Coperta 1

NĂDEJDEA în Dumnezeu

1

1933-2013

NĂDEJDEA ÎN DUMNEZEU

80 DE ANI DE LUMINĂ CREȘTINĂ

LA

MARGINE DE BUCUREȘTI

București, 2013

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

2

Această lucrare a apărut

prin munca voluntară a fraților

Dumitru Lungu şi Mircea Bulatov

NĂDEJDEA în Dumnezeu

3

Dumitru Lungu Mircea Bulatov

1933-2013

NĂDEJDEA ÎN DUMNEZEU

80 DE ANI DE LUMINĂ CREȘTINĂ

LA

MARGINE DE BUCUREȘTI

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

4

Nădejdea în Dumnezeu

1933-2013

80 de ani de lumină creștină la margine de București

Copyright © Dumitru LUNGU, Mircea BULATOV

ISBN 978-973-0-15381-1

Septembrie 2013 - București

NĂDEJDEA în Dumnezeu

5

„Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face

voia lui Dumnezeu şi spune adevărul din

inimă, acela nu cleveteşte cu limba lui, nu

face rău semenului său şi nu aruncă ocara

asupra aproapelui său. El priveşte cu

dispreţ pe cel vrednic de dispreţuit, dar

cinsteşte pe cei ce se tem de Domnul ...”

Biblia (Ps. 15:2-4)

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

6

Coperta 4

NĂDEJDEA în Dumnezeu

7

Cuvânt înainte

Istoric şi generalităţi

Creştinismul este religia acelora care mărturisesc credinţa în Isus

Hristos şi care poartă un mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli.

Creştinismul, aşadar, îşi are originea în ceea ce pentru credincioşii creştini

reprezintă evenimentul şi misterul lui Hristos (adică viaţa, cuvintele, pătimirea,

moartea Sa pe cruce, învierea Sa din morţi, înălţarea la cer şi trimiterea

Mângâietorului în ziua de Cincizecime).

Anabaptiştii (din greacă, ανα (din nou) + βαπτιζω (a boteza),

„rebotezători”, în germană Täufer sau Wiedertäufer) au fost creştinii Reformei

radicale. Termenul a fost introdus de criticii lor, care obiectau împotriva practicii

rebotezării adulţilor ce mai fuseseră botezaţi în copilărie. Pe de altă parte,

anabaptiştii credeau că botezul copiilor nu este valid. Diferite grupări, în diferite

timpuri, au fost numite anabaptişti (în primul rând cei numiţi aşa în Europa

secolului al XVI-lea), dar mai apoi doar o parte erau numiţi baptişti.

În general, cele mai multe biserici baptiste recunosc doar două simboluri

care trebuie să fie practicate în mod obişnuit: botezul şi cina Domnului. Unii

baptişti primitivi şi baptişti arminieni practică şi spălarea picioarelor ca un al

treilea simbol.

Prin influență anabaptistă, baptiștii resping practica pedobaptismului, a

botezului copiilor, deoarece cred că părinții nu pot lua decizia pentru mântuire în

locul copilului.

Despre începuturi

Fratele Alexa Popovici (Vezi ANEXA 1 Alexa Popovici personalitate

marcantă a baptiştilor români) a spus cândva:

„Dacă nu vă cunoaşteţi rădăcinile, nu ştiţi cine sunteţi, atunci vă bate

aria vântul, vă strâmbă orice idee, vă fură orice momeală”.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

8

De fapt vom face o scurtă incursiune în istoria bisericii arătând:

de unde venim

care ne este drumul

unde mergem

cine suntem

CINE NE ESTE CONDUCĂTORUL

Despre creștinism și evanghelici

Creştinismul nu este înfiinţat sau creat de oameni, ci de Dumnezeu. S-a

născut ca o sectă în sânul iudaismului.

Primii creştini au fost evrei, făcând parte chiar dintre, ucenicii Domnului

Isus, iar, în ziua de Rusalii, ( Fapt.Apost. 2:22-42) s-au adăugat la numărul lor

aproape trei mii de suflete. Lucrul acesta a avut loc de Cincizecime, la cinciczeci

de zile de la Învierea Domnului Isus. Aceasta a devenit şi ziua de naştere a

BISERICII, instituţia creştinismului. Să nu uităm însă că încă de la întâlnirile cu

Învățătorul din camera de sus, Biserica era deja constituită.

La început au fost lupte şi frămîntări, întrucât iudeii nu înţelegeau că

lucrarea aceasta –BISERICA- era pentru toată lumea –evrei şi neevrei (neamuri)-

(Fapt.Apost. 10:10-15).

Dumnezeu pentru aceasta a trebuit să-l convingă pe Petru (Fapt.Apost.

10:9-48), iar apoi pe fariseul Saul, devenit Pavel (Fapt.Apost. 9:1-30), ce a fost

crescut spiritual de Domnul Isus pentru a fi apostol al neamurilor.

Creştinismul se extindea tot mai mult cuprinzând întregul Imperiu

Roman.

Acest fapt s-a făcut cu multe jertfe şi sânge nevinovat. Creştinii primelor veacuri

au fost maltrataţi, surghiuniţi, schingiuiţi. Au fost omorâţi sau daţi la fiare

sălbatice în arenele principalelor oraşe. Au fost arşi pe ruguri sau unşi cu grăsime

şi arşi drept torţe vii, până deveneau scrum, luminînd petrecerile (orgiile) de la

curtea imperială. Pietrele de la Coloseuml, de ar putea vorbi, câte grăzăvii ne-ar

povesti.

Prin „Edictul de la Milano” (313), dat de împăratul Constantin cel Mare şi

prin „Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395),

creştinismul a sfârşit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi

constituţională a Imperiului Roman. Astfel încetează prigonirea creştinilor, dar în

cadrul bisericii intră statul, mai precis oameni necredincioşi. De aici începe

lucrarea celui rău care treptat, treptat introduce în biserică ritualuri, obiceiuri şi

închinări neîngăduite de Sfintele Scripturi.

În acea perioadă se nasc două mari centre ale creştinismului ce vor să

domine atât prin puterea spirituală cât şi politică. Cea de răsărit, Biserica

NĂDEJDEA în Dumnezeu

9

Ortodoxă Răsăriteană sau Biserica Greco-Ortodoxă cu capitala la Constantinopol

şi cea de apus, Biserica Catolică, cu capitala la Roma.

Biserica Romano-Catolică s-a autonumit cea mai timpurie Biserică

Creştină şi se consideră urmaşa de drept a Bisericii Apostolice, formată din Isus

Cristos şi apostolii Săi, iar episcopul Romei, Papa, considerat că este

urmaşul Sfântului Petru, căruia Mântuitorul i-a spus: "Pasce agnos meos",

"pasce oves meas" ("Paşte mieluşeii mei"; "paşte oile mele." Ioan 21:15, 21:17)

şi "Tu es Petrus et super hanc petram aedificabo Ecclesiam Meam" (Tu eşti

Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o

vor birui." Matei 16:18).

Această autoatribuire trece voit cu vederea afirmaţia aceluiaşi Petru,

pornită de la întrebarea Domnului Isus, „Dar voi”, le-a zis El, „cine ziceţi că

sînt?”, Matei 16:15, când Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul,

Fiul Dumnezeului celui viu!”, Matei 16:16 . Din întreg contextul reiese că

temelia BISERICII este Hristos şi nu un om, apostolul Petru, care, ca oricare, a

avut suişurile şi coborâşurile lui în timpul vieţii. Biserica Catolică a decupat doar

versetul Matei 16:18, considerându-se drept urmaş al lui Isus Hristos şi

înlocuitorul Lui pe pământ.

Lupta dintre cele două centre ale creştinismului s-a acutizat culminând cu

Marea Schismă. Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a

împărţit creştinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) şi estică (ortodoxă).

Anul în care s-a petrecut este 1054, deşi tensiunile datau de multă vreme între

creştinătatea latină şi cea greacă. Principalele cauze au fost dispute asupra

autorităţii papale şi inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deşi au

existat şi cauze minore, cum ar fi dispute legate de jurisdicţia asupra anumitor

regiuni sau de alte practici liturgice.

Această despărţire (de care este bucuros cel rău) a rămas până astăzi.

Creştinii scripturali (adepţi ai SOLA SCRIPTURA), premergătorii

evanghelicilor de mai târziu, au rămas lânga CUVÂNT şi, cu toate prigonirile

suportate, au rezistat până în zilele noastre.

Un aspect de menţionat este chiar Iconoclasmul (din limba greacă

eikon adică chip, înfăţişare sau icoană şi klasma adică a distruge), o doctrină

oficială a statului şi a bisericii bizantine, între anii 726-843, care a impus

distrugerea icoanelor şi disciplinarea celor ce li se închinau. Politica iconoclastă

a reprezentat, de asemenea, reforme sociale, politice, administrative şi

legislative. Pe tărâm dogmatic, controversele hristologice s-au încheiat în secolul

al VII-lea. Numai că, după ce Biserica a învins fiecare părere contrarie în parte, a

fost declanşată o ofensivă împotriva unui aspect al învăţăturii ortodoxe: a început

lupta împotriva „icoanei”, tot ca o continuare a disputelor hristologice. Astfel,

şi-a făcut apariţia unul dintre cele mai mari curente care a clătinat fundamentul

creştinismului: iconoclasmul secolelor VIII-IX.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

10

Al doilea conciliu de la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) a fost cel de-al

VII-lea conciliu (sinod) ecumenic şi a avut loc în anul 787. Acest conciliu a fost

convocat de împărăteasa Irina Ateniana, care a acţionat ca regentă în numele

fiului ei Constantin al VI-lea, pe atunci minor. Conciliul a fost iniţiat de

patriarhul Paul al IV-lea al Constantinopolului şi de succesorul lui, patriarhul

Tarasie, având ca scop corectarea ereziei iconoclaştilor, printre care se numărau

şi împăraţii Leon al III-lea şi Constantin al V-lea. Iconoclaştii au fost catalogaţi

ca eretici. În locul ei a fost adoptată doctrina prin care se acceptă cultul

imaginilor sacre şi a relicvelor.

Revenirea la aceste practici şi numeroasele abuzurile ale administraţiei

papale exercitate prin bule şi indulgenţe au fost principalele cauze ce au dus la

Reforma Protestantă din secolul XVI – lea care constituie unul dintre cele mai

mari evenimente din istoria universală, în special din istoria Bisericii Romano-

Catolice.

Reforma Protestantă, câteodată numită şi Revoluţia Protestantă, a fost o

mişcare din secolul XVI care a reformat Biserica Romano-Catolică din Europa

Occidentală. Reforma a fost începută de Martin Luther, cu cele 95 de teze despre

practica indulgenţelor. La sfârşitul lunii Octombrie 1517, el le-a afişat pe uşa

Bisericii Castelului din Wittenberg. În Noiembrie, le-a trimis diferitelor autorităţi

religioase ale timpului. Reforma s-a sfârşit în divizare, prin întemeierea unor noi

instituţii. Cele mai importante patru tradiţii care au izvorât direct din reforma

sunt tradiţia luterană, cea reformată/calvinistă/prezbiteriană, cea anabaptistă şi

cea anglicană. Tradiţii protestante ulterioare îşi au de obicei rădăcinile în aceste

patru şcoli iniţiale ale Reformei. Ceea ce uneşte de atunci pe toţi protestanţii este

revenirea la importanţa şi respectul faţă de BIBLIE. Mai pe scurt SOLA

SCRIPTURA. Sămânţa aruncată de Luther a căzut pe un pământ roditor şi în

urma unor lupte intense a apărut Biserica Protestantă.

Protestantismul nutreşte nobila aspiraţie de a reveni la formele primare

ale creştinismului. Principiile fundamentale ale protestantismului îl deosebesc

atât de catolicism, cât şi de Biserica Ortodoxă. Protestanţii de toate categoriile:

luterani, zwinglieni şi calvini sau reformaţi se deosebesc de cele doua Biserici, în

învăţătura lor despre har, mântuire, Biserică, sfinţenie, numărul şi valoarea

Tainelor. Protestanţii nu admit ierarhia bisericească harică, stabilită canonic pe

temeiul succesiuni apostolice, ci preoţia universală. Renaşterea morală a omului

se face în legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea ierarhiei harice. În ortodoxia

răsăriteană şi romano-catolicism, însă, acestea se fac prin mijlocirea ierarhiei

harice.

Contemporani cu Martin Luther au fost Huldrych Zwingli în Elveţia, Jean

Calvin în Franţa. Ei au transformat Reforma Protestantă începută la Wittenberg

NĂDEJDEA în Dumnezeu

11

dintr-o mişcare regională în una ce a zguduit toată Europa. Reforma Protestantă

s-a extins rapid în ţările scandinave (Suedia, Norvegia, Danemarca), şi Cehia,

Ungaria. Europa nu mai era catolică.

Amintim şi alţi premergători şi continuatori ai mişcării protestante:

Pierre Valdes (sau Peter Waldo în Franţa secolului al XII-lea).

Francis Xavier, născut Francisco de Jasso y Azpilicueta (1506-1552) a

fost un misionar catolic născut în Xavier, Regatul Navarrei (parte a

Spaniei în prezent), şi cofondator al Societăţii lui Isus.

John Eliot (1604–1690) a fost un misionar Puritan printre indienii

americani cunoscut și ca „Apostolul Indienilor”.

William Carey (1761-1834) a fost un englez misionar baptist, unul

dintre fondatorii Societății Misionare Baptiste și „părintele misiunilor

moderne”, în colonia daneză, Serampore, India, a tradus Biblia în bengali,

sanscrita și numeroase alte limbi și dialecte.

David Livingstone (1813 -1873) a fost un medic scoțian,

misionar protestant și explorator al Africii Centrale și de Est, devenit

celebru datorită eforturilor deosebite din timpul vieții și a luptei sale

împotriva sclaviei.

James Hudson Taylor (1832-1905), a fost un misionar creştin

protestant britanic în China, fondator a Inland Mission China (CIM), (în

prezent OMF International). Taylor a petrecut 51 ani în China. Societatea

condusă de Taylor a fost responsabilă pentru aducerea a peste 800 de

misionari în China, a deschis 125 de scoli, a convertit la creştinism direct

aproximativ 18.000 de chinezi, a format peste 300 de stații de lucru cu

mai mult de 500 de ajutoare locale, în optsprezece provincii . Taylor a

fost cunoscut pentru sensibilitatea sa la cultura chineză şi zelul pentru

evanghelizare. A fost apreciat mult din cauza campaniei CIM împotriva

comerţului cu opiu. Nici un alt misionar până la Hudson Taylor în secolul

nouăsprezece, de la apostolul Pavel, nu a avut o viziune mai largă şi nu a

realizat un plan mai sistematizat de evanghelizare a unei zone geografice

atât de mari.

Ne oprim aici căci lista ar fi prea lungă.

Câteva date suplimentare privind începuturile

credinței evanghelice și implicit a celei baptiste

(Vezi ANEXA 2 Începuturile credinței baptiste în lume)

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

12

Despre începuturile mişcării baptiste în România.

În România, începuturile mişcării baptiste s-au ivit în Ardeal şi Banat,

apoi în Muntenia. Prima biserica baptistă de limba româna a fost inființată în

anul 1886 în localitatea Chesa. Bisericile baptiste s-au răspândit cu rapiditate în

Bihor, în zona Aradului şi zona podişului Someşan. Aceste regiuni sunt şi astăzi

zonele cu cea mai mare concentrare de baptişti din România. De aici, baptiştii s-

au răspândit în aproape toate judetele ţării.

Amintim din aceasta zonă câteva nume Radu Taşcă şi Avram Barbu care

au dus evanghelismul până în Bulgaria.

„Lucrarea fratelui Radu Taşcă în Dobrogea, Bulgaria şi Macedonia ne

poate servi ca bun exemplu cum, fără bani, chiar fără pregătire specială şi fără

condiţii prielnice, se poate face lucrarea de salvare a păcătoşilor. Singura cerinţă

e ca persoana să fie aprinsă de jarul dragostei divine şi să fie la îndemână

Duhului Sfânt. Atunci nu zice: „Eu sunt prea tânăr" sau „Eu sunt prea bătrân”,

„Eu sunt prea sărac" sau „Eu nu sunt pregătit pentru o aşa lucrare". Toate acestea

dispar. Dumnezeu, spre a mântui păcătoşii, are nevoie de oameni, nu de bani,

pregătire, licenţe sau condiţii optime.”

(Petru Popovici - „Lumini peste veacuri - Vol. 2”)

Mai multe despre începuturile

credinței evanghelice și implicit a celei baptiste în România

(Vezi ANEXA 3 Începuturile credinței baptiste în România)

Constituirea Uniunii Baptiste din Romania a avut loc în

urma formării României Mari. În urma unei intâlniri din

anul 1919, baptiştii din Ţara Românească şi cei din

Transilvania au hotarât să se unească. Decizia a fost

aprobată în cadrul congresului din 1920.

Pe scurt iată de unde venim, cine suntem, care ne este

drumul şi CINE NE ESTE CONDUCĂTORUL.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

13

„... şi cei ce vor învăţa pe mulţi să

umble în neprihănire vor străluci

ca stelele, în veac şi în veci de

veci.” (Dan 12:3)

Partea I

Anii 1933-1961

Începuturi de credinţă baptistă cu suişuri

şi coborâşuri în vremi vitrege

Dumitru Lungu și Mircea Bulatov

Această perioadă a fost descrisă pe baza unor mărturii scrise,

procese verbale, fotografii şi amintiri provenite de la

familia Ţopa şi de la alți membri fondatori.

Cuprins

I.1. Bucureştii anilor ’30 - context social istoric

I.2. Mic istoric al bisericii creștine baptiste Giulești - 1933-1962

I.3. Amintiri de veterani Maria Catană (Popa) - Isus m-a căutat

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

14

NĂDEJDEA în Dumnezeu

15

I.1. Bucureştii anilor ‘30

Context social istoric

România interbelică pentru mulţi reprezintă perioada în care s-a arătat

adevăratul potenţial al ţării noastre. Atât dezvoltarea economică extraordinară,

modernizarea societăţii şi stabilizarea simţământului libertăţii au făcut pe mulţi

urmaşi să viseze la acea perioadă. Mulţi privesc la acele vremi ca la ceva ideal.

Pe ansamblu aşa ar părea, dar dacă se analizează mai amănunţit au fost şi

perioade de recesiune şi altele de succes. Între anii 1918 şi 1922 a fost o perioadă

de refacere, în care se intenţiona redresarea României după un război, care a

cerut ca tribut cheltuieli

foarte mari. Între anii

1922 şi 1929 a fost una

de avânt economic.

Perioada cuprinsã între

anii 1929-1933 a fost una

de recesiune şi criză, ce a

afectat toate sectoarele

vieţii economice şi

sociale. Între anii 1934-

1939 România se afirmã

ca o ţarã puternicã şi

capabilă de a ieşi bine din

orice situaţie. În această

perioadă au loc relansări

economice şi sociale fără

precedent.

În această

Românie interbelică

Bucureştiul a căpătat

contur de metropolă

europeană. Datorită

noilor construcţii şi a

vieţii luxoase a protipendadei, capitala îşi căpătase renumele de „Micul Paris”.

Oraşul se extindea tot mai mult. Numarul locuitorilor de asemenea şi în acei ani

plini de lumini şi umbre comuna Giuleşti a devenit treptat treptat cartier la

margine de Bucureşti.

Aici viaţa nu mai era la fel ca în „centru”, dar nu nici ca la ţară. Totul era

un amestec de oraş şi sat, de la clădiri până la stil de viaţă.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

16

„La mahala se locuia înghesuit precum în blocurile-cazarmă de azi.

Bucătăriile erau despărţite de case, care n-aveau alte încăperi decât odaia şi sala

cuvenită. În sală dormeau copiii până nu se înmulţeau. Când începea să se umple

casa de ei, cei mai răsăriţi erau inghesuiţi în bucătărie, că doar nu era să croiască

oamenii altă casă pentru «afurisiţii» nebiruiţi nici de anghină, nici de scarlatină.

Mureau cu duiumul şi tot plină de ei era mahalaua”.

(Paul Zarifopol, -Sat şi mahala- pg.14-15)

Bucuresti – anii ’30 Şomeri lângă azilul de noapte

Bucureşti – anii ’30 Creditul Minier

NĂDEJDEA în Dumnezeu

17

În 1932, Guvernul român a impus o serie de măsuri nepopulare pentru a

face faţă marii crize economice, începută în 1929. Cea mai importantă măsură a

fost introducerea „Curbelor de sacrificiu“, prin care întreprinderile industriale au

suspendat indemnizaţia de chirie şi „alocaţia de scumpete“, ceea ce a provocat

reducerea salariilor muncitorilor cu aproximativ 25%. Scânteia finală care a

declanşat revoltele a fost momentul 20 ianuarie 1933 când, la Atelierele CFR

Griviţa din Bucureşti, administraţia a anunţat că plata salariilor se va face numai

dacă lucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani. În

Giuleşti locuiau şi destui muncitori de la CFR.

În acei ani, la margine de Bucureşti în mahalaua Giuleştiului, s-a aprins o

scânteie de alt fel, cea a credinţei în Dumnezeu, ce peste ani a căpătat denumirea

de Biserica Baptistă NĂDEJDEA.

Despre începuturile istoriei acestei biserici redăm mai jos rândurile scrise

cu adâncă trăire chiar de pastorul de atunci fratele Ţopa Ion.

Elena şi Ion Ţopa

1962

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

18

I.2.

MIC ISTORIC AL BISERICII CREŞTINE BAPTISTE

GIULEŞTI

Din anul 1933 până în 1962

În anul 1931, luna iulie ziua 12, am fost ordinat pentru lucru Domnului în

biserica din cartierul Ferentari de către fraţii: Carol Strobel, Ion Branea,

Gheorghe Pop şi Victor Chorung care pe timpul acela era pastorul bisericii

Ferentari.

În aceeaşi zi a fost şi binecuvântarea fiicei mele Cornelia (cel de al doilea

copil al meu). Ordinarea mea s-a făcut pentru a servi şi la bisericile din

provincie: Ogrezeni, Buturugeni, Nenciuleşti și altele din judeţul Teleorman ce

erau afiliate bisericii din Ferentari. La începutul acelui an a venit în Ferentari

fratele Manolescu Constantin cu fostul frate Aldea Pavel care au propus să

colaborăm împreună cu un grup de treizeci de credincioşi care au urmat în

adunarea din str. Carol Davila şi s-au hotărât să se boteze.

Propunerea fratelui Manolescu s-a aprobat şi astfel a fost botezat

împreună cu acel grup de credincioşi.

Botezul s-a făcut în biserica Basarab nr. 56 în ziua de 6 ianuarie 1932,

deoarece actuala casă de rugăciune a bisericii din Ferentari încă nu era terminată,

serviciile de cult făcându-se în casa fratelui Adorian. Vara botezurile se făceau la

râu, iarna la biserica germană. La 10 aprilie 1932 a fost ordinat fratele

Manolescu în biserica din casa sa şi astfel a luat naştere biserica numită „Griviţa”

din str. Arad nr. 35. În scurt timp această biserică condusă de fratele Manolescu a

luat mari proporţii. Acest aşa numit progres s-a datorat faptului că pe timpul

NĂDEJDEA în Dumnezeu

19

acela fratele avea un birou de copiat acte şi făcea diferite acte juridice venind

astfel în contact cu mulţi cetăţeni. Cu acest prilej le vorbea despre Evanghelie,

despre pocăinţă şi stăruia în urgentarea botezului pentru a avea un număr cât mai

mare de membri.

Pot să afirm că fratele Manolescu nu avea experienţă în a organiza o

biserică cum se organizează şi funcţionează bisericile din cultul nostru Baptist,

aşa că în scurt timp numărul membrilor s-a dublat...

În faţa acestei situaţii fratele Manolescu se hotărăşte să plece în Elveţia la

o şcoală de misiune. Mi-a predat biserica în starea în care se afla şi în octombrie

1932 a plecat. Ajuns în oraşul Lausanne din Elveţia fratele Manolescu a scris

soţiei sale sora Bianca să pună în vedere bisericii să se mute din casa lor

deoarece are trebuinţă de cele două camere ce erau folosite pentru serviciile de

cult. Menţionez că în afară de membrii convertiţi de fratele Manolescu s-au mai

adăugat şi câţiva fraţi baptişti care m-au ajutat mult în lucrarea Domnului. În

această peioadă sora Bianca ne spunea mereu că are trebuinţă de cele două

camere. Am căutat mai multe săptămâni o casă potrivită pentru acest scop, dar

zadarnică a fost căutarea. Fiind în această situaţie am propus să avem zile de post

şi rugăciune cu întreaga biserică. Aceasta s-a făcut în trei Duminici consecutiv.

Nu mult după această hotărâre sora Florica Andrei a venit la mine şi mi-a spus că

în cartierul Giuleşti este o casă de vânzare, un fost atelier de tâmplărie pe care îl

vinde avocatul Micescu. Am fost în str. Alexandru Costescu nr. 4 (astăzi str.

Luduş nr. 4) şi am văzut imobilul

care era destul de insalubru, dar mi-

am dat seama că amenajat şi pus la

punct ar putea servi cu succes

pentru casă de rugăciune.

În Duminica următoare, am

ţinut o nouă şedinţă cu biserica în

care s-a hotărât să se deschidă o

listă de subscripţie. Sumele promise

să se plătească în termen de 3 luni.

În asemenea condiţii la această

primă subscripţie s-a adunat suma

de 21.000 lei. După acest succes m-

am dus la avocatul Micescu şi m-am

învoit cu el, după multă tocmeală,

să cumpăr imobilul cu terenul

respectiv (300 m.p.) cu suma de

37.000 lei plătibilă în termen de 6

luni. Ceruse la început suma de

40.000 lei şi cu greu a lăsat 3.000

lei.

Familia Ţopa

1932

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

20

Ţin să arăt că prima persoană care s-a înscris pe lista de donatori a fost

sora Maria Neagu, o văduvă săracă cu cinci copii. De asemenea un ajutor

substanţial a fost dat de o altă soră, văduvă bătrână, Ianculescu Irina trecută de

mult la Domnul al cărui soţ a fost un veteran pioner al lucrarii creştine în

Bucureşti împreună cu fraţii Constantin Adorian şi Ioan Branea. În această

lucrare s-au evidenţiat şi familia Rău, o familie creştină de lângă Sibiu, împreună

cu unii fraţi de la Făgăraş şi alţii de la Ohaba de lângă Blaj ş.a., care pe timpul

acela erau cu serviciul în Bucureşti. Toţi aceştia erau crescuţi în spiritul şi

doctrina baptistă.

Prima rată de 7.000 lei am şi dat-o proprietarului. După aceasta a urmat

repararea şi amenajarea localului care ne-a costat 19.000 lei. Un ajutor moral şi

adesea material l-am primit de la biserica din Ferentari. Apoi am împrumutat de

la un prieten din Ferentari suma de 10.000 lei şi de la biserica Maghiară încă

5.000 lei. Am apelat şi la biserica din Basarab, dar nu am primit nici un răspuns.

Membri fondatori

Primii sprijinitori care au contribuit atât pe tărâm material cât şi

duhovnicesc şi pe care i-am putea considera ca fondatori ai bisericii din Giuleşti

sunt următorii fraţi şi surori:

1. Suciu Ion din com. Ohaba (după un timp s-a retras în comuna natală)

2. Bruda Simion (după un timp s-a retras în comuna natală în Făgăraş)

3. Rădulescu Ion (a trecut la Domnul în anul 1945)

4. Rău Nicolae (a trecut la Domnul)

5. Broscăţean Nicolae ( s-a retras în comuna natală)

6. Varga Alexandru ( un frate CFR-ist a fost mutat cu serv. la Teiuş)

7. Ţopa Ion cu domiciliul în Bucureşti str. Înclinată 8

8. Ianculescu Irina (a trecut la Domnul)

9. Neagu Ana (o sora darnică întocmai ca văduva cu doi bănuţi).

10. Mândruţ Ana ( o soră darnică şi bună misionară)

Inaugurarea

La 15 septembrie 1933 s-a făcut inaugurarea Casei de Rugăciune şi s-a

ţinut primul serviciu Divin. Au luat parte la această măreaţă sărbătoare mult

popor şi fraţi din biserici diferite. Au fost şi mai mulţi fraţi predicatori printre

care: Victor Ghorung, Ioan Branea, Carol Strobel, Gheorghe Pop şi alţii. Tema

principală a fost „Pace Vouă” – Ioan 20,19. S-a insistat asupra cuvintelor

Domnului Isus din Ioan 14,27 „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v'o dau cum

NĂDEJDEA în Dumnezeu

21

o dă lumea”. S-au spus poezii, a cântat corul di Ferentari, a fost o zi de neuitat, o

zi de mare înălţare sufletească. Aşa a luat naştere Biserica Creştină Baptistă din

Giuleşti.

Câteva surori cu o minunată imaginaţie au împodobit Casa Domnului cu

diferite flori, iar pe peretele din faţă aproape de tavan au atârnat o scândură lungă

de 2 m şi lată de 40 cm pe care au îmbracat-o cu hârtie albă, apoi i-au făcut un

chenar cu garoafe roz şi la mijloc au scris cu garoafe roşii memorabilele cuvinte

ale Domnului Isus adresate ucenicilor în seara zilei Învierii Sale „PACE

VOUĂ”. Fratele Chila Nicolae – care a trecut la Domnul–, fiind probabil inspirat

de cuvântul Domnului, a făcut un tablou cusut la gherghef cu aceleaşi cuvinte

„PACE VOUĂ” şi apoi l-a dăruit bisericii. Acest tablou îl avem şi astăzi în

locaşul de rugăciune.

Comitetul

La începutul activităţii bisericii noastre, comitetul a fost restrâns întrucât

şi membrii erau puţini. Din primul comitet făceau parte următorii fraţi: Ţopa

Ioan -pastor, Himcenco Vanea -secretar, Straiţă Toma -casier, Rădulescu Ion -

sfetnic, Suciu Ion -sfetnic.

Întrunirile comitetului erau în fiecare joi seara între orele 19-21. În acest

timp se discutau toate problemele bisericii şi se aranjau programe de lucru pentru

bunul mers al bisericii în acest cartier.

Organizaţia femeilor

Surorile erau şi ele organizate într-o societate numită „Lidia”. Se

întruneau de două ori pe lună. Timpul întrunirii îl petreceau în rugăciune, în

sfaturi duhovniceşti, în lucru de mână şi făceau la anumite sărbători haine pentru

copii săraci. Tot în timpul acela se hotărau a merge să viziteze pe fraţii bolnavi.

Faţa de masă albă şi şerveţelele ce se folosesc la Cina Domnului au fost

lucrate de organizaţia surorilor. Conducătoarea femeilor a fost sora Manolescu

până când fratele Manolescu s-a întors din Elveţia. După aceasta, sora Bianca s-a

retras din funcţia de conducătoare şi din biserică.

În locul ei a fost aleasă sora Ţopa Elena, care a activat în această funcţie

din anul 1934 până în anul 1952 când toate bisericile baptiste din ţară au

renunţat la această formă de organizare (n.r. „sugestie” făcută în ‘52 de jure prin

departamentul cultelor, deşi de facto era începută din’45 prin hotărârile lui

Lucreţiu Pătrăşcanu).

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

22

Achitarea datoriilor

În timp de 6 luni, aşa cum prevedea contractul de vânzare-cumpărare am

plătit datoria către vechiul proprietar, iar în timp de un an am achitat şi toate

datoriile aşa după cum urmează: 37.000 lei avocatului Micescu, 19.000 lei

reparaţii generale şi toate datoriile în cursul anului 1934. Mulţumesc din toată

inima Domnului nostru care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări

Duhovniceşti şi materiale, încât am putut face faţă acestei lucrări mult prea mari

faţă de numărul mic al membrilor. Prin ajutorul Domnului şi bunăvoinţa unor

fraţi darnici am devenit biserică cu locaş de închinăciune proprie.

Reîntoarcerea fratelui Manolescu

Între timp fratele Manolescu s-a reîntors din Elveţia în anul 1934 iarna

cam pe la sfârşitul lunii februarie, şi a venit la biserică în Giuleşti. Stând

împreună de vorbă i-am oferit conducerea bisericii, deoarece intenţionam să mă

reîntorc în Ferentari de unde venisem şi unde locuiam. Fratele Manolescu a

refuzat propunerea, spunându-mi că dânsul nu se mai ocupă cu pastoratul, ci se

va ocupa cu alte lucrări în special cu traduceri din limba franceză. După aceasta

nu a mai dat pe la biserica Giuleşti. După două trei luni fratele Manolescu a

construit în curtea sa o sală specială pentru adunări cultice şi după terminarea

construcţiei a apelat

la foştii săi membri

care au plecat din

biserica Giuleşti.

Dintre cei

convertiţi în str.

Arad 35 n-au mai

rămas în Giuleşti

decât fratele şi sora

Rădulescu şi o soră

Dumitrescu Maria

care a trecut la

Domnul în anul

1956.

Manolescu C-tin, Țopa Ion, Bulatov Petre

1962

NĂDEJDEA în Dumnezeu

23

Construirea Baptistierului

Faţă de alte biserici noi făceam puţine botezuri cam 5-6 persoane pe an.

Candidaţii la botez îi duceam la biserica din Ferentari. În anul 1937 am avut

două botezuri cu 15 candidaţi şi în anul acela am construit baptistierul. L-am

făcut după modelul celui din biserica Basarab. Construcţia a fost executată de

fratele Tister Pavel. Primii care au fost botezaţi au fost un grup de 6 tineri printre

care era şi Pavel Mândruţ.

Şcoala Duminicală şi sprijinul seminarului

Nu după mult timp, am înfiinţat şi organizat şcoala Duminicală de copii.

Chiar de la început veneau mulţi copii, cam 20-30, iar de sărbătorile Crăciunului

numărul lor trecea de 40. La început m-am ocupat personal de lecţiile biblice

pentru copii, apoi din anul 1935 s-a ocupat fratele Moceanu şi sora Anicuţa

Mândruţ. În anul 1938 a mai fost aleasă de biserică sora Pascu Chiza care s-a

dovedit a fi o bună creştină cu dragoste pentru copii şi pricepută padagogă.

Această soră a plecat la Braşov unde s-a angajat la o fabrică de textile. Cu

această ocazie este cazul să amintesc că în această ramură a activităţii bisericii

noastre am fost ajutaţi şi de seminarul nostru teologic baptist. Mis Ester,

directoarea seminarului de fete, ne trimetea adesea câte două seminariste care ne

ajutau în problema lecţiilor pentru copii. Printre cele care veneau mai des am

reţinut pe sora Paraschiva Fulea, actualmente Marici şi pe Gheorghiu Victoria.

Din partea seminarului am mai fost sprijiniţi şi în alte ramuri de activităţi

ale bisericii, de pildă: prin fraţii seminarişti care au servit în propovăduirea

cuvântului şi în predarea muzicii.

Dintre aceştia, în decursul timpului, unii au putut fi mult apreciaţi,

deoarece prin râvna şi bunăvoinţa lor au contribuit la lucrarea din Giuleşti. În

primul rând doresc să scot în relief persoana fratelui Mircu Cocar (actualul pastor

la biserica baptistă din Sibiu). Acest frate a sprijinit mult biserica noastră nu

numai prin vestirea cuvântului, dar şi prin muzică şi lucrări deosebite pentru

tineret. Pot să afirm că a fost ataşat cu trup şi suflet de biserica din Giuleşti şi în

cei patru ani de seminar practica a făcut-o numai în biserica noastră. Mai târziu

au venit şi alţi tineri care au lucrat mai mult sau mai puţin în mijlocul nostru şi de

a căror comportament şi lucrare biserica a fost mulţumită. Printre ei amintim pe

fratele Tes Ion un frate liniştit şi blând. Au mai lucrat în special la cor şi tineret

fraţii Tâvziu Timotei, Ovidiu Dumitrescu, Lazăr Iulius şi alţii.

Mulţumesc Cerescului Tată pentru tinerii aceştia care după noi vor duce

steagul evangheliei în generaţiile următoare. Mulţumesc de asemenea Domnului

pentru educatorii, învăţătorii, îndrumătorii şi dascălii noştri, pentru unii care au

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

24

trecut la cele veşnice să-şi primească cununa care nu se veştejeşte şi alţii care

lucrează în vederea răsplatei cereşti. I Cor. 12, 8-9.

Corul

De la începutul funcţionării bisericii

Giuleşti, dorinţa noastră arzătoare a fost să avem

un cor bine organizat aşa după cum aveau şi alte

biserici, dându-mi seama că în felul acesta

lucrarea Domnului va progresa mai bine. În

curând dorinţa aceasta ne-a fost îndeplinită de

Domnul prin aceea că i-a pus pe inimă unui frate

ce locuia dincolo de calea ferată spre Chitila-triaj

nu departe de biserică şi anume Tişler Gheorghe

de fel din comuna Micălaca-Arad. El se pricepea

destul de bine la muzică şi aşa cu ajutorul

Domnului s-a format şi la noi un cor care pe

timpul acela făcea faţă cu succes cerinţelor.

Fratele Tişler n-a stat mult deoarece a plecat cu

întreaga familie în comuna sa natală. După el a

venit alt dirijor tot din Micălaca şi anume Sfăt

Dumitru. La fel şi acesta după un scurt timp a plecat în comuna natală. După

aceştia am avut ca dirijor pe Vera Rincenco şi alţii pe care nu-i mai reţin. Cred că

puţine biserici a avut atâţia dirijori câţi a avut biserica din Giuleşti. Mai târziu a

venit din Ferentari fratele Hari Constantin care a condus corul vreme de doi ani.

Apoi un armonist bun a fost fratele Pavel Mândruţ, care a fost crescut în biserica

noastră şi în perspectivă de a deveni un bun dirijor de cor şi conducător de

tineret, singurul fiu al sorei noastre Anicuţa Mândruţ.

Fratele nostru Pavel era un model printre tineri şi noi pusesem nădejdi în

el pentru viitorul tineretului din biserica noastră. Domnul însă l-a chemat la sine

pe când era la datorie pe frontul războiului 1941-1945. Am primit din partea lui o

scrisoare de pe câmpul de luptă în care îmi scria că e pregătiit ca în orice clipă să

treacă în veşnicie, că şi-a încredinţat viaţa în mâinile Domnului şi în groaza

măcelului era liniştit. Spunea că de câteva ori din compania sa au rîmas doar câte

7 până la 10 oameni. El nu s-a mai întors, dar amintirea lui a rămas ca un far

luminos pentru tinerii noştri de atunci, şi pentru întreaga biserică.

În anul 1942 mama lui a primit o scrisoare de la un camarad care a fost tot

timpul cu el şi care scria:

„Stimată Doamnă, mulţumesc mult Domnului că mi-a dat prilejul să-l

cunosc pe fiul dumneavoastră prin care am găsit Calea Mântuirii şi de atunci

sufletul meu este apropiat de Mântuitorul şi cu El sunt liniştit chiar în toiul

Pavel Mândruţ-1939

NĂDEJDEA în Dumnezeu

25

infernului prin care adesea trecem. Mi-am încredinţat soarta în mâinile Lui şi nu

mă mai tem de nimic, sunt pregătit pentru orice s-ar întâmpla”.

Am fost informat că şi acest tânăr care a fost din regiunea Ploieşti, unicul

fiu al mamei sale, nu s-a mai întors de pe front.

Acestea sunt căile Domnului pe care noi oamenii nu le putem pricepe

acum.

Apoi în decursul timpului am avut ca dirijori pe fratele Mircu Cocar, Chiş

Ioan, Tâvziu Timotei, Dumitrescu Ovidiu, Voia Aurel, până în anul 1962 când

am fost desărcinat din funcţia de pastor.

Orchestra

În anul 1956 un grup de tineri, cam zece la număr, printre care au fost şi

doi copii ai mei împreună cu soţia care în tinereţe mai cântase la orchestră, s-au

hotărât să înfiinţeze orchestra bisericii. În acest scop am angajat pe fratele Iov

Constantin care le preda lecţii de note muzicale de două ori pe săptămână. După

un timp relativ scurt orchestra a cântat cu succes în biserică la serbarea

inaugurării. A mai cîntat de cîteva ori, dar din lipsă de dirijor s-a renunţat la

orchestră.

Lucrări misionare

La biserica noastră s-a constituit un grup de tineri care făcea misiune prin

spitale, cercetând pe bolnavi şi vestindu-le Evanghelia. Din acest grup făceau

parte următorii tineri: Marioara Popa (după

căsătorie Catană), Matilda şi Ghiza Pascu,

Florica Popa (după căsătorie Ciucă), Silvia

Tomescu şi alţii în frunte cu fratele

Moceanu şi sora Anicuţa Mândruţ. Prin

aceste vizite la spitale Domnul a lucrat într-

un chip minunat alinând multe dureri

trupeşti şi sufleteşti. Una din aceste

minunate lucrări ţin s-o expun în scurtul

meu istoric. Grupul nostru de tineri (astăzi

oameni vârstnici, cei mai mulţi trecuţi de 45

de ani), s-au dus într-o Duminică la spitalul

T.B.C. Zerlendi. Acolo într-o rezervă au

găsit un tânăr în vârstă de 20 de ani care se

lupta cu moartea, era TBC-ist în ultimul

grad şi nu mai avea nici o şansă de viaţă.

Medicii au spus familiei să-l ducă acasă că

în zadar mai face tratament. Sora Anicuţa

Catană Marioara-1938

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

26

Mândruţ când l-a văzut şi a aflat că este evreu şi influenţată spontan de Duhul

Sfânt i-a zis: „Tinere, dacă dumneata ai crede cu tot dinadinsul în Domnul Isus,

El te-ar vindeca”. Ea a spus aceste cuvinte cu atâta hotărâre şi siguranţă încât

această încredinţare i-a fost transmisă cu mare putere muribundului din patul de

alături. În clipa aceea Filip Smilovici, aşa se numea tânărul, deschide ochii mari

şi întreabă: „Isus are puterea aceasta?”. Sora Anicuţa îi răspunde: „Crede în El şi

te va ierta şi te va vindeca”. Din clipa aceia Smilovici a crezut. Medicii i-au făcut

ieşirea din spital. A venit în familie. Nu mult după aceea am fost în familia lui

împreună cu soţia mea şi câţiva din cei ce l-au vizitat la spital la Zerlendi. Avea

mamă şi două surori mai mari. Am îngenunchiat toţi împreună cu mama şi

surorile lui şi ne-am rugat pentru sănătatea lui. Mama şi surorile erau cam

stingherite, totuşi au spus câteva cuvinte. Rugau pe Domnul ca să-l întărească şi

să poată rezista acestei boli. În adevăr, Isus Mesia, în care Smilovici şi-a pus

toată încrederea, l-a tămăduit şi aceasta cu adevărat a fost o lucrare a Domnului

nostru prin care ne-a întărit mult credinţa noastră.

Filip Smilovici trăieşte şi astăzi, deşi au trecut de atunci 28 de ani şi este

un urmaş sincer al Domnului Isus. El urmează în cadrul Cultului Creştin după

Evanghelie. S-a căsătorit cu o fată a fostului preot Panaitescu de la Ploieşti şi are

trei copii.

Panaitescu este predicator în cadrul Cultului Creştin după Evanghelie.

Fratele Smilovici ne vizitează deseori.

Deplasări

În anul 1953 şi în anul 1954 am fost pastor şi la biserica din Grădinari-

Fălcoianca şi în timpul acela adesea luam cu mine tineri pentru întărirea bisericii

de acolo.

De asemenea între anii 1957-1958 am fost pastor şi la biserica din

Ogrezeni. Mergeam regulat o data pe lună şi uneori luam cu mine şi corul

bisericii.

Putem socoti ca lucrare de misiune a bisericii plecarea mea în diverse

localităţi chemat de bisericile respective sau trimis de comunitate. Înşir aici doar

cîteva din bisericile vizitate: deseori la Ţigăneşti (acolo am oficiat două botezuri

într-un an, unul de 6 persoane altul de 24 persoane, la acesta din urmă am fost

asistat de fratele Cruceru Radu), la Nenciuleşti (am oficiat cununii, botezuri,

înmormântări), la Cârligaţi, Segarcea, Tr. Măgurele, Traian Alexandria, ş.a.

Comitetul în decursul timpului

Au mai făcut parte din comitet în decursul timpului fraţii: Moceanu

Gavrilă, Doboş Petre, Cobu Iordache, Bruda Simion, Poalelungi Vasile, Covalu

NĂDEJDEA în Dumnezeu

27

Anton, Lăptucă Ştefan, Ilea Emanuel, Retegan Gheorghe, Ganţaruc Simion, Vlad

Ştefan. Aceştia au făcut parte din comitet până când s-au făcut ARONDĂRILE

în anul 1962 din ordinul departamentului cultelor. (Vezi ANEXA 4 Efectele

Arondării)

Fraţii predicatori ce au predicat în biserica Giuleşti

Timp de doi ani, la începuturile bisericii, a predicat fratele Carol Strobel

dumineca dimineaţa. În acel timp aveam serviciu şi dumineca seara.

De asemenea au mai predicat şi următorii fraţi: Adrian Constantin, Voia

Simion, Socaciu Ion, Branea Ion, Victor Ghorung, Ungureanu Ion, Buşilă Boris,

Baban Dumitru, Ordeanu Ion, Bocot Barnabă, Popovici Alexa, care a oficiat şiun

botez în anul 1955, Bunaciu Ion, Deneş, Jan Staneschi, Isac Ioan, Vasile Gaspar,

Mircu Cocar şi alţii.

Fraţii care m-au ajutat ca predicatori

De la început, fraţii din biserica Ferentari mi-au dat ca ajutor pe fratele

Tănase Alexandru.Acest frate m-a ajutat timp de 2 ani. După aceea a venit fratele

Moceanu Gavrilă şi s-a oferit să lucreze în biserica din Giuleşti în calitate de

ajutor. Această ofertă a fost primită cu multă bucurie cunoscândul ca bun creştin

şi bun lucrător în via Domnului. Am lucrat împreună şi între anii 1928-1932 la

şcoala duminecală şi cu tineretul în biserica din Ferentari. Din 1935 până în 1960

am lucrat împreună timp de 25 de ani. De la această dată s-a retras în biserica din

Ferentari, pe motivul că este aproape de casă. Ne-am înţeles foarte bine şi

Dumnezeu a binecuvântat strădania noastră, astfel că în fiecare an aveam botez

cu 5-6 persoane. Acest număr de candidaţi la botez era mic, dar, pentru o biserică

la început de drum aşezată într-un cartier înţelenit, era satisfăcător pentru noi.

Greutăţi

În continuare vreau să arăt că în cartierul Giuleşti pe timpul acela (anii

’30) era foarte greu de lucrat. Aveam mulţi duşmani. Era pe atunci un preot, pe

nume Gafton, şi un notar Florescu. Ambii făceau politică legionară şi erau cei

mai înverşunaţi duşmani ai noştri, acuzându-ne că avem legături cu evreii şi

comuniştii. Am avut multe neplăceri din pricina lor şi adeseori veneau jandarmi

în biserică trimişi de aceştia. Mă întrerupeau din predică şi mă chemau la postul

de jandarmi. Aceasta se întâmpla destul de des. Era şi mai mare chinul când se

schimba guvernul. Atunci se schimba şi primarul. Noul primar ca şi cel vechi mă

interoga şi îmi cerea fel şi fel de autorizaţii de funcţionare a bisericii. După ce i

le arătam mă ameninţa că până la urmă tot ne va lichida. Această amenințare

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

28

mi-a fost făcută de un primar de la începutul regimului lui Antonescu. Pe atunci

Giuleştiul era o comună suburbană cu primar şi post de jandarmi propriu.

Dacă au văzut aceşti duşmani ai Evangheliei că nu ne pot intimida cu

diferite ameninţări să plecăm din Giuleşti, primăria era chiar în clădirea de

alături şi nu le convenea să audă cântări duhovniceşti, au schimbat tactica. Au

vorbit cu doctorul de circa sanitară şi acesta a venit şi a pus sigiliul pe uşile casei

de rugăciune pe motiv că localul este insalubru şi necorespunzător. Pentru

redeschiderea uşilor sigilate ne-au cerut lucrări costisitoare ce trebuiau făcute în

scurt timp. Cu ajutorul Domnului le-am executat rând pe rând: nivelarea curţii,

ventilatoare şi o reparaţie generală. Toate acestea ne-au costat mulţi bani. După

terminarea acestora am început să bat la uşile Ministerului Sănătăţii şi la Direcţia

Sanitară a Capitalei cerând să vină o comisie pentru constatare la faţa locului.

După multe insistări comisia a venit şi a constatat că localul este aerisit şi

iluminat în condiţii bune pentru întruniri publice. Astfel am primit şi autorizaţia

sanitară de funcţionare. Tocmai în acel an, deşi ne-am întrunit aproape 4 luni

prin casele fraţilor, am avut mai mult succes în lucrarea Domnului. Ca o

confirmare în acel an 1937 am avut două botezuri. Primul în aprilie când au fost

botezate 9 persoane, familia fratelui Retegan (3 persoane), familia Colbu (2

persoane) şi alte 4 suflete. Toamna am avut din nou un botez de 6 persoane. În

total anul acela s-au botezat 15 persoane. Aşa cum am scris mai sus, la aceeaşi

dată s-au botezat fratele şi sora Colbu, originali din regiunea Bacău. După mai

mulţi ani de şedere în Bucureşti s-au retras în satul lor, unde s-au convertit încă

două fete, ginerele, fratele sorei Colbu şi o nepoată. După aceasta familia Colbu

a pus la dispoziţia cultului baptist o cameră destul de încăpătoare pentru întruniri

şi servicii cultice. Au făcut legătura cu fraţii de la Piatra Neamţ şi Bicazul

Ardelenesc. Între timp s-au făcut şi câteva botezuri, astfel că în scurt timp se

întruneau în noua biserică circa 20 de persoane, plus copii.

Lucrarea Domnului ar fi progresat binişor dacă n-ar fi lucrat şi Satana prin

servii săi într-un chip viclean şi plin de minciună. Duşmanii Evangheliei în

frunte cu duhovnicul satului, anume popa Capşa, au înscenat un proces mincinos.

Au găsit câţiva oameni de nimic (n.r. „vânzători”) care au declarat că au văzut pe

Iordache Colbu şi pe ginerele său cu raniţele încărcate de alimente pe care le

duceau la partizani în munţi. Ca urmare a acestui proces înscenat ambii au fost

condamnaţi, bătrânul la 3 ani şi ginerele său la 4 ani închisoare. Fratele Colbu

care avea 72 de ani a decedat în închisoare. Era liniştit şi acolo, cînta cântări de

Laudă Domnului ca un martir al Lui. Ginerele său după ce a executat pedeapsa a

venit acasă şi s-a angajat ca muncitor la un şantier departe de satul său. În felul

acesta a reuşit, pentru o vreme, cel rău să împiedice lucrarea Domnului să ia

proporşii în acele locuri. Cred că sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu ce a fost

semănată cu lacrimi şi cu modestul concurs al bisericii noastre va răsări mai

târziu cu belşug şi binecuvântări.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

29

Chiar dacă din 1933 până în 1956 am avut aproape în fiecare an botez,

numărul membrilor nu a depăşit 60 de persoane plus, aparţinătorii. Aceasta se

explică în felul următor: cartierul Giuleşti este un cartier locuit mai mult de CFR-

işti şi ei nu prea sunt stabili în Bucureşti. În plus, unii au plecat când s-a cedat

Basarabia, alţii când s-a cedat Ardealul.

Persecuţii

Persecuţiile din partea autorităţilor s-au ţinut lanţ şi înainte şi în timpul

războiului. Aşa de pildă în anul 1940, când eram mobilizat şi mă aflam departe

de casă, notarul Florescu, fiind instructor la premilitari, îmbrăcat în uniformă

militară cu gradul de sublocotenent, a intrat în biserică cu jandarmi şi a arestat un

grup de evrei credincioşi. În acest grup arestat se afla şi tânărul Filip Şmilovici,

cel ce a fost găsit bolnav în spitalul Zerlente de catre credincioşii bisericii aflaţi

în misiune la spitale. Odată cu ei au arestat şi pe sora Anicuţa Mândruţ, care

căuta să-i lămurească că aceştia nu sunt spioni cum susţinea Florescu, ci

credincioşi evrei ce cred în Domnul Isus. Acest Florescu împreună cu şeful de

post le-a făcut proces verbal şi i-a trimis în stare de arest la Tribunalul Militar.

Acolo i-au ţinut trei săptămâni, i-au judecat şi găsindu-i nevinovaţi le-au dat

drumul.

În timpul dictaturii lui Antonescu când a dispus închiderea tuturor

bisericilor evanghelice, primăria din cartierul Giuleşti a găsit cu cale să facă din

casa noastră de rugăciune grajd pentru caii armatei. Au fost şicane şi din partea

vecinilor. Copiii lor aruncau cu pietre în timpul slujbei în uşa bisericii, fapt

pentru care erau încurajaţi. Într-o seară când eram întruniţi la comitet cineva a

tras cu revolverul prin uşa bisericii. Glontele a perforat uşa şi a căzut lângă

amvon.

