IRONIA

-Ironia este igiena minţii.-

.

Ciorogar Alexandru Ioan – Anul II, En-Ro.

Bogdan Teodora – Anul II, Lit.comp.univ-Ro

Cuprins

I. Argument

II. Introducere/Ironie

III.Revista „Academia Caţavencu”/Exemplificarea Ironiei în revista

Academia Caţavencu

IV. Cercetare teoreticã/ cercetare empiricã.

V. Ironia veche / nouă.

VI. Anexe.

VII. Bibliografie.

I. ARGUMENT

Limbajul a reprezentat dintotdeauna un subiect polemic atât pentru lingvişti cât şi

pentru diferiţi cercetãtori (de psihologie, de biologie etc). Şi aceasta, deoarece el se poate

manifesta pe mai multe nivele (limbajul corpului, al artei, al semnelor). Prin intermediul

limbajului (sistem de izoglose) se pot stabili nişte tipare prin care sa fie posibilã manifestarea

acelui logos semantikos (expresie umana bogatã n continut) ce se alãturã celui pragmatikos, sau

celui apophantikos ori celui poetikos.

Astfel, limba (limbajul) poate fi vãzutã ca o instituţie socialã, ca funcţie socialã,

ca “tezaur” depozitat în creierul vorbitorului, ca o activitate perpetuã, ori ca activitate a spiritului.

Am observat deja că mintea noastră, în baza stimulilor senzoriali receptaţi din mediul

înconjurator, are în interiorul ei o hartã a realităţii care conţine toate credinţele noastre despre

lume. Dar aceastã hartã nu este realitatea, ea are doar o structură asemănătoare care ne ajută să

ne explicăm ce se întamplã. La fel este şi cu limbajul, acesta e ca un fel de hartă pe care o avem

în interiorul nostru şi pe care, mai târziu o vom folosi intuitiv. În completarea acestei afirmaţii

este teoria lui Saussure, conform careia, actul lingvistic este doar un fapt individual-prin natura

exclusiv personală şi irepetabilă a ineditului intuiţiei.

Revista “Academia Caţavencu” redã stilul unui scriitor celebru – Ion Luca Caragiale.

Prin umor satirizează defectele societăţii în care trăim şi încearcă, prin intermediul râsului, să

sublinieze problemele grave ale vieţii cotidiene. În plus, se poate afirma cã discursul revistei se

caracterizeazã prin intertextualitate şi ironie. Mesajul acesteia ar fi echivoc, ambiguu ori privat

de umor dacã ar fi scos din context sau dacã nu s-ar face conexiunile potrivite cu realitatea

imediat prezentã. Vom observa că cele mai atacate persoane, în această revistă, sunt politicienii

(ironizate precum însuşi Caragiale ar fi fãcut; un exemplu bun este numele unei rebrici: “Bula

demnitarului”) deşi această revistă nu este una exclusiv politică; ea tratează diferite subiecte

(sportul, religia, cultura etc.) care, la rândul lor, nu sunt “scutite de acelaşi tratament” ca şi cele

politice. Redactorii folosesc această tehnică tocmai pentru a capta atenţia cititorului; în plus, se

trece dincolo de text pentru a reda o lume, care se aseamănă foarte mult cu lumea pe care o

regăsim şi în scrierile lui Caragiale. Atât conţinutul cât şi expresia se articulează într-o unitate

inseparabilă. Vom observa, parcurgând revista, că ea este un mijloc de informare cvasi-

necenzurat, cã ea se adresează la un public destul de larg. Ne-am propus să studiem “Academia

Caţavencu” din punct de vedere lingvistic fiindcă ni sa părut inedit felul în care ea reuşeşte să

redea realitatea prin intermediul limbajului.

II. Introducere/Ironie

Ceea ce este important, este faptul că, aşa cum spune Du Marsais: „Ironia este o

figură prin care vrem să lăsăm să se înţeleagă contrarul celor ce spunem: drept care, cuvintele

folosite în ironie nu sunt luate în sens propriu şi literal.” Tocmai de aceea ni s-a părut interesant

studierea ironiei pe o revista Acadamiei Caţavencu, deoarece ea exemplifică totalitatea

termenilor care duc la construcţia ironiei.

Bineînţeles, am putea discuta ironia doar din perspectivă teoretică şi am putea să o

analizăm din perpsectiva mai multor autori precum: Magheru Paul, Perrin, Carmen Vlad, Pierre

Fontaniere, etc., dar pentru ca această analiză să fie una reuşită ar însemna o bună monografiere

a acestei teme la nivel internaţional şi naţional şi care chiar ar putea duce la o teză de doctorat.

Acesta este al doilea motiv pentru care am ales să particularizăm ironia, limitându-ne la revista

Academia Caţavencu.

Limbajul de-a lungul timpului a reprezentat o adevărată provocare atât pentru

lingvişti cât şi pentru psihologi. El a fost definit de cãtre cei din urmã ca fiind o activitate de

comunicare interumană, realizată prin intermediul limbii şi a tuturor resurselor ei. Forma de

bază naturală şi concretă a limbajului este vorbirea. Vorbirea este la rândul ei o activitate umană

ce se însuşeşte treptat, se învaţă şi se sistematizează prin nenumărate exersări, experienţe care

debutează în precopilărie şi se extind pe tot parcursul vieţii. Mult mai importante sunt

neuromecanismele centrale prin care vorbirea se declanşează şi se reglează. În plus, se poate

afirma cã vorbirea este individuală iar limba un sistem supraindividual, social ce conţine un

ansamblu de reguli. Rubeinstein consideră că limbajul este limba în acţiune. Limbajul are o

latură socială şi una individuală ce se aflã în interdependenţã. În fiecare moment el implică o

evoluţie şi un sistem stabil, el este un produs al trecutului dar şi o instituţie actuală.

Limbajul este o modalitate de manifestare a psihicului uman care interacţionează cu

diferite medii şi diferite provocări. Tocmai de aceea limbajul poate fi considerat oglinda perfectă

a psihicului, aşa cum afirmã şi Vossler, care insistă asupra importanţei unui factor până atunci

ignorat: ascultătorul; aşadar, actul lingvistic, ca realitate concretă a limbajului, implică simultan

şi un receptor-manifestăndu-se astfel caracterul social: individul nu transmite o expresie integrală

a sa ci, mai curând, recreează una, în conformitate cu modelele anterioare, pentru a respecta

norma comunităţii ( de a nu se abate de la sistemele de izoglose ) cu scopul de a putea fi înţeles.

