Motivatia unitatilor polilexicale
-
Upload
margaretarituta -
Category
Documents
-
view
161 -
download
3
description
Transcript of Motivatia unitatilor polilexicale
INSTITUTUL DE FILOLOGIE AL ACADEMIEI DE ŞTIINŢE
A REPUBLICII MOLDOVA
Cu titlu de manuscris
C.Z.U: 811.135.1’373.7(478)(043.2)
SAVIN ANGELA
MOTIVAŢIA UNITĂŢILOR POLILEXICALE STABILE
ÎN LIMBA ROMÂNĂ
10.02.01 – Limba română
Teză de doctor habilitat în filologie
Consultant ştiinţific: Anatol Ciobanu, doctor habilitat în filologie,
profesor universitar,
membru corespondent al AŞM
Autorul: Angela Savin
CHIŞINĂU, 2014
2
© Savin Angela, 2013
3
CUPRINS
ADNOTARE (în română, rusă şi engleză)...................................................................... 6
LISTA ABREVIERILOR ................................................................................................. 9
INTRODUCERE .............................................................................................................. 10
1. OPINII PE MARGINEA PROBLEMEI CERCETATE........................................... 23
1.1. Problema motivaţiei semnului glotic, exprimat de un semnificant monolexical ..23
1.2. Problema motivaţiei semnului glotic, exprimat de un semnificant polilexical ... . 36
1.3. Opinii privind sensul lexical, frazeologic şi motivaţional ....................................... 40
1.4. Opinii cu privire la obiectul de studiu ..................................................................... 48
2. NOŢIUNEA DE UNITATE POLILEXICALĂ STABILĂ ...................................... 58
2.1. Caracteristicile distinctive ale unităţilor polilexicale stabile conform
clasificării lor ..................................................................................................................... 58
2.2. Unităţile frazeologice. Trăsăturile distinctive ale lor în raport cu alte unităţi
polilexicale de limbă ......................................................................................................... 64
2.3. Locuţiunile. Trăsăturile distinctive ale lor în raport cu alte unităţi polilexicale
de limbă ............................................................................................................................. 66
2.4. Expresiile verbale. Trăsăturile distinctive ale lor în raport cu alte unităţi
polilexicale de limbă ........................................................................................................ 70
2.5.Concluzii la capitolul 2 .............................................................................................. 71
3. CAUZE EXTRALINGVISTICE CARE MOTIVEAZĂ APARIŢIA
UNITĂŢILOR POLILEXICALE STABILE ÎN LIMBA ROMÂNĂ
(Etapa primară) ............................................................................................................... 72
3.1.Preliminarii ................................................................................................................. 72
3.2.Unităţi polilexicale stabile indigene .......................................................................... 76
3.2.1. Unităţi polilexicale stabile ce descriu viaţa cotidiană .................................. 78
3.2.2. Unităţi polilexicale stabile ce se referă la profesii şi meserii ...................... 81
3.2.3. Unităţi polilexicale stabile legate de faună .................................................. 83
3.2.4. Unităţi polilexicale stabile cu lexic militar ................................................... 84
3.2.5. Unităţi polilexicale stabile reflectând fenomene ale naturii ......................... 85
3.2.6. Unităţi polilexicale stabile tabu ..........................………………….…......... 86
3.3. Unităţi polilexicale stabile generale ……………………………………….…........ 88
3.3.1. Unităţi polilexicale stabile biblice ................…………………………........ 88
3.3.2. Unităţi polilexicale stabile mitologice (Anexa I) ......................................... 93
3.3.3. Unităţi polilexicale stabile bazate pe realităţi istorice (Anexa II) ................ 93
3.3.4. Unităţi polilexicale stabile livreşti (Anexa III) ............................................ 93
4
3.4. Concluzii la capitolul 3 ........................................................................................ 93
4. MOTIVAŢIA INTRALINGVISTICĂ REFERITOARE LA APARIŢIA
UNITĂŢILOR POLILEXICALE STABILE ÎN LIMBA ROMÂNĂ
(Etapa secundară) ....................................................................................................... 95
4.1. Motivaţia semnificantului ................................................................................... 95
4.1.1. Analitismul limbii române ca sursă a apariţiei a unităţilor
polilexicale stabile ........................................................................................................ 95
4.1.2. Motivaţie retrospectivă şi motivaţie prospectivă .................................... 96
4.2. Modificarea / nonmodificarea sensurilor lexicale ale componentelor în
urma influenţei semantice ........................................................................................ 101
4.2.1. Păstrarea sensurilor lexicale ale componentelor ................................... 101
4.2.2. Schimbarea sau slăbirea sensurilor lexicale ale componentelor
(pierderea sensului, transferul metaforic, transferul metonimic) ................................ 104
4.2.3. Schimbarea nuanţei de sens al componentelor (restricţia, extensiunea) 115
4.3. Schimbarea sensului unor componente în urma influenţei
sintactice .................................................................................................................... 122
4.3.1. Contagiunea (influenţa legăturilor sintactice ) ..................................... 122
4.3.2. Elipsa (motiv de pierdere a legăturilor sintactice) ................................ 124
4.4. Schimbarea sensului componentelor în urma influenţei fonetice ................. 125
4.4.1. Omolexia (omonimia) .......................................................................... 125
4.5. Schimbarea sensului componentelor în urma influenţei enantiosemice....... 129
4.5.1. Relicte ale semanticii radicalelor vechi ................................................ 132
4.5.2. Cuvintele ce denumesc schimbul de bunuri materiale ......................... 137
4.5.3. Cuvintele ce denumesc obiecte cu dimensiuni specifice ...................... 139
4.5.4. Cuvintele ce exprimă calitatea în cel mai înalt grad de manifestare .... 139
4.5.5. Aprecierea subiectivă a unui obiect de către vorbitori ......................... 140
4.5.6. Contextul expresiv, ironic ..................................................................... 141
4.5.7. Cuvintele ce exprimă fenomene din domeniul superstiţiilor ................ 143
4.5.8. Sensurile ce apar în urma influenţei contextului .................................. 145
4.5.9. Cuvintele ce denumesc părţi ale corpului omenesc .............................. 147
4.6. Concluzii la capitolul 4 ...................................................................................... 148
5. MOTIVAŢIA INTRALINGVISTICĂ PRIVIND EXISTENŢA ŞI
UTILIZAREA UNITĂŢILOR POLILEXICALE STABILE ÎN
LIMBA ROMÂNĂ. STRUCTURA SENSULUI FRAZEOLOGIC...................... 152
5.1. Relaţia semnificant-semnificat .......................................................................... 153
5
5.1.1. Unităţi polilexicale stabile monosemantice ce denumesc seme care nu pot fi
exprimate de unităţi monolexicale (expresivitate, redarea valorilor
lexico-gramaticale) ..................................................................................................... 159
5.2. Relaţiile paradigmatice în structura sensului frazeologic .............................. 163
5.2.1.Polisemia unităţilor polilexicale stabile ............................................................. 163
5.2.2. Omosemia (sinonimia) polilexicale stabile ...................................................... 179
5.2.3. Antisemia (antonimia) polilexicale stabile ....................................................... 186
5.3. Relaţiile sintagmatice în structura sensului frazeologic ................................. 197
5.3.1.Arhaisme, joc de cuvinte, mijloace eufonice şi formal gramaticale,
etimologii populare ..................................................................................................... 197
5.4. Relaţia semn – vorbitor. Problema imaginii unităţilor polilexicale stabile .. 202
5.5. Procese dinamice în dezvoltarea sensului unităţilor polilexicale stabile ...... 206
5.6. Concluzii la capitolul 5 ...................................................................................... 216
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI ................................................ 223
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................... 229
ANEXA I.................................................................................................................... 248
ANEXA II................................................................................................................... 250
ANEXA III................................................................................................................. 254
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII .................................. 257
CV-ul AUTORULUI ................................................................................................ 258
6
ADNOTARE
SAVIN Angela. Motivaţia unităţilor polilexicale stabile în limba română. Teză de doctor habilitat în
filologie. Specialitatea 10.02.01 – Limba română, Chişinău, 2013.
Rezultatele obţinute sunt publicate în două monografii, un dicţionar şi 29 de studii ştiinţifice.
Structura tezei: introducere, cinci capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografie din 312 titluri,
trei anexe, 228 de pagini de text de bază, 5 diagrame.
Cuvintele-cheie: locuţiune, motivaţie, semn lingvistic, semnificant, semnificat, unitate conotativă, unitate
denominativă, unitate frazeologică, unitate polilexicală stabilă (UPS).
Domeniul de studiu: lingvistica română şi generală, frazeologie, onomasiologie, semantică.
Scopul lucrării: a explica geneza, existenţa şi utilizarea UPS în limba română din punctul de vedere al
motivaţiei semnului glotic; a analiza fenomenele de limbă sub aspectul motivaţiei lor.
Obiectivele cercetării: factorii motivaţiei extralingvistice şi intralingvistice; motivaţia: retrospectivă şi
prospectivă; influenţele semantice, sintactice şi fonetice asupra sensurilor lexicale ale componentelor
UPS; enantiosemia lor; relaţiile de sistem în structura sensului frazeologic: relaţia semnificat-semnificant,
relaţiile paradigmatice, relaţiile sintagmatice, procesele dinamice în cadrul UPS.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică: pentru prima dată în Republica Moldova se propune explicarea
semnului glotic polilexical în baza motivaţiei lui în lumina unor noţiuni de lingvistică generală, în
sincronie şi diacronie; precum şi aplicarea unei metode inovatoare la analiza UPS.
Rezultatele principial noi pentru ştiinţă şi practică obţinute. Prezenta teză este o contribuţie la
iniţierea unei noi direcţii de cercetare - lingvistica motivaţională, a unei modalităţi diverse de investigare
în scopul cunoaşterii mai profunde a esenţei obiectului studiat. Motivaţia UPS în limba română este
studiată în două direcţii: motivaţia semnului apt în îmbinare şi motivaţia genezei, existenţei şi utilizării
UPS.
Semnificaţia teoretică. Problema UPS în limba română este studiată teoretic de pe poziţia motivaţiei
semnului glotic polilexical. Au fost determinate cauzele extralingvistice şi intralingvistice privind
motivarea apariţiei, existenţei şi utilizării UPS.
Valoarea aplicativă. Rezultatele investigaţiei pot fi aplicate la elaborarea diverselor tipuri de lucrări, care
ar analiza faptele de limbă de pe poziţiile motivaţiei semnului glotic; la studierea limbii materne şi a
limbilor străine în compartimentul lexic şi frazeologie motivaţională; la redactarea unor manuale
preuniversitare şi universitare; la întocmirea dicţionarelor de diverse tipuri, precum şi a unor cursuri şi
seminare speciale şi opţionale universitare.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice. În cercetările realizate în cadrul proiectelor instituţionale ale
Institutului de Filologie al AŞM, în cursurile predate la ULIM şi USM, Facultatea Jurnalism etc.
7
АНОТАЦИЯ
САВИН Анжела. Мотивация устойчивых полилексиксических единиц в румынском языке.
Диссертация на соискание степени doctor habilitat в области филологии. Специальность:
10.02.01 – Румынский язык. Кишинэу, 2013.
Результаты исследования опубликованы в двух монографиях, одном словаре и 29 статьях.
Структура диссертации: введение, пять глав, общие выводы и рекомендации, библиография из
312 наименований, три приложения, 228 страниц основного текста, 5 диаграм.
Ключевые слова: устойчивое словосочетание, мотивация, языковой знак, означаемое,
означающее, конотативная единица, номинативная единица, фразеологическая единица,
устойчивая полилексическая единица (УПЕ).
Область исследования: румынская и общая лингвистика, фразеология, ономасиология,
семантика.
Цель работы: изучение генезиса, существования и использования УПЕ в румынском языке с
позиции мотивации языкового знака; необходимость анализа языковых явлений через их
мотивацию в языке.
Основные задачи работы: факторы экстралингвистической и интралингвистической мотивации;
ретроспективная и проспективная мотивация; семантические, синтаксические и фонетические
влияния на значения компонентов УПЕ; их енантиосемия; системные отношения в
фразеологическом значении УПЕ.
Научная новизна и оригинальность: впервые в Молдове предлагается объяснение языкового
полилексического знака на базе его мотивации в свете определенных понятий общей лингвистики,
в синхронии и диахронии; а также применение новой методологии.
Получены принципиально новые результаты. Данная работа является иницией нового
направления - мотивационной лингвистики, иного способа исследования языковых явлений.
Рассматривается мотивация лингвистического знака, способного входить в состав словосочетания,
а также различные виды мотивации УПЕ.
Теоретическое значение. Были определены причины экстралингвистической и
интралингвистической мотивации относительно генезиса и существования УПЕ.
Практическая значимость. Результаты исследования могут быть применены при: написании
различных трудов относительно мотивации языкового знака; изучении языков в разделе
мотивационной лексики и фразеологии; составлении учебников; разработке словарей различных
типов, а также специальных и факультативных курсов и семинаров.
Внедрение научных результатов. В рамках исследовательских проектов Института Филологии
АНМ, в процессе преподавания университетских курсов в УЛИМ-е и Госуниверситете, на
Факультете Журналистики и т.д.
8
ANNOTATION
SAVIN Angela. The motivation of stable polylexical units in Romanian. PhD thesis in philology.
Chishinau 2013.
The obtained results are published in two monographs, a dictionary and 29 scientific articles.
The structure of the dissertation: introduction, five chapters, general conclusions and
recommendations, bibliography (312 titles), annex, 228 basic text pages, 5 tables.
Key words: expression, motivation, linguistic sign, signified, signifier, connotative unit, denominative
unit, phraseologic unit, stable polylexical unit (SPU).
Study area: Romanian and general linguistics, phraseology, onomasiology, semantics.
Goal of the thesis: study of the genesis, existence and utilization of the SPU in the Romanian from the
point of view of the motivation of the linguistic sign; analysis of the linguistic phenomena in respect of
their motivation.
Dissertation objectives: intra- /extra-linguistic factors of the motivation, retrospective and prospective
motivation, motivation of the semantic, syntactic and phonetic influences leading to the change of SPU
components; relations system in its phraseological meaning.
Scientific novelty and originality: for the first time in Moldova an explanation of the polylexical
linguistic sign through its motivation in the light of certain concepts of general, synchronic and diachronic
linguistics is proposed; as well as the application of innovative methodologies to analyze SPU.
Essentially new results obtained for science and practice: this thesis is an urge to contribute to the
initiation of new research directions - motivational linguistics, a different research method for a better
knowledge of the essence of the studied object. SPU motivation in Romanian is being studied in two
senses: sign motivation used in combination and the genesis motivation, existence and operation of the
SPU.
Teoretical significance: the problem of UPS in Romanian is tackled theoretically from the point of view
of the motivation of a linguistic sign expressed through a polylexical signifier; the extra- and intra-
linguistic causes regarding motivation, existence and use of the SPU.
Applicative value: the results of this investigation can be applied for the development of various works
that would analyze the linguistic phenomena from the viewpoint of glottis sign motivation; in studying
native and foreign languages, vocabulary and motivational phraseology compartments. The research
might also be applied in the drawing up pre-university and university handbooks, in preparing dictionaries
of various types, as well as in devising special and optional university courses and seminars.
The implementation of the scientific achievements: in the research of the institutional projects within
the Philology Institute of the ASM, in the university courses within the Moldova State University and
Free International University of Moldova.
9
LISTA ABREVIERILOR
FIC – forma internă a cuvântului
FM – forma motivaţională
UF – unitate frazeologică; unităţi frazeologice
UPS – unitate polilexicală stabilă; unităţi polilexicale stabile
10
INTRODUCERE
Actualitatea problemei investigate. Problema motivaţiei semnului glotic se situează tot
mai mult în vizorul lingvisticii europene, în direcţia creării chiar a unei noi discipline, lingvistica
motivaţională, care nu şi-a găsit încă realizarea în cercetările din Republica Moldova. În această
ordine de idei vin ca suport materialele din prezenta teză, care abordează problema studiată –
unităţile polilexicale stabile - în perspectiva creării începutului unei noi direcţii în lingvistică cu
privire la fenomenele de limbă, cea motivaţională, care poate fi aplicată în plan onomasiologic,
derivaţional, semantic, sintactic, lexical, frazeologic. În teză se propune conceperea genezei şi
evoluţiei UPS (unităţilor polilexicale stabile) în planul lingvisticii generale, ceea ce presupune o
nouă abordare a problemei.
Problema UPS prin prisma motivaţiei semnului glotic, exprimat prin semnificat polilexical,
geneza şi evoluţia UPS din punctul de vedere al motivaţiei semnului limbii, au fost studiate
sporadic, fragmentar. Într-adevăr, până în prezent nu dispunem de lucrări care ar fi cercetat UPS
în plan sistemic, pe axa sintagmatică şi paradigmatică a limbii, în baza conceptului cu privire la
motivaţia semnificantului polilexical.
Importanţa problemelor cercetate este de natură principială, deoarece sunt luate în
discuţie diverse chestiuni de ordin major. Se propune o nouă abordare a cercetării lingvistice
motivaţionale. Începutul formării motivologiei ca ştiinţă se referă la mijlocul anilor 70 ai
secolului al XX-lea. În lingvistica din Republica Moldova această metodologie în ce priveşte
cercetarea unităţilor polilexicale nu a fost aplicată. Iată din ce cauză ne vin ca suport materialele
de onomasiologie, semasiologie într-un sens mai larg, istorie a limbii (care studiază, în parte,
factorii intralingvistici şi extralingvistici ai genezei unităţilor glotice, precum şi evoluţia acestor
unităţi de limbă în plan diacronic), dialectologie, lexicologie, frazeologie, morfologie etc.
Obiectul cercetării noastre se află la intersecţia mai multor discipline ale lingvisticii. Studiul de
faţă îşi propune aplicarea unei noi metode la motivaţia semnului glotic în cercetarea unităţilor
polilexicale stabile în limba română.
Fenomenul desemnării obiectelor atrage tot mai mult atenţia lingviştilor, dar şi a
reprezentanţilor din alte domenii de cercetare: filozofie, psihologie, logică, semiologie.
Denominările, regularităţile şi procedeele acestui proces complex şi, bineînţeles, desemnarea
segmentelor din realitate cu ajutorul unui cuvânt sau al unui grup de cuvinte, care rezultă din
condiţionarea reciprocă între elemente de natură diferite: lingvistică, gnoseologică, psihică,
logică, semiotică; precum şi motivaţia semnului glotic, exprimat cu ajutorul semnificantului
monolexical sau polilexical, sunt de importanţă primară pentru lingvistică.
11
Importanţa unităţilor polilexicale stabile în limbă este greu de subestimat. Limba română
se distinge de alte limbi europene prin bogăţia locuţiunilor şi expresiilor, menţiona mai bine de
un secol în urmă, la 1887, Lazăr Şăineanu. Unul din fondatorii frazeologiei ruse, academicianul
V.V.Vinogradov, afirma, făcând trimitere la A.Meillet, că îmbinarea frazeologică este unitatea
semantică de bază în structura limbilor europene, dar nu cuvântul, şi că anume fraza, expresia
frazeologică trebuie să devină obiectul principal al cercetărilor stilistice. [212, p. 119]. Conform
opiniei unor specialişti, numărul îmbinărilor stabile (locuţiuni ca unităţi polilexicale
denominative şi al unităţilor frazeologice ca unităţi conotative) este cu mult mai mare decât cel al
cuvintelor [95, p.5]. Toată complexitatea de UPS, aflate în limbă, conform opiniei lui A.V.
Kunin, poartă un caracter sistemic şi nu sunt o sumă de frazeologisme izolate unul de altul, ceea
ce ne vom strădui să demonstrăm în prezentul studiu.
Descrierea situaţiei în domeniul de cercetare şi identificarea problemelor de
cercetare. Fenomenul motivaţiei unităţilor de limbă se manifestă prin relaţiile lor motivaţionale,
lexicale sau frazeologice, la a căror actualizare se conştientizează motivaţia unităţii de limbă,
adică intercondiţionarea formei interne şi a celei externe.
Teoria vizând caracterul nemotivat al semnului glotic nu este fondată de F. de Saussure, ci
mai degrabă e o concluzie a unei milenare discuţii cu privire la legătura dintre semn şi obiectul
natural. E. Coşeriu citează vreo 30 de autori care ar fi tratat caracterul arbitrar al semnului glotic
până la Saussure. F. de Saussure relansează problema despre caracterul nemotivat al semnului
glotic, ceea ce a marcat cercetările ulterioare. Pe alte poziţii decât cele ale lui Saussure privind
arbitrarul semnului glotic se află mai mulţi cercetători, dintre care îi putem numi pe E.
Benveniste, Ch. Bally, R. Jakobson, R.A. Budagov, A. Ciobanu, V. Pavel, A. Eremia, O. Blinova
ş.a.
În lingvistica din Republica Moldova problema motivaţiei semnului glotic a fost abordată
doar într-un număr redus de lucrări, dar şi ele se refereau la cercetarea unităţilor monolexicale,
pe când structurile polilexicale au rămas, în marea lor majoritate, în afara investigaţiilor.
Problema motivaţiei semnului glotic, luată în discuţie în teza noastră, se află la intersecţia
mai multor discipline ale lingvisticii, principala fiind onomasiologia. Formarea cuvintelor şi
formarea îmbinărilor de cuvinte, de care ne ocupăm în studiul de faţă, se referă la domeniul
lingvisticii, numit nominaţie.
Combinându-se în vorbire, cuvintele formează două grupuri esenţial diferite. Pe de o
parte, acestea sunt grupările de cuvinte nestabile, ce se constituie în momentul vorbirii şi depind,
în mod exclusiv, de motivaţia de comunicare la moment. Pe de altă parte, există grupări de
cuvinte în care componentele şi-au pierdut independenţa şi formează un întreg semantic şi
funcţional. Aceste îmbinări exprimă o singură idee, o imagine unică şi nu au sens decât în
12
unitatea lor. Componentele acestora au fost iniţial motivate în momentul formării îmbinării libere
de cuvinte pe axa sintagmatică a limbii, apărând în urma necesităţii denominării unei realităţi din
lumea ambiantă. Îmbinările de cuvinte se vor transforma din „sintagme libere” (F. de Saussure)
în „sintagme legate” (Ch. Bally), astfel efectuându-se trecerea de la axa sintagmatică la cea
paradigmatică [1, p. 10]. Componentele UPS, pe parcursul dezvoltării limbii, suportă anumite
transformări în plan semantic, sintactic, fonetic. Aceste îmbinări sunt unităţi glotice ce se
reproduc cu regularitate ca o entitate a conţinutului şi a formei.
UPS sunt o modalitate de desemnare a obiectului, fenomenului, procesului, calităţii din
realitatea ambiantă. Lor le sunt proprii trăsăturile semnului glotic. UPS se prezintă ca un fapt
de discurs repetat.
Prof. E. Coşeriu identifică frazeologia cu discursul repetat. Prin discurs repetat se înţelege
„tot ceea ce în vorbirea unei comunităţi se repetă într-o formă mai mult sau mai puţin identică
de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puţin fixă, ca fragment, lung sau scurt, a
«ceea ce s-a spus deja»”. Asta face ca „textul” rezultat să se constituie adesea prin înglobarea
discursului repetat, din care fac parte şi UPS, în tehnica liberă a discursului, la fel ca un „colaj”
[2, p.259].
Materialul de construcţie al UPS este cuvântul. Iniţial, sensul cuvântului este determinat de
interacţiunea a trei factori: ontologic (legătura cuvântului cu realitatea obiectivă), noţional
(legătura cuvântului cu unele categorii logice), funcţional (funcţia lingvistică a sensului).
La determinarea sensului concură, în mod egal, toţi aceşti factori. În cazul în care unul
dintre ei lipseşte, sensul lexical nu este complet. Ulterior, cuvântul, intrând în componenţa UPS,
îşi păstrează motivaţia dintre semnificant – semnificat sau se demotivează în diferită măsură: are
loc schimbarea sau slăbirea sensurilor lexicale ale componentelor UPS pe baza pierderii de către
cuvânt a sensului în structurile idiomatice, a transferului metaforic sau al celui metonimic; se
modifică nuanţele de sens ale componentelor în cadrul UPS din cauza restricţiei sau extensiunii;
se atestă şi schimbarea de sens al componentelor în urma influenţei sintactice prin fenomenul
contagiunii sau elipsei în structura UPS; se constată metamorfoza semantică în urma influenţei
fonetice prin omolexie; se observă modificarea sensului componentelor UPS sub influenţa
enantiosemiei. În interiorul UPS cuvintele se integrează, generând un semn calitativ nou, ceea ce
ne permite să vorbim de sensul lexical unitar, sensul frazeologic şi sensul motivaţional al UPS.
Putem afirma: cu cât mai multe seme sunt pierdute de elementele UPS, adică e mai pronunţat
gradul de demotivaţie a acestora, cu atât e mai mare gradul de fuziune semantică a lor.
În lingvistica română ca, de altfel, şi în cea de peste hotare, nu încetează discuţiile privind
denumirea îmbinărilor stabile din limbă. Se înregistrează o mulţime de opinii privind liniile de
demarcare între locuţiuni şi unităţile frazeologice. În baza acestor considerente, autoarea
13
studiului de faţă propune un arhilexem, care ar cuprinde diverse unităţi glotice polilexicale,
hipolexemele: locuţiunile şi unităţile frazeologice. Această denumire generică este unitate
polilexicală stabilă (UPS). Desigur, fiecare îmbinare polilexicală de cuvinte - locuţiunea,
unitatea frazeologică şi expresia verbală – este denumită corespunzător, când apare necesitatea;
sunt prezentate trăsăturile comune şi distinctive ale lor. Însă pentru facilitarea expunerii, toate
aceste formaţiuni stabile vor fi denumite în felul propus supra. E de precizat că paremiologia nu
face parte din domeniul de cercetare al tezei noastre.
Scopul prezentului studiu este a examina şi explica geneza, existenţa şi utilizarea unităţilor
polilexicale stabile în limba română din punctul de vedere al motivaţiei semnului glotic prin
determinarea reciprocă semnificant - semnificat. Problema este cercetată în legătură cu motivaţia
apariţiei, existenţei şi utilizării semnului glotic, care include motivele de diferit ordin ale acestor
manifestări. În mod special se accentuează problema motivaţiei semnului glotic, exprimat prin
semnificat polilexical. Se urmăreşte ideea de a demonstra necesitatea analizei fenomenelor de
limbă sub aspectul motivaţiei lor.
Ţinând cont de faptul că problemele luate în discuţie în teză sunt complexe, ne-am propus
cercetarea mai multor obiective, dintre care menţionăm:
- factorii motivaţiei extralingvistice, ce constituie etapa primară de apariţie a UPS în
limbă; elaborarea unei noi clasificări a unităţilor polilexicale stabile pe baza principiului
motivaţiei extra- şi intralingvistice a semnului glotic;
- factorii motivaţiei intralingvistice, ce constituie etapa secundară la geneza UPS în limba
română;
- principiile referitoare la motivaţia retrospectivă şi cea prospectivă în semantica UPS;
- motivaţia: influenţelor semantice ce conduc la schimbarea sau slăbirea sensurilor
lexicale ale componentelor UPS (pierderea sensului de către unele componente ale UPS,
transferul metaforic sau cel metonimic), precum şi la modificarea nuanţei de sens a
componentelor UPS (restricţia şi extensiunea semantică);
influenţelor sintactice: contagiunea şi elipsa în componenţa UPS;
influenţelor fonetice în modificarea sensurilor lexicale ale componentelor
UPS;
- fenomenul enantiosemiei la componentele UPS şi determinarea motivaţiei utilizării UPS
ca unitate glotică ce dezambiguizează semele polarizate;
- relaţia semnificat - semnificant cu structura sensului UPS şi motivaţia utilizării lor, ca
unităţi de limbă în stare a denomina seme, neexprimate de unităţi monolexicale;
- relaţiile paradigmatice în structura sensului frazeologic, ce se manifestă prin polisemie,
sinonimie, antonimie şi omonimie frazeologică;
14
- relaţiile sintagmatice în structura sensului frazeologic în motivaţia apariţiei şi utilizării
UPS;
- cazurile în care se produce demotivaţia sensurilor la componentele UPS;
- procesele dinamice în dezvoltarea sensului UPS.
Caracterul inovator al prezentului studiu rezidă în complexitatea şi multilateralitatea
problemei abordate şi a obiectului de studiu. În cercetarea de faţă aplicăm o metodă inovatoare la
analiza UPS. Explicarea semnului glotic polilexical reiese din două accepţii: motivaţia semnului
utilizat în îmbinare şi motivaţia genezei, existenţei şi utilizării UPS în limba română. Se încearcă
a explica motivaţia genezei UPS, abordând etapa primară a apariţiei lor în limba română -
cauzele extralingvistice, precum şi etapa secundară în geneza şi evoluţia lor – cauzele
intralingvistice, toate fiind analizate în bloc.
S-a propus clasificarea UPS conform motivaţiei intralingvistice, demarcarea făcându-se între
unităţile polilexicale denominative şi cele conotative. S-a efectuat şi clasificarea UPS în baza
motivaţiei extralingvistice, care impune ideea divizării UPS conform originii lor în UPS indigene
şi generale. Ele, la rândul lor, se grupează în câmpuri conceptual-semantice. S-a investigat
semnul polilexical prin motivaţia retrospectivă sau postfactum şi motivaţia prospectivă.
Motivaţia retrospectivă este corelaţia între forma internă şi cea externă a UPS, când vorbitorul
cunoaşte semnificaţia acestei unităţi glotice, iar motivaţia prospectivă se aplică atunci, când
vorbitorul nu cunoaşte sensul UPS şi asociază forma internă cu cea externă, adică determină
motivemul, informaţia pe care o poate depista din înţelesul componentelor sau al componentei
unităţii de limbă supralexemice date. Motivaţia apariţiei unor UPS în limba română se explică
prin fenomenul enantiosemiei componentelor. În cazul dat, luând în considerare semele
polarizate ale echivalentului monolexical al UPS sau semele polarizate din structura semică a
componentei enantiosemice a UPS, unitatea polilexicală stabilă rămâne unicul semn glotic ce
anihilează dedublarea sensului.
Au fost determinate câmpurile conceptual-semantice, din care fac parte componentele
enantiosemice ale UPS. Unităţile polilexicale stabile sunt analizate din punctul de vedere al
relaţiilor sistemice luate în bloc (cercetare întreprinsă în lingvistica română doar la nivel de
unitate glotică monolexicală): relaţia semnificant – semnificat, relaţiile paradigmatice şi cele
sintagmatice în structura sensului frazeologic, relaţia semn-vorbitor. Se propune explicarea
motivaţiei UPS în lumina unor noţiuni de lingvistică generală pe axa sincronică şi cea diacronică.
Rezultatele principial noi pentru ştiinţă şi practică obţinute. Prezenta teză este o
contribuţie la iniţierea unei noi direcţii de cercetare - lingvistica motivaţională, a unei modalităţi
diverse de investigare în scopul cunoaşterii mai profunde a esenţei obiectului studiat. Motivaţia
15
UPS în limba română este studiată în două direcţii: motivaţia semnului apt în îmbinare şi
motivaţia genezei, existenţei şi utilizării UPS.
Importanţa teoretică. UPS în limba română sunt studiate teoretic de pe poziţia motivaţiei
semnului glotic, exprimat prin semnificant polilexical. Criteriul motivaţiei semnului glotic,
exprimat de îmbinări polilexicale stabile, nu a constituit preocuparea unui studiu de proporţii în
lingvistica română. Valoarea teoretică rezidă şi în faptul că au fost demonstrate cauzele
extralingvistice şi cele intralingvistice referitoare la motivaţia privind apariţia UPS în limba
română, precum şi cauzele intralingvistice referitoare la motivaţia de existenţă şi utilizare a UPS.
Pentru ca un fenomen să fie cercetat exhaustiv, el trebuie studiat în două accepţii: în calitate de
sistem (relaţia semnificat – semnificant, relaţiile sintagmatice, relaţia semn – vorbitor) şi în
calitate de parte a sistemului limbii (relaţiile paradigmatice). Ambele aceste aspecte teoretice au
fost luate în calcul pe parcursul investigării noastre.
Metodologia cercetării ştiinţifice este variată, complementară, aparţinând unor ştiinţe având
obiect de cercetare învecinat: filozofie, psihologie, logică, semiologie. Studiul de faţă îşi propune
aplicarea unei noi metode, utilizate în lingvistica motivaţională modernă, la motivaţia semnului
glotic. Se propune o modalitate diversă de cercetare care, în mod obişnuit, se include în arsenalul
metodic general al aceleiaşi ştiinţe unice a limbii, aplicată de cercetător în scopul cunoaşterii mai
profunde a esenţei obiectului studiat. La fel de necesare ne-au fost şi metode ca: analiza semică,
etimologică, descriptivă, substituţională, contextuală. Pe lângă acestea, în teză sunt folosite unele
procedee ale metodei structural-semantice şi ale celei comparativ-istorice.
Valoarea aplicativă a lucrării. Rezultatele studiului nostru pot fi aplicate la elaborarea
diverselor tipuri de lucrări, care şi-ar pune problema analizei faptelor de limbă de pe poziţiile
explicaţiei semnului glotic. Cercetările din prezenta lucrare pot fi aplicate la studierea limbii
materne şi a limbilor străine la compartimentul frazeologie motivaţională în vederea asimilării
practice şi memorizării mai uşoare a unităţilor de limbă monolexicale şi polilexicale. Studiul dat
poate fi utilizat la redactarea manualelor (gimnaziale, liceale, universitare etc.), dicţionare (de
locuţiuni şi frazeologisme, bilingve, polilingve, explicative, de sinonime, de antonime), precum
şi la elaborarea unor cursuri şi seminare speciale şi opţionale de lingvistică generală, frazeologie,
lexicologie, onomasiologie, derivatologie etc.
Aprobarea rezultatelor obţinute. Rezultatele cercetării noastre au fost prezentate la
paisprezece colocvii, conferinţe internaţionale, dintre care la două şedinţe în plen. La tema
investigaţiilor au fost publicate două monografii (Motivaţia locuţiunilor verbale româneşti.
Chişinău: „Elan Poligraf ” SRL, 2008. 124 p.; Probleme ale motivaţiei unităţilor polilexicale
stabile în limba română. Chişinău: Princeps Magna, 2011. 152 p.), un dicţionar (Dicţionar de
valori lexico-gramaticale ale locuţiunilor verbale romaneşti. Chişinău: CEP U.S.M., 2004. 308
16
p.), douăzeci şi nouă de articole şi studii ştiinţifice în ţară şi peste hotare [108; 109; 110; 111;
112; 114, 115; 116; 118 ].
Structura lucrării. Teza este alcătuită din adnotare în limbile română, rusă şi engleză, lista
abrevierilor, introducere, cinci capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografia lucrărilor
ştiinţifice, a textelor literare consultate şi a dicţionarelor folosite, o anexă, CV-ul autoarei.
În Introducere sunt descrise actualitatea temei alese şi importanţa problemelor investigate,
scopul şi obiectivele tezei, caracterul inovator al studiului, care prezintă soluţionarea unei
probleme importante – motivaţia extralingvistică şi intralingvistică a genezei, existenţei şi
utilizării locuţiunilor şi frazeologismelor în limba română.
În Capitolul I Opinii pe marginea problemei cercetate se iau în discuţie diverse opinii ale
cercetătorilor cu privire la problema motivaţiei semnului glotic, exprimat de un semnificant
monolexical şi de un semnificant polilexical, precum şi opiniile cercetătorilor privind sensul
motivaţional al UPS şi al cuvântului.
1.1. Problema motivaţiei semnului glotic, exprimat de un semnificant monolexical.
Începutul formării motivologiei ca ştiinţă se referă la mijlocul anilor 70 ai secolului al XX-lea.
Fenomenul motivaţiei unităţilor de limbă se manifestă prin relaţiile motivaţionale, lexicale sau
frazeologice ale lor, la a căror actualizare se conştientizează motivaţia unităţii de limbă, adică
intercondiţionarea formei interne şi a celei externe.
Relaţiile de motivaţie ale cuvintelor prezintă o universalie lingvistică, ele cuprind aproape
toate cuvintele din limbă, lăsând după limita „influenţei” lor un procent nesemnificativ al
cuvintelor – cele „singulare” [197, р. 3].
De caracterul motivaţiei, ca proprietate a unităţi glotice, sunt legate astfel de caracteristici ale
limbii ca: tendinţa către motivaţia unităţii glotice şi tendinţa către arbitrarul ei, ceea ce se
realizează din contul unui şir de procese lexicale – nominarea, remotivaţia, neomotivaţia,
demotivaţia, lexicalizarea formei interne a cuvântului etc. Forma internă a cuvântului (FIC), fiind
un mijloc de exprimare a motivaţiei lui, de asemenea posedă un şir de funcţii importante. Ea este
calificată ca un „nod” important în relaţiile de sistem al limbii.
Problema motivaţiei semnului glotic, luată în discuţie în teză, se află la intersecţia mai multor
discipline ale lingvisticii, principala fiind onomasiologia.
De problema semnului, în general, se ocupă ramura ştiinţei, numită semiologia generală care
include lingvistica şi semiotica. O altă ramură a ştiinţei cu o aplicare mai îngustă a obiectului de
studiu este semiotica. Termenul dat este utilizat şi de logică, şi de teoria cunoaşterii, apoi şi
pentru a defini o parte a semiologiei, care, alături de lingvistică, studiază domeniul
complementar al semnelor non-verbale. În filozofie, în hermeneutică, în semiotică sau
semasiologie, se propagă ideea că semnul este cel care guvernează totul. Au fost vehiculate două
17
axiome: a) pansemia – totul este semn sau orice are o semnificaţie (sau poate avea); b) polisemia
– orice semn poate avea mai multe semnificaţii. În concepţia lui C.S. Peirce, fiind un adept al
pansemiei, se regăseşte triada, pe care o găsim în teoriile actuale: semn – relaţia semnului cu
obiectul - relaţia semnului cu interpretantul semnului [4, p. 188-189]. Ch. Morris, un succesor al
lui Peirce, distinge în semiotică trei aspecte: semantica; sintaxa şi pragmatica [127, p. 9-12].
Pansemia este proprie teoriei lui F. de Saussure. După remarca lui Saussure, principiul
arbitrarului semnului glotic nu ne împiedică să delimităm într-o limbă ceea ce este în mod radical
arbitrar, adică nemotivat, de ceea ce nu este astfel decât în mod relativ. Numai o parte din semne
este absolut nemotivată; la altele intervine un fenomen ce ne îngăduie să recunoaştem grade de
motivaţie, fără să-l suprimăm: semnul poate fi relativ motivat [127, p. 14-15].
Pentru adevărul ştiinţific ar trebui să recunoaştem că teoria vizând caracterul arbitrar al
semnului glotic nu este fondată de F. de Saussure, ci mai degrabă e o concluzie a unei milenare
discuţii cu privire la legătura dintre semn şi obiectul natural. Aceste discuţii datează încă de la
Aristotel (384-322 î.Hr.), iar apoi prin scolastica medievală ajung la lingvistica modernă. E.
Coşeriu citează vreo 30 de autori care ar fi tratat caracterul arbitrar al semnului glotic până la
Saussure [apud 31, p. 37].
Pe alte poziţii decât cele ale al lui Saussure privind arbitrarul semnului glotic se află alţi
lingvişti, dintre care îi putem numi pe E. Benveniste, Ch. Bally, R. Jakobson, R.A. Budagov, A.
Ciobanu, V. Pavel, A. Eremia, O. Blinova ş.a.
Lingvistul francez E. Benveniste consideră, pe bună dreptate, că legătura dintre semnificat şi
semnificant nu este arbitrară, ci necesară şi extrem de strânsă [192, p. 92].
Un alt succesor şi discipol al lui F.de Saussure, Charles Bally, căuta prin orice mijloace să
demonstreze caracterul motivat al semnului glotic, menţionând judicios că oamenii în procesul
comunicării îşi exprimă nu numai gândurile, ci şi sentimentele, şi atitudinea proprie faţă de
problemele discutate. Anume astfel apare motivaţia cuvântului, a îmbinărilor de cuvinte şi a
propoziţiilor, sensurile figurate ale cuvintelor, polisemia, caracterul polifuncţional al unor
categorii gramaticale etc. [31, p. 42].
Tot pe poziţie anti-Saussure se află şi R. Jakobson. El considera că teoria despre caracterul
arbitrar al semnului glotic este „o dogmă saussuriană” care nu poate fi acceptată în mod
indiscutabil [311, p. 105-106]. R.A. Budagov menţionează, pe bună dreptate, că între semnificat
şi semnificant există o strânsă interdependenţă care nu poate fi neglijată, atunci când discutăm
despre semnul glotic al limbilor naturale. Unităţile limbii, precum şi sistemul limbii, în general,
nu pot rămâne nemotivate pentru exponenţii limbii materne [206, p. 252].
A. Ciobanu şi R. Jakobson se află pe aceleaşi poziţii privind interpretarea semnului glotic
într-o manieră mai simplă. Folosind în mod creator terminologia signum şi signatum, propusă de
18
R. Jakobson, profesorul A. Ciobanu consideră că signum reprezintă semnul glotic în general,
inclusiv substanţa lui sonoră şi forma; iar signatum va reprezenta substanţa lui semantică. Putem
afirma că un signum exprimă un signatum. Nu există limbă în care nimic să nu fie motivat; de
asemenea, a concepe una în care totul să fie motivat este imposibil prin definiţie. Între cele două
limite extreme – maximum de organizare şi minimum de arbitrar – găsim toate varietăţile
posibile. Profesorul A. Ciobanu conchide just pe baza materialului faptic că semnul glotic nu
este întotdeauna arbitrar [31, p. 42].
V. Pavel menţionează că motivaţia desemnării obiectului este mijlocită de noţiunea cu privire
la el. La nivelul de cunoaştere senzorială subiectului denumeşte obiectul într-o formă concret
individuală. În cazul dat este important a descoperi rolul asocierilor, efectuat la nivelul de
imagini, fixat în conştiinţă după prima cunoaştere a lui din realitate. Comparând obiectele,
subiectul evidenţiază, de fapt, o trăsătură comună pentru ele, ceea ce devine indiciu al motivaţiei
[267, p. 28-29].
Cercetătorul A. Eremia consideră că din punctul de vedere derivaţional majoritatea
toponimelor derivate şi compusele lor în limba română au un caracter motivat [57, p.13].
1.2. Problema motivaţiei semnului glotic, exprimat de un semnificant polilexical. Se
distinge noţiunea de motivaţia postfactum, retrospectivă, deseori menţionată în acest domeniu şi
noţiunea de motivaţie prospectivă. Motivaţia postfactum se manifestă prin motivaţia receptivă.
La motivaţia prospectivă nu se cunoaşte sensul UPS şi se caută determinarea lui [166].
Înţelegerea sensului UPS cere luarea în considerare a unui mare număr de factori ce ţin de
cunoaşterea umană şi demonstrează că motivaţia nu poate fi înţeleasă decât în raport cu un
sistem de referinţă.
1.3. Opinii privind sensul lexical, frazeologic şi motivaţional. De problema sinonimiei,
antonimiei, monosemiei, polisemiei, restricţiei şi extensiunii sensului cuvântului, transferului
metaforic şi metonimic, contagiunii, enantiosemiei, care sunt tratate referitor la UPS în capitolele
lucrării, se ocupă semantica lingvistică sau semasiologia. Apar numeroase lucrări despre sensul
cuvintelor. Istoricul semanticii lingvistice este tratat într-o serie de lucrări, dintre care amintim pe
cele elaborate de St. Ullmann [159, 177], P. Guiraud [144].
Sensul cuvântului este determinat de interacţiunea a trei factori: factorul ontologic, factorul
noţional, factorul funcţional. Acesta din urmă conferă sensului lexical un caracter unic,
irepetabil, specific naţional. În mod generalizat aceleaşi afirmaţii le putem atribui cu anumire
rezerve şi UPS.
Referitor la sensul frazeologic am putea menţiona că o dificultate în studierea UPS este
problema mult discutată despre natura formaţiunii polimembre ce se include în noţiunea de
UPS. Unii savanţi (S. I. Ojegov, V. V. Vinogradov, N. Corlăteanu, N. M. Šanski ş. a.) susţin că
19
frazeologia este o ştiinţă care studiază toate îmbinările stabile de cuvinte. După opinia altora
(A. N. Molotkov, V. P. Jukov, L. N. Vasiliev ş. a.) domeniul frazeologiei trebuie să cuprindă
numai unităţi supralexemice, al căror sens e complet sau parţial transformat. În cele ce
urmează, UPS vor fi privite prin prisma primei opinii, excepţie constituind paremiile.
Privitor la sensul motivaţional, în anii 70 ai secolului al XX-lea s-a început formarea în
lingvistica rusă a unei ştiinţe noi, motivologia. O. Blinova şi colaboratorii ei au elaborat
dicţionare de cuvinte motivate pe baza materialului dialectal. Au fost editate peste 400 de lucrări
la lingvistica motivaţională, alcătuite atlase dialectale pe baza hărţilor, susţinute teze de doctor şi
doctor habilitat la lingvistica motivaţională [198, р. 5].
Din cele expuse supra vedem că problema motivaţiei sensului lexical a generat apariţia unei
noi ştiinţe lingvistice, motivologia. În spaţiul nostru pruto-nistrean această direcţie a fost
investigată referitor la unităţile monolexicale, cu unele excepţii, în lucrările profesorilor Anatol
Ciobanu, Vasile Pavel, Anatol Eremia. Pe când problema motivaţiei semnului glotic, exprimat de
un semnificat polilexical, nu a fost cercetată în complexitatea ei.