Lucrările Domnului

Într-un an, cred că era 1938, venea la biserică la programul tinerilor ce se

ţinea duminecă seara un tânăr mai ciudat. De câte ori venea se pune pe un râs

batjocoritor. Am aflat că era chiar nepotul primarului şi avea la primărie un

serviciu oarecare. Scopul venirii lui nu era doar de a deranja şi a ironiza, ci a da

informaţii despre ce se întâmpla la noi. La un program al tineretului acest tânăr a

întrecut măsura obrăzniciei, fapt care m-a determinat să merg lângă el şi pe un

ton mai ridicat şi hotărât să-i spun următoarele cuvinte: „Tinere, să ştii că aici e

casa lui Dumnezeu şi te rog să fii cuviincios, iar dacă nu respecţi locul unde te

afli te poftesc afară”.

La această atitudine fermă tânărul a plecat capul, s-a înroşit până la urechi

şi nu a mai suflat un cuvânt, dar nu a ieşit afară. În dumineca următoare iar a

venit şi a tot venit tot mai des, iar nu peste mult timp a devenit un frate bun. A

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

30

făcut parte şi el din acel tineret plin de roade al bisericii. A venit războiul şi au

plecat pe front. Unii dintre ei nu s-au mai întors şi anume Pavel Mândruţ, unicul

băiat al sorei Anicuţa, Dobandi, un frate maghiar plin de dragoste originar, din

Cluj, Sevestreanu Gheorghe, Oancea Ion, nepotul primarului despre care am

relatat mai sus.

Bombardamentele

În timpul bombardamentelor din 1944 au căzut în faţa bisericii două

bombe la numai doi metri. Zguduitura a fost atât de puternică încât pereţii

clădirii au crăpat în toate părţile. Am fost nevoiţi să dărâmăm zidurile şi să le

reclădim din nou. Cu ocazia aceasta localul a devenit şi mai spaţios. Cu ajutorul

Domnului şi sprijinul material şi moral al unor fraţi care nu sunt din biserica

noastră şi pe care nu-i voi aminti aici (ei sunt luaţi în evidenţa Domnului), am

terminat noua clădire în cinstea Celui Ce a stat pe lemnul crucii pentru păcatele

noastre şi ne-a răscumpărat prin sângele jertfei Sale.

În toate aceste lucrări ale Domnului, mai mici sau mai mari, m-a călăuzit

îndemnul Sf. Apostol Pavel care-i spunea tânărului Tit 2.7 „Dă-te pe tine însuţi

pildă”. Am căutat să împlinesc acest cuvânt din punct de vedere spiritual şi

material. Deşi n-am reuşit în toate împrejurările să fiu o pildă totuşi, în ceea ce

am fost, meritul I se datoreşte Lui căci El m-a binecuvântat şi m-a ales din

tinereţe să-L slujesc cu râvnă pentru cauza Evangheliei. Recunosc că fără

ajutorul Său nu puteam face nimic.

Recunoştinţa faţă de Domnul

Sunt plin de recunoştinţă faţă de Domnul

meu care m-a învrednicit să fiu unealta Lui

pentru lucrarea Sa din acest cartier.

Rog din inimă pe bunul meu Creator ca

farul Evangheliei Sale, care l-a aprins în

această margine de Bucureşti să-l facă să

lumineze din plin până la revenirea Domnului şi

Mântuitorului nostru Isus Hristos.

El care a păzit biserica Sa până în

prezent şi a scos-o biruitoare asupra tuturor

puterilor întunericului să o păzească şi mai

deparete şi să ruşineze pe toţi vrăjmaşii

Evangheliei Sale. După cum am scris anterior

unul dintre duşmanii bisericii din Giuleşti a fost

şi notarul Florescu.

Ţopa Ion şi fr. Mateescu

1952

NĂDEJDEA în Dumnezeu

31

El trăieşte tot în cartier, dar Dumnezeu l-a umilit din plin de eul său. Cu

licenţă de avocat a ajuns să lucreze ca muncitor la fabrica de cherestea Dresler,

dar nici acolo nu a mai putut face faţă din cauza sănătăţii sale şubrezite.

Răzbunarea este doar a Lui Dumnezeu.

Biserica Giuleşti a rămas în picioare.

În anul 1962, în luna februarie, s-a făcut arondarea bisericilor. (Vezi

ANEXA 4 Date despre arondarea bisericilor de fratele Popovici) După această

măsură abuzivă luată de statul român prin intermediul Departamentului Cultelor,

biserica baptistă Giuleşti a rămas în picioare. Activitatea mea ca pastor oficial în

această biserică a încetat însă. Mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit să servesc

această biserică timp de 30 de ani.

Din anul 1962, Uniunea, la „îndemnul” Departamentului, l-a numit pe

fratele Bălgrădeanu Constantin, (proaspăt ales ca secretar general al Uniunii),

pastor oficial al bisericii din Giuleşti. Am dat în primire noului pastor o biserică

de aproximativ 60 membri şi 15 aparţinători. Dintre aceştia din urmă doi s-au

botezat şi sperăm că în curând se vor boteza şi alţii.

Odată cu venirea fratelui Bălgrădeanu ca pastor eu am rămas în calitate de

responsabil local. Mulţumiri fie aduse Domnului că şi în această calitate pot să

lucrez pentru Domnul acolo unde este nevoie.

Rog pe urmaşii mei în serviciul Evangheliei în această biserică să

considere expunereea mea ca un scurt istoric al bisericii noastre din cartierul

Giuleşti de la înfiinţarea ei în anul 1933 şi până în anul 1962, cînd misiunea mea

ca pastor a încetat.

De asemenea doresc ca istoria bisericii Giuleşti să fie continuată şi mai

departe de cei ce vor veni după mine şi să nu fie trecute cu vederea evenimentele

mai importante ce vor fi în viitor.

La început am ezitat să mă avânt în această măreaţă lucrare din Giuleşti

considerându-mă mic şi incapabil, dar Domnul Și-a arătat puterea Sa tocmai în

slăbiciunile mele.

Am iubit şi iubesc mult această sfântă operă a Domnului meu pentru care

mi-am dăruit energia şi cei mai frumoşi ani ai tinereţii mele. Slăvesc pe Domnul

meu din toată inima până la sfârşitul zilelor mele că m-a învrednicit să fiu

unealta Lui în lucrarea Sa măreaţă la margine de Bucureşti în cartierul Giuleşti.

Fratele Țopa Ion

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

32

I.3.

Amintiri de veterani Maria Catană (Popa) - Domnul Isus m-a căutat.

Prin mila lui Dumnezeu în vara anului

2013 împlinesc 75 de ani de la botezul

meu care a avut loc în biserica baptistă

din cartierul Giulești, din București.

Am să împărtășesc, cu bucurie, câteva

gânduri despre viața mea spirituală,

care a început cu adevărat, în biserica

din Giulești.

Mă numesc Maria Catană (mama

Mariei Caraman) și m-am născut în

anul 1923 în orașul Cluj.

Când vorbesc altora despre întoarcerea

mea la Domnul le spun că Mântuitorul

a fost Cel Care m-a iubit și m-a căutat

și mi-a îndreptat pașii spre El.

Cele mai vechi amintiri religioase, din

copilăria mea, se leagă de bunica, care

era reformată și mă culca seara, lângă

ea, într-o pilotă pufoasă și se ruga

alături de mine. Aproape întotdeauna eu

adormeam înainte ca bunica să termine rugăciunea.

Pe peretele din fața patului bunicii se afla un tablou cu o scenă impresionantă: în

centru sus se afla un triunghi în care era „ochiul lui Dumnezeu” ce privea pe

oameni. În dreapta și stânga se aflau doi îngeri, iar în partea de jos a tabloului era

o scenă ce prezenta iadul, în care oameni îngroziți întindeau mâinile în sus,

pentru a scăpa de focul iadului. În ochii mei de copil, imaginea iadului era plină

de grozăvie, dar mă linișteam, căci bunica se ruga întotdeauna: „Doamne ferește-

mă de focul iadului”. Apoi am văzut-o pe mama îngenunchind în fața patului și

rugându-se cu lacrimi fierbinți, mai ales atunci când avea necazuri. Sămânța

aceasta a căzut în inima mea de copil, și, când eram în clasa a IV-a, m-am dus la

o mănăstire, de pe strada școlii mele și am cerut să mă facă călugăriță. Desigur

că am fos refuzată.

M-am mutat cu părinții în București și la 14 ani mă duceam de trei ori pe

săptămână la biserica ortodoxă Sf. Gheorge de pe Grivița. Mă spovedeam, și

dădeam acatiste și devenisem prietenă cu preotul al cărui nume nu-l mai știu, dar

Maria Catană (Popa)

NĂDEJDEA în Dumnezeu

33

îmi amintesc că, datorită faptului că era mic de statură, toți enoriașii îi spuneau

„Popa Metru”.

Tatăl meu, însă, era cam îngrijorat pentru înclinațiile „bisericoase” ale fetei sale

și, povestind despre mine colegului său Croitoru, acesta a început să râdă și l-a

liniștit spunându-I că și fiica sa Luiza e bisericoasă, dar e mai rău decât mine,

căci merge la pocăiți, la biserica baptistă din Giulești. El a propus să facem

cunoștință. Așa că: Luiza Croitoru, Matilda Poponete și Ghizea au venit la mine

acasă și m-au dus pentru prima oară în vara anului 1937 la biserica baptistă din

cartierul Giulești.

Am intrat într-o încăpere dreptunghiulară, mult mai mică decât biserica de acum,

luminată cu lampă de gaz. În acel an începuseră săparea gropilor pentru stâlpii de

electricitate. În biserică erau mulți tineri, care m-au cuprins repede în grupul lor.

Era un cor frumos în care am cântat și eu. Dirijorul corului era Pavel Mândruț,

un tânăr deosebit de talenta, care cânta cu ușurință la harmoniu, vioară, ghitară și

mandolină. Tot el se ocupa și de orchestra unde activau mulți tineri. În cadrul

programelor bisericii frații și surorile recitau poezii și psalmi din memorie. Îmi

amintesc de sora Gârțu care spunea din memorie cu mare bucurie și intonație

psalmul 119. La fel și sora Rădulescu recita pasaje întregi din Biblie. Oamenii se

întreceau în a învăța Scripturile pe de rost și în a participa la programele bisericii.

Ca și tineri ne organizam să vizităm bătrâni neputincioși cărora le făceam curat,

le măturam odăile și iarna le aduceam lemne cu sania. Niciodată nu ne era greu,

mergeam pe jos, cântam, glumeam, ne băteam cu zăpadă și eram sinceri și buni

unii cu alții. Uneori împărțeam tractate cu mesaje biblice în oraș, fără să ne fie

rușine; mergeam și la spitale, dar mai ales la azile de bătrâni. Organizam

programe de vizitare ale celorlalte biserici din București și cel puțin o data pe an

ne adunam toate bisericile baptiste din București la biserica Golgota din strada

N.Titulescu 56A. Tinerii din Giulești se prezentau, întotdeauna, cu imnul

bisericii: „Hristos în jurul Său ne-adună”.

Hristos în jurul Său ne-adună,

În veci credință Îi jurăm.

Luptăm, lucrăm cu voie bună,

Pe Domnul îl urmăm.

Noi rândurile strângem bine,

Hristos e Căpitan.

Sub steagul Lui învingem

Și nu ne temem de dușman.

Biserica era plină de dragoste, frații se bucurau unii de alții și aveau multă grijă

de noii veniți, cum eram și eu. Îmi amintesc, cu drag, cum sora Mândruț,

intendenta bisericii m-a invitat la ea la masă chiar din prima duminică de venire a

mea la biserică. Am fost impresionată de dragostea și căldura ei, de încrederea pe

care mi-a arătat-o.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

34

M-a rugat să rămân și pentru programul de după amiază și să citesc un psalm la

programul de tineret. Am șovăit puțin, dar am acceptat și-mi amintesc că

tremuram așa de tare că mi se loveau genunghii unul de altul. M-am simțit iubită

și înconjurată cu dragoste. De catecheză se ocupa fratele Moceanu Gavril. M-am

înscris și eu, dar un an întreg am mers și la ortodocși și la biserica din Giulești.

În timpul acesta L-am visat pe Domnul Isus, de trei ori, și am primit răspuns la

întrebările mele, așa că la 14 ani am fost botezată de fratele Țopa Ioan. La

sfârșitul botezului sora Elena Țopa, soția pastorului, a venit în fața bisericii, m-a

îmbrățișat și m-a luat sub oblăduirea ei. Între noi s-a înfiripat o trainică și sinceră

prietenie. Familia Țopa m-a ajutat să cresc spiritual și să înaintez în viața de

credință. La fel se purtau și cu ceilalți convertiți. Deși avea patru copii și serviciu

fr. Țopa făcea misiuni în jurul Bucureștiului și vizite la membrii bisericii. Fratele

Țopa știa necazurile și bucuriile fiecărui membru fiind un pastor adevărat și iubit

de întreaga biserică. Era un om vesel comunicativ, un credincios statornic și un

om al rugăciunii. Elena Țopa soția lui, se ocupa de grupul surorilor și noii

convertiți, cu dragoste. Avea o voce frumoasă și cânta solo în biserică și era un

ajutor potrivit pentru soțul ei. Mai târziu când mama mea a venit și ea la biserică

a fost copleșită de dragostea Domnului ce se revărsa dintre membrii ei. Și ea s-a

botezat în biserica din Giulești.După un timp s-a botezat și sora mea Constantin

Aurelia care a rămas în Giulești până a trecut la Domnul.

La programe aveam predici ziditoare ținute de fratele Țopa și de alți frați. Printre

ei se afla și fratele pastor Richard Wurmbrand care ne vizita adeseori și participa

la programele de tineret.

În biserică n-am avut numai momente de bucurie, am întâmpinat răutatea

vecinilor și chiar a celor de la secția de poliție ce era lipită de clădirea bisericii.

Îmi amintesc că într-o miercuri seara, în timpul programului s-au auzit niște

zgomote puternice și neobișnuite la ușa de la exterior. Am rămas încremeniți și

ni s-a spus să stăm nemișcați. Cineva atras cu pușca în ușa bisericii. Nu s-a aflat

niciodată cine a făcut această faptă urâtă. Apoi în timpul regimului Antonescu

bisericile au fost închise și ne-am împrăștiat toți care încotro. Mai apoi avenit

războiul în 1941 și Pavel Mândruț dirijorul corului și al orchestrei a fost înrolat

în armată. El era „inima întregului tineret”, așa cum spuneau toți despre el și

plecarea lui a lăsat un mare gol între tineri, mai ales când am primit o carte

poștală pe care scria: „Mort pentru patrie”.

Cînd s-au redeschis bisericile, eu am rămas în biserica Golgota din N. Titulescu,

dar relația mea cu familia Țopa și cu biserica din Giulești a rămas aceeași: de

dragoste. În tot acest timp am văzut că lucrarea lui Dumnezeu merge înainte și e

frumoasă. Acum copiii mei Mariana, Cristian și Dorotea Caraman lucrează în

biserica în care m-am botezat și activat acum 75 de ani.

Slăvit să fie Domnul și la mai mare… biserica Nădejdea din Giulești.

Maria Catană (Popa)

NĂDEJDEA în Dumnezeu

35

„... cei răi vor face răul şi niciunul

din cei răi nu va înţelege, dar cei

pricepuţi vor înţelege.” (Dan

12:10)

Partea a II-a

Anii 1962-1986

Supravieţuire şi trezire creştină în plină

negură comunistă

Mircea Bulatov

Această perioadă a fost descrisă pe baza unor extrase din mărturiile publicate ale

celor ce au trait acele vremi, documente de arhivă, procese verbale, fotografii,

amintiri şi nu în ultimul rând ale celor trăite de autor.

Cuprins

II.1. Biserica Baptistă Giuleşti, Richard Wurmbrand, legionarii şi caii

II.2. Criza rachetelor şi pastorul trist

II.3. Între păstorire, colaborare şi dorinţă de a fi creştin

II.4. Cutremur, retragere şi confuzie

II.5. Invitarea unui zănatic

II.6. Credinţa creştină la Români egal Nădejde

II.7. Trezirea

II.8. De ce Doamne ?

II.9. Despre multe altele şi...ce fac puii departe de cuib ?

II.10. 1986 - sfârșit sau nou început ?

II.11. Mărturii ale trecutului cenușiu – relatate chiar de cei ce le-au trăit

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

36

Înainte de începutul părţii a II-a

Evreii se pricep mai ales în afaceri, dar au ceva extraordinar ştiu să nu

moară. Să nu credeţi că am luat-o razna chiar de la-nceput, chiar aşa este! Şi nu

mă refer doar la unii dintre ei: Enoh, Ilie ..., (ce n-au văzut moartea că aşa a vrut

El), ci la toţi.

Dacă mâine printr-o catastrofă de mari proporţii ar fi omorâtă toată arhiva

amintirilor lor, de la Tora şi până la ultimul album de familie, în foarte scurt

timp, practica cultivată de milenii în acest neam ar face să o învie. Totul este atât

de simplu, spun tot timpul numai poveşti adevărate, fiecare despre fiecare.

Şi nu se opresc o viaţă, căci povestesc cu multe detalii, viaţa până la a 77

spiţă a neamului, până la Tora, până la patriarhi şi pământul făgăduinţei.

..........................

Nu am nici pe departe mesteşugul scrisului. Sunt un om în vârstă şi fac

parte din marea gloată a generaţiei de sacrificiu a românilor ce a făcut trecerea

între milenii pe aceste meleaguri pline de culoare, dar pe care mulţi vor să le

prezinte că sunt gri precum timpurile care au bătut peste ele..

Dacă aceste rânduri o să fie citite cândva măcar de copiii, prietenii şi fraţii

mei, mare câştig. Iar dacă ei le-or citi nepoţilor, câştigul s-ar transforma-n

victorie. Amintirile în… viaţă, iar ce a fost bun şi s-a alterat ar învia.

..........................

Dumnezeu este democrat. Când a creat îngerii, i-a făcut liberi. Liberi să

aleagă. Ce?

Lucifer, sătul de putere a ales, a vrut mai mult, a vrut … „Mă voi sui în

cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; … mă

voi sui pe vîrful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” Nu este păcat să ai putere, dar

ea devine „cocktail dinamită” în amestec cu un dram de mândrie; şi de la

mândrie pornesc toate ... Dar cum de a fost posibil ca la o creaţie a Lui, care

întotdeauna este perfectă, să apară o imperfecţiune: păcatul.

Simplu, pentru că Dumnezeu creează perfect, asemenea Lui, adică l i b e r.

În astfel de cazuri şi libertatea poate fi un drum spre păcat? Da, dar atunci

are o nuanţă schimbată care o transformă în libertinism.

Atunci nu înseamnă că a greşit Dumnezeu, dând posibilitate alegerii binelui

sau răului? Nu! Şi-a asumat acest risc. Hotărârea cosmică a fost luată de Tatăl,

Fiul şi Duhul Sfânt „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră;

…”

L-a creat şi pe om, „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său…”, adică

libeeeeer. Pentru ce a riscat din nou?! Nu ştia că Lucifer de altădată transformat

în Satana, îl v-a momi pe om să greşească să… ?! A riscat ? Nu!.

Deşi răul apăruse, mergea la sigur, Se avea pe Sine ca aliat în Fiul Său,

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, …”

NĂDEJDEA în Dumnezeu

37

Aşa s-a născut din durerea Lui dragostea pentru salvarea omului şi o

paranteză mare timpul pentru a-i arăta fostului Lucifer că a ales greşit.

Şi în această paranteză ne dăm examenul noi oamenii.

Dragostea Lui împreună cu timpul sunt ajutoare, ce-l fac chiar pe cel mai

mic om să aleagă liber ce este bun, drept, …. și, culmea, puterea să sară din

paranteză, pentru a redeveni OM după chipul Său.

Atunci ca reuşit la acest greu examen, creaţia va putea să vadă din nou

chipul Creatorului.

Şi ce va vedea ? : DRAGOSTE.

II.1. Biserica Baptistă Giuleşti, Richard Wurmbrand,

legionarii şi caii

Înainte de 1962

Deşi din ’62, când aveam doisprezece ani, am făcut parte din biserica baptistă

Giuleşti, nu am aflat despre aceste „întâmplări” decât târziu dupa ’89. Mulţi

credincioşi nu le ştiu nici în ziua de azi.

Vremea trece, amintirile devin din ce în ce mai şterse, ca apoi să se aşeze uitarea.

Cel ce a insuflat scrierea BIBLIEI şi în special a Evangheliilor nu a lăsat să fie

ascunse nici suişurile, nici coborâşurile până la fugă şi lepădare a ucenicilor de

atunci ai Domnului Isus Hristos.

Cu atât mai mult suntem datori noi, ucenicii de azi, cei ce alcătuiesc prin faptele

lor marele capitol 29 al Faptelor Apostolilor, să redăm cu sfinţenie pentru urmaşi

atât lumina cât şi umbra ce a răzbătut din inimile noastre în varii momente ale

vieţii de creştin. Redând cât mai complet adevărul, terminăm de pus piatra de

zidire a Bisericii Eclesia ce aparţine strict de fiinţa noastră, a celor ce am trăit

aceste vremi. Pentru a fi mai bine înţeles fac o paranteză. În Cuba orice enoriaş

când se referă la Biserică foloseşte doi termeni. Unul Temple când se referă la

clădire şi altul Eclesia când se referă la credincioşi.

Revin la ideea principală.

Şi doar aşa urmaşii nostri în credinţă vor călca pe urmele noastre, aşezând la

rândul lor o piatră de zidire.

Sunt de principiul „povesteşte ceea ce ai trăit”, dar nu mă pot abţine a nu povesti

despre biserica din Giuleşti două întâmplări şi din altă perioadă aflate din gura

celor ce le-au trăit.

Fac aceasta pentru a nu fi uitate de tăvălugul vremilor şi precum zicea un cărturar

al nostru: „ Nimic nu este nou sub soare, dar câte s-au întâmplat la umbră...”

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

38

Arestarea lui Richard Wurmbrand

Era după ’89 când în biserica Nădejdea ne-am pomenit cu fratele Richard

Wurmbrand în vizită la Giuleşti. Mulţi nu ştiam de ce a ales şi biserica noastră în

turneul său.

În scurta sa vizită în România a avut bunăvoinţa Lui Dumnezeu să vadă încă o

dată cu ochii trupeşti atât locurile unde a fost întemniţat, cât şi cele de unde a fost

arestat în diferite rânduri.

S-a aşezat pe scaun, la o masă în loc de amvon, (nu mai putea să stea mai mult de

cinci minute în picioare), şi printre vorbele pline de dragoste a întrebat

auditoriul: mai este cineva din această biserică, care a fost martor arestării mele

din perioada legionară ?

Noi cei tineri nu ştiam nimic despre aşa ceva şi ne uitam

miraţi la fratele nostru. Când din bănci în partea din

spate s-a ridicat o soră înaintată în vârstă, sora Gârţu,

răspunzând: eu mai sunt din cei de atunci.

Deşi câţiva ne-am dat seama că în acele momente se

retrăiesc momente creştine istorice, ne-am lăsat furaţi de

euforia momentului, am ascultat cuvintele-i calde pline

de dragoste şi apoi pastorul Richard Wurmbrand fiind

obosit l-am însoțit până la maşina cu care venise. Am

intenţionat să o întreb pe sora Gârţu mai multe despre

acel eveniment. Am lăsat pe altădată. Dragi cititori, să nu

faceţi greşeala mea. Pe sora Gârţu nu am mai întâlnit-o.

A plecat acasă... la Domnul.

Pastorul Richard Wurmbrand înainte și în timpul detenției

Sora Gârțu Maria

NĂDEJDEA în Dumnezeu

39

Am căutat mult prin documentele de arhivă despre arestările pastorului Richard

Wurmbrand şi nu am dat peste acest episod petrecut în biserica noastră din

Giuleşti. Dumnezeu m-a ajutat să reconstitui acest episod din frânturile, disparate

la prima vedere, obţinute din: scrierile pastorului Richard, din diferite publicaţii

şi chiar de la fiul adoptiv al unei eroine arestată în acelaşi loc cu scumpul nostru

frate. Ba mai mult, am aflat şi taina: de ce a scăpat cu viaţă evreul creştin, în plin

masacru legionar de la Bucureşti.

Atmosfera socială a anilor ’40

“La 4 septembrie 1940, sub presiunea opiniei publice (o mare demonstraţie a

avut loc la Bucureşti, manipulată de agitatori legionari), Carol al II-lea l-a

chemat la putere pe generalul Ion Antonescu, demisionat din armată şi aflat cu

domiciliu forţat la mânăstirea Bistriţa, cu condiţia să formeze un guvern de

uniune naţională. Horia Sima a încheiat o alianţă cu Antonescu pentru

constituirea unui guvern legionar şi a unui „Stat Naţional-Legionar”. Partidele

politice istorice au refuzat să participe oficial la guvernare alături de legionari...

Generalul nu era sprijinit de vreun partid politic şi fără sprijinul Miscării

Legionare ar fi eşuat, aşa că s-a văzut obligat să admită condiţiile lui Horia Sima,

inclusiv aderarea oficială la Mişcarea Legionară, apariţii în public îmbrăcat în

cămaşă verde şi diagonală (uniforma legionară), jurământul şi salutul legionar.

A doua zi după formarea guvernului, Antonescu a cerut şi a obţinut anularea

constituţiei şi dizolvarea Parlamentului, apoi, printr-un puci reuşit, l-a forţat pe

regele Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său, voievodul Mihai (18 ani).

(Vezi ANEXA 5 Perioada legionară în Bucureşti)

Revenim în Giuleştii acelor ani de teroare legionară

După cum se ştie, şi a fost amintit în rândurile de mai sus, în perioada cât au

guvernat legionarii şi apoi guvernele antonesciene de orientare pro-germană, au

fost făcute arestări mai ales în rândul evreilor şi a opozanţilor politici ai vremii.

Deşi nu făcea parte dintre opozanţii politici, pastorul Richard Wurmbrand

devenise după convertirea la creştinism o persoană cunoscută şi deranjantă

pentru Mişcarea Legionară.

În noiembrie 1940 Poliţia Legionară a primit ordin să fie dezarmată. Ministrul de

Interne a schimbat ordinul în transfer de cadre de la Poliţia Legionară la unităţile

de poliţie regulată.

Zăpăceala a devenit şi mai mare, nu ştiai dacă au venit legionarii sau poliţia să te

aresteze şi să te ancheteze.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

40

Iată ce spune chiar pastorul Richard Wurmbrand în cartea sa CHRISTOS PE

ULIŢA EVREIASCĂ:

„Noi eram în mare pericol, dacă mergeam în oraş (n.a. biserica creştină

evreiască se afla pe str. Olteni) nu ştiam niciodată dacă ne vom întoarce.

Evreii erau vânaţi pe străzi şi arestaţi pe baza a tot felul de acuzaţii false.

În mai multe rânduri am văzut şi eu moartea cu ochii.”

Deşi atmosfera socială era tulbure şi plină de pericole mai ales pentru un evreu,

Richard continua să predice şi în alte biserici evanghelice unde era invitat. În

biserica baptistă Giuleşti venea destul de des şi devenise îndrăgit datorită

mesajelor lui pline de dragoste. Într-una din zile când predica au intrat în biserică

o brigadă a poliţiei legionare şi l-au arestat. Motivul: „jidan periculos”. Enoriaşii

spuneau printre altele: „este un creştin adevărat, Îl predică pe Hristos”.

Tot în cartea CHRISTOS PE ULIŢA EVREIASCĂ la pag.167 este amintit

următorul fapt.

„O femeie româncă s-a prezentat în faţa ofiţerului de poliţie şi a cerut să fie

arestată împreună cu fraţii ei din Israel. Cererea i-a fost satisfăcută”.

Poliţia legionară avea liste cu cei ce trebuiau arestaţi, grupate în „jidovi” şi

„creştini” periculoşi din punctul lor de vedere. Cei din primul grup au fost

torturaţi şi mulţi omorâţi. Din categoria a doua au fost arestași destui, dar

omorâţi doar liderii politici şi de opinie ai vremii ce le stăteau împotrivă.

Fiind stare de război pastorul de atunci al bisericii Țopa Ion se afla mobilizat

pentru front. Pastorul Richard Wurmbrand venea destul de des și predica în

biserică. Cînd a venit notarul Florescu împreună cu potera legionară și l-au

arestat direct din biserică, după verificare el era trecut pe ambele liste. Dar

vorbele enoriaşilor din Giuleşti, împletite cu spiritul de sacrificiu al sorei Anicuţa

(membră activă a bisericii), românca arestată pentru simpatizare cu „jidovul

creştinat” au schimbat situaţia. Cei arestaţi printre care pastorul Richard

Wurmbrand, fratele Șmilovici, evrei şi sora Mândruț Anicuţa, româncă, nu au

fost încarceraţi la „jidovi”, ci la „creştini”.

Detalii despre ce au suferit în acele 30 de zile de arest nu cunosc, dar sigur este

că predicarea prin trăire de către frații din Giulești a versetului din Ioan 15:9

Cum M'a iubit pe Mine Tatăl, aşa v'am iubit şi Eu pe voi. Rămîneţi în dragostea

Mea., la scăpat de la moarte şi pentru un timp de temniţă.

Când au venit alte vremi, când cele verzi s-au preschimbat în cele roşii, Richard

Wurmbrand avea să pătimească din nou pentru Hristos timp de 14 ani în

închisorile comuniste, dar asta e altă poveste ce nu e legată direct de biserica din

Giuleşti.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

41

Richard Wurmbrand, un evreu creștin, a devenit unul din cei mai cunoscuţi zece

români şi unul din cei mai apreciaţi şaptezeci de oameni luptători pentru binele

semenilor lor din lume.

(Vezi ANEXA 6 Scurtă biografie Richard Wurmbrand)

Închiderea bisericii în 1941

şi transformarea ei în grajd pentru cai

După septembrie 1940, guvernul condus de Ion Giurtu, cu o componenţă

legionară, a urmat cel condus de Ion Antonescu. Legionarii îşi făceau în

continuare de cap în multe domenii în toată ţara. Pe atunci primarul din Giuleşti

a fost şi el schimbat cu unul adept al mişcării naţional-legionare. Notarul

Florescu din cartier făcea deja instrucţie premilitară a tineretului încadrată în

Comandamentul viitorilor ostaşi ai statului legionar român şi se mândrea

purtând mai tot timpul uniforma de sublocotenent.

Filtru al

Poliţiei

Legionare

Bucureşti

1940

Mareşalului Ion

Antonescu alături de

Horia Sima la o paradă

legionară

Bucureşti-1940

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

42

După pogromul evreilor din Bucureşti şi arestarea pastorului Richard

Wurmbrand pomenite pe scurt mai sus, biserica baptistă din Giuleşti a fost

închisă.

Motivul susţinut de primăria legionară era « foarte întemeiat » : este imperios

necesar crearea rapidă de grajduri pentru poliţia călare de la margine de

Bucureşti.

Drept urmare întrunirile Bisericii din Luduş nr. 4 au fost întrerupte şi localul

tranformat pentru o perioadă în grajd pentru cai.

După transformarea bisericii în grajd se intenționa și desfiinţarea bisericii

baptiste și nu numai. Dacă romanii au intrat călare în templul din Ierusalim,

legionarii tot nişte străini de spiritul românesc, de ce nu ar fi făcut la fel cu o

bisericuţă la margine de Bucureşti.

Despre această tristă amintire am aflat de la pastorul de atunci al Bisericii fratele

Ţopa Ioan şi care se afla mobilizat în armată.

Deja începuse războiul și pentru români. Dacă mersul acestuia ar fi avut alt curs,

pe placul lui Antonescu, acesta ar fi pus în aplicare și planul său de „curățare” a

țării de evrei, țigani, creștini evanghelici, prin mutarea lor în noile teritorii

cucerite Bug (Transnistria). Atunci și soarta multor evanghelici români (socotiți

de regim sectanți) și implicit a celor din biserica baptistă din Giulești ar fi fost

alta.

Mulțumim lui Dumnezeu că nu a îngăduit aceasta.

(Vezi ANEXA 7 ORDINUL SECRET al mareșalului ANTONESCU privind

deportarea creștinilor evanghelici în TRANSNISTRIA)

NĂDEJDEA în Dumnezeu

43

II.2.

Criza rachetelor şi pastorul trist

Biserica Baptistă din Giuleşti în acea perioadă (anii ’55-’80) avea o compoziţie

etnică mai deosebită. Printre ei se afla şi un grup de creştini evanghelici,

refugiaţi din Basarabia, veniţi marea majoritate după ruperea României mari.

Familiile Pastuhov, Ucraineţ, Covalu, locuiau chiar în cartierul Giuleşti iar

familia Bulatov, venită din ’61 în biserică, locuia în capătul celălalt al

Bucureştiului.

În acea perioadă politica statului român faţă de creştini în general şi faţă de cei

evanghelici în special era aceea de izolare, ca peste ani să se poată transforma în

dizolvare (planul lor nu şi al lui Dumnezeu).

Pe scurt cum se manifesta. Era un amestec de stalinism târziu şi comunism aşa

zis naţional (adică teroare tip sovietic plus spălare de creier comunistă, faţă de

tot ce era bun, adevărat, tradiţional românesc, dar era în contradicţie cu noua

ideologie a minciunii).

Susţin cu fermitate termenul stalinism târziu, deoarece am avut ocazia chiar în

acea perioadă să pot compara atitudinea statului nostru şi cea a celui sovietic faţă

de creştini, vizitând Basarabia imediat după redeschiderea graniţelor (pentru

foştii refugiaţi).

Creştinismul a fost declarat drept o “cârjă pentru slabi”, “un opiu al

poporului” (Marx), un obstacol în calea progresului, un instrument al

exploatării folosit în Evul Mediu şi în regimurile capitaliste.

Pastorilor li s-au eliberat un fel de “legitimatii”, numite “carnete de pastor”,

iar activitatea lor a fost restrânsă teritorial la cercul pastoral aferent unei

biserici locale. Orice deplasare în biserici din alte oraşe sau sate trebuia

aprobată prin eliberarea unei “delegatii de serviciu” prin Comunităţile

creştine teritoriale, aflate sub controlul şi coordonarea inspectorilor de la

Departamentul Cultelor (n.a. « mâna lungă a Securităţii »).

Celor neascultători li se ridica dreptul de a vorbi în public. Pastorii erau

consideraţi “educatori ai maselor populare” şi nu puteau funcţiona decât

după o „recunoaştere” prealabilă din partea autorităţilor de Stat.

din scrierile lui: Daniel Branzei

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

44

În 1962 au fost duse la îndeplinire două sarcini importante trasate de

sovietici:

- anihilarea rezistenţei armate anticomuniste din munţi

- încheierea procesului de colectivizare

Rezistenţa armată anticomunistă din România a avut loc în perioada

1944 - 1962. Formele de rezistenţă anti-comuniste au luat naştere odată cu

instaurarea regimului, ele manifestându-se sub formă de rebeliune armată (în

general aceste grupuri erau reperate în munţi). Membrii acestor grupuri au

fost foşti membri ai guvernelor anterioare, foşti militari şi ţărani, care se

opuneau cu înverşunare colectivizării. ... Trupele deSecuritate au hărţuit în

permanenţă aceste mişcări. Ele s-au stins după 1949, iar ultimele s-au

autodizolvat în 1956, fiind descurajate şi de pasivitatea statelor occidentale

la mişcarea maghiară din acel an, sau au fost lichidate până în 1962.

În România, Partidul Comunist Român a desfăşurat în perioada 1949–1962

procesul de colectivizare, ce a constat în confiscarea aproape a tuturor

proprietăţilor agricole private din ţară şi comasarea lor în ferme agricole

administrate de stat. În România, colectivizarea a fost similară cu cea

efectuată în URSS, prin aceea că a înglobat terenurile agricole ce puteau fi

adunate într-o fermă colectivă. Început întâi greoi şi haotic, procesul de

colectivizare a stagnat între 1953 şi 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate şi

dus la final în 1962. Numeroşi ţărani, atât săraci, cât şi mai înstăriţi, s-au

opus acestei acţiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori şi la represiuni

violente, deportări, încarcerări şi confiscări ale întregii averi a celor

implicaţi. Sistemul de agricultură socialist astfel constituit a intrat treptat

într-o criză ale cărei efecte s-au simţit şi după ce regimul a fost înlăturat.

Citate din WIKIPEDIA

NĂDEJDEA în Dumnezeu

45

Atmosfera socială a anilor ’60

Cum spuneam ceva mai sus, în anul 1962 am fost pentru prima

oară în vizită la rudele din Basarabia, fost teritoriu românesc până

în 1940 (numele fusese preschimbat de sovietici în

R.S.S.Moldovenească la ceva timp după pactul Molotov-

Ribentrop).

Trecuseră 22 de ani de când părinţii mei nu mai călcaseră pe

pământul unde s-au născut, fiind nevoiţi pentru a-şi scăpa viaţa să

lase case, pământuri, rude, prieteni şi să plece în bejenie doar cu ce

aveau în câteva valize şi în inimă. Tatălui meu nu i s-a permis a fi

prezent nici la înmormântarea tatălui său, nici a fratelui mai mare

rămaşi în Basarabia. Mai târziu am înţeles ce se petrecea în

sufletul lor când călcau din nou pe meleagurile natale, parcă se

aflau la locurile sfinte.

În 1950 Leonid Brejnev este delegat la Sovietul Suprem şi repartizat Prim-

secretar al Moldovei sovietice. Linia sa de partid a fost urmată sârguincios

şi de următorii conducători de la Kişinău. Micii conducători locali aserviţi

puterii centrale au fost înlocuiţi cu oameni veniţi din alte republici unionale

(mai ales Rusia, Ucraina, Bielorusia) şi a fost efectuată rusificarea tot

sistematică a învăţământului, administraţiei şi culturii.

Cum puteau să nu facă aceasta când la Moscova conducea Hruşciov urmat

din 1964 de Brejnev.

Criza proiectilelor cubaneze a fost o confruntare între Uniunea

Sovietică şi Statele Unite în legătură cu proiectilele nucleare sovietice

din Cuba. Criza a început la 14 octombrie 1962 şi a durat 38 de zile, până

la 20 noiembrie 1962. Această criză a fost privită ca fiind momentul

când Războiul Rece a fost foarte aproape să devină război nuclear şi să se

transforme în Al Treilea Război Mondial.

Într-un discurs televizat de o extraordinară gravitate, preşedintele american,

John F. Kennedy, a anunţat că avioanele americane de spionaj au descoperit

baze sovietice de lansare a rachetelor SS-4 Sandal în Cuba. Aceste rachete,

purtând focoase termonucleare, constituiau un pericol iminent, deoarece,

având rază de acţiune medie (2000 km), erau capabile să lovească un număr

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

46

John F. Kennedy, Fidel Castro şi Nikita Hruşciov în 1962

mare de oraşe americane foarte importante, precum Washington. Dintr-o

dată, rachete sovietice puteau atinge teritoriul american, ameninţând să

discrediteze doctrina nucleară americană

La 23 octombrie a început carantina Cubei, dar Kennedy a decis să dea mai

mult timp de gândire conducătorului sovietic, Nikita Hruşciov, în ceea ce

privea acţiunile SUA, împingând linia limitrofă a carantinei înapoi cu 500 de

mile. Până în ziua de 24 octombrie, vasele sovietice pe ruta spre Cuba,

capabile de a transporta încărcături militare, au părut a-şi încetini sau

modifica cursul, sau chiar s-au întors de unde au venit, atunci când s-au

apropiat de linia de carantină (blocada navală), cu unica excepţie a unui vas -

petrolierul numit Bucureşti.

Criza rachetelor cubaneze a constituit cel mai periculos punct al Războiului

Rece, unde lumea a fost cel mai aproape de un război nuclear total. Prin

urmare, s-a instaurat o linie telefonică directă (aşa numita "linie roşie")

între Kremlin şi Casa Albă pentru a evita un război nedorit.

Citate din WIKIPEDIA

NĂDEJDEA în Dumnezeu

47

Aici în fosta Basarabie atmosfera socială a oamenilor simpli era manipulată altfel

decât în România. Peste tot trebuia să existe un pericol. Iar pericolul cel mai

mare era cel venit din vest. România se afla la vest de R.S.S.Moldovenească deci

era un „pericol”.

Mă aflam într-un autobuz ce făcea legătura între două localităţi rurale. Eram

îmbrăcat mai altfel, ca la Bucureşti, când am auzit un bărbat între două vârste

zicând celor din jur în timp ce arăta spre mine: „americanul, americanul are

pistolet în buzunar” . Veneam de la un magazin sătesc de unde cumpărasem o

trusă de şurubelniţe pe care le-am pus în buzunarul de la spatele pantalonilor.

Isteria maselor era dusă pe culmi.

Creştinii nemolipsiţi de ideologia comunistă gândeau şi chiar trăiau altfel. Deşi

eram un puşti vedeam pe feţele tuturor, a rudelor mele pe care nici nu am avut

ocazia să îi cunosc până atunci, bucuria revederii amestecată cu tristeţea

despărţirii în două ţări hărăzite a merge pe căi separate.

În România şi special în biserica din Giuleşti vedeam cum statul comunist părea

că izbândeşte a izola şi a distruge spiritul de credinţă.

Aici în Basarabia (R.S.S.Moldovenească) am văzut altceva.

Creştinii nu mai aveau ce pierde şi convieţuiau împreună.

Ca să fiu mai clar la ei de mult se reduseseră numărul de biserici.

Creştinii evanghelici de diferite denominaţiuni: adventişti, penticostali, baptişti

se întruneau în aceleaşi locaşuri de cult. De la o anumită oră începeau slujba

primii şi din oră în oră se schimbau enoriaşii şi pastorii, dar locaşul rămânea

acelaşi. În trei ore (atât admitea statul în zile de Duminică) creştinii a trei culte

reuşeau o slujbă completă. Frumos era că destui creştini rămâneau la toate

slujbele. Cel puţin pentru aceea perioadă şi acele locuri statul sovietic în loc să

izoleze mişcarea creştină evanghelică a făcut să fie mai unită.

Am revenit în ţară când criza rachetelor din Cuba era în toi.

Puţin mai târziu aflând ce se întâmpla pe glob am înteles de la ce ne-a ferit

Dumnezeu.

Pastorul trist.

Modul aiuristic chiar extravagant, în care s-au derulat psihodramele politice în

anii ’60-’89 şi după, au lăsat impresia că ţara are mecanismul stricat. Adevărat,

mulţi observatori din exterior sunt mai impresionaţi decât românii. Noi doar ne

întrebam „la noi mămăliga când explodează?”. Am fost obişnuiţi să răbdăm, să

tăcem, să acceptăm în locul ADEVĂRULUI adevărul lor.

Este bine să taci, este în continuare la modă şi azi după 23 de ani de la ...

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

48

„...deşi printre români exasperarea creşte. Ceva nu merge în România, şi nu

doar sus, în clasa politică, şi nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?

Nu, e doar o istorie. Dar poate că înseamnă acelaşi lucru." (Lucian BOIA)

Am mulţumit şi mulţumesc mereu, aşa cum fac mulţi creştini din Romania, că

noi cei născuţi după război nu am avut parte direct de el. Natural ar fi fost ca

PACEA să aducă bunăstare, fericire, iubire între oameni. Ceva lipsea. Am căutat

şi am găsit (cred că destui creştini l-au găsit) acel ceva care lipeşte „dragostea”,

dragostea faţă de semeni. Mai precis dragostea între şi faţă de creştini.

1Co_13:2 ... ; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii,

şi n'aş avea dragoste, nu sînt nimic.

1Co_13:3 ... şi n'aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

1Co_16:14 Tot ce faceţi să fie făcut cu dragoste !

Cel rău a reuşit să sădească şi mai sădeşte şi azi intoleranţa între creştini pe

motive de el impuse.

În biserica Giuleşti a anilor ’60 erau încă destui care au trăit marginalizarea prin

interpretarea baptismului ca sectă în perioada interbelică.

Sora Ana Hertz, care a urmat lecțiile de catehism la Budapesta în vederea

botezării ca baptistă, menţiona în povestirile ei: „se urmărea o instigare forţată

fără temei împotriva baptiştilor”.

Cu puţin timp înainte de recunoaşterea baptiştilor din Romania ca şi Cult Creştin,

Legea pentru regimul general al cultelor din anul 1928 prevedea la art. 53

recunoasterea drepturilor comunitatii baptiste acordate acesteia prin

jurnalul (hotararea) Consiliului de Ministri nr. 2680 din 21 noiembrie 1927.

Episcopul Grigorie Comşa al Aradului (1925-1935) socotit un mare vestitor al

Evangheliei,

„îl putem numi, credem că fără să greşim, unul dintre cei mai mari omileţi

ai vremii, cât şi unul dintre cei mai mari mărturisitori ai Evangheliei lui

Hristos,”(extras din lucrare de doctorat a pr. Filip Albu având ca

îndrumător: Pr. Prof. univ. dr. Vasile Gordon)

Declara în ÎN ANUL 1927 – BAPTISMUL ÎN ROMANIA EPISCOPUL

GRIGORIE COMȘA Cititorul va băga de seamă că propagandiştii străini zic: voi Românii nu aţi

avut şi nu aveţi oameni din sânul vostru, care să vă înveţe legea lui

Dumnezeu, voi aţi trăit 19 veacuri în întuneric şi a trebuit să venim noi

ungurii şi câţiva jidoviţi americani sau americani jidoviţi ca să vă ducem

NĂDEJDEA în Dumnezeu

49

la lumină. Aşa zic duşmanii neîmpăcaţi. Dar ce răspundem noi? Că

învăţăturile sectare ale baptiştilor sunt străine de sufletul neamului şi de

legea dumnezeiască.

Cititorul să ia aminte că această lucrare este făcută pe temeiul unor studii

documentate si turnate în formă de dialog spre a fi mai ducătoare la scop.

Am dorit să înţeleagă chiar si cei mai puţin cunoscători de carte şi de aceea

am ales această formă a expunerii. Dumnezeu să binecuvânteze munca

noastră.

Arad, 10 Martie 1927....

Românilor, Românilor, apăraţi-vă legea si neamul!!!!!. Eu unul aş numi

trădător de ţară şi de neam pe acel ministru român, care ar îndrăzni să

recunoască pe baptişti. Aceştia sunt azi o simplă asociaţie, menită a

dispare, iar nicidecum spre a fi avansată la rangul de cult.....

Nu uitaţi dragi Români, că în toată Ungaria nu mai sunt decât 70

predicatori, iar la noi în ţară 910 predicatori baptişti. Feriţi-vă de ei, feriţi-

vă de ei! Iubiţi-vă ca fraţii şi nu vă luaţi după baptişti care pe mine mă urăsc

de moarte, pentru că Dumnezeu m-a chemat la timp să-mi apăr legea şi

neamul.

Trăiască România!

Trăiască Biserica Ortodoxă!

Acest climat de marginalizare şi de teamă pentru creştini în general şi pentru

evanghelici în special a rămas neschimbat în tot timpul cât a fost la conducere

regimul comunist. Cel rău nu vroia prietenie ci doar vrăjmășie între culte.

Ca fapt „divers” , în acei ani, orice cerere la Ministerul Cultelor sau aiurea se

încheia obligatoriu cu acelaşi slogan cu care încheia în ’27 apelul său Episcopul

sus amintit, însă cu mici schimbări:

Trăiască Republica Populară România!

Trăiască Partidul Muncitoresc Român! (care putea fi înlocuit cu)

Trăiască Lupta pentru PACE!

RĂUTATEA merge în paralel cu consecinţele ei şi între ele nu-i decât suferinţă.

Menţionez aici că în această carte toate numele de creştini sau lideri ai cultelor

neoprotestante care au conlucrat cu Securitatea nu vor fi menţionate decât cu

numele de cod prezent în documentele CNSAS.

Fac aceasta deoarece nu am şi cred că nici alţii nu au dreptul să judece care

creştin a fost: un Iuda, un Toma, un Petru sau un Ioan.

Câţi lideri în faţa plaselor ţesute de cel rău (frică, avantaje, teroare, mituire, etc.)

nu au clacat. Procentul dedus din aceste acte depăşeşte 70% .

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

50

Dar avem dreptul, nu greşesc, obligaţia a arăta urmaşilor şi cele bune şi cele rele.

Aşa cum am arătat, mai la început, cap.29 din Faptele Apostolilor se scrie în

continuare.

La fel ca pe vremea patimilor Domnului Isus Hristos parcă mai mult ca oricând

în anii ’50-’80 a existat mult întuneric, disperare, teamă între creştinii din spaţiul

mioritic.

Nici cei din Giuleşti nu aveau parte de excepţie. Manipularea venită de la cel

Rău era bazată pe transmiterea unor emoţii puternice. Dar întunericul ca şi

disperarea şi teama pot şi au fost neutralizate de Lumina Lui (cu o condiţie să o

doreşti).

Avem obligaţia a arăta mai ales tinerilor că în această perioadă personajele au

fost la fel ca în zilele răstignirii lui Isus, doar că cel rău nu mai putea să-L atârne

pe cruce pe Cel Înviat.

În aceşti ani cel rău dorea răstignirea urmaşilor Lui.

Au existat farisei (tradiţionaliştii), saduchei (liberalii a se citi libertinii), zeloţi

(apărătorii fanatici ai naţionalismului creştin), esenieni (teologii buni cunoscători

ai maselor).

Au existat şi pilaţi (liderii politici sau administrativi dominaţi de un puternic

spirit de autoconservare, si soldaţi în stare de pedepse aiurea (funcţionarii statului

şi diverşi aserviţi cultici care se ascundeau în spatele unui statut, fugind de

responsabilitate, dar plini de creativitate în a face rău).

Tot ce s-a întâmplat în acele vremi a fost pentru noi nu pentru ei.

Ei personajele acelor timpuri au avut doar de ales ca cei din Ninive. Pentru ei au

fost de la Dumnezeu două planuri unul de nimicire altul de mântuire.

Ce este trist e că unii au încercat să joace şah cu cel rău.

Nu juca şah cu Diavolul. Vei pierde sigur.

Iar, dacă ai început un astfel de joc, mai ai doar o singură mutare salvatoare.

Mută Regele.

Să te abandonezi în mâinile Regelui.

El este singurul în stare să dea şah mat Diavolului.

La câțiva ani după 1955 la conducerea bisericii din Giuleşti a fost numit de către

Departamentul Cultelor pastorul Bălgradeanu Constantin absolvent al

Seminarului Teologic Baptist, promoţia 1937.

(Vezi ANEXA 8 Alegerea Secretarului General al Uniuniii Baptiste)

Majoritatea fraţilor care l-au cunoscut în perioada cât a condus biserica din

Giuleşti l-au perceput ca un pastor trist.

Biserica din Giuleşti nici nu avea nevoie de un pastor, căci avea doi pe fratele

Ţopa Ioan care lucra împreună cu fratele Manolescu fostul pastor al bisericii din

str. Arad (Bucureşti).

NĂDEJDEA în Dumnezeu

51

Rearondarea teritorială

din 1960 a determinat

reducerea cu 30% a

numărului de biserici şi a

pastorilor cu 25%.

În urma arondării a fost

închisă şi biserica

baptistă din Ghencea

situată la capătul

tramvaiului 3 (actualul

capăt al tramvaiului 41).

Mulţi membri în vârstă

de aici nici nu au mai

frecventat o biserică.

Împuterniciţii de la

Departa-mentul Cultelor

şi lucrători din cult ca

PAVELESCU au

„cooperat”. Doar îşi

făceau „treaba”.

Atunci părinţii mei împreună cu mine şi sora mea au găsit cu cale să se mute tot

într-o biserică mai mică, unde nu erau aşa de mulţi infiltraţi.

Treptat, treptat am aflat că doar cu ceva ani în urmă pastorul trist a ajuns prin

alegeri forţate (de Departamentul Cultelor) secretar al Uniunii Cultului Baptist.

Ca om al Departamentului a participat la destituirea pastorului Jean Staneschi în

1957 din funcţiile de pastor al Bisericii Baptiste Golgota, de profesor şi director

al Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti, de membru în Comitetul Uniunii

Comunităţilor Creştine Baptiste din R.P.R. şi de vicepreşedinte al Comunităţii

Creştine Baptiste de Bucureşti.

Pastorul Ioan Bunaciu consideră că decizia Departamentului Cultelor a

fost determinată de acţiunile întreprinse de către Bokor Barnaba şi

Bălgrădeanu Constantin.

Pentru a înţelege complexitatea acestui caz vom completa informaţiile

pastorului Bunaciu cu cele oferite de către documentele de arhivă.

Astfel, în cadrul unui memoriu către Departamentul Cultelor, pastorul

Jean Staneschi menţionează faptul că a fost destituit din funcţiile

menţionate la data de 30 iulie 1957 ca urmare a unui ordin verbal al

Departamentului Cultelor, „care era reprezentat prin prezenţa Tov.

Director Nenciu, Tov. Moisescu şi Tov. Vasile Popa.” Aspectul este

Bălgrădeanu C-tin -1962

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

52

confirmat de către copia procesului verbal al Comitetului Uniunii

Baptiste în cadrul căreia se menţionează că decizia comitetului de a

declara vacante posturile deţinute până la momentul respectiv de către

Jean Staneschi şi Ioan Bolea s-a datorat expunerii directorului Gheorghe

Nenciu.