Altfel spus, limbajul reprezintă capacitatea de exprimare şi de comunicare, prin intermediul

limbii, a ideilor, a sentimentelor şi a dorinţelor, specifică oamenilor. Aceasta, mai poate fi

consideratã un mijloc gramatical între oameni, constând într-un sistem lexical, organizat după

anumite legi gramaticale, şi o structură fonetică precisă. Prin urmare, existã două tipuri de limbaj

natural şi artificial. Sistemul natural este un sistem articulat care funcţionează prin tradiţie ca

mijloc de comunicare, iar sistemul artificial este un sistem care funcţionează pe baza unor

convenţii.

Limbajul se bazează pe nişte coduri (noţiunea de cod poate fi destul de ambiguă,

deoarece ea face referire atât la un sistem de izoglose al unor limbi, cât şi la limbajul mimi-

co-gesticular, la alfabetul Morse) care permit o “materializare a informaţilor ”; în acest caz fiind

nevoie şi de prezenţa unei conexiuni inverse ce are rolul de reglare a emisiei mesajelor în funcţie

de rezultatul lor.

Încă un exemplu ar putea fi arta, care recuperează limbajul (de exemplu, nu putem

înţelege un peisaj fãră limbaj. Arta nu ar avea sens în afara semnificaţiilor limbajului. Fără acesta

nu putem înţelege nici una dintre artele create de om ).

Eugen Coseriu afirmã, în lucrarea Introducere în lingvistică faptul că: “ se poate

numi << limbaj >> orice sistem de semne care serveşte la intercomunicare, adică la a

comunica idei ori stări psihice între doi sau mai mulţi indivizi. Adeseori se numeşte <<limbaj>>

orice tip de comunicare între fiinţe capabile să se exprime, fie ele oameni sau animale.“1

Astfel, conform unor cercetãtori, se poate afirma cã şi necuvântãtoarele sunt capabile

de fapte de expresie dar, acest fel de manifestări nu mai conţin caracteristicile şi funcţiile

specifice limbajului, ele bazându-se doar pe nişte reacţii fiziologice. Mai mult, lingvişti precum

Vendryes sau Jepersen considerã chiar că la geneza limbajului uman nu a fost decât o simplă

expresie afectivă a instinctului de sociabilitate, un fel de strigăt (privat de conţinut ideatic).

1 Coşeriu, Eugen, Introducere în lingvisticã, Cluj, Ed. Echinox, 1995, cap. II, p.21

Prin urmare, limbajul animalelor nu “ ascunde” o substituire ori o reinterpretare a

actului în sine deoarece, ele nu au nici valoare simbolică şi nici convenţională- acesta

nereprezentând o expresie lingvistică propriu-zisă. Aşadar, obiectul ştiinţei lingvistice nu se

raportează decât la o activitate umană iar lingvistica nu poate fi ştiinţa generală a limbajelor-care

formează mai curând obiectul a ceea ce se numeşte semiologie (ştiinţã ce se ocupă, în mod

exclusiv, de formele limbajului articulat şi de toate celelalte sisteme de care este reprodus).

O caracteristică importantă a limbajului este aceea a articulãrii sale - această

capacitate a fiinţei umane de a comunica şi de a exprima semnificaţii ( implicit şi de a se

exprima) cu ajutorul cuvintelor. Celebrul lingvist André Martinet, afirmă că limbajul uman se

transformă printr-o dublă articulare: ”prima articulare este modul în care se ordonează

experienţa comună a tuturor membrilor unei anumite comunităţi lingvistice ”2, fiecare unitate

caracterizându-se printr-un înţeles şi o formă vocală, iar a doua articulare constă în combinarea

formelor fonice şi analiza şirurilor de unităţi. În plus, tot el afirmã cã ”datorită celei de a doua

articulări, limbile se pot înmulţumi cu câteva zeci de produse fonice distincte, care se combină

pentru alcătuirea formei vocale a unităţilor din prima articulare.”3 Prin urmare, a doua

articulare a limbajului oferă independenţã conceptului de imaginea sa acustică .

Promotorul acestei ultime idei a fost Ferdinant de Saussure care, în lucrarea Curs de

lingvistică generală, analizează stabilitatea formei lingvistice adică, teoria conform căreia

valoarea semnificatului nu este exhaustiv constrânsã de forma semnificantului : “legătura ce

uneşte semnificantul de semnificat este arbitrară sau, pentru că înţelegem prin semn întregul ce

rezultă din asocierea unui semnificant cu un semnificat, putem spune, mai simplu, că semnul

lingvistic este arbitrar.”4

În ceea ce priveşte analiza limbajului ca obiect formal, lingviştii au întâmpinat reale

dificultăţi pentru cã istoria formală a semnelor lingvistice nu coincide întodeauna cu istoria lor

culturală; în altã ordine de idei, se poate afirma că un semn care, compoziţional are o anumită

origine, poate avea o cu totul altă origine culturală. În felul acesta, o adevărată cercetare a

limbajului nu are cum să se efectueze global pentru un sistem de izoglose ci, din contră, trebuie

2 Martinet, André, Elemente de lingvisticã, Buc. , 1970, cap. I, p.23 şi urm.3 Idem4 de Saussure, Ferdinand, Curs de lingvisticã generalã, Buc., Ed.Polirom, 1998, cap. II, p.22-23

întreprinsă separat, pentru fiecare cuvânt în parte deoarece, fiecare are o istorie proprie,

complexă, în relaţie de interdependenţă cu conceptul pe care îl desemnează.

Un alt cercetãtor al relativitãţii limbajului este K. Bűhler care, în studiul Teoria

limbajului, identifică trei componente ale actului lingvistic “simptom ca expresie a vorbitorului,

adică în măsura în care manifestă ceva despre cel care îl produce […] semnal în relaţie cu

ascultătorul sau cu receptorul său […] şi simbol în raport cu semnificatul, adică desemnează

printr-un concept, ceva aparţinând unei realităţi care este, sau cel puţin se crede a fi,

independentă atât de vorbitor cât şi de ascultător.”5

Renumitul lingvist Roman Jakobson stabileşte şase funcţii ale limbajului: cea emotivă

(ce se referă la emiţător), cea conotativă (care se fixează asupra destinatarului), cea referenţială

(care trimite la context, stabileşte referentul), cea fatică (ce menţine contactul dintre

interlocutori), cea metalingvistică ( ce are rolul de clarificare a codului) şi cea poetică ( ce

presupune concentrarea atenţiei asupra limbajului în sine). Limbajul se mai poate clasifica şi

după: funcţia de comunicare, ce se află în strâns raport cu cea cognitivă, funcţia reglatorie,

persuasivă şi cea dialectică ce desăvârşeşte omul ca fiinţă superioară.