Avem de adăugat, cu referire la cuvinte se poate vorbi de sens lexical şi sens motivaţional; în
UPS însă discutăm de sens frazeologic, sens motivaţional şi sens lexical.
În Capitolul al II-lea. Noţiunea de unitate polilexicală stabilă sunt prezentate variate
opinii ale lingviştilor privind aspecte ale studierii UPS: terminologia neunificată, trăsăturile
distinctive, clasificarea. În teză autoarea a determinat criteriile funcţionale, semantice şi
structurale ale locuţiunilor, unităţilor frazeologice şi ale expresiilor verbale în plan comparativ şi
a propus definiţia proprie a unităţilor frazeologice şi a locuţiunilor.
Capitolul al III-lea. Cauze extralingvistice ale motivaţiei apariţiei UPS în limba română
(Etapa primară) este consacrat determinării motivaţiei extralingvistice a unităţilor polilexicale
stabile în limba română, constituind etapa primară privind apariţia UPS în limbă. Motivaţia
originii unor UPS se explică prin provenienţă străină, fiind împrumutate, calchiate sau pătrunse
în limbă pe cale cultă. În cazul dat ele trebuie considerate ca fiind generale unui mare număr de
limbi. Celelalte UPS trebuie privite ca fiind indigene, avându-şi originea în limba română, chiar
dacă există corespondentele lor în alte limbi.
Putem deosebi două categorii mari de UPS privind originea lor: 1. unităţi denominative, din
care fac parte locuţiunile şi unităţile frazeologice (UF) care denumesc realitatea, 2. unităţi
conotative care exprimă atitudinea vorbitorului faţă de realitatea concretă şi care sunt UF. La
baza clasificării conform motivaţiei extralingvistice propunem principiul originii: UPS indigene
şi UPS generale.
În Capitolul al IV-lea. Motivaţia intralingvistică referitoare la apariţia unităţilor
polilexicale stabile în limba română (Etapa secundară) este prezentat conceptul motivaţiei
20
intralingvistice vizând apariţia UPS în limba română. Destrămarea sintetismului limbii latine a
condus la crearea formelor analitice, care sunt modele de exprimare mai explicite, mai clare.
Privitor la înţelegerea sensului global al UPS se distinge motivaţia retrospectivă şi motivaţia
prospectivă. Problema cunoaşterii şi asociaţia dintre semnificant şi semnificat este evidentă,
univocă şi accesibilă şi depinde de persoana care decodifică motivaţia. În consecinţă, motivaţia
este relativă, căci ea depinde nu doar de punctul de vedere adoptat şi de mecanismele implicate,
dar şi de persoana care face analiza. Prin urmare, UPS indigene sunt prestate motivaţiei şi
semnificaţiei de către vorbitorii unei comunităţi glotice; atunci când e vorba de UPS generale, ele
pot fi înţelese de vorbitorii altor limbi prin transparenţa motivaţiei UPS. Un tip de cunoştinţă
suplimentar, cunoaşterea etimologică (intra- şi extralingvistică) poate să înlesnească explicaţia
motivaţiei UPS. Imaginea determină legătura dintre semnificant şi semnificat [109, p.90].
Se disting următoarele tipuri de influenţă în limbă : influenţa semantică, influenţa sintactică,
influenţa fonetică. În acest capitol am cercetat influenţa legăturilor semantice, ce conduc la
modificarea / nonmodificarea sensurilor lexicale ale componentelor în urma influenţei acesteia.
Am tratat despre păstrarea sensurilor lexicale ale componentelor UPS. S-a demonstrat că atunci
când o componentă îşi păstrează sensul, el (acest sens) poate servi drept motivaţie a sensului
întregii UPS. Acest fenomen este caracteristic UPS denominative, unde lipseşte imaginea, iar
componentele motivate pot fi atât un verb modal, cât şi un nume. Mai mult ca atât, aceste
componente mai includ în structura lor semică şi semele responsabile de anumite valori lexico-
gramaticale, ele neputând fi desemnate de corelaţii monolexicali ai UPS, astfel se explică
motivaţia existenţei şi utilizării acestor tipuri de UPS. Schimbarea sau slăbirea sensurilor lexicale
ale componentelor UPS poate avea loc în următoarele situaţii: pierderea de către componentele
din cadrul UPS a sensului lexical primordial; schimbarea sensurilor lexicale ale componentelor
UPS în urma transferului metaforic şi cel metonimic.
Influenţa legăturilor semantice duce şi la schimbarea nuanţei de sens al componentelor în
cadrul UPS, exprimată prin restricţia şi extensiunea sensurilor lexicale ale componentelor UPS.
În prezentul capitol a fost cercetată influenţa legăturilor sintactice care pot schimba
sensul componentelor UPS. Influenţa sintactică se actualizează prin contagiune (influenţa
legăturilor sintactice) şi prin elipsă (influenţa pierderii legăturilor sintactice). A fost cercetat al
treilea tip de influenţă a legăturilor semantice în limbă – legături fonetice prin fenomenul
analogiei fonetice – omosemia. S-a explicat de ce omosemele UPS se regăsesc într-un număr
diferit în limbă, în funcţie de tipul denominativ sau conotativ al lor. S-a efectuat clasificarea
omosemelor frazeologice în limba română.
În capitolul dat s-a descris minuţios schimbarea de sens al componentelor UPS în urma
21
influenţei enantiosemiei. S-au stabilit căile de aparţie a enantiosemiei.
În Capitolul al V-lea. Motivaţia intralingvistică privind existenţa şi utilizarea
unităţilor polilexicale stabile în limba română. Structura sensului frazeologic, ne-am propus
să cercetăm anumite aspecte ale motivaţiei existenţei şi utilizării UPS, explicate prin conţinutul
semnului glotic. Din aceste considerente au fost cercetate următoarele aspecte ale realizării
semnului glotic, care se manifestă în diverse relaţii de sistem şi anume: I. relaţia semnificant -
semnificat; II. relaţiile paradigmatice în structura sensului UPS – polisemia, sinonimia,
antonimia, omonimia (tratată în cap.4); III. relaţiile sintagmatice – componentele UPS; IV.
relaţia semn – vorbitor care se exprimă prin aspectul conotativ al UPS. Au fost cercetate, de
asemenea, V. procesele dinamice în dezvoltarea sensului frazeologic. În funcţie de o atare tratare
a problemei, materialul din acest capitol este structurat respectiv. La problema relaţiei
semnificant - semnificat vor fi abordate problema monosemiei UPS cu structura semnificaţiei
lexicale, frazeologice şi motivaţionale, posibilitatea UPS de a denomina acele seme care nu pot fi
exprimate de unităţi monolexicale. Relaţiile paradigmatice în structura sensului frazeologic
îşi vor găsi expresia în polisemia UPS; combinarea semelor în cazul polisemantismului UPS;
posibilitatea UPS polisemantice de a denomina acele seme care nu pot fi exprimate de unităţi
monolexicale; eliminarea echivocului la utilizarea UPS; motivaţia existenţei şi utilizării UPS
polisemantice ş.a. În acest subcompartiment vor fi analizate UPS polisemantice, ce au de la două
până la şapte semnificaţii, lucru neatestat de dicţionarele explicative şi frazeologice
contemporane. Sinonimia şi antonimia frazeologică îşi găsesc tratarea la tema relaţiilor
paradigmatice în structura sensului frazeologic.
Relaţiile sintagmatice între componentele UPS vor fi plasate atât în formulele
semantico-distributive ale unor UPS, cât şi în expresia componentelor, cum ar fi arhaismele,
jocul de cuvinte, mijloacele eufonice şi formal gramaticale, etimologia populară.
Un alt aspect al realizării semnului glotic îl constituie relaţia semn – vorbitor, exprimată
de motivemul UPS, ce se referă la UPS conotative şi la unele UPS denominative ce posedă
imagine.
Procesele dinamice în evoluţia semantică a UPS duc la polisemie, derivare frazeologică,
defrazeologizare, modificarea elementelor constitutive, dispariţia şi formarea UPS.
Problema motivaţiei unităţii glotice în diversele sale manifestări în plan morfologic,
lexical, frazeologic, sintactic, fie că se află încă în faza incipientă de cercetare în republică, fie că
îşi aşteaptă soluţionarea. Prezenta teză, fiind o abordare a problemei menţionate, este şi un
îndemn de a contribui prin alte cercetări la diferite nivele ale limbii în iniţierea unei noi direcţii
de cercetare - lingvistica motivaţională, a unei modalităţi diverse de cercetare care se include în
22
arsenalul metodic general al aceleiaşi ştiinţe unice a limbii în scopul cunoaşterii mai profunde a
esenţei obiectului studiat.
23
1. OPINII PE MARGINEA PROBLEMEI CERCETATE
1.1. Problema motivaţiei semnului glotic, exprimat de un semnificant monolexical
Problema motivaţiei semnului glotic captează atenţia în studiile de lingvistică de ultimă
oră, sunt efectuate noi descoperiri şi inovaţii în cercetarea acestei teme. În această ordine de idei
vin ca suport materialele de onomasiologie, semasiologie într-un sens mai larg, istorie a limbii
(care cercetează, în parte, factorii intralingvistici şi extralingvistici a genezei unităţilor glotice,
precum şi evoluţia acestor unităţi de limbă în plan diacronic), dialectologie, lexicologie,
frazeologie, morfologie etc. Obiectul cercetării se află la interferenţa mai multor discipline ale
lingvisticii. Astfel „Atlasul limbilor Europei (Atlas linguarum Europae), patronat de UNESCO şi
Uniunea Europeană şi Atlasul lingvistic romanic (Atlas linguistique romane), proiect
internaţional sub egida Uniunii Europene, au revoluţionat cercetarea lingvistică actuală, creându-
se o nouă disciplină, lingvistica motivaţională, întemeiată pe constatarea unei „mentalităţi
comune” la vorbitorii de limbi diferite, din cadrul unei familii sau mai multor familii de limbi.
Datele cuprinse în cele două atlase oferă informaţii inedite, de o mare valoare, privind originile
etno-lingvistice ale Europei, Patria limbilor indo-europene” [87, p. 12].
Începutul formării motivologiei ca ştiinţă se referă la mijlocul anilor 70 ai secolului al
XX-lea. Fenomenul motivaţiei unităţilor de limbă se manifestă prin relaţiile lexicale sau
frazeologice, la a căror actualizare se conştientizează motivaţia cuvântului, a locuţiunii sau a
frazeologismului, adică intercondiţionarea formei interne şi a celei externe.
Relaţiile de motivaţie a cuvintelor prezintă o universalie lingvistică, ele cuprind aproape
toate cuvintele din limbă, lăsând după limita „influenţei” lor un procent neînsemnat de cuvinte –
cele „singulare” [197, р. 3].
Unităţile ce au legături motivaţionale între ele (perechi, şiruri, blocuri) se caracterizează
printr-un spectru vast funcţional în toate domeniile limbii – cel comunicativ, emoţional-expresiv,
estetic. De caracterul motivaţiei ca proprietate a cuvântului sunt legate caracteristici ale limbii,
precum sunt tendinţa către motivaţia unităţii glotice şi tendinţa către arbitrarul ei, care se
realizează din contul unui şir de procese lexicale – nominarea, remotivaţia, neomotivaţia,
demotivaţia, lexicalizarea formei interne a cuvântului etc. FIC, fiind un mijloc de exprimare a
motivaţiei lui, de asemenea posedă un şir de funcţii importante. Ea este calificată ca un „nod” din
cele mai importante al relaţiilor de sistem în limbă [197 , р. 3].
Motivologia ca ştiinţă lingvistică şi-a găsit manifestarea şi evoluţia cu succes în şcoala
lingvistică de motivologie din cadrul Universităţii din Tomsk (Rusia). Sub aspectul său
sistematizat, bazele ei – obiectul cercetării, noţiunile ştiinţifice de bază, aspectele cele mai
importante de analiză: ontologic, metodologic, funcţional, dinamic, lexicografic, comparativ, de
24
cercetare a surselor, sunt oglindite în lucrarea Olgăi Blinova «Явление мотивации слов:
Лексикологический аспект» [198, p. 191] şi dezvoltate ulterior în lucrările reprezentanţilor
şcolii lingvistice de la Tomsk. Conform opiniei lui Iu.N. Karaulov, „şcoala ştiinţifică a
motivologiei ocupă un loc important în rândul şcolilor şi programelor metodologice, care
determină evoluţia rusisticii contemporane” [197, р. 3].
Motivologia îmbină cu succes principiile de bază ale paradigmei lingvistice:
antropocentrismul, funcţionalismul, textocentrismul. Timp de două decenii în cadrul acestei şcoli
lingvistice au fost publicate monografii şi sute de articole ştiinţifice, au fost susţinute teze de
doctor şi doctor habilitat, consacrate cercetării aprofundate a diverselor aspecte ale motivologiei,
ceea ce a contribuit la identificarea unor compartimente ale teoriei motivaţiei, cum ar fi
motivologia descriptivă şi cea comparativă. Rezultatele noi obţinute au contribuit la apariţia
noilor termeni din domeniul vizat sau la specificarea celor vechi.
Noţiunea de motivaţie are în teza noastră două accepţii, actualizate astfel şi în lingvistică:
1) motivaţia semnului glotic este concepută în raport cu determinarea reciprocă dintre noţiunile
de semnificant şi semnificat; 2) problema este cercetată referitor la motivaţia apariţiei, existenţei
şi utilizării semnului glotic care include motivele acestor manifestări. În DEX găsim inclusă doar
accepţia a doua a termenului dat supra cu următoarea explicaţie: motivaţia – este “totalitatea
motivelor, a consideraţiilor sau a mobilurilor (conştiente sau nu) care determină pe cineva să
efectueze o anumită acţiune sau să tindă spre anumite scopuri; ansamblu de motive care explică
un act, o conduită; motivare, justificare, argumentare” [DEX, p. 571].
Problema motivaţiei semnului glotic se află la interferenţa mai multor discipline ale
lingvisticii, principala fiind onomasiologia. Onomasiologia, susţine Vasile Pavel, este o ramură
în devenire a lingvisticii [148, p. 527]. Iar formarea cuvintelor şi formarea îmbinărilor de
cuvinte, de care ne ocupăm în studiul de faţă, se referă la domeniul lingvisticii, numit nominaţie.
Obiectul de studiu al onomasiologiei sunt denominările, regularităţile şi procedeele acestui
proces complex şi, bineînţeles, desemnarea (cuvântului, grupului de cuvinte), care rezultă din
condiţionarea reciprocă între elemente de natură diferită: lingvistică, gnoseologică, psihică,
logică, semiotică. Iată de ce fenomenul desemnării obiectelor atrage tot mai mult atenţia
lingviştilor, precum şi a reprezentanţilor din alte domenii de cercetare: filozofie, psihologie,
logică, semiologie.
Relaţia între nume şi lucruri este una din problemele esenţiale ale onomasiologiei. Cele
două tipuri de cunoaştere, empirică şi ştiinţifică, face posibilă distincţia dintre „modelele
cognitive” populare şi cele savante, care determină identificarea semnului reprezentării
obiectului, adică a imaginilor primare ce ne ajuta să înţelegem mecanismul denominării în actul
de creare a noii forme de exprimare – cuvântul, derivatul semantic sau sintagma [89, p. 678].
25
Prof. Vasile Pavel susţine: „cuvintele, sintagmele denominative şi sensurile noi, create
după modele interne ale limbii, apar pe două căi principale: 1) prin procedeul derivării
morfematice şi 2) prin intermediul derivării semantice” [89, p. 673]. La derivarea morfematică,
pe lângă prefixare, sufixare, compunere, abreviere, se referă şi formarea sintagmelor
denominative sau apreciative. În cazul dat mai mulţi lingvişti vorbesc despre fenomenul
lexicalizării (sublinierea ne aparţine), fenomen înţeles ca un proces prin care “o succesiune de
morfeme (o sintagmă) devine o unitate lexicală” [89, p. 674].
Am avea de adăugat la cele afirmate că acest fenomen de limbă cu privire la obiectul
nostru de studiu se referă mai mult la cuvintele compuse şi la locuţiuni cu funcţie denominativă.
Referitor la unităţile frazeologice, care nu au funcţie denominativă, ci conotativă, determinând
atitudinea vorbitorului faţă de realitatea desemnată, putem vorbi de fenomenul frazeologizării.
Sintagma derivare semantică este mai puţin utilizată de către lingvişti, dar se consideră un
termen adecvat, susţinut de teza privind caracterul derivaţional al legăturilor dintre sensurile
aceluiaşi cuvânt. Derivarea semantică se manifestă sub forma polisemiei cuvintelor, a extinderii
funcţiei denominative a cuvintelor existente [89, p. 673]. Acest fenomen va fi cercetat în teză,
mai amănunţit, în capitolul 5, paragraful 5.2.1.
De problema semnului, în general, se ocupă ramura ştiinţei, numită semiologia generală,
termen vehiculat mai ales în Franţa, care include lingvistica şi semiotica. O altă ramură a ştiinţei
cu o aplicare mai îngustă a obiectului de studiu este semiotica. Termenul dat este utilizat şi de
logică, şi de teoria cunoaşterii. Termenul este utilizat şi pentru a defini o parte a semiologiei care,
alături de lingvistică, studiază domeniul complementar al semnelor non-verbale. Semasiologia
este un termen ce acoperă o suprafaţă mai mică decât cea a semiologiei, având referinţă doar la
studiul semnificaţiei semnelor verbale. Aşadar, hiperlexemul noţiunilor date este semiologia, iar
semiotica şi semasiologia sunt hipolexemele lui. Semasiologia este în raport de hipolexem faţă
de termenul semiotica. Obiectul nostru de studiu se referă la domeniul semasiologiei. De
problema semnelor verbale iniţial s-a ocupat şi semiologia generală, un reprezentant de frunte al
ei fiind F. de Saussure.
Istoria opiniilor referitoare la limbajul uman consemnează păreri diferite despre existenţa
sau inexistenţa unei legături între complexul sonor şi conceptul pe care acesta îl reprezintă, adică
cel al motivaţiei dintre semnificat şi semnificant. Problema a fost larg dezbătută de gânditorii
greci, adepţi ai existenţei unei legături naturale între cuvânt şi obiectul la care acesta se referă
(Platon, de pildă, înclina către această concepţie) sau ai teoriei care neagă o astfel de legătură
(Democrit, Aristotel). Mult mai târziu, către sfârşitul primului mileniu, aceeaşi dispută se ducea
între şcolile eline prezentate de anomalişti (care afirmau că există o legătură naturală cuvânt-
obiect) şi analogişti (care infirmau o asemenea legătură) [81, p. 70].
26
V. Bahnaru, în monografia sa, vorbeşte despre problemele semioticii şi hermeneuticii [4,
p. 184-194]. În special, autorul menţionează că în filozofie, inclusiv în hermeneutică, ştiinţa care
se ocupă de studiul semnelor, este semiotica sau semasiologia şi promovează ideea că semnul
este cel care guvernează totul. Au fost vehiculate două axiome: a) pansemia – totul este semn sau
orice are o semnificaţie (sau poate avea); b) polisemia – orice semn poate avea mai multe
semnificaţii (unicitatea existenţei nu determină unicitatea semnificaţiei) [33, p. 10-11]. În
accepţia lui C.S. Peirce, un adept al pansemiei, toată gândirea se exprimă prin semn, iar
pansemia admite că lumea nu se compune din două feluri de lucruri: din semne şi non-semne, ci
din lucruri cu semnificaţie şi lucruri fără semnificaţie; în acelaşi timp, pentru Peirce, a avea
semnificaţie înseamnă cognoscibilitate [apud 4, p. 188-189]. Peirce vorbeşte despre aspectul
abstract al semnului: semnul este ceva ce stă în locul a altceva şi este înţeles de cineva. În teoria
lui Peirce se regăseşte triada, pe care o întâlnim în teoriile actuale: semn – relaţia semnului cu
obiectul - relaţia semnului cu interpretantul semnului [apud 4, p. 189].
Un succesor al lui Peirce este Ch.W. Morris într-un context teoretic schimbat.
Comportamentul condiţionează semnificaţia, iar nu cunoaşterea. Morris distinge în semiotică trei
aspecte: semantica - care studiază relaţia semnului cu semnificaţia sa, expresiile formale şi
designatele lor, tratează sensul expresiilor şi include teoria adevărului şi deducţiilor logice;
sintaxa – care studiază relaţia dintre semne (expresii) şi oferă reguli de formare a acestora şi
pragmatica – disciplina care studiază relaţia dintre semne şi utilizatorii lor şi cuprinde ştiinţe ca
psihologia, etnologia, fiziologia limbilor etc. [127, p. 9-12]. Conform teoriei lui Morris, unităţile
polilexicale stabile (UPS) se regăsesc în compartimentul semantică şi pragmatică prin excelenţă,
deşi aspectul sintaxă îşi are aplicare în formulele semantico-distributive ale UPS.
Pansemia este proprie teoriei lui F. Saussure, pentru că limba este un sistem de semne,
unde totul are semnificaţie. Definiţia semnului este alta la Saussure.
Semnul glotic are un caracter dual în opinia lingvistului: este prezent doar semnificantul
şi semnificatul. Relaţia între aceste două laturi este arbitrară. Ideea era limpede formulată de
Saussure, care susţine că legătura ce uneşte semnificantul de semnificat este arbitrară sau, pentru
că înţelegem prin semn întregul ce rezultă din asocierea unui semnificant cu un semnificat,
putem spune, mai simplu, că semnul glotic este arbitrar. Pentru F. de Saussure „semnificatul”
este „conceptul”, dar niciodată „obiectul” [155, p. 98]. După remarca lui Saussure, principiul
arbitrarului semnului glotic nu ne împiedică să delimităm într-o limbă „ceea ce este în mod
radical arbitrar, adică nemotivat, de ceea ce nu este astfel decât în mod relativ. Numai o parte din
semne este absolut nemotivată; la altele intervine un fenomen ce ne îngăduie să recunoaştem
grade de arbitrar, fără să-l suprimăm: semnul poate fi relativ motivat” [119 , p.142].
27
Ideea de soeur, exemplifica Saussure, nu este – prin nici un raport interior – legată de
grupul de sunete s-ö-r, ce-i serveşte drept semnificant; orice alt grup de sunete ar putea avea
aceeaşi semnificaţie. Nu există, deci, o legătură naturală între secvenţa de sunete ce denumeşte
un obiect şi obiectul respectiv, nu există o determinare de tip cauzal între conţinut şi expresie (şi
nici invers). Doar raportul dintre semnificant şi obiectul desemnat este arbitrar [apud 81, p.70].
Semnul glotic – „entitate psihică cu două feţe” – nu uneşte un lucru cu un cuvânt, ci un concept
cu o imagine acustică. Aceasta din urmă nu e sunetul material, ci „o amprentă psihică a acestui
sunet, reprezentarea pe care ne-o dă mărturia simţurilor noastre”. În locul termenului „concept”
Saussure propune termenul semnificat („cel care este semnificat”), iar în loc de imagine acustică
– semnificant („cel care semnifică”) [155, p. 98-99]. Unitatea dintre semnificant şi semnificat
defineşte semnul glotic. Opoziţia saussuriană a fost extinsă de L. Hjelmslev de la semnul glotic
la sistemul lingvistic în ansamblu: limba are două planuri, un plan al expresiei (ce corespunde
semnificantului) şi un plan al conţinutului (corespunzător semnificatului) [apud 81, p.70].
Argumente pentru Sausure serveau existenţa diferitelor cuvinte pentru aceeaşi realitate în
diferite limbi, sinonimele existente într-o limbă, omofonele din diferite limbi şi omonimele din
aceeaşi limbă. Cele afirmate de lingvistul elveţian se referea la legătura dintre semnificant şi
semnificat, când semnificantul era monolexical. Cât priveşte semnificantul polilexical, după
opinia noastră, lucrurile nu stau tocmai aşa. Dar despre acest aspect vom trata infra.
Am putea spune că pentru F. de Saussure semnul este ceva care stă în locul unui concept,
în timp ce pentru Ch. Morris semnul este ceva care stă în locul unui obiect [127, p. 13].
Lingvistul francez E. Benveniste în studiul său, consacrat naturii specifice a semnului
glotic, lansează părerea judicioasă că teoria caracterului arbitrar al semnului glotic este departe
de a fi explicită şi justă. Savantul consideră că din teoria lui Saussure despre caracterul biplan al
semnului glotic „încă nu reiese în mod obligatoriu că semnul are un caracter arbitrar” [192, p.
90-97]. E. Benveniste nu este de acord cu Saussure că semnificantul nu are nicio legătură cu
lumea reală. El consideră că lumea reală, de care vorbeşte Saussure, este chiar obiectul ca atare,
că legătura dintre semnificat şi semnificant nu este arbitrară, ci necesară. Noţiunea (semnificatul)
de „bou” în conştiinţa noastră se identifică neapărat cu aşa-zisul complex sonor (semnificantul)
beuf [192, p. 92]. Altfel nu poate fi, deoarece aceste elemente sunt imprimate în conştiinţa
noastră şi sunt percepute în orice împrejurare. Benveniste menţionează că simbioza dintre
semnificat şi semnificant e atât de strânsă, încât noţiunea de „bou” reprezintă ca şi cum sufletul
imaginii acustice a cuvântului „bou”. Prin urmare, putem afirma că nu avem forme goale, tot aşa
precum nu avem noţiuni nedenumite [192, p. 92].
Un alt succesor şi discipol al lui F.de Saussure, Charles Bally, căuta, prin orice mijloace,
să demonstreze caracterul motivat al semnului glotic. Lingvistul elveţian menţionează judicios că
28
oamenii în procesul comunicării îşi exprimă nu numai gândurile, ci şi sentimentele, şi atitudinea
proprie faţă de problemele discutate. În felul acesta apare motivarea cuvântului, a îmbinărilor de
cuvinte şi a propoziţiilor. Tot astfel se formează sensurile figurate ale cuvintelor, polisemia,
caracterul polifuncţional al unor categorii gramaticale etc. [apud 31, p. 42].
Tot pe poziţie anti-Saussure se află şi R. Jakobson. El considera că teoria despre
caracterul arbitrar al semnului glotic este „o dogmă saussuriană” care nu poate fi acceptată în
mod indiscutabil [311, p. 105-106].
A. A. Potebnea a determinat noţiunea de formă internă ca fiind “sensul etimologic cel
mai apropiat al cuvântului”, care înglobează un indiciu singular al obiectului. Astfel cuvântul rus
окно a apărut sub influenţa altui cuvânt око, având semnificaţia: “ceea prin care se priveşte sau
de unde vine lumina” [apud 267, p. 24].
Opoziţia saussuriană a fost extinsă de L. Hjelmslev de la semnul glotic la sistemul
lingvistic în ansamblu: limba are două planuri, un plan al expresiei (ce corespunde
semnificantului) şi un plan al conţinutului (corespunzător semnificatului).
De semiologie s-a ocupat şi structuralismul francez, bazat pe unele idei ale lui Saussure.
Reprezentanţii acestui curent în lingvistică sunt Claude Levi-Strauss, Roland Barthes, Michel
Foucault, Jacques Lacan, Lucien Goldmann, Pierre Francastel, Louis Althusser. Prin reducerea
semnului la sistem (chiar la structură), apare o contragere analitică a semanticului la sintactic şi
ignorarea aspectului pragmatic. După opinia noastră, ignorarea aspectului pragmatic, care
studiază relaţia dintre semne şi utilizatorii lor, nu este judicioasă. Situaţia dată îşi găseşte
actualizarea în motivaţia unităţilor polilexicale stabile prin aspectul conotativ al UPS,
denominativ pentru unele categorii lexico-gramaticale, exprimate de UPS etc., fenomene care
vor fi tratate în capitolele 3, 4 şi 5 ale tezei.
R.A.Budagov menţionează, pe bună dreptate, că între semnificat şi semnificant există o
strânsă interdependenţă care nu poate fi neglijată, atunci când discutăm despre semnul glotic al
limbilor naturale. Budagov menţionează că semnificatul tinde să aibă diferite mijloace de
exprimare în limbă cu noi şi noi nuanţe de sens (comp.: флегматик, вялый, холодный,
бесчувственный, рыба), iar semnificantul tinde să aibă posibilitatea de a figura în limbă în mod
diferit [206, p. 252, apud 31, p. 39]. Lingvistul este de părerea că unităţile limbii (lexicale,
gramaticale şi, parţial, frazeologice), precum şi sistemul limbii, în general, nu pot rămâne
nemotivate pentru exponenţii unei limbi materne [apud 31, p. 42]. Am avea de adăugat că aici e
vorba de motivaţia retrospectivă a UPS indigene, fapt despre care vom trata în capitolele 3 şi 4
ale tezei noastre.
Pentru adevărul ştiinţific ar trebui să recunoaştem că teoria vizând caracterul nemotivat al
semnului glotic nu este fondată de F. de Saussure. Anatol Ciobanu intră într-o polemică
29
argumentată şi judicioasă cu renumitul savant, aducând în discuţie opiniile mai multor savanţi ce
se situează pe alte poziţii decât cele ale lui Saussure [31, p. 37]. Teoria lui Saussure reprezintă
mai degrabă o concluzie a unei milenare discuţii cu privire la legătura dintre semn şi obiectul
natural. Aceste discuţii datează încă de la Aristotel (384-322 î.Hr.), prin Betius (460 -524 î.Hr.),
om de stat şi filozof roman, influenţat de Platon (427-347 î.Hr.), iar apoi prin scolastica
medievală ajung la lingvistica modernă [77, p. 19]. E. Coşeriu citează vreo 30 de autori care ar fi
tratat caracterul arbitrar al semnului glotic până la Saussure [apud 31, p. 37].
Motivaţia semnificantului este vădită şi în: denumirile de plante, caz atestat şi de
Saussure: floarea-soarelui (se roteşte după soare), gura-leului, coada şoricelului, coada calului
etc.; denumirile populare de peşti: peştele-ciocan, peştele-turtă, crapul-oglindă, peştele cu spadă
etc. Anatol Ciobanu subliniază, pe bună dreptate, că este motivată denumirea dată diferitelor
specii de animale, insecte, fluturi, de ex., râmă de la verbul a râma (pământul), groparul
(„gândac ce strânge şi îşi îngroapă mâncarea în pământ”), leul furnicilor („atacă furnicile”),
musca beţivă / musca de oţet / musca vinului, broasca râioasă etc. [31, p. 41-42]. Deci, conchide
profesorul A. Ciobanu, pe baza materialului faptic citat ne putem imagina şi mai bine că semnul
glotic nu este întotdeauna arbitrar [31, p. 42]. Noi am avea de adăugat că semnificantul, fiind
motivat iniţial, ulterior poate rămâne motivat sau se demotivează. Această problemă complexă
va fi tratată în capitolele 3, 4 şi 5 ale tezei.
Natura controversată a opiniilor în problema caracterului arbitrar / nonarbitrar al
semnului glotic este explicată argumentat, după opinia noastră, de către profesorul A. Ciobanu.
Domnia sa afirmă corect că e mult mai lesnicios a „descoperi” şi a urmări istoria cum a apărut
denumirea unui obiect concret, decât istoria cum a apărut şi s-a dezvoltat denumirea
(denominaţia) unor fenomene şi noţiuni abstracte. Deoarece în planul stabilirii cât mai vizibile a
„motivării” semnului glotic e mai uşor a opera cu denumirea obiectelor [31, p. 43]. Astfel se
explică, după părerea noastră, şi controversele persistente până în prezent în studiile ştiinţifice,
chiar şi în manualele de lingvistică generală, fiindcă se confundă noţiunea de semn arbitrar cu
noţiunea de semn demotivat, care este nemotivat pentru vorbitorii actuali, dar care nu a fost
arbitrar, a fost motivat de cele mai multe ori în momentul creării unităţii de limbă.
R. Jakobson şi A. Ciobanu se află pe aceleaşi poziţii privind interpretarea semnului glotic
într-o manieră mai simplă. Folosind în mod creator terminologia signum şi signatum, propusă de
R. Jakobson [312, p. 361], profesorul A. Ciobanu consideră că signum reprezintă semnul glotic
în general, inclusiv substanţa lui sonoră şi forma; iar signatum va reprezenta substanţa lui
semantică [31, p. 43]. Putem afirma că un signum exprimă un signatum. Totodată în cazul
sinonimiei, signatum se poate materializa prin mai mulţi signum. Dacă signum nu ar conţine
signatum şi nu ar fi raportabil la obiectele şi noţiunile respective din viaţa noastră, nu ar reflecta
30
forţa de cugetare a individului vorbitor, atunci limba constituită din asemenea signi, ar fi
nenaturală, necomunicativă şi chiar nenormală, afirmă R.A. Budagov [205, p.61].
Motivaţia nominaţiei este strâns legată de procesul cunoaşterii. Semnificanţii sunt legaţi de
realitate prin relaţii de reflecţie şi de denotare. Reflexia, una din primele etape în actul
denominativ, susţine V. Pavel, reprezintă o premisă de mare importanţă pentru subiectul
vorbitor, pentru crearea cuvintelor (sau a îmbinărilor de cuvinte – n.n.) şi memorizarea lor. În
afara acestei facultăţi, limbajul uman este inimaginabil [148, p. 674].
Vasile Pavel, referindu-se la afirmaţia lui Eugen Coşeriu că limba funcţionează, se percepe
şi se descoperă în vorbire, iar numele nou este expresia libertăţii de creativitate glotică a
vorbitorului, menţionează în legătură cu aceste studii că marele lingvist pune conceptul de
lingvistică a vorbirii, pe de o parte, în legătură directă cu noţiunea de „desemnare” a lucrurilor,
iar, pe de altă parte, atunci când recurge la fapte, cu geografia lingvistică şi dialectologia [89, p.
528].
Cercetătorul menţionează, pe bună dreptate, că pentru un lingvist este importantă
determinarea rolului esenţial pe care o are forma internă în procesul creării unei noi unităţi de
limbă. Motivaţia desemnării obiectului, după cum s-a menţionat deja, este mijlocită de noţiunea
cu privire la el. Însă noţiunea nu poate să nu se bazeze pe imaginea senzorială. La nivelul de
cunoaştere senzorială obiectul este reflectat în conştiinţa subiectului care îl denumeşte într-o
formă concret-individuală. La trecerea de la reflectarea senzorială la cea raţională are loc
deplasarea imaginii obiectului în noţiunea despre obiect [267, p. 24]. În cazul dat este important
a descoperi rolul asocierilor la nivelul de imagini. În timpul asocierii imaginea noului obiect,
fixat în conştiinţă după prima cunoaştere a obiectului din realitate, trezeşte în minte imaginea
unui alt obiect, cunoscut anterior, pentru care există deja o denumire. Comparând obiectele,
subiectul evidenţiază de fapt un semn comun al lor. Anume acest indiciu (numit de unii lingvişti
“motivant”) care serveşte ca bază pentru comparare, devine marcă a motivaţiei ( de ex., sfecliu
de la sfeclă – indiciu al culorii) [267, p. 26]. Noţiunea abstractă despre forma internă este o
indicaţie referitoare la motivarea apariţiei cuvântului sau a UPS noi. Aşadar, la baza motivaţiei
stă reflectarea unui indiciu. Academicianul Emanuel Vasiliu adaugă că reducerea relaţiei de
„numire” la simpla relaţie stereotipă dintre senzaţia, venită de la obiectul denumit, sau orice
apărare a acestei relaţii, devine lipsită de sens. Atâta timp cât numesc pisică animalul pe care îl
văd în faţa mea, fac acest lucru, numai pentru că am fost învăţat să am reacţia dată verbală în
momentul în care am senzaţia provocată de prezenţa animalului în cauză. Atunci las orice
încercare de a contesta corectitudinea acestei numiri, nu pot să reacţionez decât spunând că “în
acord cu datele mele senzoriale şi cu felul în care am fost învăţat să folosesc cuvântul pisică”,
animalul din faţa mea trebuie numit pisică [127, p. 18-19].
31
Ne simţim obligaţi să contestăm cele afirmate de E. Vasiliu, care, s-ar părea, ar contrazice
cele susţinute de V. Pavel. Când vorbim de motivaţia, de apariţia nominării, atunci sunt antrenate
alte mecanisme decât cele utilizate în momentul reproducerii semnului glotic şi despre care
vorbeşte E. Vasiliu.
În ultimele două decenii se poate observa interesul sporit al lingviştilor faţă de problema
semnului glotic şi al denominării. Se efectuează cercetări asupra aspectului lingvistic şi
gnoseologic al tipurilor principale de nominaţii [310] şi asupra procedeelor de nominaţie [288].
Dacă aceste lucrări studiază cuvintele din limba standard, V. Pavel propune cercetarea în planul
denominării în graiuri. Cuvintele noi, susţine savantul, inovaţiile dialectale reprezintă o istorie
vie a limbii. În curs de milenii denominarea a rămas un proces liber, natural, spontan,
nepremeditat. Observaţia şi comprehensiunea mecanismelor de denominare în graiuri permite
explicarea fenomenelor în cauză. Pentru realizarea acestui scop, susţine Vasile Pavel, atlasele
lingvistice – naţionale, regionale şi internaţionale – constituie o sursă importantă. Onomasiologia
şi geolingvistica sunt ramuri adiacente în această privinţă [148, p. 528 - 529].
Nu există limbă în care nimic să nu fie motivat; de asemenea, a concepe una în care totul
să fie motivat este imposibil prin definiţie. Între cele două limite extreme – maximum de
organizare şi minimum de arbitrar – găsim toate varietăţile posibile. F. de Saussure afirma că
diversele idiomuri cuprind întotdeauna elemente din cele două ordini – radical arbitrare şi
„relativ motivate”, dar în proporţii foarte variabile. V. Pavel susţine că sunt motivate acele semne
a căror formă se poate explica prin raportarea la conţinutul pe care-l denumesc. Savantul
menţionează, în special, că forma internă este doar un punct de plecare al motivaţiei sensului, o
cauză a formării lui. Noţiunea de forma internă, după Humboldt, era legată în mod nemijlocit, de
modalitatea desemnării obiectului din realitate. Transmiterea informaţiei despre obiect în
totalitatea lui este realizată prin semnul glotic, dar nu prin descrierea unui indiciu aparte al
segmentului din realitate.
Desemnarea unui obiect printr-un cuvânt sau o îmbinare de cuvinte se face în baza
noţiunii ce conţine un anumit semn pertinent al acestui obiect, exprimat de opinia personală a
vorbitorului. Indiciul deosebitor al obiectului, fiind fixat în memorie în timpul nominării, susţine
pe bună dreptate V. Pavel, capătă un sens generalizator, deoarece devine indiciu nu doar al unui
obiect, dar şi al multor altor obiecte asemănătoare. Cercetătorii motivaţiei sensurilor unor cuvinte
ar trebui să releve nu doar distincţiile, dar şi asemănările existente în decursul alegerii semnelor
motivate şi a semnelor care reprezintă obiectul, consideră Vasile Pavel [148, p. 532].
Cercetătorul afirmă că, pe baza atlaselor lingvistice elaborate la Chişinău şi din alte surse,
semnificanţii motivaţi ai păsărilor, ai plantelor cultivate, ai ciupercilor, ai persoanelor conform
ocupaţiilor lor, ai culorilor, ai ustensilelor etc., în cadrul aceloraşi ansambluri lexico-semantice
32
din mai multe idiomuri, sunt deseori similari cu tipurile semnelor motivaţionale. Astfel, la baza
desemnării păsărilor, se iau în considerare cântecul lor, obişnuinţele, locul unde îşi fac cuiburile,
culoarea penajului. La baza formării numelor de persoane se ia în considerare ocupaţia lor,
activitatea de lucru, obiectele pe care le utilizează, produsul lucrului lor etc. Motivaţia diferă la
nivelul alegerii semnelor concrete motivaţionale. Un exemplu în această ordine de idei este
existenţa masivă a denumirilor în limbile romanice a miriapodului, care are o formă internă
perceptibilă, ceea ce a dat posibilitate lui V. Pavel să facă o hartă motivaţională pentru Atlasul
lingvistic romanic, volumul al doilea. Din punct de vedere onomasiologc şi geografic, pentru
această noţiune predomină termeni care, în timpul formării lor, au avut ca bază motivaţia ideii
unui animal cu mai multe perechi de picioare (a se compara fr. mille-pattes, millepieds, it.
centogambe, sp. ciempiés, cat. centcames [148, p. 533]. Este interesant faptul că şi alte popoare,
neromanice, au avut aceeaşi motivaţie în crearea cuvântului respectiv, de ex. rus. сороконожка
– “cu patruzeci de picioare”.
Abordând problema motivaţiei semnului glotic, V. Pavel ia în discuţie mai multe aspecte
ale acestei probleme [267, p. 28-29]. 1) Legătura dintre sens şi forma sonoră a cuvântului este
nemotivată. 2) Principiul caracterului arbitrar al semnului glotic nu intră în contradicţii cu faptul
că în limbă acţionează principiul motivaţiei unităţilor de limbă. Denumirea fenomenelor,
proceselor, relaţiilor, obiectelor are un caracter motivat. Denominarea noilor obiecte se bazează
pe denumirile deja existente în limbă, iar, din aceste considerente, unitatea denominativă
permanent este motivată în raport cu unitatea veche de limbă. De aceea denumirea motivată
întotdeauna ne aminteşte de existenţa altui cuvânt, de cele mai dese ori nemotivat (de ex.,
pădurar de la pădure). Prin urmare, semnul glotic este arbitrar şi în acelaşi timp motivat. 3) La
etapa iniţială toate cuvintele (şi UPS – n.n.), create pe cale naturală, sunt motivate. Şi doar cu
timpul multe din ele îşi pierd forma internă şi devin demotivate (despre problema în cauză vezi
subcompartimentul 5.5). 4) Este necesar de cercetat aspectul etimologic al apariţiei denumirilor.
Nu sunt motive a crede că omonatopeele nu au jucat nici un rol în procesul formării limbii [285,
p. 27-30].
Considerăm că îmbinările stabile de cuvinte, pe lângă efectul lor în limbă, mai au şi
misiunea de a forma unităţi monolexicale, fiind vorba de aşa-numita derivare frazeologică. Iată
câteva exemple din graiuri: daltă de tăiat fier > tăietor, cuţit de hăcuit (carne) > hăcuitor, cuţit
de chisat, toporaş de chisat carne > chisac, chisătoare, ciocan de scos ţinte > ciocan-ţintar [89,
p. 678].
Suntem de acord întru totul cu profesorii A. Ciobanu şi V. Pavel atunci, când afirmă că
pentru problema motivaţiei semnului glotic este importantă identificarea şi descrierea
procedeelor de denominare, determinarea semnificanţilor corespunzători, care servesc pentru
33
desemnarea noilor realităţi. În principiu, mecanismele de denominare sunt aceleaşi pentru toate
idiomurile. Procesul constituirii unui semnificant începe prin perceperea senzorială a lucrurilor
dintr-o anumită realitate. Funcţiile cognitive şi denominative ale limbii presupun investigaţii
subtile în aprecierea efectelor de reflecţie şi de motivaţie ca fiind etape ale denominării, astfel că
analiza proceselor permite a cunoaşte lumea cu ajutorul noţiunilor fundamentale ale limbii [148,
p. 529].
Forma de exprimare a cuvântului creat (sau a îmbinării stabile de cuvinte – n.n) este
acceptată în mod egal cu condiţia motivaţiei semnului glotic, proces care are la bază formarea
unui cuvânt nou sau a unei îmbinări noi de cuvinte şi care determină forma sa internă. Calea
creării acestor unităţi de limbă se aseamănă cu cea a cunoaşterii, în general: este o cale
„ascendentă” şi în acelaşi timp „reversibilă” [16].
Graţie analizei concrete şi utilizării metodelor statistice, s-a putut concluziona că
lexemele demotivate, care şi-au pierdut motivaţia, sunt mai frecvente şi mai stabile, fiind
susţinute de un număr considerabil de cuvinte derivate [88]. Cuvintele nemotivate sunt cele mai
active în dezvoltarea noilor semnificaţii. Ele intră în structura grupurilor de cuvinte ce exprimă o
singură noţiune [148, p. 531].
Cercetătorul A. Eremia consideră că din punctul de vedere derivaţional majoritatea
toponimelor derivate şi compusele lor în limba română au caracter motivat [57, p. 13]. Să luăm,
spre exemplu, derivatele colective-locale, ce denumesc de la origine colectivităţi de plante,
lucruri, fiinţe, precum şi locul aflării lor. Semnificaţia sufixelor –ar -et, -eţ, -ime, -iş, -şte, -uş/-
iuş, -ărie/-erie este „loc acoprit cu…”, „loc bogat în…”, „loc cu mulţi (multe)…”. De pildă,
Alunari (loc în pădure, s. Vatici, r. Orhei), Aguţari (plantaţie de aguzi, s. Dărcăuţi, r. Soroca),
Jişinari (loc arabil, fostă livadă de vişini, s. Unchiteşti, r. Camenca), Călinari (loc unde înainte
creşteau călini, s. Rubleniţa, r. Soroca), Codreţu (fosta pădure, acum loc arabil, s. Bădiceni, r.
Soroca), Podeţ (şes, s. Suvorov, r. Vulcăneşti): podeţ, „loc plan; podiş”; Unghileţ (loc arabil, s.
