Capitolul 1: Sfântul Ioan ca personalitate de primă marime a teologiei

și preocuparile sale pentru tâlcuirea și propovaduirea cuvântului lui

Dumnezeu

Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Ioan Hrisostom, s-a născut în jurul anului 347, la

Antiohia și a trecut din Biserica luptătoare la cea triumfătoare în anul 407. A fost patriarh al

Constantinopolului, unul din cei mai mari Parinți ai Bisericii Ortodoxe și singurul care apartine

Scolii din Antiohia.

Tatăl său, numit Secundus, care a deținut o funcție militară de foarte mare iportanță-

magister militum Orientis, a trecut la cele veșnice la foarte puțină vreme de la nașterea lui Ioan și

din această cauză, sarcina creșterii și a educației acestuia i-a revenit mamei sale, Antusa, care

rămâne văduvă de la vârsta de 20 de ani. Cu toate acestea ea se va dovedi o creștină de înaltă

speță. În mod cert că de la Antusa a primit Ioan primele învățături creștine, având în ea și un

exemplu de viață întru Hristos1.

Sfântul Ioan va studia apoi filosofia, sub îndrumarea lui Andragatiu, iar retorica cu

Libaniu, amândoi filozofi renumiți ai vremii. La tânăra vârsta de 18 ani, Meletie Mărturisitorul,

conducătorul Bisericii din Antiohia, văzând calitățile intelectuale dar în mod principal pe cele

spirituale ale tânărului Ioan, îl ia în anturajul său. Tot Meletie a fost cel care l-a botezat. În

această perioadă Ioan v-a studia teologia sub îndrumarea lui Diodor de Tars.

Sfântul Ioan jinduia după florile sufletului ce înfloresc doar în grădina ascezei. La

început, a încercat să ducă o astfel de viață în sânul familiei, însă, în cele din urmă, se duce în

munții din vecinătate, unde trăiește timp de doi ani în post și rugăciune. Spre marea bucurie a

mamei sale, care nu se va recăsători niciodată este nevoit să se întoarcă acasă din cauza unei

boli2.

Meletie vede în întoarcerea acestuia o oportunitate de al hirotoni întru diacon, în 381. În

continuare este atras de tema ascezei, a fecioriei, a curăției și duce o viață pe măsura gândurilor

sale înalte. Tot acum scrie și una din lucrările sale de căpătâi- „Despre Preoție”.

1 Cornițescu, Pr. Prof. Constantin, Chipul mamei Sfântului Ioan Gura de Aur, în Studii Teologice, nr. 9-10/ 1977, pag. 615.2 Ibidem, pag. 617.

Episcopului Flavian îi revine sarcina de al preoți, în 386, care îl investește cu funcția de

predicator în biserica zidită de împăratul Constantin, funcție ce este îndeplinită cu deosebit zel și

conștiinciozitate. De altfel, perioada aceasta, 386-397, a fost deosebit de fructuoasă pentru el,

întrucât cele mai vestite omilii ale sale aparțin acestei etape din activitatea sa.

După ce patriarhul Nectarie al Constantinopolului a trecut la cele veșnice în anul 397,

Ioan este ales urmașul acestuia, chiar împotriva voinței sale. Este adus în capitală din porunca

împăratului Arcadiu, iar Teofil al Antiohiei a fost obligat să-l hirotonească episcop, la 26

februarie 398.

Prima grija a lui Ioan în noua sa funcție a fost să reformeze atât cetatea, cât și preoțimea,

care se aflau într-o mare stare de decădere și corupție. Astfel, el suprima luxul reședinței

episcopale, introducând traiul modest și auster monahal, bogățiile aflate aici le folosește spre a-i

ajuta pe cei săraci și nevoiași și pentru spitale3. Interzice preoților sa folosească darurile pentru

cei săraci în propriul lor interes, iar călugăritelor și diaconeselor sa locuiască la clerici.

Văduvelor le cerea purtare ireproșabilă.

Mulți dușmani a avut Sfântul Ioan gura de Aur datorită criticilor sale adresate corupției,

chiar și ca curtea împărătească. Din această cauză, mărețul său plan de a reforma viața din

capitală și a clericilor a făcut ca toate forțele care îi erau ostile să se unească împotriva lui.

În același timp cu aceste activități, el continua să predice, să scrie comentarii biblice și să

organizeze misiuni, trimițând misionari la goții de la Marea Neagra și Dunăre. Totodată, încerca

să rezolve tensiunile prezente în diverse dioceze, ca cele din Tracia și Asia Mica, dar care nu

erau sub jurisdicția sa. În anul 401, convoacă un sinod la Efes pentru a clarifica neregulile de

aici4.

Cei ce erau împotriva lui continuau intrigile și le extindeau cu mare tenacitate la curte,

unde Eutropiu căzuse în dizgrație, iar împărăteasa Eudoxia conducea afacerile imperiului,

împaratul Arcadiu, lăsându-i acesteia mână liberă. Chiar unii episcopi, cum au fost Severian de

Gabala, Acaciu de Beroea și Antiohie de Ptolemais, au făcut tot ceea ce le-a stat în putință pentru

a o stârni pe împărăteasa Eudoxia împotriva lui.

Teofil de Alexandria rămâne cel mai mare dușman al său. Animozitățile sunt intensificate

după ce Ioan Hrisostom îi primește pe Frații Lungi, acuzați de origenism și alungați din Egipt de

patriarhul Teofil, pe care îi găzduiește, fără a intra în comuniune cu ei. Deși Frații Lungi i-au

3 Călin Ioan Dușe, Sfântul Ioan Gură de Aur propovăduitor al milosteniei, în Teologia, nr. 2/2007, pag. 137.4 Ibidem 139.

adresat lui Ioan o plângere împotriva lui Teofil, acesta nu o ia în considerare. Aceștia se plâng

împăratului Arcadiu, care îl convoacă pe Teofil la Constantinopol pentru a răspunde acuzelor

aduse de ei.

Teofil își ia o serie de precauții, trimițându-l înainte pe episcopul Epifanie de Salamina,

care urma să-l acuze pe Ioan de origenism. Acesta își da seama de intrigă și se întoarce în

Salamina.

Acompaniat de 36 de episcopi și susținut și de împărăteasă, Teofil convoacă un sinod la

Stejar, localitate nu departe de Calcedon unde îl pune pe Ioan sub 12 capete de acuzare. Ioan nu

se prezinta la sinod și în consecință a fost depus în anul 403, ca urmare este trimis în exil în

Bitinia.

Exilul a fost de scurtă durată datorită presiunilor făcute de popor la adresa împărăției,

Sfântul Ioan est chemat înapoi și primit în mod triumfal de către popor. La reinstalare el chiar

ține o predică în Biserica Sfinților Apostoli în care vorbește de împărăteasă, folosind termeni

deosebiți5.

Pacea nu durează mult timp. Ioan critică din nou dezmățul și zarva care s-au iscat cu

ocazia sărbătoririlor ocazionate de ridicarea unei statui de argint a împărătesei Eudoxia, nu

departe de biserica unde slujea Ioan. Evenimentele s-au precipitat după ce Sf. Ioan predică de

ziua Sf. Ioan Botezătorul, începandu-și predica astfel: "Din nou Irodiada se agită; din nou se

tulbură; din nou dansează și cere din nou capul Sfântului Ioan pe tava". Aceste cuvinte au fost

considerate ca fiind o aluzie directă la adresa împărătesei Eudoxia. Supărată, ea cere împăratului

să-l trimită pe Ioan în exil, pe motiv că și-a preluat funcțiile sacerdotale în mod ilegal, împăratul

îi poruncește sa nu mai slujească, însă Ioan refuză să se supună.

Următorul pas al împăratului a fost sa îi interzică sa mai folosească vreo biserică, astfel

împreună cu creștinii ce îl urmau a ținut slujbe la locația băilor publice, numite Constantiniana,

unde botează pe catehumeni. Aceste evenimente se petreceau în perioada Paștilor.

A treia zi după Pasti, Ioan este arestat, iar după Rusalii a fost trimis în exil. Însoțit de un

grup de soldați traci, el este îmbarcat cu destinația Cucuzis sau Arabissos în Armenia Mica.

Viața în exil nu a fost deloc ușoara, chiar dacă era măcinat de boală, Sfântul Ioan s-a dăruit

necontenit activității pastorale.

5 Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, Atitudinea Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de nedreptăţile sociale, în Revista Teologică, nr. 4/2007, pag. 97.

Reputația sa urma să atragă un număr din ce în ce mai mare de credincioși iar inamicii săi

intervin pe lângă împărat, care îl trimite într-un loc cu totul neprielnic pentru sănătatea deja

șubrezită a marelui Ierarh, și anume la Pityum, un orășel pe malul răsăritean al Marii Negre. El

nu rezistă călătoriei și se duce către Domnul la Comana în Pont, la 14 septembrie 407.

Rămășitele sale pământești au fost aduse la Constantinopol și așezate în Biserica Sfinții

Apostoli în anul 438. Cortegiul a fost întâmpinat de către împăratul Teodosie II, care, "plecându-

și fruntea și fața pe raclă, s-a rugat pentru părinții săi, sa fie iertați pentru cele ce din neștiință au

greșit"6.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a lăsat o moștenire deosebit de bogată, cea mai mare dintre

toți părinții greci, cuprinzând omilii, tratate și scrisori. Partea cea mai consistentă a operei

hrisostomice este formată din Omili. După conținut ele se împart în: omilii exegetice, omilii

dogmatice și polemice, omilii morale, omilii la marile sărbători, panegirice și omilii sau predici

ocazionale.

Omiliile exegetice, cele mai multe ca număr, sunt la textele neo și vetero testamentare,

acestea se încadrează perfect în sillul exegetic al școlii din antiohia, urmărind cu deosebită

atenție sensul literar.

Privind cărțile Vechiul Testament, Ioan a scris: două serii de omilii la Facere. Prima serie

de 9 omili, ținute la Antiohia în perioada Postului Mare în anul 386, se referă la primele trei

capitole ale cărtii Facerii, excepție făcând omilia a noua. A doua serie de omilii, în număr de 67,

este un comentariu integral la cartea Facerii.

Probabil, cele mai reușite omili la textul script ristic vetero testamentar sunt cele la

psalmi. Este vorba de 58 de omilii la o selecție de psalmi: 4-12, 43-49, 108-117, 119-150. Aici,

sfântul Ioan, își dezvoltă ideile sale predilecte legate de problema viciilor și a virtuții, despre

dreapta rugăciune, sau rugăciunea autentică, sau despre cântarea psalmilor sau a cântărilor

religioase, a psalmilor.

Dintre omili s-au păstrat doar șase în limba greacă care au ca centru cartea profetului

Isaia. Exista și un comentariu integral la Isaia în limba armeană, care, se crede, este autentic. La

acestea se adaugă 5 omilii la Anna, 3 omilii la David și Sanie si, în cele din urma, doua omilii în

care tratează despre caracterul ascuns, tainic al profețiilor. La toate acestea adăugam o serie de

omili pusa sub numele lui Hrisostom: la Ieremia, Daniel, Proverbe și Iov.

6 Ibidem, pag. 101.

Omiliile dogmatice și polemice sunt mai reduse ca număr, în comparație cu cele

exegetice, ele având totuși un loc determinat în contextul general al operei hrisostomice, întrucât

ne dezvăluie acuratețea și profunzimea gândirii sale teologice.

Tratatul Contra anomeilor (Despre incomprehensibilitate), format din 12 omilii, scrise în

două rânduri. Primele cinci omilii au fost ținute la Antiohia intre anii 386-387 și dezvolta o

critică punctuală împotriva eretici lor anomei. Este vorba de una din cele mai radicale grupări

ariene, ai cărei adepți susțineau ca îl pot cunoaște pe Dumnezeu în Sine, tot atât de bine după

cum se cunoaște El Însuși. Despre Fiul lui Dumnezeu, ei propovăduiau, nu numai inegalitatea

acestuia cu Tatăl, dar și deosebirea fundamentală între natura Tatălui și cea a Fiului7.

Sfântul Ioan Gura de Aur, critică într-un mod foarte dur pe toți ce care îndrăzneau într-o

aroganță de tip blasfemiator sa Îl mărginească pe Dumnezeu la limitatele rațiunii umane.

Concomitent el se plasează în favoarea caracterului inefabil și incomprehensibil al naturii lui

Dumnezeu, împotriva tendințelor raționalizante care neagă transcendența religiei creștine și

subliniază nuanțat egalitatea Fiului cu Tatăl.

Tema moralității apare în toate operele hrisostomice, iar omiliile morale formează un

aspect clar al scrierilor Sfântului Ioan. Sfântul Ioan nu a uitat niciodată că principala datorie a

preotului este aceea de a îmbunătăți viața și moralitatea credincioșilor.

Trebuie amintit și de omiliile împotriva sărbătorilor păgâne și laice și cele care au ca

temă pocăința în număr de 9.

Marele Ierarh și-a împodobit vasta sa creație literară cu omili și predici la diverse

sărbători împărătești. Între predicile de acest gen menționam: La nașterea Domnului, La Botezul

Domnului și la Epifanie, care confirmă practica observării acestor sărbători la 25 decembrie și la

6 ianuarie.

S-au păstrat și omilii la Pasti și la Rusalii.

Panegirice sau omilii ținute cu ocazia sărbătoririi unor sfinți ai Bisericii. Este vorba de

sfinți care au aparținut Vechiului Testament, ca de exemplu, Iov, Eliazar, Macabei cu mama lor,

și bineînțeles, din perioada creștina: Roman, Iulian, Varlaam, Berenice, și despre martiri în

general.

Unii cercetătorii consideră ca fiind importante omiliile închinate unor sfinți episcopi antiohieni:

Ignatie, Vavila, Filogoniu, Eustatie și Meletie. La acestea adăugăm cuvântul închinat lui Diodor

7 Apologia I, XII, traducere și note de pr. prof. Olimp N. Căciulă, în Apologeţi de limbă greacă, colecția PSB, vol. 2, București, 1980, pag. 32.

din Tars, profesorul de teologie al Sf. Ioan, și cele șapte omilii de lauda la adresa Sf. Apostol

Pavel.

Episcopul Flavian a plecat spre Constantinopol cu scopul de a gasii înțelegere din partea

împăratului, care, în cele din urma, se arata mărinimos fata de antiohienii răzvrătiți.

În absența totală a episcopului, Sfântul Ioan Hrisostom a ține 21 de omilii, care surprind

în mod real frica și teroarea ce domnea în cetate.

Tratatele hrisostomice sunt mai puține decât omili. Dar, temele abordate de el sunt de o

importanță majoră pentru întreaga Biserică. Tratatul Despre preotie este una din lucrările

hrisostomice cu cea mai larga circulație, fiind considerata "capodopera literara și teologica a Sf.

Ioan Gura de Aur, tratatul clasic despre aceasta taina, asa cum a conceput-o și cum a trait-o

spiritualitatea patristica".

În elaborarea acestui tratat, Sfântul Ioan s-a inspirat din lucrarea cu aceeași tema a

Sfântului Grigorie de Nazianz, deși el îl depășește pe acesta în profunzimea gândirii și

frumusețea expresiei retorice.

Preoția este "semnul iubirii lui Hristos", spune sfântul, iar lucrarea preoțească este o taină

înfricoșătoare și sublimă în același timp: "Când preotul invocă Sfântul Duh și săvârșește jertfa

cea prea înfricoșată, când el stă în continua atingere cu Stăpânul obștesc al tuturor, spune-mi, în

ce rang îl vom așeza? Câtă curăție și câtă evlavie vom cere de la el? Gândește-te, ce mâini

trebuie să fie acelea care săvârșesc aceste lucruri, ce limbă trebuie sa fie aceea care rostește acele

cuvinte? Cât de curat și de sfânt trebuie sa fie sufletul care primește un așa de mare Duh? În

acele momente, îngerii asistă pe preot și întreaga ceată a puterilor cerești strigă cu voce tare, iar

locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea Celui Ce stă așezat"8.

După învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur, preotul nu este un simplu slujitor, el trebuie

să ducă o viața virtuoasă, să studieze mereu, deoarece în activitatea sa este confruntat cu

necesitatea apărării credinței contra celor ce o vor doborâtă.

Sfântul Ioan s-a dovedit a fi și un foarte bun pedagog, el este unul dintre cei Trei Mari

Dascăli și Ierarhi, pe care îi sărbătorim ca modele de pedagogi şi de învăţători, ca purtători şi

exponenţi ai aşa-numitului ideal creştin de educaţie.

8 Sfântul Ioan Gura de Aur, Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Efrem Sirul, Despre Prepţie, traducere introducere și note de preot Dumitru Fecioru, Editura Sophia, București, 2004, pag. 11.

Dealungul vieții sale a acordat deosebită atenție educației ce trebuie acordată copiilor,

păstrându-se şi o lucrare specific pedagogică, în care autorul expune întreaga sa viziune asupra

subiectului educației copiilor9.

Cercetătorii au spus despre lucrarea „Despre slava deşartă şi creşterea copiilor”10 că

reprezintă „cea mai veche, completă şi desăvârşită învăţătură creştină despre educaţie”, fiind o

expunere completă şi sistematică despre educaţia creştină a copiilor, întemeiată nu doar pe Sfânta

Scriptură, ci şi pe învăţăturile psihologice şi pedagogice ale grecilor antici şi pe experienţa

omenească în general11.

Conform doctrinei sfântului, nu se poate numi parinte cel care doar a adus copii pe lume

ci mai degrabă cel care se ostenește să îi crească. Nu „naşterea de copii”, ci „creşterea lor” îl face

pe părinte, părinte. „Pentru că nu-l face pe un om părinte simplul fapt că a contribuit la naşterea

copilului, ci educarea corectă a acestuia”12.