Extrase din materialul redactat iniţial pentru cartea Bisericile Creştine

Baptiste din România între persecuţie, acomodare şi rezistenţă (1948-

1965).

Marius Silveşan

În anul 1957 Jean Staneschi a fost demis la ordinul Departamentului

Cultelor din funcţiile de pastor, profesor şi director al Seminarului

Teologic Baptist din Bucureşti. Considerând demiterea sa nefondată

acesta înaintează un memoriu către Departamentul Cultelor în care

demonstrează că acuzaţiile care i s-au adus sunt nefondate. Una din

acuzaţii era şi aceea că l-a exclus pe Constantin Bălgrădeanu, care era

secretarul Uniunii Baptiste, din calitatea de membru al Bisericii Creştine

Baptiste Golgota din Bucureşti. Astfel, unul din scopurile

memoriului pastorului Staneschi este şi acela de a arăta adevărată faţă a

lui Constantin Bălgrădeanu. În fapt, conflictul pe care Staneschi l-a avut

cu Bălgrădeanu a dus la demiterea acestuia şi nu motivele invocate

de autorităţi. A se vedea în acest sens articolul Greva foamei la

Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti.

Memoriul lui Jean Stanescchi menţionează o atitudine de ură a lui

Bălgrădeanu faţă de fratele său de slujire, Marcu Nichifor.

„Constantin Bălgrădeanu a fost exclus pentru ură faţă de fratele său.

Fratele Constantin Bălgrădeanu a declarat fratelui său de credinţă şi

coleg de seminar şi de pastorală, Marcu Nichifor, că atâta vreme cât

el, Constantin Balgrădeanu este în fruntea Uniunii, Marcu Nichifor nu

va mai fi pastor baptist! (Martor: Marcu Nichifor)”

ASSC, 1957

Dacă se priveşte peste ani în urmă trebuie să fii orb să nu vezi măcar acum că

interesul tovarăşilor era încetarea promovării învăţăturilor creştine generaţiilor

următoare mai ales prin intermediul tinerilor.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

53

Ca om al Departamentului Constantin Bălgrădeanu a avut un rol principal în

această frânare a avântului creştin neoprotestant. Ca acţiuni directe pe lângă

înlăturarea pastorului Jean Staneschi, C-tin Bălgrădeanu a fost folosit de

Departamentul Cultelor pentru înlăturarea din zona oficială a câmpului

evanghelic a pastorului Marcu Nechifor numit şi misionarul tineretului din

România precum şi pătrunderea între vârfurile evanghelice baptiste a lui

FAGURE-PASTORUL omul Securităţii.

Între anii 1941-1946 bisericile au fost inchise. Marcu a predicat atunci la

grupuri de creştini adunate prin case. Tot în această perioadă, multe din

predicile lui au fost publicate în revista “Farul creştin”.

Cand, în 1947, bisericile au fost redeschise, Marcu a fost ales pastor la

biserica baptistă “Golgota” din Bucuresti, unde a functionat alături de

Jean Stanevschi şi de Vasile Branzei, tatăl meu. În aceasta perioadă a

fost numit şi misionarul tineretului din România. Din cauza persecutiilor

a fost dat afară din serviciu şi, între anii 1956-1963, a lucrat ca şi coşar.

Amintiri cu sfinţi de Daniel Brânzei

Acestea sunt faptele triste ale pastorului trist Constantin Bălgrădeanu.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

54

II.3.

Între păstorire, colaborare şi dorinţa de a fi creştin

În urma excluderii din biserica „Golgota”, secretarul general al Uniunii avea

nevoie urgentă să fie membru şi pastor într-o biserică baptistă din capitală.

Departamentul Cultelor a găsit soluţia – Constantin Bălgrădeanu pastor în

biserica baptistă Giuleşti. Triste ca multe din faptele sale îi era şi figura. Au

trecut anii şi din dânsul radia numai tristeţe şi descurajare. Era ca un personaj

dostoievschian, un om cu două personalităţi antagonice. Prima, cea la vedere,

înfăţişa omul aspru, dur al regimului pe care îl slujea. A doua, cea ascunsă, de

multe ori chiar şi copiilor săi, cea de creştin neîmplinit care dorea să facă ceva

pentru cei ce cred în Isus Hristos (în special pentru baptişti), dar îi era frică.

Două decenii B.C-tin a fost pastorul trist din Giuleştii anilor ’60 si ’70.

În anii ’50 Securitatea care nu se purta cu mănuşi a reuşit şă îl sperie în timpul

detenţiei şi pe B.C-tin.

Familia rămasă acasă (o soţie şi patru copii) nu aveau de nici unele. Soţia

dânsului a lucrat la o mică intreprindere de cartonaj de unde abia reuşea să

agonisească ceva pentru mâncarea micuţilor. Frica a pus stăpânire pe B.C-tin şi

de atunci nu l-a mai părăsit. Le-a acceptat jocul tovarăşilor atei veniţi la putere.

Apostolii după Învierea Mântuitorului au învăţat un lucru foarte important. În

viaţă, unui creştin trebuie să-i fie frică doar de ... a avea frică.

Serviciile religioase mergeau după şablonul permis de potentaţii zilei (fără multă

festivitate, de sărbătorile creştine, fără... fără). Biserica din Giuleşti devenea din

ce în ce mai rece. Iarna acest lucru se adeverea şi la propriu şi la figurat.

Se apropia cumpăna anilor ’65-’66 iar tinerii din Giuleşti mai că nu cerşeau

acceptul de a se face sărbătoarea de trecere între ani în biserică. Comitetul şi

pastorul au spus nu. Tatăl meu, fiindcă iubea tinerii, le-a înţeles oful şi a propus

ca toţi tinerii să se întâlnească în acea noapte de an nou la noi în casă. Atât pentru

tineri cât şi pentru bătrâni (cei ce au dorit să fie prezenţi precum fam Ţopa,

Ucraineţ s.a.) a fost o seară şi o noapte plină de bucurii. Eu eram cel mai pici

tolerat printre ei, fiind elev în clasa a X-a. Toţi erau mai mari, proaspăt salariaţi

sau studenţi în primii ani de facultate. După acest eveniment, tinerii creştini din

biserică, cum se făceau mai mari, nu mai erau animaţi de nimic în interior pentru

a rămâne. Unii au plecat în alte biserici ce păreau mai dezgheţate (cea din

N.Titulescu, cea din Ferentari), care sufereau acelaşi proces de „îngheţare la

ordin” sau aiurea. Biserica scădea la număr, iar printre tineri bătea „vântul

secetos de Bărăgan”. Pastorul trist devenea mai trist. Nu-l înţelegeam. Dacă tot

făcea jocul celor de la putere, de ce mai era trist?

NĂDEJDEA în Dumnezeu

55

Am înţeles această faţetă a lui B.C-tin. în 1967. Predicatorul păstorea şi câteva

biserici mici din zona Bicazului. La invitaţia dânsului am însoţit câţiva tineri şi

familia sa la o mică evanghelizare în acea zonă.

B.C-tin şi evanghelizare. Mi se părea ciudat, dar am mers. Ştia să citească

oamenii. Ştia despre familia noastră că suntem oameni de încredere. Am stat în

zona Bicazului aproape o săptămână. Deşi venise din ’64 o adiere de schimbare

după valul de eliberări a multor deţinuţi politici, în acea perioadă era încă multă

teamă. Am văzut la el atunci o dorinţă de a boteza mai mulţi creştini. Atât lui cât

şi la candidaţii din acea zonă (acolo se construise prima hidrocentrală, cu şantiere

de muncă îndoctrinate în tip comunist, cu numele „V.I.Lenin”) le era frică. Le

era frică să fie văzuţi că fac botezul, iar lui B. C-tin îi era frică să boteze în

biserica din Bicaz. A ales o variantă mai comodă la prima vedere, dar şi cu ceva

riscuri. Botezul clandestin în piua unei mori noaptea. Ca martori la botez am fost

doar câtiva fraţi şi surori din Bucureşti şi morarul, frate din Bicaz. După botez

parcă zicea „i-am slujit ziua pe tovarăşi, iar noaptea pe Dumnezeu”. Ciudat?

Era păstor, colaborator, dar mai rămăsese ceva din el care striga „doresc să fiu

creştin”.

Tot în acei ani cenuşii au fost şi tineri care au lăsat la o parte temerea faţă de

Securitate şi se implicau puternic în lucrare.

Aminitim câţiva: Dumitru Buhai cu familia, Verginica Piru (Badiu după

căsătorie), Neli B., Ionel Pascale.

Primul a ajuns profesor la Seminarul Teologic Baptist, iar ultimul, ca absolvent

al conservatorului, a format atunci în Giuleşti şi după aceea în alte biserici coruri

creştine de înalt profesionalism.

Tineri botezați

anii ’60 - ’70

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

56

Orchestra bisericii

dirijor Ionel Pascale

1970

(primul din

stânga sus)

Familia pasorului C-tin Bălgrădeanu

(după ieșirea la pensie)

NĂDEJDEA în Dumnezeu

57

Înmormântarea fratelui

Țopa Ion

1970

(primul pastor al

bisericii Giulești)

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

58

II.4.

Cutremur, retragere şi confuzie

Au trecut ani buni. Biserica din punct de vedere numeric scădea tot mai mult.

În 1977 fost un puternic cutremur care s-a produs la ora 21:22 în data de 4

martie , cu efecte devastatoare asupra României. A avut o magnitudine de

7,2 grade pe Scara Richter şi a făcut în timp de circa 56 de secunde , 1.570

de victime, din care 1.391 numai în Bucureşti. Majoritatea pagubelor

materiale s-au concentrat la Bucureşti, unde peste 33 de clădiri şi blocuri

mari s-au prăbuşit.

Citate din WIKIPEDIA

Biserica din Giuleşti în acea zi de vineri 4 martie a avut slujbă seara între orele

18-20. Tatăl meu ca şi alţi enoriaşi ţinuseră post. A venit acasă, s-a aşezat să

mănânce şi au urmat .... cele 56 de secunde.

În acea seară au trecut la domnul şi dintre creştinii baptişti. La Seminarul

Teologic Baptist din promoţia care a absolvit în 1978 „lipseau” doi: RUSU

IOAN şi MOROCOS N. NICOLAE.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

59

Clădirea bisericii din Giuleşti a păţit şi ea serioase avarii. Fiind o construcţie mai

mult lungă, fisurile puternice provocate de cutremur se manifestau pe această

direcţie. Tot tavanul era crăpat pe lungime, iar la capete fisura despicase şi

centura de siguranţă de care erau fixate cosorabele acoperişului.

Pastorul bisericii, ştiind că eu sunt membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din

România, m-a rugat de urgenţă să facem câteva fotografii cu situaţia clădirii.

Au urmat rapoarte către Departamentul Cultelor privitor la pericolul întrunirii

credicioşilor într-un locaş de cult avariat. Răspunsurile întârziau. Departamentul

deja uita de serviciile făcute de pastoral trist. Veniseră alte vremuri cu alţi

oameni.

Pastorul C-tin B. a ales o altă variantă pentru continuarea slujbelor. Mutarea

temporară la capela Seminarului Teologic Baptist din str. Berzei. Au fost şi

delegaţii de baptişti din exterior (din SUA și Marea Britanie). Au văzut lucrurile,

ne-au compătimit şi s-au dus la problemele lor.

Am rămas în continuare fără ajutor. În acea perioadă de câţiva ani, enoriaşii se

simţeau ca poporul evreu în robia din Babilon. Totul era cenuşiu şi enoriaşii nici

nu erau la ei acasă.

La seminar se petreceau şi evenimente pe care unii credincioşi nu le puteau

înţelege.

(Vezi ANEXA 9 Greva seminariştilor)

Cu toţii tânjeau după vechiul locaş, mai ales că majoritatea fiind din Giuleşti

treceau pe zilnic lângă biserica părăsită.

Fără să beneficieze ca evreii de odinioară de porunca lui Cir:

…Cir a dat această poruncă privitoare la Casa lui Dumnezeu din Ierusalim:

„Casa să fie zidită iarăși, ca să fie un loc unde să se aducă jertfe şi să aibă

temelii tari. (Ezr 6:3)

enoriaşii din Giuleşti s-au hotărât să se întoarcă în vechiul locaş.

Erau ultimii ani ai deceniului şapte al secolulul trecut. Pastorul trist era la vârsta

pensionării şi pe lângă tristeţe începea să pătrundă tot mai mult în întreaga lui

fiinţă confuzia.

Pe cine am slujit eu? Parcă se întreba din ce în ce mai des. Pe ei sau pe EL.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

60

II.5.

Invitarea unui zănatic

La sfârşitul anilor ’70 în rândul enoriaşilor din biserica baptistă Giuleşti,

hotărârea, de-a se întoarce în vechiul locaş, aşa cum era (neconsolidată de la

cutremur), devenise definitivă.

Clădirea era puternic afectată, dar fraţii şi surorile au hotărât „mai bine la noi

acasă decât”…

Bine bine „acasă”, dar nu erau fonduri suficiente, nici măcar pentru o reparaţie

temeinică, iar aici se impunea o consolidare. Dar s-a reuşit în termen scurt să fie

reparat acoperişul şi finisat tavanul. Împreună cu tatăl meu am refăcut instalaţia

electrică, introducând şi iluminarea cu aplice pe pereţii laterali şi cel frontal.

Ne-am întors în Giuleşti... Tineri în biserică în acea perioadă erau doar câţi îi

numeri pe degetele de la o mână. Printre ei eram şi eu cu soţia. Pastorul trist a

ieşit la pensie efectiv. Slujbele erau ţinute de diverşi invitaţi, unii pastori alţii

seminarişti.

Nu lipseau nici... PAVELESCU, BACIU, DAVID ŞTEFAN şi alţii.

În această perioadă trebuie menţionat aportul unor diaconi care au slujit biserica

mai departe şi în condiţiile acelea vitrege. Amintim de bine pe fratele Poalelungi

Vasile, Manole, Stănescu. Ei erau ajutaţi de fraţii mai în vârstă ai bisericii

Pastuhov, Bulatov, Cioc s.a.

Pentru un scurt timp am avut chiar un pastor numit Clintoc Viorel, dar a plecat şi

dânsul.

Devenea din ce în ce mai imperios necesară numirea unui pastor.

S-au ţinut mai multe adunări ad-hoc pe această temă şi la una dintre ele sora

Ucraineţ împreună cu sora Badiu Verginica (mamă şi fiică) au propus un frate

pastor tânăr, care cam călcase pe bec (din punctul de vedere al Departamentului

Cultelor).

Vina găsită de ei: botezase peste 70 de persoane în Valea Jiului, zona Petroşani.

Vina acceptată de el: Doamne, nu sunt vrednic în acest loc, nu am botezat cum

ţi-am promis măcar 100 de suflete.

Aceasta se întâmpla tocmai după evenimentele din Valea Jiului.

Greva minerilor din Valea Jiului care a avut loc în august 1977 a fost una dintre

mișcările de protest cele mai ample din perioada comunistă.

Numele pastorului: Buni Cocar.

„Giuleştiul avea multe trebuinţi şi puţină putere.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

61

Pentru postul din Giuleşti erau şi câţiva contracandidaţi, pastori serioşi,

cu succese la activ, nu ca mine, cu un eşec pe cartea de muncă şi o

vechime de un an. Nu-mi acordam şanse, dar am fost ales şi treptat, mi-

am început activitatea confesională acolo.

De ce m-au ales tocmai pe mine când nu erau puţini pastorii care voiau

să lucreze în capitală? Cred c-au făcut-o fiindcă nu m-au cunoscut dar

mai ales cred c-a fost degetul lui Dumnezeu acolo. Altfel nu ajungeam

eu niciodată de la Lescoviţa, lânga Podul Grant.“

din Şi tata a plâns autor Buni Cocar

Buni Cocar, Bălgrădeanu C-tin, Ştef Ioan

1983-aniversarea a 50 de ani a bisericiii NADEJDEA

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

62

II.6.

Credinţa creştină la Români egal Nădejde

Începuse deceniul opt al ultimului secol al mileniului.

Anii 1980-1981 pentru biserica din Giuleşti se poate caracteriza printr-un singur

cunvânt: muncă.

Pastorul şi enoriaşii munceau de zor pe de o parte, Departamentul Cultelor şi

Securitatea pe cealaltă…

Să-l lăsăm chiar pe pastorul de atunci să ne povestească câte ceva.

„Alegerea m-a energizat şi ne-am pus pe treabă. Mai ntâi am decis să alegem un

nume propice pentru Biserică, aşa cum aveau celelalte biserici surori. Au fost

destule propuneri unii au propus numele meu, dar am refuzat asta, fiindcă

Biserica nu poate fi decât a Lui şi numele votat a fost “NĂDEJDEA”. Reflecta

entuziasmnul meu, dar nu numai. Mai mult de jumătate din enoriaşi doreau o

lucrare spirituală între ei şi cu ei. “

.............................................................

„Inspirat de statutul lui Iosif Ton am decis să fac şi eu un contract cu biserica.

Ţon însuşi, cu multă amabilitate, mi-a redactat acel contract şi astfel am

redevenit pastor oficial, precum ministrii din guvernul britanic, fantomă. N-avea

contractul ăsta nici o putere, dar l-am făcut, neavând la acest capitol altceva mai

bun. “

.............................................................

„Adevărul este că-i foarte uşor să păstoreşti o biserica locală numeroasă, pe când

una mică, cere super competenţă şi super sacrificiu. Doar pastorii care au fost în

ambele situaţii ştiu asta.

Biserica din Giuleşti însăşi se intreba: de ce ar vrea un pastor să vină la noi? Ce-l

poate atrage? Când le-am spus ca sunt gata să lucrez la ei, unii au gândit: baiatul

ăsta-i nebun, dar dacă cumva nu este, atunci se va face lucrare aici. Ei nu erau

seminarizati dar nici nepricepuţi nu erau. În ochii comuniştilor, preocupaţi de tot

ce mişca în ţara românească, Biserica de pe strada Luduș 4 era o Biserică

“model” care scădea vertiginos şi era pe cale de disparitie. Comunistii sperau că

toate celelalte biserici vor “lua exemplu” de la ... din Giulesti şi se vor încolona

după ei în marşul spre autoanihilare. Da’ nu mor caii când vor câinii. S-a

întâmplat că am fost primit bine acolo şi diaconul m-a îndrăgit de la început. “

NĂDEJDEA în Dumnezeu

63

…….............................................................

„Apoi au început să vină vizitatori şi după aceea câteva sute de oameni s-au

adăugat la Biserică prin botez şi transfer din alte biserici. Nu doar baptişti veneau

acolo, ci şi penticostali şi creştini dupa Evanghelie şi tudorişti ba chiar şi

adventişti. Ortodocşii veneau şi ei, dar ei se rebotezau şi deveneau anabaptişti.

Asta n-a plăcut celor mai mulţi. N-a plăcut Departamentului cultelor că nu mai

putea da Giuleştiul de exemplu. Calul, de fapt mîrtoaga, pe care pariaseră, îi

trădase. “

.............................................................

„Ideologic eram pe baricade opuse. “Vrăjeala” cu libertatea cultelor era praf în

ochi. Realitatea era “ori eu, ori ei”. Dreptatea nu conta şi omul totdeauna îşi dă

dreptate sieşi. La fel a fost şi atunci. Alegerea o făcuseră dânşii. Ei erau arbitrii.

Ei aveau dreptate. “

.............................................................

Pastorul Buni Cocar alături de diaconul Dancu Ioan și câțiva tineri din

biserica Nădejdea – anii ’80

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

64

„Acest Departament, fost minister de culte, poate fi încadrat la rubrica:

curiozităţi. Orice alt minister sau departament ajuta şi îndruma pe cei care lucrau

în cadrul respectivului sector. Numai Departamentul cultelor era pus să distrugă

cultele, treptat şi cu diplomație, dar fără îndoială acesta era obiectivul. Nu exista

dubii aici, că doar n-om crede că Ceauşescu, pătruns de milă evanghelică, a decis

să dea o mână de ajutor bisericilor şi i-a ridicat pe aceşti miloşi înţelepţi, ca să

pună totul la dispoziţia creştinilor. Nu, scopul era: anihilare totală şi rapidă. Ei se

şi mirau că, după toate drasticile măsuri biserica tot mai mişca.

Corect era ca acest departament sa fie numit, „Departamentul pentru Stârpirea

Cultelor religioase, retrograde şi nocive în societatea socialistă multilateral

dezvoltată”. Ne-ar fi ajutat mai mult, dar dânşii abili ne-au făcut să credem că ţin

cu noi. “

.............................................................

„Singurul care nu se temea de nimeni, ba şi lucra pentru noi era Dumnezeu. El

ne-a promis însoţire şi a făcut chiar mai mult. A făcut lucrarea spirituală. El a

convertit oameni, din toate straturile sociale şi de toate vârstele. El îşi zidea

Biserica şi o făcea magnific: în lagărul comunist, în plină zi, fără să-I pese de

tezele lui Dumitru Popescu (de la Stefan Gheorghiu). “

Deși era mare înghesuială, enoriașii din Nădejdea veneau la slujbe cu

paltoanele pe ei din cauza frigului. (iernile anilor ’80)

NĂDEJDEA în Dumnezeu

65

„Eu predicam simplu de tot. Mă temeam până şi de umbra mea.

Într-o zi o bătrânica mică cât o furnică, Matilda P., mi-a spus că vrea să

vorbească cu mine, după slujbă. Cred că m-am îngălbenit, fiindcă ea, surprinsă,

m-a asigurat prompt: „este în favoarea dumneavoastră,

nu vă speriaţi”.

Despre ce era vorba? Sora Matilda P. a observat că veneam pe jos din Calea

Griviţei până în Giuleşti şi voia să-mi arate o scurtătură peste calea ferată.

Cunoştea terenul, fiindcă şi ea venea din piaţa Chibrit, tot peste linii. “

.............................................................

„Nu voiam decât să dau învăţătură şi am făcut asta cam un an de zile. De

organizare şi de starea casei de rugăciune se ocupa diaconul. Acesta, deşi fusese

copil de trupă şi neobişnuit cu răsfăşul, s-a dedicat slujirii ca diacon. N-a avut o

misiune simplă, dar îi placea să muncească. “

.............................................................

„În lucrarea din Biserică urmăream doar două lucruri: edificarea credincioşilor şi

evanghelizarea necredincioşilor. Acestea erau realizate prin rugăciuni, cântări şi

predici. Mai ales predici, multe

şi simple. Am avut în realitate o singura predică pe care am rostit-o în diferite

feluri. Esenta ei era: Domnul este aici ca să te ajute, sa te vindece şi să te

mântuiască. Eu spuneam aceasta şi El confirma. “

..............................................................

Senatori și

predicatori din

vest riscau

vorbind fără

aprobarea

conducerii

cultelor.

Se simțeau bine

alături de

enoriașii din

Nădejdea în

iernile

comuniste.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

66

„Printre vizitatorii vestici erau şi evanghelişti care îşi făceau bine meseria, dar

nici pastorii autohtoni nu erau mai prejos. Nu erau lipsiți de patos sau de mesaj.

Dintre pastorii români, cel mai mult ne-a ajutat Ioan Ştef din Mediaş. “

............................................

„Marcu Nichifor nu ne ocolea

nici el. Ba ne vizita chiar des. El

a fost cel mai iubit predicator

român din istoria baptiştilor.

Iubit a fost de toţi creştinii, dar în

mod special de tineri. Pentru

autorităţile laice şi eclesiastice

era, bineînţeles, un oarecare.

Simplu la vorbă şi la port, simplu

şi în expuneri, Marcu era doar în

gândire profund. “

.............................................

„A fost un imens privilegiu

pentru mine să stau puțin pe

lângă el.

Mă făcea să mă simt în aceeaşi

clasă cu el, deşi nimeni nu a fost.

El ni L-a aratat cel mai bine pe

Domnul Isus prin purtarea lui. ”

.............................................

din Şi tata a plâns

autor Buni Cocar

Baptiștii au un credincios care a ajuns o legendă. Este vorba de fratele păstor

Marcu Nichifor. Pe Biblia acestuia scria „sută la sută pentru Cristos” și deviza

vieții sale era: „Viața are o singură țintă, de a face voia lui Dumnezeu, în orice

loc, în orice timp, în orice împrejurări”

NĂDEJDEA în Dumnezeu

67

II.7.

Trezirea

„Cei ce veneau la Adunare păreau mulţumiţi de mine, dar colegii mei, ajunşi prin

funcţii suprabisericeşti, au început să declare mariajul meu cu Giuleştiul un

fiasco. Spuneau asta, fiindcă nu botezasem pe nimeni. Aşa-i la baptişti. Poţi face

orice, dar dacă nu botezi te-ai ars.

Diaconul mi-a cerut insistent

să botez pe cineva, ca să nu

le dăm prilej de bârfă şi mai

ales să nu-i facem să

păcătuiască, disprețuindu-ne.

Am încercat să mă apăr, dar

m-a presat: botează măcar

un om.

Avea nume prost Giuleştiul.

Am cedat şi am anunțat un

botez, deşi era prematur

pentru nivelul spiritual al

bisericii, cât şi pentru cel al

potenţialilor candidaţi.

Domnul a fost bun şi nu ne-a

părăsit.

Am botezat în prima

Duminică, după discuţie, 4

suflete dimineaţa şi seara tot

4. Miercurea următoare 4 şi

pe urmă săptămânal şi lunar

în casa de rugaciune şi prin

case am tot botezat.

În total vreo 500 de oameni.

Puteau şi trebuia să fie mult

mai mulţi, dar după 5 ani am

fost opriţi de autorităţi şi

împrăştiaţi în cele patru

puncte cardinale.

Fratele Dancu Ioan

Diaconul bisericii în anii ‘80

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

68

În gară la Oraviţa, un pastor Baptist pensionar, Mihai Copac m-a întrebat

părinteşte dacă am reuşit să fac vreun botez în acel an. I-am spus c-am făcut vreo

15...

A crezut c-am înnebunit, fiindcă norma era un botez pe an. A plecat fără un

cuvânt, convins că-mi bat joc de el.

Era încredibil ce se petrecea în Giuleşti, nu numai pentru el, ci şi pentru mine. ”

.............................................................

„În fiecare an am extins casa de rugăciune, dar cu toate aceste remodelări n-am

avut un singur serviciu în care să nu stea oameni în picioare. Era o lucrare a

Duhului Sfânt în mijlocul nostru şi noi încercam să oferim condiții cât mai bune

pentru toţi cei interesaţi să participe la slujbe.

Singura cale era să amenajăm casa pe care o aveam, s-o extindem puţin chiar.

Am propus asta şi fratii mei de credinţă s-au dedicat construcţiilor şi renovărilor.

Ne-am bucurat să facem lucrarea fiindcă simţeam că odată cu renovarea casei

deveneam şi noi puţin mai noi, mai “renovaţi”.

În biserica NĂDEJDEA din anii ’80 botezurile erau foarte dese

NĂDEJDEA în Dumnezeu

69

Ei au riscat mai mult decât mine, implicându-se în astfel de acţiuni. Eu oricum

n-aveam serviciu legal. N-aveam nici casă, legal, dar ei mai aveau de pierdut din

acestea.

Din nefericire extinderile le-am făcut mereu, fără nici o aprobare de la cei în

drept. Nu se dădeau şi noi ne-am asumat riscul construind fără avizul puternicilor

zilei şi nopţii.

După fiecare mărire constatam că trebuie să facem o alta. Eram cu toţii de acord

s-o luăm de la început spre bucuria noastră şi, sper, spre slava lui Dumnezeu.

Dar zicala cu duşmanul de clasă care nu doarme era valabilă şi în cazul nostru.

Fiecare clasă avea dusmanii ei. Şi noi creştinii la fel. ”

din Şi tata a plâns autor Buni Cocar

Cartea de vizită

a bisericii NĂDEJDEA

anii ’80

(pe atunci

distribuită ilegal)

Bora Octavian și Lidia (fata pastorului Țopa), continuatorii talantului de

ajutorare și ospitalitate introdus în Nădejdea de fratele Țopa Ion.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

70

II.8. De ce, Doamne ?

Acest capitol o să fie tratat puţin mai altfel.

În acest capitol sunt prezentate fragmente din manifestarea crudă până la

prigoană şi distrugere fizică, practicată în acei ani de tovarăşii oficiali şi de cei

ne...

Aceste descrieri vor fi făcute din două direcţii pentru mai mult obiectivism. Una

din partea pastorului de atunci Buni Cocar şi alta din partea unor simpli

participanţi direct la acele evenimente.

Mereu când un creştin are probleme îşi pune şi următoarea întrebare:

De ce, Doamne?

Răspunsuri sunt multe, dar care e RĂSPUNSUL LUI.

Şi prietenii lui Iov aveau răspunsuri şi sfaturi, dar…

La început las pe pastorul acelor vremi să descrie atmosfera şi cele întâmplate în

’85 în biserica baptistă Nădejdea.

.............................................................

„Autorităţile statului au „înghiţit” aceste remodelări pâna la cea din ’85 când

preşedintele Ceauşescu, în căutare de un loc potrivit pentru portul Bucureşti la

Dunăre (voia s-aducă Dunărea la Bucureşti şi tocmai în Giuleşti-Sârbi) a

observat o clădire neobişnuită în zona Pieţii Giuleşti. Necunoscând-o l-a întrebat

pe primarul capitalei, Gheorghe Pană: “Faci aici Piaţa Pantelimon, Gheorghe?

Primarul Pană era în completă necunoştinţă de cauză şi a promis cercetări.

A doua zi primarul Pană şi cu el zeci şi zeci de oameni ai regimului, primari de

sector, secretari de partid, securitişti, miliţieni şi oameni de ordine au venit la

Biserică. Singurii care n-au venit au fost cei de la Departamntul de apărare a

cultelor cât şi reprezentanţii înşişi ai cultului. Ei nu se ocupau cu astfel de lucruri.

Nu-i privea. Pâna la urmă s-a arătat unul care “fraţeşte” ne-a sfătuit să demolăm

noi înşine ce am construit. Autorităţile ne vor iubi atunci şi după demolare vor

veni să se închine cu noi pe locul viran. Logic.

A trebuit să mă înregistrez cu o nouă insubordonare. Fratele, sprijinit de un

sobor de fraţi conducători, a fost de acord cu autorităţile statului că trebuie

demolată biserica. Acesta a fost tot ajutorul frăţesc dat nouă. ”

.............................................................

„Cei veniţi la faţa locului nu s-au adunat ca să se închine, ci să ne îngenunche pe

noi cei care am îndraznit să le sfidăm autoritatea. Păreau trimişi de sultan ca să

mazilească ghiaurii nesupuşi. Le dăduse Ceauşescu firman…..”

NĂDEJDEA în Dumnezeu

71

„Mi-ar fi plăcut să nu cadă nici pietrele, dar Cineva a lăsat să cadă şi zidiri mai

mari în istorie prin demolatori cu renume, fiindcă mai mari ca zidurile şi ca

viziunea noastră sunt căile Sale.

De ce a îngăduit Dumnezeu asta?

De ce a îngăduit martirajul pentru apostoli?

De ce i-au ars amaleciţii cortul lui David?

Există astfel de ceasuri în istorie. Există o biruinţă care se numește “scurtă”.

Cicatricile de atunci au fost necesare, iar paharul amoriţilor se umplea. Noi n-am

fost ultima picătură, ci doar una dintre ele.

Tovarăşii ne-au lovit în numele lui Marx sau Ceauşescu, convinşi că sunt

îndreptăţiţi să acţioneze cum au facut-o. Nu-i reţinea nimic de la fapte vitejeşti,

dar şi ei săpau gropi.

Profeţea bine Iosif Ţon când zicea că, dacă nu vom schimba politica ne vom

gâtui economic şi în final ne vom prăbuşi. Ţineau tovarăşii de politică precum

orbul de bâtă. ”

.............................................................

„A treia zi de la declanşarea stării de asediu au demolat tot ce am construit, ba

încă şi mai mult. Cu furie revoluţionară. Nimic nu i-a putut opri. Ataşaţi de la

Ambasada Americană, de la Ambasada Portugheză şi mulţi alţi străini au fost la

faţa locului.

Neputinciosi.

Comuniştii români dădeau o mostră de vitejie de care s-ar fi ruşinat şi Don

Quijote. Aproape că n-a rămas piatră pe piatră care să nu fie

dărâmată. Au plătit nişte muncitori de la o fabrică vecină să facă munca şi ce nu

face omul pentru un ban. Au adus nişte maşini mari cum n-am mai văzut. Puteau

demola cetăţi cu ele.

Mi-a părut rău de noi şi, dacă mi-aş fi putut permite luxul, m-aş fi îmbolnăvit de

durere, dar trebuia să stau în picioare pentru mine şi pentru alţii.

A fost cea mai grea perioadă din viaţă de până atunci.

Zidurile şi acoperişurile se pot reface oricând.

Important era ca noi să fim zidiţi sufleteşte, chiar şi pe dărâmături. Mulți au fost.

Pe alte dărâmături mult mai grozave, profetul lacrimilor declara: “Bunătăţile

Domnului nu s-au sfârşit”, chiar dacă zidurile au fost dărâmate. Am fost mereu

de acord cu El, dar la demolare, mai mult ca oricând.

Ziua când s-a produs demolarea a fost zi de Rusalii. Ziua în care ucenicilor li s-a

dat Duhul Sfint.

Ne-am adunat la slujba de Rusalii, dar fără să le pese de Sărbătoare sau de

enoriaşii din casa de rugăciune, soldaţii cezarului au trecut la executarea

ordinului. Au urcat pe acoperiş şi au tăiat cu picamerele tot ce le sta în cale.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

72

Porţiuni de acoperiş au căzut pe noi, dar oamenii aveau porunca să nu se

oprească şi la nevoie să treaca şi peste cadavre.

Era faza de represalii.

Atunci am văzut faţa adevărată a partidului comunist, partid pe care-l cântam cu

Mihai Beniuc şi cu Dan Deşliu. Atunci am văzut şi faţa miliţiei. Nici o discuție

nu se putea închega. Nu la vorbe erau dânşii meșteri. Păreau drogaţi, dar erau

doar beţi. Zile fierbinţi.

Pînă atunci cu securitatea avusesem un război rece şi pot spune că îl preferam pe

acesta. Dueluri verbale, ameninţări, jigniri, înscenări, uzură de nervi, într-un

cuvânt: trai, nu infernul de la demolare.

Dupa demolarea casei au trecut la demolarea oamenilor.

Tinerii bisericii au fost arestaţi şi bătuţi.

Mulţi şi rău de tot.

M-am simţit vinovat de soarta acestora.

Unii şi-au pierdut slujbele. Câţiva au venit să-mi povestească ce au păţit şi nu-mi

venea să cred ce auzeam.

Toţi îmi spuneau că eram cel mai urât om din ţară.

Fuseseră bătuţi ca să declare despre câte-n lună şi-n stele. Voiau să mă bage-n

puşcărie, se pare, dar tinerii n-au cooperat.

Eroi au fost ei atunci.

Diaconii, Dancu şi Cojocărescu au fost torturaţi bestial. Ambii au zăcut zile-n şir,

dar nici ei n-au declarat ce li se cerea. Nu voiau să fie Iude. ”

.............................................................

„Atunci au hotărât. Pastorul trebuia pedepsit altfel. Nu bătaie, altceva. “Sentinţa”

suna cam aşa: expulzare imediată din oraş şi domiciliu forţat în Valea Jiului.

Înțeleapta decizie mi-a fost comunicată printr-un colonel de la circa de miliţie

din Colentina şi prin inspectorul general de la culte, G. C. (Înviaseră directorii şi

dădeau şi ei o mână de ajutor că, de, era departamentul lor). Jubila G.C. când mi-

a dat vestea. Niciodată nu-l

văzusem mai fericit. Avea putere şi-i plăcea s-o arate.

Nu-l invidiam. Plecarea din oraş mi-a fost fixată de autorităţi pentru ora 7

dimineaţa de pe ruinele casei de rugăciune.

Dacă întârziam aş fi fost arestat. Am decis să plec de la locul de start. Se

adunaseră destui creştini care nu puteau crede că se întâmplă ce se întâmpla...

Eram înlăcrimat ca şi oamenii care au venit acolo.

Aveam cu mine o mamă muribundă pe care n-aveam cui s-o las în grijă, iar G.C.

voia să-mi spună de ce nu primesc baptiştii destule calendare de perete..., fiindcă

nu au învăţat de la ortodocşi să numere şi morţii din cimitire când întocmesc

statisticile…

Nu m-a interesat ce făceau ortodocşii şi nici morala poveştii.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

73

Mai venise cu G.C. un frate de credință, care căpătase o şefie de la tovarăşi.

Acest frate mi-a cerut să mătur curtea bisericii înainte de a pleca. Primise ordin şi

mi-l transmitea. Credeam că glumeşte, dar el era serios. Asta însemna sare pe

rană şi “bătaie de batjocura”, dar nu i-am spus ce simţeam, l-am ignorat. Nu mai

ştiam ce am de făcut. Eram confuz. Întelegeam că Dumnezeu a îngăduit

demolarea şi pe El nu mă puteam supăra. Orice ar fi făcut. El este Suveranul. ”

.............................................................

„Trebile curente cereau rezolvare: ce căutam eu în Valea Jiului?

Nu-mi ajungea Valea în care mă găseam?

Nu pătimisem destul pe acolo?

Nu pătimeam acum destul?

Plecasem din Vale cu tinicheaua după mine şi mă întorceam cu alte zeci de

tinichele zornăitoare.

Autorităţile de acolo vor fi încântate să mă găzduiască. Unde? Nu mi-au spus.

Trebuia să mă prezint la autoritaţi. Vag de tot.

N-aveam de multă vreme nimic în comun cu Valea Jiului.

“La cine să ne ducem”? nu era subiect, de predică ci o întrebare fundamentală.

Am plecat înspre Vale şi am peregrinat vreo doua luni … prin ţară.

Era dificil să stai la cineva, având cu tine o persoană bolnavă în ultimul stadiu al

bolii. Bine că mama era inconştientă şi nu înţelegea nimic din ce i se întâmpla

nici ei şi nici nouă.

Soţia mea, Maria, era însărcinată şi, în peregrinarea de două luni, a pierdut

sarcina. Eu am avut un accident de maşină într-un oraş. Nu cred c-a fost mâna

securităţii, mai degrabă a fost de vină stresul meu. Copiii ramăseseră în Bucureşti

la bunici. Părea că ne-a părăsit Dumnezeu. El a promis, totuşi, altceva.

Un pastor bătrân, în

Transilvania s-a mirat

când m-a văzut. I se

părea de necrezut că

n-am fost omorât,

linşat sau sfâşiat,

fiindcă zarva a fost

enormă. I-am explicat

că m-a salvat Ronald

Reagan. Secretara lui

Reagan m-a sunat

într-adevăr în aparta-

mentul pe care-l

ocupam pe “Maşina

de pâine”, dar de

salvat m-a salvat Isus.

Dacă Reagan avea

Buni Cocar și William Beby, un predicator american

plin de curaj, ce ne vizita pe vremea lui Reagen

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

74

atâta putere de ce nu i-a oprit el de la demolare. Nu cred că i-a impresionat pe

tovarăşii care ascultau telefoanele sau pe şefii lor, dar mie mi-a dat oarecare

încredere acel telefon de la “Casa Albă”. Părea din cer şi cred că totuşi

comuniştii, deşi nu-l iubeau pe Reagan, îl respectau puţin. Era un cow-boy care

mai întâi apăsa pe trăgaci şi apoi întreba, unde-i gara? Poate că din cauza lui ei s-

au sfiit s-apese pe trăgaci. Nu se credeau aşa de rapizi.

După câteva luni de rătăcire prin ţară, unde am întâlnit numai oameni ocupaţi cu

viaţa lor şi neinte-resaţi de neca-zurile mele, am decis să mă întorc la turma mea.

Cu curaj spartan m-am înapoiat în capitală unde miliţia m-a dibuit imediat,

fiindcă nu m-am ascuns prin poduri sau pe la cunoştinţe ci m-am dus acasă şi la

Biserică.

Urmarea a fost că zilnic primeam vizita sectoristului care mă amenda

conştiincios cu suma de 1500 lei, asta reprezentând 2/3 (două treimi) din salariul

meu lunar. Zilnic câte 1500. Cum de au stabilit acea sumă, nu ştiu, dar nu

puteam ţine ritmul cu nevoia lor de bani. Am rezistat doar o lună şi jumătate în

acea piesă absurdă. ”

.............................................................

„Şefii cultici mi-au transmis că Departamentul s-a înduioşat şi este hotărât să-mi

redea autorizaţia numai să nu fie în Bucureşti.

I-am crezut. Mi-am căutat o biserică şi am găsit una în Banat.

I-am raportat președintelui de cult, M.H., lucrul acesta şi mi-a zis: nici acolo nu

se poate.

Banatul nu era în Piaţa Rosetti şi nici în Rahova, însă preşedintele nu părea să

observe”.

.............................................................

M-am hotărât sa plec din ţară după moartea mamei, a doua zi după vizita făcută

de Billy Graham în Romania. Sperasem că într-un fel Billy Graham îmi va uşura

puţin situaţia, dar nici vorbă. Un securitist mi-a spus chiar văzându-mi

dezamăgirea, că vizita lui Graham a fost un imens succes pentru ţară, pentru

regim şi pentru preşedinte. (n.a. la acest „succes” au contrbuit direct

PASTORUL, FAGURE, PROFESORUL ş.a., Billy Graham în vizita sa din

România a fost mai izolat în privinţa contactelor decât în vizita din U.R.S.S.)

.............................................................

„Când le-am spus poliţiştilor despre decizia de a părăsi meleagurile balcanice, s-

au bucurat şi mi-au promis ajutor. Singurul ajutor primit a fost că nu mi-au mai

luat cei 1500 de lei zilnic. Demolarea bisericii ne lăsase cu trei pereţi. Unul îl

tăiaseră tovarăşii în speranţa că nimeni nu va mai construi pe dărâmături. Iarna

se apropia şi cu toate că asudasem din greu în acel an eram mai nepregătiţi ca

greierii. Am petrecut o iarnă în frig, cu paltoanele pe noi şi strângând

NĂDEJDEA în Dumnezeu

75

termometrul în mână. A fost singurul an în care mijloceam în rugăciune pentru

primăvară. N-am mai apucat-o. ”

.............................................................

Izgonirea. În toiul iernii tovarăşii mi-au dat paşaportul de culoare brună, „fără

cetăţenie”. M-au obligat să plătesc „renunţarea definitivă la cetăţenia română” şi

după ce am plătit-o, am devenit în exclusivitate cetăţean al lumii. Mai exact al

celei viitoare, fiindcă nici o ţară din lumea contemporană nu recunoaşte un astfel

de paşaport.

Dupa 33 de ani şi jumătate petrecuţi în România, plecam în lume doar cu o valiză

inutilă. Cortina se lăsa grea în urmă, dar şi în sufletele noastre. „Lăsaţi orice

speranţă, voi care intraţi aici” devenea: „lăsaţi orice speranţă voi care plecaţi de

aici”.

.............................................................

din Şi tata a plâns autor Buni Cocar

Stimate cititor creştin sau laic, pentru a înţelege un pic mai bine acei oameni ai

acelor vremi relatate şi în paginile anterioare te rog să te uiţi şi peste rândurile de

mai jos.

Cel ce vă scrie este unul din cei ce a trăit cinci ani de har şi bucurie creştină în

vremile comuniste, începând cu 1980, alături de mulţi alţi enoriaşi ai bisericii

Nădejdea.

Unul din motivele pentru care vă scriu este şi… „să nu uitaţi”.

Să nu uitaţi dumneavoastră care aţi trăit în acei ani ’80 şi aţi auzit despre trezirea

din Nădejdea, dar şi dumneavoastră cei care aţi acceptat dacă nu chiar v-aţi

bucurat de acea întrerupere a bucuriei despre care credeaţi că va fi definitivă.

Pentru prima categorie care este şi net superioară numeric, am încredinţarea a vă

arăta că Dumnezeu, unde pune o sămânţă de Nădejde, face să crească un copac al

trezirii ce aduce roade şi peste ani. Cu tristeţe pentru cei din a doua categorie,

care din fericire sunt foarte puţini şi mai sunt în România sau aiurea în lume, le

spun doar atât: treziţi-vă, fiţi bucuroşi măcar acum căci El iartă, dar dincolo

El….judecă.

Dacă astăzi în România sunt destule Biserici evanghelice unde nu se mai pune

atâta accent pe dogma de aparteneţă faţă de un cult şi unde religiozitatea a fost

înlocuită cu dragoste creştină, este şi pentru că atunci în plin apogeu al

comunismului, un tânăr pastor „a spart gheaţa” în Giuleştiul anilor ’80.

Pentru a înţelege mai bine, fac o scurtă divagaţie de la subiectul principal. Era

după revoluţie la începutul anilor ’90 la o întrunire a unor fraţi ai A.E.R. (Alianţa

Evanghelică din România este o alianţă ce uneşte pentru anumite acţiuni cultele

Baptist, Penticostal, Creştin după Evanghelie) şi într-o pauză un frate din

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

76

Bucureşti, puţin nemulţumit de cooperarea de atunci între aceste culte, a rostit:

„adevărata A.E.R. era pe vremuri în anii ’80, în Biserica Nădejdea”.

La biserica „Nădejdea” din Giuleşti aveam părtăşie fraţi din bisericile Baptiste,

Penticostale, Creştine după Evanghelie, dar şi creştini din Biserica Ortodoxă şi

Catolică.

Atmosfera încărcată de dragoste făcea pe cei adunaţi în biserica ce era mereu

neîncăpătoare, (deşi a fost largită de trei ori în acei cinci ani), ca din punct de

vedere spiritual, ce aveau în comun să-i unească, iar ce nu să nu-i separe.

Această unitate în dragoste creştină a început însă să supere, să deranjeze pe

suspuşii acelor zile (protipendada comunistă din Bucureşti şi automat în mare

măsură conducerea cultelor care făcea sluj înaintea celor ce le-a înlesnit şi

menţinut numirea).

Dacă unitatea era factorul prim care deranja şi speria în acel timp pe comunişti,

poate la fel de important în ochii lor era al doilea factor: tinereţea celor prezenţi

la întruniri. Peste 70% din cei prezenţi erau

de vârstă între 16 şi 30 de ani.

Unitate şi tinereţe, doi factori care în acea perioadă trebuia să se găsească doar în

aulele comuniste, unde se “făurea omul de tip nou”. Dacă aceşti factori se găseau

repetat la un grup care se întrunea regulat în afara locurilor de întrunire

comuniste, el constituia un potenţial pericol şi trebuiau luate măsuri.

Un alt factor îngrijorator pentru autorităţi şi deranjant pentru culte a fost

creşterea numerică a membrilor din biserica Nădejdea.

Acei ani minunaţi de zidire creştină nu înseamnă că au fost lipsiţi de probleme

din partea autorităţilor şi a cultelor.

Pentru ca cei ce nu au trăit acele timpuri să înţeleagă şi pentru ca cei care au fost

departe de astfel de probleme să înţeleagă mai bine adevărul acelor vremi, care

dorim să nu mai bântuie sub nici o formă peste România, vă voi relata doar două

episoade din aceşti cinci ani, din care dumneavoastra să trageţi ce concluzii

înţelegeţi.

Primul episod. Toamna lui ’80.

Mai erau câteva luni şi se sfârşea primul an calendaristic de când în biserica

Nădejdea din Bucureşti era pastor Buni Cocar.

Duhul Domnului a lucrat prin el în primul rând la stâlpii bisericii (bătrânii

bisericii).

De acolo a început trezirea, când ei au fost cercetaţi de Duhul Sfânt, s-au

rededicat Domnului în întregime.

Odată trezirea spirituală petrecută la ei, a trecut la puţinii tineri din biserica de

atunci (printre care se afla şi subsemnatul) şi de la ei la prietenii lor şi ….

NĂDEJDEA în Dumnezeu

77

Şi aşa de la religiozitate s-a ajuns la creştinism şi bucurie. Iar bucuria creştină nu

este egoistă, este împărtăşită cu putere celor dragi din apropiere. Aşa a crescut

biserica atât în credinţă, cât şi numeric.

În acel mic locaş creştin şi nebăgat în seamă, unde atâţia ani nu se întâmplase

mai nimic care să-i deranjeze pe “veghetorii” spiritului neamului, deodată se

mişca ceva.

Încă din primul an tovarăşii au sesizat o schimbare şi au luat măsuri.

Nu doreau ca mica “pietricică” apărută de nu ştiu unde în Bucureşti să facă ceva

“chipului” (înfăţişării artificiale a societăţii comuniste multilateral dezvoltate)

precum piatra din Daniel 2:34 şi să ajungă să se şi preschimbe într-un munte

mare ca în Daniel 2:35. Dar…

Cum vă spuneam era toamna

lui ‘80. În cenuşiul acelor ani

biserica Nădejdea devenise o

mică oază de bucurie şi pentru

creştini şi pentru ne…

Când Buuuum!

A venit prima lovitură. Intenţia

de înlăturare a tânărului Buni

Cocar de la păstorirea bisericii

prin retragerea carnetului de

pastor de către Comunitate la

ordinul Departamentului

Cultelor. De ce?

Pentru că… aşa voiau ei.

Am crezut că la mijloc este o

neânţelegere, o greşeală.

Nu supărasem pe nimeni, nu

deranjasem pe nimeni (aşa

credeam noi, membrii

bisericii). Cu mic cu mare, tot

comitetul bisericii (diaconul

Dancu Ioan, casierul Cioc

Alex. oameni între două vârste,

şi doi tineri, secretarul Tripe

Cornel şi subsemnatul) am

purces cu deplină încredere la

“vârf”, la preşedintele cultului

baptist al acelor vremi, la

pastorul Cornel Mara.

Era o seară mohorâtă când am

ajuns la sediul Uniunii Baptiste

Comitetul Bisericii Nădejdea în anii ‘80

Dancu Ioan, Buni Cocar (față)

Tripe Cornel, Cioc Alex., Gherghin V. (spate)

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

78

din R.S.România. Preşedintele Mara, fratele nostru, ne aştepta singur şi puţin

nervos. Credeam că o să aibă loc discuţii privitoare la cum poate să ne ajute el şi

cum trebuie să procedăm noi faţă de department, pentru a nu se produce cel puţin

pentru biserica locală o aşa mare greşeală cum era intenţia de înlăturare a

tânărului nostru pastor.

După un scurt dialog introductiv ne-am prezentat. Am rostit fiecare numele şi

rolul fiecăruia în comitet. Am prezentat situaţia şi am cerut sfaturi şi sprijin.

Brusc, domnia sa ne-a comunicat sec şi hotărât: “vă aduc la cunoştintă eliberarea

lui Buni Cocar, din funcţia de pastor de la Biserica Baptistă din Giuleşti”.

Tot brusc în mintea mea s-a produs un început de limpezire asupra înţelesului

problemei. Noi comitetul, am greşit, noi nu am venit la fratele nostru în Domnul,

ci la… preşedintele cultului.

Fraţii mei încercau prin tot felul de dovezi şi mărturii să-i explice cât de bine

merge lucrarea pentru Domnul în biserică, de când a venit pastorul Buni Cocar.

Că nimic greşit din punct de vedere creştin nu este încurajat sau propovăduit în

biserică. Eşec total. Toate argumentările lor se izbeau ca de un zid la picioarele

preşedintelui.

Am încercat şi eu, purtând un scurt dialog.

M.B.

– Frate Mara, nu luaţi o decizie până nu cunoaşteti situaţia şi la faţa locului.

Veniţi o dată, măcar o dată, în mijlocul nostru să asistaţi la un serviciu religios.

Dacă ce veţi vedea sau auzi măcar de la cineva din biserică este contrar Sfintei

Scripturi, procedaţi atunci în consecinţă.

Preşedintele M.C.

– Ce crezi că eu nu cunosc situaţia.

De aici de sus, din această funcţie,

am o perspectivă mai clară şi ştiu ce

am de făcut. Dar dumneata cum te

numeşti?

M.B. (în gând: Am venit la fratele

meu pentru ajutor; acum îmi dau

seama că pentru preşedintele din faţa

mea nu mai eram decât un

…dumneata…) Apoi cu voce tare.

– M-am prezentat la sosire, nu

suntem la securitate…

S-a lăsat o scurtă tăcere.

– Fraţilor, să ne întoarcem la biserica noastra! De aici nu ne poate veni niciun fel

de ajutor, ba din contră.

M-am ridicat, m-am uitat la fraţii din comitet care s-au ridicat şi ei. Am plecat.

Afară era noapte...

NĂDEJDEA în Dumnezeu

79

Rezolvarea a făcut-o tot Domnul, Care parcă ne întreba: cât de mare este

dragostea voastră, fraţi şi surori ai bisericii Nădejdea, faţă de pastorul vostru aflat

la ananghie? Acum nu o să mai poată rămâne nici în Bucureşti fără slujbă

(capitala era un oraş închis în acei ani).

Am hotărât în unanimitate să-i facem tânărului nostru pastor contract de

angajare. Modelul de contract l-a redactat fratele Ţon Iosif.

Nu am ştiut atunci că am luat examenul în faţa Duhului Sfant. Pastorul nostru ne

presta servicii… servicii religioase.

