Cuvînt înainte

Oferim turiştilor, cu aceasta carte, posibilitatea de a cunoaşte un masiv al Munţilor Apuseni aproape necunoscut. Necunoaşterea lui are aparent motive bine întemeiate: este de joasa altitudine (nu depăşeşte 1 200 m), nu oferă obiective grandioase şi vîrfuri greu de atins, relieful este în general destul de şters. Farmecul acestui masiv nu rezida în spectaculos ci în peisajul tihnit, cu păduri de stejar şi fag, cu poieni pline de flori, cu rîuri domoale ce curg prin lunci îmbietoare. La acestea se adăuga un element propriu: masivul are mari porţiuni calcaroase, relieful carstic avînd o mare pondere. Aceasta înseamnă ciudăţenii şi mistere topografice, cu doline, bazine închise, ape ce dispar prin ponoare nebănuite, apoi ape ce apar brusc în izbucuri, reţele hidrografice dezorganizate, relief haotic, fără linii conducătoare clare şi, în sfîrşit, tainica lume a peşterilor.

Din toate acestea reiese şi specificul turistic al masivului. El este propice drumeţilor care prefera potecile uşoare, celor care căuta un loc tihnit de campare la marginea unui pîrîu, sau celor care se interesează de peşteri. Din păcate, amenajările turistice sînt aproape inexistente, lipsesc cabanele şi marcajele turistice. Compensaţia o aduc numeroasele drumuri forestiere care urmează văile şi brăzdează platourile, oferind mai ales turiştilor ce deţin un mijloc mecanic de deplasare (automobil, motocicleta sau bicicleta) nenumărate posibilităţi de pătrundere în munte. Ne gîndim în special la locuitorii oraşelor situate în jurul acestui masiv, cărora vrem să le indicăm locuri propice de petrecere a sfîrşitului de săptămînă, locuri necunoscute în cea mai mare parte. De aceea în traseele alese, drumurile carosabile ocupă un loc important, cu atît mai mult cu cît parcurgerea potecilor prin zone carstice comportă, în lipsa marcajelor, un oarecare risc.

Speram ca ghidul de faţă să deschidă turismului un nou tărîm, iar celor ce se vor încumeta pe căile indicate le urăm „drum bun"!

I. Caracterizare geografică

AŞEZARE ŞI LIMITE

Munţii Apuseni, bastionul cu care se închide arcul Carpaţilor româneşti, trimit spre vest trei prelungiri peninsulare ce pătrund în Cîmpia Crişurilor. Prelungirea centrală o formează Munţii Codru—Moma, încadraţi de Munţii Pădurea Craiului la nord şi Munţii Zărand la sud.

Spre deosebire de munţii Pădurea Craiului şi Zărand care se leagă cu inserţii puternice de masa mare a Apusenilor, respectiv de Munţii Vlădeasa şi de Munţii Metaliferi, Munţii Codru—Moma au o legătură extrem de slabă, un fel de punte îngustă ce-i leagă de Munţii Bihor. Acest fapt face ca ei să fie bine conturaţi, cu limite pregnante şi aproape detaşaţi de partea centrală a Apusenilor, apărînd ca o masă muntoasa insulară înconjurată de depresiuni.

Spre nord limita o formează Crişul Negru cu un segment din cursul mijlociu. El taie de fapt un defileu prin mijlocul formaţiunilor geologice ce constituie Munţii Codru—Moma care se prelungesc structural şi la nord de Criş, formînd cîteva proeminenţe, cum ar fi Piatra Pietrăriilor. La est limita munţilor este la început pregnantă, fiind determinată de larga depresiune a Beiuşului, un golf ce se insinuează între ei şi Munţii Bihor. Spre sud-est însă, o zonă de dealuri împădurite leagă cele două grupe de munţi formînd „puntea" amintită, de fapt cumpăna de ape între bazinele celor două Crişuri: cel Negru şi cel Alb. Limita între munţii Codru—Moma şi Bihor poate fi pusă aici, pe valea Cureţu său, în mod convenţional, pe şoseaua Vaşcău - Brad care străbate aici Dealul Mare. Spre sud, limita munţilor o formează valea Crişului Alb care îi desparte de Munţii Zărand. In sfîrşit, spre vest, marginea munţilor nu este pregnantă căci ei coboară lent, prin culmi domoale, spre Cîmpia Crişurilor.

In limitele descrise, Munţii Codru-Moma ocupă o suprafaţa de circa 1 200 km2, fiind astfel comparabili cu alţi munţi ai ţării, chiar mai mari decît munţii Bucegi, Retezat sau Ceahlău, înălţimea maxima o ating în vîrful Pleşu, de 1 112 m.

Fig 01.jp2După cum îi arată şi numele, Munţii Codru-Moma sînt formaţi din două grupe

montane distincte: Munţii Codru şi Munţii Moma, separaţi destul de net de două văi divergente, valea Briheni (în est) şi valea Moneasa (în vest). Munţii Codru ocupă partea de nord şi sud-vest a masivului, Munţii Moma, partea de sud-est.

ALCĂTUIRE GEOLOGICĂ

Munţii Codru-Moma fac parte din zonele interne ale Carpaţilor fiind constituiţi din formaţiuni paleozoice şi mezozoice, la care se adăuga, în mică măsură, roci vulcanice terţiare. Ei au o structură tipică în pînze de şariaj, adică cu unităţi tectonice suprapuse, ca urmare a mişcărilor de cutare ce au avut loc în timpul ultimei perioade a erei mezozoice, în cretacic. Acest fapt face ca formaţiunile să constituie la suprafaţă un mozaic, uşor de descifrat daca se cunoaşte extensiunea fiecărei unităţi.

Munţii Codru prezintă în partea de vest o structura monoclinală, cu formaţiunile dispuse longitudinal (de la N la S) şi căderi spre est. Faptul face ca în marginea de vest a munţilor să apară formaţiunile cele mai vechi, adică şisturile cristaline, formaţiuni sedimentare permiene (permianul fiind ultima perioada a paleozoicului), precum şi roci eruptive permiene-riolite (porfire cuarţifere). Peste acestea se dispune o stivă puternică de roci aparţinînd celor trei perioade ale erei mezozoice (triasic, jurasic şi cretacic), între care reţin atenţia, pentru rolul lor în crearea peisajului carstic, calcarele şi dolomitele triasice. Această structură longitudinală este constantă pentru toată marginea de vest a masivului, din marginea de nord, de dincolo de Crişul Negru, pînă aproape de valea Crisxului Alb.

Spre est, succesiunea de formaţiuni paleozoice şi mezozoice se repetă într-o altă unitate tectonică superioara, astfel ca peste formaţiunile cretacice ale primei unităţi se dispun — tectonic — formaţiuni paleozoice ale celei de a doua. În această unitate, la elementele litologice menţionate se adaugă o puternica formaţiune eruptivă permiană de bazalte. În sfîrşit, pe marginea de est a masivului apare o a treia unitate, la care fenomenul de suprapunere tectonică a unor roci vechi peste altele noi se repetă.

Munţii Moma prezintă aceeaşi structură de şariaj, cu diferenţa că aici formaţiunile sînt dispuse latitudinal (de la est la vest) cu căderi concentrice, ceea ce face ca formaţiunile paleozoice să apară la nord-vest şi sud, prinzînd în centru formaţiunile mezozoice. Acestea sînt constituite aproape exclusiv din calcare ce duc la dezvoltarea, aici, a unui vast podiş, Platoul Vaşcău.

Pe marginea de sud a Munţilor Moma apar formaţiuni eruptive terţiare, care nu sînt în marea majoritate decît aglomerate şi cenuşi vulcanice, fapt pentru care aici nu există aparate vulcanice ci doar platouri cu relief şters.

De jur împrejur Munţii Codru-Moma sînt înconjuraţi de depresiuni care au jucat rolul de bazine sedimentare în timpul terţiarului, aici acumulîndu-se formaţiuni detritice: nisipuri, pietrişuri, argile.

RELIEFUL

Relieful reflectă în bună măsură structura geologică a masivului. In acest sens Munţii Codru sînt constituiţi din trei culmi orientate nord-sud, separate de doua văi longitudinale prelungi. Finişul şi Tărcăiţa. Culmile corespund formaţiunilor mai dure ale celor trei unităţi tectonice, respectiv riolitelor, bazaltelor permiene şi cuarţitelor de la baza stivei de formaţiuni triasice.

Prima creastă din vest este cea mai importantă ca înălţime şi lungime. Ea se desfăşoară între vîrfurile extreme, Bălăteasa şi Izoi şi are în centru înălţimea maxima a masivului, vîrful Pleşu de 1 112 m. Ea are circa 22 km lungime şi formează un zid neîntrerupt, în care înălţimea medie este de 900 m, fapt pentru care este denumită şi Creasta

Mare a Munţilor Codru. Privită dinspre vest, din cîmpie, ea apare ca un front montan, iar dinspre est, de pe una din crestele paralele, cu aspectul semeţ al unui zid unic. Din creasta aceasta se desprind spre vest picioare prelungi ce coboară spre Cîmpia Crişurilor, separate de văi împădurite.

Deşi frontul pe care îl face Creasta Mare spre vest este impresionant (1 000 m diferenţă de nivel pe doar 5 km), regiunea este mai puţin interesantă, fiind formată din roci necalcaroase şi fără puncte de privelişte deosebite. Frumoase sînt văile prelungi, cu poieni şi păduri dese, astăzi pe cale de dispariţie. Aceste văi sînt, de la nord spre sud: Valea Mare (Mărăuşul), Botfeiul, Urvişul, Clitul (al Beliului), Hăşmaşul, Groşi (cu văile de izvoare Archişel, Albul şi Osoiul), apoi văile Bîrzeşti, Teuzul, Minezel şi Valea Neagră.

Spre nord, Creasta Mare se desface într-o serie de culmi paralele, separate de văi afluente Crişului Negru. De la vest spre est ele sînt: Şoimul, Zarzagul, Fieghiul, Hăigaşul (V, Seacă), Ormanul (denumit şi Arman), Valea Mare (a Şuncuişului) şi Finişul (denumit şi Valea Mare a Finişului). Cea din urma are un foarte lung bazin de recepţie ce formează un uluc longitudinal care corespunde cu formaţiunile mezozoice ale acestei unităţi tectonice. Calcarele nu se fac însă simţite decît în cele două capete ale crestei. In nord, între văile Fieghiului şi Hăigaşului, se află, suspendat ca o treaptă intermediară între nivelul crestei şi al văilor, un platou calcaros cu relief carstic tipic: Platoul Dumbrăviţa cu numeroase doline aliniate în văi de doline, relief haotic şi, singura peştera accesibila turiştilor, Peştera din Lunca.

In capătul sudic, pîrîul Finiş îşi are obîrşia într-o depresiune plană, o vastă păşune cu doline şi ponoare, denumită Brătcoaia. Ulucul pe care îl formează valea Finişului se prelungeşte spre sud, dincolo de bazinul văii, trecînd în bazinul văii Moneasa. La început şi aici se află o poiană, mai mică dar tot atît de frumoasa ca Brătcoaia, denumită Tinoasa, apoi limita Crestei Mari o formează chiar valea Monesei. Calcarele aparţinînd zonei Finiş — Tinoasa — Moneasa nu prezintă formaţiuni carstice subterane notabile decît în segmentul sudic, în împrejurimile Monesei se cunosc cîteva avene, în general de mică adîncime, Peştera Liliecilor şi Peştera de la Moară, inaccesibilă, fiind inundată chiar de la gură.

La est de valea Finişului urmează a doua creastă a Munţilor Codru, Văratec — Roşia, mai scurtă şi mai joasă, corespunzînd cu a doua fîşie de roci dure paleozoice, ce aparţine altei unităţi tectonice. Ea este acoperită de frumoase poieni care oferă puncte de privelişte spre bazinul văii Finiş şi spre Creasta Mare, precum şi spre est, spre Depresiunea Beiuşului şi Munţii Bihor. Creasta aceasta este limitată spre est de altă vale cu bazin larg de recepţie, Tărcăiţa, importanta arteră de pătrundere în masiv.

Valea Tărcăiţa este flancata spre est de a treia creastă, cea mai scurta, a Vîrfului Disvii (1 044 m), din care se desfac spre est picioare prelungi ce coboară spre Depresiunea Beiuşului. Prin această dispunere, văile importante din partea de est a Munţilor Codru nu mai sînt longitudinale, ci transversale, orientate est-vest, ele vărsîndu-se independent în Crişul Negru. Dinspre nord spre sud aceste văi sînt: Hinchirişul, Cusuiuşul, Crişul Văratec (denumită şi Văratecul) şi Briheni. Cea din urmă formează un uluc depresionar, orientat însă est-vest, care se continuă dincolo de cumpăna de izvoare cu o altă vale, cu aceeaşi orientare, dar care nu mai aparţine bazinului Crişului Negru, ci Crişului Alb. Este valea Moneasa, cu direcţie la început NE-SV, apoi nord-sud, împreună cu valea Briheni formează un arc de cerc ce separă Munţii Codru, la nord, de Munţii Moma, la sud.

Munţii Moma constituie partea de sud-est a masivului, lor revenindu-le circa o treime din suprafaţa totală. Elementul dominant de relief îl formează Platoul Vaşcău, vast podiş calcaros ce se întinde la o altitudine de 600-700 m şi care prezintă poate cel mai extraordinar relief carstic din ţară datorită numărului impresionant de doline şi bazine închise. Dolinele se aliniază de cele mai multe ori constituind „văi de doline", uluce longitudinale; de departe par a fi văi dar care au fundul ciuruit de pîlnii circulare, ceea ce face imposibila curgerea unei ape prin ele. Multe doline adăpostesc ochiuri de apa, mici tauri pitoreşti, formate datorită impermeabilizării versanţilor cu argila de decalcifiere, de un colorit roşu-violet. Spre vest şi sud platoul prezintă o salbă de depresiuni închise, fără cursuri de apă, ale căror versanţi sînt sculptaţi de zeci şi sute de doline.

Marginea platoului este constituită din roci impermeabile ce formează o cunună mai

ridicată. Vîrful Momuţa, de 930 m, este cel mai înalt şi el a conferit numele întregului grup. Mai la exterior relieful dezvoltat pe roci impermeabile paleozoice ia aspectul normal, cu văi mărginite de creste rotunjite. Dispunerea văilor este radiară faţă de platou: spre vest valea Rănuşa cu afluenţii săi, mai la sud valea Dezna, iar spre sud valea Zimbrului şi valea Topliţa. Spre nord platoul este mărginit de un abrupt ce cade spre valea Briheni, iar spre est de altul, mai domol, ce cade spre Depresiunea Beiuş.

Platoul Vaşcău are puţine ape permanente, toata pierzîndu-se în ponoare. Ele se găsesc pe margine: în nord valea Cohuri-Ponor, în partea central-sudică, trei văi scurte, cu ape ce izvorăsc din rocile impermeabile ale bordurii paleozoice şi care se pierd la contactul cu dolomitele (Ponoraşul, Recea şi Ponorul, ultima cu un impresionant ponor), iar mai la sud, singura vale de importanţă, ca lungime şi debit, Ţarina. Aceasta are la început un curs orientat SV-NE, apoi sud-nord şi ea foloseşte pe ultima porţiune o depresiune largă, Ţarina, sculptată cîndva de apa, dat acum seacă în cea mai mare parte deoarece apa dispare lateral într-o imensa gură de peşteră, Cîmpeneasca. Este un aven-peşteră, inaccesibil turiştilor din cauza verticalei de 35 m de la gura, extrem de spectaculoasa însă prin cascada ce se aruncă aici în gol. Apa, după un parcurs subteran de mai mulţi kilometri, iese la zi în puternicul izbuc numit Izvorul din Boiu de lînga Vaşcău.

Există pe marginea Platoului Vaşcău încă doua izbucuri interesante: cel din valea Briheni, situat în fundul unei chei impresionante şi cel, cu totul remarcabil, de la Călugări, vestit pe vremuri pentru dublă să intermitenţa. Probabil din cauza adîncirii căilor de drenaj subteran mecanismul dublei intermitenţe s-a dereglat şi astăzi asistăm la o simplă intermitenţă, cu o curgere a apei de circa 3-5 minute, separate de intervale seci de 15-40 minute, în funcţie de pluviozitate. Izbucul este declarat rezervaţie geologica naturală şi este străjuit de pitoreasca mănăstire, ansamblul fiind un interesant obiectiv turistic.

Ca vastă zonă carstica, Platoul Vaşcău nu este lipsit de cavităţi subterane. Majoritatea sînt însă avene, denumite de localnici „coşuri", cu diametru redus, dar uneori foarte adînci (157 m pe verticală la Avenul de la Faţa Miei). Ele nu pot constitui însă obiective turistice.

CONDIŢII CLIMATICE

Clima Munţilor Codru-Moma se încadrează în provincia continental-moderată, cu specific de climă de dealuri împădurite, în care se diferenţiază cîteva zone restrînse de climă de munţi mijlocii. Elementele climatice prezintă o etajare concentrică cu valori crescînde sau descrescînde, dinspre Cîmpia Crişurilor, Depresiunea Zărandului şi a Beiuşului, spre centru. Astfel, temperatura medie anuala descreşte de la 10° la 8°C; temperatura medie a aerului în ianuarie descreşte de la -2° la -4°C, iar temperatura medie a aerului în iulie, de la 20° la 18°C. Precipitaţiile (cantităţile medii anuale) cresc de la 700 la 1 000 mm, iar numărul zilelor cu îngheţ creşte de la cîmpie spre centrul masivului cu circa 20.

Munţii Codru-Moma formează în fatxa transportului vestic de aer oceanic o primă stavilă care determină ascensiunea aerului umed şi intensificarea formării norilor . Acest fapt face ca precipitaţiile să fie numeroase, iar cele torenţiale abundente. Se citează astfel averse cu intensitate de 4,60 mm precipitaţii pe minut. Totuşi, înălţimea mică a munţilor face ca efectul de stavilă să nu fie foarte puternic, astfel că al doilea baraj, pe care îl constituie Munţii Bihor, înregistrează cu mult mai puternic efectul, precipitaţiile fiind acolo cu mult mai puternice. Vara, în Munţii Codru-Moma scăderea temperaturii aerului depăşeşte 0,7° la suta de metri, iar temperatura nu trece de 22°C. Aceste valori caracterizează verile mai umede şi calde. Iernile nu sînt aspre, diferenţierea faţă de Munţii Bihor fiind netă în ceea ce priveşte grosimea şi persistenţa stratului de zăpadă. Iarna pe văi se produc acumulări de aer rece în timp ce pe creste aerul este mai cald.

Ca peste tot în Munţii Apuseni, perioada cea mai frumoasă favorabila excursiilor este luna august şi prima jumătate a lui septembrie, luna iunie oferind în schimb avantajul unei vegetaţii proaspete şi a cîmpurilor de flori.

VEGETATXIA

Elementele climatice sînt favorabile dezvoltării pădurilor de fag. Cele de fag curat (Fagus silvatica) sînt mai rare, reprezentînd o forma de pădure bătrînă, pe cale de dispariţie. In bazinele văilor Finiş şi Tărcăiţa au existat adevărate păduri seculare, cu arbori al căror trunchi depăşea 3 m în diametru. Majoritatea pădurilor din masiv sînt însă de amestec, de fag cu carpen (Carpinus betulus), în cantitate egală. Spre margini se adaugă frasinul (Fraxinus excelsior), paltinul (Acer platanoides), arţarul (Acer pseudoplatanus). In astfel de păduri vegetaţia ierboasă este reprezentată primăvara prin floarea paştilor (Anemone nemorosa), leurdă (Allium ursinum), brebenei (Corydalis cava). Vara se întîlnesc înflorite vinariţa (Asperula adorata), silnicul (Glechoma hîrsutum), şopîrliţa (Veronica montana), măcrişul iepurelui (Oxalis acetoselta), lopăţeaua (Lunaria rediviva), orbalţul (Actaea spicata) ş. a.

O altă pădure tipică este cea de stejar (Quercus sessilulora) care apare pură pe crestele formate din substrat silicios, cu sol sărac şi de mare uscăciune. Pe crestele mai înalte apar adesea grupe de mesteceni (Betula verrucosa), formînd arareori păduri compacte de mare întindere dar aducînd în peisaj o notă de eleganţa. Răşinoasele sînt rare şi apar ca arbori. Izolaţi în pădurile de amestec, mai adesea molidul (Picea abies) şi foarte rar bradul (Abies pectinata). Acolo unde există pîlcuri compacte ele sînt în plantaţii, aflate mai ales în jurul cantoanelor silvice.

Acţiunea intensă de valorificare a masei lemnoase a dus la tăieri masive pe mai toţi versanţii munţilor. Tăieturile sînt efectuate cu grija, în sistemul de tăieri succesive şi de replantări, astfel ca regenerarea pădurii este asigurată. Din păcate însă niciodată nu va mai există peisajul iniţial, cu păduri compacte acoperind integral culmile şi versanţii.

Tăieturile, foarte numeroase, prezintă şi ele asociaţii vegetale specifice, în funcţie de timpul trecut de la tăiere şi de modul în care s-a efectuat. La început tăietura, pe care mai dăinuie crăci şi uscaturi, este invadată de urzici (Urtica dioica), mure (Rubus plicatus), zmeura (Rubus idaeus), fragi (Fragaria vesca), apoi se ridica pufuliţa (Epilobium angustifolius), coada vacii (Erigeron canadensis), urzicile (Urtica dioica), diverse specii de cruciuliţă (Senecio viscosus, S. angustiiolium). Prin înălţarea arbuştilor dispar speciile ierboase şi locul îl iau socul (Sambucus nigra), socul roşu (Sambucus racemosa), bozul (Sambucus ebulus). In oricare din stadiile de regenerare străbaterea unei tăieturi de pădure este o grea încercare şi trebuie în general evitată. Din păcate lucrul nu este totdeauna posibil şi cel ce vrea să străbată Creasta Mare a Munţilor Codru va avea, în mod inevitabil, de luptat cu hăţaşurile înalte de tufăriş sau cu cele joase de mure.

Există tendinţa de replantare a pădurilor tăiate de fag din zonele înalte (creasta principala sau vîrful Dievii de pilda) cu molid, fapt care va duce în viitor la schimbarea peisajului de ansamblu, conferindu-i un aspect mai montan. In zonele mai coborîte, supuse eroziunii şi degradării, se plantează mult coniferul Duglas care, pînă să se ridice, generează desişuri aproape de nestrăbătut.

Un aspect caracteristic pădurilor îl reprezintă poienile din cuprinsul lor. Acestea sînt în general invadate de ferigi ce formează desişuri, putînd atinge şi 1,70 m înălţime. De multe ori marginea poienilor este tivită cu un şir de mesteceni.

Al doilea peisaj tipic pentru Munţii Codru-Moma, după păduri, îl constituie poienile, vaste întinderi de ierburi. Ele nu reprezintă însă adevărate goluri subalpine, neavînd altitudinea adecvată, ci zone defrişate de multă vreme şi care, prin tradiţie, au devenit locuri de fîneaţă şi păşune, ceea ce împiedică revenirea pădurii. Caracteristic în această privinţa este Platoul Vaşcău, utilizat pentru fîneaţă, ceea ce face ca în prima jumătate a verii să prezinte o extraordinară bogăţie floristică. Cositul reprezintă singura perioadă a anului cînd întregul platou se populează cu sute de cosaşi şi strîngători ca apoi să recadă în pustietate, ruptă doar de trecerea turmelor de oi cărora le rămîne platoul ca păşune.