Societatea de atunci, la fel ca și cea din zilele noastre, propunea copilului trei căi de dezvoltatre

socială, determinate de iubirea banilor, a slavei şi a trupului. Din cauza faptului ca majoritatea

părinților aveau ca prim scop reușita materială și nu cea spirituală a copiilor, sa ajuns ca

aspirațiile lor să fie practice, materialiste şi individualiste. Pentru a atinge acest scop, părinţii se

îngrijeau să asigure copiilor cele mai deosebite facilități care aveau sa îi pregătească pentru

reușita în lumea trecătoare. Aceasta era obsesia resimțită cel mai puternic cu privire la creșterea

tinerilor.

Deci, tinerii, erau educati într-un mod nefast din punct de vedere creștin, unilateral

dezvoltat pe seama reușitei și a abundenței materiale.

Sfântul Ioan arată cum deseori singurul lucru care îi îndemna pe părinți sa își trimită copii

la școală era acela de ai vedea instăriți din punct de vedere material, dându-le exemple doar

oameni care de asemenea au invățat doar pentru avuți.

Toţi părinţii se îngrijeau, mai spune Sfântul Ioan, să asigure copiilor bogăţie,

îmbrăcăminte, slujitori, pământuri. Singurul lucru pentru care nu se îngrijeau era cultivarea lor

sufletească, anume ca tinerii să devină virtuoşi şi evlavioşi. În lipsa virtuții și evlaviei, decăderea

9 Pr Theodor Zisis, Cum ucidem sufletele copiilor noștri chiar noi, „credincioșii”, www.cuvantul-ortodox.ro, consultat la 24.07.2015 .10 I G. Coman, Viaţa Sfântului loan Gură de Aur, în Glasul Bisericii, an. XVIII, nr. 1-2/1959, pag. 31. 11 I. G. Coman, Spirit umanist și elemente de antropologie în gândirea patristică, în Sudii Teologice, an. XXII, nr. 5-6/1970, pag. 360. 12 Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatoped, Sfântul Ioan Hrisostom și viaţa de familie, www.pemptousia.ro, consultat la 24.07.2015.

morală şi tulburările sociale sunt inerente: „De aici vine dărâmarea întregii lumi, de la faptul că

nu ne îngrijim de copiii noştri: de averile lor ne îngrijim, dar sufletul lor îl trecem cu vederea.”.

Iar lucrul de care societatea are cu adevărat trebuinţă şi care o menţine în armonie este tocmai

virtutea, cultivarea sufletească.

În legătură cu aceste patimi, o alta – tot la fel de chinuitoare şi primejdioasă, sau poate

chiar mai primejdioasă pentru înflăcărata tinereţe– domina atmosfera în care creşteau tinerii.

Libertinajul sexual, cum am spune astăzi, adică stârnirea şi satisfacerea poftei trupeşti, iubirea

trupului. Sfântul Părinte şovăie să vorbească despre această temă, își depăşeşte însă şovăielile şi

ruşinea, pentru a mustra şi a înfiera nepăsarea tuturor celor răspunzători cu educaţia faţă de

această răsturnare nu numai a legilor morale, ci şi a celor fireşti. Şi este uimit el însuşi–

exprimând de asemenea uimirea multora– cum de rabdă Dumnezeu atât de mult şi îngăduie

această îndobitocire a omului, cum de nu trimite foc ca să ardă cetatea Antiohiei, după cum

făcuse altădată cu Sodoma şi Gomora.

El pune pe seama teatrului vremii, o mare vină în ceea ce privește dezvoltarea copiilor în

afara armoniei divine, din cauza temelor propuse de diferitele piese cum ar fii incestul, crima,

destrăbălare, toate în neconformitatea cu cele ce fac partea din viața iubitorilor de Dumnezeu13.

Sfântul Ioan nu lasă aceste remarci doar în stadiul de acuze, el dând lumii și o serie de

sfaturi de îndreptare. El spune că sufletele copiilor sunt moi și fragede, iar învățătura bună

trebuie să fie arătată lor încă de la începuturi, astfel încăt nimeni să nu o mai poată șteargă, ele

întărindu-se în timp. Dacă acest lucru este realizat, precum orice lucru moale care preia conturul

unei forme așa și sufletele copiilor va lua conturul credinței . Sufletele copiilor mai seamănă şi

cu nişte planşe de pictură sau cu un material pentru sculptat. Este nevoie de multă atenţie şi

sârguinţă din partea pictorilor pentru a realiza un tablou frumos. Sculptorii, de asemenea,

îndepărtează cu multă răbdare ceea ce prisoseşte şi adaugă ceea ce este necesar, pentru a obţine

opera pe care o doresc. Nu există un material mai minunat pentru a crea o operă de artă decât

sufletele copiilor; tot ce trebuie e ca aceasta să se facă la timp. Astfel, părinţii făuresc nişte

icoane însufleţite ale lui Dumnezeu, nişte statui vii.

Tot de la Sfântul Ioan Gură de Aur, avem una din cele mai importante slujbe euharistice,

Liturghia sa. Ca orice organism spiritual, Liturghia creştină n-a luat naştere dintr-o dată, ca o

creaţie spontană, în întregime nouă şi fără nici un precedent în trecut. Istoria ei nu începe abia

13 Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea III. Omilii la Matei,Omilia 37, Ed. IBMBOR, București, 1994, pag. 462.

odată cu apariţia creştinismului. Dacă în ceea ce priveşte esenţa ei, adică misterul în sine, ea este

întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de taină, în ceea ce priveşte ideile principale care

alcătuiesc nucleul sau sâmburele ei originar, precum şi formele ei externe de manifestare, acestea

provin dintr-o adâncă vechime, continuând o tradiţie şi un ritual inspirat din Vechiul Testament

şi legându-se de revelaţia primordială şi de începuturile istoriei sfinte a mântuirii noastre14.

14 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Specială, Ed. Sfânta Sofia, București, 1980, pag.167.

Capitolul 2: Metoda exegetică întrebuințată de Sfântul Ioan Gura de Aur în

tâlcuirea scripturii Vechiului Testament

Sfântul Ioan Gură de Aur este cu siguranță cel mai important exemplu al stilului

antiohian.

Școala antiohiană apare în jurul anului 260 sub egida lui Lucian de Antiohia, la 80 de ani

diferență față de cea alexandrină.

Se pot distinge trei perioade bine delimitate în existența acesteia. Prima etapă, cea de

formare (260-360), a doua de apogeu (360-430), iar ultima, cea a decadenței (dupa 430).

Cei mai importanți reprezentanți ai acestei scoli catehetice sunt: Diodor de Tars, Teodor

de Mopsuestia, Polihroniu de Apameea, Ioan Gura de Aur. Metoda de cercetare a acestei școli

catehetice este una bazata pe exegeză științifică, pe cercetarea amănunțită a textelor scripuristice

vetero și neo testamentare, și bineînțeles pe interpretarea lor într-un stil istorico-literar.

Ea se distinge de celelalte școli ale vremii și prin stilul puternic rațional. A ajutat mult,

însă raționalismul a împins uneori în erezie - începând cu întemeietorul Scolii, Lucian, Arie,

trecând prin Teodor de Mopsuestia, și isprăvind cu Nestorie, unul dintre cei mai periculoși

eretici. Școala antiohiană a dat însă și oameni ca Eustatiu și Ioan Gura de Aur, a caror pietate și

ortodoxie au fost și sunt modele pentru toată creștinătatea. Se pot remarca patru tendințe care

caracterizează această scoală: moralism - prin Ioan Gură de Aur, care a creat adevarate

capodopere, iar prin Teodor de Mopsuestia se orienteaza spre pelagianism; folosirea filozofiei

aristotelice - favorizează o metodă pozitivă, precisă si analitică, dar și un raționalism care nu o

dată va înfrâna sensul Tradiției; în teologie se susține distincția între Persoanele divine, care sunt

numite Ipostaze; în hristologie se pune accentul pe umanitatea Mantuitorului, insistandu-se

uneori asupra acesteia așa de mult, încât se neglijează legătura care unește umanitatea cu

divinitatea in unitatea Logosului întrupat si se ajunge, chiar inainte de Nestorie, la tăgăduirea

Omului-Dumnezeu15.

Sfântul Ignatie de Antiohia este acela care a folosit pentru prima dată termenul de

creştinism, pentru a arăta noua situaţie creată în lume prin învăţătura lui Hristos; tot la el întâlnim

15 Pr. Dr. Mihail Bulacu, Școala exegetică biblică din antiohia, Tipografia „Ion C. Văcărescu”, București, 1931, pag 53.

pentru prima dată termenul de „Biserică catolică”, adică universală, sobornicească, pentru a arăta

atât unitatea de doctrină a Bisericii în opoziţie cu comunitățile eretice, cât şi universalitatea ei,

întinderea ei în spaţiu, ecumenicitatea ei.

Cel dintâi cunoscut membru este un preot Malchion, conducătorul unei scoli retorice

"eline", după spusa lui Eusebiu de Cezarea, școală care era însemnată la Antiohia. Malchion era

un om invațat și in ale teologiei. El este cunoscut din disputa cu episcopul Pavel de Samosata, pe

care l-a dovedit eretic (antitrinitar) într-un sinod ținut la Antiohia (268/269), dupa ce episcopul

reușise până atunci să-și acopere sau apere erezia. Nu se știe în ce consta învătământul lui

Malchion, dacă preda și învățătura creștina, nici daca a avut rol în începuturile școlii crețtine din

Antiohia16.

Începutul scolii este legat însă de Lucian, zis de Samosata, zis și de Antiohia. El era dintr-

o familie de seama și studiase la Edesa, unde conducea o școală creștina un anume Macarie.

Lucian s-a stabilit apoi la Antiohia, spre sfârșitul secolului al II-lea; a fost hirotonit acolo preot și

a condus școala. Această școalș a fost continuatș de alții și a luat mare avânt în secolul al IV-lea

prin studiile ei de exegeza biblica.

Dupa unele surse, Lucian a fost partizan al episcopului compatriot Pavel de Samosata și

de aceea a fost scos din Biserica sub următorii trei episcopi de Antiohia, până la 303, când ar fi

renunțat la erezie. Din istoria arianismului se știe apoi, ca Arie și alții se numeau syllucianiști,

adica erau colegi de studii cu Lucian și partizanii lui. Acesta este socotit de altfel izvor al

arianismului prin exegeza și teologia sa.

Lucian este cinstit totuși ca martir, mort în sanul Bisericii, în persecutia lui Maximin Daia

(312), fiind dus la Nicomidia, unde ar fi mărturisit și apărat creștinismului în fața împaratului,

dacă martirul Lucian nu este deosebit de preotul antiohian.

Lucian este însemnat mai ales ca recenzent al Sfintei Scripturi. El a facut o revizuire a

traducerii Septuagintei, în care se pare ca a introdus corecturi dupa textul ebraic si după

traducerea lui Teodotion, sau după locuri paralele. Se pare de asemenea că,el a căutat sa

corecteze cuvinte pe care nu le socotea potrivite.

Ca si Origen, la Cezareea Palestinei si la Alexandria, Lucian explica, la Antiohia, Sfanta

Scriptura, dar mai mult in scop exegetic, decat teologic-apologetic. Interpretarea lui se deosebea

de a alexandrinilor, fiind literala17.

16 Ibidem, pag. 12.17 Pr. Dr. Mihail Bulacu, Omilia Exegetică Biblică, Oradea, 1932, pag. 43.

Alaturi de Lucian este amintit un alt preot antiohian învatat, Dorotei, care se ocupa cu

mult zel de studiul Sfintei Scripturi și cunoștea limba ebraică, în care citea cu ușurința Vechiul

Testament. El cunoștea de asemenea bine știința elină. Dorotei era un om cunoscut și apreciat

chiar de împarat, care l-a numit mai mare peste vopsitoria de purpura de la Tyr. Eusebiu zice ca

l-a auzit si el explicand poporului Sfanta Scriptura cu mare îndemanare .

Nu se stie daca scoala antiohiana a avut un șir de profesori ca școala alexandrina. Ea a

devenit mai insemnata in a II-a jumatate a secolului IV, cu Diodor de Tars, de la care s-a

accentuat opoziția exegetico-teologică intre cele doua școli. Dintre ele, cea alexandrină a inclinat

în filozofie spre platonism, neoplatonism și eclectism, cea antiohiană spre aristotelism. Școala

antiohiană, n-a avut idealismul și elanul mistic al școlii alexandrine, dar a dat teologiei creștine

pe cei mai de seama exegeți, între care și pe Sfantul Ioan Gură de Aur.

Actul de lecturare principal în cultul nostru creștin ortodox este reprezentat de citirea

textului Sfintei Scripturi. Pericopele evanghelice și apostolice din Noul Testament, psalmii și

citirile din cărțile profetice și istorice ale Vechiului Testament acoperă viața de cult a Bisericii pe

toată durata anului liturgic. Însă prezența Sfintei Scripturi în viața creștinilor nu se încheie aici ea

fiind gasită în imne și cântări, formulări și expresii de cult. Putem spune chiar că Sfânta Scriptura

este un element prezent în mod continuu în viața de cult.

Biserica și Sfânta Scriptura prezintă o legătură de netăgăduit. Adevărata mărturie a

Sfintei Scripturi se află în Biserică, aici este tălcuită și tot aici a fost și este insuflată de Duhul

Sfânt tuturor celor care vor a fi madular al lui Hristos. Sfânta Scriptură, la rândul ei, este izvorul

credinței Bisericii noastre, este punctul de plecare și ghidul acesteia, identitatea și conținutul ei.

Știm că citirea individuală a Scripturii poate duce chiar la pericolul falsificării și

răstălmăcirii ei. În 1672, un Sinod local al Bisericii Ierusalimului a luat o hotărâre, unică în

istoria Bisericii Ortodoxe, prin care interzicea citirea ”de către toți” a ”Dumnezeieștii Scripturi,

fiind îngăduită doar celor dăruiți Duhului cu zelul cuvenit și cunoscători în profunzime, celor

care dețin metodele potrivite de a cerceta și a preda și a citi în întregime Sfânta Scriptură…”.

Decizia aceasta a fost însă o reacție la acțiunea misionară a calvinilor în zona și în epoca

respectivă18.

18 Ioannis Karmíris, Monumentele dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe, vol. II, Atena 1953, p. 768

Sfinții Părinți bisericești nu au interzis niciodată citirea Sfintei Scripturi, decăt a textelor

apocrife care n use citeau nici în biserică. Ioan Gură de Aur chiar încuraja acest obicei, el își

sprijină îndemnul acesta pe însăși Sfânta Scriptură.

Întâlnirea Sfântului Apostol Filip cu un dregător etiopian relatată în cartea Faptele

Apostolilor19, exprimă întru totu nevoia de oameni special pregătiți pentru tălcuirea Scrpturii.

Acest dregător se întorcea de la Ierusalim unde fusese să se închine înapoi în țara sa. Apostolul

filip văzănd că lectura cartea profetului Isaia, l-a întrebat dacă înțelege cea ce citește, dregătorul

i-a răspuns că va înțelege doar dacă îi va explica cneva.

Sfântul Ioan Gură de Aur caracterizează citirea Sfintei Scripturi ca fiind ”pășune

duhovnicească” și ”rai al desfătării”, cu mult superior raiului din Eden, căci, așa cum spune, noul

paradis a fost sădit de Dumnezeu nu în pământ, ci ”în sufletele celor care cred” și l-a întins peste

toată fața pământului și până la marginile lumii, căci Scriptura s-a răspândit pretutindeni.

Citirea Scripturii, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, este o îndatorire a tuturora și nu

doar a unora. La observația multora că Scriptura trebuie cercetată doar de slujitorii Bisericii și

mai cu seamă de monahi, le răspunde: ”Nu veniți cu asemenea justificări prostești, care sunt

vrednice de aspră mustrare și osândă! Nu spuneți: eu mă ocup cu chestiuni judecătorești sau sunt

funcționar de stat și mă ocup cu treburile publice. Nu îmi spuneți: eu am îndeletnicirea mea din

care îmi câștig traiul, am femeie, cresc copii, mă ocup cu un anume meșteșug, sunt cap de

familie, sunt om care trudește mult, așadar nu este îndatorirea mea să citesc Scripturile”. Aceasta

este treaba celor care au părăsit lumea și s-au dus în vârful munților și trăiesc acolo”.

Într-una din omiliile sale, cea despre bogatul nemilostv și săracul Lazăr, Sfântul citează

următorul pasaj: ”într-o casă mare nu sunt numai vase de aur și de argint, ci și de lemn și de

lut…”20. Pe baza acestui text, el compara oamenii cu vasele din diverse materiale iar uneltele

celor ce le făuresc cu Sfintele Scripturi. EL învață că rănile provocate de diavol pot fii vindecate

doar prin mijloace dumnezeiești.

Să putem opri de departe săgețile diavolului și să le respingem prin neîncetata citire a

Scripturilor. Nimeni nu se poate mântui, dacă nu se bucură de folosul duhovnicesc care vine din

citirea permanentă a Scripturii. Ne vom putea mântui doar dacă ne supunem acestei continue

tămăduiri care ne vine din citirea Scripturii.

19 Fapte 8:26-4020 II Timotei 2:20

În aceiași ordine de idei Sfântul Ioan spune că precum meșteșugarii cu uneltele lor

specifice pentru a modela materialul, așa și noi avem Sfânta Scriptură care modelează sufletele

oamenilor. Însă există și o diferență, meșteșugarii cu uneltele lor, spune Ioan Hrisostom, nu pot

să preschimbe materia obiectelor pe care le confecționează. Ei nu pot transforma aurul în argint.

