Nasterea autoritatii papale

5/12/2018 Nasterea autoritatii papale - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/nasterea-autoritatii-papale 1/14

Naşterea autorităţii papale Bogdan Mateciuc

Dogme şi învăţături noi .............................................................................................................. 3

Papa ............................................................................................................................................ 5

Celibat şi desfrânare ................................................................................................................... 6

Sânge .......................................................................................................................................... 8

Vatican I ................................................................................................................................... 10

Vatican II .................................................................................................................................. 11

Concluzie .................................................................................................................................. 13

http://www.odaiadesus.ro/





Bogdan Mateciuc - Naşterea autorităţii papale 2

Autoritatea de astăzi a episcopului Romei („papa”) se întemeiază pe credinţa că SfântulApostol Petru a fost primul episcop (şi primul „papă”) al Romei.

Citând Scriptura de la Matei 16:13-19, Biserica Romano-Catolică susţine că Petru ar fi„piatra” menţionată în acest pasaj şi că el ar fi păstrat, de la Roma, cheile împărăţiei cerurilor.

Această învăţătură este incompatibilă cu învăţătura creştină ortodoxă, care spune că „piatra”de la Matei 16 este descoperirea Hristosului (descoperire cu care Tatăl ceresc îl binecuvântase

pe Petru), mărturie pe care se va întemeia Biserica lui Iisus Hristos. Cine era Hristos fusesesubiect de dezbatere încă de la naşterea Sa şi, de fapt, a constituit motiv de erezii de-a lungul

întregii istorii a Bisericii.

Biserica Romano-Catolică îşi revendică originea de la propovăduirea făcută de SfinţiiApostoli Petru şi Pavel.

Totuşi, trebuie menţionat că prima listă a episcopilor romani a fost redactată abia la 100 de nai

de la persecuţiile lui Nero din anul 64, în timpul cărora a fost martirizat Petru. Nu există nici odovadă scripturală, istorică sau cronologică că Sfântul Apostol Petru ar fi fost episcop alRomei.

De fapt, dacă Papalitatea ar renunţa la pretenţia că Petru a fost primul episcop al Romei, s-ar prăbuşi întregul edificiu al autorităţii ei, în baza căr uia funcţionează.

Scrierile Sfântului Ignaţiu din anul 115 cu privire la toţi episcopii, arată că „cinstea faţă deepiscop şi respectarea celor decise de acesta înseamnă ascultare şi bineplacere lui Dumnezeuînsuşi... întocmai cum Domnul Iisus Hristos l-a urmat pe Tatăl”. Episcopii erau respectaţi înBiserică, oamenii îi urmau ca pe nişte exemple, aşa cum scrie şi în Epistola către evrei (13:7).

A ocupat însă vreodată Sfântul Apostol Petru scaunul episcopal al Romei?

Irineu, episcop de Lyons (178-200) a fost primul care a realizat o listă a episcopilor Romei.Linus apare primul pe listă, fără nici o menţiune despre Petru. Nici Eusebiu, istoric alBisericii, nu îl pomeneşte pe Petru ca episcop al Romei, spunând doar că acesta a venit laRoma „spre sfârşitul zilelor sale”.

De asemenea, când Sfântul Apostol Pavel îi salută pe diferiţi oameni atunci când scriebisericii din Roma (Epistola către romani), el nu îl menţionează pe Petru. Aşa cum nu îlmenţionează nici unul dintre Părinţii Bisericii. Istoricul romano-catolic din veacul XIX, J. H.Ignaz von Dollinger afirmă că „dintre toţi Părinţii care interpretează pasajul [Matei 16:18],nici unul nu îl aplică cu referire la episcopii romani ca succesori ai lui Petru... nici unul nuface nici cea mai mică aluzie că primatul Romei ar fi urmare a misiunii primite de Petru... niciOrigen, Hrisostom, Ilarius, Augustin, Chiril sau Theodoret”.

Pretenţia unei linii neîntrerupte de papi, începând cu Sfântul Petru, este o ficţiune. BisericaRomano-Catolică nu poate verifica o asemenea listă. Acest lucru este recunoscut chiar şi în

Noua Enciclopedie Catolică (1967, volumul 1, pag. 632), care spune că „... trebuie recunoscutcă părtinirea sau lipsurile din cadrul surselor fac imposibilă stabilirea, în unele cazuri, dacăpretendenţii au fost papi sau antipapi”. În ciuda acestui lucru, astăzi Biserica Romano-Catolică prezintă 263 de papi ca fiind succesori ai Sfântului Apostol Petru.

http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=16#13














Dogme şi învăţături noi

La început, biserica romană cu siguranţă privea la Patriarhul Romei ca la un păstor înprobleme doctrinare. În timpul prigoanelor, anumite evenimente au creat ocazia conturăriiunui primat atunci când s-a pus problema celor care făcuseră desfrânare. Calist, episcopul

Romei (217-222) a fost primul care să-i primească pe păcătoşii penitenţi, făcând din asta o politică a bisericii lui. Specific a fost faptul că, în apărarea hotărârii sale, el a afirmat că„biserica Romei este moştenitoarea lui Petru, căruia Domnul i-a dat cheile legării şi dezlegării

păcatele oamenilor”. Aceasta este prima oară când un episcop al Romei invocă o asemeneainterpretare la Matei 16 în argumentarea acţiunilor sale.

