MVI Executia-ochelarilor Curs

FUNDAŢIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR

AL COOPERAŢIEI MEŞTEŞUGĂREŞTI „SPIRU HARET”

COLEGIUL UCECOM „SPIRU HARET” BUCUREŞTI

MODULUL VI

EXECUŢIA ŞI ADAPTAREA

OCHELARILOR

SUPORT DE CURS

ŞCOALA POSTLICEALĂ

CALIFICAREA: TEHNICIAN OPTOMETRIST

ANUL II

AUTOR

PROF. ING. GORDIN STOICA ANCA

Colegiul UCECOM „Spiru Haret” București

2

CUPRINS

CAPITOLUL 1 Datele caracteristice ale ochelarilor

CAPITOLUL 2 Măsurarea carateristicilor antropometrice ale capului

CAPITOLUL 3 Metode şi mijloace de măsurare în antropometria capului

CAPITOLUL 4 Verificarea lentilelor

CAPITOLUL 5 Tehnologia centrării lentilelor pentru ochelari

CAPITOLUL 6 Montarea lentilelor pentru ochelari

CAPITOLUL 7 Tehnici de adaptare a ochelarilor

Bibliografie

Anexe


3

CAPITOLUL 1

Datele caracteristice ale ochelarilor

Pentru a-şi putea îndeplini funcţia de ajutător al vederii, ochelarii trebuie să îndeplinească

anumite condiţii, ţinându-se cont de considerente anatomice, fizice şi estetice. Ochelarii trebuie să

asigure confort maxim purtătorului, să-l satisfacă din punct de vedere optic şi să-i dea o înfăţişare cât

mai avantajoasă.

Montura ochelarilor trebuie potrivită de către tehnicianul optometrist, astfel încât lentilele să

aibă o anumită distanţă şi o anumită poziţie faţă de ochi. Pentru a putea fi îndeplinite toate aceste

condiţii, trebuie să se cunoască anumite caracteristici pentru fiecare purtător de ochelari. Acestea sunt:

distanţa interpupilară, înălţimea pupilelor, distanţa bitemporală, lăţimea nasului la punctul de spijin al

ochelarilor, lungimea necesară pentru braţele monturii.

Diferenţa de situare în înălţime a ochilor, respectiv a pupilelor este mai puţin frecventă decât

variaţia distanţei interpupilare, însă ea este deosebit de imporantă la montarea ochelarilor bifocali.

Pentru măsurarea ei se stabilesc abaterile de la linia de unire între colţurile interioare ale ochilor, aşa numitul kanthus (cant).

Distanţa interpupilară serveşte la centrarea lentilelor ochelarilor faţă de ochi, măsurându-se de

la rădăcina nasului spre stânga şi dreapta. Reprezintă de fapt distanţa între liniile de vizare ale ochilor

care privesc în depărtare. Deoarece la majoritatea oamenilor, partea stângă şi cea dreaptă nu sunt

simetrice, distanţa între pupile măsurată la rădăcina nasului spre stânga şi spre dreapta diferă, diferenţa ajungând până la 5 mm (în general partea stângă este mai mică).

Pentru a se depista urmările montării greşite ale lentilelor de ochelari este necesar să se studieze

importanţa datelor caracteristice. Pentru ochiul ametrop, punctul remotum nu se află la infinit ca pentru

ochiul emetrop, ci la o distanţă finită în faţa sau în spatele retinei. Sarcina de a aduce punctul aflat la

infinit în punctul remotum al ochiului, revine ochelarilor pentru distanţă al cărui focar trebuie să

coincidă cu punctul remotum R. Dacă se notează cu ,,e’’ distanţa dintre vârful posterior al ochelarilor şi

vârful corneei şi cu ,,a’’ distanţa dintre punctul R şi cornee, atunci pentru distanţa frontifocală imagine a ochelarilor se poate scrie relaţia: S’ = e + a.

Refracţia oculară raportată la cornee se notează cu ,,A” şi se poate determina cu relaţia: A =

1/a.

Puterea se notează cu ,,D” şi este dată de relaţia: D = A/(1 + eA).

Rezultă că pentru corectarea viciului de refracţie, puterea ochelarilor se determină în funcţie de refracţia oculară şi de distanţa ,,e”.

În practică s-a stabilit că distanţa ,,e” este de aproximativ 12 mm. Dacă distanţa ,,e” diferă de

această valoare, este necesar să se specifice, deoarece folosirea lentilelor la o altă distanţă decât la cea

pentru care au fost stabilite, duce la distorsionarea imaginii retiniene, iar focarul ochelarilor nu se mai

suprapune cu punctul remotum al ochiului. Distanţa stabilită ,,e” se asigură alegându-se montura

ochelarilor în funcţie de această distanţa ,,e’’ şi de caracteristicile anatomice ale purtătorului de

ochelari. Deplasarea ochelarilor faţă de ochi nu implică numai schimbarea puterii sale corectoare, ci şi

schimbarea mărimii imaginii retiniene. Pentru aceasta este importantă determinarea distanţei focale a

întregului sistem ochi-ochelari. Dacă se consideră ochelarii ca o lentilă subţire, care are puterea Do, iar ochiul puterea ,,D’’, puterea combinaţiei ochi-ochelari ,,Dc’’ va fi: Dc = D + Do – (D x Do).

Mărimea imaginii retiniene a unui obiect ,,y’’ considerat că se află la infinit va fi: y = f x u,

unde ,,f’’ este distanţa focală şi ,,u’’ este unghiul vizual sub care apare obiectul.


4

Fără ochelari, ochiul ametrop percepe un obiect care îi apare sub unghiul ,,u’’, chiar dacă îl va

vedea neclar. Dacă obiectul este privit prin ochelari care îl reproduce în punctul remotum al ochiului, atunci mărimea retiniană a imaginii va fi: y’ = f x e x u’; u’ = y’ / a = (f x e x u) / a.

Grosismentul ochelarilor este definit ca raportul mărimii imaginii retiniene cu şi fără ochelari şi

este egal cu raportul unghiurilor ,,u’ ” şi ,,u’’ sub care ochiul vede obiectul: G = u’ / u = (f x e) / a.

Grosismentul se poate exprima şi în funcţie de refracţia oculară ,,A’’: G = 1 + (e x A).

Pentru hipermetropi A > 0, imaginea obţinută este mai mare la folosirea ochelarilor, în timp ce pentru miopi A < 0, imaginea este mai mică. Pentru lentilele de contact la care ,,e’’ = 0, rezultă G = 1.

Acţiunea lentilelor constă în aceea că deviază astfel razele luminoase, încât acestea se

intersecteză la o anumită distanţă. Pentru razele de lumină care trec prin centrul lentilei nu apare nici o

deviaţie, astfel că dacă se priveşte prin ochelari de-a lungul axei optice, raza principală care trece prin

centrul pupilei nu este deviată. Dacă se schimbă privirea spre marginea ochelarilor, atunci odată cu

formarea imaginii, apare şi o schimbare a direcţiei razei principale, numită efect prismatic al lentilei.

Pentru hipermetrop, obiectele vor apărea sub un unghi mai mare decât unghiul vizual obţinut fără

ochelari. Pentru miopi, efectul este invers. De aceea, la începutul purtării ochelarilor apare o senzaţie

de percepţie modificată a spaţiului. Hipermetropului i se pare că obiectele sunt mai aproape, în timp ce pentru miop pare o adâncire a spaţiului.

Ochelarii pentru distanţă sunt montaţi corespunzător atunci când axele optice ale lentilelor sunt

paralele între ele şi trec prin centrele de rotaţie ale ochilor. Cu ajutorul aparatului numit centriscop se

poate verifica dacă axa optică a ochelarilor trece prin centrul de rotaţie al ochiului. Dacă distanţa dintre

centrele optice ale lentilelor este diferită de distanţa interpupilară, atunci la privirea la distanţă are loc o deviere diferită a razelor de lumină principale, deviere care duce la perceprea imaginii duble.

Pentru a înlătura aceasta ochiul se uită strâmb. Acest lucru este neplăcut mai ales atunci când

trebuie să privească în afară, adică atunci când pentru lentilele convergente distanţa între centrele

optice ale lentilelor este mai mică decât distanţa interpupilară sau când pentru lentilele divergente este

mai mare. La fel de neplăcut este şi privirea strâmbă cu un ochi în înălţime atunci când centrele optice

ale lentilelor sunt dispuse diferit în înălţime. Trebuie respectate la montarea ochelarilor toleranţele din

tabelul următor:

Puterea ochelarilor Toleranţe

Orizontal Vertical

0 … 1,25 dpt 2 mm 1 mm

1,50 … 2,50 dpt 1 mm 0,5 mm

Peste 2,50 dpt 0,5 mm 0,5 mm

Pe măsură ce dioptria lentilei creşte, mărimea toleranţei admise descreşte.


5

CAPITOLUL 2

Măsurarea caracteristicilor antropometrice ale capului

Dimensiunile capului se pot împărţi în dimensiuni principale şi dimensiuni secundare.

Dimensiunile principale sunt cele ale căror valori trebuie notate şi păstrate, de ele depinzând

caracteristicile principale ale echipamentului de compensare. Dimensiunile şi caracteristicile secundare

pun, de regulă, în evidenţă anomalii care au repercusiuni asupra echipamentului de compensare.

Măsurători pentru cap văzut din faţă

● Măsurători principale

a) Distanţa interpupilară: pentru vederea la distanţă, punctul obiect fiind planul median al

corpului la înălţimea ochilor. Se măsoară distanţa de la planul median al capului la fiecare ochi în parte.