De menționat este că nu se întâmplă același lucru și cu oamenii, care, prin citirea Scripturii, pot

să prefacă vasul de lemn în vas de aur.

Sfântul Ioan îndeamnă la citirea Scripturii, spunând că dacă cineva nu înțelege o parte din

Scriptură, să o citească pe toată spre înțelegere, iar dacă o citește pe toată se nu se atingă de acele

părți neînțelese de el, ci să ceară ajutorul celor învățați. De nu va putea primi ajutor din partea

celor care sunt învățați, atunci, spune sfântul, cu siguranță că Dumnezeu îl va lumina văzând

efortul lui. Apoi îl dă ca exemplu pe famenul Candachiei21.

În alt loc, dar în același context, face trimitere pasajele: ”Și eu, fraților, când am venit la

voi și v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înțelept”22 și

”cuvântul și propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești,

ci în adeverirea Duhului și a puterii”23.

El folosește aceste pasaje pentru a-i compara pe apostoli cu filozofii, spunând că filozofii

nu caută înțelepciunea pentru binele tuturor, ci mai degrabă pentru slava lor deșartă. Dacă se

întâmplă să spună ceva folositor, acel ceva rămâne ascuns în confuzie și imprecizie. Apostolii

însă și Prorocii, ca învățători ai lumii, toate le-au făcut limpezi și clare, ca fiecare să poată

înțelege din simpla citire. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că sunt pe înțelesul tuturor multe

locuri din Scriptură.

În același context, Sfântul Ioan Gură de Aur constată că ”citirea Scripturilor este o mare

frână în a nu păcătui omului. Iar neștiința Scripturilor este stâncă mare și prăpastie adâncă, ce a

născut erezii și a condus la o viață stricată. Ereziile, spune Sfântul nu izvorăsc doar din neștiința

scipturilor ci și din interpretarea lor greșită. Încercând doar a spicui din Sfintele Scripturi duce la

erezie, este de prisos să credem că în Scriptură se pot găsi informații care să nu îi fie de folos

omului și care să poată fii trecute cu vederea. Părintele nostru Ioan spune că „Scriptura este izvor

neecat de apă dumnezeiască”.

21 I Corinteni 10:1122 I Corinteni 2:123 I Corinteni 2:4

Sfântul Ioan Hrisostom ne învață și cum să citim Scriptura, el asemuind lectura sfântă cu

o ploaie, spunând că o aversă năpraznică udă pământul însă nu intră în dedesubtul lui, dar una

mai moale udă și pământul și trepat îl și pătrunde.

Într-o altă imagine, Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă pe cei ce citesc Scriptura cu un

copac sădit lângă un pârâu, spunând că un astfel de copac nu primește apă doar uneori, ci

întodeauna.

Într-o altă omilie scrie ”Pe o pășune se află multe flori, trandafiri, crini etc. cu multă

mireasmă. Citirea dumnezeieștilor Scripturi nu aduce doar miresmele florilor, ci și roadele care

hrănesc sufletul”. Astfel, ”citirea Scripturilor îi ajută să găsească alinare pe cei îndurerați, pe cei

împovărați de păcate și pe cei stăpâniți de gânduri păcătoase”.

Citirea individuală a Scripturii conduce adesea la exagerări, pe care Sfântul Ioan Gură de

Aur le osândește. În vechime exista obiceiul, de pildă, la mulți dintre cei bogați, să își procure

Scripturi decorate cu aur și să își împodobească cu ele bibliotecile lor bogate. Mai des întâlnit era

însă obiceiul ca femeile și copiii mici să își atârne evanghelia de gât și o poarte cu ei peste tot.

Sfântul Ioan Gură de Aur îi sfătuiește însă ca poruncile Evangheliei să și le înscrie în minte, nu

să le poarte atârnate de gât.

Astăzi Sfânta Scriptură este accesibilă tuturor, pentru că se predă în școli, se dezbate în

cercuri de ”studiu al Sfintei Scripturi”, se cercetează individual și în grup și se poartă vii discuții

asupra ei. În paralel, Biserica noastră se străduiește permanent ca învățătura Scripturii să aibă o

cât mai larga răspândire. Însă toate aceste eforturi își împlinesc țelul numai atunci când citirea și

tâlcuirea Scripturii este în strânsă legătură cu viața liturgică a Bisericii. Cu alte cuvinte, Sfânta

Scriptură poate și trebuie să fie studiată și înțeleasă individual, dar în paralel trebuie trăită în

Biserică prin participarea credinciosului la viața de cult și liturgică.

Interpretarea sau tâlcuirea Sfintei Scripturi a fost şi rămâne una dintre problemele

cardinale ale teologiei creştine, fiindcă de modul corect al înţelegerii ei a depins şi depinde

stabilirea adevărului dumnezeiesc şi mântuitor, pe care ea îl cuprinde, fiind descoperit prin Unul-

Născut Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi prin oameni aleşi, Profeţi şi Apostoli, care l-au aşternut

în scris. Şi din acest considerent, s-ar părea, la prima vedere, că, de fapt, tâlcuirea nu ar prezenta

o dificultate, daca cititorul sau ascultătorul ei s-ar lăsa condus de textul sacru.

Istoria creștinismului a păstrat în analele ei de la cele mai mici la cele mari cnflicte

religioase pe seama scripturi. În acest mod au apărut metodele de interpretare a Sfintei Scripturi

însă nu se poate socoti exhaustivă în soluţionarea înţelegerii tuturor textelor, cu atât mai puțin în

înțelegerea misterului lor.

Putem asemui textul Sfintei Scripturi cu un ocean. Adică ori cât de mult am încerca și ne-

am strădui nu am putea să îl traversăm, oricât de iniţiat ai fi în ştiinţa tâlcuirii ei, dar cu atât mai

greu este pentru cei de rând. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că această sfântă carte a fost

descoperită de Dumnezeu tuturor oamenilor, ea având ca unic scop mântuirea lor.

De aceea, trebuie pornit de la unele principii general valabile, în înţelegerea corectă a

Sfintei Scripturi, care pot fi mai uşor receptate şi pot deveni norme diriguitoare, atunci când

avem în faţă textul sacru, de care să ne apropiem şi să ajungem la sâmburele adevărului, sau, în

anumite cazuri mai dificile, să nu ne hazardăm, căzând în extremităţi, în greşeli. Aceasta

înseamnă să putem recunoaşte dificultăţile unor texte care ne sunt inaccesibile, recunoaştere care

presupune o iniţiere. De aceea, şi Sfântul Apostol Petru vorbeşte în cea de a doua epistolă a sa

despre greutatea înţelegerii unor lucruri din epistolele Sfântului Apostol Pavel, care, sunt “cu

anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neântăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi,

spre a lor pierzare”1. De altfel, în aceeaşi epistolă, marele Apostol, pentru a-i feri pe creştinii din

vremea sa de rătăciri, fixase cel mai important principiu privitor la tâlcuirea Sfintei Scripturi,

care rămâne mereu valabil, spunând răspicat: “Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a

Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia. Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din

voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt”24.

Se exclude, deci, de la început, interpretarea liberă, “după socotinţa fiecăruia”25, la voia

întâmplării şi de oricine. Este principiul de la care nimeni nu trebuie să facă excepţie. Şi, în acest

sens, este edificator răspunsul famenului etiopian dat Sfântului Apostol Filip, mărturisindu-se

prompt şi sincer, că nu înţelegea pasajul din proorocul Isaia, pe care îl citea, zicând: “Cum aş

putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?”26. Răspunsul dat de famenul etiopian la

întrebarea Sfântului Apostol Filip, dacă el înţelege ceea ce citeşte, este în concordanţă cu spusele

Sfântului Apostol Petru şi este demn de luat în consideraţie, nu numai pentru sinceritatea, dar şi

pentru inteligenţa lui. Răspunsul este clar, concret, după cum tot atât de concretă este

24 II Petru 3,16.25 Ibidem 1,20,2126 Fapte 8, 31.

transpunerea lui în faptă. Iar din cele relatate în continuare de Sfântul Luca, aflăm şi călăuzitorul

famenului, în persoana Sfântului Apostol Filip: “Şi a rugat (famenul) pe Filip să se urce (în car)

şi să şadă cu el”. Iar Filip i-a tâlcuit textul de la Isaia, unde se vorbea despre Mântuitorul Iisus şi

patimile Sale, când El întocmai “ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o oaie fară de glas

înaintea celui ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis gura Sa”27.

Faptul acesta istoric şi scripturistic, vrednic de crezare, ne pune în faţa unei realităţi

evidente, dându-ne răspunsul clar la întrebarea cine este călăuzitorul în înţelegerea sau

interpretarea Sfintei Scripturi. Călăuzitorul este un apostol al Domnului care nu numai că îi face

cunoscut adevărul cuprins în pasajul scripturistic respectiv, dar şi îl conduce pe famenul păgân

către credinţa în Iisus Hristos, pe Care îl şi mărturiseşte că este Fiul lui Dumnezeu28. Iar

mărturisirii îi urmează încreştinarea propriu-zisă prin primirea Botezului29. Prima concluzie care

se trage din acest fapt unic în felul lui, relatat de Sfânta Scriptură, este limitarea interpretării ei,

în cazul acesta, doar la Sfinţii Apostoli, respectiv Sfântul Apostol Filip. Se exclude deci

posibilitatea interpretării ei de către oricine. Şi o mărturiseşte famenul în sinceritatea sa, prin

răspunsul dat direct, datorită şi inteligenţei sale, fiindcă din cele relatate de Sfântul Luca, autorul

cărţii Faptele Apostolilor, şi primul istoric al creştinismului, acest famen nu era oricire, ci “mare

dregător al Candachiei, regina a Etiopiei, şi îngrijitorul tuturor vistieriilor ei”30.

Reţinem de aici şi atitudinea de, respect a acestuia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, pe

care nu se încumetă să-l interpreteze fară o călăuză sigură. Şi de fapt prin această atitudine a sa

emite un principiu, pe care ni-1 pune în faţă, pentru a fi cu luare aminte şi precauţi atunci când

citim sau ascultam Cuvântul lui Dumnezeu care se deosebeşte de cuvântul omenesc prin însăşi

obârşia sa şi care necesită un mod deosebit în înţelegerea lui. Iar atenţia şi respectul faţă de

Cuvântul lui Dumnezeu este cel dintâi şi cel mai sigur pas făcut în demersul interpretării Sfintei

Scripturi. De aceea şi cei mai mari interpreţi ai Sfintei Scripturi atenţionează pe cei carora le

vorbesc să aibe respectul cuvenit faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. ’Origen, de pildă, urmărea să

interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu pornind tocmai de la importanţa pe care i-o dădea.

El înţelegea sa-i conducă şi să-i înalţe pe creştini cu mintea şi cu inima la Dumnezeu prin

Cuvântul lui Dumnezeu care pentru el şi ascultătorii cărora li-1 tălmăcea reprezenta de fapt un

27 Isaia 53,7.28 Fapte 8, 37.29 Fapte 8, 38.30 Fapte 8, 27

prim “itinerarium mentis ad Deum”. Jar Fericitul Augustin, o parte însemnată din cuvântările

sale, prin care intrepreta Cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură, le începea, în mod

solemn printr-o frază care “îi facea atenţi pe ascultători, ca în cele ce urmează vor auzi, nu

cuvintele lui, ci'înseşi cuvintele lui Dumnezeu (verba Dei)”. Şi prin aceasta el intenţiona să

atragă atenţia asupra importanţei textului scripturistic, pe care are de gând să-l’dezvolte în

predica sa. Aceasta este şi rostul expresiilor folosite permanent de el: “Verba Domini noştri

Christi”, “Verba Domini ex Evangélico”, “Verbum Dei”31.

Şi tot acelaşi mare părinte al Bisericii obişnuia ca în introducerea cuvântărilor sale să-i

capteze pe ascultători prin importanţa pe care cerea să o dea Cuvântului lui Dumnezeu, el însuşi

pătrunzându-se de fiorii sfinţeniei lui. Şi o facea cu toată dorinţa de a se menţine şi rămâne sub

influenţa puterii lui harice şi sfinţitoare şi pentru ca tălmăcindu-1 să poată stabili adevărul.

Acelaşi cuvânt “naştere” raportat la Dumnezeu şi om capătă sensuri deosebite.

Apropierea cu evlavie şi bună cuviinţă de textul sacru, atunci când se încearcă să se stabilească

adevărul religios sau moral, pe care-1 cuprinde cu siguranţă, trebuie respectată. Iar tâlcuirea se

impune pe măsura vredniciei şi cinstei ce i se cade Cuvântului lui Dumnezeu. Este şi o precauţie

care duce la evitarea oricărei interpretări eronate a textului sacru, o călăuză care nu trebuie

părăsită pe tot parcursul reflecţiilor şi investigaţiilor făcute în acest domeniu. Sfântul Grigore

Teologul, referindu-se în general la modul de teologhisire pe care îl practicau ereticii din timpul

său, detestă lipsa de respect a acestora care îşi permiteau oricum şi oriunde să vorbească despre

Dumnezeu, raportându-se la Cuvântul lui Dumnezeu, aflat în Sfânta Scriptură, ca la orice altă

scriere omenească. Ori Sfântul Grigore rămâne teolog consacrat tocmai pentru atitudinea sa

corectă faţă de Sfânta Scriptură, pe care o tâlcuieşte convins că face teologie: “Căci, zice el, noi

am luat şi predicăm Dumnezeirea Fiului din marile şi înaltele graiuri ale Scripturii: La început

era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”32.

Iar în continuare sunt luate ca mărturie şi alte texte privind Dumnezeirea Fiului11.

Rămânând la această mare taină a Dumnezeirii Cuvântului devenit trup, avută în obiectivul

tâlcuirii prologului Evangheliei Sfântului loan şi de către Sfântul Vasile cel Mare în una dintre

omiliile sale, înțelegem și de aici aceeaşi atitudine de veneraţie faţă de textul sacru. Şi Sfântul

Vasile ca şi Sfântul Grigore urmăreşte prin tâlcuire stabilirea adevărului, rămânând fidel

Cuvântului lui Dumnezeu pe care-1 are mereu în obiectivul său: “La început era Cuvântul...”. Şi

31 loan N. Floca, Predica ’Periatului Augustin, în Mitropolia Ardealului, nr. 7-8/1963, pag. 581.32 loan 1,1

zice în continuare Sfântul Vasile şi insistă chiar: “Dacă te vei ţine cu tărie de aceste cuvinte, cu

nimic nu te vor vătăma maieştrii relelor învăţături”. Pentru că orice întrebare care ţi se va pune,

şi oricât de derutantă, îşi găseşte răspuns în aceste cuvinte, peste care nu se poate trece şi chiar

dacă ei vor întreba — “Dacă a fost, nu exista un timp înainte de naştere?”. Atunci “tu răspunde-i,

“la început”. Iar dacă îţi va spune mai departe: “Cum era mai înainte de a se naşte?”, tu nu lăsa

cuvântul “era”33.

Cuvântul dumnezeiesc nu trebuie urmărit după capriciile raţiunii umane, generatoare de

erori. Iar adevărul care nu poate fi decât unul' nu poate fi înlocuit cu erorile care sunt tot atât de

multe ca şi minţile oamenilor. Nici Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi supus gândirii şi logicii

omeneşti, fiindcă el are o raţiune şi o logică precisă, clară şi neschimbătoare şi care se impune să

fie urmărită de cel ce se încumetă să-l tălmăcească. O astfel de inversare nu a fost concepută de

Sfinţii Părinţi, fiindcă de Cuvântul lui Dumnezeu te apropii ca de o lumină de la care să te

luminezi.

Raportarea la Sfânta Scriptură ca la o carte inspirată de Dumnezeu, ca la o operă a

Duhului Sfânt scrisă de pana inspirată a unor oameni aleşi de Dumnezeu, care merită numele de

autori sacri, deschide perspectivele unei înţelegeri corecte a ei. Iar faptul că Sfânta Scriptură este

inspirată de Dumnezeu, presupune, din capul locului, din partea celui ce se apropie de ea o

conştientizare că prin ea vorbeşte Dumnezeu oamenilor şi că la rândul său cel care o

interpretează şi prin el trebuie să răsune glasul lui Dumnezeu.

De aici decurge un alt principiu care trebuie avut în vederea tâlcuirii Sfintei Scripturi. Şi

acesta este legat de adevărul dumnezeiesc cuprins în ea destinat tuturor oamenilor, indiferent de

structura şi de nivelul intelectual şi religios al lor. Fiindcă Sfânta Scriptură este mai presus de

toate o Carte a religiei care pune pe om în legătură cu Dumnezeu. Şi Dumnezeu se descoperă

prin ea, i se face cunoscut. Sfânta Scriptură nu-şi propune să elucideze probleme de ordin

ştiinţific, şi nu şi-a propus niciodată. Nici nu vrea să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu pe

această cale, dar nici nu respinge prin structura ei marile adevăruri ştiinţifice. Important este

faptul că ea este folositoare şi mântuitoare în egală măsură pentru toţi.