Fără să vrem în acei ani devenisem a doua biserică din ţară (după biserica din

Oradea) care avea pastorul angajat direct, cu contract de angajare.

Peste mulţi ani de zile aveam să aflu că, în acea seară de toamnă a lui ‘80, nu ne-

am dus să cerem sprijinul fratelui nostru Cornel Mara care “întâmplător” ocupa

şi funcţia de preşedinte al cultului, ci am fost chiar la Securitate sau mai bine zis

la mâna ei prelungită până în scaunul presidenţial al Cultului Baptist din

R.S.România.

În acele zile preşedintele Mara (ce dădea la securitate note informative sub

numele conspirativ TURCU), ar fi fost în stare să vândă şi mai mult. De ce? Se

apropia Congresul, trebuia sa fie reales.

Securitatea prin Departament cerea ceva, fraţii care l-au mirosit, altceva. Avea

nevoie de sprijinul celor tari (ai vremii). L-a obținut.

Citez din: Notă informativă

Ministerul de Interne

Insp.Jud.Hd.

Sec. Oras Hateg

Primit: cpt. Ilioni Petru; Informator: ”David Stefan”

Data: 19.09.1980

…. Dimineaţa în timpul micului dejun am discutat despre

problema alegerilor şi a Congresului cultului nostru care

trebuie să aibe loc în curînd. M-a întrebat dacă pastorul

Mara Cornel, în prezent preşedintele cultului, are şansa

să mai fie ales de Congres preşedinte al Cultului.

Eu i-am răspuns că mai mult decît probabil chiar sigur că

nu va mai fi ales nimic.

….

Nota ofiţerului:

Nota a fost furnizată în urma sarcinilor trasate şi se referă la

vizita … sursei noastre ”Daniel Stefan” (recrutat ca informator,

de securitate la

data de 29.05.1980)

Dar aceasta este o cu totul altă poveste tristă dar adevărată a acelor vremi.

(Vezi ANEXA 10 Interventia Securității și a Departamentului Cultelor în

alegerile conducerii Comunității Baptiste din România)

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

80

Ultimul episod – prima şi a doua zi de Rusalii ’85

Noua construcţie a bisericii Nădejdea din Giuleşti se apropia de finalizare.

Urma finisarea. În Bucureşti regimul comunist demola biserici, iar aici la

marginea lui se construia una care avea şi…bucurie şi… tineri mulţi ce cântau

până… sus pe cupolă.

Biserica NĂDEJDEA 1985

în timpul construcţiei – noua clădire o îngloba pe cea veche

NĂDEJDEA în Dumnezeu

81

Prima zi de Rusalii ’85

Doresc să vă descriu în mod telegrafic, tot din punctul de vedere al

participantului direct, frânturi din acest ultim episod al bucuriei creştine din

“Nădejdea”.

Cel rău a dorit să fie ultimul episod. Putea să nu fie.

Cobor cu soţia şi copii din tramvaiul 11 la staţia Luduş.

Ne îndreptam spre biserică, care se afla la numărul 4.

La numărul 6, la vecinii din stânga bisericii, stătea parcat un camion ROMAN

din care cu zor nişte muncitori descărcau schele metalice pentru construcții.

Prima zi de Rusalii ’85 Duminică. Ora 10:40

Descărcarea shelei pentru demolarea bisericii NĂDEJDEA

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

82

Ştiam că nu sunt pentru construire (vecinul nu construia nimic), ci pentru

demolarea bisericii noastre.

Băieţii cu ochi albaştri în “uniforme civile” cămăşi cu mâneci scurte, peste

pantaloni şi cu buzunare largi pentru a le ascunde ustensilele cu mărci “Carpaţi”,

“Bereta” sau “Makarov” au coborât din două DACII 1300 şi au ocupat poziţiile

de veghere.

Prima zi de Rusalii ’85. Duminică. Ora 10:42

Continuă descărcarea schelei sub supravegherea „băieţilor cu ochi albaştri”.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

83

Prima zi de Rusalii ’85 Duminică. Ora 10:43

„Băieţii cu ochi albaştri” sunt pe poziţii. Supraveghează „bunul mers al acţiunii”:

Demolarea bisericii NĂDEJDEA

Pozițiile posturilor de supraveghere erau la vedere nu pe ascuns ca altădată.

Unul în curtea vecinilor, unul în faţa porţii lor, iar altul peste drum la cinsprezece

metri spre mijlocul străzii.

Îmi ziceam: au venit doar să ne intimideze.

În acea zi deşi era sărbătoare, Rusaliile, serviciile religioase au început mai târziu

cu peste o oră. Toți enoriaşii erau tulburaţi de ceea ce le era dat să vadă. Nu le

venea să creadă că „balaurul” e chiar la zidurile „cetății”.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

84

Prima zi de Rusalii ’85 Duminică. Ora 10:44

Enoriaşii veneau la biserică plângînd.

Duminică Ora 11:00

La slujbă am avut onoarea a ne vizita vârfurile de atunci ale cultului, preşedintele

şi secretarul general. De patru ani nu ne vizitase nimeni din partea lor. Acum

brusc erau interesaţi, de noi sau… de ei!.

Duminică Ora 12:00

În biserică MIHU ne aduce la cunoştinţă hotărârea tovarăşilor şi acordul impus

al cultului privind demolarea bisericii. A încheiat totuşi cu: „dumneavoastră

faceţi ce credeţi de cuviinţă”.

Numai fraţii din biserică sunt invitaţi de PROFESORUL într-o cameră din

spatele baptistierului.

Ni se comunică: “Am venit să vă comunic că sunteţi somaţi să demolaţi biserica

construită fără aprobare, pentru a nu fi obligaţi la demolare forţată şi plata

manoperei… ”

NĂDEJDEA în Dumnezeu

85

Pastorul bisericii ajutat de experienţa acumulată după problemele create sau

transmise de Conducerea Cultului în cei cinci ani de pastorat îi replică:

“Credeam că aţi venit să ne sprijiniţi, nu să ne forţaţi să…”

După plecarea PROFESORULUI în biserică se anunţă slujba pentru a doua zi de

Rusalii că va începe la ora…

A doua zi de Rusalii ’85

Luni. Ora 9:00

A doua zi de Rusalii ’85 Luni. Ora 9:10

Accesul enoriaşilor către biserică oprit. Sus pe cupolă demolatorii au început

lucru, deşi în biserică se ţinea slujbă.

Fraţii şi surorile mele sunt încă de la ora şase în biserică. Mă învoiesc de la

serviciu şi reuşesc, cu ajutorului unui coleg care m-a adus cu maşina, să ajung la

ora nouă la biserică.

Când să intru pe strada Luduş, baraj. Strada era blocată de un amestec pestriţ de

securişti mascaţi în uniforme de gărzi patriotice şi muncitori în halate albastre.

Slabă inspiraţie pentru costumaţie.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

86

Un miliţian permitea accesul doar pe baza buletinului de identitate celor care

domiciliau pe strada bisericii.

Îi invidiam pe cei care au putut intra dimineaţa în biserică.

Creştinii s-au trezit mai devreme decât securiştii.

Luni. Ora 12:00

Pe strada Luduş forfotă. Muncitorii, forţati de securitate, au început să-i gonească

afară cu furtunele de apă introduse prin spărturile făcute în cupolă pe cei aflaţi în

biserică.

La ieşirea din biserică a fost reţinut pastorul , diaconii şi alţii.

Pe tovarăşi nu i-a intimidat nici prezenţa unor membri ai Ambasadei SUA şi

Portugaliei în România. Ba la unul dintre ei i-au luat chiar aparatul foto, i-au scos

clişeul din el şi l-au forţat să părăsească în grabă locul.

Cei retinuţi au fost duşi la secţia de miliţie.

Tinerilor le-au fost reţinute buletinele de identitate şi la serviciu au fost

ameninţaţi sau au fost chiar mutaţi disciplinar în alte locuri de muncă cu

probleme.

Pârvu Daniel lucra pe atunci ca tânar muncitor la Institutul de Fizică Atomică.

Deşi aşa cum cereau tovarăşii s-a învoit cu bilet de voie pentru a veni la biserică,

l-au obligat să aleagă între pierderea serviciului şi munca la mătură.

Pentru Domnul a ales-o cu bucurie pe a doua.

Diaconul Dancu, om în vârstă, a suferit bătăi la talpă pentru a da declaraţii

mincinoase că biserica a fost construită cu ajutor financiar extern (pentru a putea

conform legilor de atunci să fie arestat pastorul).

Celălalt diacon subinginerul Cojocărescu a fost cel mai mult chinuit fizic. Dar a

refuzat în permanenţă să dea declaraţiile mincinoase impuse. După bătăi cu sacul

de nisip, i-a fost strâns capul cu un cerc de fier. Abia atunci a leşinat. Era un frate

cu o constituţie fizică robustă.

Şi-a revenit cu greu în simţiri a doua zi dimineaţa la ora 5:00 când a fost aruncat

la gura de metrou Dristor. L-a îngrijit în particular un medic, fratele Deac. Pentru

că a făcut acest act umanitar, medicul a fost mutat cu serviciul din oraş în afara

Bucureştiului.

Fratele Cojocărescu şi-a pierdut slujba fiind dat afară ca “element negativ al

societaţii”. Nu a avut permisiunea să se angajeze decât după mult timp în

comuna natală la o cărămidărie. Acolo i-a fost stabilit şi domiciliul forţat.

Dar aceasta este o altă poveste din Faptele Apostolilor cap. 29.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

87

Luni. Ora 16:00 Autorităţile, reuşind să scoată pe enoriaşi din biserică, au trecut la pasul următor,

dărâmarea efectivă a clădirii.

Noi, enoriaşii care nu puteam să intrăm pe strada Luduş (strada bisericii),

discutam cu cei care alcătuiau barajul, sau cu muncitorii care erau într-un du-te

vino continuu.

Le spuneam : „este o biserică” ; „este bine ce faceţi?”

Mereu acelaşi răspuns: „ce puteam să facem, ni s-a ordonat”.

Miliţienii veneau şi ne îndepărtau spunând: „lăsaţi-i sa-şi facă treaba!”.

Halal trabă – dărâmare de biserici.

A început ploaia.

Securiştii au devenit nervoşi, nu terminaseră treaba, iar ploaia…

Am recunoscut printre „baieţi” pe unul din cei care „vegheau” pe strada Luduş,

cu o zi înainte. Era cred un şef al lor. L-am urmărit şi am văzut că se apropie de

un autocar ce tocmai sosise de câteva minute şi s-a oprit cu cincizeci de metri

înaintea intersectiei între șos.Giuleşti şi str. Luduş în faţa unui magazin

Ferometal. Din autocar au coborât oameni îmbrăcaţi în civil ca nişte sportivi, dar

ce feţe aveau şi erau toţi raşi în cap. Şi un copil şi-ar fi dat seama de unde sunt

aduşi.

– Să faceţi treaba bine şi repede dacă vreţi…..

S-a auzit vocea nervoasa a şefului (descris mai sus). Cum să nu fie nervos, stătea

în dispozitiv de Duminecă.

Luni. Ora 17:00

Muncitorii au fost trimişi cu toţii acasă.

Erau bucuroşi.

Unul a rostit: “Am mamă bătrână şi mi-e frică de Dumnezeu.

Să mă ating eu de biserică!”.

Dintre ei au rămas consemnaţi la improvizatul şantier doar doi.

Un macaragiu ce lucra pe o macara uriaşă de 300 tone şi un şofer pe un trailer.

“Noii muncitori” sosiţi cu autocarul s-au şi apucat de treabă.

Au suit picamerele pe cupola bisericii şi au început să perforeze toate nodurile

care uneau segmentele cupolei. Cupola era formată din şase segmente.

Demolarea lor pentru nişte profesionişti ca ei şi cu asemenea utilaje a durat nu

mai mult de o oră. Fără cupolă, deci practic fară acoperiş biserica nu mai putea fi

folosită. Sârguincioși au demolat şi ceva ziduri pentru a fi mai siguri de victorie.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

88

Luni. Ora 18:00

Şi-au strâns utilajele şi au plecat. Atunci şi blocada din capetele străzii a fost

desfiinţată. Ne-am apropiat de biserică, ca după o execuţie prin decapitare.

Aveam în faţă un trup fără cap. Am intrat în curte, apoi în clădirea acum fără

acoperiş. Era ca după un bombardament, moloz, ruine… . Am rămas până târziu.

Printre ruine se mai plimba de colo colo, buimăcită o fată. O adolescentă care

plângea cu sughiţuri. Urma să se boteze în zilele următoare. Mă uitam la ea nu

puteam să o încurajez şi mă întrebam doar: “De ce?”

M-am îndreptat spre staţia de tramvai. În drum spre casă mi-am adus aminte ce

mi-au povestit părinţii mei, refugiaţi basarabeni.

Era în 1953, tot într-o zi de Rusalii. Ca prin urechile acului au scăpat să fie

trimişi forţat din Banat în Bărăgan. Familia noastră a scăpat deoarece veniserăm

A doua zi de Rusalii

’85

Luni. Ora 17:10

Profitând de

începerea ploii, două

surori încearcă să

intre pe stradă, dar

sunt oprite de funia

întinsă şi miliție.

(Cea cu rochie

înflorată este

curajoasa soră

Viorica Damian. Pe

stradă se poate vedea

trailerul KAMAZ și

în spate DEMAG-ul

de 300 t care ridica

segmentele de la

cupolă)

NĂDEJDEA în Dumnezeu

89

deja în Bucureşti. Celor care au fost ridicaţi de la casele lor li s-a dat voie să ducă

în Bărăgan doar cât puteau încărca într-o căruţă. Acesta era baremul pentru o

familie. Au fost duşi la gară şi cu trenul în câmpia Bărăganului, sub cerul liber.

“Supravieţuiţi…”. Dar asta e o altă poveste tristă.

Am început să-mi pun o altă întrebare “De ce tovarăşii au ales ca aceste acţiuni

represive să fie făcute de Rusalii şi în ’53 şi în ’85 ? ”

Răspunsul pentru mine era unul singur: Satana nu iubeşte pe Duhul Sfânt!.

__________

„Multumesc mult Duhului Sfânt pentru acele vremi "de neuitat". Tot-

ul era sacru, emoţionant ... Aş adăuga (faţă de cele de mai sus) un

singur detaliu - slujba din a doua zi de Rusalii seara.

După demolare, biserica s-a adunat pe darâmaturi şi nu cred că a mai

fost vreun moment ca Acela.

Corul cânta "Nu te-ndoi ci crede", ţinând într-o mână partitura şi în

cealaltă batista , se cânta cu lacrimile curgând şiroaie...

Ştiu că pastorul Buni le-a spus "tovarăşilor" când a sosit la 6 fix în

staţia "Luduş" că dacă nu ne lasă să ţinem slujba în biserică, o vom

ține în Piaţa Giuleşti (încă mai ploua).

Atunci au desfăcut cordonul şi ne-au lăsat, unii dintre ei au şi rămas

printre noi la slujbă, inclusiv parte din "muncitorii" care au participat

la demolare…

Ordinul primit de la autorităţi de pastorul Buni era să plece în Valea

Jiului marţi dimineaţa, a doua zi, dar el a decis să rămână şi miercuri

seara la slujba din cursul săptămânii.

Tinerii reuşiseră să facă ceva curăţenie (au cărat afară molozul din bi-

serică rămas după demolare ).

Biserica a fost arhiplină, iar slujba s-a ţinut între trei pereţi şi cerul li-

ber. După slujbă pastorul Buni a plecat forţat joi din Bucuresti.

De apreciat şi echipele de tineri care au dormit la biserică noapte de

noapte pentru a "păzi" ceea ce era acolo, în absenţa zidului, pentru

aproape o lună, până am primit de la un frate din Germania foaia de

cort.”

Mărturia pastorului Liviu Căprar,

pe atunci dirijorul corului din Nădejdea

__________

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

90

A treia zi după Rusalii ’85

Demolând noua clădire şi cea veche arăta ca după bombardament

NĂDEJDEA în Dumnezeu

91

A treia zi după Rusalii ’85

- printre ruine cu diaconul Dancu Ioan, eliberat din arest (foto sus)

- enoriașii vin la slujba „în aer liber” (foto jos)

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

92

Despărţire pentru cât timp? Au mai trecut luni bune, pline de intimidare şi represalii din partea puternicilor

zilei, până când forţat de situaţie şi de autorităţile acelor vremi pastorul a

acceptat să plece definitiv din ţară. Despre aceasta aţi citit în relatarea dânsului

cu ceva pagini mai sus.

Nu ştiu dacă peste atâţia ani, în cele ce urmează, sunt la unison cu autorul.

Atunci după demolare, noi ca biserică, şi Buni Cocar, ca pastor al nostru, am

pierdut examenul dat în faţa Duhului Sfânt.

Răcnetul celui rău, însemnat pe atunci cu secera şi ciocanul, ne-a speriat pe toţi.

Buni risca să-şi piardă poate chiar viaţa. Din câte îl cunosc nu-i era frică pentru

el, dar se gândea destul la soţie, copii precum şi la mama grav bolnavă. Mama

pastorului a murit, iar soţia însărcinată a pierdut copilul.

Ziua despărțirii.

Cu toții credeam că

nu-l vom mai

revedea, doar El

știa…

Noi cei din biserică riscam să pierdem doar cenuşiul agoniselii şi posibilitatea de

a ne mai întruni, măcar pentru închinare, în vechiul locaş cârpăcit şi peticit.

Un sentiment amestecat de neputinţă şi frică pusese stăpânire în primul rând

peste noi şi apoi puţin peste el şi ai lui.

Plângeam la despărţirea de el, credeam că nu ne vom mai vedea niciodată pe

acest pământ.

Am trăit cinci ani împreună împletind necazurile cu bucuriile.

Fără să ştim multe, în acei ani ne-am lăsat în voia Duhului şi balanţa din Romani

12:12 era echilibrată.

Rom 12:12 Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în

rugăciune. Sau citit altfel pentru noi cei din Giuleştii anilor ‘80. Să ne bucurăm

în “NĂDEJDEA”, răbdând împreună necazul, prin rugăciune stăruitoare. Dacă

NĂDEJDEA în Dumnezeu

93

ne-am fi încrezut pe deplin numai în EL, ar mai fi trebuit să suportăm maxim

doar patru ani de chinuri şi …. s-ar fi împlinit sub ochii noştri Daniel 2:35 partea

finală „Dar piatra, care sfărîmase chipul, s'a făcut un munte mare şi a umplut

tot pămîntul.”(Romaniei)

Numele ţării noastre este adăugat de mine la sfârşitul versetului, care cred că ar

fi fost posibil, să se împlineasca.

Dumnezeu a fost bun cu noi şi ne-am mai întâlnit de multe ori pe meleagurile

României, dar….. trenul a fost pierdut.

Doamne, adu din nou trenul în gara noastră pustie!

Numele trenului: trezirea României. Din anul 2003 pastorul Buni Cocar vine în

țară în fiecare an și face turne de vestire a cuvântului prin multe biserici. De ce?

Nu vrea să piardă trenul pomenit mai sus.

Mai multe despre aceasta în subcapitolul Peste ani din cap. 10 al parții a II-a.

1987 Fără a avea încă cetăţenie americană, pastorul Buni Cocar a riscat doar

pentru a vizita fraţii din NĂDEJDEA pe care nu i-a uitat niciodată.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

94

II.9.

Despre multe altele şi... ce fac puii departe de cuib ?

Catehism şi studii creştine

Multe din cele petrecute în biserica Nădejdea şi cele făcute de creştinii ei nu le-

am pomenit. Unele, pentru că le-am uitat, altele ce s-ar dori uitate, altele pentru

că între creştini se aplică: Mulţi oameni îşi trîmbiţează bunătatea; dar cine poate

găsi un om credincios? (Prov. 20:6) şi Ci tu, cînd faci milostenie, să nu ştie

stînga ta ce face dreapta, (Mat 6:3)

Vremea trece, amintirile devin din ce în ce mai şterse, ca apoi să se aşeze uitarea.

Aşa am scris la începutul părţii a doua. Din acest motiv şi deoarece câţiva

creştini din biserică au insistat să scriu, am să fac o medie. Mai precis am să

amintesc câte ceva din cele făcute de enoriaşi nu pentru laudă deşartă

omenească, ci doar ca un imbold pentru creştinii din mileniul trei.

Privitor la catehism şi studii creştine cei de azi pot să se aşeze în faţa unu

calculator şi să acceseze pe internet o multitudine de siteuri specializate. Accesul

la învăţătura creştină nu a fost mereu aşa de uşor.

Catehismul este o metodă de învăţământ şi instruire religioasă prin lecţii cu

întrebări şi răspunsuri pentru tinerii în credinţă (candidaţi sau nu la botez). În

perioada interbelică şi după război până în anii ’50, tinerii şi noii convertiţi care

frecventau bisericile evanghelice puneau mare bază pe acest mod de cunoaştere a

unei noi lumi, a celei de credinţă. În primul rând se punea accent pe BIBLIE, dar

se extrăgeau învăţături şi din „clasici” ca: John Bunyan, Martin Luther, Zwingli

şi pentru elevaţi din Charles Spurgeon. De menţionat că se foloseau materiale

traduse existente la acea vreme, precum şi extrase din publicaţii creştine ca

„Farul Creştin” ş.a.

În perioada cât a păstorit fratele Ţopa, mai precis în anii ’50, de catechism s-a

ocupat pe lângă dânsul personal şi fratele Gantzarok.

Lecţiile erau atractive pentru acea perioadă, făcând să se nască diferite întrebări

privitoare la: trinitatea Lui Dumnezeu, sensul vieţii creştine ş.a.

Șezători și scenete creştine

Sora Ţopa chema tinerii la dânsa în casă şi la câteva plăcinţele se derulau

adevărate “şezători” creştine pline de învăţături demne de urmat.

Tinerii le urmau cu multă bucurie şi în varii ipostaze. Iată una dintre ele. Biserica

din Giuleşti mergea în „lucrare” cum se spunea pe atunci la biserica din Ogrăzeni

cu conducătorul corului fratele Chiş.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

95

La una din vizite tinerii din Giuleşti au prezentat o scenetă creştină intitulată

„Credinţa, Nădejdea şi Dragostea”. Cele trei roluri au fost interpretate de

viitoarele surori în Domnul : Marta P. , Verginica P. şi Geta B. Pe atunci

Verginica, o copilă, nu ştia că numele Nădejdea, se va transforma în renume,

când avea să devină chiar numele bisericii din care făcea parte şi pentru care a

votat la vremea potrivită.

Trebuie amintit că în acei

ani în biserica Giuleşti

funcţiona şi societatea

surorilor zisă societatea

femeilor creştine baptiste.

Totul a început cu simple

vizite la unii fraţi şi surori

bolnavi la casele lor sau la

spital. Treptat treptat

vizitele au devenit mai

organizate. Alături de

alinare sufletească la patul

celor suferinzi, aceste

urmaşe ale Dorcăi au

încercat şi au reuşit să aducă

şi un ajutor social. Pe lângă

ceva bunătăţuri au început

să îngrijească pe unii

bolnavi, chiar dacă nu erau

Verginica alături

de mama ei Liuba

la câțiva ani după

interpretarea rolu-

lui Nădejdea. (foto stânga)

Manuscrisul sce-

netei creștine ce

peste ani a inspirat

votarea numelui

Nădejdea pentru

biserica baptistă

din Giulești. (foto

jos)

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

96

creştini. Când era cazul aduceau şi medicamente. Printre cele puternic implicate

în această lucrare trebuie amintite surorile: Barbu, Matilda, Anicuţa, Monţi,

Botez ş.a. De multe ori în aceste vizite erau însoţite mai ales când mergeau la

spitale de fraţii: Caraman, Moceanu, Dumitru.

O altă preocupare aparte pentru acei ani avea sora Anicuţa privind educaţia

creştină a fetelor. Pe lângă învăţături le arăta cum să deseneze şi să creeze

imagini cu ajutorul unor puzzle creştine. Printre fetele de care s-a ocupat special

se numără Marta, Petruţa.

Pastorul Ţopa în special făcea dese vizite pastorale pe la casele enoriaşilor.

Spirit frăţesc de ajutorare

După impunerea de către Departamentul Cultelor a închiderii bisericilor mici

care funcţionau autorizat în case s-a micşorat şi amplitudinea activităţilor

pomenite mai sus. Frica din viaţa de zi cu zi a societăţii române punea stăpânire

şi pe membrii mai în vârstă. La scurt timp după mutarea membrilor bisericii din

str. Arad în biserica din Giuleşti a cunoscut o dezvoltare, pentru câţiva ani,

lucrarea cu tinerii, în special corul. De cor se ocupa pe atunci fratele Titi

Manolescu. Se făceau ieşiri ale tinerilor, în timpul verii, la Săbăreni, pădurea

Andronache. Dar se făceau şi alte activităţi pornite din spirit frăţesc de ajutorare.

Nu uit că lângă biserică locuia un tânăr abia căsătorit şi cu o situaţie precară,

Trache. El se chinuia să facă liceul la seral pentru a avansa ceva în slujbă.

Spontan unii tineri cu liceul terminat sau cu facultate au început să-l mediteze. Se

făceau repetiţii de cor de la ora 18 la 20 o data sau de două ori pe săptămână.

După această oră fraţii tineri de care am pomenit mergeau la fr. Trache abia venit

de la liceul seral şi făceau meditaţii.

A doua zi tinerii de care vorbeam mergeau de dimineaţă care la liceu, care la

facultate, care la muncă. Nu simţeau nici o oboseală. Mare le-a fost bucuria când

l-au văzut pe fratele lor cu liceul terminat.

Au venit şi anii ’60 despre care am scris în capitolele 2 şi 3. În această perioadă

cateheza a fost treptat preluată de pastor. După încă ceva ani candidaţii făceau

câteva lecţii dogmatice în preajma botezului. Cu o slujbă premergătoare actului

de botez, candidaţii erau prezentaţi bisericii. Li se puneau câteva întrebări, iar

biserica valida candidatul. Totul devenise un ritual. Iar la acest ritual din ce în ce

mai puţini candidaţi.

Şedinţele de comitet erau însă destule. Se făceau procese-verbale pentru fiecare

lucru mărunt din biserică. Cinci membri în comitet, inclusiv pastorul. La

biserică, în timpul săptămânii, dacă veneau zece, iar duminica douăzeci de

enoriaşi. Departamentul avea acces direct la datele despre cine frecventează

biserica, despre cine s-a botezat de curând, despre ce mai face fiecare enoriaş pe

acasă ...

NĂDEJDEA în Dumnezeu

97

Ședințe de comitet fără procese-verbale

Sosiră şi anii ’80 despre care am pomenit în capitolele 6,7 şi 8 a părții a II-a.

Tânărul pastor venit de la Petroşani avea deja experienţa tristă a dorinţei celor de

la Secu de a şti „totul”.

Treptat treptat şedinţele de comitet au dispărut. Procese verbale nu se mai făceau,

iar registrul de membri nu prea mai era completat. Comitet exista, se întâlneau,

dar nu rămânea nimic scris. De ce toate acestea?. Simplu. Când era „săltat” de

tovarăşi de pe stradă şi dus la întrebări (lucru întâmplat de mai multe ori) putea

să tacă sau să răspundă evaziv, căci nimic nu era scris din ce îi interesa pe ei.

Împuternicitul de la Departament nu mai avea rapoarte, nu mai putea transmite și

el mai departe... Aceasta deranja mult pe potentații zilei.

(Vezi ANEXA 11 Portretul împuternicitului de la Departamentu Cultelor)

Cateheza, botezul tinerilor-copii și cel de „urgență”

Cateheza era făcută în aproape toate zilele de slujbă. În scurt timp s-a ajuns la

patru zile de slujbă şi la cinci servicii religioase săptămânal. O zi consacrată

pentru rugăciune, una pentru slujba din cursul săptamânii, una pentru repetiţie de

cor, iar dumineca dimineaţa slujbă şi seara slujbă pentru tineret. Când a început

„potopul” botezurilor, întrebările specifice catehezei se puneau din mers, adică

unde îl apucai pe pastor sau unde apuca el pe candidat. În destule cazuri

duminica dimineaţa se anunţa un număr de candidaţi. Aceştia urmaseră acest stil

de cateheză şi studii creştine, dar seara la botez mai apăreau solicitanţi care nu

voiau să plece până nu erau botezaţi. Omeneşte totul părea dezorganizat. Chiar

aşa şi nimic nu era organizat de noi enoriaşii sau noi membrii comitetului din

Nădejdea. Totul devenea organizat de Duhul Sfânt.

Ca să fiu mai clar iată câteva

exemple.

Eu nu eram pentru botezul

copiilor la 12 ani. Citisem de

atâtea ori că părinţii Iosif şi

Maria l-au căutat trei zile pe

Isus când avea 12 ani şi el era

la... Dar una este să fii la templu

şi alta să te botezi la 12 ani,

ziceam eu. Când, într-o

duminică dimineaţa, fata mea,

Alina, după slujbă s-a dus la

pastor şi i-a cerut să o boteze la

slujba de seară.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

98

Fiindcă venise a treia oară la el pastorul mi-a comunicat hotărârea fermă a fetei

mele.

Mi-am zis în sinea mea „o copilărie”.

Tinerii s-au strâns în după amiaza aceea la familia Cioc, aproape de biserică.

M-am dus acasă hotărât să discut problema doar cu El. M-am închis în dormitor

şi am început să strig către Domnul: „vorbeşte-mi clar, Tată, nu vreau să fac nici

voia mea nici a pastorului şi nici a fetei mele, numai a Ta”. Nu ştiu cât a trecut,

un ceas poate mai mult, dar după aceea am avut curajul să ascult ce voia El. Am

deschis Biblia. Eram cu ochii închişi, când am pus copilăreşte degetul pe un

verset din evanghelia după Luca18:16 Isus a chemat la Sine pe copilaşi, şi a zis:

„Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este

a unora ca ei”. Nici un alt verset nu m-ar fi putut convinge, dar acesta nu era un

simplu verset, era cuvântul Lui pentru mine atunci şi de atunci. Tot la 12 ani a

fost botezat şi un băiat care venea cu mama lui la biserică. Numele lui, Răzvan

Mihăilescu, actualmente pastorul bisericii Râul Vietii.

În acea seară au fost destui botezaţi, dar la câţiva Duhul Sfânt le-a shimbat calea

fulgerător ca şi Alinei.

Unul dintre ei, proaspăt candidat, era tare în vârstă şi făcuse o greşeală mare la

serviciu. Dorea să se sinucidă. Îşi pregătise şi ustensilele, o sârmă de cupru legată

de brâu la un capăt şi cu o piatră la celălalt capăt, pe care intenţiona să o arunce

peste firul de înaltă tensiune de la calea ferată. Planul i l-a făcut cel rău pentru a

fi al lui. Duhul Sfânt avea alt plan. A fost copilul Domnului, el şi soţia sa până au

plecat „acasă”.

Un alt caz pe care l-am cunoscut direct a fost tot cu un candidat pe loc fără

cateheză. Era tot într-o duminică de botez. Dimineaţa la slujbă se anunţaseră

şapte candidaţi. La sfârşit ca de obicei cei ai casei luau musafirii de la marginile

capitalei sau din provincie la prânz la masă. Soţia invită pe un domn venit din

provincie la noi la masă. Discutând aflăm că este din Paroşeni. Era subinginer

avea destui oameni în subordine şi îi era ruşine să meargă cu pocăiţii din zona lui

natală.

Auzise de biserica Nădejdea de la nişte colegi din Petroşani. A dorit să vină să

vadă cu ochii lui cum este pe aici. În toată fiinţa lui se dădea o luptă. Atunci nu

ştiam ce este, dar la slujba de botez seara a insistat să fie botezat în regim de

urgență. El era al 4-lea din candidaţii suplimentari. Nu a fost pentru el nici haină

de botez. Bine că avea cămaşă albă, deşi nici aceasta nu ar mai fi fost un motiv

de opreliște pentru el.

Seara a plecat la gară.

A doua zi trebuia să ducă oamenii din subordine la lucru.

Am primit peste ceva timp o scrisoare de la el.

Se împăcase şi cu soţia de care dorea să se despartă.

Nu îi mai era ruşine a fi numit pocăit.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

99

Studii creștine.

Ar mai fi multe despre cum se făcea cateheza, dar să pomenim şi cum se făceau

studiile creştine. Începuseră a pătrunde materiale tipărite cu studii aprofundate

despre Vechiul şi Noul Testament, despre epistola către Galateni ş.a. Nu uit

primirea primelor materiale creştine tipărite. Ne aflam foarte mulţi din biserică la

nunta fratelui Cornel Tripe la Suplacu de Tinca în Bihor. Cornel, bun gazdă, cum

a fost mai tot timpul, ne caza pe fiecare pe unde apuca în casă sau prin vecini.

Era un 1 Mai. Aveam câteva zile libere. Apare şi Buni venit de undeva de prin

ţară, ne strânge pe cei mai „copţi” (Gherghin V., Cioc A., Dancu I., subsemnatul)

şi ne spune : „avem materiale foarte bune de studiu trebuie să învăţăm mai multe

despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”. Deschide o valiză şi împarte la fiecare câte

trei carţi şi un caiet de studiu în ediţie de lux. Pentru noi, cei de dincoace de

cortina de fier, ni se părea „mană”. Sosiţi în Bucureşti s-a început studiul în

grupuri prin case. Pastorul era mai peste tot, dar a fost foarte mult ajutat în

această direcţie de fraţi ca: Deac V., Liviu C, Peia T. ş.a.

Doar pâine și parizer, dar multă părtășie

Doar câteva amintiri despre vizite la sărmani, bolnavi şi enoriaşi.

Vizitele la enoriaşi nu erau calculate, planificate.

Ce spunea Duhul Sfânt aceea se făcea.

O dată, un frate pe juma’ rom îi face invitaţie pastorului să-i viziteze bojdeuca.

Stătea singur. Cum ajunge pastorul acasă la fratele pomenit, acesta scoate dintr-

un dulap (nu avea frigider) un pachet din hârtie cu salam, parizer şi o franzelă.

Le pune pe mica măsuţă din bojdeucă, el se aşează pe pat, iar pe pastor îl invită

să stea pe singurul scaun din locuinţă.

Pastorul întreabă: de ce m-ai chemat, frate?

Fratele juma’ rom răspunde: sunt taaare singur şi taaare am dorit să mănânci cu

mine. Vrei şi ceapă?

S-au rugat împreună, au mâncat împreună şi au rămas fraţi şi prieteni în Domnul.

Nu au fost singuri la acea masă bogată.

Saris Varvara (Betty) - 30 de ani de luptă în rugăciune pentru alții

Sora Saris Varvara era iubita bisericii. Toți o strigam Betty. Fostă ballerina, după

un accident petrecut pe scenă, rămâne un timp cu pareză, ca apoi boala să

avanseze şi să ajungă în cărucior. A fost tot timpul o luptătoare. Starea de pareză

parțială se agrava. Printr-o familie de creștini vizitează biserica Nădejdea. Aici se

aruncă în brațele Domnului. Deși boala se agrava, starea ei spirituală din contra

mergea spre culmi. După botezul dânsei pastorul Buni Cocar se ducea des pe la

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

100

sora imobilizată în casă. Sora Varvara se ruga tot timpul. Nu pentru, ea ci pentru

alţii, pentru lucrarea din Nădejdea. Cine o vizita pentru a o încuraja pleca el

îmbărbătat. Într-o zi pastorul s-a dus la dânsa în vizită. Pe vremea aceea vizitele

se făceau circulând per pedes apostolorum sau cu busu’. Înainte de plecare

doreşte să trecă pe la toaletă. Observă vasul de la W.C. crăpat rău. Iese din

apartament şi îi spune lui Bebe că se întoarce imediat. Sora a locuit într-un bloc

de confort doi din Drumul Taberei împreună cu Bebe (fiul adoptat dintr-o familie

foarte numeroasă care la acea dată nici nu avea serviciu).

Pastorul ia busu’ şi peste o oră vine pe jos cu un vas de W.C. nou cumpărat şi

sună la uşă. Bebe rămâne înmărmurit: frate pastor… aşa… singur… pe jos ?!

Răspuns: nu… nimic, aşa se cade, uite şi 300 lei pentru instalator. Eu am plecat,

nu o deranja pe Betty, las-o să doarmă şi să nu ştie nimeni.

Această întâmplare am aflat-o peste douăzeci de ani, chiar de la Bebe într-una

din vizitele mele la scumpa noastră sora Betty. Pastorul rămânea fidel celor din

Matei 6:3 Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta.

Un alt episod demn de menționat, pe care l-am aflat târziu, despre sora noastră

Varvara s-a petrecut prin 2004. Starea sanătații ajunsese la limita minimă. Era

bolnavă de peste douăzeci de ani. Ca să puteți înțelege mai bine, cu greu mai

suporta să stea una două ore pe zi intr-un scaun cu rotile. Nu mai putea sa-și țină

nici capul și cerea să fie pusă din ce în ce mai des culcat în pat. O prietenă pentru

a îi mai alina suferința, la recomandarea unor medici, o internează la un spital din

Târgu Mureș pentru un tratament de tonifiere.

Saris Varvara - Betty

după accident (foto stânga), printre prieteni

cu Rita, cea care a îngrijit-o, femeia cu

copilul în brațe (foto dreapta)

NĂDEJDEA în Dumnezeu

101

În scurt timp, bolnavele din salon rămân uimite de puterea ei spirituală și

ascultau vestirea Cuvântului de la o mână de piele și oase. Curând și medicii

realizează că această mână de piele și oase este de fapt un munte de credință.

A stat trei luni în spital, starea fizică nu s-a îmbunătățit, dar medicii făceau deja

un obicei în a o pune pe căruț și a o duce în sălile de tratament sau de operație

pentru a se ruga pentru bolnavi și pentru ei.

Pe câți a întărit și la câți a adus alinare doar El o știe.

Trei luni o bolnavă pe prag de moarte nu s-a gândit la ea, ci la frații ei de

suferință, pe care i-a călăuzit pe drumul către Cer spre care mergea și ea plină de

siguranță. Îngerul Domnului era lângă ea.

A fost dusă acasă și în continuare s-a luptat, mijlocind în rugăciune, pentru mulți

destul de sănătoși fizic, dar șchiopi sau ciungi spiritual.

Sora noastră, așa cum zăcea la pat, nu înceta să se roage și pentru pastorul ei

Buni. Chiar dacă se afla departe, „peste baltă”, (a se citi în SUA), pentru ea se

afla acolo aproape în rugăciunile ei către Domnul.

Într-una din vizitele fratelui Buni Cocar în țară (anul 2010), pentru a vesti

Cuvântul și a mai da din cărțile sale la cei dragi, a trecut cum îi era obiceiul și pe

la Betty. L-am însoțit și pot să vă relatez din „sursă directă” cele întâmplate.

De cum l-a văzut intrând pe ușă Varvara îi șoptește că are ceva să-i spună din

partea Domnului.

Buni se făcu mic lângă patul sorei, iar dânsa privindu-l direct în ochii înlăcrimați,

cu o voce plină de hotărâre a spus: „datoria mea este ca să rămân la

cabacalâcuri, iar a ta să mergi mai departe la luptă”.

Lacrimile au pornit mai tare să-și facă loc pe obrazul celui ce era trimis înainte la

luptă.

Am înțeles toți cei prezenți cuvântul transmis de Domnul prin sora Betty. Rolul

ei era de a păzi prin rugăciune cabacalâcurile, (așa pronunța sora de origine

maghiară cuvântul calabalâcurile - greutățile), celui ce mergea mai departe la

luptă.

1Sa_25:13 Atunci David a zis oamenilor săi: „Fiecare din voi să-și încingă

sabia”! Și fiecare și-a încins sabia. David și-a încins și el sabia, și aproape

patru sute de inși s'au suit după el. Au mai rămas doar două sute la

calabalâcuri.

Am înțeles însă și că Dumnezeu răsplătește deopotrivă atât pe cel ce păzește în

spatele frontului, cât și pe cel ce luptă în linia întâi, împotriva celui rău.

1Sa_30:24 Și cine v'ar asculta în privința aceasta? Partea trebuie să fie

aceeași, atît pentru cel ce s'a pogorît pe cîmpul de bătaie, cît și pentru cel ce a

rămas la calabalîcuri; s'o împartã deopotrivă.

Cu doar câteva zile înainte de a trece la Domnul, am avut cinstea să stau de

vorbă singur cu ea cîteva ore. Întrerupea conversația destul de des și mă întreba:

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

102

Fratele Dan ce mai face? Fratele Buni când mai vine? De scumpul meu frate Vali

ce mai știi? Fratele Gabi cum o duce? Sora Gicuța se simte mai bine? Ce știi de

sora Iulia și Nic …. Erau cei de pe lista ei de rugăciune din fiecare noapte.

A mai trecut puțin timp și…

Era o dimineață de februarie din 2013 la cimitirul din Măgurele. Gerul parcă voia

să strice atmosfera de la serviciul de înmormântare. Brusc soarele a încălzit și la

propriu pe cei veniți să o conducă pe ultimul drum. Nu erau puțini. M-am uitat

atent la cei prezenți erau din diferite biserici. Dar aproape toți erau bucuroși și

făceau parte din Nădejdea. Este adevărat erau cei din Nădejdea cea de altădată.

Nu voi uita niciodată că Betty s-a rugat până în ultima clipă și pentru Nădejdea

de azi și pentru cea de mâine. Nu uitați nici voi!

Despre răspândirea învăţăturilor creştine şi a Sfântului Cuvânt în

Bucureştii anilor ’80

Pastorul era mereu nemulţumit că prea puţini aud şi primesc cuvântul, deşi

cererea era mare. Într-o zi se afla pe lângă Universitate. Ioan Alexandru ţinea

prelegeri despre Ţara Sfântă. Buni avea în mână un Nou Testament. Un student îl

întreabă de unde îl are. Intră în vorbă cu tânărul şi, văzând interesul pentru a-L

citi, i-L face cadou. Bucuria a fost uriaşă pentru amândoi, parcă erau deja

prieteni.

De atunci Buni nu mai ieşea în oraş fără câteva N.T. şi ceva materiale creştine,

de obicei tractate. De la el ne-am molipsit şi noi. Nu aveam talentul a vorbi cu

oamenii de pe stradă, dar puneam şi noi umărul. Liviu C., Tripe C. și alți tineri

din Nădejdea puneau în cutiile poștale cartea de vizită a bisericii și mesaje

creștine.

Alții, percum subsemnatul, ne urcam într-un maxi taxi şi lăsam pe locurile libere

Nou Testamente sau tractate. Când se urca lumea la staţiile următoare mare ne

era bucuria când vedeam oamenii luând Noul Testament de pe scaunul pe care

urmau să se aşeze şi îl citeau sau îl băgau cu teamă în buzunar. Eu, cel puţin, nu

am văzut unul măcar să-l fi aruncat.

Un alt mod de transmitere a învăţăturilor creştine către laici a fost tot unul

neortodox „fotbalul”. Da, fotbalul, nu vă miraţi.

Totul a început, spun unii, în mod hazardat, dar cred că inspirat de Duhul Sfânt.

Tinerii din biserică doreau să iasă la iarbă verde.

Pastorul, mare amator de fotbal, a mers cu ei la Băneasa. Aveau şi chitări şi

acordeon. Au cântat de se uita lumea chiorâş la ei. Multora le plăcea. Mare le-a

fost surpiza, când creştinii au început să joace fotbal.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

103

Dintre laici unii mai îndrăzneţi au întrebat: putem să jucăm şi noi? De ce nu, a

fost răspunsul.

În timpul meciului laicii mai loveau, mai înjurau, dar mirare: nu primeau şi ei

ghionturi sau înjurături.

Ce este cu tinerii aceştia? Sunt altfel !

Aşa duminica asta, aşa duminica viitoare, apoi întrebarea: voi de unde sunteţi ?

„Veniţi şi vedeţi” a fost răspunsul.

Au venit şi mulţi au devenit creştini. Un grup dintre aceşti tineri convertiţi prin

„fotbal” şi viaţă creştină în biserica Nădejdea este cel al tinerilor de la Tamaş

(anii ’80) .

Ar fi multe de povestit despre cum se făceau vizitele enoriaşilor şi bolnavilor,

cateheza, studiul Bibliei, răspândirea materialelor creştine (tractate, N.T., Biblii

şi altele).

Mă repet, scopul pomenirii acestor activităţi ale bisericii din Giuleşti nu este

acela de a fi comparate în diferite perioade, ci acela de a nu se uita.

Biserica Nădejdea nu a fost niciodată o biserică mare, dar nu a fost nici continuu

una mică.

A părut că este tot timpul alături de cel ce le era lider, dar în interiorul ei ştia şi

simţea că singurul lider este Duhul Sfânt. De aici a apărut şi contrazicerea pe

anumite perioade între liderul pământesc şi enoriaşii simpli.

O biserică mare presupune existenta unor avantaje practice reale, dar

dezavantajele sunt mai multe în comparaţie cu o biserică mică. Aceasta este

adevarat mai ales în cazul în care se urmăreşte creşterea spirituală a bisericii.

După „spargerea cuibului” (anul ’85), ce se opunea directivelor impuse de secu’,

venite prin Departament sau Uniune, tinerii lucrători s-au răspândit în Bucureşti

şi ţară.

La fel în primul veac Biserica din Ierusalim a fost spartă. Victoria celui rău a fost

transformată de Duhul Sfânt în victorie. Numele victoriei răspândirea

creştinismului în lume.

Ce s-a întâmplat cu acei tineri creştini din Nădejdea, majoritatea botezați în

Giuleștii anilor ’80?

Pe ei nu dădea nimeni doi bani.

Erau simpli, fără ifose teologice, fără studii de omiletică.

Nu îi voia nimeni. A avut nevoie de ei doar Duhul Sfânt. Era de ajuns. Ce au

făcut ei?

Sau mai bine zis ce a făcut El prin ei.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

104

Iată câţiva:

Răzvan Mihailescu botezat la 12 ani, pastor biserica Râul Vieţii

Mitrofan Timotei director la Liga Bibliei și presbiter la Râul Vieţii

Nelu Ţone pastor biserica din str. Gherghiţei Bucureşti

George Ţone pastor biserica din Pantelimon

Căprar Liviu pastor biserica Popa Rusu şi apoi la Timişoara

Pârvu Daniel pastor biserica Bob de Muştar

Moloce Costel pastor biserica str. Gh. Asachi, plecat „acasă”.

Petrică Pleşoianu diacon biserica Galaţi

Tripe Cornel a înfiinţat biserica din Otopeni

Marin Atudosie fundaţie susţinere copii fără familie din Bistriţa

Dan Tudor diacon bis. română din Bruxeles înfiinţată de Pârvu D.

Marius Tudor pastor misionar în Albania

Aurel Cojoc pastor misionar și plantator de biserici în mediul rural

Titus și Ioan Peia (frați de corp) pastori

Daniel Stanger pastor la biserica baptistă Isus Mântuitorul,

fondatorul bisericii mesianice din București,

actualmente misionar în Nazaret Israel.

Cristi Pană pastor biserica Metanoia din Austria

Am lăsat câteva rânduri necompletate, căci sunt sigur că dumneavoastră mai

cunoaşteţi şi pe alţii care, chiar dacă nu sunt pastori, fac lucrarea Lui prin țară și

au plecat din cuibul spart.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

105

II.10.

1986 - sfârșit sau nou început ?

Paranteza numită timp în care noi ne petrecem setul de alegeri între bine şi rău pe

acest pământ curgea mai departe. Din 1986 înainte, enoriaşii bisericii „Nădejdea”

din Giuleşti au început să fie mai circumspecţi. La începutul acestei perioade nu

au primit pe oricine ca pastor. Peste ceva timp cînd pastorii ce slujeau se vedea

că-s cu „puterea”, unii membri au plecat în alte biserici, alţii au fost excluşi iar

alţii au mai rămas să încerce a schimba în bine ceea ce era mai neroditor.

Primul pastor după aceste evenimente a fost Daniel Cocar. Nu a rezistat prea

mult, doar câteva luni în primăvară. Departamentul nu putea să accepte ca

„urmaş” tocmai pe vărul celui care le făcuse atâtea probleme. Legătura de sânge

nu trebuia tolerată, „suflau şi în iaurt”.

Subsemnatul a încercat o soluţie de rezolvare temporară, alături de alţi membri

din comitetul bisericii Nădejdea, propunând pe pastorul Taloş Vasile de la

biserica din str. Iuliu Valaori ca pastor delegat. În adunarea generală la care a

fost prezent din partea uniunii și pastorul Geabou Alex. fratele Taloş Vasile a

refuzat politicos dar ferm propunerea. Încă se simţea slăbit. În primăvara acelui

an avusese loc „accidentul”. Iată chiar descrierea dânsului

„Pe data de 11 Martie, 1986 o tentativa de ucidere într-un accident provocat

de o basculă de 16 tone a Ministerului de Interne care a intrat în maxi-taxiul

cu care mergeam spre casă. Şi aceasta pentru că am refuzat să mă angajez că

voi respecta un Decret nepublicat care interzicea relaţiile cu străinii.

Conducerea Uniunii Baptiste de atunci ne prelucrase în şedinţă acel Decret

nepublicat împreună cu Departamentul Cultelor şi cu un tovarăş de la

Externe. M-am împotrivit public şi în particular. Mi-au promis că îmi vor

arăta Decretul. Şi după zece zile s-a produs accidentul. Am fost lovit la cap.

La spitalul de neurochirurgie a sosit un ofițer în civil şi a interzis medicilor

să mă interneze. Până în luna Octombrie nu puteam să stau în picioare mai

mult de 30 minute deoarece îmi pierdeam echilibrul.”

din BISERICA SI SECURITATEA

Pastor, Vasile Alexandru Talos

Ce mi-a explicat timp de două ore pastorul Taloş Vasile în maşina dânsului, după

acea adunare generală, m-a îngrozit, dar m-a făcut să înţeleg că îi ceream prea

mult pentru acele vremi.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

106

L-a acea adunare generală l-a propus pe fratele Ştefănuţi Iosif din Brăila, ca

pastor girant. O perioadă scurtă, câteva luni, dânsul a păstorit biserica din

Giuleşti.

În perioada septembrie 1974 –

septembrie 1989, a păstorit Biserica

din Brăila şi Biserica Baptistă din

Galaţi, slujind oriunde era chemat.

Bisericile au crescut şi noi puncte de

misiune s-au înfiinţat în zona din

jur.

În perioada aceea a fost activ în

cadrul Comunităţii de Bucureşti,

slujind pentru o vreme ca secretar al

acesteia, colaborând îndeaproape cu

pastorii Sărac Iosif, Geabou Pascu,

Vasile Brânzei şi Vasile Taloş,

alături de care şi împreună cu Petru

Dugulescu a iniţiat celebra scrisoare

deschisă adresată lui Nicolae

Ceauşescu, document semnat de 66

de pastori baptişti. Răspândirea

Evangheliei şi deţinerea de literatură

religioasă era un delict pe vremea

comunistă, dar Dumnezeu i-a oferit

protecţie şi oameni de încredere cu

care să conlucreze, cum ar fi: Mircu

Cocar (unchiul pastorului Buni

Cocar), Silviu Cioată, Elena, Silvia

şi alții.

Şi fratele Ştefănuţi Iosif era un luptător, nu se lăsa cu una cu două, împotriva

celor de la Departament sau Securitate. Avea şi experienţă, a făcut parte dintr-un

grup de rezistenţă spirituală, intitulat conspirativ „Tardelaşul”, împreună cu

Vasile Taloş, Vasile Brânzei şi Iosif Serac.

Avea însă alt stil mai „a la long”. Vremile erau fierbinţi însă. Se apropiau

schimbări mari pe plan geopolitic. Ceaușescu se comporta din ce în ce mai dur.

„Drepturile omului și rezolvarea problemelor religioase” cerute de SUA pentru

prelungirea Clauzei națiunii celei mai favorizate deveniseră vorbe goale.

Republicanul Ronald Reagan nu mai era așa de ușor de dus cu preșul, precum

democratul Jimmy Carter, mai ales după apariția Orizonturilor roșii a lui Ion

Pacepa.

(Vezi ANEXA 12 Motivele retragerii Clauzei națiunii celei mai favorizate)

Pastorul Ştefănuţi Iosif

După 20 de ani de la girarea Nădejdii

NĂDEJDEA în Dumnezeu

107

După citirea cărții Orizonturi

Roșii, Reagan a ajuns să

numească lucrarea „biblia mea

în ceea ce privește felul cum

tratez cu dictatorii”.

Tovarăşii erau alertaţi la

maxim, făceau deja greşeli,

apelau la soluţii extreme.

Împotriva unora dintre

neoprotestanţii reticenţi,

Securitatea a recurs şi la

măsuri radicale, inclusiv la

asasinate, concepute în

laboratoarele temutei poliţii

politice şi puse în aplicare de

echipe operative (spre

exemplu, cazul pastorului baptist Vasile Gherman, în 25.06.1988). Relaţiile

externe ale cultelor din România erau atent supravegheate.

Cei de atunci ca STÂNGU IULIU, PAVELESCU, IVAN BACIU, MIHU,

TURCU, PROFESORUL, FAGURE, PASTORUL au conlucrat cu „zeii roşii”,

făcând „mult bine”.