Poienile din zonele carstice prezintă, în afara vegetaţiei ierboase, pîlcuri de arbuşti de alun (Corylus avelana), tei (Tillia cordata), măceş (Roşa canina), izolate columne de ienupăr (Iuniperus comunis). Foarte caracteristice sînt muşuroaiele ce pot forma cîmpuri întregi (de pilda în Brătcoaia) şi care nu sînt muşuroaie de cîrtiţă, ci marghile — acumulări de pamînt afinat cu o vegetaţie caracteristică de muşchi (Hypnum şi Polytrichum), afine (Vacdnum myrtilus) şi merişor (Vaccinam vitisidaea).

Platoul Dumbrăviţa, singurul populat permanent, este cultivat cu cereale şi cartofi.

Culturi izolate se găsesc şi pe creasta Roşia, precum şi pe picioarele ce coboară din ea şi pe Platoul Vaşcău, în jurul satelor aflate aici.

Al treilea aspect caracteristic de vegetaţie îl constituie luncile rîurilor mari. In zona de izvoare din munte există vegetaţia de umezeală cu nu-mă-uita (Myosotis palustris), şopîrliţa (Veronica orchidaea), bobairnică (Veronica beccabunga), broasca apei (Potamogeton), bumbăcariţa (Eriophorum angustifolium), calce (Caltha palustris), suprafeţe întinse acoperite cu brustur (Petasites vulgaris) şi coada calului (Equisetum maximum). In zonele mai coborîte luncile sînt acoperite de arbuşti ca alunul (Corylus avellana), ctocotiş (Staphylea pinnata), jugastru (Acer campestre), soc (Sambucus nigra), călin (Viburnum opulum), încîlcite cu hamei (Humulus lupulus), curpen (Clematis vitalba) şi viţă de pădure (Vitis silvestris) şi în care măceşul (Roşa canina) şi murul (Rubus caesius) dau nota cea mai neplăcută pentru cel ce se avîntă să străbată un astfel de desiş.

Munţii Codru-Moma sînt bogaţi în flori. Pădurile sînt primăvara tapisate cu covoare de primule şi anemone; la începutul verii ştafeta o preiau fîneţele de pe platourile carstice, de o excepţională bogăţie floristică, iar toamna mai dăinuie prin poieni campanule şi genţiane. Există şi rarităţi, cantonate în cîte un loc, cum ar fi bujorul sălbatic (Peonia officinalis) din dealul cu acelaşi nume din bazinul văii Finişului şi din dealul Păcăul, apoi stînjenelul (Iris graminaea) de pe vîrful Caprei (Briheni), ghimpele (Ruscus aculeatus), din zona Moneasa, declarat monument al naturii. O altă plantă, de asemenea ocrotită şi a cărei prezenţă este un adevărat mister, este laurul (Ilex aqulfolium), plantă mediteraneana, probabil un relief din vremea terţiară, ce creşte într-o rezervaţie relativ întinsa de la Dosul Laurului din Valea Zimbrului. Planta, perpetuu verde, este denumită laur, deşi nu reprezintă faimosul laur cu care erau încununaţi eroii antichităţii.

FAUNA

Animalele ce populează Munţii Codru-Moma sînt cele obişnuite pădurilor de altitudine medie. Aici trăiesc lupul, mistreţul (în număr mare), vulpea, pisica sălbatică, căpriorul, cerbul carpatin (foarte rar), iepurele, veveriţă, viezurele, jderul etc.

Pădurile sînt pline de păsări, dintre care multe încîntă primăvara şi vara cu ciripitul lor nesfîrşit. Dintre cele mai obişnuite sînt sitarul, mierla, ciocîrlia de pădure, cucul, fluturaşul de stînca ş.a.

Pîraiele sînt bogate în peşti: păstrăvul, mreana, cleanul, scobarul, zglăvoaca fiind speciile cel mai des întîlnite.

Nu sînt semnalate animale periculoase, cum ar fi vipera cu corn (Vipera amodythes) sau scorpionul.

LOCUITORII ŞI ACTIVITĂŢILE UMANE

Spre deosebire de Munţii Bihor şi de Munţii Metaliferi, puternic populaţi pînă adînc în munte, Munţii Codru-Moma au aşezările permanente doar în zonele periferice, în bazinele înconjurătoare. Aceste aşezări dau ocol masivului, fiind amplasate, aproape în toate cazurile, la ieşirea rîurilor din munte. Există foarte puţine aşezări permanente situate chiar în interiorul munţilor. Intre acestea este satul Codru (de la care se trage numele grupului de munţi), situat pe un afluent al văii Şoimu. Tot în zona nordică se găseşte satul Durnbrăviţa de Codru, amplasat pe platforma carstica căreia i-a conferit numele. In partea estica a masivului, satele Tărcăiţa şi Briheni sînt situate relativ adînc în munte, pe văile respective. Platoul Vaşcău are, de asemenea, cîteva aşezări permanente, situate mai ales spre marginea nordica şi estică: satele Goleşti, Cîmp-Moţi, Cîmp, Ponoare.e şi Izbuc. In sfîrşit, în partea sudica a masivului aşezările pătrund adînc de-a lungul văilor Dezna şi Moneasa, pe cea din urma aflîndu-se şl renumita staţiune balneara Moneasa.

In afara acestor aşezări permanente, munţii cunosc o populare temporară datorită utilizărilor economice. Pe primul loc se afla cele legate de fondul forestier, începînd cu canioanele silvice pînă la punctele de exploatare a pădurii, în permanentă mutare, cu numeroase construcţii folosite sau dezafectate, rămase în zona fostelor parcele. In al doilea

rînd vin ocupaţiile legate de creşterea animalelor. In cadrul bazinului hidrografic al pîrîului Finiş se găsesc astfel de aşezări temporare ocupate numai în timpul cositului şi pentru iernatul vitelor mari. Unele dintre aceste aşezări au tendinţa să se permanentizeze formînd nuclee de cătune. Tot legat de creşterea animalelor există stîne, unele foarte mari ca în Brătcoaia sau în Tinoasa. Despre via activitate din timpul cositului pe Platoul Vaşcău am amintit anterior, dar ea se regăseşte şi în bazinul Finişului sau în alte locuri.

O ocupaţie, mai puţin activă acum, dar cu vechi tradiţii, este mineritul. Vechile cuptoare de redus minereul de fier de la Moneasa şi din valea Deznei, datînd din secolele trecute, atestă acest fapt. Astăzi se execută doar lucrări de explorare geologică pentru minereuri neferoase în diferite puncte. In schimb, o foarte vie activitate este cea legată de exploatarea calcarelor. Cariera de marmură de la Moneasa este foarte modernă şi constituie un interesant obiectiv turistic. In aceeaşi măsură sînt carierele de la Cărpinet şi cele în curs de dezvoltare de la Cîmp-Moţi şi Vaşcău. O vie activitate este dusă în domeniul fabricării varului, cu o puzderie de cuptoare de ars în partea de est a Platoului Vaşcău, activitate dăunătoare deoarece duce la degradarea peisajului prin exploatări de calcare de mici dimensiuni şi nesistematice, dar mai ales prin puternica poluare a aerului, ca urmare a utilizării drept combustibil a pneurilor de maşină dezafectate. In sfîrşit, tot ca exploatări de roci amintim pe cele de cuarţite din valea Crişului Negru (zona Borz - Şoimu) şi pe cele de roci vulcanice din zona Sebiş.

II. Turism

Activitatea turistică este slab dezvoltată în Munţii Codru-Moma; în ultimii ani, odată cu construirea drumurilor forestiere, au fost deschise posibilităţi de pătrundere în masiv. Faptul se face deja resimţit căci în zilele de sărbătoare se văd tot mai mulţi turişti veniţi, mai ales cu mijloace mecanice, să petreacă o zi de odihnă pe malul unei ape, într-o pajişte plină de flori. Deocamdată aceasta este tot ce poate oferi masivul căci amenajările turistice sînt încă în număr redus.

CĂI DE ACCES

Munţii Codru-Moma sînt delimitaţi pe toate părţile de drumuri naţionale şi judeţene, constituind patru artere care permit accesul în zona montană. Le prezentăm sumar mai jos cu intrările respective în trasee.

Artera nordică este constituită din drumul judeţean ce uneşte localităţile Pocola (situată pe DN 76 la km 129) şi Belfir (situat pe DJ 762 A, la 44 km de Oradea şi 61 km de Arad). Drumul este nemodernizat, încît trebuie să fie parcurs cu maşina cu mare atenţie din cauza gropilor. Este poate unul din cele mai proaste drumuri din judeţul Bihor, dar în acelaşi timp unul din cele mai pitoreşti, el parcurgînd frumosul defileu al Crişului Negru. Curse I.T.A., cu plecarea din Beiuş, circulă spre toate localităţile care fac legătura cu masivul. Drumul este însoţit şi de cale ferată (linia Vaşcău - Beiuş - Ciumeghiu - Oradea), cu staţii de oprire în toate localităţile. Pentru parcurgerea drumului auto există două variante:

a) Din piaţa oraşului Beiuş urmăm strada de ieşire spre vest, trecem podul de peste Criş, după care imediat la stînga se desface drumul spre Tărcaia (traseele 7 şl 8). Trecem de Băile Finiş (cu izvoare minerale, dar cu amenajări rudimentare) şi intram în comuna Finiş, unde se află capătul liniei forestiere ce urca pe valea Finiş (traseele 5 şi 6). Traversăm satul loaniş, după care, în satul Şuncuiş, se desface la stînga drumul forestier de pe valea Şuncuiş, apoi, dincolo de sat, drumul forestier de pe valea Ormanului (traseul 4). După stăvilarul Crişului, unde s-a format o frumoasă cascadă (loc de scăldat vara), drumul ajunge la podul de la Uileacu de Beiuş

b) A doua variantă din Beiuş urmează drumul naţional 76 spre Oradea pe 1 km, pînă

în satul Pocola, unde coteşte la stînga pe drumul nemodernizat. După 2 km trece prin satul Petrani, apoi drumul se strecoară între apa Crişului şi coasta golaşă şi abruptă a Pietrei Pietranilor pînă în comuna Uileacu de Beiuş, unde traversează un canal, apoi Crişul, întilnindu-se în malul stîng cu drumul din varianta a. Aici soseşte dinspre sud traseul 4.

In continuare drumul urmăreşte fidel malul Crişului, împletindu-şi firul cu cel al căii ferate. La 3 km aval de pod, în dreapta Crişului, se ridică frumoase stînci de calcar. Trecem prin satul Borz; în stînga noastră rămîne gura văii Hăigaşului, apoi, la o fierărie, tot din stînga noastră, vine un pîrîu pe care merită să urcăm cîteva sute de metri pentru a vedea un puternic izbuc ce iese de sub stînci verticale. La 6 km de la podul de la Uileacu de Beiuş intrăm în satul Dumbrăviţa de Codru, unde, lîngă cooperativă, la stînga, se desface un drum ce urcă pe valea Sohodol spre centrul localităţii de pe platoul carstic. Pe acest drum încep traseele 1 a şi 3. De aici înainte valea Crişului este flancată, pe ambii versanţi, de mari cariere de cuarţite, unele din ele părăsite. In următoarea localitate, comuna Şoimi, se desface la stînga (într-un cot, la un pod) un drum nemodernizat care duce spre drumul forestier Şoimi (traseele 1 b şi 2). Din Şoimi drumul, acum asfaltat, părăseşte zona muntoasă şi, trecînd prin localităţile Petid şi Cociuba Mare, ajunge la Belfir, de unde, la stînga, se întîlneşte cu artera vestică. La dreapta se ajunge după 4—5 km la Tinca, localitate cu ape termale şi frumoase amenajări balneare. De aici, prin Salonta, se poate continua drumul la Oradea, în nord, sau Arad, în sud.

Artera estică o formează drumul naţional 76 (Deva-Beiuş—Oradea) pe 51 km, între localităţile Vîrfurile (km 70) şi Beiuş (km 121). El este complet modernizat; curse I.T.A. circulă permanent; drumul este însoţit, aproape paralel, pe calea ferată Beiuş — Vaşcău. Porţiunea care ne interesează începe în oraşul Beiuş. La km 110,3 (lîngă Rieni) se desface spre vest drumul nemodernizat ce duce în satul Cusuiuş, de unde încep traseele 8 şi 9. Intre km 100 şi 105 se trece prin oraşul Dr. Petru Groza. La km 97,6 se desface spre vest drumul comunal asfaltat, ce duce în satul Şuştiu, apoi în continuare (nemodernizat) prin valea Crişului Văratec la Moneasa (traseul 18). Din el încep traseele 10 şi 11. Intre km 95 şi 93 se află oraşul Vaşcău, de unde încep traseele 12 şi 13.

In primul sat de la Vaşcău, Cărpinet, la km 93,3, se desface spre vest drumul nemodernizat ce duce la Ponoarele şi Izbuc, de unde încep traseele 14, 15 şi 16. In continuare, drumul trece Dealul Mare în bazinul Crişului Alb şi ajunge în comuna Vîrfurile (km 70); la est continuă DN 76 spre Brad; la vest se desface DJ 762, spre Arad.

Artera sudică o constituie drumul judeţean ce leagă localităţile Vîrfurile şi Seleuş (DJ 762) pe porţiunea Vîrfurile — Buteni. Drumul este în întregime modernizat. El este parcurs de curse I.T.A. cu plecarea din Brad. Paralel se află linia ferată Arad-Brad, cu staţii în localităţile de unde pornesc trasee spre masiv.

La vest de Vîrfurile se află satul Avram lancu, unde începe traseul 17. La 20 km mai departe, în oraşul Gurahonţ, spre nord, se desface drumul comunal ce trece prin satul Iosăşel (localitate celebră pentru descoperirile arheologice de unelte paleolitice) şi ajunge în comuna Zimbru. Mergînd în continuare pe drumul forestier de pe valea cu acelaşi nume putem ajunge la un remarcabil monument al naturii, rezervaţia de laur (Ilex aquifolium). La 20 km spre vest de Gurahonţ se află comuna Buteni, de unde se desface spre nord drumul asfaltat ce duce la Moneasa şi la Vaşcău (traseul 18). În continuare, DJ 762 trece în zona de cîmpie îndreptîndu-se spre Ineu. La 18 km de la Buteni, în comuna Bocsig, se desface spre nord drumul judeţean ce trece prin Belfir — Ţinea - Leş şi ajunge la Oradea (82 km), şi care constituie de fapt artera vestică.

Artera vestică o formează drumul judeţean 762 A (complet asfaltat) pe porţiunea dintre localităţile Bocsig şi Belfir. El prezintă un singur punct interesant pentru Munţii Codru—Moma, comuna Beliu, situată ia 7 km nord de Bocsig şi la 31 km de Belfir. De aici se desface un drum comunal care duce spre sud-est în comuna Archiş, apoi în satul Groşeni, de unde se continuă cu un drum forestier ce urcă pe valea Groşi pînă pe Creasta Mare a Munţilor Codru, între Vîrful Vîrfului şi Vîrful Pleşu Mic. Tot din Beliu se desface spre nord-est un alt drum comunal care, trecînd prin satul Tăgădău, ajunge la Comăneşti, unde se bifurcă; o ramură o ia spre est, trece prin comuna Hăşmaş şi se înscrie pe valea cu acelaşi nume, urcînd

pînă sub Creasta Mare a Munţilor Codru, sub Vîrful Bisericii (pe traseu o frumoasa cabană de vînătoare). A doua ramura o ia spre nord, trece prin satul Botfei şi urcă pe valea cu acelaşi nume pînă aproape de izvoarele de sub vîrful Bălăteasa (vezi traseul 1 b).

LOCALITĂŢI ŞI PUNCTE DE PORNIRE

Ca puncte de plecare pot fi luate oraşele situate la periferia masivului: Beiuş, oraşul Dr. Petru Groza, Vaşcău şi Moneasa.

Beiusxul, oraş situat în mijlocul depresiunii cu acelaşi nume, este un vechi centru de cultura românească. Situat la cca 200 m altitudine, are circa 10000 de locuitori; el este centrul turistic pentru Munţii Codru şi Munţii Bihor. Din Beiuş pleacă drumuri în numeroase direcţii: DN 76 spre Oradea şi Deva; drumuri judeţene ce fac legătura cu Salonta prin Finiş sau prin Uileacu de Beiuş; drumul ce duce în Munţii Pădurea Craiului (la Roşia sau la Peştera Meziad) sau în Munţii Bihor (la Stîna de Vale); Beiusxul are hotel, restaurant, cofetarii şi magazine, de unde se poate face aprovizionarea, precum şi staţie de benzină. Joia este zi de tîrg, cu aprovizionare bogată.

Oraşul Dr. Petru Groza este aşezat pe DN 76, tot în Depresiunea Beiuş, la 20 km sud de Beiuş, la o altitudine de circa 220 m. Centru muncitoresc în dezvoltare, cu o frumoasă concepţie edilitară, oraşul este un important punct turistic, de aici putînd urca în munţii Codru—Moma şi Bihor. Din oraş se desface DN 75 care duce la Cîmpeni, şi, în continuare, la Turda, Alba Iulia sau Brad. In oraş exista hotel, restaurant, cantină-restaurant, cofetărie şi diverse magazine.

Vaşcău, al treilea oraş din Depresiunea Beiuş şi cel mai sudic, este situat pe DN 76, la cca 250 m altitudine. Are un glorios trecut minier datorită zăcămintelor de fier epuizate încă de la începutul secolului, dar care se ridica acum graţie exploatărilor de calcar în curs de dezvoltare. Poziţia sa la poalele muntelui conferă condiţii optime pentru practicarea turismului în Munţii Moma, în special pentru vizitarea Podişului Vaşcău . Din păcate nu are dotări hoteliere, posedă însă restaurant, cofetărie, magazine bine aprovizionate şi staţie de benzină permanent deschisă. De la nord de oraş porneşte DN 75 spre Cîmpeni, iar recent s-a deschis o şosea spre Moneasa.

Moneasa, localitate şi staţiune balneoclimatică, se află în partea de sud-vest a Munţilor Moma, pe valea cu acelaşi nume, la altitudinea de circa 290 m. Staţiunea este dependentă de comuna Moneasa, care are circa 1 500 de locuitori. Renumele staţiunii l-au adus apele hipotermale (25-32°), cunoscute încă de pe vremea romanilor . Ele au determinat dezvoltarea staţiunii care dispune de instalaţii de băi, un hotel modern, vile de cazare, frumoase bazine de înot. Cazarea se poate face şi la localnici . Este o bună bază pentru excursiile din partea central-sudică a Munţilor Codru—Moma.

In zona montană nu există cabane propriu-zise: în partea de sud se află campingul de la Dezna (26 de locuri, restaurant, deschis aprilie-noiembrie), iar în partea de vest cabana de vînătoare din valea Hăşmaşului. O altă posibilitate o oferă canioanele silvice numeroase, dar pentru care trebuie obţinută o autorizaţie prealabilă de la Ocoalele silvice. Dintre acestea, cel mai bine plasate pentru practicarea turismului sînt cele situate pe văile Botfeiului, Şoimului, Ormanului, Valea Mare a Suncuiuşului, Finişului (cantoanele Huţa şi Brusturi), Tărcăiţei, Crişului Văratec şi pe Platoul Vaşcău, la Ponoraş.

De menţionat ca în Poiana Izoi, deasupra Monesei, cabana Izoiu, cunoscută ca atare de multă vreme, nu mai are regim de cabană fiind transformată în staţie meteorologică.

Marcajele. In Munţii Codru-Moma aproape nu se poate vorbi de marcaje turistice. Cîteva tentative, datorate unor unităţi de pionieri, au rămas doar bune intenţii, fără prea mare folos practic, din cauza aplicării defectuoase a semnelor (prea rare) şi fără un studiu prealabil al traseului. Pentru exemplificare menţionam marcajul banda roşie de pe traseul Moneasa - Tărcăiţa (traseul 20), şi cel cu semn bandă albastră, mai bun, ce pleacă din comuna Avram lancu, pe la Izbucul de la Călugări, la satul Ponoarele (traseul 17). In anul 1977 a început marcarea Crestei Mari a Munţilor Codru şi a accesului la ea dinspre valea Hăşmaşului (marcaj bandă galbenă).

In această situaţie, a lipsei unei organizări a turismului în aceşti munţi, ghidul de faţă vrea mai mult să atragă atenţia asupra posibilităţilor pe care le oferă şi asupra obiectivelor turistice mai interesante. Prin forţa lucrurilor el este axat mai ales pe drumuri forestiere, singurele care oferă posibilităţi de pătrundere în masiv. Ţinem însă să atragem atenţia că descrierea pe care o facem asupra acestor drumuri are valoare temporara căci ele au viaţa limitată a exploatărilor pe care le deservesc, Căzînd repede în paragină, fără a mai fi reparate, fapt care le poate face improprii circulaţiei cu autovehicule.

III. Trasee turistice

1. Creasta principala a Munţilor CodruPosibilităţi de acces: din satul Dumbrăviţa de Codru (varianta a) sau din comuna Şoimi (varianta b), ambele situate pe drumul Pocola - Belfir (artera nordică). Caracteristica traseului: traseu de creasta, fără mari diferenţe de nivel, dificil din cauza orientării anevoioase şi a tăieturilor de pădure. Traseul este în curs de marcare. Intrucît este un traseu lung îl vom scinda în mai multe sectoare; de asemenea, vom dă şi variante de coborîre.

a. Accesul prin satul Dumbrăviţa de Codru - Vîrful BălăteasaDistanta: 10 km Durata: 4 ore. Valea Crişului Negru-şcoala din Dumbrăviţa de Codru: 1 ora; şcoala din Dumbrăviţa de Codru - Cîmpul Muşatei: 2 ore; Cîmpul Muşatei - Vf. Bălăteasa: 1 oră.

Pe drumul Pocola - Belfir, la 15 km de la Pocola, se află satul Dumbrăviţa de Codru, constituit aici din cîteva case. De fapt satul propriu-zis este situat mai departe, spre sud, pe larga platforma carstica aflată la o diferenţă de nivel de 200-300 m faţă de valea Crişului. Traseul începe în dreptul cooperativei, unde se află şi staţia I.TA, la cîteva sute de metri de staţia C.F.R. Aici coboară dinspre sud un pîrîu pe a cărui vale urcă un drum. După 75 m el se bifurcă: ramura din stînga traversează firul de apă şi urcă spre partea estica a satului (vezi traseul 3); ramura din dreapta conduce în centrul satului, unde începe de fapt traseul nostru. Pentru a ajunge pe platou urcăm drumul ce urmăreşte versantul stîng al văii pe care am părăsit-o şi ieşim la obîrşia ei pe o creastă plată, dincolo de care, spre vest, se adînceşte Pîrîul Şerbanului. Drumul face un cot la dreapta, pe care îl putem tăia urcînd după stîlpii liniei electrice. Curînd apar primele case, uliţa dintre ele conducîndu-ne la şcoală. Ţinînd uliţa în sus ieşim pe un picior de deal sterp, cu iarbă firavă şi sol erodat, şi urcam pînă pe culme, unde drumul devine aproape orizontal. Ne angajăm astfel pe versantul estic al Vîrfului Pinilor, acoperit de păduri de stejar, fag şi alte esenţe (dar nu pin), avînd la stînga, sub noi, coasta deschisă şi acoperită cu fîneţe, ce lasă vederea liberă spre complicata platformă carstică ciuruită de zeci de doline. După 20 minute de la şcoală ajungem într-o şa cu poiană, dincolo de Vîrful Pinilor, de unde observăm şi faimoşii pini, în coasta vestică a vîrfului, cea care priveşte spre valea Fieghiului1 ce se adînceşte mult în munte.Din sxa, cotind uşor la stînga, urcam destul de puternic pe culmea ce mărgineşte spre est valea Fieghiului. Urcam prin pădure rară şi poieni cîştigînd înălţime, ocolim prin dreapta vîrful Zbîrcioaia şi ieşim iar într-o sxa. De aici, mergînd orizontal, sau coborînd puţin, ocolim prin stînga vîrful Culmii (denumit şi Osoiul, 737 m) şi ajungem într-o poiana prelunga ce ocupă şaua de pe culmea relativ îngusta. De aici vederea se deschide înainte, spre vîrfurile împădurite pe care le vom urca sau ocoli, dintre care reperul cel mai bun îl constituie vîrful Bălăteasa, cel mai din dreapta (sud), marcat de o piramidă trigonometrică. Un alt reper pentru identificarea acestui punct îl oferă pădurea de mesteceni din dreapta noastră şi un drum ce vine de pe partea cealaltă a culmii.

