Universitatea “Ovidius”, Constanta

Facultatea de Arte

Specializarea: Pedagogia artelor plastice si decorative

Antropologie

Rolul femeii in societatea romana antica

student prep.drd.

Popescu Cosmin-Dan Romanescu Laura-Sanziana

2011

Anul II

Cornelius Nepos, in volumul sau intitulat “De viris ilustribus”, nota urmatoarele: “Multe dintre lucrurile considerate de noi romanii ca fiind nedemne sau ca injositoare [grecii] le pun la loc de cinste. Care dintre romani se simte rusinat cand isi conduce sotia la ospete date in afara locuintei sale? Iar stapana casei, nu apare ea prima in sala de primire si se amesteca printre multimea oaspetilor straini? Dimpotriva, in Grecia este cu totul altfel. Acolo, femeia accepta numai invitatiile rudelor la ospete. Ea ramane retrasa in interiorul locuintei denumit gineceu, in locul unde au acces numai cele mai apropiate rude”.

Acest autor antic scria aceste reflectii in perioada de sfarsit a Republicii romane, cand framantarile razboaielor civile destramasera austeritatea si moravurile sanatoase din vremurile indepartate ale legendarului Cincinnatus sau ale sobrului Cato cel Batran. Faptele infatisate ca tinand de viata femeii din Grecia trebuie impinse insa cu cel putin trei-patru secole mai inapoi. Femeia elina, tinuta in gineceul casei barbatului, traise in perioada arhaica si clasica a lumii grecesti (secolele VIII-IV i.Hr.). Deasemenea, in textul lui Cornelius Nepos este vorba de femeia aristocrata sau cu o buna stare materiala. Femeia din straturile de jos ale societatii grecesti a fost silita sa paraseasca inchisoarea gineceului pentru ca, alaturi de barbat, sa apara pe strada, in piete si pe ogoare, in scopul de a agonisi prin munca cele necesare traiului familiei. Aceasta este femeia muncitoare si galagioasa pe care o intalnim in comediile lui Aristofan.

In conceptia unor oameni luminati ai lumii grecesti din secolul V i.Hr. apare tendinta de a desconsidera femeia tocmai pentru cea mai de seama realizare a sa. Astfel, in tragedia “Eumenidele”, Eschile spune ca “Femeia nu-i procreatoarea copilului sau cum se crede de obicei. Ea nu face altceva dacat sa hraneasca samanta. Numai tatal poate zamisli. Femeia pastreaza numai o garantie ce i s-a incredintat si pe care o restituie vie proprietarului ei, daca ea nu a fost cumva distrusa de zei”. Suntem deci intr-o epoca cand ginocratia si matriarhatul din comuna primitiva erau doar o reminiscenta pastrata in miturile elene, cand dreptul matrimonial fusese inlocuit de cel patrimonial si patria potestas domina in cadrul intregii familii. Situatia ascendenta a femeii disparuse si din cadrul casatoriilor frate-sora, specifice persilor si egiptenilor, al caror scop urmarea neimpartirea averii parintesti si apararea puritatii sangelui familiei.

Nu trebuie sa acceptam insa integral opinia lui Cornelius Nepos in ceea ce priveste totala lipsa de independenta a femeii eline din lumea aristocratiei. In epoca elenistica se constata ca si femeia aristocrata din statele elenistice a beneficiat de oarecare emancipare fata de autoritatea barbatului. Numai in lumea unor despotii orientale, femeia aristocrata era definitiv sechestrata in casa, adesea desconsiderata si supusa unui regim aspru din partea barbatului, cateodata asemanator vietii de sclava. Ea traia intr-o totala ignoranta in comparatie cu lumea din afara; era mereu amenintata de pedepsele barbatului si lipsita de lumina culturii. Cu rare exceptii, Orientul a inteles, pe baza unor precepte religioase si sociale, sa faca din femeie o roaba destinata muncii casnice si placerilor barbatului. Haremurile regilor persi strangeau laolalta surorile si rudele lor cele mai apropiate, printesele din neamul predecesorilor ce purtasera coroana, pe fiicele unor nobili de seama si pe orice femeie dorita de despot. Poligamia constituia un puternic element de siguranta a guvernarii.

In Roma republicana si imperiala, femeia a capatat o oarecare independenta patrimoniala si juridica. Treptat, in lumea aristocratiei romane a fost parasita vechea forma

~1~

de casatorie, prin care toate bunurile sotiei deveneau proprietatea exclusiva a sotului. Catre finele Republicii, barbatul dispunea numai de dota inscrisa in actul de casatorie, lasandu-i-se femeii dreptul de proprietate asupra altor bunuri personale. Au aparut de asemenea unele legi prin care femeile necasatorite erau eliberate de tirania tutorelui, in ceea ce priveste administrarea bunurilor. O data cu zorile imperiului lui Octavianus Augustus se poate vorbi de un fel de egalitate intre sexe, egalitate de natura morala, sociala si juridica, nu insa si politica. Bineinteles, de aceasta egalitate beneficiau numai cetatenii romani. Aceasta situatie va ingadui femeilor cu dare de mana sa se initieze in literatura, filozofie, arte si stiinta, sa participe in mod public la diferite festivitati, la teatru, banchete etc. Nemaifiind prizoniera zidurilor locuintei sale, cetateana romana paraseste casa in lectica pentru a fi ferita de unele priviri indiscrete, merge la circ, la teatru, in tribunal, chiar si in forul zgomotos. Desi tinuta mult timp departe de agitatiile politice, femeia romana apare mai cultivata decat cea greaca. In general, romanul a dat mai multa importanta femeii decat elinul, datorita faptului ca ea arata calitati esential “barbatesti”, fiind lipsita de feminitate excesiva, in timp ce femeia greaca prezenta in aceeasi masura gingasie si duritate.

O pozitie cu totul exceptionala detineau vestalele romane, alese de zei si considerate fecioare sacre, protejate de legi speciale spre a nu fi ofensate. Mergeau in lectica sau car; aveau locuri speciale la teatru; erau dispensate a depune juraminte ca martore si beneficiau de emancipare paterna. Capacitatea lor juridica era egala cu a barbatilor, de aceea dispuneau liber de propria lor avere.

In Roma s-au format cele dintai asociatii feminine si au avut loc primele actiuni ale femeilor impotriva unor legi ce le ingradeau luxul. Astfel, in anul 195 i.Hr. matroanele romane au organizat o manifestare publica, cerand abrogarea legii Oppia, votata in anul 215 i.Hr. Legea respectiva stavilea unele excese vestimentare ale femeilor, franandu-le luxul. Ea fusese votata in Senat in momente grele pentru stat, cand ostile lui Hannibal amenintau Roma. Protestele lor s-au indreptat impotriva lui Cato cel Batran, consul in anul 195 i.Hr., si au avut success. Marele om de stat ar fi spus atunci intr-un discurs: “De indata ce femeile ajung egale cu noi, ele ne sunt deja superioare”.

O istorisire interesanta, in legatura cu inceputurile feminismului este urmatoarea, relatata de un autor antic: “Odinioara, la Roma, senatorii aveau obiceiul sa intre in cladirea Curiei impreuna cu fiii lor invesmantati inca in toga pretext. Intr-o zi, cand se delibera asupra unei probleme destul de importante si deliberarea fusese amanata pentru a doua zi, s-a hotarat ca nimeni sa nu vorbeasca despre subiectul tratat inainte de luarea unei decizii. Mama tanarului Papirius, care fusese la Curie impreuna cu tatal sau, l-a intrebat pe fiul ei ce facusera senatorii. Copilul a raspuns ca trebuia sa pastreze tacerea si ii era interzis sa vorbeasca despre asta. Dorinta femeii de a afla crestea in intensitate; secretul asupra dezbaterilor si tacerea copilului ii biciuiau dorinta fierbinte de a intreba. Si o facea cu mai multa insistenta si cu violenta. Atunci copilul, fiindca mama sa staruia, s-a hotarat sa-i spuna o minciuna draguta si spirituala. <S-a discutat la Senat, a spus el, daca ar parea mai util si mai conform intereselor Republicii ca un barbat sa aibe doua neveste sau ca o femeie sa fie casatorita cu doi barbati>. Atunci cand mama a auzit asta, s-a speriat; tremurand, a iesit din casa si s-a dus sa le intalneasca pe celelalte matroane. A doua zi, au venit la Senat mamele de familie in numar mare: plangeau, se rugau si insistau ca o femeie sa fie casatorita cu doi

~2~

barbati, mai degraba decat doua femei sa fie casatorite cu un barbat. Senatorii care intrau la Curie intrebau stupefiati ce le apucase pe femei si care era sensul plangerii lor. Tanarul Papirius a venit in mijlocul Curiei si a povestit tot ce se intamplase, insistentele mamei sale de a fi informata si ceea ce ii spusese. Senatul l-a felicitat pe copil pentru respectarea cuvantului dat si pentru spiritul sau, apoi a fost tinut un senatus-consult in urma caruia se interzicea copiilor sa mai intre la Curie impreuna cu tatii lor, singura exceptie fiind Papirius, caruia i s-a dat apoi supranumele onorific de Praetextatus, pentru intelepciunea sa de a tacea si de a vorbi, la varsta cand mai purta inca toga pretext” (Aulus Gellus, “Nopti antice”).