Copanca, r. Slobozia): unghi, „loc strâmt, îngust; colţ de moşie” etc. [57, p. 142-245]. A. Eremia
promovează ideea că motivaţia sensului toponimelor poate fi urmărită în cazul prezenţei
morfemelor constituente. Dar, totodată, cercetătorul aduce o serie de toponime primare în care
semantica lor este deja motivată. De ex., toponimele-adjective: Adânca, Larga, Lunga, Scurta,
Strâmba, Sărata, Frumoasa etc. Iniţial aceste cuvinte îndeplineau funcţie determinativă, însoţnd
un substantiv: Valea- (Apa-) Adâncă, Valea- (Apa-) Largă, Valea- (Apa-) Lungă, Balta- (Apa-)
Sărată etc. Ulterior, prin elidarea substantivului şi substantivizarea adjectivului, s-a ajuns la
formele monolexemice actuale [57, p. 139]. Să aducem alte exemple de toponime formate prin
metonimie: localitatea întemeiată în apropierea lacului Roşu a căpătat numele de Roşu, porţiunea
de teren agricol situat lângă pădurea Scumpia a fost denumită Scumpia etc.; numele de animale
34
consemnează, de obicei, locurile lor de trai (Bursuc, Veveriţa, Plătica, Cioara); toponime
formate prin metaforă: Burduhu, deal, s. Petreni, r. Drochia, Băşicuţa, moviliţă, s. Slobozia-
Mare, r. Vulcăneşti; Colacu, insuliţă în balta Sărăţii, s. Hănăsenii-Noi, r. Leova; vale, s. Goianul-
Vechi, r. Criuleni; Potcoava, lac secat, s. Nemţeni, r. Cotovschi (Hânceşti- n.n. ) etc., etc. [57, p.
139-141]. Din câte vedem, toponimele, oiconimele oferă un material extrem de bogat în
interpretarea motivaţională a sensului lor.
Z. Mihail expune opinia recunoscută, conform căreia motivaţia poate fi de două tipuri:
absolută şi relativă. Motivaţia absolută (externă) cuprinde cuvinte care, prin sunetele lor
componente, sugerează înţelesul. În această categorie intră onomatopeele, interjecţiile, cuvintele
cu simbolism fonetic [81, p. 76]. Motivaţia relativă (internă) se referă la cuvinte derivate,
compuse, a căror formă se poate explica prin raportare la alte semne. Tot aici sunt incluse
denumiri ale unor obiecte ce au la bază o figură de stil. De la o limbă la alta variază procedeele
utilizate la formarea unor asemenea cuvinte în funcţie de structura limbii respective şi de
particularităţile obiectului denumit – motivemele – care i-au impresionat mai mult pe vorbitori.
R.A. Budagov citează, în acest sens, cuvântul podsnežnik – „ghiocel” format din pod – „sub”şi
sneg– „zăpadă”. Vorbitorii de limbă rusă au fixat în denumirea plantei condiţiile şi timpul
apariţiei acesteia, francezii au remarcat că floarea străpunge zăpada: perceneige, nemţii compară
floarea cu un „clopoţel de zăpadă”: Schneeglöckhen, iar englezii cu o „picătură de zăpadă”:
snowdrop [19, p.82]. Tot forma florii (de ghioc) este cea care le-a reţinut atenţia şi vorbitorilor
de română.
Cele expuse în manualele general acceptate se referă la motivarea semnificantului
monolexical sau a cuvintelor compuse. Dacă e să referim teoria dată la motivaţia UPS, atunci
putem vorbi de motivaţia relativă (internă) ce prezintă denumiri ale unor obiecte ce au la bază o
asociaţie, fie o similitudine, fie o contiguitate. O parte din aceste formaţiuni polilexicale sunt
percepute ca motivate datorită figurilor de stil – metaforă, metasemie, imagine. Motivate sunt
UPS care au fie imagine explicită – dacă e vorba de UF, fie componentele sau una din
componente îşi păstrează motivaţia – în cazul locuţiunilor şi al unor UF, fie din alte motive,
expuse mai jos. Când vorbim de UPS demotivate – este cazul UPS care şi-au pierdut motivaţia
lor iniţială – semnul glotic devenind arbitrar, este exprimat de un semnificat demotivat.
O. I. Blinova este un cercetător important al problemei motivaţiei lexicale. Referindu-se
la motivaţia cuvântului, autoarea vorbeşte de motivaţia lexicală, care este rezultatul exprimării
de către cuvânt al indicelui motivaţional al obiectului desemnat, de ex., БЕРЕЗовик «гриб,
растущий у БЕРЕЗ» şi de motivaţia structurală, care este rezultatul exprimării de către cuvânt a
indicelui de clasificare a obiectului desemnat, de ex. березОВИК ( осинОВИК, мохОВИК)
«ГРИБ, растущий у берез». Motivaţia lexicală şi structurală sunt realizate de forma internă a
35
cuvântului (FIC). Componentele FIC sunt pe “orizontală” forma motivaţională şi sensul
motivaţional, iar pe verticală – partea motivaţională şi partea formantă [198, р. 5].
Am avea de adăugat drept exemplificare în limba română că referitor la locuţiunile
verbale, partea motivaţională este numele, adică purtătorul sensului locuţiunii, iar partea
formantă este verbul semiauxiliar - marcantul gramatical al locuţiunii. Referitor la UPS am dori
să menţionăm că O.I. Blinova vorbeşte de unele tipuri ale motivaţiei cuvintelor: a) conform
modalităţii de motivaţie – lingvistică (tipul motivaţiei relative) şi extralingvistică (tipul
motivaţiei absolute); b) conform mijlocului de motivaţie (tipul fonetic, de ex. шорох; tipul
morfologic, de ex., под/свеч/ник; motivaţia semantică, de ex., осел „despre un om încăpăţânat”).
Fiind pe aceleaşi poziţii teoretice cu cercetătoarea O.I. Blinova, noi tratăm în teză motivaţia
intralingvistică şi extralingvistică în Cap. 3, paragraful 3.1., iar despre tipul morfologic vorbim
în Cap. 4, paragraful 4.2.1.
În cazul denominării, susţine pe drept Aliona Zgardan, factorii exogeni şi endogeni
interacţionează pentru a constitui, în esenţă, un suport al realizării unui anumit procedeu de
denominare. În funcţie de procedeul utilizat, rezultatul denominării poate fi: o unitate
denominativă cu statut de cuvânt derivat, de cuvânt simplu, de cuvânt compus, de îmbinare de
cuvinte sau de derivat semantic. În plan ontologic numai unitatea constituită din semnificat şi
semnificant promovează cuvântul sau îmbinarea de cuvinte în calitate de rezultat al denominării
[131, p. 88].
Pierderea motivaţiei – demotivaţia este, de fapt, „uitarea” sensului primordial, de ex.,
oaspete (de la lat. hostis „străin”, conform lui Benveniste, s-a ajuns la „duşman”). În română
lexemul hostis, cu sens neutru, va căpăta semul pozitiv sau negativ etimologic doar în
componenţa îmbinării de cuvinte oaspete (poftit) – oaspete (nepoftit). Unele cuvinte, motivate în
limbile din care sunt preluate, devin neanalizabile în limbile care le împrumută. Astfel, elev,
garderobă, tirbuşon, împrumutate din franceză, sunt în această limbă motivate: primul provine
de la élever („a creşte, a educa”), cel de-al doilea este un cuvânt compus – garde-robe (în
traducere literală „păstrează rochia”), iar al treilea este compus din tire-bouchon („trage dopul”).
La fel, cuvântul prosop (din greacă) este, la origine, un cuvânt motivat compus din pros–
„pentru”şi opsis – „faţă”; elementele componente nu sunt sesizate de vorbitorii români şi, ca
atare, cuvântul este, în română, nemotivat [81, p. 78]. Observăm că cele relatate mai sus se referă
doar la problema motivaţiei – demotivaţiei unităţilor monolexicale. Problema motivaţiei –
demotivaţiei privind unităţile polilexicale de limbă este mult mai complexă.
Am atestat diverse aspecte ale motivaţiei şi ale demotivaţiei semnificantului polilexical.
Ne situăm pe poziţia lingviştilor E. Benveniste, Ch. Bally, R. Jakobson, A.A. Potebnea, R.A.
36
Budagov, A. Ciobanu, V. Pavel, A. Eremia, O.I. Blinova, care în studiile Domniilor lor au
cercetat şi argumentat caracterul non arbitrar al semnului glotic.
1.2. Problema motivaţiei semnului glotic, exprimat de un semnificant polilexical
Problema semnului glotic este una comună tuturor limbilor, care provoacă tratări şi
controverse în cercetările de specialitate. Studierea acestei teorii în mod tradiţional s-a axat pe
unităţile monolexicale. În continuare ne propunem cercetarea problemei referitoare la unităţile
polilexicale stabile ale limbii. În lumina acestei teorii un mare număr de unităţi polilexicale
stabile pot fi studiate în cadrul ambiguităţii semantice, ce conţine un nivel de sens ad litteram,
lexical şi un nivel de sens frazeologic.
UPS sunt motivate sau arbitrare? Această problemă cere luarea în considerare a unui
mare număr de factori. Factorii ce ţin de cunoaşterea umană demonstrează că motivaţia nu poate
fi înţeleasă decât în raport cu un sistem de referinţă. Din acest punct de vedere, UPS pot fi
considerate (în mod convenţional) motivate în arbitrarul lor, fapt ce permite aplicarea
practică a acestor probleme în cursurile de studiere a limbilor în forma lor motivată pentru a fi
memorizate mai uşor UPS. Problema cunoaşterii şi corelaţia dintre semnificant şi semnificat este
accesibilă şi depinde de persoana care decodifică motivaţia. În consecinţă, motivaţia este
relativă, căci ea depinde nu doar de punctul de vedere adoptat şi de mecanismele implicate, dar şi
de persoana care face analiza. Dacă UPS rouge comme une tomate, roşu ca mărul, красный как
рак pot fi motivate de toate persoanele care deja au văzut o roşie, un măr sau un rac, tomar el
olivo este posibil să nu fie motivat decât de spanioli care au cunoştinţe în ceea ce se referă la
corida. Prin urmare, UPS indigene, formate de vorbitorii poporului respectiv, sunt accesibile
pentru motivaţie şi semnificaţie doar de către vorbitorii acelei ţări şi sunt prestate motivaţiei şi
semnificaţiei atunci când sunt UPS generale, cuprinzând informaţii proprii pentru o mare
comunitate de oameni.
* * *
UPS ca floare la ureche, a-i pune opinca (în obraz) (cuiva), a-şi omorî foamea, a fi copt
la os, a face cu ou şi cu oţet (pe cineva) se situează între motivaţia, înţeleasă ca existenţa unei
legături între semnificant şi semnificat şi arbitrarul caracterizat prin absenţa acestei legături.
În lucrarea de faţă vom arăta că motivaţia semnului glotic, exprimat prin UPS, este atât
problematică, cât şi complexă în sensul că depinde de numeroşi factori, evidenţiaţi de o serie de
cercetători.
Unităţile polilexicale stabile, foarte eterogene, prezintă un anumit număr de caracteristici
care merită toată atenţia. A. Falk susţine că frazeologismele atrag atenţia prin morfologia lor
particulară: semnificantul UPS poate fi considerat ca o sintagmă care se compune, la rândul său,
37
din unităţi lexicale. În afară de posibila lor omonimie sau polisemie, aceste unităţi lexicale
determină motivaţia UPS. De asemenea, sintagma întreagă permite deseori a observa o anumită
iregularitate sintactică sau incompatibilitate semantică. În ceea ce priveşte semnificatul,
traducerile cuvintelor, precum şi formularea definiţiei semantice a acestora, nu dau înţelegerea
sensului comun. [142, p. 1].
Am dori să adăugăm că motivaţia UPS depinde nu doar de motivaţia componentelor luate
aparte ale UPS. Atunci când vorbim de fenomenul motivaţiei UPS, trebuie să luăm în
considerare următoarele: 1. motivaţia se referă doar la unele componente ale UPS, care nu şi-au
pierdut motivaţia, iar celelalte sunt demotivate, pierzându-şi motivaţia iniţială; 2. demotivaţia se
referă la întreaga îmbinare stabilă de cuvinte, în care toate componentele şi-au pierdut motivaţia
iniţială. În sensul dat traducerile cuvintelor nu dau înţelegerea sensului comun al întregii UPS. În
ambele cazuri traducerile componentelor UPS nu evocă sensul comun [142, p. 2].
Luând în considerare dihotomia tradiţională semnificat vs semnificant, un mare număr de
UPS pot fi studiate în cadrul ambiguităţii semantice, ce conţine un nivel de sens ad litteram şi un
nivel de sens frazeologic, susţine D. Dobrovolski [163].
K. Faro menţionează că iconografia semnificantului poate evoca o imagine mentală
[164]. În această ordine de idei, Anette Falk a observat că este vorba de o caracteristică graduală
de dificultăţi, care depind, în diferită măsură, de gradul de incompatibilitate sintactică şi
semantică pe care o prezintă sintagma semnificantul [142, p. 2]. Am avea de adăugat la cele
afirmate de A. Falk că am stabilit la ce fel de UPS e caracteristică mai mult motivaţia semnului
glotic. E vorba de locuţiuni în general, cu excepţia celor conotative, şi de acele unităţi
frazeologice (UF) care au măcar o componentă înţeleasă de vorbitor. Aici legătura motivaţională
dintre semnificat şi semnificant se păstrează. În celelalte cazuri are loc demotivarea unităţilor
polilexicale stabile, pierzându-se legătura motivaţională dintre semnificat şi semnificant.
Privitor la definiţia motivaţiei care explică problema înţelegerii de ce semnificantul este
ales pentru semnificatul respectiv şi viceversa, A. Falk şi-a pus întrebarea, cum se explică
motivaţia aceasta. Autoarea şi-a propus a distinge punctul de vedere care a fost adoptat în
momentul motivaţiei UPS, de la nivelul receptiv (decodarea UPS) şi până la nivelul productiv
(crearea UPS). Când e vorba de motivaţie, se distinge noţiunea de motivaţia postfactum,
deseori menţionată în acest domeniu [162] şi noţiunea de motivaţie prospectivă [166].
Motivaţia postfactum, retrospectivă, se manifestă prin motivaţia receptivă. Aceasta poate fi
considerată un punct de vedere retrospectiv (se cunoaşte sensul UPS şi se caută stabilirea
motivaţiei între semnificat şi semnificant). Iar motivaţia prospectivă este atunci când nu se
cunoaşte sensul UPS şi se caută determinarea lui. Înainte de a contura avantajele fiecărui tip de
motivaţie, unul faţă de altul, s-a propus stabilirea, mai mult teoretică, a comprehensiunii,
38
percepute ca un decodaj al unei UPS, făcută de un vorbitor străin care nu cunoaşte sensul ei [142,
p.2], prin motivaţia semnului glotic.
Atunci când vorbim de motivaţia etimologică ce corespunde unei motivaţii diacronice,
procedăm la relevarea originii unei UPS, cu scopul de a stabili de ce această unitate glotică a fost
aleasă pentru a denota un anumit concept extralingvistic. Dacă majoritatea UPS seamănă a fi
motivate, nu trebuie să uităm totodată că cercetările în acest domeniu nu sunt suficiente pentru a
stabili etimologia corectă a UPS. Motivarea prospectivă a unei UPS, din contra, se reduce la
deducerea semnificatului pornind de la semnificant. Dacă e să reieşim de la nivelul
comprehensiunii, înţeleasă ca un decodaj al unei unităţi lexicale sau frazeologice (străine)
necunoscute, acest tip de motivaţie este cel mai dificil de înţeles [165].
Cele spuse se referă la caracterul vag [162] al UPS care permit deseori, în absenţa unei
legături directe dintre semnificant şi semnificat, o interpretare semantică diferită de la vorbitor la
vorbitor. Motivaţia retrospectivă care se sprijină pe evidenţierea relaţiei dintre semnificant
şi semnificat se arată a fi mai puţin dificilă pentru înţelegere.
În unele surse bibliografice este susţinută clasificarea lui D. Dobrovolski [163], ţinându-
se cont de următoarele mecanisme care prezintă motivaţia: 1. Când o UPS este „iconografică”,
adică evocă o reprezentare mentală, ea este în stare să fie motivată printr-o legătură între
imaginea care subînţelege semnificantul şi semnificatul. În principiu, această asociaţie se
sprijină, în mod principial, pe o legătură metaforică sau metonimică, ce se poate manifesta în
planul sintagmei sau la nivel de componente aparte. 2. Componentele poartă un caracter simbolic
(une giroflée à cinq feuilles – „cuişoare (condimente) cu cinci petale” – n.n.) [142, p.2]. În
graiurile din Moldova atestăm pentru semnificatul pleoapă următoarele semnificante
polilexicale: capacul ochiului, plapuma ochiului, placa ochiului, astupuşul ochiului, coperişul
ochiului, cămaşa ochiului, pieliţa ochiului. 3. Autonomia semantică a unei componente poate
contribui la o astfel de motivaţie. 4. În cadrul realizării comprehensiunii s-a constatat că un alt tip
de mecanisme poate contribui la motivaţia prospectivă a unor UPS dificile: motivaţia prin
analogie (estar de la coco - „vine caua”, estar de la coronilla – „a nu-şi vedea capul de trebi” –
n.n.) [142, p.2]. Să reţinem că este vorba de un tip de motivaţie care depinde doar de
comprehensiune.
Prin urmare, putem spune că toate mecanismele de motivaţie intră în joc în toate cazurile.
Dacă este relativ uşor de determinat motivaţia retrospectivă, nu putem afirma acelaşi lucru
şi în cazul motivaţiei prospective. Deci, dacă nu este prezentă o componentă simbolică,
autonomă în mod clar, un paronim evident sau o legătură metaforică sau metonimică accesibilă,
sau încă o motivaţie univocă, înţelegerea UPS este, de fapt, foarte vagă.
39
Se pune întrebarea: care sunt elementele necesare pentru a stabili asocierea, în cazul în
care există, între semnificant şi semnificat? În afara unor facultăţi cognitive presupuse, mai
trebuie luat în considerare un ultim element: cunoştinţele. Asemenea lui Blank [161], noi
distingem o cunoaştere extralingvistică (motivaţia extralingvistică – n.n.) de o cunoaştere
intralingvistică (motivaţia intralingvistică – n.n.). În înţelegerea intralingvistică se includ toate
cunoştinţele metalingvistice privind polisemia, omonimia, paronimia şi cazurile similare.
În baza celor expuse se cer formulate anumite concluzii. 1. Am remarcat că
cunoştinţele natural şi natural sau cultural şi natural sunt necesare pentru toate motivaţiile.
Problema cunoaşterii şi relaţia dintre semnificant şi semnificat poate fi evidentă, univocă şi
accesibilă, depinzând de persoana care decodifică motivaţia. În consecinţă, motivaţia este
relativă, căci ea depinde nu doar de punctul de vedere adoptat şi de mecanismele implicate, dar şi
de persoana care face analiza. Prin urmare, UPS indigene, specifice doar limbii respective,
accesibile pentru motivaţie şi semnificaţie de către vorbitorii comunităţii de vorbitori a unei
limbi, sunt prestate motivaţiei şi semnificaţiei; iar atunci când e vorba de UPS generale,
împrumutate sau calchiate din alte limbi, adică atunci când ele cuprind în sine informaţii proprii
pentru o mare comunitate de oameni, pot fi supuse motivaţiei de vorbitorii altor limbi prin
transparenţa motivaţiei UPS.
2. Un tip de cunoştinţă suplimentar, cunoaşterea etimologică (intra şi extralingvistică)
poate, în mod egal, să ajute la motivaţia unor UPS. Dar cine dintre vorbitorii simpli au aceste
cunoştinţe? Alte UPS, din contra, rămân în toate cazurile arbitrare.
3. Imaginea determină legătura dintre semnificant şi semnificat.
4. Motivaţia retrospectivă se sprijină pe relevarea relaţiei dintre semnificant şi semnificat.
5. Motivaţia retrospectivă se arată a fi mai puţin dificilă la înţelegere.
6. Motivaţia prospectivă este atunci când nu se cunoaşte sensul UF şi „se caută” sesizarea
lui de către vorbitor.
7. Dacă este relativ uşor a determina motivaţia retrospectivă, nu este cazul motivaţiei
prospective.
Reţinem că limitele analizei unui semn sunt determinate în final prin puterea mijloacelor
care sunt utilizate de analist (vorbitor); în consecinţă, aceste limite trebuie întotdeauna să fie
percepute ca fiind provizorii şi sub iminenţa de a fi deplasate. Iată din ce cauze o clasificare
exhaustivă a UPS nu va putea fi posibilă în domeniul determinării motivaţiilor retrospective şi
prospective.
UPS sunt motivate sau nemotivate?
Am văzut că această problemă cere luarea în considerare a unui număr mare de factori.
După cum s-a menţionat, factorii ce ţin de cunoaşterea umană demonstrează că motivaţia poate fi
40
înţeleasă doar în raport cu un sistem de referinţă. Din acest punct de vedere, UPS pot fi
considerate (în mod relativ) motivate în arbitrarul lor (în demotivaţia componentelor sau
componentei lor), şi UPS pot fi considerate (în mod relativ) motivate în nearbitrarul lor (în
prezenţa motivaţiei componentelor sau componentei) [142, p.4].
Am vorbit mai sus că noţiunea de motivaţie are în teză două planuri: ontic şi gnostic: 1)
motivaţia semnului glotic este concepută în raport cu determinarea reciprocă dintre noţiunile de
semnificant şi semnificat; 2) problema este cercetată în ce priveşte motivaţia apariţiei, existenţei
şi utilizării semnului glotic ce include cauzele şi motivele acestor manifestări. DEX-ul atestă
doar sensul al doilea al acestor două accepţii. Cu alte cuvinte, se propune cercetarea problemei în
cauză în cele două planuri: cel ontic şi cel gnostic.
Până acum am expus poziţia lingviştilor privind primul aspect al problemei, de care s-au
ocupat, cu preponderenţă, cercetătorii. Al doilea aspect este mai puţin cercetat în raport cu
motivaţia. În această ordine de idei am dori să menţionăm trei lucrări ale subsemnatei care iau în
discuţie, în mod special, a doua accepţie a noţiunii de motivaţie referitor la unităţile polilexicale
stabile în limba română: Dicţionar de valori lexico-gramaticale ale locuţiunilor verbale
romaneşti. Chişinău, CEP U.S.M., 2004 [111] şi monografiile: Motivaţia locuţiunilor verbale
româneşti. Probleme ale aspectualităţii. Chişinău, Elan Poligraf, 2008 [112]; Probleme ale
motivaţiei unităţilor polilexicale stabile în limba română. Chişinău: Princeps Magna, 2011 [116].
Aceste probleme vor fi luate în discuţie mai detaliat şi cu mai multe probe în capitolele 3, 4 şi 5
ale prezentei teze.
Vorbind despre cauzele apariţiei UPS, în special a locuţiunilor, nu toţi cercetătorii îşi pun
problema în a face o delimitare dintre cele două motivaţii – intra- şi extralingvistică – privind
apariţia locuţiunilor în limba română. De pildă, Gh. Popa, pe bună dreptate, enumeră mai mulţi
factori ai genezei locuţiunilor, ce formează o mare parte din UPS: absenţa denumirilor pentru
noile noţiuni; unităţile monolexicale nu pot reda sensul pe care îl exprimă locuţiunile de diferit
tip, nu doar cele verbale; exprimarea explicită cu ajutorul locuţiunilor; necesitatea stilului;
împrumuturi din alte limbi; derivarea locuţională; particularităţile individuale ale vorbitorului;
analogia [94, p. 78-84]. Noi credem că pentru o mai aprofundată cercetare a motivaţiei apariţiei
UPS e necesar a delimita factorii interni de cei externi.
1.3. Opinii privind sensul lexical, frazeologic şi motivaţional
De problema sinonimiei, antonimiei, monosemiei, polisemiei, restricţiei şi extensiunii
sensului unui cuvânt, transferului metaforic şi metonimic, contagiunii, enantiosemiei, care vor fi
tratate cu referire la UPS în capitolele lucrării, se ocupă ramura lingvisticii semasiologia. Spre
sfârşitul secolului al XIX-lea şi, mai ales, în secolul al XX-lea, printre disciplinele lingvistice se
41
afirmă o nouă ramură – semantica lingvistică sau semasiologia. Temenul semantică (la
sémantique) a fost propus de M. Breal, unul din fondatorii acestei discipline [136]. Termenul
semasiologie (die Semasiologie) aparţine lingvistului german W. Porzig. În lingvistica
românească primele cercetări de semantică aparţin lui Lazăr Şăineanu [120]. Semasiologia are
drept obiect de cercetare problemele de sens, în general, dar îşi limitează chiar de la început sfera
de investigare la sensurile lexicale, încercând să stabilească legile şi principiile care stau la baza
evoluţiei sensurilor. Acum apar numeroase lucrări despre sensul cuvintelor, mai ales despre
mutaţiile semantice, despre cauzele interne şi externe ale acestor schimbări de sens. Istoricul
semanticii lingvistice este tratat într-o serie de lucrări, dintre care amintim pe cele elaborate de
St. Ullmann [159], P. Ghiraud [144].
Deoarece în structura UPS sunt componente lexeme care, în unele cazuri, şi-au păstrat
sensul, ca de ex.: a ţine un discurs, a face un raport etc., iar alteori şi l-au schimbat prin diferite
căi, vom face câteva precizări privind conţinutul şi accepţia acordată termenului sens lexical.
Spre deosebire de noţiune, care are un caracter general şi universal, sensul are un
pregnant caracter specific-naţional, conţinând elemente specifice unei limbi, nuanţe de limbă
care nu pot fi transpuse cu uşurinţă dintr-un idiom în altul. Semantica UPS întru totul îmbină cele
expuse mai sus vs sensul lexical. Polisemia cuvintelor şi a UPS în diferite limbi, tipurile de
sensuri lexicale ca şi sinonimia ori antonimia lexicală sau frazeologică relevă caracterul
irepetabil, specific al vocabularului diferitelor limbi naţionale, particularităţile cuvintelor sau
UPS într-un anumit sistem lexical sau frazeologic, fiecare limbă grupând în mod aparte
raporturile realităţii extralingvistice pe axele ei paradigmatică şi sintagmatică.
Aşadar, sensul cuvântului este determinat de interacţiunea a trei factori: factorul
ontologic (legătura cuvântului cu realitatea obiectivă); factorul noţional (legătura cuvântului cu
categoriile logice); factorul funcţional (funcţia lingvistică a sensului). Acesta din urmă conferă
sensului lexical un caracter naţional unic, irepetabil. În mod generalizat aceleaşi afirmaţii le
putem atribui şi UPS, dar cu unele rezerve. Când e vorba de UPS denominative (locuţiunile,
expresiile verbale) aceşti trei factori pot fi investigaţi în raport cu UPS în cauză. Iar când e vorba
de UPS conotative (locuţiunile conotative şi UF) factorii determinanţi se deplasează, fiindcă
însuşi rolul acestor UPS nu este unul denominativ, ci de exprimare a atitudinii vorbitorului faţă
de realitatea respectivă, unul conotativ. În cazul ultimelor s-ar putea vorbi doar de factorul
ontologic şi de cel funcţional.
O dificultate în studierea UPS este problema mult discutată despre natura formaţiunii
polimembre ce se include în noţiunea de UPS. Unii savanţi (S. I. Ojegov, C. G. Gavrin, V. V.
Vinogradov, N. Corlăteanu, N. M. Šanski ş. a.) susţin că frazeologia este o ştiinţă care studiază
toate îmbinările stabile de cuvinte. După opinia altora (A. N. Molotkov, V. P. Jukov, L. N.
42
Vasiliev ş. a.), domeniul frazeologiei trebuie să cuprindă numai unităţi supralexemice, al căror
sens e complet sau parţial transformat. În cele ce urmează, UPS (UF, locuţiunile şi expresiile
verbale) vor fi interpretate conform primei opinii, excepţie constituind doar paremiile.
La N. М. Šanski găsim o altă definiţie dată frazeologismului (UPS − n. n.): „Îmbinările
frazeologice sunt nişte unităţi de limbă care, la o învecinare anumită de cuvinte şi îmbinări
libere, au un sortiment destul de determinat şi caracteristic: 1) sunt nişte formaţiuni de-a gata,
care nu se creează în procesul comunicării, dar se extrag în întregime din memorie; 2) sunt nişte
unităţi, pentru care e caracteristică stabilitatea analogică a unor cuvinte aparte prin componenţă,
structură, sens; 3) sunt complexe sonore cu două (sau mai multe) accente de bază (la UF − n. n.);
4) sunt formaţiuni cu unele componente percepute de vorbitori ca nişte cuvinte (la locuţiuni,
expresii verbale şi unele UF − n. n.)” [303, p. 87]. Aşadar, la N. M. Šanski observăm o idee
nouă, şi anume că UPS are mai mult de un accent de bază, spre deosebire de cuvânt ce păstrează
un singur accent, iar componentele UPS rămân a fi cuvinte.
A. I. Molotkov, I. S. Goropţev afirmă că elementele UPS nu sunt cuvinte, subliniind că
prin cuvânt ei înţeleg o astfel de unitate a limbii care e prezentată prin integritatea formei şi a
conţinutului. A. B. Babkin, R. N. Popov consideră că elementele UPS sunt cuvinte, dar nu prea
obişnuite, ci cu sens slăbit. D. N. Šmelev, A. I. Smirniţki sunt de opinia că componentele UPS
rămân a fi cuvinte.
M. F. Palevskaya aduce o serie de argumente în favoarea tezei că elementele UPS sunt
cuvinte. Slăbirea sensului se observă nu numai la componentele UPS, dar şi la cuvinte în
utilizarea lor liberă. Fonemele şi morfemele, ca unităţi ale nivelului inferior, nu încetează a fi
foneme şi morfeme în componenţa unităţilor nivelului superior – în cuvinte, tot aşa şi cuvintele
în componenţa UPS nu încetează a fi cuvinte. Continuând să rămână cuvinte, ele creează, în
ansamblu, imaginea, ceea ce determină posibilitatea înţelegerii sensului UF (UPS − n. n.) prin
cunoaşterea pivotului său de imagini [268, p. 11]. Sensul UF (UPS − n. n.) se află în diferite
relaţii cu sensurile cuvintelor din componenţa ei [186, p. 105].
V. V. Vinogradov consideră că pentru crearea UF (UPS − n. n.) este suficientă şi una din
cele patru caracteristici distinctive ale ei: 1) sensul figurat, care creează inseparabilitatea
îmbinării frazeologice; 2) saturarea expresivă; 3) imposibilitatea de a înlocui vreun element
lexical din UF cu un sinonim; 4) substituirea semantică a UF întregi cu un cuvânt sau o expresie
similară, adică prezenţa potenţială a sinonimelor pentru UF în întregime. (Aici e vorba de
locuţiuni, de îmbinările dintre un verb şi un nume − n. n.) [212, p. 133].
Conform opiniei cercetătoarei Т. Z. Čerdantseva, trăsăturile distincte ale UF (UPS − n. n.)
sunt:
43
1. încălcarea concordanţei semantice interne şi externe la nivelul vorbirii. Dacă în
interiorul îmbinării de cuvinte fixăm prezenţa acordului semantic, atunci şi la includerea
îmbinării de cuvinte în vorbire, la funcţionarea ei în context, constatăm prezenţa sau absenţa
acordului semantic între îmbinarea dată de cuvinte şi acest context. În primul caz, putem vorbi
despre un acord semantic intern, iar în cazul al doilea − despre un acord semantic extern [297, p.
7]. De ex., o persoană ce posedă limba română înţelege sensul sintagmelor a rupe iarbă şi a o
rupe la fugă. Prezenţa semului „facultatea de a fugi” în cuvântul fugă şi absenţa semului
„facultatea de a fugi” în cuvântul iarbă ne permit să fixăm prezenţa acordului semantic între
elementele exprimării în cazul al doilea şi lipsa lui în primul caz;
2. stabilitatea frazeologică. O unitate glotică poate deveni stabilă doar atunci când ea îşi
va găsi locul său în sistem, adică va căpăta astfel de caracteristici, care îi permit să se repete
regulat cu un sens mai mult sau mai puţin neschimbat, independent de situaţia din vorbire.
Din numărul îmbinărilor frazeologice (UPS − n. n.) stabile nu vor face parte îmbinările de
cuvinte care au un caracter de combinare îngust, limitat, de tipul „гробовая тишина”, nu vor
face parte nici analitismele, prin care se înţeleg îmbinările de cuvinte care, fiind divizate,
prezintă semnificaţiile gramaticale şi lexicale (timpurile compuse ale verbelor, construcţiile
cauzative, atributele, exprimate prin substantiv cu prepoziţie ş. a.). Îmbinări frazeologice
stabile sunt numai acelea, în care nu coincide divizarea formală şi semantică [297, p. 11];
3. motivaţia prin imagine. Motivaţia prin imagine presupune posibilitatea motivaţiei semnului
glotic nu doar pe baza înţelesului figurat, al tropului, ci şi în baza aşa-numitor simboluri şi imagini
care au apărut în rezultatul folosirii intense a unor îmbinări de cuvinte şi exprimări ce numesc
indirect, figurat o noţiune anumită. Sensul motivat prin imagine, de obicei, nu e propriu unui
cuvânt, el poate apărea în rezultatul combinării cuvintelor (lexemelor), aprecierii unui obiect sau
persoane, exprimat figurat. Îmbinarea de cuvinte poate fi motivată prin imagine, dar să nu aibă
imagine. Dacă vom privi un astfel de UPS ca a regalo, ad usura (în cantitate mare, cât vrei), atunci
vom vedea că motivaţia lor prin imagine e destul de transparentă (regale − cadou, usura −
călătorie); la baza imaginii a fost pus semul surplusului. Însă în utilizarea lor în limba
contemporană aceste unităţi şi-au pierdut caracterul plastic, de imagine [297, p. 12-13], motivat.
А. А. Molotkov evidenţiază următoarele particularităţi ale UF (UPS − n. n.):
1. UF diferă de îmbinarea de cuvinte prin componenţă; îmbinarea liberă de cuvinte e o
combinare efectuată conform unor anumite legi ale limbii; UF nu e o îmbinare de cuvinte, fiindcă
se compune nu din cuvinte, ci din componente, care doar prin origine se trag de la cuvânt.
2. Componentul UF nu are sens lexical, pierzând şi formele de paradigmă ale cuvântului,
deci şi toate particularităţile lexico-gramaticale ale acestuia. De aici rezultă: a) componentele UF
nu sunt cuvinte, căci n-au nici sens lexical, nici formă; b) componentele UF şi-au pierdut diferite
44
categorii gramaticale, ce au fost proprii sursei de origine, cuvântului (categoria cazului,
numărului). Componenta şi-a păstrat numai forma sonoră a cuvântului.
3. Categoriile gramaticale. Sensul lexical şi sensul gramatical formează semantica UF
[254, p. 26].
Aşadar, diferiţi cercetători evidenţiază diverse particularităţi distinctive ale UPS. Suntem
de părerea că elementele componente ale UPS sunt cuvinte, fie în cazul dacă sunt motivate, adică
s-a păstrat legătura dintre semnificant şi semnificat, fie că sunt nemotivate, această legătură
pierzându-se pentru perceperea vorbitorului contemporan.
Diferenţa de opinii la acest capitol, în opinia noastră, se datorează faptului că cercetătorii
fenomenului în cauză nu au luat în calcul caracteristica semnului glotic – în cazul caracterului
arbitrar al semnului glotic, exprimat prin componentă nemotivată, nu o considerau drept cuvânt,
iar în cazul caracterului motivat al semnului glotic, exprimat prin componentă motivată, o
considerau drept cuvânt.
***
Privitor la sensul motivaţional, în anii 70 ai secolului al XX-lea s-a început formarea în
lingvistica rusă a unei ştiinţe noi, motivologia. Motivaţia cuvântului este un semn specific al lui.
Motivaţia este capacitatea structural-semantică a cuvântului ce permite să conştientizăm
intercondiţionarea formei sonore şi a sensului său prin compararea cu alte unităţi lexicale ale
limbii. Tipurile motivaţiei sensului cuvântului sunt următoarele: motivaţia lexicală, care este
rezultatul exprimării de către cuvânt a indicelui motivaţional al obiectului desemnat şi motivaţia
structurală, care este expresia de către cuvânt a indicelui de clasificare a obiectului desemnat.
Motivaţia lexicală şi structurală sunt realizate de forma internă a cuvântulu (FIC). Componentele
FIC sunt pe “orizontală” forma motivaţională şi sensul motivaţional, iar pe verticală – partea
motivaţională şi partea formantă [198, р. 5].
Forma motivaţională a cuvântului (FM) este segmentul (sau segmentele formei sonore a
lui), determinat în aspectul motivaţiei sale, de ex., черн/ика. Sensul motivaţional al cuvântului
este sensul (sau o sinteză a sensurilor) formei motivaţionale, de ex., черн/ика «черная ягода».
Există diferite tipuri de relaţii dintre sensul motivaţional şi sensul lexical al cuvântului:
relaţia de suprapunere – медвед/ица „femela ursului”, unde sensul motivaţional şi cel lexical se
suprapun; relaţii de includere – бел/ить (sensul motivaţional: „a face alb”, sensul lexical „a
acoperi o suprafaţă cu culoarea albă sau cu o altă culoare); relaţii de intersecţie – рыжик (sensul
motivaţional: «рыжий гриб», „ciupercă de culoare roşietică”, sensul lexical: „ciupercă
comestibilă, având pălăria de culoare galben-roz”), relaţii externe - гром-о-отвод (sensul
45
motivaţional: «то, что отводит гром», „ceea ce îndepărtează trăsnetul”, sensul lexical:
„dispozitiv pentru protecţia clădirilor de la lovirea directă a fulgerului”)[ 198, р. 6].
Avem de adăugat la cele menţionate supra următoarele: cu referiire la cuvinte se poate vorbi
de sens lexical şi sens motivaţional; în UPS însă discutăm de sens frazeologic, sens motivaţional
şi sens lexical. De ex., în a da ghes ambele componente sunt demotivate, în cazul dat avem doar
sens frazeologic. În UPS unde componentele sau unele componente şi-au păstrat semnificaţia,
există sens lexical, sens motivaţional şi sens frazeologic, de ex., a ţine un discurs, unde discurs
are sens lexical, a ţine – sens demotivat, iar în întregime putem vorbi de sens frazeologic, sens
lexical şi sens motivaţional; ud leoarcă – componenta ud îşi păstrează sensul lexical şi cel
motivaţional, leoarcă are sens demotivat, in globo putem vorbi de sens lexical, sens frazeologic
şi sens motivaţional.
O. Blinova cercetează diverse tipuri ale indicilor motivaţionali. Sunt determinate
următoarele tipuri ale formei interne ale cuvântului: a) vie – când motivaţia poate fi identificată
de vorbitor, de ex., свет/илник (comp. cu rom. floarea soarelui); b) moartă, aici cuvântul şi-a
pierdut motivaţia în percepţia vorbitorului (змея); c) lexicalizată (зим-о-род/ок) şi nelexicalizată
(гор-и-хвост/ка); d) metaforică ( небо/скреб ) şi nemetaforică (высот/ка) [198, р. 6]..
Motivologia cercetează diverse tipuri ale motivaţiei cuvântului, relaţiile motivaţiei,
motivaţia în text şi metatext, paradigma motivaţională; rolul FIC: funcţiile FIC, funcţiile
perechilor şi seriilor de cuvinte, legate motivaţional. Se studiază fenomenele lexicale ca fiind
reflectarea proceselor, legate de motivaţia cuvintelor (aspectul dinamic) şi anume: remotivaţia,
neomotivaţia. Sunt cercetate fenomenele lexicale ca oglindire a proceselor, condiţionate de
tendinţa spre arbitrarul semnului glotic şi anume: demotivaţia şi lexicalizarea. Este investigată
interdependenţa proceselor, condiţionate de tendinţele spre motivaţie şi spre arbitrarul semnului
glotic: demotivaţia > remotivaţia > lexicalizarea > demotivaţia etc. [198, р. 8 - 9].
Din cele menţionate mai sus, vedem că problema motivaţiei sensului lexical a generat
apariţia unei noi ştiinţe lingvistice în lingvistica rusă, motivologia, cu editarea de monografii, de
dicţionare motivaţionale, a sute de articole ştiinţifice, cu susţinerea tezelor de doctor şi doctor
habilitat. Însă problema motivaţiei unităţilor polilexicale stabile nu şi-a găsit reflectarea în
direcţiile de cercetare ale lor. În Republica Moldova această direcţie a fost investigată cu privire
la unităţile monolexicale în lucrările profesorilor Vasile Pavel, Anatol Ciobanu, Anatol Eremia.
Însă problema motivaţiei semnului glotic, exprimat de un semnificat polilexical, nu a fost
investigată în complexitatea ei.
46
Opinii despre câmpurile funcţional-semantice
Conform concepţiei lui J. Trier, cuvintele se îmbină ca un mozaic în câmpuri semantice.
În fiecare câmp materialul brut are o existenţă unică, ce diferă de la o limbă la alta sau de la o
perioadă la alta a aceluiaşi idiom. Trier nu se bazează pe faptele de limbă, ci pe divizarea
abstractă a limbii în sfere noţionale, în care poate fi inclus tot vocabularul. Bazele studiului
structuralist, lexical şi gramatical, vor fi stabilite mai târziu, în 1943, când se conturează un nou
obiect de studiu în semantică – plerematica – de către Luis Hjelmslev, în Prolegomena to a
Theory of Language [172].
Metoda lui J. Trier (etapa structuralistă în studierea sensurilor lexicale), spre deosebire de
cercetările semasiologice anterioare, demonstra caracterul sistemic al vocabularului, legăturile
sistemice dintre cuvinte în cadrul lexicului, ceea ce a condus la recunoaşterea faptului de către
unii lingvişti că teoria lui J. Trier constituie o adevărată revelaţie în semantică [159, p. 30].
Teoria câmpurilor se consideră că aarţine lui Wilhelm von Humboldt, deoarece unele
aspecte ale acestei teorii se regăsesc în doctrina lingvistică a savantului. Conform lui Humboldt,
fiecare limbă în parte (fiecare dialect) poate fi privită ca un întreg organic, diferit de toate
celelalte, exprimând individualitatea populaţiei care o vorbeşte. Ea este caracteristică pentru
psihologia unei naţiuni şi indică modul special în care această naţiune a ajuns să-şi realizeze
idealul său de vorbire [176, p. 244]. Ceea ce putem afirma cu certitudine, e că pentru limba
română această „individualitate” se exprimă prin utilizarea în mod egal, iar după alţi specialişti,
în număr mai mare, a unităţilor polilexicale stabile decât a unităţilor monolexicale.
Şi principiile saussuriene structuraliste se regăsesc în teoria câmpurilor semantice, şi
anume concepţia celebrului lingvist despre limbă ca despre un întreg organizat, ale cărui
elemente se condiţionează reciproc şi îşi derivă semnificaţia din schema generală în care au
fost plasate. Această „condiţionare reciprocă” şi „derivarea semnificaţiei” o avem prin
excelenţă atât pe axa sintagmatică în unităţile polilexicale stabile, ale căror elemente
îndeplinesc toate aceste condiţii, cât şi pe axa paradigmatică, în aceste „câmpuri semantice”
sau, cum sunt numite în lingvistica contemporană, „câmpuri funcţional – semantice” dintre
diferite UPS între ele, cât şi între UPS şi elementele monolexicale ale câmpului dat.
Elevii lui Trier au dat alte definiţii câmpului semantic, cum sunt cele formulate de G.
Ipsen [167], A. Jolles [168] (în această lucrare Jolles propune înlocuirea termenului de „câmp
semantic” cu cel de „grup lexico-semantic”) sau W. Porzig [170]. Ei au argumentat noţiunea
de câmp pe legături pur lingvistice, dar nici una din definiţiile lor, deşi interesante, nu a avut
efectul celei propuse de J. Trier.
Conform opiniei lui Leo Weisgerber [171], care a adus o contribu�ie importantă la
perfecţionarea metodologiei de studiere a câmpurilor semantice, limba influenţează membrii unei
47
societăţi prin intermediul câmpului. Leo Weisgerber, exponentul principal al
neohumboldtianismului contemporan, încearcă să descopere concepţia despre lume a poporului
german prin analiza limbii, pe care o consideră drept „o lume intermediară a ideilor”. După
concepţia sa, limba creează lumea înconjurătoare, ea este imaginea lumii, concepţia poporului şi,
de aceea, fiecare limbă este legată de un popor. Concepţia lui Weisgerber constă în aceea că
toate schimbările ce se produc în atitudinea omului asupra lumii înconjurătoare se răsfrâng
asupra schimbărilor din sensul cuvântului [171, p.93]. Savantul îşi fondează ideile, fără a depăşi
elementul subiectiv, analizând 49 de cuvinte din câmpul „Vertoss” („abatere”, „delicvenţă”) şi
adjectivele care denumesc culorile în limba germană. L. Weisgerber descoperă o nouă metodă de
analiză semantică, care este tot mai mult utilizată astăzi în cercetările semantice, cunoscută cu
denumirea de analiză componenţială (semică), cu referinţă la metoda câmpurilor funcţional-
semantice. Această analiză semică se va regăsi pe paginile studiului nostru.
Cuvintele şi îmbinările de cuvinte constituie punctul de plecare în lucrările unor lingvişti
care au fundamentat metoda de cercetare a grupurilor lexico-gramaticale [167; 170], lexico-
sintactice şi a grupurilor lexico-semantice [168; 139; 294 ş.a.]. Metodologia de cercetare în
semantică, când se pornea de la cuvinte, şi nu de la noţiuni, o desfăşoară K. Reuning cu un studiu
comparativ în a. 1941 al câmpurilor semantice ale emoţiilor plăcute din limbile engleză şi
germană [175].
Cercetările grupurilor lexico-semantice au stabilit criteriile care stau la baza reunirii
cuvintelor într-un anumit grup: gruparea cuvintelor în jurul unui cuvânt generalizator (potrivit
raportului gen – specie) sau în serii sinonimice (cuvinte sinonimice în jurul unei dominante), sau
reunirea cuvintelor pe baza opoziţiei de sens. Problemele menţionate mai sus îşi găsesc
oglindirea în teză cu referire la UPS. Atât seriile sinonimice, cât şi cele antonimice pot fi părţi ale
unui grup mai mare de cuvinte, care au la bază o noţiune mai generală, prezentă în structura
semantică a fiecărui component al grupului.