Urmăm în continuare creasta, urcînd uşor prin rarişte de pădure, ocolim un mic vîrf prin stînga (est) şi ajungem pe culme; mai ocolim un vîrf prin dreapta şi urcam ceva mai

1 Consemnată pe hartă drept Valea Pinilor.

puternic chiar pe creasta, prin pădure, pînă ieşim într-o mare poiană ce se întinde în jos spre dreapta; este Cîmpul Muşatei. In faţă avem vîrful Măgura, iar la dreapta lui, vîrful Bălăteasa (927 m). De la şcoala din Dumbrăviţa de Codru pînă aici am făcut 2 ore.

Traversăm Cîmpul Muşatei prin dreapta şi intrăm în pădure ocolind vîrful Măgura prin dreapta. Ne angajăm astfel pe versantul estic al văii Zarzagului, care se adînceşte la dreapta, trecem o culme şi tăiem coasta abruptă, pentru a ieşi într-o altă mare poiana, plină de mesteceni, Groapa Bălăteasa (cca 800 m alt.). Am ajuns în sfîrşit la poalele vîrfului rîvnit, Bălăteasa, la care însă nu duce nici un drum. Îl vom urca deci direct, pe linia de cea mai mare panta, prin pădure, nu înainte de a ne aproviziona cu apă din puternicul izvor aflat în dreapta noastră şi care este amenajat cu vălaie. Dacă nu vrem să urcăm direct fără drum, putem continua pe curba de nivel, pe deasupra vălaielor, urmînd o potecă ce traversează izvoarele văii Zarzagul, trece o culme aproape neobservată, mai face o buclă puternică pe la izvoarele văii Şoimu şi iese pe culmea Dîmbului Negru la cca 860 m altitudine, adică la mai puţin de 100 m de vîrf. Aici întîlnim varianta b. Urcăm culmea, unde o treaptă marcată de bolovani mari de conglomerate ne scoate pe vîrful Bălăteasa (927 m), acoperit de un desiş de buruieni şi de pădure tînără care împiedică vizibilitatea. O piramidă de lemn duce la recunoaşterea acestui vîrf, vizibil de la foarte mari distanţe.

b. Accesul prin valea Şoimu — vîrful BălăteasaDistanţa: 13 km Durata: 3-4 ore

Pentru cei ce au la dispoziţie maşină recomandăm accesul prin valea Şoimu, care ne scuteşte de 3 ore de traseu de creastă. Pentru aceasta urmăm valea Şoimu pînă la cantonul silvic, pe drum comun cu traseul 2. De aici mai departe drumul forestier traversează frumoase poieni care dispar după 2 km, valea căpătînd aspect de defileu. După încă 1 km drumul trece pe malul stîng; la gura pîrîului Ulmu întîlneşte un punct de exploatare forestieră (baracă unde se poate face aprovizionarea cu pîine şi conserve). Drumul trece din nou pe malul drept, unde pădurea este tăiată complet pe o porţiune, apoi urcă în pantă prin pădurea de fagi tineri, înalţi. La aproape 4 km de la baraca lăsăm în versantul drept gura unui pîrîu, apoi la încă 500 m vom fi atenţi să reperăm în versantul stîng o poieniţă de forma triunghiulară. Ea poate fi recunoscută prin faptul că deasupra ei, prin pădure, peste şaua joasă se zăreşte creasta ce mărgineşte valea. Alt semn de reper al poieniţei îl constituie faptul ca la 500 m în amonte de ea se sfîrşeşte drumul forestier. In dreptul poieniţei părăsim drumul forestier şi o luăm la dreapta pe o poteca firavă ce ne scoate în ¼ oră în şa (55 m diferenţă de nivel de urcat). In sxa ne întîmpină o plantaţie de Duglas, pe care o străbatem pe la margine, cotind la stînga. Urcînd uşor, la intrarea în pădure întîlnim un izvor, Fîntînile de Agriş, situat chiar pe culmea Dîmbul Negru. El nu se varsă însă spre valea Şoimu, ci de partea cealaltă, în pîrîul Botfei, care se află la o diferenţă de nivel de 60 m spre sud. Şi pe Botfei urca un drum forestier, ceea ce permite intrarea în traseul de creasta şi din această parte. (Accesul pe valea Botfei este favorabil celor ce vin dinspre Arad, vezi artera vestica). De la izvor urcă spre sud-est o potecă ce ţine creasta muntelui. Urcuşul, tot timpul în pădure, este la început domol, apoi tot mai abrupt, terminîndu-se după o diferenţa de nivel de 250 m în vîrful Bălăteasa (927 m).

c. Vîrful Bălăteasa - Poiana VîrfuluiDistanţa: 16 km Durata: 6—8 ore

De la vîrful Bălăteasa începem să coborîm ţinînd creasta dinspre sud-vest. Curînd întîlnim un drum pe care-l urmăm. Mergem pe el un timp aproape orizontal, apoi urcăm uşor în vîrful Prisăcarul. Pe deasupra unei plantaţii de Duglas, din dreapta noastră, avem o largă vedere spre vest (singura de altfel de pe întregul parcurs): la dreapta se află culmile împădurite ce mărginesc bazinul văii Botfeiului, larga depresiune din faţa noastră; picioarele prelungi se pierd în Cîmpia Crişurilor ce se zăreşte pînă departe la orizont, mai ales spre stînga. Din vîrful Prisăcarul coborîm, la început mai lin, apoi mai puternic, şi urcăm din nou în Vîrful lui Popa, o mica denivelare abia simţită, care ne permite brusc o vedere largă spre est datorită marii tăieturi a pădurii din versantul estic. La picioarele noastre se deschide

Groapa Mesteacănului, larga depresiune în care se adună firele ce formează mai jos pîrîul Huţa, dincolo de care zărim creasta împestriţată cu poieni, care limitează spre est bazinul văii Finiş, apoi peste ea, profilîndu-se pe cer, crestele Bihorului şi ale Vlădesei.

Trecerea mai departe constituie prima încercare de a învinge o tăietura de pădure, fapt care se va mai repeta. In principiu tăieturile se află pe versantul estic şi nu depăşesc niciodată creasta. De aceea vom încerca de fiecare dată să ne strecurăm pe versantul vestic, cît mai sus sub creastă, pentru a nu ne lăsa furaţi de vreo creasta secundara ce coboară la dreapta, spre Depresiunea Crişurilor. Procedînd astfel coborîm puternic pe lîngă tăietură pînă într-o şa adîncă, ocolim un mic vîrf (vf. Dîmboc) şi ajungem iar într-o sxa, de fapt cea mai adîncă de pe întregul parcurs (cca 725 m). De aici urcăm la stînga, pe creasta acoperită de vegetaţia deasă şi joasă, pentru a ne bucura din plin de larga vedere spre est, completată acum spre nord-est cu culmile împădurite ce se desprind din vîrful Văratec. Mergem orizontal, avînd tot timpul la stînga larga panoramă, cu grija de a ţine strict marginea tăieturii, pentru a nu fi furaţi de o culme importantă, cu drum, ce se desface la dreapta — culmea Dealul Sămulescu — care separă pîrîul Urviş (nord) de pîrîul Clit (sud). Coborîm apoi lin pe culmea principală prin pădurea curată de fag, lăsînd la stînga vîrful Urviş. Poteca buna ne conduce paşii, dar trebuie să fim atenţi la potecile care coboară la dreapta, în valea Clitului. De aceea vom ţine cît putem poteca pe curba de nivel, pe sub creastă, apoi urcăm odată cu aceasta o diferenţă de nivel de circa 100 m pînă în Vîrful Bisericii (Bisericoiu), aşezat puţin excentric, astfel încît culmea face o uşoara inflexiune spre vest. Din acest vîrf coborîm spre est prin desiş de pădure într-o sxa, din care tăietura de pădure ne permite să zărim spre nord-est acoperişul roşu al caselor de la Huţa.

Din şa urcăm destul de abrupt o diferenţă de nivel de cca 70 m pînă în vîrful Măciuca, şi el tăiat spre est, ceea ce ne oferă din nou o panoramă largă asupra bazinului văii Finiş. Aici se termină tăietura, astfel încît vederea se închide pentru moment şi orientarea devine mai dificilă. Din fericire, după un coborîş uşor urmează o porţiune orizontală prelungă, acoperită de poieni cu ferigi înalte, ceea ce uşurează orientarea; după un urcuş domol prin pădure deasa de fag tînăr ajungem pe Dealul Sasului, o culme îngustă, destul de ascuţită, presărată cu bolovani şi blocuri de conglomerate, ce formează un fel de palier orizontal la altitudinea de cca 1 000 m. După o jumătate de oră de mers pe orizontală, un urcuş abrupt printre stînci mari de gresii ne conduce în vîrful Cornilor, în faţa căruia perspectiva se deschide din nou spre est, datorită tăieturii de pădure din Dealul Pojarului, tăietura care afectează depresiunea adînca a văii care se află în faţa noastră. Coborîm pe marginea tăieturii printr-un grohotiş cu bolovani mari acoperiţi de rugi de mure, îndreptîndu-ne spre sud-vest, căci creasta face aici o inflexiune. Din şaua joasă, străjuită de o pădure de mesteceni, urcăm costiş prin tăietura de pădure spre vîrful care se ridică în faţa noastră şi al cărui versant stîng este tăiat. Este vîrful Pleşu, de 1 112 m, cel mai înalt vîrf din Munţii Codru-Moma. De pe el, sau mai bine de pe creasta cu care se prelungeşte spre sud-est, încoronată de stînci de porfire, avem o ultimă vedere largă spre bazinul inferior al văii Finişului şi spre firele de vale pe care le trimite încoace, spre creasta pe care sîntem. Un punct de reper ni-l oferă baraca forestiera de la marginea pantei şi a tăieturii de pădure. Din culmea Pleşului coborîm la dreapta de micul abrupt pe care-l fac porfirele, apoi peste stînci acoperite de tufe pînă într-o şa plată, largă, mărginită de mesteceni. O traversăm în lung, reintrăm în pădure, iar după mai bine de 100 m ajungem într-o altă şa de unde începem urcuşul spre vîrful Osoiul Mare. Deoarece pe versantul din dreapta începe o tăietură de pădure, urmăm o potecă bine bătută care se desface la stînga vîrfului şi care ne ajuta, suind costiş, să-l depăşim prin est, fără să-l urcam. Drumul străbate o pădure înaltă de fag şi ne scoate, imediat după vîrf, într-o poiană mărginită de mesteceni. (Din Vf. Pleşii pînă aici am parcurs ½ oră). Urmăm un timp creasta, la stînga, cu bolovani foarte mari, avînd grijă să urmărim semnele roşii ce delimitează parcelele de pădure. In felul acesta ajungem într-o şa joasă, aflată între vîrful Osoiul şi Vîrful Vîrfului. Pe cel din urmă îl ocolim din nou prin stînga (est), folosind o potecă bine bătută la început, care se pierde apoi într-o poiană invadată de o adevărată junglă de ferigi înalte cît omul. Acestea cedează treptat locul unei frumoase fîneţe, presărată de molizi, ce formează cel mai odihnitor peisaj din tot parcursul (Poiana Vîrfului). Poiana pe care o străbatem în lung ne scoate din nou pe creasta, la sud de Vîrful Vîrfului, unde întîlnim un drum forestier. El urcă la dreapta

noastră pe versantul de vest al Vîrfului Vîrful şi coboară în faţa noastră prin tăietura de pădure, îl urmăm; traversăm o pădure înaltă de fagi bătrîni, apoi facem un uşor cot la dreapta şi ieşim pe creastă la gol, într-o mare tăietură de pădure ce cuprinde versantul vestic al muntelui. Drumul coboară la dreapta traversînd tăietura şi conduce în satul Groşeni. El se continuă însă şi la stînga faţă de noi, unde se bifurca repede: o ramură urmează creasta şi o vom utiliza pentru continuarea traseului de creastă (varianta f); altă ramură coboară, la stînga, pe versantul de vest al crestei, în Brătcoaia, şi ea oferă o posibilitate comoda de a ajunge, fie la Moneasa (varianta d), fie la Tărcăiţa (varianta e). Vom descrie în continuare toate aceste trei variante.

d. Coborîrea la Moneasa prin Brătcoaia - TinoasaDistanţa: 8 km Durata: 2½ ore

Începem cu această variantă deoarece continuarea crestei este foarte anevoioasă şi mai ia încă 4 ore, ceea ce face ca timpul total să depăşească posibilitatea de parcurgere într-o zi, în timp ce coborîrea la Moneasa prin Brătcoaia mai durează doar 2½ ore. Recomandăm deci această soluţie ca ieşire din traseu.

Părăsim creasta principală din şaua dintre Vîrful Vîrfului şi Pleşul Mic şi începem să coborîm odată cu drumul spre sud, tăind coasta Dealului Pleşului Mic. Un coborîş prelung, un cot la stînga, unul la dreapta, un nou coborîş prelung spre sud, apoi cîteva serpentine scurte ne scot în versantul vestic al vastei depresiuni Brătcoaia ce se întinde în faţa noastră. O mare păşune, presărată de mii de muşuroaie, oferă neaşteptată privelişte odihnitoare a unui şes, cuibărit între culmi mai înalte, împădurite, suspendat faţă de larga depresiune a văii Finişului ce se deschide spre nord şi a cărei obîrşie se află aici.

Drumul bun şi bine trasat pe care am venit traversează un vechi debleu al fostei căi ferate forestiere, astăzi dezafectată, coteşte uşor la dreapta, traversează un pîrîu şi din nou vechea linie C.F.F., acum în rambleu, şi se îndreaptă spre nord. Reţinem rambleul, căci aici începe traseul spre Tărcăiţa (varianta e). Drumul vizibil urmăreşte marginea vestică a poienii, îndreptîndu-se pe curba de nivel spre sud. O cruce înaltă de lemn ce rămîne în dreapta drumului şi două stîne, din care cea de-a doua este o casă trainică, constituie indicii că sîntem pe calea cea bună.

După circa 15 minute de la intrarea în poiană, drumul trece prin lăstăriş de pădure tînără, traversează un pîrîu şi intră în pădure înaltă. Drumul, foarte noroios la început, după 10 minute coteşte la stînga şi intră pe o culme plată ce desparte cele doua depresiuni marcante, Brătcoaia, la nord, aici împădurită, şi Tinoasa, la sud. Coborîm în cea din urmă, ţinînd una din numeroasele poteci ce se lasă de pe creastă, la dreapta. In 10 minute ajungem astfel la marginea unei frumoase poieni orizontale, alungită spre sud, denumită Tinoasa, pe care o traversam în lung în alte 10 minute. Indiferent cum o luam, drumul pînă la sfîrşit este barat de drumul forestier Izoi. Pentru a ajunge de aici la Moneasa avem mai multe posibilităţi.

Putem coborî chiar pe drum, în care caz o vom lua la stînga şi vom avea grija să ţinem necontenit ramura din dreapta. Aceasta chiar la ieşirea din Poiana Tinoasa, cînd, trecînd pe lînga o vărărie, lăsam la stînga un drum ce urcă uşor, care este capătul traseului 21. Drumul nostru se înscrie în versantul unui picior de munte, coteşte la stînga şi ajunge în valea Megheşului, pe care o urmează apoi necontenit în aval, tot timpul în versantul stîng. După circa 1½ oră de la Tinoasa ajungem în staţiunea Moneasa (vezi şi traseul 20 în sens invers).

Mai scurt, dar mai dificil ca orientare, este drumul direct la Moneasa, pe culmea dintre pîraiele Megheş şi Valea Băilor. Intrarea în el o găsim după ce traversăm drumul forestier, în dreptul vărăriei, unde se desface un drum secundar care se înscrie în coasta unui mamelon proeminent, Dealul Mare, pe care drumul forestier îl ocoleşte prin dreapta, pe curba de nivel, iar noi, cu poteca, prin stînga. După 10 minute l-am depăşit; din dreapta coboară un alt drum, despletit în mai multe şanţuri de şiroaie. Cu potecile unite intrăm în pădure, coborîm destul de puternic pînă într-o şa cu poiana presărată cu fagi bătrîni. Sîntem aici pe o culme lată care formează cumpăna de ape între Megheşul Sec, la stînga, şi o vale de doline, la dreapta. Coborîm în continuare pe linia de cea mai mare panta, la început în pădurea mică, apoi pe liziera pădurii mari, ce rămîne la dreapta, şi poiana la stînga. La altitudinea de 540 m

lăsăm la dreapta, lînga poteca, avenul Izoiul Mare. După o ultima poiana plată, poteca intră definitiv în pădure şi coboară, ţinînd strict culmea, pînă în parcul staţiunii Moneasa. De la vărăria din Izoi pînă la Moneasa am parcurs 45 minute (vezi traseul 21 descris în sens invers).

e. Coborîrea prin Brătcoaia la ŢarcăiţaDistanţa: 18 km Durata: 4 ore

Coborîm din creasta principală în Poiana Brătcoaia, unde intersectăm rambleul fostei linii ferate înguste. Îl urmăm înainte (nord), traversăm cu el poiana în lat şi intrăm într-un debleu adînc tăiat în calcare. Avem grijă să urmăm fosta linie ferată înainte, fără a ne lăsa amăgiţi de ramificaţiile ce se desfac la stînga. Traversăm un pîrîu unde lipseşte podul căii ferate, apoi, la 15 minute din Poiana Brătcoaia, începem să coborîm pe linia de cea mai mare panta, ieşind într-o vasta poiană. Este Şesuţa, străbătută de un firav pîrîu, pe care de fapt l-am însoţit încă din Poiana Brătcoaia, sus, în versantul său drept. În poiană întîlnim drumul forestier Tărcăiţa ce însoţeşte valea Şasa, pe malul drept, apoi pe cel stîng şi din nou pe cel drept. El începe să se deniveleze de patul pîrîului, rămînînd în versantul drept pe care-l taie costiş, apoi face un cot puternic la dreapta şi coboară în valea Ripoasa, de fapt obîrşia văii Tărcăiţa, la o baracă forestiera, unde întîlnim şi traseul 21. (Din Poiana Brătcoaia pînă în valea Tărcăiţa, circa 1 oră). In continuare spre Tărcăiţa vezi traseul 7 (descris în sens invers), încă 3 ore.

f. Poiana Vîrfului - vîrfurile Pleşul Mic şi Izoiu - MoneasaDistanţa: 10 km Durata: 4 ore

Porţiunea de creastă din Poiana Vîrfului pînă pe muntele Izoiu este dificilă din cauza unei vechi tăieturi de pădure, care acum este înlocuită de lăstăriş sxi hăţiş aproape de netrecut. De aceea nu recomandam parcurgerea acestei porţiuni. Totuşi, pentru turiştii care vor să parcurgă integral creasta Munţilor Codru o prezentăm în continuare.

Din şaua văii Groşi (cca 980 m alt.) urmăm drumul de exploatare spre sud pînă ce se pierde într-o tăietură de pădure recentă, care ocupă integral creasta. Urcuşul este dificil, mai ales din cauza vrejilor de mure ce fac un covor inextricabil, prin care calci anevoie. După 15 minute de urcuş sîntem în vîrful Pleşul Mic de 1 090 m, împădurit, după care coborîm prin pădurea rară de mesteceni cu ferigi mari, apoi culmea se îngustează şi este acoperită de un desiş de fagi foarte tineri cu ferigi prin care de abia străbatem. Traversam în continuare o pădure înaltă, în care o doborîtură cu trunchiuri transversale ne îngreuiază înaintarea şi ieşim la vest în şaua Văii Rele (Teuzul) cu tăietură proaspătă.

Din şa urcăm greu, printre rugi de mure ce fac un covor compact străbătut de o vagă potecă, la un prim vîrf, marcat de blocuri de cuarţite. O fostă poiană, cu iarba înaltă ce maschează un grohotiş de blocuri de stîncă, ne conduce la un al doilea vîrf, marcat de cîteva trunchiuri de pomi arşi şi uscaţi rămaşi în picioare, apoi culmea îngusta, acoperită de iarbă, ne conduce la un al treilea vîrf, cel mai înalt. Este vîrful Izoiu de 1 098 m, încununat de strate de gresii cuarţitice. Vederea de aici este cuprinzătoare şi extrem de frumoasă: spre nord zărim la orizont primele vîrfuri ale crestei principale, pe care am venit, dintre care recunoaştem vîrful Bălăteasa cu tăietura de pe vîrf, unde se află şi piramida de lemn. Mai la dreapta se deschide vastul bazin al văii Finişului, cu obîrşia în larga Poiana Brătcoaia ce se aşterne pînă la picioarele noastre, străjuită pe dreapta de creasta Văratecului, presărată cu poieni. Spre nord-vest se impune cocoaşa dublă a vîrfului Dievii. La dreapta, jos, zărim bazinul împădurit al văii Moneasa, cu peretele de calcar din valea Viezuroi, iar mai la dreapta cîteva vîrfuri teşite cu poieni marchează Platoul Vaşcău, dominat spre nord-est de vîrful împădurit al Momuţei. Pe întreaga latură de vest zarea este închisă în ultimul plan de succesiunea de creste ale munţilor Pădurea Craiului, Vlădeasa şi Bihor, din care, pe vreme senină, putem recunoaşte cele mai mici detalii. Spre vest vederea este tot atît de cuprinzătoare, dar mai puţin interesantă căci dincolo de picioarele prelungi ale crestei pe care sîntem, se aşterne pînă la orizont Cîmpia Crişurilor, mostră de pictură cubistă cu suprafeţe rectangulare diferit colorate.

După ce am admirat priveliştea, începem coborîşul spre sud printr-un hăţiş

inextricabil de rugi de mure cît omul, pădure tînără şi lăstăriş, pe care trebuie să le învingem cu stoicism, ţinînd creasta, pentru a nu ne lăsa furaţi de pădurea îmbietoare din dreapta, prin care riscăm să ajungem prea jos. Din fericire porţiunea dificilă se termină curînd, căci urmează o frumoasă pădure rară cu iarbă, apoi din nou desiş pe creasta bine marcată; urmează o pădure de fagi înalţi cu cărări vizibile, ce se curmă într-o zonă despădurită prin doborîtură de vînt şi cu covor de rugi de mure. O lungă porţiune orizontală prin poiană ne mai lasă să respirăm, dar curînd pătrundem într-o junglă de ferigi mari presărată cu pîlcuri de mesteceni tineri. De aici intrăm pentru puţin timp într-o frumoasă pădure de fag ce ocupă versantul din dreapta, apoi o nouă junglă de ferigi ne conduce într-o sxa. Un scurt urcuş prin covorul de mure ne scoate pe creasta plată, ocupată de pădure liniştita, iar după circa o ora de la plecarea din vîrful Izoiu ieşim într-o ultima tăietura de pădure ce ocupă întregul versant estic al crestei şi care ne permite o vedere largă asupra bazinului superior al văii Moneasa, cu firele de văi ce se despletesc în marginea Platoului Vaşcău. Sub noi, pe fundul văii, apar miniatural vilele staţiunii din Moneasa, iar spre sud, poiana largă de pe valea Moneasa, de la Rănuşa şi Dezna, străjuită pe dreapta de vîrful mai proeminent, împădurit, format din roci vulcanice. Prin tăietura de pădure zărim chiar sub noi drumul forestier Izoi, la care trebuie să ajungem. Pentru aceasta mergem pe liziera pădurii, coborînd chiar pe creastă. După 10 minute ajungem la capătul drumului forestier, la altitudinea de 800 m. Timp de 5 minute drumul ţine şi el creasta, apoi se angajează pe versant făcînd un cot la stînga. Urmîndu-l traversăm o mică pădure, apoi ieşim în tăietură şi ocolim obîrşiile Pîrîului Pietros ce se lasă abrupt la dreapta, unde coboară şi un drum pe care-l putem urma pentru a ajunge jos, comod dar fără perspectivă. De aceea preferam să depăşim poteca ce o ia înapoi în jos, pentru a ajunge pe o creastă plata, cu poiană, unde drumul forestier face un uşor cot la stînga. Undeva, înainte, se află vechea cabană Izoiu, transformată acum în staţie meteorologică. Nu ajungem însă la ea ci coborîm imediat la dreapta, chiar fără potecă vizibilă, ţinînd culmea orizontală a dealului. După 5 minute culmea, tot timpul cu poiană şi arbori izolaţi, începe să coboare. Se schiţează un drum care urmează versantul abrupt pe linia de cea mai mare panta, dar se transforma într-un şanţ adînc. Din stînga vin cîteva poteci secundare, drumul nostru se transforma într-un fund de rîpă, iar la circa 30 minute de coborîş intrăm în pădure.