Dar să revenim la NĂDEJDEA anului 1986, mai precis în perioada vară-

toamnă, când era pastor girant fratele Ştefănuţi Iosif din Brăila, ajutat local de

fratele Căprar Liviu. Fără consultarea bisericii, frații Dancu I. și Cioc A. discută

inițial cu pastorul Geabou Alex. După aceasta, împreună și cu secretarul bisericii

Tripe Cornel au discutat cu prof. dr. Talpoș Vasile de la seminarul teologic

baptist (pe atunci nu slujea ca pastor în București, ci doar ca pastor girant la bis.

23 August) dacă ar opta pentru Nădejdea.

Fratele pastor Ştefănuţi Iosif cedează presiunilor de la Culte și implicit de la

Departament, mai ales după vizita unei delegații ad-hoc constituite (a se citi fără

girul bisericii) formată din D.I., C.A. pomeniți puțin mai sus și tânărul (pe

atunci) Remus Ciobanu, un baptist entuziast, ce le-a fost ghid și șofer cu pro-

pria-i mașină până la Brăila. Zvonistica venită de „sus” și-a făcut și ea „treaba” -

penticostalii o să pună mâna pe Nădejdea. Privit din exterior așa și părea.

Majoritatea covârșitoare a membrilor doreau în continuare să depindă doar de

Duhul Sfânt și nu de Departament.

Cu girul Uniunii, biserica Nădejdea se trezește cu un pastor impus de

Departament. Biserica neavând un pastor „cu carnet”, fără alegeri, îi este

prezentat de către prof. Dr. Bunaciu Ioan noul ei conducător prof. Dr. Talpoș

Vasile.

Congresmanul republican Frank Wolf,

înmânează primul exemplar al

ORIZONTURILOR ROȘII,

președintelui Reagan

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

108

Mișcările au fost rapide și nu s-a ținut cont decât de ... dorința Departamentului.

În Uniunea Baptistă și în Giulești trebuia să fie liniște.

Liniștea s-a instalat.

În Nădejdea deja se crea istoria falsă precum că fratele Tripe Cornel ar fi fost, în

acea „vară fierbinte”, unul dintre înfăptuitorii instaurării noii conduceri.

Fratele Tripe Cornel în perioada aceea nici nu putea fi printre cei câțiva care s-au

ocupat de aducerea ca pastor a fr. Dr. Talpoș Vasile.

Simplul motiv se afla la Timișoara pentru examenele de vară și sfârșit de an de la

facultate. Cînd a venit, din nou în București, deja totul era de domeniul

trecutului, era istorie.

Cei ce participaseră la trezirea din Nădejdea anilor ’80-’85 au fost marginalizați

și numiți buniști.

Cei ce susțineau și verbal puterea Duhului Sfânt au fost marginalizați și excluși

cu sau fără „indemnul” Uniunii sau a Departamentului (amintim familiile I. D.,

P.D.).

Peste ani aceste probleme s-au acutizat.

Cuvintele din Marturisirea de credință:

„Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu scris prin inspiraţia Duhului Sfânt e singura

regulă şi normă de credincioşie şi purtare în viaţa aceasta” au devenit la

majoritatea liderilor „chimval zângănitor”.

De ce? De ce? Simplu.

Politichia celor infiltrați în perioada Comunistă în funcțiile de conducere a

Uniunii ajutați de Departament și nu în ultimul rînd de Securitate a rămas aceiași.

Chiar și acum când dovezile sunt pe masă, la îndemâna orișicui care vrea să

cunoască adevărul, se alege negarea sau în cel mai bun caz eschivarea lui.

Lucrurile descoperite sunt ale noastre, cele ascunse sunt ale lui Dumnezeu.

(Vezi ANEXA 13 Cum folosea Securitatea

colaboratorii din conducerea Uniunii)

Dar să revenim la NĂDEJDEA anilor ’60-’80.

Măcar tinerilor avem datoria a le spune, a le face cunoscut ce a fost. Datorită

netransmiterii adevărului, aşa cum a fost, generaţia de mâine va fi în continuare

una de sacrificiu, una manipulată.

Simpla transmitere către enoriaşi a unor ordine primite de la

securitate la prima vedere părea ceva inocent. Dar…

Simpla transmitere către securitate a unor informaţii despre fraţii tăi

la prima vedere pare cel puțin întinat. Dar…

NĂDEJDEA în Dumnezeu

109

Dumnezeu doreşte ca voinţa Lui să fie mai scumpă decât voinţa mea.

Dacă atunci eu, simplu creştin, sau el, turnător (colaborator al securităţii) am ales

spiritul de autoconservare, suntem la fel de vinovaţi.

În acei ani roșii, Dumnezeu a dorit chinuiala noastră? Nu.

Întotdeauna Dumnezeu vrea să pleci de lângă suferinţă, dar fără compromis cu

Satana.

Cei trei tineri din Babilon au fost aruncaţi în cuptor nu pentru că au jignit pe

împăratul, ci pentru că au jignit pe împăratul care se credea Dumnezeu. Problema

cu scăparea nu trebuie să fie treaba noastră. Nu trebuie să ne ancorăm în salvare,

ci în Salvator.

Apelurile „hai să uităm”, sunt doar un strigăt de solidaritate între victimă şi

călău. Ipocrizia nu este spusă este trăită şi nu uitaţi tineri puterea strică.

Un ultim gînd.

Un om cu acces la Biblie şi Adevăr nu poate face rău.

Peste ani Peste vremi, între anii 2000-2013, cănd în societatea romînească s-au întâmplat

atâtea lucruri care nu am fi dorit să aibă loc. Când politica, morala și spiritul

creștin au făcut în continuare destule compromisuri, enoriașii din biserica

Nădejdea au căutat adevaratele valori în adevărul biblic. Mulți dintre ei au ținut

legătura cu „zănatecul pastor de odinioară”. Da, ce făcea Buni Cocar, pastorul

anilor ’80 al Nădejdii ? Simplu, se ținea „scai” de Domnul.

Mai precis respecta: (Deuteronom 18:13) Tu să te ții în totul totului tot, numai

de Domnul Dumnezeul tău, și El nu l-a lăsat nici o clipă îl susținea și-i dădea

vârtos de lucru pe ogorul Lui.

A început să-i viziteze cel puțin anual pe

acei tineri creştini de odinioară, din

Giuleștii anilor ’80, ce acum prin munca

lor facută la îndemnul Duhului Sfânt

erau mai peste tot în țară. Așa că Buni

Cocar, pastorul de odinioară, a simțit

nevoia să scrie pentru ei, să se

întâlnească și să aibă părtășie cu ei. Așa

au apărut 12 titluri de cărți creștine

scrise de Buni Cocar, în nici zece ani,

special pentru români. Cu trecerea

timpului numărul românilor din SUA, ce

erau îndemnați de Duhul Sfânt să se

boteze prin pastorul Buni Cocar a

început să fie egalat de cei botezați în

vizitele de lucru ale pastorului în

România. 2004 Botez la Berceni după o

evanghelizare

la Biserica „Golgota”

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

110

2009 Botezuri și alte servicii de urgență în

casele creștinilor din București

2013 Seminaristul de altădată

este primit cu bucurie la

fiecare vizită în biserica

„Golgota” din N. Titulescu

2007 Bucuria reîntâlnirii

dicipolului cu maestrul său

Buni Cocar și Taloș Vasile

NĂDEJDEA în Dumnezeu

111

2013

Vizită, predică

și lansare de carte

a fratelui Buni Cocar

în Nădejdea

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

112

Creștinii români, din România și diaspora și nu numai, l-au contactat des pe

pastorul Buni Cocar. Din desele lor întrebări și solicitări de sfaturi a apărut la

emisiunile creștine de televiziune Oameni și perspective (proiect încheiat în

2011), Față în față și Minuni obișnuite (continuă și în 2014) cu sprijinul RTN

Chicago.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

113

II.11.

Mărturii ale trecutului Relatate chiar de cei ce le-au trăit

Cel ce relatează următoarele a făcut parte din LUCRAREA CU BIBLII și

BISERCILE DIN CASE în plină eră comunistă. Cele relatate sunt „la prima

mîna și fără adăugiri”.

LUCRAREA CU BIBLII

În perioada anilor 1946-1989,

respectiv în plină perioadă

comunistă, nu s-au tipărit biblii,

decât după intervenția fraților din

apus și acestea într-un tiraj foarte

redus sub auspiciile bisericii

ortodoxe.

Deci BIBLIA, strictul necesar

pentru un creștin evanghelic și nu

numai, lipsea. Numărul creștinilor

a crescut, în ciuda potentaților

zilei care nu doreau aceasta, dar

bibliile deveniseră foarte rare.

Acest fapt a devenit cunoscut

fraților din apus care au cheltuit și

au tipărit biblii și literatură

creștină în limba română. Ele erau

tipărite, dar cei din țară trebuiau să se organizeze pentru primirea și distribuirea

lor. Amintesc tinerilor de azi că în acea vreme de „negură” deţinerea de

literatură religioasă era un delict și se pedepsea dur.

Cu toate acestea s-au organizat, în diferite locuri din țară, grupuri de frați și

surori care au acceptat fără nici o rezervă, știind ce-i așteaptă dacă sunt prinși,

periculoasa operațiune LUCRAREA CU BIBLII.

Aceste grupuri nu se cunoșteau, iar un grup se reducea la câteva persoane. Nu

aveau voie să vorbească despre lucrare nici unii cu alții, iar destui nu erau nici

măcar înscriși în registrul unei biserici. Aceasta pentru cazul în care o să fie

arestați să nu facă necazuri bisericii din partea anchetatorilor. Numărul acestor

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

114

grupuri pe întreg teritoriul țării era destul de mic, iar felul de lucru diferea de la

un grup la altul, fiecare adaptându-se situației de la fața locului.

Un început de lucrare

Cu un an înainte de

cele ce vi le voi relata,

la mine acasă s-a purtat

o discuție (nu s-a creat

o legătură) cu un frate

creștin evanghelic din

apus care a venit și a

fotografiat persoana

mea și a soției mele. A

fotografiat casa, curtea,

strada și traseul până la

șosea. Mai departe nu

mai cunosc.

.......

În preajma zilei de 20

iunie 1976, eram în

curte cu un nepot al meu ce venise să dea examen de admitere la facultatea de

medicină veterinară.

Adrian Dumitrescu (acesta era numele nepotului), dornic să cunoască adevărul

biblic, a purtat cu mine o discuție pe baza Cuvântului până aproape de miezul

nopții, sub bolta casei la lumina unui bec.

Întrucât curtea mea este foarte bogată în vegetație: pomi, flori, iederă, viță, tufe

de iasomie și liliac, etc., văd că apare ca din întuneri un cetățean mic de statură

dar vânjos care întreba în engleză: Micy, Micy lives here? - Mici, Mici locuiește

aici?

Nepotul meu ce știa engleza mi-a zis: întreabă de dumneata.

– Da eu sunt Miti, am răspuns eu.

Imediat a pus piciorul stâng pe un scaun și de pe picior dezlipește un bilet.

Adevărul era că eram foarte marcați de eveniment, dar în acelaș timp, după două

trei minute în gând, ceva șoptea „aceasta este lucrarea”.

Și așa a fost. Nepotul meu nu știa nimic.

Am citit mesajul.

Eram înștiințat de acest început și că lucrarea va continua.

Fratele american, căci era cetățean american, a spus că va reveni în câteva

minute și iar a dispărut în întuneric.

Fratele Lungu și soția sa Maria

NĂDEJDEA în Dumnezeu

115

A revenit cu două geamantane, le-a lăsat și iarăși a dispărut în întunericul nopții.

Cine a fost nu știu. De atunci nu l-am mai văzut niciodată. A venit și soția mea,

am golit geamantanele în care erau numai casetofoane pentru ascultat biblia

citită. Pe vremea aceea era un lux. I-am atras atenția nepotului să nu șoptească

nimanui despre cele întâmplate.

Pentru acele vremuri acestea erau lucruri periculoase. Eram toți trei plini de

emoție, bucurie și entuziasm. Adrian și-a dat seama de ce este vorba, dar a știut

să tacă.

Domnul Isus l-a bucurat în seara aceea cu o biblie și un frumos casetofon.

De atunci au început sa vină, o perioadă, cam de două trei ori pe lună cu mașini

tip dubiță conduse de băieți sau fete tinere pe care nu-i vedeam a doua oară.

Descărcau în patru cinci minute, îmi înmânau scrisori și dipăreau. Descărcarea se

făcea în timpul programelor TV care pe vremea aceea era foarte redus.

Programul se termina în jurul orelor 22, după care toată lumea la culcare, iar a

doua zi la muncă. Materialele erau cărate de mine și soția mea la ascunzătoare.

Ascunzătoarea era o mini cămăruță în care se pătrundea prin translarea unei

porțiuni de lambriu ce îmbrăca toată camera alăturată. De aici ele erau cărate în

rucsacuri de către cumnatul meu Bozianu Emanuel și fiul meu Lungu Geo pentru

a fi duse la bisericile evanghelicedin țară. La aceste transporturi-călătorii eu și

soția mea nu luam parte. De câteva ori am făcut excepție de la regulă.

La o astfel de

„călătorie” i-am

cunoscut personal pe

frații Nicoliță

Moldovan și pe

Traian Dorz, care ne-

au rugat să le

transmitem „afară”

caietul cu poezii.

Le-am transmis la

frații din apus

manuscrisul cu

poezii și s-au

înapoiat într-o

frumoasă carte

intitulată CÂNTĂRI

NEMURITOARE.

Lucrarea a durat nouă ani din1976 pînă în1984.

În seara zilei de 9 noiembrie 1984 au oprit trei mașini la poartă din care au

coborât aproape zece securiști, au intrat în curte și după o mică discuție de

procedură au început percheziția. Au adus aparate speciade de control și iluminat

Traian Dorz și Nicoliță Moldovan

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

116

(era întuneric). Percheziția a fost făcută peste tot și afară și în casă. (Să vă

ferească Bunul Dumnezeu de așa ceva). Au găsit ascunzătoarea după lungi

căutări și au fost ridicate circa 30 de colete în care se aflau biblii, literatură

creștină, materiale electronicice, casetofoane, îmbracăminte și ceva alimente. Procesul-verbal de percheziție specifică acestea. Cele două martore din procesul-

verbal sunt două vecine ce trăiesc și astăzi. La plecare m-au arestat și pe mine

pentru cercetări.

Mai târziu am aflat cum au dat de mine.

Fratele Constantin Caraman de la frații penticostali a fost pe la mine (deși l-am

sfătuit să nu vină, fiind o persoană urmărită de tovarăși) și a luat ceva material

(cărți, biblii, casetofoane), iar în drum spre Gara de Nord a fost urmărit și arestat,

Începutul și sfârșitul procesului – verbal întocmit

de securitate la percheziție

NĂDEJDEA în Dumnezeu

117

pe data de joi 8 noiembrie 1984. Sub presiune la interogatoriu a dat adresa mea și

astfel a doua seară vineri (vinerea neagră) 9 noiembrie 1984 securitatea a ajuns la

mine.

Ce a urmat la interogatoriu știe Dumnezeu.

Mai menționez doar că i-am rugat ca din BIBLII să nu facă hîrtie igienică.

BISERCILE DIN CASE

Încă din anul 1962 programul bisericilor evanghelice a fost redus, controlat și

chiar dirijat de către statul comunist, conform „indicățiilor” Departamentului.

Față de acestea frățietatea a găsit ca părtășia, închinarea și căutarea Domnului

Isus să fie făcută și în alt mod „necenzurat”, în bisericile din case.

Aceste grupuri, „biserici în case„, au fost la mai toți creștinii evanghelici și mai

peste tot în țară, iar numărul lor real nu este cunoscut nici până în ziua de azi.

Riscul participării la aceste biserici era mare, dar și foamea după Cuvânt era

mare. Dacă o biserică de acest fel era descoperită toți cei prezenți deveneau

urmăriți și primeau amenzi foarte mari (greu de suportat în acele vremuri). Li se

creau probleme la serviciu direct proporționale cu importanța funcției deținute.

Acestea ajungeau până la desfacerea contractului de angajare și înscrierea unor

„tinichele” în cartea de muncă ce marginalizau persoana în societate.

La mine acasă (casă la curte), am avut cinstea să ia ființă o astfel de biserică

ascunsă din anul 1969 și până la data când am fost arestat (9 noiembrie 1984).

Bine că în acea seară nu era o întrunire a acestei biserici ascunse. Securitatea ar fi

dat și de ceilalți frați.

Biserica ascunsă, adunarea, funcționa după un program stabilit de frățietate,

săptămânal, în general după amiaza, spre seară și dura în general circa două ore.

Grupul de frați și surori era bine ales pentru a nu se strecura între noi „codițe” și

apoi să fim descoperiți. Este adevărat că unii din grup, din exces de zel, nu

respectau regula și veneau însoțiți de alți frați ce erau în tranzit prin București

sau alții făceau să crească grupul, deoarece doreau să se ni se alăture.

De fiecare dată erau în jur de douăzeci până la maximum treizeci de persoane.

Aveam între noi frați ordinați ca pastori în diferite biserici, care odată pe lună

împărțeau Cina. Paharele în care se servea vinul la Cina Domnului le mai am și

acum.

Se făceau studii după unele materiale primite de la frații de peste ocean, din

America, iar cea mai mare problemă era rezolvată: aveam biblii.

Aproape lunar, aveam nopți de veghe și rugăciune.

În întreg grupul era o stare de pace, bucurie și părtășie frățească.

Domnul ne făcea și descoperiri concrete.

În seara zilei de 4 martie 1977 eram adunați cu toți cei treizeci de frați și surori la

mine acasă. Familia Orha a venit cu un frate din Moldova ce era în trecere prin

București și a dorit să vină la închinare. Pe acest frate nu-l cunosc și nici nu l-am

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

118

mai văzut de atunci. Ne aflam cu toții pe genunchi la rugăciune la orele 20:50

când noul venit printre noi a strigat destul de tare:

–Împrăștiați-vă imediat, căci VOI VENI SĂ CERCETEZ PĂMÂNTUL

CETĂȚII ACESTEIA, PESTE O JUMĂTATE DE ORĂ.

Cu toții ne-am ridicat în picioare ne-am privit unul pe altul și l-am întrebat ce

înseamnă cele spuse? El ne-a răspuns clar:

– Acesta este cuvântul din partea Domnului. Trebuie să plecăm.

De ce? Nu știu.

După câteva minute nu am mai rămas decât eu cu soția, fiul meu Geo cu soția

care trăiește și azi, sora de trup a sorei Ninel Tătaru și cumnatul meu Bozianu

Emanuel cu soția. Se purtau discuții privitoare la ce ne-a spus Domnul prin prin

mesagerul Său. Noi credeam că a fost un mesaj de avertizare pentru a nu fi prinși

de securitate. La scurt timp la ora 21:22 (în acea data de 4 martie 1977), a avut

loc un cutremur cu efecte devastatoare asupra României. A avut o magnitudine

de 7,2 grade pe Scara Richter și a făcut în timp de circa 56 de secunde, 1.570 de

victime. Am ieșit cu toții afară din casă, am îngenunchiat în curte și ne-am rugat,

plini de o cercetare sfântă. Atunci am înțeles adevăratul sens al atenționării

făcută de Bunul Dumnezeu cu jumătate de oră mai devreme. Dacă am fi rămas

toți cei treizeci, sigur în învălmășeala ieșirii din casă s-ar fi produs accidente. Pe

cei care au plecat, cutremurul i-a prins în mijloacele de transport în comun și nici

nu au știut că e cutremur până ce tramvaiele și mașinile s-au oprit.

Reîntâlnirea grupului după aceasta a produs în noi o și mai mare teamă sfântă,

conștientizând ce Dumnezeu Mare, Sfânt și Puternic avem, iar noi nu suntem

neglijați ci prețuiți de Fiul Său, Domnul Isus.

Întâlnirile au continuat până la data arestarii mele (episod relatat mai sus).

O afirmație scăpată de securiști în noaptea arestării mele a fost:

– Și cît am căutat noi locul acesta și nu am reușit să-l descoperim!

Oare Bunul Dumnezeu nu știa de noi? Important este că biserica ascunsă a fost

ferită. De ce nu și eu, o știe El. Poate mai avea ceva de șlefuit la mine !?

Detalii voi afla acolo… SUS.

Fratele Lungu Dumitru

În loc de încheiere a părții a II-a.

Cel ce v-a scris: NĂDEJDEA ÎN DUMNEZEU Partea a II-a Anii 1962-1986

Supravieţuire şi trezire creştină în plină negură comunistă,

a scris ce a văzut şi a auzit personal în acele vremi.

Şi ce a văzut? : Dragostea Lui.

P.S. Din materialul documentar şi cel foto lipsesc încă multe, care au dispărut şi

prin „bunăvoinţa unora” care îmi ziceau frate. I-am iertat şi uitat de mult.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

119

„Cînd veți păcătui, vă voi risipi printre popoare; dar

dacă vă veți întoarce la Mine, și dacă veți păzi

poruncile Mele și le veți împlini, atunci, chiar dacă

veți fi izgoniți la marginea cea mai depărtată a

cerului, de acolo vă voi aduna și vă voi aduce iarăși

în locul pe care l-am ales ca să locuiasca Numele

Meu acolo.” (Neemia 1:8-9)

Partea a III-a

Anii 1986-2013

Preluări de ştafetă creştină

şi refacerea noii clădiri a bisericii

NĂDEJDEA

Pastor Prof. Univ. Dr. Talpoş Vasile

Pastor Pechianu Elisei și Prof. Dr. Cristian Caraman

Cuprins.

III.1. Înainte de începerea părții a III-a

III.2. La Nădejdea mai mult de un sfert de veac

III.3. 41 de ani de slujire ca dirijor și învățător biblic

III.4. Orchestra și Corul tinerilor

III.5. Activitatea Societății Tabita a femeilor bisericii Nădejdea

III.6. Vizite la bătrâni, bolnavi și alte lucrări

III.7. Filiale: AGAPE și TREZIREA SPIRITUALĂ

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

120

III.1. Înainte de începutul părţii a III-a.

Situația bisericii Nădejdea la finele lui 1986

Dupa plecarea fr. Pastorului Buni Cocar în S.U.A. în anul 1986, luna.................,

starea bisericii era urmatoarea:

CLĂDIREA: deteriorată, cu urme grele lăsate de către securitate, condiţii

igienice precare, acoperiş reparat cu prelată de plastic întrucât ploua înauntru şi

sobe cu lemne şi cărbuni unde domnea praful şi fumul de la acestea.

FRĂŢIETATEA: Majoritatea nefiind membrii bisericii, dar veneau la

predici, au plecat, alţii mai târziu au emigrat în S.U.A. sau alte ţări, unii au

părăsit adunarea, iar un mic nucleu al bisericii NADEJDEA s-au trezit singuri,

fără păstor şi care căutau în dreapta şi-n stânga o lumină, un sprijin, un ajutor.

În data de 29 aprilie 1986 la o şedinţă a unui mic comitet al bisericii este

invitat şi fr. pastor Taloş Vasile din partea Comunitatii de Bucuresti.

Cu această ocazie, ni se prezintă actul Nr. 5296 din 22.04.1986 al

Direcţiei generale pentru dezvoltarea construcţiilor de locuinţe social-culturale şi

administraţie locativă, prin care suntem înştiinţaţi că imobilul urmează a fi

demolat, întrucât în zonă se vor face sistematizari.

Fratele pastor Taloş Vasile, este solicitat a ne ajuta cu un pastor. Nu ni s-a

dat un răspuns.

Pe data de 19 mai 1986 fiind convocata adunarea generala a bisericii, se

cere din nou ajutorul fratelui Taloş Vasile de a ajuta cu un pastor flotant, dar

refuză.

Cu această ocazie se solicita mai multi fr. pastori, printre care si fr. Daniel

Cocar, dar comunitatea de Bucuresti nu a fost de acord.

Fr. Tripe Cornel aminteşte şi cere pentru prima dată ca pastor pe fr. Vasile

Talpoş, iar la adunarea generală din 17 septembrie 1986 este ales pastor fr.

Talpoş Vasile, prof. Universitar doctor la Seminarul Teologic Baptist Bucureşti.

Urmează o scurtă acomodare din partea fr. Taploş Vasile, care constată

situaţia în care se afla biserica: clădirea, presiuni din afară a statului, starea

spirituală a sufletelor rămase în care erau multe păreri, stări, poziţii şi cu unele

păreri evazive chiar din partea Comunitaţii.

A urmat o perioadă de reorganizare, de cunoaştere a problemelor, de

chemare la rugăciune, de lupte spirituale, pentru a readuce biserica pe făgaşul

sfintelor scripturi.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

121

În cele ce urmează se redau scrierile fr. Prof. Dr. Talpoş Vasile pastor al

bisericii creştine baptiste NĂDEJDEA, ce slujeşte această biserică de aproape

douăzeci şi şapte de ani.

III.2. La „NĂDEJDEA” mai mult de un sfert de veac.

Am pus acest titlu prezentei mărturisiri pentru că, acum, în anul

Domnului 2013, când Biserica Creştină Baptistă „Nădejdea” din Bucureşti,

cartierul Giuleşti marchează frumoasa vârstă de 80 de ani de existentă şi slujire

creştină, şi eu împlinesc, cu Voia şi prin harul Domnului, 27 ani de slujire

pastorală în această Biserică. După ce slujisem ca pastor la Cluj, în Biserica

Creştină Baptistă nr.3 precum şi în alte trei filiale ale acesteia timp de cinci ani,

precum şi la Biserica

Creştină Baptistă din

Turda şi o filială a

acesteia timp de cinci ani,

după ce făcusem

facultatea de Teologie la

Institutul Protestant din

Cluj şi după ce în anul

1983 am obţinut titlul de

Doctor în Teologie, în

SUA, în anul 1984 am

fost chemat să predau ca

profesor la Seminarul

Teologic Baptist

dinBucureşti. În acelaşi

an am fost ales de

Congresul Cultului ca

Secretar General al

Uniunii Bisericilor

Creştine Baptiste, precum

şi Vicepreşedinte al

Federaţiei Baptiste

Europene. Cu siguranţa

că, multele încredinţări de

mare răspundere îmi erau,

nu numai suficiente, dar

chiar şi împovărătoare,

fiind chemat încă din

Prof. Univ. Dr. Talpoș Vasile

Pastor la Nădejdea de la finele anului

1986

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

122

fragedă tinereţe la Slujirea Evangheliei, pentru care m-am şi pregătit încă din

Seminar între anii 1965-1969, nu am renunţat nici la slujba de mare cinste în har,

aceea de pastor.

Ajuns la Bucureşti pe poziţie de conducere în cadrul Cultului Baptist şi la

Seminar, precum şi în conducerea Europeană Baptistă, am continuat şi slujba de

păstor, împreună cu toate celelalte slujiri, până în prezent când, la vârsta de 71 de

ani, prin indurarea Domnului, împlinesc 44 ani de slujire pastorală. La început,

când am venit aici, la Bucureşti era fără păstor o mică Biserică din cartierul 23

August. Cu ajutorul Domnului am slujit împreună cu fraţii din această biserică

timp de circa doi ani de zile ca şi girant al acesteia. În acelaşi timp, considerând

marea nevoie de păstor a Bisericii Creştine Baptiste din Arad, Şega, am girat, de

la Bucureşti şi această biserică tot timp de doi ani, până când, de la nivel de

Seminar şi Uniune, am reuşit să le trimit un absolvent al Seminarului ca păstor

titular.

Înspre mijlocul anului 1986, după ce fostul păstor al Bisericii din Giuleşti,

Buni Cocar, căruia i-am fost profesor şi diriginte la Seminar, a plecat în Statele

Unite, Biserica din Giuleşti a rămas fără păstor. Fratele păstor, Iosif Ştefănuţ care

era păstor la Brăila, gira temporar şi Biserica Nădejdea, din partea Comunităţii.

În înţelegere cu Comitetul Bisericii dintre care amintesc pe fraţii: Dancu Ioan,

Lungu Dumitru, Bora Octavian, Cioc Alexandru, Tripe Cornel şi alţii, mi-au

făcut invitaţia de a sluji ca păstor, la Biserica Nădejdea. De îndată ce am vizitat

de câteva ori biserica, deşi aceasta era într-o stare deplorabilă, din toate punctele

de vedere, în anul 1986, Dumnezeu mi-a pus pe inimă nu numai să accept

provocarea, dar mi-a inspirat şi o adevărată dragoste pentru această Biserică.

Aceasta şi pentru că cunoşteam drama prin care trecuse această Biserică cu

ocazia demolării locaşului de cult construit peste casa veche, fără autorizaţie. În

anul 1985, Primăria Sectorului l, din ordinul autorităţilor comuniste, a decis

demolarea forţată a părţii nou construite.

În calitatea mea de Secretar General al Uniunii Bisericilor Baptiste, în

sâmbăta dinaintea Rusaliilor am fost dus în faţa consiliului primăriei pentru a fi

anunţat oficial de hotărârea demolării. Deşi am pledat în faţa celor şapte sau opt

reprezentanţi ai primăriei, timp de două ore să renunţe la planul demolării ei au

venit cu contra argumente afirmând că aceea clădire nu era construită după un

plan şi nici executată conform regulilor de construcţii, a fost imposibil să-i

lămuresc.

I-am avertizat doar că nu aveau voie să se atingă de vechea clădire, care

era sediul unei Biserici autorizate. În paranteză spus, unii rău intenţionaţi au

insinuat că eu aş fi admis demolarea pe când eu făcusem tot efortul să apăr

clădirea. Din nefericire, când s-a demolat complet clădirea, în vederea noii

construcţii, am constatat că aveau dreptate. Lucrarea era făcută necorespunzător.

Stâlpii de susţinere a boltei nu aveau temelie. Oricum, slăvesc pe Dumnezeu că

NĂDEJDEA în Dumnezeu

123

mie mi-a fost dat harul ca, sub conducerea mea pastorală să se realizeze

frumoasa biserică de astăzi, pe lângă faptul că Dumnezeu îmi dăduse harul ca să

construiesc, fără aprobare, o biserică la Cluj şi una pentru o filială în satul Cara.

Cu toate aceste ocazii am experimentat harul bogat al lui Dumnezeu în fiecare

caz, precum şi adevărate minuni ale Părintelui ceresc, în sprijinirea lucrării Sale.

Glorie deplină Numelui Său.

Astfel, atunci când am preluat pentru păstorire Biserica din Giuleşti, din

punct de vedere al construcţiei şi stării materiale, aceasta era într-o stare de ruină

deplorabilă. Cu ocazia demolării sălbatice a fost confiscat şi tot materialul

achiziţionat de către fraţii din biserică cu multă jertfă. Peretele dinspre curte a

vechii clădirii, de asemenea, fusese demolat şi vechea casă de rugăciune era total

insalubră şi neutilizabilă. Alături de clădirea veche, în spate se afla grupul

sanitar, şi acesta insalubru, şi în timpul verii , mirosul era greu de suportat în

toată curtea. În faţa acestora era, tot ca la ţară, un şopru de lemne care consta din

câţiva stâlpi de sprijin, între care se clădeau lemnele şi cărbunii pentru încălzire

iarna, care erau acoperite cu o folie de nailon. Stare cu adevărat deplorabilă.

Mai mult, şi din punct de

vedere spiritual am găsit, de

asemenea, Biserica într-o stare

precară. O mare parte dintre cei

care umpleau localul pe vremea

fratelui Buni Cocar erau oameni

excluşi sau disciplinaţi, de la alte

biserici, baptiste, penticostale,

adventiste sau care fusese botezaţi

la întâmplare fără a fi cunoscut pe

Domnul. Unii, chiar se botezase

pentru a pleca în America, ca

baptişti. La scurtă Vreme după ce

am preluat păstorirea Bisericii au

venit la mine doua Doamne de

lume, care, de departe dovedeau că

nu cunosc nimic despre calea

Domnului şi m-au întrebat:

dumneavoastră sunteţi pastorul

acestei biserici? După ce le-am

spus că da, m-au întrebat: Aceasta

este biserica unde se botează

pentru plecare în America? Iar

când le-am spus că nu, şi că aici se

botează cei care vor să meargă în

rai, au dispărut în grabă.

Prof. Dr. Talpoș Vasile și

soția sa Lidia la Nădejdea

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

124

Oricum, datorită marii îndurări a Părintelui Ceresc, a fost păstrată o grupă

de fraţi şi surori, sinceri, în frunte cu cei amintiţi mai sus, care au îndrăznit să

nădăjduiască şi în această situaţie, că Dumnezeu mai avea un plan cu Biserica

Nădejdea. Acestora m-am ataşat şi eu împreună cu soţia, Lidia şi cei trei copii ai

noştri, Cristina, Cristian-Mihail şi Emanuela-Lidia, împinşi de convingerea că

Acelaşi Dumnezeu, Atotputemic şi Bun, care mă ajutase în alte părţi, ne va ajuta

şi aici să strângem molozul şi să reluăm reconstrucţia, atât în latura spirituală cât

şi în cea edilitară.

Pentru început, a fost refăut zidul din spre curte i s-a pus o dușumea peste

betonul din biserică pentru ca să se poată desfășura serviciile. Deși eram deplin

prins cu activitățile ce la aveam ca Secretar General la Uniune, profesor la

Seminar, iar din anul 1987 am fost ales ca Președinte la Federația Baptistă

Europeană, toate acestea mă solicitau la culme, atât în țară cât și pe plan

european, inima mea bătea tot mai mult pentru Biserica Nădejdea, și datorită

faptului că, duminecă de duminecă observam că există potențial de frați și surori

sinceri care erau Însetați după Cuvântul lui Dumnezeu, cât și tineri dornici să se

implice în lucrare, precum și copii care trebuiau învățați Calea Domnului.

Biserica era destul de insalubră, iar sobele în care se ardeau lemne și mai ales

cărbuni scoteau așa de mult fum încât de multe ori ne murdăream hainele de

funingine ori de câte ori mergeam la biserică. În asemenea condiții am funcționat

ca Biserică până în anul în care s-a putut pune problema construirii unei noi

biserici.

Pe lângă faptul

că am căutat să strâng

în jurul Scripturii pe

toți frații și surorile de

bine, care mai

rämăsese, am căutat și

să asigur Biserica cu

forțe noi pentru a putea

îndeplini lucrarea.

Astfel, având nevoie la

Seminar de un

administrator și o

bucătăreasă, am

convins, cu ajutorul

Domnului, pe sora

Marta Tritean din

Turda să vină ca

bucătăreasă la Seminar.

Mai târziu putin, și Fratele Tritean Vasile și soția sa Marta – lucrători

la seminar

NĂDEJDEA în Dumnezeu

125

fratele Vasile Tritean, cu care lucrasem mai mulți ani în Biserica din Turda și

care era de mul ani om de bază acolo, s-a lăsat convins de Domnul să lase

serviciul său bun, casă, grădină frumoasă și tot ce avea la Turda pentru a veni și

a se înhăma la munca grea care-l aștepta ca administrator la Seminar. Astfel,

amândoi au devenit membri alături de noi în Biserica Nădejdea.

La scurtă vreme dupa

aceia, Fratele Tritean a parcurs

cursul intensiv de durată pentru

predicatori, la Seminar, apoi a

fost ordinat prin Comunitate și

Uniune ca presbiter al Bisericii.

Amândoi s-au dovedit a fi și ei

oamenii providențiali pentru

slujbele încredințate lor pe care

le-au îndeplinit cu devotament

și sacrificiu până la ieșirea la

pensie iar în Biserică până și în

prezent.

Încă de când vizitam

Biserica din Craiova, din partea

Uniunii, am întâlnit acolo pe

fratele Cristi Caraman, din

București, un absolvent al

Conservatorului de muzica,

care fusese repartizat la

Craiova. Am înteles dorința lui

de a reveni la București, atunci

am insistat să vină pentru a se

atașa Bisericii Nădejdea.

Fratele a acceptat invitația și

împreună eu soția sa, Mariana, și cu cei doi copii ai lor s-au atașat Bisericii

noastre. În timpul acela Liviu Căprar conducea corul bisericii. După venirea

fratelui Caraman, el a devenit unul dintre dirijorii corului, precum și învățător de

Școală duminecală, iar soția sa a condus organizația de surori a Bisericii. Corul a

fost dirijat și de către soția mea, Lidia, care absolvise Conservatorul de Muzică,

Pedagogie și dirijat și care cânta de mai mulți ani în faimosul Cor de Filarmonica

din Cluj și apoi și fiica mea Ema. Care și ea absolvise Conservatorul de Muzică

secția dirijat. Astfel, corul Bisericii noastre devenise tot

mai frumos și mai numeric, iar având mai mulți dirijori era asigurată slujirea

corului, duminecă de duminecă. În prezent, Caraman este singurul dirijor de cor,

deși, eu doream ca nici o lucrare din biserică să nu stea într-o singură persoană,

Fratele Tritean Vasile presbiter la

Nădejdea

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

126

așa cum s-a întâmplat în cazul orchestrei, care a funcționat doar până când

singurul dirijor de orchestră, Ovidiu Ferenț, s-a abătut de la credință.

Astfel, rândurile Bisericii au Inceput sä se întregească cu oameni de

valoare în lucrare iar copii și tinerii au început să se înmulțească. În ace1ași timp

s-a început activitatea eu tinerii și copii. În tineri ca surorile Bora, surorile Cioc,

frații, Pană, fratele Liviu Caprar și alții am găsit oameni de nădejde pentru

lucrare.

Am început să

avem și botezuri.

Personal mi-am

botezat la

Giulești, în

condțiile amintite,

toți trei copii și

atât soția mea cât

și copii au fost

folositori fiecare

la rândul său în

lucrarea Bisericii.

O frustrare

deosebită de care

aveam parte în

acele zile de

refacere era faptul

că nu dispuneam

de nici un fel de anexă pentru desfășurarea unor activități suplimentare. Așa că

Domnul mi-a pus pe inimă că trebuie făcut ceva pentru a putea face și unele

lucrări pe lângă serviciile Bisericii. Atunci, când eram Secretar al Uniunii am

Facut mari eforturi, împreunä eu fratele Hușan Mihai, președinte al Uniunii,

venit tot din Cluj, în vederea restaurării clădirilor Seminarului, care în urma

cutremurului din 1977 erau, una de ne folosit, gata să se dărâme, iar cea din față

într-o stare deplorabilă. Cu această ocazie, în care Domnul ne-a dat deplinä

izbândă încă înainte de revoluție, am avut ocazia sa-l cunosc pe Arhitectul Șef

al capitalei care s-a arătat foarte binevoitor față de noi. Așa că, l-am invitat într-

o zi până la Biserica noastra pentru a tatona posibilitate construirii unei noi

biserici. I-am arătat starea jalnică a bisericii unde slujeam eu, Profesor de

Teologie la Seminar, Secretar al Uniunii Baptiste pe țară și Președinte al

Federației Baptiste Europene, membru în Consiliul Alianței Baptiste Mondiale.

Fiind foarte impresionat de cele văzute, mi-a spus că trebuie să mai așteptăm.

Atunci i-am spus, cu durere, că nu aveam nici măcar un birou unde să întrunesc

comitetul bisericii, sau unde să ma pot ruga înainte de a urca la Amvon pentru

Botez în Nădejdea – 1992

Pastor Prof. Dr. Talpoș Vasile împreună cu lucrătorii

Tritean Vasile, Căprar Liviu și Ilea Adrian

NĂDEJDEA în Dumnezeu

127

predică sau o cameră unde să putem ținea școala biblica cu copii. Am îndrăznit

să-l rog să mă ajute măcar să zidesc cu cărămidă șoprul pentru lemne iar în loc

de folia de nailon să punem un acoperiș. Deși verbal nu mi-a dat o aprobare

propriu zisă, din gestul pe care l-a făcut la plecare din curte, eu am înțeles că

aveam consimțământul.

Imediat am discutat cu frații din comitet și ne-am apucat de lucru. În

câteva zile am obținut o frumoasă cameră, destul de spațioasă care a fost deosebit

de utilă pentru activitățile Bisericii, cu copii, tinerii și comitet, până la

construirea noii biserici. Aceasta a fost o alta minune a Domnului pe care eu nu o

pot trece cu vederea și pentru care mereu aduc slavă lui Dumnezeu. În același

timp, în Biserică se predica tot mai mult Cuvântul curat al Scripturii. Aveam

frumoase servicii de Paști și Crăciun, cu prilejul nunților și a botezurilor, precum

și în fiecare Duminecă, servicii împodobite de corul bisericii. Astfel, prin

îndurarea Domnului a venit și anul de mare surprizä, 1989, în care soarta țării a

luat o altă direcție politică, iar bisericile și-au căpătat libertatea mult așteptată.

De îndată dupa revoluție, visul construirii unei adevărate biserici la

Giulești a căpătat tot mai mult un tot mai clar contur. Dumnezeu ne-a condus

spre fratele Ing. Pop, de la Biserica Golgota care s-a oferit să ne facă planurile și

să sprijinească executarea lucrării de construcție.

Fiind că, mai întâi se impunea demolarea totală a vechi clădiri insalubre,

a apărut problema acută a functionării Bisericii pe timpul construirii. Aici s-a

arătat din nou efectul providenței divine față de nevoile Bisericii Nădejdea. Prin

faptul că ocupam deja funcția de Rector al Institutului, pe care, prin harul

Domnului, 1-am obținut prin ridicarea fostului Seminar de grad mediu, la nivel

de grad universitar, potrivit cu o mai veche viziune pe care Domnul mi-o

pusese pe inimă încä de când m-am pregătit în activitatea teologică academică și

prin faptul că fratele Vasile Tritean, prezbiterul Bisericii era și administratorul

Institutului, am putut, cu o oarecare ușurință, să oferim Bisericii Nădejdea

spațiu pentru o normală funcționare a Bisericii în capela Institutului, iar clasele

studenților au servit ca săli pentru activitatea copiilor bisericii. Astfel, timp de

peste trei ani cât au durat lucrările de construcție a noului 1ocl de închinăciune,

Biserica a putut să-și desfășoare toate activitățile în cele mai bune condiții, fără

a plăti nimănui nimic pentru chirie sau utilități. Entuziasmul s-a dec1anșat odată cu obținerea Autorizației de

Construcție. De la început, fratele Dumitru Lungu, om credincios și devotat

Domnului, dar și cel, care multi ani de zile, s-a dovedit un slujitor de bază dar și

un excelent secretar al Bisericii, a muncit din greu pentru obținerea tuturor

actelor necesare cu această ocazie.

Împreună cu ceilalți frați din comitet și cu fratele, Octavian Bora, un

excelent slujitor al Domnului și contabil calificat, în calitate de Casier al

Bisericii, au fost administrate cu credincioșie finanțele necesare construirii.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

128

Punându-se problema angajării unui inginer, care să conducă și să

supravegheze desfășurarea lucrărilor de demolare a vechi clădiri și apoi de

construire a noului Locaș de închinăciune am constatat că aceasta ar fi costat

foarte mult Biserica. Atunci, fratele Vasile Tritean și-a însușit această grea

responsabilitate pe care a îndeplinit-o cu credincioșie, timp de peste trei ani de

zile, fără a primi vre-un fel de recompensă din partea Bisericii.

Imagini din timpul

construcției

(din exterioar)

NĂDEJDEA în Dumnezeu

129

Aceasta a fost posibil și datorită faptului că, la Institut, eu eram șeful său

direct, așa că a beneficiat de timpul necesar bisericii, uneori și în timpul orelor

de serviciu, lucrând intens de dimineața până seara târziu toți anii respectivi.

Imagini din timpul finisării

interiorului

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

130

Entuziasmul a sporit și mai mult cu demolarea vechii clădiri și pregătirea

terenului pentru construcție. Tineri și mai bătrâni, de o potrivă au pus mâna cu

hărnicie la această lucrare. Fratele Ciobanu, frații Pană, Cristi și Tavi, fratele

Mocanu, care apoi a devenit și este și în prezent, un excelent administrator al

bisericii, fratele Ilea Adrian, fratele Dan Pechianu, care împreunã cu sora Jeni

Pecheanu, care înainte de a se muta la Buftea a fost implicată în lucrarea cu

surorile, fratele Rădulescu, surorile, Izabela și Cristina, Liviu Căprar cu Liviu

Tritean și Vasile Tritean, junior, împreunä cu alții, au săvârșit toată această

operație fără ca Biserica să plătească ceva pentru demolare. Dintre frații mai

vechi, membrii ai Biserici, care apoi au părăsit Biserica, au stat alături, la început

și frații Mircea Bulatov, eu toată familia precum și fratele Cornel Tripe cu

familia și au ajutat la construirea bisericii.

Cu toată responsabilitatea s-a executat o solidă subzidire sub casa

vecinului alăturat bisericii pentru ca apoi să se poată pune o temelie

corespunzătoare noii construcii. Trebue menționat faptul că la terminarea

lucrării, când a fost zugravită noua clădire, fratele Bulatov, în calitate de

specialist în pictură, a executat fără nici o plată, înscrisurile din interior precum

și frumosul vitraliu de deasupra baptistierului.

Comitetul Bisericii Nădejdea în perioada construcției

NĂDEJDEA în Dumnezeu

131

Perioada Construirii noii biserici nu a fost scutită nici de încercări, mai

ales în ce mă privește. După revoluție, în anul 1991, dupa ce ridicasem

Seminarul la grad universitar, cu totul pe neașteptate, ni s-a oferit șansa, de mult

nutrită în inima mea, aceea de a intra cu educația teologică Baptistă în

Universitatea din București. Astfel că, pe baza unui protocol încheiat între

Uniunea Baptistă, ca for tutelar, Universitatea din București, de mare prestanță

academică, și Institutul Teologic Baptist de grad Universitar, s-a oferit șansa, pe

care nu puteam nici de cum să o ratăm, de a înființa Facultatea de Teologie

Baptistă cu dublă specializare în Universitatea București. Cu ajutorul lui

Dumnezeu și cu ajutorul fraților colegi de la Institut, m-am dăruit cu râvnă

îndeplinirii acestui nou și deosebit de pretenios proiect. Facultatea a fost

organizată pe trei secții: Teologie Baptistă - Asistență socială, Teologie Baptistă

— Limba română, și Teologie Baptistă — Limbi străine, (Engleză, Franceză,

Germană și Rusă). Pe lânga toate celelalte preocupații, mi-a revenit și funcia de

Decan al Facultății în Universitatea București. Timp de zece ani, ca profesor

universitar plin, eram singurul calificat pentru a deține funcții de conducere

universitară. Așa că am fost nevoit să acopăr și această funcție, alături de cea de

Rector și trebuia să predau materii teologice la toate secțiile Facultății ca și la

Institut. Un efort deosebit s-a cerut, atât din partea mea, cât și a colegilor de la

Institut, în vederea organizării programelor a celor două instituții universitare și

în vederea acreditării academice a acestora. În același timp, știind că erau mai

mulți pastori care aveau Liceul terminat la venirea lor la Seminar, dar nu puteau

avea Licență pentru că Seminarul nu avusese grad universitar, Dumnezeu mi-a

pus pe inimă să organizez, cu aprobarea Ministerului Învatamântului, un curs

intensiv pe durată de doi ani pentru diferența la nivel universitar. Așa că, prin

Harul Domnului, 61 de asemenea pastori, într-o durată de trei ani au obținut

Licența în Teologie. Toate aceste noi activități au condus la faptul că, într-o

perioadă de circa trei, patru ani, numărul studenițior la Institut să crească la circa

150, iar la Facultate, în cele trei secții, la circa 220 de studenți și în scurt timp,

numărul total s-a ridicat la peste patru sute de studenți. Această lucrare s-a

dovedit a fi benefică pentru mulți tineri care s-au putut pregăti la nivel universal,

atât în Teologie pastorală, cât și în Facultatea cu dublă specializare. Chiar și din

Biserica noastră s-au ridicat mai mulți păstori ca : fratele Liviu Alexa, fratele

Iosif Dragomir, care apoi s-au căsătorit eu fete de la noi din Biserică și astăzi

slujesc pe ogorul Evangheliei. La fel și Cristi Talpos care slujește ca păstor în

Florida, SUA și Cristi Pană care este de asemenea păstor, alături de multe alte

sute de frați pastori care slujesc pe multe din meridianele lumii. În facultate s-au

pregătit în asistență socială: Sora Dana Cioc, sora Simona Talpoș, Cristina

Talpoș. fratele Sârbu, iar surorile Pechienu, Marta și Fibia au studiat în Teologie-

Limbi străine, precum și multe alte sute de tineri și tinere care fac cinste bisericii

slujind pe Domnul în domeniile unde lucrează. Cadrele profesorale, însă, erau

insuficiente, și fiecare era încărcat la peste maximum posibil de ore și activităti.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

132

Mai mult, Facultatea noastră din Universitatea București era singura instituție

care putea organiza examene de Licență pentru toate celelalte Institute

Evanghelice: Institutul Baptist din Oradea, Institutul Penticostal din București,

Institutul Adventist din București, precum și Institutul Creștin după Evanghelie,

timp de mai mulți ani de zile. Iar eu, în calitate de Rector și Decan, eram singurul

care puteam prezida examenele de Licență. În fiecare vară petreceam timp de

două luni, în loc de a fi în concediu, numai în examene de Licențe și apoi de

admitere la Institut și la Facultate. Bucuria mea era că Dumnezeu mi-a dat

puterea necesară pentru a îndeplini toate aceste lucrări pentru cauza Împărăției

Sale, iar la Biserică, ajutat de frații din Comitetul Bisericii, cât și de studenți

Institutului și alți păstori vizitatori, am reușit să susțin și aici lucrarea. Numai

Dumnezeu știe cât de greu mi-a fost. Așa că, în Noiembrie, 1993, inima mea a

cedat în sensul unui grav infarct miocardic. Biserica Nădejdea cât și multe alte

biserici din țară și din străinătate s-au rugat fierbinte pentru mine, iar draga mea

soție cât și întreaga familie

mi-a fost alături, într-un mod

sacrificator. Dumnezeu a

lucrat în mod minunat, așa

încât, la mijiocul lunii

lanuarie a anului 1994,

înainte de sesiunea de

examene, m-am găsit din nou

pe baricade, atât la Institut și

la Facultate, cât și la

Biserică. A fost o adevarată

minune a lui Dumnezeu.

Mai mult, Dumnezeu

a lucrat în mod providențial

atât în folosul Bisericii cât și

al Institutului și a Facu1tății

prin faptul că fratele Păstor,

Elisei Pechianu a revenit de

la Hunedoara la București.

Am hotărât, împreună cu

fratele Tritean, ca

administrator al Institutului

și prezbiter al Bisericii, să-l

invităm pe fratele Elisei să

preia funcția de secretar al

Institutului și al Facultății și

să se alăture nouă în echipa

Elisei Pecheanu

pastor la Nădejdea și secretar șef la Institutul

Teologic Baptist din București în perioada

1994-2007

NĂDEJDEA în Dumnezeu

133

de slujire pastorală a Biserici, începând cu luna Februarie, 1994.

Fratele a acceptat provocarea și s-a dovedit a fi un excelent secretar la

cele două instituții universitare în una dintre cele mai dificile perioade în care s-a

ales și cu un atac cerebral din cauza activității intense ca secretar. De asemenea

s-a dovedit a fi și un bun colaborator în slujirea pastorală. Consider că venirea

fratelui Elisei Pechianu a fost răspunsul Domnului la nevoia stringentă de slujire

la cele două instituții teologice cât și la Biserica Nădejdea. De-a lungul anilor am

beneficiat de o frumoasă colaborare până în prezent, când a fost nevoit sa se

dedice mai mult nevoilor personale și familiei având în vedere că soția sa este

bolnavă și necesită o îngrijire permanentă. Ca pastor pensionar, fratele Elisei

continuă să predice Cuvântul ori de câte ori este posibil.

Când s-a început lucrarea de construire a noului 1ocaș de închinăciune,

Biserica, dei frații și surorile au făcut eforturi jertfitoare, dispunea doar de infima

suma de 15 milioane de lei vechi. În continuarea întregii lucrari, Biserica a putut

să acopere doar circa 15-20% din toată cheltuiala. Tot restul de bani necesari

pentru lucrare am fost nevoit să apelez la diferite biserici din SUA, prin

intermediul unor frați păstori, prieteni ai mei. În îndurarea Sa, Dumnezeu mi-a

deschis uși și a desechis inimi și am putut astfel obține, de-a lungul celor trei ani

de lucrare, sumele necesare pentru a acoperii cheltuielile. Trebuie să fac

precizarea că ori de câte ori plecam în SUA pentru a obține banii necesari, nu mi-

am oprit pentru mine, din sumele

obținute de la diferite biserici,

nici măcar banii de călătorie,

acestea find acoperite de către

rudenii de ale mele din

străinătate.

Aceasta pentru că inima

mea ardea de dorința de a termina

lucrarea. Domnul să fie slăvit

pentru toate acestea. Ceva ajutor a

mai fost primit și de la Biserica

Beckenham, din Londra cu care

stabilisem mai înainte relații

frățești de colaborare.