Se notează înălţimile celor două pupile faţă de linia canturilor.

b) Lăţimea nasului în planul canturilor la 12 mm de vârful corneei.

c) Unghiurile de faţă ale nasului stânga şi dreapta.

d) Unghiurile de fugă ale nasului.

e) Lăţimea capului definită de lăţimea superioară auriculară şi lăţimea sfenoidală.

Lăţimea superioară auriculară se măsoară între două puncte situate la vârful joncţiunii

pavilionului urechilor cu capul. Aceste două puncte corespund cu începutul curburii braţului ochelarilor.

Această lăţime auriculară dă, de regulă, lăţimea maximă a capului (excepţie, capul cu tâmple foarte

convexe) şi determină deschiderea braţelor ochelarilor. Deschiderea maximă a braţelor trebuie să fie cu

aproximativ 10 mm mai mică decât lăţimea superioară auriculară, pentru a se asigura o presiune laterală asupra capului, suficientă. Funcţie de rigiditatea braţelor diferenţa poate fi mai mare sau mai mică.

Lăţimea sfenoidală se măsoară între două puncte situate în fundul depresiunii sfenoidale în spatele

cozilor sprâncenelor. La persoanele slabe şi dolihocefale (care au craniul alungit din faţă către spate)

aceste puncte sunt uşor de reperat; la altele sunt găsite prin palpare. Valoarea lăţimii sfenoidale este

importantă pentru alegerea dimensiunii monturii. Ea corespunde lăţimii feţei.

f) Se notează, de asemenea, inegalitatea înălţimilor urechilor.

● Măsurători secundare

a) Înălţimea sprâncenelor în raport cu pupilele şi înălţimile pomeţilor.

b) Distanţa între pleoapele celor doi ochi. Dacă această distanţă este mică s-ar putea să nu fie loc pentru plachete.

c) Lăţimea nasului într-o secţiune la 10 – 15 mm sub linia canturilor palpebrale. Această lăţime

corespunde aproximativ cu distanţa între plachetele ochelarului în partea lor inferioară. Distanţa corespunde cu distanţa între plachete în partea superioară a lor.

d) Lăţimea temporală a capului.

Alte aspecte ce trebuie observate:

- forma generală a capului;

- portul capului (înclinare în raport cu verticala);

- forma tâmplelor;


6

- forma generală a nasului, natura pielii, amplasamentul venelor capilare şi alte detalii care pot fi

în legătura cu montura (urme lăsate de montura veche purtată);

- deschiderile plapebrale orizontale şi verticale;

- diametrele iriene şi pupilare, inegalitatea pupilelor;

- culoarea pielii, părului şi sprâncenelor;

- natura epidermei în general;

- impresia generală asupra clientului (structura psiho-fizică).

Măsurători pentru cap văzut din profil

● Măsurători principale

a) Poziţia planului feţei monturii, distanţa lentilă-ochi (12 … 14 mm de la vârful corneei);

b) Lungimea braţului monturii (de la axa articulaţiei până la vârful şanţului auricular);

c) Înălţimea nasului în raport cu linia canturilor în planul monturii;

d) Proiecţia nazală în raport cu corneea şi în raport cu planul monturii.

● Măsurători secundare

a) Înălţimea liberă în planul monturii între sprâncene şi pomeţi;

b) Panta şi lungimea nasului - panta poate fi utilă în cazul monturilor din materiale plastice. Partea inferioară a punţii monturii trebuie să aibă aceeaşi pantă ca muchia nasului.

c) Lungimea genelor în raport cu vârful corneei;

d) Lungimea braţului în spatele urechii (aproximativ 35 mm).

Alte aspecte ce trebuie observate:

- proemineţa arcadelor sprâncenelor în raport cu planul monturii;

- forma urechilor: se au în vedere joncţiunea, pavilionul, mastoidul;

- aspectul şanţului auricular;

- detalii particulare ale nasului văzut din profil;

- poziţia părului capilar;

- natura epidermei în spatele urechilor;

- alte anomalii anatomice.

Dimensiunile măsurabile şi observaţiile nu sunt de regulă toate măsurate şi notate în practică, dar

tehnicianul optometrist va trebui să le aibă în vedere, fiind el cel care decide care sunt importante pentru alegerea monturii potrivite, în funcţie şi de utilizarea ochelarilor.

Experienţa poate ajuta pentru a descoperi dintr-o privire elementele importante. Lipsa de

experienţă poate fi suplinită prin metodă şi disciplină.

Observaţii - înclinarea planului monturii depinde de proeminenţa sprâncenelor, proeminenţa pomeţilor, utilizarea ochelarilor.

Unghiul dintre planul monturii şi braţe depinde de poziţia urechilor, poziţia articulaţiei braţului

pe montură.

Pe fişa de observaţii se pot scrie şi observaţii calitative.

Măsurătorile făcute permit să se stabilească dimensiunile unei monturi acceptate din punct de vedere morfologic.


7

Model de fişă:

Numele şi prenumele clientului:

Data efectuării consultului:

Aparenţa fizică

Talie: Greutate:

Postura corporală (în picioare şi aşezat) – aspecte:

Anomalii anatomice:

Dantura: Ticuri:

Forma capului:

Strabism: Auz:

Aspectul pleoapelor:

Poziţii anormale ale corpului şi coloanei vertebrale:

Poziţia ochelarilor purtaţi anterior consultului (dacă este cazul):

Poziţia pleoapelor la citit:

Pielea:

Aparenţa psihologică

Coportament general:

Personalitate, temperament:

Limbaj, mod de exprimare:

Emotiviate, timiditate:

Inteligenţă:

Memorie vizuală:

Scris (regulat sau neregulat):

Lectură:

Model de activitate:

Ochelari existenţi (dacă este cazul) – observaţii:

Tehnician optometrist (numele, prenumele, semnătura):


8

CAPITOLUL 3

Metode şi mijloace de măsurare în antropometria capului

Măsurarea dimensiunilor capului sunt aproximative, din mai multe motive:

- Capul nu are suprafeţe absolut plane, nici proeminenţe sferice, iar instrumentele de măsurare nu au

baze de sprijin perfect determinate. Se asimilează uneori o porţiune a feţei cu o linie dreaptă sau cu o

circumferinţă, ceea ce nu este decât o aproximaţie în scopul simplificării cotelor de măsurat şi de a

permite o reprezentare grafică sau numerică normalizată.

- Aspectul feţei este schimbător. Muşchii feţei modifică trăsăturile în fiecare moment. Sprâncenele urcă

şi coboară împreună sau separat. Ochii se rotesc în toate sensurile, sincron sau nu. Pomeţii urcă când

subiectul vorbeşte sau râde. Fruntea se încreţeşte. Multe modificări ale feţei sunt involunare.

Totuşi, trebuie să se aibe în vedere eventualele mişcări anormale, cum ar fi ticurile, inflamaţiile

patologice, fenomenele congestive trecătoare, unele anchilozări datorate artritei cervicale şi alte cauze

ce pot influenţa măsurătorile.

Un alt aspect important îl reprezintă şi faptul că suprafeţele capului sunt moi. Instrumentele de măsură se afundă mai mult sau mai puţin în epidermă, funcţie de natura structurii feţei.

Pe tot parcursul vieţii dimensiunile capului se modifică.

Ochelarii sunt şi ei schimbători, au o elasticitate care depinde de model şi se modifică prin

folosire.

În timpul măsurătorilor, se impune subiectului o poziţie arbitrară, iar acesta la rândul său are o expresie arbitrară. Acestea ar trebui să fie cât mai apropiate de starea sa naturală.

Presiunea exercitată de instrumente ar trebui să fie comparabilă cu cea exercitată de montura

ochelarilor.

Pot exista diferenţe între valorile măsurătorilor efectuate de diverşi tehnicieni optometrişti, dependent de experienţă, echipamente de testare şi măsurare, temperament etc.

Riglete

La început s-a folosit pentru măsurători ale capului, rigla dublu decimetrică din metal, lemn sau

masă plastică. Fiecare tip de material are avantaje şi dezavantaje. Rigla metalică este mai precisă,

rezistă mai bine, dar gradaţiile sunt puţin vizibile, iar muchiile pot zgâria. Rigla de lemn are gradaţii

vizibile, este uşoară, nu zgârie, dar este puţin rezistentă. Rigla din plastic, dacă este făcută din material

stabil este foarte bună, permite să se observe prin trasparenţă detalii ale capului în acelaşi timp cu

gradaţiile.

Unele riglete au gradaţii milimetrice pe o latură până la 160 mm. Pe latura opusă există o

degajare şi o proeminenţă a cărei latură serveşte ca reazem pe suprafaţa interioară a decupării pentru

lentilă a monturii în scopul măsurării intervalului monturii.

Pentru a măsura distanţa interpupilară se aşează suprafaţa cu proeminența, tangentă la marginea internă a pupilei din dreapta şi se citeşte distanţa în dreptul marginii externe a pupilei din stânga.

Pentru a aprecia înclinarea lentilei în raport cu braţul este gravat un mic raportor.

Alte tipuri de riglete au o decupare circulară care serveşte pentru aşezarea pe nas. Se pot citi

distanţele de la nas la cele două pupile.


9

Rigletele de la firma Zeiss au pe o latură o scară milimetrică. Există şi o decupare destinată să

urmărească şanţul auricular, putându-se determina astfel şi lungimea braţului drept. Pe verso există o gradaţie identică, pentru măsurarea lungimii braţului stâng.

Mai există şi alte tipuri de riglete cu articulaţii care în principiu permit măsurători complexe ale

capului.

Dezavantaje:

- lipsa de stabilitate deoarece tehnicianul optometrist trebuie să ţină dispozitivul în faţa subiectului;

- manevrare relativ complicată cerând experienţă şi timp.