Pornind de la teoriile lui Eugen Coşeriu, se poate alcãtui, astfel, un tabel al

limbajului:

Nivele ale

limbajului

Activitatea Tehnica Conţinutul Tipuri de

judecatã

Disciplina

Nivelul

universal

Vorbirea în

general

Competenţa

elocutionalã

Desemnarea Congruent Lingvistica

vorbirii

Nivelul

istoric

Limbi istorice Competanţa

idiomaticã

Semnificatul Corect Lingvistica

limbilor

Nivelul

individual

Discursul Competenţa

expresivã

Sensul Adecvat Lingvistica

textului

5 apud Coşeriu, Eugen: Bühler, Karl, Teoria limbajului, Madrid, 1950

Aşadar, ceea ce trebuie analizat în studiul specificului gazetei “Academia Caţavencu”

este tocmai nivelul individual al limbajului, care se manifestã întotdeauna în funcţie de context.

Prin urmare, se poate afirma cã existã o competenţã autonomã şi variatã, în raport cu celelalte

douã, ce se referã la determinãrile generale ale vorbirii: vorbitor (întotdeauna existã un emiţãtor

care respectã normele discursului- redacţia gazetei fãcând abstracţie de unele norme pentru a

crea comicul de limbaj), destinatar (întotdeauna existã un destinatar- chiar dacã este vorba de un

text scris, acesta este orientat spre o anumitã categorie de oameni: “cititorii noştri, care sînt la fel

de inteligenti ca noi”), obiect (vorbitorul dispune de un obiect despre care îşi exprimã opinia-

gazetarii “Academiei Caţavencu” având diverse subiecte ca: politica, oamenii publici,

evenimente inedite etc) şi situaţia (se vorbeşte adecvat într-o anumitã situaţie, într-o relaţie

specificã cu destinatarul şi obiectul- când se citeşte gazeta, se ştie deja cã aceasta face haz de

incultura unor oameni publici sau de anumite situaţii inedite: “sãptãmînal de moravuri grele”).

În analiza lingvistică recentă, indiferent de perspectiva abordată, se ţine cont de două

premise fundamentale:

a) în stabilirea realizărilor morfo-sintactice şi semantice corespunzătoare unei limbi se

consideră primordiale funcţiile îndeplinite de unităţile lingvistice în procesul de

comunicare şi pertinenţa acestora în transmiterea informaţiei; acest lucru presupune

tratarea tuturor nivelelor limbii ca fiind subordonate în mod ierarhic şi specializat

funcţiei comunicative a limbajului.

b) orice formă de comunicare (text sau discurs) este guvernată de principiul dialogic,

întrucât presupune existenţa unui destinatar care poate face uz sau poate fi privat de

dreptul la replică; prin urmare, enunţul trebuie privit ca un produs al relaţiei reciproce

între locutor şi interlocutor.

Dialogul social (=DS), la care ne referim în paginile de faţă, se poartă în cadru

instituţionalizat la mai multe nivele: la „nivel înalt”, interguvernamental, la nivelul instituţiilor

statului (guvernamental, parlamentar, juridic), la nivel interpartinic, la nivel academic,

universitar, la nivelul organizaţiilor civice neguvernamentale sau de masă, la nivelul mediatic

(presa scrisă şi vorbită, care reflectă DS desfăşurat la toate celelalte nivele), între reprezentanţii

părţilor implicate în dialog, abilitaţi să facă parte din respectivele instituţii.

Fiecărui nivel îi sunt caracteristice o anumită „tonalitate”, registru lingvistic şi

stilistic.

Capacitatea vorbitorului, dobândită prin socializare, de a-şi adecva competenţa lingvistică

diferitelor contexte comunicative, în conformitate cu normele sociolingvistice ale comunităţii

căreia îi aparţine, reprezintă competenţa comunicativă a acestuia.

Abilităţile necesare unei comunicări lingvistice reuşite (după Lyons 1980) sunt următoarele:

- vorbitorii unei limbi trebuie să ţină cont de localizarea lor în spaţiu şi timp, să poată controla şi

lega cel puţin două sisteme de referire spaţio-temporală: sistemul deictic, ale cărui coordonate

sunt create de actul de enunţare însuşi; celălalt este sistemul specific unei culturi, destinat

referirii în spaţiu, lexicalizat în limba respectivă.

- participanţii la comunicare trebuie să fie capabili să categorizeze situaţiile în funcţie de gradul

lor de solemnitate (formalitate) şi să aleagă codul (limbajul).

- să-şi adapteze registrul (stilul) în consecinţă.

- să fie capabili să utilizeze enunţuri (mesaje) potrivite domeniului sociolingvistic căruia situaţia

îi aparţine (familie, religie, serviciu), să utilizeze enunţuri în acord cu subiectul tratat.

- să ştie ce substanţă lingvistică convine unei situaţii date; substanţa lingvistică diferă în funcţie

de canal (scrisoral).

Competenţa comunicativă se realizează în interacţiune sub forma competenţei dialogice.

Aceasta presupune respectarea de către vorbitori a principiilor fundamentale care guvernează

orice interacţiune lingvistică: principiul cooperării lingvistice şi principiul politeţii lingvistice.

Încălcarea restricţiilor comunicative enunţate mai sus conduce la disfuncţii comunicative (mai

mult sau mai puţin grave, în funcţie de „delictul” lingvistic comis).

În consecinţã, prin aceastã lucrare, nu se doreşte o analizã a lingvisticii textului din punct

de vedere general ori total descriptiv, ci se insistã pe hermeneutica sensului (conţinut lingvistic

care se exprimã prin desemnare şi semnificaţie dar care, în discurs, merge dincolo de acestea şi

corespunde atitudinilor, intenţiilor emiţãtorului).