În anul 250, în timpul domniei împăratului Decius, creştinii sunt prigoniţi. Toţi cetăţeniitrebuiau să aducă jertfe zeilor tradiţionali romani pentru a primi un certificat de „buncetăţean”. Decius a ordonat torturarea creştinilor ca aceştia să se lepede de Hristos. Mulţi s-ausupus ordinelor, alţii au primit mucenicia.

Prigoana a încetat în 251, dar chestiunea reprimirii în Biserică pentru cei ce căzuseră a produsdezbinare. Aceasta pentru că cinstea pentru mucenici era mare, însă Cornelius (episcop alRomei, 251-253) afirmase recent posibilitatea pocăinţei pentru cei ce se lepădaseră de Hristossub tortură.

În ciuda opiniei multora (inclusiv a lui Tertullian) că reprimirea în Biserică a celor ce selepădaseră de Hristos nu era cu putinţă, unii au spus că mucenicii obţinuseră un har special dela Dumnezeu, prin care puteau acoperi păcatele celor căzuţi. Acceptarea învăţăturii numite„acumularea meritelor harului” a fost ulterior oficializată sub conducerea papei Grigore, spresfârşitul veacului al şaselea.

Totuşi, Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei, a respins ideea unui sistem de „reprimire pe baza gravităţii păcatului”. Cei căzuţi primeau iertarea prin mâna episcopului aşezată pe capullor numai după parcurgerea mai multor trepte de pocăinţă şi după ce se înfăţişau înaintea

bisericii în sac şi cenuşă, în felul acesta fiind reprimiţi în Biserică.

Prin această „taină a pocăinţei”, Cornelius a acordat iertare tuturor celor ce căzuseră în timpulprigoanei lui Decius. Ideea a fost acceptată. Din acel moment, cu condiţia săvârşirii unuicanon acceptabil, episcopul era singurul care putea reprimi sau nu pe cei căzuţi în timpulprigoanelor.

Scaunul roman, însă, nu a afirmat ideea unui primat papal decât începând din veacul al

patrulea.

Politic vorbind, din anul 330, autoritatea imperială s-a mutat treptat la Constantinopol, subdomnia lui Constantin, însă Apusul încă considera Roma ca fiind capitala lor.

În anul 366 a avut loc un incident, când Damasus a fost ales episcop al Romei. Oponenţii săis-au împotrivit alegerii sale pe motiv că nu pare să se împotrivească ereziei ariene, şi l -auvotat pe Ursinus ca episcop.

A urmat o luptă între susţinătorii lui Damasus şi cei ai lui Ursinus. Damasus a făcut apel laIuventius, prefectul Romei, pentru ajutor. Prefectul i-a poruncit lui Ursinus să părăsească

Roma. Acesta a plecat, dar susţinătorii lui s-au baricadat în biserică. Damasus a trimis o oaste




care i-a măcelărit pe toţi cei 137 de susţinători ai lui Ursinus. Preluând scaunul prin forţă,Damasus a devenit episcopul necontestat al Romei.

Cincisprezece ani mai târziu, în 381, împăratul Theodosius a convocat a doilea sinodecumenic, la Constantinopol, în cadrul căruia a declarat că „episcopul Constantinopolului vine

după cel al Romei”. Ca urmare, a început un joc al puterii între cele două patriarhii. La aceadată existau cinci patriarhii în Biserică: Roma, Constantinopol, Antiohia, Alexandria şiIerusalimul, care se bucura de o întâietate onorifică.

În timp, neînţelegerile dintre episcopul Romei şi episcopii (patriarhii) răsăriteni au crescut,conducând în cele din urmă la Marea Schismă din 1054.

În 382, Damasus (probabil ca răspuns la cele afirmate la sinodul de la Constantinopol), apretins întâietate peste toate celelalte patriarhii, inclusiv peste cea de la Constantinopol.

Într-un sinod local, Damasus a proclamat „întâietatea şi primatul Bisericii Romane peste toate

celelalte scaune”. Acest gest nu s-a bazat pe nici un sinod ecumenic, ci doar pe interpretarea lui la Matei 16, elinvocând din nou primatul Sfântului Apostol Petru. Damasus a încercat astfel să dobândeascăo întâietate spirituală, după ce Roma îşi pierduse întâietatea politică sub împăraţii Constantinşi Theodosius care domniseră de la Constantinopol.

Damasus a fost activ în suprimarea schismei ariene şi donatiste din Antiohia şi din nordulAfricii. Donatiştii erau un grup de creştini africani din veacurile IV şi V, care acordau o marecinste martirilor şi erau împotriva reprimirii în Biserică a celor ce se lepădaseră în timpul

prigoanelor. Ei chiar îi rebotezau pe ceilalţi creştini, prin aceasta manifestându -şi respingerea

faţă de biserica Romei.Menţionăm faptul că Damasus a fost cel care, în 382, i-a cerut lui Ieronim să pregătească otraducere a Scripturii în latina populară, traducere numită Vulgata şi care a fost apoi folositătimp de secole în Apus.

În 410, pentru prima oară în 620 de ani, Roma cade în faţa vizigoţilor. Alaric, conducătorullor, lasă neatinse bisericile şi se declară creştin (deşi era arian). Distrugerea Romei însă i-afăcut pe mulţi oameni să se îndrepte către Biserică, în special către Augustin din Hipona(nordul Africii), pentru răspunsuri. Presiunile timpului erau tot mai mari şi ameninţausemnificaţia politică şi spirituală a ceea ce atunci se numea „Cetatea eternă” (care deja era cea

mai mare şi mai bogată biserică). Cetatea eternă, nume dat de Dumnezeu Ierusalimului,aparţinea acum Romei în credinţa că biserica romană îi înlocuise pe iudei înaintea luiDumnezeu.

