Muzica uşoară românească de altădată

Muzica uşoară reprezintă un gen muzical eterogen, adeseori definit prin raportare la alte genuri de muzică. În mod nejustificat, denumirea capătă, nu de puţine ori, o tentă depreciativă. Muzica uşoară, fiind mai veche decât multe alte genuri promovate azi ca muzici de consum, suportă mai multe grade de deschidere în privinţa cronologiei, dar în sens general se vorbeşte în ziua de astăzi de muzica creată începând cu a doua jumătate a secolului XX.

sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă

Echivalente în alte limbiSintagma nu are un corespondent precis în limbile de mare circulaţie, iar acolo unde există sintagme

similare, înţelesul lor poate să difere. „Echivalările” oferite cel mai des expresiei româneşti sunt franţuzescul musique légère şi sintagma englezească easy listening (care s-a răspândit şi în alte limbi - de exemplu, în germană). În cazul limbii engleze, atributele muzicii uşoare sunt împărţite între subgenurile music-hall, light music, beautiful music ş.a., astfel încât o relaţie de echivalenţă precisă nu poate fi stabilită.

Totuşi, mergând pe criteriul limbii, nu se poate conchide că muzica uşoară există numai în România, ci este şi situaţia altor culturi (de pildă, cea italiană) care se apropie într-o măsură semnificativă de stilistica dată. Asemănarea muzicii uşoare româneşti cu cea franceză, italiană ş.a.m.d. se justifică în primul rând ca un număr de influenţe exercitate din afară. (De pildă, o contribuţie însemnată în anii şaizeci au avut-o turiştii străini, veniţi din toată Europa pe litoralul românesc al Mării Negre. Fie melomani care aduceau cu ei înregistrări la modă în ţara lor, fie interpreţi străini care susţineau concerte, astfel de surse erau de mare interes pentru artiştii români, angajaţi pe timpul verii la restaurantele de pe litoral.)

SemnificaţiiMuzica uşoară, în conştiinţa publicului actual, îşi are rădăcinile situate nu mai devreme de anii 1950.

În consecinţă, cadrul ei este determinat prin opoziţie cu alte genuri ale muzicii de consum (muzica rock, chiar şi pop), în funcţie de context. Uneori, ea este prezentată ca însumarea tuturor acestor genuri şi pusă în opoziţie cu muzica de factură cultă.

IstoricCultura europeană timpurieMai sus s-a arătat de ce muzica uşoară românească va fi folosită ca punct de pornire pentru a

urmări graniţele – şi aşa, dificil de trasat, ale – genului privit din perspectiva mondială, pe parcursul evoluţiei ei. Originile nu pot fi delimitate cu claritate, dat fiind că Europa [nu va fi luată în considerare istoria muzicii gustate de popor pe alte continente, decât acolo unde ea a fost adusă de europeni (de exemplu, în Americi). Aceasta, pentru că, în ciuda răspândirii largi în secolele XIX-XX pe toate continentele, modelul muzicii uşoare, aşa cum se face referire în mod obişnuit, este de origine europeană.] a avut dintotdeauna un fond al muzicii maselor.[Se face referire la muzica populară într-un context lărgit (corect), incluzând genuri atractive din mai multe peisaje stilistice: din folclorul muzical se consideră muzica de divertisment sau melodiile cu mare răspândire; se adaugă repertoriul orăşenesc, nu neapărat folcloric (deci, nu prezintă toate caracterele folclorului).]

Grecia antică consemnează apariţia modului lidic (lydisti, ionicul sau majorul natural), specific muzicii tinerilor şi privit de învăţaţi ca un sacrilegiu, temei al unei muzici decadente.

Evul mediu european înfăţişează o muzică disciplinată, severă, de origine savantă, care se lasă treptat inspirată de practicile muzicii din popor, împrumutându-i speciile de scurtă durată, modelul de cânt vocal, muzica instrumentală şi orchestraţia specifică.

O dată cu deschiderea făcută de Renaştere, muzica maselor şi muzica cultă se apropie mai mult stilistic.

Muzica poporului şi muzica „clasică“ europeanăDin baroc (primă epocă a tonalităţii, desemnând cel mai „firesc” sistem sonor utilizat şi astăzi),

creatorii culţi îşi aleg ca sursă preţioasă muzica şi dansurile practicate de popor. Suitele de dansuri baroce

pornesc de la dansuri populare, caracteristicile metrice şi agogice (tempo), păstrându-se ca atare într-o primă etapă (amintim ciacona, giga, sarabanda, menuetul). În timp ce menuetul face deliciul secolului XVIII, secolul XIX va prelua un nou dans popular în trei timpi, valsul.