Drumul, acum noroios, ne conduce spre dreapta pe versant; traversam un mic pîrîu, apoi ajungem în patul Pîrîului Pietros. Lăsăm firul de apă la stînga şi drumul, acum bine marcat şi carosabil, ne scoate la primele case din Moneasa; o luam pe strada pavată ce trece pe lîngă poştă şi ajungem la drumul asfaltat.

2. Valea Şoimu - Cantonul Şoimi — Valea ZarzaguluiPosibilităţi de acces: localitatea Şoimi pe drumul Pocola—Be.fir (artera nordică) Distanţa: 15 km Durata: 6 ore Caracteristica traseului: traseu în circuit, în majoritatea pe drumuri carosabile.

Descrierea traseului: În comuna Şoimi, din drumul asfaltat se desface un drum neasfaltat care o ia la sud, lasă pe stînga gura unei văi, apoi este flancat din nou de case. Un pod de beton traversează pîrîul Zarzagul, care vine din stîngă, pe valea căruia ne vom întoarce. După traversare, drumul coteşte uşor la stînga şi pătrunde pe gura largă a unei alte vxxi, Şoimu, cunoscută şi sub numele de Valea Nucilor.

Pîrîul Şoimu şerpuia cîndva printre versanţi acoperiţi de păduri seculare. Ele au dispxxrut şi versanţii prezintă în cea mai mare parte doar lăstăriş şi pădure tînără. Drumul nu este însă nici acum lipsit de farmec, mai ales prin frumoasele poieni ce se înşiruie în lungul văii şi oferă plăcute locuri de odihnă pentru excursioniştii de sfîrşit de săptămînă care au la dispoziţie un autovehicul. După 5 km de la intrarea pe vale o ramură a drumului se desface spre dreapta urcînd pe valea Vişagului. După încă 1 km la stînga noastră se desface o ramură a drumului ce începe să urce pe pîrîul Ruşeţu care va fi drumul nostru în continuare. Deocamdată nu îl urmăm, ci continuăm încă 300 m pe valea principală, pînă ajungem într-o poiană largă unde se află cantonul silvic Şoimi. De aici admirăm vederea în susul văii, spre dealul Bunişoara, cu frumoase poieni şi pîlcuri de copaci mori. In dreptul cantonului se desface la stînga o altă ramura de drum, inaccesibila maşinilor, care urca pe o vale pînă în

satul Codru, aşezare cu o poziţie pitorească şi care a dat numele întregului grup de munţi.De la cantonul silvic Şoimi drumul forestier continuxx pe vale încă 8 km, de la

capătul lui fiind posibilă legătura cu valea Botfei sau cu vîrful Bălăteasa (vezi traseul 1 b). După ce am făcut un mic popas în poiana de la cantonul Şoimi, loc ideal de camping cu cortul, ne întoarcem pînă la gura pîrîului Ruşeţu pe care îl urmăm în amonte, odată cu drumul de care. Acesta este tăiat destul de sus în versantul drept şi după circa 600 m şi o diferenţa de nivel de 70 m ajungem pe creasta care separă valea Şoimu de valea Zarzagului unde sînt mici poieni cu perspectivă largxx şi frumoasxx. Înainte şi uşor la stînga se zăreşte valea Zarzagului, mărginită de un mic abrupt. Putem coborî direct spre ea pe o potecă ce se desface la stingă şi care, pe o mica porţiune, urmează creasta pe care ne aflăm. Este însă preferabil să urmxxm în continuare drumul pe care am venit (practicabil pentru o maşină de teren sau motocicletă) pentru a cunoaşte pitorescul sat Codru.

Casele se găsesc chiar pe culmea dealului, care aici este plat şi larg. Drumul trece printre ele oferind necontenit priveliştea largxx spre culmile împădurite din stînga văii Şoimu, sau spre poienile cu fîneţe din dreapta văii Zarzagului. După ce am urmat drumul 800 m spre sud, el face un cot larg şi coboară în valea Zarzagului, pe care o urmează 6 km ţinînd tot timpul malul drept. La început trecem prin sat; pe stînga lunca prezintă frumoase poieni ce dispar treptat făcînd loc unei albii plină de prundiş. După două cariere de cuarţite apar primele case ale satului Şoimi unde încheiem circuitul efectuat.

3. Dumbrăviţa de Codru - Peştera din LuncaPosibilităţi de acces: din satul Dumbrăviţa de Codru, situat pe drumul Pocola-Belfir (artera nordică) Distanţa: 7 km Durata: 2 ore Caracteristica traseului: drum uşor accesibil, cu diferenţe mici de nivel

Descrierea traseului. Pe drumul Pocola-Belfir, la 15 km de la Pocola se trece prin satul Dumbrăviţa de Codru format din cîteva case. De fapt satul propriu-zis se află pe o largxx platformă carsticxx la 200-300 m diferenţă de nivel faţă de valea Crişului. Traseul începe în dreptul cooperativei, unde se afla şi staţia I.TA, la cîteva sute de metri de staţia C.F.R. Aici coboară dinspre sud un pîrîu pe a cărui vale urcxx un drum. După 75 m el se bifurcă: ramura din dreapta urcă spre centrul satului Dumbrăviţa de Codru (şcoala şi biserica), unde începe traseul 1 a. Ramura din stînga trece firul de apă sxi continuă pe malul drept al pîrîului. Urmăm această ramura şi după 15 minute, după ce am trecut de ultimele case şi sîntem printre poieni cu fîneţe, drumul părăseşte apa ce vine din dreapta noastră dintr-un puternic izbuc la care duce o potecă. Urmînd drumul mai departe începem să urcxxm uşor pe fundul plat al văii lipsită de apa, printre arături şi poieni, trecem peste lespezi de calcar şi la 15 minute de la izbuc lăsăm pe dreapta o fîntînă. De aici încep casele părţii superioare a satului Dumbrăviţa de Codru, răspîndite pe platoul carstic cu acelaşi nume. La o trifurcare a drumului continuxxm drept înainte; casele dispar şi drumul duce printre garduri vii. La următorul grup de case apare un marcaj bun, neaşteptat, linia electrica, pe care o vom urma un timp. In dreapta noastră se află o mare dolinxx şi tot la dreapta se desface o ramura a drumului care urcxx spre biserica ce se profilează pe o culme de deal. Continuăm drept înainte, înscriindu-ne în versantul drept al unei lungi văi de doline, toată acoperită de culturi sau păşuni. Urcînd uşor ajungem pe un fel de platou cu cîteva case unde drumul se trifurcă din nou. Alegem calea din mijloc, marcată de stîlpii electrici şi coborîm uşor pe puntea dintre două doline care ne ajută să traversam o a doua vale de doline, paralelxx cu prima. Urcam în versantul ei opus la cîteva case, facem un uşor cot la stînga, odată cu drumul, şi trecem printre case şi garduri vii pînă depăşim creasta. Dincolo de ea o nouă vale de doline este traversată, de asemenea, pe un pod dintre două doline şi urcxxm uşor la un alt grup de case. Lăsăm la dreapta un drum secundar, cotim uşor la stînga, depăşim ultima casă pe stînga şi ajungem pe un platou pietros şi arid. De la plecare din valea Crişului Negru pînă aici am făcut 1½ orxx.

La picioarele noastre curge pîrîul Hăigaş, dominat la est de Vîrful Borzului (556 m), prelungit la nord cu vîrful Pacău. In dreapta Vîrfului Borzului observăm o vale care brăzdează versantul opus. Este Valea Luncii, la care trebuie să ajungem. Pentru aceasta, cotind uşor la dreapta, coborîm poteca pietroasă care în 10 minute ne duce în fundul văii Hăigaşului. Chiar

în faţa noastră se află gura Văii Luncii, cu o potecă ce urmează malul ei stîng. Urcxxm puţin pe ea pînă ajungem în poienile ce oferă minunate locuri de odihnă. Trecem de o îngrăditura şi cam la sfîrşitul poienii, în malul stîng al apei, se află un izbuc. Aici poteca pe care am venit începe să urce puternic înainte, în lungul văii, iar alta urmează un afluent ce vine din dreapta noastră. Privind în versantul opus (nordic) al văii, observăm un afluent torenţial, care vine din pădure chiar în dreptul izbucului. Ne îndreptăm spre el şi descoperim uşor în versantul său gura peşterii.

Peştera din Lunca are o dezvoltare totalxx de 310 m. Ea este formată din două galerii divergente. Intrarea, de 70 cm înalţime şi 1 m lăţime, ne conduce la o pantă descendentă care ajunge într-o sala cu dărîmături. Galeria din dreapta continua descendent pe grohotiş pînă la o mare galerie transversală ce se termină bifurcat prin lăsarea tavanului. Ea este străbătută de un pîrîiaş. Din sala cu dărîmături se desface a doua galerie la stînga, şi ea descendentă, pînă ajunge la pîrîu. Acesta curge pe o galerie orizontală, sinuoasă, ce prezintă frumoase concreţiuni, din păcate în bună parte distruse. Galeria se termină într-o sală cu dărîmături unde apa iese dintr-un sifon. Deoarece parcurgerea galeriei din stînga necesită cizme de cauciuc, se poate vizita numai galeria din dreapta.

După vizitarea peşterii, pentru întoarcere putem adopta drumul pe care am venit sau putem continua pe un alt traseu. Pentru acestea, de la Izbucul din Luncă urcăm poteca care însoţeşte valea principală sus pe versant, pînă ieşim din pădure în poieni. Urcînd prin acestea uşor la stînga, ajungem la potecile ce taie versantul muntelui. Urmînd oricare din aceste poteci spre stînga ajungem într-o şa coborîtă tăiată între vîrful Ţiclu (situat la dreapta, sud) şi Vîrful Borzului (la stînga) - şaua Ceauşeasca - marcata şi de un mic lac de dolină. De aici ajungem în valea Crişului, la podul de la Uileacu de Beiuş, urmînd indicaţiile din traseul 4. De la Peştera din Luncă la Uileacu de Beiuş avem nevoie de 1 oră.

4. Uileacu de Beiuş — valea Ormanului1 — dealul Ţiclu—Păcău-Uileacu de BeiuşPosibilităţi de acces: din şoseaua Pocola— Belfir 1 km în amonte în lungul Crişului sau direct din Beiuş pe şosea prin Finiş la gura văii Ormanului (vezi artera nordică) Distanţa: 17 km Durata: 6—7 ore Caracteristica traseului: traseu de vale la dus şi de creastă la întoarcere. Se poate parcurge parţial cu mijloace auto.

Descrierea traseului. De la podul de peste Crişul Negru din comuna Uileacu de Beiuş se urmează drumul pe malul stîng, circa 1 km în amonte, pînă la gura văii Ormanului. O pancartă indică „Drum forestier V. Ormanului". Ne angajăm pe acest drum, lăsăm pe stînga un frumos canton silvic (casă mare cu etaj) şi urcăm în amonte pe malul drept al văii. Circa 2 km apa traversează frumoase poieni, apoi valea se strîmtează. In stînga noastră, în versantul drept, un mic izvor amenajat (Izvorul Sf. Gheorghe) şi o masă cu bănci, pe malul stîng (la care duce o punte), ne îmbie la odihnă, aşa cum îndeamnă şi o pancardă pusă de silvicultori.

După mai puţin de 1 km drumul trece în malul stîng, apoi după încă 1 km, în versantul drept începe o tăietură rară de pădure. Doi km mai sus valea, destul de strînsă, se deschide puţin şi în versantul stîng apar frumoase poieni. Nu pentru mult timp însă căci şi aici, după circa 1 km, versantul se acoperă de pădure. Reţinem acest punct unde se terminxx poienile căci aici vom părăsi drumul forestier, care dealtfel nu mai urcă decît 1 km, terminîndu-se anonim în pădure. Punctul în care părăsim drumul se află la 7 km de la intrarea pe vale. În acest loc drumul se află pe malul drept; în malul stîng observxxm pe liziera pădurii o firavă potecă ce urcă costiş. Urcuşul scurt (o diferenţă de nivel de 60 m) ne scoate pe creasta ce separă valea Ormanului (la est) de bazinul văii Hăigaşului (situat la vest). Imediat sub noi, spre vest, un mic grajd destinat taurilor constituie un bun reper. La dreapta creasta, destul de îngustă şi cu poiana, ne conduce în ¼ oră la un prim vîrf, ca o cupola golaşă. Este Vîrful Bujorului, din care se desfac două creste: spre nord-vest o creastă mai înaltă la început, cu pomi răzleţi şi un pîlc de pădure, care separă două ramuri ale văii Hăigaşului (Valea Seacă la stînga, de Valea Luncii, la dreapta); spre nord-est o creastă care la început este abruptă şi care

1 Consemnat pe hărţi drept Arman.

ajunge repede într-o şa joasă, împădurită. Aceasta este creasta principală, pe care o vom urma, nu înainte de a admira frumoasa privelişte spre vest şi nord pe care ne-o oferă vîrful, într-adevăr, spre vest, de la sud spre nord se succed: vîrful împădurit al Măgurii, apoi Vîrful Pinilor, sub care se întinde, la o treaptă mai coborîtă, platoul carstic Dumbrăviţa, cu numeroase doline printre care sînt risipite casele; spre nord-vest se întrezăreşte tăietura văii Crişului, străjuită de carierele de la Dumbrăviţa, iar peste ele şesul Ţării Crişurilor.

Coborîm din Vîrful Bujorului în şaua împădurită de sub el şi urcăm domol panta pleşuvă a dealului Ţiclu, cu iviri de calcare albe ce ies din iarbă. Un drum bun ne îmbie spre stînga; îl vom evita însă şi-l vom prefera pe cel care ocoleşte vîrful prin dreapta, sau vom urca direct în vîrf. De aici, la vederea largă precedentă se adăugxx priveliştea spre nord, care ne indică şi drumul de urmat: din vîrful pe care ne aflxxm se desprinde o creastă la dreapta, ce se termină spre nord într-o pantă largă cu smocuri de pădure. Dincolo, o şa foarte coborîtă face legătura cu piramida unui vîrf al cărui versant stîng este acoperit de pădure iar cel drept pleşuv. Este Vîrful Borzului (556 m), pe care-l vom ocoli prin dreapta. La dreapta lui zărim casele din Beiuş şi Depresiunea Beiuş, mărginită la orizont de culmile joase ale Pădurii Craiului. La dreapta, spre est, versantul drept al văii Ormanului, bine împădurit, ne permite să zărim peste el culmile ce mărginesc valea Finişului.

Coborîm din vîrful TXiclu la dreapta prin fîneţe şi prindem pe culme o potecă ce ne duce printre garduri vii de nuiele. Coborîm apoi spre stînga, chiar fără potecă, cu tendinţa de a ajunge în şaua Ceauşeasca, situată la obîrşia văii Cireşagului (Cereseg) şi valea Hăigaşului (la stînga). În şa o dolină cu un lac trădează substratul calcaros. Din Vîrful Bujorului pînă în şaua Ceauşeasca s-au scurs 2 ore. Din şa urcxxm costiş pantele Vîrfului Borzului, pe care-l ocolim astfel complet. Cînd ajungem în versantul lui nordic o largă vedere spre nord ne permite să observăm aşezările din Depresiunea Beiuş, adîncitura văii Crişului Negru şi dealurile ce se întind la nord de el. Coborîm faţa dealului lăsînd în stînga cîteva doline mari şi, după ce depăşim o porţiune planxx, căutăm o potecă printre tufele de mure. Chiar dacă o pierdem pe aceasta, să trecem cu curaj prin desişul de făget tînăr şi mure ca să ajungem la o treaptă inferioara a dealului, cu o potecă bine bătută pe partea dreapta. Poteca ne duce în pădure, ne scoate apoi de cîteva ori prin poieni, coborînd încontinuu domol. Din stînga mai vin şi alte drumuri, noi vom ţine însă direcţia nord şi cu cîteva serpentine în pădure ajungem jos, trecem pe lîngă o lutărie unde se fac cărămizi şi, mergînd în lungul albiei unui pîrîu firav, ajungem în malul Crişului Negru, lînga podul mare din Uileacu de Beiuş. Din şaua Ceauşeasca pînă la Crişul Negru am făcut 2 ore.

5. Valea Finişului — Groapa Bălăteasa — Poiana BrătcoaiaPosibilităţi de acces: gara C.F.F. Finiş, situotă în comuna Finiş (vezi artera nordică) Distanţa: 22 km Durata: 8-10 ore (în funcţie de mersul trenului C.F.F.) Caracteristica traseului: parcurs uşor ce se efectuează cu trenul forestier şi în continuare pe jos pînă în Brătcoaia.

Descrierea traseului. Prezentăm acest traseu pentru a încuraja turiştii să facă cunoştinţa cu una din cele mai frumoase văi ale Munţilor Codru, dar care nu oferă decît posibilităţi reduse de practicare a drumeţiei, într-adevăr, pe primii 15 km valea nu are nici drum, nici potecă, ci doar un terasament de cale ferată a cărui parcurgere pe jos ar reprezentă un efort inutil. De aceea este preferabil a se utiliza trenul forestier, care circula zilnic (în afara duminicilor), plecînd din staţia terminus (comuna Finiş) pe la orele 10-12 dimineaţa. Descrierea care urmează nu are menirea să îndrume turistul, ci doar să puncteze cîteva repere mai importante de pe traseu pentru orientarea lui generalxx.

Primii 4 km îi străbatem prin comuna Finiş care se întinde mult în lungul văii. Imediat în amonte de ultimele case, în versantul drept al văii se observă un afluent. Este valea Jigău, după care se intră în pădure, apoi imediat, în amonte, linia ferată, care a fost pînă acum pe malul stîng, trece pe cel drept. Reţinem acest pod căci de aici începe traseul 6. După 2,5 km, în versantul drept coboară un alt afluent, valea Sucevii, după care pădurea se retrage de pe vale şi lasă loc unor frumoase poieni, pline de fîneţe vara şi de brînduşe toamna. Sînt poienile Mărăuş, după care pădurea revine, nu însă pentru mult timp căci în curînd poienile se

instalează definitiv. Următoarea vale pe dreapta, Mălosul, marchează primele case ce încep să împestriţeze peisajul. La cîteva sute de metri în amonte trecem de valea Bujorul, pe stînga văii, la gura căreia se află o casă, iar în poiană, un mare grajd. După o altă casă observăm în versantul drept valea Copăcişu, apoi urmează în versantul stîng Valea Iepii. Aici se află un canton C.F.F. (staţie de oprire) şi cîteva case (Valea Iepii).

La 1 km în amonte trecem de gura văii Scaiul, situată în versantul drept, cu un larg con de dejecţie, apoi valea face un unghi ascuţit, iar linia ferată un cot puternic. Urmează, tot în versantul drept, pîrîul Roşia, apoi după o porţiune mai strîmtă observxxm în versantul drept un abrupt de calcar cu un perete vertical. Este Piatra Roşie, singurul loc în care fundamentul calcaros al zonei străpunge mantia de vegetaţie. Aici se află un punct cheie al traseului, denumit La Cruce, nume dat după o veche cruce de lemn. dar care în acelaşi timp este şi o răscruce de drumuri: înainte continuă valea Finişului, la dreapta noastră (stînga văii) vine un afluent important, pîrîul Bălăteasa, pe care urcă, de asemenea, o ramură a liniei forestiere. Pînă aici am parcurs 14 km de la garxx.

O primă variantă a traseului ne-o oferă linia de pe valea Bălăteasa care ne duce, printre frumoase poieni, trecînd prin dreptul gurii văii Seci, pînă la locul numit Huţa, punctul terminus al liniei ferate (3,5 km). Aici se află Păstrăvăria Huţa, o aşezare destul de mare ce oferă posibilităţi de cazare (pe baza unei autorizaţii obţinute de la Ocolul silvic Beiuş) şi unde se pot pescui şi consuma delicioşii păstrăvi ai crescătoriei. De la Huţa ne întoarcem cu trenul înapoi sau sugerăm o posibilitate de continuare a traseului cu piciorul urmînd valea în continuare. Imediat în amonte de cantonul C.F.F. ea se bifurcă. Urmăm ramura din dreapta noastră, care şi ea, la circa 500 m, se bifurcă din nou. Urmxxm ramura din stînga noastră, destul de anevoie căci pădurea a fost recent tăiatxx. Lăsăm doi afluenţi în stînga noastră şi urcăm valea pînă la izvoare, adică circa 3,5 km de la Huţa. Ieşim astfel pe creasta principală a Munţilor Codru, la Groapa Bălăteasa între vîrfurile Bălăteasa şi Măgura, unde întîlnim un drum clar pe care putem coborî în satul Dumbrăviţa de Codru (vezi traseul 1 a).

A doua variantă din punctul La Cruce (care este de fapt traseul nostru) ne-o oferă linia C.F.F. care urmăreşte valea Finişului în continuare. Un punct marcant îl constituie gura văii Izbuc, care vine din versantul stîng. Pe valea Izbucului este tăiat un drum forestier pe care circula autocamioanele de transportat lemne, aduse aici cu decovilul. El însoţeşte pîrîul Runcului pe dreapta. Al doilea punct marcant este reprezentat de poiana largă în care se afla cantonul silvic Brusturi (8,5 km de La Cruce) unde valea se bifurca: pîrîul Brusturi continua drept înainte, spre sud, cealaltă ramură o ia la dreapta, spre vest, purtînd denumirea de Valea Ursului. Linia C.F.F. continuă pe cea din urmă încă circa 8 km.

Urmînd linia ferată trecem pe lîngă un pîlc de pădure de molid ce flanchează la stînga poiana. Aceasta se închide treptat cu pădure de amestec care nu permite nici o deschidere căci linia ferată urmează un culoar îngust de tăietură. Urcuşul este domol, în lungul firului anemic de apă. Pe parcurs întîlnim rampe de încărcare a buştenilor coborîţi mai ales din versantul din dreapta noastră unde se afla parchetele de exploatare. După 35 minute de la plecare din poiana Brusturi trecem pe lîngă un canton de exploatare forestieră situat la gura văii Pojarului ce coboară din stînga. De aici calea ferată traversează o pădure tînără, pentru ca după 40 de minute să înceapă să se rărească. Apar poieni cu pîlcuri de mesteceni şi lăstăriş şi pini mărunţi anunţînd în acest fel apropierea de Poiana Brătcoaia. Lăsăm la stînga un drum lîngxx o pepinierxx şi continuăm pe linia ferată prin poiana invadată de ferigi şi presărată cu ienuperi de forme piramidale. După încă 15 minute vederea se deschide larg în poiana marcată de doline şi numeroase marghile. Aici vom fi atenţi sxx găsim vechiul terasament al liniei ferate, acum dezafectată, care ne conduce la stînga în valea Tărcăiţa prin valea Şasă (traseul 1 e) sau putem merge înainte pentru a coborî la Moneasa (traseul 1 d).