Până la sfârşitul veacului al patrulea, episcopii apuseni foloseau apelativul „papă” ( părinte)pentru a i se adresa Patriarhului Romei.

În anul 589, apusenii ţin un sinod local la Toledo, în cadrul căruia modifică Crezul Bisericii,care fusese stabilit ecumenic la Nicaea (325) şi Constantinopol (381). La cuvintele despre

purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl, ei adaugă „şi de la Fiul” (Filioque), aparent pentru acombate erezia ariană încă vie în Spania. Deşi mai târziu, papa Leon III (795-816) va anula

această adăugire, Crezul modificat rămâne totuşi în practica bisericii romane până în ziua deazi, reprezentând cea mai mare diferenţă teologică dintre răsăriteni şi apuseni.

http://www.odaiadesus.ro/sinoade.html








Papa

O înălţare semnificativă a autorităţii şi funcţiei episcopului Romei a avut loc în timpul luiLeon I cel Mare, care a ocupat scaunul papal între 440 şi 461.

În 440, Leon a fost prezentat ca „papă” în cadrul unei slujbe obişnuite . Astfel, Leon a fost primul „papă” în sensul prezentării unei autorităţi papale supreme.

El a extins pretenţiile lui Damasus, proclamând „slava binecuvântatului Apostol Petru... înscaunul căruia puterea lui încă trăieşte şi autoritatea lui luminează”.

Astfel a fost întemeiată „dinastia lui Petru”.

Prin ideile sale religioase şi prin abilităţile de conducător, Leon a promovat considerabilstabilitatea şi unitatea bisericii romane. S-a spus despre el că „este un nobil datorită abilităţilor sale”.

Papa Leon a avut un rol crucial în combaterea ereziei lui Eutih (care spunea că umanitatea luiIisus fusese absorbită de natura sa divină şi, astfel, El nu suferise nimic ca om).

Leon a mers mai departe, formulând o expunere cunoscută ca Tomul lui Leon privind celedouă naturi ale lui Hristos. Aceasta a reprezentat baza celui de-al patrulea sinod ecumenic dela Calcedon (451) pentru desăvârşirea învăţăturii despre Sfânta Treime. Influenţa lui Leon afost atât de mare, încât, potrivit tradiţiei, după ce el şi-a sfârşit expunerea, cei 630 de episcopişi 4 legaţi papali prezenţi au strigat deopotrivă „Ce crede Leon credem şi noi, anatema să fietoţi cei ce cred altfel. Petru a vorbit prin gura lui Leon”.

Deşi acest lucru a fost acceptat la sinodul de la Calcedon (Sfântul Petru vorbea prin Leon), s-aconvenit şi că Patriarhia de Constantinopol va avea aceeaşi cinste ca Roma.

Evident, reprezentantul lui Leon s-a împotrivit. Ca urmare, din acel moment, Biserica latină(romană) din Apus şi Biserica greacă (ortodoxă) din Răsărit au început să se îndepărteze unade alta.

Totuşi, papalitatea lui Leon avea două mari probleme.

1. Dezintegrarea rapidă a Imperiului Roman de Apus.

2. Apariţia unor erezii concurente.

În timpul domniei lui Leon, imperiul s-a confruntat iarăşi cu o ameninţare, iar Împăratul aapelat la autoritatea papală pentru a menţine unitatea. Anterior, goţii şi vizigoţii reduseserămult din puterea şi influenţa Împăratului. Singura persoană rămasă, care încă avea o putere şio influenţă considerabilă în Imperiul de Apus, era papa Leon.

În 452, Atila Hunul, venit din Asia centrală, sosea la porţile Romei, obosit după jefuirea a 100de cetăţi (inclusiv cele ale Răsăritului). Anterior, Roma fusese silită să plătească 2100 de livrede aur pe an pentru a opri „urgia lui Dumnezeu”, dar acum Atila voia totul, anume voiaRoma.

Leon, în numele Împăratului, a reuşit să se înţeleagă cu Atila şi a stins pericolul invaziei. Caurmare, Leon şi-a atras un respect şi mai mare din partea poporului pentru că, dintre toţi










migratorii, barbarii lui Atila erau cei mai de temut din pricina indiferenţei lor faţă de viaţă şisuferinţă.

Reuşita lui Leon, în acest sens, i-a adus cinste şi a întărit şi mai mult autoritatea lui papală.

După numai trei ani, în 455, vandalii conduşi de Gaiseric soseau la Roma pe 100 de corăbii,după ce cuceriseră cetatea lui Augustin, Hipona, şi distruseseră Biserica creştină din Africa deNord.

Trupele împăratului s-au răsculat şi l-au ucis pe Împărat, iar poporul Romei a intrat din nou în panică. Încă o dată, Leon a mers la porţi şi a vorbit despre milă şi înfrânare de la distrugereaclădirilor şi uciderea oamenilor. Vorba sa a fost ascultată. Deşi vandalii au prădat timp de 14zile, Leon reuşise din nou în ochii oamenilor. Vandalii au dus mobilierul şi însemnele regaleîn sudul Franţei, inclusiv ceea ce se credea a fi ceea ce Titus furase anterior din Templul dinIerusalim în anul 70.