Ea se oferă tuturor, şi nu în mod diferit, cum exagera să susţină Origen, care îi separa pe

oameni în înţelegerea Sfintei Scripturi în trei categorii: pnevmatici, psihici şi somatici (trupeşti),

conform categoriilor platonice. Şi nici Cuvântul lui Dumnezeu nu se poate preta chiar la

33 Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XV-a, Despre credinţă, PSB, 17, p. 515

investigaţii, am putea spune de-a dreptul temerare, raportate la capacitatea a trei categorii de

oameni, aflaţi pe trepte diferite în accesul şi posibilitatea pătrunderii lui. Căci oricât de bine

intenţionat ar fi fost Origen şi oricât de zelos ar fi fost el în tâlcuirea Cuvântului lui Dumnezeu,

nu este admis ca să-l prezinte, aşa cum obişnuia el, ca pe “o nucă“ care pentru cei simpli, rămâne

cunoscut doar la suprafaţa lui, precum coaja cea amară, pentru cei mai avansaţi decât aceştia, se

prezintă precum coaja tare care se află sub învelişul verde, ceva mai valoros şi mai folositor,

după care urmează miezul dulce şi gustos care rămâne accesibil doar unei singure categorii de

oameni care pătrund şi ajung până la el şi se înfructă. Ori textul Sfintei Scripturi, care deşi diferă

din punct de vedere al accesibilităţii, nu poate să lipsească nici pe credincioşii de rând de

adevărul dumnezeiesc şi mântuitor şi pe care îl receptează nu numai pe calea raţionamentelor şi

cu mintea, dar şi prin simţurile religioase cu care sunt înzestraţi. Şi chiar în simplitatea minţii lor

şi a purităţii inimii, aceştia pot mai mult să priceapă din bogăţia şi frumuseţea Cuvântului lui

Dumnezeu decât cei superiori lor ca intelect.

Pornind dar de la acest principiu al destinaţiei generale a Sfintei Scripturi şi a problemei

interpretării ei, nu înţelegem nici să cădem în cealaltă extremă a posibilităţii interpretării de

oricine şi oricum, care duce la acel anarhism cunoscut în lumea sectelor, reamintind cuvintele

Sfântului Apostol Petru că Scriptura “nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia”34. De aceea,

Sfânta Scriptură a fost tâlcuită, în general, de către Sfinţii Părinţi având în vedere folosul fi

mântuirea păstoriţilor lor\ ţinându-se cont de apariţia scrierilor (cărţilor respective), de factorii

istorici, de tradiţie, de elemente de grai şi de tot ceea ce ţine de înţelegerea obiectivă, corectă a

textelor tălmăcite, de cuprinsul diferit al cărţilor Sfintei Scripturi — istoric, profetic, dialectic —

şi nu în ultimul rând de eliminarea subiectivismului.

Toate acestea nu pot fi neglijate şi nici nu au fost niciodată trecute cu vederea de Sfânta

Biserică şi de cei mai distinşi fii ai ei, Sfinţii Părinţi, autoritari în acest domeniu. De asemenea,

trebuie ţinut cont de factorul principal al fixării Canonului cărţilor Sfintei Scripturi, care este

autoritatea Bisericii noastre dreptmăritoare creştine. De aici înţelegem că tâlcuirea aparţine

Bisericii şi că ea se face de către fiii ei competenţi în domeniu, neabătându-se de la doctrina

ortodoxă. De aici rezultă totodată şi caracterul popular al tâlcuirii Sfintei Scripturi, care are în

vedere ţelul ei principal, mântuirea şi dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Iar acesta reprezintă

34 II Petru 1, 20

un principiu important de la care trebuia să pornească exegeza biblică şi pe care să se

fundamenteze toate demersurile ei.

De aceea, fără să intrăm în detalii, în cele ce urmează, vom da curs la modul de exegeză

al Sfântului Ioan Gură de Aur, care se încadrează în cele menţionate până acum. Mai întâi, el

evită exagerările, mergând la obiect, mai cu seamă atunci când se confruntă cu ereticii timpului.

Interpretarea sa rămâne fermă în a descoperi ascultătorilor, mai cu seamă prin intermediul

omiliei exegetice, adevărul revelat, mântuitor, pentru care ei trebuie să-şi asume responsabilitatea

cuvenită. Dăm ca model exegeza hristostomică ca fiind una practică, care urmăreşte să dea vieţii

oamenilor norme de orientare, de înoire, de transformare, exegetă care aduce Sfânta Scriptură în

centrul vieţii lor, în centrul familial şi în toate locurile şi sectoarele de activitate umană, în

raporturile dintre oameni, în toate colţurile vieţii sociale35.

Exegeza hrisostomică rămâne mereu fidelă adevărtdui dumnezeiesc revelat al Sfintei

Scripturi şi Tradiţii. Este orientată mereu spre Dumnezeu, iar Sfântul Ioan rămâne un slujitor al

Cuvântului lui Dumnezeu. Şi dacă Origen a împlinit o uriaşă operă critică a textului Sfintei

Scripturi, ceea ce nu reuşise nimeni până la el, apoi Sfântul Ioan reaşează cu siguranţă prin

omiliile sale exegetice textul Sfintei Scripturi în drepturile sale de călăuzitor viu şi de neînlocuit,

prin grai, al credincioşilor din veacul al IV-lea şi dintotdeauna36. Sfântul Ioan Gură de Aur, în

domeniul interpretării Sfintei Scripturi, se înscrie în opinia generală de interpretare a Sfinţilor

Părinţi, a duhului Sfintei Tradiţii din sfera căreia nici aceştia nu ies. Se axează în primul rând pe

interpretarea istorico-literară şi gramaticală a şcolii din Andohia al cărui reprezentant principal

rămâne. Fidel textului scripturistic, stăruie să-i descopere conţinutul folosind metoda gramaticală

în descifrarea adevărului, ţinând cont nu numai de textul urmărit, ci şi de context, evitând

trunchierea lui, eliminând interpretarea izolată şi păstrând spiritul specific al scrierilor sfinte.

Ţine neapărat ca interpretarea Sfintei Scripturi să se facă în Biserica unde lucrează Duhul

Sfânt37. în şcoala din Antiohia unde predomina logica aristotelică şi realismul, Sfântul Ioan

înţelege să facă exegeză biblică şi din considerente de ordin ştiinţific, de dragul aflării adevărului

şi mai ales pentru folosul sufletesc al păstoriţilor săi.

35 Pr. Constantin Provian, Activitatea pastorală ţi omiletică a Sfântului Ioan Hrisostom în Antiobia, Buzău, 1919, pag. 22-23.36 Pr. asist. dr. Alexandru Stan, Frumuseţea și sublimitatea doctrinară a stilului predicatorial al Sfântului Joan Gură de Aur, în două Omilii la sfinţii martiri, în Glasul Bisericii, XLIII, nr. 5-6, pag. 358.37 Pr, lect. Dr. Constantin Cornițescu, Sfinţii Trei Ierarhi interpreţi ai Sfintei Scripturi, în Studii Teologice, nr. 1-2/1976, pag. 85

La Sfântul Ioan, datele, cercetarea faptelor şi orice investigaţii legate de textul sacru, le

pune în slujirea adevărului, reprezentând factorii persuasivi şi determinanţi pentru ascultătorii

omiliilor exegetice. Deşi adept al interpretării literare, atunci când este cazul, dă importanţă şi

alegoriei, foarte mult apreciată de reprezentanţii Şcolii Alexandrine precum şi altor tipuri de

intrepretări. Vorbind, de pildă, despre Corabia lui Noe, îi dă acesteia şi evenimentului potopului

semnificaţii mistice şi morale, corabia servind ca imagine a viitorului şi prefigurând Biserica

Creştină. în Noe vede pe Hristos, în porumbel pe Sfântul Duh, în foile măslinului vede iubirea lui

Dumnezeu. Dar Sfântul Ioan nu iese din cadrul realului. Pentru el evenimentele din istoria sfântă

biblică reprezintă un suport al realului, al adevărului.

Niciodată nu exagerează atunci când tâlcuieşte textele Sfintei Scripturi, pe care le supune

investigaţiilor în spiritul obiectivităţii şi ţinând cont de faptul că nu toate textele se pretează la

interpretarea alegorică. în acest sens, în comentariul de la Isaia V, 3, stabileşte care pericopă

anume din Sfânta Scriptură poate să fie interpretată alegoric. Tâlcuirea hrisostomică urmăreşte

înţelegerea textului, sensului şi ideilor cuprinse în el. Cuvintele, versetele sau fragmentele,

Sfântul Părinte niciodată nu le rttpe de context, de autorul cărţii textului respectiv sau de

împrejurările în care s-au petrecut evenimentele istorisite. încât nu numai cuvintele contează sau

au prioritate, ci ideile pe care le conţin. Astfel se îndepărtează înţelegerea superficială a textului

sacru, ruperea şi izolarea lui de celelalte care duc la înţelegeri inexacte, eronate şi care în final

alimentau gândirea eretică.

Axat pe realitatea factica a marilor Taine ale Dumnezeirii, dintre care cea dintâi care a fost în

obiectivul disputelor, întruparea Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur oprindu-se asupra textului

de la Isaia 7, 14 — “Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu pe Emanuel” —, vede în

spusele proorocului nu numai litera textului, pe care el o atribuie sinagogii evreieşti, ci şi cele

împlinite care privesc Biserica Creştină, zicând: “Acum nu mai e vorba de ce are să se întâmple.

Acum ne minunăm de ceea ce s-a întâmplat... Iată fecioara... litera e a sinagogii, dar averea e a

Bisericii. Sinagoga a găsit scoica, dar Biserica a descoperit mărgăritarul. Sinagoga a vopsit lâna,

dar Biserica a îmbrăcat porfira... Evreica L-a născut, dar L-a primit întreaga lume. Sinagoga L-a

hrănit şi L-a alăptat, dar Biserica L-a avut şi s-a bucurat de El. La aceea buciumul vieţii, iar la

mine Strugurele adevărului... Aceea a semănat bobul de grâu în ludeea, dar neamurile cu secera

credinţei au secerat Spicul...”38.

38 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trad. pr. D. Fecioru, în Mitropolia Olteniei, 1964, nr. 11-12, pag. 952

Iată dar cum tâlcuirea printr-o minunată reflecţie hrisostomică şi teologică înfăţişează

profeţia lui Isaia devenită realitate. In general, tâlcuirea hrisostomică urmăreşte prinderea

sensului, a gândului sau a ideilor cuprinse în cuvintele sau versetele respective, aşa după cum am

spus. Dar este foarte important faptul că Sfântul Ioan ca interpret al Sfintei Scripturi se face

totodată wfctprefnl voii lui Dumnezeu, a Domnului şi Mântuitorului lumii şi Bisericii Sale. Iii

vrea să arate că Dumnezeu a vorbit prin Sfinţii Prooroci şi Sfinţii Apostoli care ne-au lăsat Sfânta

Scriptură. Iar interpretul, la rândul său, face un lucru dumnezeiesc dacă reuşeşte prin lucrarea sa

să transmită credincioşilor adevărurile de credinţă, astfel încât să le întărească şi mai mult

credinţa şi evlavia lor. De aceea, Sfântul Părinte socoteşte că tâlcuirea trebuie făcută cu teamă şi

frică de Dumnezeu împlinindu-I toate poruncile. Şi zice în acest sens: “Vă voi aduce martor pe

Pavel”. Şi continuă: “Eu în toate împrejurările alerg mereu la acest suflet sfânt, pentru că

cuvintele lui Pavel sunt legi dumnezeieşti pline de folos. Că nu Pavel este cel care vorbeşte, ci

Hristos”39.

După Sfântul Ioan Gură de Aur predicarea Cuvântului Lui Dumnezeu, în sensul de

tâlcuire, căci de fapt ce altceva este predica decât tâlcuirea Cuvântului lui Dumnezeu, este o

îndatorire fundamentală, dar tot el ţine să precizeze, să clarifice un lucru de o importanţă

capitală, că “sunt vinovaţi de osândă şi de pedeapsă tot atât de mare şi cei care nu predică spre

folosul credincioşilor ca şi cei care ucid pe ucenicii lor”, şi continuă, spunând că “ucigaşul ucide

trupul, pe când cel care predică spre a lui plăcere, ucide sufletul, că îi împinge la păcat pe

ascultătorii săi”.

Şi, în sfârşit, unul dintre cele mai importante principii, de care ţine cont Sfântul Ioan Gură

de Aur în interpretarea Sfintei Scripturi, este cel, aşa numit, al „adaptării divine la condiţiile firii

omeneşti", care este legat, propriu-zis, de învăţătura sa despre inspiraţia Sfintei Scripturi. Prin

aceasta el o deosebeşte de concepţia Şcolii Alexandrine care susţinea că înalta demnitate a lui

Dumnezeu este incompatibilă cu coborârea Lui până la noi în actul inspirării Sfintei Scripturi.

Ori, învăţătura hrisostomică în care domină iubirea dumnezeiască, nu putea lipsi nici aici, tocmai

spre a ne veni în ajutor nouă oamenilor în receptarea adevărului revelat dumnezeesc, în

înţelegerea şi exprimarea lui. Şi Dumnezeu însuşi S-a pogorât la om tocmai din această iubire,

pentru a-1 ridica în înţelegerea tainelor Sale dumnezeieşti. S-a pogorât până la noi “ţinând seama

39 Sfântul Ioan Gură de Aur, Primejdios lucru este ca predicatorii să predice pe placul ascultătorilor: Folositor lucru fi semn de foarte mare dreptate este să-ţi osândești propriile păcate, trad. Pr. D. Fecioru din Migne, PG, voi. 50, col. 653, 662, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-3/1979, p. 60

de micimea noastră şi S-a adaptat felului nostru de a vorbi, în limba noastră obişnuită, la

cuvintele noastre, la figurile noastre de stil, şi, în anumite limite, la modul nostru de simţire şi de

pricepere”40.

Este un act de concordanţă în lucrarea de inspiraţie divină un act prin care Dumnezeu ne

face accesibil oamenilor şi pe această cale şi transmiterea marilor adevăruri dumnezeieşti, prin

intermediul cuvântului Sf. Scripturi. De acest fapt trebuie să se ţină cont şi de interpret, iar Sf.

loan este cel dintâi care- îl împlineşte. i De asemenea, elementul uman nu trebuie neglijat, cum

se întâmplă mai mult în Şcoala Alexandrină. Iar Şcoala Antiohiană prin Sf. loan, „fără a cădea în

exagerările antropomorfiştilor din Egipt, a ştiut să pună în adevărată lumină raportul dintre divin

şi uman în Sfânta Scriptură”41. De aici şi principiul hrisostomic al adaptării divine la condiţiile

umane. Mai concret, există în Sfânta Scriptură multe texte care ar putea să pună în derută pe cei

neştiutori sau necunoscători ai acestui principiu. De aceea, Sfântul Părinte le pune în faţă acest

principiu ori de câte ori există asemenea texte.

Sf. loan “atrage luarea aminte că nu trebuie să înţelegem aceste cuvinte în sens material”,

ci “trebuie să avem în vedere că din grijă pentru slăbiciunea noastră s-a folosit de o astfel de

vorbire umilă”. Şi iată că în acest caz, Sf. Ioan Gură de Aur, tributar interpretării literare,

depăşeşte, atunci când este cazul, cadrul acesteia, tocmai prin acest principiu şi depăşeşte de fapt

şi eroarea alexandrină şi a lui Origen care se limita doar la o înţelegere alegorică sau vedea în ea

un ţel al oricărei interpretări scripturistice. Şi de fapt Sf. Ioan, în acest caz, al exemplelor date

mai sus, nu se sustrage de la interpretarea literară, ci caută sa explice cuvintele, termenii populari

şi expresiile populare folosite de autorul sacru, care nu scad cu nimic din valoarea textului sacru,

din adevărul cuprins în ele, ba din contră, o astfel de înveşmântate a cuvântului sacru este făcută

“pentru noi oamenii şi pentru trebuinţa noastră”.

Avem deci în faţa noastră două mari personalităţi în domeniul interpretării textului sacru

al Sfintei Scripturi, Origen şi Sf. Ioan Gură de Aur, cel dintâi deschizător de drum în exegeză şi

teologie în general, iar cel de-al doilea, continuator care desăvârşeşte, perpetuează şi îndreaptă

exagerările predecesorului. Cel dintâi, observăm cum intră în contradicţie cu propria-i poziţie

alegorică, interpretând texte care se pretează la o astfel de manieră alegorică printr-o interpretare

literară, aşa cum este şi cazul în textul de la Matei v. 29, 30: “Iar dacă ochiul tău cel drept te

40 Pr. prof. Vlad Prelipcean, Adaptarea divină in condiţiile omenești, în lucrările inspiraţiei divine, după învăţătura Sf. loan linsostomul, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1959, p. 404-40541 Pr. prof. Vlad Prelipcean, op. cit., p. 404.

sminteşte...”, recurgând el însuşi la o automutilare, devenind, poate şi dintr-un exces de zel,

famen. Sf. Ioan, însă, iese din orice fel de şablonism şi puternic ancorat în realitatea factică a

evenimentelor scripturistice, tâlcuieşte Cuvântul lui Dumnezeu ţinând cont şi de elementul uman,

de forma în care este exprimat, de forma obişnuită, populară adeseori, care dezvăluie pe înţelesul

tuturor adevărurile dumnezeeşti.

Aşadar, interpretarea Sfintei Scripturi rămâne în primul rând o lucrare a Bisericii. Ea

priveşte ierarhia bisericească şi pe orice creştin care citeşte şi ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, pe

care trebuie să-l înţeleagă corect, în duhul adevărului religios care nu poate fi decât unul, iar când

nu este înţeles există şi tâlcuiri competente, demne de crezare, ale Sfinţilor Părinţi care s-au

aplecat asupra întregii Sfintei Scripturi. Şi tot Sfinţii Părinţi au lăsat unele linii diriguitoare în

înţelegerea corectă, cât şi în ferirea de a se cădea în unele extremităţi sau exagerări periculoase.