Până în secolul XIX, muzica savantă se apropie şi depărtează de publicul simplu în câteva ocazii succesive; Romantismul târziu reprezintă desprinderea de ascultătorul neiniţiat, prin continua intelectualizare a limbajului muzical (şi părăsirea tonalităţii pentru alte sisteme, create artificial); consonanţele pierd numeric în faţa disonanţelor. Drept mărturie actuală a procesului în cauză stă aşa-numita „muzică contemporană”, foarte pretenţioasă cu ascultătorii ei, adesea disonantă şi neatrăgătoare la primul nivel de lectură.

Începutul la româniSituaţia prezentată este, totuşi, tipică Occidentului european; până la formarea „Şcolilor naţionale” în

nordul şi estul Europei, lucrurile s-au desfăşurat aici într-un regim mai lent. Demarcaţia muzicii create de popor de tendinţele muzicii culte este cu atât mai evidentă.[O remarcă interesantă se poate face în privinţa sistemelor ritmice utilizate – Occidentul foloseşte cel mai mult ritmul divizionar (numit „apusean” de unii muzicologi români), atât în creaţia populară, cât şi în cea cultă, în vreme ce numai folclorul atestă în alte ţinuturi europene mai mult de şase sisteme ritmice diferite, în contrast cu muzica savantă].

Românii nu resimt influenţele culturii vestice într-o prea mare măsură (Transilvania traversează o quasi-Renaştere târzie, unde intră şi elemente de baroc), iar muzica păstrează până la jumătatea secolului XIX sonorităţi orientale, atât în muzica de cult (de rit bizantin), dar şi în cultura populară. În ultimele decenii ale secolului XIX sunt importate tot mai multe elemente ale culturii muzicale vestice, dintre care cele adresate oamenilor lipsiţi de pregătire muzicală au mult mai multă trecere (o şcoală muzicală naţională nu exista încă, compozitorii fiind atraşi de studiile şi practicile din Vest). Pătrunde romanţa, ca monodie acompaniată de pian ori chitară, rudă îndepărtată a lied-ului. Romanţa s-a păstrat până astăzi, dar popularitatea ei a scăzut simţitor în a doua jumătate a secolului XX.

Primii compozitori români de romanţe şi valsuri (D.G. Florescu, Guilelm Şorban) atestă existenţa unei muzici uşoare după 1850 [D.G. Florescu este primul compozitor român de romanţe. A participat în Revoluţia de la 1848 şi s-a implicat în proiectul fondării unui Conservator bucureştean].

Cunoscând însă notaţii şi compoziţii laice semnate de Anton Pann şi alţi precursori ai generaţiei 1848, se pune problema de ce nu vor fi ele, de asemenea, încadrate drept muzică uşoară. Explicaţia vine pe calea unei tradiţii a jurnaliştilor şi criticilor de muzică, în viziunea cărora nu intră compozitori români mai timpurii decât creatorii primelor romanţe. Un alt aspect al acestei convenţii este, însă, recunoaşterea unor influenţe importante din Occident, foarte pregnante la acea vreme. Mai târziu ele vor porni pe un făgaş propriu, astfel încât influenţele timpurii ajung irecognoscibile în deceniile şase-şapte ale secolului XX).

Perioada interbelicăDacă prima „vârstă” a muzicii uşoare româneşti aduce cu alte creaţii din vestul Europei, iar

apartenenţa la genul muzical studiat este discutabilă,[dacă romanţele şi valsurile româneşti de secol XIX ar fi de netăgăduit muzică uşoară, atunci şi cele fraţuzeşti sau germane asemenea ar intra în aceeaşi categorie. Mergând mai departe, prin inducţie s-ar ajunge la concluzia că toate muzicile „la modă” în Europa vreunei epoci trecute au fost muzică uşoară, apartenenţă nerecunoscută de lumea muzicii ] secolul XX aduce mai multă originalitate pe partea de compoziţie. Totuşi, ambiţia de a fi mereu „ în vogă” obligă muzica uşoară românească să parcurgă, măcar formal (pentru că rezultatele sunt destul de diferite, din pricina deficienţelor tehnice, băneşti şi, nu în ultimul rând, a concentrării pe alte interese), unii paşi adoptaţi în Vest (mulţi, din cele două Americi).