1998

Prof. univ. dr.Talpoș Vasile

cu Elisei Pecheanu și Vasile

Tritean în fața steagului simbol

al înfrățirii Bisericii Nădejdea

cu Biserica Beckenham din

Londra

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

134

Din partea Bisericii a fost acoperită, cu mult succes, partea de muncă

necalificată. Frații și surorile din Biserică, mai tineri și mai în vârstă s-au dedicat

în mod voluntar îndeplinirii acestor lucräri. Beneficiind și de relația noastră

strânsă cu Institutul, Biserica s-a bucurat de un sprijin deosebit de important și

prin antrenarea studenților Institutului, care alături de tinerii Bisericii, au pus

umărul la cele mai dificile părți ale lucrării. Ne putând beneficia de utilaje

performante de construcții pentru că erau foarte costisitoare, toate materialele,

inclusiv toate betoanele, din fundație, din stâlpi, grinzi și p1anșee, au fost

descărcate și cărate pe mâini de către membrii bisericii și de către studenții

Institutului. Mai bine de patru generații de studenți, care au studiat în decursul

anilor de construcție a bisericii, înșirati în șir indian împreună cu tinerii bisericii,

au trecut galețile pline de beton din mână în mână, din stradă până sus la ultimul

nivel al bisericii, cu un entuziasm memorabil. Astfel, sub conducerea fratelui

Tritean, ca și conducător de șantier și a fraților din comitet, s-a reușit îndeplinirea

lucrării într-un timp record. Sunt deplin încredințat că Dumnezeu în bunătatea

Sa, va răsplăti jertfa fiecăruia.

Trebuie să fac aici precizarea că, timp de 12 ani, începând din anul 1986,

când am început lucrarea la Nădejdea, până în anul 1998, când a fost terminată

lucrarea, nu am luat nici un fel de salariu din partea Bisericii. La fel și fratele

pastor, Elisei Pechianu, nu a fost remunerat de la Biserică din anul 1994 până la

terminarea construcției. Am slujit amândoi, în Numele Domnului și de dragul

lucrării, întreținându-ne familiile din munca noastrã de la Institut. De-abia spre

sfâritul anului 1998, Biserica a început să ne plătească un singur salar, destul de

modest, pe care 1-am împărțit amândoi, ani de zile. Chiar și în anii în care

echipei pastorale ne-a fost atașat și Costel Ghioancă, Biserica a plătit tot numai

un salar pe care îl împărțeam toți trei. Toate acestea din dorința de a scuti

Biserica de cheltuieli prea mari. Precizez toate acestea, nu pentru a ne lăuda,

lauda să fie a Domnului, ci pentru a evidenția harul de care Dumnezeu a făcut

parte Bisericii în împrejurările critice ale perioadei respective.

În timp ce lucrarea înainta tot mai mult, o altă încercare se profila la

orizont, care, deși a fost mai grea, mi-a oferit ocazia să experimentez și mai

precis ìntervenția lui Dumnezeu, atât în sprijinul Bisericii cât și cu privire la

mine însumi. Fiind implicat în așa de multe 1ucrări de mare răspundere, inima

mea dădea iarăși semne de oboseală. Eram amenințat de un nou infarct. Am fost

invitat de către un prieten din Anglia, păstor al unei Biserici Reformate, pentru a

merge la Londra la un spital de specialitate unde să mi se facă un cateterism la

inimă, pentru a constata starea concretă a inimii. El m-a îndemnat ca în

prezentarea mea să spun Bisericii lor situația sănătății mele, având în vedere că

orice intervenție medicală la acel nivel urma să coste foarte mult. Ca unul care,

prin îndurarea Domnului, pe lângă problemele mele personale de snătate, eram,

în mod intens, apăsat de situația Bisericii noastre în construcție, am descris

NĂDEJDEA în Dumnezeu

135

situația de mare nevoie în care ne găseam. În mod deosebit am relatat că

Biserica era în ultima fază a 1ucrării de construcție. Iar ceea ce ma îngrijora mai

mult în acele momente era faptul că nu dispunem de nici un sistem de încălzire,

gazul metan nu era tras nici măcar pe strada Bisericii, iar încălzirea cu vechile

sobe Godin cu carbune și lemne era total exclusă pentru noua clădire. Biserica

respectivă avea un mic număr de mebri. Insă, spre marea mea surpriza,

Dumnezeu a lucrat în mod minunat. A doua zi, pastorul a primit corespondența

care continea și un plic pentru mine. În plic era un cec de 6.000 lire sterline, și

un alt plic cu 180 lire. O soră profesoară, a oferit cei 6.000 lire, iar un alt frate,

cele 180 lire. Sumele erau însote de următorul mesaj: ,,Pentru problemele de

sănătate a fratelui Talpoș, și pentru nevoile Bisericii”. Am tresăltat de bucurie.

La spital, în urma cateterismului la inimă, s-a stabilit nevoia urgentă de

intervenție chirurgicală pe cord deschis. Știam că asemenea operație era de mare

risc în România, iar în străinătate foarte costisitoare. Dumnezeu mi-a pus pe

inimă, ca primă prioritate, nevoia de a asigura încălzirea Bisericii. Întors acasă,

fără nici cea mai mică ezitare, am comunicat fraților din comitet că aveam banii

necesari pentru încalzire. În adevar, cu echivalentul celor 6.180 lire sterline, în

banii românesti, s-a putut trage gazul de la o altă stradă pe strada Luduș și a fost

tocmai suficient pentru a trage gazul la Biserică și a face sistemul de încalzire

centrală. Un prieten, care începuse recent să frecventeze Biserica, ing. Rasmoș,

s-a implicat din plin în procesul acestei lucrări. Mai târziu s-a botezat, însă, din

nefericire a părăsit apoi Biserica. La timpul potrivit Dumnezeu l-a folosit.

Eram nespus de fericit pentru această realizare, însă starea inimii mele

era tot mai gravă. Dumnezeu, în providența Sa iubitoare, nu a rămas, însă dator.

În anul următor, m-am trezit cu două oferte pentru a face operația de inimă. Una

din Anglia, una din SUA. Am optat pentru cea din SUA, unde Dumnezeu a pus

pe inima unui doctor cardiolog din Memphis, Tennessee, de la un spital

metodist problema inimii mele. Dr. Gooch, expert cardiolog, și credincios om al

lui Dumnezeu, nu numai că a performat, cu mult succes operația pe care el a

declarat că o face spre slava Domnului, dar a purtat de grijă de acoperirea

tuturor cheltuielilor cu cele două echipe de specialiști, precum și cu spitalizarea

de peste două săptămâni pentru că convalescența trebuia să fie sub atentă

supraveghere a medicilor de specialitate. Totalul cheltuielilor s-a ridicat la circa

100 mii de dolari. Pe mine nu m-a costat nici măcar un leu. Domnul să fie

slăvit, am văzut încă odata intervenția directă a lui Dumnezeu. Am înteles

atunci că, în timp ce cele 6.180 de lire, care au acoperit cu succes nevoia pentru

sistemul de încalzire a Bisericii, nu puteau acoperi nici pe departe cheltuiala cu

operația inimii mele. Dumnezeu a lucrat în mod minunat. Slăvit fie Numele Lui

cel mare. Dupa două luni de la operație, pe când a se apropia toamna aceluiași

an, eram iarăși gata pentru a mă angaja cu râvnă, atât la responsabilitățile de la

Institut și Facultate cât și la Biserică. Sunt pe deplin mulțumitor Domnului, cât

și celor care s-au oferit ca unelte în mâna Lui pentru aceste minunate lucrari. De

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

136

asemenea, sunt multumitor Bisericii Nădejdea și altor sute de Biserici din țară și

străinătate, care m-au purtat în rugăciune. Dumnezeu m-a învrednicit ca apoi să-

mi pot continua înăa ani de zile toate activitățile, la care s-a mai adaos și

calitatea de vicepreședinte al Cornunității de București, cât și girarea, pentru doi

ani de zile, a Bisericii din Iași care rămăsese fără păstor, tocmai pe când și acolo

se desfășurau lucrări de construcție la Biserică. În timpul celor doi ani de girare

a Biserici din Iași, cu concursul Bisericii Nădejdea, Dumnezeu mi-a dat harul să

botez la Iași circa 60 de suflete, glorie lui Dumnezeu. Tot în timpul acestor ani

tumultoși de intensă activitate pe toate planurile, Dumnezeu m-a folosit timp de

doi ani și la girarea Bisericii din Ploiești după ce fratele pastor Nelu Câmpean a

trecut la Domnul. Iar începând cu anul 2000, Dumnezeu mi-a încredințat încă o

lucrare unică. Ministerul învatamântului mi-a acordat atestarea calității de

profesor Conducător de Doctorate în Teologie Baptistă la Universitatea

București. În felul acesta Dumnezeu m-a folosit și la pregătirea propriilor cadre

de Invățământ teologic. Am putut da lucrării Domnului circa treizeci de

profesori cu Doctorat în Teologie Baptista, iar în prezent mai am în program pe

ultimii patru.

În aceste condiții, nu ușoare, însă de intense experiențe cu Domnul

nostru, în vara anului 1998, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a ajuns la terminarea

frumoasei lucrări de construire a frumosului locaș de închinăciune a Bisericii

Nădejdea. A fost făcut și gardul din spre stradă, scaunele și multe alte lucrari

din metal, la care și-au adus o contribuție deosebită frații, Adrian Ilea, Fratele

Tomoioagă, specialiști în prelucrarea metalelor, ajutați de alți frați din comitetul

Bisericii, iar instalația de electrificare a fost executată de către fratele Vasile

Tritean, împreună cu fii săi, Liviu și Vasile. În ziua Cincizecimii a anului 1998 a avut loc marea sărbătoare a sfințirii

Locasului de Închinăciune. După un scurt serviciu de deschidere ținut afară,

împodobit de sunetele Famfarei Bisericii Creștine Baptiste din com. Racovița,

Judetul, Sibiu, venită împreună cu Păstorul Samuiel Bâlc, ginerele nostru, în

Biserică a intrat fiul nostru, Cristian-Mihail Talpoș care ducea în mod festiv

Biblia deschisă, exprirnând simbolic faptul că în această Biserică prima

prioritate

era acordată lui Dumnezeu și Cuvântului Sfânt. Principiul acesta a fost pãstrat

pana în prezent. La măreața sărbătoare au fost prezenți și frați și surori din

Biserica soră din Londra, care au oferit Bisericii Banner-ul pe care 1-am plasat

pe perete și care amintește de cooperarea dintre bisericile noastre. La timpul

oportun, ne-am bucurat și de vizita pastorului din Londra, împreună cu

persoanele care au dăruit bani necesari pentru sistemul de încalzire. Mai târziu

am fost vizitați și de către pastorul, Dr. Deareeng, din Biserica Baptistă din

Texas, care m-a ajutat la obținerea celor mai multe din fondurile necesare

construirii bisericii. Toți ș-au exprimat deplina satisfacție despre frumoasa

NĂDEJDEA în Dumnezeu

137

lucrare. Slava să fie adusă Domnului, Căruia I se cuvine toată lauda pentru tot

ce am reușit să facem. Noul locaș de închinăciune, prevăzut cu un demisol

destul de spațios, cu grup social corespunzător, cu încalzire centrală modernă,

cu bucătărie și magazie, cu sala de Inchinăciune a Bisericii, prevăzută cu

balcon, totalizând aproape trei sute de locuri precum și cu doua săli și un birou

la etaj pentru activități cu copii și tinerii, cu baptistier modern și cu birou

pastoral, corespunde tuturor nevoilor pentru activități multiple a unei Biserici.

Visul pe care Dumnezeu mi l-a pus pe inimă cu această Biserică țintea și

spre activități sociale care se cer de la o Biserică. Doream să înființăm o

gradință pentru copii fraților și pentru copii din familii sărace din cartier. În

colaborare cu organizația ,,Spurgeon’s Child Care” din Londra care era

continuarea inițiativei prin care marele predicator din secolul al

nouăsprezecelea, înființase un orfelinat, în România s-a înființat un lanț de

grădinițe și centre familiale de educație preșcolară. Eu eram președinte1e

onorific al acestei organizaii, iar diaconul Bisericii din Iași, Nelu Gacea, era

secretarul executiv. Astfel am hotărât înființarea gradiniței și în Biserica

noastră. Lucrarea a pornit eu entuziasm, dorind să fie una din misiunile

Bisericii. Sora Tritean Mihaela, preocupată de problema educației copiilor și

calificându-se ca educatoare, și-a asumat rolul de directoare, și împreună cu

sora Tritean Neli, ca administratoare și cu o altă educatoare au procedat la

organizarea grădiniței. Curând se ajunsese ca în două grupe să fie încadrați pînă

la 35-40 de copii din cartier. Lucrurile au mers bine până când s-a primit

sponsorizare din Anglia. În fiecare an erau circa patru programe în biserică

susținute de către copii de la grădiniță, pentru că pe lângă materiile impuse de

Ministerul învatamântului, copii învățau și Biblia, cântece creștine și limbi

străine. Lucrarea a avut un răsunet pozitiv în cartier, și au fost și suflete care s-

au predat Domnului prin această misiune. Când a venit însă criza și a încetat

sponsorizarea, proiectul a devenit tot mai greu de continuat. Biserica suportă

utilitățile însa nu poate plăti salarii.

Un alt proiect pe care îl aveam pe inimă a fost înființarea unui azil de

bătrâni pentru persoane care nu au pe nimeni și de care să îngrijească Biserica.

Pentru aceasta ar fi trebuit să achiziționăm proprietatea din vecini de la care

cumpărasem 100 mp. din grădină, pentru curte. Aceasta însă nu a fost posibil.

Dumnezeu ne-a deschis șansa de a ne implica în plantare de noi Biserici. Cu

ocazia faptului că la Institut au venit la studii, Fratele David Kim din Coreia de

Sud și Fratele Peter Rong Makur, din Sudan, pe care i-am ajutat să obțină

licențe în teologie deși aveau dificultăți de limbă și de multe ori trebuia să-i

ascult în limba Engleză, am fost impresionat de faptul că amândoi mi-au

declarat că voiau să facă misiune în România. La terminarea studiilor, i-am

inclus în echipa pastorală a Bisericii și i-am ordinat ca Păstori misionari. Cu ei,

prin harul lui Dumnezeu am reușit să deschidem două noi Biserici, filiale ale

Bisericii Nădejdea. Fratele Kim s-a dedicat misiunii printre studenți din

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

138

Universitatea București. Dumnezeu a binecuvântat lucrarea astfel că, în doar

câțiva ani au câștigat pentru Domnul mai mulți studenți din căminele

studențești, care, unii, au devenit cadre universitare. În prezent au devenit

Bisericä de sine stătătoare cu un frumos numär de membrii și au cumpărat o

frumoasă proprietate lângă căminele studențești ale Universității din București

și continuă să facă o frumoasă lucrare pentru Domnul.

Împreuna cu fratele Peter Rong, care s-a și căsătorit cu o româncă,

absolventă de la facultatea noastră, a fost organizată filiala ,,Trezirea Spirituală”

care avea ca și scop misiunea printre emigranții africani. Filiala s-a deschis în

sala de la demisolul Bisericii și Dumnezeu a dat harul de a câștiga pentru

Domnul, nu numai africani, ci și români și dintre rromi. În prezent și ei sunt pe

punctul de a deveni Biserică de sine stătãtoare. Așa că Dumnezeu a onorat

lucrarea și credincioșia Bisericii cât și jertfa depusă cu construcția noii biserici

cu aceste activitäti spre Slava Numelui Său.

Cu ajutorul lui Dumnezeu și Biserica propriu zisa a avut perioade de

prosperitate și înflorire. Am avut parte de lucrări frumoase, serbări memorabile,

botezuri și au fost dezvoltate activitäti cu surorile, cu tinerii, cu copii și cu

ajutorul Domnului Biserica s-a înmulțit. Lucrând în strânsă legătură cu

Institutul, an de an, mulți studenți, dintre cei mai buni au făcut practica la

Nădejdea, pregătindu-se astfel temeinic pentru lucrare și au contribuit la

lucrarea Bisericii. Biserica ajunsese să dispună de un frumos cor, de orchestră și

de intensă activitate cu tinerii. An de an, în Biserica noastră aveau loc frumoase

concerte ale corului, la sărbătorile de Crăciun și Paști.

În ultimii ani, Biserica a cunoscut și o perioadă de regres în ce privește

numărul de membrii. Aceasta, nu numai din pricină că slujitorii Bisericii eram

toți împovărați cu atât de multe activități, ceea ce a făcut ca activitatea pastorală

și cea de evanghelizare să sufere, ci și din alte motive obiective, care însă nu

trebuie să constituie o scuză pentru lipsa de activitate a membrilor Bisericii.

Odată cu posibilitatea deschiderii unor noi biserici de cartier în capitală, (pe

vremea comunismului erau doar șase Biseriei baptiste în toată Capitala, iar în

prezent sunt peste douăzeci), unii din membrii Bisericii Nădejdea au devenit

membrii în bisericile din propriile cartiere, având în vedere marea distanță de

parcurs până la Biserica noastră. Așa se face că un număr frumos de membrii

din Biserica din Buftea, ai Bisericii din cartierul Berceni și bisericile din alte

cartiere provin din Biserica Nădejdea.

În mod deosebit, odată cu deschiderea granițelor țării, când s-a oferit

românilor posibilitatea de a merge la muncă în alte țări, Biserica Nadejdea a fost

mult afectată de, fenomenul emigrării, prin care mu1ți membrii ai bisericii

noastre au plecat pe alte meridiane pentru a-și câștiga pâinea. Astfel, pe bună

dreptate putem vorbi și despre, așa numita Biserică din diaspora a Bisericii

noastre. În prezent avem zeci de membrii, p1ecați împreună cu copii și întreaga

NĂDEJDEA în Dumnezeu

139

familie în SUA, Norvegia, Danemarca, Suedia, Spania, Anglia și alte țări.

Bucuria noastră este că, deși au plecat mulți dintre cei mai buni, tineri și activi

membrii ai Bisericii, ei sunt activi în bisericile din țările respective, fac cinste

Domnului și Bisericii noastre. Noi nu încetăm să ne rugăm Domnului pentru ei,

și pentru familiile lor.

Dumnezeu a găsit cu cale, că în urma implicării mele intense în atât de

multe activitati să mai am parte și mai recent de o încercare, care și-a pus

amprenta asupra trupului meu până în prezent. În urmă cu mai bine de doi ani,

pe fondul artritei de care sufăr de mai multă vreme, mi-a apărut o gravă infecție

la genunche. Fără să-mi dau seama, aceasta a început să dezvolte în corpul meu,

leucemia, așa în cât mi-a afectat și inima mea slăbită și mi s-au blocat rinichi.

Situația precară în care mă găseam s-a descoperit cu ocazia operației la

genunchi. Am stat în spital mai multe săptămâni. Am avut harul ca, și în cazul

acesta, atât Biserica noastră, cât și sute de frați și surori din țară și din alte țări să

mă poarte în rugăciune, iar soția mea scumpă s-a dovedit și de data aceasta ca

fiind deosebit de jertfitoare pentru mine, supraveghindu-mă la spital, în fiecare

zi, de dimineața până seara. Iar Dumnezeu, cel Indurător și-a făcut și de data

aceasta lucrarea Sa minunată și am fost încadrat între cei treizeci la sută, cum

spuneau doctorii, care scapă cu viață din asemenea situație. În prima săptămână

după ce am ieșit din spital, Dumnezeu mi-a dat harul ca să-mi pot relua

activitatea la Institut, și apoi și la Biserică. Din întâmplarea neplăcută prin care

am trecut, și astăzi, după doi ani de la operație, mai am dureri la picior și am

rămas șchiopătând de picior, ca Iacov, când a ieșit dinaintea Domnului la

Peniel, aceasta pentru a nu uita nici eu că din nou mi-a făcut parte de îndurarea

Sa. De aceea, binecuvântat să fie Domnul. Îi mulțumesc, tot odată și fratelui

Vintilă Mircea, proaspăt întors la Domnul, care mai multe săptămâni mi-a făcut

terapie de recuperare. De asemenea sunt recunoscător Domnului pentru frații

Tritean Vasile și fiului său, Liviu, care m-au dus de nenumărate ori la spital

pentru tratamentul ambulatoriu de după operație. Dumnezeu să le răsplătească,

cât și soției mele, care, de atunci a devenit pentru mine ca un toiag de sprijin

pretutindeni unde trebuie să merg. În mod deosebit, glorific pe Domnul pentru

că și în aceste condiții mai pot să îndeplinesc parte din slujirile încredințate.

Apreciind lucrarea pe care Dumnezeu m-a ajutat să o pot îndeplinii, în anul

2011, atât Senatul Universității din București, cât și Senatul Institutului

Teologic Baptist mi-au acordat, ca distincție, diplome de Profesor emerit al

Universității și respectiv al Institutului. Le închin, cu smerenie, pe amândouă

Domnului, care în bunătatea Lui, El a lucrat prin mine.

În prezent, acum când eu sunt pe punctul de a mă retrage, la vârsta de 71

de ani, după 44 de ani de slujire pastorală, la 27 de ani de slujire și la Biserica

Nădejdea și slujire deosebit de multiplă în lucrarea Domnului, când și colegul

meu de slujire, fratele păstor, Elisei Pechianu a fost nevoit de asemenea să se

retragă, Biserica se confruntă cu nevoia acută a unui nou păstor. Este nevoie ca

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

140

Donmul să ridice un frate credincios și bine pregătit care, împreună cu toată

biserica și cu ceilalti slujitori, unu dintre ei proaspăt ridicați în lucrare, ca Nelu

Ene, Vasile Dumitru Cătălin, Daniel Coman, Marius Silvășan și altii, să ducă

mai departe măreața lucrare, în condiții cu totul mai favorabile din prezent, dar

și potrivit cu nevoile acute ale prezentului. Este necesar ca, acuma când sunt

create toate premizele, noul păstor care va veni, să se dedice în totalitate slujirii

Cuvântului și slujirii pastorale, iar Biserica întreagă, în frunte cu comitetul

Bisericii să-i acorde sprijin total pentru a-și putea îndeplini cu bucurie slujba.

Pentru această cauză ne rugăm cu stăruință Domnului. Precizez că frații Nelu

Ene și Vasile Cătălin se evidentiază ca lucrători de nădejde în supravegherea

activității tinerilor și corului în biserică, precum și în mărturia Cuvântului.

Fratele Nelu Ene poartă de grijă, cu deplină responsabilitate, de activitățile de

publicitate și comunicare prin internet și Buletinul duminecal al Bisericii.

Amândoi se prezintă ca tineri lucrători de nădejde ai Bisericii. Domnul să-i

ocroteascã pe ei și familiile lor.

Am așternut pe hârtie, aceste câteva precizări despre Biserica Nădejdea,

nu cu scopul de a-mi aduce mie sau altcuiva laude. Toată lauda se cuvine

Domnului și numai Lui. Am dorit ca la hotarul celor 80 de ani de istorie a

existenței Bisericii să fie cunoscută și această importantă pagină din istoria ei.

Aruncând o privire peste perioada acestor 27 de ani, mă smeresc înaintea

Domnului și mărturisesc faptul că nu mi se cuvine decât calificativul de, rob

netrebnic. Am făcut, la fiecare pas numai ceva din ce eram dator să fac.

Dumnezeu mi-a dat harul de a vedea ușile deschise pe care mi le-a ocazionat și

mi-a dat puterea să pășesc înainte spre propășirea lucrării Sale. Sunt deplin

recunoscator și mulțumitor Domnului pentru harul de care mi-a făcut parte de a

mă lua și pe mine conlucrător în măreața lucrare a Împărăției Sale. Pentru

viziunile pe care mi le-a inspirat și pentru că mi-a dăruit un spirit de sacrificiu și

de a pune Lucrarea Lui ca primă prioritate, Îi mulțumesc. Sunt recunoscător

Domnului, pentru Bisericile pe care mi le-a încredințat în slujire, în mod

deosebit pentru Biserica Nădejdea. Pentru toți colaboratorii de care mi-a făcut

parte. Fie ca Cel Preaînalt să răsplătească fiecăruia în dragostea sa desăvârșită.

Nu în ultimul rând, sunt recunoscător și mu1țumitor Domnului pentru

familia mea care a înteles, de-a lungul anilor să se lipsească de prezența mea în

cele mai multe din momentele importante din viața lor, având în vedere

importanța lucrării Domnului. Sunt încredințat că Domnul va completa tot ce

este necesar în viața fiecăruia din eă și le va răsplăti. În mod cu totul deosebit,

multumesc lui Dumnezeu pentru Lidia, soția și cel mai de aproape partener al

meu în toată lucrarea, în timpul celor 42 de ani de când conviețuim și lucrăm

împreunä. Ea s-a dovedit a fi cu adevărat un ajutor potrivit pentru mine și

purtătoarea poverilor de familie în locul meu. Iar în multele momente de grea

încercare pentru mine, când eram pe patul de suferință, cât și în neputințele care

NĂDEJDEA în Dumnezeu

141

au urmat și care, se pare că, sunt tot mai frecvente, ea a vegheat și veghează

asupra mea ca un înger păzitor. Multe din lucrurile pe care am reușit să le

împlinesc pentru Domnul se datorează ei. Sunt deplin încredințat că rasplata din

partea Domnului îi va fi deplină.

În încheiere, doresc să spun tuturor, în baza experienețelor trăite, că este

Nădejde pentru NADEJDEA. De aceea, LA MULȚI ANI, Biserica Nădejdea. Eu

nu voi înceta să mă rog pentru voi și fie ca, ,,Domnul, Dumnezeul duhurilor

oricărui trup, să rânduiască peste adunare un om care să iasă înaintea lor, și să

intre înaintea lor, care să-i scoată afară și să-i vâre înăuntru, pentru ca adunarea

Domnului sa nu fie ca niște oi care n-au păstor.” (Numeri 27:16-17).

Iar a Celuia care, Singurul merită toată Slava, a Domnului Dumnezeului

nostru, a Tatălui, Fiului și Duhului Sfînt să fie toată cinstea, lauda și mulțumirile.

SOLI DEO GLORIA

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

142

Cateheza Prin aducerea fratelui profesor Vasile Talpoș la cererea adunării generale

din 17 septembrie 1986, s-a trecut și la organizarea de cursuri de cateheză pentru

toți solicitanții la botez. Aceste cursuri durau câteva luni și cuprindeau un ciclu

de 22 de lecții necesare pentru a înțelege cei ce urmau să fie botezați, de ce au

luat această hotărâre, cine sunt de fapt ei, ce urmează și care este scopul lor.

Fratele Lungu Dumitru, care a fost diacon secretar al bisericii până în anul

2012, s-a ocupat și se ocupă și în prezent de aceste cursuri. Au fost zeci de serii

care L-au urmat pe Domnul Isus și în apa botezului, botezuri efectuate de fr.

Prof. Dr. Vasile Talpoș, apoi i se alătură din anul 1994 și fratele pastor Elisei

Pecheanu, iar din anul 2003 și fr. Pastor Kim David de la filiala bisericii din

Grozăvești-studenți regie și apoi și fr. Pastor Peter Makur de la o a doua filială a

bisericii cu refugiații africani.

Lecțiile de cateheză erau și sunt următoarele:

Despre BIBLIE; DUMNEZEU; OM; PĂCAT; CREDINȚA;

POCĂINȚA; MĂNTUIRE; NAȘTERE DIN NOU; SFINȚIRE; RUGĂCIUNE;

POST; MIJLOCITORUL NOSTRU LA DUMNEZEU; PĂSTRAREA

SFINȚILOR ÎN HAR; SIMBOLURILE NOULUI TESTAMENT; ZIUA

DOMNULUI ȘI SABAT; BISERICA; SLUJITORII BISERICII; DISCIPLINA

ÎN BISERICĂ; CĂSĂTORIE; DĂRNICIA CREȘTINĂ; BISERICA ȘI

STATUL; LUCRĂRILE VIEȚII DE APOI.

În cadrul acestor lecții, aveau loc discuții,întrebări, lămuriri, etc.

Amintesc câteva cazuri mai semnificative.

Sora Tudose Maria prof. universitar la Institutul Politehnic, cât a u durat

cursurile de cateheză se ridica și o auzeam:

– Nu! Nu! Fr. Lungu. Dumneata să mă lămurești aici, pentru, pentru că eu

vreau să înțeleg adâncul acestei probleme.

Urmau discuții, argumente cu sfintele Scripturi, ceea ce a făcut ca mai

târziu, în biserică, să fie o soră care aprofunda cuvântul. Nu a stat mult, deoarece

a trebuit să plece la Botoșani pentru a-și îngriji mama care era foarte bolnavă.

Un caz al unei prietene care a dorit să-L urmeze pe Domnul Isus în apa

botezului, dar pentru că a ținut mai mult la o relație extraconjugală, a parasite

adunarea. Cu toții s-au convins că a fi creștin înseamnă seriozitate, credincioșie

și trăire după sfântul său cuvânt.

Chiar când scriu aceste rânduri, sunt patru candidate pentru botez, tineri:

Tritean Naoimi, Tritean Daniel, Ema Gherghiceanu, Sima Daniel, la care se mai

adaugă și sora Radu Oana care a fost botezată în altă biserică, dar nua făcut

cateheza. Această soră își dă seama de importanța acestor cursuri șinu face

altceva decât să întregească cunoștințele Sf. Scripturi, iar aceasta conștientizează

faptul că a fi creștin este un titlu sfânt, o chemare deosebită, o trăire după cuvânt. Onorăm chemarea Celui ce ne-a ales BUNUL DUMNEZEU prin ISUS.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

143

0 100 200 300 400

1933

1945

1962

1980

1984

1986

1995

2008

2013

Dinamica membrilor activi în biserica Nădejdea

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

144

III.3. 41 de ani de slujire ca dirijor și învățător biblic

Lucrătorii Bisericii Baptiste „Nădejdea”

decembrie 1999-septembrie 2013

Cristian Caraman, profesor

doctor, dirijor și interpret

este unul dintre cei mai

importanți reprezentanți ai

muzicii protestante din

România, a cărui

sensibilitate artistică și stil

componistic i-au adus

recunoaștere în cele mai

înalte medii muzicale.

Cristian Caraman provine

dintr-o familie nobiliară cu

rădăcini aromânești prin

bunicul de tată Nicolai

Caraman și genealogie

luxemburghezo-saxonă prin

bunica de tată contesa

Elizabeth von Gelden

Egmond. Tatăl său, Ion

Caraman a fost ofițer în

armata Regală a României

până la instalarea guvernului

comunist. Este căsătorit cu

Mariana Catană și are doi

copii, Emanuel Cristian și

Dorothea Lidia.

Activitatea profesională

Cristian Caraman este licențat în muzică iar în anul 2005, după studii

aprofundate în domeniul muzicologic i se conferă titlu de Doctor în muzică de

către Universitatea Națională de Muzică din București. În cariera sa a concertat

și interpretat roluri importante în spectacole de operă și vocal-simfonice în

România și străinătate. Prestația sa fiind apreciată de public și criticii muzicali.

Prof. Dr. Cristian Caraman

NĂDEJDEA în Dumnezeu

145

De asemenea a colaborat ca realizator și producător de emisiuni muzicale cu

Radio Vocea Evangheliei, Trans World Radio, Radio Monte Carlo și Radio

Filadelfia. Colaborează împreună cu soția sa la realizarea emisiunii “Cunoaste-L

pe Isus și vei ști cum să trăiești”. Cristian Caraman este autor de carte (“Muzica

Protestantă Modernă”, “Repere ale Muzicii Protestante”, “Genuri ale Muzicii

Protestante”) și de articole de specialitate. În anul 2012 finalizează volumul

“Sunetul anilor” care cuprinde melodii proprii pe versuri scrise de Petru

Dugulescu și armonizate de Balint George. În anul 1986 este angajat solist la

Teatrului de Operă din Craiova iar din anul 1990 Cristian Caraman devine prim

solist al Teatrului National de Operetă “Ion Dacian” din București. Începand cu

anul 1994 își începe cariera didactică la Școala Generala Creștină dupa

Evanghelie “Timotheus, apoi începând cu anul 2006 este profesor de muzică la

Liceul Teologic Baptist “Logos”. În anul 2006 i se acorda gradul I în

învâțământul românesc preuniversitar. Din anul 2001 până în prezent este cadru

universitar la Institutul Teologic “Timotheus”. În anul 2009, cu ocazia

Centenarului Richard Wurmbrand sărbătorit la Filarmonia “George Enescu”, a

dirijat Corul Academic format în majoritate din coriștii bisericilor evanghelice

din București.

Activitatea în cadrul Bisericii

Activitatea lui Cristian Cararnan

în cadrul bsericilor evanghelice

este îndelungată. Parinții, Ion și

Smaranda Caraman, foarte

activi în slujirea bisericii, au

făcut parte din Biserica

Evanghelica Romana “Carol Davi1a” .

În anul 1972, Cristian Caraman

a fost botezat în Biserica

Baptista “Sfânta Treime” din

Bucureștă (fostă Biserica Mihai

Bravu) de către pastorul Vasile

Taloș. De la vârsta de 15 ani a

activat în corul mixt și corul

bărbătesc al bisericii și a fost

violonist în orchestrele

bisericilor baptiste din Mihai

Bravu, Popa Rusu, Ferentari și

23 August. La propunerea celor

doi pastori Taloș Vasile și Aurel

Popescu a bisericii “Sfânta

Cristi Caraman un talentat violonist și

dirijor de cor și orchestre în bisericile

evanghelice

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

146

Treime” a înființat o clasă de vioară pentru copiii fraților.

Împreună cu tinerii bisericii conduși de Mia Ordeanu a mers în misiune la

orfelinate, la bătrâni pentru a le face curățenie și a-i încuraja spiritual.

A participat la întâlnirile tinerilor bisericii unde se studia Cuvântul lui Dumnezeu

sub îndrumarea lui Petrică Ordeanu și Petru Murariu. De asemenea participa la

întâlnirile tinerilor din alte biserici penticostale și baptiste.

În anul 1977, după stagiul militar, s-a căsătorit cu Mariana Catana și s-a mutat în

Biserica Baptistă “Golgota” din București. În anul 1980, după intrarea la

Conservatorul de Muzică din București, preia conducerea orchestrei bisericii

“Golgota”. Dupa doi ani orchestra s-a mărit considerabil ajungand la un număr

de 60 de instrumentiști.

Dupa terminarea Conservatorului, în anul 1986, solist find la Teatrul Line din

Craiova, Cristian Caraman activeaza ca dirijor al corului și orchestrei Bisericii

Baptiste din Craiova, pastor fiind Ologeanu Teofil. În perioada 1986-1989 a

făcut misiune evanghelică în multe biserici din Oltenia și Banat ajutând la

înfiintarea de formații muzicale și încurajând activitatea muzicala din zonele

respective. De asemenea, în perioada 1980-1989, Cristian Caraman și soția sa,

împreună cu familia Costel și Mia Oglice venită din Statele Unite ale Americil,

au ajutat la răspândirea Evangheliei în România, Ucraina și Moldova prin studiul

biblic “Învățătură prin Învățătură”. Cristian și Mariana Cararnan au absolvit în

anul 1995 Institutului Precept Ministries cu sediul la Lugoj CLI specializarea de

„Învățător biblic”.

În vara anului 1986, în timpul unei deplasări în orașul Hațeg, familia Caraman a

fost oprită de un echipaj de miliție pentru control. După câteva zile de misiune s-

au îndreptat împreună cu familia Oglice spre Craiova. La intrarea în fiecare

localitate mașina era oprită și controlată de către un filtru de miliție. După

întoarcerea la București, Mariana Caraman a fost chemată la Miliția Capitalei.

După identificare și așteptare de cateva ore li s-a spus “că a fost o gresala și pot

să plece acasă !“. Au trecut doar câteva zile, și Mariana împreună cu Dorothea în

vârstă de 5 ani, au fost lovite de o mașină în dreptul cimitirului Calvin de pe

Calea Giulesti. S-a aflat ulterior ca șoferul lucra la Miliție, iar Cristianf „sfătuit

să oprească cercetările și să lase lucrurile așa cum sunt!”. Simple coincidențe!?

După o operație grea și având o tijă metalică în picior, Mariana în urma

rugăciunilor fraților a putut după cateva luni să meargă.

O întâmplare miraculoasă s-a petrecut în vara anului 1987 când Cristian

Caraman împreună eu soția și cei doi copii minori au transportat biblii și

materiale creștine cu o mașină Aro până la Cernauți în Ucraina. Până la graniță

copiii au stat pe o tăblie de lemn care acoperea biliile și materialele creștine.

Ajunși la granită, grănicerii au controlat amanunțit mașina dar nu au gasit nicio

biblie sau material religios. S-au oprit și au mulțumit Domnului imediat după

aceea.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

147

Toată familia

Caraman

slujește

Domnului

Corul mare al Bisericii Nădejdea

dirijat de Prof. Dr. Cristian Caraman

În anul 1981 Mariana a fost dată afară din serviciu pentruca era „pocăită” iar

Cristian nu a putut obține postul de solist la Teatrul de Operetă pentrucă

directorul de atunci a spus „că nu are nevoie de pocăiți în Instituție”

În perioada comunistă Securitatea a încercat prin diferite metode să-i denigreze

și să-i intimideze pe soții Caraman, dar Dumnezeu i-a păzit, aceștia ramânând

statornici în credință și în lucrarea lui Dumnezeu.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

148

La Craiova lucrarea muzicală făcută de Cristian era foarte apreciată de biserică.

Văzând o astfel de lucrare, pastorul Talpoș Vasile i-a propus lui Cristian să vină

la București și să preia lucrarea de cor a bisericii “Nădejdea”. Pe vremea aceea

era imposibil să obții un loc de muncă în București. Dar fratele i-a spus că

Biserica “Nadejdea” se va ruga pentru revenirea sa în București. Pe atunci corul

era condus de Liviu Caprar iar înainte fusese dirijor Adrian Pușcaș și Iștvan,

acesta din urmă plecând în Germania. Cu câteva zile înainte de Revolutie,

Cristian vine în București pentru a pregăti corul bisericii pentru Serbarea Nașterii

Domnului. Serbarea nu a mai avut loc deoarece chiar în ziua de 24 decembrie

începuse “să se tragă în București”.

Acele vremuri au fost foarte periculoase și foarte tulburi pentru România. În luna

februarie am reușit prin concurs să ocup postul de solist la Opereta Națională

“Ion Dacian” din București. Era o minune facuta de Dumnezeu. În sfarșit eram

acasă! Bineințeles că am venit să lucrez ca dirijor la Biserica “Nădejdea”.

Promisesem fraților că dacă Dumnezeu va face minunea și mă va aduce în

București am să vin la Biserica “Nadejdea”. Si de atunci au trecut 24 de ani.....”.

Corul și orchestrele și-au continuat cu și mai multă perseverență lucrarea pentru

Domnul. Atmosfera la cor era foarte buna, coriștii se simteau ca o familie iar

frații apreciau acest lucru. Odată cu terminarea noii biserici, lucrarea cunoaște un

declin prin plecarea unui numar apreciabil de coriști și a unor tulburari produse

în biserică. Începand cu anul 2008, langă Cristian Caraman se alatură ca dirijori

asistenți Lect. univ. Lidia Talpoș și Emanula Talpoș, amandouă licențiate în

muzică.

Corul BCB Nădejdea – Crăciun 2012

NĂDEJDEA în Dumnezeu

149

Începând cu vara anului 2012 Lidia Talpoș se mută la Sibiu împreună cu Fratele

Talpoș iar Ema se retrage din activitatea de dirijorat.

Din toamna anului 2012 Cristian reconstruieste încă odată corul bisericii.

Repertoriul este înoit iar prestațiile corului încep să fie din nou apreciate de frați

pentru calitatea lor.

Corul bisericii “Nadejdea” a cântat neîntrerupt, chiar și când au fost încercări,

din anul 1989 și până în prezent, la serviciile religioase ale bisericii, la sărbători,

la evenimente speciale, la nunți, la evanghelizări și a participat la evenimentele

religioase de evanghelizare, organizate în diferite biserici sau locuri publice de

către Cultul Baptist sau Alianța Evanghelică din România.

Fratele Cristian Caraman

III.4.

Orchestra și corul tinerilor .

ORCHESTRA

Biserica Creştină Baptistă „Nădejdea” din Bucureşti în perioada celor 80

de ani a avut ca sprijin în cadrul manifestărilor creștine și formații orchestrale

proprii. Componența orchestrelor de-a lungul timpului a fost în general compusă

din instrumente cu coarde. Perioadele de funcționare au fost însă scurte datorită

unor motive variate prin care a trecut România: regimuri totalitare, război,

ocupația sovietică, etc.

După noua construire a bisericii efectuată între 1995-1998 și inaugurată în

ziua de Rusalii, s-a luat în discuție și înființarea unei formații orchestrale . În

anul 2003 la o discuție purtată în comitetul bisericii s-a hotărât înființarea unei

orchestre de mandoline, iar cel ce se va ocupa de această lucrare să fie fratele

Ferentz Ovidiu.

După această hotărâre fr. Ferentz Ovidiu începe căutarea fraților dornici a

activa într-o asemenea orchestră.

Pentru început au fost aleși următorii: Andrei Gherghin, Liviu Gherghin,

Cristiana Gherghin, Andrei Mocanu, Raluca Mocanu, Eleonora Crăciun, Mihaela

tritean, Ruxandra Tritean. Cu această formație are loc și primul concert în

biserică.

În anii următori se adaugă Ilinca Tritean și Daniela Făcuș ce cântau la

chitare iar peste puțin timp Marta Gheleșel la flaut.

Astfel biserica din 2003 biserica mereu era încântată de melodiile

interpretate din carțile de cântari sau din compozițiile marilor compozitori

creștini.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

150

Greutăți au fost întâmpinate la repetiții. Echipa era formată din tineri

elevi, studenți sau salariați la stat, care aveau programele de muncă la diverse

ore și era foarte greu a se găsi un numitor comun în fixarea programuli de

repetiție.

S-a lucrat cu stăruință și lucrarea a dat roade orchestra fiind foarte

apreciată de frățietate. Au avut loc și concerte la alte biserici printre care cea de

la Câmpina și cea de la Chitila.

Lucrurile au mers bine până la sărbătoarea Nașterii Domnului Isus din

anul 2010, când a fost ultima reprezentație a acestei orchestre.

Întrucât cel rău nu doarme, a lovit chiar în conducătorul orchestrei fr.

Ferentz Ovidiu, care, din motive parțial necunoscute de noi, a părăsit biserica, iar

această lucrare a încetat. Avem speranța că în scurt timp se va găsi cineva care

să-i strângă din nou pe cei dornici de a slăvi pe Domnul și cu instrumentele.

CORUL TINERILOR

La Biserica Creştină Baptistă

„Nădejdea” din Bucureşti în urmă cu

aproximativ 7 ani, mai precis din 2003

Fibia Mocanu (fostă Pecheanu) a slujit în

lucrarea de laudă și închinare iar Andrei

Mocanu în lucrarea cu adolescenții și

tineretul. Împreună, cei doi au investit atât

în biserică, cât și în creșterea noastră

spirituală, în modelarea caracterelor

noastre, a tinerilor în pragul vietii (T.P.V.

— denumirea ciclului de studii al

adolescenților din acea vreme). Implicarea

lor a reprezentat un real exemplu de

statomicie și dăruire, de slujire în dragoste

și responsabilitate. Odată cu plecarea lor în

Anglia, Liviu Gherghin a preluat slujirea

muzicală a tineretului, în care m-a integrat

treptat și pe mine (Ilinca). Dumnezeu ne-a

îngăduit să slujim fiecare la timpul și

vremea hotărâtă de El. Alături de noi, tot

pe partea muzicală s-au implicat și Marta

Gheleșel (flaut), Tavi Pană (pian) și Eliezer

Payano (la chitară). Lucrarea de laudă a

tineretului nu ar fi putut însă exista fără

colectivul propriu-zis de oameni ai lui

Fibia Mocanu (Pecheanu)

NĂDEJDEA în Dumnezeu

151

Dumnezeu, dornici să slujească și să slăvească Numele Aceluia care a dat totul

pentru salvarea noastră. De-a lungul timpului, grupului de tineri i s-au adăugat

anumite persoane din exteriorul și din interiorul bisericii (grupele mari de copii-

adolescenți).

Sunt zile în care slujim cu 10 persoane, altele în care colectivul se mărește

până la 25-30 de persoane.

Există însă un anumit nucleu care dă stabilitate lucrării de laudă și

închinare și totodată putere, prin rugăciune și implicare totală. De asemenea, sunt

și persoane care nu mai sunt în această slujire, din varii motive: sunt plecați în

alte țări, frecventează alte biserici sau pentru că au renunțat pur și simplu la viața

creștină. În mare parte, schimbările petrecute în ultimii ani au zdruncinat ușor

această lucrare, dar pe fondul acesta Dumnezeu a unit inimi în rugăciune și în

dorința comunä de a sluji cu o nouă înflăcărare, pentru ca mai apoi. Acești

oameni să formeze grupul de laudă. Unul din momentele în care am văzut că

Dumnezeu este la cârma tuturor lucrurilor a fost cel al implicării familiilor

(tinerii generațiilor trecute, în prezent părinți) în lucrarea cu tineretul, în cântare

și în rugăciune alături de noi, tinerii de azi. În acel moment, Dumnezeu ne-a

arătat încă o dată că lucrarea este a Lui și El este cel care reîntregește și dă

puterea necesară continuării unei lucrări după voia Sa.

În prezent, noi, tinerii, venim în fața lui Dumnezeu și în fața

dumneavoastră, dorindu-ne ca El să lucreze în noi curăție, adevăr, dragoste,

credință și prin noi pentru întărirea, cercetarea și zidirea întregii biserici. Ne

pregătim așadar spiritual, fizic și muzical (prin repetiții duminica dimineața și

seara, uneori și sâmbăta) pentru ca jertfa noastră să fie una de bun miros înaintea

lui Dumnezeu. Lucrarea tinerilor nu se limitează însă doar la partea muzicală

care se vede în special duminica. Vizitele la frați și surori, zilele și nopțile de

rugăciune, serile de tineret de sâmbătă seara sunt o parte din slujirile pe care

Dumnezeu ni le-a dat pentru unitatea și întărirea noastră și a bisericii.

Fiecare vârstă își are frumusețea, beneficiile, dar și responsabilitățile ei...

dumneavoastră ați trecut prin etapa prin care trecem noi acum... de aceea, pentru

că ne cunoașteți și ne întelegeți, vă rugăm să ne purtați în continuare în

rugăciunile dumneavoastră.

Fratele Gherghin Liviu, amintit mai sus, a fost unul dintre tinerii familiei

Gherghin Vasile și Silvia, care a crescut în această biserică și care a și făcut

lucrări : cântări cu tinerii, cu orchestra, grup de închinare, duete cu sora sa

Cristiana. Deasemenea a luat parte la misiuni de evanghelizare și vizite la

bătrâni. Nu trebuie uitat aportul tinerilor dat la diferite scenete de Paști și

Crăciun.

Din luna martie 2013, a fost solicitat de a da un sprijin bisericii

„AGAPIA” unde slujește ca pastor Beni Mogoș, făcând parte din frații fondatori.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

152

III.5.

Activitatea Societății „Tabita” a femeilor bisericii Nădejdea

(Ps. 68:11) Un cuvânt spune Domnul și femeile

aducătoare de vești bune sunt o mare oștire.

Mariana Caraman este lideră a

femeilor din Biserica Baptistă

„Nădejdea”-București din anul 1999

până în prezent, 2013.

E căsătorită cu Cristian Caraman,

amândoi fiind binecuvântați cu doi

copii minunați : Emanuel și

Dorothea, iar acum sunt și bunici,

bucurâmdu-se de nepoțica lor

Monique Mirela.

Pregătire profesională vo aminti că

a absolvit Școala Postliceală

Pedagogică- București și Școala de

Arte Secția Canto Clasic- București.

E licențiată a Facultății de

Comunicare și Jurnalism-București.

A absolvit cursurile Institutului

Biblic Precept Ministries-SUA.

În prezent activează ca profesor la

Grădinița Nr. 40 și este redactor la

postul de radio Filadelfia.

Amintiri din lucrarea cu Domnul

Am iubit cuvântul lui Dumnezeu din copilarie, încă de atunci când familia mea

se aseza în jurul mesei și studiam împreună Biblia. De multe ori nu înțelegeam

ce discutau cei mari, dar treptat Duhul Sfant a început să îmi deslușească

lucrurile, să înțeleg și să simt dragostea profundă a lui Dumnezeu. Mai târziu, în

adolescență și tinerețe am început să studiez Bibilia în mod organizat, săpând

adânc în pământul sfânt al Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, am primit

nenumărate răspunsuri la întrebări și bucuria de a împărtăși cu alții Cuvântul

descoperit de Dumnezeu. Tot încă din copilărie am iubit lucrarea femeilor, când

mergeam alături de mama (Catană Maria) la întâlnirea de marți, a femeilor de la

Maria Caraman

NĂDEJDEA în Dumnezeu

153

biserica Golgota, ca și la renumitele „ceaiuri ale surorilor”, unde ceaiul era

printre cele mai bune… Apoi, în adolescență am organizat grupe de tineri, din

biserica Golgota, pentru vizite la bătrâni și bolnavi, ca și pentru a-i ajuta pe cei

neputincioși. Noi ca tineri eram la fel de bucuroși când făceam curat la sora Ida,

ca și atunci când mergeam cu colindul, la „pădurice” sau cu barca pe lac. Tot

ceea ce am învățat acasă, de la părinți și de la grupurile de rugăciune din casa

noastră, ca și de la întâlnirile de femei și tineret mi-au fost de mare ajutor pentru

viață și lucrarea mea. Mai târziu mi-am adâncit cunoștințele biblice în cadrul

Institutului Biblic Precept Ministries și totodată dorința de a împărtăși și cu alte

femei învățătura, atât de preșioasă a Bibliei. Așa că din anul 1999 până în

prezent, 2013, slujesc alături de femeile din societatea Tabita a bisericii

„Nădejdea”. La Biserica Nădejdea am întâlnit surori minunate, iubitoare de

Dumnezeu și dedicate Cuvântului Său. Alături de ele am trăit momente minunate

de părtășie și descoperiri Dumnezeiești. În fiecare joi (mai puțin vacanțele) între

orele 17-19, noi femeile ne întâlneam la o frumoasă părtășie de rugăciune și

studiu biblic. Aici femeile și-au putut deschide sufletul, s-au aprofundat în

cercetarea scripturilor, au împărtășit experiențe personale, ca și necazuri,

întrebări și bucurii, care au fost toate, prezentate înaintea Domnului. Timpul de

închinare și laudă, prin cântec și rugăciune, uneori cu lacrimi alteori cu

entuziasm și bucurie, au constituit întotdeauna, momente care au încălzit

sufletele întristate, au vindecat inimile rănite și au înaripat spiritele bucuroase.

Studiul biblic, rugăciunea, și cântarea, ne-au dat putere să mergem înainte, în

viața de credință, înțelegând direcția corectă, din perspectiva biblică, și privindu-

ne prin ochii lui Dumnezeu și ai Scripturii.

Ca și alte femei din biserică, consider că în toți acești ani, ora surorilor a fost una

dintre activitățile foarte plăcute ale bisericii. Acest timp de părtășie al femeilor

nădejdii poate fi considerat fără greș o retrăire a timpului în care Maria ședea la

picioarele lui Isus și iși lua partea cea bună.

Astfel în cadrul orelor liniștite, de joi după amiază, Domnul Isus ne-a răspuns la

întrebări, ne-a liniștit inimile și ne-a umplut de bucuria Sa divină, prin Cuvântul

Său, atât de valoros, concretizat în module de studiu biblic.

Între anii 1996-2013, femeile au învățat cuvântul Domnului având teme diferite

pentru fiecare om în parte. Amintesc doar câteva teme :

Evanghelia după Ioan, piatră de căpătâi a doctrinei creștine

Epistola lui Iacov, care a avut 30 de lecții

Epistola lui Pavel către Filipeni, care deși a fost scrisă din închisoare, mai

este denumită și epistola bucuriei

Căsătorie fără regrete, a fost un studiu care a reunit femei de toate vârstele

Numele lui Dumnezeu, un studiu foarte valoros

Femeile ca mame, a constituit un an de frumoase învățături

Primește înțelepciunea din cartea Proverbelor

Au mai fost și alte subiecte bune, necesare și de un real folos.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

154

Citez câteva nume ale surorilor ce au participat la aceste întâlniri de studiu,

sfaturi, discuții cântări și bucurii :

Mariana Caraman, Silvia Gherghin, Jeni Pecheanu, Lidia Bora, Gabi Mușat,

Miara Ciungu, Mariana Uță, Neli Tomoioagă, Marta Tritean, Zamfir Maria,

Adriana Mocanu, Luculescu Elena, Nuți Pandele, Creiniceanu Alexandrina,

Tonea Maria, Huș Buligescu, Dorothea Caraman, Constantin Magdalena, Raluca

Ianchiș, Chivu Ioana, Iliescu Magdalena, Coralia Sârbu, Bucșă Susana, Florea

Marilena, Tcaciuc Marilena, Rădulescu Mirela, Polina Fieraru, Rodica Gheleșel,

Barbu Maria, Nuți Anghel și altele.

Sora Mariana Caraman

III.6.

Vizite la bătrâni, bolnavi și alte lucrări

(Psa 92:13,14) Cei sădiți în Casa Domnului, înverzesc …

ei aduc roade și la bătrînețe …

Deosebit de frumoase și încurajatoare au fost și activitățile de vizitare și ajutorare

materială și spirituală a bătrânilor și bolnavilor din biserica Nădejdea.