Cele trei moduri de interpretare — literară, morală şi alegorică care îmbracă desigur şi alte

forme, cu nuanţe diferite, cunoscute de ermineutica biblică, nu pot fi neapărat aplicate la orice

text biblic, pentru că pot fi unele înţelese şi direct, dacă le încadrăm în contextul faptelor sau

evenimentelor respective. Insă înţelegerea textului în spiritul învăţăturii ortodoxe, în concordanţă

cu celelalte texte ale Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii reprezintă un factor care fereşte atât pe

interpret cât şi pe creştinul de rând de a nu ieşi din sfera adevărului42.

Atenţia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu aflat în Sfânta Scriptură, ca fiind inspirat de

Duhul Sfânt, deosebindu-se de cuvântul obişnuit emanat de mintea omenească, dă şansa

înţelegerii Revelaţiei Dumnezeieşti supranaturale. Totodată, având în vedere folosul duhovnicesc

şi mântuitor al Cuvântului lui Dumnezeu, el nu se poate socoti doar un bun propriu pentru cei

învăţaţi sau iniţiaţi în interpretarea lui, care de fapt rămâne o lucrare a Bisericii dreptmăritoare

creştine, ci şi un bun pentru creştinii cei simpli, care în modestia inteligenţei şi cunoştinţelor lor

din acest domeniu, compensează prin puritatea gândurilor şi simţămintelor lor, prin dorinţa

sinceră de mântuire, prin integrarea lor în viaţă şi trăirea Bisericii, prin ascultarea lui cu interes şi

frică de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi şi îndeosebi Sfântul Ioan Gură de Aur, pe lângă erudiţia lor

teologică şi enciclopedică, au ţinut cont de toate aceste principii care au devenit norme general

valabile în interpretarea Sfintei Scripturi.

42 Pr. Dr. Mihail Bulacu, Școala catehetică patristică, Oradea, 1928, pag. 78.

Capitolul 3: Lucrările Sfântului Ioan de Tâlcuire a Vechiului Testament

3.1. Prezentare generală

Putem spune, fără cea mai mică urmă de îndoială că acest mare sfânt al Biserici, Ioan

Gură de Aur este fără dar și poate cel mai cunoscut scriitor bisericesc. Datorită stilului, mesajului

și puterii de a schimba oameni prin cele ce el învăța, scrierile lui au fost citite și copiate- de

scribii vremii, de nenumărate ori. De aceea, spre bucuria și ajutorul nostru s-au păstrat foarte

multe opere de ale sale.

De altfel, copiștilor de atunci nu le era străin să îi atribuie sfântului texte bune cu autor

necunoscut, datorită faptului că era îndrăgit de credincioși. Ba chiar, uneori tăiau sau prelucrau

texte de ale sale pentru a fi recitite.

Se cunoaște faptul că volumul principal al textelor hrisostomice este sub formă de Omilii,

ele fiind recitate de la amvon, ori consemnate.

Hrisostom și început activitatea cărturărească ca exegetdin treapta de citeţ, în jurul anului

378, când s-a întors în Antiohia, din cauza unei boli prinse în perioada lui de asceză în peşteră.

Se înțelege faptul că textele scrise în această perioadă se remarcă ușor printr-o mai mare

preocupare filologică şi aplică mai fidel legile retoricii, îvățate de la Libanios (314-393)43.

Unele texte, cum ar fii „Despre preoție”, „Despre feciorie” sunt considerate ascetice,

datorită modului ultra- sistematic în care sunt expuse, fapt care se datorează probabil movitului

că nu era încă pus sub greutatea de a păstori suflete.

In perioada începând cu anul 386 şi mai apoi, şi-a continuat slujirea cărturărească, în

special sub formă de Omilie,care cuprindea şi teologie, şi elemente de pedagogie. Aceste Omilii

aveau ca bază şi punct de pornire texte biblice, pe care, cu siguranţă, le prelucrase şi înainte, ca

43 Stylianos Papadopoulos, Viaţa, activitatea și opera Sfântului Ioan Hrisostom, traducere Lect. Dr. Octavian Gordon, Editura Bizantina, București, 2014, pag. 33.

citeţ şi ca diacon. Acum, însă, faima şi poziţia lui îi asigurau mai uşor şi tahigrafi, care îi

consemnau în scris Omiliile. Astfel se explică faptul că marile grupuri de Omilii sunt datate,

sigur sau probabil, în special pe baza mărturiilor interne, în perioada de după 386. Acest lucru

este corect, desigur, dar cercetarea istorico-filologică şi teologică pe care a întreprins-o asupra

textelor biblice la care fac referire Omiliile începuse mult mai devreme, iar unele texte fuseseră

prezentate în faţa auditoriului. Altminteri, n-ar fi putut să aibă timp şi pentru o cercetare atât de

istovitoare, şi pentru obligaţiile multiple şi variate pe care le avea ca preot şi arhiepiscop, pe

lângă tot felul de păţanii şi cumplite prigoane. Trebuie mai degrabă să presupunem că, cel puţin

la Constantinopol, începând cu sfârşitul lui 397, îi va fi fost imposibil să găsească timp pentru o

cercetare istorico-filologică şi teologică vastă şi de lungă durată a textelor pe care le explica în

Omiliile lui. De altminteri, pentru multe Omilii exegetice, nu dispunem de elemente

convingătoare care să ne indice dacă ele au fost sau nu rostite în public în forma pe care o avem

astăzi. Aşadar, cel mai probabil, Omiliile au fost redactate şi au circulat, cu încuviinţarea lui

Hrisostom, într-o perioadă mai veche a vieţii lui.

Hrisostom însuşi, în Omilia lui «La hirotonirea întru treapta de preot...», spune că în acel

moment era «tinerel», nu avea experienţă învăţătorească, era, precum credincioşii laici, doar un

«ascultător» şi se bucura de linişte şi de o viaţă «departe de treburile lumeşti».

In acest loc şi în alte părţi, Hrisostom priveşte viaţa «departe de treburile lumeşti» pe care

o avusese recent o viaţă de «isihie», termen cu care era caracterizată numai sau în special viaţa

monahală. Aşadar, până în perioada acestei Omilii sau aproximativ până atunci, ducea viaţă de

călugăr şi nu avea nici o răspundere în Biserică. Ceea ce îşi asumă acum, în împrejurările

Omiliei, este «stadionul învăţăturii». Iar temerile pe care le exteriorizează privesc răspunderea şi

dificultatea de a fi învăţător44.

In paragraful 4 al Omiliei, este menţionat «cel dintâi tată» pe care «l-am pierdut», adică

episcopul pe care l-am pierdut şi pentru care «jelim». Noul bărbat care a fost adus însă pe tron

ne-a risipit tristeţea (coloana 698). Este vorba, de bună seamă, despre moartea (381) lui Meletie

al Antiohiei şi de urcarea pe tron a lui Flavian, în acelaşi an. Prin această menţiune se presupune

că evenimentul a avut loc recent, de vreme ce vorbeşte clar despre jeliri şi despre mângâierea pe

care a adus-o alegerea noului episcop. Astfel, această Omilie poate fi legată de momentul în care

diaconului Ioan i s-a încredinţat slujirea de predicator, şi nu de ziua în care a fost hirotonit preot

44 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, traducere Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. Istitutului Bibic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

(386), aşa cum susţin cercetătorii. în preajma anului 381 era mai uşor să se autocaracterizeze

drept «tinerel», deşi, de altminteri, până în urmă cu aproximativ doi ani, ducea, pe drept cuvânt,

ca sihastru, «o viaţă departe de treburile lumeşti».

Pe parcursul Omiliei nu menţionează nici măcar o singură dată că hirotonia lui avea să

urmeze acestui cuvânt. Cu puţin înainte de final îndeamnă simplu să înceapă cu toţii să se roage

pentru Biserică şi pentru «părintele şi dascălul» lor, adică pentru episcop.

Considerăm că, prin această frază, n-a vrut să spună: „dacă m-ar întreba, n-aş îndrăzni să

mă socot vrednic să fiu pus în rând cu preoţii". într-un atare caz, ar fi trebuit ca verbul a îndrăzni

să fie la optativ. Zice doar că acela îşi încheie predica, iar preoţii, în ceata cărora nu va îndrăzni

să se socotească pe sine, vor continua Sfânta Liturghie. Hrisostom a predicat imediat după

rostirea Citirilor. Câteva rânduri mai jos, ne înştiinţează că, deşi «înainte» ducea «o viaţă departe

de treburile lumeşti», a fost călăuzit «în mijlocul [credincioşilor]», într-o însemnată poziţie

publică, şi şi-a asumat «jugul», a primit povara cea grea.

Observăm că pentru «jugul» pe care şi l-a asumat foloseşte timpul trecut, «am luat pe

grumaji». Aşadar, îşi asumase deja această slujire mai devreme, nu se poate vorbi despre o

asumare a lucrării la puţin timp după sau în viitorul apropiat. In viitorul apropiat sau la puţin

timp după şi-ar fi luat asupră-şi jugul, dacă ar fi fost să urmeze hirotonia, ceea ce ar fi echivalat

cu asumarea răspunderilor preoţiei. Credem că nu este întâmplător faptul că în întreaga Omilie

Hrisostom nu aduce vorba deloc despre preoţie, ceea ce s-ar fi întâmplat cu siguranţă, socotim,

dacă ar fi ştiut că urma să-l hirotonească în scurt timp. Avea atâta respect şi frică de Sfânta Taină

a Dumnezeieştii Euharistii şi de cea a Preoţiei şi teologhisise despre ele atât de adânc, atât de des

şi într-un mod atât de realist, încât păşind -dacă, într-adevăr avea să păşească - către aceste Sfinte

Taine, ar fi vorbit negreşit despre ele. Acum le cere credincioşilor care ascultau să se roage

pentru el, fiindcă, după cum ştim, preţuia în chip deosebit slujirea de învăţător şi de

propovăduitor, care cerea efort şi ajutor («sprijin») dumnezeiesc.

O dificultate mai mare pentru acceptarea evenimentelor aşa cum încercăm să le

prezentăm o constituie ultima frază a fragmentului de mai sus, cea despre «comoara

(încredinţată)» pe care Hrisostom trebuie să o înapoieze Domnului neştirbită în ziua judecăţii

finale. Ştim că în tradiţia liturgică a Răsăritului la oficierea hirotoniei în treapta de preot

episcopul îi încredinţează celui hirotonit Dumnezeiasca Euharistie, rostind cuvintele: «Primeşte

Odorul aceasta». Termenul «comoară (încredinţată)» este folosit însă în limbajul bisericesc şi

teologic mult mai larg şi, între altele, are şi sensul de „Sfânta Tradiţie" şi înseamnă mai ales

darurile Sfântului Duh. Hrîsostom foloseşte termenul «comoară (încredinţată)» şi ca să arate

dragostea şi în general predania pe care Sfântul Meletie al Antiohiei (+381) a lăsat-o ortodocşilor

din Antiohia.

Prin urmare, cuvântul «comoară» din ultimul fragment al Omiliei noastre are sensul mai

general de „credinţă", de „predanie", pe care Domnul i-a încredinţat-o ca pe «un talant»

diaconului Ioan, care s-a şi remarcat ca „Gură de Aur". Nu este întâmplător, de asemenea, faptul

că Hrisostom leagă «comoara» de «talant», care este, de pildă, harisma cuvântului, şi nu harul

dumnezeiesc, care este prin excelenţă Taina Preoţiei.

3.2. Omilii la Facere

Mulţi creştini nu realizează că evenimentele relatate în Cartea Facerii au un caracter

literar şi istoric, acestea făcând parte din temelia credinţei creştine. Toate doctrinele biblice ale

teologiei îşi trag rădăcinile, direct sau indirect, din Cartea Facerii. De aceea, a o acceptă că atare

este o condiţie esenţială pentru a-L înţelege pe Dumnezeu şi planul Sau pentru om. Dacă Facerea

este doar un mit sau o alegorie, atunci doctrinele creştine nu au nicio baza. Cartea Facerii nu

poate fi luată decât literar. Pe deasupra trebuie amintit că nu poţi “interpreta literar”, căci

expresia “interpretare literară” reprezintă o contradicţie de termeni. Cartea Facerii, ori o iei

literar, ori o interpretezi! Este important de reţinut că ea trebuie luată literar, în afară de cazul în

care este evidenţă exprimarea simbolică.

Pentru început trebuie să reţinem că cele Şase Zile ale Facerii nu sunt un proces natural;

ele sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze întregul proces natural al lumii. Ele

sunt lucrarea lui Dumnezeu; prin definiţie ele ţin de miracol, nepotrivindu-se cu legile firii ce

cârmuiesc lumea pe care o vedem în prezent.

Se pare că aici avem principala sursă a neînţelegerii între teoria ştiinţifică şi descoperirea

religioasă. În timpul celor Şase Zile s-a făcut însăşi firea; cunoaşterea noastră actuală a legilor

firii nu are cum să ne spună cum au fost alcătuite aceste legi. Întreagă tema a începuturilor, a

facerii tuturor lucrurilor este deci în afară ştiinţei.

Sfinţii Părinţi care au scris despre Facere au subliniat un lucru în mod deosebit: lucrarea

ziditoare a lui Dumnezeu în Cele Şase Zile este spontană, are loc dintr-o dată.

Despre prima zi a creației Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe credincioși să se se

minuneze de Moise, care spre deosebire de prooroci nu a primit a scrie desprelucruri care

urmează a trece, ci dimpotrivă, despre lucruri care s-au întâmplat de mult, iar când auzim

cuvintele cărții Facerea să nu cred că gura lui Moise le-a grăit ci că Însuși Dumnezeu ni le-a spus

prin autorul Pentateuhului45.

Deși versetul „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul...”46, face clar referire la

cele două lumi, nevăzută- cerul și văzută- pământul, observăm cum Sfântul Ioan ne explică de ce

textul Facerii nu începe prin a da informații despre crearea lumii nevăzute. Poporul evreu, fiind

un popor mult iubitor și legat de materialitatea acestei lumi ar fii avut impedimente în al cunoaște

pe Dumnezeu se începea cu o frază de genul „La început a făcut Dumnezeu pe ângeri și pe

arhangheli”47.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirea să la Ziua a Cincea a Facerii, evidențiază precizia

şi acurateţea ordinii în care se descrie zidirea. Astfel, despre Ziua a Cincea scrie următoarele:

După cum pământului i s-a spus numai atât: să dea pământul din sine verdeaţă, şi pământul a dat

fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse toate la fiinţă, tot

aşa şi acum a spus: Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele, şi păsări să zboare pe

pământ, pe întinsul tăriei cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de

deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Dumnezeu a creat toate nu numai pentru trebuinţă

noastră, ci şi pentru dărnicia Lui, că noi văzând bogăţia nespusă a făpturilor sale, să fim uimiţi de

puterea Ziditorului, putând astfel şti că toate acestea au fost aduse la fiinţare cu o mare

înţelepciune şi bunătate şi spre cinstirea omului ce avea să fie creat.

La începutul Omiliei a IV-a,Sfântul Ioan se minunează din nou de faptul că la fel ca în

prima zi Dumnezeu crează totul doar prin cuvânt desparte pământul de ape: „Dumnezeu a zis:

"Sa fie o intindere intre ape si ea sa desparta apele de ape". Dumnezeu a facut intinderea si a

despartit apele care sunt dedesubtul intinderii de apele care sunt deasupra intinderii. Dumnezeu a

numit intinderea cer. Astfel a fost seara si a fost dimineata.”48.

45 21 new folder, 4146 Facere, I, 20.47 21 new folder, 4148 Facer.....

Minunandu-se de măreţia zidirii lui Dumnezeu, Sfântul Vasile scrie: Să slăvim pe Marele

Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe

Cel care e mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor ce cad sub simţurile noastre şi din

trupurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus

de măreţie, care întrece toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu cunoaştem natură

existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se

vădeşte a fi neputincioasă în faţă celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se

cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Ziditorului, Căruia se cuvine toată slavă, cinstea şi puterea,

în vecii vecilor, Amin.

„Apoi a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau, a facut barbat si femeie”, prin tâlcuirea

cestor cuvinte vedem că omul este, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, o valoare unică in cer şi pe

pămînt. Atitudinea faţă de om Incepind cu Dumnezeu şi sfirşind cu ultima fiinţă din lume este

aceea a dragostei calde şi neîncetate, a filantropiei. Omul este preţuit întîi pentru că el a fost creat

după chipul luit Dumnezeu. Ca chip al lui Dumnezeu, el exercită putere suverană asupra tuturor

făpturilor de pe pămînt şi asupra pămîntului însuşi, dar nu şi asupra oamenilor propriu zişi,

pentru că ei sint toti egali. Omul a fost creat la urmă, pentru ca el să aibă toată creaţiunea de pînă

la el, drept casă şi masă. Ea îl aştepta pe el ca pe un stăpîn. In al do'ilea rind, omul este preţuit

pentru grifa deosebită pe care Dumnezeu a avut-o faţă de situaţia sa de după cădere ,pină intr-

atît, incit a trimis în lume să se întrupeze ca om pe însuşi Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos.

Dumnezeu se face om spre a face pe om dumnezeu. Nu poate fi o cinstire şi o preţuire mai mare

ca aceasta. De altfel, de la începutul pînă la sfîrşitul lumii, omul stă în centrul ei. dominindu’-i

istoria şi determinîndu-i orientările şi s-ansurile. Chiar cînd e doborît de viforul patimilor şi pare

a se fi făcut una cu praful şi cenuşa, omul se poate ridica, prin ajutorul lui Dumnezeu şi efortul

său personal continuu, mai frumos şi mai strălucitor ca înainte. Fiinţa omului e alcătuită din trup

şi suflet, ambele de mare preţ, dar mai de preţ fiind sufletul: «nimic nu egalează sufletul, nici

chiar lumea toată», zice autorul nostru. Grija pentru sufletul omului e ca un leit-motiv care trece

prin toate operele Sf. Ioan Gură de Aur.