Astfel, se importă tangoul (în Europa) în anii douăzeci; la români, compozitorii studiază forma, iniţial plagiază (este cazul celebrului Zaraza, reprodus după un tango uruguayan al compozitorul Benjamin Tagle Lara) şi apoi scriu tangouri noi, pe versuri în limba română. Îi amintim pe compozitorii Ionel Fernic şi Ion Vasilescu, ale căror tangouri au fost interpretate de cântăreţii Cristian Vasile, Jean Moscopol, Gion ş.a.

Alte noutăţi apărute în muzica uşoară, preluate şi de muzicienii români, includ împrumuturile din muzica de jazz – începând cu dansurile de societate (foxtrot, Charleston) şi cu adoptarea instrumentaţiei specifice (contrabas, slide guitar [procedeu împrumutat din blues, unde chitara se acordează în aşa fel încât corzile libere să formeze un acord, de regulă major, iar pe deasupra mâna stângă plimbă pe corzi, fără să le apese, un obiect cu suprafaţă netedă şi rotunjit. Tehnica se mai numeşte bottleneck], banjo – instrumentul lui Jean Moscopol).

Fără a trimite la jazz, unii cântăreţi români practică improvizaţia, inventând pe loc melodii şi versuri (renumit este cazul lui Alfred Pagoni-Fredon, grec la origine); se practică mult „fluieratul artistic”. În mod obişnuit, cântăreţii sunt fideli unui local pentru un număr de ani.

Dacă în Occident tangoul se bucură de mai puţin succes, în România va rămâne la modă până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial. Perioada interbelică în Occident cuprinde musical-uri, music-hall-ul, primii interpreţi europeni de swing jazz (între care, chitaristul Django Reinhardt). Viziunile mai conservatoare vor determina înflorirea noului „lied” englez, a şansonetei şi a valsului la acordeon (musette), ambele franţuzeşti, a canţonetei italiene – ele depăşesc hotarele ţării lor şi rămân imortalizate prin înregistrări sonore şi filme (celebrul Sous les toits de Paris, 1930, în regia lui René Clair).

După războiLa încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, situaţia politică a românilor se schimbă foarte mult,

prin instalarea regimului socialist. Modelul de viaţă occidental este cenzurat şi deformat în interes politic de către noile autorităţi, folosind mijloace diverse. Ca urmare, viaţa muzicală românească se desprinde de Vest şi începe o evoluţie distinctă, în legătură tot mai slabă cu cele petrecute dincolo de Cortina de Fier. Prin urmare, dacă înainte de război se putea vorbi de muzică uşoară în Europa sau chiar America, după anii patruzeci nu vor mai exista decât suprapuneri pe termen scurt (unde calitatea produselor româneşti are de pierdut din lipsa de interes a autorităţilor, ba chiar artiştii fiind uneori oprimaţi) [totuşi, este mai puţin cazul cântăreţilor de muzică uşoară (vezi situaţia interpreţilor de rock), care erau percepuţi, atât de conducere, cât şi de popor, ca fiind inofensivi. Chiar şi aşa, au existat compozitori interzişi (de exemplu, Alexandru Mandy) şi multe texte au fost modificate sau cu greu acceptate (amintim mai recentele Bună seara, iubito şi Ani de liceu)].

În anii cincizeci, proletcultismul îşi face simţită prezenţa puternic în toate manifestările de artă, inclusiv în muzica uşoară. Totuşi, se apelează la jazz-ul vocal, comercial, ocazie care introduce atât elemente demodate (acompanierea unui solist cu bigband în stil swing), dar şi mult mai recentele ritmuri de jazz latin (bossa nova braziliană, dar şi cele de inspiraţie afro-cubană – de exemplu, rumba „În Cuba” a compozitorului Edmond Deda, interpretată de Roxana Matei).

Deceniul 1960 aduce în primii săi ani muzica rock, iar de la jumătatea deceniului începe mişcarea underground, asociată noii muzici. Rock-ul ajunge în opoziţie cu muzica uşoară, atât stilistic, dar şi prin ideologia promovată. (Trebuie reamintit faptul că muzica rock s-a numit pentru multă vreme, aproximativ până la jumătatea anilor şaptezeci, muzică a „formaţiilor de chitare electrice”.)

Numele câtorva interpreţi de muzică uşoară românească de după cel de-al doilea război mondial, Aurelian Andreescu, Elena Cârstea, Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Stela Enache, Luigi Ionescu, Horia Moculescu, Margareta Pâslaru, Gică Petrescu, Angela Similea, Dan Spătaru, Aura Urziceanu.

