, acesta n-a

redevenit convertibil decât în iunie 1928, la doar 20% din valoarea sa antebelică. Această

pierdere a 80% din valoarea francului era materializarea preţului războiului. Încetineala şi

dezordinea în care avea loc stabilizarea monetară a ţărilor europene au fost favorabile unor

intense speculaţii. Practic, a fost nevoie de mai mulţi ani pentru ca hotărârile conferinţei de

la Genova să poată fi aplicate.

7.4 Problemele monetere.

Înainte de încetarea operaţiilor militare pentru reglementarea circulaţiei monetare

s-au constituit comisii de experţi care au pus în discuţie aspectele economice şi monetare

în noua conjunctură ecoomică ţi măsurile ce urmau să se îa la sfârşitul războiului.

Prima măsură este cea privitoare la convertibilitatea bancnotelor în aur. În aproape toată

Europa aceasta este desfinţată : în Belgia, Germania , Franţa Rusia, Elveţia şi

Olanda,Suedia şi Danemarca . În 1918 în Anglia se constituie Comisia de anchetă asupra

circulaţiei monetare şi a schimburilor externe, condusă de guvernatorul Băncii Angliei

care recomandă restabilirea etalonul aur.

Doi ani mai târziu în cadrul Conferinţei financiară internaţională de la Bruxelles prima

întrunire postbelică la care participâ 39 de state s-au pus în discuţie problemele financiare

şi economice ale statelor participante precum şi problemele monetare (finanţe publice,

circulaţia monetară şi valutară, comerţ internaţional, credite internaţionale).

În condiţiile înrăutăţirii situaţiei economice în 1922 are loc Conferinţa monetară

internaţională de la Genova .

În cadrul acestei conferinţe se stabileşte etalonul aur devize.

Etalonul aur devize a contribuit la stabilizarea monedelor în numeroase ţări.

Izbucnirea marii crizei din 1929-1933 a neliniştit populaţia şi a avut efecte nedorite.

În Anglia în doar două luni au fost retrase din băncile engleze peste 200 milioane

de lire sterline. Băncile engleze fac faţă retragerilor, însă rezerva de aur a Băncii Angliei

scade cu rapiditate. La 31 septembrie 1931 Anglia renunţă la etalonul aur devize, acelaşi

lucru se întâmplă în Suedia, Norvegia, Danemarca, Portugalia

Criza creditului, declanşată în toamna anului 1929 a determinat băncile din S.U.A.

să retragă capitalurile avansate în vestul Europei, acestea la rândul lor retrăgând

capitalurile plasate în Europa centrală şi sud-estică.

53

Page 54: Note Curs Ase 3

În 1931 criza monetară devine mondială. Preşedintele S.U.A. propune suspendarea

pe timp de un an a tuturor plăţilor guvernamentale în contul reparaţiilor (Moratoriul

Hoover). Germania suspendă convertibilitatea mărcii, instituind moratoriul plăţilor. Chiar

dacă mai au loc şi alte conferinţe ( Laussane, Stressa, Londra ) problemele monetare au

continuat să existe până la declanşarea celui de-al doilea război mondial.

7.5 Etalonul aur clasic

Etalonul aur–monedă a disparut practic dupa primul război mondial. În locul s-a instituit

etalonul aur-lingouri –Gold Bullion Standard. Deosebirile principale dintre aur-moneda şi

etalonul aur-lingouri au fost următoarele:

- Baterea monedelor de aur a fost oprită şi monedele de aur nu au mai circulat ca

mijloc de plată; ele puteau fi însă folosite ca mijloc de tezaurizare. Aurul era vândut sau

cumpărat de către autorităţi (în special băncile centrale se ocupă de operaţiunile cu aur) la

un preţ fix. Partea cea mai importantă din aurul monetar, în loc să circule ca mijloc de

plată, era depozitată în tezaurele băncilor centrale sub formă de lingouri. Plăţile se făceau

prin alte tipuri de bani (bancnote, cecuri etc.).

- Convertibilitatea bancnotelor sau a altor tipuri de bani era îngrădită, nu se mai

putea face libera opţiune a posesorului şi în orice cantitate cerută. Aurul monetar era

vândut solicitanţilor numai în formă de lingouri, mult mai grele decât monedele. Prin

urmare, accesul la convertibilitate îl au numai deţinătorii de sume echivalente cu cel puţin

valoarea unui lingou .

Acest etalon a fost adoptat de puţine ţări şi a avut o existenţă efemeră şi a constituit

prima formă de restrângere a convertibilităţii în aur. Suedia a fost prima dintre tarile

europene care s-a intors la standardul bazat pe aur in 1924 iar Anglia un an mai tarziu-

lucru foarte important pentru economia internationala. Aceast lucru a fost criticat de

Keynes.

Au urmat Belgia in 1927 si Italia in 1928. Prin adoptarea sa s-a încercat revenirea la

situaţia de dinaintea războiului, lucru care nu a mai fost posibil. Miscari importante de

capital pe termen scurt au afectat rezervele nationale de aur.

Economistul Martin Friedman consideră că acest etalon ar fi constituit unul din factorii

declanşatori crizei economice din anii 1929-1933. Pe 21 septembrie 1931 Anglia a

suspendat standardul bazat pe aur. Până în aprilie 1932, 23 de ţări au urmat exemplul

54

Page 55: Note Curs Ase 3

Angliei. Mai tarziu, în alte 17 ţări aurul a devenit inoperativ. Sistemul monetar reconstruit

în timpul anilor 1920 acum era înlaturat.

7.6 Etalonul aur-devize

Acest etalon, spre deosebire de etalonul aur-lingouri, a fost introdus într-un număr mai

mare de ţări şi a avut o existenţă mai îndelungată. Potrivit unor opinii acesta ar fi fost

introdus în urma Conferinţei Monetare şi Internaţionale de la Genova din anul 1922, dar a

fost extins la nivel mondial în urma acordurilor încheiate la Bretton-Woods în iulie 1944,

iar alte opinii susţin că acest etalon ar fi fost utilizat de unele ţări încă de la sfârşitul

secolului al XIX-lea. În aceste ţări emisiunea bancnotelor era acoperită atât prin stocul de

aur deţinut de băncile centrale cât şi prin devize şi alte titluri de creanţă deţinute asupra

străinătăţii. Spre exemplu, în România, legea monetară din anul 1882, prin care era instituit

monometalismul-aur, prevedea ca acoperirea bancnotelor puse în circulaţie de Banca

Naţională să se poată face şi în devize străine exprimate în lire sterline sau în mărci

germane.

Aplicarea acestui etalon presupunea deţinerea unei rezerve de mijloace de plată

internaţionale. Convertirea în aur a bancnotelor naţionale se putea realiza indirect, prin

cumpărarea de pe piaţă a devizelor şi convertire ulterioară a acestora în ţara de origine,

unde moneda rămâne convertibilă în mod legal. Acest etalon a reprezentat prima abatere de

la caracterul automat al etalonului aur-monedă pentru că nu mai există o legătură directă

între bancnotele puse în circulaţie şi stocul de metal preţios al băncii emitente ”. Cele mai

importante monede de rezervă au fost lira sterlină şi dolarul american. Acest etalon a

proliferat in peroiada interbelica drept solutie a situatiei create de criza economica din aniii

1929-1933.

7.7 Prosperitate fragilă

În ciuda tuturor acestor aspecte, perioada 1925 – 1929 a dat impresia de

prosperitate. Urmările războiului păreau lichidate, creşterea economică a fost foarte

ridicată, cel puţin pentru unele ţări – 7,7% în Franţa între 1921 şi 1929, 5,7% în Germania

între 1925 şi 1928 şi doar 2,8% în cazul Regatului Unit.

55

Page 56: Note Curs Ase 3

Automobilul devine accesibil claselor de mijloc, astfel încât industria acestuia

cunoaşte un mare avânt, ca şi industria electronică .

În 1930, în Anglia şi Germania se vând 3 milioane de aparate de radio.

Regresul Europei se observă în producţia mondială : 30,9% în perioada 1926 – 1929 în

ce priveşte producţia industrială, faţă de 38,1% în 1913. în cazul Franţei, Germaniei,

Italiei şi Marii Britanii luate împreună. Ierarhia puterilor industriale europene se menţine

aceeaşi: în frunte se situa Germania, pe locul al doilea se găsea Marea Britanie, cu o

diferenţă sensibil mai mare, pe locul al treilea Franţa.

Prosperitatea regăsită dădea cu toate acestea semne de fragilitate. Şomajul s-a

menţinut. Comerţul mondial evolua slab, ceea ce afecta în mod special marile ţări

europene, cu potenţial comercial ridicat, al căror deficit în această privinţă se accentua.

Acest deficit nu mai era compensat, ca în epoca antebelică, prin veniturile realizate de pe

urma capitalurilor investite în lume, de unde şi dezechilibrul balanţei de conturi, care

obliga la o îndatorare crescândă faţă de Statele Unite. Scăderea preţurilor agricole după

război – perioadă în care acestea crescuseră considerabil – a determinat deteriorarea

condiţiilor de viaţă în mediul rural.

Rezultatele prosperităţii erau şi ele diferite în funcţie de ţară. Astfel venitul naţional

pe cap de locuitor în Franţa era în 1929 cu o treime superior celui dinainte de război,

salariul real al unui muncitor britanic era cu 17% superior în 1929 în raport cu 1914, iar

venitul naţional în Germania era în 1929 cu 66% superior celui din 1913. Dar, ca şi înainte

de război, continua să existe o Europă săracă şi o Europă mai bogată. Marile prefaceri în

Europa balcanică şi Orientală determinaseră apariţia unor probleme economice

considerabile. Cu excepţia Cehoslovaciei, care păstra o parte importantă din potenţialul

industrial al fostului imperiu austro-ungar, ponderea sectorului industrial în economia

acestor ţări, cu toate eforturile de dezvoltare, n-a sporit, deoarece ele rămăseseră în cea mai

mare parte agricole.

O primă criză de proporţii a izbucnit în momentul în care s-a încercat impunerea

recunoaşterii de către Germania a sumei totale pe care trebuia s-o plătească.ca reparaţii de

război . În urma „ultimatumului de la Londra” ( martie 1921), aceasta a acceptat cifra

definitivă de 132 miliarde de mărci- aur, după care a adus imediat la cunoştinţă că situaţia

ei economică o împiedică să plătească.

În faţa atitudinii de rea-voinţă a Germaniei, Poincare ia hotărârea să ocupe Ruhr-ul cu

titlu de garanţie ( 11 ianuarie 1923). Guvernul german a răspuns prin „rezistenţă pasivă”,

ceea ce a dus la prăbuşirea economiei, simbolizată de inflaţia galopantă. Datorită situaţiei

56

Page 57: Note Curs Ase 3

create şi cumplitei mizerii la care a fost supusă o parte a populaţiei, această perioadă a

intrat în istoria Germaniei ca „anul inuman”. Stabilizarea monedei germane a avut loc

după criza de hiperinflaţie provocată de ocuparea Ruhr-ului. În august 1924, se crea o nouă

monedă germană, Reichsmark, la paritate cu marca aur dinainte de război.

Politica franceză era însă contestată de foştii săi aliaţi, situaţia financiară a ţării fiind cât se

poate de dificilă.

Lumea dupa razboi, in ciuda renasterii aparente a comertului mondial intre 1925 si

1929, era instabila. Acest lucru se datora în primul rând pierderilor pricinuite de razboi. S-a

estimat ca Europa (exceptand Rusia) a pierdut intre 20 – 22 de milioane de oameni, 7%

din totalul populatiei, iar Rusia circa 28 de milioane, 18% din totalul populatiei. Intre 1880

si 1913 cresterea anuala a populatiei Europei a fost de 2-3 milioane,. iar intre 1913 si 1920

a scazut cu 2 milioane (in acesti sapte ani productia manufacturiera a scazut cu 23%,in

timp ce peste Atlantic,ceea a Statelor Unite a crescut cu 22%).Venitul national european a

avut si el de suferit;venitul pe cap de locuitor in cele trei mari tari industrializate:Regatul

Unit,Germania si Franta fiind la mijlocul anilor 1920 mai mic dec cel din anul 1913.

Somajul industrial era o trasatura permanenta a economiei.

Productia aricola in Germania si Franta a fost mai mica in anii 1924 – 1928,decat a fost in

anul 1913, in timp ce productia alimentara si produse neprelucrate in Oceania si Asia a

crescut cu 20% in anii 1913-1925,in Statele Unite si Canada 25%, America Latina si

Africa cu mult mai mult.

In 1918 productia industriala pe care Anglia o exporta era circa o jumatate din ceea

ce fusese in 1913.

Folosind una dintre industriile cheie ala secolului al-XIX-lea si anume industria textila

puternic angrenata in comertul international, Japonia a reusit sa patrunda pe piata de

desfacere a marfurilor din Anglia.

In timp ce marile puteri economice au continuat procesul de interdependenta economica,

barierele comerciale reprezentau o soluţie pentru dezvoltarea noilor state apărute în centrul

şi estul Europei.

Inflatia, respectiv cresterea preturilor de peste 20 de ori reprezinta un fenomen

general aparut datorita imensului deficit bugetar din perioada razboiului. Acest deficit a

atins proportii uriase intai in centrul si estul Europei, si mai apoi, in Germania.

Ca ţară învinsă Germania a fost impusă la o imensă plată de război constând în:

livrări de materii prime, cedarea flotei sale comerciale, 20% din flota sa fluvială,

57

Page 58: Note Curs Ase 3

şantierele sale să construiască anual nave cu un tonaj total de 200.000 t, să cedeze 5000

locomotive şi 15000 vagoane, livretele şi licenţele industriale au fost cedate Franţei, Marii

Britanii şi SUA.

Pe lângă confiscarea plasamentelor externe de 10 miliarde. mărci aur a fost obligată de

către Comisia Reparaţiilor la 132 miliarde mărci aur(

În cadrul Conferinţei de la Spa s-au stabilit cuantumul reparaţiilor : Franţa a primit 57%,

Marea Britanie 22%, Italie 10%, România doar 1% )

7.8 Hiperinflaţia din Germania

5 noiembrie 1923 – o pâine costa 140 miliarde mărci. Muncitorii erau plătiţi de două ori pe

zi şi li se dădea o pauză de jumătate de oră pentru a merge la magazine pentru a cumpăra

ceva înainte ca banii să se devalorizeze din nou. De la începutul războiului până la mijlocul

lui noiembrie, când a fost pusă în circulaţie o nouă monedă, preţurilor li se adăugaseră 12

zerouri.

Cauzele:emisiuni monetare fără acoperire în timpul războiului care au continuat şi în

perioada imediat următoare, 1919-1923 :

deficit bugetar imens

datoria de război şi obligaţiile exagerate privitoare la plata operaţiunilor

În 1919 la semnarea tratatului de pace Keynes a avertizat că aceste condiţii vor prăbuşi

economia Germaniei.

Cotidianul de largă circulaţie “Times” avertiza acelaşi lucru la începutul anului 1922, şi

anume faptul că cereile Aliaţilor vor determina Germania să pună în circulaţie bani fără

acoperire, lucru care s-a şi întâmplat. Dificultăţile Germaniei de a mai plăti obligaţiile de

război determină Franţa să ocupe trei oraşe renane.

În ianuarie 1923 trupele franco-belgiene pătrund în regiunea Ruhr sub pretextul unei

întârzieri a livrărilor din partea Germaniei Era o situaţie fără precedent , mai ales că,

astfel, statul german se vede lipsit de 85 % din producţia de cărbuni necesară pentru

propria sa economie.

Măsura imediată luată de guvern a fost rezistenţa pasivă care însemna declanşarea

grevei generale. 19% din lucrătorii din industria metalurgică ( 2 milioane de oameni) au

intrat oficial în şomaj, în timp ce jumătate din cei rămaşi, aveau program redus de patru

ore. Recurgerea la mâna de lucru franceză va pune capăt acestei situaţii, nu însă fără

58

Page 59: Note Curs Ase 3

urmări asupra economiei franceze care este afectată de căderea francului.care era întreţinut

artificial, în mod paradoxal de bancherii germani..

Germania pentru a face faţă inflaţiei, care se declanşase în urma punerii în

circulaţie a unei cantităţi imense de bani, unele landuri au bătut propria lor monedă. Statul

Baden a garantat propria sa emisiune cu veniturile pădurilor, în timp ce Hanovra a garantat

cu producţia de cereale. Ca măsură urgentă, pe 15 noiembrie, statul german a realizat o

reformă monetară în vederea înlocuirii banilor devalorizaţi cu o nouă monedă rentemark .

Valoare acestei emisiuni monetare era de o mie miliarde rentemark la cursul din 1914 (un

rentemark aur = ¼ dolari) Aceste măsuri nu au putut fi luate fără ajutorul financiar al

SUA, , Franţa, a trebuit să subscrie la planul de reglementare a reparaţiilor obţinând în

schimb un sprijin din partea băncii Morgan.

In 1914 unei lire sterline ii corespundeau 20 de marci, in 1920- 250 de marci, iar in

ultimile luni ale anului 1921 se ajunsese se 1.000 de marci. In 1922 cifra crescuse la

35.000 de marci, iar in toamna lui 1923 marca nu mai avea nici o valoare.

În aprilie 1924, comisiile internaţionale de experţi au propus planul Dawes. Prabusirea

economiei germane presupunea reevaluarea relatiilor dintre aliati si Statele Unite.

La sfarsitul razboiului toti aliatii europeni aveau datorii la Statele Unite.Pe de alta parte

aliatii cu exceptia Statelor Unite aveau de incasat datorii de la Regatul Unit

Incercarea Angliei din anul 1919 de a-si anula datoriile de razboi, catre fostii aliati,

iar trei ani mai tarziu de a le reduce nu a fost acceptată de Statele Unite si de Franta.

Investitiile externe ale Angliei au scazut cu 15 % intre anii 1914 si 1918, iar in1929, au

revenit la pozitia pe care o detineau inainte de razboi.

In timp ce Anglia trecea prin una din cele mai dificile perioade, confruntandu-se cu

somajul, Statele Unite continuau sa se dezvolte marindu-si astfel avantajele economice din

primul razboi mondial. Ea dezvolta in special industria de autoturisme, a cauciucului si

industria energetica. Intre 1925 si 1929 comertul international a crescut cu 20%, industria

alimentara a crescut cu 11% iar productia manufacturiera cu 26%. Se prevedea astfel o

“insanatosire” a economiei internationale.

In anii 1920 pretul la alimente a ramas scazut in compatatie cu pretul la bunurile

manufacturate care ereau produse in cantitati mari, ramanand astfel stocuri nevandute. De

exemplu, stocurile de grau au crescut intre 1925 si 1929 de la 9 milioane de tone pana la

20 de milioane de tone.

Alte marfuri de circulatie internationala, precum zaharul si cafeaua, produse in tari

tropicale, cu recolte mari dar slab platite, ofereau celor care le produceau conditii precare

59

Page 60: Note Curs Ase 3

de trai. In anii 1920 si mai tarziu in 1930 piata de marfuri de circulatie internationala era

dominata monopoluri. Acestea incercau sa mentina pretul la graul canadian sau cafeaua

braziliana nu prin reducerea productiei ci prin distrugerea stocurilor; având ăi sprijinul

guvernelor care se temeau de scaderea veniturilor provenite din comertul extern.

Numai în Suedia refacerea economiei a fost un succes. Aici Ernst Wigforss s-a

dovedit a fi un ministru de finante remarcabil, ca de altfel majoritatea economiştilor

trimisi să lucreze direct în guvern.

Paralel cu stabilizarea economică, Europa se încadra pe drumul stabilizării

internaţionale, fapt datorat în mare măsură intrării în forţă a Statelor Unite în jocul

diplomatic. Stabilizarea a avut loc în mai multe etape. În 1924, în schimbul unor credite

americane, germanii acceptau pentru cinci ani planul Dawes, care limita şi eşalona

vărsămintelor germane cu titlu de reparaţii, alte acorduri prevăzând o eşalonare

asemănătoare pentru plata datoriilor interaliate ( pentru rambursarea datoriilor franceze în

Statele Unite, acordurile Mellon-Berenger au fost semnate în 1926).

A doua etapă în 1925, cu ocazia Conferinţei de la Locarno ( 5-16 octombrie):

Germania îşi recunoştea hotarele occidentale aşa cum rezultaseră din Tratatul de la

Versailles, în schimb, ea intra în 1926 în Societatea Naţiunilor, cu un loc permanent în

Consiliul acesteia. În 1929, un nou plan, planul Young, reducea în continuare suma totală a

reparaţiilor, eşalonându-i plata până în 1988. În compensaţie, Renania era evacuată

anticipat în 1930.

În 1928, cele mai multe naţiuni aderaseră la Pactul Kellogg-Briand de renunţare

pentru totdeauna la război. Oricât de utopic ar fi caracterul acestui document, se putea

considera că, în spiritul Societăţii Naţiunilor, Europa intrase într-o nouă eră: erei

confruntărilor îi succeda cea a „securităţii colective” şi a arbitrajului, al cărei campion

devenise Briand. În 1929 Briand lansa chiar ideea unei federaţii Europene, care idee a fost

însă curând abandonată. Antagonismele europene fuseseră mai degrabă camuflate decât

dispăruseră: Stresemann vedea în destindere posibilitatea ca Germania să scape de

obligaţiile Tratatului de la Versailles, dar subtilitatea politicii sale era prost percepută în

ţara sa, unde stârnea critici violente; pentru Franţa destinderea însemna, dimpotrivă,

posibilitatea salvgardării aspectelor esenţiale ale prevederilor Tratatului de la Versailles.

Contemporanii au avut impresia că începând din anii 1925-1926 se revenea la

normal. Era ceva mai mult aparent decât real.

Înainte de război, Europa era destul de omogenă. Diferitele state nu se aflau la

acelaşi nivel în evoluţia politică, dar democraţia liberală apărea la acelaşi nivel în ochii

60

Page 61: Note Curs Ase 3

popoarelor ca idealul ce trebuia atins. După război, lucrurile se schimbă; există de fapt cel

puţin trei Europe: Europa revoluţiei, Europa contrarevoluţiei, Europa democraţiei

parlamentare. Departe de a rezolva problemele, războiul de accentuase. Dezagregarea

ideologică a continentului constituia o nouă sursă de slăbiciune. Europa era profund

divizată; devenise mai şubredă, atât pe plan politic şi economic, cât şi în ce priveşte

relaţiile dintre state.

Cultura reflectă, într-un fel, această fragilitate. Continuarea picturii abstracte,

expresionismul german, şcoala Bauhaus, suprarealismul exprimă, toate, adevărul că

Europa îşi păstrase întietatea în acest domeniu, dar suprarealismul, care-şi propune să redea

revolta împotriva valorilor morale şi culturale tradiţionale, constituie martorul unei epoci

pe care războiul a zdruncinat-o din temelii şi care nu mai putea să-şi regăsească echilibrul.