Despre sabbath-ul odihnei lui Dumnezeu după creaţie, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

Aici dumnezeiască Scriptură spune că s-a odihnit Dumnezeu de lucrurile Sale; în Evanghelii

Hristos zice: Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez (Ioan 5, 17). Nu se pare, la auzul

acestor cuvinte, că este contrazicere între cele spuse? Să nu fie! Nu este nicio contrazicere între

cele scrise în dumnezeiască Scriptură. Când Scriptură ne spune aici că Dumnezeu S-a odihnit de

lucrurile Sale, ne învaţă că Dumnezeu în ziua a şaptea a sfârşit de creat şi de adus totul de la

nefiinţă la fiinţă; când Hristos ne spune că Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez, ne arată

continuă Lui purtare de grijă; numeşte lucrare menţinerea celor care au fost făcute, dăruirea

dăinuirii lor şi ocârmuirea lor în toată vremea. Dacă n-ar fi aşa, cum ar dăinui universul acesta –

toate cele văzute şi neamul omenesc – de nu ar fi mâna cea de sus, care le ocârmuieşte şi le

rânduieşte?

Privind minunea care se petrece zilnic în ceea ce ne-am obişnuit a numi natură – de pildă,

creşterea deplină a unei plante, a unui animal ori chiar a omului, dintr-o sămânţa minusculă – nu

avem cum să nu vedem continuă lucrare ziditoare a lui Dumnezeu. Totuşi nu este acelaşi lucru

cu Facerea din cele Şase Zile, întâia aducere în fiinţare a tuturor celor existente. Primul capitol

din Cartea Facerii descrie această zidire unică şi irepetabilă.

Datorită faptului că aceste omilii au fost rostite în zilele postului mare, omiliile Sfântului

Ioan la Facere nu suntpline doar de tâlcuiri ale scripturi, ele conțin de asemenea și sfaturi,

mustrări și de asemenea laude pentru poporul drepcredincios.

3.3. Omilii la Psalmi

Una din cele mai mari edificii literare hrisostomce este colecția sa de omilii.. Dacă s-ar fi

păstrat integral ar fi cuprins mai multe tomuri. Din nefericire, doar șaizeci de omilii păstrate

alcătuiesc însă un volum de mari dimensiuni. Sfântul Fotie cel Mare (cea 820-897) le

menționează în Bibliotheca sa şi le compară cu Omiliile la Facere.

În mod natural operele marelui învățător sunt reprezentate de un amestec de limpezime,

deosebire înaltă, elevaţie şi dulceaţă, dar în cazul Omiliilor la Psalmi stilul său îmbracă podoabe

mai strălucitoare, bogăția nestăvilită a limbajului, creativitatea inopinantă și nu în ultimul rând,

vehemența discursului.

În privinţa titlului lucrării, Sfântul Fotie face sugestia ca titlul Logoi, prezent în

manuscrise, să fie înlocuit cu cel de Homiliai. De asemenea, tot el le aplică titlul Hermeneiai,

Tâlcuiri.

Marea sa operă este deschisă de Omilia la Psalmul 3, care nu pare să facă parte din

aceiași serie datorită structurii diferite, după cum nici Psalmul 41. Psalmii 1 şi 2 lipsesc în

totalitate şi nu știm dacă ei lipseau și pe vremea Sfântului Fotie, care vorbește de niște lacune,

dar nu și despre aceasta. E posibil ca aceștia să fi existat încă pe vremea lui Fotie. Seria se

continuă cu nouă psalmi până la Psalmul 12, după care urmează o lacună mare până la Psalmul

43. Datorită faptului ca Psalmul 41 are comentate doar primele versete se consideră că și accesta

ar face parte din altă serie.

Urmează încă şapte tâlcuiri până la 49. După acestea iarăşi lipsesc 58 de psalmi până la

Psalmul 108.De la Psalmul 108 până la sfârşit seria este completă, fără Psalmul 118, cel mai

lung. Putem degaja mai multe serii astfel: 3-12; 41; 43-49; 108-117; 119-150. Din acest motiv

considerăm că Sfântul Ioan Gură de Aur a scris comentarii la toți Psalmi, altfel nu am avea

aceste serii și doar niște comentarii la Psalmi dispuse în mod aleatorii. Cel mai probabil că restul

au fost pierduți .

Din textul psalmilor rămași ne putem da cu ușurință seama că aceștia fac parte dintr-o

serie unitară. Ba chiar se fac aluzii la alți psalmi la numărul și la ordinea lor. Această serie

grandioasă de scrieri cu siguranță că nu putea fi scrisă în perioada șederii sale în Constantinopol,

deoarece grijile arhierești l-ar fi lăsat fără timpul necesar redactării lor. Cel mai probabil au fost

scrise în perioada șederii sale la Antiohia.

În mod cert că Sfântul Ioan Hrisostom, pentru tâlcuirea acestui text de origine vetero-

testamentară a folosit o psaltire ce era făcută după textul Septuagintei. El citează adeseori şi alte

variante: ale lui Aquila, Symachos şi Theodotion şi de asemenea, destul de frecvent.

De cele mai multe ori lasă pe seama cititorului aprecierea și alegerea, deoarece scopul său

principal nu este unul de natură filologică, cum ar fi să stabilească care este sensul cel mai

apropiat de textul iudaic, ci scopul lui este în primul rând unul moral şi duhovnicesc. Astfel

pentru Sfântul Ioan textul scripturistic este pogorăminte divină ce îl înalță pe om.

Din perspectiva Sfântului Ioan, Scripturile sunt moștenirea lăsată de Dumnezeu Bisericii,

iar oricine are o moștenire o cercetează. De asemenea spune că aceste scrieri scripturale insuflate

de Duhul Sfânt reprezintă unul din modurile în care Dumnezeu comunică cu noi, ele fiind

asemenea unor scrisori scrise de Dumnezeu și adresate nouă fiilor și fiicelor Lui.

Ne îndeamnă Sfântul Ioan să deschidem aceste scrisori și să cercetăm moștenirea lăsată

nouă ca nu cumva altfel să o pierdem cumva. Mai mult să o cercetăm cu de amănuntul și să ne o

însuși după cum ni se

Scripturile sunt în primul rând morale şi hagiografice. Interpretarea Sfântului Ioan nu se

menţine astfel la nivel literal şi nu atinge decât rareori tâlcuirea alegorică, oprindu-se la

înţelesurile tropologice, morale. Scopul său este în mod evident acela de a cultiva virtutea şi de a

lupta împotriva viciului şi patimilor. Modelul pe care pare a-] fi urmat este Comentariul la

Psalmi aparţinând lui Diodor din Tars, mentorul Sfântului Ioan Gură de Aur în studiile biblice şi

cel ce a condus şi îndrumat as-keterion-u\ din Antiohia până la expulzarea acestuia de către

Valens în 372. Metoda de interpretare a textului rămâne, prin urmare, fidelă şcolii din Antiohia,

unde sensul istoric ocupă un loc destul de important, alături de cel moral, formativ.

De aceea autorul cuprinde o mare varietate tematică, având în centru confruntarea dintre

patimi şi virtuţi. Astfel, prigonirea lui David de către fiul său, Abesalom, devine un bun prilej

pentru a ilustra tema iubirii faţă de vrăjmaşi precum şi o meditaţie asupra diatribei sapienţiale, că

„cei fărădelege vor fi prinşi în însuşi laţul fărădelegii lor". „îi învaţă, aşadar, din faptele înseşi,

arătându-le că încă mai înainte de pedeapsa veşnică, răutatea este ea însăşi propria pedeapsă"

(Omilia la Psalmul 7).

Este o temă recurentă în aceste Omilii la Psalmi, precum şi critica lăcomiei şi a poftei de

înavuţire. Psalmul 48 este o astfel de invectivă la adresa bogaţilor şi în acelaşi timp o usturătoare

ironie faţă de cei ce îşi leagă faima de morminte: „Vezi cum profetul ne depărtează de răutate şi

de lăcomie nu numai pornind de la cele viitoare, ci şi de la cele ce se întâmplă în viaţa de aici,

vezi cum ne conduce spre virtute, nimicind nebunia pentru avuţii şi numind nebuni pe cei care

tânjesc după cele prezente şi arătându-i nebuni prin faptele lor? Căci ce este mai nebunesc, spune

mie, decât un om os-tenindu-se, chinuindu-se să adune atâtea şi alţii să se bucure de ostenelile

lui? Ce este mai rău decât această trudă zadarnică, când el va muri rămânând numai cu ostenelile

şi cu sudorile, lăsând altora bucuria de bogăţiile pe care le-a adunat?". Şi: „Ce este mai rău decât

această nebunie de a considera mormintele casă pentru veşnicie şi de a aspira la acestea? Căci

mulţi adeseori şi-au făcut mormintele mai strălucitoare decât casele. Fie se ostenesc pentru

vrăjmaşii lor, fie pentru viermi şi pulbere, cheltuind averile lor fără nici un folos. Căci aşa este

cugetul celor ce nu au nădejdea bunătăţilor viitoare".

In contrast, sărăcia apare de cele mai multe ori ca o virtute, alături de blândeţe şi

smerenie, ale căror tipuri sunt întruchipate de David şi Moise. O altă temă frecventă este

suferinţa dreptului. Viaţa duhovnicească este adeseori prezentată de Sfântul Ioan ca o bătălie cu

duşmani împresurând din toate părţile, dreptul având mereu pe Dumnezeu ca aliat. De aici

insistenţa Sfântului Ioan asupra ideii că omul trebuie şi el să depună eforturi pentru mântuirea

personală, alături de ajutorul dumnezeiesc şi de harul lui Hris-tos.

Pe lângă har este nevoie de credinţă şi de virtute, de râvnă rrpoGuuia căreia se opune

paGuuta, trândăvia, nepăsarea, neglijenţa. Psalmul 4 este aproape în întregime dedicat rugăciunii.

Pagini întregi descriu metoda sau modul rugăciunii bine primite de Dumnezeu, rugăciunea curată

care se face vrednică de spectacolul şi priveliştea îngerilor: „Dar eu răspund că rugăciunea este

legătură a dragostei care ne uneşte cu Dumnezeu, deprinzându-ne obişnuinţa convorbirii cu El şi

inspirându-ne iubirea de înţelepciune. Căci dacă cineva care este împreună cu un om minunat

rodeşte multe din relaţia cu el, cu cât mai mult nu va rodi cel ce vorbeşte cu Dumnezeu în

rugăciune neîncetată?

Dar nu cunoaştem câştigul rugăciunii pe cât ar trebui, fiindcă nu luăm aminte la ea cu

acrivie, nici nu ne folosim de ea după legile lui Dumnezeu. Când avem de vorbit cu anumiţi

oameni atunci ne compunem atitudinea, mersul şi îmbrăcămintea şi toate le armonizăm cu buna-

cuviinţă şi astfel vorbim cu ei. Dar când venim înaintea lui Dumnezeu căscăm, dormităm, ne

întoarcem în toate părţile cu nepăsare. Şi dacă ne plecăm genunchii la pământ, mintea rătăceşte

în piaţă. Dar dacă ne rugăm cu toată evlavia cuvenită, ca nişte oameni care urmează să vorbească

cu Dumnezeu, ce mare câştig8 vom rodi, chiar mai înainte de a primi ceea ce cerem! Căci omul

învăţat

h Este vorba de câştigul duhovnicesc. înainte de a primi cele pe care le cerem de obicei

de la Dumnezeu, rugăciunea în bună cuviinţă ne aduce roade duhovniceşti, care sunt mai mari

decât orice alte cereri sau dorinţe ale noastre.

să vorbească astfel cu Dumnezeu va fi un înger pe pământ. Astfel sufletul se desface de

legăturile trupului, astfel cugetul îi devine înălţat de la pământ la cer, astfel se strămută la cer,

astfel priveşte cu dispreţ lucrurile trecătoare ale vieţii, astfel stă lângă tronul împărătesc, şi sărac

de ar fi, slugă sau om simplu, sau neînvăţat. Căci Dumnezeu nu caută la frumuseţea limbii, nici

la potrivirea cuvintelor, ci la frumuseţea sufletului. Dacă sufletul vorbeşte cele plăcute Lui, toate

dorinţele i se împlinesc. Vezi ce uşor lucru este rugăciunea? Căci cel ce se prezintă înaintea

oamenilor trebuie să aibă şi elocinţă şi să îi linguşească şi pe toţi cei din jurul stăpânului şi să se

gândească încă la multe altele ca să fie bine primit. Dar aici nu e nevoie de nimic decât de un

suflet veghetor şi care să înlăture tot ceea ce îl împiedică să fie aproape de Dumnezeu. „Eu sunt

Dumnezeu de aproape, iar nu Dumnezeu de departe"9.

Faptul de a fi departe depinde de noi, căci El este întotdeauna aproape. Dar ce spun că nu

avem nevoie de elocintă? De multe ori nici de cu-vinte nu avem nevoie. Căci dacă îi vei vorbi

din inimă şi II vei chema pe El cum trebuie şi atunci cu uşurinţă te va primi. Aşa 1-a ascultat şi

pe Moise; la fel şi pe Ana. Nu este de faţă nici un soldat, care să te respingă, nici scutier care să-

ţi taie prilejul. Nimeni care să-ţi spună: acum nu este cu putinţă să te apropii, vino mai târziu. Ci

atunci când vii, El stă să te asculte fie că eşti la vremea prânzului, fie la cină, fie prea târziu, fie

în piaţă, fie pe drum, fie în pat, fie când te-ai înfăţişat la tribunal lângă magistrat şi II vei chema

pe El, nu va fi nimic care să împiedice cererea, dacă II vei chema cum trebuie".

Cu toate că Sfântul Ioan caută să ofere fiecărui psalm un fundament istoric şi adeseori

completează literalitatea biblică, dezvoltând subiectul cu detalii istorice, totuşi tâl-cuirea

alegorică nu lipseşte cu desăvârşire. O introduce adeseori prin expresia Kcrr' dvaytjyr|v, potrivit

anagogiei, sensului alegoric. In aceste cazuri, îndeosebi, Sfântul Ioan oferă o interpretare

hristologică a psalmilor, acolo unde este posibil model a interpretării anagogice hrisostomice,

fiindcă aici alături de interpretarea istorică, avem tâlcuirea anagogică a întregului psalm şi nu

doar a unuia sau două versete ca în celelalte cazuri.

In această viziune Ierusalimul este Ierusalimul ceresc, iar Sionul cel adevărat este

Biserica întărită de Hristos nu prin zăvoare sau porţi trainice, ci prin Crucea Sa. Biserica,

mărindu-se în ciuda atâtor potrivnicii şi duşmănii, a fost înălţată mai presus de ceruri.

Un alt aspect care reţine atenţia cititorului este modul de citare a Scripturilor, care este el

însuşi prin sine o metodă interpretativă. Bogăţia citatelor scripturistice şi felul în care textele sunt

apropiate unele de altele, luminându-se reciproc, constituie o hermeneutică aparte. Textul

psalmilor, text esenţial mente profetic, este ilustrat prin bogăţia citatelor corespondente din alţi

profeţi, culminând, bineînţeles, cu citatele din Noul Testament. Unele din aceste citate urmează

fidel textul Septuagintei, altele îl adaptează uşor tâlcuirii, prin mici adaosuri sau mici schimbări

de cuvinte, iar cele din Noul Testament prezintă mici diferenţe faţă de textul consacrat, încât

putem presupune că Sfântul Ioan a urmărit versiuni paralele. In traducerea citatelor am păstrat

forma în care ele apar la Sfântul Ioan, astfel că unele diferenţe faţă de Biblia aprobată de Sfântul

Sinod sunt inerente.

După cum am arătat, aceste diferenţe, fie reflectă textul Septuagintei (adeseori s-a impus

retraducerea lui), fie provin din folosirea altor versiuni ale Noului Testament, fie, în sfârşit,

aparţin Sfântului Ioan, care citează din memorie. Nici textele citate după Septuaginta nu sunt

unitare. Adeseori diferă, ceea ce pare a indica faptul că Sfântul Ioan a folosit chiar pentru

Septuaginta, versiuni diferite.

3.4. Comentarii la Iov

Iov este prezentat ca atletul desăvârșit al lui Dumnezeu, în confruntarea cu puterile răului

dezlănţuite prin îngăduinţa lui Dumnezeu. În faţa nenorocirilor, Iov rămâne neclintit în credinţă,

dar în sufletul său se nasc întrebări metafizice cu privire la soarta omului în faţa unui Dumnezeu

neînţeles, ceea ce face ca drama lui Iov să capete o valoare universală, înfăţişând spectacolul

unei suferinţe general umane.

Comentariul Sfântului Ioan urmează textul Scripturii verset cu verset, lărgind ceea ce este

exprimat numai laconic în Scriptură cu detalii istorice şi contextualizări, conferind astfel

exegezei sale un caracter ştiinţific riguros, cum sunt toate exegezele Sfântului Ioan Gură de Aur.

Printre personajele Vechiului Testament, Iov este, fără îndoială, cel pe care Sfântul Ioan

îl citează cel mai des în toate operele sale, încât nu este surprinzător faptul că i-a consacrat o

carte întreagă. Comentariul la Iov se structurează în jurul personajului central, dezvoltând

subtemele specifice Sfântului Ioan Gură de Aur: pronia lui Dumnezeu, suferinţa dreptului,

ispitele şi moartea, rolul îngerilor în mântuirea oamenilor, educaţia copiilor.

Portretul lui Iov se distinge clar de celelalte teme. În Iov avem imaginea eroului perfect, a

atletului desăvârşit al lui Dumnezeu, model de supunere şi de răbdare, care, în cele mai grele

încercări, nu încetează să spună: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului

binecuvântat“, laitmotiv în care autorul descoperă profeţia lui „facă-se voia Ta“ din Evanghelie.