Există dispozitive destul de simple pentru determinarea unor detalii ale feţei. Acestea au o placă

frontală trasparentă cu o degajare pentru nas şi posibilitate de reglare pe înălţime. Se pot trasa pe placa

frontală, cu creion dermatograf, poziţiile pupilelor, poziţiile centrelor de montaj al unor ochelari

monofocali sau bifocali.

Ochelarii pentru testarea subiectivă

Aceştia pot fi folosiţi pentru diferite măsurători faciale. Trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- reglaj monocular al distanţei interpupilare;

- puncte reglabile în înălţime şi adâncime;

- braţe acoperite şi care să exercite o uşoară presiune laterală;

- braţe cu lungime variabilă;

- sistem pentru aprecierea distanţei lentilă-ochi.

Ochelarii trebuie să fie robuşti, uşor manevrabili, cu greutate mică.

Pentru măsurarea distanţei interpupilare se aşează pe montură compensarea ametropiei şi

reticulele în cruce. Compensarea este importantă deoarece astfel sinergia de acomodare convergentă

poate modifica sensibil distanţa interpupilară în cazul ametropiilor mari. Se recomandă în aceste cazuri

să se controleze distanţa interpupilară cu ajutorul cilindrului Maddox aşezat succesiv orizontal şi

vertical. Intervalul care determină coincidenţa liniei roşii cu punctul luminos va fi comparat cu

intervalul măsurat după metodele descrise mai sus, cu sau fără compensare. Aceste valori pot fi adesea diferite, dar se acordă importanţă intevalului obţinut cu Maddox, dacă ametropia este mare.

Cu ochelarii de testare se determină uşor asimetriile pupilare. În cazul asimetriilor pe înălţime

putem avea:

a) un ochi mai sus decât celălalt, restul feţei este simetric. Cele două sprâncene sunt pe aceeaşi

orizontală. În acest caz este convenabil să se respecte alura generală a capului şi să se descentreze

lentila.

b) toată faţa este simetrică şi ochiului mai jos îi corespunde pomete, sprânceană, ureche mai

joase. În acest caz tot ochelarii trebuie modificați. Uneori ochiul cel mai sus este sub o sprânceană mai

joasă. Astfel se va face un compromis între montură şi centrii optici.

Înainte de a se alege soluţia definitvă trebuie avut în vedere următoarele:

- Se observă cu atenţie portul capului, care adesea compensează anomalia aparentă printr-o

înclinare. Portul înclinat al capului influenţează percepţia noţiunii de orizontalitate. În cazurile delicate

se informează clientul despre asimetria sa şi se ţine seama de părerea acestuia, în ce priveşte alegerea soluţiei finale.


10

- Orice descentrare a lentilelor se controlează cu cilindrul Maddox sau altă metodă. Eroarea de

centraj pe înălţime nu trebuie să depăşească 0,25 pdpt. Asimetria facială poate fi însoţită de hiperforie,

dar nu neapărat. Este necesar să se verifice poziţia centrelor optice când se decide poziţia exactă a

monturii.

Dacă lentilele sunt multifocale problema centrajului este şi mai complicată. Firmele

producătoare de lentile multifocale aplică o toleranţă în ceea ce priveşte poziţia diferitelor centre optice

ale acestor lentile. Subiectul şi el la rândul său poate avea o hiperforie cu care s-a obişnuit. Tehnicianul

optometrist, pentru a respecta câmpul vizual al fiecărui ochi şi pentru a asigura sincronismul trecerii de

la o zonă la alta, plasează liniile de separaţie la aceeaşi înălţime în raport cu fiecare pupilă, deşi este

posibilă o asimetrie. Aceste trei cauze sunt generatoare de efecte prismatice, care se pot compensa sau

se pot acumula, mărind hiperforia naturală a subiectului care simte disconfort la portului ochelarilor,

fără să îşi dea seama de ce. Astfel trebuie să se prevadă înălţimea segmentelor lentilelor multifocale, se

măsoară hiperforia subiectului şi se recomandă la fabricarea lentilelor, efecte prismatice, pentru a fi siguri că toleranţa vor îmbunătăți vederea.

Dacă pentru a respecta o asimetrie facială trebuie să se încline montura, trebuie să se ţină seama

în cazul trasării lentilelor astigmate, de faptul că orientările secţiunilor principale ale lentilelor, trebuie să rămână corespunzătoare ochilor.

Pupilometre

Sunt aparate pentru măsurarea distanţei interpupilare. Trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- poziţia sa pe nas să fie stabilă;

- observatorul trebuie să poată vedea clar în acelaşi timp reperele aparatului şi pupilele

subiectului;

- să permită măsurarea intervalului pupilar al subiectului când poartă ochelari.

a) Pupilometre simple: rigle obişnuite, ochelari de testare, riglete cu locaş pentru nas.

Tehnica măsurării cu riglete cu locaş

Reperul 0 al riglei corespunde cu axa locaşului pentru nas.

Observatorul se aşează în faţa subiectului la 0,4 m. Se aşează rigleta pe nasul subiectului fără să

se acopere ochii. Observatorul închide ochiul stâng şi cere subiectului să privească ochiul său drept. Se

reperează poziţia ochiului stâng din spatele riglei (intervalul stânga). Fără să se mişte, observatorul

închide ochiul drept şi cere subiectului să privească ochiul său stâng. Se stabileşte poziţia ochiului drept

(intervalul dreapta). Această metodă presupune ca observatorul să închidă succesiv cei doi ochi şi să vadă bine reperele de pe riglă şi totodată ochiul subiectului

Testarea asimetriilor verticale

Pentru a evidenţia asimetriile verticale se poate folosi rigleta astfel: se ţine rigleta aşezată pe nas

în poziţie orizontală cu două mâini, între degetul mare şi arătător. Celelalte trei degete se reazămă pe

cap. Se aşează rigleta tangentă la pupila cea mai de jos, în partea ei superioară şi se observă poziţia

celeilalte pupile. Cu puţin antrenament, se poate aprecia un decalaj de 1, 2, 3 mm. Această măsurătoare este importantă pentru montarea lentilelor multifocale.

Se poate constata că persoanele care au un ochi mai sus ca celălalt, au tendinţa să aplece capul

lateral pentru a aşeza ochii pe aceeaşi orizontală.


11

Măsurarea intervalului pupilar în vederea aproape – ametropii simple

Se plasează ochiul observatorului în dreptul nasului subiectului la distanţa de vedere în planul

apropiat. Se cere subiectului să observe acest ochi (celălalt fiind închis). Se aşează rigleta în faţa

ochilor subiectului, aşezând linia de 0 în centrul pupilei din dreapta şi se citeşte intervalul pupilar total,

în dreptul centrului pupilei din stânga. Dacă rigleta este în planul lentilelor de ochelari la distanţă

normală de cornee, se obţine o valoare suficient de precisă. În principiu, distanţa cornee-lentilă este de

12 mm, dar poate varia funcţie de proeminenţa nasului, lungimea genelor etc. Valoarea intervalului măsurată este valabilă dacă planul rigletei coincide cu planul lentilelor.

Există pupilometre concepute special pentru măsurarea intervalului pupilar în vederea aproape.

O altă metodă folosită este următoarea: se ajustează pe capul subiectului o montură de ochelari,

în care sunt montate lentile afocale. Ochelarii este aşezat la distanţă corectă faţă de cornee. Se cere

subiectului să fixeze ochiul observatorului aşezat în dreptul nasului, la distanţa de lucru

corespunzătoare. Observatorul priveşte pupila subiectului şi cu un creion dermatograf sau creion cu

fetru, marchează pe lentilă punctul situat pe linia celor două pupile (a observatorului şi a subiectului).

Metoda este utilă pentru reperarea poziţiei segmentelor lentilelor multifocale, cu condiţia de a plasa ochiul observatorului la distanţa de punere la punct pentru compensarea în vederea aproape.

Pentru ca măsurarea în vederea aproape să fie cât mai corectă, ar fi necesar ca subiectul să fie

pus în condiţii de lucru efectiv sau cât mai aproape de aceste condiţii.

b) Pupilometre complexe

- pupilometrul cu două tuburi având la mijloc o lentilă de 6,00 dpt. La un capăt fiecare tub are

un orificiu prin care se uită observatorul, la celălalt capăt este o scară gradată, ce se vede odată cu

pupila subiectului.

- pupilometrul cu coincidenţă;

- pupilometrul cu reflex corneean: permite observarea reflexelor corneene ale unui izvor de

lumină aşezat în aparat şi pe care observatorul le percepe ca fiind la infinit sau la distanţă finită,

dependent de poziţia lentilei din aparat. Aparatul este ţinut de observator sau de subiect, rezemat de

nasul pacientului. În acelaşi timp cu reflexia pe cornee, observatorul vede nişte fire verticale care pot fi

deplasate pentru a le suprapune imaginile reflectate ale corneei.

Alte aspecte

Foarte des apar dificultăţi la interpretarea măsurătorilor intervalului pupilar, datorită poziţiei incorecte a capului subiectului în timpul măsurătorilor.

Probleme de centraj apar la persoanele care au nevoie de corecţie optică cu lentile aeriene, dar

au afecţiuni specifice. Astfel, persoane care au:

- anomalii de comportament;

- deviaţia coloanei vertebrale, artroză cervicală;

- asimetrie facială pronunţată;

- exigenţe profesionale care necesită o vedere nesimetrică în raport cu corpul sau care lucrează mult monocular, folosind instrumente cu un ocular;

- anizometropii;

- ametropii mari. Ochelarii find pentru departe, miopii converg mai puţin, hipermetropii mai

mult;

- afacii al căror echilibru binocular este instabil;

- anomalii binoculare: heteroforii, cei care văd departe cu un ochi şi aproape cu celălalt;


12

- ambliopii monoculare şi persoanele care neutralizează unul din ochi cu sau fără deviaţie

strabică aparentă.