În studierea câmpurilor funcţional-semantice se recurge la metoda analizei componenţiale
sau semice.
O astfel de abordare a cerectărilor în semantică se arată a fi justificată, atrăgând tot mai
mulţi adepţi. O bibliografie privind cercetările de semantică asupra limbii române se poate
consulta la I. Coteanu şi I. Dănăilă [42].
Mai amintim o serie de lingvişti care au cercetat problemele de semantică: I.A. Katz, I.A.
Fodor [169], V.A. Zvegintsev, O.S. Ahmanova [188], A.A. Ufimtseva [294], B. Pottier [149], A.
Greimas [143], Ju.D. Apresjan [184], A. Ciobanu [31], V. Pavel [267], S. Berejan [193], V.
Bahnaru [4; 5] ş.a.
48
1.4. Opinii cu privire la obiectul de studiu
Prezentul studiu este unul interdisciplinar, în care se intersectează direcţiile
semasiologiei, onomasiologiei, frazeologiei, lexicologiei. Caracterul interdisciplinar este o
trăsătură definitorie pentru o cercetare contemporană, deoarece în diferite domenii ale ştiinţei se
observă o estompare treptată a hotarelor ce delimitau atât un obiect de cercetare de altul, cât şi
domeniile de cercetare. Ne vom opri mai jos la cercetările mai importante din aceste areale de
investigare lingvistică.
Frazeologia oricărei limbi ca şi lexicul se prezintă drept un sistem, un ansamblu de
elemente aflate în relaţii şi legături dintre ele, care formează împreună o anumită integritate.
Termenul frazeologie are la bază cuvintele phrasis „vorbire”, „exprim, spun” şi logos „cuvânt”,
„ştiinţă” (ambele de origine grecească).
Frazeologia studiază îmbinări de cuvinte stabile, utilizate într-o limbă. Combinându-se în
vorbire, cuvintele formează două grupuri esenţiale diferite. De o parte, acestea sunt îmbinările
de cuvinte nestabile, ale căror componente sunt independente. Aceste îmbinări de cuvinte se
constituie în momentul vorbirii şi depind în mod exclusiv de ideea pe care locutorul
intenţionează să o exprime. Pe de altă parte, avem grupări în care cuvintele şi-au pierdut
independenţa şi formează un tot întreg, o îmbinare stabilă de cuvinte. Aceste îmbinări exprimă o
singură idee, o imagine unică şi nu au sens decât în unitatea lor. Spre deosebire de îmbinările
libere de cuvinte, îmbinările stabile nu sunt create în momentul discursului; din contra, ele sunt
reproduse în mod neschimbat, aşa cum au fost stabilite anterior. Frazeologia studiază aceste
îmbinări stabile, reproduse în mod integral în vorbire. Profesorul E. Coşeriu identifică
frazeologia cu discursul repetat. Prin discurs repetat se înţelege „tot ceea ce în vorbirea unei
comunităţi se repetă într-o formă mai mult sau mai puţin identică de discurs deja făcut sau
combinare mai mult sau mai puţin fixă, ca fragment, lung sau scurt, a «ceea ce s-a spus deja»”.
Asta face ca „textul” rezultat (discursul) să se constituie adesea prin înglobarea discursului
repetat, din care fac parte şi UPS, în tehnica liberă a discursului, la fel ca un „colaj” [44, p.259].
“Expresiile frazeologice de natură populară, susţine V. Marin, constituie una din trăsăturile
fundamentale ale stilului vorbirii orale” [78, p.76].
În literatura recentă de specialitate se subliniază ideea că frazeologia prezintă prin sine,
conform semanticii un cuvânt, iar conform formei o îmbinare de cuvinte. Frazeologismul se
recomandă a fi privit ca un echivalent al cuvântului, însă organizat structural ca o îmbinare de
cuvinte. Se studiază corespondenţa frazeologismului şi a cuvântului în componenţa propoziţiei.
Se subliniază omonimia unităţii polilexicale stabile (UPS) şi a îmbinării libere de cuvinte,
comparate conform structurii.
49
Studierea sistemului frazeologic al limbii şi însuşirea lui e foarte actuală pentru studierea
unui şir de probleme în domeniul culturii vorbirii şi e strâns legată de problemele transmiterii
emoţionale şi a celei prin imagini a gândului, a măiestriei vorbirii. Studiul frazeologismelor a
generat discuţii aprinse încă din momentul delimitării lor ca domeniu independent. Unul din
fondatorii frazeologiei ruse, academicianul V.V.Vinogradov, afirma, făcând trimitere la
A.Meillet, că îmbinarea frazeologică este unitatea semantică de bază în structura limbilor
europene, dar nu cuvântul, şi că anume fraza, expresia frazeologică trebuie să devină obiectul
principal al cercetărilor stilistice. [212, p. 119]. Mai nou s-a demonstrat şi necesitatea UPS nu
doar ca unităţi conotative, dar şi denominative.
O importanţă considerabilă pentru dezvoltarea frazeologiei au avut-o cercetările
lingviştilor O. Jespersen [220, p.106], A. Séchehaуe [157] şi, în special, Ch. Bally [132, p. 68].
În lingvistica franceză au apărut studii semnate de P. Guiraud [144], J. Humbert [145], M. Rat
[150], C. Robert [152], precum şi în lingvistica germană [300, p. 190-196; 207, p. 19-29].
Se poate afirma că primatul în dezvoltarea şi constituirea frazeologiei ca ramură
independentă îi aparţine şcolii lingvistice ruse. Istoria studierii ştiinţifice a frazeologiei ruse e
legată de numele savanţilor М. V. Lomonosov, A. A. Potebnea, I. I. Sreznevski, I. A. Baudouin
de Courtenay, F. F. Fortunatov, A. A. Şahmatov ş. a.
Ulterior şcoala rusă de frazeologie a fost urmată şi dezvoltată de L. V. Şcerba, I. O.
Vinokur, E. D. Polivanov, A. V. Kunin, F. I. Buslaev, S. I. Abakumov, A. I. Efimov ş. a. Aceşti
savanţi, în special E. D. Polivanov şi, ulterior, V. V. Vinogradov, au fundamentat necesitatea
constituirii frazeologiei în calitate de ramură aparte a lingvisticii [278; 212, p.118-139; 210, p.
23-30]. O altă generaţie de cercetători în domeniul frazeologiei ruse o constituie B. A. Larin
[247], S. I. Ojegov [266], N. N. Amosova [183], V. L. Arhanghelski [186], A. M. Babkin [190],
V. P. Jukov [227], M. M. Kopylenko [237, p. 53-62], A. I. Molotkov [254], M. F. Palevskaya
[268], V. N. Telia [291], N. M. Šanski [303], V.P. Feliţina, Iu.E. Prohorov [296] ş. a. A fost
studiată frazeologia în diferite limbi: engleză [243; 244], franceză [258; 261], germană [300],
spaniolă [246], italiană [297] ş. a. În lingvistica românească există anumite realizări în cercetarea
frazeologiei. Însă cercetările date fie poartă un caracter teoretic, fie cercetează unele aspecte
limitate ale problemei în cauză. Studiile în acest domeniu demarează prin contribuţia lui B. P.
Hasdeu, Al. Philippide, L. Şăineanu, I. A. Zanne, I. A. Candrea, I. Iordan. Problema locuţiunilor
în limba română a fost formulată ca aspect independent de cercetare pentru prima dată în
Gramatica limbii române în 1954. Urmează cercetările, elaborate de F. Dimitrescu, Th. Hristea,
S. Dumistrăcel, V. Soloviov, N. Corlăteanu, Gr. Grinco, T. Cotelnic, V. Hristov, N. Cuniţchi,
Gh. Colţun, Gh. Popa, subsemnata.
50
Studiile cele mai vaste în domeniul frazeologiei române aparţin Floricăi Dimitrescu în care
sunt cercetate locuţiunile verbale [48] şi lui Gh. Colţun [37]. În studiul Floricăi Dimitrescu se
încearcă pentru prima dată în lingvistica românească delimitarea locuţiunilor de alte unităţi
glotice limitrofe. Autoarea ajunge la concluzia că deosebirea între locuţiuni şi expresii (unităţi
frazeologice – n.n. ) constă în aceea că locuţiunile sunt fapte lexicale şi gramaticale (unităţi
denominative – n.n.), iar expresiile (unităţile frazeologice) doar fapte lexicale (unităţi conotative
– n.n.). În monografia lui Gh.Colţun se efectuează o contabilizare a îmbinărilor stabile de cuvinte
privind corespondenţa lor cu partea de vorbire ce o reprezintă la nivel gramatical. În studiul vast
menţionat se abordează mai multe probleme privind structura semantică a frazeologismelor,
adică a tuturor îmbinărilor stabile de cuvinte. În lucrare se face o încercare de investigare a
aspectului etimologic în domeniul frazeologiei. E discutabil la Gh. Colţun conceptul de
„frazeologism” şi clasificarea frazeologismelor.
Relativ recent a fost susţinută teza de doctor habilitat Locuţiunile verbale în sistemul
unităţilor nominative ale limbii române de Gheorghe Popa, care tratează o parte din sistemul
frazeologic al limbii române – locuţiunile. Problema locuţiunilor în filologia română a suferit
unele schimbări pe parcursul anilor. De la bun început cercetarea era axată pe determinarea
diferitelor tipuri de locuţiuni, ca ulterior, în manuale şi gramatici, locuţiunile să ocupe
subdiviziuni separate în conformitate cu partea de vorbire pe care o exprimă. Problema
locuţiunilor pune, indispensabil, şi alte întrebări, cum ar fi delimitarea lor de unităţile
frazeologice. Nu putem să nu fim de acord cu Gh. Popa care susţine că în ultimii 20-25 de ani
câştigă teren tot mai mult punctul de vedere conform căruia locuţiunile, de rând cu expresiile,
constituie principalele tipuri de unităţi frazeologice, iar această abordare condiţionează
amalgamarea diverselor unităţi polilexicale stabile care sunt cercetate în bloc. Drept confirmare
servesc majoritatea dicţionarelor şi cercetărilor lingvistice [95, p.12.]
Însă până în prezent unele idei despre frazeologie rămân încă neformulate. A. I. Molotkov
menţionează că noţiunile în frazeologie sunt formulate diferit, iar termenii ce servesc pentru
desemnarea acestor noţiuni nu au aceeaşi denumire. Se poate vorbi despre opinii diferite, chiar
contrar opuse, asupra frazeologismului. Ele se referă la identificarea particularităţilor categoriale,
diferenţiale, la componenţa acestor unităţi în limbă, la nedefinirea noţiunilor de bază, care se
referă la acest domeniu al ştiinţei şi, ca urmare, la încurcătura în terminologia ştiinţifică, utilizată
pentru denumirea noţiunilor respective [254].
S. I Ojegov adaugă: „Neclaritatea, incertitudinea, diversitatea în înţelegerea obiectului
cercetărilor frazeologice sunt legate de neclaritate în terminologie, ceea ce nu este, de fapt, în
nici un alt compartiment al limbii” [266]. M. F Palevskaya generalizează: „Dificultăţile teoretice,
condiţionate de specificul materialului, într-o măsură considerabilă sunt adâncite de lipsa
51
aproape totală a cercetărilor monografice, destinate descrierii sistemului frazeologic, tipologiei
lui, modelelor UF, schimbării lor şi dezvoltării în diferite etape ale istoriei limbii” [268].
Lingvistul rus A. M. Babkin menţionează motivul din ce cauză nu s-a găsit un termen
unanim acceptat care ar defini obiectul de studiu al frazeologiei. Aceste unităţi polilexicale
stabile se află la intersecţia dintre semiotică, stilistică şi gramatică [190]. Iar V. I. Arhanghelski
scria că frazeologia ca domeniu al lingvisticii a apărut la intersecţia lexicologiei, semasiologiei şi
sintaxei [187, p. 155-194].
Majoritatea lingviştilor din domeniul frazeologiei recunosc că esenţa lingvistică a UPS este
determinată aproape în exclusivitate de semantica ei (V. G. Gak, Ia. I. Reucher, T. Z.
Čerdanţeva, V. E. Šcetinkin, I. N. Timeskova, N. N. Kirillova, C. D. Prihodiko ş. a.). Studiile de
mulţi ani în domeniul frazeologiei franceze l-au adus pe A. G. Nazarian la concluzia că
semantica şi dezvoltarea semantică a unităţilor frazeologice nu pot fi izolate de dezvoltarea
istorică a lor. Teza despre natura dublă istorico-semantică a unităţilor frazeologice, în care se
manifestă esenţa lor dinamică, ne permite să concepem mai bine şi mai adecvat procesele
frazeologice care au loc în limbă.
O importanţă principială pentru studierea diacronică a frazeologiei o are teza conform
căreia sistemul limbii se află într-un proces continuu de transformare.
Faptele vorbesc că anume studierea componenţei frazeologice a fiecărei din epocile
precedente ne permite să stabilim sursele sistemului frazeologic contemporan, să urmărim căile
şi să înţelegem legile formării lui. Argumentarea istorică a acestei idei are o importanţă cu atât
mai mare, cu cât existenţa a însuşi sistemului frazeologic se pune sub semnul întrebării de către
unii savanţi. Despre caracterul de sistem al frazeologiei şi manifestările lui multiple s-a scris
destul de mult. Astfel, argumentele pledează în favoarea punctului de vedere al lui A. V. Kunin
conform căruia componenţa frazeologică a limbii poartă un caracter sistemic şi nu e o sumă de
frazeologisme izolate unul de altul.
Din cele spuse devine clară inconsistenţa concepţiei asupra unităţilor polilexicale stabile ca
fiind nişte „surplusuri de limbă”. O astfel de concepţie este, fără îndoială, un rezultat al
înţelegerii unilaterale, greşite a limbii ca mijloc de transmitere numai a informaţiei (deşi o parte a
UPS sunt unităţi conotative – n.n.), ceea ce conduce şi la înţelegerea greşită a esenţei acestor
formaţiuni complexe, a locului şi rolului lor în sistemul limbii. Cu toate acestea, în lingvistică
demult şi convingător e demonstrat faptul că limba naturală este nu numai un mijloc de
comunicare a anumitor fapte, dar şi un mijloc de exprimare a atitudinii faţă de aceste fapte. Cu
atât mai mult că UPS sunt atât denominative, cât şi conotative. Emoţionalul şi expresivul în
limbă sunt tot atât de importante ca şi raţionalul şi logicul. Dacă de pe aceste poziţii ne apropiem
de problema ce ne interesează, atunci devine clar că îmbinările stabile de cuvinte sunt mijloace
52
importante de expresie, de care nu se poate lipsi nici o limbă. În studiile recente s-a demonstrat
că unele UPS denominative sunt unicele unităţi de limbă care sunt în stare să denumească
anumite valori lexico-gramaticale, pe când sinonimul lor monolexical nu posedă aceste seme. E
vorba de locuţiuni verbale care denumesc diferite tipuri de decurgere a acţiunii (acţiune
incoativă, durativă, iterativă, terminativă, momentană, multiplicativă etc., etc.). [112; 118]. În
lingvistica din Republica Moldova problema aspectualităţii şi, tangenţial, cea a modurilor
desfăşurării acţiunii i-a preocupat pe cercetătorii A. Ciobanu [30], S. Berejan [11; 12], N. Matcaş
[79], L. Ababii şi V. Banaru [181], subsemnata [112].
La fel de greşită este concepţia despre frazeologie ca un sistem ideal. Pe o astfel de
închipuire se bazau în trecutul apropiat unii savanţi care aplicau la frazeologie metode străine
naturii ei, fără a lua în considerare specificul şi deosebirea esenţială de alte microsisteme ale
limbii. Cu toate acestea, în literatura de specialitate din ultimii ani nu o singură dată s-a vorbit de
această deosebire.
Sistemul limbii se caracterizează prin complexitate şi contradicţie, calităţi ce condiţionează
esenţa unităţii polilexicale stabile ca fiind o unitate dialectică a sistematicităţii şi
nesistematicităţii. Spre deosebire de forma internă a cuvintelor (F. Saussure, Ch. Bally, S.
Ullman ş. a. evidenţiau caracterul nemotivat al lexicului francez), forma internă a îmbinărilor
stabile de cuvinte care apar ca unităţi ale limbii plastic motivate e clar simţită de vorbitori (UPS
pot fi considerate motivate în arbitrarul lor şi pot fi considerate motivate în nearbitrarul lor –
n.n.). De la reacţia pozitivă sau negativă a vorbitorului depinde, dacă va deveni îmbinarea stabilă
de cuvinte unitate a limbii sau nu. Iată din ce cauză, la formarea îmbinărilor polilexicale stabile
factorii subiectivi (etnolingvistici şi etnopsihologici) joacă un rol mult mai mare decât în
formarea cuvintelor. Acest fenomen a fost atestat şi de Gheorghe Popa cu privire la geneza
locuţiunilor. Cercetătorul reliefează trei momente în apariţia (motivaţia – n.n.) locuţiunilor: 1.
apariţia locuţiunilor trebuie pusă pe seama necesităţilor de comunicare, de redare a unui nou sens
sau diferenţierea semnificaţiei celui vechi; 2. predispoziţia spre modificare a structurii semantice
a unităţilor lexicale, existând o simbioză dintre stabilitate şi instabilitate; 3. în procesul actelor de
comunicare poate fi urmărită, de cele mai multe ori, o îmbinare a doi – trei factori, mijlociţi de
cauze extralingvistice, în special de necesitatea actualizării unor noţiuni [94, p.85].
***
La diferiţi cercetători găsim diferite clasificări ale frazeologismelor. Ch. Bally, care primul
a insistat asupra distincţiei între îmbinări libere şi îmbinări stabile de cuvinte în limba franceză,
semnalează că „între aceste două extreme îşi găseşte locul o mulţime de cazuri intermediare care
nu ce lasă nici precizate, nici clasificate” [132, p. 68]. Îmbinările frazeologice, la rândul lor,
diferă prin gradul de stabilitate şi coeziune, precum şi prin caracterul idiomatic. Ch. Bally
53
distinge două tipuri esenţiale de îmbinări frazeologice. El le numeşte „unităţi” pe acelea, în care
coeziunea este absolută şi „serii” pe acelea, în care coeziunea nu este decât relativă. Astfel, bon
sens în le bon sens suffit pour montrer l’absurdité d’une pareille entreprise este o unitate
frazeologică; grièvement blessé sau grièvement nu poate fi întrebuinţată decât cu blessé şi
formează o serie frazeologică [132, p. 87].
Clasificarea îmbinărilor frazeologice, propusă de academicianul V. V. Vinogradov, e mai
complexă decât cea făcută de Ch. Bally. V. V. Vinogradov distinge următoarele îmbinări
frazeologice: îmbinări sudate, ansambluri frazeologice (ambele fiind considerate de V. V.
Vinogradov UF) şi îmbinări frazeologice libere [210, p. 23-30]. N. M. Šanski a mai depistat al
patrulea tip de UPS: expresii frazeologice [303, p. 39-45].
În cercetările ulterioare au fost emise alte opinii referitoare la clasificarea UPS. Astfel, N.
N. Amosova clasifică toate UPS în două tipuri: frazeme şi idiome [183, p.58-102]. A. G.
Nazarian determină două tipuri de frazeologisme: idiome şi frazeologisme unilaterale [261, p.
65]. I. I. Černyşeva [301, p. 112-114, p. 113] şi A. V. Kunin [243, p. 218] determină patru tipuri
de unităţi polilexicale stabile.
În lingvistica românească sunt efectuate diverse clasificări cu terminologii respective ale
unităţilor polilexicale stabile. Al. Philippide şi I. Iordan utilizează pentru UPS termenul izolare
[91, p. 265-267; 70, p. 177-178], S. Puşcariu, V. Bogrea, Al. Graur – expresie [13, p. 26]. În
lucrările altor lingvişti este utilizat termenul idiom şi idiomatism [50, p. 618]. Fl. Dimitrescu
utilizează termenii locuţiune şi expresie [48]. I. Boroianu clasifică îmbinările stabile de cuvinte
în: locuţiuni, expresii şi clişee [14, p. 248]. Th. Hristea utilizează termenul unitate frazeologică
[68].
În lingvistica din Republica Moldova prima clasificare a îmbinărilor stabile de cuvinte este
efectuată de N. Corlăteanu şi se prezintă în felul următor: îmbinări frazeologice libere, reuniri
frazeologice, unităţi frazeologice şi expresii idiomatice [39, p.120]. Cercetătorul Gh. Colţun
divizează UPS în conformitate cu gradul de contopire semantică a elementelor componente în
două tipuri: expresii frazeologice şi expresii idiomatice [37, p. 30], iar în conformitate cu
structura lor în frazeologisme cu structura îmbinării de cuvinte, structura propoziţiei şi structura
frazei [37, p. 31].
Subsemnata, cercetând diverse opinii şi clasificări, a ajuns la următoarea concluzie. Toate
unităţile polilexicale stabile în limba română pot fi divizate în trei categorii: locuţiuni, de tipul: a
da o sărutare, a o lua la picior, a trece prin sabie, din când în când, unităţi frazeologice, de
tipul: a găsi ac de cojoc, a cincea roată la căruţă, a se alege scrum şi cenuşă şi expresii verbale,
de tipul: mi-e dor, mi-e sete, mi-e foame. În capitolul al doilea ne vom opri mai detaliat asupra
54
caracteristicilor comune şi deosebitorii ale acestor unităţi stabile de cuvinte. Trăsăturile specifice
date sunt grupate conform caracteristicilor: structurale, semantice, funcţionale.
Trezeşte discuţii nu numai determinarea limitelor obiectului de studiu – UPS, dar şi
termenii prin care este desemnat. În lingvistică, în general, nu s-a ajuns la un numitor comun
privind denumirea unificată a noţiunii de frazeologism. Încă în 1957 S.I. Ojegov menţiona „că o
astfel de indeterminare în terminologie nu există în nicio ramură a lingvisticii [265, p.31-53].
Peste un deceniu situaţia în lingvistică nu s-a schimbat. În Dicţionarul de termeni lingvistici
O.S. Ahmanova prezintă 23 de termeni pentru noţiunea de frazeologism sau unitate polilexicală
stabilă: idiom, idiomatism, expresie idiomatică, îmbinare de cuvinte idiomatică, îmbinare de
cuvinte nedespărţită, îmbinare de cuvinte stabilă, frazeogramă, frazemă, frazeologism, îmbinare
frazelogică etc. [189]. H. Bürger utilizează termenul „unitate polilexicală lexicalizată” [162]. În
istoria frazeologiei am putea menţiona că termenii au fost utilizaţi fie arbitrar, fie inconsecvent,
fie prin confundare a unor realităţi glotice diferite, prin substituirea hiperonimului prin hiponim
şi viceversa, utilizarea unor lexeme care nu sunt termeni sau utilizarea unor termeni cu sens
deplasat etc., etc. Cel mai frecvent are loc confundarea unităţii frazeologice cu locuţiunea, de aici
iscându-se diverse rezultate care nu corespundeau realităţii investigate, căci într-un studiu
ştiinţific pe primul loc se află determinarea obiectului de studiu. Termenii trebuie să fie
argumentaţi din punct de vedere ştiinţific.
Trebuie de menţionat că în lucrările de lingvistică românească termenul locuţiune este
utilizat şi cunoscut, ceea ce nu putem spune despre unitate frazeologică, pentru care se atestă o
fluctuaţie în determinarea limitelor obiectului de studiu şi, respectiv, în denumirea lui. Pentru
conceptul de locuţiune propriu-zisă sunt utilizaţi termenii: locuţiune [69, p. 48-54; 48; 151; 64;
DELR, DELLR; 289; 72; 71; 93; 94; 95], construcţie perifrastică [282, p.109-118], structură
analitică [215], construcţie analitică [217; 241]; complex analitic [228], unitate lexicală analitică
[248], verb analitic [242], perifrază verbală [284; 282], perifrază a verbului simplu [304],
îmbinare stabilă verbal-nominală [275; 255]; îmbinare frazeologică verbal-nominală [233.],
frazeologism verbal [280], expresie perifrastică verbal-nominală [274], grup verbal [191],
construcţie tipică verbală [236], echivalent analitic al cuvântului [279], îmbinare nefraziologică
stabilă [238].
Gheoghe Popa observă judicios că în ultimul timp consemnăm în contextul problematicii
abordate utilizarea tot mai frecventă a cuvântului expresie pentru tot ce numim tradiţional
locuţiune, iar noi am adăuga şi pentru tot ceea ce numim unitate frazeologică. Autorul aduce o
serie de argumente în favoarea afirmaţiei expuse: 1) Polisemantismul cuvântului expresie. Acest
cuvânt, conform DEX, poate desemna trei sensuri nu tocmai înrudite explicit şi trei sensuri
dependente de un sens principal. 2) Situaţia precară a cuvântului respectiv în sistemul
55
terminologic lingvistic. Expresie se foloseşte cu accepţie terminologică pentru a numi cele mai
diverse unităţi glotice: frazeologisme, îmbinări libere de cuvinte, construcţii impersonale, cuvinte
folosite greşit. Mai are o altă accepţie – cea de „semnificant” în opoziţie cu cea de „semnificat”.
3) Dublul comportament terminologic al cuvântului expresie: semnificaţie terminologică
lingvistică şi matematică. 4) Statutul confuz al cuvântului expresie – de termen şi ne-termen.
Acest cuvânt poate fi utilizat atât cu accepţie terminologică (lingvistică sau matematică), cât şi
cu accepţie neterminologică – de „exprimare”. Nu putem să nu fim de acord cu o astfel de
poziţie, deşi de acest „păcat” suferă nu doar cuvântul expresie, dar şi alţi „termeni”, utilizaţi
pentru a desemna noţiunea de îmbinare stabilă de cuvinte. Chiar însuşi Gh. Popa în lucrările sale
timpurii a invocat cele mai diverse motive pentru a justifica utilizarea altui termen decât
locuţiune [223, p.10-12].
Din acest motiv subsemnata a purtat polemică pe paginile monografiei cu autorul sus
menţionat. Unul din argumentele părţii adverse ar fi faptul că termenul „locuţiune” este utilizat
de lingviştii străini pentru desemnarea altor îmbinări de cuvinte şi chiar a îmbinărilor libere de
cuvinte. Dar acelaşi motiv - divergenţe semantice în determinarea noţiunii - poate duce la alt
fenomen în lingvistică, contrapus primului, şi anume - utilizarea altor termeni pentru
desemnarea aceleiaşi noţiuni. Deci soluţia trebuie căutată nu în schimbarea termenului în cauză,
ci în determinarea sferei de aplicare a noţiunii date [118, 135 p.]. Ne bucurăm că autorul şi-a
revizuit concepţiile şi aceleaşi argumente, privind caracterul nejudicios al utilizării cuvântului
expresie, servesc pentru revenirea, totuşi, la termenul consacrat locuţiune [95, p.17].
În baza acestor considerente autoarea studiului de faţă propune o denumire generică, un
arhilexem, care ar cuprinde diverse unităţi glotice polilexicale, hipolexemele: locuţiunile,
unităţile frazeologice şi expresiile verbale. Această denumire generică este unitate poililexicală
stabilă. Desigur, fiecare îmbinare polilexicală stabilă de cuvinte - locuţiunea, unitatea
frazeologică şi expresia verbală – este denumită corespunzător, când apare necesitatea.
Menţionăm încă o dată că doar locuţiunea, unitatea frazeologică şi expresia verbală prezintă
obiectul de studiu al frazeologiei. Paremiologia nu face parte din acest domeniu de cercetare.
* * *
Trăsăturile specifice ale UPS sunt tratate, la fel, în mod diferit de diverşi cercetători. Ch.
Bally a stabilit factori interni şi externi pentru determinarea frazeologismelor. Pentru
identificarea ultimelor e nevoie de următoarele caracteristici: sunt alcătuite din câteva cuvinte
separate; îmbinările au o topică fixă şi nu se admite intercalarea altor cuvinte; imposibilitatea
înlocuirii cuvintelor din îmbinările respective cu alte cuvinte [191, p. 98]. Unii savanţi identifică
doar criteriul reproducerii [303, p. 3] sau caracterul stabil al elementelor componente [244, p. 6-
8]. Alţii numesc două criterii: valoarea semantică frazeologică şi stabilitatea structurii
56
elementelor componente [292, p. 19]. Un alt grup de lingvişti consideră că doar sensul lexical,
elementele componente şi categoriile gramaticale pot determina criteriile de identificare a
frazeologismelor [254, p. 29].
Dacă e să generalizăm opiniile expuse în literatura de specialitate, am putea determina
criteriile de bază, înaintate faţă de unităţile polilexicale stabile: imposibilitatea traducerii
literalmente în alte limbi [277, p. 123-127; 204, p. 112]; semantica UPS nerezultată din suma
sensurilor elementelor componente, ce duce la demotivaţia lor, pierderea semanticii primordiale
a îmbinării libere de cuvinte (în unele cazuri – n.n.) [39, p. 168 ş. a.]; integritatea semantică [83,
p.7]; caracterul figurat şi expresivitatea lor [283, p. 151 ş. a.]; stabilitatea elementelor
componente [281, p. 146]; cristalizarea formaţiunii sintactice [83, p.7]; prezenţa arhaismelor
[272]; caracterul idiomatic [261]; formaţiune metaforică [83, p.7].
Caracterul idiomatic ce presupune un transfer de sens, o renovare semantică a conţinutului
general al unor îmbinări de cuvinte are loc în baza diferitelor procese semantice în interiorul
îmbinărilor date: metaforizarea, metaforizarea repetată, metonimizarea, sinecdoca, abstractizarea
sensurilor elementelor componente etc. [309, p. 46; 83, p.34-40].
În cele expuse în capitolul I am trecut în revistă doar unele aspecte ale UPS, tratate de
diverşi cercetători. În capitolul al 2-lea ne vom opri asupra trăsăturilor UPS (unităţi frazeologice,
locuţiuni, expresii verbale) conform caracteristicilor structurale, semantice şi funcţionale în
viziunea lingviştilor din domeniu.
În capitolele 3, 4 şi 5 vom încerca să demonstrăm, prin evidenţierea şi relatarea factorilor
extralingvistici şi intralingvistici, motivaţia apariţiei, existenţei şi utilizării UPS în limba română.
Problema cercetării noastre este determinarea motivaţiei semnului glotic în limba română,
exprimat prin semnificante polilexicale, stabilirea cauzelor extralingvistice şi intralingvistice ale
motivaţiei apariţiei unităţilor polilexicale stabile, precum şi stabilirea cauzelor intralingvistice ale
motivaţiei existenţei şi utilizării UPS în limba română. În baza acestor direcţii de investigare
scopul şi obiectivele cercetării noastre se prezintă în felul următor:
Scopul prezentului studiu este a explica geneza, existenţa şi utilizarea unităţilor
polilexicale stabile în limba română din punctul de vedere al motivaţiei semnului glotic prin
determinarea reciprocă dintre noţiunile de semnificant şi semnificat. Problema este cercetată cu
referire la motivaţia apariţiei, existenţei şi utilizării semnului glotic, care include cauzele şi
motivele acestor manifestări. În mod special se accentuează problema motivaţiei semnului glotic,
exprimat prin semnificant polilexical. Se urmăreşte ideea demonstrării necesităţii analizei
fenomenelor de limbă de pe poziţiile motivaţiei semnului glotic.
Luând în considerare că problemele luate în discuţie în teză sunt complexe, ne-am propus
cercetarea mai multor obiective, dintre care, determinarea:
57
- A fost efectuată determinarea:
- factorilor motivaţiei extralingvistice, ce constituie etapa primară de apariţie a UPS în
limbă; elaborarea unei noi clasificări a unităţilor polilexicale stabile pe baza principiului
motivaţiei extralingvistice şi intralingvistice a semnului glotic;
- factorilor motivaţiei intralingvistice, ce constituie etapa secundară la geneza UPS în
limbă;
- principiilor privind motivaţia retrospectivă şi motivaţia prospectivă în semantica UPS;
- motivaţiei influenţelor semantice ce conduc la schimbarea sau slăbirea sensurilor
lexicale ale componentelor UPS (pierderea sensului de către unele componente ale UPS,
transferul metaforic sau cel metonimic), precum şi la modificarea nuanţei de sens al
componentelor UPS (restricţia şi extensiunea semantică);
- motivaţiei influenţelor sintactice: contagiunea şi elipsa în componenţa UPS;
- motivaţiei influenţelor fonetice în modificarea sensurilor lexicale ale componentelor
UPS;
- fenomenului enantiosemiei la componentele UPS şi explicarea motivaţiei utilizării UPS
ca unitate glotică care dezambiguizează semele polarizate;
- relaţiei semnificat - semnificant cu structura sensului UPS şi motivaţia utilizării lor, ca
unităţi de limbă în stare a denomina seme, neexprimate de unităţi monolexicale;
- relaţiilor paradigmatice în structura sensului frazeologic, care se manifestă prin
polisemie, sinonimie, antonimie şi omonimie frazeologică;
- relaţiilor sintagmatice în structura sensului frazeologic în motivarea apariţiei şi utilizării
UPS;
- cazurilor în care se produce demotivaţia sensurilor la componentele UPS;
- proceselor dinamice în dezvoltarea sensului UPS.
58
2. NOŢIUNEA DE UNITATE POLILEXICALĂ STABILĂ
2.1. Caracteristicile distinctive ale UPS conform clasificării lor
Semantica şi utilizarea cuvântului se determină nu numai prin locul lui în grupul lexical
semantic, dar şi prin combinarea cu alte cuvinte. Această dependenţă poate fi diferită. În
îmbinarea liberă de cuvinte a citi o carte verbul îşi păstrează semantica. Însă în UPS a citi
printre rânduri verbul nu posedă semantica a percepe ceva scris cu litere, dar a sesiza, a înţelege
în indeograma: „a înţelege şi ceea ce nu se spune direct într-un text scris” [DEL, p.214].
Cuvântul în îmbinarea stabilă de cuvinte poate să-şi piardă sensul primordial, să fie perceput şi
utilizat doar ca o parte indisolubilă a acestei expresii. Aşa sunt cuvintele ghes în a da ghes,
leoarcă în ud leoarcă, etc., lexemele franceze ferir şi noise în sans coup ferir şi chercher noise
[215, p. 134].
Nivelul contopirii componentelor îmbinării de cuvinte nu este identic, el depinzând de o
serie întreagă de factori: de combinarea noţiunilor înseşi, de valenţele cuvintelor care formează
îmbinarea, de caracterul şi interconexiunea semelor lexemelor. În funcţie de combinarea
noţiunilor, vom diferenţia îmbinări de cuvinte stabile şi nestabile. Termenul de „stabilitate” a
căpătat o interpretare diferită în literatura lingvistică. Această noţiune e folosită şi în plan
lingvistic, şi în plan extralingvistic, deoarece delimitarea acestor două aspecte este deosebit de
importantă la studierea îmbinărilor de cuvinte. Este necesar a lua în considerare nu numai faptul
cât de obişnuită este îmbinarea cuvintelor, dar şi cât de obişnuită este îmbinarea noţiunilor care
sunt desemnate.
De ex., locuţiunile a face uverturi „a face propuneri”, a da nuvele „a da ştire”, a arunca o
propoziţie „a respinge o propunere”, a face un prezent „a face un cadou”, a face propăşiri „a
face progrese” ş.a., care aveau o frecvenţă înaltă în sec. al XIX-lea, astăzi au ieşit din uz,
deoarece unele din elementele lor componente şi-au restrâns sensul (uvertură şi nuvelă au
pierdut sensurile de „propunere” şi „ştire”, păstrând doar pe cele de „piesă mizicală” şi de
„specie a genului epic”, prezent nuvelă a pierdut sensul de sensul de „cadou”, având doar sensul
de „epoca, timpul actual, contemporan; contemporaneitate; existent; timp al verbului”) [dex-
online] sau calchiau sensurile speciale ale corespondentelor străine (a arunca a calchiat un şir de
sensuri ale cuvântului jeter) sau au fost substituite de alte lexeme (prezent prin cadou, propăşiri
prin progrese) [271, p.34].
Trăsătura principală a UPS este insepararea semantică, neevidenţierea semanticii
componentelor din semantica întregului, când componentele sunt demotivate. În cazul dat sensul
general al tuturor UPS nu poate fi explicat în limba modernă prin sensul cuvintelor componente.
Numai o analiză etimologică, istorică, permite a restabili legătura semantică ştearsă între
59
semnificaţia reală a expresiei şi sensurile cuvintelor componente. În cazul dat atestăm fenomenul
demotivaţiei semnului glotic iniţial motivat. Problema în cauză va fi tratată infra.
De ex.: UPS marquer un jour d’une pierre blanche, care înseamnă „a fi bucuros timp de o
zi”, vine dintr-o credinţă, demult uitată, ce se trage de la romanii antici ; pentru ei culoarea albă
simboliza fericirea [146, p. 89]. UPS aller au diable Vauvert „a pleca foarte departe, a se pierde,
a dispărea” se referă la un vechi castel Vauvert, situat în împrejurimile Parisului, care, sub
domnia lui Louis al XI-lea, era vizitat, după cum se susţinea, de duhuri.
În UPS toate elementele sunt atât de strâns legate şi nediferenţiate privitor la semantica lor,
încât omiterea măcar al unuia din ele sau deloc nu influenţează sensul întregului, sau duce la
discompunerea lui totală. Legătura cu faptul concret poate fi uneori uitată, semantica cuvântului
în componenţa UPS devenind demotivată şi atunci în limba actuală expresia e folosită numai cu
sensul figurat. Vorbitorul zilelor noastre nu ştie, nu simte înţelesul concret al UPS: a-şi da arama
pe faţă, a-şi arăta arama. Ex.: Cu asta a voit stăpânul să-şi arate arama [47, p. 221]. Prea v-aţi
arătat arama, sfâşiind această ţară [56, p. 182]. Expresia apare şi la V. Alecsandri, G.
Gheorghiu şi la alţi scriitori români. După cum ne dăm seama din contextele prezentate, expresia
are sensul: „a-şi arăta prin fapte (mai ales fără voie) adevărata fire (în înţeles rău), a se da pe faţă,
a se demasca”. La baza acestei idiome a fost pus la început un fapt concret. Înainte vreme banii
se făceau din aramă şi se acopereau cu un strat subţire de aur sau argint. Când, din cauza
circulaţiei, pojghiţa de aur sau de argint se rodea, se vedea arama banului, se arăta arama. Mai
târziu această expresie s-a utilizat numai cu sens figurat.
La originea unor UPS se află uneori obiceiuri vechi, dispărute. Aşa sunt UPS a arunca
mănuşa, rus. бросить перчатку se trag de la un obicei de demult ce semnifica chemarea
adversarului la duel, fiindu-i aruncată mănuşa în faţă. Actualmente aceste UPS au semnificaţia
de „a provoca pe cineva la ceartă, la confruntare”. Expresia rompre la pailie avec qn semnifică
„a se certa cu cineva”, făcând aluzie la un obicei antic care consta în a rupe paiul şi a-l arunca,
pentru a marca faptul că se renunţă la toate relaţiile cu persoana de care vrei să te desparţi [146,
p. 90]. Cazurile date sunt exemple de demotivaţie a semnificantului polilexical.
La unele UPS sensul întregului e legat de o sesizare slabă a semanticii elementelor
componente. De exemplu: a) a păstra ceva ca ochii din cap; fiecare cuvânt îşi are conţinutul său
de sine stătător. Metafora stă la baza UPS şi se poate înţelege uşor cu ajutorul mijloacelor din
limba contemporană. Alte exemple: a trece sub tăcere, a împăca capra şi varza, a pune mâna-n
foc, a-şi da capul; b) UPS passer l’éponge - „a uita, a ierta”; avoir la langue liée – „a avea un
motiv care nu permite a spune ceva”, rire du bout des lèvres – „fără a avea invidie” [146, p. 93].
De cele mai multe ori aceste UPS sunt alcătuite din cuvinte cu sens concret şi au o nuanţă
evident expresivă, de exemplu: положить, класть зубы на полку, cu sensul „a suferi foame,
60
a-şi limita până la minimum cerinţele cele mai necesare”. În aceste UPS se atestă demotivaţia
parţială a semnificantului.
În limba vie se întâlnesc nu numai forme bine conturate, dar şi tipuri de trecere. De ex., a fi
pe picior oarecare (cu cineva) cu sensul ”a fi în relaţii oarecare cu cineva” sau „a avea relaţii
oarecare cu cineva”. În cazul în care este utilizat un epitet determinant: pe picior de egalitate, de
tovărăşie, va fi deja o UPS, în componenţa căreia pe picior de… este percepută ca un model
productriv, la care se pot ataşa diverse lexeme.
În UPS cuvintele sunt subordonate unui sens comun. Substituirea sinonimului sau
schimbarea cuvintelor, care sunt baza semantică a frazei, nu e posibilă fără destrămarea totală a
sensului figurat sau expresiv al UPS. Semantica unui întreg e absolut inseparabilă de semantica
lexicală a componentelor. Neînţelegerea sensului general al UPS, încercarea de a o considera ca
o îmbinare liberă de cuvinte, duc la confuzie. În cazul dat vorbitorul percepe semnul glotic ca
fiind motivat. Lipsa de percepţie că o astfel de expresie e inseparabilă semantic este o dovadă
evidentă a neînţelegerii depline a ei. De ex., UPS a plăti cu aceeaşi monedă poate fi înţeleasă şi
cu sensul figurat - „a răspunde (cuiva) printr-o comportare similară.; a se răzbuna (pe cineva); a
se revanşa (faîă de cineva)”, dar şi cel direct într-o situaţie care admite aceasta.
La UPS se referă şi expresiile înaripate, multe din care mai poartă amprenta creaţiei
individuale. De ex., dictonul lui F. Dostoevski Frumuseţea va salva lumea a intrat în circulaţie în
mai multe limbi, inclusiv în română, fără ca vorbitorul de rând să cunoască cui aparţine expresia
dată, ea fiind utilizată cu sens propriu de cele mai dese ori. Mai mult ca atât, citatul din autorul
menţionat sună în original altfel: Frumuseţea chipului lui Hristos va salva lumea. Uzul sau o altă
cauză a trunchiat gândul expus de marele scriitor. Sau o altă expresie, aparţinând lui I. Creangă,
devenită proverbială: vrei să te pupe cucul armenesc?, expresie menită să trezească frică, dar cu
o notă ironică în context. O altă UPS pe care o întâlnim la I. Creangă şi, datorită lui, devenită
familiară multor generaţii: Golătatea înconjură, din Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a
dreptul, fiind asociată cu situaţia în care s-a pomenit Nică atunci când mama i-a luat hainele de
pe malul râului, pentru a-l pedepsi.
În genere, componenţa UPS e complexă şi diversă. La domeniul UPS se referă şi multe
clişee, tipice pentru diferite stiluri literare şi citate din literatura cultă a mai multe popoare: a)
toamna se numără bobocii; cum ţi-i aşterne, aşa vei dormi; a cincea roată la căruţă; b) pot-au-
feu, boîte aux lettres, canne à sucre, moulin à café, fer à repasser, femme de chambre, valet de
ferme etc.; с) плакать в желетку, показать где раки зимуют etc.
Merită menţionat faptul că unele din aşa-numitele zicători se încadrează în sfera
locuţiunilor verbale. De ex.: a creşte ca o pâine – “a se mări repede (în dimensiuni)”, a făgădui
câte-n lună şi în stele – “a promite multe”, a căuta nod în papură – “a căuta pricină”.
61
De notat că o mare parte din cuvinte prin semantica lor sunt limitate în legăturile lor prin
relaţiile interne, semantice ale sistemului limbii. Aceste semantici lexicale pot fi exprimate
numai în legătură cu un cerc strict de noţiuni. Limitele date sunt create de legile legăturii
semantice ale cuvintelor din limba respectivă. De exemplu: a se da de gol, a se face de ruşine,
dar nu putem spune: a se face de gol, a se da de ruşine.
După S. I. Ojegov şi V. G. Gak, terminul „stabilităte” îl vom referi la planul conţinutului şi
vom numi stabile acele îmbinări de cuvinte care denumesc îmbinări de obiecte, semne, acţiuni ce
se întâlnesc deseori în practica societăţii vorbitoare a limbii date. Astfel de îmbinări stabile de
cuvinte, după S. I. Ojegov, ţin sintagmele acoperiş de fier şi casă de piatră. Argument ar servi
afirmaţia că toate îmbinările de acest fel pot fi într-atât de fixate în vorbirea de toate zilele, încât
se poate spune că ele sunt reproduse, şi nu create de fiecare dată în vorbirea curentă [265, p. 42].
După opinia noastră, astfel de îmbinări de cuvinte nu sunt stabile, ci libere.
Aşadar, îmbinările stabile de cuvinte oglindesc interconexiunea permanentă a sensurilor.
Dar unele şi aceleaşi sensuri pot fi exprimate cu ajutorul diferitelor cuvinte. De aceea îmbinarea
de cuvinte este determinată nu numai de suma sensurilor, ci şi de factori intralingvistici − de
valenţa lexemelor în cauză. De ce spunem a face şi nu a da morală, deşi spunem a da sfaturi? În
limba română cuvântul acvilin se uneşte numai cu lexemul nas (nas acvilin) şi nu se poate spune
*privire acvilină. O situaţie analogă o găsim şi în limba franceză: nez aquilin, dar nu putem
spune regard aquilin.