In secolul I i.Hr. matroanele romane din lumea aristocratiei constituisera chiar “cluburi” feminine, unde, in afara de literatura si arta, se discutau si probleme politice; “cluburile” erau sustinute de femei aristocrate, cultivate si inteligente, dar cateodata intrigante si depravate. Un astfel de caz a fost cel al Iuliei, fiica lui Augustus din cea de-a doua casatorie, care intretinea un cerc in care se produceau fapte ce contraveneau programului de asanare morala initiat de imparat. Reactia acestuia a fost prompta si deosebit de dura: Iulia, in varsta de 37 de ani, a fost exilata pe viata in insula Pandanteria. Iritarea capului incoronat nu s-a limitat doar la fiica sa, ci i-a atins si pe alti participanti la cercul patronat de aceasta, printre cei cazuti acum in dizgratie numarandu-se si poetul Ovidius, trimis in exil la Tomis. In acelasi timp, opera sa a fost scoasa din bibliotecile publice, iar poemul “Ars amatoria”, considerat prea libertin, a fost interzis. In legatura cu degradarea morala a societatii romane din acea perioada sta marturie si urmatorul fragment din opera marelui poet exilat: “Vai! Versurile nu mai sunt azi pretuite! Femeile le lauda, dar vor daruri mai cu miez. Chiar si un barbar, daca e bogat, e sigur ca va fi placut in ochii lor. Traim, intr-adevar, in epoca de aur: cu aur obtii cele mai mari onoruri. Cu aur poti castiga si iubirea unei femei. Homer insusi, chiar de-ar veni insotit de toate cele noua muze, daca s-ar infatisa cu mainile goale, ar fi dat pe usa afara...” (Ovidius, “Arta iubirii”).

In societatea antica, casatoria constituia instrumentul potrivit pentru a face sa creasca puterea economica si politica a unei familii. Tanara femeie nu avea posibilitatea de a alege in mod liber pe viitorul ei sot. Casatoria se decidea de catre parinti sau tutori, fara consimtamantul tinerilor; adesea logodna avea loc in anii copilariei. Uniunea matrimoniala devenea un act politic sau un prilej de rotunjire a averii si, astfel, ingradea spiritul de libertate sau de afectiune intre doi tineri. Ramses al II-lea isi alegea o faraoana din regatul hittit, ca sa curme vechea cearta cu imperiul din miazanoapte; Cyrus cel Mare isi cauta sotiile in statele vecine pentru largirea granitelor imperiului sau; Alexandru cel Mare se casatorea cu o fiica de satrap si apoi cu fata fostului rege persan, pentru consolidarea, si pe aceasta cale, a stapanirii sale din Orient; Caius Marius lua de sotie o patriciana, fiindca adversarii il desconsiderau ca pe un homo novus; Caesar si Octavianus Augustus au schimbat cate trei neveste, in functie de interesul lor politic s.a.m.d.

Femeia romana din epoca de inceput a Republicii nu putea participa la viata politica decat din umbra iatacului sau, unde multe sotii continuau sa toarca lana pentru hainele familiei, ca pe timpul homericei Penelope. S-au vazut insa multe cazuri cand regine inteligente din despotiile orientale, adorate de sotii lor, interveneau in treburile de stat. La Atena, Aspasia din Millet, sotia lui Pericle, aduna in casa sa elita politica si intelectuala a orasului si acolo fermeca lumea prin inteligenta si vorba ei. Livia Drusilla, cea de-a treia sotie

~3~

a lui Octavianus Augustus, discuta cu partenerul ei de viata cele mai importante probleme de stat; ea i-a ramas toata viata un tainic consilier politic.

O casatorie de interes a unui barbat eminent cu o tanara bogata, dar cu modeste preocupari intelectuale, se citeaza a fi cea incheiata de Cicero cu Terentia. Atunci cand gloria marelui orator depasise culmile celor “sapte coline”, batranul Cicero si-a concediat sotia, casatorindu-se, la 63 de ani, cu Publibia, o tanara de 17 ani, bogata si aceasta.

In societatile antice partea slaba a casatoriei o constituia incheierea unui astfel de act la o varsta cand viitorii soti erau niste copii inconstienti. In asemenea situatii, combinatiile matrimoniale se faceau de catre parinti. In Orient si Grecia casatoriile se desfaceau cu mare greutate, pe cand la Roma legile erau foarte elastice. De aceea, divortul la romani aparea frecvent, motivat si prin faptul ca femeia dispunea de prea multa libertate. Cu toate ca traditia, preceptele religioase si educatia impuneau matroanei romane din inalta societate sa fie casta, neluxoasa, modesta, pioasa, devotata copiilor sai etc., acest puritanism, demn de Cornelia, mama Gracchilor, era calcat in picioare din cauza viciilor si a goanei dupa placeri, pacate sociale ce napadisera aristocratia din perioada razboaielor civile. Dorinta Corneliei, transmisa de Propertiu: “Sa se citeasca pe mormantul meu ca am apartinut unui singur barbat”, sau epitaful Claudiei, care a “pazit casa si a tors lana” nu mai sunt nici dorinta, nici epitaful multor femei romane din inalta societate. S-a putut vedea ca in putinele momente de inalta tinuta morala din viata societatii, impuse adesea de legi, rolul femeii ca element de coeziune a fost destul de important. Dar constatam si reversul: cand societatea romana se zbatea in grave crize morale si politice, unele femei din inalta aristocratie, prin lux, depravare, frivolitate si sterilitate, au marit anarhia, dezordinea si fortele dizolvante indreptate impotriva vietii traditionale. Asa se explica legile date de Augustus pentru consolidarea familiei. Istoricul Titus Livius afirma ca situatia era de asa natura, incat lumea condamna in masa viciile, dar aceeasi oameni nu erau in stare sa gaseasca un remediu moral impotriva lor.

Matroana romana domnea fara discutie asupra domusului si acest lucru se manifesta clar prin setul de chei pe care le detinea si care simbolizau aceasta putere. Ca in orice societate mediteraneana, aceasta putere interna in cadrul familiei era mare. Cu totul altfel stateau lucrurile in exterior acolo unde nu mai insemna nimic. Femeia romana, in special cea din randurile aristocratiei, nu era, intr-adevar, decat un mijloc de apropiere intre ambitiile politice. Putem intelege atunci cat de importanta devenea casatoria. Intr-o lume in care divorturile se inmultisera incepand de la sfarsitul Republicii, propria casatorie sau casatoria copiilor era una din activitatile importante ale nobilimii si, in plan mai general, a primelor doua ordine (senatorial si ecvestru) ale acesteia. Datorita acestui fapt, povestea uimitoare a celei de-a doua si a treia casatorii a lui Cato cel Tanar -omul care intruchipa in ochii romanilor toate virtutile- cu o singura femeie, Marcia, “imprumutata” o vreme prietenului sau Hortensius, pentru a-i permite acestuia sa aibe copii, este o ilustrare exagerata dar interesanta a acestei situatii; dar nu pentru ca isi daduse sotia in casatorie unui prieten, ci pentru ca s-a casatorit din nou cu ea mult mai bogata decat inainte de a divorta, fiindca mostenise imensa avere a lui Hortensius, care decedase intre timp.

“Dornic sa nu fie doar prietenul si apropiatul lui Cato, ci sa-si impleteasca intr-un fel si sa uneasca printr-o alianta intraga lor familie si sangele lor, Quintus Hortensius a cautat sa-l

~4~

convinga pe Cato sa-i dea mana fiicei sale, Porcia, casatorita cu Bibulus, caruia ii daruise doi copii, ca pe un camp fertil, in care sa semene din nou urmasi. In opinia oamenilor, spunea el, era o propunere ciudata, insa, dupa firea lucrurilor, propunerea era frumoasa si politica: o femeie in floarea varstei si in putere nu trebuia sa ramana inutila si sa-si lase fecunditatea sa se stinga, nici sa faca mai multi copii intr-o casa care nu avea nevoie de ei, aflandu-se stanjenita si saracita; insa, daruindu-se pe rand unor barbati plini de merite, ea ar fi imbelsugat virtutea si ar fi raspandit-o in familii, topind Cetatea insasi intr-un singur corp prin aceste uniri. Daca Bibulus tinea mult la sotia sa, i-o inapoia dupa ce avea sa nasca, si ar fi fost mult mai mult strans legat de Bibulus si de Cato prin comunitatea de copii. Cato a raspuns ca il iubea pe Hortensius si aprecia alianta cu el, dar gasea ciudat sa auda vorbindu-se de casatoria cu fiica lui, care era casatorita cu un alt barbat. Atunci, Hortensius, schimbandu-si gandul, nu a ezitat sa dezvaluie tot ce gandea si sa o ceara chiar pe sotia lui Cato, care era destul de tanara pentru a face copii, pretextand ca ii asigurase deja urmasi lui Cato [...] Vazand dorinta si pasiunea lui Hortensius, Cato nu s-a opus, dar a declarat ca trebuia sa obtina si aprobarea lui Philippus, tatal Marciei. Fiind consultat, Philippus a consimtit si a logodit-o pe Marcia in prezenta lui Cato insusi, care si-a dat si el acordul [...] Cum casa si fiicele sale aveau nevoie de tutela, el s-a recasatorit cu Marcia, ramasa vaduva, cu imense bogatii, deoarece Hortensius murind, o lasase mostenitoare. Caesar i-a reprosat mai ales acest lucru lui Cato: l-a acuzat ca ii placeau banii si ca si-a vandut sotia, <caci, spunea el, daca avea nevoie de ea, de ce a luat-o din nou in casatorie, numai daca nu cumva acea nefericita ar fi fost inca de la inceput o momeala oferita lui Hortensius, caruia i-a imprumutat-o tanara pentru a o lua inapoi bogata>. Pentru a sti daca este ceva de obiectat, dintr-un alt punct de vedere, in privinta casatoriei, se mai poate discuta. In orice caz, innoindu-si casatoria cu Marcia, Cato i-a incredintat casa si fiicele, iar el insusi l-a urmat pe Pompeius” (Plutarh, “Cato cel Tanar”).