Procedura practică

1 – Se observă cu atenţie atitudinea subiectului când priveşte departe. Un examen realizat cu

ochelarii de testare informează mai mult asupra portului capului. Se observă subiectul când citeşte,

scrie şi când priveşte la observator. Este important ca subiectul să fie destins, aşezat confortabil, necomplexat.

2 – Se măsoară intervalele pupilare în vederea departe şi aproape, cu instrumente obişnuite.

Dacă este posibil se fac măsurători cu şi fără compensare.

3 – Se verifică intervalul în vedere aproape sau în vedere intermediară.

4 – Se controlează centrajul lentilelor după aproximativ 10 zile de folosire şi se modifică dacă este necesar, ţinând seama de disconfortul resimţit de subiect.

În cazul strabicilor cu deviaţie mare este mai convenabil să se monteze lentilele fără să se ţină

seama de strabism. Centrajul lentilelor este simetric. Dacă subiectul s-a obişnuit de mult timp, cu un

centraj diferit, nu i se va schimba obişnuinţa, căci el a construit adaptarea sa spaţială faţă de sistemul lui

optic cu care este obişnuit, deşi este imperfect. Ochiul strabic dacă neutralizează vederea centrală rămâne eficace în vederea laterală.

În cazul strabismului alternant fără ambliopie, centrajul se face ochi cu ochi.

Cefalometre

Aceste instrumente măsoară lăţimea capului în diferite puncte. Sunt de două feluri: cu culisă şi

de tip compas. Tipul cu culisă este o variantă de şubler cu ciocurile mai lungi şi profilate, ca să se poată

măsura distanţa între două puncte. Este precis, dar manipularea este oarecum dificilă, presiunea pe cap

neputând fi controlată uşor.

Instrumente pentru măsurarea nasului

Nasul nu are formă regulată, astfel că măsurătorile sale sunt aproximative.

Pentru măsurarea lăţimii nasului se ia ca bază linia canturilor. Mai trebuie cunoscute proeminenţa, înălţimea, unghiurile de faţă, de fugă şi unghiul muchiei.

Ochelarii de testare pot fi folosiţi pentru a determina unele dimensiuni ale nasului (înălţimea şi

proeminenţa nasului) în funcţie de planul lentilelor.

Pentru măsurarea lăţimii nasului se utilizează un instrument cu culisă.

Pentru determinarea unghiurilor de faţă se foloseşte o riglă cu decupări cu diferite unghiuri.

Dacă nasul este regulat se pot obţine indicaţii destul de precise. De regulă, alături de această riglă există

şi un set de şabloane pentru evaluarea decupării pentru nas a monturii ochelarului.

Cu ajutorul a două rigle cu decupări identice, suprapunându-le şi apoi deplasând una faţă de cealaltă, se poate obţine un sistem care permite determinarea asimetriilor unghiurilor de faţă.

Măsurători pentru braţele ochelarilor

Patru elemente determină ajustarea braţelor unui ochelar: lungimea, înclinarea, deschiderea,

forma pentru ambele părţi ale capului.

Lungimea propriu-zisă a braţului este evaluată de la axul balamalei la începutul curbei pentru

ureche. În practică, când se măsoară subiectul, se determină distanţa de la faţa monturii la punctul de


13

început al şanţului de după ureche. Poziţia axului articulaţiei în raport cu planul monturii variază

funcţie de tipul balamalei. Se pot folosi diferite instrumente: riglete, ochelari de testare cu braţe de lungime variabilă, instrumente speciale.

Înclinarea braţului este definită ca unghiul pe care îl face acesta când este deschis, cu normala la

planul monturii. Înclinarea depinde de înălţimea urechii, de poziţia balamalei, de morfologia capului,

de utilizarea ochelarului (ochelarul pentru aproape este mai înclinat ca cel pentru departe). Ochelarii de

testare care au braţele mobile pot ajuta la determinarea unghiului.

Deschiderea braţului se defineşte fie prin unghiul pe care îl face cu planul monturii şi care

depinde de intervalele sfenoidale, temporale şi auriculare, fie prin distanţa între balamalele braţelor

(mm).

Metode fotografice

Aceste metode au avantajul realizării unui document care poate fi studiat, măsurat, păstrat.

Una din metode se bazează pe folosirea unui aparat obişnuit, cu vizor reflex, cu obiectiv cu f’ =

400 mm, cu film de 35 mm. Fotografierea se face de la 6 m. Capul subiectului este fixat pe un suport.

El poartă montura de ochelari ajustată, în care se montează lentilele. Procedeul este foarte costisitor.

O altă metodă utilizează un aparat ce face fotografii pe clişeu polaroid ale unei părţi a feţei, în

care sunt ochii şi montura de ochelari ajustată, când subiectul priveşte departe şi aproape.

Dezavantajele metodei constau în: capul subiectului este fixat într-o poziţie forţată, clişeul nu cuprinde totalitatea monturii, cost ridicat.

Aparatul de tip adaptometru permite determinarea punctelor de centraj pe montura preajustată

pentru montarea lentilelor şi controlul ochelarului definitiv, măsurarea distanţei ochi-lentilă, înclinarea

monturii şi diametrul lentilei semifabricat necesară, dimensiunile pupilei, irisului şi deschiderii

palpebrale.

Conformatoarele sunt alte dispozitive ce măsoară diferiţi parametri specifici capului.

Există o gamă variată de metode şi instrumente pentru măsurarea înălţimii şi descentrării lentilelor multifocale.


14

CAPITOLUL 4

Verificarea lentilelor

Piesele optice se verifică pentru a se stabili cele corespunzătoare, având parametrii finali

indicaţi în documentaţia constructivă şi tehnologică. Controlul se execută în diferitele etape ale

procesului de prelucrare.

Cu ocazia controlului final al piesei optice se verifică: dimensiunile liniare şi unghiulare,

curbura suprafeţei optice, defectele de suprafaţă, descentrarea etc. Când este necesar se verifică şi

parametrii optici ai materialelor optice din care sunt executate lentilele. Aceşti parametri se verifică, de obicei, la începutul prelucrării pe blocul sau bucata din blocul din care se va executa piesa respectivă.

Verificarea grosimii şi diametrului

Diametrele liniare ale pieselor optice se verifică prin metode similare cu cele folosite pentru

controlul dimensiunilor liniare din alte domenii tehnice, adică folosindu-se şublerul, micrometrul şi mai

rar aparatele speciale de măsurat grosimi şi lungimi. Cu aceste aparate se pot măsura dimensiunile

efective ale pieselor sau mărimea abaterilor acestora de la dimensiunile nominale, fiind utilizate în secţiile pregătitoare pentru măsurarea grosimii lentilelor.

Precizia de măsurare a aparatului sau, mai exact, alegerea aparatului, depinde de precizia

cotelor din desen.

Grosimea la centru a pieselor polisate se poate măsura cu micrometrul sau comparatorul, dacă măsurarea se face prin comparare cu o mărime etalon.

Grosimea la centru a lentilelor biconcave se măsoară cu micrometrul cu vârfuri sau cu un aparat

special.

Grosimea la margine a lentilelor se măsoară cu rigle, scări gradate, şublere, lupe cu scări gadate.

Uniformitatea grosimii la margine oferă indicaţii despre centrarea lentilei. Această uniformitate se

verifică cu ajutorul unui aparat specific.

Diametrele lentilelor se controlează cu şublerul, după eboşare şi cu micrometrul după centrare, respectiv debordare sau cu calibre limitative.

Controlul dimensional al faţetelor (teşiturilor) pieselor optice, se face cu ajutorul lupelor de

măsurare cu putere de 10 – 16 X şi cu scări gradate cu precizia de 0,1 mm.

Pentru verificarea dimensiunilor unghiulare ale faţetelor lentilelor se folosesc echere fixe sau reglabile, şabloane, raportoare mecanice sau optice etc.

Verificarea razelor de curbură

Razele de curbură ale suprafeţelor sferice şlefuite se pot verifica prin următoarele metode:

- cu ajutorul dispozitivelor de rodat;

- cu ajutorul şabloanelor;

- cu ajutorul inelelor sferometrice cu ceas comparator sau aparatului numit sferometru;

- cu ajutorul calibrelor optice.


15

Dipozitivele de rodat utilizate pentru verificarea razelor de curbură, între operaţii, au raza

suprafeţei de măsurare egală cu raza calculată pentru operaţia respectivă a procesului tehnologic de prelucrare a lentilei.

Înainte de verificare, lentila sau blocul se spală şi se rodează uşor, manual, cu dispozitivul de

rodat. În urma acestei operaţii rămân urme pe sticlă. În funcţie de poziţia urmelor rămase pe suprafaţa

rodată se pot întâlni trei situaţii: suprafaţa cu goluri – urmele se află pe margini; suprafaţa cu ridicături

– urmele se află în centru; suprafaţa ondulată – urmele sunt atât pe margine cât şi în centru.

Şabloanele de verificare se execută perechi: convex şi concav pentru aceeaşi rază de curbură. Principiul de măsurare are la bază mărimea fantei Δ, formată între şablon şi suprafaţa piesei verificate.

Inelele sferometrice cu ceas comparator sunt utilizate la controlul formei suprafeţelor optice,

respectiv a razei de curbură. Pot fi folosite la controlul între operaţii în timpul prelucrării sau la

controlul final, obţinându-se măsura abaterii razei de curbură pentru un diametru dat al inelului

sferometric cu care se lucrează. Preactic, pe desenul de execuţie, condiţia referitoare la abaterea de la

raza de curbură se înscrie astfel: ΔR pentru diametrul lentilei, pentru o zonă din lentilă, de exemplu

zona centrală cu diametrul egal 1:3 din diametrul lentilei.