În concluzie, limbajul face parte din universul simbolic al omului, este o creaţie perpetuã

si o activitate specific umanã care urmăreşte transmiterea de informaţii şi crearea de semnificaţii,

printr-un proces cel puţin parţial imitativ, subiectiv şi irepetabil- construit în ontogeneza (prin

interacţiunea cu mediul social-cultural). Limba nu e niciodată un simplu instrument ci, ea conţine

întotdeauna o viziune asupra lumii iar, a vorbi o limbă înseamnă a-ţi asuma acea viziune.

III. Revista “Academia Caţavencu” /Exemplificarea

Ironiei în revista Academia Caţavencu

Contextul apariţiei gazetei “Academia Caţavencu” este destul de favorabil pentru

societatea cultural-româneascã, având în vedere faptul cã anul 1991 a fost unul încã de

acomodare, de încercãri şi redresãri. Astfel, pentru a satiriza perioada de tranziţie, de confuzie în

care se afla România, nişte oameni, care încã mai visau la adevãratele valori ale unei societãţi

democratice, au avut strãlucita idee de a crea un ˝sãptãmînal de moravuri grele˝. Printre aceştia,

în “aşezãmîntul cultural Academia Caţavencu” fãceau parte: Mircea Dinescu (director literal),

Doru Buşcu (secretar general de redacţie), O. Mardale (red.şef adj.-social), Sorin Vulpe

(redactor şef), Nae Caranfil, Dãncuţã D. Dobrin, Eugen Istodor, Cornel Ivanciuc, Liviu Mihai,

Ioan T. Morar şi, nu în ultimul rând, Viorel Moţoc.

Titlul ziarului este foarte sugestiv, fãcând referire la celebrul demagog din scrierile lui

Caragiale, Caţavencu. Acesta, nu numai cã dispune de o gazetã, de un ˝Rãcnet al Carpaţilor˝ ci,

chiar şi de o academie; iar, in asemenea condiţii, este imposibil ca ziarul sã nu aibã şi o imagine.

Distinsul domn din colţul din stînga al primei pagini, este prezent la orice numãr şi, deşi deţine

un elegant costum, pãlãria parcã de vânãtor îi trãdeazã adevãrata condiţie şi ˝inteligenţã˝- ca a

majoritãţii politicienilor ajunşi, peste noapte, la guvernarea ţãrii (a se consulta anexa 8).

Motoul acestei gazete este: ˝Tagma cum laudae˝ iar traducerea lui ar fi inutilã, de vreme

ce scopul acestuia îl constituie însãşi ironizarea subculturii din România. Toatã aceastã muncã ar

fi fost în zadar fãrã: ˝şi cititorii noştrii, care sînt la fel de inteligenţi ca noi˝ şi care, ar putea fi

adãugat, sunt îndeajuns de responsabili încât sã nu rãmânã indiferenţi la gafele celor ce ne

reprezintã ţara.

IV. Cercetare teoreticã/ cercetare empiricã

Analiza rubricilor gazetei “Academia Caţavencu” trebuie sã urmeze, pentru a fi completã,

principiul unitaţii dintre teoretic si empiric; aşadar, înainte de toate, este necesar sã explicãm

comicul şi formele sub care el apare, ca mai apoi, sã se studieze realitatea concretã prin ilustrarea

cu exemple.

Comicul, ca şi categorie esteticã, desemneazã un fenomen care stârneşte râsul şi care nu

pericliteazã existenţa celor implicaţi; iar in ceea ce priveşte formele sale de manifestare (umor,

ironie, sarcasm, grotesc), redactorii ziarului nu se abat în a le exploata la maximum tocmai

pentru a atrage atenţia asupra situaţiilor şi comportamentelor neadecvate unei societaţi moderne.

Cum ei inşişi afirmau: ˝Pîna la urmã, pentru noi toţi cei nãscuţi sub dictaturi, cea mai sãnãtoasã

salvare ramîne humorul˝ (7-13 apr.1992).

Jurnaliştii ˝Academiei Caţavencu˝ recurg la numeroase modalitãţi de a crea comicul

precum :

Utilizarea substantivelor defective de plural.

Substantivele defective de număr prezintă interes şi sub raportul genului, care, din punct

de vedere gramatical, este solidar cu numărul. Astfel, aceste substantive se pot repartiza

în funcţie de gen în două mari grupe: substantive care satisfac contexte specifice

masculinului, respectiv femininului şi substantive ce apar în contexte nespecifice,

comune masculinului şi neutrului, respectiv femininului şi neutrului. În prima grupă

intră substantive “singularia tantum” de genul feminin, precum: vlagă, vogă, dalmată,

aloe şi substantive “pluralia tantum” de genul masculin ca: italioţi, ioniţi,

indispensabili, iar în a doua grupă intră substantive “singularia tantum” ca: plumb,

vitalism, zel şi substantive “pluralia tantum” ca: viscere, zoofite, grafitti. Această a doua

grupă este reprezentată de “arhigen”, în terminologia Paulei Diaconescu. “Arhigenul”

caracterizează, după cum se vede şi din exemplele date, o paradigmă incompletă,

substantivele pe care le cuprinde neavând decât singular sau plural. Foarte multe dintre

substantivele defective de număr recent înregistrate în presa actuală aparţin

“arhigenului”, precum: chimice, sanitare, electronice, cappuccino, gazohol, antigel etc.

Referindu-ne la tendinţele limbii române actuale în ceea ce priveşte categoria

numărului, putem spune, în consecinţã, că explicaţia utilizării formelor analogice de

singular sau de plural pentru substantivele defective de număr este legată de extinderea

opoziţiei de număr la întreaga clasă a substantivului. Nevoia de particularizare sau,

dimpotrivă, nevoia de varietate, de pluralitate determină apariţia distincţiei singular-

plural, deci, a unor forme de singular sau de plural mai puţin obişnuite, care, în timp, au

şansa de a se impune. Acest fapt ilustrează, de altfel, predilecţia limbii române de a

marca puternic opoziţia singular-plural sau sensibilitatea limbii române faţă de categoria

gramaticală a numărului. Pe lângă tendinţa substantivelor de completare a flexiunii sub

aspectul numărului, am remarcat că se manifestă, paralel, în limba actuală tendinţa unor

substantive de a apărea ca defective de singular (chimice, locale, sanitare etc.), dar

acestea sunt cazuri speciale, rezultate, după cum am observat, în urma unor conversiuni

gramaticale şi care aparţin îndeosebi limbajului publicitar aşa cum am demonstrat mai

sus cu exemplificare din revista „Academia Caţavencu”.

invocarea unor sintagme culturale cunoscute: ˝vocea boborului˝- după  Boborul

lui Kndiano Popesco. Discursul perioadei totalitare se prelungeşte în discursul „de

tranziţie” prin două trăsături fundamentale: populismul şi expresia lingvistică a

acestuia, „familiarismul” verbal.