Aceasta istorisire este evident povestea unor oameni care se intelegeau conform canoanelor aristocratiei romane. Cat despre Marcia, aceasta nu a fost, dupa cate se pare, consultata, ci doar a fost rugata sa nasca pentru ca in acel moment era deja insarcinata cu sotul de care divorta.

Pompeius se casatorise, din ratiuni politice, cu fiica lui Caesar, Iulia. Si ceea ce nu era prevazut, fiindca se intampla foarte rar la Roma, s-a intamplat: Pompeius s-a indragostit nebuneste de tanara lui sotie, astfel incat oamenii isi bateau joc de el la Roma si creditul politic al lui Magnus avea de suferit, tocmai pentru ca era o atitudine prea putin conforma obisnuintelor nobilimii, in cadrul careia, din principiu si prin educatie, se pastra o anumita distanta fata de pasiuni. Iulia a murit la nastere si aceasta intamplare nefericita a rupt imediat legaturile care ii uneau pe cei doi barbati. Caci, daca ar fi trait copilul care abia se nascuse, nu exista nici o indoiala ca altul ar fi fost comportamentul celor doi imperatores. Avand in comun un urmas de sex masculin, mostenitor al gloriei lor, conducatorii a doua gentes (familii) nu ar fi putut adopta puncte de vedere ostile, asadar razboiul dintre ei ar fi fost mult mai greu de declansat.

~5~

Pompeius Magnus, sculptura aflata la Gliptoteca din Copenhaga

Scene din viata unei matroane romane prind viata sub pana iscusita a lui Juvenal, fiind consemnate intr-una din “Satirele” acestuia. Personajele sunt Laelia, pana nu demult vaduva, pe cat de bogata, pe atat de capricioasa si cruda, si Publius, al doilea sot, un fost aristocrat scapatat care se incumetase s-o ia in casatorie pe naprasnica vaduva tentat, evident, de avutia care sa-i dea un nou lustru blazonului. Antichitatea a cunoscut si ea casatoriile din interes. Dar nici in vremurile acelea interesul n-aducea fericirea caci, cum spune acelasi Juvenal, “este vaduva femeia care s-a casatorit cu un om lacom”.

Intr-o dimineata, dupa ce parasise camera conjugala, sotul plecase ca de obicei in for pentru diferite treburi, asa cum faceau de altfel toti barbatii romani. Laelia atat asteptase. In timp ce Publius parasea locuinta, ea s-a indreptat grabita spre budoar si acolo, pe o tablita, i-a scris febril o misiva amantului ei, Caius. Apoi, un sclav de incredere, Burrus, a fost trimis sa predea tablita destinatarului. In asteptarea lui Caius, Laelia a pus in actiune toata arta cosmetica a vremii, pentru a adauga un plus de frumusete artificiala farmecelor pe care natura i le daduse dupa...posibilitati. Doua sclave, Cytheris si Sapho, experimentate in asemenea treburi, au fost chemate sa-si ajute stapana. Dar lucrurile nu se desfasurau ca de obicei. Mai intai, Burrus intarzia neasteptat de mult. Apoi, Sapho parea distrata si neatenta, razboindu-se fara success cu o bucla rebela. Stapana, la inceput bine dispusa, devenea tot mai nelinistita si mai nervoasa. La un moment dat, nu s-a mai putut stapani. Furia, bineinteles, si-a descarcat-o asupra sclavelor si, mai ales, asupra lui Sapho, care tot nu reusise sa disciplineze bucla rebela.

~6~

-Ce faci, netrebnico, nu vezi ca nu-i bine? Si stapana ceru sa i se aduca biciul. In prezenta acestui instrument cu care facuse de atatea ori cunostinta, Sapho deveni si mai neindemanatica. Pe spatele sclavei au inceput sa curga loviturile cu nemiluita. Stapana dovedea o mare dexteritate in aceasta privinta, reusind sa faca doua lucruri concomitant: cu o mana aplica aspra corectie sclavei, iar cu cealalta dadea indicatii cum sa-i fie potrivit parul.

In sfarsit, printre lacrimi si tipete, coafura s-a terminat. Dar “toaleta” abia incepuse. Dintr-un scrin situat langa patul din budoar, Laelia scoase o cutie de fier lustruit, din care alese un fard trimis de un dibaci negustor din Millet, furnizor al marii aristocratii. Publius insusi tratase cumpararea acestor farduri. Dupa ce Cytheris aduse apa intr-un lighean de metal, Sapho spala obrazul stapanei si incepu sa-l fardeze. Laelia trecuse de 40 de ani si trebuia sa recurga la multe artificii spre a-si pastra, daca nu frumusetea sau tineretea, pe care nu le mai avea, cel putin aparenta lor.

Urma ceremonialul, la fel de complicat, al pregatirii toaletei. La inceput, sclavele o ajutara pe Laelia sa-si imbrace tunica de lana alba, un fel de camasa stransa pe corp, fara maneci. Apoi Cytheris ii aduse stola, asemanatoare unei rochii, aceasta deosebindu-se de tunica prin faptul ca avea maneci facute din doua bucati prinse cu copci. Stola era confectionata din matase sofranie, tesuta la Millet. O sclava o ajuta sa se incinga sub piept, iar cealalta ii prinse la spate, de cingatoare, trena lunga, de culoare visinie. Cocheta, Laelia facu cativa pasi, mai mult sau mai putin gratiosi, in admiratia prefacuta a celor doua sclave. Tinuta, voit somptuoasa, fu completata cu palla, un fel de mantie, confectionata de asemenea din stofa de Millet, atat de stravezie, incat parea o umbra viorie. Astfel, corpul Laeliei, putin cam plin, era bine drapat. Pleoapele fura date cu un fard albastru-verzui si cateva picaturi de beladona facura ca ochii sa capete o stralucire pe cat de stranie, pe atat de falsa. Aristocrata era acum gata. Sclavele scapasera de cea mai grea si primejdioasa truda a zilei. Stapana putea sa plece la...plimbare. Nu era un secret nici pentru cele doua sclave cu cine se plimba stapana lor; Burrus avusese de mult grija sa la spuna. Numai ca acum Burrus intarzia si cu cat intarzierea sclavului trimis cu misiva se prelungea, cu atat sporea furia Laeliei. Intre timp, sotul, terminandu-si treburile in for, reveni, neasteptat si nedorit, acasa. Neputand sa-l expedieze, desi ar fi facut-o cu mare placere, matroana a trebuit sa se multumeasca cerand crucificarea sclavului:

-Inalta o cruce pentru sclav!

-Dar ce crima a savarsit sclavul? De ce merita sa fie rastignit? Cine este martor? Cine l-a denuntat? Asculta, femeie! Nici o sovaiala nu-i prea lunga cand e vorba de viata unui om!

-Nebunule, sclavul este om? Sa zicem ca n-a facut nimic. Asa vreau si asa poruncesc! Vointa mea sa fie drept explicatie!”

Laelia n-ar putea fi considerata nici mai cruda, nici mai perversa decat alte aristocrate romane din vremea ei. Ceea ce se petrecea in budoarul Laeliei avea loc, zi de zi, in mai toate casele celor bogati. Aici, in budoar, in penumbra draperiilor catifelate, se petreceau lucruri pe care uneori chiar autorii antici, atat de slobozi in exprimare, s-au jenat sa le astearna pe hartie. In budoar isi primeau matroanele aristocrate prietenele de

~7~

incredere, carora le destainuiau aventurile amoroase; in budoar se urzeau intrigi si se consumau infidelitati; si tot in budoar se punea cateodata la cale debarasarea de sotii bogati deveniti indezirabili sotiilor, dornice sa ramana mai degraba vaduve. Vaduviile se obtineau repede daca se recurgea la serviciile bine retribuite ale unor otravitoare de profesie, pentru care budoarele n-aveau taine.

Adeseori capetele firelor intrigilor urzite in budoar se aflau in mainile venerabilelor mame ale matroanelor. Multe soacre isi dirijau fiicele intr-un adevarat razboi, mocnit sau fatis, impotriva ginerilor lor: “Trebuia sa-ti pierzi nadejdea -scria Juvenal- ca o sa mai ai liniste in casa, atata timp cat soacra este in viata. Ea invata pe fiica-sa sa se bucure de spolierea barbatului. Ea o invata, cand primeste scrisoarea de la amant, sa nu-i raspunda simplu si necioplit. Ea ii invata pe paznici si ii imblanzeste cu bani... desigur, te-ai astepta ca o mama sa invete pe fiica sa deprinderi oneste si altele decat acelea pe care le are...”

Istoria a consemnat si cateva cazuri amuzante, cum a fost, de pilda, patania uneia dintre sotiile lui Caesar, Pompeia.