Roma avea să fie umilită din nou abia peste 1000 de ani, când oştenii renegaţi ai regelui CarolV au jefuit-o în 1527 şi l-au întemniţat pe papă vreme de şase luni, acuzându-l de neascultareşi trădare. Tocmai când reformatorul Martin Luther avea nevoie de un răgaz din parteaRomei.

Leon, întărindu-şi autoritatea papală, a pretins ascultare de la toţi ceilalţi episcopi (aşa cumaveau să facă toţi urmaşii lui). Acest lucru avea să fie pus în aplicare odată cu redenumireaBisericii apusene în Biserica Romano-Catolică. De atunci, aceasta a început să făureascăînvăţături şi să exercite stăpânire cu mai multă agresivitate şi autoritate. Învăţătura romano-catolică, care afirmă autoritatea episcopului Romei peste toţi ceilalţi episcopi, este valabilă şiastăzi şi se numeşte „întâietatea petrină”.

La începutul Evului Mediu, papa Grigore I cel Mare (590-604), refăcând Biserica Romano-Catolică după Mar ea Molimă şi împiedicând invazia lombarzilor în Roma, a dus mai departeideile lui Damasus şi Leon, transformând scaunul papal într -o puternică forţă politică. El aîntărit scaunul papal ca legiuitor peste oamenii de rând.

În veacul al optulea a apărut în Apus un document aparent oficial – Donaţia lui Constantin. Înacesta se afirma că, în veacul al patrulea, Constantin îi dăduse episcopului Romei autoritatesupremă peste întreaga Europă, chiar şi peste î mpăraţi. Îi dădea episcopului roman PalatulImperial şi muta capitala la Constantinopol ca să nu interfereze cu drepturile imperiale alestăpânirii papale. Donaţia lui Constantin s-a dovedit a fi un fals în anul 1440, de către Lorenzo

Valla, un asistent papal, fiind acceptată ca atare de către istorici, deşi prin ea papalitateadevenise foarte bogată.

Celibat şi desfrânare

Între 867 şi 1049, papalitatea a degenerat.

În scaunul papal s-au perindat peste 40 de inşi, pretenţiile de autoritate fiind de-a dreptul jalnice. Pe măsură ce diferiţi nobili ocupau poziţii bisericeşti pentru fiii sau rudele lor,Biserica Romano-Catolică devenea tot mai infestată cu episcopi şi papi corupţi şi imorali, carenu aveau nici o legătură cu credinţa. Câţiva papi au fost asasinaţi de succesorii lor. Unii aveau

concubine, iar altul a avut zece copii din flori (Alexandru VI). Prostituţia, incestul, crimele,desfrânările, lăcomia şi bastarzii au dominat peisajul pentru ceva vreme.

http://www.odaiadesus.ro/luther.html






Papa Pius II însuşi (1458-64), tatăl a doi copii din flori, cu femei diferite (dintre care una eramăritată), spunea că „Roma este singura cetate condusă de bastarzi”. Anteriorii papi bastarzii-au inclus pe Bonifaciu I (418-22), Gelasius (492-6), Agapet (535-6) şi Theodor (642-9).

Sfântul romano-catolic Bonifaciu îi scria pe la anul 750 papei Zaharia că „tineri care şi-au

petrecut tinereţile în violuri şi desfrânări ocupă acum poziţii clericale. După ce îşi petrecnoaptea în pat cu patru sau cinci femei, se dau jos dimineaţă pentru a celebra mesa”.Episcopul Rathurio a protestat împotriva excluderii preoţilor pătaţi şi a băieţilor bastarzi,arătând că nu ar mai rămâne nimeni care să slujească sfintele taine!

În 955, papa Ioan XII a fost primul care şi-a schimbat numele. De asemenea, el a folositdarurile pelerinilor pentru a-şi plăti datoriile la jocurile de noroc şi a transformat catedralaLaterană într -o casă de desfrânare. Domnia sa a fost atât de stricată, încât unele mănăstiri serugau pentru moartea sa.

Theodora, nevasta unui puternic senator roman, şi Marozia, concubina papei Sergiu III (mamă

şi fiică) au conspirat cine va urma următorul „reprezentant al lui Dumnezeu” în scaunulSfântului Petru. Şase papi au fost aşezaţi în scaun de concubine, printre care papii AnastasiusIII (911-13) şi Lando (913-14). „Fiul bastard, nepotul şi strănepotul Maroziei au stat cu toţii înscaunul Sfântului Petru” – Edward Gibbon, istoric, 1830.

Papa Ioan XII (955-63) era atât obsedat de relaţiile sexuale încât, deşi avea un harem deconcubine, se spunea că era periculos pentru orice fată să intre în biserica Sfântul Petru dinRoma.

Deşi celibatul preoţilor era la mare preţ, pe de altă parte desfrânarea era trecută cu vederea. Sespunea că „Roma are mai multe desfrânate decât orice altă cetate din cauza numărului

bărbaţilor celibatari”. În anul 910 a început la Cluny, în Franţa, o mişcare de reformare a stricatelor mănăstiribenedictine. S-au condamnat simonia (cumpărarea şi vânzarea funcţiilor bisericeşti),nepotismul, s-a reafirmat respectarea celibatului clericilor, s-a cerut abandonarea de către stata controlului asupra Bisericii şi ca toţi monahii să se supună autorităţii papale. Până în 950,această mişcare a devenit un nou ordin monastic – Ordinul Cluniac.

În fine, papa Leon IX (1049-1054) a abordat stricăciunea papală în 1049, implementândreforme şi accentuând revenirea la autoritatea papală ca fiind cheia pentru readucerea ordiniiîn Biserică.