Iov este înţelept, fiindcă Îl cinsteşte pe Dumnezeu mai presus de orice, chiar decât ceea

ce are mai scump, copiii. În faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Iov descoperă înţelepciunea,

cunoaşte distanţa care îl separă de Dumnezeu, îşi cunoaşte slăbiciunea firii, efemeritatea

lucrurilor umane. Esenţa omului, ne spune Iov, este a se teme de Dumnezeu şi a asculta

poruncile Lui. Este minima moralia a omului de care vorbea şi Andrei Pleşu, cu privire la Iov.

Tâlcuind expresia „om adevărat“, Sfântul Ioan arată care este această minima moralia:

„Adevărat nu numai cu vorbele, ci şi cu faptele. Căci aceasta înseamnă om adevărat. «Aceasta

este tot omul: teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui“. Căci aşa cum statuile sunt oameni

falşi, la fel şi cei ce nu păzesc poruncile sunt oameni falşi. Căci dacă a fi om înseamnă a te teme

de Dumnezeu, cel care nu se teme de Dumnezeu nu este om, ci este un om fals. Iov avea dorinţă

numai de lucrurile adevărate. De aceea, zice, era adevărat (sincer) şi temător de Dumnezeu. Apoi

spune pricina tuturor bunătăţilor, anume că Îl cinstea pe Dumnezeu. Căci pornind de la acelea L-

a cunoscut pe Dumnezeu. O viaţă curată te face să Îl cunoşti pe Dumnezeu, iar o viaţă rea,

dimpotrivă. Căci cunoaşterea lui Dumnezeu se află prin modul de viaţă şi ea devine păzitoarea

vieţii. Astfel încât, de nicăieri altundeva nu vine păgânismul, decât dintr-o viaţă necurată. Căci

«oricine face rele urăşte lumina şi nu vine la lumin㻓.

„A fi om nu înseamnă numai a avea mâini şi picioare de om“. iov apare într-un prim

contrast cu diavolul. Este numit de Dumnezeu rob al Lui, în ciuda diavolului care, odinioară, era

şi el rob, dar a căzut din cinstea dintâi. Iov era doar un om materialnic şi purtător de trup, spre

deosebire de diavol, care era înger netrupesc, şi, totuşi, Iov a putut până la capăt să îşi păstreze

virtutea; într-un trup de lut a făcut dovada unei atât de mari virtuţi. Scriptura despre Iov.

După ce spune că era un om în Ausitis, adaugă şi semnele acestei evlavii: drept, adevărat,

temător de Dumnezeu, depărtându-se de orice lucru rău, arătând că asta înseamnă să fii om. Cum

spune şi în altă parte: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui, că aceasta înseamnă a fi

om“.

Aceeaşi idee apare şi în Omilia 23 la Facere, unde, după ce a vorbit despre Noe, Sfântul

Ioan scrie: „Putem afla şi un alt drept pentru care numele de om este dat drept cea mai mare

laudă… Cine este el? Fericitul Iov, atletul evlaviei. Ai văzut pe robul Meu Iov, că nu este om

asemenea lui pe pământ? Vezi că mai întâi îl numeşte cu numele firii noastre comune. Fără

îndoială, suntem toţi la fel prin formă şi înfăţişare. Dar nu aceasta înseamnă să fii om, ci să te

fereşti de rău şi să cauţi virtutea.“

Taina sfinţeniei lui Iov este că Dumnezeu e Cel ce l-a învăţat pe el. Iov nu avea de unde

să înveţe. Trăia înainte de Moise şi de Lege. „De unde atunci vine faptul că a slujit atât de bine?

De unde a învăţat o atât de mare supunere? N-a avut învăţător de lege, n-a avut îndrumător, nici

preot.“ Este ideea care l-a uimit pe Sfântul Ioan cel mai mult în privinţa lui Iov: „Ce să spunem

despre Iov? Ce profeţii a auzit? De care învăţătură s-a bucurat? Şi, totuşi, fără să fi primit nimic,

a arătat întru sine orice chip al virtuţii“.

Iov a practicat dincolo de lege învăţătura Evangheliei. Iov, asemenea lui Abel, a fost

preot nehirotonit. El aducea jertfă lui Dumnezeu mai înainte ca acestea să fie instituite prin Lege

şi prin aceasta împlinea slujire de preot înaintea lui Dumnezeu, întocmai ca şi Abel sau

Melchisedec. Dar ceea ce a vrut Sfântul Ioan să evoce în acest comentariu este drama omului

confruntat cu suferinţa în faţa unui Dumnezeu, Care rămâne învăluit în taine de nepătruns şi a

Cărui dragoste trebuie să aibă - pentru a îngădui o asemenea suferinţă - raţiuni pe care mintea

omenească nu le poate cunoaşte sau înţelege. Prin comentariul său, Sf. Ioan îl înscrie pe Iov în

universalitate, arătând că lecţia pe care Iov o dă umanităţii este, în acelaşi timp, mai mult decât o

ilustrare a unor valori morale, mai mult chiar decât o confruntare cu limita, este un model al

măreţiei umane care imită măreţia lui Dumnezeu.

3.5. Comentarii la Isaia

Sfantul Prooroc Isaia, al carui nume se talcuieste “Mantuirea lui Dumnezeu”, este unul

din cei patru mari prooroci ai Vechiului Testament alaturi de Ieremia, Iezechiel si Daniel.

Originar din cetatea Ierusalimului, Sf. Prooroc Isaia a trait in secolul 8 i.Hr. si se tragea din

semintia regilor iudei.

Sfantul Prooroc Isaia a fost crescut de tatal sau, Amos, in frica si in legea lui Dumnezeu,

s-a casatorit si a avut, cel mai probabil, doi copii. Si-a desfasurat activitatea in Ierusalim in

timpul domniei regilor Azaria, Ioatam, Ahaz, Iezechia si Manase pe care a incercat sa-i indrepte

prin profetii, cu cuvinte mai blande sau mai dure. In ciuda originii sale sociale inalte, Isaia a dus

o viata aspra, de nevointa si infranare. Pe trupul gol purta o haina de par, intocmai ca un sac.

Pentru viata sa imbunatatita, Sfantul Prooroc Isaia s-a invrednicit sa Il vada pe Dumnezeu

sezand pe scaun inalt si inconjurat de serafimii cei cu cate sase aripi care strigau: „Sfant, Sfant,

Sfant Domnul Savaot; plin este cerul si pamantul de slava Lui“.

In acele clipe s-a umplut de spaima si se smerea zicandu-si: „O, ticalosul de mine, m-am

invrednicit a vedea pe Domnul Savaot cu ochii mei, fiind om, avand buze necurate si petrecand

in mijlocul poporului care are buze necurate“. Si in clipa aceea unul dintre serafimi a luat cu un

cleste un carbune aprins din jaraticul altarului si l-a atins de buzele lui zicandu-i:„Iata, s-a atins

acesta de buzele tale si va sterge Domnul faradelegile tale si pacatele tale le Isaiah03va curati”.

Cartea Profetului Isaia este scrierea vechitestamentară cea mai iubită, apreciată şi cel mai

frecvent citată, atât în Noul Testament, cât şi în operele Sfinţilor Părinţi. Fericitul Ieronim spunea

în prologul comentariului său că Isaia este mai degrabă evanghelist şi apostol decât profet,

întrucât nici o altă scriere profetică nu propovăduieşte limpede atât de multe taine despre Hristos

şi despre Biserică precum această carte: activitatea Sf. Ioan Botezătorul, naşterea Domnului din

Fecioară, minunile Sale, patimile, moartea şi Învierea Sa, precum şi chemarea neamurilor la

credinţa în Mântuitorul.

Comentariul la Isaia se deosebeşte de majoritatea scrierilor exegetice ale Sfântului Ioan

Gură de Aur prin faptul că nu este scris în formă omiletică, ci ca o analiză sistematică, verset cu

verset a textului. Între puţinele scrieri exegetice în această formă s-ar mai putea menţiona:

Comentariu la Iov, recent tradus în limba română, şi Comentariu la Epistola către Galateni. Stilul

comentariului este simplu, clar, precis, metodic, fără digresiuni morale, fără introduceri sau

formule trinitare finale, fără atenţionări directe adresate publicului, fără nimic ce ţine de stilul

oral, omiletic.

Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Isaia este una dintre cele mai remarcabile

capodopere exegetice vechi-testamentare, deosebindu-se de toate celelalte comentarii patristice

prin trasăturile specifice scrierilor sale: subtilitatea, profunzimea şi logica ideilor susţinute,

cursivitatea, eleganţa şi frumuseţea stilului, discernământul, prudenţa şi dragostea cu care alege

bucatele potrivite pentru ospăţul duhovnicesc al cititorilor săi, maturitatea şi înălţimea

duhovnicească a învăţăturilor, care sunt la fel de vii şi de mişcătoare pentru orice fiu al Bisericii

din toate timpurile.

Traducerea textului de faţă a fost efectuată după ediţia critică Sources Chrétiennes, no.

304, Jean Chrysostome, Commentaire sur Isaïe, texte critique et notes par J. Dumontier, Les

Éditions du CERF, Paris, 1983.

Omiliile despre Ozia au ca punct de pornire exegeza viziunii de la începutul capitolului al

6-lea din profeţia lui Isaia, în special Is. 6, 1-3, pe care o regăsim tâlcuită şi în comentariul

Sfântului Ioan Gură de Aur la primele opt capitole din Isaia. Comparând cele două texte, se pot

sesiza numeroase asemănări între ele în ce priveşte conţinutul şi învăţăturile pe care le

mărturiseşte Sfântul, precum şi deosebiri, mai ales stilistice, legate de accentul care se pune pe

anumite aspecte.

Comentariul la Isaia este scris într-o manieră ştiinţifică, menit a fi o lucrare exegetică

destinată lecturii, pe când omiliile la Ozia au un caracter oral, aparţinând genului omiletic.

Omiliile la Ozia prezintă îndemnuri către public, apostrofări, referiri la viaţa de zi cu zi şi ample

divagaţii polemice şi morale. Comentariul la Isaia, dimpotrivă, are un stil direct, scurt, concis şi

mult mai elevat.

Problemele dogmatice, dezbătute pe larg în comentariu, sunt sugerate doar în treacăt în

omilii. Astfel, dacă în comentariu Sfântul demonstrează limpede, cu numeroase argumente

scripturistice, că în capitolul al şaselea Profetul Isaia a văzut doar ceea ce se putea vedea prin

pogorământ, nicidecum însăşi firea lui Dumnezeu – care nu poate fi cunoscută deplin nici de

oameni nici de îngeri –, în omilie se limitează doar la a îndeamna pe credincioşi să nu fie curioşi

cu privire la modul în care Profetul Isaia spune că L-a văzut pe Domnul.

În comentariu, Sfântul identifică lămurit „tronul”, „şederea” lui Dumnezeu, poziţia

serafimilor ca antropomorfisme cu semnificaţie simbolică, pe când în omilii abia menţionează că

nu trebuie să socotim că acele puteri netrupeşti ar arăta în realitate cu picioare şi aripi cum le

descrie profetul. În comentariu, tripla invocare a sfinţeniei lui Dumnezeu de către serafimi este

explicată în sens trinitar, pe când în omilii accentul cade pe faptul că de la venirea Mântuitorului

au fost învredniciţi şi oamenii să cânte acest imn al sfinţilor îngeri care stau mereu în preajma

tronului lui Dumnezeu, şi că este necesar ca înaintea jertfelnicului să ne asemănăm în trăire şi

evlavie cu serafimii.

Comentariul analizează textul scripturistic inclusiv din punct de vedere filologic: de ce

sunt utilizate anumite timpuri verbale, ce semnifică în limba ebraică anumiţi termeni sau nume

mai relevante, pe când în omilii Sfântul se străduieşte să nu aglomereze memoria ascultătorilor

cu prea multe date istorice sau ştiinţifice, căutând să facă discursul cât mai captivant prin jocul

de imagini surprinse, îndemnuri morale şi un limbaj cât mai pe înţeles omului simplu. În

comentariu, Sfântul Ioan evită tâlcuirea alegorică a cărbunelui de pe jertfelnic precum şi a altor

numeroase alegorii, cel mult menţionându-le ca pe lucruri binecunoscute ascultătorilor de la alţi

tâlcuitori, cu care este sau nu de acord, insistând mai ales pe înţelegerea literar-istorică a textului,

pe când în omilii pune accent chiar pe semnificaţia tipologică şi liturgică a tronului, a

jertfelnicului, a cărbunelui de pe jertfelnic, îndemnând credincioşii să se pregătească pentru

apropierea de Sfintele Taine cu tot atâta teamă şi bucurie pe cât au văzut, cu ajutorul Profetului

Isaia, că au şi serafimii.

Capitolul 4: Principii exegetice în tâlcuirea Vechiului Testament la

Sfântul Ioan Ioan Gura de Aur

Deşi a studiat în cele mai renumite şcoli de retorică păgână ale vremii, totuşi Sfântul Ioan

Hrisostom nu s-a lăsat influenţat de principiile acelor oratori, ci şi-a făurit o gândire creştină

aleasă, al cărei izvor principal se află în predica Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sfinţilor

Apostoli, în special a Sfântului Apostol Pavel. Principiile didactice care se desprind din predicile

şi omiliile Sfântului Ioan nu sunt diferite de principiile recomandate de marii pedagogi de astăzi,

însă Sfântul Ioan aduce ca noutate în formarea copiilor importanţa educaţiei religioase creştine

pentru atingerea scopului ultim al existenţei umane: trăirea comuniunii cu Dumnezeu.

Acest accent pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl pune pe creşterea copiilor cu integritate

fizică, mentală, dar şi spirituală printr-o bună educare religioasă, ne aduce în atenţie câteva

principii didactice specifice educaţiei religioase, pe care Sfântul Ioan le foloseşte în operele sale:

principiul hristocentric, principiul pnevmatologic şi principiul eclesiocentric. Aceste trei principii

scot în evidenţă specificul religiei creştine: credinţa într-un singur Dumnezeu întreit în Persoane:

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi credinţa în existenţa Bisericii – trup al lui Hristos Dumnezeu, care

reprezintă comunitatea tuturor creştinilor din lume şi care este loc al comuniunii cu Dumnezeu.

Dacă o serie de aspecte din opera Sfântului Ioan Gură de Aur – sclavia, atitudinea faţă de

femei, spectacolele etc. ţine doar de societatea în care Sfântul Ioan şi-a desfăşurat activitatea,

societate dispărută în timp datorită transformărilor geografice, sociale şi culturale şi pe ale cărei

excese şi practici Sfântul Ioan le critică cu vehemenţă, principiile sale etice şi pedagogice îşi

păstrează însă intactă valabilitatea în ce priveşte atitudinea permanentă a creştinilor faţă de o

lume cu moravuri mult mai relaxate cum este cea a societăţilor postmoderne actuale, societăţi ale

spectacolului total şi consumului generalizat[42].

Educaţia se răsfrânge asupra sufletului şi trupului, iar acum aceste două realităţi au rămas

neschimbate de la începutul existenţei lor şi până în zilele noastre, tot ceea ce s-a scris pentru o

îmbunătăţire şi o perfecţionare ale acestor două elemente existenţiale ale omului poate fi valabil

şi în zilele noastre, la fel cum a fost valabil în perioada în care s-a scris. Astfel şi principiile

didactice pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le recomandă spre o mai bună educare a omului pot fi

folosite şi azi în pedagogia modernă la fel cum au fost folosite în pedagogia patristică.

Sfântul Ioan Gură de Aur îşi întemeiază concepţia despre educaţie, despre posibilitatea şi

necesitatea educaţiei multiple şi esenţiale, subliniind în primul rând putinţa omului de a se

îndrepta sau a fi îndreptat spre bine, spre continuă perfecţionare. Acest mare pedagog al tuturor

timpurilor este prin excelenţă un artist al pedagogiei creştine, întemeindu-şi discursul său

pedagogic pe relaţia strânsă dintre om şi Dumnezeu, pe obligaţia omului de a intra şi a rămâne în

permanentă comuniune cu Hristos în Biserică prin Sfintele Taine.

Pedagogia contemporană nu ia însă în considerare această religiozitate a educaţiei, idealul

ei nefiind nici pe departe mântuirea omului, ca în pedagogia creştină, ci mai mult o perfecţionare

intelectuală, o desăvârşire a instruirii. Acest ideal este foarte subiectiv, ţinând mai mult de

aspiraţiile fiecărei persoane în parte, un ideal nedefinit şi ambiguu. De aceea, nu toate principiile

didactice pe care le regăsim în lucrările Sfântului Ioan Gură de Aur sunt folosite în Pedagogia

contemporană, ci doar într-o anumită parte a acestei pedagogii, şi anume în Educaţia religioasă.

Principiul hristocentric, principiul eclesiocentric şi principiul pnevmatologic, deşi ar trebui să fie

o parte de bază a instruirii în totalitatea ei, ele rămân doar principii ale educaţiei religioase.

Sfântul Ioan vorbeşte în lucrările sale de perioada în care educaţia trebuie începută şi de

către cine. Dacă acţiunea educaţiei trebuie să înceapă cât mai de timpuriu, încă din fragedă

pruncie, înseamnă că ea este legată, în primul rând de familie. De aceea, Sfântul Ioan

accentuează în chip deosebit însemnătatea familiei ca factor educativ[43].

Ca factor esenţial şi în educaţia modernă, familia este „primul factor care formează

persoana într-o perspectivă multidirecţională”. Ea „constituie mediul cel mai natural cu putinţă şi

care exercită o influenţă imensă, de multe ori în mod implicit, ascuns, indirect”[44]. Familia este

celula societăţii, deci baza unei societăţi educate şi instruite.