Noile forme persuasive nu se îndepărtează fundamental de cele vechi; conceptul

de „om nou”, de „comunistul de omenie” se topeşte, se diluează în conceptul

globalist de „popor” (şi „ţară”);

Proiectarea imaginii pozitive a argumentatorului în spaţiul public se face adesea

prin apel, la mijloacele specific emoţionale (pathosului): diverse metode de

adaptare la partener (modalităţi de captare a atenţiei – adresare directă, familiară,

exclamaţii şi interogaţii retorice, apel la dorinţe, aspiraţii fundamentale ale

electoratului, apel la simboluri de identificare (ţară, popor, neam, etnie), apel la

cuvinte încărcate emoţional-hipocoristice.

Termenul popor, reinvestit cu o remarcabilă forţă persuasivă, circulă astăzi, în

discursul public românesc, cu sensuri şi conotaţii destul de diferite şi de ambigue:

emfaza naţională, clişeul politic şi eticheta etnografică sau sociologică, în formele

lor uneori incredibil de luate în serios, coexistă cu echivalentele parodice. Într-o

bună parte a jurnalisticii de azi răsună încă ecoul discursului paşoptist şi cu o

foarte mare putere a ironiei actuale, a discursului modern care satirizează ceva

emblematic, simbolic a unei ţări -˝vocea boborului˝; alti termeni ironizaţi sunt:

˝revoluţiune˝-după cunoscuta revolutiune cu voie de la poliţiune a lui Caragiale.

˝komunikat˝-prima formă rusească a termenului de cominicat circulară.

încãlcarea regulilor gramaticale şi a logicii: ˝fiindcã nu se fãcea sã ţii poporul în

frig un revoluţionar a rostit plin de patos cãtre mulţimea adunatã în piaţa un

discurs concis şi pragmatic « Din pricina timpului nefavorabil revoluţiunea se

amînã pentru mîine la aceeaşi orã »˝ (8-15 ian 1992).

folosirea unor asociaţii incompatibile: ˝ Moş Gerilã bolşevic˝, ˝capra cu trei diezi˝

(15-21 ian. 1992), ˝Fãt-Frumos II şi Baba Cloanţa de la Cotroceni˝ (9-15

febr.1993), ˝ştirile de la ora «Minţi»˝, ˝parfum de femelã˝, ˝am fost posedaţi de

demo˝, ˝Vrei Teo, ai Teo, vrei Teo, ai Cãtãlin Mãruţã˝ (12-18 sept. 2007).

utilizarea unor cuvinte şi expresii argotice: ˝mişto, nu ?˝, ˝bãgaşi la gros˝ (9-15

febr. 1993).

conferirea a noi sensuri unor cuvinte deja existente: ˝postelnic˝, pentru ministrul

de externe, ˝logofãt˝, pentru politicieni (8-15 ian. 1992).

crearea unor cuvinte noi: ˝balconauti˝, pentru oameni de la balcon, ˝iliescism˝,

pentru a desemna perioada în care Ion Iliescu a fost preşedintele ţãrii (8-15

ian.1992), ˝bãseschiveazã˝ (25 apr.-1 mai 2007).

construirea de nonsensuri: ˝upda-ti˝, ˝upda-ta˝ (12-18 sept 2007).

ironizarea unor reclame: ˝Ceasu’, cît e cesu’? dincolo era mai ieftin˝ (12-18 sept.

2007), ˝Motoriceanu era ta-su’, mã!˝, ˝roacãre, directa te vrea tuns!˝ (26 sept.-2

oct. 2007).

conexiuni umoristice: ˝Nãscutã Georgescu pe plaiul mioritic sulfuros al Jiblei

Cãlimaneşti, dna Mioara-soţia liderului naţional FSN, aripa Roman-face parte

dintr-o veche, cunoscutã şi respectatã dinastie localã: Aia a lu’ Mãmãligã din

Jiblea˝, ˝damful de mititei˝ (8-15 ian.1992), ˝paloare hamletianã˝ (15-21

ian.1992), ˝Vino, mamã, sã mã vezi/ cum lucrezi la spaţii verzi˝, ˝  Mai bine

agricultor, decît trãgãtor˝(15-21 ian.1992), ˝Pînã la urmã mierea o mãnîcã un

trantor dar riscul este ca bizonul sã nu-şi rupã acul în urnã˝, ˝Cu stimã, Curcanii

neîmblînziţi˝ (11-17 febr. 1992), ˝Fãrã bascã, fãrã fes/ fu tot Cazimir ales˝, ˝Istoria

a facut pipi pe mine,/ fac şi eu pipi pe istorie˝,(18-24 febr. 1992), ˝Rişti sã-ţi pierzi

di tãt virginitatea intelectualã˝ (17-23 mar. 1992), ˝Ce ne facem noi ţigani/ dacã

vin americanii/ cã ne împuşcã cu alice/ şi ne scuipã din service,/ sã trãiascã

sinistraţii/ c-au cãrãt haine cu sacii/ frigider de douã mii/ Mureşule, cînd mai vii  ?

˝, ˝fiindcã ne dau apropitarii peste deşte˝, ˝De abia cînd simţi ugerul vacii în mînã,

atunci eşti patriot˝, ˝Mãi cãzace, nu fi drace cã te iau la bobîrnace !˝, ˝Sînt Vadim

de la Corlate şi mîn caprele la spate˝ (31 mar.- 6 apr. 1992), ˝Ce popor muncitor/

ce ogor roditor/ opt recolte pe an/ depãşire de plan/ în Azerbaaaaaidgean˝ (7-13

apr. 1992), ˝Romînul este însetat şi trebuie sã bea, dar nu trebuie sã bea vin sau

spirtoase˝ (12-19 mai 1992), ˝C.V.Tudor umblã cu gîsca vopsitã˝ (1-7 sept.