Din punctul de vedere al combinării lexicale vom diferenţia îmbinări libere şi îmbinări
stabile de cuvinte. În îmbinările stabile se observă alegerea componentelor în utilizare. De
exemplu, se spune ud leoarcă, beat criţă şi nu invers, gravement malade, grièvement blessé şi nu
invers; amitié indefectable, volonté inébranlable şi nu invers.
Asupra caracterului îmbinării de cuvinte având componenta verbală influenţează semantica
componentei de sprijin, adică a numelui. Dacă numele desemnează un obiect concret, atunci
îmbinarea de cuvinte de cele mai dese ori îşi păstrează caracterul liber. Dacă, însă, numele, care
exprimă un sens abstract, o calitate, o acţiune sau o noţiune concretă, este folosit în mod figurat,
atunci toată expresia tinde să se transforme în îmbinare fixă, neliberă. (Comp.: a ţine un pahar şi
a ţine un curs, a duce la şcoală şi a duce la capăt, a ieşi din casă şi a-şi ieşi din fire).
Fixarea poate fi unilaterală şi bilaterală. În îmbinarea a face piftie (pe cineva) este fixată
folosirea numai a cuvântului piftie, în timp ce verbul a face poate intra şi în alte îmbinări, libere
sau stabile. În a da ghes, a-şi aduce obolul, a se duce pe copcă sunt fixate doar lexemele ghes,
obolul, copcă, celelalte sunt libere a intra în alte relaţii sintagmatice. În expresia rusească
ничтоже сумнящеся este fixată utilizarea ambelor componente, fiecare din ele întâlnindu-se
62
numai cu „partenerul” său. După V. G. Gak, caracterul sensurilor componentelor în interiorul
îmbinării ne face să divizăm UPS în idiomatice şi neidiomatice [216, p. 203].
În îmbinările neidiomatice, atât la cele libere, cât şi la cele fixate (locuţiuni, expresii
verbale), semantica componentelor nu suferă schimbări şi sensul întregului decurge din cel al
părţilor componente. De obicei, idiomatica limbii este privită în plan pasiv, în direcţia de la
formă la conţinut. Idiomele se determină ca fiind nişte îmbinări stabile, al căror înţeles nu
decurge nemijlocit din cel al componentelor (sensul sumei nu este egal cu suma sensurilor).
De fapt, studierea îmbinărilor de cuvinte prezintă un interes deosebit în plan activ în
direcţia de la conţinut la formă, întrucât din punct de vedere practic îmbinările neidiomatice
stabile prezintă o dificultate principală din punctul de vedere al alegerii cuvintelor, şi nu al
înţelegerii lor. În privinţa aceasta se deosebesc două tipuri de îmbinări. Într-un caz, pentru a
exprima sensul necesar, ambele componente (sau una din ele) sunt necesare conform semanticii
lor, reieşind din sensul lor de bază sau din cel derivat. În alt caz, pentru exprimarea unui anumit
conţinut, cuvintele date nu sunt obligatorii, dacă recurgem la sensurile lor diferite. De exemplu,
pentru a exprima gândul: El a ridicat mâna şi a salutat un cunoscut, noi nu ne putem lipsi de
cuvântul mâna. Dar pentru exprimarea noţiunii a lovi pe cineva, lexemul mână nu este
obligatoriu şi, totuşi, în limba română, ca şi în alte limbi, sunt expresii cu acest cuvânt având
sens identic: a ridica mâna asupra cuiva. Prima îmbinare este neideomatică, nu este UPS, ultima
este idiomă, este UPS.
Aşadar, privind îmbinările în plan activ − de la sens la formă, noi vom determina că esenţa
UPS este utilizarea componentelor care nu se găsesc într-o dependenţă diferită de sensul
exprimat. Prin urmare, la baza deosebirii dintre UPS şi îmbinările libere de cuvinte stă caracterul
nominaţiei [189, p. 169]. Însă aici trebuie distinse două cazuri. Uneori caracterul idiomatic
poartă numai un membru al îmbinării. De exemplu, în expresiile rom.: vers alb, nopţi albe, fr.:
mariage blanc, rus.: белые стихи, белые ночи sensul adjectivului este altul, schimbat. Acest
sens schimbat poate lipsi în altă limbă, (ex.: căsătorie albă nimica nu spune în limba română).
Nuit blanc, noapte albă înseamnă nu albă, ci fără somn. Şi totuşi белые стихи, versuri albe sunt
o varietate a versurilor, nopţi albe – tot nopţi sunt, dar nu altceva ce nu se poate numi noapte,
mariage blanc e o varietate a căsătoriei [215, p. 204]. Mai mult ca atât, cercetările recente au
demonstrat că doar UPS în unele cazuri (e vorba de denumirea tipului desfăşurării acţiunii) pot
avea un caracter denominativ, spre deosebire de sinonimul lor monolexical. E vorba de cele 21
de tipuri ale desfăşurării acţiunii, care pot fi exprimate în limba română doar cu ajutorul
locuţiunilor verbale [112, p.11-12]].
Dar să analizăm locuţiunile româneşti: aur alb, pete albe, cele franţuzeşti col blanc sau
blanc bec; ruseşti белая кость şi белый уголь. Белая кость nu este o varietate a osului: acesta e
63
o desemnare a provenienţei nobile, după cum şi cărbune alb, белый уголь, nu este o varietate a
cărbunelui, col blanc şi blanc bec înseamnă nu calităţile guleraşelor sau ale ciocurilor, ci tipuri
de oameni. Aurul alb nu e o varietate a aurului (deşi distingem şi sensul direct aur alb, o
varietate a aurului), ci denumirea metonimică a bumbacului. Petele albe nu sunt pete, ci domenii
neinvestigate. În cazurile de faţă avem unirea nominării cu interdependenţa bilaterală a sensurilor
componentelor, în timp ce în UPS versuri albe avem separarea nominării de dependenţa
unilaterală a sensurilor componenţilor [216, p. 204].
Diferiţi factori de contopire formează următoarea scară:
Tabelul 2.1.
îmbinările de cuvinte
conexiunea
noţiunilor
Stabile
un nas cârn
instabile
(ocazionale)
un nas expresiv
conexiunea
lexemelor
fixate
a se freca la nas „a
fi indecis”
libere
un nas drept
sensul lexemelor idiomatice
a avea nas „a
îndrăzni”
neidiomatice
un nas acvilin
conexiunea
nominărilor
îmbinate
a avea nasul roşu
(despre un beţiv)
separate
nas cartof
UPS (UF, LV, expresiile verbale) se deosebesc de îmbinările nefrazeologice prin trei
semne: structural (constau din mai mult de un cuvânt), semantic (sunt idiomatice, adică se
caracterizează prin schimbarea sensurilor componentelor, când e vorba de UF şi de unele
locuţiuni ce posedă imagine, ori, în cazul locuţiunilor, semantica e purtată de o componentă) şi
funcţional (sunt uzuale, stabile). Lipsa unuia din semne conduce la apariţia unei alte categorii
lexicale: metafora lexicală, îmbinarea analitică neidiomatică, expresia individuală a autorului.
Cu alte cuvinte, în funcţie de îmbinarea diferitelor aspecte semantice, funcţionale,
componenţiale, ocurenţiale avem fie o unitate polilexicală stabilă (unitate frazeologică, locuţiune
sau expresie verbală), fie limbajul individual al autorului, fie o îmbinare liberă de cuvinte, fie o
metaforă lexicală. Astfel, UPS este condiţionată de o componenţă multiplă, schimbarea
sensului şi uzualitate. Limbajul individual al autorului este condiţionat de componenţa
64
multiplă şi schimbarea sensului. Îmbinarea liberă de cuvinte este determinată de uzualitate şi
componenţă multiplă, iar metafora lexicală este dictată de schimbarea sensului şi uzualitate
[115, p. 31-32].
Prin diagramă cele menţionate mai sus pot fi redate în felul următor:
Figura 2.1.
componenţa multiplă
limbajul
individual
al
autorului
schimbarea uzualitate
sensului
îmbinare
liberă
metaforă lexicală
* * *
Mai jos ne vom opri în mod concret asupra trăsăturilor distinctive ale unităţilor
frazeologice, ale locuţiunilor şi ale expresiilor verbale. Aceste trăsături specifice sunt deduse de
noi în baza multor studii care au tratat sporadic diferite trăsături definitorii ale unităţilor în cauză.
2.2. Unităţile frazeologice. Trăsăturile distinctive ale lor în raport cu alte unităţi
polilexicale de limbă
UF sunt semne glotice având caracteristici proprii semnului glotic: sunt materiale, au
semnificaţie, au caracter social, îndeplinesc funcţii significative. Ele sunt un mijloc de
desemnare a obiectului din realitatea înconjurătoare, adică servesc pentru denumirea unui
anumit denotat [208]. Sunt unităţi polimembre. Redau o singură noţiune [248]. Sunt reproduse
în vorbire [279]. Sensul componentelor UF este idiomatizat, creând un semn calitativ nou.
UPS
65
Caracterul idiomatic asigură integralitatea sensului [279; 208] şi stabilitatea [227]. Aceste
unităţi glotice se individualizează prin caracterul statornic al variantelor formale şi lexicale
[252]. UF pot avea caracteristicile categoriei gramaticale ale clasei. S-au format pe axa
sintagmatică de la îmbinări libere de cuvinte. Nu admit substituirea prin sinonim a vreunui
element şi adăugarea sau eliminarea elementelor componente. UF pot intra în relaţii de sinonimie
între ele. Pot avea o informaţie conotativă suplimentară la nivel etic prin intercalarea unor unităţi
lexicale în lanţul lor sintagmatic [280, p. 82]. Cele mai mari şanse de a deveni componentă a UF
le au cuvintele cu un conţinut concret [95, p. 23].
Să ne oprim mai detaliat la trăsăturile structurale, semantice şi funcţionale caracteristice ale
UF.
Caracteristici structurale
1. La UF se observă multitudinea de tipuri ale îmbinărilor unice nerepetate, limitate de
specificul combinării componentelor [217, p. 10].
2. În componenţa UF pot intra mai multe componente [245, p. 4].
3. UF nu se pretează la o modelare structurală [257, p.32].
Caracteristicile semantice
1. Prezenţa imaginii ca trasătură distinctivă a UF [261, p.173].
2. UF le este propriu polisemantismul [269, p. 29] sau, cel puţin, bisemia [245, p. 13].
3. UF posedă un grad diferit al fuziunii componentelor. Conform opiniei lui A. Molotkov,
elementele componente ale UF în aşa măsură au pierdut sensul lexical propriu, forma
gramaticală şi caracteristicile categoriilor gramaticale, încât au încetat a mai fi cuvinte, păstrând
doar aspectul sonor al cuvântului [254, p. 26].
4. UF nu au denumiri corelative ale denotatului, desemnat de ele. Conform calculelor
efectuate de A. G. Nazarian şi J. M. Arutiunova, în fondul frazeologic al limbii franceze
contemporane, spre exemplu, UF care au sinonime lexicale constituie doar 12,5% [261, p. 16].
5. UF sunt utilizate în diferite limbi, având multe coincidenţe în planul conţinutului şi al
formei. Comp., de ex.: rom. a avea cap pe umeri; rus.: иметь голову на плечах; franc.: avoir la
tête sur les épaules.
6. UF are un înalt grad de expresivitate Cuvântul doar numeşte, de cele mai multe ori,
obiectul, pe când UF îl caracterizează, motivând aprecierea exprimată [269, p. 30].
Caracteristici funcţionale
1. UF deserveşte sfera emoţională a limbii, are funcţie expresivă, nu nominativă. Fiind
unităţi ale formării secundare, UF desemnează noţiunile, obiectele, fenomenele etc. în mod
intermediar [260, p.37].
66
2. UF pot juca numai rolul părţilor de vorbire principale.
3. UF au o ocurenţă mai mică, fenomen pe deplin explicabil, dacă luăm în considerare
funcţia lor conotativă în limbă.
În baza celor menţionate mai sus am putea deduce definiţia unităţii frazeologice. Unitatea
frazeologică este o unitate glotică, polimembră, redă o singură noţiune, e reprodusă în
vorbire, sensul componentelor este idiomatizat, ceea ce asigură integralitatea sensului, are
caracteristicile gramaticale ale clasei şi funcţie conotativă, exprimând atitudinea
vorbitorului faţă de realitate.
2.3. Locuţiunile. Trăsăturile distinctive ale lor în raport cu alte unităţi polilexicale de limbă
Locuţiunile prezintă o trăsătură distinctă a caracterului preponderent analitic al limbilor
romanice. Fenomenul sintetismului în limba latină se manifesta în concentrarea întregului
complex al sensurilor gramaticale în flexiunile cuvintelor, care, la rândul lor, îmbinându-se ca
unităţi independente, formau propoziţii. O tendinţă contrară va lua amploare în limbile romanice,
unde îmbinările de cuvinte stabile vor substitui îmbinarea cuvintelor în propoziţie. Îmbinările de
cuvinte se vor transforma din sintagme libere în sintagme legate, astfel efectuându-se trecerea de
la axa sintagmatică la cea paradigmatică.
Locuţiunile în limba română au constituit obiectul de investigaţie al unui şir de cercetători.
Cel mai amplu studiu în acest domeniu a fost efectuat de Florica Dimitrescu în monografia
Locuţiunile verbale în limba română [48]. Autoarea studiază din punct de vedere morfologic şi
sintactic locuţiunile verbale româneşti. În lucrare este evidenţiată concordanţa dintre
caracteristicile gramaticale ale locuţiunilor verbale şi ale verbelor, se arată posibilitatea de
derivare a locuţiunilor verbale în funcţie de natura lexicală a verbului, se analizează cauzele şi
condiţiile determinante ale apariţiei locuţiunilor în limba română. Sunt stabilite criteriile de
identificare a locuţiunilor. În literatura de referinţă locuţiunile româneşti au fost cercetate
conform trăsăturilor distinctive ale lor [289; 72; 71], ca părţi componente ale unor tipuri de
expresii frazeologice cu anumite caracteristici specifice [39], după tipul lor [69], conform unor
tipologii [93] sau calcuri concrete [61] etc.
Procedând la examinarea în plan emic a locuţiunilor, e necesar să subliniem, din capul
locului, că dintre numeroasele trăsături ale acestora, evidenţiate în studiile de referinţă, doar
unele pot fi considerate esenţiale, pe când celelalte se înglobează în primele. Astfel, locuţiunea,
fiind o unitate de limbă [248, p. 7], include şi noţiunea de unitate sintactică şi lexicologică
[DELR, p. 6], o singură parte de vorbire din punct de vedere gramatical [71, p. 289; DELLR,
p. 8], o singură parte de propoziţie [39, p.118], un grup fix de cuvinte [72, p. 29], se
caracterizează prin reproductivitate [71, p. 281].
67
O trăsătură importantă a locuţiunii este caracterul unitar al sensului ei lexical [48, p.35;
72; 71], ceea ce presupune o fuziune deosebită a elementelor componente [DELLR],
imposibilitatea majorării sau eliminării unor elemente [DELLR], ordinea lor fixă (la nivelul
limbii − n. n.), caracterul monosemantic [71], imposibilitatea disocierii elementelor prin
intercalarea altor unităţi lexicale (la nivelul limbii − n. n.), imposibilitatea substituirii prin
sinonim a elementelor componente [48, p. 37; 39] din suma elementelor componente [SSLT].
O particularitate importantă a sensului lexical unitar al locuţiunii este comportarea ei ca
echivalent (corelat − n. n.) al cuvântului [217; 241; 215; 248; 299; 289; 223].
Locuţiunile care au în componenţa lor verbe faziale sunt cercetate în componenţa
locuţiunilor, de tipul a părăsi a grăi: ...însă oarce, ce rădăcina adevărului atinge, a grăi nu voi
părăsi - 24, p. 42; a lăsa de a bate: Iar turcii au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate -
85, p. 62; a mântui de urzit: Diamî ieu şi mântuim di urzât ghinişor - TD, 116. Îmbinările date
de cuvinte sunt studiate ca un tot întreg semantico-structural şi funcţional, pentru că acţiunea
verbală este prezentată ca o singură unitate indivizibilă, susţine profesorul Anatol Ciobanu (302,
p.182). De aceeaşi părere sunt şi lingviştii S. Berejan (11, p. 78), Iu.S. Maslov (250, p. 222).
O altă trăsătură esenţială a locuţiunii este echivalentul ei cu o parte de vorbire [48; 72],
bazat pe anumite modele structural-semantice [248; 307], formate din elemente diferite din punct
de vedere funcţional [248]. Locuţiunea are un subiect logic şi gramatical unitar [215], deci se
caracterizează prin categoria gramaticală a clasei [71], prin trăsăturile morfologice şi
comportarea sintactică [48] şi prin includerea indicelui gramatical în componentul auxiliar [196;
72].
Locuţiunile sunt unităţi glotice cu trăsături proprii semnului glotic: sunt materiale, au
semnificaţie, au caracter social, îndeplinesc funcţii significative. Sunt un mijloc de desemnare
a obiectului din realitatea înconjurătoare, adică servesc pentru desemnarea unui anumit denotat
[208]. Sunt unităţi bimembre. Redau o singură noţiune [248]. Sunt reproduse în vorbire [279].
Sensul componentelor locuţiunii este idiomatizat, creând un semn calitativ nou. Caracterul
idiomatic asigură integralitatea sensului [279; 208] şi stabilitatea [226]. Unităţile glotice date
se caracterizează prin caracterul statornic la variante formale şi lexicale [252]. Ele pot avea
caracteristicile categoriei gramaticale ale clasei. Ele s-au format pe baza axei sintagmatice de la
îmbinări libere de cuvinte. Le este imposibilă substituirea prin sinonim a vreunui element şi
adăugarea sau scoaterea elementelor componente. Locuţiunile pot intra în relaţii de sinonimie
între ele. Pot reda o informaţie conotativă suplimentară la nivel etic prin intercalarea unităţilor
lexicale în lanţul lor sintagmatic [280].
Gh.Popa susţine că locuţiunile se plasează sub aspect structural şi, uneori, funcţional, între
nivelul propoziţiei şi cel al glosemului (cuvântului), iar unităţile frazeologice se situează pe două
68
locuri: sau între nivelul propoziţiei şi cel al glosemului, sau între nivelul propoziţiei şi cel al
frazei [95, p. 20].
Din numărul total de locuţiuni, doar locuţiunile verbale, numerale, prepoziţionale şi
conjuncţionale conţin în calitate de componentă obligatorie respectiv verbul, numeralul,
prepoziţia şi conjuncţia (sau o parte de vorbire cu valoare de conjuncţie – pronume sau adverb
relativ).
Din punctul de vedere al ocurenţei, numărul cel mai mare de locuţiuni se referă la cele
verbale, substantivale, adjectivale şi adverbiale [95, p. 22]. Locuţiunile prepoziţionale şi
conjuncţionale sunt mai puţine la număr, iar locuţiunile numerale sunt reprezentate doar de
numerale adverbiale, ordinale adverbiale (de tipul întâia oară, în primul rând), unele numerale
nehotărâte (de tipul cine ştie câte) .
Există locuţiuni care au tangenţe cu UF prin faptul că posedă imagine. Caracteristica dată
este proprie, în opinia lui Gh.Popa, locuţiunilor adjectivale, iar noi am adăuga şi locuţiunilor
verbale. A se comp.: aur „metal preţios” – de aur „foarte bun, milos” (om de aur), piatră „rocă
solidă, dură” – de piatră „profund” (inimă de piatră). Aceste locuţiuni pot funcţiona atât ca
îmbinare liberă de cuvinte (de ex., inel de aur, adică „inel confecţionat din aur”), cât şi ca
îmbinare stabilă de cuvinte ( de ex., suflet de aur, adică „foarte bun”) [95, p.24]; locuţiuni
verbale: a ţine isonul, a o lua la sănătoasa, a o duce într-o cântare etc.
Este important de menţionat că locuţiunile servesc drept sursă de generare atât a unităţilor
polilexicale stabile prin derivare frazeologică, creând forme motivaţionale şi sensuri
motivaţionale (a-i părea bine – părere de bine, a lua peste picior – luarea peste picior, a pune la
îndemână – punerea la îndemână), cât şi a unităţilor monolexicale (cu minte – cuminte).
Mai jos vom grupa trăsăturile locuţiunilor, menţionate sporadic şi preferenţial în diverse
surse de specialitate, în conformitate cu caracteristicile lor structurale, semantice şi funcţionale.
Caracteristici structurale
Locuţiunile sunt formate după anumite modele structural-semantice, având o completare
lexicală relativ liberă [255, p. 54] (la locuţiuni cu un înalt nivel de gramaticalizare − n. n.).
Structura locuţiunilor este bimembră (componente noţionale), de obicei, mai ales în cazul
locuţiunilor verbale. Regularitatea formării locuţiunilor după un anumit model semantico-
structural se efectuează atunci când e posibilă separarea marcantului gramatical al ei (a da din
umeri/din ochi/din mână). Dar sunt atestate o serie de locuţiuni care nu manifestă o regularitate
în formarea modelelor. E vorba de locuţiuni idiomatice care sunt formaţiuni modelate şi totodată
individuale. Un cuvânt, menţionează Gh.Popa, are şanse mai mari de a deveni component al
locuţiunii, decât al frazeologismului. Altfel zis, nu orice cuvânt e predispus la „frazeologizare”,
69
în schimb putem admite că orice cuvânt poate deveni, potenţial, component al locuţiunii [95,
p.22), atât cu sens concret, cât şi cu sens abstract.
Caracteristici semantice
1. Doar o parte restrânsă din locuţiuni idiomatice posedă conotaţie [261, p. 173].
2. Locuţiunile sunt, de regulă, monosemantice. Deşi am atestat locuţiuni verbale cu 2, 3, 4,
5, 6 şi chiar 7 sensuri (vezi: cap. 5, paragrafele 5.2.1.2.1. – 5.2.1.2.5).
3. În cazul locuţiunilor semantica componentei de bază se păstrează, desemantizându-se
doar elementul secundar.
4. O trăsătură esenţială a locuţiunilor este existenţa în limbă a corelatului ei monolexical,
deseori cu aceeaşi rădăcină ca şi elementul ei de bază. De ex., a avea necaz − a se necăji (D-apoi
cu moş Chiorpec ciubotarul, mejieşul nostru, ce năcaz aveam! [47, p. 252]. Spre deosebire de
UF, locuţiunile pot forma şiruri antonimice, de ex., a pierde nădejdea - a avea nădejde: Că noi
avem nedeajde numai pre domniavoastră [49, p. 174] şi omosemice, de ex., a lua soaţă − a lua
muiare − a lua după sine − atestări din sec. al XVI-lea.
5. Locuţiunile „sunt rodul sistemului limbii la o anumită etapă a dezvoltării sale şi
formează o trăsătură tipologică importantă a unei limbi” [48, p. 145].
Caracteristicile funcţionale
1. Locuţiunile au funcţie nominativă.
2. Locuţiunile pot îndeplini rolul echivalentului funcţional al părţilor de vorbire principale
şi al celor secundare.
3. Locuţiunile se caracterizează prin ocurenţă, cel puţin în limbile cu tendinţe analitice
pronunţate. Ele sunt utilizate destul de des în vorbire.
Locul locuţiunilor ar putea fi stabilit în categoria de trecere dintre unitatea lexicală şi cea
frazeologică, întrucât locuţiunea are trăsături comune cu ambele unităţi limitrofe. Aceste
caracteristici asigură locuţiunii lexicalizarea − prin prezenţa lor în lexic, având un sens unitar, cât
şi gramaticalizarea − prin prezenţa lor în gramatică în clasele de cuvinte, purtând sensuri
gramaticale generalizate cu anumite particularităţi funcţionale.
UPS a face zâmbre s-a transformat în locuţiune verbală, pierzând formele de acord; e clar
ca bună ziua s-a transformat în locuţiune adverbială.
În franceză: il a de l’étofe, ce jeune home şi J’ai de l’étoffe pour faire une robe. O
locuţiune similară atestăm şi în limba română: Băiatul acesta are stofă şi Eu am stofă pentru
rochie.
Ca şi în cazul cuvintelor, în locuţiuni noţiunea expresivă care însoţeşte semantica de obicei
nu este dată, dar numai se subînţelege. Ea este schimbătoare în plan istoric şi, desigur, nu are
nevoie de coincidenţă a unei adevărate etimologii a imaginii. E vorba de locuţiuni conotative. De
70
exemplu: a da ghes, a pune cruce (pe ceva), a ţine din strâns (pe cineva), a-şi uşura sufletul. În
semantica acestui tip de locuţiuni a avut loc pierderea motivaţiei iniţiale a semnificantului.
Vorbitorul de azi nu percepe motivaţia semnificantului, din care motiuv în cazul dat putem vorbi
de demotivaţia locuţiunii date.
O mare parte din cuvinte sunt limitate în legăturile lor prin relaţii interne, semantice ale
sistemului limbii. Înţelesurile lexicale date pot fi exprimate numai referitor la un cerc strict de
noţiuni. Aceste limite sunt create de carcateristicile relaţiilor semantice ale cuvintelor din limba
respectivă. De exemplu: a trage o sperietură, a trage un somn, a trage un chiot, a trage un
bocet, a trage o duşcă etc. Dar nu se poate spune a trage o discuţie, a trage un gând. Sau a se da
de gol, a se da de ruşine, a se face de ruşine, dar nu putem spune a se face de gol. Astfel, sfera
utilizării verbului a trage sau a se face e frazeologic limitată în legătură cu exprimarea stării sau
a unei acţiuni.
Din cele expuse mai sus putem deduce definiţia locuţiunii.
Locuţiunea este o unitate glotică polimembră ce reprezintă un fapt de discurs repetat,
cu sens lexical şi gramatical unitar, formată după anumite modele structural-semantice, se
comportă sub aspect gramatical şi funcţional ca un cuvânt şi are funcţie nominativă.
2.4. Expresiile verbale. Trăsăturile distinctive ale lor în raport cu alte unităţi polilexicale de
limbă
Expresiile verbale (EV) sunt nişte formaţiuni alcătuite din verbul copulativ a fi impersonal
şi adverbe, substantive, verbe la supin, mai rar utilizându-se pronume, numerale, interjecţii
[132, p. 137], prin care se exprimă diferite aspecte ale stării sufleteşti: mi-e dor, mi-e jenă, ale
stării fiziologice: mi-e foame, mi-e sete [84, p.180] sau enunţuri impersonale: e târziu, e bine, e
condamnabil, e seară, e de mirare, e ceva.
Lucrările de specialitate numesc aceste formaţiuni expresii impersonale sau unipersonale
[9; 50; 64, p. 104; 123, p. 37-79], locuţiuni impersonale [138, p. 215; 48, p. 111-115] sau
construcţii specifice limbii române [47, p. 105]. Vom numi aceste formaţiuni „expresii
verbale” conform opiniei cercetătorilor D. Irimia [72, p. 20-21], D. Bejan [8, p. 137-141], G.
Neamţu [84, p. 180-183].
EV şi locuţiunile au un şir de caracteristici comune:
1. Sunt formate din grupuri fixe de cuvinte.
2. Neschimbător rămâne modelul semantico-distributiv.
3. Au sens lexical unitar, corespunzând unei singure noţiuni [48, p. 113].
4. Au funcţie gramaticală unică. Verbul din componenţa locuţiunii verbale şi a EV nu se
constituie singur în predicat al unei propoziţii, ci doar prin întreaga expresie.
71
5. Verbul este marcantul gramatical, capabil să exprime diferite categorii gramaticale
esenţiale predicaţiei: timpul, modul, diateza etc.
Dorim să menţionăm că, deşi EV au un statut aparte din punct de vedere structural,
gramatical, semantic, pentru tema motivaţiei nu e pregnant a face delimitare dintre aceste două
tipuri de unităţi polilexicale stabile, deoarece şi locuţiunile, şi expresiile verbale sunt unităţi de
limbă denominative. Din aceste considerente ele se comportă similar din punctul de vedere al
genezei lor. În baza celor expuse, în continuare EV nu vor fi contrapuse locuţiunilor şi UF, ci
vor fi cercetate în cadrul unităţilor glotice denominative, alături de locuţiuni.
2.5. Concluzii la capitolul 2
1. Unitatea frazeologică este o unitate glotică, polimembră, redă o singură noţiune, este
reprodusă în vorbire, sensul componentelor este idiomatizat, ceea ce asigură integralitatea
sensului, are caracteristicile gramaticale ale clasei şi funcţie conotativă. În majoritatea cazurilor
avem de a face cu unităţi conotative demotivate.
2. Locuţiunea este o unitate glotică ce reprezintă un fapt de discurs repetat, cu sens lexical
şi gramatical unitar, formată după anumite modele structural-semantice, constituită din elemente
diferite, se comportă sub aspect gramatical şi funcţional ca un cuvânt şi are funcţie nominativă.
3. Expresiile verbale au un statut aparte sub aspect structural, gramatical, semantic în
raport cu locuţiunile. Însă pentru tema motivaţiei, apariţiei şi utilizării lor, fie în baza factorilor
extralingvistici, fie în baza factorilor intralingvistici, acest fapt nu e pregnant.
4. Locuţiunile şi expresiile verbale sunt unităţi de limbă denominative, din aceste
considerente vor fi cercetate în grup ca unităţi denominative motivate.
72
3. CAUZE EXTRALINGVISTICE CARE MOTIVEAZĂ APARIŢIA UNITĂŢILOR
POLILEXICALE STABILE ÎN LIMBA ROMÂNĂ (Etapa primară)
3.1. Preliminarii
Problemele de motivaţie privind apariţia etimologiei frazeologice (or motivaţia este un
termen de etimologie şi de lingvistică generală) sunt la fel de complexe ca şi problemele
etimologiei lexicale. Puţini cercetători s-au încumetat să exploreze aceste domenii dificile. Era
preferată cercetarea sincronică, graţie concepţiei lui F. de Saussure conform căreia sistemul
limbii poate fi perceput pe baza studierii sincronice a limbii [259, p.39]. Ch.Bally, discipolul lui
F. de Saussure şi cercetătorul frazeologiei ca ramură independentă a lingvisticii franceze, la fel a
studiat frazeologia în plan sincronic, ceea ce a influenţat pe mult timp investigaţiile ulterioare.
Tentative de explicaţie a unor unităţi polilexicale stabile, precum şi a proverbelor, le-au
întreprins cercetători români ca: I.A Zanne [129], A Candrea. [22, p. 143-156], I Iordan. [70, p.
265-304], S. Puşcariu [101, p.289-291]. Mai recent în lingvistica românească studierea
diacronică a UPS a fost întreprinsă de F. Dimitrescu [48], S. Dumistrăcel [55], A. Eremia [57],
Gh. Colţun [36].
În lingvistica rusă preocupări de frazeologia diacronică se înregistrează la B.A.Larin
[247], N.M. Šanski et alii [305], V.M. Mokienko [253], M.F. Palevskaya [268] ş.a.
Desigur, frazeologia, ca şi lexicul, se află în permanentă evoluţie, din aceste considerente
obiectul de studiu al ei trebuie cercetat atât în plan sincronic, cât şi diacronic. De această părere
sunt cercetătorii: R.A. Budagov [203, p. 17], A.G.Nazarian [259, p. 43], Gh.Colţun [37, p. 155],
subsemnata [115, p. 87-132].
Cercetând problema apariţiei UPS, diverşi lingvişti propun diferite modalităţi de
clasificare a acestora. Conform majorităţii cercetătorilor, toate unităţile polilexicale stabile se pot
diviza în două grupuri mari: autohtone şi comune pentru un număr de limbi (împrumutate sau
calchiate) [257, p. 267-304; 243, p. 22; 306, p. 75]. În lingvistica românească se observă aceeaşi
tendinţă de clasificare a UPS conform originii [48; 55]. Gh.Colţun propune o altă clasificare a
frazeologismelor (UPS – n.n.): generale, specifice pentru majoritatea limbilor de pe glob (de
origine cultă – n.n.), paralelisme, comune pentru un grup de limbi, independente unele de altele,
împrumutate sau calchiate, indigene, specifice numai unei limbi [37, p. 157-160].
Subsemnata este de părere că nu contează dacă UPS sunt împrumutate, calchiate sau au
pătruns în limbă pe cale cultă. Toate aceste UPS sunt de provenienţă străină şi din această cauză
trebuie considerate ca fiind generale unui mare număr de limbi. Iar celelalte UPS trebuie privite
ca fiind indigene, avându-şi originea în limba română, chiar dacă au corespondente în alte limbi.
Atestarea UPS similare în terţe limbi poate fi explicată prin modul general-uman de a percepe
73
realitatea, de a se confrunta cu fenomene similare de ordin social – economic, natural, cultural
etc., în urma convieţuirii îndelungate într-un areal geografic, datorită relaţiilor de contact
economice, sociale sau ca urmare a migraţiei popoarelor etc. În baza celor expuse mai sus,
conchidem că UPS pot fi divizate sub aspectul originii în două grupuri mari: indigene şi
generale.
„Partea leului” din numărul total al UPS dintr-o limbă o alcătuiesc UPS indigene. F.
Dimitrescu încearcă să stabilească anumite UPS care sunt proprii doar limbii române [48, p. 154
ş.u.]. Stelian Dumistrăcel propune, la rândul său, o clasificare a UPS conform principiului
denominativ / conotativ. Lingvistul ieşean prezintă în felul următor concepţia sa: 1.
Frazeologisme, apărute datorită necesităţii limbii de a spori mijloacele expresive, fără a fi legate
de un fapt real din lumea ambiantă, având funcţii stilistice din momentul apariţiei: a fi cu scaun
la cap, a-i fluiera vântul prin oase, a-şi lua inima în dinţi, a fi pestriţ la maţe, la sfântul aşteaptă
etc. [55, p.137]. UPS date sunt numite de cercetător imaginare. 2. Frazeologisme care au apărut
în legătură cu un fapt concret din lumea înconjurătoare: materială, politică, socială, economică
care aveau iniţial sensuri directe ale cuvintelor în procesul comunicării, iar mai târziu au fost
supuse diverselor transferuri semantice. Aceste UPS sunt numite copii ale realităţii.
Subsemnata ar avea de adus unele concretizări şi sugestii privind clasificarea menţionată
mai sus. Suntem de acord că, la geneza lor, unele UPS au avut funcţia fie denominativă, fie
conotativă. Dar nu putem să unim împreună unităţile de limbă denominative şi conotative.
Unităţile de limbă denominative sunt, în marea lor majoritate, locuţiuni, cu unele excepţii, căci
sunt atestate şi locuţiuni cu imagine, iar unităţile de limbă conotative sunt UF. Fireşte, are
dreptate profesorul S.Dumistrăcel că unele UF, de la bun început, aveau valoare denominativă,
iar pe parcurs, componentele lor s-au demotivat, astfel transformându-se în unităţi conotative: a-i
lua apa de la moară (cuiva), a pescui în apă tulbure, a găsi ac de cojoc (cuiva), a alege brânza
de zer etc. [55, p. 137].
Am dori să aducem o anumită claritate în această problemă. La apariţia lor, UPS au fost
iniţial unităţi de limbă denominative, denumind anumite fapte concrete din mediul ambiant;
puteau fi şi unităţi conotative, când vorbitorul îşi exprima atitudinea faţă de faptul concret din
lumea înconjurătoare. Pe parcurs, odată cu evoluţia limbii, unele UPS au rămas motivate,
componentele lor sau unul din ele păstrându-şi sensul. Explicaţia constă în faptul că doar aceste
unităţi de limbă pot denumi anumite realităţi: anumite valori lexico-gramaticale, eliminarea
echivocului etc. Mai detaliat vom vorbi despre aceasta în capitolele 4 şi 5 ale lucrării. În cazul
dat e vorba de locuţiuni: a da o sărutare / a da sărutări, a face ocolul, a da în schimb, lucru de
clacă, dintr-o privire etc.
74
Alte UPS, iniţial motivate, devin demotivate cu timpul, pierzându-se legătura cu
fenomenul desemnat. E vorba, în primul rând, de unităţi frazeologie ce capătă imagine pe
parcurs: a fi la îndemână, a fi în joc, a închide ochii, a lua peste picior etc. Însă pe lângă UF mai
există şi locuţiuni ce şi-au păstrat imaginea. UPS, care iniţial au fost îmbinări libere de cuvinte şi
au avut iniţial imagine, păstrând-o, desigur, rămân a fi conotative. E vorba de UF: a se potrivi ca
nuca de perete, a-i fluiera vântul în oase, cât ai pune pe-o măsea etc.
Reieşind din cele expuse supra, am dori să facem unele completări la clasificarea propusă
de S. Dumistrăcel şi acceptată de Gh. Colţun [37, p. 160-161]. Savantul ieşean susţine că există
frazeologisme (autorul include în acestea şi UF, şi locuţiuni – n.n.) imaginare, care au apărut
datorită necesităţii limbii de a-şi înmulţi mijloacele expresive, fiind chiar în momentul naşterii
figuri de stil propriu-zise şi având funcţii stilistice evidente. A doua grupă de UPS sunt numite
„cópii ale realităţii” şi au apărut în legătură cu un fapt concret din viaţa materială, socială,
politică şi care arătau iniţial relaţii dintre diferite obiecte sau fiinţe, având sensuri directe în
procesul comunicării, iar mai târziu au fost supuse diverselor transferuri semantice. Subsemnata
ar dori să menţioneze că putem deosebi două categorii mari de UPS privind originea lor: 1.
unităţi denominative, din care fac parte locuţiunile şi UF care denumesc realitatea, 2. unităţi
conotative care exprimă atitudinea vorbitorului faţă de realitatea concretă şi care sunt UF. În
felul acesta, am delimitat unităţile denominative în locuţiuni şi UF cu funcţie denominativă
iniţial ce desemnează realitatea. Iar de a doua categorie de UPS ţin cele conotative. Aşadar,
putem afirma că la origine toate UPS sunt motivate, fie că sunt conotative sau denominative.
Unele din cele denominative, cu timpul, pot deveni demotivate din cauze diverse, pe care le vom
trata în capitolele 4 şi 5. În grafeme, acest fenomen îl putem reprezenta în felul următor: S.
Dumistrăcel - frazeologisme conform originii: frazeologisme imaginare şi frazeologisme copii
ale realităţii. Pe aceeaşi poziţie se situează şi Gh. Colţun [37, p. 161]. Subsemnata propune
următoarele; UPS conform motivaţiei semnului: unităţi denominative (locuţiuni) şi unităţi
conotative. UPS conotative se divizează, la rândul lor, în 1. UPS atitudine faţă de realitate, de
ex., a-i scoate (cuiva) ochii, a nu-l răbda nici pământul (pe cineva) şi 2. UPS cópii ale realităţii,
de ex., a pescui în apă tulbure, a mânca şi mere pădureţe etc.
Pe parcurs UPS se demotivează, astfel, în prezent, obţinem UPS care sunt unităţi glotice
conotative demotivate în diferit grad de la caz la caz. Frazeologismele – copii ale realităţii,
conform lui S. Dumistrăcel şi lui Gh. Colţun, se divizează în frazeologisme nemarcate temporal
şi frazeologisme marcate temporal. Cele nemarcate temporal se divizează în frazeologisme care
se referă la viaţa colectivităţii în general şi frazeologisme care se referă la profesiile de bază din
mediul rural şi la meserii. Frazeologismele marcate temporal cercetătorii le divizează în
75
frazeologisme care conţin arhaisme şi istorisme şi frazeologisme care au la bază îmbinări de
cuvinte neologice [55, p. 140; 37, p. 160].
Credem că clasificarea propusă (supra) nu e tocmai coerentă, fiindcă sunt utilizate diferite
principii ce stau la baza ei. În cazul frazeologismelor nemarcate temporal la bază se pune
divizarea conform principiului semantic, diatopic sau diastratic, iar la baza frazeologismelor
marcate temporal se pune principiul diacronic al componentelor. Noi propunem ca la baza
clasificării UPS conform provenienţei să fie pus principiul originii: UPS indigene şi UPS
generale, despre care am vorbit mai sus. La rândul lor, UPS indigene se divizează în: UPS ce
descriu viaţa cotidiană, UPS ce se referă la profesii şi meserii, UPS legate de faună, UPS cu lexic
militar, UPS legare de fenomene ale naturii, UPS tabu. UPS generale se clasifică în UPS ce au
pătruns în limbă pe cale cultă, UPS biblice, UPS mitologice, UPS bazate pe realităţi istorice .
Cele expuse pot fi redate în următoarele diagrame.
Opinia lui Stelian Dumistrăcel, expusă în diagramă
Diagrama 3.1.(1)
Frazeologisme conform originii
frazeologisme imaginare frazeologisme copii ale realităţii
Frazeologisme nemarcate temporal Frazeologisme marcate temporal
Frazeologisme privind
profesiile de bază din
mediul rural şi meserii
Frazeologismeprivind viaţa colectivităţii
în general
frazeologisme ce conţin
arhaisme şi istorisme
frazeologisme ce conţin cuvinte
neologice
76
Opinia Angelei Savin-Zgardan, expusă în diagrame
Diagrama 3.1.(2)
Unităţi polilexicale stabile conform motivaţiei intralingvistice a semnului glotic
Unităţi polilexicale denominative (locuţiuni şi UF cu funcţie denominativă)
Unităţi polilexicale conotative (UF)
Unităţi polilexicale cópii ale realităţii
Unităţi polilexicale atitudine faţă de realitate
Diagrama 3.1.(3)
Unităţi polilexicale stabile conform motivaţiei extralingvistice a semnului glotic
Unităţi polilexicale indigene Unităţi polilexicale generale
UPS ce se referă la realităţile din lumea înconjurătoare:
UPS ce descriu viaţa cotidiană; UPS ce se referă la profesii şi
meserii; UPS legate de faună; UPS cu lexic militar;
UPS legate de fenomene ale naturii;
UPS tabu
UPS ce au pătruns în limbă pe cale cultă:
UPS biblice; UPS mitologice;
UPS bazate pe realităţi istorice; UPS livreşti
3.2. Unităţi polilexicale stabile indigene
Studiul de faţă a fost efectuat prin metoda comparativă cu scopul de a determina unele
aspecte privind motivaţia apariţiei şi utilizării unităţilor polilexicale stabile în limba română în
raport cu alte limbi, înrudite sau învecinate.
77
Se presupune că tendinţa de a crea combinaţii noi din cuvinte deja existente în limbă i-a
fost întotdeauna proprie omului şi a apărut la etapa timpurie a dezvoltării limbii. Sursele scrise
conţin un număr relativ mare de unităţi polilexicale stabile, capabile, pe de o parte, a servi la
denumirea unor noţiuni şi obiecte noi, iar, pe de altă parte, pentru a descrie situaţii cu ajutorul
cuvintelor care şi-au pierdut legătura directă cu acel obiect, pe care puteau să-l desemneze.
Astfel, de exemplu, între îmbinarea stabilă de cuvinte a-i găsi ac de cojoc (cuiva) – „a-i veni de
hac” (cuiva) şi a-i găsi ac de cojoc există acea deosebire că în al doilea caz expresia conţine
semul specific „haină”, iar în primul caz nu-l conţine. Aceasta se explică prin faptul că, fiind o
denominare indirectă, UPS (în cazul dat unitatea frazeologică), denumind o situaţie sau alta, nu
conţine lexeme gata în sens „direct” şi nici „figurat”, sensul ei fiind mai degrabă în legătură cu
acele asociaţii, pe care le pot trezi la vorbitor şi ascultător în situaţii anumite [298, p. 18].
Trecând la analiza motivaţiei UPS în raport cu factorii extralingvistici, nu trebuie să uităm
faptul că la apariţia lor a contribuit mult literatura şi folclorul. În literatură şi în folclor se efectua
o selectare a unităţilor limbii, selectare ce putea fi, într-o măsură anumită, şi subiectivă. Astfel,
UPS care există în orice limbă sunt o oglindire a procesului obiectiv de formare a noi unităţi
glotice, trecut prin prisma purtătorilor ei cu apartenenţă, de regulă, la cercurile culte sau la
persoanele, înzestrate cu talent poetic. Aceste unităţi de limbă personificau natura şi obiectele
înconjurătoare. În special, P. Ghuiraud subliniază că în limba franceză sunt foarte puţine
frazeologisme legate de pescuit. Aceasta, după părerea lui, se explică prin faptul că pescuitul nu
era ocupaţia aristocraţilor şi de aceea n-a fost descris în literatură [144, p. 4].
Noţiunile şi situaţiile care stau la baza frazeologismelor la diferite popoare au multe în
comun, întrucât sunt fondate pe comunitatea felului de trai, condiţiilor naturale, lumii animale, a
proceselor legate de manifestarea funcţiilor vitale de bază şi a simţurilor omului. Deseori sensul
lexical al frazeologismului se formează pe baza imaginii ce a apărut în legătură cu schimbarea
sensului îmbinării libere de cuvinte sau cu descrierea gestului, realiilor etc. Astfel, UF A-şi pune
mâinile în cap, mettere le mani nei capelli (ad. lit.: „a se apuca cu mâinile de păr”), схватиться
за голову − „a cădea în disperare” (ad. lit. „a se apuca de cap”) îşi capătă sensul său în legătură
cu un gest cunoscut, familiar, în multe colective de limbă. [298, p. 19].
O altă motivaţie a apariţiei frazeologiei este simbolistica (ansamblul simbolurilor, proprii
unui popor), care, de obicei, coincide în diferite limbi numai prin partea ei comună, dar poate să
se deosebească în detalii şi în funcţionarea simbolului. Aşa, de exemplu, ochiul este simbolul
agerimii, în timp ce mâna este simbolul multor acţiuni şi situaţii în care acest membru este
folosit. Însă denumirea unui organ ca ficatul la antici era simbolul sănătăţii, în limba italiană
acest organ exprimă simbolul puterii, vitejiei, iar în limba rusă se foloseşte pentru exprimarea
unui înalt grad de sentimente. [297, p. 33] Funcţionarea unui sau altui cuvânt în vorbire,
78
imaginile ce apar în legătură cu folosirea diferită a cuvântului dat, influenţează în mod decisiv
asupra apariţiei unui şir de sensuri care nu au referire la factori extralingvistici. Anume prin acest
fapt se explică necoincidenţa folosirii plastice a cuvintelor în diferite limbi. În limba italiană un
astfel de fenomen e înregistrat în dicţionare şi calificat ca „simbol”.