Astfel am vizitat-o pe Zamfir Maria atunci când

n-a mai putut veni la biserică, datorită unor dureri

foarte puternice, provocate de nervul trigemen, care

nu s-au ameliorat niciodată.

Sora Zamfir fusese o perioadă îndelungată parte

activă a societății Tabita.

Obișnuia să vină întotdeauna zâmbind, mai ales,

pentrcucă avea o dantură impecabilă, deși era

trecută de 70 de ani. Atunci când am văzut-o la ea

acasă, împreună cu sora Gherghin, i-a spus că-i

lipsește părtăția cu surorile și învățătura de la

studiul biblic. A fost foarte bucuroasă să fie

înconjurată de surori, cînd s-a mutat la fiica ei, mai

ales pentrucă era singura credincioasă din familia ei. La ultimul Crăciun

dinaintea morții ei, am vizitat-o în casa fiicei, împreună cu Silvia și Cristiana

Gherghin și Dorothea (fiica mea). Am cântat colinde, ne-am rugat și am avut o

frumoasă părtășie, mai ales că la părtășie a perticipat și nepoata sorei.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

155

La sora Gârțu Maria ne-am bucurat să întâlnim o

femeie trecută de 80 de ani, vioaie, plină de energie

spiritual și fizică, ce știa psalmi pe dinafară și era

nemulțumită „că nu și-a spălat așa de bine

geamurile”. Ne-am bucurat împreună, mai ales, când

a cântat cu noi, plină de entuziasm și a recitat, din

memorie, versete pe care le știa din tinerețe. Era

bucuroasă și mulțumitoare să primească și ea

pachetul cu alimente, așa cum primeau toate

văduvele bisericii.

Vizitele la familia Lungu ne-au emoționat întotdeauna, când cu grupul de surori

(Susana, Silvia, Cioc Maria) intram într-o atmosferă caldă și plăcută, deși sora

Lungu Maria era la pat, bolnavă de maladia Alzheimer. Totul era crat și într-

o ordine impecabilă, iar fratele Lungu ne întâmpina cu drag de fiecare data. Deși

sora Lungu nu mai putea vorbi, nu se mai mișca din pat și nu mai înțelegea ceea

ce se întâmpla în jurul ei, se lumina la față când era alintată de soțul ei cu

frumoasele cuvinte: „albăstruica mea” ce-i descriau ochii, de un albastru,

nefiresc de frumos. Am înțeles atunci că ea a rămas pentru el, acea fată de care se

îndrăgostise cu atâția ani în urmă. Dar cel mai frumos moment din timpul

vizitelor la familia Lungu era cel al cântărilor, când sora Maria părea că se

concentrează și înțelege. Cântecele erau cele care păreau că îi ating duhul cel mai

mult. Poate și pentru că fusese solista corului, în tinerețe, cu o voce foarte

frumoasă. După fiecare vizită la familia Lungu am plecat încurajate și întărite în

credință, de dragostea și credincioșia cu care fratele Lungu a îngrijit-o și iubit-o

până la sfârșit pe „albăstruica lui”.

Vizitele la Betty-Saris Varvara. Am întâlnit-o

prima oară pe Betty, la vechea biserică din Giulești,

în anul 1979, când am venit cu orchestra de coarde a

bisericii Basarab, la invitația fratelui Manole Ilea.

Am văzut atunci o femeie frumoasă, deosebit de

distinsă, ce stătea undeva pe la mijlocul bisericii.

Am observant, fără prea mare greutate, că a plâns

tot timpul programului și că a fost foarte

impresionată de tot ce s-a întâmplat acolo. La sfârșit

când s-a ridicat pentru a face cunoștință, mi-a plăcut

eleganța mișcărilor și glasul ei plăcut. Când s-a

îndreptat spre ușă, pentru plecare, am văzut că

mergea foarte greu având problem cu picioarele.

Am aflat în curând că fusese balerină și suferise un accident la teatru și că acum

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

156

Îl căuta pe Domnul Isus. Am iubit-o de la început și între noi s-a statornicit o

prietenie trainică și adevărată. Betty L-a găsit pe Domnul Isus și L-a slujit toată

viața. Starea sănătății ei s-a deteriorat în anii următori, până când nu a mai putut

merge deloc și a rămas imobilizată la pat mulți ani. În toți acei ani am vizitat-o

cu drag. La ea în casă aduna zeci de copii din cartier pe care îi servea cu prăjituri

și-i sfătuia de ce este minunat să-L urmeze pe Domnul Isus. Întotdeauna prezența

ei emana o stare de bine și de echilibru, chiar dacă, paralizată fiind, ajunsese să

aibă greutatea unui copil și să nu poată să-și țină capul, care-i aluneca,

neputincios, într-o parte.

Avea, întotdeauna, fața senină și zâmbitoare. Ne întâmpina cu cuvinte de

învățătură și îmbărbătare. În tot acest timp (1979-2012) am vizitat-o singură sau

cu alte surori. În ultimii ani am fost la ea și cu surori din Nădejdea: Silvia

Gherghin, Susana, Dorothea Caraman, Alina Stanciu.

O ajutam și cu bani și alimente de la cei care n-o puteau vizita. A fost o

lucrătoare a Domnului, foarte iubită și respectată de prieteni. Deși i-a fost greu

și-a purtat cu demnitate și credincioșie crucea până la sfârșit, luptând „lupta cea

bună a credinței”.

Am vizitat-o ultima data în decembrie 2012, și a fost pentru prima dată când a

plâns, atunci când m-a văzut împreună cu Dorothea lângă patul ei. Ne-a vorbit ca

de obicei despre Domnul Isus si ne-a rugat să-i cântăm:

„Doamne, tine bine minte numai

Ce-am făcut pe placul Tău.

Și nu-Ți mai aduce-aminte,

De nimic din ce-a fost rău”.

La scurt timp a plecat, acasă, la Domnul și ne-a lăsat amintirea vizitelor în care te

duci să îmbărbătezi și pleci încurajat și binecuvântat.

Mioara era o tânără artistă plastic, ce picta cu o deosebită măiestrie, farfurii și

alte vase cu motive naționale, specific tuturor zonelor țării. Când a înțeles

valoarea mântuirii și a cunoașterii Domnului nostrum Isus Hristos s-a pocăit și a

devenitevărată, deși era singura credincioasă baptistă din familia ei. S-a luptat

pentru credința ei și s-a străduit să învețe cât mai mult din Cuvântul lui

Dumnezeu, pentru a putea răspunde întrebărilor ce veneau din partea familiei ei.

Mioara ne chema în casa ei pentru rugăciune și părtășie. Împreună cu Silvia

Gherghin am răspuns întotdeauna la invitațiile ei. A participat cu drag la ora

surorilor și aducea înaintea Domnului, în rugăciune, pe soțul și băieții ei.

Domnul i-a răspuns la această rugăciune arzătoare. Acum lucrează cu sârg într-o

altă biserică din București.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

157

Elena Luculescu, o soră din

biserica Nădejdea a venit ani la

rând la ora surorilor cu drag și

mereu cu o prăjitură caldă făcută în

casă. Când nu a mai putut veni fiind

bolnavă acasă sau la spital a fost

încurajată și vizitată de Mariana

Caraman, Silvia Gherghin, Cioc

Maria și Susana Bucșă. Avea o

vorbă pe care ne-o spunea cu foc:

„Spune la surori să vină la părtășie.

Mie îmi arde inima în mine că nu

pot veni. Numai la biserică îmi

hrăneam sufletul și mă bucuram cu

adevărat. Să vină cât mai au

picioare și suflu că timpul nu se întoarce înapoi”. Suportul material pentru

vizitele la bătrânii și bolnavii bisericii Nădejdea a fost asigurat prin colectele ce

s-au făcut la ora surorilor. Achiziționarea și transportul alimentelor pentru

văduvele și bolnavii bisericii a fost asigurat de familia Caraman. În anul 2012

alături de alte personae din biserica Nădejdea, surorile: Adriana Mocanu, Susana

Bucșe, Silvia Gherghin și Mariana Caraman s-au implicat active în îngrijirea

sorei Florica Colțea, o bătrână singurăși bolnavă contribuind și cu support

material.

Alte lucrări

Societatea „Tabita” a făcut și diverse alte lucrări printer care amintim:

Lucrare de vizitare și ajutorare la leprozeria de la Tichilești. Amintesc că la

fața locului ne-a fost călăuză fratele Romică (vindecat de lepră cu mulți ani

în urmă).

Agape și mese de dragoste la „Tabita”organizate cu ocazii diferite Crăciun,

Paște, ziua de 8 Martie.

Angajarea societății „Tabita” în diferite activități în cadrul Comunității de

București precum Ziua Națională de Rugăciune a Femeilor Baptiste din

România ( anual în a doua zi de luni din luna mai) sau Ziua Internațională

a Femeilor Baptiste ( în fiecare an la începutul lunii noiembrie).

În orice lucrare „în care Domnul ne-a așezat am dorit să punem în negoț talanții”.

Să-L bucurăm pe Dumnezeu și să înțelegem rostul încredințat de Tatăl Ceresc,

„acela de femei aducătoare de vești bune”.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

158

III.7.

Filiale : MARANATA actualmente AGAPE

și TREZIREA SPIRITUALĂ

O altă lucrare a bisericii Nădejdea a fost înfiițarea celor două filiale:

Maranata acum Agape și Trezirea spirituală. La timpul acela ele erau o

necesitate a extinderii lucrării Domnului în Bucureşti.

Frații David Kim și Peter Rong Makur, primul din Corea de Sud, celălalt

din Sudan sunt primiți ca membri în biserică la data de 06.05.2001 împreună cu

soțiile lor. Erau absolvenți ai Institutului Teologic Baptist, iar la data de

15.12.2002 sunt ordinați ca pastori. Fratele David Kim a cumpărat ulterior o casă

pe str. Nicolae Topor în zona studențească Regie-Grozăvești, unde începe

activitatea ca misionar între studenți.

În continuare citiți relatarea sa.

BISERICA CREȘTINĂ BAPTISTĂ „AGAPE”

„Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și

pe El râstignit (1 Cor. 2:2)”

Lăudat să fie Numele Domnului Isus! Mulțumim Domnului Isus Hristos

pentru călăuzirea și binecuvântarea Lui. Mulțumim mult Domnului că ne-a păzit

și ne-a dat mare har și îndurare. Dumnezeul nostru e bun și credincios.

I. Eram un copil trist

M-am născut într-un sat de munte,

într-o familie mare, find al optulea din cei

9 copii. Familia mea era foarte săracă.

Coreenii au semnificația numelor ca și

evreii. Mama mea mi-a pus un nume care

înseamnă o mie de saci de orez. Mama a

dorit ca eu să devin un om bogat având o

mie de saci de orez. În copilărie purtam

pantaloni rupți în fund, iar când mama

cumpăra haine noi, nu le cumpăra după

măsura mea, ci foarte mari, de aceea

pantalonii îi îndoiam jos de două sau de

trei ori. Familia mea era săracă, totuși m-

am bucurat pentru că tatăl meu era silitor și

mama avea o inimă bună și înțelegătoare.

Eu am devenit șef de cartier și eram pe Pastor DAVID KIM

NĂDEJDEA în Dumnezeu

159

primul loc la sport, luptă, școală. Dar tatăl meu a început să bea mult alcool,

devenea violent, spărgea mobila, o bătea pe mama și pe noi și atunci fugeam

afară și dormeam într-o cămăruță unde păstram paie pentru bou. De atunci am

devenit un copil trist și introvertit. Când eram în clasa a 5-a, fratele meu cel mare

s-a angajat la o familie bogată în aceași sat. Doamna respectivă era creștină și

duminica ne spunea să mergem la biserică. De aceea, în fiecare duminică fratele

meu venea acasă și toi frații mergeam după el. Mi-au plăcut foarte mult

povestirile din Biblie despre losif, Moise, Samson... Mai ales, familia pastorului

era tânără și se vedea, plină de dragoste, pace, bucurie și înțelegere. Când cântau

cântări de laudă, el povestea pe scurt cum Domnul a lucrat în viața lui și ținând

totdeauna mâna sotiei lui, cântau: „Mărețul har.” Această scenă din copilărie m-a

mișcat tare și în inima mea a crescut o dorință: când cresc, o să mă fac pastor, nu

o să trăiesc ca tatăl meu. Când eram în clasa a XI-a, am fost botezat și am dorit

să-L urmez pe Isus din toată inima.

II. Prin Isus Hristos, sunt copilul și lucrarea Lui

După liceu, am început facultatea de eletronică în alt oraș. De atunci am

rătăcit și trăiam fără Dumnezeu în lume. Mai ales, n-am luat din primul examen,

ci la al doilea. Eram disperat și credeam că sunt neputincios. Intr-o zi, citind

ziarul de sport în timp ce stăteam pe o bancă moțăind, niște colegi m-au invitat la

studiul Bibliei. Prin studiul Bibliei, Dumnezeu m-a ajutat să ies din tunelul

întunericului și al disperării. Mai ales, la o conferință biblică, am primit loan

21:15: „Deci, după ce au mâncat, Isus a zis lui Simon Petru: Simon, fiul lui Iona,

Mă iubești tu mai mult decât aceștia? Da, Doamne, I-a răspuns Petru, Tu știi că

Te iubesc. Isus i-a zis: Paște mielușeii Mei.” Prin acest cuvânt Dumnezeu m-a

chemat din nou, m-a ajutat să restabilesc dragostea dintâi cu Isus și mi-a dat

direcția vieții.

Atunci m-am hotărât să trăiesc ca misionar.

III. O țară binecuvântată!

Dumnezeu m-a binecuvantat și a trimis familia mea în România să

vestesc evanghelia crucii lui Isus. De fapt, eu și sotia am plecat fără să fi știut

unde ne duceam, ca și Avraam. Noi am plecat cu două genți. După ce trenul a

pornit de la Budapesta și a ajuns la granița Curtici, amândoi am citit Marcu 9:23

și ținându-ne de mână ne-am rugat ca Dumnezeu să ne călăuzească. Puțin mai

târziu, am avut un accident și am fost aproape de moarte. În spitalul de urgență,

am apucat Ioan 12:24 și am hotărât: dacă Domnul îmi dă viață din nou, eu o să

trăiesc ca un graunte de grâu în România. Dumnezeu m-a vindecat și m-a ridicat.

În 1992, Dumnezeu mi-a dat dorința să studiez teologia. De fapt, nu știam

deloc limba română, nici engleza. Am fost la institutul teologic Baptist și 1-am

întâlnit pe rectorul Vasile Talpoș. Atunci i-am spus: “Eu nu pot să plătesc taxa

pentru că nu am Sponsor și trebuie să muncesc.” Fratele rector m-a ajutat să

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

160

studiez și m-a primit ca student în acest institut. Prin ajutorul Domnului mulți

profesori m-au ajutat în timpul facu1tății să mă pregătesc în lucrarea Domnului și

în 1996, am absolvit institutul teologic Baptist. Am devenit primul străin care a

absolvit acest institut. În același timp, am început lucrarea Domnului în căminele

studențești din Regie. Am vizitat în facultate și în cămine. Am invitat pe studenți

la studiul bibliei. Majoritatea tinerilor ne respingeau, nu acceptau invitația.

Rareori au venit, dar n-au rămas în Cuvântul Domnului. Cu toate acestea, n-am

renunațat și am încercat să ajut tinerii să vină la Domnul Isus. Cuvântul lui

Dumnezeu are putere și niște tineri au hotărât să trăiască ca ucenici ai lui Isus.

Când Dan era în anul II, 1-am întâlnit în Politehnicä. Atunci el purta părul

lung și barbă lungă. Eu 1-am invitat la studiul bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu

are putere și e viu. Pentru a-l invita la Isus, am încercat, am sacrificat. Pentru a

da un exemplu, am stat împreună în familie și făceam evanghelizare împreuna în

cămine. Dis de dimineață ne rugam împreună. Cuvântul Domnului l-a

binecuvântat și l-a folosit pentru lucrarea Sa. Fratele Dan a plecat în China și

pregătind doctoratul a vestit evanghelia și niște tineri s-au întors la Domnul Isus.

El s-a întors în România, dar în China unde a plantat evanghelia, sunt acum tineri

ce se roagă continuu. La urmă, pentru a vesti evanghelia, el a devenit profesor la

Pastorul David Kim cu soția la o binecuvântare în

biserica AGAPE

NĂDEJDEA în Dumnezeu

161

Politehnică. El a devenit un exemplu bun pentru adunare și mulți tineri dorese să

trăiască pentru Domnul Isus.

Fratele Eugen era orfan. Dumnezeu l-a mângâiat și a devenit copilul lui

Dumnezeu. Sora Rodica era o fată tristă pentru că avea multe probleme în

familie. Dar cuvântul lui Dumnezeu a rezolvat singurătatea ei și a mângâiat-o.

Dumnezeu a binecuvântat lucrarea Sa în campus și a îceput să intoarcă studenți

la Domnul. Frații s-au raspândit în România, Serbia, Franța, Anglia și

Evanghelia crucii se duce pînă la marginile pământului.

În anul 2002 am fost ordinat ca pastor și Dunmezeu m-a binecuvântat și a

împlinit visul pe care 1-am avut din copilărie să devin pastor. În 2002 am început

lucrarea Domnului în Regie ca filială a bisericii Nădejdea din Giulești. În 2002,

la primul botez, 6 frați din adunarea noastră (Flori, Eugen, Roli, Rodica, Laura și

Ciprian) au mărturisit și au hotărât să-L urmeze pe Isus. Dumnezeu a

binecuvântat lucrarea în Regie și în fiecare an, 2-5 tineri s-au întors la Domnul

Isus. Până acum Dumnezeu a stabilit peste 18 familii și 20 copii. Sunt 50

membri. Prin școa1a duminicală, copiii cresc și se pregătesc bine. Pentru

închinare, avem corul bisericii și orchestra de chitare. Sunt mulți tineri care se

sacrifică și dăruiesc Domnului timpul, abilitatea lor, averea lor. În 2009, am

primit autorizație de la uniunea bisericilor creștine Baptiste din România pentru a

fi biserică independentă.

Biserica Creștină Baptistă „AGAPE” se află în cartierul Regie, lângă

căminele studențești. În Regie sunt 12.000 de studenți, în Grozăvești cam 3.000,

în zona Leu, Facultatea de Electronică, ASE și Medicină cam 5.000 de studenți.

În total sunt în jur de 22.000 de studenti care locuiesc și au nevoie de evanghelia

lui Isus. Mai ales, în fiecare an 30% vin oameni noi pentru că anul 4 sau 3 pleacă

și bobocii încep facultatea. Noi ne rugăm ca Dumnezeu să binecuvânteze tinerii

studenți să primească evanghelia.

Până acum biserica Nădejdea din Giu1ești ne-a ajutat și s-a rugat pentru

noi. Ne rugăm Domnulul să stabilească în biserica Agape 120 de profesori

universitari. Fie ca Dumnezeu să folosească biserica Agape pentru

evanghelizarea în campusul studenesc.

Vă mulțumim mult.

Evanghelia crucii este puterea lui Dumnezeu.

Amin.

Cu dragoste,

Pastor David Kim

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

162

Biserica Înviorare Spirituală

(Spiritual Revival Baptist Church)

Fratele Peter Rong Makur în urma

unor discuții purtate cu fr. Pastor dr.

Talpoș Vasile și a hotărârii luate în cadrul

comitetului bisericii începe și duce la bun

sfârșit acțiunile de înființare în incinta

bisericii Nădejdea (sala de festivități) a

filialei Trezirea spirituală, pentru

refugiații din țările africane și nu numai,

în anul 2003.

Cu această filială se împlinește

cuvântul din Matei:

(Mat 8:11) Dar vă spun că vor

veni mulți dela răsărit și dela apus, și vor

sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în

Împărăția cerurilor.

(Mat 8:12) Iar fiii Împărăției vor

fi aruncați în întunerecul de afară, unde

va fi plânsul și scrîșnirea dinților.

La această filială vin oameni de pe

diferite meridiane, care nu au știut de

Dumnezeu, de Domnul Isus, care credeau

în diferite zeități sau se închinau la

animale. Ei cei de departe, sunt cei ce azi

îl primesc pe Mântuitorul iarcei de aici

care cunosc chemarea Domnului Isus,

stau nepăsători.

În continuare citiți relatarea sa.

(2Cronici 7:14)„ dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se

va smeri, se va ruga, și va căuta Fața Mea, și se va abate dela căile lui rele, -îl

voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, și-i voi tămădui țara.”

(Psalmii 85:6) „Nu ne vei înviora iarăși, pentru ca să se bucure poporul

Tău în Tine?”

(Psalmii 85:7) „Arată-ne, Doamne, bunătatea Ta și dă-ne mântuirea Ta!”

(Fapt. apostolilor 3:19) „Pocăiti-vă, dar, și întoarceți-vă la Dumnezeu,

pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de

înviorare”

Pastor

Peter Rong-Makur

NĂDEJDEA în Dumnezeu

163

(Rom 13:11) „Și aceasta cu atît mai mult, cu cît știți în ce împrejurări

ne aflăm: este ceasul să vă treziți în sfîrșit din somn; căci acum mîntuirea este

mai aproape de noi decât atunci când am crezut.”

Bazați pe aceste versete menționate anterior, Dumnezeu a pus în inima

mea nevoie de înviorare spirituală, și împreună cu biserica, ne rugăm pentru

înviorare în toate bisericile pentru că astăzi vedem că multe biserici se îndreaptă

în direcții greșite din punct de vedere spiritual.

De aceea, ne rugăm pentru o întoarcere a bisericilor la Biblie și la

Dumnezeu numind aceasta „înviorare spirituala”.

Istoria Bisericii:

Fondatorul bisericii - numele meu este Athorbei Peter Rong Makur, și

m-am născut în Sudan în data de 01.01.1970. Am fost la școală în Sudan până

când am terminat 12 clase. Am venit în România în anul 1992, iar scopul venirii

mele a fost să studiez, am venit să studeiez la universitate economică din Cluj-

Napoca. Dar Dumnezeu nu a respectat planul meu, în loc să studiez economia,

am terminat pastorala în cadrul Institutului Teologic Baptist din București între

anii 1995 - 1999. Când am terminat seminarul, am plecat să slujesc împreună cu

un coleg de la institut ca și pastor asistent în orașul Mediaș. Amândoi am slujit ca

și pastori la Biserica Cretinä Baptistă nr.2 din Mediaș. Cu colegul meu Bertalan,

noi îi spuneam simplu Dede, am fost colegi la institut în același an. Fratele

Bertalan este un om al lui Dumnezeu care îl iubește pe Dumnezeu și nu face

diferențe între oameni după rasa lor sau culoarea lor. Cât timp am fost colegi la

institut, Dede a avut grijă de mine, mereu mă ducea în vizită la părinții lui,

tratându-mă ca pe un frate mai mic. Familia lui timp de patru ani cât am fost

student m-a tratat pe mine la fel ca și pe fiul lor, cu drepturi egale în ce privește

ajutorul financiar și mâncarea pe care ne-o trimiteau la București.

Cât timp am slujit împreună la Biserica Creștina Baptistă nr.2, biserica a

crescut și mulți oameni veneau la slujbele bisericii. A fost bucuria și pacea mea

să slujesc pe Dumnezeu împreună cu fratele Bertalan în Mediaș.

Cum a început Biserica Inviorare Spirituala ?

- În timp ce eram în Mediaș împreună cu soția mea Geta, în timp ce eram

în prezena Domnului în rugăciune în liniștea nopții, Dumnezeu mi-a vorbit

puternic inimii mele eu privire la o nouă slujire și a planului pe care îl are El cu

noi. Dumnezeu mi-a vorbit prin cuvintele apostolului pavel din Faptele

Apostolilor 18:9-10: „Noaptea, Domnul a zis lui Pavel într-o vedenie: ,,Nu te

teme; ci vorbește și nu tăcea, căci Eu sunt cu tine; și nimeni nu va pune mâna pe

tine, ca să-ți facă rău: vorbește, fiindcă am mult norod în această cetate”.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

164

Când Dumnezeu mi-a vorbit prin aceste versete, m-am gândit că orașul la care

Dumnezeu se referă este orașul Mediaș, pentru că acolo locuiam eu.

Dumnezeu îmi vorbea însă, despre orașul București.

Când eram în Mediaș un frate din Congo ne-a vizitat acasă și la biserică,

el mi-a spus că eu și soția mea ar trebui sä plecăm din Mediaș și să ne mutăm în

București pentru a începe acolo o biserică sănătoasă pentru africani. I-am spus

prietenului meu că Dumnezeu se folosește de noi în Mediaș, dar el a insistat și a

spus că este nevoie de noi în București pentru a avea o biserică pentru africani și

în București, iar eu sunt pastorul lor. După ce a plecat de la noi am meditat la

ceea ce mi-a spus.

După o lunã, un alt grup de frati din Congo care cântau au venit la

biserica noastră din Mediaș ca să ne slujească. După slujirea lor, aceștia mi-au

spus că este nevoie de mine în București ca păstor al lor. A doua zi, luni, după

plecarea lor, m-am gândit la nevoile lor spiituale și la necesitatea unei bisericii

noi acolo.

Împreună cu soția mea am început să ne rugăm pentru începerea unei noi

biserici legat de cererea fraților noștri. Viziunea bisericii „Înviorare Spirituală s-a

născut în inima mea prin Duhul Sfânt. Într-o zi dupa timpul de rugăciune de

dimineață, i-am spus soției mele că Dumnezeu ne cheamă să plecăm din Mediaș

să ne mutăm la București. Sotia mea m-a întrebat cu teamă despre locul unde

vom locui în București. I-am răspuns că Dumnezeu va purta de grijă.

Am plecat din Mediaș și ne-am mutat în București la data de 1mai 2001

puni de bucurie și entuziasmati pentru lucrarea la care Dumnezeu ne-a chemat în

București, chiar dacă nu știam cum va fi. Am venit în București prin credință ca

și Avraam; prin rugăciune, credință și ascultând de vocea lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a dat viziune și direcție în lucrare și a scos în calea noastră

studenți de la Institutul Baptist (sectiunea pastorală și cea de dublă specializare)

care au fost un mare ajutor și încurajare pentru noi. Când am venit din Mediaș în

București, eu și soția mea am început să ne rugăm pentru sufletele refugiailor,

pentru studenții africani de aici și pentru toți cei care locuiesc în acest oraș.

Când a început biserica?

De când ne-am mutat din Mediaș la București în data de 1 mai 2001 până

la 14 iunie 2001 ne-am rugat pentru călăuzire și ca Dumnezeu să ne scoată

oameni în cale care au nevoie de Domnul Isus.

Pe 15 iunie împreună cu studenții de la Istitutul Baptist am mers pentru

prima data la căminul de refugiați. Acolo am întâlnit oameni cu diferite istorii de

viată și din diferite națiuni. Toți au fost deschiși să ne cunoască. Și am legat

foarte ușor relații cu ei încercând să ne cunoaștem.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

165

De-a lungul mai multor vizite în acest cămin de refugiați am început să

împărtășim evanghelia cu cei de acolo, iar autoritățile ne-au permis să ne

întâlnim cu aceștia într-o cameră anume.

Aveam întâlniri în care ne rugam și studiam anumite teme din biblie în

fiecare joi seara. Veneau din ce în ce mai mulți la aceste întâlniri, iar

surprinderea mea era că cei mai mulți care participau erau musulmani. Pentru că

veneau la fiecare întâlnire din ce în ce mai mulți în acea cameră de vizită pe care

autoritățile ne-au dat-o a devenit neîncăpătoare, așa că ne-am mutat afară în

curtea căminului sub un copac. Exact cum sunt bisericile din Africa care au

întâlnire sub copaci stufoși deoarece clădirile sunt prea călduroase.

Autoritățile din căminul de rufugiați se bucurau foarte mult de întâlnirile

noastre pentru că vedeau cum Dumnezeu le ridică moralul acestor oameni

împovărați și lipsiți de orice ajutor. În plus vazând că sunt de folos acolo în căminul de refugiați, autoritățile mi-au mai dat o cameră pe care să o folosesc

pentru consiliere individuală cu refugiații, ca o capelă.

Pentru acest motiv mergeam în cămin de trei ori pe săptămână având un program

de consiliere individuală cu toți cei care doreau. Pe lângă aceste activitați

împreună cu studenții ne-am oferit să dăm lecții gratuite de limba engleză, limba

română și orientare culturală pentru refugiați.

De asemenea, marțea ne întâlneam în apartamentul nostru pentru rugäciune și

studiul biblic cu toți cei care doreau să participe. Am văzut nevoia mare de

Domnul Isus în viața celor care erau musulmani. În cele două locuri unde aveam

întâlniri Dumnezeu atingea inimile oamenilor și transforma vieți.

În 2002, patru musulmani s-au botezat în biserica naostră.

În vizită la centrul

de azilanți din str.

Tudor Gociu

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

166

În anul 2003 s-au botezat o familie din Serbia, un musulman din Sudan, un

ortodox din Etiopia și un alt bãiat care frecventa adunarea de martori ai lui

Iehova din Congo. În fiecare an Dumnezeu aducea oameni care cereau botezul.

Multumim mult fratelui pastor Talpoș Vasile, fratelui pastor Pecheanu Elisei și

întregii bisericii pentru bunătatea și dragostea lor cu care ne-au permis să avem

întâlnirile noastre ca și biserică în clădirea lor. Am folosit sala de la demisol fără

plata de 12 ani și oameni din multe națiuni, de toate religiile au auzit despre Isus

Hristos, unii s-au întâlnit cu Isus Hristos și unii și-au predat viața în mâinile

Domnului Isus Hristos și au fost transformați.

Biserica noastră întotdeauna s-a rugat pentru înviorarea spirituală din

România și dorim să vedem acest popor că vine la Isus Hristos cu pocăință.

Vrem să vedem bisericile din România că se întorc la adevărata învățatură și

predicare a Evanghelie, strâns legat de o trăire cu Domnul Isus. Oriunde în lume

este nevoie de înviorare spirituală și aceasta este și rugăciunea noastră prin

Psalmul 85:6-7.

De asemenea, ne rugăm pentru pocăință în biserică ca zilele de înviorare

de la Domnul să vină așa cum scrie în Faptele Apostolilor 3:19

Ne întâlnim în clădirea bisericii Nădejdea încă din anul 2001 până în 2013

și vom continua să lucrăm aici atât timp cât autoritatea bisericii ne va permite

acest lucru.

Viziunea bisericii ,,Înviorare Spirituală”

Viziunea bisericii ,,Înviorarea Spirituală” este simplă:

- Ne rugăm pentru trezire spirituală în toate bisericile;

Slujbă a bisericii

„Înviorarea

Spirituală”

ținută la demisolul

bisericii baptiste

„Nădejdea”

NĂDEJDEA în Dumnezeu

167

- Ne rugăm pentru trezire spirituală în orașul București;

- Ne rugăm pentru trezire spirituală în România;

- Ne rugăm pentru trezire spiritualã în lume.

Viziunea noastră ca și biserică se bazează pe 2 Cronici 7:14 citat la

începutul relatării mele.

Evanghelizare în căminele de refugiați

La început am menționat că biserica a început cu întâlnirile care aveau loc

în căminul de refugiați și în apartamentul pe care îl închiriasem în zona Giulești.

Încă de atunci biserica noastră a fost numită ,,biserica refugiaților”. Incă avem

refugiați în biserica noastră și avem grijă de ei spiritual și îi ajutăm material. Prin

harul lui Dumnezeu vom continua să îi câștigăm cu evanghelia pe cei care sunt

ca refugiați în România.

Evanghelizare în câminele de studenți

În România avem mulți studenți străini care studiază în facultățile din

România, astfel că stau aici pentru mai mulți ani și anume câți ani durează

studiile fiecăruia 4-5 ani. Și acești studenți au nevoie de Domnul Isus și ne

rugăm ca prin biserica noastră să cunoască mântuirea prin Domnul Isus. Dacă îi

învățăm Cuvântul lui Dumnezeu, pot să crească și când vor merge în țările lor,

vor merge cu Domnul Isus în inimile lor, ca ambasadori ai Domnului Isus

Hristos la ei acasă. La începutul lucrării noastre, predam limba engleză și limba

română în căminele de refugiați ca voluntari. Foloseam aceste ocazii pentru a

ajunge cu Evanghelia la musulmani și alți oameni pierduți. Dumnezeu a lucrat în

viața multora și evanghelia a fost mărturisită la: hinduși, budiști, musulmani, atei

etc.

Am înteles puterea morții și învierii Domnului Isus Hristos și am înteles

că Isus e măreț și poate să salveze pe orice om indiferent de trecutul lui, religia în

care a fost crescut și indiferent de rasa de care aparține.

Vizite la căminele de refugiați din Timișoara

Pentru că biserica noastră este cunoscută ca ,,biserica refugiaților” avem

responsabilitate să purtăm de grijă spiritual și material de toți refugiați din

România. Am fost de mai multe ori în Timișoara pentru a consilia refugiați din

căminul de acolo.

Vizite la Centrul de Cazare pentru străni din Otopeni

Când o persoană se aflã în pericol în țara sa de origine și vine în România

are drept să ceară azil, iar atunci când cazul lor este puternic și adevărat, Oficiul

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

168

Național pentru refugiați le oferă statutul de refugiat, care le dă dreptul să

locuiască și să-și clădească o viață aici în România. Dar când aceștia sunt

respinși de către Oficul National pentru refugiați, acea perosană mai are două

șanse de a merge la tribunal să se judece pentru obținerea acestui drept, iar ce

hotărăște tribunalul va rămâne valabil. Dacă sunt respinși definiv nu mai pot

obține acest statut în România. În această situație persoana respectivă trebuie să

părăsească țara, iar dacă nu pleacă atunci va fi închis în Centrul de cazare pentru

străini Otopeni Cât timp acești străini stau în centrul de cazare majoritatea nu

prea au pe nimeni care să aibă grijă de ei. Biserica noastră îi ajută pe aceștia cu

mâncare, produse de igienă și uneori cu haine. Este o binecuvântare cum oamenii

sunt atinși de Dumnezeu atunci când le arăți dragoste. În timpul vizitelor acolo în

centru îi încurajez să-L caute pe Dumnezeu în orice circumstanță din viața lor și

îi încurajez din Cuvântul lui Dumnezeu și mă rog cu ei.

În slujirea mea la Biserica Înviorare Spirituală timp de 12 ani, pot să

spun că biserica noastră și-a îndeplinit cu responsabilitate slujba față de

refugiații din București în mod special. În afară de partea spirituală, i-am hrănit,

le-am cumpărat haine și ghete de iarnă celor care nu aveau, i-am ajutat cu

cazarea prin căminele baptiste atunci când rămâneau pe stradă (Îi mulțumesc

fratelui administrator de la căminele baptiste). Multumesc de asemenea pastorilor

Vasile Talpoș și Elisei Pecheanu și bisericii Nădejdea pentru dragostea lor și

ajutorul în lucrare. Suntem biserică astăzi și datorită bisericii Nădejdea.

Națiunile care au trecut prin biserica noastră

Poate este puțin cam mult spus că biserica noastră este o biserică a tuturor

națiunilor, dar cam așa a fost. Îmi amintesc următoarele națiuni care au trecut

prin biserica noastră din anul 2001 și până în prezent ca: Sudan, Nigeria, Congo,

Congo Brazaville, Liberia, Somalia, Kenia, Etiopia, Gana, Sierra Leone,

Senegal, Togo, Camerun, Scoția, Anglia, America, Cuba, Ecuador, India,

Myanmar, Sri Lanka, Bangladesh, Pakistan, Afganistan, Republica Moldova,

Armenia, Siria, Liban, Egipt, Irlanda, Ruanda, Brazilia.

Frați și surori ce facem în biserica noastră este chemarea lui Dumnezeu și

viziunea Lui de salvare a tuturor neamurilor. Dorim să facem ceea ce a poruncit

Domnul Isus în: Matei 28:18-20

„Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei și le-a zis: ,,Toată puterea Mi-a

fost dată în cer și pe pământ.”

„Duceti-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele

Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.”

„Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în

toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Amin.”

Pastor Peter Rong-Makur

NĂDEJDEA în Dumnezeu

169

Adevărul este primul nume al lui Dumnezeu, dreptatea este al doilea. Jean-Baptiste Henri-Dominique Lacordaire

Adevărul e pretutindeni, dar nu-l recunoaşte decât acela care-l caută. Nicolae Iorga

ANEXE

ANEXA 1. Alexa Popovici personalitate marcantă a baptiştilor români

Despre Alexa Popovici, una din personalitățile marcante ale baptiștilor români, se știu

multe lucruri. Unele dintre ele au fost prezentate chiar de dânsul în cartea Istoria bap-

tiștilor din România. Alexa Popovici a fost redactor al Revistei Cultului baptist, „Farul

Creștin”, care apărea la Arad în perioada 1940-1941 (suspendată de către regimul anton-

escian) și 1944-1948, când revista își încetează apariția și va fi reluată după decembrie

1989. A fost profesor la Seminarul Teologic Baptist între anii 1946-1965 și director al

acestuia până în anul 1965, când este demis din funcția de profesor și director de către

comitetul Uniunii Baptiste sub moti-

vația că ar fi trimis o circulară unor

pastori fără a înștiința Uniunea și Departamentul Cultelor, încălcând

astfel prevederile articolului 25 din

Legea Cultelor promulgată în anul

1948. După demiterea din funcția de

profesor și director al Seminarului

Teologic Baptist din București a fost

angajat ca arhivar în cadrul Uniunii

Baptiste. Interesant în acest proces este

faptul că Nicolae Covaci, colegul său

de slujire dar și de studii la Institutul

Teologic Ortodox în perioada 1951-

1952 nu s-a opus măsurii de desfacere

a contractului de muncă în primăvara

anului 1965. Activitatea pastorală și-a

început-o în anul 1940 când a fost

ordinat ca pastor la Arad, slujind co-

munitatea baptistă din România până la

plecare sa în Statele Unite ale Americii

la sfârșitul anilor 60. Extras din: istorieevangheli-

ca.ro/2010/09/23/

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

170

ANEXA 2. Începuturile credinței baptiste în lume

ÎNCEPUTURILE CREDINȚEI BAPTISTE ÎN LUME

Deși sunt unii care cred că baptiștii sunt creștini mai noi, credința baptistă nu este

totuși atât de nouă. Cercetătorii în domeniul istoricii Bisericii și mai ales a

istoriei baptiștilor au ajuns la concluzia că există trei genese posibile ale credinței

baptiste.

Cei care îmbrățișează prima opțiune cred că baptiștii au existat sub forma unor

comunități independente de credincioși din cele mai vechi timpuri ale

creștinismului, făcând în cele din urmă notă discordantă fața de creștinismul

devenit religie de stat în 381d. Hr., apoi fiind prigoniți mai ales din cauza unor

doctrine majore pe care le îmbrățișau: 1) separarea Bisericii de Stat și, deci,

autonomia bisericii locale; 2) Scriptura este autoritatea ultimă a credinciosului;

3) botezul credinței la maturitate. Ei au existat în istorie sub diferite nume, dar în

esentã au fost baptiști.

A doua opțiune este cea care identifică originea baptiștilor în contextul Reformei

Protestante din secolul al XVI-lea. Au existat 3 direcții oficiale ale Reformei:

prima este cea a lui Martin Luther în landurile Germaniei; a doua este cea a lui

Huldrych Zwingli în Cantoanele Elvețiene; și a treia este cea a lui Jean Calvin în

Franța, mai ales la Geneva. Există și o a patra direcție a Reformei, cea a

reformatorilor numiți radicali, care împărtășeau doctrinele menționate mai sus.

Acești reformatori radicali erau anabaptiștii, numți astfel de la practicarea re-

botezării la maturitate, botezul infantil neconsiderându-l biblic și nici valabil.

Baptiștii ar putea fi moștenitorii anabaptiștilor. Primul grup de anabaptiști

apare în Zürich, în anul 1522, în contextul reformri elvețiene, deși au existat mai

Huldrych Zwingli

1484-1531

Jean Calvin

1509-1564

Martin Luther

1483-1546

NĂDEJDEA în Dumnezeu

171

multe astfel de grupuri pe teritoriul Europei. Acest grup se alătură inițial lui

Zwingli, dar din cauza vederilor diferite în ce privește botezul vor rămânea pe

cont propriu, chiar dacă în ce privește Euharistia, sau Cina Domnului, aveau

aceleași convingeri că pâinea și vinul sunt doar simboluri, nefiind vorba de

transubstanțiere și nici de o prezență spirituală a Mântuitorului în elementele

Euharistiei.

Anabaptiștii, precursorii baptiștilor, au

fost persecutați nu doar de catolici, ci și

de celelalte grupări reformatoare din

cauza acestor diferențe. Din cauza

persecuțiilor continue vor fi obligați să

plece din Cantoanele Elveției, din

ținuturile Boemiei și Moraviei spre

Răsărit, ajungând și pe teritoriile țărilor

românești.

A treia opțiune identifică

originile baptiștilor la începutul secolului

al XVII-lea în mișcările separatiste și

disidente din Anglia. Aceste mișcări

separatiste erau mișcări de reformă în

deja reformata Biserică a Angliei.

Separatiștii erau de fapt puritani, dar care

s-au detașat de Biserica Angliei,

promovând o biserică autonomă,

independentă de Stat. John Smith (1570-1612) este un astfel de separatist și

întemeietorul primei biserici baptiste. Este preot anglican, cu studiile făcute în

Cambridge, dar fiind nemulțumit de Biserica Angliei începe să-și verbalizeze

nemulțumirile pentru care este de câteva ori închis. Se alătură unei biserici

separatiste condusă de Thomas Heiwis. În anul 1609 regele lacob I al Angliei

expulzează grupul separatist din care făceau parte Smith și Heiwis. Aceștia ajung

în Olanda, în Amsterdam, unde organizează o biserică separatistă engleză. În

Amsterdam iau legătură cu menoniții (anabaptiști) și observă că aceștia practicau

botezul credinței la maturitate. Smith ajunge la concluzia că acesta este singurul

mod în care trebuie administrat botezul. Se auto-botează, iar apoi botează alte 40

de persoane din biserică, prin stropire. Astfel ia ființă prima biserică baptistă de

pe continent în 1609 la Amsterdam în clădirea brutăriei lui Jan Munter. Smith

înțelege că trebuie să se alăture menoniților, dar nu pentru multă vreme deoarece

moare în anul 1612. Thomas Heiwis se întoarce în Anglia cu o parte din membrii

bisericii și întemeiază prima biserică baptistă din Anglia în Londra, în anul 1611.

Extras din: prezentarea făcută la prima biserică baptistă din București „GOLGOTA”

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

172

ANEXA 3. Începuturile credinței baptiste în România

ÎNCEPUTURILE CREDINTEI BAPTISTE ÎN ROMÂNIA Baptiștii au ajuns pe teritoriul țărilor române în epoca modernă, în secolul al

XIX-lea. Însă înaintea lor pe aceste meleaguri au ajuns anabaptiștii. În anul 1621

vor fi primiți pe teritoriul Transilvanei de principele calvin Gabriel Bethlen von

Iktár.

Principele Bethlen îi va scuti de impozite și

îi va așeza pe ,,creștinii noi”, numiți astfel

în documentele oficiale, conform părerii lui

Alexa Popovici, pentru a nu fi recunoscuți

și pentru a fi feriți de persecuție, la

Winzendorf (adică Vințu de Jos) lângă

Karlsburg (sau Weißenburg, adică Alba

Iulia). O colecție impresionantă de cărți

anabaptiste s-a păstrat până în prezent în

Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia.

Principele

Gabriel Bethlen

Cetatea Alba Iulia

NĂDEJDEA în Dumnezeu

173

Alte centre anabaptiste au fost la Schäßburg (adică Sighișoara) sau

Hermannstadt (adică Sibiu). Anabaptiștii erau meșteri desăvârșiti mai ales în ce

privește porțelanul și tacâmurile care ajungeau pe mesele nobililor și a celor cu

sânge albastru. De aceea sunt cunoscuți în istorie ca meșteri habani. Gabriel

Bethlen era un protestant convins. A luptat în Războiul de 30 de ani, dar un lucru

și mai important este încercarea sa de a primi din partea Patriarhului de la

Constantinopol încuviințarea de a trece toată populația română ortodoxă din

Transilvania la protestantism. Patriarhul nu a fost de acord. Ultimii anabaptiști

vor fi expulzați din Transilvania în anul 1782, luând drumul Poloniei și Rusiei.

n.a. Cum de au ajuns unii baptiști

în Romania și prin … Rusia ?

La 4 Decembrie 1762,

Caterina a II-a (cea Mare) a

transmis o „invitație” prin care

chema locuitorii din țările Europei

centrale să se așeze în teritoriile

stepelor rusești aflate între râul

Volga și Marea Neagră. Această

„invitație” a fost rezultatul dorinței

țarinei de a-și civiliza supușii și,

prin influența europeană, de a iniția

un transfer de inventivitate și

hărnicie prin plantarea de

„coloniști.” Țarina știa că

„invitația” ei va fi primită cu

entuziasm de grupările

„separatiștilor” reformați. Numirea

de „separatiști” vine de la

atitudinea pe care o aveau acești

reformați față de Biserica

protestantă integrată în structurile

statale. Printre primii coloniștii

germani stabiliți pe malurile Volgăi s-au aflat chiar acești evangheliști

separatiști. La ei s-au adăugat mai târziu și cei expulzati din Transilvania în

1782. La ceva timp după moartea împărătesei Caterina a II-a (cea Mare) o parte

dintre acești coloniști, mai ales cei creștini evanghelici (baptiști) ce începuseră să

fie îndepărtați forțat spre marginea societății de către clerul Bisericii Ortodoxe

Rusești au plecat în Dobrogea (Cataloi Tulcea).

Ecaterina a II-a (cea Mare)

Împărăteasă a Rusiei

1762 – 1796

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

174

Cataloi este un sat în partea de nord a județului Tulcea, în Dealurile

Tulcei. În perioada 1840-1859 localitatea a fost populată cu coloniști de origine

germană, cunoscuți ca germani dobrogeni.

În România credința

baptistă a venit pe

filieră germană. Primii

baptiști ajung pe

teritoriul României, în

București, în timpul

lui Vodă Barbu

Dimitrie Stirbei,

domnitorul Țarii

Românești. Karl

Johann Scharschmidt,

născut în apropiere de

Budapesta, de meserie

dulgher, împreună cu

soția sa Augusta

(Villwock) ajung în

București la 30 aprilie

1856. Din București a

plecat pentru un an la

Iași, iar apoi s-a

reîntors în București

(la Colonia germană

din oraș).

Familia lui este cea care începe lucrarea în București în casa lui, în atelierul de

dulgherie și prin răspândirea de tractate. Scharschmidt îi va scrie botezătorului

său, lui Johann Gerhard Oncke un mare misionar baptist, spunândui cu bucurie

că:

„Aici există libertate de credință. Noi am folosit această libertate și am înființat o

asociație pentru răspândirea de tractate. Opt familii ajută cu bani. S-au tipărit și

răspândit până acum 3000 de exemplare de tractate. Aici sunt vreo 20.000 de

germani și nu este nimeni cine să-i îndrume la Hristos.”

La 27 septembrie 1863 August Liebig este trimis de Oncken la București să preia

conducerea bisericii. În 1865, magistratul orașului București acordă bisericii

dreptul de a deține registre de evidență civilă. Tot în acel an biserica tipărește

tractate și în limba română. La acel moment biserica avea o lucrare cu copiii și

un program de școală duminicală.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

175

Un an mai târziu Scharschmidt se mută definitiv la Iași cu întreaga familie pentru

a începe și acolo o misiune printre germani. În 1864 începe lucrarea de misiune

printre germanii din Dobrogea, iar în 1867 Liebig va pleca să păstorească

biserica baptistă germană din Cataloi.

În 1869 Oncken va vizita ambele biserici. Biserica baptistă germană din

București a fost o biserică mică, dar cu o viziune pragmatică.

Credincioșii au înțeles nevoia vestirii Evangheliei în țările române. De aceea la

12 septembrie 1864 biserica înființează Asociația tinerilor credincioși care avea

scop misionar. La 10 octombrie asociația tipărește 10.000 de tractate. Mai târziu

biserica se va ocupa de un depozit de Biblii în București. Era o biserică dornică

să investească în tineri. De aceea în 1873 biserica trimite 5 tineri la seminar în

Hamburg, iar în anul 1903 alege ca pastor un tânăr, pe Johann Hammerschmidt.

În anul 1908 biserica este vizitată de frații Schlipf, seminariști din America, iar

în 1910 Benjamin Schlipf este chemat pastor al bisericii până în 1922.

În această biserică baptistă germană care se întâlnea din 1896 pe strada Popa

Rusu, se va converti în anul 1903 primul bucureștean român, tânărul Constantin

Adorian, și cu el va începe lucrarea printre românii din București.

În Transilvania primii baptiști au fost de origine maghiară oameni din biserica

reformată din Salonta Mare (în maghiară Nagyszalonta) dornici să cunoască mai

mult. S-au întâlnit în anul 1871 cu Anton Novak, credincios baptist din Viena și

distribuitor de Biblii pentru Societatea Biblică Britanică, care vorbea fluent

limbile maghiară și română. În Dobrogea primii baptiști au fost de origine

germană, refugiați din Rusia din zona Odesei, care au început să sosească pe

aceste meleaguri, începând cu 1860. Au deschis prima biserică la Cataloi în

județul Tulcea. Extras din: prezentarea făcută la prima biserică baptistă din București „GOLGOTA”

cu ocazia aniversarii a 100 de ani de la înființare/ 2012

ANEXA 4. Efectele Arondării - Alexa Popovici

Fratele Popovici face o comparaţie statistică cu efectele arondării astfel: în anul

1961, înainte de implementarea acesteia existau 1.581 biserici şi filiale şi

492 predicatori ordinaţi, iar după arondare mai existau 911 biserici şi filiale şi

121 pastori ordinaţi. Prin restricţiile impuse de stat de-a lungul timpului,

aceştia nici măcar nu mai puteau predica deoarece nu aveau recunoaşterea

Departamentului Cultelor şi nici certificat sau carnet de păstor. Fiind mult

mai puţine biserici Statul a impus limitarea şi reducerea numărului de seminarişti

admişi la Seminarul Teologic din Bucureşti astfel că s-a ajuns la situaţia când

erau admişi doar patru la o perioadă de patru ani.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

176

ANEXA 5. Perioada legionară în Bucureşti

Ajunsă la putere, Legiunea a aplicat legi antisemite dure și jaful organizat al

avutului minorității evreiești, însoțit de arestări samavolnice, schingiuiri ...

Două zile mai târziu, legionarii l-au asasinat pe fostul prim-ministru, celebrul istoric

Nicolae Iorga. Aceste fapte au stricat relaţiile dintre legionari şi Ion Antonescu.

Concomitent, legionarii au început să perceapă amenzi şi taxe ilegale de la evrei şi s-au

dedat la percheziţii fără motiv (ocazii de jaf) şi arestări, evacuări silite, tortură şi viol.

La 29 noiembrie, Antonescu a ordonat dezarmarea Poliţiei Legionare. Ordinul a

fost însă transformat de ministrul de Interne în transfer al cadrelor de la Poliţia Legionară

la unităţile de poliţie regulate.

Legionarii, la rândul lor, au pregătit terenul. Cu 20 de zile înainte de rebeliune toate

ziarele legionare (existau numai ziare legionare, toate celelalte fuseseră desfiinţate) au

iniţiat o propagandă foarte intensă împotriva evreilor, masonilor şi a „uneltelor” lor. Prin

acest termen, „uneltele lor”, legionarii se refereau la Antonescu şi oamenii loiali lui.

La 18 ianuarie, Antonescu a desfiinţat posturile de „comisari de românizare” de pe

lângă întreprinderile comerciale şi industriale. Legionarii au văzut în acest act un atac

direct şi au cerut demisia lui Antonescu şi crearea unui guvern legionar condus de Horia

Sima.

Membrii Gărzii de Fier au pus la cale cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, în

care au fost ucişi peste o sută de evrei, iar parte dintre aceştia au fost atârnaţi în cârlige la

abator unde cadavrele le-au fost pângărite şi mutilate.

Ion Antonescu şi Horia Sima în uniforme

legionare, salută cu salutul fascist, sub

portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestaţie a Gărzii de Fier, octombrie 1940

NĂDEJDEA în Dumnezeu

177

Rebeliunea

La București un agent britanic de origine greacă l-a împușcat mortal pe maiorul de

aviație german Döhring, incident folosit ca pretext de ambele părți, Antonescu și Legiunea.

La 20 ianuarie Antonescu l-a demis pe titularul Ministerului de Interne, generalul

Petrovicescu, omul de încredere al Legiunii si membru al acesteia, pentru incapacitatea de

a fi asigurat protecția maiorului german. Au fost de asemeni destituiți Alexandru Ghica,

directorul general al polițiilor, și Constantin Mamuica, director în Ministerul de Interne.

Legionarii au respins aceste destituiri şi s-au înarmat masiv. Grupuri de legionari

s-au baricadat înarmat în localul Siguranţei, în sediul Prefecturii poliţiei capitalei, în

sediul lor central din strada Roma şi în cazarma gardienilor publici. În seara zilei de 21

ianuarie rebeliunea legionară era generalizată în toată ţara.