În 1080, papa Grigore VII (Hilderbrand) a reafirmat papalitatea ca fiind „mai presus de regi şistat”, atunci când regele Henric IX a fost excomunicat, mai bine zis până când şi-a făcutcanonul stând în zăpadă şi temându-se pentru viaţa lui. În cele din urmă, regele s-a întorssupus în staulul papei. În 1059, poporul roman şi-a pierdut dreptul de a mai alege papi.Hotărârea a trecut la cardinalii care au creat o adunare electorală numită ColegiulCardinalilor. Astăzi, papa este încă ales de către cardinali.




Sânge

Din prigonită, Biserica Romano-Catolică a devenit prigonitoare, ucigând milioane de oameniîn peste o mie de ani. În special creştinii şi evreii care nu se supuneau ereziilor papale erauţintele preferate.

Însă, supuşii începuseră să simtă durerea domniei papale cu 400 de ani înainte de oriceInchiziţie.

Deşi Augustin îngăduise folosirea forţei, papa Nicolae I (858-67) a prezentat o viziune nouăîn scrisoarea sa către ţarul Bulgariei, proaspăt convertit la romano-catolicism. Nicolae scria:„Te laud pentru... omorârea acelor oi rătăcite care nu vor să intre în staul... un rege nu trebuiesă aibă teamă să poruncească omoruri, atunci când aceasta îi păstrează pe supuşii săi înascultare sau îi fac să se supună credinţei în Hristos; iar Dumnezeu îi va răsplăti în aceastălume şi în viaţa veşnică pentru aceste omoruri” – Cormenin: Istoria papilor, pag. 243.

Papalitatea s-a întărit şi a atins un apogeu al stricăciunii şi omorurilor sub papa Inocenţiu III(1118-1216), care a fost cea mai puternică persoană, seculară sau religioasă, din societateaeuropeană şi care a vărsat mai mult sânge decât oricare alt papă. Inocenţiu III, aplicânddogmele lui Grigore, a controlat statul, regi, creştini bogaţi sau săraci, vii sau morţi. A devenitstăpânul Spaniei, Scandinaviei, Ungariei şi a întregului Levant latin.

Deşi Filip II al Franţei a rămas independent politic de Inocenţiu, în problema divorţului săupapa l-a forţat chiar şi pe el să se supună legilor papale.

Inocenţia declara: „Orice cleric trebuie să asculte de papă, chiar dacă el porunceşte ce esterău, căci nici un om nu îl poate judeca pe papă”.

Inocenţiu III a fost cel care a poruncit organizarea unei cruciade împotriva mişcăriialbigenzilor (o sectă care se ridicase împotriva clerului stricat şi imoral). Oraş după oraş, zecide mii de oameni au fost masacraţi fără nici o consideraţie faţă de vârstă sau sex.

Will Durant, autor al cărţii Povestea Civilizaţiei, scrie: „Romano-catolicismul a devenit ceamai prigonitoare credinţă pe care o văzuse lumea... Inocenţiu III a ucis mult mai mulţi creştini

într-o după-amiază... decât făcuse orice împărat roman în întreaga sa domnie”.

Papalitatea a continuat să exercite stăpânire peste tot apusul Europei prin „interdicţii” – oprirea cultului public şi a accesului la sfintele taine, controlând astfel harul şi mântuirea

acelui popor.

Majoritatea prinţilor nu aveau altă alegere decât să îl primească pe papă ca pe domnul lor feudal.

În total, papalitatea a emis 85 de interdicţii asupra unor regiuni din Europa care au îndrăznit sănu se supună autorităţii sale. Ameninţarea cu excomunicarea, de asemenea, era folosită cusucces pentru a controla gloatele. În urma primirii excomunicării, se bătea clopotul funerar, seînchidea cartea şi se stingea lumânarea. Cei excomunicaţi nu mai putea face afaceri, nu mai

puteau căpăta sfaturi şi nu mai aveau parte de înmormântare. Trupurile lor erau aruncate lagroapa de gunoi.




În timpul domniei lui Grigore IX (1227-1241), episcopii trebuiau să depună un „jurământ desupunere” faţă de papă.

În 1299, papa Bonifaciu VIII a reafirmat nevoia unei „supuneri” şi a declarat că „estedeopotrivă necesar pentru mântuire ca fiecare om să se supună pontifului roman” (folosind

ideile lui Toma D’Aquino, folosite pentru formularea legii canonice).Papalitatea a început să ameninţe cu excomunicarea pe Filip (cel Blond) al Franţei, care lua

biruri de la preoţi pentru a continua războiul de 100 de ani cu Edward I. După trei luni deameninţări, în septembrie 1303, francezii au năvălit în reşedinţa de vară a papei şi l-au bătut.Acesta şi-a dat duhul o lună mai târziu, la vârsta de 86 de ani.

Respingând alegerea lui Bonifaciu, francezii şi-au ales propriul papă în 1305 la Avignon, prinnumirea lui Clement V. Aceasta a marcat începutul „captivităţii babiloniene a papei” (numităşi Schisma Papală).

După Clement V au urmat şase papi, toţi la Avignon, opuşi Romei. Acest lucru a uimit mareparte din Europa (în special Italia), care vedeau „scaunul roman al Sfântului Petru” gol. În plus, Filip a creat duşmănie între el şi Italia când a afirmat că Iisus Hristos nu a dat nici o putere temporală Bisericii Romano-Catolice, instigând astfel la o separare între aceasta şi el(statul francez).