Practic această metodă este o metoda de comparare a suprafeţei prelucrate cu una etalon a l calibrului optic.

Calibrele optice sunt executate din sticlele LK 7 şi ZK 7, ce sunt caracterizate prin duritate şi

stabilitate. După destinaţie, calibrele optice pot fi: etalon CE, de control CC şi de lucru CL. Fiecărei

grupe îi corespund trei clase de precizie de execuţie, caracterizate prin n = 0,1 … 0,2 ; ΔN = 0,05 …

0,1 franje de interferenţă şi ΔR = 0,5 … 15 μm.

Calibrele etalon se folosesc pentru verificarea periodică a justeţei calibrelor de control şi de

lucru. Calibrele de control sunt copii ale celor etalon. Calibrele de lucru sunt copii după calibrele de

control. Toate cele trei tipuri sunt executate în aceeaşi clasă de precizie. Calibrele se execută în perechi pentru a se putea verifica raza şi neregularităţile suprafeţei.

Verificarea formei suprafeţelor cu ajutorul calibrelor optice este suficient de simplă şi precisă.

Principalul dezavantaj al metodei îl constituie posibilitatea apariţiei zgârieturilor pe suprafaţa controlată şi, uneori, subiectivismul în aprecierea preciziei de prelucrare după imaginea de interferenţă.

Verificarea acurateţei suprafeţelor prelucrate

Acurateţea se verifică mai întâi pe parcursul procesului tehnologic, după şlefuire şi în final după

polisarea suprafeţelor.

După şlefuire, pe suprafaţa prelucrată nu trebuie să existe zgârieturi, puncte şi urme de pulberi

abrazive de la prelucrările anterioare. Verificarea se face cu ajutorul unei lupe cu puterea 6 X, prin

iluminarea suprafeţei de control cu o lampă de 60 … 100 W.

Suprafeţele polisate ale pieselor se verifică fără a fi deblocate din dispozitiv, în lumină

reflectată, cu ajutorul unei lupe cu putere de 6 … 8 X, în aceleaşi condiţii de iluminare. Se focalizează

lupa pe marginea reflectată a fluxului luminos, observându-se defectele de acurateţe ale suprafetei:

puncte, zgârieturi (rizuri), pete, porţiuni de suprafeţe neprelucrate etc. Controlul final al acurateţei se

face pe piesele finite în lumină reflectată difuz, pe normala la suprafaţa de verificat, pe fondul unui

ecran mai închis. La aprecierea calităţii prelucrării se ţine seama de valorile prescrise în documentaţie,

pentru bule, striuri, acurateţe.


16

Verificarea centrării lentilelor

Centrarea lentilelor constă, în verificarea coincidenîei axei optice a lentilei cu axa mecanică

(geometrică) a lentilei. Practic, se urmăreşte să se determina excentricitatea, adică mărimea cu care este deplasată axa optică faţă de axa geometrică.

Excentricitatea poate aparea în timpul execuţiei operaţiei de centrare–debordare şi pe piesa gata

prelucrată, în cadrul controlului final.

Verificarea parametrilor optici

Parametrii optici ai pieselor se verifică în laboratoarele de măsurări. Pentru aceasta se folosesc

standuri optice, alcătuite din autocolimatoare, lunete, microscoape, alte aparate şi dispozitive necesare

pentru măsurări optice. De asemenea se folosesc aparate speciale, cum ar fi: focometre, refractometre, goniometre, spectrofotometre, polariscoape etc.

În documentația tehnică specifică lentilelor, la condiţiile pentru sticlă sunt trecute variaţia

admisibilă a indicelui de refracţie care semnifică omogenitatea sticlei, indicele specific radiaţiei

galbene a spectrului vizibil, variaţia limită a dispersiei medii în care există alți indici care

caracterizează radiaţiile luminoase cu lungimi de undă corespunzătoare culorilor albastru, respectiv roşu.

Birfringenţa (refracţia dublă) se datorează tensiunilor interne la care este supus materialul şi

care determină o anizotropie, adică o modificare a proprietăţilor de transparenţă, în funcţie de direcţie.

Rezultatul acestor tensionări este descompunerea unei raze de lumină în două componente –

raza ordinară şi raza extraordinară – fenomen ce se datorează polarizării luminii. Birefringenţa este

pusă în evidenţă cu polarimetrul.

Absorbţia (coeficientul de absorbţie al luminii) indică cantitatea de lumină absorbită de masa sticlei.

Pentru determinarea abaterilor se utilizează refractometrul Abbe. Principiul de funcţionare al

refractometrului Abbe se bazează pe măsurarea unghiului limită de refracţie al sticlei respective.

Verificarea lentilelor pentru ochelari

Parametrii principali ai lentilelor de ochelari sunt: puterea lentilei, respectiv puterea prismatică, factorul de transmisie şi diametrul conturului.

Puterea unei lentile se poate verifica cu ajutorul unui frontifocometru. Aparatele de verificat

trebuie sa aibă anumite precizii, în sensul că pentru măsurarea puterii până la 6,00 dpt, frontifocometrul

să aibe eroarea de măsurare tolerată de +/- 0,03 dpt, respectiv puteri între 6,50 dpt şi 12,00 dpt, eroarea

tolerată a aparatului să fie de +/- 0,06 dpt.

Frontifocometrul se foloseşte pentru determinarea puterii dioptrice la centrul lentilelor cu axe

simetrice şi astigmatice, precum şi a combinaţiilor, în intervalul +/- 25,00 dpt; de asemenea se pot

determina direcţiile principale ale lentilelor astigmatice, precum şi acţiunea prismatică între 0,00 şi 6,50 dpt şi direcţia razei lentilelor prismatice.

Pentru aprecierea defectelor materialului şi de suprafaţă, lentila pentru ochelari este împărţită în

trei zone de control circulare concentrice: cu centrul geometric (zona 1) cu diametrul de 30 mm; zona 2

cu diametrul exterior mai mic sau egal cu 64 mm şi zona 3 cu diametrul exterior egal cu cel nominal.

Lentilele pentru ochelari se execută în trei grupe de calitate. Striurile vizibile cu ochiul liber nu se

admit în zonele de control 1 şi 2. În zona 3 se admit striuri numai în interiorul unui sector de cerc,


17

corespunzător unui unghi de 150°. Bulele şi punctele de suprafaţă sunt în funcţie de zonă şi de grupe de

calitate.

Controlul defectelor de material, de suprafaţă şi de margine se face cu ochiul liber, la o distanţă

de 25 cm, prin observarea la limita dintre regiunea luminată şi regiunea întunecată. Iluminarea lentilei

trebuie să fie în limitele 350 … 380 lx. Controlul zgârieturilor se face rotind uşor şi înclinând lentila într-o parte şi alta.

Lăţimea zgârieturilor, diametrele punctelor şi ale bulelor se pot măsura cu un microscop de

măsurat, cu grosisment de 40 … 100 X.

CAPITOLUL 5

Tehnologia centrării lentilelor pentru ochelari

Centrarea după şablon

În funcţie de distanţa interpupilară se alege tipul de montură corespunzător. Monturile sunt

executate astfel încât, între centrele anourilor să fie anumite distanţe.

În funcţie de conturul interior al anoului, se execută prin încercări şablonul cu care se realizează conturul lentilei. Şablonul se poate executa din carton, celuloid de 2 mm, duplex sau plăci din aluminiu.

Montura se aşează pe placa din care se va confecţiona şablonul şi se trasează interiorul anoului

cu ajutorul unui creion bine ascuţit. Pentru executarea unui şablon cât mai corect se va ţine seama şi de adâncimea locaşului pentru fixarea lentilei în montură.

După realizarea conturului, cele două şabloane se montează în montura pentru ochelari şi

cunoscându-se distanţa interpupilară, se traseză prin încercări cele două centre şi respectiv linia ochelarilor.

După trasarea conturului şi a liniei de bază, pe şabloane se execută trei găuri: una în centru, iar

celelalte două pe linia ochelarului la distanţe egale de centru, distanţe stabilite la 9 mm.

Dispunerea celor trei puncte este identică cu dispunerea celor trei puncte marcate pe lentila semifabricat la verificarea dioptriei şi a centrului optic pe frontifocometru.

Şablonul astfel realizat este utilizat la prelucrarea lentilei pe contur. Dacă prelucrarea pe contur

a lentilei se execută manual, şablonul se aşează pe lentilă, aducându-se în coincidenţă cele trei puncte si

se treasează pe lentilă conturul şablonului, cu ajutorul unei scule cu vârf de diamant sau cu vârf cu

plăcuţă widia. În continuare prelucrarea pe contur, se realizează prin cioplire, tăiere şi şlefuire manuală, şablonul fiind utilizat ca martor. Lentilele astfel obţinute vor fi montate în montură.

Dacă prelucrarea pe contur a lentilelor de execută mecanizat, şablonul este fixat prin cele trei

găuri pe maşină, realizându-se prin copiere conturul lentilei.

Centrarea după şablon a lentilei este o metodă uşor de aplicat, dar precizia centrării nu este

corespunzătoare, fapt pentru care este de preferat ca centrarea lentilelor pentru ochelari să se execute pe

maşini automate.


18

Aparate pentru centrarea lentilelor

Stabilirea precisă a centrului lentilei pentru ochelari se face cu ajutorul diferitelor aparate.