La Roma era obiceiul ca sarbatoarea zeitei Bona sa se organizeze in casa unui magistrat roman numai intre femei, deoarece, cu acest prilej, aveau loc unele dansuri care mimau actul procreatiei. Dupa un sacrificiu -o scroafa gata sa fete, ca simbol al fecunditatii- adus zeitei, urmau cantece si dansuri pe care le executau femeile intre ele. Totusi, incalcand acest obicei, Caesar a hotarat ca sarbatoarea sa se tina in palatul sau. Pompeia s-a gandit sa profite de acest prilej pentru a petrece cateva ore cu Clodius, supranumit “Pulcher” (“Frumosul”), intre ei existand de mai mult timp legaturi de dragoste. Deghizat in cantareata, Clodius a luat cu el o harpa si a patruns in palatul lui Caesar cu ajutorul sclavei de incredere a Pompeii. Nerabdator, a pornit in cautarea iubitei, patrunzand pana in camera unde se celebrau misterele zeitei Bona. Una dintre participante, si tocmai sclava Aurelia, femeia insarcinata de Caesar sa o supravegheze indeaproape pe Pompeia, a invitat la dans...cantareata! Luat prin surprindere si ignorand ceremonialul serbarii, Clodius a refuzat. Intrigata, sclava l-a intrebat cine este si ce cauta, desi, dupa voce, intuise ca “harpista” era de gen masculin. Imediat, s-a dat alarma si toate usile au fost inchise; dansurile si cantecele s-au intrerupt. In acea noapte, toata Roma vuia ca misterele zeitei Bona fusesera pangarite de catre Clodius.

Desi in realitate era o intamplare tipica de alcov, aventura sotiei lui Caesar cu Clodius a fost speculata de unele cercuri aristocratice in interesul lor politic. Clodius era cunoscut ca om de casa si sustinator al politicii lui Caesar. Adversarii acestuia s-au grabit sa declanseze o violenta campanie in Senat. Ca urmare, Clodius a fost dat in judecata. Intre timp, Caesar a repudiat-o pe Pompeia. Participand la proces ca martor, Caesar a fost intrebat daca stia ceva despre legatura dintre sotia sa si Clodius. La raspunsul negativ al lui Caesar, judecatorul l-a intrebat malitios: “Atunci, de ce ti-ai repudiat sotia?” “Fiindca nu se cade ca sotia lui Caesar sa fie banuita macar!” ar fi raspuns acesta.

De fapt, intre Pompeia, care-i era sotie infidela, si Clodius, care-i era necesar ca instrument politic, Caesar preferase sa-l salveze pe Clodius. Si astfel, cu 31 de voturi contra 25, “Pulcher” a fost absolvit de orice vina.

~8~

Thomas Couture, pictor academist din secolul al XIX-lea, “Decadenta romanilor”, Muzeul Orsay, Paris

Faptul ca budoarul femeii romane devenise locul unde se teseau intrigi, indeosebi politice, unde se puneau la cale crime si unde viciile erau in floare, corespunde moravurilor epocii, stadiului de decadere si de coruptie a cercurilor aristocratice. Cu nostalgia unor vremuri apuse, Juvenal incerca sa dea urmatoarea explicatie: “Ma intreb, de unde sunt aceste femei-monstri, de unde au izvorat? Odinioara averea oferea lumii femei latine caste. Munca si somnul scurt, mainile obosite si inasprite de torsul lanei etrusce si Hannibal care era la portile Romei si sotii care stateau de veghe in turnul de la poarta Collina nu ingaduiau ca micile case sa fie atinse de vicii. Acum... desfraul mai larg decat armele s-a incuibat si razbuna lumea invinsa. Nu este nici o crima si nici o nelegiuire a poftei care sa nu se petreaca la Roma de cand a pierit saracia romana... Banii funesti au adus mai intai aici moravurile straine, si bogatiile efeminate au distrus generatiile cu luxul urat...”

Cata dreptate avea Juvenal o dovedeste faptul ca budoarul a aparut in arhitectura caselor romane tarziu, ca expresie a marilor bogatii acumulate la Roma. In casele mici ale romanilor in epoca precedenta nu era loc pentru asa ceva. Budoarul a fost deci un atribut al bogatiei, constituind o expresie vie a moravurilor epocii.

Este usor de inteles de ce Augustus, inspaimantat de amploarea pe care o luase coruptia la Roma, incerca, fara sa reuseasca insa, o reinviere a vechilor moravuri, in spiritul decentei si al onestitatii.

~9~

Lumea elenistica a cunoscut femei ambitioase, chiar demonice, ele fiind adesea adevarate calamitati pentru cei din jur (Olympia, mama lui Alexandru cel Mare; Cleopatra). Despre ele, un istoric spunea ca erau rascolite de pasiuni pana si in somn. Acestor femei greco-macedonene si anumitor imparatese romane li se poate aplica caracterizarea moralistului La Bruyere, care spunea ca femeile sunt extreme, ori mai bune, ori mai rele decat barbatii. Bineinteles, cazuri de femei virtuoase, fidele idealurilor de moralitate ale timpului lor au existat: Livia Drusilla si Octavia, sotia si, respectiv, sora lui Octavianus Augustus; Pompeia Plotina, tovarasa de viata a imparatului Traian, precum si sora imparatului, Ulpia Marciana; cele doua Faustine, sotiile unor imparati filozofi, Antoninus Pius si Marcus Aurelius; Helena, mama primului imparat roman crestin etc. In continuare insa ne vom concentra pe schitarea portretelor unor personalitati feminine ale lumii romane, fie ele curtezane sau imparatese, care s-au remarcat prin lacomie, cruzime, imoralitate si nevoia de a-si impune dorinta fara nici cea mai mica impotrivire.

In galeria matroanelor de seama ale secolului I i.Hr., cel mai important loc l-a detinut celebra Fulvia, care intre anii 58-40 i.Hr. a fost partasa la multe evenimente politice zgomotoase.

Pe scena istoriei a intrat odata cu prima sa casatorie, incheiata cu tribunul Clodius “Pulcher” (“Frumosul”), “cel mai indraznet si mai netrebnic dintre demagogi”, cum a fost numit de Plutarh. Clodius se afisase in societatea romana ca o creatura afemeiata, cu apucaturi imorale, venal si gata oricand a provoca scandaluri publice, dupa cum s-a vazut in cazul necinstirii casei lui Caesar. In cardasia lui Clodius puteau fi vazuti Curio si Marcus Antonius, doi tineri imorali, participanti atat la masinatiunile politice, cat si la dezmaturile demagogului. Daca ar fi sa dam crezare invectivelor rautacioase ale lui Cicero, acesti doi viitori soti ai Fulviei ar fi devenit amanti inca de pe timpul casniciei ei cu Clodius. Acesta a fost asasinat pe Via Appia de catre “ciomagasii” rivalului sau electoral Milo. In scurt timp, Fulvia s-a casatorit cu Curio, ales tribun al poporului in anul 50 i.Hr. si aparator al intereselor lui Caesar in locul defunctului Clodius. Fulvia, femeie ambitioasa, dura si turbulenta, se amesteca acum direct in treburile politice ale sotului. Dar si de aceasta data, casnicia s-a dovedit a fi de scurta durata. Trimis cu trupe de catre Caesar in Africa, ca sa alunge de acolo pe Cato cel Tanar, Curio si-a pierdut armata si viata (49 i.Hr.). Acest lucru l-a facut pe Cicero sa spuna mai tarziu ca Fulvia a fost “femeia fatala” pentru casniciile celor doi.

Dar o fiinta ca Fulvia, “o femeie care niciodata nu putea sta linistita” (Appian), nu putea ramane mult timp departe de framantarile politice ale Romei. Ea puse ochii pe Marcus Antonius, mana dreapta a lui Caesar; realiza cu acesta cea de-a treia casatorie, ceea ce il facu pe Plutarh sa noteze: “In adevar, Antonius renuntand la viata de petreceri, s-a casatorit cu Fulvia... femeie care nu se gandea la torsul lanei, nici la grija gospodariei si care nu era multumita sa domine un sot oarecare, ci voia sa conduca pe un conducator si sa comande un comandant. In acest fel, Cleopatra ii datoreste Fulviei docilitatea cu care Antonius se invatase sa suporte dominatia femeilor, caci il acaparase dupa ce fusese obisnuit si supus sa asculte de poruncile lor”.

A urmat asasinarea lui Caesar. Acum, pe capul lui Antonius, in calitatea sa de consul, s-au abatut numeroase necazuri. In senat, Cicero deschidea seria celor 14 “Filipice”, discursuri violente si denigratoare, indreptate impotriva lui Antonius. Bineinteles, nici Fulvia

~10~

nu era crutata de limba veninoasa a oratorului; Cicero o acuza pe aceasta femeie de venalitate: si anume ca vindea, datorita influentei sale, posturile de guvernatori ai provinciilor, ca rechema condamnatii din exil dupa bunul ei plac s.a.m.d. Tanarul Octavianus, in calitatea de mostenitor legal al lui Caesar, strangea in jurul sau veteranii fostului dictator, fiind sprijinit de Senat. Astfel, s-a ajuns la batalia de la Mutina (Modena); Antonius pierde lupta si este silit sa fuga la prietenul sau, Lepidus, care conducea Galia Narbonensis (43 i.Hr.).

Satui de varsari de sange, soldatii si veteranii din diferitele tabere silira pe Octavianus, Antonius si Lepidus sa incheie ce de-al doilea triumvirat. “Monstrul cu trei capete”, cum numea Varro triumviratul, isi imparti caonducerea provinciilor si a armatelor, in scopul de a porni contra asasinilor lui Caesar, Brutus si Cassius, care se intarisera in Orient, dispunand acolo de numeroase legiuni. La cererea soldatilor din ambele partide, impacarea dintre Antonius si Octavianus se cimenta prin casatoria celui din urma cu micuta Clodia, in varsta de 12 ani, fiica a Fulviei din prima casatorie. Peste doi ani, scrie Suetonius, “certandu-se cu soacra sa Fulvia, Octavianus ii trimise fata acasa, fecioara, asa cum o luase”.