Tema 8

Marea Depresiune-

8.1 Impactul asupra economiei americane

61

Page 62: Note Curs Ase 3

Optimismul anilor 1925-1929 a fost puternic zdruncinat de falimentul Wall Street

din octombrie 1929. Pe 29 octombrie The Times scria despre acest eveniment întâmplat în

această zi “cea mai devastatoare zi din istoria stocului de marfuri new-yorkez, cea mai

devastatoare zi din istoria tuturor pietelor de marfuri” Indicele industrial a scazut cu 43 de

puncte., continuînd să scadă pe 11,12,13noiembrie cu inca 50 d puncte.. Fondurile

americane din Europa au insemnat, de fapt, retragerea si bancile europene au fost nevoite

sa isi transforme obligatiunile in aur. Au existat caderi repetate atat de nervi cat si de

tehnica industriala. Colapsul american s-a extins, a devenit general afectand oameni, bani

si resurse materiale. Peste tot in Europa si in alte parti ale lumii dependente economic de

America, precum Australia si Noua Zeelanda, preturile, productia si comertul au suferit un

declin brusc si abrupt; somajul a atins nivele alarmante care nu le atinsese pana atunci;

obligatiunile financiare internationale erau respinse si in multe tari politica a devenit

preocupata de izolarea economiei nationale de efectele declinului mondial. Recent se

afirmase ca “lumea in ansamblu avansa la un nivel de prosperitate fara precedent, crezut a

nu fi posibil”.

In 1929 falimentul american a determinat, falimente răsunătoare în Europa.

“Kreditanstall” din Austria a reusit sa fie salvat in martie 1931 numai prin implicarea

bancii International Settlements si a altor banci straine, inclusiv a bancii Angliei.

Mai tarziu, criza s-a mutat spre Germania. In iunie si iulie banca germana Reichsbank se

afla in conditii preare chiar si dupa ce presedintele Hoover al Statelor Unite propusese pe

21 iunie o scutire timp de un an a reparatiilor si platilor de razboi. Interventia internationala

de a salva Germania de la colapsul financiar a indreptat criza catre Anglia unde standardul

bazat pe aur plasa tara la o rata de doua milioane si jumatate de lire pe zi iar rezervele

straine deveneau amenintator de mici. Insa aceasta nu erea singura problema importanta.

Caderea preturilor era catastrofala. In Statele Unite in 1930 indexul preturilor a scazut de la

10 in 1929 la63 in martie 1930 iar in Regatul Unit care nu avea o economie sanatoasa nici

chiar in 1920, indexul preturilor era de 72.

Preturile de produsele primare, de care depindea venitul tarilor sarace, au scazut si mai

drastic. Pretul cauciucului in aur in ianuarie 1933 era de numai 33% din ceea ce fusese in

ianuarie 1929, cel al lanii 22%, al matasii 28%, al aramei 29%, bumbacului 34%, al

orezului si al cafelei 41%, al fainii 42% si al zaharului 50%.

In timp ce s-a redus productia de minerale, volumul productiei din agricultura nu a

scazut, dar scaderea drastica a veniturilor a condus la o lipsa a acestor produse in comertul

62

Page 63: Note Curs Ase 3

international. Pentru anul 1929 si penultimul sfert al anului 1932 valoarea comertului

international s-a micsorat cu mai mult de 65%; in timp ce comertul international al tarilor

din afara Europei s-a micsorat cu 30%. In toate industriile importante exista o scadere a

productiei, cresterea numarului somerilor si un declin in exporturi.

Anglia a renuntat la comertul liber in 1932 cand s-a introdus un tarif de 10%.

Pentru multe tari aceste tarife au fost considerate inadecvate. S-au adoptat normele de

import, controlul marketingului produselor, determinarea preturilor si regularizarea

capitalului investit. O astfel de interventie de a influenta piata a devenit o practica

permanenta in politica economiei nationale.

Alegerea acestor instrumente depindea de considerente politice si economice in

Germania, unde numarul somerilor cerscuse cu aproape sase milioane in anul 1932.

Miscarile politice in favoarea socialismului nationalist promiteau ca nu va mai exista

somaj; aceasta afirmatie nebazindu-se pe un program politic si economic concret. In tari

precum Belgia si Olanda unde interesele erau puternice, guvernul a fost constituit pentru a

apara capitalul industrial si profiturile; incercari s-au facut in anul 1932 cand s-a format o

zona cu tarif scazut, zona unde astazi se afla Benelux.

In tarile de est si sud, lovite puternic de caderea preturilor la alimente a existat o

politica speciala de urgenta: agentii constituiau un caz special in economie, iar propietarii

de pamant si taranii au trebuit sa fie atent urmariti. Asa cum Anglia a blocat intelegerea

dintre Belgia, Olanda si Luxembourg, aşa au facut si Germania si Italia (in 1931-1933)

care au blocat “Uniunea Vamala Danudina”.

Statele Unite ale Americii, unde industria de constructii scazuse de la 949 milioane

dolari in anul 1929 la 74 milioane dolari in anul 1932, nu a putut contribui la refacerea

economiei internationale in acesti ani dificili.

Chiar si dupa Conferinta de la Lausanne din iunie 1932, care a pus capat cerintelor de

reparatii de razboi, americanii au continuat sa duca o politica protectionista in comertul

international.

“Datoriile lumii externe fata de noi…” mentiona presedintele Chase National Bank in

1930 “reprezinta funii in jurul gatului, funii cu care ii tragem spre noi. Restrictiile noastre

comerciale reprezinta adevarate furci pe trupul lor, cu care ii tinem pe loc”.

In acelasi timp, faptul ca fermierii si muncitorii americani erau lovititi de

deprecierea monedei a atras atentia ca politica Americii trebuia sa puna tara pe primul loc.

In 1933 presiunea economica devenise din ce in ce mai greu de suportat.

63

Page 64: Note Curs Ase 3

Realitatea a fost brutal demonstrata in aprilie1933 cand noul presedinte

F.D.Roosevelt a trimis un mesaj emotionant lumii subliniind nevoia cooperarii economice

internationale. Desi s-a produs reevaluarea dolarului, taxele Statelor Unite au crescut cu 60

de procente ceea ce a insemnat o marire a preturilor pentru produsele de export americane

cu 40%. Conferinta Internationala pe Probleme Economice a fost un insucces. Politica

americana era in legatura cu refacerea economiei interne; insa o cu totul alta politica in

acest sens ar fi facut din Conferinta Internationala pe Probleme Economice un succes. In al

doilea rand antipatia presedintelui Roosevelt pentru metoda “laissez faire” si reglarea

miscarilor de capital au avut ecou in multe colturi ale Europei. Keynes, de exemplu, i-a

numit actiunile presedintelui Roosevelt drept “magnific de bune”. Actiunile sale de

infruntare a sistemului de criza au fost considerate in tara sa un triumf. Existau peste 13

milioane de someri cand Roosevelt a revenit la putere, insa diferitele provocari sociale si

economice pentru popor au condus la sfarsitul unei perioade care fusese numita “animatie

in suspensie”. Pentru ca nu exista nimic revolutionar in filosofia sau scopul acestor planuri

pe care l-a aplicat Roosevelt s-au iscat multe tendinte contradictorii. Acest plan autoritar,

introdus in 1933 a fost o incercare de intoarcere la spiritul si viziunile economice ale

pionierilor americani in domeniu.

Primul scop al intelegerii era scoaterea Statelor Unite din criza, al doilea sa se

largeasca conceptul de justitie si ordine, iar al treilea scop era de a se echilibra balanta

economica. Insa, unii din prietenii si oponentii lui Roosevelt au considerat aceste puncte

incompatibile. Nici unul din aceste obiective nu viza un plan global pe termen lung. Se

dorea cresterea puterii interventiei si autoritatii guvernamentale. Fara dubii

“experimentul” american a ajuns in 1938 in impas. Economistul Alvin Hansen se intrba

daca nu cumva “interventia guvernului a creat o societate hibrida; jumatate libera si

jumatate supusa unei discipline sricte”.

Criza anilor 1929-1933, cunoscută şi sub denumirea de Marea Depresiune,

reprezintă cea mai grea criză economică care s-a manifestat vreodată în America de

Nord,Europa Occidentală şi alte zone industrializate ale lumii. Pentru unii istorici criza a

început în anul 1929 şi a durat până aproape în 1939, reprezentând cea mai lungă şi mai

gravă depresiune economică ezperimentată vreodata de lumea occidentală.

Economia americană dăduse semne de slăbiciune înainte de 1929. Investiţiile încetaseră

să fie nelimitate, căci cererea cunoscuse o evolutie descendentă in a doua jumatate a anilor

20, mai ales în ceea ce privea locuinţele şi bunurile de consum pe termen lung . Între 1927

şi 1933, împrumuturile internaţionale au scăzut cu 90%.

64

Page 65: Note Curs Ase 3

Începutul a fost marcat de momentul crash-ului financiar al Bursei din New

Yorkdin 24 Octombrie 1929. Ziua aceasta a intrat in istorie sub denumirea de Black

Thursday (Joia Neagră. În agricultură, care în acea perioada mai era încă un factor

important al economiei naţionale, veniturile reale îşi îincetaseră creşterea; preţurile în

scădere ale produselor agricole pe piaţa mondială ridicau probleme grave şi pentru

agricultorii americani. Produsul Global Net al Statelor Unite a scşzut cu mai mult de 17%

din 1929 până in 1933.

Piaţa financiară în plină creştere de la Bursa din New York a înregistrat speculaţii

la niveluri record, pâna în momentul culminant al acestor creşteri în care s-a produs crash-

ul din octombrie 1929.

Deşi pieţele de capital din New York au fost repuse sub control relativ repede, prăbuşirea

Statelor Unite în Depresiune începuse. De-a lungul următorilor trei ani, preţurile acţiunilor

au continuat să scadă, astfel încât în 1932 scăzuseră cu aproape 20% din valoarea lor în

1929.

Efectele economice au fost numeroase : a ruinat mii de investitori individuali, a

afectat băncile şi instituţiile financiare, care deţineau acţiuni în portofoliile lor. Multe

bănci au dat faliment (11000 din cele 25000 de bănci din Statele Unite dăduseră faliment

până în 1933). Falimentul atâtor bănci a fost urmat de pierderea încrederii în economie, o

reducerea cheltuielilor şi implicit a cererii şi a producţiei, scăderea cifrelor de afaceri ale

firmelor americane,( în 1932, cifrele de afaceri în industria americană scăzuseră cu 54

procente în raport cu situaţia din 1929), creşterea şomajului, (12-15 milioane de oameni,

reprezentând 25-30% din forţa totală de muncă din Statele Unite.)

8.2 Prăbuşirea Bursei de Schimb de pe Wall Street.

Crash-ul Bursei de pe Wall Street s-a produs în data de 24 Octombrie 1929 Iată

cum au decurs în mare evenimentele esenţiale ale acestei zile istorice: dimineaţa a debutat

cu un volum al vânzarilor de titluri nemaiînregistrat precedent: 12,894,650 de titluri

tranzacţionale, volum care a creat un val de panică de nedescris în rândul participanţilor la

tramzacţii şi a investitorilor. Timp de câteva ore, bursa s-a transformat într-o învălmăşeală

nebună de brokeri în căutare de cumpărători inexistenţi. Acţiunile se vindeau pentru orice

sume, indiferent cât de mici; preţurile lor scădeau uneori cu mai mult de 10 procente între

65

Page 66: Note Curs Ase 3

tranzacţii. Multe din marile companii, dintre care se pot menţiona General Electric,

Woolworth sau Radio Corp., s-au confruntat cu scăderi ale preţurilor de tranzacţie ale

titlurilor lor mai mari de 50%. Situaţia devenise disperată, şi nivelul minim absolut al

preţurilor a fost atins în jurul orei 11,30.

La prânz, s-a organizat o întalnire de urgenţă a marilor bancheri new-yorkezi care a

avut loc în birourile corporaţiei J.P.Morgan&Co, la acea dată (şi în prezent) , una dintre

cele mai inportante bănci americane. Doar zvonul în legătură cu desfăşurarea acestei

întălniri a fost suficient pentru ca preţurile să înceapă să crească din nou. Poliţia a fost

nevoită să intervină pentru a calma mulţimea isterică care năvălise pe Wall Street în

aşteptarea noutăţilor.

Odată ce şedinţa bancherilor a luat sfârşit, o parte dintre aceştia au dat declaraţii

liniştitoare şi optimiste, afirmând că situaţia era mai degrabă „tehnica decât fundamentală”,

bursa trecând printr-un simplu proces de reajustare, după patru ani de politică de creştere a

preţurilor pe piaţa financiara. În după-amiaza aceleiaşi zile, preţurile au reînceput să

crească in forţă, mai ales datorită intervenţiei încurajatoare a marilor bancheri dar şi

eforturilor susţinute de redresare a pieţei, astfel că spre sfârşitul zilei s-a înregistrat o

ameliorare evidentă.

Fenomenul acesta de creştere necontrolată a volumului vânzărilor a continuat şi in

zilele ce au urmat şi care au fost numite”Lunea Neagră” şi „Marţea Neagră”, în urma

cărora au fost tranzacţionate alte 16 milioane de acţiuni. Ca urmare a acestor evenimente,

11 speculatori s-au sinucis.

8.3 Cauzele producerii acestui fenomen

După primul război mondial, economia americană cunoscuse o perioadă de expansiune şi

prosperitate, ceea ce o determinase să se concentreze asupra finanţării în străinătate, mai

ales în ţările europene, investind în credite sume foarte mari care nu puteau fi uşor

rambursate.

Piaţa financiară era finanţată cu credite atât de la marile bănci americane, cât şi de

la investitori particulari şi străini, ceea ce determina o creştere susţinută artificial a

preţurilor acţiunilor, pentru a atrage cât mai mult capital. Se acordau credite însemnate cu

rate mici de dobânzi tuturor celor care doreau să investească pe piaţa capitalurilor; specula

era în floare – speculanţii îndemnau pe toţi investitorii , mai ales pe cei particulari şi cu

putere financiară redusă, să-şi investească toate economiile în această piaţă aparent atât de

profitabilă.

66

Page 67: Note Curs Ase 3

Datorită problemelor economiilor europene în special, companiile străine au

început să-şi retragă investiţiile de pe piaţă; exemplul a fost preluat şi de firmele din afara

New York-ului, astfel încât societăţile care îşi finanţau investiţiile prin emisiuni de acţiuni

pe piaţa bursieră s-au văzut silite să-şi reducă cheltuielile; producţia a scăzut şi numărul de

acţiuni s-a redus.

La puţin timp împrumuturile făcute de micii şi marii investitori nu au mai putut fi

rambursate prin vanzarea acţiunilor, falimentele au început să curgă, diminuarea generală a

consumului a dus la scăderea dramatică a cererii şi a importurilor. Tot acest mecanism a

dus la crash-ul Bursei din New York.

Dacă s-ar afirma că doar acest eveniment a determinat începutul Marii Depresiuni

americane şi mondiale, s-ar exagera importanţa acestuia. Consecinţele au fost remarcabile

şi s-au manifestat în special în plan social, prin pierderea încrederii clasei de mijloc

americane- până atunci o sursă importantă de venituri pe piaţa capitalurilor şi care a fost

cea mai afectată de criză, prin creşterea nivelurilor şomajului, a ratelor dobânzilor, a

ipotecilor, a falimentelor-în bănci şi în bancheri, în bursă şi în agenţii de bursă.

8.4 Europa şi marea criză. Politicile protecţioniste

Zguduită de criză statele europene trec la o serie de măsuri protecţioniste.

Infiintare Federatiei de fier si otel din Anglia in 1934 reprezinta o metoda de protectionism

si o masura de reorganizaqre. Legea marketingului in agricultura din 1933 pentru lapte,

cartofi si hamei a fost in acelasi spirit.

In Franta politica economica depindea de restrictiile cantitative pentru exporturi. La

fel se intrampla si in Romania, o tara mica unde cota a crescut de la 120 in noiembrie 1932

la 500 in iului 1933.(50% din importurile Romaniei).

In Franta, Italia si Statele Unite ale Americii productia industriala in 1937 a ramas

mai mica decat fusese in 1929 cand a inceput deprecierea.

Datorită faptului că, după primul război mondial, Statele Unite deveniseră cel mai

important creditor şi finanţator al Europei, ale cărei economii naţionale fuseseră slăbite de

datoriile şi perderile de război sau, în cazul unor ţări ca Germania, de nevoia de a plăti

despagubiri şi reparaţii, criza s-a propagat cu rapiditate în toate aceste ţări, ajungând ca

marea majoritate a ţărilor industrializate să fie afectate de Depresiune până în 1931.

Economia mondială a fost afectată de evenimentele din Statele Unite în mod complex şi

variat.

67

Page 68: Note Curs Ase 3

Prima mare „lovitură” a fost constituită de încetarea acordării împrumuturilor

americane în străinătate în anii 28-29; aceasta a fost accentuată de reducerea simultană a

investiţiilor franceze şi britanice. Prăbuşirea bursei din New York şi ratele dobânzilor în

continua creştere au determinat reducerea cu peste 50% a creditelor acordate de Statele

Unite în 1928.

Multe dintre ţările care erau deja debitori importanţi ai Statelor Unite erau în

special producătoare şi au cunoscut mari greutăţi datorită faptului că preţurile produselor

pe care le exportau (mai ales materii prime şi produse alimentare) au scăzut drastic.Dar

asemenea ţări producătoare de bunuri de consum nu erau singurele care aveau nevoie de

capital american; chiar şi super-puteri industriale cum era Germania, erau dependente de

capitalul din Statele Unite.

A doua „lovitură „ s-a materializat prin colapsul economiei americane;

împrumuturile în străinătate au continuat să scadă, în timp ce cererea de import s-a

contractat considerabil.Având în vedere dimensiunea statului american, toate acestea nu

puteau să nu afectezeeconomia mondială, întrucât afectau atât ţările producătoare de

materii prime agricole cât şi pe cele industrializate.

Cea de-a treia lovitură a constat în ratificarea de către Preşedintele Hoover a Actului

Tarifar „Smoot Hawley” (iunie 1930), care a reprezentat una dintre cele mai evidente

creşteri ale tarifelor vamale pentru import din istoria comerţului internaţional.

Protecţionismul acestui act a agravat criza, deoarece ţările debitoare întâlneau acum noi

dificultăţi în a exporta în Statele Unite pentru a obţine dolarii necesari rambursării

împrumuturilor americane.

După intrarea în vigoare a actului, creditele americane în străinătate au „secat” în

totalitate iar băncile americane şi-au intensificat demersurile pentru rambursarea creditelor

acordate de ele.

Din toate aceste realităţi, cel mai mult a avut de suferit comerţul internaţional, a cărui

valoare a scăzut până în 1932 cu mai mult de jumătate, pe măsură ce din ce în ce mai multe

ţări luau măsuri împotriva importării bunurilor.

8.5 Uniunea Sovietică

Ruptă de piaţa mondială economia Uniunii Sovietice, nu s-a confruntat cu efectele

crizei economice care cuprinsese lumea internatională 1930. Ca rezultat al revolutiei din

68

Page 69: Note Curs Ase 3

1917 si fondarii unui noi politici economice, in 1920 Uniunea Sovietica a disparut de pe

scena economiei internationale, in timpul crizei ramânând izolată de restul lumii.

Sistemul de planifcare sovietic, sustinut de Trosky, are drept obiectiv schimbari la

nivelele de baza ale societatii, desi la inceputul revolutiei mecanismul de planificare era

catalogat drept “demodat”. “N-a fost nimic scris in cartile bolsevice sau in cele mensevice

despre un asemenea lucru”, scria Lenin la 6 luni dupa revolutia din octombrie.

Masinaria planificarii in Uniunea Sovietica, ca si in timpul economiei pe timp de

razboi, avea ca scop productia bunurilor de stricta necesitate. A fost pentru prima oara

incercata cu ezitari, dar s-a imbunatatit in perioada de transformare economica –al primului

si-al celui de-al doilea plan pe cinci ani.

Pe termen lung cea mai importanta agentie de organizare si coordonare a planului

sovietic era GOSPLAN, infiintata in februarie 1921 ca organizatie ataşată pe langa

Ministerul Muncii si Apararii.

Primele obiective ale Gosplan erau :

electrificarea industriei şi nationalizarea comertului cu porumb,

Principala problema a economiei sovietice in anii`20-30 era transformarea unei tari

relaitv nedezvoltate intr-un stat puternic industrializat fara a depinde de capitalurile private

din tara sau din strainatate.

Istoria transformarilor din Uniune Sovietica pot fi impartite in trei faze principale:

- comunismul de razboi (de la revolutia din 1917 pana in martie 1921), timp in care s-a

cautat inlaturarea conducerilor vechiului regim;

- de recuperare, restaurare, infaptuita in cadrul N :E :P : ( “ politici economice noi”)

(1922-1927) Pentru a încuraja producţia şi cresterea fluxului de bunuri de pe piată şi dacă

era nevoie incurajarea intreprinderii particulare limitate.

- industrializare intensiva si colectivizare a agriculturii, incepand cu anuntarea “planului

pentru primii cinci ani”, in 1928.

. Principalul scop al acestuia era cresterea ratei investitiilor, in special in industria

grea si in agricultura. In primii doi ani obiectivele planului erau indeplinite cu usurinta, dar

in 1929 si 1930 s-au intampinat multe probleme ca rezulatat al presiunii inflationiste cat si

incerarea fortelor guvernamentale de accelerare a socializarii. In agricultura, colectivizarea

fortata era realizata prin numeroase mijloace de corectie. In 1927 toate variantele de

agricultura cooperativizata acoperea aproximativ 2% din tarani: la inceputul lui martie

1930 cifra se ridica la 55%, iar in 1936 la 90%. Forţa coercitivă a reprezentat unica metoda

69

Page 70: Note Curs Ase 3

de rezolvare a problemelor guvernamentale in agricultura.care se dovedise obligatorie in

anii`20,

Anii 1929-1931 au marcat instalarea definitiva a puterii de stat asupra intregului

sistem economic, si reformele in agricultura au fost corelate cu cele din organizatiile

comerciale, decimarea vechilor lideri, intarirea disciplinei in fabrici, conversia sindicatelor

in agentii cvasiguvernamentale pentru cresterea productivitatii in interesul indeplinirii

planului. Au fost totodata infaptuite reforme la nivelul creditelor si fiscalitatii

introducandu-se impoziul pe profit in 1931, crearea bancilor de investitii in 1932, si

atribuirea organizatiei Gosbank, monopolul pentru creditele pe termen scurt. Toate acestea

au avut drept scop indeplinirea”planului”,”nu este nici o cetate pe care bolsevicii sa n-o

poata cuceri” a fost unul dintre sloganele acestui regim.

.Statutul fermelor colectivizate a adus la sfarsit perioada de framantari din mediul

rural asociata cu “revolutia de sus”. Cresteri succesive a rezultatelor din agricultura au fost

urmate de cresterea productivitatii in industrie, facilitata de abundenta mainii de lucru.

Marimea sistemul economic sovietic a permis o foarte mica atentie asupra

comertului international de catre o tara dependenta de importuri. Avand drept baza

diversitatea produselor din agricultura si din afara ei, Uniunea Sovietica a fost capabila sa

puna in functiune uzine care prelucrau majoritatea produselor fabricate de care avea nevoie

economia. Incepand cu 1918 comertul international a fost monopolizat de catre

Comisariatul de stat pentru Comertul International. Acest monopol a permis guvernului

mentinerea rublei la un nivel artificial fata de valuta si a insistat pentru un import extrem

de rigid.

In anii de criza din 1929 pana in 1932 aproape de 90% din importuri constau in

bunuri necesare industriei.(B.Higgins, Economic Development-New York,1959).