1992)˝, Chinezi tranşaţi ca-n Bucureşti/ Numa-n valize mai gãseşti˝ (22-28

dec.1992), ˝Romînu’ e nãscut antrenor, da’ şi fotbalist˝ (7-13 sept.1993), ˝ce bine

îmi pare cã ai luat ceapã!˝, ˝din bucata mea de cîine am facut omul de mîine˝ (12-

18 sept. 2007).

utilizarea unor cuvinte şi sintagme cu sens ironic: ˝Regretatul˝,˝Abuziv

Împuşcatul˝ (8-15 ian. 1992).

parafrazarea unor expresii: ˝Apa trece, dar relaţiile avantajoase rãmîn˝, ˝Decît

codaş la oraş, mai bine-n satul tãu primar˝ (18-24 febr. 1992 ), ˝Dacã butelii nu e,

nimic nu e˝ ( 17-23 mar.1992), ˝Tãcerea e brãţarã de Graur˝, ˝Cine furã azi un ou

e un bou˝ (1-7 sept. 1992), ˝Romînu-i nãscut chinez˝ (26 ian.-1 febr.1993), ˝Hoţul

neprins e mînzat cinstit˝ (24-30 aug.1993), ˝apa trece, Pietrele Craiului rãmîn

chele˝ (12-18 sept. 2007), ˝Cîine cautã gãseşte˝ (21-27 nov. 2007).

recurgerea la tragi-comic: ˝Capul II : Fiul USLA-şului, Printre cei prinşi în razia

de la Garã este şi fiul unui ofiţer USLA. Alupei Gheorghe spune cã ofiţerul era

beţiv, cã maica-sa a divorţat, cã tribunalul a împartit doi copii în douã: sorã-sa lui

maicã-sa, el-marelui bãrbat USLA. Practicile USLA-şului betiv erau: bãtaia cu

ciomagul, lovitul cu capul de colţul mesei, trîntitul cu capul de faianţã. Glume pe

care noi, cei mai mari, sîntem obişnuţti, dar pe care un copil nu le poate tolera la

nesfîrşit˝ (anexa 9: 14-20 apr.1992)

asumarea unor altor nume: redactorii unor articole semneazã ˝ Maica Tereza ˝,

˝Ethos, Porthos si Aramis˝, ˝Platon si Aristotel/ daţi recent pe cap cu gel˝, ˝Salom

Alehem˝.

desene comice: a se consulta anexele 3, 4, 6, 7.

De-a lungul a 17 ani de muncã, de reînnoiri de personal, şi umorul lor s-a schimbat, poate

şi datoritã trecerii timpului; astfel, pentru a ilustra aceste diferenţe vom enumera şi prezenta

câteva extracte din rubricile care au aparut, la un moment dat, în gazetã, care au fost pãstrate sau

care au fost recent create:

I) Rãspunsuri la scrisori: ˝George Mircea (Bucureşti): Lucruri pornind pe o idee

bunã, dar neterminate. Reţinem ideea cã «aşa mint oamenii buni/ de sîmbãtã pînã

luni» a fost un şlagãr naţional în cei doi ani trecuţil, sub bagheta domnului

Valeriu. Dar nici cu profesorul nu-mi e ruşine˝ (8-15 ian.1992).

II) Bîrfe, şmenuri, şuşane: ˝Banca naţionalã Romînã trage ţepi, deşi de-abia îi

isãresc mugurii. Beneficiarii ghimpilor este o mare sculã occidentalã a cãrui

scrisoare o deţinem la redacţie. Şi te mai miri de ce mîncãm Tip-Top şi bisküvi˝

(25 ian.-1 iul. 1992). În presa scrisă şi vorbită numele oamenilor politici, ale

oamenilor de afaceri sau ale oamenilor de cultură chiar nu mai sunt însoţite de

recomandatele formule protocolare de adresare. Fenomenul în discuţie poate avea

efecte grave, conducând la diminuarea prestigiului personalităţilor menţionate

şi, implicit, pierderea încrederii publicului în instituţiile pe care aceste

personalităţi le reprezintă. De aceea puterea mass-media este asa de importantă.

Titlul aceste rubrici reia lexicul mahalalei, al ghetoului, al subculturii periferice.

III) Regimul burghezo-maşiliesc: expresia acestei rubrici trimite la conceptul folosit

în procesele comuniste intentate oamenilor politici din perioada interbelică;

„regimul burghezo masiliesc”, reprezintă nobilimea din secolul al XIX-lea

îmburghezită prin capitalismul secolului XX. Expresia s-a consacrat ca o

invectivă adusă fie unei ordini tradiţionale, fie unui grup de oameni bogaţi.

˝Ce zicem noi, rumînii mai mici, de la Academia Caţavencu: Baci Vadhim,

cunoaştem şi noi textul cîntecului «Femeia te coboarã, femeia te ridicã», dar

pentru cã matele uitaşi cã ai omagiat-o pe doamna Kohn de nenumãrate ori în

luna ianuarie, îţi reproducem cîteva strofe sfîşietoare: «Întîia noastrã sãrbãtoare la

început de an, ne este aniversarea unei fiice pe care astãzi o cinstim şi nu putea

sã-nceapã anul cu o mai lãudatã veste şi nu erau auguri mai tineri pe rugul

timpului sublim. Aceastã zi de dor şi slavã înscrisã e in calendare cu flori de liliac

şi aur precum un trainic legãmînt, pentru întreaga Romînie aceasta este ziua-n

care poporul a nascut o fiicã fãrã pereche pe pãmînt. Înmugurit simbol şi floare în

arborele viu al ţãrii, vlãstar al clasei muncitoare şi-al descendentei ţãrãneşti».

Precum strãmoşii lui Moses Rosen cîntau odinioarã evreica prin codrii libanului,

aşa o cîntaşi şi matale prin coridoarele C.C.-ului. Plãtitu-te-a Mosadul pentru

versetele satanice, ori ba? Aiasta-i întrebarea! ˝ (21-26 apr. 1992).

III) Capra cu trei diezi: acestă rubrică foloseşte titlul cunoscutei poveşti a lui Ion

Creangã pentru a sugera, prin metonimie, finalitatea : ‘’moartea

diezilor’’- această expresie ar putea fi interpretatã ca o constatare a dispariţiei

culturii.