Firea sangeroasa a matroanei s-a aratat mai ales pe timpul proscriptiilor, ordonate de triumviri impotriva rivalilor politici, unii fiind ucisi doar pentru ca bogatiile lor starneau pofta ambitioasei femei. Setea de razbunare a Fulviei n-a cunoscut nici o limita in cazul lui Cicero, care a fost prins si decapitat pe cand incerca sa fuga in Orient. Cand i-au fost aduse lui Antonius capul si mana dreapta a oratorului, acesta le-a privit cu satisfactie si dispret, apoi a ordonat sa fie expuse in punctul cel mai inalt de pe Rostra (tribuna oratorilor), chiar in acel loc de unde poporul il ascultase vorbind impotriva lui. Dio Cassius relateaza urmatoarele: “Fulvia apuca capul [lui Cicero] in mainile sale, mai inainte de a fi transportat [pe Rostra], si dupa ce l-a insultat prin cuvinte triviale si l-a scuipat pe frunte, l-a asezat pe genunchii ei. Apoi, deschizandu-i gura, i-a tras limba afara si a intepat-o cu acele pe care le purta ca podoabe in par, continuand a-l batjocori”. Daca tinem cont de caracterul sangeros al acestei femei, aceste fapte teribile pot fi considerate reale cel putin in parte.

Dupa infrangerea asasinilor lui Caesar in lupta de la Philippi, in Grecia (42 i.Hr.), triumvirii si-au impartit imperiul intre ei, Antonius primind Orientul, unde a cazut in curand sub farmecele Cleopatrei, regina Egiptului. Fulvia “care din fire, neastamparata si indrazneata, nadajduia sa-l smulga pe Antonius de la Cleopatra, daca se va produce o schimbare in Italia” (Plutarh) a declansat un nou conflict intre Antonius si Octavianus, cunoscut drept razboiul perugin, care s-a incheiat cu infrangerea trupelor fidele lui Antonius. Revederea dintre cei doi soti, in Grecia, nu a fost deloc placuta, lasandu-se cu invinuiri reciproce si certuri violente din cauza Cleopatrei si a razboiului perugin. Fulvia, “suparata din pricina urii pe care i-o aratase Antonius, s-a imbolnavit si si-a agravat boala din cauza relei dispozitii, caci Antonius n-a vizitat-o deloc in timpul bolii, asa incat el este cauza mortii sale” (Appian).

Dupa disparitia “femeii fatale”, toti condamnau amestecul ei in viata politica a Republicii si, in scurt timp, fu detestata si data uitarii. Doar Shakespeare, in tragedia sa “Antonius si Cleopatra”, i-a acordat Fulviei mai multa simpatie decat istoricii antici si moderni.

~11~

Valeria Messalina, bust de la Muzeul Capitolin, Roma

Despre Valeria Messalina, cea de-a treia sotie a imparatului Claudius, se spune ca era o nimfomana prin definitie. Aceasta reputatie indoielnica se datoreaza, in cea mai mare parte, lui Plinius cel Batran, care pretindea ca ea rivaliza cu cea mai populara prostituata din Roma, executand 25 de acte sexuale, intr-o singura zi.

Juvenal, intr-una din celebrele sale “Satire”, mentiona urmatoarele in legatura cu ea: “In timpul noptii, prostituata imperiala iesea insotita doar de o singura slujnica... ea intra in sufocantul lupanar cu perdele uzate, unde avea o camera rezervata, pe usa careia o inscriptie o desemna sub pseudonimul de Lysica. Acolo se prostitua cu sanii acoperiti cu o plasa de aur si-si expunea pantecele gol. Cand proxenetul si-a concediat pensionarele, ea a plecat trista... Dezgustatoare, hidoasa, cu obrajii innegriti de fumul lampii cu ulei de rapita ce lumina anemic incaperea, ea aducea in patul imperial miasmele lupanarului”. Aceasta este o versiune deformata a intamplarilor si pataniilor conjugale ale lui Claudius, care au constituit un motiv de ras si batjocura multa vreme pentru plebe. N-ar fi imposibil ca o prostituata sa

~12~

se fi deghizat in Messalina si zvonurile sa fi influentat opinia publica, sfarsind prin a crede in aceasta fabulatie absolut incredibila avand in vedere cat era de pazit palatul imperial. La acestea mai trebuiesc adaugate si riscurile la care s-ar fi expus, ratacind singura prin cartierele rau famate ale orasului. Nero insusi, cand se incumeta sa treaca prin locurile rau famate din cartierul podului Milvius, se intorcea cu fata acoperita de hematoame.

Mai mult ca sigur Messalina era o femeie cu moravuri usoare, dar amantii ei apartineau, fara doar si poate, inaltei aristocratii. Se pare ca, intr-adevar, il ducea de nas pe batranul ei sot (in momentul in care se casatorisera, Claudius avea 50 de ani, iar Messalina mai putin de 20). Din casatoria celor doi s-au nascut doi copii: Tiberius Claudius Germanicus, denumit mai apoi Britannicus, in cinstea cuceririi Britanniei in anul 43 d.Hr., si Octavia, viitoarea sotie a lui Nero. Aceste doua nasteri i-au asigurat Messalinei o buna pozitie la palat, dar Claudius nu i-a acordat niciodata titlul de Augusta. Lacoma si desfranata, ea ramane geniul nefast din prima parte a domniei imparatului.

Claudius era influentabil si fricos, iar tanara imparateasa se credea indreptatita sa depaseaca limitele insuportabilului. Asa se explica si casatoria in timpul unei bacante, in lipsa sotului ei, cu cavalerul Caius Silius. Nu se stie daca era vorba doar de o banala fantezie amoroasa, sau daca facea parte dintr-un cadru religios. De aceasta data, Messalina depasise orice masura. Narcissus, un libert de la curtea imperiala, a luat initiativa dezvaluirii complotului in fata imparatului, avertizandu-l ca “daca nu ia lucrurile in pripa, barbatul Messalinei pune mana pe Roma” (Suetonius). Libertul primi pentru o zi imputerniciri depline pentru a lua masuri drastice si actiona cu rapiditate, stiind ca daca Messalina ar fi avut ocazia sa se apere in fata slabului ei sot, rolurile s-ar fi inversat; “daca Narcissus n-ar fi grabit uciderea ei, moartea si-ar fi indreptat pasii catre acuzator” (Tacitus). Messalina, proaspatul ei sot, Silius, si alti membri ai cortegiului bacchic al desfranatei imparatese au fost dati rand pe rand pe mana calaului. Suetonius a inregistrat o serie de amanunte, din care se vede slabiciunea de minte a lui Claudius. Se spune ca el ar fi semnat actul de dota al Messalinei pentru casatoria cu Silius, fara sa-si dea seama. Marea sa pofta de mancare si bautura il aruncau intr-un fel de inconstienta mintala. “Dupa ce a omorat-o pe Messalina, -scrie Suetonius- se aseza la masa si intreba de ce nu vine imparateasa. Pe multi dintre cei condamnati la moarte ii chema a doua zi, fie la masa, fie sa joace zaruri cu el si, crezand ca ei intarzie, le reprosa prin curieri ca sunt niste somnorosi”.

Numele Messalinei a disparut din inscriptii, iar chipul ei din repertoriul sculptural al epocii, dar el s-a pastrat ca cel mai nefast exemplu al desfraului si imoralitatii unei societati in descompunere.

Urmatoarea si ultima femeie nefasta din viata conjugala a imparatului Claudius a fost Iulia Agrippina. Ramas vaduv in urma uciderii destrabalatei Messalina, imparatul se casatori cu nepoata sa de frate, Agrippina (aceasta era fiica lui Germanicus si a Agrippinei Senior). Aceasta casatorie incestuoasa a primit aprobarea Senatului care, pretinzand ca sunt in joc “interesele intregii lumi”, il obliga pe Claudius sa o ia de sotie pe Agrippina, “o femeie deosebita ca neam, ca zamislire de prunci si curatenie sufleteasca”, relateaza Tacitus.

~13~

Nero si Iulia Agrippina, moneda datand din cca. 54 d.Hr.

Din prima casatorie cu Cnaeus Domitius Ahenobarbus, un om brutal si depravat, avusese un fiu, pe Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero. Sotul muri in curand de hidropizie, lasandu-i o mare avere, in curand confiscata de hraparetul Caligula, imparat si frate, care o si exila pe Agrippina. Dupa asasinarea lui Caligula, noul imparat Claudius, o rechema din exil si-i restitui bunurile confiscate. Norocul ii fu nestatornic si fu exilata din nou, de aceasta data din ordinul Messalinei, impreuna cu filozoful Seneca, despre care se spunea ca ii era si amant. Va face o a doua casatorie, dar si acest sot va muri si ii va lasa o avere imensa.

Ca sotie a imparatului Claudius, Agrippina isi fixa o directiva fundamentala de conducere, rezumata de catre Tacitus in fraza: “Stramosii ei au cucerit imperiul, din aceasta ea isi cerea dreptul cuvenit”. Ea va face ordine in finante si la curtea imperiala, reducand puterea libertilor; va obtine rechemarea lui Seneca din exil, iar filozoful va deveni un important colaborator al ei. Treptat, va pregati succesiunea la tron a lui Nero si inlaturarea mostenitorului legitim Britannicus, fiul imparatului cu Messalina; va aranja casatoria lui Nero cu Octavia, plapanda fiica a lui Claudius. Ba mai mult, va reusi ca fiul sau sa fie adoptat si pus pe picior de egalitate cu Britannicus, cu acest prilej ea primind titlul de Augusta.