Corporatiile comerciale, specializate in import/export a diferitelor bunuri, lucrau strict in

conformitate cu cerintele planului, alaturi de Gosplan punandu-i la dispozitie cifre strict

necesare pentru importuri si pentru surplusurile din export. Al doilea “Plan pe cinci ani” a

limitat cu precadere exporturile “ la surplusurile din economia nationala” si importurile la

nivelul la care puteau fi platite din exporturi.

. Mecanismul pietei era foarte putin utilizat pentru alocarea resurselor

8.6 Impactul asupra sferei politice; măsuri de redresare economică.

70

Page 71: Note Curs Ase 3

Marea Depresiune a avut consecinţe importante şi în sfera politică americană.

Creşterea controlului guvernamental asupra comerţului internaţional şi retragerea parţială

de pe piaţa mondială, care au reprezentat măsurile luate de guvernul american drept

răspuns la criza economică, nu a însemnat că acestea îşi schimbase radical politica şi

adoptase măsuri anticiclice reale.

Adâncirea Depresiunii a făcut ca să devină imperativă o schimbare în plan politic,

şi această schimbare s-a concretizat în alegerea la Casa Albă a democratului Franklin

Roosevelt la 2 iulie 1932. Dacă şi predecesorul său, preşedintele Hoover, încercase să

dezvolte anumite planuri de lucrări în interes public pentru reducerea şomajului, se simţea

nevoia ca aceste măsuri să se concretizeze şi să se obţină unele rezultate.

Preşedintele Roosevelt înţelesese această necesitate stringentă; în campania sa

electorală, democratul promitea dezvoltarea unor proiecte de lucrări publice în domenii

cum ar fi construcţia de căi ferate şi şosele, în industria energetică şi în agricultură, precum

şi promulgarea unor legi care să structureze sistemul bancar, piaţa financiară şi protecţia

socială a şomerilor. „Nici un american nu va muri de foame” spunea Roosevelt într-unul

din discursurile sale electorale. Promisiunile sale au câştigat încrederea opiniei publice şi

Roosevelt a câştigat alegerile în 1932.

Schimbarea atât de necesară s-a concretizat în programul de politici anti-criză care

a fost denumit „New Deal”, noua înţelegere, afacere. Acesta cuprindea o serie de soluţii

pentru rezolvarea problemelor domestice a economiei americane. Dupa cele „O sută de

zile” ale lui Roosevelt, perioada în care acesta a participat zilnic la întâlniri de lucru cu

politicieni şi economişti, expresia cea mai concretă a New Deal-ului a fost adoptată, şi

anume National Industry Recovery Act (6 Iunie 1933).

Acest act de redresare a economiei cuprindea treisprezece măsuri majore de

scoatere a economiei din starea de criză în care se afla; s-au oferit fondurile necesare

pentru a scoate din impas băncile şi fermierii, precum şi pentru a ajuta proprietarii de case

care se aflau în imposibilitatea de a plăti ipotecile imobiliare; s-au constituit „The Civilian

Conservation Corps” (Unităţile Civile pentru Conservare) a căror responsabilitate era de a

angaja tineri şomeri pentru munci de conservare a mediului; s-a constituit „Tennesse

Valley Authority” (Mai 1933) care se ocupa de aducerea energiei electrice în anumite zone

rurale, controla centrala hidroenergetică şi uzina de îngrăşaminte chimice de la Muscle

Shoals de pe râul Tennesse, precum şi transportul naval pe acest râu şi lucrările de

prevenire a inundaţiilor.

71

Page 72: Note Curs Ase 3

În agricultură, s-au făcut plăţi directe fermierilor pentru a reduce producţia şi a

creşte preţurile. Poziţia sindicatelor a fost întărită, permiţând astfel creşterea salariilor şi

puterea de cumpărare a muncitorilor.Roosevelt spera că aceste măsuri să fie suficiente

pentru redresarea economică; deşi măsurile adoptate prin New Deal-ul său au creat mai

mult de un milion de locuri de muncă, şomajul în masă şi stagflaţia economică au continuat

să persiste, deşi la scară mai redusă. Adevărul este că numai declanşarea celui de-al doilea

Razboi Mondial a fost în măsură să scoată Statele Unite din criză, întrucât şomajul a scăzut

rapid datorită comenzilor de armament şi muniţii de peste Ocean.

Criza economică a schimbat fundamental relaţiile dintre societate , stat şi

economie. „New Deal” a devenit însă simbolul unui capitalism cu faţa mai umană, a grijii

pentru cei dezavantajaţi din punct de vedere social. „New Deal” a pus în practică acţiuni

ale statului mai susţinute decât oricând pentru depăşirea problemelor de ordin economic.

8.7 Migraţia economiştilor europeni

Primul război mondial nu a afectat numai dezvoltarea economiei reale, ci a afectat

şi dezvoltarea economiei ca ştiinţă. Astfel, mulţi oameni de ştiinţă, mai ales economişti,

care ar fi putut ajuta la refacerea economică a Europei, au fost determinaţi să plece,

datorită regimurilor instaurate în perioada interbelica.

Perioada dintre anii 1914 şi 1945 a fost dominată de mari tulburări politice în

Europa. Primul război mondial a dus la Revoluţia Bolşevică în Rusia, iar tratatele de pace

au dus la retragerea multor graniţe. Mulţi oameni au fost nevoiţi să plece şi să îşi găsească

noi locuinţe. În timpul anilor ’20 şi ’30 această problemă a crescut dramatic datorită

apariţiei nazismului în Germania. Foarte mulţi germani au fost nevoiţi sa-şi părăsească

ţara, iar pe măsură ce Hitler continua sa cucerească ţări din jurul Germaniei, au trebuit să

părăsească continentul. Rezultatul a fost acela că, de-a lungul acestei perioade, mulţi

economişti au emigrat în Statele Unite. În anii 1920 aceştia au venit mai mult din Rusia iar

în 1930 şi 1940 mai mult din ţările vorbitoare de limbă germană. Nu numai că numărul

acestora era semnificativ, printre ei s-au numărat oameni care au adus o contribuţie enormă

domeniului lor. Ei erau foarte buni mai ales în ştiinţele matematicii şi în economie.

Universitatea Harvard a atras pe doi dintre aceşti emigranţi: Leontief şi

Schumpeter.Wassily Leontief (1906-1999) era din Rusia; el se mutase în Berlin în 1925,

iar în 1930 a venit în Statele Unite ale Americii, fiind acceptat în urma unui interviu la

Harvard în 1931. Cât timp a stat în St. Petersburg, a scris o lucrare în care susţinea ca

72

Page 73: Note Curs Ase 3

sistemul echilibrului general al lui Walras putea fi simplificat în aşa fel încât să analizeze

economiile reale ale lumii. Şi-a petrecut restul carierei lucrând la ideea lui, cunoscută drept

„analiza input-output”. Ideea esenţială era că economia este divizată într-un anumit număr

de industrii sau sectoare, iar un tabel construit de el arată cât de mult cumpără fiecare

industrie de la cealaltă.

În timp ce Leontief şi-a dedicat întreaga carieră studiului acestei analize, activitatea

austriacului Joseph Alois Schumpeter se desfăşura pe o arie mult mai extinsă. „Teoria

evoluţiei economice” (1912) a lui Schumpeter, plasa antreprenorii în centrul procesului de

dezvoltare capitalistă. Antreprenorii sunt responsabili pentru inovaţiile (produse noi, noi

surse de materii prime, metode noi de producţie, noi forme de organizare) care deschid noi

căi spre mărirea profitului, schimbând vechiul sistem. Conform teoriei lui, antreprenorii de

succes vor înregistra mari profite şi îi vor determina pe mulţi să încerce să facă acelaşi

lucru ca şi ei.

De-a lungul timpului, cei ce vor încerca să-i imite vor elimina profiturile câştigate

de antreprenorii iniţiali iar sistemul se va stabili la un nivel nou de echilibru, până când, la

rândul lor, vor fi şi ei depăşiţi de o nouă inovaţie. Schumpeter vedea capitalismul ca un

sistem în continuă mişcare, în care dorinţa şi nevoia de schimbare va veni din partea

antreprenorilor.

Schumpeter a avut o scurtă carieră în politică, fiind la un moment dat numit

Ministru de Finanţe în Austria, dar a emigrat în Statele Unite în 1932. De-a lungul anilor

’30 a lucrat în domeniul ciclurilor de afaceri, continuând sa-şi îmbunătăţească lucrarea

anterioară, explicând ciclurile în termenii unei avalanşe de inovaţii care să creeze profituri

ce ulterior vor fi depăşite de cei ce vor încerca să le imite. Rezultatul a fost lucrarea

„Cicluri de afaceri” (1939), în două volume. Totuşi, a primit critică aprigă din partea lui

Simon Kuznets şi din partea economiştilor keynesieni, şi a eşuat în atragerea de susţinători.

În contrast cu aceasta, o altă lucrare a lui, „Capitalism, Socialism şi Democraţie” (1943) s-

a bucurat de un mare succes. În cartea sa, Schumpeter a susţinut că teoria lui Marx este

greşită şi nu poate duce la evoluţia capitalismului, ci poate doar la involuţia lui.

Schumpeter este totodată autorul unor cărţi clasice de economie: „Istoria analizei

economice” (1954), editată de către soţia lui şi publicată post-mortem. ( Backhouse – ”The

Penguin History of Economics”)

8.8 Cauze ale depresiunii.Concluzii.

73

Page 74: Note Curs Ase 3

Nu există o explicaţie unanim acceptată în legătură cu motivele declanşării Marii

Depresiuni economice din anii 29-33; nu se poate nega însă că supraproducţia, politicile

monetare inadecvate, politicile de credit şi împrumut în străinătate, tranziţia la economia de

consum, creşterea populaţiei, distribuţia defectuoasa a veniturilor au fost factori importanţi

care au determinat intrarea in criză. Aşadar, cel puţin în parte, Marea Depresiune a fost

determinată de slăbiciunile interne şi dezechilibrele economiei Statelor Unite care au fost

declanşate de psihologia de boom şi de euforia speculativă a anilor 1920. Depresiunea a

demascat aceste slăbiciuni, precum şi incapacitatea instituţiilor politice şi financiare

naţionale de a soluţiona problemele ridicate de fluctuaţiile economice negative declanşate

in anii 1930.

Înaintea Marii Depresiuni, guvernele nu acţionau deloc sau doar în mică măsură în

momentele de scădere a afacerilor, bazându-se mai ales pe forţele impersonale a pieţei

pentru corecţiile economice care se impuneau. Dar reglementările pieţei s-au dovedit

insuficiente pentru a soluţiona deficitele grave; această descoperire a determinat schimbări

fundamentale în structura economică a Statelor Unite.

După anii Marii Crize, acţiunile guvernamentale, fie sub forma de stabilire a unor taxe şi

impozite, fie reglementări industriale, asigurări sociale, proiecte publice, sau deficite

bugetare, joacă un rol important în asigurarea stabilităţii economice în naţiunile

industrializate cu economie de piaţă.

Marea Depresiune a fost cea mai mare criză pe care a experimentat-o vreodată

economia mondială. A afectat toate ţările: ţările mai puţin dezvoltate, cum ar fi Canada,

Australia, Japonia şi Argentina, şi ţările subdezvoltate din America Latină, Asia şi Africa,

care abia se implicaseră in piaţa mondială. Multe ţări s-au confruntat cu prăbuşiri

catastrofale ale economiilor lor naţionale, şi doar puţine au depăşit criza fără pierderi

substanţiale. Depresiunea s-a manifestat prin evenimente care nu au avut nici o relevanţă

directă pentru majoritatea populaţiilor, cum ar fi deteriorarea absolută a preţurilor

acţiunilor, dizolvarea sistemului valutar internaţional, sau scăderea preţurilor pe plan

mondial, precum şi prin efecte resimţite imediat, ca declinul producţiilor agricole şi

industriale, creşterea imensă a şomajului în toată lumea şi scăderea salariilor. Statisticile

nici nu pot surprinde complexitatea efectelor Depresiunii.

În 1932, treizeci de milioane de oameni erau şomeri,în timp ce alte câteva milioane

aveau de suferit pe seama scăderii programului de muncă şi a reducerii salariilor, si aceste

cifre provin din industrie. Consecinţele au fost foametea, mortalitatea ridicată, apatia şi

74

Page 75: Note Curs Ase 3

pierderea speranţei, precum şi creşterea criminalităţii. Radicalismul politic s-a accentuat în

răspuns la această conjunctură. Deoarece pieţele de desfacere a produselor şi materiilor lor

prime s-au redus, fermierii din ţările în curs de dezvoltare au fost obligaţi să practice

economia de subzistenţă, în pofida faptului că oamenii mureau din cauza foametei în toată

lumea. În ţările industrializate, fermele erau părtăsite, pământul fertil era transformat în

stepă, iar recoltele erau distruse pe câmp; grâul era folosit în loc de cărbuni pentru

locomotive şi cafeaua era aruncată în mare.

În timp ce în toată lumea , şomerii stăteau cu miile la cozi pentru a-şi găsi locuri de

muncă , uzinele noi decădeau datorită lipsei de comenzi.

Lumea a fost cuprinsă de Marea Depresiune pe nepregătite; criza a determinat pierderea

încrederii ăn sistemul capitalist şi în economia mondială liberă. A schimbat fundamental

atât relaţiile dintre state si economie, cât şi între economiile naţionale şi cea mondială. Din

nefericire, a fost necesar un război mondial pentru ca umanitatea să poată ieşi din criză şi

şă-şi reînceapă dezvoltarea în mod mai raţional şi mai înţelept.

Tema 9

ECONOMIA ROMÂNIEI 1918-1940

9.1 Situaţia economică a României după Primul Război Mondial

75

Page 76: Note Curs Ase 3

Nevoia de cunoaştere a ceea ce a fost România Mare şi, implicit, modul de organizare a economiei acesteia, a soluţiilor găsite pentru rezolvarea problemelor de către partidele politice ale vremii reprezintă astăzi o condiţie esenţială pentru formarea viitorului economist. Aceste soluţii au fost elaborate într-o mare măsură de economiştii români, formaţi la cele mai renumite universităţi economice existente în Europa, printre care s-au numărat: Victor Slăvescu, implicat în reorganizarea sistemului bancar şi înfiinţarea Uniunii Generale a Industriaşilor din România, Virgil Madgearu în politica agrară şi industrială, Ion Răducanu în problema cooperaţiei, D. R. Ioaniţescu în politica socială, Constantin Bungeţianu în studiul practic al întreprinderilor industriale, comerciale şi de transport, care acorda o atenţie deosebită industriei lemnului, şi mulţi alţii.

Marea Unire din 1918 a creat noi perspective şi posibilităţi pentru dezvoltare prin folosirea unui potenţial economic îmbogăţit, prin unirea tuturor provinciilor româneşti aflate până atunci sub dominaţie străină. România întregită în hotarele sale istorice avea o suprafaţă de 295.049 km2, faţă de 137.000 km2 înainte de 1918, şi o populaţie de 16 267 177 locuitori fată de 7 897 311 locuitori înainte de unire, fiind a opta ţara din Europa după numărul populaţiei, asemănătoare ca suprafaţă cu Anglia şi Italia. Structura populaţiei în 1930 era de 79,9% populaţia rurală, iar cea urbană de 20,1%, şi ea nu se va schimba semnificativ până în 1938, anul de vârf al dezvoltării economiei României Mari.

Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al ţării, a creat condiţii mai bune pentru valorificarea la scară naţională a tuturor resurselor, lucru determinant pentru consolidarea pieţei naţionale. Procesul economic a fost unul complex, noul stat avea nevoie de un cadru legislativ unitar, elaborarea legilor făcându-se într-un cadru optimist, generaţia Marii Uniri îşi vedea realizat obiectivul cel mai important, dorit de toţi românii, desăvârşirea unităţii naţionale. Curentul creat de industrializarea Europei, ce a pătruns şi în România după câştigarea independenţei de stat, materializat prin cele două legi de încurajare a industriei (1887 şi 1912), cunoaşte acum o nouă evoluţie. Noua etapă trebuia să aducă profunde schimbări în structura economiei, pentru a se realiza o creştere a rolul industriei prin înfiinţarea de ramuri industriale noi, nedezvoltate înainte sau inexistente. Pe ansamblul industriei, forţa motrice a crescut aproape de două ori, la fel ca şi întregul său potenţial industrial. Faptul că în România, în această perioadă, se înregistrează importante progrese în industria electrică şi chimică arătă tocmai tendinţa de recuperare a decalajului economic ce o despărţea de ţările dezvoltate din occidentul Europei.

În ceea ce priveşte evoluţia transporturilor, unirea cu provinciile istorice i-au dublat reţeaua de căi ferate (de la 4.300 km la circa 11.000 km).

Suprafaţa arabilă a României aproape s-a triplat, crescând de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha, ca şi patrimoniul silvic, care a crescut de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha.

Formată înainte de realizarea unităţii statale, piaţa naţională a creat un nou cadru de dezvoltare, făcând posibile legături directe între întreprinderile şi ramurile economiei din toate provinciile locuite de români, realizându-se o evoluţie specifică a industriei, agriculturii şi a sistemului de transport şi comunicaţii, în funcţie de necesităţile şi interesul tuturor celor implicaţi în schimburile economice, desăvârşindu-se, ceea ce numim astăzi,

76

Page 77: Note Curs Ase 3

complexul economic naţional. Dependenţa industriei prelucrătoare din Transilvania de materiile prime oferite de vechiul regat al României i-a făcut pe cei interesaţi să înţeleagă mai bine ce beneficii se obţin prin dispariţia vămii şi, implicit, a taxelor vamale. Între 1919-1939 au luat fiinţă 1039 întreprinderi mari cu o forţă motrice instalată de 141 372 C.P., în care lucrau 79 943 persoane. Profesorul Victor Jinga arată faptul că aproape trei sferturi din numărul societăţilor anonime industriale din Transilvania s-au înfiinţat după unirea cu România.

9.2 Refacerea economiei (1918-1924)

Urmăririle dezastruoase ale războiului nu au ocolit România, creându-i mari probleme financiare ce s-au născut în procesul de refacere a economiei în primii ani după război. Distrugerile de război, jaful ocupanţilor, lipsa tezaurului, efortul refacerii s-au reflectat în inflaţia care s-a manifestat imediat prin devalorizarea leului.

Ocupaţia germană a provocat României imense pagube umane şi materiale. Ea a pierdut circa un milion de oameni (1/5 din populaţia activă a ţării), iar pagubele materiale recunoscute de către aliaţi s-au cifrat la cca. 31 miliarde lei aur la valoarea anului 1938. Agricultura se afla într-o situaţie deosebit de grea, era epuizat întregul stoc de cereale, (producţia anuală a României înainte de război se ridica la cca. 2 miliarde lei aur, la sfârşitul războiului nu mai exista nici măcar sămânţa pentru culturi). Acest lucru a făcut să se apeleze la importul de alimente şi cereale pentru acoperirea consumului intern. Lipsa forţei de muncă a făcut ca peste 26% din suprafaţa cultivată cu cereale a ţării să rămână nelucrată în 1919, în condiţiile în care şeptelul se înjumătăţise faţă de nivelul antebelic.

Industria nu se afla nici ea într-o situaţie mai bună din cauza distrugerilor de război. Amintim incendierea rafinăriilor din Ploieşti şi Valea Prahovei în timpul retragerii armatei şi a administraţiei în Moldova, pentru nu a cădea în mâna inamicului, dispersarea unor întreprinderi în Moldova şi Rusia şi ridicarea de către ocupanţi a utilajelor unor întreprinderi şi uzine în timpul ocupării unei importante părţi din ţară. La începutul anului 1919 nu mai funcţiona decât circa un sfert din întreprinderile încurajate de stat, iar producţia industrială se redusese la mai puţin de jumătate industria extractivă a petrolului şi-a redus producţia cu aproape 48%, iar cea de cărbune cu 55%.

Căile ferate, parcul de locomotive şi vagoane au suferit serioase distrugeri şi deteriorări, în timp ce reţeaua de şosele necesita o refacere aproape completă.

Totalul pierderilor materiale ale României au fost evaluate şi recunoscute de către aliaţi la peste 31 miliarde de lei aur, cu toate că suma estimată de către România a fost de două ori şi jumătate mai mare (României i s-a atribuit doar 1% din totalul reparaţiilor de război).

În aceste condiţii refacerea economiei în România a durat mai mult, cu doi ani mai mult decât în ţările Europei Occidentale, istoricii considerând încheiat acest proces de abia în 1924. Unirea din 1918 nu a schimbat configuraţia de ansamblu a industriei. Noile teritorii au făcut să crească resursele naturale ale ţării, în primul rând prin importante rezerve de

77

Page 78: Note Curs Ase 3

materii prime (cărbuni, gaz metan, minereuri de fier, mangan, cupru, plumb etc.), Pentru a ne face o imagine apropiată de adevăr, constatăm că trei sferturi din numărul total al întreprinderilor, al forţei motrice instalate, a valorii producţiei se afla în industria mare prelucrătoare (industria alimentară, lemn-hârtie, materiale de construcţii, textile, încălţăminte-pielărie).1

În industria metalurgică întreprinderile siderurgice (cele mai importante fiind Reşiţa şi Hunedoara) cuprindeau doar 2% din numărul întreprinderilor, dar deţineau peste 73% din forţa motrice şi circa 13% din personal. Alături de acestea figurau o mulţime de mici ateliere mecanice de reparaţii, care reprezentau jumătate din totalul întreprinderilor metalurgice. În industrie continua să ocupe ponderi însemnate industria mică şi producţia meşteşugărească, iar această pondere va scădea în favoarea marii industrii în următoarele decenii.

Fondul forestier al României a atras în perioada postbelică numeroase capitaluri. Cu toate că nu a dispărut total exportul de lemn brut, după 1920 a crescut foarte mult producţia de cherestea datorată cererii la export a lemnului de construcţii, a cherestelei de brad şi stejar. Ca şi în perioada anterioară războiului, dintre ramurile industriei prelucrătoare cea mai importantă a continuat să rămână industria alimentară, şi ea afectată mai ales de lipsa materiei prime (în 1919 mai reprezenta doar 57% faţă de anul 1913). Procentul scăderii diferea însă de la o subramură la alta a acestei industrii. Potenţialul agrar de care dispunea România a făcut ca refacerea acestei ramuri să se realizeze mult mai repede.

Industria textilă şi industria pielăriei, deşi ramuri cu pondere relativ însemnată, nu erau capabile să satisfacă decât parţial nevoile consumului intern, în acest condiţii multe produse erau importate.

Un ritm mai ridicat de dezvoltare l-a avut industria materialelor de construcţii, în special producţia de ciment, geamuri, cărămizi etc. Această creştere a fost justificată de cererea crescută de pe piaţă datorită nevoilor refacerii distrugerilor de război.

În cea ce priveşte industria extractivă (de cărbune şi petrol), aceasta va reuşi să depăşească nivelul antebelic abia în 1924.

Industria petrolieră beneficiază de o mare atenţie atât din partea capitalului străin, cât şi din partea capitalului autohton, însă incendierea rafinăriilor în timpul războiului i-a creat mari neajunsuri.

Restabilirea cu întârziere a industriei extractive a avut efecte asupra celorlalte ramuri industriale, includem aici şi transporturile, domeniu în care s-a simţit cel mai mult lipsa combustibililor.