Simbolul este, în esenţă, un sens nou, care se formează sub influenţa factorilor
intralingvistici. Anumite sensuri ale unor cuvinte pot să se manifeste numai în UPS, de aceea îl
numim sens condiţionat frazeologic [298, p. 21].
Ar fi greşit totuşi să legăm frazeologia numai cu simbolica cuvintelor şi situaţiilor, atât în
vorbire, cât şi în afara ei. Un mare rol în formarea UPS i se atribuie limbii înseşi, proprietăţii ei
de a crea unităţi noi din cele existente. Aici intervin legile intralingvistice de formare a UPS.
Astfel, pe de o parte, se pot evidenţia anumite straturi lexicale care sunt bogate în UPS, iar, pe de
altă parte, se evidenţiază mijloacele intralingvistice, cape contribuie la crearea UPS în limitele
fiecărei limbi concrete (factorii fonetici, lexicali, semantici şi gramaticali).
3.2.1. Unităţi polilexicale stabile ce descriu viaţa cotidiană
Lexicul care descrie viaţa cotidiană a omului constituie unul din straturile cele mai generoase
ce contribuie la formarea UPS. Este vorba de lexemele care desemnează exteriorul omului, ocupaţiile
principale, sentimentele lui, relaţiile cu alţi oameni ş. a. Astfel de cuvinte ca faţă, cap, păr ş. a. în
limbile română, rusă, franceză şi bulgară formează numeroase UPS. Motivaţia apariţiei şi utilizării
acestor UPS se explică prin ocurenţa largă a lexemelor ce desemnează părţile corpului omenesc,
organele lui sau componentele organismului. Cele spuse mai sus pot fi ilustrate prin următoarele
exemple:
A se schimba la faţă − changer la face [DFFMR, p. 160] − измениться в лице − губя лицето
си. Credem că la baza acestui frazeologism stau momente din viaţă, când în anumite situaţii, însoţite
de anumite emoţii şi zguduiri sufleteşti, omul îşi schimba expresia şi culoarea feţei. În cazul dat
motivaţia semnului glotic este evidentă.
Faţă în faţă − face à face [DFFMR, p.160] − лицом к лицу − лице с лице. Frazeologismul
acesta are două sensuri: 1) unul către altul; 2) unul împotriva celuilalt. În ambele cazuri partea
comună este poziţia. Diferă caracterul atmosferei: în 1) e paşnică, intimă, în 2)− e agresivă [DEX, p.
325].
Frazeologismul, credem, care a fost de la bun început o îmbinare de cuvinte liberă care
denumea o situaţie concretă, se transformă într-o îmbinare stabilă de cuvinte care şi-a pierdut
legătura cu imaginea incipientă. Ba mai mult chiar, UPS dată a căpătat seme polarizate în structura ei
semică:1) unul către altul; 2) unul împotriva celuilalt.
A arunca în faţă − jeter à la face − бросать/ бросить в лицо − хвърля / хвърлям в лицето
79
(назвам, говоря etc.) [БРФР, р. 516]. Cea mai mare ofensă era faptul când omului i se arunca cu
ceva în faţă. Sensul de obiect a trecut asupra cuvintelor ca ceva material. Drept exemplu ne serveşte
expresia bulgară, care a omis verbul a arunca, luându-l pe cel de a spune. Frazeologismul are sensul
de „a spune (cuiva) lucruri neplăcute, în mod direct, deschis; a aduce învinuiri în faţă, a reproşa
(cuiva)” [DFFMR, p. 160].
Vorbind în continuare despre o altă parte a corpului, despre cap, trebuie să menţionăm că în
majoritatea frazeologismelor cu acest cuvânt noţiunea de cap se echivalează cu noţiunea de minte.
A-şi pierde capul − perdre sa tête [DFFMR, p. 436]− потерять голову − загубя си ума.
Când se spune că cineva şi-a pierdut capul, se are în vedere că şi-a pierdut cumpătul, s-a zăpăcit, şi-a
pierdut judecara clară [DEL, p. 42]. În limba bulgară cuvântul cap a fost înlocuit prin cuvântul minte.
De altfel şi româna posedă un astfel de UPS a-şi pierde minţile, ceea ce ilustrează faptul că
semnificantele diferite sunt asociate cu acelaşi semnificat de vorbitorii ambelor limbi: chibzuinţa,
mintea.
A avea cap pe umeri – avoir la tête sur les épaules − иметь голову на плечах − имам глава.
Sensul acestui frazeologism este contrar celui precedent, însemnând a fi cumpătat, echilibrat; a avea
simţul măsurii [DEL, p. 281]. Capul asociindu-se cu mintea, în această UPS popoarele respective au
arătat că omul posedă minte, chibzuinţă, atunci când nu îşi pierde cumpătul, echilibrul mintal, capul.
Când ţi-i vedea urechile − quand vous voyez les oreilles не − видать / увидатьь как ушей
своих − виждам / видя когато си видя ушите [БРФР, р. 532]. UPS denumeşte o situaţie, când
omul nu poate să-şi vadă propriile urechi, adică o situaţie imposibilă care nu poate avea loc, de aici şi
sensul acestei expresii: „niciodată”.
A atârna într-un (de un) fir de păr − ne tenir qu’à un fil [DFFMR, p.172] − висеть на волоске
− виси на косьм [БРФР, р. 175]. Pentru om firul de păr este ceva fragil care se rupe repede,
motivemul fiind ideea de firav, nerezistent, de aici şi sensul expresiei – „a fi în primejdie de moarte”.
UPS nu conţin numai cuvinte, referitoare la părţile corpului omenesc, ci şi componentele
organismului: sânge, fiere, lacrimi, piele şi oase.
A-şi (a-i) face sânge rău – (se) faire du mauvais sang − портить (ceбe) кровь − тровя си
лоша кръв [БРФР, р.311]. Pe vremuri remediul principal de vindecare împotriva tuturor bolilor era
în a extrage bolnavului sânge, crezându-se că, odată cu sângele rău, se elimină şi boala.
Frazeologismul conţine sensul contrar, şi anume: „de a pricinui cuiva sau sieşi un rău echivalent cu
boala, a supăra foarte tare, a amărî, a enerva” [DFFMR, p. 401].
A vărsa veninul, fierea (asupra cuiva) − décharger sa bile − излить желчь (на кого-л.) –
изливам яда си (вьрху някого, вьрху нещо). Aici, probabil, motivemul a fost imaginea de amar.
UPS are sensul: „a-i pricinui (cuiva) o amărăciune, a-l amărî (pe cineva)”. Deoarece omul nu
cunoştea un lucru mai amar decât fierea, veninul, asociaţia dintre aceste două noţiuni, transferul de
80
sens a şi dat viaţă la o comparaţie ascunsă: a-şi vărsa veninul (asupra cuiva) cu sensul de „a-l amărî
pe cineva, a-l necăgi”.
A vărsa lacrimi − verser les larmes − лить / проливать слезы − лея / пролея / проливам
сълзи [БРФР, р. 470]. Poporul, folosind la formarea UPS diferiţi tropi, în cazul de faţă utilizează
hiperbola, pentru a exprima un grad mai profund de amărăciune. Motivemul în cazul dat este
exagerarea. Precum abundent se varsă apa, tot aşa se pot elimina lacrimile, semnificând: „a plânge
amar”.
A fi numai piele şi oase − il n’a que la peau et les os − кожа да кости − кожа и кости
[БРФР, р. 294]. În semantica UPS se oglindeşte motivaţia clară a semnificantului - sensul direct al
lexemelor din îmbinarea liberă de cuvinte, devenită UPS. În situaţia dată avem un sens direct,
observându-se situaţia când omul este foarte slab.
Multe UPS au apărut în urma observărilor zi de zi de către oameni ale fenomenelor şi
obiectelor, care, de la bun început, erau îmbinări libere de cuvinte. Cu timpul, însă, cuvintele aparte
din îmbinare s-au desemantizat, păstrându-se doar sensul general al îmbinării care se folosea în
vorbire ca o unitate semantică stabilă.
Focul, fiind utilizat zilnic, a dat naştere la o serie de UPS:
A face focul − faire du feu [DFFMR, p. 168] − разводить огонь − запаля oгьн. Din
experienţă s-a observat un lucru elementar că odată cu aprinderea focului începe să iasă fum, căci
fum fără foc nu există. De unde a şi apărut expresia:
Nu-i fum fără foc − il n’y point de fumée sens feu − нет дыма без огня. Sensul ei e următorul:
„nu este efect fără cauză”. În limba bulgară nu atestăm un frazeologism cu structură identică, dar
depistăm echivalentul în expresia има си кушка опашка − ad. lit.: „nu este câine fără coadă”.
Focul era şi un pericol, comportarea cu focul trebuia să fie precaută, de unde a şi apărut
expresia frazeologică: A se juca cu focul − jouer avec le feu − играть с огнем − играя си с огъня
[БРФР, р. 372]. Se foloseşte cu sensul: „a face în mod uşuratic un lucru primejdios”. În limba
bulgară expresia ia o formă mai categorică: ad. lit.: „cu focul gluma e rea”.
Observarea se extinde şi asupra fenomenelor ce se înfăptuiau independent de voinţa omului.
Urmărind un caz obişnuit cum picăturile, căzând în acelaşi loc, fac o adâncitură, vorbitorii de
diferite limbi au utilizat o îmbinare ce capătă un sens generalizat de efect al acţiunii: Picătură cu
picătură surpă piatra − goutte à goutte l’eau creuse la pierre [DFFMR, p. 193], капля по капле и
камень долбит, капка по капка камьк пробива [БРФР, р. 288]. Romanii aveau şi ei în arsenalul
lor de dictoane o astfel de expresie stabilă: Gutta cavat lapidem non vi, sed saepe cadendo. Se
utilizează cu sensul următor: „orice faptă efectuată sistematic şi orientat dă rezultate”.
Îndeletnicirile agricole privind cultivarea plantelor a dat naştere la o expresie, devenită stabilă:
A smulge din rădăcină - couper à la racine [DFFMR, p. 378] - вырвать с корнем - изтрьгна /
81
изтръгвам с корен [БРФР, р. 303]. Forma motivaţională şi sensul motivaţional sunt uşor de
depistat. Are sensul: „a lichida ceva în mod radical, definitiv”.
Întâlnim şi numeroase UPS, legate de ocupaţiile oamenilor.
A arde gazul (de pomană / degeaba) – perdre du temps en vain -напрасно время терять
(DFMR, p. 36), лежать на боку (DFRR, p. 27). UF în limbile franceză şi rusă au altă formulă
semantico-distributivă. Putem afirma că UPS dată este una indigenă. Are semnificaţia „a pierde
timpul, a nu face nimic”, „a trândăvi”. Pe timpuri, casa ţăranului român era luminată cu ajutorul
opaiţului, candelei sau a lămpii de gaz. Gazul ca orice carburant în timpurile de demult era destul de
scump, de aceea ţăranul aprindea lampa cu gaz doar atunci, când avea strictă necesitate de lumină,
economisind cu grijă carburantul atât de preţios.
UPS enumerate mau sus, cât şi alte UPS ce fac parte din acest câmp semantic, se utilizează şi
dincolo de limitele lexiclui ce se referă la viaţa de toate zilele, înglobând în sine generalităţi şi
concluzii, efectuate de diverse popoare, privitor la viaţa cotidiană. Astfel, aceste unităţi glotice au
trecut de la axa paradigmatică la axa sintagmatică a limbii, devenind unităţi polilexicale stabile,
rupându-se semantic de acele câmpuri funcţional - semantice ce exprimau îndeletnicirile oamenilor
sau ocupaţiile cotidiene ale lor, demotivându-şi semnificantul lor. Ele se pot întâlni în limbile
enumerate, de fapt, în cele mai variate stiluri ale limbii.
Considerăm că existenţa în diferite limbi a UPS ce descriu viaţa cotidiană a omului şi care au o
structură gramaticală şi semantică identică se explică prin faptul că noţiunile şi situaţiile ce stau la
baza acestor unităţi complexe de limbă la diferite popoare au mult în comun. Ele sunt fondate pe
comunitatea traiului, condiţiilor naturale, lumii animale, proceselor legate de manifestările vitale de
bază şi sentimentele omului şi, în sfârşit, pe legităţile dezvoltării istorice a fiecărui popor.
Motivaţia prospectivă cu privire la UPS ce reflectă viaţa cotidiană este clară, chiar şi persoana
care nu cunoaşte din start semnificaţia acestor UPS o poate descifra, căci motivemul e bine
determinat, iar semantica componentelor e motivată şi transparentă.
3.2.2. Unităţi polilexicale stabile ce se referă la profesii şi meserii
Diverse meserii şi preocupări profesionale au dat naştere la diverse UPS. Ne vom opri la
cele mai reprezentative UPS.
1. Mediul şi limbajul pescarilor: A întinde mrejele − tendre le filet − расставлять сети −
хвърля /тхвърлям си мрежата [БРФР, р.462]. Acţiunea e legată de ocupaţia pescarilor care
întind mrejele, pentru a prinde peşte. Sensul se lărgeşte, înţelegându-se că nu numai peştele se
poate prinde în mreje. Expresia se foloseşte cu semantica următoare: „a se folosi de mijloace
viclene faţă de cineva; a întinde o ocapcană” [DFFMR, p.172]. Alte UPS: a se duce pe copcă, a
tăcea ca peştele, a umbla cu momeli, a o duce ca peştele în apă/pe uscat etc.
82
2. Diferite medii şi limbajul păstorilor şi a crescătorilor de animale: a nu face nici o
brânză, a da frâu liber, a ţine în frâu, a lua hâţurile (în mână), a nu-i fi boii acasă, a trage hăisa,
a se ţine mânz (după cineva) etc.
3. Mediul şi limbajul morarilor: a fi piatră de moară, a turna apă la moara (cuiva) etc.
4. Anturajul şi limbajul fierarilor: între ciocan şi nicovală, a strânge în cleşte, între baros
şi nicovală etc.
5. Din limbajul apicultorilor: dulce ca mierea, galben ca ceara, a face roi etc.
6. Preocupările şi limbajul cizmarilor: a pune în calup, a fi sub papuc etc.
7. Meseria şi limbajul croitorilor: a găsi ac de cojoc, după sac şi petică, a avea stofă etc.
La fel, legate de profesia de croitor este şi UPS: a pierde firul / şirul (vorbirii, gândirii) −
perdre le fil de − потерять нить (разговора, мыслей) − изгубя нйшката разговора. UPS s-a
format în procesul ţesutului, cusutului. Semantica UPS: „a nu mai avea continuitate, a se încurca
în expunere” [DEL, p. 186], „a se abate de la ideea principală în discurs”;
a pune capăt – mettre fin à qch − положить конец (чему-л.) − сложа край: „a încheia în
mod voluntar o acţiune, un lucru”.
8. Mediul şi limbajul lemnarilor: a-i lipsi o doagă (cuiva), a fi într-o doagă, a-l scoate din
balamale etc.
9. Din limbajul vânătorilor: a întinde o capcană (cuiva), a vinde pielea ursului din pădure,
a lua la ochi (pe cineva) etc.
10. Mediul şi limbajul comercianţilor: a pune la cântar, a trage la cântar, a trece la
catastif etc.
11. Din limbajul muzicanţilor: a da tonul, a ţine hangul, a schimba placa etc.
12. Anturajul şi limbajul militarilor: a depune armele, a se înarma până în dinţi, a pleca la
vatră, a sări în aer etc.
13. Din limbajul lingviştilor: a deschide parantezele, a pune accentul, a pune punctul pe
„i”, a pune punct („a termina”) etc.
14. Profesia şi limbajul geodeziştilor: a sonda terenul − sonder le gué − зондировать
почву − сондйрам почва(та) [БРФР, р. 409] ş. a. UPS este de provenienţă mai recentă: „ a
tatona o situaţie înainte de a întreprinde ceva”.
15. Mediul şi limbajul groparilor: a-i săpa groapa (cuiva) − tendre un piège à qn. − рыть
яму (к-л) − кроя кюляф (някому) [БРФР, р. 581]. Atunci când deceda un om, i se săpa
mormântul, groapa. A săpa groapa unei persoane în viaţă semnifică „a-i dori moartea, a dori să i se
întâmple ceva neplăcut, a-i pregăti o cursă”. Se utilizează cu sensul: „a unelti împotriva cuiva”. În
franceză acest sens şi-a găsit oglindirea în utilizarea lexemului piège – „capcană.”
Menţionăm că Gh.Colţun în lucrările sale, precum şi S.Dumistrăcel, au analizat destul de
83
detaliat aspectul provenienţei UPS din mediile profesionale [37, p. 173-175; 55, p. 46 – 218, 35,
p. 92-96; 36].
3.2.3. Unităţi polilexicale stabile legate de faună
De numele multor animale ţin aceleaşi imagini şi simboluri. Vulpea, de obicei, este simbolul
vicleniei; lupul este simbolul lăcomiei; porcul − al murdăriei, deşi în limba germană, de exemplu,
acesta e un simbol al bogăţiei, al vieţii asigurate; ursul − al neîndemânării, brutalităţii; leul e simbolul
puterii şi mărinimiei; oaia − al smereniei, măgarul − al prostiei, încăpăţânării ş. a. Motivemul este
general pentru vorbitorii diferitelor limbi. Pe baza acestor imagini se creează UPS, care alteori
coincid complect sau parţial [298, p. 33].
Simbolica animalelor depinde de rolul pe care îl joacă în viaţa omului, precum şi de unele
calităţi şi proprietăţi ale lor. În afară de aceasta, UPS, legate de animale, depind de condiţiile
naturale şi, mai întâi de toate, de prezenţa unor animale anumite în zona de răspândire a limbii
date, la fel şi de relaţiile comerciale şi de alte relaţii, specifice poporului dat.
După cum am menţionat, la multe popoare măgarul este simbolul încăpăţânării, al prostiei.
De aici a şi apărut UPS:
Încăpăţânat ca un măgar − têtu comme un âne − упрям как осел − упорит като магаре
[БРФР, р. 143].. Se spune despre „o persoană care dă dovadă de încăpăţânare nemotivată şi
neflexibilă”.
UPS Viaţă de câine − vie de chien [DFFMR, p. 463] − собачья жизнь − кучешки живот
se trage din motivemul – imaginea modului de viaţă al acestui animal, în permanenţă flămând,
îngheţat şi fără adăpost. Expresia are semnificaţia vieţii grele, pline de lipsuri.
La fel legată de comportarea câinelui este şi expresia (A se întoarce) cu coada între
picioare − (se retourner) la queue entre les jambes − (вернуться) поджав хвост − подвивам
(си) опашката [БРФР, р. 538]. Ceea ce înseamnă: „a se întoarce umilit, fără izbândă”.
Ţăranul, cumpărând un cal la gospodărie, îl căuta neapărat în gură, apreciind după starea
dinţilor vârsta şi sănătatea animalului. Poporul, dorind să materializeze noţiunea de recunoştinţă
pentru un lucru primit în dar, a ales un caz concret, mai aproape de modul de viaţă al ţăranului,
astfel arătând atât tact, cât şi practicism (un lucru primit degeaba nu strică la casă). În cazul dat
motivaţia semnificantului este evidentă. Calul de dar nu se caută în gură / la dinţi − à cheval
donné on ne regarde pas à la dent − даренному коню в зубы не смотрят – зяпам (някого) в
устата [БРФР, р. 276].
Vaca, fiind un animal domestic, cuminte şi ascultător, de care se putea folosi oricine dorea,
nu era apărată în alegerea stăpânului. Aceste considerente poporul le-a materializat în UPS:
Vacă de muls − vache à lait − дойная корова − дойна крава опашката [БРФР, р. 304]. Astfel
84
se spune despre „o persoană sau situaţie, de care cineva abuzează, pentru a trage foloase
materiale” [DEX, p. 1005].
Poporul, în procesul formării unităţilor polilexicale stabile, se folosea de un şir de tropi:
metaforă, epitet, metonimie ş. a. În expresia ce urmează se utilizează comparaţia roşu ca racul −
rouge comme une écrevisse − красный как рак − червен като рак. Expresia a apărut din
motivaţia culorii roşii – racul fiert şi faţa vreo unei persoane. Expresia serveşte pentru a desemna
„o persoană foarte roşie la faţă (de ruşine, de enervare, de emoţie” [DEL, p. 208].
3.2.4. Unităţi polilexicale stabile cu lexic militar
În limba română, precum şi în limbile rusă, franceză, bulgară un număr anumit de UPS este
legat de lexicul de război. Aceste unităţi polilexicale nu sunt caracteristice vorbirii cotidiene.
Locuţiunea verbală a fi la cuţite (cu cineva) − être à couteaux (avec qn) − быть на ножах
(с кем-л.) − на нож съм (с някого) [БРФР, р.3 63] denumea o situaţie, când doi adversari
(iniţial gladiatori) se luptau, având drept arme cuţite. Astăzi această expresie se utilizează pentru
a arăta relaţii de duşmănie între două persoane.
UPS a încrucişa săbiile − croiser le fer (avec qn) − скрестить шпаги − кръстосам /
крестосвам (си) шпаги [БРФР, р. 572] provine din desemnarea aceleiaşi situaţii, menţionate
mai sus, utilizată, însă, cu alt sens: „a începe lupta”. Locuţiunea verbală dată denumeşte modul
acţiunii ingresive, începutul acţiunii de a se lupta.
Pe timpuri, în procesul invaziilor, armata ce invada, cu sabia omora şi cu focul distrugea
totul, acestea fiind principalele mijloace de nimicire. Astfel, a apărut expresia a trece prin foc şi
sabie [DFFMR, p.168]− mettre à feu et à sang − предать огню и мечу − подложа на огьн и
меч [БРФР, р. 373] care se foloseşte pentru a exprima acţiunea de „a incendia, a distruge cu forţa
armată” [DEX, p. 343].
În timpul luptei se considera cea mai mare primejdie a nimeri între două focuri, o luptă
dreaptă fiind atunci, când duşmanul se afla în faţă. UPS între două focuri − entre deux feux
[DFFMR, p. 167] − меж двух огней − между два огьня [РБФР, р. 372] se utilizează pentru a
arăta o situaţie, când omul nimereşte între două primejdii, când este încolţit din două părţi.
Unităţi polilexicale stabile, legate de câmpul funcţional-semantic al războiului, sunt şi
următoarele:
A-şi vărsa sângele (pentru cineva) − répandre son sang (pour qn)- пролить кровь (за
кого-л.) − проливам крьвта (за някого) [БРФР, р. 311]. Ideograma: „a-şi sacrifica viaţa, a se
jertfi pentru o cauză” [DEX, p.1010].
A sta de strajă − être de faction [DFFMR, p. 161] − стоять на карауле − стоя на пост.
Ideograma: „a păzi ceva, îndeplinindu-şi datoria sau vocaţia” [DEX, p. 896].
85
A fi înarmat până în dinţi − être armé jusqu’ aux dents − быть вооруженным до зубов −
вьорьжен до зьби. Se spune despre „cineva care este echipat bine cu arme şi muniţii; este foarte
bine înarmat” [DEX, p. 453].
A călca (a trece) peste cadavre − passer sur le corps de qn.- шагать через (по) трупам –
минавам / мина през труповете на някого [БРФР, р. 516]. În mod figurat are sensul de „a
proceda fără scrupule pentru a-şi atinge scopul” [DEX, p. 109].
A arde pământul sub picioare − le terrain brûle sous les pas - земля горит под ногами −
пари (ми) под краката. Se spune despre „o situaţie greu de suportat din cauza unui anturaj
legat de război sau a unei posibilităţi de pericol”.
3.2.5. Unităţi polilexicale stabile reflectând fenomene ale naturii
Observările zilnice asupra lumii înconjurătoare, fenomenelor naturii: zi şi noapte, vânt şi
furtună; asupra corpurilor cereşti: soare, lună, stele; precum şi asupra însuşirilor acestora (soarele
− curat şi strălucitor sau amăgitor, vântul − încet, mângâietor sau puternic; ziua − clară,
luminoasă sau posomorâtă; ploaia − înceată, măruntă sau abundentă; furtuna − distrugătoare) au
generat un şir întreg de îmbinări stabile de cuvinte, precum sunt următoarele:
A căuta pete în soare − chercher des tâches dans le soleil [DFFMR, p. 423] − искать
пятна на солнце − и на сольнцето има петна. (În limba bulgară aceleaşi cuvinte au dat
naştere la o unitate frazeologică cu sens contrar celor din celelalte limbi). Se utilizează pentru a
desemna o situaţie, în care cineva caută neajunsuri atunci, când ele nu există, „a căuta cu orice
preţ defecte unde nu sunt, a fi cusurgiu” [DEX, p. 660].
Clar ca bună ziua − c’est clair comme le bon jour − ясно как божий день − ясно като
ден (божи ден, бял ден). UPS se foloseşte pentru a interpreta „o situaţie certă”.
Ce vânt te-a adus − quel bon vent vous amène – каким ветром тебя занесло − кой вятър
те довея [БРФР, р. 164]. Se foloseşte cu sens ironic, punându-se întrebarea unei persoane,
venită pe neaşteptate.
Mai devreme ori mai târziu − tôt ou tard [DFFMR, p. 443] − рано или поздно − рано или
кьсно. UPS se utilizează pentru a denomina „un segment de timp indefinit”.
Din vreme în vreme − de temps en temps − время от времени − от време на време.
Locuţiunea adverbială face parte din câmpul conceptual-semantic al timpului la care aparţine şi
locuţiunea citată. Posedă semele ce denumesc „sporadicitatea” sau „regularitatea” unei acţiuni.
86
3.2.6. Unităţi polilexicale stabile tabu
Un rol important în formarea UPS reproduse în vorbire le revine motivelor stilistice şi, în
primul rând, diferitelor feluri de tabu şi necesităţii de a recurge la îmbinări stabile de cuvinte
alegorice şi descriptive. Astfel, în limba italiană, de exemplu, cuvântul „moarte” şi verbul „a
muri” se transmit cu ajutorul a mai mult de o sută de UPS [298, p. 42]. Un fenomen asemănător
depistăm şi în limba română, precum şi în alte limbi. Poporul se ferea să numească unele aspecte
nedorite din lumea înconjurătoare, din teamă că acest cuvânt, având forţă magică, va provoca
fenomenul denominat. Unul din câmpurile conceptual-semantice de acest fel era cel ce desemna
decesul.
Zilele îi sunt numărate − его дни сочтены – ses jours sont comptés − дните (му) са
преброени [БРФР, р. 236].
A se duce pe lumea cealaltă − отправиться на тот свет − partir pour l’autre monde −
отивам на оня свят [БРФР, р. 454].
A-i veni ceasul − его час настал/ пробил − son heure a sonné − часът идва / дойде /
удари [БРФР, р. 550].
Mai jos aducem unele UPS din limba română, depistate de noi în diverse surse literare,
care exprimă câmpului conceptual semantic „moarte” sau „viaţă” prin diverse UPS, evitându-se
denumirea directă a noţiunii în cauză.
Câmpul conceptual-semantiv „moarte”
A-i ieşi sufletul (cuiva) − aici: „a muri”. Un biet ţigan, printre dânşii, se văita de-un
dinte… − Păi l-aş scoate, nea Petreo, dar până să-ţi iasă dintele, ţi-a ieşit şi sufletul!.. [128, p.
332].
A intra în mormânt – aici: „a muri”. … căci sprinţar şi înşelător este gândul omului… şi
nu te lasă în pace până ce intri în mormânt [47, p. 246]. Asta-i viaţa mea; după cum vezi, mi-a
fost scris să nu pot face mare lucru; şi nu-mi rămâne decât să intru în mormânt, nădăjduind
acolo ceva mai bun decât aici [106, p. 252].
A-l înghite groapa – aici: „a muri”. …Uite-l pe ăsta de la Băneasa, pe Gherasie. E-n
pragul bătrâneţii, un pas, doi, şi haiti, îl înghite groapa pe veşnicie. Cucoana-sa e şi ea femeie
în vârstă. Pentru cine s-or lăcomi atâta amândoi? [105, p. 87].
A-i lua sufletul (cuiva) − aici: „a ucide”. Dacă-l caută pe vreunul moartea îl găseşte între
ai lui. Îi ia sufletul şi-i lasă trupul lîngă neamuri… [105, p. 180].
A-i lua viaţa (cuiva) − aici: „a omorî”. …iară să nu i să ia viaţa [25, p. 71].
A mânca capul − înv., aici: „a ucide”. …aceea cândva carii mărgu de bună voie, în
dobândă, carii apoi au mâncatu capul lui Jolcovschii [40, p. 103].
Câmpul conceptual-semantiv „viaţa”
87
A avea zile − aici: „a trăi, a vieţui; a mai avea de trăit, a-i fi dat să mai trăiască”. …letopiseţ
întreg să aştepţi de la noi de om avea dzile… [40, p.72]. Să tot fii boier şi zile să ai să le
trăieşti… [105, p. 389].
A scăpa cu zile − aici: „a rămâne în viaţă”. Numai, nărocirea lui, au scăpat cu dzile [85, p.
132].
A-şi purta umbra – aici: „a trăi, a vieţui”. …Va trăi! Cât! Nimeni nu ştie cît va trăi…Asta e
legea lumii, să nu ştie nimeni cît îşi va purta umbra legată de picioare, pe pământ… [105, p.
18].
A-şi purta viaţa – aici: „a trăi, a vieţui”. Fiecare mobilă, cel mai neînsemnat lucruşor
fusese ales de mâna ei, atunci când crezuse că aşa va uita tovărăşia omului păros şi vulgar, cu
care avea să-şi poarte viaţa [90, p. 80].
Câmpul conceptual-semantiv „nebunie”
A-şi pierde mintea / minţile − aici: 1. „a înnebuni”. Ivan cel Groaznic… înveninat prin
aerul ce-l respirase din leagăn, rănit de unii şi zădărît de alţii, nu e de mirare, dacă el îşi pierdu
minţile [65, p. 234]. După ce sfîrşeşte munca, mănîncă omul, se culcă şi doarme – ori iese în
uliţă să mai vorbească cu vecinii. Tu te închizi în casă cu ochii pe cărţi. O să-ţi pierzi minţile
[105, p. 316]; 2. „a-şi pierde cumpătul, a-şi pierde controlul”. Apoi prin partea noastră mai toţi
flăcăii de la Şuleandra se însoară. Acolo se adună fiecare cu fata de-i place şi mi se strîng şi se
oţăresc la joc, pînă ce-şi pierd minţile… Aşa-i jocul, boierule! [103, p. 89].
Câmpul conceptual-semantiv „ură”
A-i purta pică (cuiva) − aici: „a duşmăni (pe cineva)”. Ce idee, i-am spus, şi dacă îl laşi
neconvins ce-o să se întîmple? Nimic, zice, dar nu e bine să-ţi poarte pică [99, p. 163]. Ceilalţi
ţigani au jurat şi ei… că se vor supune orbeşte mutului, orice le-ar face mutul, şi că nu-i vor
purta pică nici cît va ţine căluşul, nici după ce căluşul va fi spart, pentru loviturile primite de la
el [105, p. 435].
A-i purta ranchiună (cuiva) – aici: „a duşmăni pe ascuns (pe cineva)”. Tata era în stare să-
mi poarte atâta vreme ranchiună, deşi era un om de treabă [99, p. 84].
A-i purta sâmbetele (cuiva) – aici: „a pizmui, a urî (pe cineva), a purta (cuiva) pică”. Fel de
fel de gânduri îi veneau în minte: ba că l-au omorât hoţii; ba că s-a întâlnit cu Stânga, bărbatul
Floarei, care-i purta de mult sâmbetele… [128, p. 142].
Astfel de UPS sunt numeroase. Noţiuni tabu incluse în UPS depistăm şi în câmpurile
conceptual semantice „divinităţi malefice”, „zeităţi” etc. (vezi: Cap. 4, paragraful 4.5.1.7.).
88
3.3. Unităţi polilexicale stabile generale
Aceste formaţiuni polilexicale stabile au pătruns pe cale cultă, odată cu apariţia necesităţii
denominării realităţii date. Însă motivaţia utilizării lor e determinată de gradul de cultură şi
familiarizarea cu texte de literatură artistică a persoanei în cauză.
3.3.1. Unităţi polilexicale stabile biblice
Un număr considerabil de UPS în limbile română, franceză, rusă, bulgară sunt de origine
biblică. Ele au analogii aproape în toate limbile europene. De exemplu:
Cunună de spini − couronne d’épines − терновый венец − трънлив венец. Cununa de
spini a fost unul din atributele Patimii lui Hristos, evocată astfel de Evanghelie: „Deci a ieşit
Iisus afară, purtând cununa de spini şi mantaua purpurie. Şi le-a zis Pilat: Iată Omul!”
[Evanghelia după Ioan, XIX, 5]. Cununa de spini este simbolul suferinţelor, chinurilor
nemeritate.
O altă expresie evanghelică este A se spăla pe mâini – s’en laver les mains − умыть руки
− умйвам си рьцете. În Evanghelia după Matei [XXVII, 24] acestea sunt cuvintele lui Pilat din
Pont, procuratorul roman în Iudeea. După ce a sancţionat condamnarea lui Iisus Hristos, i s-a
adus apă şi el se spălă pe mâini înaintea poporului, zicând: „Nevinovat sunt de sângele dreptului
acestuia. Voi veţi vedea”. La figurat această expresie are sensul de „a arăta că cineva se
eliberează de responsabilitate într-o afacere oarecare”.
Expresia A-şi purta crucea − porter sa croix − нести свой крест − нося крьста си e
legată de faptul că Iisus Hristor îşi ducea singur crucea pe care El trebuia să fie răstignit. În
Evanghelia după Matei, Marcu, Luca şi Ioan aflăm că după ce Iisus Hristos a fost osândit la
răstignire, El a fost dat ostaşilor. Ostaşii, luându-L, L-au biciuit, „şi-au bătut joc de El. Iar după
ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de hlamidă, L-au îmbrăcat în hainele Lui şi L-au dus să-L
răstignească”.
Conform tradiţiei, cel răstignit trebuia să-şi ducă singur crucea până la locul execuţiei. De
aceea ostaşii au pus pe umerii lui Iisus crucea şi L-au pornit la locul, destinat răstignirii. „Şi
ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota”
[Evanghelia după Ioan, XIX, 17]. Chinuit din cauza bătăilor şi biciuirilor, istovit din cauza
suferinţelor sufleteşti, Iisus Hristos abia mai mergea, de câteva ori căzând sub greutatea crucii.
Crucea aceea, conform calculelor, luând în considerare mărimea ei, trebuia să cântărească circa
100 kg. Însuşi Iisus foloseşte această expresie în cuvântarea Sa: „Dacă voieşte cineva să vină
după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” [Evanghelia
după Luca, IX, 23]. Expresia aceasta are semnificaţia de „a suporta greutăţi sau nenorociri cu
resemnare”.
89
O altă UPS îşi trage originea din Patima lui Hristos: A bea până la fund cupa
amărăciunilor − boire le calice − испить чашу страданий − изпивам чашата на огорчение
− то/ на страданията. Iisus de multe ori a vorbit Apostolilor despre suferinţele Lui ce vor
urma şi despre moartea Sa. Cu puţin timp înainte de a fi prins de ostaşii şi slujitorii, trimişi de
arhierei şi farisei, Iisus cu ucenicii Săi a mers în Grădina Ghetsimani pentru a se ruga. Citim în
Evanghelia după Matei [XXVI, 39]: „Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ,
rugându-se şi zicând: Părinte al Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu
precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu!” Chinurile Sale înainte de moarte, Iisus le-a comparat
cu o cupă, plină de otravă care pe vremea ceea uneori era dată celor osândiţi la moarte. „Puteţi să
beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” În Biblie se
găseşte o altă formă a acestei expresii [Isaia, 51, 17]: a bea paharul urgiei lui Dumnezeu, a bea
paharul ameţelii. În zilele noastre această expresie semnifică „a îndura o nenorocire în toată
mărimea ei”.
Expresia A da cu piatra (în cineva) − jeter la pierre (à qn.) − бросать камень (в кого-л.)
− хвьрлям камьк (вьрху някого) ţine la fel de un eveniment din viaţa lui Hristos. Conform
Evangheliei după Ioan [VIII, 7], fariseii, voind a-L pune la încercare pe Iisus Hristos, i-au trimis
o femeie care şi-a încălcat fidelitatea conjugală, întrebându-L dacă o va pedepsi aşa, cum cere
legea. Iisus a răspuns astfel: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”.
Aceste cuvinte au produs o impresie zguduitoare asupra celor prezenţi. Ca o săgeată ele au
pătruns în conştiinţa amorţită a fariseilor, au făcut să-şi amintească propriile păcate; mâinile şi-au
lăsat în jos, ochii şi-au coborât. Se prea poate că pentru prima dată au simţit ruşine. Mustraţi de
cuget, ieşeau unul câte unul şi a rămas Iisus singur cu femeia, stând în mijloc. „Şi ridicându-se
Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a
osândit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi:
de-acum să nu mai păcătuieşti”. Această expresie frazeologică se utilizează cu sensul „a acuza pe
cineva”.
Frazeologismul Vede paiul din ochiul vecinului, dar bârna din ochiul său n-o vede – voir
une paille dans l'oeil de son prochain et ne pas voir une poutre dans le sien − сучок в чужом
глазу замечать, в своем бревна не видать − виждам сламката в чуждо око, а гредата в
своето не забелязвам. Prima dată îl întâlnim în Evanghelia după Matei [VII, 3]. Acestea sunt
cuvintele lui Hristos: „De ce vezi paiul în ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în
seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: „Lasă că scot paiul din ochiul tău” şi iată bârna este în
ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din
ochiul fratelui tău”. Prin urmare, zicând „nu judecaţi”, Hristos interzicea osândirea neajunsurilor
90
şi faptelor altor oameni, vorbirea de rău. Această expresie frazeologică vrea să zică că „este uşor
a fi orb la propriile defecte şi că e mult mai uşor să acuzi pe cele străine”.
Expresia frazeologică A-şi da şi cămaşa de pe sine − donner sa dernière chemise −
отдать последнюю рубашку − давам и ризата от гьрба си provine din morala creştină, care
învaţă că trebuie de dat totul altuia, până la ultima cămaşă. Această expresie o întâlnim în
predica de pe munte a lui Hristos: „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina lasă-i şi
cămaşa. Iar de va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care va cere de la tine, dă-i
şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa” [Evanghelia după Matei, V,
40]. Sensul acestor cuvinte este următorul: „trebuie de răspuns cu bine la orice faptă, fie ea bună
sau rea”.
UPS Cine caută găseşte − qui cherche trouve − кто ищет, тот всегда найдет − който
тьрси, намира îşi trage originea din Evanghelie [Evanghelia după Matei, VII, 7]: „Cereţi şi vi
se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”.
UPS Voce în pustiu − глас вопиющего в пустыне − la voix de celui qui crie dans le
désert − глас (вьпиющ) в пустиня o întâlnim în Biblie [Isaia, 40, 3]. Expresia se găseşte şi în
Evengheliile după Matei III, 3; Marcu I, 3; Ioan I, 23. Actualmente are sensul de „a vocifera, a
vorbi în deşert”.
Unitatea frazeologică A clădi pe nisip − bâtir sur le sable − строить на песке − строя
на пяськ e o expresie evanghelică care a devenit proverbială. UF dată se referă la fragmentul din
Evanghelia după Matei [VII, 27-28] în care Iisus aseamănă omul ce are credinţă cu acela care îşi
zideşte casa pe piatră, iar omul fără credinţă – cu acela care îşi zideşte casa pe nisip, spunând :
„Oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit
care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au
izbit în casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare”. La figurat, aceste cuvinte semnifică „a
întreprinde ceva pe fundamente sau principii puţin solide”.
A muta munţii – soulever des montagne, déplacer les montagnes – своротить / сдвитуть
горы – планина (-и) повдигам, обръщам [БРФР, р. 215] - „a face lucruri extraordinare pentru o
idee”. Iisus a zis ucenicilor că dacă vor avea credinţă cât un sâmbure de muştar (muştarul în
Palestina având cea mai mică seminţă în raport cu alte plante), atunci spunând munţilor: „Mută-
te de aici dincolo. Şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” [Evanghelia după Matei,
XVII, 20].
Piatra din capul unghiului – краеугольный камень „cel mai important lucru, faptă”. Iisus
vorbind despre piatra din capul unghiului, cea mai importană din edificiul oricarei structuri
depline, foloseşte o imagine, deseori văzută de către iudei. De cele mai dese ori, la construcţia
casei piatra care nu avea dimensiunile celorlalte era aruncată. „Piatra pe care au nesocotit-o
91
ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului?” [Evanghelia după Marcu, XII, 10]. Iar Iisus
zice că această piatră, care pare netrebuincioasă la prima vedere, este indispensabilă construcţiei,
fiindcă se poate pune la colţ, la unghiul casei. Prin această piatră de unghi Iisus se avea în vedere
pe Sine. Concluzia: fara Hristos, fără piatra din capul unghiului, nu exista creaţie umană
durabilă.
Fiul risipitor – le fils prodigue - блудный сын - блудния син „o persoană care a plecat de
bună voie şi a revenit într-un târziu”, expresie luată din pilda despre fiul risipitor: „Căci acest fiu
al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” [Evanghelia după Luca, XV, 32].
UPS Oaia rătăcită − brebis égarée − заблудшая овца − заблудена овца îşi are originea
în Evanghelie [Evangheliile după Matei XVIII, 12 şi Luca XV, 4-6]. „Dacă un om ar avea o sută
de oi şi una din ele s-ar rătăci, nu va lăsa, oare, în munţi pe cele nouăzeci şi nouă şi ducându-se
va căuta pe cea rătăcită? Şi dacă s-ar întâmpla s-o găsească, adevărat grăiesc vouă că se bucură
de ea mai mult decât de cele nouăzeci şi nouă, care nu s-au rătăcit.” La figurat, oaia rătăcită a
devenit sinonimul unui om care se găseşte pe o cale a pierzării.
Tot de origine biblică este şi UPS Mana cerească − manne céleste − манна небесная −
манна небесная. Conform legendei biblice, mana era o rouă cerească, nutritivă, pe care
Dumnezeu o trimitea în fiecare zi izraeliţilor timp de patruzeci de ani în vremea călătoriei lor
prin deşert în căutarea pământului făgăduinţei [Ieşirea, 16, 14-16]. În zilele noastre aceste
cuvinte se folosesc în sens metaforic pentru a desemna un dar, o binefacere rară şi neaşteptată.
Expresia Fructul oprit − fruit défendu − запретный плод − забранен плод vine din
legenda biblică, conform căreia primii oameni, Adam şi Eva, au fost alungaţi de Dumnezeu din
paradis pentru că au gustat fructul oprit din pomul ştiinţei de bine şi de rău, de care nu aveau
dreptul să se atingă. Astfel, fructul oprit desemnează un lucru dorit cu înfocare, dar interzis.
Conform legendei biblice, când Adam a gustat fructul oprit din pomul ştiinţei de bine şi de
rău, o mică bucăţică din măr a rămas în gâtul său. Astfel a fost prima pedeapsă cerească dată lui
Adam de Dumnezeu. Aşa a apărut locuţiunea:
Mărul lui Adam − pomme d’Adam − Адамово яблоко − адамова ябьлка. În anatomie
această expresie serveşte pentru a numi ieşitura, care se găseşte în partea anterioară a gâtului la
om şi care este formata din cartilaj tiroid.
UPS Turnul Babel − tour de Babel − Вавилонская башня − вавилонска кула îşi are
originea din Biblie. După potop, descendenţii lui Noe au vrut să ridice un turn, turnul Babel,
pentru a ajunge la cer. Dumnezeu a nimicit proiectul lor prin confuzia limbilor [Facerea, II, 1-9].
Neînţelegându-se mai mult între dânşii, oamenii s-au împrăştiat în diferite colţuri ale lumii. În
zilele noastre aceste cuvinte se utilizează pentru a numi o adunare tumultuoasă, unde domneşte o
mare confuzie de opinii, o reunire de lucruri, care nu au conexiuni şi raporturi între ele.
92
Tot de origine evanghelică sunt şi expresiile:
Trei crai de la răsărit – les Rois Mages - cu semnificaţia „ persoane care se deosebesc de
celelalte”. Această expresie are la bază imaginea celor trei magi, care au venit să se închine
pruncului Iisus. Aceşti magi, cărturari şi cunoscători de mai multe ştiinţe, pe nume Gaspar,
Baltazar şi Melhior, locuiau într-o ţară foarte îndepărtată de Iudeea, probabil în Persia sau
Babilon. Văzând o stea luminoasă, apărută pe cer, au înţeles că s-a născut un mare împărat.
Pentru a se închina Lui, ei au purces într-un drum lung, plin de pericole, luând fiecare cu sine:
aur (ca unui împărat), smirnă (ca unui om) şi tămâie (ca unui Dumnezeu) pentru a se închina şi a
le duce pe acestea pruncului. Magii personifică popoarele păgâne care au venit la Hristos şi au
acceptat credinţa în El.