6. Finiş — cetatea Finiş — vîrful Varatec — valea Tareaiţa

Posibilităţi de acces: din comuna Finiş (vezi artera nordică) Distanţa: 20 km Durata: 8 ore Caracteristica traseului: traseu pe creasta ce mărgineşte pe dreapta bazinul văii Finiş.

Descrierea traseului. Din comuna Finiş părăsim drumul care însoţeşte valea Crişului Negru şi urmam valea Finişului în amonte, pe una din uliţele de pe stînga sau de pe dreapta văii. După 4 km, trecem de ultima casa şi urmăm prin poieni linia C.F.F. situată pe malul stîng, apoi prin pădure; depăşim gura pîrîului Jigău, care coboară din versantul drept şi trecem podul liniei ferate. În dreptul podului, care ne trece pe malul drept, în versantul drept al văii Finiş se zăreşte o poteca ce suie pieptiş. Este cea care ne va duce pînă pe vîrful dealului, la cetate. Ea urcă la început puternic, apoi întîlneşte un drum mai lat ce vine din stînga. Cu mici serpentine, încontinuu prin pădure de fag şi stejar, după 45 minute poteca iese la gol, ocolind prin dreapta vîrful dealului. O părăsim pentru o clipă şi urcăm pieptiş versantul la stînga pînă în vîrful colinei unde se află ruinele cetăţii.

Cetatea Finiş este o fortăreaţa, atestată documentar din secolul al Xlll-lea (1244). Ea a fost ridicată pentru apărarea drumului aurului ce venea din valea Arieşului, într-un punct strategic de unde domina defileul Crişului Negru, deci intrarea în Depresiunea Beiuş. Legenda spune ca aici a fost găzduit şi Mihai Viteazul în drumul spre Viena din anul 1599. Din mîndra fortăreaţxx, dărîmată de austrieci în secolul al XVIII-lea, după ce a fost folosită în 1711 de ţăranii răsculaţi, nu mai există astăzi decît un fragment de zid de 15 m înalţime şi alte cîteva resturi, înconjurate de un şanţ de apărare. Locul plat din incinta fostei cetăţi este ocupat de un pîlc de mari stejari ce oferă un plăcut loc de popas. (Cei ce vin pînă aici în excursie să se aprovizioneze cu apă, locul fiind complet lipsit de izvoare).

De la ruinele cetăţii coborîm înapoi la potecă şi o urmăm spre stînga, în coborîş uşor costiş (5 minute), pînă ajungem pe o creastă orizontală, relativ îngustă. O parcurgem spre sud şi începem să urcăm, odată cu ea, printr-o splendidă pădure de stejar, rară şi foarte curată. Poteca firavă pe care o urmăm urcă constant panta de 30°. In stînga noastră, dincolo de adîncitura văii Jigău, se ridică vîrful Iermarul (814 m), marcat de o piramidă topografică, un bun reper pentru noi, mai ales în ce priveşte înălţimea căci la nivelul ei va trebui să ajungem şi noi. Pentru aceasta urcăm prin pădure circa ½ orxx, pînă ieşim la o poiana prelungă (cca 650 m alt). O străbatem urcînd pe linia de cea mai mare pantă, cotim uşor la dreapta, apoi intram din nou în pădure la capătul ei de sus. Urmează o porţiune de pădure rară şi înaltă prin care urcam uşor, pînă ce ieşim la o nouă poiană, ce ocupă de asemenea creasta. O traversăm şi pe aceasta pe linia de cea mai mare pantă şi, cotind uşor spre stînga, prin pădurea care urmează, ajungem pe creasta principală, dispusă transversal (cca 760 m alt), pe care se aşterne un drum mai lat.

Urmăm la stînga drumul de creastă, lăsînd pe versantul drept o plantaţie de pini presărată cu mesteceni. Poteca coboară uşor pe lîngă marginea plantaţiei, apoi urca domol prin pădurea rară. Ieşim într-o poiană, o traversam, mai trecem un pîlc de pădure şi ieşim definitiv la gol pe o spinare lată care se întinde spre est. Drumul nostru ne va duce de aici direct spre sud, din nou prin pădure, dar pentru moment ţinem creasta golaşă pînă pe cupola largă, înierbată, a vîrfului Văratec (827 m) ce se ridică puţin în faţa noastră. De pe el se deschide o frumoasă privelişte circulară: spre nord zărim, de la aceeaşi înălţime, piramida de pe vîrful lemnarul; spre est pantele împădurite de la picioarele muntelui Văratec; spre sud-est, dincolo de adînca depresiune a văii Tărcăiţa, se ridica vîrfurile teşite ce o domină (Bălănescu şi Clăptescu), culminînd cu bastionul întunecat, cu două cocoaşe, a Vîrfului Dievii; spre sud, în prelungirea crestei pe care ne aflăm, o succesiune de poieni îmbietoare constituie itinerarul nostru în continuare. De la Cetatea Finiş pînă aici s-au scurs 2 ore.

Din vîrful Văratec ne întoarcem pe creastă circa 200 m, pînă la marginea poienii şi intrăm în pădure, la stînga, coborînd uşor. Căutam să prindem culmea care se lasă spre sud şi o urmăm prin pădurea de stejar. Aceasta este cumpăna de ape dintre bazinul văii Finiş, situat la dreapta noastră (vest) şi bazinul văii Tărcăiţa, de la stînga (est), care se întinde pînă aici cu un afluent, Valea cea Mică. Creasta pe care coborîm devine orizontalxx, largxx, şi poartă un drum de căruţă, îl urmăm printr-o splendidă pădure de stejar. El urcă şi coboară uşor, apoi un urcuş mai pieptiş ne scoate la gol. In faţxx o casă ne arată că sîntem în locul numit La

Furcitura. Jos sub ea, la stînga, la limita pădurii, un izvor reprezintă singura posibilitate de aprovizionare cu apxx.

De la casxx urmxxm o poteca clară ce ţine puţin versantul drept al culmii, traversăm un pîlc de pădure şi ieşim din nou în poiană. Trecem peste un mic dîmb şi ajungem la o încrucişare de drumuri; din dreapta urca de pe pîrîul Scaiul (afluent al Finişului) un drum ce traversează creasta şi coboară spre stînga. El trece pe lîngă cîteva case şi taie versantul nordic al vîrfului Gorul, culminaţia unui picior ce se desprinde din creasta principală şi se îndreaptă spre est despărţind doi afluenţi ai văii Tărcăiţa: Valea cea Mică la nord şi Valea Groşi la sud. Poteca de pe Corul oferă o posibilitate de coborîre directa în valea Tărcăiţa în circa o oră.

Pentru a continua itinerarul pe care ni l-am propus vom lăsa la stînga drumul pe Gorul trecînd pe lîngă o casă situată chiar pe creasta orizontală. Dincolo de ea drumul cel mare şi clar intră în pădure şi se înscrie în versantul vestic al crestei. Nu-i vom urma însă căci el ne conduce în valea Runcului, afluent al Finişului. Vom urca aşadar pe linia de cea mai mare panta prin pădure, destul de pieptiş, pînă ce ieşim la gol în Vîrful Roşia (812 m), marcat de un punct trigonometric. De aici vederea este frumoasă spre est, spre valea Tărcăiţa, dominată de pieptul abrupt al Vîrfului Dievii, ce se ridică acum chiar în faţa noastră (din vîrful Văratec pînă în vîrful Roşia, 1½ oră).

De pe marginea platoului ce încununează vîrful avem o vedere spre sud şi asupra traseului de urmat în continuare: în depărtare zărim o creastă plată, cu largi poieni, joasă în raport cu punctul în care ne aflăm şi cu cîteva case. Ca să ajungem acolo coborîm uşor spre stînga, nu direct pe culmea cea mai mare cu poiană, pe care o lăsam la dreapta. Intrăm în pădure şi căutam o potecă ce ne scoate pe o culme orizontală pe o mică porţiune. O străbatem, avînd grijă ca în momentul în care se bifurcă să ţinem ramura din dreapta, pe lîngă liziera pădurii, nu cea dezgolită din stînga cu mici culturi de cartofi. In felul acesta lăsam la stînga obîrşia unei văi ce coboară spre valea Tărcăiţa. După 20 minute din vîrful Roşia ajungem în punctul cel mai coborît al crestei, acoperit de pădure înaltă. Mergem pe orizontală, apoi începem să urcăm domol prin pădurea înaltă de fagi. După puţin timp ieşim la gol în vasta poiană pe care am văzut-o din vîrful Roşia, loc marcat de o casă pe stînga, situată la liziera pădurii; urcăm uşor prin marea păşune ce se întinde la dreapta, avînd o frumoasă vedere asupra bazinului văii Finiş, pe care îl cuprindem aproape integral, ca şi asupra crestei principale a Munţilor Codru, ce se ridică de cealaltă parte. Din vîrful cel mai înalt continuăm să cotim uşor la stînga, avînd creasta acoperită de pădure la stînga şi cu păşune pe dreapta, mai intrăm pe mici porţiuni în pădure şi coborîm apoi uşor într-o şa prin care trece un drum. El ajunge aici făcînd legătura dintre valea Finiş (cantonul Brusturi), la dreapta (vest) şi valea Tărcăiţa, la stînga (est). Putem coborî pe aici comod în valea Tărcăiţa urmîndu-l prin larga tăietură de pădure, trecem pe lîngă o casă şi continuăm pe firul unui vîlcel care a fost utilizat ca scoc pentru lemne. Curînd ajungem la capătul de sus al unui drum forestier care ne duce după 3 km în valea Tărcăiţa, puţin în amonte de cantonul silvic. Acest drum este indicat de o săgeată pe care scrie „Drum forestier Valea Chicerii".

Drumul pe valea Chicerii oferă ultima posibilitate de coborîre de pe creastă în valea Tărcăiţa, deoarece aceasta coteşte aici spre stînga puţin, dar apoi puternic spre dreapta, flancînd un afluent al Tărcăiţei, valea Şasă. O vom urma în continuare dacă vrem să coborîm la Moneasa. Pentru aceasta, din şaua Chicerii urcăm pe lîngă o cultură de cartofi, intrăm în pădure şi urcăm lin timp de 15 min., lăsînd la stînga o creastă defrişată, uşor de identificat căci are versantul nordic tăiat complet. După puţin timp ajungem la marginea unei alte mari tăieturi ce se întinde pe versantul din stînga noastră. După ce trecem de ea reintrăm în pădurea în care drumul urmează un culoar, un fel de poiană alungită ce ţine creasta. Drumul urcă şi coboară domol vreo doua vîrfuri plate, apoi la stînga pădurea dispare făcînd loc unei întinse păşuni în timp ce la dreapta, pe creastă, se află liziera pădurii. Păşunile duc în jos pînă în valea Şasă pe care o vedem şerpuind domol. Drumul nostru se înscrie în versantul stîng, ţine curba de nivel şi intră apoi în tăietura de pădure în care poteca este bine vizibilă. Un ultim coborîş mai accentuat ne scoate în marea poiana Brătcoaia, marcată de doline, unde întîlnim terasamentul vechii linii ferate forestiere ce vine din valea Finiş. Prin poiana Brătcoaia putem ajunge la Moneasa urmînd indicaţiile din traseul l d.

7. Valea Tărcăiţa - Poiana Brătcoaia — MoneasaPosibilităţi de acces: din şoseaua Beiuş-Finiş (vezi artera nordică) se desface imediat, după podul de peste Criş, drumul comunal (în curs de asfaltare) ce duce în comuna Tărcaia (3 km) şi de aici în satul Tărcăiţa (5 km). Distanţa: 22 km (10 km pînă la bifurcaţia Rîpoasa + 6 km la Brătcoaia + 6 km la Moneasa). Durata: 6 ore (integral cu piciorul) Caracteristica traseului: în cea mai mare parte traseul urmează şoseaua forestieră, apoi terasamentul vechi de cale ferată şi poteci.

Descrierea traseului. Drumul de la Tărcaia la Tărcăiţa (semiasfaltat) urmează la început terasa văii Tărcăiţa, apoi se angajează odată cu aceasta într-un defileu pitoresc tăiat în gresii cuarţitice gălbui, după care deschiderea largă în care este cuibărit satul Tărcăiţa este surprinzătoare. De la biserica din Tărcăiţa se desface la stînga (est) o posibilitate de a vizita Rîpele Mierag (traseul 8).

După ce am traversat satul Tărcăiţa lăsăm pe dreapta o carieră de calcar, flancată de un pîrîu, apoi, pe aceeaşi parte (vest), vine o vale mai importantă, Valea cea Mică. Urmează o porţiune cu o frumoasă poiana în luncă, unde drumul trece în malul drept. Aici coboară un pîrîu cu panta mare, la gura căruia soseşte o potecă ce vine dinspre şaua Bălănescu şi vîrful Clăptescu (traseul 9). Valea face un cot în unghi drept, unde se află, în talveg, între şosea şi rîu, un puternic izbuc (peste apă, în faţa lui se găseşte o casă). După cot valea este flancată de bancuri abrupte de calcare dolomitice, apoi drumul traversează apa.

Lăsăm în dreapta cîteva stînci mari din conglomerate ce străjuiesc gura văii Corni, apoi depăşim gura văii Groşi. Drumul traversează apa în versantul drept trecînd din nou prin frumoase poieni. În versantul stîng coboară pîraiele Roşia şi Chicera, pe ultimul aflîndu-se şi un scurt drum de exploatare forestiera, între pîraie se află cantonul silvic Tărcăiţa. Ceva mai sus trecem pe lîngă o baracă forestieră, unde se desface un drum la stînga, în urcuş puternic. Poienile dispar şi drumul duce printre versanţi defrişaţi. La circa 1 km de la baracă drumul se bifurcă în dreptul unei case; drept înainte pe vale drumul urmăreşte Valea Rîpoasă, oferind o posibilitate simplă de a se ajunge la Moneasa (traseul 21). Pentru a vizita frumoasele poieni Brătcoaia şi Tinoasa noi vom urma drumul din dreapta ce face un cot puternic şi începe să urce pe versant. După ce a cîştigat înălţime poteca coteşte la stînga şi se înscrie pe versantul drept al pîrîului Şasa, se înalţă mult, astfel că ajunge curînd la nivelul şoselei, ce continuă orizontal în lungul ei.

Trecem în malul stîng, apoi din nou în malul drept (podul este rupt, astfel că numai automobilele de teren pot trece). De aici valea se lărgeşte mult, este plată şi cu frumoase păşuni, în locul cel mai larg al poienilor, unde este o confluenţă de pîraie (drumul forestier mai continuă de aici circa 200 m pe pîrîul din stînga cum privim în faţă), părăsim drumul şi urcăm pe linia de cea mai mare pantă dîmbul dintre pîraie. La capătul poienii, cînd să intram în pădure, observăm un drum ce brăzdează panta orizontal. Este de fapt un vechi terasament de cale ferată forestieră, îl traversăm, continuam să urcăm şi ajungem la un al doilea drum pe care îl urmăm la dreapta. Intrăm cu el într-o pădure tînără, traversăm un pîrîu unde podul este rupt şi avem grijă să ne aflăm tot timpul pe versantul drept al pîrîului ce curge jos, nu la prea mare distanţă. Trecem printr-un debleu tăiat în calcare bine stratificate şi, după circa 30 minute de la părăsirea drumului, ieşim în Poiana Brătcoaia.

Traversăm poiana pînă în versantul ei vestic şi ne îndreptăm spre stînga (sud), trecînd pe lînga stînele situate aici. Intîlnim astfel poteca ce coboară la Moneasa. In continuare urmăm traseul 1 d, şi după cca 1½-2 ore sîntem în staţiune.

8. Rîpele MieragPosibilităţi de acces: drumul comunal Tărcaia—Cusuiuş, care urmează valea Crişului Negru pe stînga, trece prin satul Totoreni (3 km de la Tărcaia, 2,5 km de la Lazuri de Beiuş), din care se desface un drum secundar ce duce în satul Mierag (2 km) Distanţa: (Mierag-rîpă şi retur) 4 km Durata: 1½ oră Caracteristica traseului: traseu scurt şi uşor, de vizitare a unui interesant monument al naturii.

Descrierea traseului. Urmăm în amonte valea pe care se află aşezat satul Mierag

(pînă aici drum de maşină din Totoreni). La 200 m de la ultima casă intrăm în pădure şi trecem un prim baraj de retenţie. De aici urmăm o vagă poteca pe fundul văii, ocolim prin stînga un al doilea baraj, mai înalt, apoi prin dreapta unul şi mai înalt şi, în sfîrşit, un al patrulea, jos. După acesta din urma valea se bifurcă. O părăsim aici şi urcăm abrupt la drepta în versantul stîng al văii prin pădure, urmînd o potecă ce se conturează pe măsură ce cîştigăm înălţime. După cîteva minute ieşim pe o culme în rarişte de pădure şi suim pe linia de cea mai mare pantă. In curînd în stînga încep să se zărească, mijind prin pădure, rîpe gălbui-roşcate ce formează obiectivul vizitei. De la primul baraj pînă aici sînt necesare 30-45 minute.

Rîpele de la Mierag reprezintă un complex de grandioase şi interesante forme de şiroite, adăpostit într-o potcoavă de circa 300 m diametru, care constituie de fapt obîrşia văii Mierag. Versanţii interiori sînt verticali, înalţi de 10-20 m şi sînt constituiţi din strate de pietrişuri, nisipuri şi argile ce alternează pe verticală. Culoarea galbenă cu nivele ruginii contrastează puternic cu verdele intens al pădurii care invadează incinta, făcînd-o de nestrăbătut. In mijlocul ei se ridică două turnuri, doi martori de eroziune, de peste 20 m înălţime, inaccesibili şi purtînd pe vîrf copaci. Procesele de eroziune regresiva sînt foarte intense, ceea ce face ca rîpele să se retragă, lăsînd în aer rădăcinile de pini aninaţi pe margini.

Rîpa poate fi ocolită utilizînd o potecă ce se strecoară în versantul estic prin rarişte de pădure, apoi în nord printr-un desiş de netrecut de pini şi salcîm, ieşind în versantul vestic într-o poiana cu ienuperi ce permite o vedere largă spre Depresiunea Beiuş şi spre creasta Munţilor Codru. Coborînd pe creasta ce separă valea Mieragului de bazinul văii Tărcăiţa, ajungem pe un drum lat, însoţit de linia de tensiune ce duce la satul Tărcăiţa. Urmînd acest drum spre vest (dreapta) coborîm în 15 minute în Tărcăiţa; spre est (stînga) ajungem în satul Mierag (15 min.) de unde am plecat.

9. Cusuiuş (sat) — Muntele Clăptescu — valea TărcăiţaPosibilităţi de acces: din DN 76 se desface la sud de Sudrigiu drumul comunal care traversează Crişul Negru şi conduce în satul Cusuiuş (2 km) Distanţa: 18 km (pînă în şaua Bălănescu 8 km; coborîş direct la Tărcăiţa 5 km; ocol prin Muntele Clăptescu încă 5 km) Durata: 5-6 ore Caracteristica traseului: drum de vale pe o poteca uşor accesibila, apoi urcuş ceva mai abrupt; întoarcerea pe drum forestier.

Descrierea traseului. Din satul Cusuiuş se urmează valea cu acelaşi nume, denumită şi Valea cea Mare. La început drumul de care duce prin poieni şi pîlcuri de pădure, traversînd de cîteva ori apa, apoi după 2 km lasă în versantul stîng un afluent, valea Cuţilor, fără poieni şi cu versanţii mai abrupţi. La 1 km valea se bifurcă: ramura din stînga noastră, Valea cea Mare, cu drum forestier este lipsită de interes. Urmăm ramura din dreapta pe un alt drum de exploatare forestieră, acum impracticabil. El trece pe lîngă o porţiune în care valea face frumoase cascade şi repezişuri peste strate colorate în galben şi violaceu. La 200 m mai sus lăsăm în dreapta noastră (versantul stîng) un afluent, valea Mateieş, şi ajungem într-o porţiune în care versantul drept al văii a fost defrişat complet. Lemnele acumulate pe fir creează unele dificultăţi la avansare, aşa că putem adopta una din potecile ce taie versantul defrişat. După ce am depăşit aceasta porţiune, de mai bine de 300 m lungime, coborîm în firul văii unde o potecă clară ne conduce paşii. Aici începe partea încîntătoare a văii, cu largi poieni presărate cu mii de flori, întrerupte de scurte pîlcuri de pădure. Acolo unde firul văii este mai dificil poteca urcă în versantul drept, apoi coboară la apă. Trecem pe lîngă o plantaţie îngrădită, apoi mai sus, după o porţiune mai strînsă, pătrundem într-o zona în care fundul plat al văii este înmlăştinit. La circa 3 km de la confluenţa cu valea Mateieş ieşim din porţiunea în care valea este îngustă şi strîmtă, într-o zonă în care versanţii se evazează, pădurea se retrage făcînd loc unui încîntător peisaj tihnit de fîneţe cu case răzleţe. Locul este marcat şi de bifurcarea văilor. Urmăm ramura din dreapta cum urcăm şi după puţin timp din vale se desface o poteca care o ia la stînga. Trecînd pe lîngă cîteva case ajungem în scurt timp la o culme plată şi largă urmată de un drum larg de pamînt. Sîntem în şaua Bălănescu, cumpăna de ape dintre bazinul văii Cusuiuş, pe care îl avem în urma noastră, şi bazinul văii Tărcăiţa, în faţa noastră. Putem cobori în valea Tărcăiţa urmînd drumul larg ce se înscrie în versantul stîng al văii din faţa noastră. Acest drum coboară apoi prin poieni şi intra în pădure devenind o potecă abruptă dar

bine tăiată, ce ţine versantul stîng al văii. In mai puţin de ½ oră de la ieşirea pe creastă sîntem în valea Tărcăiţa, pe care o putem urma în aval pentru a ieşi în satul Tărcăiţa. De aici putem urma traseul 7 în sens invers, de unde putem ajunge la Beiuş prin Tărcăitxa.

Din şaua Bălănescu putem face o frumoasa excursie pe vîrful Clăptescu, vîrf marcant al acestei părţi a Munţilor Codru şi care ne permite o larga privelişte spre Depresiunea Beiuş şi Munţii Bihor, dar şi spre întregul lanţ principal al Munţilor Codru. Pentru a ajunge pe vîrf putem urca direct pe linia de cea mai mare pantă spre vest, ceea ce reprezintă o diferenţă de nivel de peste 250 m, sau putem urca de-a coasta spre sud, cîştigînd treptat în înălţime. Odată ajunşi pe creastă ne întoarcem spre nord; oricare din traseele ce urcă spre vîrf este posibil, muntele fiind acoperit cu fîneţe şi rare porţiuni împădurite, care nu împiedică orientarea.