Filip s-a folosit de papalitate pentru câştig bănesc (spre nemulţumirea şi împotrivireagermanilor). Ca răspuns a condamnării germanilor la adresa Avignonului, Germania a fostameninţată cu o interdicţie.

În 1360, poporul striga împotriva dominaţiei franceze, cerând întoarcerea papilor la Roma. În

urma presiunilor, papa Grigore XI s-a întors la Roma în anul 1377.Papalitatea a mers din rău în mai rău atunci când cel care i-a urmat lui Grigore (Urban VI) afăcut atâta tulburare, încât i-a determinat pe cardinali să se răzvrătească şi să aleagă un alt

papă care, apoi, a dus papalitatea din nou la Avignon.

Cei doi papi, Clement în Franţa şi Urban în Italia, s-au excomunicat reciproc (fiecare avândpropriul Colegiu al Cardinalilor).

În 1409, majoritatea cardinalilor au decis să treacă peste legea care spunea că numai papapoate convoca un conciliu general şi au ales un alt papă (Alexandru V) cu intenţia ca acesta săia locul celorlalţi doi. În scurt timp, cei trei declarau că oponenţii lor sunt ilegitimi, iar unulchiar a convocat o cruciadă împotriva altuia. La dieta de la Worms din 1417 a fost ales un al

patrulea papă, Martin V (care a anulat imediat autoritatea dietei).

În 1420, papa Martin V (1417-1431) a pus capăt Schismei Papale şi a readus papalitatea laRoma.

În perioada Renaşterii, papa Sixt IV (1471 – 1484) a aprobat Inchiziţia spaniolă şi a instituit„sărbătoarea Imaculatei Concepţii a Mariei”. Spectacolul a continuat cu nepotul lui Sixt IV,Iulius II, care a călărit îmbrăcat în armură în fruntea armatei sale şi a poruncit ucidereacelorlalţi domnitori concurenţi.




Potrivit lui Canon Llorente, secretar al Inchiziţiei din Madrid între 1790-92, care a avut accesla arhivele tuturor tribunalelor, numărul celor condamnaţi doar în Spania depăşea 3 milioane,din care aproximativ 300.000 fuseseră arşi pe rug.

Papalitatea a ţinut Europa în cleştele Inchiziţiilor medievale şi spaniole până la abolirea finală

din anul 1809. În 1808, când Napoleon a cucerit Spania, colonelul francez Lemanouski araportat la sosirea la mănăstirea din Madrid că dominicanii negau existenţa unor camere detortură. Totuşi, sub podele s-au găsit încăperi pline cu deţinuţi goi, toţi nebuni. Trupelefranceze, care evident erau obişnuite cu cruzimea şi sângele, nu au pot rezista tabloului şi audinamitat mănăstirea.

În 1545-63 a fost convocat Conciliul de la Trent (dominat de iezuiţii îngrijoraţi de avântulReformei), unde s-au formulat mai bine de 100 de anateme, s-a afirmat valabilitateaindulgenţelor ca reacţie la atacul lui Luther şi s-a publicat o listă de cărţi interzise.

Anul 1854 a fost martorul unor mari schimbări, când papa Pius IX a schimbat direcţia

învăţăturii romano-catolice. El a scris Ineffabillis Deus, care, pentru prima dată, formalizaerezia despre Imaculata Concepţie a Maicii Domnului (idee potrivit căreia Maria se născusefără păcatul originar).

În 1863, el face afirmaţia că „a fi romano-catolic depinde de acceptarea acestei credinţe”.

În 1869, Pius IX (1846-78), la primul Conciliu de la Vatican (Vatican I), afirmă infailibilitatea papală. Ideea fusese prezentată anterior, în 1331, în timpul papei Ioan XXII.

Pius IX declară că „Hristos l-a aşezat pe Petru peste ceilalţi Apostoli... Pontiful roman areîntâietate peste întreaga lume... este Capul întregii Biserici... tatăl şi învăţătorul tuturor

creştinilor... şi are toată puterea care i-a fost dată prin Petru, de a hrăni, conduce şi domni”. Conciliul a subliniat că toţi trebuie să se supună acestei învăţături, „de la care nimeni nu se

poate îndepărta fără a-şi pierde credinţa şi mântuirea”.

Vatican I

Pius a deschis primul Conciliu de la Vatican pe 8 decembrie 1869, cu un an înainte de cădereaRomei papale, în sco pul promovării ereziei infailibilităţii papale, în ciuda împotriviriimajorităţii episcopilor şi laicilor. Totuşi, cu ajutorul unor grupuri de presiune, al iezuiţilor şi alCuriei, episcopii au fost determinaţi să se supună. Potrivit unei scrisori trimise premierului

britanic de Lord Acton, „episcopii vor avea surpriza de a trebui să aprobe ceea ce ei voiau înfapt să condamne”.

Istoricul elveţian August Bernhard Hasler, înainte de a scrie Cum a devenit papa infailibil, afost timp de cinci ani secretar la Vatican şi a avut acces la arhivele secrete ale Vaticanului. Afost atât de tulburat de „manipularea Conciliului”, încât a făcut publice lucrurile. A murit lascurt timp de „o moarte prematură”.

În mod interesant, Vatican I a avut loc la scurt timp după ce revoluţionarii francezi au respinsdomnia papei şi au transformat multe biserici în „temple ale raţiunii”, glorificând o prostituată

în catedrala Notre Dame ca „zieţă a Raţiunii”. Opt mii de italieni erau în închisorile papale

pentru că vorbiseră împotriva corupţiei lui Pius. Ambasadorul englez numea închisorile luiPius, în care deţinuţii erau legaţi cu lanţuri de ziduri, „oprobiul Europei”.