De exemplu, pe un astfel de aparat se realizează centrarea lentilei şi respectiv materializarea

acestei axe, prin fixarea pe lentilă a unei ventuze sau fixarea lentilei pe un bloc metalic, necesare pentru prinderea la prelucrarea conturului lentilelor pe maşinile de lucru.

Unele aparate de centrat au în componenţă şi un aparat de proiecţie.

Aparatul de centrat este compus dintr-un suport stabil, în care se află elementele mecanismului

de mişcare pe verticală a suportului lentilei, precum şi un şurub pentru blocarea pe o anumită poziţie a

suportului lentilei. Tot pe acest suport stabil se fixează o coloană verticlă, pe care sunt montate două

braţe: unul fix, pe care este montată o lupă, dispusă pe axa optică a aparatului de centrat şi un braţ

rabatabil, ce foloseşte la blocarea lentilei pe o ventuză sau un bloc metalic. La unele aparate, pe coloana

verticală se montează şi un aparat de proiecţie.

În funcţie de prescripţia ochelarilor, pe aceste aparate se pot realiza şi descentrări sau înclinări de axe specifice lentilelor, faţă de montura ochelarilor.

Un alt model de aparat, pe lângă centrarea şi fixarea lentilei, mai execută şi decuparea

conturului lentilei. Fixarea lentilei se realizează în poziţia de centrare. Prelucrarea de decupare a

conturului este realizată prin copiere, de un braţ de pârghie, ce urmăreşte cu un palpator profilul

şablonului, iar la celălalt capăt este prinsă scula de tăiere (diamant). Lentila se roteşte odată cu şablonul, mişcarea fiind comandată manual şi sincronizată de aparat.

CAPITOLUL 6

Montarea lentilelor de ochelari

Prelucrarea conturului lentilelor sferice pentru ochelari şi montarea lor în montura de ochelari

Montarea lentilelor de protecţie sau corecţie în monturi necesită următoarele operaţii:

verificarea lentilei şi fixarea centrului optic, confecţionarea şablonului, trasarea lentilei, tăierea

(cioplirea), şlefuirea, montarea propriu-zisă.

a) Verificarea lentilei constă din controlarea acurateţei şi a valorii puterii dioptrice. Astfel

lentilele se spală (sau se curăţă de praf) şi se verifică să nu aibă incluziuni filiforme, bule, zgârieturi,

cioburi. Se verifică valoarea puterii dioptrice a lentilei, să corespundă cu indicaţiile din prescripţie şi se

punctează centrul optic al lentilei cu tuş negru lavabil. Puterea lentilei şi punctarea centrului optic se

verifică cu frontifocometrul.

b) Confecţionarea şablonului se execută funcţie de montura de ochelari, manual sau automat.

c) Trasarea se poate executa manual cu un creion widia sau diamante, sau mecanic pe maşini specifice.

d) Tăierea lentilelor se face până la limita trasată după şablon. Manual se foloseşte un cleşte de

tăiat lentile care este prevăzut cu pastile de widia sau diamant, operaţie cunoscută şi sub denumirea de cioplire. Tăierea se poate executa şi automat pe maşini specifice.

e) Şlefuirea lentilelor se execută pe maşini de şlefuit. Uneori această operaţie mai este denumită

şi faţetare.


19

Faţetul de protecţie este o teşitură executată pe marginea ascuţită a suprafeţei. Unele fațete se

executată 45°. În cazul în care lentilele vor fi montate în monturi perivist sau glazant, se recomandă faţetul patent. Pentru montarea lentilelor pe fir, se recomandă faţetul invizibil.

La operaţia de faţetare trebuie ca lentila să fie perfect şlefuită şi faţetarea să fie executată pe

mijlocul conturului lentilei. Sunt cazuri când se execută un faţet lateral, la lentilele foarte concave, ca

ele să nu fie vizibil ieşite din montură. După faţetare, tăişul lentilei trebuie puţin şlefuit, pentru a nu se

ciobi în monturi. La montarea acestor lentile, trebuie acordată multă atenţie, pentru ca acestea să nu se spargă; în acest scop ele trebuie şlefuite exact.

f) Găurirea lentilelor se aplică acelor lentile şlefuite ce vor fi montate în monturi prevăzute cu

şuruburi sau care vor fi prinse cu fir de nailon. Găurirea se execută numai până la jumătatea grosimii

lentilei, apoi lentila se întoarce şi se continuă găurirea. În timpul găuririi se scoate burghiul de mai

multe ori din lentilă, împiedicându-se astfel supraîncălzirea lentilei. Se trece apoi la lărgirea găurii.

g) Montarea lentilelor în monturi

În monturi metalice se face astfel: se desface şurubul monturii şi se probează lentilele de mai

multe ori. Dacă şurubul este prea lung, se desface până când lentila intră în montură, dacă nu, se scoate

şurubul de tot. Când lentila este potrivită ca mărime, se prind cu cleştele părţile desfăcute cu multă

atenţie să nu se ciobească lentila. Şlefuirea este bună atunci când părţile desfăcute se ating şi lentila nu

se mişcă. Dacă lentila se mişcă în montură înseamnă că a fost prea mult şlefuită sau montura s-a deformat.

Înainte de montarea lentilelor, montura trebuie verificată. Sunt cazuri când canalul interior nu

este drept. Acesta se poate îndrepta cu cleştele de îndreptat. Dacă canalul interior al monturii prezintă

denivelări, acestea se pot îndrepta cu pila. Denivelările apar în timpul lipirii monturilor. Dacă montura

este în regulă, se şterg lentilele şi se montează.

Pentru montarea lentilelor în monturi din plastic, trebuie încălzită montura. Încălzirea se

realizează prin mai multe metode. Timpul de încălzire este de aproximativ 30 de secunde. După

încălzirea monturii, lentila este aşezată cu un capăt în canalul interior al monturii şi apoi se apasă

celălalt capăt, până se aşează corespunzător. Totdeauna lentila este aşezată în partea exterioară a

cadrului şi se termină operaţia spre nazal.

h) Ajustarea monturii (echilibrarea ochelarilor) constă în poziţionarea braţelor faţă de cadrul

monturii, în aşa fel încât dacă ochelarii sunt aşezaţi pe o placă de sticlă, să atingă placa în patru puncte

fără să se mişte. Cambrarea braţelor trebuie să fie simetrică în jos, cât şi înspre interior. După închiderea braţelor, acestea trebuie să se suprapună perfect.

Montarea lentilelor bifocale

La montarea acestor tipuri de lentile este important să se respecte distanţa interpupilară, distanţă

folosită la centrarea lentilelor faţă de ochi.

Tehnologia de montare cuprinde următoarele etape: alegerea monturii, executarea şablonului, fixarea şablonului pe lentilă, tăierea lentilei, cioplirea, faţetarea, montarea, controlul.

Înainte de montare, lentilele trebuie verificate cu ochiul liber, pentru a observa diferitele defecte

de suprafaţă sau în interior cum ar fi: incluziuni filiforme, bule, zgârieturi, cioburi marginale. Se

verifică apoi la frontifocometru, valorile dioptrice şi corespondenţa acestora cu indicaţiile din

prescripţia ochelarului, se fixează centrele optice. Se alege o montură fie din material plastic, fie din

metal cu câmp vizual suficient de mare, funcţie de nevoile vizuale ale purtătorului. Se confecţionează

şablonul, se trasează conturul lentilei. Urmează tăierea lentilei după şablon şi cioplirea. Cioplirea se

poate executa direct sau după tăierea pe contur a lentilei. În continuare, se va şlefui lentila pe maşina de

şlefuit manual, semiautomat sau automat, obţinându-se faţetul dorit.


20

Lentilele bifocale se montează în aşa fel încât centrele optice ale porţiunilor pentru vederea la

distanţă să corespundă cu centrele pupilelor, când ochii privesc la infinit. Porţiunea pentru vederea la

aproape, se montează astfel ca planele de simetrie ce trec prin punctul cel mai înalt al lizierei şi prin

centrul optic al lentilei, să fie rotit cu 10 … 15°.

După montarea lentilelor, urmează operaţiile finale de retuş: îndreptarea braţelor, realizarea

înclinării ochelarilor, verificarea conformităţii cu prescripţia ochelarilor, ambalarea şi predarea către

client.

Montarea lentilelor astigmatice

Pentru montarea acestor lentile trebuie parcurse următoarele etape:

a) La alegerea monturii trebuie avut în vedere ca marginea acesteia să nu micşoreze câmpul

vizual. În funcţie de distanţa interpupuilară, se alege o montură la care şaua nazală să fie

corespunzătoare nasului, iar mărimea monturii să încadreze bine faţa. Raportul dintre faţă şi ochelari

este corespunzător, dacă lungimea ochelarilor pe axa de montaj coincide cu distanţa temporală.

Montura nu trebuie să atingă faţa, ci să fie la o distanţă de 3 mm. Practic, montura se alege funcţie de fizionomie şi de distanţa interpupilară.

b) Lentilele se aleg conform prescripţiei ochelarilor. Se controlează acurateţea suprafeţelor

lentilelor.

La măsurarea lentilei sfero-torice, la frontifocometru apar valorile celor două direcţii principale.

Valoarea dioptrică mai mică reprezintă valoarea sferică a lentilei cilindrice în această direcţie, lentila

neavând efect cilindric. Deci, această direcţie cu puterea mai mică, reprezintă axa fără efect a lentilei

cilindrice. Cea de a doua valoare a lentilei, măsurată în secţiunea corespunzătoare perpendiculară,

reprezintă valoarea totală (valoarea sferică plus valoarea cilindrică). Diferenţa astigmatică, deci valoarea cilindrului, va fi dată de diferenţa între valoarea totală şi cea sferică.

c) Axarea lentilelor se face după sistemul TABO sau Sistemul Internaţional.