˝Cultura în pericol. Alice Mãnoiu (critic film) are o incursiune nefastã în

teritoriul muzicii. În «Ora» am citit urmãtoarea descriere a unei actriţe «…adorã

rokul şi formaţia Dylan, Rolling Stone şi Lou Reed». Mai are rost analiza pe

text?˝ (26 ian.-1febr.1993).

IV) Fincã: Impoliteţea lingvistică este definită ca atac deliberat la adresa eului

individual al interlocutorului, având efecte dizarmonice în plan social. Gradul de

impoliteţe a unui enunţ este dependent de factori ca distanţa socială, puterea şi

gradul de interferenţă. Au fost enumerate mai multe posibile tipuri de

impoliteţe (directă, pozitivă, negativă, indirectă) fiind sugerată şi o listă de

posibile strategii ale impoliteţii pozitive şi negative dintre care amintim: folosirea

unor mărci de identitate neadecvate (jocul deixisului pronominal), folosirea unui

limbaj obscur sau necunoscut adversarului, căutarea dezacordului (prin alegerea

unor teme de discuţie delicate), preocuparea de a-l face pe oponent să nu se simtă

bine (ironie, glume nepotrivite), inocularea unui sentiment de teamă celuilalt,

tratarea „de sus”, ridiculizarea, exprimarea explicită a faptului că receptorul este

îndatorat emiţătorului etc.

Vom exemplifica acest lucru pe o rubrică din „Academia Caţavencu”,

identificabile în discursul public românesc actual: „Domnu Becali, care-i

problema dumneavoastră? Aveţi vreo problemă majoră?” sau ˝Istoricul de partid

Cristian Popişteanu, persoanã influentã şi cu trecere pe lîngã Soţii Doborîţi, a

devenit persoanã influentã în actualele structuri guvernamentale. Unde e valoare,

ce mai conteazã petele?˝ (22-28 ian. 1992).

IV) Sumanele bleu: expresia acestei rubricii face trimitere la cunoscuta Divizie

„Sumanele Negre” care între anii 1940-1950 a luptat în Apuseni împotriva

colectivizăr. Folosirea acestei expresii poate invoca atitudinea de revoltă,

nonconformismul, conservatorismul.

˝Pe 26 iulie puteţi asista, în direct, la o crimã, la ora 21, cu condiţia sã nu se

amîne alegerile. Obiectul crimei vor fi patronii Andu şi Lidia de la firma cu

acelaşi nume de pe str. Foişorului, sector 3, o cîrciumã cu boxe de aproape 1

metru, 40 W. Potenţialele cãi s-au epuizat. Comandantul secţiei 10 Poliţie a zis cã

nu se bagã, cã-şi pierde pîinea, poate ãştia au pile. Alaltãieri, la 5 dimineaţa, a

fost o bãtaie, cu tãrãboi, dar neurmatã de morţi˝ (9-16 iun. 1992).

V) Top: ˝Cele zece porunci ale organului local, 1) Sã nu minţi. Uşor de spus, uşor de

crezut, dar greu sã te abţii […], 2) Sã nu furi […] Cine furã azi un ou e un bou,

ştii bine […], 3) Nu rîvni la hoţia altuia […] Atîta vreme cît te poţi stãpîni,

stãpîneşte-te! […], 4) Sã nu fugi. Avertismentul juriului […] Decît codaş la oraş,

mai bine-n satul tãu primar! […], 5) Iubeşte-ţi aproapele […] Numai dacã e de

sex opus şi numai cu prezervativ, 6) Nu chema de grabã scutierii […], 7)

Respectã pe mama ta şi pe tatul tãu. Rãmîne sã hotãrãşti singur cine te-a fãcut

om, 8) Cinsteşte sãrbãtorile, cãci ele de la Domnul sînt […], 9) şi 10) Sã fii

sãnãtos, sã ai belşug, şi sã ne trãieşti ani mulţi, Dom’ Primar!˝ (22-28 dec. 1992).

VI) Cuvîntul în ochi: expresia modifică titlul gazetăresc specific rubricilor de

polemică, „Sare în ochi”; înlocuirea termenului „sare” cu lexemul „cuvânt” indicã

natura argumentării polemice: aceasta tinde spre ceartă, impoliteţe, hărţuială.

VII) Sportul, la mazetele de performanţã: ˝[…] E vremea, deci, ca fotbalul romînesc

sã-şi strîngã rîndurile, apelînd la toţi cei care îi pot veni în ajutor, cu vorba sau cu

fapta, dupã vorbã, dupã port. Acum, cînd în sfîrşit Teodorescu Filip a fost redat

familiei, e cazul ca sportul-rege sã fie ce-a fost, şi dacã se poate tot ca înainte. Nu

de alta, dar vin calificãrile pentru World-Cup ’94, iar blana se menţine încã la

modã. Se aude?˝ (17 -24 dec. 1991).

VIII) Celebre cupluri de tainã: ˝Acesta este un cuplu legal constituit sãptãmîna

trecutã, în momentul constituirii la Primãria sectorului 6 de cãtre liberalul

Vrãbiescu. Zestrea principalã a noii alianţe este perechea de picioare a mirelui,

fotbalistul Dan Petrescu. La cãsãtorie, au mai participat olandezul Gicã Popescu

şi spaniolul Gavrilã Pele Balint. Sã sperãm cã luna de miere nu va ţine pînã-n

noiembrie cînd Dan Petrescu va juca împotriva Ceho-Slovaciei˝ (17-24 iun.1992).

IX) Cu lumea-n cap: se reia un serial gazetăresc occidental dintr-un ziar de scandal

care descoperă şi publică poveşti de dragoste ale marilor personalităţi (un fel de

paparazzi actuali); însã, rubrica nu poate invoca doar cupluri erotice ci şi de altă

natură: sportivă, de afaceri, politică. Jurnaliştii reiau o rubrică ce pe vremuri era

intitulată „Meridianu”-sensul unei astfel de rubrici fiind acela de a suplimenta

informaţia cu extra polări şi contextualizări. De exemplu, ˝Aventurile

transcedentale ale gurului mioritic: De trei ani (de cînd Yoga s-a instaurat printre

tradiţiile traditionale ale mutantului de tranzitie) nu-i sãpun mai bun ca Düru şi

nici yoghin precum e Guru. Adicã, dacã Gurul lipseşte, numarul sinuciderilor în

rîndul adeptelor va creşte satisfacãtor. Poate doar astfel sã vadã şi Buddha

sufletele celor ce-l cãutau bezmetice prin casa primitoare a maestrului lor.