Reţeaua de drumuri, dar mai ales calea ferată, a suferit şi ea din cauza faptului că porţiuni însemnate din aceasta a fost distrusă în timpul războiului. Numărul vagoanelor de

1 Forţa motrice instalată a crescut de cca. 1,5 ori, de la 189 776 C. P. la 481 432 C. P., personalul ocupat în industrie a crescut de la 63 392 la 157 401 lucrători, iar producţia industrială a crescut de la 6190200 mii lei la 11711794 mii lei.

78

Page 79: Note Curs Ase 3

călători a scăzut la circa 1/3, iar a vagoanelor de marfă la 1/5 faţă de perioada de înaintea războiului.

În primul an postbelic existau doar 263 locomotive în stare de funcţionare şi 1304 care solicitau reparaţii generale. În aceste condiţii statul a trebuit să importe locomotive din străinătate, dar a apelat şi la Societatea Metalurgică Reşiţa pentru construirea unora autohtone. Numeroase poduri şi lucrări feroviare au fost distruse, ceea ce a făcut ca şi viteza de trafic să fie mai redusă. O parte din nevoile interne de transport a trebuit să fie acoperite de transportul rutier, efectuat îndeosebi cu tracţiune animală.

Procesul refacerii, care a întâmpinat serioase dificultăţi, s-a încheiat, în linii mari, în anul 1924, când s-a atins nivelul antebelic în principalele ramuri de producţie. În această perioadă s-a urmat politica tradiţională în domeniul transporturilor, principala atenţie fiind concentrată cu prioritate asupra căilor ferate, faţă de celelalte mijloace de transport. Soluţionarea problemei refacerii transportului feroviar a devenit o condiţie pentru evoluţia viitoare a întregii economii.

Fondurile necesare refacerii au fost asigurate de un grup de bănci din Bucureşti, care, în baza unei convenţii încheiate la 20 iunie 1922, au împrumutat C.F.R. cu suma de 359 000 000 lei necesari pentru întreţinerea atelierelor şi achitarea unei părţi din costul comenzii de locomotive făcute în Germania. În sprijinul obţinerii de fonduri vine şi legea din 15 iunie 1923 pentru lichidarea bunurilor inamice. În acelaşi an s-a elaborat Programul Petculescu, care prevedea construirea a peste 3000 km de reţea de cale ferată şi dublarea a încă 1000 km reţea. Suma totală alocată acestui proiect era estimată la 36 miliarde lei stabilizaţi.

Un program de dezvoltare a reţelei de cale ferată a întocmit, în 1924, Vintilă Brătianu. Acest proces legislativ s-a încheiat cu legea pentru organizarea şi exploatarea C.F.R din 17 iulie 1925, şi privea unificarea căilor ferate, căutând să realizeze acelaşi regim de exploatare, în locul regimului mixt, pentru reţelele de stat şi cele particulare. S-a constituit, în acest scop, un organ consultativ ,,Consiliul consultativ al comunicaţiilor”, pe lângă Ministerul Comunicaţiilor care aviza tarifele şi elabora politica economică a transporturilor. Una dintre măsurile menite să vină în sprijinul industriei a fost legea protecţionismului vamal din 1921, lege care extindea legea de încurajare a industriei din 1912 pe întregul cuprins al ţării, care încuraja mai ales ramurile în care era investit capital românesc: industria uşoară şi extractivă.

9.3 Situaţia agriculturii. Reforma agrară din 1921

Potenţialul agrar al României, recunoscut de către partenerii externi cu mult înainte de izbucnirea marii conflagraţii mondiale, aştepta să fie eficient utilizat. Efortul în acest sector economic a fost mai mare şi s-a impus imediat pentru a asigura necesarul de alimente al populaţiei. Cu toate că a fost puternic afectată de război, agricultura a reuşit să atingă mai devreme nivelul de producţie antebelic, în 1922.

79

Page 80: Note Curs Ase 3

Producţia de cereale a României era încă scăzută din cauza randamentului redus la hectar, agricultura noastră continuând să aibă, ca şi înainte de război, un pronunţat caracter extensiv.

Marile pierderi umane (peste 800.000 de morţi, imensa majoritate formată din ţărani, la care se mai adăuga numărul mare de invalizi de război), s-au resimţit în lipsa forţei de muncă din agricultură. În aceste condiţii peste un sfert din suprafaţa arabilă a ţării a rămas nelucrată.

Ca şi industria, gospodăriile ţărăneşti aveau nevoie de credit în vederea refacerii. Deşi s-au acordat credite mai mari decât înainte de război, acestea nu au fost suficiente. Gândită cu mulţi ani înainte, mai ales după evenimentele anului 1907, reforma agrară a întârziat să se realizeze. Momentul a devenit favorabil în timpul războiului. Situaţia alarmantă în care se afla România la începutul anului 1917 a determinat factorii politici şi pe regele Ferdinand I să promită pământ soldaţilor, în timp ce se afla pe frontul din Moldova, la Răcăciuni, lângă Bacău.

Hotărârea de a se efectua această reformă agrară a fost luată în iulie 1917, când Parlamentul de la Iaşi a înscris în Constituţie principiul exproprierii pentru o cauză de utilitate naţională prin exproprierea, în acest scop, a 2 000 000 ha de teren agricol în Vechiul Regat. În noile condiţii create de realizarea României Mari, reforma agrară s-a extins şi în celelalte provincii. În vara anului 1921 au fost adoptate legile definitive de reformă agrară pentru Vechiul Regat, Transilvania şi Bucovina. Deşi cuprindeau unele deosebiri de la o zona la alta, principiile pe care s-au încheiat aceste legi au fost, în esenţă, aceleaşi.

Prin legea de reformă agrară se stabilea ca din fiecare proprietate să rămână proprietarului nu mai mult de 100 ha în regiunile de munte şi de deal şi de 150 ha în cele de şes. Proprietarul putea să deţină mai multe proprietăţi. Această prevedere nu afecta marile proprietăţi, care puteau atinge 500 ha dacă proprietarul avea investiţii pe ele (clădiri, crescătorii de vite, instalaţii, plantaţii etc.). Proprietarul avea dreptul, conform legii, să-şi aleagă partea de moşie care să-i rămână. Inventarul moşiilor expropriate, precum şi viile, livezile, terenurile irigate, iazurile erau exceptate de la expropriere.

Au fost expropriate 6.123.789 ha (66,2%) din 9.242.930 ha cât reprezenta suprafaţa moşiilor cu peste 100 ha înainte de reformă. A fost cea mai radicală reformă agrară din Europa. Efectele ei nu au fost însă dintre cele mai bune din punct de vedere economic. Ea a dus la fărâmiţarea proprietăţii agrare şi a făcut aproape imposibilă orice investiţie în aceste mici proprietăţi, încetinind ritmul de dezvoltare a agriculturii, a creat însă condiţii favorabile dezvoltării şi creşterii ponderii în producţia agricolă a gospodăriei ţărăneşti. Gospodăria ţărănească a avut mai mult rolul de a asigura propriului consum şi doar surplusul era destinat schimbului. Abundenţa produselor agricole a făcut ca preţul acestora să fie scăzut, ducând şi acest lucru la descurajarea micului producător, care cu greu putea să-şi îmbunătăţească nivelul de trai. În aceste condiţii, aspiraţia spre o nouă profesie şi spre învăţătură în lumea satelor devenea legitimă.

Dreptul de împroprietărire, conform legii de reformă agrară, îl aveau, în primul rând, mobilizaţii, văduvele de război, ţăranii demobilizaţi, cei cu pământ mai puţin de 5 ha

80

Page 81: Note Curs Ase 3

şi ţăranii lipsiţi de pământ. Loturile ce se atribuia ţăranilor erau de două categorii: loturi de împroprietărire, stabilite, în principiu, la 5 ha şi loturi în completare, atribuite celor ce mai aveau pământ.

Prin reforma agrară s-a realizat şi exproprierea unor întinse suprafeţe forestiere pentru crearea de islazuri comunale. După datele oferite de Direcţia Regimului Silvic, întinderea pădurilor s-a diminuat între anii 1919-1939 cu 14% (1 milion ha).

Împroprietărirea s-a făcut prin răscumpărarea pământului prin sume de bani ce difereau de la o zonă la alta, în funcţie de calitatea loturilor primite. Producţia agricolă a trecut prin ceea ce astăzi numim o perioadă de tranziţie. Urmările aplicării reformei agrare nu au fost pozitive, la fel cele ale efectelor războiului între anii 1921-1922, când producţia la porumb s-a ridicat la 8,1-8,9 q/ha şi 8,3-9,5 q/ha la grâu faţă de 13,1 q/ha şi, respectiv, 12,9 q/ha în perioada antebelică. Cauzele situaţiei precare a agriculturii româneşti au fost identificate de Virgil Madgearu în lucrarea sa „Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial”, apărută în 1940: suprapopulaţia agricolă, pulverizarea proprietăţilor şi exploataţiilor ţărăneşti, preţuri urcate de vânzare sau arendare de pământ, sistemul de cultură predominant cerealier, moştenit de către exploataţiile ţărăneşti de la exploataţiile mari de dinaintea exproprierii şi total opus condiţiilor de existenţă a exploataţiei mici. Lipsită de dotarea necesară, 71,7% din marea proprietate era lucrată tot de ţărani în condiţiile moştenite, în dijmă, iar peste 25% din proprietari încă îşi mai dădeau pământul în arendă. Cea mai răspândită formă era sistemul în parte, proprietarul primind între 1/2 şi 2/3 din producţia obţinută. Trebuie menţionat însă faptul că o parte importantă din banii obţinuţi în urma exproprierilor au fost investiţi de marii proprietari în procurarea de inventar agricol şi angajarea de forţă de muncă salariată, fapt ce a contribuit la dezvoltarea capitalismului în agricultură.

9.4 Legislaţia. Economia României între anii 1924-1929

Unirea din 1918 a adus cu ea o serie de modificări legislative, printre care cea mai importantă este elaborarea Constituţiei din 1923. Noua constituţie aducea o serie de modificări celei din 1866, 76 de articole rămânând neschimbate. Din punct de vedere economic, ,,dă o caracterizare mai potrivită cu nevoile sociale dreptului de proprietate”, admiţând exproprierea nu numai pentru cauzele de utilitate publică, cum se stipula în vechea constituţie din 1866, dar şi pentru lucrările de interes cultural şi acelea impuse de interesele generale directe ale statului şi administraţiei publice (art. 17). Se dă o nouă definiţie proprietăţii: ,,Proprietatea devine, deci, o funcţie socială şi interesele colectivităţii sociale trebuie să primeze intereselor individuale în această materie a proprietăţii individuale (Paul Niculescu, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1927, p. 182). Această prevedere este deosebit de importantă pentru că va sta la baza unei noi legi a minelor un an mai târziu. Erau redefinite noţiunile de domeniu public, incluzându-se aici căile de comunicaţie, apele navigabile, spaţiul atmosferic etc. şi bunuri publice, apele ce pot produce forţa motrice şi acelea ce pot fi folosite în interes obştesc.

81

Page 82: Note Curs Ase 3

Anul 1924 a reprezentat pentru economia românească încheierea procesului de refacere după marile distrugeri provocate de război. După această dată constatăm o serie de progrese. Va spori numărul întreprinderilor industriale, va creşte valoarea capitalului investit pentru înzestrarea tehnică a întreprinderilor, fapt ce va duce la creşterea eficienţei economice. Avântul industrial va influenţa şi celelalte domenii economice şi, inevitabil, va duce, în final, la dezvoltarea întregii economii. Avântul economic de după 1924 a fost influenţat şi de condiţiile economice externe favorabile. Refacerea şi apoi avântul economiei europene în primul deceniu de după război a făcut să crească cererea produselor româneşti: petrol, lemn şi cereale, materii prime atât de necesare pe piaţa europeană, fapt ce va menţine preţurile, până în 1929, la un nivel destul de ridicat. Scena politică românească, destul de zbuciumată în primii ani de după război, a fost şi ea influenţată de evoluţia economiei, intrând într-o perioadă lungă de stabilitate, dominată de liberali, care şi-au impus propriul program economic, cunoscut in istoriografie sub denumirea „ Prin noi înşine ”.

Interesul pentru subordonarea capitalului străin intereselor burgheziei româneşti se materializează în Legea minelor din 1924, care exprimă programul economic al Partidului Naţional Liberal, prin care impunea politica protecţionistă amintită mai sus. Criticile acestei politici nu erau lipsite de temei, fiind exprimată de opoziţia noului partid, Partidul Naţional Ţărănesc înfiinţat prin fuziunea din 1926 a Partidului Ţărănesc condus de Ion Mihalache cu Partidul Naţional Român din Transilvania condus de Iuliu Maniu. Guvernele din aceşti ani, conduse de liberali (cu excepţia sfârşitului anului 1926 şi prima parte a anului 1927, când guvernul a fost condus de generalul Averescu), au elaborat o legislaţie economică inspirată de Constituţia din anul 1923.

Printre prevederile acesteia se afla acela prin care se stipula faptul că zăcămintele miniere precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului, sunt proprietatea statului şi că la exploatarea acestora se va ţine seama de drepturile câştigate. Legea minelor a lipsit pe proprietari de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le aparţineau, statul putea concesiona exploatarea acestora particularilor, reprezentaţi de marea burghezie industrială. Această lege a fost cea dea doua lovitură primită de Partidul Conservator după reforma agrară din 1921, care va dispărea curând de pe scena politică românească.

Prin Legea minelor din iulie 1924, statul devenea proprietar asupra tuturor bogăţiilor miniere ale subsolului. Exploatarea acestora se făcea de către stat fie direct, fie prin concesionare. Se acorda dreptul de exploatare a zăcămintelor subsolului în primul rând societăţilor anonime miniere române, şi anume acelora cu cel puţin 60% capital românesc iar două treimi din membrii consiliului de administraţie şi ai comitatului de cenzori, precum şi preşedintele consiliului de administraţie să fie cetăţeni români. În afara acestor societăţi, legea mai stabilea că pot beneficia de dreptul de concesiune şi alte categorii de societăţi, care se obligau ca, în timp de 10 ani, să îndeplinească condiţiile stabilite pentru prima categorie de societăţi. Legea minelor, provocat mari reacţii din partea cercurilor financiare străine, care aveau mari capitaluri investite în industria extractivă a României. Acestea au încercat să determine statul român să nu înfăptuiască naţionalizarea subsolului şi a întreprinderilor miniere. Au informat guvernele ţărilor de provenienţă şi au

82

Page 83: Note Curs Ase 3

reuşit să impună, în anul 1925, modificarea procentului de 60% din capitalul social deţinut de cetăţenii români la 50,1%.

Legea comercializării şi controlul întreprinderilor statului adoptată în 1924 avea rolul de a contribui la eficientizarea activităţilor economice, obligând introducerea principiilor comerciale din întreprinderile particulare în întreprinderile statului (Navigaţia Fluvială Română, Serviciul Maritim Român) sau întreprinderi care se ocupau cu exploatarea generatorilor de energie (cărbuni, petrol, gaz metan, căderi de apă etc.). În conducerea unor asemenea întreprinderi, 1/3 din numărul membrilor consiliului de administraţie era numită de guvern, iar restul era ales dintre membrii consiliului de administraţie. Comitetul de cenzori, precum şi preşedintele, trebuiau să aibă cetăţenia română.

Legea pentru regimul apelor şi legea energiei din 1924 au fost date respectând principiile impuse prin legea minelor. Se acordau avantaje acelora care investeau capitaluri pentru producerea energiei hidroelectrice şi termoelectrice, concesionarul fiind obligat să rezerve statului o pătrime din energia produsă.

Politica vamală protecţionistă a constituit un mijloc important prin care se căuta să se apere producţia internă de concurenţa străină, contribuind în felul acesta la susţinerea procesului de industrializare a ţării. Noua politică protecţionistă s-a impus şi în domeniul vamal.

Prin tariful vamal din 1924 se prevedea ca taxele să se perceapă în lei-aur, iar încasarea lor să se facă în lei-hârtie, (1 leu-aur egal cu 30 lei hârtie). Acest raport trebuia modificat la fiecare 3 luni, în funcţie de fluctuaţia de pe piaţa monetară. Tariful din 1924 era unul minimal şi se aplica tuturor ţărilor care aplicau, la rândul lor, acelaşi tarif şi clauza naţiunii celei mai favorizate. Pentru celelalte ţări cu care România nu avea încheiate astfel de acorduri, tariful era de trei ori mai mare decât cel minimal. Doi ani mai târziu, în 1926, tariful vamal a fost modificat, adăugându-se şi alte articole taxelor vamale la import (la produsele textile şi metalurgice, de exemplu, taxele vamale au fost urcate cu 50% sau 100%.). De asemenea, încasarea taxelor trebuia să se facă respectându-se raportul 1 leu-aur egal 40 lei hârtie. În anul 1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele iniţiatorului său tariful Manoilescu.

Statul a intervenit direct prin sprijinirea industriei, înfiinţând în anul 1923 Societatea Naţională de Credit Industrial, la al cărei capital participa statul şi Banca Naţională. Scopul acestei societăţi bancare era încurajarea industriei mari prin acordarea de credite şi înlesnirea mobilizării creanţelor industriale prin rescontarea lor la Banca Naţională. La această bancă a fost preşedinte Victor Slăvescu înainte de a fi profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. Activitatea acestei noi bănci a avut o importanţă deosebită în impulsionarea şi dezvoltarea industriei autohtone.

9.5 Industria

83

Page 84: Note Curs Ase 3

Virgil Madgearu, fost ministru al Industriei, bun cunoscător al realităţilor din economia României, a identificat factorii generali care au determinat politica de industrializare a ţării şi i-a împărţit în factori extraeconomici şi economici.

În prima categorie a inclus bogăţiile naturale ale solului şi subsolului, într-un cuvânt materiile prime, cereale, animale, lemn, petrol, minereuri etc.

Factorii economici propriu-zişi erau capitalul şi forţa de muncă specializată, aceştia lipseau, România a fost nevoită să le importe. Bogăţia resurselor de care dispunea ţara au atras capitalul şi forţa de muncă străină. Guvernele şi partidele politice ce s-au perindat pe la conducerea ţării au avut misiunea de a crea un cadru legislativ eficient şi convenabil pentru ambele părţi. Procesul legislativ a continuat şi în această perioadă, iar legile trebuiau să avantajeze, în primul rând, pe români. De aici nemulţumirea investitorilor străini faţă de legea minelor din 1924.

Procesul de industrializare a României întregite a parcurs două faze distincte:1. Faza economiei mondiale de la 1919-1933 2. Faza naţionalismului economic de la 1933-1939Prima fază cunoaşte, la rândul ei, două perioade: a) perioada de la 1919-1926, de încadrare a industriei în spaţiul geografic;b) perioada 1927-1932, de punere în valoare a capacităţilor de producţie în

condiţiile create de consecinţele stabilizării şi crizei mondiale.Dezvoltarea mai accentuată a industriei, după 1924, a avut loc pe baza structurii

industriale moştenite din anii anteriori. Faţă de perioada antebelică se constată, pe ansamblu, o creştere a ponderii industriei mari în producţia industrială a ţării2 concomitent cu o diminuare a ponderii industriei mici şi mijlocii. De asemenea, deşi producţia industriei extractive a înregistrat un spor mai mare decât cea a industriei prelucrătoare, în anul 1928 constatăm că întâietatea aparţinea tot industriei prelucrătoare, ponderea industriei extractive fiind de 5 ori mai mică.

În cadrul industriei extractive, primul loc îl ocupa industria petrolului care singură deţinea 2/3 din întreaga ramură minieră a ţării.

Schimbări semnificative apar în industria prelucrătoare, în sensul creşterii ponderii industriei grele de la 27% la 37% din producţia totală a industriei prelucrătoare. Ramura industrială care a progresat cel mai mult a fost industria metalurgică. Au fost înfiinţate noi întreprinderi mari cu procese tehnologice complexe, precum uzinele Malaxa din Bucureşti, fabricile de la Copsa Mică, Cugir şi Întreprinderea Aeronautică Română din Braşov. Dezvoltarea metalurgiei a fost stimulată de necesităţile mari de produse metalurgice ale economiei. Cu toată această creştere, metalurgia continua să ocupe un loc cu o importanţă redusă, cu mult în urma altor ramuri industriale. În 1928 ea realiza o valoare a producţiei de circa două ori mai mică decât industria alimentară.

Ramurile industriei uşoare, în primul rând industria alimentară, textilă şi a pielăriei, deţineau împreună ponderea cea mai mare în valoarea producţiei industriale prelucrătoare. În cadrul acestor ramuri, poziţia fruntaşă o ocupa, în continuare, industria alimentară, deşi

2 Ponderea acesteia ajunsese la cca. 80% din totalul industriei.

84

Page 85: Note Curs Ase 3

se constată o oarecare diminuare a ponderii ei. Cât priveşte industria textilă, aceasta şi-a sporit an de an participarea la producţia industrială a ţării.

Până în 1925 industria lemnului s-a aflat în plină ascensiune, după care curba participării ei la producţia totală începe să scadă, nemairevenindu-şi în toată perioada interbelică. Îşi menţine o pondere relativ mare în ansamblul producţiei industria chimică, datorită faptului că o însemnată parte a producţiei ei era dată de rafinăriile de petrol.

În ceea ce priveşte înzestrare tehnică a industriei româneşti, se constată aceeaşi înapoiere, dacă avem în vedere, de exemplu, că în anul 1928 pentru un lucrator reveneau 5,3 CP în industria alimentară, iar în cea metalurgică doar 2,3 CP.

În întreprinderile industriei metalurgice încep să se producă material rulant pentru căile ferate, locomotive, vagoane de călători şi de mărfuri, cisterne pentru transportul petrolului etc. Cât de puţin dezvoltată era ramura constructoare de maşini reiese din faptul că aceasta întrebuinţa doar 1,6% din întreaga cantitate de forţă motrice a industriei metalurgice, ceea ce demonstrează că România continua să rămână o ţară dependentă de tehnica din ţările dezvoltate industrial. Între diferitele ramuri industriale existau inegalităţi în dotarea cu echipament, în aprovizionarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată. Alături de câteva întreprinderi caracterizate printr-un grad înalt de concentrare a producţiei, funcţionau un număr foarte nare de întreprinderi rămase cu totul în urmă sub raport tehnic şi tehnologic.

Structura necorespunzătoare a industriei era însoţită de imposibilitatea, cu unele excepţii, a asigurării consumului de produse industriale cerute pe piaţa internă. În aceşti ani producţia industrială autohtonă acoperea necesităţile interne în proporţie de circa 60%. Sub această medie se ascundeau însă mari inegalităţi pe ramuri şi subramuri şi, în acelaşi timp, aceasta acoperire era realizată în condiţiile unui nivel scăzut al consumului pe locuitor. Agricultura beneficia într-o măsură redusă de produse industriale, era lipsită de ajutorul industriei pe linia înzestrării cu unelte şi maşini agricole.

Slaba dezvoltare a industriei, ca şi posibilităţile de import reduse făceau ca în ţara noastră consumul produselor fabricate să fie foarte scăzut, situându-ne, sub acest aspect, printre ţările cele mai înapoiate din Europa. Calculat la preţurile anului 1928, în mărci germane, consumul pe locuitor în România era de79 mărci, în timp ce în Elveţia era de 622 mărci, în Anglia de 609 mărci, în Germania de 550 mărci, în Franţa de 547 mărci, în Ungaria de 192 mărci, în Iugoslavia de 141 mărci. În anii 1924-1928 consumul anual pe locuitor era în ţara noastră de 5 kg zahăr, 0,24 kg conserve, 0,28 litri bere, 0,62 kg bumbac, 9,8 kg produse laminate, 5,7 kg lemn construcţii, 2 kg ciment etc.