Pogromul

Odată cu ocuparea centrelor de securitate, legionarii au atacat centrele evreieşti şi

au început jaful cartierelor evreieşti. Propaganda legionară relata cititorilor că evreii s-ar fi

revoltat şi că armata ar fi primit ordine de la „jidoviţi”.

Printre cei care i-au atacat pe evrei, împreună cu legionarii, au fost jandarmi

legionari, personalul perfecturii de poliţie din Bucureşti, organizaţiile de muncitori

legionari şi organizaţia studenţească legionară.

Devastarea templelor şi sinagogilor Ministrul Iasinschi a ordonat incendierea

cartierelor evreieşti şi când un fruntaş legionar a încercat să anuleze ordinul, ca să nu

Templul evreilor spanioli din

Bucureşti devastat şi incendiat de legionari la 21 ianuarie 1941

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

178

producă un incendiu general al oraşului, Iasinschi i-a spus: „E prea târziu, incendiatori au

ieşit la drum”...

La Templul Coral legionarii au ajuns în timpul rugăciunii de seară. Au oprit

rugăciunea, i-au dus pe conducătorul rugăciunii, Ozias Copstik şi pe ceilalţi evrei la

centrul lor, la tortură, şi după aceea i-au asasinat în pădurea Jilava.

La Cahal Grande a venit la 21 ianuarie o trupă legionară condusă de preotul

Brigadeu. Trupa s-a fortificat în templu şi a aşteptat armata, dar armata n-a venit.

Legionarii au început să jefuiască şi să devasteze templul în care erau opere de artă

evreiască dintre cele mai frumoase din Europa. Cărţile de religie, biblioteca antică şi

sulurile cu Tora au fost adunate în centrul templului şi li s-a dat foc. Mai târziu, în seara

zilei de 22 ianuarie, legionarii au adus o cisternă de benzină cu care au dat foc clădirii. Ei

au oprit pompierii nepermiţându-le să stingă focul. Martorul ocular, procurorul militar

avocat I.N. Vlădescu a declarat, în cadrul mărturiei depuse la Tribunalul Poporului din

Bucureşti: „Templul spaniol semăna cu o torţă gigantică care lumina lugubru cerul

capitalei. Legionarii dănţuiau drăceşte în bătaia focului, cântând aria «tinereţii legionare»

în timp ce izbeau, în furia lor sălbatică, cu tocurile ciubotelor, trei femei despuiate, pentru

a le da pradă flăcărilor. Nenorocitele victime, în dureroasa lor disperare, tăiau văzduhul cu

urlete de sfâşietoare durere” („Jurnalul de Dimineaţă" din 21 ianuarie 1946).

Centrele de tortură În decursul rebeliunii legionare legionarii bucureşteni au

arestat câteva mii de evrei, care au fost ridicaţi din casele lor, din sinagogi, de la

instituţiile evreieşti şi de pe stradă. Evreii arestaţi, bărbaţi şi femei, între 15 şi 85 de ani,

au fost adunaţi la centre în care au fost anchetaţi, maltrataţi şi torturaţi cu scopul ca

legionarii să le confişte banii, bijuteriile şi restul proprietăţilor evreieşti.

Prefectura Poliţiei capitalei La Prefectura Poliţiei capitalei au fost câteva zeci de

evrei arestaţi încă din ziua de 20 ianuarie şi au fost aduşi acolo şi evrei care fuseseră în

alte centre de tortură. zăcut mult timp după aceea. 15 arestaţi, luaţi la întâmplare, au fost

duşi de aici la abator şi împuşcaţi.

Sediul C.M.L. „Ing. Gheorghe Clime”, din Calea Călăraşi nr. 37 În acest sediu au

fost aduşi 200 evrei şi printre ei erau: rabinul H. Gutman şi fii lui Iancu şi Iosef, ...

Bărbaţii au fost bătuţi şi chinuiţi de la ora 19.00 până dimineaţa de 22 ianuarie când au

fost împârţiţi la întâmplare în două grupe - un grup a fost luat la Jilava şi împuşcat şi al

doilea grup a fost luat la Bucureştii Noi, la "Ferma Căpitanului" (Moara Străuleşti).

Comisariatul XV de Poliţie, din strada Matei Basarab Cei care maltratau evreii, în

acest centru de tortură, erau comisarii legionari Robescu şi Jipescu, împreună cu o echipă

de circa 40 de legionari tineri, majoritatea lucrători de la fabrica Parcomer. Victimele au

fost aduse din casele lor, de pe stradă şi de la Organizaţia Sionistă din strada Anton Pann.

Printre cele 150 de victime au fost: ziaristul Horia Carp, fost senator ...

Sediul Uniunii Comunităţilor Evreieşti, strada dr. Burghele nr. 3 O echipă de 24

legionari, conduşi de C. Măruntu, au invadat Sediul Uniunii Comunităţilor Evreieşti în

noaptea 21-22 ianuarie. Legionari au sărit gardul, au spart o uşă şi, după ce au pătruns în

birouri, au devastat tot ce au găsit.

Moara Străuleşti, de la Bucureştii Noi La moara Străuleşti au fost concentraţi 79

evrei şi ţinuţi două zile şi o noapte. Toţi evreii au fost bătuţi, ameninţaţi cu moartea, s-au

tras gloanţe peste capul lor şi au fost înfometaţi - fiecare a primit de mâncare, pentru toată

NĂDEJDEA în Dumnezeu

179

perioada, numai o optime de pâine. După perioada de tortură au fost eliberaţi în zăpadă,

după ce li s-au luat încălţămintea şi veşmintele, la o distanţă de 16 km. de oraş.

Primăria comunei Jilava La Primăria Jilavei au fost aduşi evreii care au supravieţuit

primei executări din pădurea Jilava şi printre ei au fost rabinul Zvi Gutman, cantorul

Osias Copstück şi doctorul Eugen Solomon care a venit să-şi caute fratele.

Nu sunt date cu privirea la torturile la care au fost supuşi din cauză că aproape toţi

au fost împuşcaţi şi au murit. Rabinul Gutman, care a supravieţuit şi celei de-a doua

acţiuni de execuţie, a fost bătut şi i s-a smuls părul din cap şi din barbă. Alte centre de

tortură au fost:

Sediul Central Legionar, din strada Roma

Sediul Legionar, din strada Cercului nr. 1

Comisariatul XII de Poliţie, din Calea Moşilor

Masacrul din pădurea Jilava 90 de evrei, dintre cei torturaţi în

centrele legionare de tortură, au fost

încărcaţi în camioane, duși în

pădurea Jilava, dezbrăcaţi şi

împuşcaţi în cap. A doua zi, unii

legionari s-au întors la faţa locului

pentru a aduna îmbrăcămintea celor

ucişi şi lucrările dentare de aur.

Masacrul de la Abator O ceată de

legionari a luat 15 evrei de la centrul de tortură de la Prefectura poliţiei capitalei, i-au dus

la abatorul capitalei şi i-au împuşcat în ceafă. Câteva trupuri de evrei au fost introduse în

clădirea abatorului şi atârnate de cârligele folosite pentru vite. Unor cadavre li s-au scos

intestinele şi au fost puse în jurul gâtului. Scriitorul Virgil Gheorghiu consemnează

următoarele: „În imensa sală a abatorului unde boii sunt agăţaţi cu cârlige pentru a fi

spintecaţi, erau suspendate acum cadavre de oameni goi. Era un spectacol oribil care

întrecea în cruzime orice imaginaţie. Pe unele cadavre era însemnat cuvântul “CUŞER”.

Erau cadavre de evrei... Sufletul mi-e murdărit. Mi-e ruşine de mine însumi. Ruşine,

pentru că sunt român ca acei criminali din Garda de Fier.”

Statistica S-au numărat 120 de cadavre de evrei şi încă 5 evrei au fost daţi dispăruţi (se

presupune că şi ei au murit). Au fost devastate grav 1274 prăvălii, ateliere şi apartamente

evreieşti în Bucureşti. După ce a înfrânt rebeliunea, armata a adunat 200 de camioane cu

toate obiectele jefuite de legionari de la evrei, în afară de bani şi bijuterii. Federaţia

Comunităţilor Evreieşti din România a evaluat pagubele la suma de 383 milioane lei.

Numărul victimelor oscilează între 120 - 140 din câteva motive: evreii bucureşteni au

numărat numai pe cei recunoscuţi de ei ca membri ai comunităţii, dar evrei din provincie,

necunoscuţi la comunitatea din Bucureşti n-au fost menţionaţi. Nici evreii care şi-au

schimbat religia n-au fost număraţi ca evrei, deşi au fost victime la fel ca foştii lor

coreligionari.

Citate din WIKIPEDIA

Cadavre de evrei

în pădurea Jilava

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

180

ANEXA 6. Biografie -Richard Wurmbrand

1909

Richard Wurmbrand se naşte pe 24 martie la Bucureşti, al patrulea fiu şi cel mai mic al

unei familii de evrei români.

1913 Familia se mută la Istanbul unde tatăl său deschide un cabinet stomatologic.

1919 În urma decesului tatălui său, familia Wurmbrand se întoarce la Bucureşti. În anii ce ur-

mează cochetează cu politica de stânga, alăturându-se comuniştilor.

1926 Pleacă la Paris ca să se întâlnească cu o rudă din America. Acesta îi favorizează o

întâlnire cu ambasadorul URSS care îi promite să-l trimeată la şcolarizare la Moscova.

1927

Richard Wurmbrand pleacă la Moscova unde studiază într-o şcoală de politruci ideologia

comunistă, vreme de 2 ani

1929

Se întoarce ilegal în ţară, cu acte false, având misiuni precise trasate de la Moscova

1933

La 20 august Richard Wurmbrand care deja avusese o condamnare de trei ani pentru agi-

taţie comunistă este condamnat la 10 ani de temniţă, alături de alţi lideri comunişti, cum

ar fi Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica, în procesul ceferiştilor de la Griviţa. Este

închis la Doftana. În închisoare Richard îşi dă seama de marea înşelătorie care era doctri-

na comunistă şi se leapădă de marxism.

1936

Se căsătoreşte cu Sabina Oster.

1938 Richard şi Sabina se convertesc la creştinism după ce primesc o Biblie de la un tâmplar

sas, pe când se aflau la Săcele, unde Richard era în convalescenţă. Devin membrii biser-

icii de pe lângâ Misiunea Anglicană pentru evrei din Bucureşti, biserică ce se întrunea pe

Richard Wurmbrand

Scurtă biografie

NĂDEJDEA în Dumnezeu

181

str. Olteni.

1939 Se naşte singurul lor fiu, Mihai.

1941 În urma intrării României în război, misiunea anglicană se retrage din România şi locul îi

este luat de o misiune luterană norvegiană. În timpul regimului antonescian Richard este

arestat de trei ori, anchetat şi maltratat. Familia Sabinei este deportată în Transnistria şi

dispare fără urmă, fiind probabil exterminată.

1944 După eliberarea ţării de nazişti, Richard Wurmbrand editează împreună cu alţi evrei mesi-

anici revista Prietenul, revistă în care publică sub pseudonimul Neculai Ionescu. Revista

apare până la suprimarea ei de către comunişti dar pseudonimul ales atunci va fi folosit şi

mai târziu când cărţi scrise de Wurmbrand în exil vor fi trimise ilegal în România

(de exemplu: Umpleţi Vidul şi Marx şi Satan)

1945 După preluarea puterii de către comunişti, soţii Wurbrand îşi încep activitatea în cadrul

bisericii subterane, prin care se focalizează pe evanghelizare, atât a românilor cât şi a

soldaţilor şi ofiţerilor armatei sovietice. Tipăreşte un număr enorm (unele surse afirmă că

un milion) de Evanghelii în limba rusă pentru a fi distribuite soldaţilor Armatei Roşii.

1948

Pe când se ducea la biserică, Richard este răpit de pe stradă de către securitate şi încar-

cerat, fiind condamnat la 20 de ani de închisoare pentru înaltă trădare. Avea să fie torturat,

maltratat, ţinut ani de zile la izolare, vreme în care familia sa nu ştia nimic de el. Se

încearcă în mod repetat, inclusiv cu promisiunea de a fi eliberat şi numit episcop, să se

obţină colaborarea lui cu regimul.

1950

Sabina este şi ea arestată şi trimisă în lagăr de muncă forţată, vreme de trei ani, la con-

strucţia Canalului Dunăre - Marea Neagră.

1956

După opt ani de temniţă Richard este eliberat în cadrul amnistiei ce a urmat morţii lui

Stalin. I se încredinţează o mică parohie de ţară şi i se cere ca numărul credincioşilor să nu

crească sub nicio formă.

1959

Richard este arestat din nou şi condamnat la 25 de ani de temniţă.

1964

Este eliberat din nou din închisoare.

1965

Familia Wurmbrand este răscumpărată din România contra sumei de 10.000$ achitată de

o organizaţie creştină din Norvegia. În luna decembrie ajung astfel la Oslo.

1966

Pleacă în SUA unde, la Philadelphia, indignat de ce se spunea la o manifestaţie împotriva

războiului din Vietnam, Richard se urcă la tribună şi a strigat că n-au idee despre ce

vorbesc, că el este doctor în comunism şi, în faţa mulţimii consternate le arata urmele

torturilor înurate în temniţele comuniste. În mai 1966, doar la câteva săptămâni de la so-

sirea în SUA Richard depune mărturie în faţa unei comisii speciale din Senatul SUA. Îşi

dă cămaşa jos pentru a arăta cele 18 cicatrici de pe trupul său, rămase în urma torturilor la

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

182

care a fost supus. Textul mărturiei sale devine cel mai bine vândut document al

Guvernului SUA vreme de trei ani. În acelaşi an publică cartea Torturat pentru Hristos,

carte care devine un bestseller mondial.

1967 Înfiinţează organizaţia care din 1990 se numeşte Vocea Martirilor prin intermediul căreia

acordă asistenţă creştinilor persecutaţi de pretutindeni, având filiale în 35 de ţări.

1968

Publică o nouă carte: Cu Dumnezeu în subterană, carte care cunoaşte de asemenea un

succes extraordinar.

1990

După căderea regimului comunist, Richard şi Sabina se întorc în România, 25 de ani după

plecarea în exil. Aici înfiinţează librăria şi editura Stephanus din Bucureşti.

1995

Richard se retrage din activitate, continuând să trăiască în California.

2000

Sabina Wurmbrand moare în august.

2001

Pe 17 februarie, la Torrance, California, Richard Wurmbrand moare la vârsta de aproape

92 de ani.

extras din pubicaţia electronica

a organizaţiei non profit RESURSE CRESTINE din 28/01/2011

NĂDEJDEA în Dumnezeu

183

ANEXA 7. ORDINUL SECRET al mareșalului ANTONESCU

privind deportarea creștinilor evanghelici în TRANSNISTRIA

ORDINUL SECRET AL MARESALULUI ANTONESCU PRIVIND DEPOR-

TAREA CRESTINILOR EVANGHELICI ÎN TRANSNISTRIA

04/09/2011 · prin Marius Silvesan · în Baptişti, Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă,Persecuţie, Politică, Religie

Ion Antonescu

Un aspect mai puțin cunoscut al istoriei recente este

intenția Mareșalului Antonescu de a-i deporta pe

creștinii evanghelici, considerași sectanți, la Bug,

adică în Transnistria (teritoriul dintre Nistru și Bug

-vezi harta). Ordinul secret preciza fără echivoc

dispoziția ca „toți membrii sectelor religioase să fie

trimiși imediat în organizațiile de pe Bug.”

Menționăm faptul că baptiștii aveau statutul de asociație religioasă și au reușit în

anul 1940, în ciuda opoziției Bisericii Ortodoxe, să obțină statutul de cult religi-

os. Dată fiind evoluția situației internaționale (ne aflăm în timpul celui de-al doi-

lea război mondial -1939-1945-), a opoziției Bisericii Ortodoxe, a deselor

schimbări la conducerea Ministerului Cultelor, precum și a faptului că recuno-

așterea nu s-a realizat prin intermediul unui decret regal, așa cum se va întâmpla

în toamna anului 1944, baptiștilor li se va retrage recunoașterea oficială, biser-

icile lor fiind închise între 1942-1944. Mai mult decât atât, alături de ceilalți

creștini evanghelici (penticostali, creștini după Evanghelie, adventiști), precum și

de alte denominațiuni religioase încadrate în categoria sectelor, erau pasibili de

deportare la Bug.

Unul din documentele pe care le-am identificat privind acest caz menționează

următoarele:

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

184

Prefectura Jud. Muscel.

Comunicat Nr.10891 din 4 Iunie 1942

Către Primării și Posturile de Jandarmi.

,,Se aduce la cunoștință generală următoarele:

Domnul Mareșal I. Antonescu, Conducătorul Statului, a hotărât ca toți membrii

sectelor religioase să fie trimiși imediat în organizațiile de pe Bug.

Pentru satisfacerea acestor dispozițiuni, autoritățile polițienești, jandarmerești

și administrative vor întocmi de urgență tablouri de toți sectanții și asociațiuni

religioase și îl vor înainta Prefecturii, spre a fi trimis Ministerului Afacerilor

Interne care va lua măsuri de trimiterea acestora în Transnistria.

Autoritățile jandarmerești împreună cu notarii vor stabili în comunele rurale

după registrele sectanților, data când au fost înscriși fiecare membru, și la ce

sectă au făcut declarații de trecere la oficiul de stare civilă.

După efectuarea acestor operațiuni registrele se vor numerota, sigila și parafa

după care se vor depune la preturi.

Pastorii vor certifica exactitatea și numărul filelor; prezentul comunicat va fi

aplicat în toate comunele din județ precum și în orașul Câmpul Lung.

Prefectul Jud. Muscel,

ss. General Nicolau.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

185

Harta Romaniei în 1942 - Transnistria

Față de această situație, președintele cultului baptist, Constantin Adorian, a in-

ițiat o serie de demersuri printre care și un memoriu către mareșalul Ion Anton-

escu, conducătorul statului. În cadrul acestui memoriu se menționau următoarele:

„respectuos vă rugăm să binevoiți a da ordin să se revină asupra acestei măsuri,

dându-se ordine lămurite și precise pentru ca creștinii baptiști să fie lăsați în pace

pentru a-și putea vedea liniștiți de gospodăriile și ogoarele lor”.

Nu cunoaștem răspunsul autorităților și nici nu avem documente care să con-

firme faptul că ordinul de deportare a fost executat.

ANEXA 8. Alegerea Secretarului General al Cultului Baptist în 1955

In 1954, Ministerul Cultelor (transformat apoiînDepartamentul Cultelor) a dorit

“reglementarea serviciilor religioase”, scopul real fiind reducerea substantiala a numarului

de servicii oferite de biserici. Deoarece conducerea de atunci a Cultului Baptist a refuzat

sa accepte aplicarea acestor reglementari, Ministerul Cultelor a anuntat ca nu mai

recunoaste acea conducere a Uniunii Baptiste si a cerut cultului organizarea unui Congres

si alegerea unei alte conduceri. La acest Congres (tinut în anul 1955) s-a impus de catre

delegatul Ministerului Cultelor alegereaînconducerea Uniunii a unor persoane cu totul

nedorite de delegatii la Congres. Este suficient sa ne aducem aminte ca secretarul general

(Balgradeanu Constantin) a fost ales abia la a treia punere la vot, dup ace delegatul

Ministerului cultelor a spus categoric ca el “trebuie” ales, fiind singurul acceptabil

autoritatilor de Stat. Conducerea astfel impusa Cultului Baptist a foat gata sa accepte fara

comentarii orice dispozitii ale Departamentului Cultelor, oricat ar fi fost acestea de

contrarii invataturii si intereselor baptistilor. Printre aceste dispozitii ale “reglementarii”

au fost: reducerea numarului sde servicii religiuoase (eliminarea serviciului de duminica

seara), inchiderea unui numar de biserici, interzicerea educatiei religioase prin ora

tineretului sau scolile de duminica pentru copii, indepartarea unor pastori, alegerea unor

membrii de conducere si botezarea convertitilor numai cu aprobarea autoritatilor.

ANEXA 9. Greva seminariştilor

Un alt eveniment important din viaţa cultului este greva seminariştilor din lunile aprilie şi

mai 1976, când aceştia ameninţă cu neparticiparea la cursuri dacă nu se ridică

nivelul educaţional, cerând în mod expres angajarea ca profesori a fraţilor Ion Iosif

şi Belicov Petre. Revendicările studenţilor pentru o educaţie mai aleasă nu sunt

ascultate. Această grevă este înăbuşită prin ameninţarea cu exmatricularea studenţilor,

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

186

iar aceştia, în cele din urmă, sunt forţaţi să se ispăşească prin semnarea unei declaraţii prin

care îşi cereau iertare. Greva seminariştilor 1976. p. 394

ANEXA 10. Interventia Securității și a Departamentului Cultelor în

alegerile conducerii Comunității Baptiste din Romania

Religia și Securitatea în Arhivele CNSAS

Carmen Chivu, Mihai Albu, Adevarul literar si artistic, Nr. 887, 5 septembrie

2007 Libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei era stipulată clar în Constituțiile din

1948, 1952, 1965, precum și în Pactul internațional privind drepturile civile și

politice, în vigoare în Romania din 1974. Vom prezenta mai jos câteva fragmente

NĂDEJDEA în Dumnezeu

187

care ilustrează modul în care libertatea religioasă era „respectată”, cum

interveneau Securitatea și Departamentul Cultelor în viața cultelor, inclusiv în

cadrul alegerilor interne a liderilor religioși.

Vă comunicăm că, în perioada 20.02-04.03.1984 urmează să aibă loc adunarea

generală electivă pentru alegerea unor delegați cu drept de vot la Congresul

cultului din luna aprilie a.c. în locul numiților J. (nota 1) , U. si G., care sunt

cunoscuți cu o atitudine recalcitrantă și protestatara, nefiind acceptati de către

Departamentul Cultelor.

Cu prilejul adunării generale din anul 1982 au fost aleși din partea comunitatii H.

ca membri în Consiliul Executiv al Uniunii Baptiste, pastorii Z., G. și A., iar ca

delegați la congres, păstorii S., X., K., S., persoane cunoscute cu o atitudine

loială.

Față de cele de mai sus este necesar să intreprindeți urgent măsuri specifice

pentru:

- prevenirea alegerii în locul numiților J., U. și G., a altor elemente cunoscute cu

atitudine anarhică, protestatară și neloială statului nostru;

- cunoașterea stării de spirit în rândul credincioșilor din comunitatea H., a

opiniilor cu privire la delegații care participă la congres și persoanele propuse a

fi alese în conducerea cultului;

- semnalarea cu operativitate și prevenirea acțiunilor elementelor recalcitrante și

protestatare vizând influențarea delegațiilor la congres pentru a-i alege pe ei sau

legăturile lor; organizarea de grupuri care să facă agitație în scop de intimidare;

difuzarea de zvonuri, memorii și proteste prin care să calomnieze delegații cu

poziție loială; deplasarea la București la locul ținerii congresului etc;

- cunoașterea activității cetățenilor străini (emisari) care în perioada

premergătoare adunării generale de la comunitatea H. și a congresului, ori în

timpul desfășurării lor, se află în țară, în scopul prevenirii unor acțiuni de incitare

a elementelor recalcitrante și protestatare;

- prin reteaua informativă din rîndul delegațiilor comunității H. la Congresul

cultului, cât și prin inspectorul județean al Departamentului Cultelor, se va

acționa pentru alegerea în organele de conducere a Uniunii baptiste, a unor

persoane cunoscute cu atitudine pozitivă.

In perioada desfășurării lucrărilor adunării generale de comunitate, a Congresului

cultului, rezultatul măsurilor de prevenire și informațiile mai deosebite se vor

raporta cu operativitate la Dir. 1 – Serv. IV.” (nota 2)

O metoda veche, dar apreciată și folosită de către Securitate era și binecunoscuta

„Divide et impera”, precum și „românescul” aruncați cu noroi că oricum rămâne

o pată.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

188

„La data de 24.09.1981, J. si H. Au fost hirotoniți ca pastori, fără aprobarea

Departamentului Cultelor și a cultului. După hirotonire, organizează diverse

acțiuni, unde antrenează tineretul, după programe zilnice la biserică, între orele

18-22. Cu tineretul școlar care provine din familii de baptiști, pe timp de vară

organizează așa-zise tabere de recreație, unde le face program religios de studiu,

conduse de anumite persoane desemnate de el. /…/

J. obișnuiește să organizeze deplasări cu corul bisericii, compus din 120

persoane, la diferite biserici din judetul G. și alte judete ca, T., D., O. etc.

Deplasările le efectuează cu autoturismele personale ale credincioșilor, plecând

în coloană de câte 25-30 mașini, iar când ajung în localitatea respectivă, prin

prezența lor se face o adevărată manifestare religioasă. /…/ Concomitent vom

acționa și noi impotriva lui, în vederea prevenirii și neutralizării activității ostile

pe care o desfășoară.”

„În vederea anihilării activității anarhice a numitului J. am acționat în direcția

discreditării și ridiculizării lui față de colaboratorii săi mai apropiați și față de

masa de credincioși. Astfel, cunoscând faptul că este un tip orgolios, avid după

funcții de conducere în cult, precum și avantaje banești, prin mijloace ale muncii

am adus la cunoștința unor baptiști, aspecte certe ale faptelor sale. Sesizându-se

conducerea Comunității baptiste, aceasta a luat atitudine împotriva lui J., în fața

adunării credincioșilor de la biserica din Z., unde, de asemenea, cel în cauză a

provocat o serie de disensiuni și dezbinări în rândul baptiștilor. /…/

Ca urmare a măsurii intreprinse de noi, prestigiul lui J. a scăzut în masa de

baptiști, iar el, tot mai des, își exprimă îngrijorarea pentru situația lui de viitor în

cadrul comunității.

J. în prezent este cercetat și de organele procuraturii, fapt ce deranjează,

determinându-l să-și caute susținători la Uniunea Baptistă, apelând și la relațiile

sale din București și din străinătate.”

„Informațiile obținute în ultima perioadă în cadrul problemei baptiste atestă

faptul că între cei doi lideri ai Comunității H., respectiv J. si H., există suspiciuni

reciproce, îndeosebi din partea celui dintâi, în sensul că iar fi subminată

autoritatea în rândul credincioșilor. /…/

În vederea compromiterii sale, se vor intreprinde următoarele măsuri:

1. Cu prilejul contactărilor lui H. în mod discret și subtil se va acredita ideea că J.

își intensifică activitățile de discreditare și subminare a lui H., urmărind ocuparea

funcției acestuia și contracararea influențelor exercitate de K. la reîntoarcerea din

S.U.A. Se va sublinia și se va accentua pe faptul că J. intenționează să urmeze

studii teologice pentru a deveni un contracandidat al lui H.

2. Se va acționa pentru a trezi suspiciunile lui J. în ceea ce privește activitatea în

cadrul Bisericii, faptul că e mai activ decât H., care a îmbătrânit și nu mai depune

același interes și dăruire în ceea ce face. /…/”

NĂDEJDEA în Dumnezeu

189

Chiar dacă acțiunile pe linie religioasă a celor doi au continuat, atât împreuna,

cât și separat, sămânța neîncrederii a fost sădită…

Nota 1 – Pentru protejarea datelor cu caracter personal nu s-au folosit inițialele

reale.

Nota 2 – Arhiva C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 161.888

ANEXA 11. Portretul împuternicitului de la Departamentul Cultelor

Regimul comunist şi cultele religioase (extrase din “Raportul final al Comisiei prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste

din România”, de Sorin Iliesiu, în octombrie 2005, text actualizat în ianuarie 2006.

(Supliment, „Revista 22”, nr. 188, 21 martie 2006). Textul reprezintă în cea mai mare

parte un rezumat concis al materialului documentar elaborat vreme de peste 12 ani de

către Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Fundaţiei Academia

Civică/Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.

Material publicat la:http://www.scribd.com/doc/129408/CAPITOLUL-III)

(Puteti citi intreg raportul la: http://roboam.com – rubrica “recomandam”)

.........

Bazându-ne pe documente din Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte

(ASSC), care înmagazinează o bună parte din rezultatele muncii împuterniciţilor,

regulamente şi o parte din caracterizările acestor funcţionari, interviuri cu

persoane care au funcţionat în aparatul Ministerului, am încercat să oferim o

imagine de ansamblu a mecanismului de funcţionare a acestui departament şi să

construim profilul împuternicitului de culte în relaţia sa cu cultele religioase.

La începutul anilor 1950 se structurează acest profil al funcţiei, reacţia cultelor

faţă de această intruziune începe să prindă contur, mecanismele de negociere, de

răspuns şi de protecţie se manifestă. Pe lângă o posibilă caracterizare a

potenţialului candidat pentru o astfel de funcţie în aparatul administrativ al

statului (cu exemple ale activităţii de control, supraveghere, autoritate impusă,

pedepsire), am zăbovit şi asupra atribuţiilor împuternicitului şi a răspunsului

cultelor religioase.

.........

Tocmai din acest motiv, începând din 1948, un obiectiv important al Ministerului

Cultelor a fost înlocuirea vechilor statute de organizare ale cultelor religioase,

precum şi abrogarea Legii Cultelor din 1928

...........

La 2 martie 1948, Legea Cultelor era iarăşi modificată, iar noul art. 18 prevedea

că „toate cultele sunt datoare a face servicii religioase atât la solemnităţile

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

190

naţionale prevăzute prin legi sau jurnale ale Consiliului de Miniştri, cât şi la cele

ocazionale, comunicate prin Ministerul Cultelor”

...........

Decretul nr. 177 pleca de la prezumţia de vinovăţie a tuturor cultelor, căci, deşi

garanta formal libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă pe tot cuprinsul

R.P.R., stipula la art. 6 următoarele: „cultele religioase sunt libere să se

organizeze şi pot funcţiona liber dacă practicile şi ritualul lor nu sunt contrare

Constituţiei, securităţii sau ordinii publice şi bunelor moravuri”.

..........

Împuternicitul de culte. Împuterniciţii pentru culte din teritoriu apar în legea de

organizare a Ministerului Cultelor cu denumirea de „delegaţi speciali”. Începând

cu a doua jumătate a anului 1948, aceşti funcţionari, la fel ca şi ceilalţi angajaţi,

nu mai depind atât de ministrul titular al departamentului sau de primul ministru,

cât de conducerea PMR, de Comitetul Central al Partidului. Procesul-verbal al

şedinţei Secretariatului CC al PMR din 25 noiembrie 1948 indică destul de clar

noua subordonare, căci în discursul său Gh. Gheorghiu-Dej propunea formarea

pe linie de partid, la Ministerul Cultelor, a unui organ care să se ocupe zi de zi de

manifestările din sânul clerului şi să aibă permanent legătura cu Secretariatul.

„În fiecare judeţ să fie cineva care să ştie ce se întâmplă în biserici şi să poată

informa partidul” – conchidea Dej.

..........

Împuternicitul nu e un simplu funcţionar comunist, ci un individ cu o autoritate

extinsă asupra domeniului pe care-l administrează, cel al cultelor. Concept

transferat din experienţa sovietică în cadrul politicii de supraveghere şi control

asupra cultelor religioase, împuternicitul este în ambele cazuri ultima verigă a

legăturii dintre statul comunist şi cultele religioase, personajul responsabil cu

implementarea politicii guvernului, primul, şi în majoritatea cazurilor singurul

reprezentant al statului, cu care deserventul îşi „negociază” poziţia.

Intervenţia acestuia, deseori brutală, în viaţa cultului se bazează pe un set de

regulamente şi de libertăţi pe care acest funcţionar le primeşte direct de la centru,

de la ministerul specializat şi, în multe cazuri, de la Securitate, al cărei

subordonat chiar este în dese rânduri.

.........

Ministerul angrena în 1956, când a fost restructurat şi transformat în

Departament al Cultelor în cadrul Ministerului de Interne, 342 de posturi, avea 4

direcţii şi 10 servicii. Dintre cei 342 de angajaţi, 198 erau inspectori teritoriali

(împuterniciţi). După restructurări repetate, în 1968, Departamentul rămăsese cu

185 posturi, din care 73 de inspectori teritoriali, iar după 1970 cu 136 posturi,

dintre care 42 de inspectori teritoriali. Reducerea înseamnă în cazul

Ministerului/Departamentului Cultelor nu doar eficientizarea muncii acestora şi

rutinizarea activităţii lor, ci şi împărţirea de atribuţii cu Securitatea.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

191

Organizarea acestei instituţii a statului este piramidală şi se extinde, odată cu

stabilizarea regimului, până la un nivel local din ce în ce mai mic.

La baza acestui mecanism stă aşa numitul „împuternicit de culte”, preluat după

modelul sovietic, asigurând practic legătura între stat şi culte la nivel local. Prin

împuternicit politica şi cerinţele statului ajung în teritoriu la deserventul obişnuit

şi tot prin el se obţin informările despre activitatea cultelor pe baza cărora se

trece la alcătuirea sau reformularea politicii regimului şi informările care asigură

controlul cultelor la nivel de teritoriu.

Împuternicitul de culte este un personaj ce reprezintă statul comunist şi care

recurge la imixtiuni frecvente în viaţa cultelor pe care le supraveghează şi

controlează. Activitatea sa se centrează pe transmiterea cerinţelor şi

regulamentelor centrului, dar şi pe supravegherea implementării lor. Este cel care

culege informaţiile statistice pentru centru, cel care este chemat ca mediator în

conflictele dintre culte, cel ce pedepseşte sau recompensează sau cel care

propune pedeapsa sau recompensa pentru nivelul ierarhic superior. Impactul pe

care l-a avut în viaţa cultelor din Romania comunistă a fost extrem. De la

poziţiile oficiale ale Bisericilor împotriva aparatului împuternicitului şi până la

plângerile individuale ale deservenţilor de culte avem reacţii care vorbesc despre

tensiunile existente între cele două părţi. În distribuţia împuterniciţilor întâlnim o

ierarhie clar stabilită. Îi găsim astfel pe împuterniciţi ataşaţi fiecărei administraţii

regionale şi raionale. În cadrul acestei administraţii împuternicitul nu este

integrat, el raportându-se direct la centru – Ministerul Cultelor. Există cazuri

când aceşti funcţionari intră în conflict cu organele locale tocmai din cauza

acestei dualităţi administrative şi a ieşirii lor de sub controlul administraţiei

locale. Într-o primă fază de tranziţie, care se extinde până în 1952, în această

activitate cu un anumit specific sunt angrenate persoane care într-un fel altul sunt

legate de viaţa cultelor.

........

Documentele de arhivă surprind înlocuirea primei generaţii de împuterniciţi, în

special a celor regionali, care coordonează activitatea împuterniciţilor raionali. În

general, persoanele care au ocupat iniţial aceste posturi erau legate într-un fel sau

altul cu Biserica, în multe cazuri având probabil chiar o pregătire teologică sau o

încadrare în rândul deservenţilor de cult. În locul lor sunt aduse cadre comuniste,

ataşate regimului, dar cu o pregătire care le permite nu doar să impună

deservenţilor şi ierarhiei directive de la centru, ci şi să analizeze anumite situaţii,

să discearnă importanţa acestora, să rezolve multe dintre ele fără a apela la

ajutorul Ministerului sau al administraţiei locale, să decidă asupra posibilităţii

aplicării unei directive centrale.

În cazul împuterniciţilor raionali, procesul de selecţie nu este revelat de

documentele de arhivă. Se poate observa însă un anume tip de funcţionar cu

educaţie sumară, care este un executant al cererilor venite de la centru.

Răspunsul lui la solicitările funcţiei este în majoritatea cazurilor filtrat în

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

192

informările trimise la centru de către împuternicitul regional, superiorul direct.

Este însă interesant că, în executarea cererilor venite de la centru, împuternicitul

raional nu ezită să implice destul de des organele statului – în special miliţia – şi

să uzeze de forţă, impunându-se în faţa credincioşilor şi deservenţilor de culte.

Este de presupus că multe dintre aceste acte de violenţă rămân nesancţionate de

centru pentru că rămân necunoscute. Împuternicitul este deci mai puţin un

negociator, cum se întâmpla deseori până la această dată şi mai mult un

funcţionar care impune, de multe ori prin forţă, cerinţele venite de la centru.

Odată învestit cu autoritate, reprezentantul Ministerului poate să o folosească şi

pentru uz personal. Există multe cazuri de corupţie în rândul funcţionarilor la

nivel local, dar şi central. Sunt cazuri de vânzări de funcţii ierarhice, se ajunge la

o coabitare între victimă şi torţionar prin rodarea unui sistem de beneficii (mese

festive, daruri în bani sau în natură pentru mici servicii oferite – scrisoare de

bună purtare pentru a-ţi înscrie copilul la facultate etc).

.......

3. Rămâne astfel soluţia infiltrării în interiorul cultului şi a subminării acestuia, a

îngrădirii prin regulamente care să fie transformate în obligaţii ce să ducă, în

opinia celui care propune soluţia, la o descreştere treptată a influenţei religiei în

instanţa ei instituţională în societatea care pe parcurs ar fi educată după principii

opuse celor religioase. Este un principiu intervenţionist care îmbină compromisul

(acceptarea funcţionării cultelor religioase) cu o permanentă imixtiune în

activitatea, organizarea şi funcţionarea cultului respectiv.

........

Atribuţiile împuternicitului

Un împuternicit la culte era o persoană extrem de solicitată. În special în zonele

în care se întâlnesc un număr mare de culte recunoscute şi nerecunoscute de

regimul comunist. Legătura pe care acesta o stabileşte între Minister şi culte

necesită implicarea sa în activitatea cultului. Pentru a putea verifica,

supraveghea, controla, impune măsurile şi regulamentele stabilite la centru

pentru funcţionarea cultului, pentru a putea informa Ministerul asupra numărului,

acţiunilor suspecte sau din contră asupra acţiunilor prin care deservenţi ai

cultelor sprijină regimul, pentru a putea da sugestii asupra rezolvării unor

probleme sau chiar pentru a rezolva situaţii conflictuale, împuternicitul trebuie să

fie familiar cu organizarea, structura, administrarea, ierarhia cultului. El trebuie

să îşi infiltreze oameni în structura de conducere a cultului sau să-i folosească în

mod adecvat pe cei existenţi, trebuie să speculeze orice tensiune existentă între

deservenţi, între aceştia şi ierarhie, între credincioşi şi deservenţi. O atenţie

sporită trebuie să fie direcţionată spre modalităţile de premiere a loialităţii şi de

pedepsire a opoziţiei. Pentru aceasta, împuternicitul este obligat – de la începutul

anilor 1950 acest lucru este chiar reglementat de către Minister – să participe la

acţiunile cultelor: conferinţe interconfesionale, conferinţe în sprijinul luptei

NĂDEJDEA în Dumnezeu

193

pentru pace, conferinţe ale protopopilor şi preoţilor, adunări ecleziastice, servicii

divine, întâlniri ale ierarhilor cu vizitatori din străinătate

......... Imediat după înfiinţarea Securităţii, la 30 august 1948, organele represive şi-au

intensificat acţiunile de supraveghere a tuturor cultelor, prin intermediul

Serviciului III din cadrul Direcţiei I.

Un alt obiectiv al politicii de represiune era acela de a înspăimânta populaţia, mai

ales pe intelectuali, pentru a se evita orice revoltă comparabilă cu cea din

Ungaria.

Bisericile neoprotestante şi eşecul controlului comunist

În actele oficiale ale birocraţiei partidului-stat, pentru denominaţiunile minoritare

se folosea o terminologie specifică: unele erau culte, altele „secte” sau „grupări

anarhice”. După cel de-al doilea război mondial, statul a acordat temporar

dreptul de a funcţiona ca asociaţii unui număr important de grupări religioase,

care fuseseră crunt oprimate sub regimul Ion Antonescu. Tuturor li s-a cerut să-şi

prezinte mărturisirea de credinţă şi să-şi precizeze poziţia faţă de stat.

Patru confesiuni neoprotestante au primit statutul legal de culte: Biserica

Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creştină Baptistă, Biserica Creştină după

Evanghelie (cu două ramuri) şi Biserica lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală,

acestea adăugându-se confesiunilor protestante magisteriale: Biserica Reformată,

Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană, Biserica Evanghelică Sinodo-

Prezbiteriană şi Biserica Unitariană.

Alte grupări au fost considerate „secte” (martorii lui Iehova, nazarinenii,

adeventiştii reformişti, spiriţii) sau „grupări anarhice” (Oastea Domnului şi

stiliştii, din cadrul Bisericii Ortodoxe; betaniştii, din Biserica Reformată;

penticostalii disidenţi, din Biserica Penticostală; mai târziu acestora aveau să li se

adauge „treziţii”, din Biserica Baptistă) iar activitatea lor a fost interzisă de-a

lungul întregii perioade comuniste.

Cantitatea de documente rămasă de pe urma monitorizării acestor confesiuni şi

grupări în anii regimului comunist este imensă, ceea ce reprezintă o dovadă în

sine a nivelului real al represiunii pe criterii religioase.

Regimul comunist a acţionat cu duritate împotriva militanţilor religioşi, în anii

1940-1960 recurgându-se la arestări, încarcerări, „pedepse administrative” etc.

Unii dintre credincioşii protestanţi sau neoprotestanţi activi au avut parte de

acelaşi tratament din partea autorităţilor, între cei mai cunoscuţi fiind Richard

Wurmbrand, Ferenc Visky sen., Simion Cure, Vasile Moisescu, Gheorghe

Mladin, Traian Ban, Simion Moţ, Teodor Băbuţ, Nicolae Todor, Alexandru

Honciuc şi alţii. ..........

Şeful Departamentului Cultelor. La nivelul conducerii Departamentului

Cultelor, între 1970-1989, s-au succedat mai mulţi preşedinţi, aceştia fiind:

Dumitru Dogaru (1957-1975), Ion Roşianu (1977-1984) şi Ion D. Cumpănaşu

(1984-1989). Primul provenea direct din structura vechiului Minister al Cultelor,

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

194

aşa cum fusese instituit prin legea din 1949, faţă de ceilalţi doi care erau complet

străini de problemele cultelor. Însă, toţi erau originari din Oltenia.

D. Dogaru, aprecia în textul pe care îl semna: „Creşterea numerică a cultelor

neoprotestante trebuie să ne îngrijoreze, deoarece în timp ce cultele istorice în

general nu reuşesc decât în mică măsură, deşi diferită, să capteze preocupările

credincioşilor lor pentru problemele religioase, cultele neoprotestante captează

aproape total preocupările credincioşilor lor pe linia problemelor religioase în

dauna preocupărilor cetăţeneşti, economice, sociale, culturale şi politice”.

Dincolo de imaginea catastrofică, realizatorul acestui document surprindea totuşi

o realitate deranjantă pentru partidul-stat, dificultatea de a-i controla pe fidelii

bisericilor neoprotestante.

După 1954 se luaseră măsuri importante împotriva acestora, îndeosebi prin

intermediul Ministerului Cultelor (între timp desfiinţat), care îşi organizase

Corpul împuterniciţilor şi al inspectorilor generali, dar şi prin intermediul

sfaturilor populare şi al „organelor locale”. Aşa se explica reducerea („frânarea”)

ritmului de creştere al neoprotestanţilor. Printre altele, măsurile luate de autorităţi

contra confesiunilor neoprotestante au inclus:

- controlarea resurselor financiare ale acestora;

- înlocuirea unor „elemente necorespunzătoare” din conducere (la adventişti şi

creştini după Evanghelie);

- interzicerea catehizării organizate a copiilor;

- alcătuirea unui material documentar bogat, pe baza căruia avea să se procedeze

la preschimbarea autorizaţiilor de funcţionare a comunităţilor şi a legitimaţiilor

deservenţilor de culte;

- introducerea sistemului arondărilor, ceea ce avea să însemne reducerea

numărului de comunităţi şi de filii cu circa 1125 de unităţi, fapt care implica şi

micşorarea numărului de deservenţi;

- din 1958 se interzisese acestor culte să mai aducă noi serii de elevi în

seminariile lor;

- reducerea frecvenţei adunărilor pastorale;

- controlarea cumpărării de imobile pentru deschiderea unor noi lăcaşuri de cult;

- împiedicarea implicării în activităţi pastorale a persoanelor nerecunoscute

oficial;

- folosirea fanfarelor pe străzi;

- instruirea „organelor locale” de a se implica în respectarea „regimului legal al

cultelor” şi a semnala împuterniciţilor abaterile;

- oprirea adunărilor prea dese în biserici în cursul săptămânii.

Arondarea sau rearondarea teritorială în anul 1960 a determinat reducerea cu

30% a numărului de biserici şi filii neoprotestante, iar a pastorilor cu 25%. De

asemenea, a fost redus şi numărul unităţilor intermediare la cultele baptist,

adventist şi penticostal, cu alte cuvinte o reducere a aparatului administrativ.

NĂDEJDEA în Dumnezeu

195

De asemenea, numărul de elevi la seminariile teologice fusese redus drastic, de la

10-40 anual ajungându-se la câte opt în cinci ani. În acelaşi timp, chiar dacă se

interzisese catehizarea copiilor în biserici, familiile neoprotestante reuşiseră să-şi

educe urmaşii din punct de vedere religios. În vederea stopării creşterii numerice

a neoprotestanţilor, statul a manipulat propriile legi. Pe de o parte se cerea

acestor culte „respectarea riguroasă a prevederilor legale privind formele de

trecere de la un cult la altul”, iar pe de altă parte, deoarece potrivit legilor de

organizare sfaturile populare nu se mai ocupau de apartenenţa religioasă a

cetăţenilor români, formele solicitate nu se mai puteau face.

........

ANEXA 12. Motivele retragerii Clauzei națiunii celei mai favorizate

au fost în primul rând problemele religioase și drepturile omului.

Sursa: (Directia Arhivelor Nationale Istorice Centrale, Fond C.C. al P.C.R. –

Sectia Cancelarie, Dosar 8/1988, f. 6 – 10).

Stenograma sedintei Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C.

al P.C.R., din ziua de 25 februarie 1988

Ședința a fost prezidată de tovarășul NICOLAE CEAUȘESCU, secretar general

al Partidului Comunist Roman.

Au participat tovarășii Constantin Dăscălescu, Elena Ceaușescu, Manea

Mănescu, Emil Bobu, Gheorghe Oprea, Gheorge Rădulescu.

Au fost invitați tovarășii Ion Stoian, Aurel Duma.

Tov. Nicolae Ceausescu:

Tovarăși,

Am convocat această ședință pentru a discuta unele probleme internaționale.

În primul rind, în legatură cu prelungirea acordării caluzei națiunii celei mai

favorizate României, ambasadorul Statelor Unite ale Americii la Bucuresti, a

făcut o comunicare, din partea Departamentului de Stat, la Ministerul Afacerilor

Externe. Printre altele, în această comunicare, se spune că ” îi va fi greu să

propună prelungirea acordării clauzei, dacă România nu răspunde obiectiv la o

serie de cereri ale Statelor Unite ale Americii” și așa mai departe. Că la noi sînt o

serie de probleme economice, probleme religioase și probleme ale dreptului

omului și, totuși, recunosc că în ce privește emigrarea s-au soluționat pozitiv

multe lucruri.

Tov. Elena Ceausescu:

Au ridicat, din nou, probleme vechi, probleme cunoscute...

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

196

ANEXA 13. Cum folosea Securitatea colaboratorii din

conducerea Uniunii

DEZVALUIRILE DE LA CNSAS

Am citit zilele acestea notele date de Petru Dugulescu la securitate în perioada

1980-1982.

Acum imi dau seama ca el încerca să convingă pe “cineva acolo sus” că sunt

necesare schimbări în Cultul Baptist atât la nivelul liderilor cât și al modului de

abordare a unor probleme din cadrul Cultului. Am înțeles că a dorit ca tinerii

baptiști să nu fie considerați dizidenți, ci să aibă posibilitatea de a se organiza

liber în cadrul Cultului. Sustinea că președintele de atunci al Cultului s-a

discreditat atât în țară cât și în străinătate. Aș dori să menționez aici că atunci

când clădirea bisericii baptiste “Sfânta Treime” din Bucuresti a fost demolată,

președintele respectiv al Cultului a comunicat Primăriei Capitalei că Uniunea

Baptistă nu susșine biserica deoarece aceasta împreună cu pastorul reprezintă o

comunitate dizidentă. Nu mi se pare drept ca foștii “torșionari” (care mai sunt în

viață) să râdă și să spună cu cinism: “Toți am fost într-o barcă!”.

Mărturiile lui Petru Dugulescu despre perioada care a urmat anului 1982 duc la

concluzia că securitatea l-a atras în această colaborare nu pentru a-l ajuta să

obțină libertăți religioase, cum își dorea el, ci să facă din el un agent sub

acoperire, așa cum erau toți “torționarii” și “vânzătorii” de frați, începând cu anii

’50. Petru Dugulescu, așa cum marturisește el, a refuzat colaborarea cu

securitatea când a înțeles jocul murdar. În ultima sa carte intitulată, Democratie

și Persecuție, publicată în 2007, Petru Dugulescu a recunoscut și și-a mărturisit

regretul pentru colaborarea sa cu Securitatea. Petru Dugulescu era un lider

charismatic, un vizionar, dar nu era bun strateg și avea o mare doză de naivitate.

Era convins de rolul creștinului evanghelic într-o societate a comunismului cu

față umană. Petru Dugulescu a înțeles în anii care au urmat că “Ei” i-au

programat moartea. Pastorul de la Turnu Severin, Vasile Gherman, ucis de

securitate este un alt exemplu în această privință. .......

NĂDEJDEA în Dumnezeu

197

ANEXELE 14 Actele obținute de-a lungul timpului pentru construirea noii

clădiri a Bisericii NĂDEJDEA

ANEXA 14.1 Actul de proprietate al bisericii

Actul de proprietate al Bisericii Giulești ce se acordă Comunității

Baptiste prin transfer de la frații Ioan Țopa și Gh. Retegan

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

198

ANEXA 14.2 Actul de autorizare a demolării bisericii vechi

ANEXA 14.3 Actul de autorizare a construirii bisericii noi

NĂDEJDEA în Dumnezeu

199

ANEXA 14.4 Actul de autorizare a funcționării bisericii NĂDEJDEA

acordat de conducerea Cultului Baptist atât timp cât se respectă Statutul

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

200

Mulțumiri

Mulțumesc Domnului că a găsit cu cale a mă alege pentru continuarea muncii

istoriografice a bisericii începută de fratele Țopa Ion, care spunea în 1962.

„De asemenea doresc ca istoria bisericii Giuleşti să fie continuată

şi mai departe de cei ce vor veni după mine şi să nu fie trecute cu

vederea evenimentele mai importante ce vor fi în viitor”.

Mulțumesc tuturor celor care ne-au furnizat informații, documente, fotografii sau

orice altă formă de ajutor pentru a face posibilă apariția acestor rânduri.

Dacă ați ajuns la această pagină înseamnă că ați avut răbdarea a citi și implicit a

face cunoștință cu evenimentele și frământările vieții bisericii Nădejdea care a

dat 80 ani de lumină creștină la margine de București.

Cel mai important este: Nu uitați! Și „Tot ce faceți, să fie făcut cu dragoste! (1Co 16:14)

În loc de încheiere lăsăm pe o veterană a bisericii, sora Maria Catană, să se

exprime cu câteva versuri omagiale dedicate bisericii Nădejdea la aniversarea

celor 80 de ani de la inaugurare.

.....

Biserică, fii veșnic trează!

Statornică în Dumnezeu.

Tu pe Isus mereu urmează!

Ca să ajungi în cerul Său.

Sămânța bună tu aruncă!

Și rodul Domnul ți-l va da.

O dată-n ceruri de rodește

Răsplata scumpă e a ta.

.....

ISUS HRISTOS ESTE DOMNUL!

NĂDEJDEA în Dumnezeu

201

Iată si LISTA pastorilor si liderilor baptisti informatori , în ordine alfabetică, si

numele lor conspirative.:

Bălgrădeanu Constantin - STANGU IULIU

Bărbătei Pavel - PAVELESCU

Bolea Ionel - IONESCU VINTILĂ

Bunaciu Ioan - IVAN, BACIU

Cure Simion - BL.C; LICĂ MARIN

Dugulescu Petru - DAVID ȘTEFAN

Găvăgină Ieremia - PETRESCU

Gheorghită Nicolae - SANDU;

GEORGESCU; POPESCU

Husanu Mihai - MIHU

Mara Cornel - TURCU

Megyesi Iosif - BOROS

Nicolae Covaci - IONESCU

Popa N. Petre - PEPO

Stanca Ioan - BARBU

Talpos Vasile - PROFESORUL

Tanc Aurel - CRISAN

Truta Ionel - TRAIAN IONESCU

Ton Iosif - CRISTEA IOAN;

MICU VICTOR

Tunea Ioachim - FAGURE, PASTORUL

După ce a citit în presă că a fost turnător al Securităţii(trecut pe lista amintita)...

Fost deputat PNTCD, pastorul baptist Petre Dugulescu a murit la Timisoara in

urma unui stop cardiac.

Dezvaluita, legatura sa cu Securitatea....a dat rod.

80 de ani de lumină creștină la margine de BUCUREȘTI

202