Lentilele astigmatice pozitive formează o imagine alungită în direcţie verticală a obiectelor, axa

se află pe porţiunea cea mai groasă, iar la lentilele negative, imaginea obiectelor se formează în direcţia orizontală, axa se află pe porţiunea cea mai subţire.

d) Şablonul se poate confecţiona manual sau pe maşini semiautomate şi automate.

e) Lentilele se trasează manual sau automat.

f) Cioplirea se execută cu ajutorul cleştelui oblic pentru cioplit.

g) Şlefuirea lentilelor pe contur trebuie efectuată cu grijă pentru a se evita spargerea sau

ciobirea lentilei pe margine. Şlefuirea se execută pe maşini automate sau manual.

h) Montarea propriu-zisă.


21

Alte aspecte

Ca regulă generală, locaşurile pentru lentile, presupus plane, sunt înclinate spre spate şi în jos cu

aproximativ 150 şi spre spate şi tâmplă cu 5

0-10

0.

În acest fel, câmpul vizual este puţin mai mare şi liniile de privire sunt mai puţin înclinate faţă de normalele la lentilă în punctele de incidenţă.

Locaşul pentru lentilă are un centru geometric.

Lentila trebuie centrată cu cea mai mare precizie posibilă, dacă puterile în secţiunile principale

depăşesc 10 dpt. Abaterile de centraj pe verticală trebuie să corespundă teoretic unui efect prismatic mai mic de 0,5 dioptrii prismatice.

Când subiectul priveşte un punct fix depărtat, aşezat în planul orizontal, ce trece prin centrul

pupilei, linia de privire intersectează planul feţei monturii în punctul de privire primar.

Pentru fiecare problemă vizuală există o zona în lentila de ochelari care este utilizată mai des.

Centrul acestei zone este numit punct principal de privire. Pentru vederea departe, linia de privire ce trece

prin acest punct este în general deviată în jos, în raport cu direcţia primară de privire cu 5 … 120.

Centrul de montaj al monturii este punctul din locaşul pentru lentilă, care trebuie pus în coincidenţă cu punctul de referinţă al lentilei.

În cazul lentilelor fără efect prismatic, axa optică a lentilei trece prin centrul de rotaţie al ochiului

şi punctul principal de privire (centrul de montaj).

Intervalul de montaj este distanţa între centrele de montaj ale lentilelor ochelarilor.

Centrele de montaj pot fi asimetric dispuse faţă de planul median al monturii, conform prescripţiei optometrice (în caz de asimetrie facială), dar distanţa între ele trebuie respectată.

În timpul rotirii globilor oculari, distanţa între centrele de rotaţie ale celor doi ochi se consideră că

rămâne constantă.

Punctul principal de privire este decalat în jos în practică, faţă de punctul de privire primar.

Necoincidenţa centrului optic al lentilei monofocale pentru departe, cu centrul de montaj se

numeşte descentrare. Toleranţa maximă admisă la efectul prismatic binocular în plan orizontal este de 1Δ

(pdpt) teoretic. Pentru lentile convergente, se recomandă ca descentrarea să fie pozitivă (pentru fiecare

lentilă maxim 0,5 Δ - bază externă). În cazul lentilelor divergente, pentru fiecare lentila maxim 0,5 Δ

descentrare negativă.

Centrajul în înălţime: punctele de referinţă ale celor două lentile, trebuie să fie la aceeaşi înălţime în montură.

În caz de asimetrie facială pe verticală, punctele de referinţă pot fi la înălţimi diferite.

Se punctează centrele optice pentru fiecare ochi pe linia de privire corespunzătoare aceluiaşi

punct din planul median al corpului. Abaterea tolerată la deviaţia prismatică pe înălţime, în vederea binoculară (între cei doi ochi), este de maxim 0,5 Δ. Normele internaţionale propun 0,33 Δ.

În caz de anizometropie, pentru fiecare ochi în parte, toleranţa la descentrare este corespunzătoare

ametropiei sale.

Dacă anizometropia este mai mică sau egală cu 0,5 dpt, centrele optice vor fi montate ca şi cum nu ar exista anizometropie.

Pentru anizometropii mai mari de 0,5 dpt, centrul optic al lentilei cu putere mai mare de 2,00 dpt

se descentrează faţă de centrul de privire la distanţă, pe înălţime, aşa încât efectele prismatice să nu difere în zonele de lectură cu mai mult de 0,5 Δ.


22

Centrajul la montajul lentilelor astigmate simple, se reduce la cel al lentilelor stigmate. Abaterea

se proiectează pe cele două meridiane principale şi se determină efectele prismatice în aceste plane.

● Centrarea ochelarilor de compensare pentru vedere aproape

Se descentrează centrul optic spre nas, pornind de la poziţia pe care a avut-o pentru vederea

departe, aşa încât componenta orizontală a efectului prismatic pe linia de privire, să fie nulă. Practic,

pentru un obiect situat la 400 mm, descentrarea pe nas va fi de 2 mm şi pentru obiect fixat la 300 mm descentrarea este de 2,50 mm.

Pentru ochelari cu lentile monofocale descentrarea clasică nu are influenţă sau are prea puţină

asupra câmpului vizual

● Centrajul în înălţime a lentilelor în vedere aproape

În cazul izometropului, descentrarea cu aceeaşi distanţă a centrului optic al lentilelor, pe verticală,

nu jenează. În caz de anizometropie, descentrarea cu aceeaşi distanţă pe verticală, indică efecte prismatice

diferite pe care purtatorul de ochelari le poate micşora înclinând capul în jos (distanţa între centrul optic şi punctul de intersecţie al liniei de privire cu lentila să fie micşorată). Se poate încerca descentrarea lentilei.

● Compensare prismatică

Pentru a compensa cel puţin parţial o heteroforie sau pentru a evita diplopia în unele cazuri de

strabism paralitic, se adaugă corecţiei sferice sau sfero-cilindrice o compensare prismatică.

Se poate imagina, suprapunerea lentilei compensatoare specifică ametropiei, convenabil plasată, adică descentrată cu câțiva milimetri şi prisma care figurează în prescripţia ochelarilor.

Într-un punct al lentilei vor fi două efecte prismatice de compus: acela dat de lentila sferică sau

sfero-cilindrică şi acela al prismei din prescripţie.

Ochelari cu lentile multifocale

Zonele pentru vedere departe ale lentilelor multifocale admit aceleaşi reguli de montare, în plane care trec prin centrele de rotaţie ale ochilor, ca lentilele unifocale pentru vedere departe.

Pentru a obţine cu lentile multifocale, un câmp vizual cât mai mare, în vedere aproape, ar trebui

aleasă o distanţă ochi-lentilă mică şi să se încline montura.

Distanţa între punctele de referinţă ale zonelor pentru vedere aproape, trebuie adusă la aceeaşi

valoare cu distanţa interpupilară, în planul lentilelor în vederea aproape, pentru distanţa medie de lucru

aleasă. Poziţionarea în înălţime a zonelor pentru vedere aproape, depinde de nevoile vizuale individuale (conformaţie anatomică, postură corporală, condiţii de utilizare, obişnuinţă).

Pentru lentilele bifocale, centrul optic al zonei aproape LA, este punctul acestei zone în care

efectul prismatic este nul.

Liziera care desparte cele două zone nu trebuie să împiedice vederea departe şi nici să limiteze câmpul pentru vederea aproape.

Stabilirea poziţiilor lentilelor multifocale în montură depinde de: tipul de multifocal, ţinuta

capului (se recomandă monturi cu plachete pentru a se putea regla poziţia ochelarului), natura şi

distanţa de lucru, valoarea ametropiei (pentru ametropie mare, linia de separare va fi mai sus şi lentila

cât mai aproape de ochi), valoarea adiţiei, istanţa lentilă-ochi (pentru distanţă mare, segmentul de aproape va fi mai jos), obişnuinţa subiectului.


23

Segmentul pentru aproape este cuprins între două limite: cea superioară este determinată de

factorii prezentaţi mai sus, cea inferioară de dimensiunea monturii.

Spaţiul minim dintre cele două limite se recomandă:

- pentru lentilele bifocale 14 mm (medie 16 mm);

- pentru lentile trifocale 17 mm (medie 19 mm);

- pentru lentile progresive 19 mm (medie 20 mm).

Calibrul monturii trebuie să aibe pe înălţime, următoarele dimensiuni minime:

- pentru lentile bifocale 30 mm (medie 32 mm);

- pentru lentile trifocale 33 mm (medie 34 mm);

- pentru lentile progresive 34 mm (medie 36 mm).

Lentile bifocale astigmate: pentru fiecare meridian principal o lentilă astigmată poate fi asimilată cu o lentilă sferică.

În stabilirea poziţiei lentilei în montură, se are grijă ca axa optică a zonei pentru vederea

departe, să treacă prin centrul de rotaţie al ochiului. Aceasta înseamnă că linia principală de privire este

înclinată faţă de orizontală în vedere departe, cu un unghi egal cu unghiul de înclinare al calibrului

monturii.

O metodă practică de realizare a acestei condiţii este următoarea: subiectul este plasat în faţa

unei oglinzi de perete, aşezată vertical, apoi i se cere să-şi fixeze ochii pe oglindă, păstrând o poziţie

naturală. Se cere subiectului să ridice capul, până ce planul monturii este în poziţie verticală (controlul

este făcut de optometrist), acesta privind mereu în direcţie orizontală (un obiect depărtat aflat la aceeaşi

înălţime cu ochii subiectului). Tehnicianul optometrist punctează pe calibrul transparent, poziţia pupilei (punctul de intersecţie al liniei de privire cu calibrul).