Pe baza cunoştinţelor evanghelice sau a concepţiei religioase poporul român a alcătuit şi
alte UPS, care nu au citate directe în Evanghelie, dar care oglindesc concepţia românului vis-à-
vis de acest subiect:
Nu se îngraşă porcul de Crăciun / în ajun / de Ignat cu semnificaţia „nu se poate face un
lucru temeinic în ultimul moment”. Cuvântul ajun din această expresie semnifică ajunul
Crăciunului, seara înainte de naşterea lui Iisus. Iar prenumele Ignat numeşte pe sf. Mucenic
Ignatie Teoforul care este pomenit cu cinci zile înainte de Crăciun. Conform tradiţiei, porcul
trebuia să fie tăiat de Ignat, adică în ziua pomenirii sf. mucenic Ignatie Teoforul, de altfel porcul
începea să slăbească. Această unitate frazeologică semnifică imposibilitatea facerii oricărui lucru
în mod temeinic, dacă se înfăptuieşte în ultimul moment. UPS dată nu am atestat-o în altă limbă.
Este o UPS indigenă;
A pune cruce (pe cineva, ceva) – faire une croix (sur quelque chose ou sur quelqu’un) -
поставить крест (на чем, на что либо) – поставя кръст (на нещо) [РБФР, р. 309] “a
considera ceva ca încheiat, pierdut definitiv” [DEL, p. 58], „a renunţa (la cineva, ceva)”;
Ca de la cer la pământ – сomme le jour et la nuit – как от неба до земли – от небето до
земята „o mare deosebire dintre două fiinţe, două lucruri” [DEL, p. 48];
A se teme /a fugi ca dracul de tămâie – fuir comme le diable l'eau bénite – бежать как
черт от ладана – бягам кать дявол от тамян / от светена вода / от Евангелие [БРФР, р.
555] „a avea o frică excesivă (de cineva, ceva)”. În limba franceză lexemul tămâia este înlocuit
de altul – aghiasma. În bulgară, însă, sunt utilizate toate cuvintele ce denumesc obiecte sfinţite:
tămâia, aghiasma, Evanghelia.
A avea o piatră pe suflet / pe inimă – аvoir le сoeur gros – камень на душе / на сердце –
имам камък на сърдцето / на душата [БРФР, р. 285] „a avea o greutate pe inimă”; „a avea
un mare necaz” [DEL, p. 182]. Inima, sufletul, sunt percepute la diverse popoare ca locul unde se
sălăşluiesc sentimentele. Greutatea în acest „loc” semnifică dificultăţi de ordin moral.
93
A-l avea la suflet / la inimă ( pe cineva) – avoir quelqu’un dans la peau – душа не лежит
(у кого-то) – не (ми) е по душа, по сърдце [БРФР, р.248] „a ţine (la cineva), a simpatiza (pe
cineva)” [DEL, p. 100]. În UPS din limba franceză în loc de lexemul suflet se utilizează lexemul
piele. În limba rusă şi bulgară UPS există doar în formă de negaţie a celor afirmate în UPS
română.
A cădea din cer – tomber du ciel – упасть / свалиться с неба – (като че) падна от
небето [БРФР, р. 252] „a apărea pe neaşteptate” etc., etc.
3.3.2. Unităţi polilexicale stabile mitologice
UPS livreşti sunt prezentate în Anexa I.
3.3.3. Unităţi polilexicale stabile bazate pe realităţi istorice
UPS bazate pe realităţi istorice sunt prezentate în Anexa II.
3.3.4. Unităţi polilexicale stabile livreşti
UPS livreşti sunt plasate în Anexa III
3.4. Concluzii la capitolul 3
1. Factorii extralingvistici constituie etapa primară privind apariţia UPS în limbă.
2. Motivaţia originii unor UPS se explică prin provenienţă străină, fiind împrumutate,
calchiate sau pătrunse în limbă pe cale cultă. În cazul dat ele trebuie considerate ca fiind
generale unui mai mare număr de limbi.
3. Celelalte UPS trebuie privite ca fiind indigene, avându-şi originea în limba română,
chiar dacă au corespondente în alte limbi.
4. Atestarea UPS similare în terţe limbi poate fi explicată prin modul general-uman de a
înţelege realitatea, de a se confrunta cu fenomene similare de ordin social – economic, natural,
cultural etc., în urma convieţuirii îndelungate într-un areal geografic, datorită relaţiilor de contact
economice, sociale sau ca urmare a migraţiei populaţiei etc.
5. La apariţia lor, UPS au fost iniţial unităţi de limbă denominative, motivate, în cazul în
care denumeau anumite fapte concrete din lumea ambiantă sau unităţi conotative, motivate, în
cazul când vorbitorul îşi exprima atitudinea faţă de un fapt concret din viaţă.
6. Pe parcurs, odată cu evoluţia limbii şi a societăţii, unele UPS motivate au şi rămas
motivate, componentele lor sau unul din ele păstrându-şi sensul. Explicaţia constă în faptul că
doar aceste unităţi de limbă pot denumi anumite realităţi: anumite valori lexico-gramaticale,
eliminarea echivocului etc. La UPS copii ale realităţii forma motivaţională şi sensul motivaţional
94
sunt uşor de depistat: a turna apă la moara (cuiva), a sonda terenul, a da tonul, a pune la cântar.
Motivaţia prospectivă în cazul UPS dat e clară, chiar şi persoana care nu cunoaşte semnificaţia
UPS ce descriu viaţa cotidiană, o poate înţelege, căci motivemul e bine determinat, iar semantica
componentelor e motivată.
7. Alte UPS, iniţial motivate, devin cu timpul demotivate, pierzând sensul incipient. E
vorba, în primul rând, de unităţi frazeologie care capătă imagine pe parcurs.
8. Putem distinge două categorii mari de UPS privind originea lor: 1. unităţi
denominative, din care fac parte locuţiunile şi UF care denumesc realitatea, 2. unităţi conotative
care exprimă atitudinea vorbitorului faţă de realitatea concretă şi care sunt UF.
9. UPS se divizează de la originea lor în UPS atitudine faţă de realitate şi UPS copii ale
realităţii.
10. Iniţial UPS atitudune faţă de realitate sunt motivate, dar cu timpul ajung a fi
demotivate.
11. Pe parcurs UPS cópii ale realităţii, în mare parte, îşi păstrează motivaţia, astfel, în
prezent, obţinem UPS ce sunt în diferită măsură unităţi glotice motivate de la caz la caz.
12. La baza clasificării conform motivaţiei extralingvistice propunem principiul originii:
UPS indigene şi UPS generale.
13. De UPS indigene ţin cele ce aparţin câmpurilor funcţional-semantice: viaţa cotidiană,
profesii şi meserii, faună, domeniul militar, fenomene ale naturii, noţiuni tabu.
14. UPS generale se clasifică în cele ce au pătruns în limbă pe cale cultă: biblice,
mitologice, bazate pe realităţi istorice.
Deci, la apariţia lor, UPS au fost iniţial unităţi de limbă denominative sau conotative,
când vorbitorul îşi exprima atitudinea faţă de faptul concret din lumea înconjurătoare. Pe parcurs,
odată cu evoluţia limbii, unele UPS au rămas motivate, componentele lor sau unul din ele
păstrându-şi sensul. Alte UPS, iniţial motivate, devin demotivate cu timpul, pierzându-se
legătura cu fenomenul desemnat.
95
4. MOTIVAŢIA INTRALINGVISTICĂ REFERITOARE LA APARIŢIA
UNITĂŢILOR POLILEXICALE STABILE ÎN LIMBA ROMÂNĂ
(Etapa secundară)
Atunci când vorbim de pierderea sau de schimbarea sensurilor iniţiale ale componentelor
din unităţile polilexicale stabile, avem în vedere demotivaţia acestor sensuri la două niveluri: 1)
demotivaţia sensurilor lexicale şi gramaticale ale componentelor UPS; 2) demotivaţia sensului de
bază al întregii îmbinări de cuvinte de pe axa sintagmatică, care a fost iniţial o îmbinare liberă de
cuvinte .
Frazeologia sincronică de cele mai multe ori nu e în stare să explice sensul multor UPS, în
special al unităţilor frazeologice, la care demotivaţia sensurilor componentelor are un grad mai
avansat. Pentru aceasta e nevoie de cercetări etimologice şi urmărirea evoluţiei sensului
cuvântului de la origine până în prezent. Doar cercetările diacronice în domeniul frazeologiei pot
demonstra că sensurile componentelor UPS iniţial erau motivate.
Atunci când ne referim la motivaţia etimologică ce corespunde unei motivaţii diacronice,
este vorba de relevarea originii unei UPS, cu scopul de a stabili de ce un anume semnificant a
fost ales pentru a denota un anumit concept extralingvistic. Dacă majoritatea UPS seamănă a fi
motivate, nu trebuie să uităm totodată că cercetările în acest domeniu nu sunt suficiente pentru
relevarea etimologiei corecte a UPS.
4.1. Motivaţia semnificantului
4.1.1. Analitismul limbii române ca sursă a apariţiei unităţilor polilexicale stabile
S-a arătat nu o dată că formele analitice iau naştere din necesitatea de redare explicită a
sensurilor gramaticale, că deseori formele sintetice dispar în situaţiile în care o limbă, în urma
bilingvismului, şubrezindu-şi sistemul, este nevoită să-şi formeze modele de exprimare mai
clare, explicite. Acest fenomen este realizat atât prin constituirea unui singur cuvânt, lipsit de
marcantul morfematic, cât şi prin apariţia UPS.
Dărâmarea sintetismului este produsă şi de erodarea părţii finale a formelor cuvintelor.
Astfel, în limba latină distrugerea flexiunilor începe mai întâi în graiurile rustice – „rusticitas”,
apoi în cele de la oraş - “urbanitas” - din cauza că primele mai greu erau supuse influenţei
normative a sistemului flectiv [232, p. 47]. Erodarea părţii finale a formelor cuvântului este
cauzată de câţiva factori. Unul dintre ei ar fi legea minimului efort conform căreia începutul
cuvântului este caracterizat printr-o presiune mai mare a limbii, ceea ce contribuie la păstrarea
lui pe parcursul evoluţiei. Încă pentru latina clasică era proprie o structură silabică care favoriza
96
începutul silabei în detrimentul părţii ei finale. Dispariţia sunetelor acesteia se produce, mai ales,
atunci, când ele nu redau valori semantice prea numeroase şi când în locul lor se constituie
flexiunea zero, care e în stare să îndeplinească aceeaşi funcţie ca flexiunea cu realizare pozitivă.
Astfel prin căderea vocalei - ъ în cuvintele protoslave drogъ, sadъ, ce reda ideea de gen, caz şi
număr, deşi constatăm o reducere a părţii finale a cuvântului, totuşi nu vom constata o pierdere,
căci desinenţa zero astfel creată - comp. rus. drug=, sad= va îndeplini aceeaşi funcţie, adică va
reda aceeaşi idee de caz, gen, număr. Deci, erodarea părţii finale nu întotdeauna duce la
analitism. Un alt factor al erodării finalei cuvântului ar fi fenomenul propagării informaţiei în
cadrul cuvântului. Identificarea mesajului ce ţine de elementele iniţiale ale silabei contribuie la
întărirea lor. De aceea, trecându-se la analitism, se păstrează prima parte a cuvântului. Deşi
tendinţa de erodare a finalei cuvintelor este generală, în cazul când un cuvânt are o încărcătură
semantică mare, atunci el se păstrează integral: lat. sint - sunt. După cum vedem, aici grupul -nt
se va menţine (comp. formele laudă - laudant, mută – mutant, în care -nt a dispărut fără urmă).
Acelaşi fenomen se referă la sufixele verbului care sunt purtătoare ale mai multor sensuri: mod,
timp, persoană etc. De aceea la verbe se întâlnesc atât forme sintetice, cât şi forme analitice. Tot
astfel se explică de ce la nume fenomenul analitismului este mai răspândit - numele exprimă un
semantism mai simplu.
Prin urmare, dărâmarea sintetismului e condiţionată de factorul contact, de necesitatea de
explicitate, bazată pe erodarea fonetică [113, p. 43-44].
4.1.2. Motivaţie retrospectivă şi motivaţie prospectivă
Problema semnului glotic este una comună tuturor limbilor. Mai minuţios problema
semnului glotic a fost abordată de lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure, care a cercetat
dihotomia tradiţională semnificat vs semnificant. E. Coşeriu vorbeşte despre circa 30 de autori
care au aborat problema semnului glotic, începând cu Aristotel, prin Berius, un succesor al lui
Platon, până la Saussure [apud 31, p. 37]. Tratarea acestei teorii în mod tradiţional s-a axat pe
unităţile monolexicale. Noi ne propunem studierea problemei în legătură cu unităţile polilexicale
stabile ale limbii (UPS). În lumina acestei teorii un mare număr de unităţi polilexicale stabile pot
fi cercetate în cadrul ambiguităţii semantice, ce conţine un nivel de sens ad litteram şi un nivel
de sens frazeologic [109, p. 90].
UPS sunt motivate sau nemotivate? Această problemă cere luarea în considerare a unui
mare număr de factori. Factorii ce ţin de cunoaşterea umană demonstrează că motivaţia nu poate
fi înţeleasă decât în raport cu un sistem de referinţă. Din acest punct de vedere, UPS pot fi
considerate motivate în arbitrarul lor, fapt ce permite aplicarea practică a acestor probleme în
cursurile de studiere a limbilor în forma lor motivată, pentru o memorizare mai uşoară UPS.
97
Problema cunoaşterii şi asociaţia dintre semnificant şi semnificat poate fi evidentă, univocă şi
accesibilă şi depinde de persoana care decodifică motivaţia.
În consecinţă, motivaţia este relativă, căci ea depinde nu doar de punctul de vedere
adoptat şi de mecanismele implicate, dar şi de persoana care face analiza. Prin urmare, UPS
indigene, formate de vorbitorii poporului respectiv, sunt accesibile pentru motivaţie şi
semnificaţie doar de către vorbitorii unei colectivităţi. UPS indigene cu forma motivaţională şi
sensul motivaţional clar, precum şi UPS generale, ce cuprind în sine informaţii proprii pentru o
mare comunitate de oameni, pot fi decodate şi de vorbitorii alolingvi.
* * *
Unităţile frazeologice ca floare la ureche, a-i pune opinca (în obraz) (cuiva), a-şi omorî
foamea, a fi copt la os, a face cu ou şi cu oţet (pe cineva) se situează între motivaţia, înţeleasă ca
existenţa unei corelaţii între semnificant şi semnificat şi arbitrarul caracterizat prin absenţa
acestei corelaţii.
În lucrarea de faţă vom încerca să arătăm că această noţiune este atât problematică, cât şi
complexă în sensul că depinde de mulţi factori.
Unităţile polilexicale stabile, foarte eterogene, prezintă un anumit număr de caracteristici,
ce merită atenţia noastră pentru studiul motivaţiei.
A. Falk, o cercetătoare franceză, susţine că frazeologismele atrag atenţia prin morfologia
lor particulară: semnificantul UPS poate fi considerat ca o sintagmă ce se compune la rândul său
din unităţi lexicale. În afară de posibila lor omonimie sau polisemie, aceste unităţi lexicale
determină motivaţia UPS. De asemenea, sintagma întreagă permite deseori a observa o anumită
iregularitate sintactică sau incompatibilitate semantică. Cât priveşte semnificatul, traducerile
cuvintelor nu întotdeauna dau înţelegerea sensului comun. [142, p. 1].
Am dori să adăugăm că motivaţia UPS depinde nu doar de motivaţia componentelor UPS
luate aparte. Atunci când vorbim de motivaţia UPS, trebuie să luăm în considerare următoarele:
1. motivaţia se referă doar la unele componente ale UPS, de ex., varga lui Dumnezeu, a cloci pe
vatră, a-i vâjâi capul (cuiva), couper la poire en deux, положить в долгий ящик în care numai
o componentă poate fi înţeleasă la sensul ei direct (Dumnezeu, vatră, capul, la poire,
положить), iar cealaltă componentă fiind demotivată, pierzând motivaţia iniţială; 2. demotivaţia
se referă la întreaga îmbinare stabilă de cuvinte, fie locuţiune, fie UF, în care nu este sesizată
motivaţia componentelor între semnificant şi semnificat. În sensul dat traducerile cuvintelor nu
dau înţelegerea sensului comun al întregii UPS, de ex., a nu fi de nici o zeamă – „a nu fi bun de
nimic”, zgârie brânză – „un om foarte zgârcit”, a-i părea deşanţ – „a-i părea ciudat sau
amuzant”, a o şterge la sănătoasa – „a pleca repede, în grabă mare”, a da prin şperlă (pe cineva)
98
– „a-l pune într-o situaţie neplăcută (pe cineva)”. În aceste cazuri traducerile componentelor din
UPS nu dau înţelegerea sensului comun.
Luând în considerare dihotomia tradiţională semnificat vs semnificant, un mare număr de
UPS pot fi studiate în cadrul ambiguităţii semantice, ce conţine un nivel de sens ad litteram şi un
nivel de sens frazeologic, susţine D.Dobrovolski [163]. În acest context, K. Faro menţionează că
iconografia semnificantului poate evoca o imagine mintală [164, p. 1]. În această ordine de idei,
A. Falk a observat că este vorba de o caracteristică graduală de dificultăţi care depind în diferită
măsură de gradul de incompatibilitate sintactică şi semantică pe care o prezintă sintagma care
formează semnificantul [142, p. 2]. Am avea de adăugat la cele afirmate de A. Falk că am stabilit
la ce fel de UPS e caracteristică mai mult motivaţia percepută de vorbitor. E vorba de locuţiuni,
în general, cu excepţia celor conotative, şi de acele UF ce au măcar o componentă cu
semnificaţia ce poate fi înţeleasă de vorbitor. Aici forma motivaţională şi sensul motivaţional,
adică legătura dintre semnificat şi semnificant, se păstrează. În celelalte cazuri are loc
demotivaţia unităţilor polilexicale stabile, pierzându-se legătura iniţială dintre semnificat şi
semnificant.
Privitor la definiţia motivaţiei care explică problema înţelegerii de ce semnificantul este
ales pentru semnificatul respectiv şi viceversa, A. Falk şi-a pus întrebarea, cum se explică
motivaţia aceasta. Autoarea şi-a propus a distinge punctul de vedere care a fost adoptat în
momentul motivaţiei UPS, de la nivelul receptiv (decodarea UPS) şi până la nivelul productiv
(crearea UPS). Când e vorba de motivaţie, se distinge noţiunea de motivaţie postfactum, deseori
menţionată în acest domeniu [162] şi noţiunea de motivaţie prospectivă [apud 166]. Motivaţia
postfactum, retrospectivă, se manifestă prin motivaţia receptivă. Aceasta poate fi considerată un
punct de vedere retrospectiv (se cunoaşte sensul UPS şi se caută stabilirea legăturii între
semnificat şi semnificant). Iar motivaţia prospectivă este atunci când nu se cunoaşte sensul
UPS şi se caută determinarea ei. Înainte de a stabili avantajele fiecărui tip de motivaţie unul faţă
de altul, s-a propus stabilirea, mai mult teoretică, a comprehensiunii, percepute ca un decodaj al
unei UPS, făcută de un vorbitor străin care nu cunoaşte sensul ei [142, p. 2].
Atunci când vorbim de motivaţia etimologică ce corespunde unei motivaţii diacronice,
avem în vedere relevarea originii unei UPS, cu scopul de a stabili de ce acest semnificant a fost
ales pentru a denota un anumit concept extralingvistic. Dacă majoritatea UPS seamănă a fi
motivate, nu trebuie să uităm totodată că cercetările în acest domeniu nu sunt suficiente pentru
relevarea etimologiei corecte a UPS. Motivaţia prospectivă a unei UPS, din contra, se reduce la
deducerea semnificatului pornind de la semnificant. Însă a rămâne la nivelul comprehensiunii,
interpretată ca un decodaj al unei unităţi lexicale sau frazeologice (străine) necunoscute,
demonstrează că acest tip de motivaţie este cel mai dificil [cf. şi 165]. Aceasta se referă la
99
caracterul vag [cf. 162] al UPS care permite, în absenţa unei motivaţii directe dintre semnificant
şi semnificat, deseori o interpretare semantică diferită de la vorbitor la vorbitor. Iar motivaţia
retrospectivă care se sprijină pe relevarea relaţiei dintre semnificant şi semnificat se arată
a fi mai puţin dificilă la înţelegere.
În unele surse bibliografice este utilizată clasificarea propusă de Dobrovolski [163],
ţinându-se cont de următoarele mecanisme care prezintă motivaţia: 1. Când o UPS este
„iconografică”, adică evocă o reprezentare mentală, ea este în stare să fie motivată printr-o
legătură între imaginea care subînţelege semnificantul şi semnificatul. În principiu, această
asociaţie e sprijinită, în mod principial, pe o legătură metaforică sau metonimică, se poate
manifesta în planul sintagmei sau la nivelul de componente aparte. 2. Componentele poartă un
caracter simbolic (une giroflée à cinq feuilles – „cuişoare (condimente) cu cinci petale” – n.n.)
[142, p. 2].
În graiurile din Moldova atestăm trecerea unei îmbinări de cuvinte în unitate
monolexicală privind denumirea pentru „o specie de ciupercă”, burete gălbior > gălbior
(motivaţia iniţială, culoarea, care a generat îmbinarea stabilă de cuvinte, se păsrează în
substantivul gălbior). Pentru vorbitor motivemul a putut fi exprimat doar de un singur cuvânt. 3.
Cu atât mai mult, autonomia semantică a unei componente, adică faptul din realitate care apare
în definiţia UPS (în sensul larg al termenului) poate contribui la o astfel de motivaţie (alb ca
varul). 4. În cadrul realizării comprehensiunii s-a constatat că un alt tip de mecanisme poate
contribui la motivaţia prospectivă a unor UPS mai dificile: motivaţia prin analogie [142, p. 2].
De ex., plapuma ochiului şi prapura ochiului pentru pleoapă, a da din umeri / din cap / din gură
/ din mână / din ochi / din urechi (iron.). Să reţinem că este vorba de un tip de motivaţie care nu
spune nimic de motivaţie, doar de comprehensiune.
Prin urmare, putem constata că toate mecanismele de motivaţie pot intra în joc în orişice
situaţie. Dacă este relativ uşor de determinat motivaţia când e vorba de una retrospectivă,
nu este cazul celei prospective. Deci, dacă nu este prezentă o componentă simbolică, autonomă
în mod clar, un paronim evident sau o legătură metaforică sau metonimică accesibilă sau încă o
motivaţie univocă, înţelegerea UPS este în mod general foarte vagă pentru ca o motivaţie
prospectivă să se manifeste cu succes.
Dacă toate mecanismele se bazează pe o asociaţie anumită între semnificant şi semnificat,
se pune din nou întrebarea de a cunoaşte care sunt modalităţile principale pentru a le stabili. În
afara unor facultăţi cognitive presupuse, mai trebuie luat în considerare un ultim element, în
afara studiilor efectuate: cunoştinţele. Asemenea lui Blank [161], noi distingem o cunoaştere
extralingvistică (motivaţia extralingvistică – n.n.) de o cunoaştere intralingvistică (motivaţia
intralingvistică – n.n.).
100
În înţelegerea intralingvistică se includ toate cunoştinţele metalingvistice privind
polisemia, omonimia, paronimia şi cazurile similare. Cât priveşte cunoaşterea extralingvistică, se
utilizează cunoştinţele extralingvistice, pe lângă consideraţiile cunoaşterii semantice [161].
Distincţia dintre cunoaşterea culturală şi naturală, făcută de Dobrovolski, permite a le diferenţia
şi mai bine. În timp ce cunoaşterea natural şi natural, este realizabilă prin experienţă,
cunoaşterea cultural şi natural, cum arată denumirea, pe un fundal cultural, este înţeleasă de
Dobrovolski ca un ansamblu de idei asupra lumii care sunt caracteristice unei comunităţi
anumite. Aş dori să menţionez că o astfel de concepţie noi utilizăm în teză, folosind pentru
respectivele UPS termenii UPS indigene (cunoaşterea natural şi natural) şi UPS generale
(cunoaşterea cultural şi natural).
Concluzii: 1. Am remarcat: cunoştinţele sunt necesare pentru toate motivaţiile. Problema
cunoaşterii şi asociaţia dintre semnificant şi semnificat este evidentă, univocă şi accesibilă şi
depinde de persoana care decodifică motivaţia. În consecinţă, motivaţia este relativă, căci ea
depinde nu doar de punctul de vedere adoptat şi de mecanismele implicate, dar şi de persoana
care face analiza. Prin urmare, UPS indigene, specifice doar unei limbi, accesibile pentru
motivaţie şi semnificaţie de către vorbitorii unei ţări, pot fi supuse motivaţiei şi semnificaţiei şi
de alolingvi, atunci când forma motivaţională şi sensul motivaţional sunt prestate interpretării;
iar atunci când e vorba de UPS generale, împrumutate sau calchiate din alte limbi, adică atunci
când ele cuprind în sine informaţii proprii pentru o mare comunitate de oameni, pot fi prestate
motivaţiei de către vorbitorii altor limbi prin transparenţa motivaţiei UPS. (În cazul dat s-ar referi
aspectul interculturalităţii ce facilitează comprehensiunea) [109, p. 92].
2. Un tip de cunoştinţă suplimentar, cunoaşterea etimologică (intra- şi extra-lingvistică)
poate în mod egal să ajute la motivaţia unei anumite UPS. Alte UPS, din contra, rămân în toate
cazurile arbitrare.
3. Imaginea determină legătura dintre semnificant şi semnificat.
4. Motivaţia retrospectivă se sprijină pe relevarea relaţiei dintre semnificant şi semnificat
şi se arată a fi mai puţin dificilă la înţelegere.
5. Motivaţia prospectivă este atunci, când nu se cunoaşte sensul UPS şi se caută
determinarea lui de către vorbitor.
6. Dacă este relativ uşor de determinat motivaţia când e vorba de o motivaţie
retrospectivă, nu este cazul motivaţiei prospective, doar dacă forma motivaţională şi sensul
motivaţional pot fi descifrate de vorbitorii alolingvi.
Reţinem că limitele analizei unui semn sunt determinate în final de mijloacelor care sunt
utilizate de analist (vorbitor); în consecinţă, aceste limite trebuie întotdeauna să fie percepute ca
101
fiind provizorii şi sub eminenţa de a fi deplasate. Iată din ce motive o clasificare exhaustivă a
UPS nu va putea fi posibilă în acest domeniu.
UPS sunt motivate sau arbitrare?
Am văzut că această problemă cere luarea în considerare a unui mare număr de factori .
Cum s-a menţionat, factorii ce ţin de cunoaşterea umană demonstrează că motivaţia nu poate fi
înţeleasă decât în raport cu un sistem de referinţă. Din acest punct de vedere, UPS pot fi
considerate motivate în arbitrarul lor (în demotivaţia lor – n.n.), fapt ce permite, printre altele,
aplicarea practică a acestor probleme în cursurile de studiere a limbilor cu privire la memorizarea
mai uşoară a lexemelor sau UPS cu formă internă motivată.
4.2. Modificarea / nonmodificarea sensurilor lexicale ale componentelor în urma influenţei
semantice
4.2.1. Păstrarea sensurilor lexicale ale componentelor
UPS aşa-zise nemodificate semantic, în care elementul purtător de semnificaţie îşi
păstrează motivaţia, ceea ce duce la înţelegerea sensului întregii îmbinări stabile de cuvinte,
poate fi motivată progresiv, adică înţeleasă chiar de vorbitorii limbii care nu cunosc sensul
integral al UPS, dar îl pot deduce din semantica componentelor acestor UPS. La acest tip de UPS
se referă unităţile polilexicale denominative - locuţiunile, expresiile verbale, precum şi unele
unităţi frazeologice.
Mai jos vom aduce probe în afirmarea celor menţionate supra. De exemplu, pe lângă sensul
propriu, păstrat de componenta UPS, se mai păstrează sau se achiziţionează semele suplimentare,
care sunt „responsabile” de exprimarea unor valori lexico-gramaticale. Astfel, aceste seme pot
intra în componenţa semică a UPS denominativă în raport cu sinonimul său monolexical, în
cazul în care există. Ele fac parte din structura semică a verbului modal sau a numelui. Pentru
exemplificare ne propunem să examinăm exprimarea acţiunii iterative, desemnată de verbul
modal sau de numele din componenţa UPS denominative. Deci, acţiunea iterativă poate fi
redată de:
1. Semul acţiunii reluate în timp sau petrecute în mod regulat, care se conţine în structura
semică a substantivelor la numărul plural. De ex.: a avea luciri – „acţiune repetată de a luci”, a
bate metanii – „acţiune repetată de a face metanie, de a face plecăciuni până la pământ”. Pluralul
substantivelor din componenţa locuţiunilor indică o acţiune efectuată în mod repetat, o acţiune
iterativă. Alte exemple: locuţiunea a călca în picioare - „a înjosi în repetate rânduri( un timp
anumit) pe cineva”. Ne calcă în picioare ca pe nişte cârpe [LA, 1990, nr. 21, p. 3]; a (-şi) da
sărutări – „acţiune repetată de a se săruta”: Pe cărare-n bolţi de frunze,/ Apucând spre sat în
vale,/ Ne-om da sărutări pe cale / Dulci ca florile ascunse [56, p. 59]; a avea presimţiri – aici:
102
„a presimţi (ceva) în repetate rânduri, un timp mai îndelungat”: Noaptea tresărea din somn,
înăbuşită de visuri teribile, avea presimţiri sinistre, de multă vreme toţi socoteau căsnicia lor
împotmolită într-o desăvârşită indiferenţă… [90, p. 104]; a da comenzi – „acţiune reluată de a
ordona”: Dă comenzi jupânul. Coboară în pivniţă băieţii şi aduc măldare de piei [105, p. 291]; a
avea conflicte – aici: „a fi în relaţii de antagonism, de certuri repetate cu cineva”: …dumneata,
domnule Felix, eşti un om cu desăvârşire independent, şi nu văd ce conflicte ai putea avea cu ea
[27, p. 107]; a avea discuţii – aici: 2. „a avea convorbiri, dispute, certuri”: Şi mai ales după ce
avea discuţii aprinse cu nevasta şi o lăsa în nervi ca într-o baie, venea aici… [106, p. 189];
2. Semul acţiunii repetate sau reluate poate fi înclus şi în semantica verbului modal a clăti,
înv. a clătina din cap. Componenta verbală din cadrul locuţiunii posedă sema unei acţiuni
repetate, iterative: „a (se) mişca (puţin, lin) într-o parte şi în alta; a se legăna.” Cu drept cuvânt
cititorul va fi clătit din cap şi va fi întrebat: prin mintea cărui muritor treceau aceste idei? [56,
p. 28].
Acţiunea monosecvenţială – semul acţiunii singulare, executate într-un singur act, se
cuprinde în structura semică a : 1. verbelor modale: a băga nasul, a pierde nădejdea, a lua o
decizie, a da o lovitură, a da foc, a fura cu ochiul, a încheia un contract, a călca piciorul, etc.
…Duceţi-vă la treaba dumneavoastră… - Păi aşa, cucoane. Iacă, noi ne ducem, da’ să nu le mai
calce piciorul pe pământurile noastre, că se întâmplă lucru mare … [128, p. 157];
2. substantivelor :
2.1. utilizate la singular, precedate de articol substantival sau numeral: a da o palmă / a da o
lovitură –„ acţiune singulară de a lovi”: D-ta mă îndemni să mă bat cu-n obraznic, pentru că
mi-a zis mişel şi mi-a dat o palmă? [86, p. 240]. Măi, Lefterie, mi-e milă de tine şi mi-e teamă
că, dacă-ţi dau o palmă, mori şi-ţi mănânc coliva [105, p. 253). –Tată, îl auzi? Se miorlăi fata,
uitându-se spre tatăl ei, crezând că acesta are să-i mai dea o palmă lui Neculae [100, p.3 0].
Sau locuţiunea a cuprinde dintr-o ochire / privire, unde componenta substantivală, utilizată la
singular cu articolul substantival nehotărât, conferă locuţiunii sensul de ”acţiune singulară de a
privi la cineva”: Dădură într-o încăpere cu anticameră. Puiu o cuprinse dintr-o ochire. Avea o
singură fereastră largă şi înaltă, cu gratii dese şi groase [103, p. 32]. La fel locuţiunea a avea o
rugăminte –„ a ruga în mod singular (ceva)”, denumeşte o acţiune singulară, exprimată prin
articolul substantival indifenit: Să vă dea Cel-de-sus sănătate şi noroc coniţei Luminiţa! Da noi,
tot mai avem o rugăminte...[90, p. 129]. Încă un exemplu: a avea un delir– aici: „acţiune
singulară de a delira”. Otilia crezu că bătrânul a avut un mic delir şi nu răspunse nimic [27, p.
149].
E de remarcat următorul fenomen. Odată cu schimbarea numărului la substantivul din
componenţa locuţiunii se schimbă şi tipul acţiunii, de pildă, se modifică regimul verbal. De ex.:
103
1. a da o palmă / o lovitură –„acţiune singulară de a lovi” şi a da palme / lovituri - „a lovi în
repetate rânduri; acţiune repetată de a lovi”: O nepăsare zgomotoasă caracteriza convorbirea
colegilor săi: preocupări oarecare, trivialitate intimă, cu aduceri aminte de cafe chantant, cu
expresii de şcoală…hei, garçon, ori îmi dai o frigăruie cumsecade, ori îţi dau o pereche de
palme! [128, p. 312]. 2. Locuţiunea a (-şi) face (o) plimbare să o comparăm cu locuţiunea a (-
şi) face plimbări. Prima are semnificaţia de – „acţiune singulară de a se plimba, de a face
promenadă” : Se abătu spre şosea, hotărât să facă o lungă plimbare până la sfertul de ceas al
înserării [106, p. 100], ...Dar, fiindcă v-aţi ostenit până aici, fiindcă se abătu şi pe la noi, ca să
spunem aşa, Dunărea, hai să facem o plimbare, să nu se cheme c-aţi bătut drumul degeaba
[105, p. 100], iar a doua locuţiune conţine sensul de „acţiune repetată de a se plimba, de a face
promenadă”: Aglae nici nu se ocupa de el, lăsându-l singur în odaia lui, Aurica îşi făcea
obişnuitele plimbări circulare pe Calea Victoriei, Titi copia în ulei cărţi poştale ilustrate [27, p.
114]. ...îi spuse că i-a admis cea mai mare libertate: să citească ce doreşte, să se distreze...să
facă plimbări în grădină cu gardianul.[103, p. 48). De comparat şi locuţiunile a avea o
rugăminte - acţiune monosecvenţială, a avea rugăminte - acţiune ce denumeşte o acţiune
rezultativă şi locuţiunea a avea rugăminţi ce desemnează o acţiune iterativă;
2.2. care desemnează unele fenomene, lucrurui singulare – cap, groapă ( cu semnificaţia:
mormânt ), moarte, ochi, vedere, viaţă, suflet etc. De ex.: a pune capetele – „a muri într-o luptă”:
Hatmanii leşeşti au pus şi ei capetile [126, p. 83]; a duce la groapă – aici: ”a înmormânta, a
conduce la locul înmormântării”: La o lună după cele întâmplate până aici, Mihai cu soră-sa şi
cumnatu-său călătoreau din nou spre Tincuţa, de astă dată însă s-o ducă la groapă [128, p.
255]; a face moarte, a lua sufletul (cuiva) – „a ucide”. Multă moarte s-au făcut în oastea lui
Alexandru-vodă [126, p. 81]. Dacă-l caută pe vreunul moartea, îl găseşte între ai lui. Îi ia
sufletul şi-i lasă trupul lângă neamuri [105, p. 180].
Acţiunea semelfactivă. Semul acţiunii singulare şi, totodată, momentane, adesea efectuate
în mod brusc, se conţine în structura semică a:
1. verbelor modale: a zvârli ochii, a bufni râsul, a bufni plânsul, a plesni în minte, a
prinde de veste, a arunca o cătătură, a-şi arunca ochii, a fura ochii. De ex.: a bufni / pufni
râsul / de râs – „a izbucni brusc în râs”: Unele din ele fiind mai drăcoase, cum au dat cu ochii
de mine, le-a şi bufnit râsul [47, p. 24]. ...Otilia, pufnind discret de râs, agravă situaţia [27, p.
7]; a bufni plânsul / de plâns – „a izbucni brusc în plâns”: Tincuţa îşi ridică ochii spre el,
bufnind încet, de râs sau de plâns, nu ştia bine [128, p. 15]; a fura ochii (cuiva) – „a orbi, a
fermeca, a ului (pe cineva)”. Lumina soarelui poleea verdeaţa frunzelor şi răspândea pe frunte o
culoare veselă, care-ţi fura ochii [2, p. 24].
104
2. substantivelor. În locuţiunea verbală a da un impuls, componenta nominală, exprimată
prin substantiv, poartă semul respectiv ce denumeşte o acţiune singulară şi momentană: „variaţie
bruscă, intensă şi de scurtă durată a unei mărimi variabile” - Înţelepciunea cea mai presus de
toate a Celui etern trebuia să le dea un impuls de viaţă...[106, p. 13].
Este necessari să menţionăm că din lipsă de spaţiu nu am prezentat semele componentelor
UPS care exprimă toate tipurile de acţiuni: statică, relaţională, evolutivă, rezultativă, orientată,
neorientată, atenuativă, întrerupt–atenuativă, durativă, durativ-atenuativă, comitativă,
distributivă, amplificativă. Toate aceste probe demonstrează motivaţia morfematică a
semnificantului polilexical.
4.2.2. Schimbarea sau slăbirea sensurilor lexicale ale componentelor (pierderea sensului,
transferul metaforic, transferul metonimic)
Una dintre motivaţiile de transformare semantică a UPS constă în deplasarea de sens a
componentelor lor. Majoritatea unităţilor frazeologice noi apar în rezultatul modificării
sensurilor îmbinărilor libere de cuvinte, iar locuţiunile − în urma trecerii îmbinării libere de
cuvinte în îmbinări stabile de pe axa sintagmatică pe axa paradigmatică. Prin schimbarea
sensului se înţelege orice deviere a semanticii care duce la pierderea sensurilor proprii ale
componentelor UPS şi la apariţia unor noi sensuri, realizate numai la unitatea dată. Deşi UPS (în
speţă UF) apar pe bază de imagini, mai târziu, la etape anumite şi sub influenţa unui şir de factori
lingvistici, întâi de toate ai celor semantici, ele pot să-şi piardă caracterul de imagine. În cazul
dat are loc demotivaţia UPS. Astfel se explică existenţa UPS cu imagine şi a celor fără imagine.
Schimbarea prin imagine a sensului în funcţie de caracterul transformării semantice la
îmbinările date de cuvinte poate fi metaforică sau metonimică, ceea ce conduce respectiv la
formarea UPS metaforice şi metonimice [261, p. 26-29]. Deosebirea UPS de metaforă poate fi
efectuată prin interpretarea exprimării enunţului, condiţia de bază fiind utilizarea obligatorie a
cuvintelor în funcţiile lor sintactice primare. Metaforele de autor şi alte procedee stilistice la
interpretarea enunţului trebuie să capete, alături de reprezentarea prin imagini a conţinutului, şi o
reprezentare nefigurată, fără imagini. Aşa, de exemplu, fraza: De ce mă priveşti cu lacurile tale
albastre? capătă la interpretare forma: De ce mă priveşti cu ochii tăi, asemenea două lacuri
albastre? Iar expresia: Bună treabă! capătă semantica treburile sunt proaste, lucrurile merg
prost. Semantica UPS date nu poate fi explicată prin figuri stilistice, întrucât lexemele din care
sunt formate şi-au pierdut sensurile, au căpătat semne false şi toată sintagma a obţinut un sens
nou al unui tot întreg. Unica reprezentare a conţinutului semantic al UPS la interpretare este
ideograma − desemnarea sensului.
105
Comparând sensul cuvântului cu cel al UPS (în special, al UF), observăm că formarea
semanticii unităţii glotice date e asemănătoare cu apariţia sensului metaforic, figurat al unui
cuvânt. Sensul metaforic, figurat, de regulă, nu depinde de apariţia noilor obiecte sau noţiuni; el
e legat de capacitatea oricărui purtător al limbii a reacţiona în mod individual la lumea
înconjurătoare şi a folosi mijloacele de expresie pe care le are pentru transmiterea percepţiilor
sale subiective ce pot deveni un bun al întregului colectiv de vorbitori [298, p. 18].
Valoarea conotativă este proprie UF, ele fiind unităţi glotice expresive ce au rolul
exprimării atitudinii vorbitorului faţă de realitatea înconjurătoare. Locuţiunile şi expresiile
verbale sunt unităţi denominative, lipsindu-le în marea lor majoritate imaginea, valoarea
conotativă. Însă există o serie de locuţiuni care au imagine, ele apropiindu-se de UF. În cadrul lor
a avut loc transformarea semantică a componentelor pe baza schimbării valorii semantice. Un
fenomen similar are loc la unele echivalente analitice ale adjectivului [271]. Aceste construcţii
sunt modelate şi totodată individuale. Se iscă întrebarea: cum să demonstrăm formal că
locuţiunilor date le este caracteristică schimbarea metaforică a semanticii componentelor? Ne
poate ajuta metoda substituirii contextuale, a cărei esenţă constă în posibilitatea de a înlocui
îmbinarea dată şi identificatorul ei în condiţii textuale adecvate. Comp.: a-şi aduce aminte = a-şi
aminti, a-şi aminti = a-şi aduce aminte. O astfel de substituire nu este posibilă pentru locuţiunea
a o rupe la fugă, de exemplu, fiindcă ea nu poate fi identificator pentru sinonimul său lexical a
fugi. Comp.: a o rupe la fugă = a fugi, a fugi ≠ a o rupe la fugă. Din exemplele analizate
deducem că în cazul în care substituirea contextuală are un caracter unilateral (A=B, dar B≠A),
în îmbinarea identificată are loc schimbarea valorii semantice a componentelor.
Despre existenţa raportului de genul celui menţionat supra vorbeşte S. Berejan, referindu-
se la corelaţia dintre parasemanţi în legatură cu posibilitatea utilizării denumirii de gen în locul
denumirii de specie, şi nu invers. Dacă considerăm că verbul corelat a fugi se afla în situaţia
arhilexemului şi se prezintă ca denumire de gen care poate fi utilizat în locul locuţiunii a o rupe
la fugă ce se află în situaţia alolexului şi este denumirea de specie, atunci „lexul ce manifestă
arhilexemul capătă posibilitatea de a se actualiza în calitate de alolex al lexemului de rang
inferior. Utilizarea opusă nu e corectă: lexul ce manifestă un lexem de rând nu poate fi utilizat în
calitate de alolex al arhilexemului, fiindcă s-ar considera că ultimul posedă particularităţi
semantice ce nu-i sunt caracteristice” [194, p. 195].
Dar dacă substituirea contextuală este bilaterală (A=B şi B=A), rezultă că identificatorul şi
îmbinarea identificată pot face schimb de roluri, adică UPS este lipsită de transformarea valorii
semantice a componentelor, în cazul dat având loc doar slăbirea semanticii componentelor [261,
p. 173].
Motivaţia unei mari răspândiri a UPS este diminuarea sensurilor lexicale a
106
componentelor lor. La această formă de transformare semantică, componentele UPS, asupra
cărora se răspândeşte o astfel de transformare, nu îşi pierd complet sensurile lor primare,
căpătând o funcţie de intensificare a expresiei. De ex.: în UPS urât ca moartea partea
transformată semantic ca moartea nu introduce nimic nou în conţinutul semantic al adjectivului
urât, dar numai ajută la intensificarea caracteristicii, pe care o exprimă. De comparat cu UPS
franceză laid à faire peur, partea transformată semantic faire peur ( ad. lit. − „a produce groază”)
nu introduce, la fel, nimic nou în conţinutul semantic al adjectivului laid [123, p. 29].
Cu toate acestea, forma dată a transformării semantice generează apariţia, în cadrul UPS, a
planului dublu, ceea ce le apropie de UF care sunt formate pe baza schimbării prin imagine a
sensului. Comp.: rom.: a râde în barbă, fr. rire sous (la) cape – „a râde pe furiş” (schimbarea
sensului), rom.: a leşina de râs, fr.: rire à se faire mal aux côtes − „a ce prăpădi de râs” (slăbirea
sensurilor lexicale ale componentelor).
4.2.2.1. Pierderea sensului unor cuvinte în structurile idiomatice
Mai jos sunt prezentate cuvintele ce apar exclusiv sau mai ales în UPS. Aceste cuvinte şi-
au pierdut motivaţia semantică iniţială, iar actualmente sunt utilizate doar în cadrul îmbinărilor
stabile de cuvinte. Componenta demotivată nu mai este sesizată de către vorbitori având un sens
de sine stătător, ci doar alcătuind un tot întreg cu îmbinarea de cuvinte.
De ex., ghes: a da ghes (cuiva): 1) „a da (cuiva) o lovitură uşoară (cu cotul)”; 2) „a
îndemna, a stimula, a îmboldi, a zori (să întreprindă ceva)”;
habar: a nu avea habar (de sau despre ceva) – 1) „a nu şti nimic (despre ceva)”; b) „a nu
avea nici o grijă, a nu-i păsa”. Ad-o vadră de cotnar şi de plată n-ai habar [2, p. 48];
haboca: cu haboca – „cu sila, cu forţa”;
hac: a-i veni de hac (cuiva sau la ceva) –„ a găsi posibilitatea de a împiedica pe cineva
sau ceva care supără, care deranjează să facă ceva”. Vom putea veni de hac şi spânului aceluia
[47, p. 86].
hapca: a lua cu hapca – „a lua cu forţa, cu de-a sila, pe nedrept, abuziv”;
hăbuc: a(se) face a (se) rupe hăbuc / hăbuci – „a (se) rupe în bucăţi, a (se) distruge; a (se)
încurca”;
mâlc: a nu zice nici mâlc / a tăcea mâlc – „a nu spune nici un cuvânt; a tăcea chitic”.