România, cu toată dezvoltarea industriei, continua şi în această perioadă să rămână o ţară cu o structură predominant agrară. Astfel, din populaţia activă în industrie era angajată, în anul 1929, doar 10%, în timp ce în agricultură lucra 78%.

Industria în 1918 avea o pondere de 22% în venitul naţional, ceea ce confirma aprecierea de ţară cu economie predominant agrară. Producţia industrială se ridică la 34,4 miliarde lei în 1923 la 61 miliarde în 1928 ceea ce reprezintă o creştere de 77%. În perioada de avânt economic, cuprinsă între anii 1932-1937, valoare producţiei

85

Page 86: Note Curs Ase 3

industriale s-a dublat, ajungând de la 32,2 miliarde lei la 64,5 miliarde lei.

9.6 Situaţia agriculturii în primul deceniu postbelic Fărâmiţarea proprietăţii, insuficienta pământului, lipsa inventarului agricol, a

creditelor şi povara impozitelor au avut consecinţe negative asupra economiei, în general, şi a agriculturii, în special. Din suprafaţa arabilă cultivată predomina cea cu cereale (peste 80%) iar în cadrul culturilor cerealiere predominau cele cu porumb, orz si ovăz. Nu lipseau suprafeţele cultivate cu plante alimentare şi plante industriale, însă, aşa cum aminteam mai sus, ponderea lor era destul de redusă.

În ceea ce priveşte dotarea, agricultura era slab înzestrată tehnic şi nivelul producţiei se afla în dependentă faţă de factorii naturali. Cea mai importantă lucrare, al cărei veridicitate nu poate fi pusă la îndoială, este „Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial” a profesorului Virgil Madgearu. Acesta arată cu lux de amănunte care era starea agriculturii în această perioadă. Comparând recoltele obţinute la noi cu cele realizate în alte ţări cu posibilităţi comparabile, observăm că producţia pe care România o obţinea în 1925 era de circa 860 kg grâu la ha, în timp ce vecinii noştri din Iugoslavia şi Ungaria au obţinut câte 1.260 kg, iar Bulgaria 1.320 kg etc.

Criza din anii 1929-1933 a scos în evidenţă şi mai mult înapoierea agriculturii. Puternica scădere a preţurilor produselor agricole a avut consecinţe deosebit de grave pentru economia naţională. Existenţa unui volum mare de împrumuturi făcute de ţărănime la bănci şi cămătari înainte de declanşarea crizei, care trebuiau plătite în condiţiile preţurilor scăzute în care ţăranii îşi valorificau produsele, a constituit un alt factor de agravare al crizei. Criza agrară a cuprins toate ramurile agriculturii: producţia cerealieră de plante tehnice, pomicultura, viticultura, zootehnia etc. Structura agriculturii României, predominant cerealieră, a agravat consecinţele crizei agrare, care s-a manifestat mai puternic în această ramură a economiei.

În acelaşi timp, scăderea preţurilor produselor agrare pe piaţa mondială a avut consecinţe mult mai grave pentru ţara noastră. Costul de producţie al cerealelor româneşti era mai mare decât al ţărilor cu o agricultură capitalistă dezvoltată.

Criza agrară din România a dus la scăderea preţurilor produselor româneşti destinate exportului, în timp ce preţurile produselor importate s-au menţinut la un nivel ridicat (exportam cereale şi petrol şi importam produse industriale).

Valoarea exportului de produse agrare, care în anul 1929 a fost de 109 miliarde de lei, a scăzut la 48,6 miliarde lei în 1933. În urma reformei agrare ţăranii au contractat datorii, împrumutând importante sume de bani de la bănci, în special pentru cumpărarea de unelte, precum şi achitarea datoriilor către foştii proprietari. Situaţia a devenit şi mai grea după adoptarea legii Mihalache în 1929 (Legea circulaţiei bunurilor rurale, prin care ţăranilor li se permitea să vândă pământurile primite în urma reformei agrare din 1921). Situaţia ţărănimii a devenit şi mai alarmantă, fapt ce a determinat statul să mai ia o serie de măsuri legislative. În 1931 prin Legea cametei se stabileşte nivelul maxim al dobânzii, iar

86

Page 87: Note Curs Ase 3

un an mai târziu s-au adoptat o serie de legi prin care se interziceau executările silite pentru datoriile agricole. Cele mai importante legi sunt însă legile de conversiune a datoriilor agricole. Datoriile ţăranilor cu gospodării de până la 10 hectare se reduceau cu 50%, iar restul urma să fie plătit în termen de 17 ani, cu o dobândă fixă de 3% pe an.

În acelaşi timp statul, având nevoie de devize, a dus o politică de încurajare a exportului de cereale în anii 1929-1933, chiar la preţuri extrem de scăzute, stimulând acest export prin acordarea aşa-numitele prime de export.

Scăderea preţurilor produselor agricole a determinat o scădere a preţului pământului şi a arenzilor, acest lucru contribuind la mărirea efectelor crizei. La jumătatea anului 1929 criza a cuprins şi industria şi s-a manifestat în scăderea producţiei de fier, otel, fontă, cupru etc. din cauza saturaţiei de pe piaţă.

Sistemul bancar a fost şi el afectat, unele bănci, neputând supravieţui, vor da faliment, cel mai important fiind acela al Băncii Marmorosch Blank. Dar şi alte bănci, Banca Franco-Română, Banca sindicatelor agricole Ialomiţa, Banca de scont din Bucureşti, Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Agricolă, Banca Victoria din Arad etc. au avut de suferit şi doar sprijinul acordat de BNR le-a salvat de la faliment.

9.7 Anii de avânt economic (1934-1933)

Politica de investiţii şi măsurile protecţioniste au avut ca efect refacerea şi creşterea producţiei industriale în sectoarele în care România era deficitară, acest lucru a dus la acoperirea consumului intern în proporţie de 80%. Unele ramuri industriale chiar au depăşit această proporţie: la produsele alimentare 95%, textile 85% etc. Limitele dezvoltării economiei româneşti se reflectă în acoperirea în proporţie de 80-85% a necesităţilor de maşini şi utilaje din producţia internă şi doar 10-15% din maşini şi utilaje erau importate. Aceste date trebuiesc interpretate însă cu anumite reţineri, ţinând cont de nivelul de dezvoltare industrială a ţării şi de specificul industriei româneşti, o industrie aflată la începuturile dezvoltării sale.

Avem şi domenii de excepţie. Progrese importante au fost realizate în industria metalurgică. Întreprinderile Malaxa şi Reşiţa se situau la nivelul celor mai bine înzestrate întreprinderi din Europa. Locomotivele construite în ţară acopereau în întregime nevoile interne. Din 1934 la uzinele Malaxa, Astra şi Unio a început construirea automotoarelor care erau cerute şi pe piaţa externă.

Sectorul care, în mod firesc, trebuia să fie cel mai dezvoltat, agricultura, a cunoscut o evoluţie lentă, multe dintre problemele ei rămânând nerezolvate. În ceea ce priveşte randamentul şi producţia la hectar, aceasta se afla sub nivelul Bulgariei. Investiţiile şi dotarea agriculturii cu utilaj agricol erau deosebit de mici, de doar 1000 lei la hectar, în timp ce alte state, precum Bulgaria, beneficia de o dotare superioară de 2000 lei, Polonia de 3000 lei, Germania 13000 lei, Elveţia 42000 lei. Acest lucru ar trebui să pună serioase semne de întrebare asupra mitului interbelic în ceea ce priveşte dezvoltarea agriculturii. Nu putem omite însă faptul că, în această perioadă, se realizează totuşi unele progrese în creşterea producţiei globale prin mărirea suprafeţelor cultivate, suprafaţa arabilă crescând

87

Page 88: Note Curs Ase 3

cu 600.000 ha. Asistăm şi la o diversificare a culturilor care aveau o mai mare rentabilitate, însă, chiar dacă a crescut ponderea ocupată de plantele industriale, cultura cerealelor ocupa încă detaşat primul loc: 80% din total.

Preţul produselor alimentare se menţine la un nivel relativ scăzut. Acest lucru s-a reflectat în indicele produselor industriale, care era de 101,8%, în timp ce al produselor agricole era de 54,6%. Aceste preţuri au contribuit la sărăcirea populaţiei rurale şi la un nivel de trai scăzut al ei, în timp ce populaţia urbană a continuat să se bucure de preţuri scăzute la aprovizionarea cu alimente. În termeni plastici, am denumi acest lucru astăzi exploatarea satului de către oraş. Importurile de alimente în România reprezenta un nonsens în condiţiile în care pieţele abundau cu produse româneşti. De aici şi mitul bunăstării interbelice. România, în ceea ce priveşte producţia globală, se afla pe locul întâi în Europa şi trei în lume la producţia de porumb, locul 10 în lume la producţia de grâu şi locul întâi la floarea soarelui. Ocupa, de asemenea, locul 3 la brânză şi lână, locul 4 la unt, locul 5 la vin şi locul 9 la cartofi.

În ceea ce priveşte dezvoltarea comerţului, România deţinea o pondere redusă pe piaţa mondială, de doar 1 %, în 1937. Venitul naţional pe locuitor (90 dolari) era superior celui din Bulgaria, Grecia, Turcia, asemănător celor din Ungaria, Polonia, Iugoslavia, dar cu un pronunţat decalaj faţă de SUA (512 dolari), Anglia (490 dolari), Germania (225 dolari), Franţa (246 dolari), Italia (143 dolari), Cehoslovacia (141 dolari) etc.

Este de reţinut faptul că ponderea industriei în venitul naţional era sensibil mai mare decât agricultura, fapt ce demonstrează tendinţa ascendentă de dezvoltare a economiei româneşti. În perioada interbelică producţia industrială s-a dublat (199,2%), în aceeaşi măsură crescând şi puterea instalată (191,7%), precum şi productivitatea muncii, fapt remarcat în nivelul de ocupare a forţei de muncă care, în această perioadă a crescut cu doar 29,4 %. Cea mai mare dezvoltare a cunoscut-o industria textilă, care şi-a triplat producţia, (301,3%), industria chimică a crescut cu doar 40,2%, iar industria metalurgică cu 12,8%.

Cele mai dezvoltate regiuni din punct industrial erau reprezentate de Banat şi Transilvania, care dispuneau mai mult de jumătate din totalul forţei motrice instalate (55%) iar personalul folosit se ridica la 51,79%. Este important de menţionat aceste date pentru a putea compara situaţia cu cea de înainte de război. Forţa motrice instalată în Vechiul Regat era net superioară celei din aceste provincii: în anul 1919, în Banat aceasta era de 13 C.P./locuitor, în Transilvania 21,6 C.P./locuitor, în timp ce în vechea Românie era de 41,6 C.P./locuitor.

În mod firesc, industria s-a concentrat în regiunile bogate în resurse de materii prime, Baia Mare, Caraş, Severin, Hunedoara, Turda, Ocna Mureş, Valea Prahovei, regiunea Târnavelor şi în regiunile păduroase. Pe lângă apropierea de resurse, în unele ramuri industriale un important factor de localizare l-a constituit forţa de muncă calificată şi ieftină. Tradiţia meşteşugurilor sub forma de industrie casnică era foarte dezvoltată în Transilvania. Nu întâmplător, industria lânii s-a dezvoltat în regiunea Cisnădie, Ţara Bârsei, Buhuşi, unde exista o puternică tradiţie pentru această activitate.

88

Page 89: Note Curs Ase 3

Marile centre urbane, Bucureşti, Timişoara, Braşov, Iaşi, Arad, Târgu Mureş etc., s-au dezvoltat pentru că dispuneau de o piaţă de desfacere sigură şi de forţă de muncă ieftină, calificată sau necalificată. Repartiţia producţiei industriale, conform noii împărţiri administrative realizate de Carol al II-lea prin noua constituţie din 1938, se concentra în două mari ţinuturi, Bucegi şi Timiş: 63,3% din producţia globală, 61,3% din forţa motrice instalată şi 55,4% din forţa de muncă ocupată în industrie.

Capitala deţinea cel mai mare procent din industrie, valoarea producţiei ridicându-se la 17% din valoarea totală. Aici, pe lângă industria bunurilor de consum, s-a dezvoltat industria metalurgică, industria chimică şi cea prelucrătoare a lemnului.

Au fost şi zone mai puţin dezvoltate, a căror pondere în producţia industrială era destul de modestă (12%): Moldova, Dobrogea şi Oltenia, a căror populaţie reprezenta 40% din total. Producţia industrială a României a crescut de 6,3 ori (de la 6 190 200 mii lei la 38 937 367 mii lei) în perioada anilor 1919-1938. Acest lucru arată că industria a cunoscut cea mai mare dezvoltare, într-un ritm de 5,4 %, unul dintre cele mai ridicate pe plan mondial. România ocupa locul 1 în Europa, locul 2, ca şi U.R.S.S., la extracţia de aur, după Suedia3, locul 5 în lume la producţia de petrol, locul 3 la extracţia de gaze. În ceea ce priveşte venitul naţional pe cap de locuitor, în 1938 el arăta astfel: România 110 dolari, Ungaria 108 dolari, Iugoslavia 106 dolari Polonia 94 dolari, Bulgaria 89 dolari, Portugalia 81dolari, Grecia 76 dolari, Turcia 62 dolari, în timp ce în cele mai dezvoltate state acesta era de 512 dolari în SUA, în Anglia de 490 dolari, în Franţa de 246 dolari.

Tema10

3 În 1937 a obţinut 5465 kg aur.

89

Page 90: Note Curs Ase 3

Economia mondială după cel de-al doilea război mondial

10.1 Bilanţul economic şi militar al celui de-al doilea război mondial

Cel de-al doilea război mondial a întrunit eforturile uriaşe, umane şi materiale, ale unui

număr de 61 de state, cu o populaţie de 1,7 miliarde de persoane, adică peste 3\4 din

omenire. Operaţiunile militare s-au desfăşurat pe teritoriul a 40 de state din Europa, Asia şi

Africa, însumând o suprafaţă de 22 milioane km². Dintre toate continentele, Europa a fost

cea mai afectată de război; aici s-au dat cele mai mari bătălii, cu distrugerile cele mai mari

şi cu urmări tragice.

Numărul total al celor mobilizaţi în forţele armate a fost de 110 milioane de

oameni, cu 40 milioane mai mulţi decât în primul război mondial.

Nu se cunoaşte cu exactitate numărul victimelor din anii războiului. Pe baza unor

calcule efectuate, numărul victimelor variază între 40-50 milioane, ceea ce înseamnă de

circa 4 ori mai multe vieţi pierdute decât în timpul primului război mondial. Peste jumătate

din numărul victimelor a constituit-o populaţia civilă.

Majoritatee întreprinderilor au fost reprofilate pe industria de război, iar o parte

dintre muncitori s-au recalificat în construirea de avioane, tancuri, în fabricarea de tunuri,

de puşti şi alte arme. Un număr mare de femei au fost angajate în uzine şi în sectorul

agrar, înlocuindu-I pe bărbaţii mobilizaţi şi asigurând mâna de lucru suplimentară

necesară.

O deosebită contribuţie la perfecţionarea mijloacelor tehnice militare au avut

oamenii de stiinţă. Două sunt domeniile care au cunoscut aplicaţii revoluţionare în tehnica

militară. Este vorba de folosirea proprietăţilor undelor electromagnetice de înaltă frecvenţă

la detectarea de la distanţă şi pe orice vreme a obiectivului (radarul) şi aplicarea fizicii

nucleare la realizarea bombei atomice. Însă şi alte ramuri ale ştiinţei, cum ar fi chimia

sintetică, electronica, medicina chirurgicală, au cunoscut progrese rapide.

Războiul a înghiţit uriaşe sume de bani şi a presupus eforturi fără precedent din

partea populaţiei în detrimentul producţiei bunurilor de consum care s-a redus drastic,

putând cu greu să satisfacă chiar şi cerinţele minime ale populaţiei (subalimentarea,

foametea şi lipsa de igienă, care au generat tifosul exantematic, malarir, tubercoloza, etc.).

90

Page 91: Note Curs Ase 3

Europa a fost transformată într-un uriaş lagăr de concentrare, în care au fost

torturaţi şi exterminaţi aproximativ 12 milioane de oameni (evreii care au reprezentat

jumătate din numărul victimelor ).

. Efortul economic al Marii Britanii în război a fost atât de mare, încât a fost

necesară o lungă perioadă postbelică pentru redresare.

Bilanţul pierderilor în vieţi omeneşti ale S.U.A este apreciat în jur de 400 000 de

oameni. Eforturile economice de război ale S.U.A au fost de 22 bilioane de dolari.

Printre ţările europene care au contribuit la victoria coaliţiei antifasciste se numără:

Albania, Cehoslovacia, Franţa, Grecia, Iugoslavia, Polonia şi, în ultima parte a războiului,

Italia, România şi Bulgaria.

In anii 1939-1945, Polonia a pierdut aproape 6 milioane de oameni. Dintre aceştia,

300 000 au căzut în lupte, iar restul au fost exterminaţi în lagărele de concentrare. Au fost

distruse 64% din întreprinderile industriale. Au fost salvate abia 27% din poduri şi 67% din

liniile ferate, iar Varşovia a fost distrusă în proporţie de 75%.

In timpul războiului Iugoslavia a pierdut 1 700 000 de oameni, dintre care 1 400

000 bărbaţi, femei şi copii masacraţi şi exterminaţi în lagărele din Germania hitleristă. 25%

din populaţie a rămas fără adăpost şi 36,6% din întreprinderile industriale au fost nimicite.

In Cehoslovacia, aproape 300 000 de cetăţeni cehoslovaci au căzut victime terorii

hitleriste. Numeroase oraşe şi sate au fost distruse. Unele comune, ca, de pildă, Lidice, au

fost complet distruse şi şterse de pa harta ţării şi cea mai mare parte din locuitorii lor

exterminaţi.

Dintre toate ţările occidentale, Franţa a fost cea mai încercată. Aici pierderile de

vieţi omeneşti s-au ridicat la 600 000 de oameni, dintre care 400 000 au fost civili, victime

ale bombardamentelor, ale deportărilor şi intrărilor în lagărele de concentrare naziste.

Toate porturile sale au fost bombardate. Numeroase localităţi şi cartiere au rămas în ruine.

37 000 km de cale ferată au fost distruşi. Producţia industrială a scăzut la jumătate; pagube

mari a suferit şi agricultura.

Belgia, Norvegia, Olanda au piedut fiecare câteva zeci de mii de vieţi, majoritatea

lor fiind victime ale regimului hitlerist brutal de ocupaţie şi ale foametei din ultimile luni

ale războiului, etc.

România a adus o contribuţie economică la obţinerea victoriei, evaluată la peste

un miliard de dolari, ceea ce echivalează cu cel puţin de 4 ori veniturile bugetare ale

României din anul 1937-1938. . Pierderile umane s-au ridicat la aproape 540 000 de

oameni.

91

Page 92: Note Curs Ase 3

Pierderi umane şi materiale au suferit şi celelalte ţări ocupate de Japonia: Indochina, Indonezia, Filipine, Birmania, etc.

10.2Acordurile de la Bretton Woods

Criza economică mondială a determinat intensificarea preocupărilor pentru crearea unui

sistem monetar internaţional care să stimuleze dezvoltarea economică şi schimburile dintre

naţiuni. În acest sens s-a organizat la Bretton-Woods, în SUA, între 1-22 iulie 1944

Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională, la care au participat reprezentanţi a 44 de

state.

La Bretton Woods s-au confruntat proiectele a două delegaţii:

Cea a Angliei, condusă de J.M. Keynes, care propunea crearea unei monede internaţionale

numită “bancor” şi a unui mecanism internaţional de compensaţie, care să asigure

finanţarea dezechilibrelor balanţelor de plăţi prin acordarea de credite în “bancor” de către

ţările excedentare.

Cea a Statelor Unite, condusă de H.D. White, care propunea extinderea şi legiferarea pe

plan internaţional a principiilor etalonului aur-devize, prin formarea unui sistem care să

aibă la bază atât aurul, cât şi dolarul S.U.A.

Cele două proiecte aveau o bază comună:

• adoptarea unui sistem de schimburi fixe, care să nu se bazeze pe deflaţie ca în 1914;

• crearea unui organism internaţional însărcinat cu acordarea de împrumuturi ţărilor

debitoare ce au dezechilibre tranzitorii ale balanţei de plăţi.

Dezacordurile erau relative la natura acestei instituţii şi la modul de apărare a parităţii

fixe. Insă în contextul sfârşitului războiului Statele Unite se aflau într-o poziţie de forţă ce

le făcea să-şi poată impune punctul de vedere ( ele deţineau doua treimi din stocul mondial

de aur si aveau creanţe importante asupra ţărilor cărora le-a furnizat armament prin

mecanismul contractului de închiriere ( reglarea datoriilor este reportată după război).

Conferinţa de la Bretton Woods a adoptat, cu unele amendamente propunerile S.U.A.,

legiferând etalonul aur-devize. Aurul s-a menţinut ca etalon şi ca mijloc de rezervă şi de

plată în relaţiile internaţionale, utilizându-se în aceleaşi funcţii ca dolarul. Prin această

egalitate s-a lansat o nouă dispută istorică: cea dintre aur şi dolar.

Sistemul Bretton Woods a prevăzut cadrul instituţional al funcţionării sistemului

monetar internaţional prin înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional, cu rolul de a

supraveghea respectarea normelor de conduită monetară şi de a gestiona rezerve monetare

92

Page 93: Note Curs Ase 3

din care să acorde credite, în scopul acoperirii unor deficite ale balanţelor de plăţi ale

ţărilor membre. De asemenea, avea ca obiective promovarea cooperării monetare

internaţionale, înlesnirea dezvoltării echilibrate a comerţului internaţional, încurajarea

politicii de stabilitate a cursurilor valutare.

Dintre prevederile acordurilor de la Bretton Woods, cele mai importante au fost:

1. moneda naţională a fiecărui stat membru trebuia să aibă o definiţie legală(numită

valoare paritară) calculată în aur sau în dolari americani;

2. comerţul cu aur şi monede între ţările membre ale F.M.I. trebuia efectuat pe bază

de anumite morme;

3. ţările membre trebuiau să realizeze un volum de rezerve monetare internaţionale

adecvate nevoilor de echilibrare a balanţelor de plăţi, rezerve care să fie convertibile mai

ales în dolari americani. Până în 1978, 25% din cota de participare a fiecărei ţări la F.M.I.

era vărsată în aur;

4. autorităţile monetare americane asigurau convertibilitatea în aur a dolarilor deţinuţi

de băncile centrale din celelate ţări membre la preţul oficial de 35 dolari/uncie.

Între 1950-1970 pe plan internaţional s-au manifestat două tendinţe.În primul rând, a

avut loc un proces de redistribuire a rezervelor de aur monetar între ţările capitaliste

dezvoltate. Redistribuirea a luat amploare după ce în anul 1958 principalele monede vest-

euopene au fost declarate convertibile. În vederea întăririi poziţiei propriilor monede,

autorităţile ţărilor vest-europene au acumulat importante rezerve de dolari pe care le-au

transformat în aur, făcând uz de convertibilitatea dolarului în metal preţios.