Traseul cel mai sigur pentru a urca pe Muntele Clăptescu îl oferă însă poteca ce se îndreaptă din şaua Bălănescu spre sud. Ea coboară uşor printre case răzleţe şi se înscrie în urcuş în firul unei văi cu fundul pietros, a cărei apă ţîşneşte dintr-un izbuc puternic. Dincolo de izbuc poteca părăseşte fundul văii şi începe să urce în versantul ei stîng (vest), unde, într-o poiana largă, se bifurcă. O ramura continuă înainte (sud) şi ajunge la capătul unui drum forestier pe care putem coborî într-o oră în valea Crişu Văratec. Ramura cealaltă, din dreapta, coteşte uşor pe după Muntele Clăptescu, trece prin frumoase poieni, depăşeşte un ponor situat la piciorul unui perete mic de calcar ce rămîne în dreapta (este apa care a ieşit mai jos în izbuc), şi apoi iese la gol definitiv în panta sudică a vîrfului Clăptescu. Poteca ne scoate ţinînd curba de nivel, pe deasupra unei văi de doline, pe versantul de vest al vîrfului Clăptescu. Din capătul lui nordic, coborîm direct, chiar fără potecă, pînă ajungem în drumul ce vine din dreapta, din şaua Bălănescu, pentru a coborî în valea Tărcăiţa.

Ocolul în jurul vîrfului Clăptescu ne ia mai bine de 2 ore, dar el merită efortul pentru frumoasele privelişti pe care le prilejuieşte. Din valea Tărcăiţa putem coborî pe traseul 7 în satul Tărcaia.

10. Valea Crişu VăratecPosibilităţi de acces: din DN 76 la km 97,6, pe drumul care duce la Şuştiu şi Briheni Distanţa: DN 76 - Şuştiu: 2 km; Şuştiu - obîrşia văii: 18 km Durata: 5—6 ore Caracteristica traseului: parcurs uşor adecvat pentru auto şi mototurism, oferind frumoase locuri de odihnă şi compare.

Descrierea traseului. Din DN 76 se urmează drumul comunal care duce în satul Şuştiu (2 km asfaltat); după încă 1 km de la capătul satului drumul se bifurcă: înainte el continuă pe valea Briheni (traseul 11); la dreapta, traseul pe care îl vom urma o ia pe valea Crişu Văratec. La început drumul trece printre cîmpuri cu culturi, apoi după 2 km printre casele cătunului Urseşti şi continuă printre culturi şi poieni încă 2 km, pînă ce intră în pădure. Aceasta a fost tăiată în versantul stîng pe care-l urmează drumul, dar după ce trecem în versantul drept pădurea este mare şi compactă. După mai puţin de 2 km de la intrarea drumului în pădure, la stînga cum urcăm, se află gura Văii Iugii, pe care pătrunde o ramură a drumului forestier. Acesta este noul drum de legătură cu Moneasa (traseul 18). La 500 m în amonte, tot la stînga noastră, se desface o altă ramură a drumului (acum deteriorat), ce urmează valea Lazului.

La cca 500-600 m în amonte de gura Lazului drumul intră într-o mare poiană, care la început ocupă numai malul stîng al văii, apoi urcă sus în versantul drept. Aici se afla cantonul silvic Văratec, în spatele căruia pădurea este defrişată pe o mare porţiune. Se trece pe lîngă mici cariere de dolomite. care strică mult peisajul, pe lîngă gura unui pîrîu ce coboară din versantul drept, apoi pe dreapta unde se află un lung grajd. In faţa lui sînt două case ale exploatării forestiere, situate la gura unui alt afluent (pe dreapta). Aici drumul trece în malul stîng al văii, unde versantul este tăiat pe o fîşie îngustă, trece din nou în malul drept, apoi cînd revine pe cel stîng, din el se desface o ramură ce urcă cu o curba în versant, Această ramură oferă posibilitatea de a se ajunge rapid în vîrful Clăptescu (vezi traseul 9). Trecem însă de ea şi Continuam pe valea principală, care are versantul stîng complet defrişat. După cca 2 km trecem printr-o poiană, unde se află o casă, şi unde este o bifurcaţie de văi. Drumul coteşte la stînga, trece pe la gura unui afluent situat în versantul drept, apoi prin dreptul gurii văii

Rîşniţa din versantul stîng, în care pătrunde o altă ramură a drumului. Continuăm pe drumul care urcă domol spre sud şi la 6 km de la grajd ajungem la o bifurcaţie de văi, pe ambele ramuri pătrunzînd drumuri. Ramura din dreapta nu prezintă interes căci nu mai iese din pădure, terminîndu-se anonim. Ramura din stînga mai urcă puţin şi se termină într-o poiană frumoasă. De aici ne putem întoarce pe drumul pe care am venit.

11. Şuştiu — valea Briheni — Ponoare — MoneasaPosibilităţi de acces: din DN 76 la km 97,6 (2 km de Vaşcău şi 4 km de oraşul Dr. Petru Groza) pe drumul care duce la Şuştiu şi Briheni. Distanţa: 20 km (Şuştiu — capătul drumului forestier: 10 km; capătul drumului-confluenţa cu Bîrlogelul: 4 km; pe valea Moneasa: 6 km) Durata: 6—7 ore Caracteristica traseului: traseu uşor care urmează, în cele două extremităţi, drumuri carosabile, unite printr-o potecă uşor accesibilă.

Descrierea traseului. Înainte de deschiderea noului drum de legătura între Vaşcău şi Moneasa, aceasta era calea cea mai simplă între cele două localităţi. Drumul îşi păstrează şi astăzi interesul prin farmecul deosebit al locurilor pe care le străbate.

Din DN 76 intrăm în satul Suştiu, apoi în continuare pe valea Briheni. La 1 km se desface la dreapta ramura drumului care duce pe valea Crişu Văratec şi la Moneasa (traseele 10 şi 18), dar noi continuăm înainte pe valea Briheni. Drumul este tot timpul pe malul stîng al văii. La 1 km, peste un pod, la stînga duce o ramură a drumului în satul Goleşti, de unde se poate ajunge în satul Cîmp. La 2 km mai departe intrăm în satul Briheni, unde drumul duce pe lînga apă; pe la jumătatea satului urcă mai sus în versantul stîng, apoi revine la nivelul apei, traversind cîmpuri şi culturi. În amonte dispar poienile, iar versanţii domină valea mult îngustată. Drumul trece în versantul drept şi imediat după pod, la nivelul rîului, se află un izbuc cu apă bună. Nu după mult timp drumul revine pe malul stîng, trece pe lînga cîteva cuptoare de var şi se termină la gura unui pîrîu ce coboară din versantul stîng. De la bifurcaţia spre valea Crişu Văratec pînă aici sînt în total 7 km. De la terminarea drumului carosabil merita să facem un mic ocol pentru vizitarea puternicului izbuc care este la originea văii Briheni. Pentru aceasta vom urma îndeaproape firul apei, chiar daca aceasta ne obliga la puţina acrobaţie. Patul este pe alocuri foarte lustruit şi săpat în calcare. Versantul drept al văii este constituit din pereţi verticali de calcar, ce se prelungesc dealtfel şi pe vale în jos. Ei sînt cei cu care se termină aici, abrupt, Platoul Vaşcău. Avansînd pe la baza lor ajungem, după un parcurs anevoios de 200 m, într-o fundătura de unde apa ţîşneşte cu putere. Este o parte din apa care drenează subteran platoul.

Revenind la capul drumului constatăm ca el se prelungeşte cu o potecă ce urcă destul de puternic prin faţa pereţilor menţionaţi, de unde răzbate tumultul apei din izbuc. Poteca face un cot la dreapta, apoi la stînga prin poiana presărată cu mult bolovăniş şi se înscrie în versantul stîng al văii, urcînd din ce în ce mai domol. Fundul văii se înaltxă şi el, ajungînd la nivelul potecii, împreună se îndreaptă în urcuş uşor spre vest, într-un peisaj de rarişte de pădure de mesteceni, cu plantaţii şi cu sol plin de pietriş cuarţitic. Această porţiune de vale poartă numele de valea Păstăilor. După circa 1 km şi o diferenţa de nivel de 250 m faţă de punctul în care am părăsit valea Briheni, ajungem într-o şa care constituie şi cumpăna de ape, căci lăsăm în spate pîraiele ce curg spre valea Briheni, iar în faţă se adînceşte o vale în sens opus. De fapt nu este o vale, ci terminaţia unei prelungi depresiuni carstice închise, pe care o zărim alungindu-se în sens opus, ca un uluc de poieni cu fîneţe, delimitată de păduri de stejari şi fagi mari. Urmînd poteca, de fapt un vechi terasament de cale ferată forestieră, începem să descifram tot mai bine detaliile reliefului carstic cu care facem acum cunoştinţă: în dreapta noastră o vastă poiana, dezvoltată pe roci impermeabile, permite cîtorva pîraie să se înfiripe, dar ajungînd la contactul cu rocile carstificabile, respectiv dolomitele, se pierd prin cîteva ponoare ce se prezintă ca doline asimetrice adîncite mult. Ele conferă locului numele de Ponoarele. La mai puţin de 200 m din să ajungem la un punct în care poteca se bifurca: o ramura continuă în versantul estic al depresiunii (sud), pe care-l urmăreşte de la înălţime prin pădure, ajungînd după 3,5 km la drumul care duce la Moneasa prin Valea Lunga (vezi traseul 12); la dreapta noastră se desface ramura care duce la Moneasa prin valea Boroaia. O urmăm

pe cea din urmă şi începem să urcăm domol prin poiană în coastele muntelui Bîrlogel (denumit şi Boboşarul). După 10 minute intrăm în pădure şi după încă 10—15 minute de urcuş prin pădure ajungem pe creasta separatoare a bazinelor, într-o sxa, Priporul, şi ea împădurită. La dreapta noastră se găseşte Vîrful Runcului, la stînga Vîrful Boboşarului. Coborîşul începe pe linia de cea mai mare pantă; drumul de căruţe o ia costiş spre stînga, iar poteci de picior drept în jos. Ea este destul de abruptă şi doar în partea de jos a pantei face cîteva mici serpentine, pentru a ajunge în final pe drumul din valea Boroaia, chiar la vărsarea Bîrlogelului în aceasta, loc marcat printr-o casă situată în gura văii Bîrlogel, Urmînd în aval drumul, la început pe valea Boroaia, apoi pe valea Moneasa, ajungem în staţiunea Moneasa, în comun cu traseul 18 (6 km de la gura văii Bîrlogel).

12. Vaşcău — Cîmp-Moţi — Valea Lunga - MoneasaPosibilităţi de acces: din centrul oraşului Vaşcău. Distanţa: 23 km (Vaşcău — Cîmp-Moţi: 8 km; Cîmp-Moţi — creastă: 7 km; Valea Lungă: 5 km; valea Moneasa: 3 km) Durata: 8—9 ore Caracteristica traseului: traseu de traversare a Platoului Vaşcău prin partea centrală. Cel mai frumos traseu din masiv.

Descrierea traseului. Din Vaşcău urmăm strada Boiului (prima stradă la dreapta după podul din aval de peste Crişul Negru cînd intrăm în oraş venind dinspre Lunca), strada însoţită pe primii zeci de metri şi de apa Boiului. După ultimele case, strada se transformă în drumul de exploatare minieră; face un cot la stînga (aici începe o scurtătură) şi se înscrie spre stînga într-o largă curba din care înainte, în luncă, se întrezăreşte locul în care este cuibărită puternica resurgenţă, Izvorul din Boiu. Drumul face curînd un cot la dreapta şi suie costiş, înscriindu-se în curbe largi, pînă ajunge pe culmea dealului, lăsînd la dreapta ramura ce duce la cariera de calcar. La stînga, dincolo de culme, se desface drumul care urmăreşte spre sud creasta şi duce la Peştera Cîmpenească prin tăietura de pădure (traseul 13). Cei care preferă scurtaturile pot evita ocolişurile şoselei urcînd direct, prin pădure, din capul străzii Boiului, pe fundul vîlcelului care se schiţează aici şi unde începe o potecă ce iese aproape de carieră. Din şa continuăm pe drumul principal, care coboară spre stînga pentru a ocoli o vale de doline, ce rămîne la dreapta. Odată ajuns jos, drumul face un cot la dreapta şi urcă costiş la primele case ale satului Cîmp. Aici se poate ajunge tăind cu piciorul curba drumului, utilizînd punţile care separa dolinele. Drumul trece creasta şi începe să coboare, printre case, pe uliţa ce ţine culmea separatoare dintre două depresiuni: la dreapta se afla valea Goleşti, la stînga TXarina, larga vale seacă ce adăposteşte Peştera Cîmpenească; atît spre valea Goleşti, cît şi spre TXarina coboară drumuri clare.

Din punctul cel mai coborît al drumului, începem să urcam cotind la dreapta, tăind costiş dealul. După ce facem un cot la stînga ne înscriem în versantul unei adînci văi de doline ce se adînceşte la dreapta noastră. Una din doline adăposteşte un tău permanent. La capătul din amonte al acestei văi trecem în versantul ei nordic şi, lăsînd la dreapta o cariera de calcar, coborîm uşor în versantul unei alte văi de doline ce începe aici la stînga şi se continuă drept înainte spre vest, urcînd treptat atîta cît vedem cu ochii. Este valea Moţi. Drumul coboară uşor, face un mic cot la dreapta, trece pe lîngă o fîntînă, Fîntîna lui Oache, una din puţinele posibilităţi de aprovizionare cu apă, apoi începe să urce iarăşi uşor, ţinînd tot timpul versantul nordic al văii de doline. Curînd apare satul Cîmp-Moţi (sau pe scurt numai Moţi), de fapt două şiruri de case în lungul drumului. Pe dreapta se află o carieră de calcare roşii, motiv pentru care este dealtfel amenajat drumul. După o a doua carieră el devine noroios pe timp de ploaie. Acest drum coteşte uşor la dreapta, părăsind valea Moţi, trece un mic prag, unde se află ultimele case izolate ale localităţii şi se înscrie în versantul drept al unei alte văi de doline, valea Ponorul, care are un punct central coborît ocupat de o dolina în care se află un tău permanent, Tăul Ponorului. Coborîm spre el, lăsînd în stînga cîteva doline, şi pe el la dreapta, împreună cu lutăria unde se fac cărămizi, şi începem să urcăm ulucul determinat de valea de doline ce urcă drept în faţa noastră. Aici vom fi atenţi căci un astfel de uluc se desface şi la stînga, formînd o vale afluenţă, care se îndreaptă însă spre sud-vest, în timp ce drumul nostru ne duce pe valea cu direcţie vestică. Această vale, denumită Dosul Poienii, este constituită la început din doline mai evazate, apoi ele devin tot mai adînci (3 sînt mai

marcante). Le lăsăm la stînga şi urcăm în versantul stîng al văii, urmînd o potecă bine tăiată. Ea ne scoate într-o şa adîncită între vîrful Ronţaru (918 m) la nord şi vîrful Bănişoara (886 m) la sud. (De la Cîmp-Moţi pînă aici, s-au scurs 45 min.). Şaua în care ne aflăm, denumită Poieni (cca 760 m alt.), ne permite o largă vedere înapoi, spre valea Ponorului cu Tăul Ponorului şi acoperişurile roşii din Cîmp-Moţi, dar mai ales înainte, spre partea vestică a Platoului Vaşcău. Astfel, înaintea noastră se desfăşoară o largă depresiune, cu mari poieni şl versanţi împăduriţi, constituită dintr-o salbă de doline mari evazate, mai curînd un fel de uvale. Dinspre stînga spre dreapta se pot identifica următoarele elemente: la stînga larga depresiune începe într-o şa joasă, fără pădure, Faţa Bănişoarei, care conduce la stînga în prelungirea depresiunii, în complexul de la Sfăraş, care însă nu se vede de aici (traseul 14). La dreapta prima dolină este Arînda, cea mai mare şi de formă neregulată. La dreapta ei urmează dolina Boitoş, uşor de recunoscut prin faptul că în versantul ei estic (dreapta cum privim) iese de sub învelişul de iarba stîncărie la zi. Între Arînda şi Boitoş se afla o punte pe care duce un drum. Este cel care conduce la punctul denumit La Grajduri şi care oferă o posibilitate de coborîre la Moneasa (traseul 19) sau în valea Deznei. Mai la dreapta urmează dolina denumită Barîşca, apoi Pocioveliştea şi Ponoare, ultimele doua de abia vizibile. De partea cealaltă a depresiunii se ridică piramida triunghiulară, acoperită de pădure, a vîrfului Arsura (819 m), iar peste culmile împădurite, la orizont, se profilează culmea principală a Munţilor Codru, pe porţiunea dintre vîrfurile Pleşu şi Izoiu.

Coborîm din Şaua Poieni urmînd poteca ce se îndreaptă la început spre stînga, ocoleşte o dolină, face un cot la dreapta şi se înscrie în versantul estic al depresiunii Arînda. Ea coboară uşor, trece pe lînga un izvor (Fîntîna din Drum) şi ajunge în punctul cel mai coborît al crestei dintre Arînda şi Boitoş, în locul numit Noroişte (altitudinea 680 m). Drumul principal duce înainte, intra în pădure şi ajunge La Grajduri (traseul 19). La dreapta porneşte o poteca secundară, pe care o vom urma pentru a dă ocol depresiunii Boitoş, prin nord-est, ce are cîteva rîpe de dolomite ce ies de sub un sol gros, roşu. După ce trecem culmea de separaţie, intram în depresiunea Barîşca, care are o forma aproape circulară, străbătută de un fel de văi, şi mai puţin ciuruită de doline. O ocolim tot prin dreapta (versantul de nord-est) şi urcăm într-o sxa, situată în nord, unde la limita pădurii se desfac trei poteci: la stînga, urcînd uşor prin pădure, un alt drum spre punctul La Grajduri; înainte, urcă abrupt prin pădure, drumul nostru spre Moneasa; la dreapta, pe curba de nivel, la marginea pădurii, drumul care duce la Briheni şi care ne oferă posibilitatea de întoarcere la Vaşcău.

Pentru aceasta urmăm poteca de la dreapta, de fapt o fostă linie de cale ferată forestieră, care începe în stînga unei văi de doline, pe care o traversam curînd pe podul dintre două doline şi rămînem pentru 3 km în dreapta ei. Valea de doline se transformă într-o lungă depresiune carstică, Ponoarele, un uluc de fineţe flancat de păduri mari. Drumul ne duce prin pădure deasă sau rarişti, pentru a ieşi în final la capătul inferior al depresiunii, unde se desface la stînga a treia posibilitate de a ajunge la Moneasa, prin valea Boroaia. Înainte, se urmează în aval firul unei văi cu apă puţină (valea Păstăilor), apoi se coboară în valea Briheni (pentru ambele variante, spre Briheni sau Moneasa, pe aici a se vedea traseul 11).

De la dolina Barîşca, în locul în care drumul s-a trifurcat, noi continuăm traseul pe poteca din mijloc urcînd uşor prin pădurea înaltă de fag timp de 15 minute. Drumul coteşte la stînga, urmărind culmea plată dintre Barîşca şi o vale de doline situata la dreapta şi, strecurîndu-se printre ele, ajungînd într-o şa împădurită, La Ciordău. Ea se află pe creasta separatoare dintre bazinul văii Moneasa şi sistemul de bazine închise al Platoului Vaşcău. Coborîşul începe în versantul drept al unui vîlcel, pe o poteca bună, ce duce, fără dificultăţi, dar în panta relativ mare, în Valea Lungă. Diferenţa de nivel este de cca 250 m, ceea ce ne ia mai bine de 30 minute de coborîş. Pe fundul văii întîlnim capătul drumului forestier pe care-l urmăm în aval. El trece prin frumoase păduri de fag, dar şi pe lîngă porţiuni în care s-a tăiat pădurea; după o oră de la capătul lui ajungem în valea Moneasa, la Păstravărie, De aici în aval mai sînt 3 km pînă la Moneasa (vezi traseul 18).

13. Vaşcău — Peştera CîmpeneascaPosibilităţi de acces: oraşul Vaşcău Distanţa: 3,5 km Durata: 1 oră Caracteristica traseului: drum carosabil, apoi poteca uşoară.

Descrierea traseului. Plecăm din oraşul Vaşcău pe drumul nou construit care suie la carierele de la Cîmp. Acest drum urmează la început valea Boiului în amonte, afluent al Crişului Negru pe care drumul naţional îl traversează chiar în Vaşcău după podul din aval de peste Crişul Negru. Dincolo de ultimele case din Vaşcău drumul face un cot la stînga, traversînd o vîlcea seacă. Pe aceasta, în sus, urca o potecă ce scurtează marea buclă pe care o face drumul spre stînga. Dacă urmăm drumul observăm la stînga noastră o vale largă, cu case, fîneţe şi culturi, brăzdată de un pîrîu care îşi are obîrşia chiar în versantul muntelui. Este Izvorul din Boiu, un puternic izbuc din care iese la zi apa ce s-a pierdut la Cîmpeneasca. Izvorul din Boiu este un loc des vizitat de locuitorii din Vaşcău, dar cu apa poluată.

Urcînd în continuare pe drum, cu care facem un cot la dreapta, tăiem costiş versantul, unde ajunge şi scurtătura menţionată mai sus, apoi trecem pe lîngă derivaţia spre dreapta ce duce la noile cariere de calcar şi ajungem pe creastă unde avem la stînga o casa. Înaintea noastră se deschide o largă depresiune închisă, constituită din cîteva mari doline. Drumul are o derivaţie la stînga, un drum forestier astăzi părăsit odată cu defrişarea completă a crestei. Îl urmăm pe acesta îndreptîndu-ne spre sud, chiar pe creasta, sau ocolind prin dreapta cîteva proeminenţe ale ei. După 15 minute de la derivaţia de la casă ajungem într-o şa unde se desface o potecă la stînga, potecă ce ajunge în drumul carosabil pe care am urcat, ceva mai jos de derivaţie la carieră, exact în locul în care răzbate, venind de jos, scurtătura semnalată. Reţinem locul căci putem să ne întoarcem pe aici coborînd tot timpul pe scurtătură.

Dincolo de şa drumul nostru se înscrie în versantul drept pe curba de nivel. La dreapta noastră se zăreşte marea depresiune Ţarina, un bazin închis drenat parţial de apa care se pierde în Peştera Cîmpeneasca. Cînd drumul nostru se bifurca, urmăm ramura de jos, ce ţine curba de nivel şi care, după circa 10 minute, se bifurcă din nou: ramura din stînga urcă pe creastă într-o îngrăditură de sîrmă ghimpata ce protejează o plantaţie; ramura din dreapta se îndreaptă spre vest şi după ce face o largă curbă se înscrie în versantul mai abrupt al văii Ţarina, pe care-l taie costiş în jos. După circa 15 minute ajungem în fundul depresiunii, cam peste drum de cotul şoselei forestiere ce urcă la Tăul lui Ghib (traseul 14). Cotind puţin la stînga şi urmînd poala versantului ajungem, în 5 minute, în dreptul primei case din satul Izbuc unde trece şi pîrîul. Acesta face aici un cot brusc şi se îndreptă spre versant unde dispare în imensa gură a Peşterii Cîmpeneasca.

Cîmpeneasca este o pierdere de apa cu peştera de mari dimensiuni, inaccesibilă deoarece chiar în gura ei apa se prăvăleşte peste o cascadă de 35 m înalţime. Putem cobori pînă aici cu grijă pentru a admira spectacolul. Peştera a fost explorată dovedindu-se a fi o galerie activă de 534 m lungime, terminată cu un sifon. Apa dispărută reapare după un traseu subteran necunoscut de circa 2 km la Izvorul din Boiu de la Vaşcău.

Reîntoarcerea de la peşteră se face pe drumul pe care am venit, sau prin satul Izbuc la Cărpinet; de asemenea, putem continua excursia cu traseul 14, rămînînd noaptea la Izbuc.