Pentru începuturile anilor şaizeci, un nume semnificativ este cel al trioului fraţilor Grigoriu, unii dintre primii artişti români de muzică uşoară care au adoptat elemente de sintaxă rock în muzica lor (de altfel, şi una dintre primele formaţii de rock'n'roll din România). Între compozitorii mai apreciaţi se pot aminti Florin Bogardo, Cornel Fugaru, George Grigoriu (unul dintre cei trei fraţi amintiţi), Nicolae Kirculescu, Margareta Pâslaru, Temistocle Popa, Radu Şerban, Marius Ţeicu.

Muzica uşoară astăziRespectând limitarea determinată de terminologia limbii române (faţă de limbile în care s-a cântat

muzică uşoară: franceză, italiană ş.a.), nu se poate vorbi despre dezvoltarea acestui gen peste hotarele României în ultimii ani altfel decât făcând referire la muzicienii din generaţia anilor 1950-1970 (deja din anii optzeci, bariera culturală impusă de regimul politic din România are ca efect o desincronizare între muzica românească şi cea străină; prin urmare, evoluţia care nu a mai putut fi imitată în România va fi apanajul muzicii pop). O parte din aceşti interpreţi şi compozitori s-au retras din activitatea muzicală, în vreme ce alţii s-au reorientat către alte genuri muzicale, cel mai adesea spre muzica pop. De aceea, muzica uşoară în context internaţional este un gen practic dispărut.

În RomâniaÎn accepţiunea actuală, muzica uşoară continuă să fie înregistrată şi ascultată astăzi; interpreţii

rămân şi aici cei reprezentativi pentru anii optzeci, şaptezeci, (mai rar) şaizeci. Muzicienii tineri, având şi un stil foarte diferit, consideră că aparţin de muzica pop, nu uşoară. Se marchează, în acest fel, o delimitare între generaţii.

În ce priveşte muzica uşoară mai veche (denumită „clasică” de postul de radio online radio3net), din anii nouăzeci se manifestă un interes sporit pentru atmosfera României interbelice, în special a „Micului Paris” (poreclă dată în epocă Bucureştiului) – casa celor mai cunoscuţi compozitori şi interpreţi de muzică uşoară ai vremii.

Un alt punct de vedereUnii autori, îndeosebi cei cu pregătire făcută în şcolile de muzică, tind să confere noţiunii de „muzică

uşoară” o accepţiune mult lărgită. Mai exact, prin ea se înţelege totalitatea genurilor de muzică de consum apărute de la jumătatea secolului XX, adică: rock, pop, rap, disco, folk ş.a., toate puse în contrast cu muzica de factură cultă. Raţionamentul respectivilor autori amplasează muzicile de consum în dreptul culturii populare, susţinând că îi sunt proprii unele dintre caracteristicile ei:

funcţionalitatea - muzica e scrisă pentru a acompania activităţi ale societăţii – muzica de dans este cel mai bun exemplu; formarea unor grupuri de opinii în jurul unui stil sau gen muzical anume (de exemplu, „rapperi”, „punkeri” ş.a.)

caracterul colectiv – muzicile de consum sunt scrise în unele cazuri de mai mulţi autori, în colaborare. Formaţiile muzicale cu componenţă mică (de muzică rock, pop, rap etc.) au deseori mai mulţi membri compozitori. Un exemplu celebru este duetul componistic Lennon-McCartney, în cadrul formaţiei The Beatles.

caracterul oral se manifestă parţial – există, totuşi, unele sisteme de notare a muzicii. Liviu Dănceanu reclamă lipsa unui sistem precis şi universal valabil. Deşi s-au făcut mai multe astfel de încercări, nu au reuşit să se impună decât local (de exemplu, importanţa tot mai mare a tabulaturii de chitară şi nu numai, începând cu anii şaptezeci). Imposibilitatea adoptării unui sistem de notare sinoptic (din care să se poată deduce cea mai mare parte a informaţiei muzicale), aşa cum este notaţia cu portative, este pricinuită de lipsa, fie a interesului, fie a cunoştinţelor teoretice suficiente din partea celor mai mulţi muzicieni.

sincretism – din raţiuni comerciale, muzicile de consum sunt, cel mai adesea, muzici cu text, însoţite de videoclipuri care să sporească atractivitatea sau să „estompeze” stângăciile din producţia finală a piesei muzicale. În cazul unor melodii de mare popularitate, sunt lansate şi dansuri specifice (de exemplu, piesa Macarena a formaţiei Los del Río).