În al doilea rând, poziţia dolarului a slăbit continuu, ca urmare a deficitelor enorme ale

balanţei de plăţi americane şi a reducerii rezervelor de aur ale S.U.A., prin convertirea

dolarilor deţinuţi de celelalte ţări.

Crizele aur-dolar au cunoscut o amploare deosebită după anul 1960. Astfel, prin

menţinerea unui preţ fix al aurului, concomitent cu creşterea inflaţiei mondiale, metalul

galben a devenit relativ mai ieftin.

În 1960 s-a declanşat prima “febră a aurului” din perioada postbelică.

În 1965 speculaţiile au fost temperate pentru câţiva ani.

În 1967-1968 devalorizarea lirei sterline, a doua monedă de rezervă după dolar, a creat

suspiciuni că şi dolarul va fi devalorizat, cu aât mai mult cu cât economia americană

începuse să se resimtă tot mai mult ca urmare a intensificării războiului din Vietnam.

În 1969 în cadrul primului amendament al statutului F.M.I. a fost instituit un activ de

rezervă special: Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T. ).

93

Page 94: Note Curs Ase 3

În 1971 formarea pieţei duble a aurului şi dizolvarea “ pool-ului” metalului galben nu a

rezolvat nici problema aurului, nici criza dolarului.

În 1973, ca urmare a presiunilor speculative, sistemul de cursuri centrale stabilit prin

Acordul Smithsonian s-a prăbuşit.

După ce în noiembrie 1973 s-a desfiinţat sistemul pieţei dublei, în aprilie 1974 ţările

membre ale C.E.E. au ajuns la un acird încheiat la Zeist, în Olanda, privind posibilitatea

utilizării aurului în reglementările dintre băncile centrale comunitare.

În 1978 etalonul aur-devize este abandonat şi se adopta un nou etalon.

10.3 Reconstrucţia economiei după 1945

La sfârşitul războiului, Europa era aproape paralizată. Dacă înainte de război exporta

produse finite şi importa în special materii prime şi alimente, cu unele excepţii privind

importul şi exportul din Est, şi avea investiţii mari în afara continentului în transporturi

maritime şi tranzacţii financiare, acum lucrurile stăteau altfel:

- marina comercială distrusă

- investiţiile străine lichidate

- pieţele internaţionale pentru producătorii europeni câştigate de americani, canadieni şi

companii din ţările mai puţin afectate de război.

În întreaga Europă se simţea lipsa alimentelor locuinţelor şi hainelor. În iarna anului 1944

şi primăvara lui 1945, armatele aliate au împărţit raţii de primă necesitate şi ajutoare

medicale populaţiei civile sinistrate, atât inamice cât şi aliate.

Un rol important în „salvarea Europei”, l-a avut Administraţia Naţiunilor Unite pentru

reabilitare (ANURI) care a cheltuit în doi ani (1945-1946) mai mult de un md şi a distribuit

peste 20 mil.t. de mâncare, haine, pături şi ajutoare medicale.

2/3 din această sumă a fost suportată de SUA, restul de ceilalţi membri ai Naţiunilor Unite.

Între iulie 1945-30 iunie 1947, SUA au pus la dispoziţia Europei 4 md $ şi 3 md pentru

restul lumii. Spre deosebire de Europa, SUA au ieşit din război mai puternice ca oricând.

O situaţie bună au avut-o într-o oarecare măsură şi Canada, alte ţări din

Commonwealth şi America Latină, agricultura şi industriile lor câştigând de pe urma

cererii mari din timpul războiului, acest lucru contribuind implicit la modernizarea lor

tehnologică.

În SUA există o temere faţă de o eventuală criză după război, în condiţiile dispariţiei

raţionalizării şi controlului preţurilor menţinute de război, în mod artificial la un nivel

94

Page 95: Note Curs Ase 3

scăzut. Cererea de mărfuri înregistrate în timpul războiului a dat naştere unei inflaţii care a

dublat preţurile până în 1948.

Inflaţia în SUA a a vut şi un rol pozitiv. Ea a ajutat industria şi a permis SUA să

contrbuie la reconstrucţia Europei şi a celorlalte zone devastate de război.

Primele măsuri survenite să ajute la refacerea şi intrarea în normalitate a statelor ce

suferiseră de pe urma războiului, erau:

reinstaurarea legii, ordinii şi administraţiei publice

naţionalizarea sectoarelor …precum producţia de energie, transportul şi unele părţi ale

sectorului bancar.

Încă din timpul războiului (august 1941), Franklin Roosewelt şi Winston Churchill

s-au întâlnit la bordul unei nave de război în Atlanticul de Nord şi au semnat Carta

Atlanticului, la care au aderat şi alţi membri ai Naţiunilor Unite, document ce angaja ţările

semnatare să-şi asume reinstaurarea unui sistem comercial mondial multilateral şi nu

bgilateral, aşa cum fusese în anii ΄30. Acest document, însă nu obliga părţile la acţiuni

concrete.

Trei ani mai târziu, în 1944 la conferinţa internaţională desfăşurată în staţiunea

New Hmpshire, Bretton Woods, în care SUA şi Anglia au jucat rolurile principale, s-a pus

bazele a două instituţii internaţionale majore:

1.Fondul Monetar Internaţional care avea responsabilitatea: a) a administra

structura monedelor de schimb dintre monedele naţionale diverse

b) de a finanţa dezechilibrele de plăţi pe termen scurt dintre ţări.

2.Banca Mondială care trebuie să acorde împrumuturi pe termen lung pentru

reconstrucţia ţărilor afectate de război dar şi pentru dezvoltarea ţărilor sărace ale lumii.

Cu toate că aceste instituţii nu au fost operaţionale până în 1946, ele au pus bazele

reconstruirii economiei mondiale.

Cu toate că la Conferinţa de la Bretton Woods. S-a discutat şi crearea unei

Organizaţii de Comerţ Internaţional (O.C.) care să reglementeze Comerţul Internaţional

abia în 1947, la Geneva se semnează Acordul General asupra Tarifelor şi comerţului

(G.A.T.T.)

Numărul membrilor semnatare şi acestui organism a crescut de la 23 în 1947 la

peste 80 de doar două decenii.

Al doilea război mondial, prin amploarea sa, prin numărul participanţilor, , a

depăşit toate celelalte conflagraţii cunoscute în istoria lumii, inclusive primul război

mondial.

95

Page 96: Note Curs Ase 3

Germania considera că frontierele şi condiţiile ce-i fuseseră impuse prin tratatul de

le Versailles îi frânau dezvoltarea şi că are nevoie de un „spaţiu vital”, de lărgirea

teritoriului ei în Europa şi de colonii. Italia nemulţumită şi ea de prevederile aceluiaşi

tratat, dar mai ales de limitarea cuantumului la doar 10% din suma reparaţiilor ce se

stabilise la Conferinţa de la Spa, dorea să-şi extindă dominaţia în zona Mediteranei şi în

Africa, iar Japonia în Extremul Orient, dorind acapararea resurselor economice ale întregii

Asii de sud-est şi ale Pacificului de Vest.

10.4 Transformările social-politice în primii ani postbelici

Al doilea război mondial a schimbat lumea şi a adus profunde transformări în

domeniul economic. .În acelaşi timp a crescut poziţia şi influenţa S.U.A., care au devenit

principalul centru economic, financiar, politic şi militar al lumii capitaliste.

O caracteristică a primilor ani postbelici a constituit-o începutul prăbuşirii

sistemului colonial în Asia. Şi-au cucerit independenţa Siria, Libanul şi Iordanul, aflate sub

mandat francez şi englez. A urmat apoi eliberarea Filipinelor. La 15 august 1947 India şi-a

cucerit independenţa, iar la 18 aprilie 1949 s-a proclamat republică. Aceasta a contribuit la

accelerarea procesului de eliberare a altor popoare din Asia. Şi-au proclamat apoi

independenţa Pakistanul, Birmania, Ceylonul.

La întrunirile Consiliului miniştrilor afacerilor externe, ţinute la Moscova, Londra

şi Paris, s-au conturat viitoarele tratate, care au fost discutate apoi la Conferinţa de pace de

la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946) şi au fost semnate la Paris în 10 februarie 1947. Cele

5 tratate încheiate constau dintr-o parte introductivă şi din clauze teritoriale, politice,

militare, economice, precum şi din stipulaţii cu privire la reparaţii şi restituiri.

România se prezenta la Conferinţa de pace de la Paris

Cu toate că marile puteri au recunoscut contribuţia militară a poporului român şi

eforturile sale economice şi financiare, nu s-a acordat României statutul de cobeligerantă.

Despăgubirile României faţă de U.R.S.S. erau fixate la suma de 300 milioane de dolari

„plătibili în decurs de 8 ani", începând cu 12 septembrie 1944, în produse petrolifere,

cereale, lemn, nave maritime şi alte mărfuri.

La 8 august 1945 este încheiat la Londra acordul între U.R.S.S., S.U.A., Anglia şi

Franţa pentru instituirea unui tribunal militar internaţional în vederea judecării şi pedepsirii

principalilor criminali de război nazişti.

96

Page 97: Note Curs Ase 3

Procesul s-a deschis la 20 noiembrie 1945 în oraşul Nürnbeg. „Niciodată un

tribunal n-a dispus de probe atât de abundente şi de copleşitoare ca cele prezentate la

acest proces

Carta Naţiunilor Unite, semnată la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945, are în

vedere ca toate naţiunile planetei să-şi unească eforturile „pentru făurirea unei păci

durabile, care să asigure dezvoltarea liberă a fiecărui popor”.

Cel de-al doilea razboi mondial a lasat in Europa foamete, mizerie, somaj si o criza

a locuintelor. Mijloacele de existenta ale oamenilor erau in mare masura distruse si

populatia se afla intr-o criza adanca. La sfarsitul razboiului economia tarilor care s-au aflat

sub ocupatie era distrusa dar insasi intregul cadru economic al economiilor europene era

zguduit din temelii de catre razboi si de perioada imediat dupa razboi.

10.5 Planul Marshall

"Cerinţele Europei sunt mult mai mari decat capabilitatea prezenta a ei de a plati, ea

trebuie sa beneficieza de ajutor substantial aditional daca nu, se va confrunta cu

deteriorari economice, sociale si politice de natura foarte grava".

George C. Marshall

Dezbaterile privind Planul Marshall au loc in Congresul american în vara anului

1947. Oponentii acestui plan sustineau ca costurile unui asemenea program masiv vor

aduce prejudicii masive economiei americane. Cei in favoarea lui sustin ca orice intarzieri

in ajutorul acordat tarilor afectate de razboi din Europa le pune in pericol de a cada sub

dominatia sovietica . In final evenimentele din strainatate s-au dovedit a fi mai

convingatoare chiar si decat argumentele aduse de cei mai vrajnici sustinatori ai Planului

Marshall. La data de 25 Februarie 1948 in Cehoslovacia are loc o lovitura de stat sustinuta

de sovietici. Aceasta lovitura de stat a socat America si a redus opozitia fata de Planul

Marshall si Congresul a aprobat actul in aprilie 1948, la 10 luni de la propunerea sa.

Natiunile europene erau chemate sa stabileasca ele insele un program pentru reconstructia

Europei, cu asistenta din partea Statelor Unite.

Aproape toate tarile europene au beneficiat de Planul Marshall in afara statelor din Estul

Europei care fuseseră incluse în blocului sovietic Au mai fost două exceptii Spania, care

97

Page 98: Note Curs Ase 3

fiind sub dictatura lui Franco, nu a fost invitata sa participe, si Germania de Vest, care era

sub ocupatia Puterilor Aliate dar a devenit membru deplin dupa 1949.

După doi ani de la începutul planului şi la mai puţin de cinci ani de la sfârşitul celui de-al

doilea razboi mondial productia industriala era cu 15 procente deasupra nivelului de

dinainte de razboi. .

Presedintele Harry S Truman (1884-1972), a semnat la data de 3 Aprilie 1948 Actul de

Asistenta Straina, legislatia care a stabilit Planul Marshall. In declaratia oficiala el

mentiona, citez: "Putini presedinti au avut ocazia sa semneze un document atat de

important... Aceasta masura este raspunsul pe care il da America greutatilor pe care le

intampina lumea libera astazi".

La data de 29 Noiembrie 1948, Presedintele Harry S Truman s-a intalnit cu

conducatorii de frunte ai Planului Marshall: George C. Marshall, Paul G. Hoffman (1891-

1974) si Averell Harriman (1891-1986). Hoffman era presedintele companiei de

automobile Studebaker cand a fost numit de catre Truman seful Administratiei de

Cooperare Economica, agentia care coordona Programul de Relansare Economica (ERP).

El a fost ales pentru că Congresul a considerat ca acest program va fi condus cel mai bine

de catre oameni cu vasta experienta in finante si afaceri Hoffman era un manager de prima

clasa al carui tact, abilitate de convingere si dedicatie pentru tintele acestui program s-au

dovedit a fi atuuri importante. Harriman, deasemenea un om de afaceri cu experienta, a

detinut al doilea dintre cele mai importante pozitii, reprezentant special pentru tarile

participante in Planul Marshall. Inainte de a deveni secretar al comertului in administratia

Truman, el a detinut doua posturi importante in timpul celui de-al II-lea razboi mondial, ca

reprezentant Lend-Lease in Marea Britanie si dupa aceea ambasador al S.U.A. la Moscova.

In Iulie 1947, o ancheta statistica efectuata la nivel national arata faptul ca 51% dintre

americani nu auzisera de Planul Marshall.

In consecinţă, administratia Truman a pornit o campanie masivă de informare a

publicului american. Secretarul Marshall şi alţi membri ai administraţiei au aparut in

public de nenumarate ori în faţa a diverse grupuri civice şi comerciale pentru a promova

programul de ajutor european.

Grupurile organizate privat au fost deasemenea incurajate sa contribuie la aceste

eforturi de a influenta opinia publica prin intermediul petitiilor adresate Congresului si

sponsorizarea emisiunilor radio, articolelor in presa si publicatiilor. Un supliment la ziar

produs de catre Asociatia pentru Politica Externa si ziarul Washington Post au sustinut

98

Page 99: Note Curs Ase 3

promovarea Planului Marshall in decursul dezbaterilor in Congres privind adoptarea lui.

Aceste eforturi au generat o sustinere masiva din partea publicului larg pentru plan.

Odata cu adoptarea Planului Marshall a crescut si opozitia comunista la adresa lui.

Au fost aduse critici puternice in special in Noiembrie 1949, dupa ce Paul Hoffman,

conducatorul Administratiei de Cooperare Economica (ECA), a vorbit in fata Consiliului

Asociatiei Europene pentru Cooperare Economica. Adresandu-se reprezentantilor tarilor

incluse in Planul Marshall, Hoffman a prezentat ideea crearii unei piete unite vest europene

bazata pe eliminarea barierelor si taxelor vamale.

Prin promovarea integrarii economice europene, ECA a stabilit bazele formarii in anii

1950 a Comunitatii Economice Europene si a Uniunii Europene de astazi.

Ziarul francez L'Humanité a reactionat similar cu alte publicatii comuniste,

sustinad ca "Dupa dezorganizarea economiilor nationale ale tarilor care sunt sub tutela

glumei americane, conducatorii americani intentioneaza acum sa subjuge definitiv

economiile acestor tari propriilor lor interese".

Stalin considera ca viziunea unei piete europene integrate beneficiind de libertate de

mişcare considerabilă a bunurilor, serviciilor, informaţiei si, inevitabil, a oamenilor, pe

care o promova acest plan este incompatibila cu scopurile sale economice, politice si a

politicii sale externe. In 1947, delegati din Franta, Marea Britanie si Uniunea Sovietica s-

au intalnit la Paris sa discute propunerile lui Marshall.

După mai multe zile de discutii, Ministrul de externe sovietic V.M. Molotov a

parasit intrunirea declarand ca guvernul sovietic "respinge planul ca fiind total

nesatisfacator". Privit de catre conducatorii din vest, ca un alt refuz de a sustine eforturile

de stabilizare de dupa razboi, actiunea lui Molotov a contribuit la cresterea tensiunilor

Războiului Rece. Pe lângă refuzul de a participa ea însăşi la Planul Marshall, Uniunea

Sovietica a impiedicat tarile Europei de Est sub controlul sau de a participa la plan,

propaganda sovietica prezentand planul ca un complot american de a subjuga Europa de

Vest.

Cu toate ca Planul Marshall şi alte programe de asistentă erau în general admirate şi

considerate un succes, nu erau sustinute de toti americanii.

"Lafayette, suntem aici" era unul dintre sloganurile preferate printre soldatii primului

razboi mondial. Acest slogan se spune ca a fost pentru prima oara spus de catre Generalul

John Pershing (1860-1948) la mormantul lui Marquis de Lafayette în timpul ceremoniei de

la 4 Iulie 1917.

99

Page 100: Note Curs Ase 3

Asistenţa militară americana era vazută ca o rambursare pentru ajutorul militar pe

care francezii, cum ar fi Lafayette, l-au acordat în timpul Revolutiei Americane. Multi

considerau însă că ajutorul american de dupa cel de-al doilea război era o rambursare

excesivă a unei datorii vechi.

Multe guverne europene au tipărit materiale pentru a explica Planul Marshall

cetăţenilor lor.

Versiunea tiparită de catre Ministerul Afacerilor Economice din Olanda ce a fost

publicata in noiembrie 1949, şi distribuita patronilor si angajatilor, grupurilor profesionale,

profesorilor, studentilor si altor grupuri in Olanda, a ajuns sa fie citita de 2.5 milioane de

cititori dintr-o populatie de 10 milioane.

Tragem concluzia, pe de o parte, că exista teama ca problemele financiare si somajul anilor

1930 ar putea sa reapara dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, dar pe de altă

parte, scopul Planului Marshall era menit să asigure cresterea prosperitatii in America.

Acest plan era foarte apreciat de oamenii de afaceri americani, bancheri, muncitori si

fermieri deoarece era o modalitate de a incuraja exportul.

Imediat dupa adoptarea Actului de Asistenta Straina, revista Kiplinger Magazine, o

publicatie pentru oamenii de afaceri a tiparit un ghid pentru a le arata cum pot beneficia de

pe urma planului. Ei sustineau ca „Planul Marshall este un plan de afaceri... La baza lui sta

munca pentru fabrici, birouri si depozite. „Planul Marshall inseamna munca si tu esti unul

dintre muncitori".

Pe parcursul anilor Planului Marshall, cand majoritatea banilor pe care participantii

europeni îi primeau erau cheltuiti pe mancarea si produsele fabricate in America,

economia americana a inflorit.

Congresul cerea ca toate produsele transportate sub planul Marshall sa fie marcate pentru a

se vedea cine a furnizat aceasta asistentă. Eticheta originală Marshall Plan scria, "Pentru

redresare europeană - furnizat de Statele Unite ale Americii" Ea a fost înlocuită în 1955

cu lozinca "Putere pentru Lumea Libera—din partea Statelor Unite ale Americii".

Noul slogan reprezenta mai fidel rolul Administratiei de Cooperare Economica (ECA), care incepuse sa opereze şi în Asia ca şi în ţările din Europa.

Odată cu adâncirea Războiului Rece ECA s-a dezvoltat şi diversificat depăsind scopul iniţial pentru care a fost creată, anume acela de redresare economică a Europei, devenind preocupată şi cu antrenarea lumii libere impotrivă comunismului. *

* Actul de Asistenta In Strainatate din 1948 si legislatia ulterioara au pus bazele ajutorului american de dupa razboi care s-a totalizat la suma de 13 miliarde dolari (excluzand ajutorul prin programul GARIOA). Din aceasta suma, aproximativ 3.1 miliarde au revenit Marii Britanii, 2.7 miliarde catre Franta, 1.5 miliarde catre

100

Page 101: Note Curs Ase 3

Capitolul 11

Germania –un model economic

Italia, 1.5 miliarde catre Germania de Vest si restul catre celelalte tari europene

101

Page 102: Note Curs Ase 3

Germania este astăzi una dintre marile puteri ale lumii şi cea mai mare putere

economică a Europei. Învinsă în cel de-al doilea război mondial a reuşit să treacă de la

sărăcie cruntă la opulenţă. Întrebarea pe care şi-au pus-o şi o mai pun încă toţi cei care

doresc să-i cunoască istoria este cum au fost posibile transformări atât de spectaculoase

echivalente cu un “miracol” asemănător celui japonez ?

Secolul al XIX–lea a însemnat, pentru Germania, închegarea economiei ca unitate, unul

dintre cele mai importante fiind Uniunea vamală ( Zollverein ) din 1834 după care urmează

unificarea deplină sub egida Prusiei, un rol important jucăndu-l cancelarul Bismark şi casa

de Hohenzollern.

Anul 1945 a adus o modificare a acestei evoluţii, reprezentând începutul unei noi

epoci. Aproape un sfert din suprafaţa Germaniei a fost desprinsă de vechiul stat în

întregime, provocând alungarea din aceste teritorii şi din alte teritorii est-europene a unui

număr mare de oameni (peste 11 milioane) şi o creştere spectaculoasă a numărului

populaţiei din restul Germaniei

Împărţirea economică în două state cu orientări politice şi economice opuse:

Republica Federală Germania, sub semnul liberalismului (neoliberalism) şi al unei ordini

economice orientate spre concurenţă şi Republica Democrată Germană, cu o orientare

politică având la bază ideile marxist-leniniste (socialism) şi cu o economie planificată.*

Perioada 1945-1960 a fost împărţită de istoricii germani¹ în două, etapizare considerată

valabilă pentru evoluţia ambelor state germane: 1945 (sfârşitul războiului) – 1949 (crearea

celor două state germane) şi 1949-1960 (1961 – construirea zidului Berlinului).

După capitularea necondiţionată, la 8 mai 1945,Germania ocupată a intrat sub

controlul celor patru puteri aliate, care au format Comisia aliată de control, în cadrul căreia

SUA, Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi Franţa puteau lua decizii doar în unanimitate.

Între 17 iulie şi 2 august 1945 a avut loc la Postdam ultima întâlnire la vârf a celor trei

mari puteri (reprezentate de Winston Churchill, Harry Truman şi I.V. Stalin). Stalin a pus

marile puteri occidentale în faţa faptului împlinit, cedând Poloniei ca despăgubire pentru

pierderea unor teritorii în favoarea URSS, teritorii germane la est de linia Oder-Nisa. Tot

atunci s-a hotărât distrugerea potenţialului de înarmare german, judecarea şi pedepsirea

criminalilor de război. A fost prezentă şi ideea unei reconstrucţii a Germaniei pe baze

democratice.

Teritoriul fostei Germanii precum şi Berlinul, au fost împărţite în 4 zone de

ocupaţie corespunzătoare celor patru puteri. Sediul Comisie aliate de control a fost stabilit

102

Page 103: Note Curs Ase 3

la Berlin. În acelaşi timp însă, conducătorii fiecăreia din armatele aliate îşi exercita pe

propria răspundere controlul în zona de ocupaţie ce îi revenea, de unde urma să-şi satisfacă

pretenţiile de reparaţii.

O altă prevedere a acordului între aliate de la Postdam se referea la reîntoarcerea

“elementelor de colonizare” germane din ţările est-europene ce fuseseră ocupate de armata

nazistă, proces ce s-a prevăzut a se desfăşura “organizat şi uman”, dar de fapt a fost o

alungare brutală; ca urmare, Germania sărăcită după război, s-a confruntat cu o creştere

masivă a populaţiei într-o perioadă scurtă de timp.