Oricum, dacã spiritul universal nu te pãtrunde cînd stai pe spate, nu-i nimic. Guru

e mult mai aproape.˝ (26 sept.-2 oct.1992)

X) Show biz da’ mulţi. Acest titlu de rubricã ţine locul, prin metonimie, a

termenului „proşti’’-fãcând referire la numele unui capitol din „Alexandru

Lapuşneanu” de C. Negruzzi. Astfel, se sugereazã cã cei care lucreaza în

shou-biz sunt proşti.

XI) Trampa şi ecranul: ˝Andi Moisescu, un veteran al generatiei Pro, şi Monica

Columbeanu din generaţia Abramburica, maritatã cu unul din generaţia lu’

bunica˝ (26 sept.-2 oct.2007)

XII) Dosarele chix.

XIII) Coasa lux.

XIV) Tupeu 2007.

XV) Muzeul figuranţilor de cearã: se înlocuieşte, prin paronimie, termenul „figuri”

cu cel de „figuranţi”-fãcându-se aluzie la nişte oameni mediocri.

˝«Vezi cã ţi-a fugit unul». Mai trece o jumãtate de orã. Nu mai rezist. Dan

Bãlan, fost O-Zone, îi explicã Mihaelei cît succes va avea noul lui proiect

muzical. Profit de un moment de neatenţie al ştirbului şi fug din studio. Aud în

spate pe cineva care ţipã: « Vezi cã ţi-a fugit unul! ». Fug şi mai tare. Mã simt

liber ca o prostituatã de 15 lei care a scãpat din ghearele abuzive ale unui peşte

ştirb şi, la fel ca o fostã prostiuatã, trãiesc cu spaimã cã mã va gãsi şi mã va tîrî

înapoi în studio, ca sã aplaud împotriva voinţei mele.˝ (5-11 dec.2007).

XVI) Bula demnitarului: termenul ce bulă, arhicunoscut în lumea catolică ( de la

circularele papale numite Bule), şi-a pierdut astăzi familiaritatea-paronimul

termenului având o conotaţie vulgară.

˝Categoria Din freza gîndirii, Theodor Stolojan (preşedinte PLD): «Moţiunea de

cenzurã s-a transformat într-o loţiune de cenzurã, folositã de PSD pentru

machiaj»˝ (26sept.-2 oct.2007).

V. Ironia veche/ nouã

S-a putut constata, astfel, cã, timp de 17 ani de apariţie, gazeta “Academia Caţavencu”

a trecut prin numeroase modificãri: dacã la început, în 1991, ea a avut numai 8 pagini şi un

numãr relativ mic de redactori, în 2008, ea conţine 32 de pagini, plus un supliment pentru liceeni,

intitulat: ˝Academia de gaşcã˝, iar cei implicaţi în ˝aşezãmîntul cultural˝ al ziarului s-au înmulţit;

prin urmare, se poate vorbi de o anumitã evoluţie, in ceea ce constã modul de organizare şi

maniera de abordare a subiectelor (în 1991 termenii de design, de publishing sau marketing erau

destul de noi iar necesitatea de a avea specialişti în aceste domenii, cvasi-inutilã).

Cu toate acestea, o datã cu creşterea numãrului de jurnalişti, rolul cititorilor parcã s-a

diminuat; aceastã afirmaţie bazându-se pe faptul cã, deşi ei sunt cei mai importanţi, in definitiv,

locul ce le era destinat în echipa ziarului, a fost relativ uitat.

S-a mai observat cã, din pãcate, din cauza puternicului impact al televizorului, ziarul a

fost “nevoit” sã cuprindã reclame (la firme de xerox, la televiziuni prin cablu, la bãnci, la maşini,

la pastile etc) şi subiecte tipice revistelor de scandal- lucru ce nu ar fi fost necesar, dat fiind tipul

de mesaj pe care vrea sã-l transmitã.

Şi totuşi, rubricile îşi pãstreazã, în mare parte, umorul chiar dacã au fost ani (1992,

1993) când, înnoindu-şi echipa, acesta a fost un pic prea vulgar (a se consulta anexele 1, 2 şi 5).

Un alt lucru de apreciat este încercarea, demnã de luat în considerare, a jurnaliştilor “Academiei

Caţavencu” de a uşura accesul la materialele din gazetã: în data de 4 iulie 2007 apãrând site-ul

oficial www.catavencu.ro.

Prin urmare, anlizând per ansamblu noul ei format şi schimbãrile ce s-au succes în

cadrul gazetei, dãm nota 10 pentru statornicie şi afirmãm, cu un umor à la jurnaliştilor

“Academiei Caţavencu”: Hai înainte…cã-nainte era mai bine!

VII.Bibliografie

1. „Academia Caţavencu” din :1991, 1992, 1993, 1994, 2007, 2008.

2. Du Marsais, Cesar, Despre tropi, Bucureşti, Univers, 1981.

3. Avram, Mioara- Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Editura

Cartier, Chişinău, 2001.

4. Fanache, Vasile, Caragiale, Cluj Napoca, Dacia 2002.

5. Avram, Mioara- Anglicismele în limba română actuală, Buc., Editura

Academiei Române, 1997.

6. Brâncuş, Grigore- Pluralul neutrelor în româna actuală, SCL, nr. 3 / 1978.

7. Fontanier, Pierre, Figurile limbajului, Bucureşti, Univers, 1977.

8. Carabulea, Elena-Despre substantivele defective de număr în limba română,

LR, nr. 5, 6 / 1986.

9. Cassirer, Ernest-Eseu despre om, Buc., Ed. Humamitas, 1994.

10. Jenkelevitch, Vladimir, Ironia, Bucureşti, Dacia, 1994.

11. Coşeriu, Eugen-Introducere în lingvistcã, Cluj, Ed. Echinox, 1995.

12. Martinet, André -Elemente de lingvisticã generalã, Buc., Ed. Polirom,1970.

13. Vianu, Tudor, Studii de stilistică, Bucureşti, E.D.P., 1968.

14. de Saussure, Ferdinand-Curs de linngvisticã generalã, Buc., Ed. Polirom,

1998.

15. Zafiu, R.- Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, cap. Mărci ale

oralităţii în limbajul jurnalistic actual,Buc., Ed. Polirom, 200