~14~

Imparateasa ambitioasa si vicleana va imparti bani armatei si poporului, care o vor aclama pe ea si pe Nero, popularitatea acestuia din urma crescand in dauna lui Britannicus. Mai ramanea un singur obstacol in fata ambitiilor acestei femei: persoana lui Claudius, a carui lichidare va avea loc in curand.

Intre timp ea nu uita sa-si mareasca prestigiul; obtinu privilegiile de vestala si astfel, intr-un car aurit, alaturi de Nero, urca pe Capitoliu, cinste acordata pana atunci numai marilor preoti; la festivitati statea langa imparat, unde primea ambasadori; avea o garda personala formata din soldati pretorieni; pentru a face cunoscut in intreg imperiul rolul politic pe care il detinea, a pus sa fie batute monede cu chipul ei si al fiului ei etc. Dadu o mare atentie educatiei lui Nero; la cererea ei, Seneca il initie pe fiu in domeniul literaturii, filozofiei si retoricii, iar Burrus in probleme de arta militara. La 16 ani Nero se casatori oficial cu fiica imparatului, Octavia, imbraca toga virila (de barbat), fu numit “seful tinerimii” si primi functii de preot. Soarta lui Britannicus fu pecetluita din cauza prostiei tatalui sau care, fiind bolnav si impins de Agrippina, declara in Senat ca numai Nero era capabil sa-i succceada. Dupa ce se vindeca, incepu sa se trezeasca in cele din urma, mai ales ca Nero se comporta ca si cand ar fi deja imparat. Claudius isi aduse aminte de Britannicus, caruia ii acorda toga virila.

Libertul Narcissus, cel mai fidel servitor al imparatului, acelasi care o rasturnase pe Messalina, incerca acum acelasi lucru cu Agrippina. Aceasta se hotari sa actioneze. Profitand de faptul ca Narcissus era plecat sa-si trateze guta de care suferea, s-a hotarat sa-l elimine pe imparat. Crima a fost premeditata si la ea au fost asociati o femeie specializata in otravuri, eunucul insarcinat cu servirea mesei si doctorul palatului. Tacitus descrie astfel lucrurile: “Otrava a fost turnata intr-o mancare de ciuperci care-i placea foarte mult [lui Claudius]; puterea ei nu fu simtita fie din cauza ratacirii de minte a lui Claudius, fie pentru ca era beat. In acelasi timp, desertandu-si pantecele, paru ca se usureaza. Din aceasta pricina, Agrippina fu cuprinsa de groaza, deoarece se temea de cele ce vor urma dupa aceea, infrunta primejdiile clipelor de fata si recurse la medicul Xenofon, a carui complicitate si-o asigurase din vreme. Si acesta, sub cuvant ca-l ajuta pe bolnav in sfortarile lui sa verse, se crede ca i-a varat in beregata o pana inmuiata intr-o otrava fulgeratoare, stiind bine ca o crima, oricat de infioratoare ar fi, se incepe cu primejdie, dar se termina cu rasplata”. Si astfel, Claudius porni spre imparatia lui Hades, fara ca Roma sa stie, deoarece Agrippina, timp de trei zile, dadu buletine medicale false despre boala imparatului, izola pe Britannicus si pe Octavia, ca ei sa nu afle de tragedia tatalui lor, toate astea pentru a-i permite femeii sa-si aranjeze succesiunea. Tacitus relateaza in continuare: “abia cu trei zile inainte de idele lui octombrie, pe la amiaza, se deschid deodata usile palatului imperial si Nero, insotit de Burrus, iese spre a se duce la cohorta care, potrivit randuielilor militare, facea de garda atunci. Aici, dupa cuvintele de indemn ale prefectului Burrus, Nero este primit cu urari de bine si urcat in lectica”.

Astfel, in anul 54 Nero devine imparat, la varsta de 17 ani, dar treburile statului vor ramane a fi conduse de teribila sa mama. Narcissus va fi asasinat, si crimele ar fi continuat daca nu s-ar fi opus Burrus si Seneca.

Dupa terminarea perioadei de doliu, Nero va rosti un discurs in Senat prin care va schita liniile viitoarei sale politici de guvernare. Cuvantarea, intocmita de Seneca, lovea direct in Agrippina, care pierdea puterea castigata in timpul lui Claudius. Aceasta nu dorea

~15~

sa-si piarda puterea si influenta castigate si, la cererea ei, s-a continuat a se emite monede pe care apareau efigia ei alaturi de cea a lui Nero, cu titlul de “mama a imparatului”. Fiul va incerca sa se debaraseze de sub tutela mamei, dar aceasta continua sa-l santajeze si sa-i faca amenintari de genul: “Britannicus a intrat in anii de adolescenta si este adevaratul vlastar -vrednic sa ia tronul parintesc, pe care un intrus, un adoptiv il detine...” Nero se hotaraste la un dublu asasinat. Britannicus este otravit la un banchet. Cu un sange rece mostenit de la mama sa, Nero va asista la moartea rivalului sau, declarand celor de fata ca probabil fiul lui Claudius avea o noua criza de epilepsie, boala de care suferea de mic copil. Pentru a nu fi banuit, Nero va ordona ca imediat sa se treaca la incinerarea trupului lui Britannicus, iar cenusa nevinovatului sa fie depusa la mausoleul lui Augustus, din Campul lui Marte. Scapat de spectrul lui Britannicus si reusind sa infranga pretentiile mamei sale, Nero incepu faimoasa sa viata de nebunii si desfrau, prin localuri rau famate, insotit de histrioni si gladiatori. Tot acum o cunoscu si pe Popaea Sabina, o noua rivala a Octaviei si a Agrippinei. Ca sa se casatoreasca cu aceasta femeie, isi va sacrifica mama si apoi pe Octavia.

Ruptura definitiva intre mama si fiu va surveni cand Nero se va logodi cu Popaea Sabina, Agrippina impotrivindu-se acestei legaturi. Imparatul incerca sa scape de mama sa otravind-o “dar Agrippina folosind antidoturi, isi inarmase dinainte corpul impotriva oricarei otraviri” (Tacitus). Un libert viclean, comandantul flotei de la Misenum, incerca sa-l scoata pe imparat din incurcatura. Plecata spre vila sa, calatorind cu un vas, acesta a inceput sa se desfaca, iar insotitorii Agrippinei au fost ucisi cu lovituri de vasle. Buna inotatoare, imparateasa se va salva ajungand la niste barci pescaresti. Turbat de furie ca a esuat si de aceasta data, Nero va trimite militari la vila imparatesei sa savarsesca crima. “Ucigasii vin cu totii in jurul patului ei. Cel dintai care o izbi cu un ciomag in cap a fost comandantul de vas, si cand, dupa el, centurionul scoase sabia ca s-o rapuna, Agrippina aratandu-i pantecele ii striga: <Loveste pantecele> si se prabusi apoi, doborata de numeroase rani” (Tacitus). Ca sa fie sigur de moartea Agrippinei, Nero s-ar fi dus sa-i vada cadavrul “si dezvelind-o -scrie Dio Cassius- o privi peste tot si cercetandu-i ranile, pronunta in fine o vorba mult mai nelegiuita decat insusi omorul, caci zise <Nu stiam ca am o mama asa de frumoasa>”. Trupul i-a fost ars si depus, fara nici o ceremonie, intr-un modest mormant, la o margine de drum. Se spune ca proorocii ii prezisesera Agrippinei ca Nero va imparati, dar isi va ucide mama. Replica acestei aprige femei a ramas faimoasa: “Sa ma ucida, numai pe tron sa raman”. Atat de mare ii era dorinta de a avea puterea incat nici moartea nu o speria.

Dupa cum spune o vorba, dragostea este o tiranie dulce. Imparatul se indragostise.

Popaea Sabina era o femeie cu experienta, perseverenta si vicleana. Ea a reusit sa-l subjuge pe Nero si sa-l faca un adevarat sclav care nu-i iesea din cuvant. Noua metresa imperiala avea cu cinci-sase ani mai mult decat Nero, in varsta de 20 de ani, si era nu numai foarte frumoasa, dar atragea si printr-un magnetism specific Evelor care au si o minte ascutita. Tacitus o descrie astfel: “Infatisarea ei arata cumintenie, dar faptele - dezmat. Iesea destul de rar pe strada si numai cu scopul de a produce valva in jurul ei [...] avea totul in afara de un suflet cinstit”.

~16~

Popaea Sabina, bust aflat la Muzeul National, Roma

Bustul pastrat la Muzeul National Roman o infatiseaza ca o femeie cu trasaturi frumoase ale fetei, usor idealizate. Ea poarta o pieptanatura caracteristica epocii neroniene- cu carlionti aranjati in jurul fruntii si o masiva diadema asezata pe cap. Cicaleala permanenta a mamei incepuse sa-l plictiseasca pe tanarul suveran. Nero simtea nevoia sa fie el, sa faca ce-i place. Era tanar, sanatos si dorea sa traiasca din plin, sa se distreze, sa se simta fericit. Viata-i facuta pentru placere, iar frumusetea feminina este fagaduinta fericirii. La randul ei, Popaea Sabina era o curtezana de inalta clasa, care era hotarata sa faca orice pentru a deveni imparateasa. Tacitus considera anul 58 ca “inceputul unui sir de mari nenorociri pentru stat”. Pe Popaea Sabina, Nero a cunoscut-o din intamplare si mai ales din curiozitate. Sotul acesteia, Otho, a facut imprudenta de a-si lauda frumusetea sotiei in fata imparatului.