La 2 decembrie 1946 a avut loc acordul americano-britanic cu privire la unificarea

zonelor de ocupaţie ale celor 2 state , aşa-numita “bizonă”. Urmează, la 8 aprilie 1949,

alipirea zonei de ocupaţie franceză la cele două constituidu-se premisa formării RFG.

Tot în această perioadă la 5 martie 1946, Churchill vorbea într-un discurs¹ ţinut în SUA

despre “Cortina de fier”, care se întindea de la Stettin până la Trieste, marcând primele

semene ale începutului “Războiului Rece”. Acest război a avut consecinţe dintre cele mai

dramatice pentru Germania, între care destrămarea Comisiei Aliate de Control, reforme

monetare separate (20/21 iunie 1948 în vest, 23 iunie 1948 în est), atingând un punct

culminant între 24 iunie 1948 – 12 mai 1949 în blocada Berlinului (tentativa URSS de a

prelua controlul asupra întregului Berlin prin înfometarea populaţiei din zona vestică a

acestuia, tentativă eşuată prin podul aerian format de puterile învingătoare occidentale).

Are loc divizarea politică şi administrativă a Germaniei.

(RFG, de orientare democratică-occidentală cu capitala la Bonn şi RDG, de orientare

sovietic-socialistă cu capitala în Berlinul de Est.)

Din perspectiva economică, planurile aliaţilor învingători după capitularea Germaniei, se

puteau rezuma la distrugerea potenţialului economic şi a concurenţei germane pe piaţa

mondială.

La Conferinţa de la Postam, un deziderat economic a fost reprezentat de stabilirea

cuantumului reparaţiilor datorate de Germania, deziderat care însă nu a fost atins. În

schimb, s-au convenit următoarele reglementări¹:

URSS urma să-şi realizeze pretenţiile (10 mld $) în primul rând din propria zonă de

ocupaţie (ceea ce s-a şi întâmplat până în 1953 ea cumulând 50 mld DM)

Din demontările prevăzute pentru zonele vestice, un sfert erau destinate Uniunii Sovietice

(sfârşitul demontărilor şi astfel al reparaţiilor în zonele vestice: 1951; cam 5 mld DM)

În martie 1946, cele patru puteri ocupante elaborează un “plan industrial”, care stabileşte o

limită inferioară pentru dezvoltarea industrială a Germaniei. Principalele elemente sunt :

103

Page 104: Note Curs Ase 3

Producţia nu trebuia să depăşească 65% din nivelul de la 1936 sau 50-55% din cel din

1938 (adică să nu se ridice peste nivelul din timpul crizei din 1932)

Unele industrii care ar putea servi la înarmare, au fost interzise (industria

aeronautică, şantiere navale, producţia de amoniac, rulmenţi, construcţia de utilaje grele şi

maşini grele). O altă grupă de industrii a fost limitată ca şi capacitate de producţie:

industriile oţelului, de utilaje, electrică şi de automobile. Au existat şi ramuri industriale ce

nu au fost supuse restricţiilor juridice, dar penuria de resurse impunea şi aici limite faptice

(de exemplu industria textilă – lipsă de devize pentru importul de bumbac şi lână; industria

de construcţii – lipsă de ciment). Altele erau exploatate nelimitat (de exemplu extracţia

lignitului trebuind să acopere, parţial, penuria de cărbune şi din alte ţări ale Europei

Occidentale).

Capacităţile productive rămase nefolosite după impunerea restricţiilor erau destinate

demontărilor. Acest plan nu a fost respectat integral, mai ales în ceea ce priveşte

menţinerea unităţii economice şi productive a Germaniei.

11.1Zona vestică (RFG)

În ceea ce priveşte vestul Germaniei, perioada 1945-1949 este cunoscută ca “anii

de mizerie, de sărăcie”. Bugetele de familie se confruntau cu numeroase probleme, dintre

care cele mai importante erau alimentaţia şi locuinţele. Alimentaţia era deficitar asigurată

pentru că numărul populaţiei se mărise datorită afluenţei de refugiaţi şi (exilaţi) expulzaţi

(în cele trei zone ocupate vestice numărul populaţiei a crescut cu 4,4 milioane locuitori din

1939 până în 1946, şi apoi cu alte 3,1 milioane până la 1949*), în timp ce fertilitatea

solului era scăzută datorită lipsei de îngrăşăminte şi a reducerii efectivului animalelor

(producţia agricolă în 1947 şi în 1948 a scăzut cu 28% faţă de cea din 1939*)

Raţiile erau foarte mici şi erau acoperite din producţie proprie doar 60% din

necesităţi (30-40% din nivelul unei aprovizionări normale).

În ceea ce priveşte locuinţele, în timpul războiului fusese distrusă peste 20% din

capacitatea locuibilă*, afluenţa de populaţie făcând această situaţie şi mai critică. Fiecare a

treia gospodărie nu avea locuinţă.

Aprovizionarea de bază cu haine şi obiecte de primă necesitate nu putea fi asigurată din

producţie internă. Alimentarea cu energie era limitată datorită producţiei scăzute şi a

exporturilor forţate, ceea ce a avut consecinţe dezastruase asupra sănătăţii populaţiei, mai

ales în iarna 1946/47.

Economia era confruntată cu următoarele probleme:

104

Page 105: Note Curs Ase 3

- capacităţiile de producţie erau drastic diminuate prin evenimentele din timpul războiului

şi de după: bombardamente, operaţiuni militare, demontări, dar şi investiţii de înlocuire

neîntreprinse.

- subaprovizionarea cu materii prime şi semifabricate din exterior a condus la faptul că nici

capacităţile de producţie reduse nu erau integral folosite.

- unele teritorii se confruntau cu penurie de forţă de muncă (prizioneri de război neîntorşi),

pe când altele, mai ales oraşele mici şi satele nedistruse se confruntau cu un excedent

(evacuaţi, expulzaţi, refugiaţi).

Penuria de bunuri a dus la o inflaţie uriaşă şi la o depreciere severă a banilor. Până

în 1946, producţia internă a scăzut cu 30% din nivelul atins în 1938. Anul 1947 este privit

la limită inferioară a dezvoltării economice postbelice.

Sărăcia nu putea fi înlăturată decât cu ajutorul puterilor ocupante,ceea ce s-a şi întâmplat.

Mai ales SUA au finanţat şi livrat importuri de alimente, marcând o reorientare în politica

de ocupaţie a primilor ani postbelici. Din anii 1947-48 se remarcă două tendinţe în politică

– mai ales a SUA – vizavi de Germania:

- încurajarea unei ameliorări a dezvoltării economice, care să asigure o producţie peste

minimul de existenţă reducea efortul pentru măsuri de ajutoare

- îmbunătăţirea nivelului de trai aducea cu sine şi o “imunizare faţă de ideiile comuniste în

contestul începerii «Războiului Rece»”.

11.2 Zona estică (RDG)

Chiar dacă “socializarea” propriu-zisă a societăţii est-germane se consideră a fi

intervenit abia după 1949, premisele au fost instaurate încă din vara lui 1945: marea

industrie, băncile şi asigurările, mai apoi întreprinderile agricole cu peste 100 ha au fost

expropriate. Se dorea îndepărtarea sistemului capitalist. La aceste măsuri au participat nu

numai partea de ocupaţie sovietică şi Partidul Comunist German (KPD), dar şi alte partide

(SPD, CDU).

Naţionalizarea industriei

Industria, cu o capacitate de producţie limitată, trebuia să facă faţă cererilor de reparaţii

de război ale URSS, care trebuia, conform înţelegerii cu puterile aliate, să şi le satisfacă din

propria zonă de ocupaţie.

Dezvoltarea economică a zonei de ocupaţie sovietică a fost influenţată negativ de

subaprovizionarea cu materii prime, demontarea de instalaţii productive pentru a face faţă

105

Page 106: Note Curs Ase 3

reparaţiilor, trecerea unor alte părţi ale instalaţiilor de producţie în întreprinderi sovietice,

modificarea Constituţiei şi organizarea altor părţi ale economiei prin socializare, adică

înlocuirea întreprinzătorilor interesaţi, novatori, adaptabili cu o birocraţie de partid.

Marea industrie a fost expropriată în 1945. O parte din întreprinderile mari

existente şi unele nou-construite au fost conduse, începând cu iunie 1946 ca societăţi pe

acţiuni sovietice. Au apărut 25 astfel de SA sovietice cu 213 întreprinderi şi 30% din

capacitatea de producţie a zonei de ocupaţie sovietică .

Întreprinderiile mijlocii ale sectorului secundar au fost, parţial, de asemenea

expropriate. Criteriul de selecţie îl constituia importanţa producţiei, proprietarul de până

atunci fiind declarat nazist sau criminal de război. Până în 1949, forţa de muncă ocupată în

întreprinderi de stat se ridica la 70%, socializarea putând fii considerată înaintată.

În 1945 a început pentru agricultura est-germană ceea ce s-a întâmplat după 1917 în URSS:

trecerea la agricultura socialistă. Prima treaptă a constituit-o aşa-numita reformă agrară,

efectuată pe baza dispoziţiilor date între 2-13 septembrie 1945 de către conducerile celor

cinci landuri est-germane (Mecklenburg-Vorpornmern, Brandenburg, Saxonia, Saxonia-

Anhalt şi Turingia). Reforma agrară a cuprins atât marea proprietate funciară (proprietari a

peste 100 ha de pământ), dar şi gospodării cu mai puţin de 100 ha şi teren proprietate de

stat. Au fost expropriaţi marii proprietari funciari, dar şi criminali de război şi nazişti, sau

persone declarate ca atare.

Suprafeţele au fost împărţite² în proporţie de 52% în noi gospodării mici (în medie

8,5 ha), 16% pentru aşa-numiţii săraci (muncitori, ţărani fără pământ) (parcele de cca. 1,5

ha), iar 32% a trecut în proprietatea statului. Deşi era prevăzută înfiinţarea Cooperativelor

Agricole de Producţie (CAP), proprietatea funciară a fost mai întâi fărămiţată, ceea ce se

consideră a fi fost o risipă de mijloace investiţionale aparent inexplicabilă. De fapt, însă, a

fost vorba despre atragerea de capital politic prin obţinerea sprijinului straturilor de jos a

populaţiei.

Transporturile au suferit, ca şi în partea vestică, de lipsă de automobile şi combustibil

(transportul motorizat), de distrugerea a numeroase poduri, precum şi de pe urma

demontărilor la care au fost supuse şi căile ferate electrificate. Noi (drumuri de transport)

şosele au fost construite, în timp ce altele au fost scoase din uz ca urmare a diminuării

drastice a legăturilor cu vestul.

Asigurările au fost supuse şi ele schimbării, creându-se un sistem unitar al asigurărilor

sociale legale. Asigurare pentru şomaj nu exista pentru că se pleca de la ideea că în noua

106

Page 107: Note Curs Ase 3

ordine, el nu există; se practica de fapt, un şomaj mascat, ce constituia un obstacol în calea

creşterii productivităţii.

Naţionalizarea băncilor

După ce fuseseră închise în vara lui 1945, băncile au fost redeschise cu o nouă

organizare:

- Au apărut mai întâi cinci bănci regionale, ca bănci de emisiune şi gir ale celor cinci

landuri. Aceste bănci au fost reorganizate până în februarie 1947.

- Institutele de credit cooperatist (Raiffeisen, Bănci Populare) şi communal (Case de

Economii) au fost deasemenea reînfiinţate.

- Unele bănci private şi-au început iniţial din nou activitatea, dar au fost transformate în

proprietate publică.

- În mai 1948 a fost constituită la nivel supraregional “Banca Germană de Emisiune şi

Gir”, devenită din iulie 1948 “Banca Germană Centrală de Emisiune” şi din 1968 “Banca

de Stat a RDG”. Ea a fost banca centrală a RDG¹.

11.3 Anii 1949 – 1960

În această perioadă, perspectiva istorică asupra Germaniei trebuie inevitabil

divizată în două părţi: cea asupra R.F.G. şi cea asupra R.D.G

Pentru Republica Federală Germania, această perioadă este cunoscută sub denumirea de

“Era Adenauer”*. Încă de la constituirea grupului parlamentar ce a lucrat la elaborarea

Constituţiei, personalitatea lui Konrad Adenauer s-a conturat ca una marcantă, nu numai în

cadrul partidului său (Uniunea Creştin – Democrată, CDU) şi a fracţiunii sale

parlamentare, dar şi în guvernele conduse de el. Nici un urmaş al său în funcţia de cancelar

federal nu a făcut uz în manieră atât de rigidă de prevederile constituţionale legate de

competenţele cancelarului federal; el a exercitat o mare influenţă asupra miniştrilor săi,

impunându-şi punctul de vedere în toate domeniile. Adenauer a fost cancelar federal de la

constituirea RFG (1948) şi până la 1 iulie 1959, timp în care a condus trei cabinete şi şi-a

lăsat amprenta incontestabilă pe dezvoltarea viitoare a RFG.

Din punct de vedere al politicii externe, această perioadă s-a caracterizat mai ales

prin “Războiul Rece”, punându-se tot mai mult problema reînarmării. Sub această presiune

externă, se aduce în discuţie de marile puteri problema contribuţiei RFG la această cursă a

înarmărilor şi este pregătită psihologic reînfiinţarea “Bundesweler” (armata federală).

107

Page 108: Note Curs Ase 3

Centrul de greutate al politicii externe vest-germane a fost integrarea occidentală a

RFG. Scopul politicii lui Adenauer era reunificarea Germaniei, dar în primul rând dorea să

obţină o suveranitate deplină pentru RFG. Acest lucru i s-a părut posibil doar prin

apropierea de SUA. Totodată, prin recunoaşterea vinei (culpei) faţă de evrei şi prin

exprimarea disponibilităţii de a plăti daune compensatorii, RFG a recâştigat din prestigiul

moral pătat.

Marele corespondent a lui Adenauer în celălalt stat german, Walter Ulbricht, a

preferat să se menţină în umbră, puterea sa bazându-se pe puterea partidului SED (socialist

german), al cărui prim-secretar era şi care era susţinut de sovietici. Orientarea politică era

spre construirea socialismului. Scop al politicii economice a lui Ulbricht era transformarea

industriei grele în bază a vieţii economice a RDG. Altfel decât RFG, RDG a refuzat să

plătească daune Israelului sub pretextul că nu se considera sucesor al imperiului german.

Ulbricht era partizan al teoriei celor două state germane şi a promovat o politică pro-

sovietică.¹

Succesiv, alte evenimente majore din această perioadă au fost²: intrarea RFG în

CECO (18 aprilie 1951), cu privire la comerţul dintre cele două state germane, intrarea

RFG in Consiliul Europei (2 mai 1951) şi apoi, prin tratatele de la Paris (23 octombrie

1954) în NATO; reconstituirea armatei federale şi a serviciului militar obligatoriu; răscoala

muncitorească din RDG de la 17 iunie 1953 (după moartea lui Stalin), înăbuşită sângeros

prin intervenţia armatelor sovietice; declaraţia de suveranitate a RFG (mai 1955); intrarea

RDG în Pactul de la Varşovia (ianuarie 1956) şi constituirea Armatei Populare Naţionale a

RDG; constituirea (cu RFG ca membru fondator) a CEE şi a Euroatorn (1957). Datorită

numărului tot mai mare de refugiaţi est-germani ce treceau din Berlinul de Est în cel de

Vest şi apoi luau calea RFG, RDG a dispus şi început la 13 august 1961 construirea zidului

Berlinului, prin care se despărţea partea vestică a fostei capitale a Germaniei unificate de

RDG. Toate legăturile de transport între cele două părţi ale oraşului au fost sistate, odată cu

introducerea unui control foarte sever la toate punctele de frontieră cu RFG.

Împărţirea Germaniei a fost văzută în general, în acele timpuri, ca o necesitate

pentru menţinerea păcii. Politica de ocupaţie a fost de la început o politică a sferelor de

influenţă ale marilor puteri. Acest lucru a fost vizibil în dezvoltarea ulterioară a celor două

state germane, ele angajându-se pe drumuri opuse nu numai ideologic şi politic, ci şi

economic şi social. Aceste drumuri – mai ales în cazul RDG – nu se poate spune că au fost

o opţiune germană, el fiind impus, mai mult sau mai puţin direct, mai mult sau mai puţin

abuziv, de către Uniunea Sovietică, puterile aliate SUA , Marea Britanie şi Franţa

108

Page 109: Note Curs Ase 3

neputând face nimic. Succesul sau eşecul ulterior al uneia sau alteia dintre economii,

trebuie subliniat, nu se datorează doar eforturilor interne, ele au fost conjugate în mare

parte şi cu interesul SUA consecinţă a viabilităţii sau, dimpotrivă, a neviabilităţii

sistemului economic îmbrăţişat.

Astfe, din 1949, aspectul economic al relităţilor din cele două state germane nu poate fi

tratat decât separate, punctele comune lipsind aproape cu desăvârşire.

11.4 Repubilca.Federală Germană (1949-1960)

În RFG, perioada 1949-1960 este considerată, din punct de vedere economic,

perioada avântului economic şi al “miracolului”. Cea mai evidentă manifestare externă a

acestui fenomen o reprezintă creşterea venitului naţional şi a ocupării forţei de muncă.

Venitul naţional a crescut cu o rată mai mare decât în orice altă perioadă a istoriei

Germaniei (în medie, ratele de creştere între 1948-1950 s-au situat cam la 20%, iar între

1951 şi 1960 în jur de 10%*). O altă altă caracteristică a acestor indicatori este

continuitatea pe o perioadă de 20 de ani, până la prima recensiune din 1967, fără a

manifesta momente critice.

În ceea ce priveşte piaţa forţei de muncă din această perioadă, numărul total al

populaţiei ocupate a crescut cu cca. 42%, iar volumul forţei de muncă disponibile a crescut

ca urmare a reîntoarcerii (până la sfârşitul lui 1950) a 4 milioane prizonieri de război,

respectiv migrarea, până în 1961, spre Germania Occidentală, a 1,8 milioane de refugiaţi

din zona de ocupaţie sovietică (ulterior RDG) şi 4,7 milioane exilaţi şi refugiaţi din

teritoriile cedate şi din alte ţări*. În 1959 a început un flux de forţă de muncă străină

(negermană) spre RFG, flux stimulat însă abia după 1961, când s-a oprit fluxul de est-

germani din RDG, prin construirea zidului. Astfel, în 1960 s-a atins aproape ocuparea

deplină (numărul şomerilor a scăzut la sub 1% din populaţia activă).

Creşterea economică a constituit premisa creşterii venitului maselor largi în

perioada 1948-1960, aşa cum ocuparea deplină a constituit premisa diminuării numărului

populaţiei aparţinând păturilor defavorizate şi cel mai important scop social-politic.

Cum se explică însă acest “miracol”? Cei mai importanţi factori care au determinat

avântul economic pentru perioada 1948-1965 se consideră a fi următorii patru factori**:

Ordinea în sistemul monetar (reforma monetară);

Trecerea la o ordine economică caracterizată prin concurenţă (“economia socială de

piaţă”);

109

Page 110: Note Curs Ase 3

Ajutoarele în capital şi în devize pentru finanţarea investiţiilor şi importurilor (Planul

Marshall);

Situaţia economică şi socială de ansamblu.

11.5 Reforma monetară

În anii imediat următori războiului, datorită penuriei generale de bunuri, a înflorit

piaţa neagră. O mare parte a populaţiei a participat la afaceri dubioase, ilegale, pentru a

supravieţui. Această piaţă neagră va fi eredicată prin reforma monetară.

Deşi reforma monetară a fost făcută în 1948, deci ţine de perioada 1945-1949 (tratată

anterior), o vom detalia aici, consecinţele ei aparţinând acestei perioade şi executând, cum

am menţionat mai sus, o influenţă considerabilă a dezvoltării în perioada 1949-1960 dar şi

după acestă perioadă.

Spre sfârşitul războiului (1945), volumul masei monetare germane era de 320 mld

RM; până la 1948, o parte din această sumă (cam 110 mld RM) nu mai era disponibilă: cu

teritoriile de dincolo de linia Odra-Nisa (cedate Poloniei) 35-40 mld RM bani în cont şi

economii, cca. 70 mld RM bacnote interzise în zona de ocupaţie sovietică, 5-10 mld RM

distruse de război. Totuşi, populaţia deţinea rezervă de monedă; producţia, restrânsă la

30% din nivelul antebelic, creea un dezechilibru între cerere şi ofertă generator de inflaţie.

Preţurile pieţei negre erau de 20-100 de ori mai mari decât cele impuse de stat, ceea ce

avea, de asemenea, un efect inflaţionist. Se impunea deci cu necesitate o reformă monetară.

După ce au fost luate în considerare mai multe propuneri, planul de reformă monetară

adoptat şi pus în practică începând cu 20/21 iunie 1948, a fost cel elaborat de Adolf Weber,

luând în considerare şi planul sindicatelor şi aşa-numitul plan Colm – Dodge – Goldsmith

care a stat la baza reformei, a fost reducerea masei monetare şi o evaluare a capitalului fix.

Totodată s-a avut în vedere şi o compensare a datoriilor.

În ce a constat reforma monetară:

- Ca nouă monedă a fost introdusă “marca germană” (DM), de noua Bancă a Landurilor

Germane. Vechea monedă (RM = “marca imperiului”) a fost redusă mai întâi 100 : 5, în

octombrie 1948 la 100 : 6 şi în final, în 1953, la 100 : 6,5.

- S-au schimbat, pe cap de locuitor, câte 60 RM în 60 DM (în două etape); patronii au

obţinut 60 DM pe salariat (ca şi credit), calculaţi la conversii.

110

Page 111: Note Curs Ase 3

- Soldurile creditoare ale instituţiilor publice au fost anulate. Amenajările publice au primit

între 1/6 (organisme teritoriale) şi 1/12 (căi ferate, poştă) din încasările de la 1 octombrie

1947 până la 31 martie 1948.

- Unele datorii (salariale, pensii, chirii), au fost convertite 1 : 1. Cele mai multe datorii au

fost convertite 10 : 1. Câştigurile rezultate (pentru debitori) au fost preluate în calculele de

compensare a datoriilor şi, după ce au fost diminuate cu pagubele de război, au trebuit să

fie cedate fondurilor de compensare a datoriilor. La aceste reglementări s-au introdus însă

numeroase excepţii, imediat sau mai târziu.

Noul volum bănesc se situa la cca. 13 mld DM (lichizi şi monedă scripturală).

11.6 Economia socială de piaţă

O altă premisă a dezvoltării economice rapide o constituie adoptarea “economiei

sociale de piaţă”, modelul german al economiei de piaţă. Totuşi, nemţii sunt destul de

realişti în a recunoaşte că acest model nu a constituit o premiză absolută, în sensul că, în

anii 1946-1947 nivelul activităţii economice a fost atât de scăzut, încât orice politică

economică ar fi avut succes (adică ar fi determinat creştere economică); totodată, raportând

la economia RDG, RFG a avut o dezvoltare economică mai rapidă şi datorită faptului că

pretenţiile uriaşe de reparaţii ale Uniunii Sovietice au inhibat dezvoltaea statului est-

german. Deci, noii ordini economice i se datorează doar o parte a creşterii economice.