După mai bine de 1000 de ani, populaţia Italiei s -a săturat de domnia papei şi a dezmembratStatele Papale. Domnia pământească a papei a început să fie ameninaţă pentru întâia dată decând Leon se înţelesese cu Atila, iar Grigore cu lombarzii.

Regele Italiei, Victor Emanuel, s-a mutat la Roma, iar papa Pius s-a retras în Vatican.

De la Vatican I, influenţa papalităţii asupra Europei a început să scadă.

După 59 de ani, în 1929, guvernul italian condus de Benito Mussolini a creat CetateaVaticanului ca stat independent sub conducerea papei.

În 1950, papa Pius adaugă la „Imaculata Concepţie a Mariei” şi ideea că ea se născuse fără păcat, dogmatizând totodată „ridicarea trupească la cer a Mariei după adormirea ei”.

Cu Pius XII, Biserica Romano-Catolică a insistat că Maica Domnului fusese zămislită fără de păcat (imaculata concepţie) [Ps 51:5], că era astfel de originea dumnezeiască, că se născusefără păcat şi că se înălţase la ceruri fără înmormântare (trupul ei nu cunoscuse stricăciunea -Ps 16:10).

În 1958, acelaşi papă apără ideile „formulărilor tradiţiei” şi afirmă o separare între tradiţie şiScriptură – „[formulările tradiţiei] sunt mai presus de Scriptură şi de Părinţii Bisericii”.

În octombrie 1958, papa Ioan XXIII anunţă că doreşte convocarea unui conciliu pentrumodernizarea Bisericii romane. „Biserica trebuie să conducă cu medicina milei mai degrabă,nu cu severitate”. Pentru prima dată în cei 1500 de istorie a sa, Biserica Romano-Catolicăîncepea să ia aminte la vocile din interior şi să abandoneze politica forţei a lui Augustin.

Vatican IIAl doilea Conciliu de la Vatican (Vatican II), ţinut între 1962-65, este numit de romano-catolici „al 21-lea conciliu ecumenic al Bisericii” şi marchează sfârşitul contra-Reformei(răspunsul Romei la Reforma protestantă).

Acesta a reprezentant o deviere de la Conciliul de la Trent şi de la atitudinea defensivă de laVatican I. A fost convocat pentru a se găsi un răspuns la provocările epocii tehnologice şi laaccentul acesteia pe materialism, precum şi la valorile spirituale în scădere.

Vatican II a fost primul conciliu roman convocat nu pentru a combate o erezie, nu pentru a

promulga noi dogme şi nici pentru a trimite Biserica la război. Scopul a fost modernizareaBisericii romane în ton cu duhul vremii – acţiune numită aggiornamento (aducere la zi).

Papa Ioan XXIII a murit în timpul dezbaterilor şi a fost urmat de Paul XI.

S-au f ormat două tabere de episcopi – conservatorii şi moderniştii. Conservatorii aparţineau îngeneral Curiei (corpul administrativ de la Roma care exercită o mare influenţă, nu doar asupracatolicismului mondial, ci şi asupra papei).

Cele două tabere s-au confruntat în patru întâlniri care s-au întins pe durata a patru ani, peurmătoarele aspecte:

1. Sursa revelaţiei: Scriptura, tradiţia sau amândouă




2. Primatul şi infailibilitatea papei

3. Libertatea de conştiinţă. S-a renunţat la ideea că Biserica/Statul are dreptul de a „aplicanecesităţile religioase şi de a promova lucrarea mântuirii”.

4. Viaţa şi misiunea preoţilor şi lucrarea misionară. 5. Printr-un decret despre ecumenism, ereticii au fost redenumiţi „fraţi separaţi”, în încercareade a-i câştiga pe necatolici, astfel încât „să fie o singură Biserică vizibilă a lui Dumnezeu, osingură Biserică universală trimisă în întreaga lume”.

Cele mai aprinse discuţii au fost pe tema infailibilităţii papale.

Conciliul a reafirmat primatul papal, vechi de 1500 de ani, şi infailibilitatea papală de laVatican I. De fapt, s-a mers mai departe şi s-a pretins supunerea tuturor faţă de învăţăturile

papei, chiar şi când acesta vorbeşte neoficial (ex catedra).

Dogma mariană a rămas neschimbată. S-a reafirmat că Maica Domnului s-a născut fără păcat(imaculata concepţie), aşa cum afirmase Pius IX în 1854.

În următorii zece ani, modernizarea era deja vizibilă în bisericile romano-catolice. În timp cenumeroase tradiţii fuseseră păstrate, la altele s-a renunţat. De pildă, dacă înainte se spunea cămesa este o slujbă care nu se poate schimba şi că a pornit de la Hristos, acum slujba s -aschimbat, lucru care i-a nemulţumit pe unii credincioşi. Schimbări s-au făcut şi în privinţalimbii, preoţii renunţând la limba latină şi vorbindu-le oamenilor în limba lor. De asemenea,credincioşii au primit permisiunea să se salute între ei, nu doar să stea pios cu capul în

pământ.

Numeroasele schimbări de formă şi de fond i-au nemulţumit pe unii credincioşi care auconstituit a aripă distinctă a r omano-catolicismului, aşa numitul vetero-catolicism, respingândpe de-a-ntregul Conciliul Vatican II.