~17~

Nero o invita la palat si in scurt timp deveni amanta imparatului. Pentru a-si asigura linistea, imparatul il va trimite pe Otho sa guverneze o provincie indepartata, Lusitania, actuala Portugalie; acolo, acesta va sta pana la razboiul civil din anii 68-69, cand destinul il va ridica pe tronul Romei, doar pentru cateva luni.

Eternul feminin facea inca o victima. Curtezana se nascuse in familia lui Titus Ollius si, ramanand orfana de mica, va fi crescuta in casa bunicului sau. In timp, isi va lua numele bunicului dinspre mama, Popaeus Sabinus, un barbat distins, fost consul si rasplatit prin triumf pentru faptele sale de arme. Mama sa fusese cea mai frumoasa femeie din Roma, iar fiica o mostenea. Averea ramasa de la bunic, frumusetea si atmosfera de mister create de Popaea au produs in jurul ei valuri de pasiuni si au adunat cohorte de barbati. Dar, asa cum spunea Tacitus, Popaea “nu s-a tulburat niciodata de gura lumii, nefacand deosebire intre soti si amanti, nelasandu-se subjugata de sentimentele sale proprii sau de simtamintele altuia pentru ca ea impartea placerile acolo unde putea trage foloase”. Prima oara s-a casatorit cu un cavaler, cu care a avut un fiu, insa a devenit repede amanta lui Marcus Salvius Otho, un tanar depravat ca si ea, iar in final se va casatori cu acesta.

Dupa ce l-a cucerit pe Nero, ca metresa imperiala il va juca pe degete pe tanarul suveran. Popaea nu dorea sa ramana doar in ipostaza de metresa oficiala, ea tintea la locul de imparateasa. Nero va face dovada iubirii sale pentru Popaea asasinandu-si mama. Prin lacrimi false si prin siretlicuri femeiesti, ea a reusit sa-l zapaceasca pe imparat. Sub vraja acestei femei, Nero nu va mai asculta de sfaturile intelepte ale lui Seneca si Burrus si va incepe o viata de desfrau, presarata cu crime abominabile. Tot in aceeasi perioada, Nero il angajeaza in serviciul sau pe Sophronius Tiggelinus, numit prefect al pretoriului, despre care Tacitus spunea ca “in el salasluiau laolalta vechea lipsa de rusine si reaua faima”; acesta, alaturi de Popaea, nu a facut altceva decat sa fie partas si sa incurajeze desfranarile lui Nero. Imparatul o va izgoni pe Octavia, sotia sa, sub pretextul ca este stearpa si ca nu-i face mostenitorul dorit. Dupa ce a obtinut divortul legal, Nero o va repudia pe Octavia si-i va stabili un domiciliu fortat. De teama unei revolte populare, imparatul va fi obligat insa sa o readuca la Roma. Multimile o vor intampina pe Octavia intr-un adevarat delir de entuziasm, iar statuile amantei imperiale vor fi distruse. Scoasa din minti de manifestatiile populare ostile ei si favorabile Octaviei, Sabina Popaea va grabi casatoria cu Nero. Furios, imparatul se hotari sa o elimine pe nefericita fiica a lui Claudius. Cu o marsavie fara margini, el o va acuza prin edict pe Octavia ca este stearpa din cauza depravarii si a unui avort, ca nu a dorit sa lase un vlastar mostenitor al tronului. Octavia va fi exilata in insula Pandanteria (azi Pantellaria), iar in exil va primi ordinul sa se sinucida. Fiindca a refuzat, Octavia “a fost legata in chingi si i s-au deschis venele la toate incheieturile si, cum sangele-i contractat in vine, din pricina spaimei, i se scurgea prea anevoie, Octavia e inabusita in aburii unei bai cu apa clocotita. La aceasta s-a mai adaugat o grozavie si mai cutremuratoare: capul i-a fost adus la Roma pentru a fi aratat Popaeii” (Tacitus).

Acum, curtezana era multumita. Noua imparateasa isi atinsese scopul, Nero era numai al ei si ii putea aduce un mostenitor dorit de imparat. Popaea nascu o fetita, primita cu mare bucurie de imparat si declarata inca din leagan Augusta, cinstire acordata concomitent si mamei. Dar, in scurt timp, fetita va muri. Dementa imparatului se va acccentua, iar actele lui de nebunie se vor inmulti. In anul 64 se spune ca el ar fi comandat incendierea Romei, disculpandu-se apoi pe crestini.

~18~

Tiranul avea sa ii aduca sfarsitul si sotiei sale. Intors de la un spectacol de circ, intr-o criza de furie, el o va lovi cu piciorul in pantece pe imparateasa, care era si insarcinata. Lovitura a fost fatala; la cateva zile, cea care participase alaturi de imparat la atatea nelegiuiri a plecat in lumea lui Hades. Trupul defunctei n-a fost incinerat, ci imbalsamat, dupa obiceiurile orientale.

In concluzie, se poate spune ca Nero si Sabina Popaea au fost un cuplu de indragostiti care au avut ca ideal placerea, iar puterea le-a permis sa-i terorizeze pe ceilalti, nelegiuirile, intrigile si crimele facand parte din modul lor de a trai si de a se simti fericiti.

Septimius Severus este primul neeuropean care a ocupat tronul Romei. Acest imparat, nascut in anul 146 din neamul lui Hannibal, era un soldat energic, tenace, bun administrator si preocupat sa apere statul de dusmanii din interior si exterior. Septimius Severus credea ca securitatea si bunastarea statului depindeau numai de legiunile care il urcasera pe tron. Castigand increderea soldatilor si a poporului, ambitiosul, vicleanul si crudul african a fost in acelasi timp un imparat care a iubit si s-a apropiat de filozofie, literatura si istorie.

Ramas vaduv dupa moartea primei sotii, pe atunci comandant de legiune, Septimius Severus a dorit sa se recasatoreasca. El a consultat horoscopul mai multor fete care i se propuneau si, fiindca era un initiat in astrologie, a ales-o pe cea careia i se proorocise drept sot un rege. Astfel, el se va casatori cu Iulia Domna, cea mai mare dintre fiicele lui Iulius Bassianus, preot al zeului El Gabal in orasul Emesa (azi Homs), din provincia Siria. Datele horoscopului aratau ca partenera de viata aleasa era o femeie cu mari ambitii, fara scrupule si de moravuri usoare. Se uneau doua vointe puternice si mai putin doua inimi care se divinizau. Timp de sase ani, Septimius va sta in umbra, permanent amenintat cu exilul sau chiar cu moartea, caci imparatul Commodus il suspecta ca viza tronul. Iulia nu va intarzia sa il faca pe Septimius tata: in anul 188 il va naste pe Caracalla, iar in anul urmator inca un fiu, Geta.

In noaptea de 1 ian. 193 Commodus, ultimul reprezentant al dinastiei antoniene, a fost asasinat. Pertinax, noul imparat, econom si auster, n-a reusit sa-i cumpere pe soldati, iar acestia, dupa cateva luni, l-au asasinat. Pus la licitatie de catre soldatii din garda pretoriana, tronul va fi cumparat de Didius Iulianus, un senator bogat. Acest fapt va produce indignare si rascoala marilor armate din provincii, care isi vor proclama si ele imparatii lor. Acum, doar armele aveau sa decida care era cel mai tare dintre cei patru imparati existenti: Didius Iulianus la Roma, Pescenius Niger in Orient, Clodius Albinus in Occident si Septimius Severus la Dunare. Imbracand haina de purpura, Septimius va porni cu legiunile sale spre Roma si va ocupa capitala imperiului, caci Didius Iulianus fusese ucis intre timp chiar de soldatii care il pusesera imparat.

Noul imparat de la Roma, sfatuit de sotie, se va arata moderat fata de Senat si de popor, iar corpul pretorienilor il va desfiinta, inlocuindu-l cu soldati credinciosi, din propria armata. Viclean, il va recunoaste drept Caesar pe Albinus si se va napusti cu toate fortele asupra lui Niger, in Orient. Sotia sa il va insoti in aceasta campanie care se va incheia cu victoria lui Severus. Dupa stralucite victorii si asupra partilor, imparatul va fi primit la Roma cu bucurie si i se va acorda titlul de “fiu al imparatului Marcus Aurelius”. Dupa aceste victorii,

~19~

ambitiile Iuliei cresc; ea isi dorea mostenirea tronului roman de catre fiii ei. Iulia isi sperie sotul cu pericolul cresterii popularitatii lui Albinus si-l determina pe Severus sa-l declare pe acesta “dusman public”, iar in locul lui sa-l ridice pe Caracalla la rangul de Caesar si Princeps iuventulis (sef al tineretului). Septimius Severus il va invinge pe Albinus, iar cadavrul dusmanului va fi calcat sub copitele calului. Capul lui Clodius Albinus, infipt intr-o lance, a fost depus in sala Senatului. Punand mana pe arhivele dusmanului ucis, Severus se va razbuna sangeros pe toti senatorii care il sprijinisera.