După 1948 în mod treptat în RFG a fost introdusă economia socială de piaţă

pe baza proprietăţii private a capitalului productive, de regulă proprietarii au veniturile cele

mai mari şi o perspectivă mai favorabilă de a-şi forma noi proprietăţi, decât cei care se

bazează pe venituri salariale. Aici trebuie să intervină componenta socială.

Distribuţia patrimonială în RFG a fost: 30% proprietate publică, 20% la familii

dependente de venit salarial sau pensii (85% din totalul populaţiei) şi 50% la familii de

întreprinzători (12% din populaţie).

Ca urmare a politicii sociale, au fost excluse de la trecerea la economia socială de

piaţă piaţa imobiliară (chirii etc.),producţia de alimente, domeniul energeticdomeniul

transporturilor (Căile Ferate Federale, Poşta Federală, Transportul de mărfuri)

asistenţa medicală

11.7 Rolul Planului Marshall

111

Page 112: Note Curs Ase 3

În cadrul mai cuprinzător al ajutorării ţărilor vest-europene de către SUA prin

diferite programe de ajutorare, a fost inclusă şi RFG. Ajutoarele pentru Germania

Occidentală au cuprins:

livrări de materii prime şi alimente în valoare de 1,8 mld USD prin programul GARIOA

(Guverment Appropiation and Relief for Import in Occupied Areas, adică spre Germania,

Austria, Japonia);

disponibilităţi ale planului Marshall în valoare de 1,3 mld USD ca ajutor în devize;

253 milioane USD din alte programe.

Dacă prin planul GARIOA s-a diminuat sărăcia de imediat după război, prin

disponibilităţile planului Marshall trebuia pusă în funcţiune economia (din perspectiva

“Războiului Rece”).

Astfel, acestea din urmă (ajutoarele prin planul Marshall) au fost distribuite astfel:

agricultură şi alimentaţie 42%, industrie 50%, costuri de transport ale livrărilor 8%.

O parte din ajutoarele primite de RFG în aceasă perioadă au fost donaţii, o parte au fost

împrumuturi. Deşi guvernul le-a primit gratuit, ultimii beneficiari au fost nevoiţi să le

cumpere, cu banii rezultaţi constituindu-se în RFG Patrimoniul Special ERP – European

Recovery Program, ale cărui active şi lichidităţi au crescut din 1952 (ultimul an al

ajutorului Marshall) până în 1992 de la 5,4 la 13,3 mld DM. Deşi ajutorul american a avut

motivaţii economice (de obicei statele ajutate trebuiau să folosească banii împrumutaţi sau

donaţi cumpărând bunuri de provenienţă SUA) şi politice (SUA avea nevoie, în

perspectiva “Războiului Rece” de un sprijin pe continent), şi nicidecum filantropice,

importanţa lui pentru ţările occidentale, şi pentru RFG în particular, a fost foarte mare.

Fără acest ajutor, greaua situaţie de după război ar fi devenit şi mai acută şi revenirea

economică s-ar fi produs mult mai lent. Trebuie menţionat că în 1952 RFG avea deja un

excedent al exporturilor de 4,3%.

Cei trei factori enumeraţi anterior nu sunt suficienţi pentru a explica creşterea

economică. Lor li se adaugă o mulţime de alţi factori conjuncturali, ce pot fi reduşi la

următoarele caracteristici ale situaţiei de ansamblu:

Dorinţa marii majorităţi a populaţiei de a depăşi sărăcia, speranţa de a scăpa de anii

zbuciumaţi şi nesiguri, au creat un climat psihologic favorabil;

Existenţa unei forţe de muncă calificate;

Fluxul de refugiaţi şi exilaţi, care a avut şi consecinţe pozitive (creşterea volumului forţei

de muncă disponibile, înfiinţarea de către aceştia de obiective meşteşugăreşti în zonele

preponderent agrare);

112

Page 113: Note Curs Ase 3

Reluarea vechilor legături comerciale în interiorul ţării, dar şi cu exteriorul;

Prin reparaţiile şi demontările ce au avut loc, cea mai mare parte a instalaţiilor învechite

sau depăşite tehnic au dispărut, necesitând o reutilare aproape integrală, reutilare care s-a

făcut cu instalaţii la nivelul tehnologic cel mai ridicat;

Ratele înalte de investiţii au permis înlăturarea rămânerii în urmă din punct de vedere

tehnic. Ele au fost încurajate de o politică fiscală şi economică, care permitea finanţarea

unor rate supradimensionate de creştere a stocului de capital prin intermediul preţului;

Dezvoltarea comerţului exterior (pentru obţinerea de devize necesare aprovizionării

cu materii prime, alimente şi bunuri de investiţii) era dependentă de tendinţele de

liberarizare. Pentru suprapopulatul RDG, comerţul exterior, mai concret exportul de

produse cu înalt grad de prelucrare, a fost, ca şi în perioada de dinaintea primului război

mondial o necesitate stringentă.

S-au produs modificări în structura economică, mai ales în cea industrială, favorizate de

noul început şi care au ridicat şansele creşterii economice.

Toţi factorii enumeraţi au dus la următoarele progrese în dezvoltarea sectoarelor

economice individuale:

Sectorul secundar a fost forţa motiv a creşterii economice începând cu 1948.

Principalele industrii au fost industria metalurgică, cea electronică şi de mecanică fină,

industria extractivă şi chimică, şi construcţiile. Schimbarea structurii economice de

ansamblu a fost determinată de schimbări în interiorul ramurilor industriale luate

individual. În domeniul industrial, începând cu 1950 (până în 1972) s-a observat

următoarea evoluţie*: întreprinderile mici şi mijlocii cu mai puţin de 10 salariaţi, au suferit

o involuţie (de la 3% la 1,8% din totalul populaţiei ocupate în industrie); întreprinderile

mijlocii şi mari au cunoscut o evoluţie atât prin creşterea numărului de obiective, cât şi prin

creşterea numărului populaţiei ocupate.

Producţia industrială a fost valorificată atât la export (în această perioadă 20-25% din

producţia industrială totală), dar şi la intern.

Sectorul primar, şi agricultura în primul rând, au cunoscut transformări puternice,

producţia agricolă crescând ca volum şi pe unitate de suprafaţă prin modernizarea,

industrializarea şi dezvoltarea intensivă (a scăzut numărul populaţiei ocupate în

agricultură).

În ceea ce priveşte sectorul terţiar, industria transporturilor a cunoscut deasemenea

o dezvoltare, nevoia de mobilitate a forţei de muncă determinând creşterea numărului de

autoturisme particulare şi pentru transportul în comun. Pentru construirea reţelei rutiere se

113

Page 114: Note Curs Ase 3

cheltuia 10% din venitul naţional. Deasemenea s-a dezvoltat şi modernizat reţeaua

feroviară şi transportul fluvial şi maritim (capacitate flotei comerciale a RFG a crescut de

la 0,2 milioane TDW în 1949 la 3 milioane TDW în 1960).

Tot în cadrul sectorului terţiar, referitor la comerţul intern, s-a intensificat

circulaţia mărfurilor, a crescut numărul populaţiei ocupate în comerţul individual, ca şi

numărul magazinelor cu autoservire.

Avântul economic în RFG este în strânsă legătură cu dezvoltarea comerţului

exterior: producţia industrială ce lua drumul străinătăţii a crescut în această perioadă de la

o zecime la o treime*; proporţia din venitul naţional datorată exportului a crescut cu până

la 40%. Totalitatea comerţului cu blocul estic a însemnat până la 1960 mai puţin de 5% din

totalul comerţului exterior.

Se importau produse manufacturate, semifabricate, alimente, materii prime, se exportau

(exportul având o creştere mai rapidă decât importul) în principal produse cu înalt grad de

prelucrare şi semifabricate, mai puţin alimente şi foarte puţin materii prime.

Dezvoltare s-a înregistrat şi în sistemul monetar şi bancar.

În ceea ce priveşte eforturile de integrare economică europeană a Germaniei, se pot

aminti:

- Uniunea Europeană de Plăţi (constituită la 19 septembrie 1950), la care Germania de Vest

a fost membru fondator (alături de Belgia, Luxemburg, Danemarca, Franţa, Grecia, Marea

Britanie, Irlanda, Italia, Olanda, Norvegia, Austria, Portugalia, Suedia, Elveţia, Turcia),

uniune care se va transforma la 27 decembrie 1958 în Acordul Monetar European..

- Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), fondată prin acordul de la 18

aprilie 1951 şi intrată în vigoare la 25 iulie 1952, prin care zona Ruhr a intrat în circuitul

internaţional.

- Comunitatea Economică Europeană, fondată la 25 martie 1957, al cărui scop principal era

crearea unei pieţe unice fără restricţii comerciale: libera circulaţie a mărfurilor şi

serviciilor, capitalului şi persoanelor. De remarcat – cum am evidenţiat şi la aspectul istoric

– contribuţia deosebită a lui Konrad Adenauer în această direcţie, care a văzut în

apropierea ţării sale de celelalte ţări occidentale – mai ales Franţa – premisa pentru o

Germanie cu adevărat puternică.

11.8 Republica Democrată Germană

Economia RDG în această perioadă urmează calea aşa-numitei “socializări”.

114

Page 115: Note Curs Ase 3

În sectorul secundar apar modificări considerabile de structură:

a.- Întreprinderile mijlocii care mai existau încă au fost ruinate financiar prin

impozite ridicate. Din 1956, li s-a permis micilor întreprinzători să-şi păstreze

întreprinderile cu condiţia să le transforme în “unităţi cu participare de stat”.

b.- Demontările au afectat substanţial structura industriei, reutilarea făcându-se

doar în întreprinderile a căror producţie era socotită a fi “importantă”. În unele cazuri s-a

executat şi o a doua demontare (după reutilare).

c.- Relaţiile cu vestul Germaniei au fost întrerupte.

d.- Preocuparea pentru construirea unei industrii rentabile de materii prime şi

bunuri investiţionale, a dus la neglijarea şi rămânerea în urmă a industriei bunurilor de

consum, astfel încât această din urmă ramură producea în anii ’50 mai puţin decât în

1936/38, în timp ce restul industriei părea să fi depăşit nivelul antebelic cu 30-40%.

Comerţul en-gros fusese “socializat” încă din 1949/51 prin construirea “centralelor

comerciale germane”, publice, după ce tentativele de a constitui întreprinderi mixte în acest

domeniu eşuaseră. Comerţul cu amănuntul a fost preluat treptat de către stat.

Flota comerciala a fost revigorată prin refacerea şi îmbunătăţirea porturilor la Marea

Baltică (mai ales Rostock), precum şi a şantierelor navale, care mai întâi s-au ocupat de

repararea navelor sovietice şi de producerea de nave pentru Uniunea Sovietică. Până la

1964, două treimi din capacitatea şantierelor navale erau folosite în favoarea URSS şi 0,3

milioane TDW a reprezentat volumul naval construit pentru RDG.

Reforma monetară a constituit, ca şi în RFG, premisa înlăturării consecinţelor

economice ale celui de al doilea război mondial. Puterea sovietică s-a opus unei reforme

unitare în întreg teritoriul german, dar, pentru că nu a putut opri puterile occidentale să o

ducă la bun sfârşit în teritoriile lor, a fost forţată să întreprindă şi ea , la două zile după cea

din vest, propria reformă monetară în RDG. Aceasta s-a desfăşurat astfel:

70 mld RM bani de cont fuseseră anulaţi deja în 1945; s-a introdus o monedă nouă, numită

deasemenea “marcă germană” (“Deutsche Mark”, cu denumirea completă “Marca germană

a Băncii Centrale de Emisiune Germană”). Conversia s-a făcut la parităţi diferite în funcţie

de suma deţinută în cont. Pentru că aparatul bancar fusese naţionalizat, statul putea

controla volumul monetar. Totuşi, se strânseseră până în 1957 atâţia bani la persoane

private (manifestare de neîncredere referitor la un control din partea băncilor), că o nouă

conversie a fost făcută la 13 octombrie 1957. 300 DM au fost schimbaţi pe cap de locuitor;

tot ce depăşea această valoare se controla dacă era “legal” obţinută, iar de rezultatul acestui

control depindea dacă se mai executa un schimb monetar sau nu.

115

Page 116: Note Curs Ase 3

La 30 iulie 1964, DM est-germană a fost rebotezată “Marcă a Băncii Centrale de

Emisiune Germană” şi denumită pe scurt “marcă” (şi nu “marcă germană” ca în vest).

Sistemul bancar a fost restructurat, iar băncile au devenit instrument important pentru

controlul şi dirijarea economiei.

În agricultură, au avut loc în această perioadă două “valuri de colectivizare”.

Primul val a avut loc în 1952-1953 şi a fost îndreptat împotriva ţăranilor înstăriţi

(“chiaburi”). Până acum existaseră puţine Cooperative Agricole de Producţie (CAP).

Acum se făcea propagandă pentru ele şi micile gospodării rezultate în urma reformei

agrare, nefiind rentabile pentru proprietarii lor, tindeau să accepte o astfel de formă de

organizare. Se exercitau şi presiuni politice, care se vor îndrepta din iarna 1952/53 şi

asupra vechii ţărănimi existente, prin creşterea mărimii dărilor, prin distribuirea de

cantităţi nesatisfăcătoare de îngrăşăminte şi prin diminuarea accesului la dotări utilitare.

Al doilea val a început la începutul anilor ’50 şi a cuprins ţărănimea de mijloc şi

mică, care a fost forţată să intre în CAP, CAP-urile se vor extinde, consecinţele acestei

extinderi fiind aceleaşi ca în toate statele blocului estic.

Finanţele publice au fost cele mai afectate de măsurile statistice din această

perioadă, de aceea datele existente nu sunt credibile. Bugetul de stat al RDG cuprindea:

Bugetul Central, bugetele raioanelor, judeţelor şi comunale, după principiul brut, precum şi

planurile financiare ale domeniilor publice ale economiei şi asigurărilor sociale, după

principiul net.

Din 1951, administrarea bugetului nu a mai fost în sarcina puterii ocupante.

Veniturile proveneau din impozite şi taxe ale întreprinderilor şi cooperativelor de stat (70-

80%), ale agenţilor economici privaţi (7-12% în continuă scădere din 1951), asupra

veniturilor salariale (5-7%), alte impozite şi taxe (10%). Cheltuielile au fost conform

datelor publicate: 15-18% pentru investiţii de stat, 5-10% pentru educaţie, 7-12% pentru

sănătate, 15-20% asigurări sociale (cifrele nu pot fi în totalitate reale, pentru că nu erau

declarate cheltuielile cu înarmarea, care reprezentau sume importante).

SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL LA ÎNCEPUTUL ANILOR 90

116

Page 117: Note Curs Ase 3

Accentuarea procesului de nerespectare a principiilor pe care a fost clădit Sistemul

Monetar de la Bretton Woods, ca urmare a dezechilibrelor din economia mondială, s-a

soldat cu o puternică criză a acestui sistem. Momentul decisiv l-a constituit “ruperea”

dolarului de aur, precum şi trecerea la flotarea cursurilor valutare, când s-a trecut de la

cursurile fixe, dar ajustabile, de tip Bretton Woods, la cursurile centrale ajustabile iniţiate

de Acordul Smithsonian.

Modificarea statutului F.M.I. din 1978 avea să confirme lichidarea sistemului prin faptul

că a “demonetizat” aurul şi a interzis utilizarea lui ca etalon (raportatea valutei naţionale la

aur) şi ca mijloc de plată (proces numit “demonetizarea aurului”, la care F.M.I. a subscris

chiar de la început, vânzând o parte din rezerva de aur sau înapoind-o ţărilor membre care

au subscris-o) înlocuind principiul stabilităţii parităţilor şi cursurilor valutare cu principiul

flotării libere.Lansarea Drepturilor Speciale de Tragere (D.S.T.), monedă compozită, cu

existenţă contabilă, emisă de F.M.I., se dorea a fi un nou etalon internaţional. Cu toate

acestea, dolarul rămâne o monedă de bază pe piaţa monetară păstrându-şi o forţă deosebită

în ceea ce priveşte forţa sa liberatorie, datorată şi compoziţiei rezervelor valutare ale

statelor. Astfel, deşi dolarul a cunoscut un regres în compoziţia acestor rezerve, el continua

să monopolizeze peste 50% din acestea.Problemele au continuat să apară şi, începând cu 1985, începe perioada cursurilor

“ flexibile” (Acordul de la Hotelul Plaza- New York al Grupului celor 5). Aici a început

perioada de scădere a cursului dolarului american şi a unei perioade de scădere a cursului

dolarului american şi a unei perioade de îngrădire a flexibilităţii cursurilor de schimb,

respectiv de accentuare a controlului asupra mişcărilor de curs.

La începutul anilor `90 se menţinea supremaţia dolarului în special datorită faptului că

autorităţile centrale şi cele monetare controlează într-o oarecare măsură schimbul de

monedă, având atât o incapacitate tehnică limitată de a realiza integral acest control cât şi o

incapacitate reală legată de adaptarea la factorii economici pe care acestea le pot doar

influenţa. Dovadă stă analiza regimului valutar al statelor lumii în această perioadă

caracterizată de faptul că peste jumătate din totalitatea statelor se raportau unei fixităţi

rigide pe fondul unei contribuţii nesemnificative la PIB-ul mondial (mai puţin de 5%), pe

când cealaltă jumătate se raporta, în procente relativ egale unei fixităţi ajustabile (având la

bază mai puţin de o treime din PIB-ul mondial) sau unei flotări libere (cu peste două treimi

din PIB).

117

Page 118: Note Curs Ase 3

Această evoluţie este confirmată şi de evoluţia la începutul anilor 2000 caracterizată de

promovarea unei politici de control a resurselor valutare şi a flotării, pe baza corelării

indicatorilor macroeconomici, la care adera şi Uniunea Europeană cu sistemul său monetar

şi puternicul Euro. În ceea ce priveşte perspectivele Sistemului Monetar Internaţional,

acestea continuă să fie incerte şi axate pe două mari categorii. Pe de o parte se cere

introducerea la cursurile fixe iar, pe de altă parte, se cere perfecţionarea cursurilor flotante.

Una din problemele cu care se confruntă ţările în perioada actuală este cea legată de

necesitatea reducerii deficitelor externe rezultate din dezechilibrul schimburilor şi din

repartiţia inegală a lichidităţilor internaţionale. Un mijloc imediat utilizabil, care ar da

rezultate rapide, este adoptarea de măsuri de control direct al importurilor prin aplicarea de

restricţii cantitative. Aceste măsuri sunt generatoare de grave deficienţe, în special în ceea

ce priveşte procesul de liberalizare al schimburilor comerciale internaţionale, iar

alternativa acestei opţiuni este reprezentată de recurgerea la mijloace de finanţare

temporară a balanţei de plăti externe.

Flotarea cursurilor valutare face ca preţurile în monedă naţională ale produselor

importate să devină imprevizibile şi incidentele unor drepturi de vamă date asupra

competitivităţii industriilor naţionale să varieze într-o măsură apreciabilă în funcţie de

mişcările cursurilor de schimb. În acest fel, obstacolele netarifare în calea comerţului

mondial, în primul rând restricţiile cantitative, au dobândit un rol crescând în realizarea

protecţiei, fiind însă, adeseori, deosebit de nocive pentru funcţionarea pieţei şi pentru

repartizarea resurselor pe plan mondial. Cu alte cuvinte, deplasarea centrului de greutate de

la politicile comerciale vamale, către cele netarifare, se află într-o anumită legătură de

dependenţă cu trecerea la flotarea generalizată a monedelor, cu dorinţa de a contracara

efectele flotării asupra politicilor comerciale vamale tradiţionale.

De reţinut este faptul că trebuie să se aibă în vederel că raporturile de intercondiţionare

sunt mult mai complexe, că evoluţia comerţului internaţional depinde de mulţi alţi factori

din domeniul producţiei, al politicilor economice, cu deosebire al celor comerciale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

118

Page 119: Note Curs Ase 3

Asselain , Jean Charles – Histoire economique de la France du XVIII-e siecle a nos jours,

Editions du Seuil – 1982

Axenciuc, Victor- Evoluţia economică a României, cercetări statistico-istorice,Editura

Academiei Române,1992

Bozga Vasile, Criza agrară din România dintre cele două războaie mondiale, Editura

Academiei Române,1975

Poidevin,Raymond – Les relations economiques et financieres de France de 18600. 1914

Armon Colin – 1972

Demongeon,Albert– La France economique et humaine – A. Colin,1946

Delfaud ,P., Gerard Cl, Guillaume P., Lesaued J.A. – Nouvelle histoire economique du

XIX-e siecle,Armon Colin 1976,

Paris

Palmade,Guy P. – Capitalistes et capitalisme francais au XIX-e siecle,Armon Colin – 1961

Gowland, D. A., O’neill B. C. , Reid ,A. L.,“The European Mosaic – Contemporary

politics, economics and culture”Longman Group Limited, New York, 1995

Backhouse, Roger E. -“The Penguin History of Economics”Penguin Group, London, 2002

Carpetier Jean, Lebrun ,Francois -„Istoria Europei”,Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

Hobsbawn, Eric ,Secolul extremelor”,Editura Lider, Bucureşti, 1994

Deborin, G. A.: „Al doilea război mondial”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.

Dahms,H. G.: „La deuxième guerre mondiale”, Editura Payot, Paris, 1961.

E. Glaser: „Statele mici şi mijlocii în relaţiile internaţionale”, Editura Politică, Bucureşti,

1971.

Olaru Corneliu“Circulaţia monetară în România între 1929-1940”, Ed. Silex , Bucureşti

1999

Mureşan, M. Mureşan: D. „Istoria economiei”. Editura Economică, Bucureşti, 1998.

Constantinescu, N. N. Istoria economica a României, Ed. Economica, Bucuresti, 1997

Postolache, T. Economia României. Secolul XX. Ed. Academiei Române, Bucuresti, 1991

Puia ,I Istoria economiei, Bucuresti, 1993

Sandru, D-tru Reforma agrara din 1921a din 1921, Ed. Academiei Române, Bucuresti,

1975

*** “Deutsche Geschichte in Schlaglichtern”, Leipzig, Meyer Lexikonverlag, 1990

Herming, Friedrich-Wilhelm “Das industrializierte Deutschland 1914 bis 1992”,

Mũnchen,Schãningle Verlag, 1993

119

Page 120: Note Curs Ase 3

Glastetter, Werner, “Allgemeine Wirtschaftspolitik,Mannheim, Bibliographisches Institut

Verlag, 1992

Gimbel John, The Origins of the Marshall Plan, 1976 Kiriţescu, Costin: “Monedă: mică enciclopedie”, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982;Kiriţescu, Costin: Relaţii valutar-financiare interna ionale, 1978țMarinescu, Ilie: “Preţul, moneda, creditul şi dobânda”, Bucureşti, 1987;Murgu, Nicolae; Isărescu, Mugur: “Aurul-mit şi realitate”, Ed. Junimea, Iaşi, 1981;Negrea, Radu: “Moneda: de la scoicile monedă la cecul electronic”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1988;Oprescu, Dorel , „Sistemul monetar internaţional” , Ed. Academiei , Bucuresti , 1981;Turliuc, Vasile; Cocriş, Vasile: “Monedă şi credit”, Ed. Ankarom, Iaşi, 1997;http://ro.wikipedia.org/wiki/Monedăhttp://www.colectionarul-roman.ro/stiri/153/istoria-monedei-(introducere-in-numismatica-i).htm www.lcweb.loc.gov

120