Poate că unul din cele mai actuale principii ce apar la Sfântul Ioan Gură de Aur este

principiul integrării teoriei cu practica : „Un suflet se lasă instruit mai mult prin fapte decât prin

cuvinte. Dacă tu nu anticipezi prin exemplul cel bun, cuvintele tale vor aduce mai multă pagubă

decât folos”[45]. Această remarcă nu a fost valabilă doar pentru păgânii din secolul al IV-lea, ci

ea este valabilă pentru toţi creştinii şi oamenii dintotdeauna.

Pentru atingerea idealului didactic, atât din punct de vedere creştin, cât şi laic, este

necesară a strânsă colaborare între pedagog şi cel ce este educat, ţinând cont de libertatea sa de

voinţă : „Elevul luptă el însuşi cu ceea ce e mai bun în fiinţa lui contra propriilor sale rele. Noi

(profesorii) nu suntem decât aliaţii lui sinceri în această luptă”[46].

Un alt element ce îl aduce pe Sfântul Ioan Hrisostom în actualitate este imensa sa

dragoste pentru oameni, luată după modelul desăvârşit al lui Hristos Care din iubire S-a

întrupat,a suferit, S-a răstignit şi a înviat, scoţând pe om din întunericul păcatului. Dragostea

Sfântului Ioan Hrisostom nu este personalizată. El iubeşte omul în sine şi nu datorită anumitor

calităţi sau priceperi personale: „Fără dragoste, toate celelalte calităţi şi creaţii ale omului n-au

valoare, pentru că nu promovează viaţa şi fericirea. Dragostea este viaţă, este mers înainte, este

lumină, este zbor spre înălţimi, este biruinţă asupra întunericului şi asupra morţii. Dragostea

trebuie să înflorească în orice om şi în orice situaţie, mai ales în împrejurările grele. Trebuie să

iubim pe orice om, indiferent dacă ne este prieten sau duşman, cunoscut sau necunoscut, drept

sau păcătos. Omul este cel mai preţios lucru care există în lume, mai valoros decât întreaga lume.

Să imităm pe Dumnezeu care nu are duşmănie, ci numai dragoste faţă de om”[47]. Sfântul Ioan

susţine dragostea ca pe un principiu fundamental al existenţei şi ca pe cea mai înaltă poruncă a

lui Dumnezeu. Pentru el, dragostea de Dumnezeu şi de oameni nu e un cuvânt gol sau protocolar,

ci cea mai vie şi mai minunată realitate, singura pentru care viaţa merită să fie trăită. Nimic în

lume nu merită atâta dragoste ca omul[48]. Dragostea, la rândul ei, este un alt mijloc pedagogic

important în crearea de legături afective între profesor şi elev, ca fiind metoda cea mai la

îndemână care acordă elevului încredere în profesor şi în sine.

Munca, un alt mijloc pedagogic, este considerată de Sfântul Ioan un act generos, cu rol

pedagogic, social şi soteriologic. El se află printre acei gânditori care socotesc că în procesul de

producţie nu aurul, ci munca este cel mai serios factor.

Sfântul Ioan Gură de Aur, prin viaţa şi prin operele sale, a fost şi rămâne în permanenţă

un model : „Viaţa sa de muncă, de sfinţenie, de renunţări şi jertfe a fost încununată ca martiriul,

ca aceea a Apostolilor şi a marilor misionari ai creştinismului. Energia lui neînfrântă, curajul lui

nezdruncinat, dragostea mistuitoare de oameni, viziunea lui clară în viitor, lupta lui neobosită

pentru acest viitor, fac din el exemplul nepieritor pentru noi. Gândirea sa realistă, stilul său

armonios ca al unei chitare ionice, talentul său captivant şi viu, îl impun pentru totdeauna

literaturii creştine şi universale”[49].

4.1. Principiul hristocentric

Un principiu specific oratoriei sacre este principiul hristocentric.Opera predicaţională a

Sfântului Ioan Gură de Aur este străbătută ca un fir roşu de principiul hristocentric dar şi de cel

eclesiocentric.

Principiul hristocentric cere ca întreaga învăţătură să se orienteze în jurul Persoanei

Mântuitorului Iisus Hristos. Astfel, Naşterea, Viaţa, Învierea, Înălţarea şi întreaga Sa învăţătură

devin un lait motiv în opera Sfântului Ioan.

De fapt, Sfântul Ioan consideră că educaţia creştină îşi extrage seva, forţa, din adâncimea

divină a lui Hristos şi că El este adevărata temelie şi începutul vieţii duhovniceşti: „Noi, voim să

clădim pe Hristos, pe El ca temelie trainică a întregii clădiri. Noi voim să ne ţinem neclintiţi cu

El, precum viţa de butuc. Nimic să nu fie între noi şi El. De se va afla ceva la mijloc suntem

pierduţi, căci viţa îşi extrage seva din butuc, iar clădirea stă numai pe legătura strânsă cu temelia.

Nu numai că ne ţinem strâns de El căci El este temelia, noi clădirea, El este butucul noi viţa, El

este păstorul, El este drumul, noi peregrinii, El este Templul, noi locuitorii acestuia, El este viaţa,

noi cei care vieţuim, El este lumina, noi cei luminaţi”[32].

Deşi ne este aproape imposibil să acoperim aria de exemple prin care să putem arăta

hristocentrismul Sfântului Ioan, vom încerca măcar cu câteva exemple să arătăm valoarea dată de

Sfântul Ioan Hrisostom legăturii cu Hristos în tot ceea ce facem.

Încă de la începutul vieţii sale creştine, Sfântul Ioan a dat dovadă de o nemărginită

dragoste pentru Hristos şi de dorinţa neîncetată de a trăi în comuniune cu Hristos. Mai târziu

toate eforturile sale au fost concepute în jurul scopului pentru care trăia: transformarea fiecărui

om într-un Hristos. De aceea toată opera sa în general şi fiecare lucrare a sa în parte are ca centru

educarea omului în spiritul creştin, în spiritul iubirii lui Hristos şi a aproapelui. De la copii şi

până la preoţi şi episcopi, Sfântul Ioan îi sfătuieşte pe toţi să caute să devină „atleţi pentru

Hristos” iar începutul educaţiei copiilor el îl consideră a fi educarea dragostei de Hristos: „Nu

încetez de a vă ruga, de a vă ruga cu lacrimi şi a vă cere ca, înainte de toate celelalte, să daţi

copiilor voştri o bună educaţie. (…) Creşte un atlet pentru Hristos! Învaţă-ţi copilul din prima

vârstă să trăiască cu evlavie în lume!”[33].

Hristos este Modelul prin excelenţă, pe care suntem sfătuiţi să-L imităm, să-I urmăm

exemplul, nu să fim egalii Lui. Această urmare a lui Hristos se face în mod liber „până vom

ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului

desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef 4, 13).

4.2. Principiul eclesiocentric

În baza acestui principiu, toate învăţăturile trebuie să fie conforme cu învăţătura Bisericii

noastre strămoşeşti şi în legătură cu viaţa Bisericii din trecut şi de azi; astfel încât să trezească în

sufletul credincioşilor sentimente de dragoste, respect şi admiraţie faţă de ea, să adâncească în

conştiinţa lor convingerea în adevărul creştin, că Biserica îi poate ajuta la dobândirea mântuirii.

Doar Biserica este infailibilă deoarece are drept conducător nevăzut pe Mântuitorul Iisus

Hristos, căci Dumnezeu-Tatăl „L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce

plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 22-23). Arătând că Biserica este de fapt o împletire a lumii

nevăzute cu cea văzută, Sfântul Ioan spune că: „Biserica este loc al îngerilor, al arhanghelilor,

este Împărăţia lui Dumnezeu, este cerul însuşi”.

De aceea, Sfântul Ioan arată că locul cel mai potrivit pentru edificare creştinească este

Biserica: „Eşti păcătos, intră în Biserică pentru a-ţi mărturisi păcatele, eşti drept, intră în ea

pentru a nu-ţi pierde dreptatea… Ai păcătuit!… Intră în Biserică şi mărturiseşte lui Dumnezeu:

am păcătuit… mărturiseşte păcatul pentru a-l nimici”[39].

În concepţia Sfântului Ioan, copii trebuiesc duşi de timpuriu la biserică, să fie învăţaţi să

se roage şi să postească: „Să-l deprindem să postească; dacă nu totdeauna, cel puţin de două ori

pe săptămână, miercurea şi vinerea. Să se ducă la biserică”[40]. „Să învăţăm pe copii să aibă

necontenit pe buze cuvintele lui Dumnezeu, chiar şi când merg, să nu le aibă în chip silit, nici

superficial şi nici rar, ci continuu”[41].49

Capitolul 5: Învățătura despre biserică desprinsă din studiul

cuvântărilor Sfântului Ioan Gură de Aur la Vechiul Testament

Sfantul Ioan Gura de Aur defineste Biserica drept "trupul lui Hristos", al carei Cap este

Iisus Hristos insusi. Ea este un trup organic ale carei membre, care sunt credinciosii, trebuie sa

stea intr-o armonie perfecta. Biserica isi are temelia chiar in intruparea lui Iisus Hristos. Ea este

prelungirea intruparii lui Iisus Hristos de-a lungul veacurilor. Ca aspect invizibil, Biserica este

formata din elementul divino-uman.

Biserica cuprinde multi membri. Dar daca ea pierde un singur membru, aceasta se

resimte in saracirea spirituala a celorlalti. De aceea in Biserica nu se permite nici un fel de

dispretuire a unora fata de ceilalti. Deci, Biserica desi este compusa dintr-un mare numar

de oameni, unii mai vrednici si altii mai putin vrednici, totusi cand unul dintre ei este bolnav si

sufera, toate celelalte membre sufera impreuna cu el. Aceasta, deoarece membrele sunt unite

prin credinta in Iisus Hristos. Apostolii si dupa ei urmasii lor : episcopii, preotii si diaconii

impreuna formeaza cu credinciosii adevarati Biserica lui Hristos.

Crestinii trebuie sa-si duca viata in asa fel incat, desi traiesc pe pamant, sa se comporte

ca si cand ar trai in cer, avand ca temelie si model viata pe care a dus-o Iisus Hristos ca om.

49 http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=38&a=3593

Sfantul Ioan Gura de Aur, facand o paralela intre Vechiul si Noul Testament sub raportul

perfectiunii morale, spune ca Adam este izvorul vietii naturale-trupesti, Iisus Hristos este izvorul

vietii spirituale, iar Sfantul Duh este cel care ne ajuta sa desavarsim aceasta viata.

Sfantul Ioan Gura de Aur se straduieste sa intareasca in mod practic legatura intre

credinciosii timpului sau pe cale liturgica. El spune in acest scop ca daca Biserica slabeste sub

acest aspect (liturgic - euharistic), unitatea crestinilor slabeste si ea. In aceasta straduinta el aduce

ca exemplu modul de viata dus de comunitatile epocii primare, unde Sfanta Euharistie intarea

unitatea intre crestini ca membre ale Bisericii. El spune ca Biserica lui Hiristos este vie si

puternica in masura in care ea se hraneste cu trupul si cu sangele dumnezeiescului ei intemeietor,

caci fara comuniunea dintre Hristos si crestini nu poate fi vorba de o Biserica.

Biserica in calitatea ei de mijloc de mantuire a omenirii din pacat este asemanata cu

corabia lui Noe, care a scapat pe cei din ea. Dar spre deosebire de corabia lui Noe, Biserica ii si

transforma pe cei care intra in ea si nu-i lasa asa cum sunt, cum facea corabia lui Noe. Biserica ii

transforma pe crestini in fii ai lui Dumnezeu dupa har, caci ea este locul cel mai potrivit pentru a

ne reface spiritual.

Frecventarea bisericii de catre credinciosi si dorul lor spiritual dupa invatatura cea

dumnezeiasca sunt motive care-l bucura pe Sfantul Ioan Gura de Aur, care spune printre altele:

"Nu stiti cat este de insemnata aceasta intarire a voastra in cele duhovnicesti, si anume faptul ca

zilnic mergeti la biserica cu atata ravna si ca nu va puteti indestula de invatatura cea

duhovniceasca de aici. Caci dupa cum pofta de mancare este semnul unei bune sanatati a

trupului, tot asa ravna dupa invatatura cea dumnezeiasca este semnul unei bune sanatati

sufletesti, si argumentul cel mai puternic al unui suflet in intregime sanatos".

Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, fiecare crestin trebuie sa progreseze in invatatura divina

si in virtute in asa fel incat sa ajunga un propovaduitor al cuvantului lui Dumnezeu catre semenii

sai. "Caci dupa cum lampa nu lumineaza pentru sine, ci pentru cei ce sunt in intuneric, tot asa se

cade si crestinului sa aduca pe altii pe calea virtutii prin exemplul sau bun. Caci la ce foloseste

un crestin daca nu aduce pe nimeni la calea virtutii ? La nimic.

Asemenea nici aluatul nu dospeste pentru sine, caci el, desi este putin, totusi dospeste

multa paine. La fel si voi, spune Sfantul parinte, chiar daca sunteti putini la numar, va pu teti face

multi prin credinta si prin ravna voastra catre Dumnezeu. Caci dupa cum aluatul nu-si slabeste

puterea din cauza imputinarii sale, tot asa si voi de voiti, puteti aduce pe multi spre aceeasi ravna

a credintei voastre. Asadar, fiecare sa vina la biserica indemnandu-se unul pe altul: tatal pe fiu,

fiul pe tata ; barbatul pe sotie, sotia pe barbat; stapanul pe slujitor; fratele pe sora ; prietenul pe

prieten si chiar pe cei vrajmasi, ca sa vina la biserica imtr-un numar tot mai mare. Aceasta

produce o mare inaltare sufleteasca".

Privitor la conditiile mantuirii Sfantul Ioan Gura de Aur spune : Nu este de ajuns numai

harul lui Dumnezeu, pentru ca noi sa ne mantuim, ci trebuie ca si noi sa conlucram cu harul in

mod liber. Aceasta arata ca nimeni nu este silit, ci toti suntem chemati la mantuire, dar nu toti

sunt vrednici de a primi mantuirea. Sfantul Ioan Gura de Aur accentueaza asa de mult rolul

vointei omenesti in indreptarea si obtinerea mantuirii, incat unii au socotit ca ar fi semipelagian.

Dar acest lucru nu este adevarat, deoarece el spune clar «ca harul face inceputul mantuirii, dar

noua ni se cere o conlucrare libera cu harul cel dumnezeiesc, si deci nimeni nu este silit sa ajunga

la mantuire. Sfantul Ioan Gura de Aur combate aspru pe cei ce considerau Biserica o simpla

institutie omeneasca.

Marturiseste ca Sfanta Treime este temelia Bisericii si a vietii crestine. Ea este realitatea

suprema, care sta la temelia intregii crestinatati. Biserica este prezenta Sfintei Treimi in

credinciosi prin harul cel dumnezeiesc.

Traditia patristica vorbeste despre o asemanare continua a vietii crestinilor cu viata

treimica. Unitatea Sfintei Treimi nu este o unitate in care persoanele Sfintei Treimi se contopesc

intr-una singura, ci este o unitate care este rodul iubirii si al comuniunii dintre persoanele care-si

mentin insusirile lor specifice. Unitatea de comuniune a persoanelor divine este temelia vietii

Bisericii, in care unitatea nu este o simpla unire intre credinciosi, ci o unire divino-umana, o

unitate a oamenilor cu Dumnezeu.

Sobornicitatea Bisericii isi are temelia in viata de perihoreza a Sfintei Treimi. Ea

cuprinde atat unitatea cat si pluralitatea persoanelor componente ale Bisericii, dupa modelul

vietii treimice.

In sobornicitatea Bisericii totul se explica prin Sfanta Treime, fiindca madularele trupului

tainic al lui Iisus Hristos se daruiesc unul celuilalt si toti lui Dumnezeu in Sfanta Treime.

Sobornicitatea Bisericii se realizeaza in constiinta credinciosilor ca un acord al unitatii si

diversitatii dupa chipul treimic. Sifinta Treime se manifesta in viata Bisericii oa un adevar sigur

de temelie.

Realizarea Bisericii in duhul ei sobornicesc este opera Sfantului Duh, care se

impartaseste Bisericii de Sfanta Treime. Sfantul Duh este cel care sustine Biserica ca o unitate in

pluralitatea ei si uneste in Hristos membrele trupului Sau intr-o unitate perfecta fara sa le

confunde. El este purtatorul iubirii dintre Tatal si Fiul si tot El realizeaza relatia vie intre crestini

si Sfanta Treime.

Nu poate exista Biserica soborniceasca in afara Sfintei Treimi. Aceasta, deoarece Sfanta

Treime este aceea care-i comunica viata cea dumnezeiasca prin Sfantul Duh, ii mentine pe

crestini in iubire si comuniune reciproca si le imprima o traire soborniceasca dupa modelul

Sfintei Treimi.

Sfantul Ioan Gura de Aur accentueaza ca viata in Hristos straluceste cu o deosebita

putere, pentru ca ea se caracterizeaza printr-o iubire fara de margini. Altfel definita, desavarsirea

crestina este iubirea care s-a intrupat in viata lui Iisus Hristos, iubire care trebuie sa se intrupeze

si in viata noastra. Iubirea fata de Dumnezeu genereaza iubirea fata de semeni, caci cel care

iubeste pe Dumnezeu trebuie sa iubeasca si pe fratii sai, cu care insusi Iisus Hristos s-a

identificat, (Matei XXV, 35-46).