Iulia Domna, bust aflat la Muzeul Luvru, Paris

Pentru sprijinul permanent al sotiei, sotul iubitor o va incarca cu titluri si onoruri pe consoarta sa. Ea devine nu numai Augusta, ci si Pia (Pioasa), Felix (Fericita), Mater Augustorum (Mama a imparatilor), Mater Patriae (Mama a Patriei), Mater castrorum (Mama a soldatilor), Mater Senatus (Mama a Senatului). Obtinand victoria in toate razboaiele si reducand Senatul la liniste, ambitiosul imparat de origine africana isi lua titlul de Invictus (de neinvins). Abil, el tinea armata in mana, platind-o bine si stimuland-o prin campanii militare care ii ofereau victorii si terenuri bogate pentru jafuri. Dupa ce i-a invins iar pe parti si a organizat Orientul, imparatul, insotit de familia sa, va face o calatorie de placere in Egipt. Sarbatorirea a zece ani de casnicie s-a facut cu mare fast, iar pentru geniul cel bun care-l sfatuia pe imparat -adica pentru sotia sa- s-au batut monede de aur, iar Iulia si fiii sai au fost

~20~

denumiti “Fericirea veacului”. Palatul imperial va deveni centrul politic de unde Iulia isi va conduce propaganda, pentru a fi zeificata de multime.

Caracalla va fi casatorit cu fiica lui Plautianus, omul de incredere si “nababul” imparatului. Dar, desi se naste un copil, cei doi nu se mai inteleg, iar Iulia si Plautianus, prin interventiile lor, provoaca accentuarea conflictului. In jurul tronului s-au format doua camarile care se luptau pentru ocuparea posturilor ce ofereau privilegii; una era cea a perfizilor sirieni, condusi de Iulia, iar cealalta a durilor puni, aflata sub obladuirea lui Plautianus. La inceput confruntarea a fost surda, dar pe masura ce se acutiza, ea se va desfasura in vazul tuturor.

Primul atac al cuscrului imparatului infatisa infidelitatea conjugala a imparatesei si sublinia ca ea pregatea un complot impotriva imparatului care era bolnav. Severus va ancheta cazul si il va rezolva intr-un spirit de impacare. Apriga sirianca se va autoexila la Atena, unde isi va pregati razbunarea. Acolo, Iulia se va inconjura de o armata de filozofi, poeti si oameni de stiinta si va deschide un “salon literar”. Severus era multumit de preocuparile intelectuale ale sotiei, le va sprijini baneste si, in limita timpului, va participa la ele.

In lupta impotriva cuscrului sau, Iulia isi va lua ca aliat pe Caracalla, abia trecut de adolescenta, un tanar cu numeroase vicii si carente, mostenite de la parinti. A fost ajutata si de Plautianus, care, in calitatea sa de prefect al pretoriului, imprudent si increzator in Severus, facea greseli de neiertat: si-a plasat statuia sa si a fiicei sale alaturi de augustii sai cuscri, organiza danii publice cu alimente si bani depasind in darnicie pe imparat etc. Iulia, avand asul in maneca, l-a invinuit pe Plautianus ca pregateste un complot impotriva imparatului. Adus in fata lui Septimius Severus, prefectul n-a mai apucat sa se disculpe, caci a fost ucis de Caracalla si oamenii acestuia. Fiica celui asasinat va fi exilata pe o insula si, mai tarziu, va muri sugrumata din ordinul lui Caracalla. Eliminand un dusman de moarte, Iulia isi va relua locul pe scena politica, alaturi de imparat.

Parintii doreau ca cei doi fii sa mosteneasca imperiul si sa domneasca impreuna, dar viata a demonstrat ca acest lucru nu era posibil. Destrabalati, violenti, orgoliosi si de o rautate patologica, Caracalla si Geta mostenisera ce era mai rau din firea parintilor. In scopul de a-i cali pentru viata, imparatul a pornit o expeditie catre Scotia. Au plecat toti patru in campanie. Bolnav, suferind de guta, Severus a lasat operatiunile militare sa fie conduse de Caracalla. El va castiga o batalie si va primi titlul de Britannicus (invingator al britanicilor), iar Geta va fi proclamat Augustus, pe picior de egalitate cu fratele sau. Era un singur tron, dar erau trei imparati. Ferocele Caracalla nu dorea sa imparta tronul cu nimeni si va organiza un complot pentru a-si lichida tatal si fratele. Conspiratia este descoperita si toti participantii sunt executati in afara de fiul cel mare al imparatului.

Dupa o domnie relativ lunga (193-211 d.Hr.), Severus moare la Eboracum (York), lasand cu limba de moarte, asa cum relateaza Dio Cassius, urmatoarele sfaturi pentru fiii sai: “Traiti in unire, inavutiti pe soldati si dispretuiti pe ceilalti”. Funeraliile imparatului vor redeschide lupta pentru putere intre frati. Lumea se va imparti in doua tabere: pe de o parte Caracalla, care facea totul cu asprime si rautate avand ca singur scop acela de a-si atrage simpatia armatei, iar pe de alta parte Geta, care, mai abil, incerca prin blandete, modestie si cumpatare sa atraga dragostea multimii. Mama lor, o adevarata artista in diplomatie, dorea

~21~

puterea pentru ea si incerca printr-un spectacol cu acccente melodramatice sa impiedice divizarea imperiului si sa pastreze ea regenta.

Episodul uciderii lui Geta de catre fratele sau ne este povestit de Dio Cassius: “Antoninus [=Caracalla] isi propuse sa-si ucida fratele in timpul [sarbatorilor] Saturnalelor, dar renunta: crima nu putea fi tainuita, caci s-ar fi infaptuit in vazul lumii. De atunci, multe lupte avura loc intre ei, ca intre cei ce-si intind reciproc curse, si multe precautii se luara de o parte si de alta. Cum numerosi gladiatori si soldati il ocroteau zi si noapte pe Geta, in casa si pe strada, Antoninus convinse pe mama sa sa-i cheme singuri intr-o camera spre a-i impaca. Geta fiind convins astfel, se duse la el, dar, abia intrat, o banda de centurioni, pregatiti mai inainte de Antoninus, se napustira sa-l taie pe Geta, care, de indata ce-i vazu, fugi, se atarna de gatul mamei sale si, lipindu-se de pieptul ei, se vaita strigand: <Mama, mama, tu, care m-ai adus pe lume, ajuta-ma, ca ma omoara>. Dar aceasta, astfel inselata, vazu pe fiul ei pierind in chipul cel mai groaznic, chiar in bratele ei, si primi moartea celui pe care-l nascuse chiar pe pantecele ei; ea se umplu toata de sange, asa incat nu mai lua in seama rana de la mana pe care o capatase. Nu-i fu permis nici sa se tanguiasca, nici sa-l planga pe fiul sau, pierit inainte de timp, intr-un mod atat de cumplit. Ea fu obligata sa se bucure si sa rada, ca si cum s-ar fi gasit intr-o mare fericire. Se spionau cu grija cuvintele, gesturile si culoarea obrazului ei, ca aceasta Augusta, sotie de imparat si mama de imparati, sa nu-si arate nici in ascuns lacrimile pentru o asa de mare nenorocire”.

A urmat o inspaimantatoare avalansa de crime si confiscari de averi, partizanii lui Geta fiind decimati fara mila. Noul imparat, in ciuda firii sale despotice, era supus Iuliei, iar mama devine un activ “prim-ministru”. Ca sa uite de fratricid, Caracalla paraseste Roma si pleaca la hotarele orientale ale imperiului, dorind sa devina un nou Alexandru cel Mare. Dio Cassius ne aminteste deviza financiara a lui Caracalla: “Nimeni, in afara de mine, nu trebuie sa posede bani, pentru ca eu sa-i pot darui soldatilor”.

Prefectul pretoriului, Macrinus, va cumpara un centurion din garda imparatului si-l va indemna sa-si razbune fratele, ucis din ordinul lui Caracalla. Imparatul va fi asasinat cu o lovitura de sabie, iar asasinul va pieri sub loviturile garzii imperiale. Iulia a fost indurerata si, ca toate suveranele nascute in Orient, se pregatea sa se razbune. Dar nimeni nu o va sprijini, de frica lui Macrinus, proclamat imparat. Dandu-si seama de pericolul pe care il reprezenta Iulia, acesta ii va retrage garda de pretorieni si toate privilegiile. Lipsita de onoruri, silita sa traiasca precum o simpla muritoare, apriga sirianca va alege moartea in locul umilintelor. Se pare ca a murit de inanitie iar, dupa alte surse, s-ar fi otravit.

In viata nu exista fericire cladita pe asasinat si cel care, ca o bestie, a ucis, va fi la randul sau ucis. Iulia, imparateasa aleasa de un horoscop, va ramane in istorie nu numai printr-o domnie in care s-au produs mari varsari de sange, ci si ca o patroana a artelor si a filozofiei.

~22~

Bibliografie

Victor Duta, “Conspiratii, asasinate si atentate celebre”, Editura Stefan ’94, Bucuresti, 2005;

Yves Roman, “Imparati si senatori. Istoria politica a Imperiului Roman. Secolele I-IV”, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 2007;

Paul Stefanescu, “Enigme ale istoriei universale”, vol.1, Editura Vestala, Bucuresti, 2002;

Dumitru Tudor, “Femei vestite din lumea antica”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972;

articolul lui N.I.Barbu, “Viata cotidiana la popoarele antice: in budoarul unei femei romane”, in revista “Magazin istoric”, nr. 1(10), ian. 1968;

articolul lui Gheorghe Ceausescu, “Cenzura la inceputurile Romei imperiale”, in revista “Magazin istoric”, nr. 2(431), feb. 2003.