La montare, centrul optic pentru vederea departe trebuie să coincidă cu punctul ce reprezintă

centrul de montaj.

Trebuie avut în vedere realizarea orientării corespunzătoare a secţiunilor principale în caz de

astigmatism. În cazul lentilelor bifocale cu pastilă sudată, rotundă sau cu lizieră anastigmată se

orientează corespunzător liniile, centrul optic pentru departe, centrul geometric al pastilei (axa de simetrie a zonei aproape).


24

CAPITOLUL 7

Tehnici de adaptare a ochelarilor

Adaptarea ochelarilor cu lentile progresive

Unghiul format de planul monturii aşezat pe cap şi verticală, trebuie să fie de aproximativ 100.

Distanţa lentilă-cornee trebuie să fie de 13 - 15 mm.

Se montează în locaşul monturii, calibre din plastic transparent, pe care se marchează cu tuş negru lavabil, următoarele repere:

- poziţiile pupilelor în vedere departe, marcate separat cu câte o linie verticală;

- se determină cu pupilmetrul cu reflexie corneeană, semidistanţele pupilelor în vedere aproape;

- se marchează cu câte o linie orizontală, nivelurile centrelor pupilelor, ochii pivind la infinit în plan

orizontal.

În acest scop se invită subiectul să fixeze (stând în picioare) un punct situat la aproximativ 5 m,

la înălţimea ochilor săi, sau să-şi fixeze ochii pe o oglindă plană aşezată vertical. Apoi este rugat să

ridice capul, până ce planul monturii ajunge vertical, privind în continuare ţinta. Se punctează pe calibre, nivelurile centrelor pupilelor.

Regula expusă este valabilă la majoritatea subiecţilor. Se va ţine seama de postura capului şi

corpului specifică subiectului.

Axa orizontală a lentilei (axa de montaj), trebuie să se suprapună cu linia orizontală

corespunzătoare nivelului vederii departe, iar crucea de pe lentilă va coincide cu intersecţia liniilor

verticală şi orizontală trasate pe calibru. La montare, se va avea în vedere ca cercul de control pentru vedere aproape, să fie decalat cu 2,50 mm spre nas, faţă de verticală, trecând prin centrul de montaj.

Adaptarea ochelarilor la subiecţii operaţi de cataractă

Cea mai mare parte a subiecţilor operaţi de cataractă sunt persoane în vârstă, dar există şi afaci

tineri din diferite cauze: cataractă congenitală, boli, traumatisme etc.

Afakie înseamnă lipsa cristalinului opac. În consecinţă se modifică foarte mult caracteristicile optice ale ochiului. Ochiul adult are după extragerea cristalinului următoarele caracteristici:

- vergenţa suprafeţei anterioare a corneei + 48,83 dpt;

- vergenţa suprafeţei posterioare a corneei – 5,88 dpt;

- distanţa focală - obiect a corneei f = – 23,23 mm;

- distanţa focală - imagine a corneei f’ = – 31,031 mm;

- vergenţa corneei f = - 43,05 dpt..

Acelaşi ochi, teoretic, cu cristalin neacomodat are vergenţa 58,64 dpt.

Poziţia punctului remotum faţă de focarul-obiect al ochiului fără cristalin este de 109,548 mm.

Compensarea ochiului afac poate fi făcută cu ochelari, cu lentile de contact, cu lentile

intracamerurale.

În cazul compensării cu ochelari, imaginea retiniană este între 23% şi 30% mai mare ca a ochiului neoperat.

Nu se poate obţine vedere binoculară după extragerea cristalinului la un singur ochi, cu ochelari

obişnuiţi.

Diferenţa de mărire a imaginii retiniene la un ochi compensat cu lentila de contact, se află între 3% şi 8%, ceea ce se consideră acceptabil pentru o vedere binoculară.


25

Din motive fiziologice sau psihologice unele persoane nu pot purta lentile de contact. Acestora

li se recomandă ochelari cu lentile multifocale sau două perechi de ochelari.

● Alegerea monturii: montura trebuie să aibă lentilele mici, pâstrând cele mai bune proporţii în

legătura cu faţa. Subiectului i se propun diverse modele de monturi din care să aleagă. Se va motiva

alegerea monturii, prin argumente tehnice, pentru a conştientiza inconvenientele inerente specifice

compensării sale. Nu se aleg forme colţuroase, se adaptează puntea şi şaua nazală. Se face preadaptare

înaintea măsuratorilor.

Rezultatele măsurătorilor trebuie notate pe un calibru transparent care să reproducă, dacă este posibil, curbura suprafeţei interne a lentilei.

Este important să se determine cât mai exact axul principal de privire, deoarece acuitatea

vizuală scade repede, datorită excentricităţii punctului de intersecţie a liniei de privire faţă de centrul optic.

Un alt aspect important, este determinare cu precizie a distanţei de la vârful corneei la lentilă;

modificarea acestei distanţe influenţând direct compensarea.

● Adaptarea: puterea ochiului se modifică uşor în decursul a 6 … 8 săptămâni de la operaţie.

Prescripţiile ochelarilor subiecţilor operaţi recent, au menţiunea „provizoriu”. Ochelarii

corespunzători sunt temporari. Soluţia cea mai bună pentru aceste cazuri, ar fi să se aleagă montura

definitivă în care să se monteze lentile provizorii de acelaşi tip cu lentilele definitive. Inconvenientul

este costul, dar avantajele sunt: centraj precis lateral şi în înălţime, adaptare la noile obişnuinţe vizuale

de la început, definirea precisă a distanţei ochi–lentilă, lentilele provizorii pot fi utilizate într-o montură de rezervă.

Dacă axa principală de vizare trebuie să corespundă cu centrul optic al lentilei, suprafaţa

posterioară a lentilei trebuie să fie perpendiculară pe acest ax, altfel se modifică compensarea.

● Sensibilitatea la lumină: transmisia mediilor optice umane, scade cu vârsta, crescând astfel

difuzia luminoasă. După înlăturarea cristalinului, transmisia creşte, apare senzaţia de orbire luminoasă.

Se sfătuieşte subiectul să poarte în interior ochelari cu absorbţie 10-20%, iar în exterior ochelari de soare.

● Profunzimea câmpului vizual: teoretic afacul nu are profunzime; în realitate efectul

compensat are o profunzime corespunzătoare unei dioptrii. Profunzimea poate fi marită, prin depărtarea ochelarului de ochi.

● Aberaţiile lentilelor de compensare a cateractei: cele mai jenante, pentru afacul compensat

cu lentile de ochelari, sunt aberaţiile cromatice. Pentru a se reduce aberaţiile de sfericitate, lentilele cu puteri peste + 8,00 dpt vor avea suprafeţe sferice.

● Scotomul inelar: lentilele pozitive provoacă o puternică deviaţie a razelor marginale,

reducând astfel cămpul vizual. Această particularitate trebuie menţionată subiectului. Printr-o curbură

specială a suprafeţei externe a lentilei, este posibilă reducerea scotomului inelar. Această zonă de

tranziţie ameliorează mult câmpul vizual al purtătorului (nu calitatea imaginii). La alegerea monturii,

destinată să fie echipată cu acest tip de lentilă, se va avea în vedere ca, partea temporală să corespundă

cu partea cea mai subţire a lentilei.


26

● Control: subiectul este rugat să citească un text. Pentru a atenua şocul psihologic, trebuie

pregătit. Imediat dupa ce se obişnuieste, cât de cât, cu ochelarul se verifică acuitatea maximă obţinută.

Se aşează în faţa ochelarului o lentilă de + 0,50 dpt şi i se cere sa spună dacă vede mai bine. Dacă nu se

obţine îmbunătăţirea acuităţii vizuale, se înlocuieşte lentila de + 0,50 dpt cu lentila de – 0,50 dpt.

Dacă acuitatea vizuală rămâne slabă cu acest test, se discută cu optometristul sau oftalmologul

care a facut examenul vizual, pentru a determina cauza acuităţii slabe, care poate fi fiziologică

(degradarea retinei sau altor medii) sau optică (astigmatism necompensat sau compensat greşit).

Unii specialişti supracompensează afacii în vederea departe cu 0,50 dpt. În aceste cazuri

adăugarea unei lentile de – 0,50 dpt ameliorează acuitatea, dar adăugându-se – 1,00 dpt se obţine

scăderea vederii.

Subiecţii operaţi monocular îşi pierd vederea binoculară şi de cele mai multe ori, oftalmologul

recomandă lentila mată în faţa ochiului neoperat, până ce şi acesta va fi operat. Ochiul nefolosit îşi

pierde sensibilitatea. Pentru a păstra sensibilitatea ochiului neoperat şi vederea binoculară, se pot folosi lentile speciale, care să micşoreza diferenţa de imagine, la cei doi ochi.

BIBLIOGRAFIE

- Ing. State D. M, dr. Lascu E Utilajul şi tehnologia confecţionării lentilelor, ramelor şi

ochelarilor – manual pentru şcoli profesionale şi cursuri de specializare, EDP Bucureşti 1980.

- Popescu I. I, Toader E - Optica, ESE Bucuresti 1989.

- Dumitrescu N. – Tehnologia de adaptare a ochelarilor, UPB Bucuresti 1999 ;

-ECCO European Diploma Optometry (candidate guidelines) – Zentralverband der Augenoptiker, Dűsseldorf 2008.

- surse internet


27

Anexe


28


29


30


31


32


33


34


35

Montura de ochelari cu lentile varifocale

Clești

Pile

șurubelnițe


36


37

MVI Executia-ochelarilor Curs

Documents

Transcript of MVI Executia-ochelarilor Curs