14. Cărpinet - Tăul lui Ghib — Ponoraş -DeznaPosibilităţi de acces: din şoseaua DN 76 la km 93,3 în satul Cărpinet său din DJ 792 în comuna Dezna Distanţa: 30 km (Cărpinet - Izbuc: 4 km; Izbuc — capătul şoselei forestiere din valea Ponorului: 2 km; şoseaua din valea Ponorului — şoseaua din valea Deznei: 5 km; pe valea Deznei: 12 km) Durata: 12 ore. Caracteristica traseului: traseu uşor pentru cunoaşterea părţii sudice a Platoului Vaşcău. Porţile extreme ale traseului sînt drumuri forestiere carosabile, unite în partea centrală de o poteca de picior, uşor de parcurs.

Descrierea traseului. In satul Cărpinet, la km 93,3 de pe DN 76, o săgeată indica o derivaţie spre sud cu menţiunea „Ponoarele 6 km, Izbuc 4 km". Urmăm mai întîi drumul, apoi începem urcuşul de-a coasta, trecînd pe lîngă mari cariere de calcar. După 3 km ajungem în

vîrful dealului şi coborîm încă 1 km de partea cealaltă în valea Ţarina, în lungul căreia se întinde satul Izbuc. Urmăm şoseaua la dreapta, pe malul stîng, apoi pentru puţin timp malul drept sxi din nou cel stîng al văii. Trecem de ultimele case ale satului, lăsăm pe stînga o cărămidărie şi continuăm, tăind la orizontala coasta puţin înclinată şi acoperită de păşune. La ultima casa pe dreapta, în malul drept al văii, se observă o ruptură în calcar spre care se îndreaptă pîrîul. Aici se află Peştera Cîmpeneasca (traseul 13). Continuăm drumul, care devine mai bun căci aici părăsim drumul comunal şi pornim pe drumul forestier. El coteşte la stînga şi începe să urce, apoi coteşte la dreapta şi taie panta costiş. Un cot la stînga şi, tot în urcuş, pentru puţin timp, traversează o pădure, apoi iese iar la gol şi, cotind uşor la dreapta, coboară foarte puţin pe o culme. La dreapta se zăreşte un mic lac de dolină, foarte pitoresc prin coloritul roşu aprins al argilei care tapisează dolina, în contrast puternic cu albul calcarului ce mijeşte dedesubt şi cu verdele intens al vegetaţiei de balta. Este Tăul lui Ghib, un pitoresc colţ al platoului.

Dincolo de tău drumul urcă uşor, înscriindu-se în versantul sudic al unei văi de doline ce se adînceşte în dreapta noastră. La început se remarcă 6 doline mari, apoi drumul lasxx un fel de ramură secundară la dreapta şi urmează alte 4 doline. La 2 km de la tău drumul face un cot la stînga, permiţînd o vedere largă spre o vastă coastă cu numeroase doline acoperite cu fîneţe, situată de partea cealaltă a depresiunii, numită valea Frăsinelii. Drumul urcă ceva mai abrupt şi iese pe o culme de pe care vederea ne poartă departe spre est lăsîndu-ne să admirăm larga depresiune a văii Ţarina, culmea separatoare spre bazinul Crişului Negru şi, dincolo de el, lanţul integral al Munţilor Bihor. Locul poartă numele de Fîntînele. Drumul trece pe lîngă mari vărării, coteşte la dreapta (în cot sînt două case) şi se înscrie în versantul sudic al unei scurte văi cu doline, dintre care prima este foarte adîncă. Drumul coboară uşor pînă intră într-o altă vale de doline, dispusă transversal, care coboară dinspre dreapta (nord) spre stînga (sud). Coborîm odată cu ea, trecem în versantul ei drept, apoi pe puntea dintre doline trecem în versantul stîng, pentru ca, după ce am depăşit în total aici 6 doline, să ajungem în versantul văii Ponorului, care se adînceşte la stînga noastră. Coborîm în vale costiş, tăind versantul, pînă ajungem la firul apei. Îl urmăm în amonte încă cîteva sute de metri pînă la capătul şoselei care se termină anonim în vale. De la vărăriile de la Fîntînele pînă aici am parcurs încă 3 km. Drumul forestier are, de la capătul satului Izbuc pînă la punctul terminus, 9 km.

Din valea Ponoare avem două posibilităţi pentru continuarea traseului: (a) să mergem mai departe prin Ponoraş la Dezna (traseul nostru) şi (b) să ne întoarcem în satul Izbuc pe traseul 15 pentru a încheia o tură în circuit de o zi. Aici descriem prima variantă.

De la capătul drumului începem să urcăm oricare dintre potecile care însoţesc pîrîul, pe un versant sau celalalt, preferabil pe poteca din stînga cum privim în amonte. Ea face un cot uşor la stînga şi în 15 minute de urcuş prin pădure ajunge pe cumpăna separatoare dintre valea Ponorului şi depresiunea carstica Recea, în poiana din şaua Secătura. Coborîm spre vest în versantul stîng al văii care se schiţează înaintea noastră. Urmăm o serpentină şi ajungem în fundul ei; o traversam în versantul ei drept. De fapt aici nu este vorba de o vale ci de un complex de văi care au cîte un fir slab de apă, care se adună pe rocile impermeabile ale vîrfului Momuţa, ce ne domină împădurit în stînga, ape ce se pierd în fundul depresiunii odată ce dau de dolomite. Noi depăşim astfel trei văi din acestea, care meandrează şi se adîncesc mult, faţa de o terasă ce marchează nivelul la care curgeau apele înainte să fie captate în ponoare. După ce trecem de aceste ponoare, tot timpul printre fîneţe, la circa 30 minute de la şaua Secătura, trecem pe nesimţite în cea mai vastă depresiune închisă a Platoului Vaşcău, Bănişoara-Sfăraş. Ea este complet despădurită, foarte largă şi literalmente ciuruită de sute de doline. De pe unul din vîrfurile care o limitează ni se oferă o uimitoare privelişte, probabil cel mai mare număr de doline ce pot fi cuprinse dintr-o ochire.

Trecînd printre doline străbatem vasta depresiune spre vest, depăşim vîrful împădurit care ne domină în stînga, Chiceruţa, şi, după circa 10 minute, cînd observăm ca din versantul nordic (cel din dreapta noastră) coboară un drum de care ce traversează depresiunea, încercăm să-l urmăm în continuare spre stînga. El se bifurcă; o ramura merge pe fundul depresiunii la izvoarele de la Vălae; cealaltă, pe care o urmăm, începe să urce în versantul sudic al depresiunii. Punctul de recunoaştere sînt cîteva vechi vărării, lîngă care drumul face un cot uşor şi apoi iese pe o culme presărată cu ienuperi. De aici coborîm uşor într-o depresiune

închisă, mică ce se deschide la picioarele noastre. Este Ponoraşul, o depresiune la contactul dintre cuarţitele ce constituie versantul sudic şi dolomitele pe care coborîm noi. Contactul este marcat de un ponor în care se pierde un pîrîu permanent. Aici se află şi două tăuri relativ mari, urmele unor vechi vărării, precum şi o pădurice romantică de molizi, între care se află pitit cantonul silvic Ponoraş. La el se poate ajunge din Recea sau direct, ocolind prin sud vîrful Chiceruţa.

De la ponorul din depresiune nu o luăm spre canton, ci, invers, spre vest. Drumul urcă în versantul sudic costiş, intră în pădure şi ajunge pe culmea separatoare faţa de bazinul văii Dezna în circa 15 minute. De aici se adînceşte valea Seanţa, valea seacă cu fund pietros, urmată de drumul de care. El devine tot mai clar şi mai bătut în jos pînă iese la circa 1 km de la sxa, în valea Deznei, pe care o urmează un bun drum forestier. La 500 m în aval, la confluenţa văii Dezna cu valea Corbului, se găseşte cantonul silvic şi ruinele unui cuptor de topit fierul datînd din secolul trecut. Locul poartă numele de Răşchirata. De aici, în aval la 3 km se află fostul sat Zugău, iar la încă 9 km comuna Dezna, situată pe drumul judeţean asfaltat Sebiş - Moneasa.

15. Valea Ponorului — satul IzbucPosibilităţi de acces: de la capătul din amonte al drumului forestier din valea Ponorului Distanţa: 6 km Durata: 2 ore Caracteristica traseului: potecă uşoară de picior, pe alocuri drum de care.

Descrierea traseului. Traseul 15 poate fi considerat şi o completare a traseului 14. De la capătul drumului forestier al traseului 14 se urmează valea Ponorului, în aval, pe un drum de care larg, dar inaccesibil autovehiculelor din cauza unor gropi cu mult noroi. La 600 m în stînga văii se află un impresionant ponor, în care apa văii se pierde, cu un perete vertical de 20 m înalţime. El este cel care a conferit văi numele. Valea adăposteşte un tău prelung, apoi o dolină mare cuibărită sub vîrful Şorşorul (Sarsaurul), după care face un cot pe care-l tăiem urcînd o pantă scurta la dreapta (est). Din dreapta vine o vale de doline, Valea lui Dan. Poteca ne scoate pe culmea dintre văi. Coborîm la confluenţă şi urcăm costiş în versantul stîng al văii Ponor. Ajungem într-o şa de unde coborîm într-o depresiune complexă cu multe doline mari. Pe stînga se schiţează un fel de vale care se termină într-un tău frumos la care coboară drumul. Este tăul Dîmbul Şoimului. Dincolo de el drumul taie versantul sudic al vîrfului Păişeanu (ce ne domina în stînga) şi ajunge din nou în versantul văii Ponorului, care a ocolit un vîrf şi s-a unit cu un pîrîu ce coboară din dreapta, Pîrîul Peşterelii; în continuare ea se numeşte Sodoale. După o şa trecem pe la primele case izolate ale satului Izbuc (locul numit Cornişor) şi zărim în depărtare, pe fundul văii Sodoale, acumulare compactă de case. Tăind în coborîş versantul stîng al văii ajungem în sat la nişte cuptoare de var. Lăsăm apa să curgă la stînga şi ne angajăm pe uliţa care se îndreaptă spre est, urcă puţin şi coboară apoi mai puternic ajungînd la drumul principal al satului Izbuc, care însoţeşte valea în aval. Menţionăm că uliţa pe care am venit este a doua derivaţie spre vest cum se vine din centru.

16. Cărpinet - Izbucul de la CălugăriPosibilităţi de acces; din DN 76 la km 93,3 din satul Cărpinet Distanţa: 11 km (Cărpinet - Izbuc: 4 km; Izbuc — mănăstire: 7 km) Durata: 3 ore Caracteristica traseului: drum uşor de care, carosabil pe timp uscat

Descrierea traseului. Porţiunea Cărpinet - satul Izbuc se parcurge în cca 1 oră (vezi traseul 14).

Ajunşi pe uliţa principală a satului Izbuc, care urmăreşte firul văii pe malul stîng, urcăm în amonte printre case. După 1 km casele se întrerup pentru 200 m, apoi reîncep formînd satul Ponoarele. După încă 700 m în centrul satului se află o bifurcaţie marcată şi de o cruce de piatră. Alegem pentru dus varianta din dreapta, urmînd să ne întoarcem pe cea din stînga.

Urcăm uşor cu drumul pînă la ultimele case, loc marcat de bancuri mari de calcar în versantul din dreapta noastră, unde se află şi un izbuc amenajat. Aici drumul se bifurca din

nou. Alegem ramura din stînga ce urcă printre ultimele case ale satului; ea este foarte noroioasă la început, apoi se îmbunătăţeşte cînd părăsim fundul văii. Cotind uşor la stînga tăiem versantul, trecem pe lîngă un cuptor de var şi ajungem pe o culme plată unde lăsăm la dreapta o ramura a drumului şi o urmăm pe cea din stînga, marcată şi de o cruce de lemn. Drumul, foarte argilos, urmăreşte un timp creasta, apoi se lasă în versantul stîng unde de jos, urcă ramura cealaltă a drumului, cea care s-a desfăcut în centrul satului. Locul, denumit Mălăişte, este marcat şi de o cruce de piatra împrejmuită cu un gărduleţ. Puţin mai departe, pe creasta unui picior care se desface spre est, drumul se bifurcă; va trebui să fim foarte atenţi. Nu trebuie să continuăm drept înainte, pe drumul mai mare şi mai îmbietor, ci să alegem pe cel din stînga, care coboară uşor, spre larga depresiune împădurită din stînga, asupra căreia avem o larga panoramă. Drumul devine orizontal, taie versantul, lasă pe dreapta o dolină şi ajunge pe o creastă care este de fapt cumpăna de ape dintre bazinul Crişului Negru, ce rămîne în urma noastră, şi cel al Crişului Alb, ce se deschide larg în faţă. Drumul coboară uşor tăind versantul, lasă la stînga o dolina, dincolo de care, tot pe stînga, se deschide bazinul împădurit al văii Topliţa, unde este cuibărită mănăstirea, al cărei acoperiş roşu se zăreşte prin pădure. O cruce de lemn marchează locul în care putem coborî direct (în 10 minute), pe potecă, la mănăstire, ajutaţi sxi de cîteva semne de marcaj, bandă albastră. Dacă sîntem cu un vehicul vom continua drumul, care începe să coboare pe o culme, la început prin lăstăriş, apoi prin pădurea tot mai înaltă. După ce face un cot la stînga ajunge la poarta mănăstirii. Pe timp ploios porţiune de la cruce în jos poate crea dificultăţi pentru autovehicule, în special la întoarcere, drumul avînd şleauri şi multă argilă alunecoasă.

Mănăstirea de la Izbuc cuprinde doua biserici, două case, un grajd, iar aproape se găseşte o căsuţă a ocolului silvic Hălmagiu. Aşezarea este justificată de prezenţa izbucului cu o deosebită reputaţie, pe care şi-a cîştigat-o datorită ciudatului sistem de ieşire al apei: după o perioadă de 15—20 minute în care este sec, cu un gîlgîit puternic începe să iasă apă, care umple un mic bazin de piatra, din care iese făcînd o cascadă de cîţiva decimetri. După cîteva minute apa încetează să curgă, pentru a reveni apoi după alte 12—20 minute. Este vorba de un mecanism tipic de golire prin sifonare a unui bazin carstic, al cărui ritm este impus de cantitatea de precipitaţii. Izbucul de la Călugări avea faima de a prezenta un ritm dublu, determinat de golirea succesivă a două bazine, de capacităţi diferite. Acest dublu ritm s-a pierdut acum, probabil prin deschiderea unei fisuri carstice care scurtcircuitează unul din bazine. Dar chiar şi aşa el constituie un interesant şi rar fenomen carstic, fapt pentru care este şi decretat monument al naturii.

Întoarcerea de la izbuc o facem pe poteca ce urcă direct de la mănăstire în drum, şi apoi pe acesta, luînd ramura de jos (dreapta) cînd ajungem la crucea de piatra de la Mălăişte. Pe acest parcurs menţionăm un lac carstic temporar pitoresc care se află în sat. La cîteva sute de metri în aval se ajunge la bifurcaţia din centru. De la mănăstire se poate ajunge în valea Crişului Alb pe traseul 17.

17. Avram lancu - Izbucul de la CălugăriPosibilităţi de acces: din D N 76 se desface la km 69,4 (20 km de la Brad) drumul care duce la Ineu — Arad. La 7 km spre Ineu se află localitatea Avram lancu (staţia I.T.A.). Localitatea este deservită de gara C.F.R. Aciuţa, la 5 km pe drum Distanţa: 10 km Durata: 2-3 ore Caracteristica traseului: drum uşor de vale, în cea mai mare parte drum forestier carosabil.

Descrierea traseului. Drumul forestier urcă pe malul stîng al văii Aciua, mărginit de terenuri agricole şi fîneţe. După circa 2 km, valea face un cot în loc spre vest, pe care-l urmează sxi drumul forestier. Dacă mergem pe jos vom scuti acest ocol de mai bine de 3 km urcînd pe o poteca din dreapta, pe un picior de deal; trecem printr-un cătun şi coborîm din nou în vale, la confluenţa pîrîului Aciua (ce vine dinspre est) cu pîrîul Preotesei (ce vine dinspre nord). Drumul urcă în continuare pe cel dintîi, de data aceasta prin pădure, presărată cu poieni. Curînd valea se bifurcă: înainte (spre est) continua pîrîul Aciua, la stînga noastră (spre nord) valea Topliţa pe care urcă drumul prin pădure şi printre poieni. Rare semne ale unui marcaj bandă albastră (greşit făcut de pionieri căci albul înconjoară de toate părţile albastrul)

ne indică şi el calea. După 2 km de la bifurcarea cu valea Aciua, lăsăm la dreapta o pepinieră îngrădită şi un afluent, apoi după alţi 2 km ajungem la o bifurcaţie: la dreapta noastră continuă drumul forestier pe valea Topliţa (denumită şi valea Tomnatec); la stînga noastră se desface o potecă de picior ce urcă pe Valea Izbucului. O cruce de piatră şi semnele de marcaj ne indică acest pîrîu. Urcînd prin pădure timp de 15 minute ajungem la Izbucul de la Călugări. Detalii asupra izbucului şi traseul în continuare spre Vaşcău sînt date în traseul 16.

18. Sebiş - Moneasa — VaşcăuPosibilităţi de acces: din şoseaua asfaltată Arad — Siria - Buteni - Vîrfurile -Brad (DJ 709, DJ 762 şi D N 76) la Buteni (57 km de la Arad, 80 km de la BraH) se desface drumul asfaltat ce duce prin Sebiş şi Dezna la Moneasa. Celalalt capăt al traseului se află pe D N 76 la km 97,6 Distanţa: 44 km; Sebiş - Moneasa: 20 km drum asfaltat; Moneasa - Vaşcău: 24 km drum forestier Durata: 1½ oră (cu maşina) Caracteristica traseului: drum uşor, carosabil.

Descrierea traseului. Sebiş, oraş situat la confluenţa văii Dezna cu Crişul Alb, este punctul de pornire în traseu. Drumul traversează oraşul şi se înscrie în valea Sebişului, pe care o urmează 11 km pînă la Dezna, trecînd printr-o regiune frumoasa de dealuri joase şi cîmpuri cultivate. La Dezna se intra în zona montană, marcata de un pinten ce domină dinspre vest oraşul.

In comuna Dezna se află confluenţa dintre valea Deznei (ce vine dinspre est) şi valea Moneasa (ce vine dinspre nord). Valea Deznei este urmată de o şosea forestiera ce urcă pînă în marginea Platoului Vaşcău (traseul 14). La capătul din amonte al comunei, spre Moneasa, se afla hanul turistic „Cetatea Dezna" (camping cu căsuţe şi locuri de corturi, restaurant, eleştee cu peşte). De aici urca o potecă pe pintenul stîncos constituit din aglomerate vulcanice pînă la ruinele cetăţii Dezna (200 m diferenţă de nivel, ½ oră). Din cetatea Dezna, care datează din secolul al XIII-lea, nu au mai rămas decît ziduri răzleţe, de pe care însă vederea este cuprinzătoare şi spectaculoasă.

Drumul la Moneasa urcă pe valea cu acelaşi nume încă 9 km. El este mărginit de versanţi abrupţi, împăduriţi, ce conferă regiunii un aspect montan, în ciuda altitudinii de numai 300 m. Se trece prin satul Rănuşa (la dreapta noastră se desface valea cu acelaşi nume, urmata de o şosea forestieră ce oferă frumoase locuri de excursie), apoi drumul ocoleşte centrul comunei Moneasa şi intra în staţiunea Moneasa.

Moneasa, staţiune cunoscută pentru apele sale hipotermale şi climatul favorabil curei de aer, dispune de mai multe pavilioane, un hotel modern, stabiliment pentru băi, ştrand cu mai multe bazine, restaurant, bar. De aici se pot face excursii interesante în împrejurimi (traseul 22 cu variante).

La capătul din amonte al parcului staţiunii vine dinspre nord (stînga cum urcăm) valea Megheşului, urmată de drumul forestier ce urca la Izoi. După ce se trece de el şi de ultimele case ale satului ce a început să se înfiripe aici, asfaltul se termina şi drumul continuă neasfaltat. După 1,8 km de la ultimele case se desface la stînga un drum ce duce la cariera de marmura (vezi traseul 22 c). La încă 0,5 km drumul se bifurcă: ramura din dreapta noastră urcă pe Valea Lungă (traseul 12), cea din stînga trece de Păstravărie (canton marcat de cîţiva molizi) şi lasă o ramificaţie de drum ce urcă la stînga pe Valea Rujii. Drumul începe să urce ceva mai puternic, iar peisajul devine mai sălbatic, mai ales din cauza stîncilor colorate ce flanchează şoseaua. Trecem prin faţa gurii Pîrîului Feţii (afluent pe stînga), apoi pe la gura văii Şipotu (afluent pe dreapta). Drumul traversează pe malul stîng şi trece prin faţa gurii pîrîului Bîrlogel, marcat de un drum forestier ce urca pe el şi de o casă deasupra căreia începe poteca ce duce prin Ponoarele şi valea Briheni la Vaşcău (traseul 11). După puţin timp drumul traversează apa şi ajunge din nou în malul drept, trece de gura văii Vlad, lasă pe dreapta o vale mai mică şi ajunge la un loc mai larg, determinat de o bifurcaţie; la dreapta noastră urcă în sus valea Şasă, la stînga, valea Ursului. Defrişările puternice şi construcţia drumului au creat aici o poiana.

Drumul urcă la început pe valea Tîrsului, face apoi un cot în loc şi, traversînd botul de deal, se înscrie în versantul văii Şasă, urcînd uşor pînă ce iese pe culmea Bălătrucului, de

fapt cumpăna de ape dintre bazinul văii Moneasa (şi prin aceasta al Crisxului Alb) şi bazinul văii Briheni (şi prin aceasta al Crişului Negru). Punctul culminant al şoselei (cca 720 m alt.) nu permite din păcate o privelişte mai largă. Drumul coboară apoi pe o culme în Valea lugii. Ţinînd tot timpul malul stîng al acesteia, coboară o diferenţă de nivel de 360 m, ajungînd în valea Crişului Văratec, pe care o urmează în aval. In continuare spre Vaşcău coborîm pe vale (vezi traseul 10 în sens invers).

19. Moneasa — Grajduri — VaşcăuPosibilităţi de acces: staţiunea Moneasa Distanţa: 24 km (Moneasa - Arînda: 12 km; Arînda - Vaşcău: 12 km) Durata: 8—9 ore Caracteristica traseului: potecă de creastă ou urcuşuri domoale, apoi drum pe platou. Porţiuni dificile din cauza defrişărilor şi orientării anevoioase în zona carstica a Platoului Vaşcău.

Descrierea traseului. Din staţiunea Moneasa urmăm drumul spre Dezna, trecem podeţul de picior care duce în satul Moneasa şi parcurgem capătul din amonte al satului pînă la prima străduţă la stînga, foarte scurtă, care începe să urce imediat. După ultimele case poteca se bifurcă; cea de la dreapta conduce la Peştera Liliecilor (traseul 22 a); noi urcăm pe cea din stînga, prin spatele caselor, ajungînd deasupra caselor din staţiune. Un cot la dreapta şi poteca s-a transformat într-un făgaş ce taie costiş versantul, apoi un cot la stînga; după un timp pe făgaş curge chiar un pîrîiaş. Ieşim din scoc şi poteca ne poarta printr-o pădure înaltă. Cotim iar la dreapta şi trecem printr-o porţiune, în care poteca, foarte distinctă, este năpădită de bălării. Din dreapta urcă o potecă, pe scurtătură, apoi alta. In cotul ce urmează la stînga, poteca este podita cu bîrne de lemn, acum putrede. După următorul cot la dreapta, versantul devine abrupt, dar poteca continua să urce lin, tăindu-l. Un ultim cot la stînga, o noua zonă de bălării şi ajungem pe creasta largă pe care vine din dreapta noastră un drum care urcă de la Rănuşa.