În 1968, Paul VI a pus la probă hotărârea Conciliului de a menţine dogma primatului papal şia prezentat o bulă privind interzicerea fertilizării in vitro (în ciuda unei comisii bisericeşti carerecomanda îngăduirea acesteia).

Au fost condamnate, de asemenea, divorţul şi avortul, şi a fost reafirmat celibatul preoţilor.Între 1966 şi 1972, aproape 8.000 de preoţi din America au părăsit slujirea.

Ioan Paul II (1920-2005) a urcat pe scaunul papal în 1978. Lunga sa domnie de 26 de ani afost a treia ca lungime din istoria Bisericii romane, el fiind primul papă ne-italian în peste 400de ani.

Deşi la Vatican II se avertizase împotriva considerării Maicii Domnului ca „fiinţă divină”,Ioan Paul II a dedicat fiecare ţară în care a călătorit „autorităţii inimii ei imaculate”. În acelaşiduh, România este declarată „grădina Maicii Domnului”, papa fiind atent la cuvintele folosite,

pentru a suna pe placul creştinilor ortodocşi.

Ioan Paul II a mers mai departe cu inovaţiile, pretinzând că Maria este nu doar maica luiHristos, ci şi că a luat parte activă la mântuirea omenirii ca şi „co-mântuitoare”.




În 1995, papa a început o îndelungată cateheză, emiţând instrucţiuni despre „participareaactivă a Mariei la jertfa de pe Golgota”.

Forumul Catolic oferă următoarea explicaţie: „Această participare activă a Doamnei noastre laGolgota se numeşte co-mântuire. Deja în 1982 şi 1985, papa Ioan Paul II a folosit termenul

„coredemptrix” cu referire la Doamna noastră în adresările publice. Acest lucru esteimportant, pentru că el este primul papă care face aceasta de la papa Benedict XV, larugăciunile căruia Doamna noastră a venit la Fatima pentru a-şi descoperi Inima Ei Imaculată.Din vremea papei Benedict XV, această terminologie a fost în analiză la Sfântul Scaun;folosirea de către actualul papă este a confirmare a acestei vederi tradiţionale a rolului Marieiîn istoria mântuirii”.

Această inovaţie romano-catolică privind rolul de „co-mântuitoare” a Maicii Domnului nu arenici o bază în Scriptură sau în tradiţia Bisericii cea una a lui Hristos.

În scrisoarea sa apostolică Inter sodalicia, papa Benedict XV (la care se referă Forumul)

adăugase anterior titlul de „Regina Păcii”, susţinând că Maria „împreună cu Hristos, a mântuitneamul omenesc prin suferinţa ei ca maică îndurerată”.

Mai mult, potrivit scrisorii apostolice a lui Ioan Paul II, Rosearium Virginis Mariae, cătreepiscopi şi cler din 16 octombrie 2002, Maria, în calitate de co-mântuitoare, pare să fi înlocuit

pe Sfântul Duhul ca „descoperitor al lui Hristos către sfinţi”.

El scria: „Hristos este Învăţătorul suprem, descoperitorul şi cel descoperit. Nu vorbim desprece a învăţat El, ci despre a învăţa despre El. În această privinţă, ce alt învăţător mai bun putemavea decât pe Maria?”

El continuă: „Dintre făpturi, nimeni nu îl cunoaşte pe Hristos mai bine decât Maria; nimeni nune poate da o cunoaştere mai adâncă a tainei Lui decât maica Lui... de aici, dintre toatedevoţiunile care consacră şi îndreaptă un suflet către Domnul noastru, cea care face cel maibine acest lucru este devoţiunea către Maria, sfânta Lui maică, şi cu cât se consacră un sufletmai mult ei ea, cu atât se consacră mai mult lui Iisus Hristos”.

Ales în scaunul papal în anul 2005, Benedict XVI este german şi, anterior, a condusCongregaţia pentru Doctrina Credinţei, autoritate romano-catolică păzitoare a dogmelor

bisericii. Unul dintre primele sale gesturi, după urcarea pe scaunul papal, a fost să eliminedintre numeroasele sale titulaturi pe cea de „Patriarh al Romei” – singura titulatură care încă îllega de Biserica cea una şi străveche a lui Hristos.

Concluzie

Ridicarea autorităţii papale a condus la o moştenire amestecată. Pe de -o parte, la începutpapalitatea a apărat învăţătura Bisericii lui Hristos împotriva multor tulburări şi erezii careatacau dreapta învăţătură. Pe de altă parte, moştenirea papală include o îndelungată istorie deabuzuri împotriva propriilor supuşi şi a celor pe care îi numea „eretici”. Stăpânirea sa acunoscut suişuri şi coborâşuri, apărări ale dreptei credinţei şi îndepărtări de la aceasta prininovaţii teologice străine de duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Odată cu Ioan Paul II au fost acceptate toate credinţele, indiferent de diferenţele de învăţătură,

fiind înlăturate astfel ultimele urme de Ortodoxie din practica şi teologia Romei. Această




schimbare de atitudine reprezintă o mare mutaţie faţă de atitudinea agresivă din trecut faţă dealte credinţe.

„Dar ceea ce fac, voi face şi în viitor, ca să tai pricina celor ce poftesc pricină, pentru ase afla ca şi noi în ceea ce se laudă. Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi,

lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoareceînsuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii luiiau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor”

(2 Corinteni 11:12-15).

* * *

Nasterea autoritatii papale

Documents

Transcript of Nasterea autoritatii papale