Culmea pe care ne aflăm separă valea Moneasa şi apoi afluentul ei Valea Lungă (la stînga), de bazinul văii Rănuşa cu văile Creţul şi Fumuri (la dreapta). Grija noastră este aceea de a urma fidel această cumpănă de ape, desigur cu ocolişurile pe un versant sau pe celalalt pentru evitarea unor urcuşuri inutile.

După o scurtă odihnă, meritată în urma urcuşului continuu de 30-45 minute, ne angajam pe versantul stîng al culmii, ajungem din nou într-o sxa, urmăm apoi creasta şi după 15 minute poteca se transforma într-o alee largă ce ţine exact linia de culme. Pe dreapta răritură de pădure ne permite să întrezărim fragmentar peisajul, iar după încă 15 minute, pe dreapta, începe o mare poiană în care merită să facem o mică incursiune, deoarece de aici ni se oferă o vedere largă asupra ansamblului de creste şi văi din bazinul Rănuşei. Sîntem aici pe vîrful Zelea Neagră (alt. 560 m), de unde putem întrezări, spre est, etapele următoare ale drumului nostru, respectiv un vîrf proeminent, defrişat, pe după care vom trece.

Din vîrful Zelea Neagră continuăm să ţinem poteca de creastă, cu un ocoliş prin stînga unui vîrf; după 20 min. de urcuş mai accentuat ajungem sub vîrful Creţului, pe care îl ocolim prin stînga. Aici încep să se anunţe neplăcerile următoarei porţiuni cu tăieturi de pădure. Trecem printr-o zonă cu bălării şi urzici, apoi, coborînd uşor, ajungem într-o tăietură recentă, ce ne va urmări mult timp pe dreapta, care trece şi peste creasta, pe stînga, distrugînd poteca. După circa 500 m de la primele tăieturi ajungem într-un impas căci creasta se bifurcă, iar tăietura a şters urmele potecii. Cotim puţin la dreapta şi după scurt timp regăsim poteca, pe care coborîm uşor printr-un arboret. (Un bun reper este aici borna silvică nr. 187 pe lîngă care trebuie să trecem). După 30 de minute de la Vîrful Creţului începe un urcuş greu printr-un scoc invadat de rugi de mure, urzici şi bălării, flancat de lăstăriş şi de o plantaţie de pini. Trecem apoi printr-un arboret care urcă pe culme şi ocolim prin stînga un vîrf. Versantul lui nordic a scăpat de defrişare; el rămîne o mostra de frumuseţe a acestui traseu, acum dispărută. Ajungem din nou pe creastă pe un vîrf de unde avem priveliştea traseului următor: în faţă un vîrf cu pădurea tăiată, iar mai departe, mai înalt, un altul, tot fără pădure. Cel din urmă este vîrful Pietroasa (808 m).

Din vîrful cu o largă privelişte coborîm puţin, apoi începem să urcăm lin contrapantă printre bălării joase, apoi mai accentuat prin pădure rară dar frumoasă. Un semn distinctiv aici

este subsolul. Pînă acum el a fost constituit din diverse roci (gresii, bazalte, riolite), dar acum este format din cuarţite dure care au muchii ascuţite şi care scîrţîie cînd păşeşti. Ocolim prin dreapta vîrful urcînd tot timpul prin pădure rară de mesteceni şi fagi, pădure care ne permite o vedere mai amplă înapoi asupra bazinului văii Rănuşa, aproape complet defrişat. Ajungem astfel, după o oră din Vîrful Creţului, într-o sxa, din care urcăm spre vîrful Pietroasa prin stînga lui, prin pădure bătrînă, dar deosebit de frumoasă. Fără să ne dăm seama depăşim vîrful trecînd pe sub el şi ajungem din nou pe culme. Vîrful este despădurit încît permite o largă vedere asupra întregului bazin al văilor Rănuşa şi Moneasa, precum şi asupra crestei principale a Munţilor Codru. Pentru a ne bucura de frumoasa panoramă care se desfăşoară, trebuie însă să părăsim drumul nostru pentru 20 minute şi să urcăm la dreapta înapoi, pînă la vîrful defrişat.

După ce ne întoarcem de pe vîrf continuăm traseul pe creasta, care coteşte uşor la stînga. Coborînd uşor ajungem într-o sxa, importantă din două puncte de vedere. Aici este o limita geologică căci încetează cuarţitele şi încep rocile carbonatice, adică calcarele şi dolomitele, deci carstul, cu relieful său specific. In al doilea rînd aici poteca se bifurcă şi putem să urcăm spre Platoul Vaşcău atît prin stînga, cît şi prin dreapta. Alegem poteca din dreapta; după un urcuş uşor ajungem în zona de obîrşie a unei văi care vine din dreapta noastră. Pe fundul ei urcă un drum de tractor, nu singurul, căci regiunea este brăzdată de urmele activităţii silvice şi miniere. Vom avea grijă ca să nu ne lăsăm furaţi de drumurile ce se îndreaptă spre sud, ci vom încerca să înaintăm numai spre est, la nevoie cu busolă, chiar fără drum. Locurile sînt în general netede, cu urcuşuri şi coborîşuri de mică amploare, aşa că din acest punct de vedere nu sînt greutăţi. Ele sînt create de relieful haotic, cu doline şi muchii nedistincte şi de pădurea care acoperă totul, lăsînd doar ici-colo poieni, străbătute de poteci în toate direcţiile. Indicaţii suplimentare pentru drum putem obţine de la oamenii care lucrează în zonă, tăietorii de pădure, mineri sau cosaşi. Punctul reper, denumit Grajduri, este marcat acum doar printr-o baracă şi o veche vărărie, loc spre care converg multe poteci şi drumuri de care. Este o frumoasă poiană înconjurată de pădure rară de stejar şi una mai compactă de fag. De aici se îndreaptă spre est un drum larg de care, noroios, care străbate poieni, apoi un ultim pîlc de pădure şi iese într-o vasta depresiune carstica, denumită Arînda, un bazin închis ciuruit de doline, ocupat de fîneţe. Drumul ne duce pe creasta separatoare dintre Arînda şi următoarea depresiune din nord-vest, Boitoş, şi, cotind uşor la dreapta, se înscrie în versantul dealului ce mărgineşte spre est bazinul Arînda. Trecem aici pe lînga un mic izvor în stînca (Fîntîna din Drum), facem cu drumul un cot la stînga şi ieşim spre dreapta pe culme, în şaua dintre vîrfurile Bănişoara (sud) şi Ronţaru (nord), denumită Poieni. De aici avem o remarcabilă vedere asupra întregii salbe de depresiuni închise, ocupate de poieni, din marginea vestica a Platoului Vaşcău, dincolo de care se zăreşte, la orizont, creasta mare a Munţilor Codru, In continuare, coborîm pe valea de doline Dosul Poienii, ajungem la Tăul Ponorului şi apoi în drumul de la cariera de calcare de la Cîmp-Moţi, drum care ne conduce la Vaşcău. Pentru porţiunea Arînda - Vaşcău vezi traseul 12, descris în sens invers (Vaşcău — Arînda).

20. Moneasa — Poiana Tinoasa — vîrful Izoiu (prin valea Megheşului)Posibilităţi de acces: din centrul staţiunii Moneasa Distanţa: 5 km Durata: 1½ oră Caracteristica traseului: drum forestier, în parte deteriorat.

Descrierea traseului. Drumul urmează cursul inferior al văii Megheşului, afluent al pîrîului Moneasa, apă care se varsă în amonte de staţiune, în faţa lacului artificial, imediat după cantină şi restaurant. Drumul urmează malul stîng al văii şi timp de 40 minute nu avem de semnalat decît trecerea prin faţa gurii pîrîului Megheşul Sec, afluent pe stînga al Megheşului. La 2,5 km de la intrarea pe vale ajungem la o bifurcaţie: înainte o ramură a drumului forestier continuă pe valea Viezuroi, cealaltă ramură coteşte la stînga pentru a urma valea Megheşului. O luăm pe ramura din stînga, ce ţine tot timpul malul stîng şi după încă 15 minute ajungem la un pod unde drumul părăseşte valea şi începe să urce pe versantul drept. Pe vale o poteca ne conduce la un izbuc cu apă bună de băut ce se găseşte în malul drept.

De la podul de peste Megheş drumul urcă, la început mai greu, apoi tot mai domol,

coteşte la dreapta treptat şi ieşind din pădure ne scoate pe versantul defrişat al muntelui. După 30 minute de la pod, lăsăm la dreapta o carieră de calcare, apoi nişte cuptoare de var, iar pe stînga o baraca. Pe deasupra cuptoarelor se desface o ramură secundară a drumului forestier care, cotind la dreapta, urcă prin rariştea de pădure. Aici trece traseul 21 spre Tărcăiţa, care soseşte, urcînd din stînga de la Moneasa, pe piciorul Izoiu.

Dincolo de vărării, la dreapta noastră se deschide Poiana Tinoasa, o depresiune carstică plană, închisă, acoperită de o frumoasa păşune, mărginită de păduri dese. Ea este străbătută de poteci ce conduc în cealaltă poiană, şi mai mare şi mai frumoasa, Brătcoaia (vezi traseul 1 d).

De la vărării observăm în faţa noastră un vîrf împădurit proeminent, Dealul Mare. Drumul forestier se strecoară între el (stînga) şi Tinoasa (dreapta). După ce am depăşit gura Tinoasei trecem într-un cot al drumului pe lîngă un canton silvic, fostă tabără de pionieri. În dreapta, în pădure, se află un izbuc cu apa buna, la care ajungem în 5 minute, urmînd firul de vale în amonte. In aval apa se pierde într-un ponor. Continuam traseul pe drumul forestier şi cotim uşor la dreapta pe după botul de deal; la stînga noastră, jos în poiană, se afla fosta cabană Izoiu, transformată acum în staţie meteorologică. Incă 200 m şi ieşim pe un bot de deal fără pădure pe care drumul face un cot la dreapta. De aici, la stînga, putem coborî la Moneasa (pe traseul 1 f) (de la vărării pînă aici s-au scurs 20 minute). Drumul forestier continuă în sus pe vale, se înscrie în versanţii de la obîrşia Pîrîului Pietros (şi aici o potecă la stînga ne conduce la Moneasa), apoi ajunge pe o culme, care nu este alta decît creasta principală a Munţilor Codru, coteşte cu creasta la dreapta, urcă pieptiş şi apoi se termină. De aici se poate face o excursie spre vîrful Izoiu, de unde se deschide o frumoasa panoramă în toate direcţiile (vezi traseul 1 f). De la vărăriile din Tinoasa pînă la capătul drumului am parcurs 45 minute.

21. Moneasa — Poiana Tinoasa - Tărcăiţa (prin valea Rîpoasa)Posibilităţi de acces: din centrul staţiunii Moneasa Distanţa: 20 km (Moneasa — Tinoasa: 4 km; Tinoasa - Tărcăiţa: 16 km) Durata: 6-7 ore Caracteristica traseului: potecă de picior cu urcuş greu, apoi pe drumul forestier.

Descrierea traseului. Traseul Moneasa - Poiana Tinoasa poate fi parcurs pe două variante: pe drumul forestier de pe valea Megheşului (traseul 20) sau pe poteca de pe piciorul Izoiu.

Pentru ultima variantă - traseul nostru - urmăm culmea ce separă Izvorul Băilor (vest) de valea Megheşului (est) care începe chiar în staţiune. Pentru a ajunge pe ea intrăm pe valea Megheşului, unde cîteva semne de marcaj (bandă roşie) ne conduc pe lîngă camping. Din păcate după trei semne marcajul încetează, lăsîndu-ne să urcăm pe unde o fi, la stînga, prin pădure, pentru a ajunge pe creasta. Pentru o bună orientare este bine să urcăm pe culme, chiar din parc, înainte de primul semn. Pe culme, poteca se precizează; ea ne poartă în urcuş pieptiş cale de 30 minute pînă iese în prima poiană. De aici drumul ne conduce prin rarişti de pădure şi poieni, tot pe culme, cu rare semne de marcaj. După 10 minute de la ieşirea în poiană, poteca se bifurcă; urmăm ramura din dreapta, care continuă să urce; trecem pe lîngă nişte mari doline ce rămîn în stînga, în pădure. În timp ce pe dreapta avem o rarişte de tăietură. La circa 540 m lăsăm pe stînga gura destul de largă a avenului din Izoiu, de a cărui buză este bine să nu ne apropiem prea mult şi continuăm urcuşul prin pădure 100 m diferenţă de nivel (20 minute de la aven). Poteca ne conduce puţin la dreapta, apoi în sus pînă ieşim din pădure. In faţa noastră se deschide o vale de doline, urmată de o potecă ce ne conduce la fosta cabană Izoiu (azi staţie meteorologică). La dreapta se desface un drum de care, mai larg şi mai îmbietor, de fapt un vechi terasament de cale ferată forestieră. Urmîndu-l lăsăm în stînga noastră un vîrf proeminent, Dealul Mare, iar în dreapta obîrşia văii Megheşul Sec, După 40 minute de la aven ajungem la marginea Poienii Tinoasa unde întîlnim drumul forestier care trece prin faţa noastră. La dreapta se găsesc cuptoare de var şi o baracă. In spatele cuptoarelor începe un alt drum forestier secundar pe care urcăm domol, la început prin poiană şi rarişte de pădure, apoi prin pădure compactă. După 15 minute de urcuş continuu drumul coboară puţin şi coteşte la dreapta. Drept înainte se desprinde un drum secundar, marcat de făgaşe de

tractor, pe care îl urmăm, fără să ne lăsăm furaţi de drumurile de căruţă ce o iau la stînga costiş, sau de cele, mai vagi, ce o iau la dreapta. Urcăm astfel 15 minute pînă ajungem pe o culme, dincolo de care se adînceşte spre dreapta o vale. O ocolim pe la obîrşie şi continuăm să urcăm pieptiş la stînga, conduşi de şleaurile drumului şi, din cînd în cînd, de un semn de marcaj. După alte 15 minute ajungem într-o şa largă împădurită (cca 820 m alt). De la vărării pînă aici am făcut în total 45 de minute.

Şaua se află pe cumpăna de ape principală a Munţilor Codru, căci separă bazinul văii Moneasa, (deci al Crişului Alb — sud) de cel al văii Tărcăiţa (deci al Crişului Negru — nord). Coborîm din şa în cea din urmă, cotind uşor la dreapta, apoi la stînga şi după 10 minute ieşim din pădure într-o poiană unde se află capătul drumului forestier de pe valea Rîpoasa (de fapt obîrşia văii Tărcăiţa). Drumul coboară la început pe malul drept pînă într-o poiana, unde se găseşte şi o casă; trecem apoi pe malul stîng, pe care-l ţinem mult timp. Drumul trece printre versanţi complet defrişaţi. După 4 km de la capătul drumului ajungem la o bifurcaţie: la stînga urcă în versant drumul ce duce în valea Şasă (traseul 7, înainte); în jos, pe vale, drumul la Tărcăiţa ce ţine tot timpul valea (traseul 7, în sens invers). Din şaua Rîpoasa pînă aici am făcut 1¼ oră. De aici la Tărcăiţa, pe jos, mai sînt 3 ore, Nu este exclus ca pe parcurs să întîlnim ocazii cu maşinile forestierilor.

22. Excursii în jurul staţiunii Moneasa

Prezentăm, în cele ce urmează, cîteva scurte excursii ce pot fi făcute din staţiunea Moneasa, mai ales în atenţia celor aflaţi aici la odihnă şi cură.

a) La Peştera LiliecilorDurata: 1 oră

Plecăm din centrul staţiunii pe şoseaua asfaltată spre Dezna pînă dincolo de ultima vilă unde un pod de lemn dă acces (numai pentru pietoni) spre comuna Moneasa . Trecem podul şi urmăm strada pînă la primul colţ pe stînga unde o stradă scurtă urcă spre coasta dealului. O urmăm şi, trecînd de case, începem să urcăm la stînga, apoi un cot spre dreapta ne aduce în coasta dealului. Urcăm treptat, tot distanţîndu-ne de casele din Moneasa, prin pădure, cu rare poieni din care mai avem cîte o vedere în jos. După circa 15 minute poteca se bifurca. Urmăm ramura de jos, care începe să contureze sinuozităţile versantului. Mai facem cîteva serpentine, traversăm două funduri de vale, tot timpul prin pădure, şi apoi ieşim pe o culme mai proeminentă. Dincolo de ea coborîm cîţiva metri şi ne aflam în faţa unui perete de calcar în care este săpată gura peşterii. Aceasta nu are mai mult de 10 m şi este lipsită de formaţiuni.

b) La Grota UrşilorDurata: 10 minute

Urmăm Aleea Băilor, cea care urcă de la bar în sus pe valea Izvorul Băilor şi duce la pavilionul de balneologie. Trecînd de el pe marginea pîriului, lăsăm pe dreapta pavilionul cu bazin închis şi, urcînd încă cîţiva zeci de metri, ajungem în dreptul unui perete de calcar, aflat la dreapta noastră, de la piciorul căruia iese apa pîrîului. Aici este scobită intrarea unei peşteri debitoare, inaccesibilă deoarece este inundată. Dealtfel nici nu ne putem apropia de ea căci izvorul este îngrădit, fiind captat pentru alimentarea cu apă a staţiunii. Apa care iese aici este cea care se pierde într-un ponor sub fosta cabană Izoiu. Drumul subteran mult prea scurt, făcut pe canale carstice, nu asigură desigur filtrarea şi purificarea ei. De la izvor se poate urma în continuare valea, drept în sus. Urcuşul pieptiş, prin pădure, ne scoate într-o frumoasă poiană, de la care ajungem într-un drum pe care-l putem urma apoi înapoi, în jos. El urmăreşte culmea dealului dintre Izvorul Băilor şi Pîrîul Pietros şi coboară, în final, în cel din urmă. De aici, pe strada Calea Pietroasă, ajungem din nou în staţiune.

c La cuptorul de fier (Şmelţ) şi la izvorul Piatra cu LapteDurata: 10, respectiv, 20 minute

Pornim pe şosea în sus pe vale şi intrăm în cartierul Şmelţ. Sîntem atenţi la un pod pe care putem trece în versantul stîng unde, între nişte case, se află ruina unui vechi cuptor de ars fierul. El datează de mai bine de 100 ani, de pe vremea cînd se exploata fierul în Platoul Vaşcău, fiind astfel un interesant document al mineritului de altădată.

Ne reîntoarcem în drum şi îl urmăm mai departe în amonte. După ce se termină asfaltul, drumul trece prin poieni multicolore vara şi după 10 minute observăm în malul opus (est) un perete de calcar de 15 m inoiţime. La piciorul lui ţîşneşte apa unui puternic izbuc. Este izvorul de la Piatra cu Lapte, un plăcut loc de popas, cu atît mai mult cu cît o masa şi bănci de lemn, aşezate sub un bătrîn copac, ne îmbie la odihnă.

d) La izvorul BouluiDurata: 45 minute

De la izvorul Piatra cu Lapte continuăm drumul în amonte. Trecem prin faţa cantonului silvic ce rămîne pe stînga, lăsăm tot la stînga, derivaţia drumului ce duce la cariera de marmură şi continuăm încă 500 m, pînă la confluenţa cu Valea Lungă. Pe aceasta pătrunde o ramura a drumului forestier (la dreapta); noi pornim înainte, pe malul drept, în care am trecut între timp. Chiar la gura Văii Lungi se află casele de la Păstravărie. Trecem aici, pe o punte, în malul drept al văii Moneasa şi, trecînd pe lîngă case, urmăm o potecă ce ne duce paşii în lungul apei pînă la o stîncă de cîţiva metri înălţime unde se află izvorul. Este un mic izvor carstic, cu apă limpede ce iese dintr-o gură strîmtă de peşteră, impenetrabilă. Izvorul este amenajat cu bîrne de beton. Dincolo de izvor putem trece apa în malul drept pe un pod, unde ne aflăm la gura Văii Rujii şi unde reîntîlnim drumul forestier pe care ne întoarcem la Moneasa

e) La cariera de marmură Durata: 45 minute

De la izvorul Piatra cu Lapte urmăm drumul forestier pe apă în sus 700 m, depăşim cantonul silvic şi o luăm pe derivaţia din stînga drumului, ce trece apa pe un pod. Drumul de exploatare industrială este bine întreţinut. El taie costiş versantul drept al văii Moneasa urcînd treptat, face un cot la dreapta şi traversează o vale seacă unde se află primul front de exploatare a marmurii. Drumul urcă în continuare făcînd un cot la stînga, trece pe sub nişte case şi, cotind la dreapta, se termină în frontul mare de lucru al carierei.

Cariera de la Moneasa este remarcabilă prin metodele moderne de exploatare a rocii şi prin calitatea acesteia, dar mai ales pentru peisajul impresionant pe care-l oferă marele front în trepte. In baza frontului se exploatează marmura neagră, iar deasupra, marmura roşie. De fapt ambele sînt calcare jurasice, destul de puţin metamorfozate. Aici în carieră au fost descoperite în cursul exploatării mai multe peşteri, din păcate astăzi distruse şi inaccesibile.

Cuprins

Cuvînt înainte

I. CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICĂ Aşezare şi limite Alcătuire geologică Relieful Condiţii climatice Vegetaţia Fauna Locuitorii şi activităţile umane

II. TURISM Căi de acces Localităţi şi puncte de pornire

III. TRASEE TURISTICE 1. Creasta principala a Munţilor Codru a. Accesul prin satul Dumbrăviţa de Codru — vîrful Bălăteasa b. Accesul prin valea Şoimu - vîrful Bălăteasa c. Vîrful Bălăteasa — Poiana Vîrfului d. Coborîrea la Moneasa prin Brătcoaia -Tinoasa e. Coborîrea prin Brătcoaia la Tărcăiţa f. Poiana Vîrfului - vîrfurile Pleşul Mic şi Izoiu - Moneasa 2. Valea Soi m u - Cantonul Şoimi - Valea Zarzagului 3. Dumbrăviţa de Codru - Peştera din Luncă4. Uileacu de Beiuş - valea Ormanului -dealul Ţiclău-Păcău - Uileacu de Beiuş 5. Valea Finişului — Groapa Bălăteasa Poiana Brătcoaia 6. Finiş - cetatea Finiş - vîrful Văratec -valea Tărcăiţa 7. Valea Tărcăiţa - Poiana Brătcoaia -Moneasa 8. Rîpele Mierag 9. Cusu.uş (sat) - Muntele Clăptescu - valea Tărcăiţa 10. Valea Crişu Văratec 11. Şuştiu - valea Briheni — Ponoare - Moneasa 12. Vaşcău - Cîmp-Moţi — Valea Lungă -Moneasa 13. Vaşcău - Peştera Cîmpeneasca 14. Cărpinet — Tăul lui Ghib - Ponoraş -Dezna 15. Valea Ponorului - satul Izbuc 16. Cărpinet - Izbucul de la Călugări 17. Avram lancu — Izbucul de la Călugări 18. Sebiş - Moneasa - Vaşcău 19. Moneasa — Grajduri - Vaşcău 20. Moneasa — Poiana Tinoasa — vîrful Izoiu (prin valea Megheşului) 21. Moneasa — Poiana Tinoasa - Tărcăiţa (prin valea Rîpoasa) 22. Excursii în jurul staţiunii Moneasa a) La Peştera Liliecilorb) La Grota Urşilor c) La cuptorul de fier (Smelţ) şi la Izvorul Piatra cu Lapte d) La Izvorul Boului e) La cariera de marmura

Redactor: RODICA-MARIA NICULESCU TEHNOREDACTOR: PETRE POPESCUBun de tipar: 21.XI. 1978. Tiraj: 38.000 ex. Coli de tipar: 4 1/3+1 harta.

Lucrare executată sub comanda 93 la întreprinderea poligrafica Sibiu REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea Horatiu E. Popa.