Numai Ana tăcea mâlc şi suspina [104, p. 49].
obol: a-şi da obolul – „a contribui cu o mică sumă în scop de binefacere”;
oboroc: a pune sub oboroc / obroc (ceva) – „a feri un lucru de văzul lumii, a-l tăinui”.
Voi râde sincer, fără de sfială,/N-am să ascund lumina sub obroc [DEL, p. 159];
107
copcă: a se duce pe copcă – „(despre bunuri) a se pierde, a se distruge; (despre oameni) a
intra într-o mare încurcătură; a o păţi”. Cum făcuşi, soro? Ne-am dus pe [DEL, p.55];
treacăt: în treacăt – 1) „în trecere, la repezeală”. Ciobanii au apucat în treacăt câte-o
pâine [106, p. 73]; 2) „pe scurt, superficial”. Povestea toate acestea în treacăt [100, p. 84];
zâmbre: a face zâmbre – „a dori foarte mult (ceva), a jindui (după ceva) prea mult
aşteptat (încât e gata să se îmbolnăvească)”. Nu li se părea cuviincios...să creadă că fac zâmbre
aşteptând să fie poftiţi la masă [90, p. 98];
chitic: a tăcea chitic (chitic – „nume dat peştilor mărunţi”) – „a nu spune nimic, a nu
scoate nici o vorbă”. Eu tăceam chitic [2, p. 103].
Iată câteva exemple de UPS , în care componenta şi-a pierdut semnificaţia iniţială, în
comparaţie cu perioada, când a fost constituită UPS, actualmente semnificantul fiind demotivat.
Lipsă <ngr. eleisa (aoristul verbului. leipo „a lipsi”). Actualmente sensul lexemului este
de „absenţă; defect, lacună”, iar forma de plural are sensul şi de „sărăcie”. Prin secolul al XVIII-
lea acest cuvânt era utilizat cu semnificaţia „necesitate, trebuinţă”, acest sens păstrându-se doar
în UPS, pe când pentru vorbitorul de azi sensul UPS este demotivat, el necunoscând semnificaţia
anterioară a componentei lipsă. A fi de lipsă – „a fi necesar, indispensabil”, a afla de lipsă „a
considera necesar”; a avea lipsă „a avea nevoie” [76, p. 122].
Noimă < gr. noima. Sensul iniţial al cuvântului noimă – „înţeles”, rost” s-a păstrat în
unele UPS : a nu avea nici o noimă „a fi fără sens, absurd”, fără nici o noimă „fără sens, fără
jufdecată”, a avea noimă sau cu noimă „logic, cu judecată; înţelept, cuminte”, a găsi noima „a
găsi soluţie pentru o chestiune”. Deşi componenta noimă şi-a păstrat semnificaţia iniţială,
vorbitorul actual nu mai cunoaşte sensul acestui cuvânt, de aceea semnificantul polilexical dat a
ajuns să fie demotivat pentru înţelegerea vorbitorului actual.
Ananghie - din ngr. anánki „nevoie”. Se atestă în UPS a fi / a se afla la (mare) ananghie
cu semnificaţia „a fi într-o situaţie grea, încurcată; nevoie (bănească)”. Considerăm că
semnificantul este demotivat, deoarece vorbitorii nu mai recunosc sensul lexemului ananghie,
utilizându-l doar în componenţa UPS.
Pe parcursul evoluţiei limbii o serie de cuvinte suferă transformări semantice, trecând de
la motivaţia semnificantului la demotivaţia lui. De ex., substantive: anima „suflare” > fr. âme
„suflet”, rom. suflare > „suflet”; adjective: fr. étrange „străin” > „straniu”; frust „şters”
(monedă) > „grosolan”, „rău”, elend (germ.) „departe de patrie” > „nefericit”, „slab”; verbe:
craindre (fr.) „a tremura” > „a se teme”, tromper (fr.) „a jubila” > „a minţi”. Cuvintele cu aceste
sensuri transformate, de obicei, sunt utilizate şi în îmbinări de cuvinte. Cannoy menţiona că vor
fi tot atâtea îmbinări de cuvinte, câte nuanţe diferite ale cuvântului există. Diferitele îmbinări de
108
cuvinte vor duce la faptul că una din ele poate să devină „dominantă”, iar altele pot să înceteze a
mai funcţiona, ceea ce va duce la schimbarea sensului cuvântului.
4.2.2.2. Transferul metaforic
În cazul transferului metaforic are loc mutaţia de sens asupra altui obiect. De exemplu,
transferul cuvântului maimuţă asupra unui om duce la sens figurat (a se comp. „animal tropical
cu conformaţia exterioară foarte asemănătoare cu a omului, inteligent şi sociabil, cu un spirit de
imitaţie foarte dezvoltat” şi „persoană foarte urâtă sau care obişnuieşte să imite pe alţii”). Alte
exemple: vulpe bătrână; cocoş târziu; braţul râului; cotul râului etc. (se produce muta�ia de
sens pe baza relaţiei de similitudine).
Funcţionarea cuvântului în vorbire determină schimbarea metaforică.
Cercetătorul Gh. Bulgăr subliniază originea populară a UPS, menţionând că structura lor
lingvistică este definitorie pentru un grai, iar conţinutul subtil al lor atestă simţul de observaţie,
capacitatea expresivă a poporului, originalitatea metaforică a aprecierilor lor: Locuţiunile şi
expresiile, susţine Gh. Bulgăr, ilustrează o viziune plastică şi o mentalitate specifică a
colectivităţii [20, p.371]. Iar un alt cercetător, Th. Hristea, afirmă că unităţile frazeologice (UPS
– n.n.) în cazul în care nu sunt împrumutate sau calchiate (adică dacă sunt indigene – n.n.) iau
naştere prin metaforă ( e vorba de UF şi unele locuţiuni cu imagine, adică de UPS conotative –
n.n.) ori prin repetare, adică utilizarea frecventă a unor îmbinări libere de cuvinte (e vorba de
locuţiuni, adică de UPS denominative – n.n.) [68, p.139]. Lazăr Şăineanu remarcă că aidoma
epitetelor pentru poezie sunt metaforele pentru limbă [121, p.88]. Iorgu Iordan menţionează la
acest subiect că majoritatea izolărilor (UPS – n.n.) sunt imagini, adică metafore şi comparaţii.
Ele dau vorbirii populare plasticitate, culoare, viaţă [70, p. 267]. Stelian Dumistrăcel găseşte
corespondenţe între frazeologism şi expresiile idiomatice. Ele au aceeaşi expresivitate, funcţie
stilistică şi reprezintă sens figurat [55, p. 124]. Viorica Molea susţine că metafora este mobilul,
temelia celei mai mari părţi a frazeologismelor, asigurând acestora un loc aparte în structura şi
tezaurul lingvistic [83, p.37].
Cuvintele în componenţa UPS (vezi infra) pot avea atât sensul direct, cât şi cel metaforic.
Exemple cu substantivul braţ păstrându-şi motivaţia în cadrul UPS:
Braţ: loc.adv. în braţe, braţ la braţ, a da braţul, a duce de braţ, a primi / aştepta cu
braţele deschise, a lua în braţe, a fi braţul drept (al cuiva), a ajunge / aduce / arunca (pe cineva)
în braţele (cuiva), braţe de muncă.
Exemple cu substantivul braţ având sens metaforic, demotivat, în cadrul UPS:
109
Un braţ de fân / flori – cantitate care se poate cuprinde şi duce în braţe; braţul macaralei
– obiect sau parte a unui obiect care seamănă cu braţul; braţ mort – ramificaţie părăsită a unei
ape.
Exemple cu substantivul cot păstrându-şi motivaţia în cadrul UPS:
Cot la cot, a da din coate, a lega cot la cot, a-şi da coate / cu cotul, coate-goale, a băga
mâinile până la coate – „a fura mult”, a-i arăta cotul (cuiva) – „a trata cu indiferenţă (pe
cineva)”, a scoate limba de-un cot –„a face un efort mare fizic”.
Exemple cu substantivul cot având sens metaforic, demotivat, în cadrul UPS:
Cotul drumului / văii; cotul râului.
Exemple cu substantivul dinte păstrându-şi motivaţia în cadrul UPS:
Dinte de lapte, soare cu dinţi, a se ţine cu dinţii (de ceva), înarmat până în dinţi, a-i
scoate (cuiva) şi dinţii din gură, a-şi arăta dinţii, printre dinţi, a avea dinte împotriva (cuiva).
Exemple cu substantivul dinte având sens metaforic, demotivat, în cadrul UPS:
Dinţii pieptenelui / greblei / grapei, dinţii utilajului.
Exemple cu substantivul cocoş păstrându-şi motivaţia în cadrul UPS:
Cântă cocoşul (într-o casă) – „se spune când într-o familie bărbatul are cuvântul
hotărâtor”, basm cu cocoşul roşu – „povestire fără sfârşit sau neadevărată”.
Exemple cu substantivul cocoş având sens metaforic, demotivat, în cadrul UPS:
Cocoşul armei, cocoşul supapei, cocoşul harbuzului.
Exemple cu substantivul spate păstrându-şi motivaţia în cadrul UPS:
În spate – „pe umeri”, pe spate – „culcat cu faţa în sus”, din/la/pe la/în spate – „în/din
urmă”, a întoarce spatele (cuiva)- „a nu mai vrea să ştie (de cineva)”, a-l strânge în spate (pe
cineva) – a) (despre haine) „a fi de mărime prea mică”; b) (despre persoane) „a se înfiora de frig
sau spaimă”, a nu şti nici cu spatele – „a nu şti nimic (despre ceva)”, a avea spate – „a avea
protecţie”, a da pe spate (un pahar) – „a bea pe nerăsuflate”, a arunca pe spatele (cuiva) – „a
arunca vina, responsabilitatea (pe cineva)”, mă doare în spate – „puţin îmi pasă”.
Exemple cu substantivul spate având sens metaforic, demotivat, în cadrul UPS:
Spatele frontului, spatele casei, spatele rochiei, în spate – „ceea ce se află în partea
opusă”.
Exemple cu substantivul ac păstrându-şi motivaţia în cadrul UPS:
A avea /găsi ac de cojocul (cuiva) –”a avea mijloace de a înfrâna sau a pedepsi (pe
cineva)”, a călca / umbla ca pe ace – „a merge încet, cu grijă”, a scăpa ca prin urechile acului –
„a scăpa cu mare greutate”, nici cât un vârf de ac – „extrem de mic, foarte puţin”, a căuta acul
în carul cu fân – „a se apuca de o muncă zadarnică”, ac cu gămălie, ac de siguranţă, ac de păr,
ac de maşină – „ac pentru maşina de cusut”.
110
Exemple cu substantivul ac având sens metaforic, demotivat, în cadrul UPS:
Ace de gheaţă – „cristale de gheaţă, subţiri şi ascuţite”, ac magnetic, acul busolei, acul albinei,
acele ariciului, acele bradului.
Exemple cu substantivul cuib păstrându-şi motivaţia în cadrul UPS:
Cuibul albinelor – „fagurii ocupaţi cu puiet şi cu hrană, în care trăieşte familia de albine”.
Exemple cu substantivul cuib având sens metaforic, demotivat, în cadrul UPS:
Cuibul casei - „locuinţă, reşedinţă”, cuibul delincvenţilor – „loc unde se ticluieşte şi de unde se
propagă o acţiune potrivnică”, cuibul de cartofi – „groapă mică în care se seamănă legume”, cuib
de lăcrimioare – „ spaţiu restrâns în care se dezvoltă o îngrămădire de plante de acelaşi fel”,
cuibul corbului – „post de observaţie situat în vârful catargului la anumite nave (de pescuit, de
război) în care stă marinarul de veghe”.
Cât priveşte lexemul operaţie DEX-ul ne oferă următoarele semnificaţii: 1) Acţiune
efectuată în vederea realizării unui scop. 2) Intervenţie chirurgicală. 3) Afacere financiară sau
comercială. 4) mil. Ansamblu de manevre coordonate efectuate de trupele militare în vederea
realizării unui plan de luptă. 5) mat. Calcul efectuat asupra unor mulţimi de elemente. Acest
lexem, în funcţie de domeniul la care se referă - chirurgie, matematică, militărie - va intra în
cadrul UPS în valenţă cu alt verb. Pentru domeniul chirurgie UPS este a face o operaţie, pentru
domeniul militărie, matematică substantivul operaţie va intra în raport cu alt verb în componenţa
UPS: a efectua (a realiza) o operaţie.
La verb intervine combinarea valenţelor, planul sintagmatic (în cazul sinesteziei).
Exemple cu verbul a tulbura păstrându-şi motivaţia în cadrul UPS:
A tulbura apele – „a face ca unele lucruri să devină neclare”.
Exemple cu verbul a tulbura având sens metaforic, demotivat, în cadrul UPS:
A se tulbura vremea – „ a se posomorî, a se strica”; a se tulbura cerul – „a se acoperi de
nori, a se întuneca”; a (se) tulbura liniştea – „a-şi pierde sau a face să-şi piardă liniştea, a (se)
emoţiona, a (se) nelinişti, a (se) îngrijora; a (se) tulbura la minte / cap – „a (se) supăra foarte
tare, a (se) mânia, a pierde / a face să piardă judecata normală”; a se tulbura tărâţa (în cineva) –
„a se înfuria”.
Exemple cu verbul a înghiţi păstrându-şi motivaţia în cadrul UPS:
A înghiţi hapul / găluşca – „a suporta o neplăcere (fără a crâcni), a-şi înghiţi lacrimile /
plânsul – „a-şi stăpâni plânsul; a reprima izbucnirea unui sentiment”, a-i veni (cuiva) să înghită
(pe cineva) (de bucurie) – (despre persoane) „a manifesta o mare bucurie, mulţumire”, a înghiţi
din ochi (pe cineva) – „a privi (pe cineva) cu multă admiraţie”, a nu înghiţi (pe cineva) – „a nu
putea suferi (pe cineva)”, a înghiţi cuvintele – „ a omite cuvinte sau silabe din cauza unui defect
de vorbire.
111
Exemple cu verbul a înghiţi având sens metaforic, demotivat, în cadrul UPS:
A înghiţi apa (pe cineva) – „a face să dispară ceva (cuprinzând în sine)”; a cuprinde, a
învălui din toate părţile”, a înghiţi pământul (pe cineva) – „ a muri, a dispărea”, a înghiţi o carte
– „a citi repede şi cu lăcomie o carte, un text scris”, a înghiţi obida – „a răbda, a îndura fără
ripostă o necuviinţă, o insultă”.
Exemple cu verbul a aprinde păstrându-şi motivaţia în cadrul UPS:
A-şi aprinde paie-n cap – „a-şi crea singur o neplăcere; a nu putea scăpa de cineva”.
(Evocă practica de a atrage atenţia unui demnitar căruia i se prezenta o jalbă, prin purtarea pe cap
a unei rogojini aprinse. Acţiunea atrăgea, de obicei, răzbunarea celui reclamat); a aprinde
butoiul cu pulbere – „a dezlănţui un război, a provoca o catastrofă”; a i se aprinde (cuiva) pârjol
înaintea ochilor – „a se înfuria foarte tare; a se face foc şi pară”.
Exemple cu verbul a (se) aprinde având sens metaforic, demotivat, în cadrul UPS:
A i se aprinde călcâiele (după cineva) – „a se îndrăgosti foarte tare (de cineva)”; a se
aprinde spiritele – „ a izbucni, a se dezlănţui opinia publică; părerea colectivităţii; a-şi ieşi din
fire”; a (se) aprinde patimile – „a (se) înflăcăra, a (se) pasiona extrem de tare”; a se aprinde la
faţă – „a se înroşi, a se îmbujora (la faţă)”.
Substantivul piftie din componenţa UPS a face piftie (pe cineva) – „a bate (pe cineva)
foarte tare”, a-i face cuiva pielea piftie - „a-l snopi în bătaie (pe cineva)” a suferit transfer
metaforic. Piftie îşi are originea din ngr. pihti, ceea ce semnifică în ambele limbi “mâncare
preparată din carne, oase şi cartilaje de porc, de pasăre etc., fiartă timp îndelungat, care după
răcire se încheagă şi devine gelatinoasă; răcituri”[DE, p. 675]. Părerile specialiştilor diferă
privitor la originea cuvântului piftie. Unii consideră că el a pătruns prin intermediul limbii
bulgare (DE, 675), iar alţii că e un împrumut din greacă [120, p.216].
Comparaţia este, la rândul ei, o valoroasă sursă se expresivitate, este un fel de metaforă, o
metaforă mai de suprafaţă, afirmă Viorica Molea. Domnia sa atestă cazurile, când comparaţiile
sunt utilizate în diferite accepţii în cadrul unităţilor polilexicale stabile [83, p.39-40]. Cele mai
multe frazeologisme, create în baza comparaţiei, sunt cu inserţie cromatică: alb ca neaua, alb ca
varul, negru ca tăciunele, negru ca pana corbului, negru ca pământul, roşu ca focul, roşu ca
macul, roşu ca mărul, roşu ca sfecla, albastru ca cerul. Alte comparaţii ţin de unele însuşiri,
calităţi, trăsături de caracter: bun ca pâinea ( caldă) / pâinea lui Dumnezeu – „despre o persoană
bună, generoasă, cumsecade”; dulce ca mierea – „despre un lucru gustos, dulce”; rău ca un
câine – „despre o persoană răutăcioasă”; înalt ca bradul – „despre o persoană înaltă şi suplă”;
frumoasă ca o floare – „despre o persoană deosebit de atrăgătoare”, ruşinos ca o fată mare –
„despre o persoană timidă”; a fi ca butucul – „a fi necioplit, bădăran; a fi prost”. Harap-Alb vede
el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci [47, p.83]; prost ca gardul – „despre o
112
persoană foarte mărginită”. M.Eminescu modifică această UPS, adăugându-i un calificativ la
cuvântul gard - de răchită; şui ca clanţa, pare că e o creaţie proprie: Prost ca gardul de răchită,
Şui ca clanţa de la uşă [56, p.83]. Unele UPS utilizează comparaţia pentru a exprima
modalitatea: ca prin farmec – „în mod miraculos, deodată, pe neaşteptate”; ca de la om la om –
„în mod sincer, prieteneşte”; ca oamenii – „cum trebuie, cum se cuvine”; ca omul – „cum se
întâmplă în mod obişnuit oricui”: Moş Nichifor, ca omul cu grijă, s-a suit în căruţă [47, p.92], ca
fasolea în ziua de Paşti – „un lucru nepotrivit într-o anumită împrejurare”.
Alte UPS formate în baza comparaţiei se referă la anumite acţiuni: a vorbi ca din butoi –
„a avea glasul înfundat, lipsit de sonoritate”; a trăi / a fi / a se simţi ca în pântecele mamei – „a
trăi bine şi în belşug, a se simţi în siguranţă”, a vorbi din carte – „a vorbi frumos, coerent,
cursiv”, a se bate ca orbii (în târg) – „a se bate foarte tare”, a alege ca în pere pădureţe – „a nu
prea avea de unde alege ceva de care ai nevoie”, a trăi / a se simţi / a o duce ca peştele în apă –
„a trăi bine, a-i merge bine, a se simţi în largul său”, a petrece ca găinile la moară – „a avea un
trai îmbelşugat” etc.
4.2.2.3. Transferul metonimic
În cazul metaforei şi metonimiei avem: schimbarea sensului, crearea omonimelor.
1. Denumirea zeităţilor de la noţiunea „timp” ia naştere prin metonimie. Timpul poate fi
favorabil, potrivit. În acest caz trăsătura favorabilă s-ar datora imaginaţiei că e voinţa unei zeităţi.
La fel e în cazul timpului nefavorabil.
1.1. Oară / oră / ori. În civilizaţii arhaice se constată o legătură între termenul ce
denumeşte timpul, starea vremii şi denumirea unor personaje mitice, zeităţi. Cf. vechea greacă
cronos „timp potrivit”, „timp în genere”, „împrejurări rele” etc. cu Cronos, zeul timpului. [286,
p.1787]. Un alt exemplu e la fel din vechea greacă – ora ”timp”, „anotimp”, „interval de timp”,
„moment prielnic”; „an”, „ceas”, „ceas fatal” şi orai – „anotompuri”, dar şi „zeiţele
anotimpurilor, ale vremii bune, roadei, ale tinereţii, frumuseţii şi păstrătoare ale porţilor cerului”
[218, p.1807]. În mitologia greco-romană Horae erau „cele trei fiice ale lui Jupiter şi ale
Thepudei, zeiţe ale anotimpurilor şi ale stării vremii, păstrătoare ale porţilor cerului” [218, p.479]
< lat. apelativul hora „timp” (în genere); „anotimp”; „oră”. În limba română avem numele
zânelor Ore cu forma articulată orele. Este atestată şi forma oară [60, p.124-127]. În latină dies
„zi”, „timp”, vreme”, „lumină” > dii, dei ( la plural dea, deus). Prin urmare, constatăm că vechii
romani (ca şi alte popoare) asociau timpul cu zeii, de aici timp > zeu. „Oră” semnifică forţă
supranaturală, care poate fi bună, dar şi rea. Această accepţie a sensului cuvântului „oră” o găsim
în UPS cu componenta respectivă: a-i suna / a-i sosi / a-i veni ora / ceasul (cuiva) – „a fi
aproape de moarte”, a se da de ceasul morţii – „a se frământa foarte mult, a se agita”; la ceas
113
bun / rău – „moment norocos / nenorocos, favorabil / nefavorabil”, la tot ceasul – „întruna,
mereu, în fiecare moment”; oră de cumpănă – „moment de încercare grea”, a-şi aştepta ceasul –
„a aştepta sentinţa”, „a aştepta apropierea morţii”. Se atestă în UPS: de ultimă oră – „foarte
actual”, la ora actuală – „în momentul de faţă, în prezent”, oră de oră – „mereu, întruna”, ore de
vârf – „ore în care o anumită actvitate se desfăşoară în grabă şi cu toate forţele”, unde oră are
sensul său obişnuit.
1.2. În latină tempestas ( < tempus „timp”) a generat „timp”, „starea timpului”; „timp
bun”; „timp rău”; „nenorocire”, „flagel”, „furtună”. În latină substantivul tempus a generat
„timp”, „anotimp”, „moment potrivit”; „circumstanţe grele”, „calamitate”; „primejdie”, „starea
timpului”. În slavonă год a generat погода, невзгода; рокъ - „timp” (cf. ucr. rik „timp), „soartă
fatală” > година „vremuri grele, nefaste”. Acest sens, motivat, s-a păstrat în UPS: a-i sosi timpul
(cuiva sau la ceva) – „a-i sosi (cuiva sau la ceva) momentul favorabil, prilejul aşteptat”. Alte
UPS, unde substantivul timpul se utilizează cu sensul obişnuit: a-şi omorâ vremea / timpul (cu
ceva) – „a-şi întrebuinţa timpul cu ocupaţii fără importanţă ca să-i treacă de urât”, cu timpul –
„cu încetul, treptat”, din timp în timp / din vreme în vreme – „la anumite intervale, din când în
când, uneori” (Pe drumul lung şi cunoscut / Mai trec din vreme-n vreme [56, p. 272 ]), între timp
– „în intervalul acesta”, pe timpuri – „mai demult, cândva, odinioară”, a trage de timp – „a
targiversa în înteresul propriu, a acţiona încet, lăsând să treacă timpul”.
După cum se ştie, pentru unele civilizaţii vechi e specific animismul. E o formă a religiei
ce ia naştere în paleolitic. Conform ei are loc personificarea, spiritualizarea forţelor şi
fenomenelor din natură – a tunetului, a gerului, a unor segmente ale timpului, a unor stări ale
omului. După cum arată Mircea Eliade [141, p.300-302], timpul şi destinul sunt două entităţi
legate între ele. Probele lingvistice sunt edificatoare în acest sens. Putem porni de la ideea că
starea timpului e mereu schimbătoare. În primul rând, avem cursul anului cu anotimpurile sale.
Apoi în cuprinsul anotimpurilor zilele, săptămânile liniştite se perindă cu zile, săptămâni
friguroase, cu furtuni năprasnice. Prin asocieri de diferite feluri, oamenii sunt foarte sensibili la
orele sau zilele când se întâmplă nenorociri.
2. Habă. O direcţie de evoluţie semantică, ipotetică, a putut să aibă la bază cuvântul dat
cu accepţia iniţială nu de „porţiune de timp”, ci „de loc”, de la care, prin metonimie, s-ar fi
degajat sensul de „ceea ce se petrece în locul respectiv”. Vom ţine cont aici de definiţia din DEX
şi DA unde se specifică, repetăm, următoarele: habă „şezătoare sau loc unde se adună fetele;
clacă”. Cuvinte cu radicalul –hab- conţinând ideea de „loc” constatăm şi în limbile slave. Cf.
rus. захаб „anexă la un şopron pentru snopi sau paie”; охабень „mahala”, „suburbie”; ухаб
„văgăună”, „hârtop”. În cazul nostru habă, într-o perioadă mai veche a limbii române, a putut să
însemne „loc izolat unde se întâlneau tinerii din diferite obşti săteşti pentru a face cunoştinţă,
114
fiind supravegheaţi de părinţi, dar şi de oamenii bătrâni”, deci aceeaşi semnificaţie, despre care
se vorbeşte şi în Pravilele lui Vasile Lupu [25, p. 152]. La Ciorănescu lexemul habă e glosat prin
„priveghere”. Dacă pornim de la aceeaşi accepţie primară a etimonului cuvântului acesta care e
de „frântură”, „porţiune din ceva – de timp, de loc”, etc. – am putea admite în limba română
două linii de dezvoltare semantică posibile. În primul caz ar fi vorba despre timpul când se
serbează şi când, de regulă, au loc petreceri . Un exemplu analog ar fi termenul nedeie „petrecere
în ziua hramului bisericii”, „horă ce se face într-o localitate la o anumită zi de sărbătoare”;
„iarmaroc”, „bâlci” ( v.sl. недълia „zi când nu se lucrează, „duminică”) pe care îl atestăm la
Candrea [23, p.831]. Cuvântul respectiv cunoaşte şi alte accepţii datorită, mai ales, mutaţiilor
metonimice potrivit legităţii „timp potrivit pentru ceva”, „timp când nu se lucrează” >
„sărbătoare”, „nuntă”, „ospăţ”. În felul acesta habă „timp”, prin metonimie, dezvoltă şi accepţia
de „priveghere”, „şezătoare”.
V.V. Leviţchi [249, p.305] consideră că în cazul dat avem de a face cu legitatea
semantică „timp” „timp potrivit pentru ceva”. Ar fi bine să delimităm şi etapa a treia, de
încheiere a procesului acesta care e „ceea ce se produce în timpul potrivit (de obicei în zilele de
sărbătoare)”, fiind o consecinţă a metonimiei.
Se utilizează în UPS, unde componenta habă, prin transfer metonimic, a căpătat sensul de
„bucată”: O habă de vreme - „un anumit timp”, de la o habă de vreme - „de la un anumit timp
încoace”.
3. La C.A. Allendorf [182, p.112, 115, 118] găsim nişte pilde care exemplifică fenomenul
semantic, când semnificaţia recipientului trece în semnificaţia conţinutului: fr. bourse „sac
pentru bani” > bani, clasă „spaţiu” > elevi, lat. focum „vatră” > foc, lat. urbs „ziduri” > oraş. Al
doilea caz când semnificaţia conţinutului trece în semnificaţia recipientului: fr. bourse „bani” >
„clădire”, ”instituţie”, rom. bursă „alocaţie bănească” > „”instituţie unde se negociază hârtii de
valoare sau valute străine”, fr. bureau „masă” > „instituţie”, rom. birou „masă” > „instituţie”
etc. Exemple de UPS ce includ cuvintele de mai sus care au fost supuse transferului metonimic:
a juca la bursă - „a cumpăra şi a revinde efecte de bursă”, bursă neagră - „comerţ clandestin”,
bursa muncii – „instituţie care înregistrează cererile de lucru şi mijloceşte angajările” etc.
4. Lexemul condei este un împrumut din ngr. kondílion „pană, creion de ardezie” [SDE
p.196], semnificând „unealtă de scris compusă dintr-un beţişor şi o peniţă; toc” [DE, p. 193]. În
cazul acestui cuvânt prin metasemie semnificaţia obiectului trece asupra rezultatului acţiunii
acestui obiect. În afara faptului că lexemul aparţine lexicului ce se referă la cancelarie, cuvântul
condei face parte din componenţa unor UPS, sensul componentei fiind supus unui transfer
metonimic: ca din condei - „ordonat, regulat, frumos”; dintr-un condei sau dintr-o trăsătură de
115
condei - „dintr-o dată”; a avea condei – „a avea stil, talent la scris”; a o duce bine din condei –
„a-şi potrivi vorbele cu dibăcie”.
4. Cuvântul lefter (< ngr. (e)léfteros „liber; necăsătorit”). În cazul acestui cuvânt, prin
metasemie semnificaţia obiectului trece asupra obiectului ce deţine obiectul. Se presupune că din
punct de vedere semantic, cuvântul lefter ar fi putut fi influenţat de paronimul left – „monedă (<
gr. lefton „centimă” [SDE, p.234]. În limba română calificativul lefter se utilizează referitor la
persoana care este falită şi poate fi utilizat în UPS: a fi lefter – „a fi sărac, a nu avea bani”; a lăsa
pe cineva lefter – „a lăsa pe cineva fără bani; a-i lua cuiva banii, averea”; a rămâne lefter - „a
rămâne fără bani, sărac”. Derivatul de la lefter este cuvântul lefterie care s-a menţinut într-o UPS
: a-şi mânca (a-şi pierde) lefteria – „a-şi pierde repuitaţia de om cinstit”. În cazul UPS date
semnificantul este demotivat, pierzându-se orice legătură cu semnificatul [76, p.121]. De –amu
să ştii că ţi-ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule [47, p.247].
5. Lexemul pungă. Prezentăm nişte exemple de UPS, în care componenta pungă are
semnificaţia recipientului, care trece în semnificaţia conţinutului: a-i sufla vântul în pungă sau a
da de fundul pungii - „a nu (mai) avea bani”; a fi gros /gras la pungă - „a fi foarte bogat”; a-şi
dezlega (sau a-şi desface) punga - „a fi darnic”; a-şi umplea punga - „a se pricopsi; a se
căpătui”; a-şi strânge punga „a face mai puţine cheltuieli”.
Al doilea caz când semnificaţia recipientului se păstrează: a face (sau a strânge) gura
pungă „a contracta (involuntar) gura la gustarea unui aliment acru”. DEX-ul vorbeşte despre
etimologia neclară a cuvântului pungă [DEX, p.762], alţii susţin că e de origine greacă [20, p.
370-375, 76, p. 131], alţii îl consideră un împrumut latin sau chiar slav [DE, 2002]. Probabil din
greacă < ponga prin filiera latină sau slavă.
4.2.3. Schimbarea nuanţei de sens al componentelor în cadrul UPS (restricţia, extensiunea)
4.2.3.1. Restricţia
La apariţia fenomenului de restricţie şi extensiune a sensului joacă rolul factorii
lingvistici şi subiectivi [182, p.92-93 ].
Deteriorarea sau ameliorarea semantică are loc mai ales când cuvintele neutrale pierd
particularităţile pozitive. Kr. Nyrop vorbeşte despre cuvintele neutrale (mots indifferents):
accident, chance, fortune [147, p. 231]. În l. fr. marquis „cel ce păzeşte graniţa” > “marchiz”;
fortune “soartă” > “succes”; lat.: pacare “a se împăca cu (cineva) > “a plăti”. În timpul stabilirii
preţului între oameni se produce o discuţie aprinsă, uneori foarte agitată, dar până la urmă se
ajunge la înţelegere, deci se împacă sau se împacă cu (ceva), cu o sumă anumită în privinţa
preţului. Ex.: Mama îşi împacă cu o bomboană copilul care plânge.
116
Restricţia e specifică unor cuvinte cu un conţinut semantic caracteristic, aşa-zisele
cuvinte neutrale care denumesc calităţi, evenimente, accidente, întâmplări.
Cf. franceză accident – „eveniment în genere” (neutru ca sens, bun sau rău) > accident –
„întâmplare cu rezultat negativ”. În limba română situaţia e următoarea – accident: 1.
„eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii,
răniri, mutilări sau chiar moartea)” şi 2. „întâmplare care aduce o nenorocire”. În UPS a suferi un
accident – „a suporta consecinţele unui eveniment fortuit, imprevizibil; a provoca un accident –
“a cauza un eveniment cu consecinţe negative”, accident vascular – „fenomen neaşteptat care
survine în vase în cursul unei boli”; accident de circulaţie - „eveniment întâmplător, neprevăzut,
produs în timpul deplasării cu un mijloc de transport, provocând răniri, mutilări şi chiar
moartea”.Situaţia este similară cu cea din franceză: cuvintul neutral (cu sensul 1) ajunge a fi
utilizat cu preponderenţă cu sensul 1. „fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire”; 2.
„însuşire a unui lucru, a unui fenomen nelegată de esenţa, de fiinţa lui”. Accident fonetic –
„modificare întâmplătoare a unui sunet, fără caracter de lege” (asimilaţia, epenteza, metateza
etc.)”; Pict. Accidente de lumină – „combinaţiune a luminii şi a umbrelor pe tablou”. Muz.
„Semn care modifică nota (diez, bemol, becar)”. 3. Modificare întâmplătoare a unui sunet, fără
caracter de lege. 4. Med. Fenomen neaşteptat care survine în cursul unei boli [dex-online].
Observăm că în limba română sunt atestate, la fel, un sens negativ şi unul neutru. Trebuie
să menţionăm că semnificaţia negativă este acea care este în uzul general. Lexemul este utilizat
în UFS, unde cuvântul accident are sens negativ: a avea un accident, a suferi un accident – „ a
suporta un eveniment fortuit, imprevizibil care aduce neplăceri sau nenorocire”.
Cuvântul românesc şansă provine din franceză chance. Iniţial în franceză semnifica
„orice întâmplare”, dar, prin restricţia sensului, a ajuns să semnifice doar „întâmplare cu rezultat
bun”. În română lexemul şansă semnifică „circumstanţă favorabilă, posibilitate de reuşită, de
succes; noroc, sorţi (pl.)”. În UPS A avea şanse – 1. „a avea o posibilitate (nu neapărat fericită,
dar şi neutră)”; 2. „noroc”. A oferi o şansă (cuiva) – „a –i da posibilitate cuiva să efectueze un
lucru”. În cazul dat cuvântul şansă posedă semul 1 – “posibilitate”, astfel limba îngustează
câmpul semantic al cuvântului şansă, evitând ambiguităţile în limbă. În cazul dat avem
fenomenul restricţiei semantice, pierzându-se semul pozitiv, rămânând semul neutru. Şansă de
reuşită – „posibilitate de a obţine un succes”. Se utilizează cu preponderenţă cu sensul 2. Şi în
acest caz observăm că limba îngustează câmpul semantic al cuvânrului şansă, evitând
ambiguităţile în limbă, fiind actualizat doar un sem al componenţei semice a cuvântului dat. În
acest caz avem fenomenul restricţiei semantice, pierzându-se semul neutralităţii, rămânând, spre
deosebire de cazul I, semul pozitiv. Se utilizează în UPS cu acelaşi sens pozitiv: a avea o şansă,
a-i da / oferi o şansă (cuiva).
117
Din latinescul poma – „fruct” > în română poamă. În limba română s-a păstrat şi sensul
latin de “fruct” în genere, dar s-a ajuns şi la restricţia sensului de „fructul viţei de vie”. Poámă:
1) „rod comestibil al unor pomi; fruct”; 2) la pl. „fructe preparate pentru iarnă (tăiate şi uscate)”;
3) „fruct în formă de ciorchine al viţei de vie; struguri”. În franceză se ajunge de la sensul de
„fruct” la sensul de „măr”. Se utiizează în locuţiunea substantivală poamă bună – „persoană
viciată din punct de vedere moral”, în UF soacră poamă acră etc.
Cuvântul latin ungla care semnifica „ghiară”, “unghie”, „copită” a ajuns să semnifice prin
restricţie semantică în limba română doar „unghie”. Cu acest lexem sunt atestate unele UPS: A
reteza (sau a tăia) cuiva din unghii – „a înfrâna obrăznicia cuiva; a pune la punct pe cineva”; a
pune (cuiva) unghia în gât – „a constrânge pe cineva să răspundă urgent unei obligaţii”; a-şi
pune unghia în gât – „a face orice pentru atingerea unui scop”; a-şi arăta unghiile – “a deveni
agresiv”; a avea (pe cineva ) la unghie – “a avea la mână (pe cineva)”.
A învăţa. Etimonul verbului acesta este lat. *invitiare „a obişnui cu un viciu”. Existenţa
polului semantic negativ al termenului cercetat transpare în derivatul său a dezvăţa „ a face pe
cineva să se debaraseze de o deprindere rea, de un viciu”. Cf. şi dezvăţ „nărav”. În urma
funcţionării sale, de la sensul dat, negativ, prin extensiune, se degajează semnificaţia „a
deprinde” în genere. Cf. verbul it. avezzarsi „a deprinde” şi vezzo care însemnă „viciu”, dar şi
„tandreţe”. (Sensul „tandreţe” trebuia să fi apărut în „dialogurile” mamelor cu copiii lor mici).
Apoi de la etapa indicată, neutrală, prin restricţie, se va dezvolta accepţia actuală „a obişnui cu
deprinderi bune” care este polul pozitiv al formulei enantiosemice. În UPS componenta a învăţa
se utilizează cu semantica lexemului din limba contemporană - cea pozitivă: a (se) învăţa minte
– „a se obişnui să fie prevăzător”, a învăţa buchea cărţii - „a însuşii exact ca în carte”.
Dar în unele UPS s-a păstrat semantica veche a lexemului a învăţa, caracteristică pentru
etapa neutrală a evoluţiei semantice, cea de „ a deprinde” în general: a învăţa minte (pe cineva) –
„a-l învăţa (pe cineva) să aibă deprinderi bune, să se lepede de deprinderi rele”; învăţată să ţină
oala de toartă – (despre femei) „care are deprinderi să fie stăpână în gospodăria ei”, a (se) învăţa
cu nărav – „a (se) obişnui cu ceva rău”, a învăţa câte au uitat alţii – „a nu însuşi (mai) nimic”.
În limbă există un număr anumit de verbe şi adjective care s-au format de la locuţiuni. În
cazul dat vorbim de structura motivaţională şi sensul motivaţional al derivatelor. Gh. Popa aduce
câteva exemple în favoarea acestuii fapt: a pune în / a deveni fapt – a înfăptui, a pune / a se afla
în pereche > a împerechea, a da în mână > a înmâna, a cuprinde în braţe > a îmbrăţişa, a
căpăta culoarea bujorului > a se îmbujora, a strânge ca pe o pătură > a împături, a pune cruciş
> a încrucişa, aflat în belşug > îmbelşugat [94, p. 81].
În graiurile daco-române derivarea morfematică este un procedeu activ. În acelaşi timp
analiza procesului de nominare demonstrează că îmbinările de cuvinbte în funcţie denominativă
118
reprezintă una din varietăţile importante ale semnificantului. Se recurge deseori la îmbinările de
cuvinte. Iată de ce, consideră Vasile Pavel, ele nu trebuie neglijate şi trebuie notate pe teren şi
cartografiate în atlasele lingvistice. Un mare număr de hărţi analizate susţin teza deja ilustrată în
lingvistică, dar care încă nu şi-a găsit confirmarea în întregime, conform căreia apariţia mai
multor unităţi lexicale sunt observate de la început în plan sintagmatic în limbă, adică acest
proces începe prin crearea denumirilor descriptive. Hărţile atestă deseori locuţiuni, cuvinte
perifrastice, care servesc ca bază pentru crearea cuvintelor derivate. Iată câteva exemple
împrumutate din graiurile române: faţă de masă > făţoaie, maşină de vânturat > vânturătoare,
podul osiei, pod de osie > osioară, osier, osiac [89, p. 678].
12. Scenă. Din < fr. scène, it. scena, cf. lat. scaena, gr. skene. Sensul primordial în greacă
skene era de „ adăpost, refugiu”, ulterior a numit locul pentru reprezentaţii teatrale, precum şi
parte a unui act din piesa teatrală. Se utilizează în UPS cu sens direct: a pune în scenă – „a
regiza”; a părăsi scena - „a părăsi profesiunea de actor”. Prin extensiune de sens cuvântul capătă
în limba română sensuri figurate: 1) loc unde se desfăşoară o acţiune sau o activitate; arenă; 2)
acţiune capabilă de a impresiona pe cineva, de a-i atrage atenţia; întâmplare interesantă; 3)
ceartă, ieşire violentă. În UPS a-i face cuiva o scenă (unde componenta scenă e utilizată cu
sensul 2) – „a aduce cuiva imputări violente (cu ameninţări, cu lacrimi etc.)”; a părăsi scena -
(capătă o semnificaţie suplimentară) „a se retrage dintr-o activitate (cu sens generalizat)”.
13. Teatru. E un împrumut european: fr. théâtre, it. teatro, germ. Theater < lat. theatrum,
gr. theatron. Cuvântul are mai multe sensuri în limba română: “spectacol, reprezentaţie
dramatică, arta de a prezenta în faţa unui public un spectacol, o piesă”. Prin extensiune de sens
cuvântul capătă în limba română sensuri suplimentare: „gen literar, clădire special construită şi
utilată pentru spectacole de teatru, instituţia de cultură care se ocupă de organizarea spectacolului
teatral, ansamblul personalului artistic şi administrativ al acestei instituţii” [DE, 2002, p. 943].
Cu sens extins cuvântul teatru se utilizează în UPS: a face (sau a juca) teatru - „a se preface, a
trage atenţia prin discuţie aprinsă, ceartă”, unde teatru semnifică „discuţie aprinsă între mai
mulţi, ceartă care atrage pe curioşi”. În UPS teatru de operaţii (sau de război), cuvântul teatru
prin extensiune de sens semnifică „loc unde se petrece un eveniment, unde are loc o acţiune”.
UPS capătă semnificaţia „câmp de luptă; teritoriu, loc unde au loc acţiuni militare ample în timp
de război”.
14. Tragedie. Specie a genului dramatic, cristalizată în antichitatea greacă şi caracterizată
prin abordarea unor subiecte menite să impresioneze puternic publicul, prin prezenţa corului ca
martor şi comentator, îmbinarea declamaţiei cu muzica vocală şi instrumentală. Tragedia antică
greacă îşi are originea în arhaicul ditiramb şi în manifestările artistice (pantomimă, dans, muzică
instrumentală) care intrau în componenţa serbărilor dionisiace. Tragedie este numită piesă de
119
teatru al cărei subiect este inspirat, de obicei, din faptele istorice sau legendare [DE, 2002, p.
962]. Prin extensiune de sens cuvântul dat numeşte „o specie a genului dramatic cu subiect
patetic, cu personaje puternice aflate în conflict violent, cu deznodământ nefericit”. Iar în sens
figurat cuvântul tragedie semnifică : „întâmplare zguduitoare, nenorocire mare, catastrofă,
zbucium, suferinţă”. Este utilizat cu sens figurat în UPS a avea o tragedie – „ a avea o
nenorocire”; a face tragedie / tragedii din ceva „a exagera aspectul neplăcut într-o situaţie”.
4.2.3.2. Extensiunea
Un fenomen ce exemplifică pierderea motivaţiei iniţiale prin lărgirea sensului este
extensiunea. Extensiunea include: deteriorarea (de grad), ameliorarea, catahreza etc. C.A.
Allendorf susţine că fenomenul pierderii motivaţiei se numeşte catahreza [182, p.99-101]. De
ex., cuvântul peniţă care provine de la pană, are următoarele sensuri: 1. diminutiv al lui pană; 2.
„placă de metal, mică şi concavă, foloseşte pentru a scrie cu cerneală”. Deci,etimologic,
cuvântul îşi păstrează funcţia, chiar dacă nu e pană de pasăre, ci e de metal. În cazul dat atestăm
extensiunea sensului.
1. Un exemplu de ameliorare este cuvântul latin caballus - „mârţoagă” > rom. cal. Se
utilizează în UPS: a fi cal de poştă – „a fi întrebuinţat la toate, a alerga mult”; în locuţiune
substantivală cal de bătaie – 1. „persoană hârţuită, muncită de toţi”; 2. „problemă ce revine
permanent pe primul plan”, a face /a ajunge din cal măgar – „a face să ajungă /a ajunge într-o
situaţie mai rea decât a fost”; a bea la botul calului – „a bea la repezeală, în picioare înainte de a
pleca”; a cunoaşte pe cineva ca pe un cal breaz –„ a-l cunoaşte bine”; a dezlega calul de la gard
– „a lămuri o situaţie încurcată, a lua o decizie într-o situaţie echivocă” etc., etc. În toate aceste
exemple atestăm situaţia, când cuvântul cal a fost demotivat semantic de la semantica latină, iar
apoi inclus în componenţa îmbinării de cuvinte, care ulterior a devenit stabilă.
2. Cuvântul masă nu-şi schimbă sensul din cauza că obiectul din care este confecţionat poate
să fie diferit - din lemn, fier, piatră etc., sensul e acelaşi. Pentru sensul cuvântului, materialul,
culoarea, forma nu contează. Are loc extinderea sensului: de la semnificaţia de mobilier la
semnificaţia de ceea ce e servit pe masă, tacâmurile, mâncărurile sau persoanele care stau în jurul
unei mese. Se utilizează în locuţiunile substantivale: masă rotundă – „ dezbatere liberă pe o temă
dată”, sală de mese – „ încăpere în care se serveşte mâncarea” , capul mesei – „locul de cinste,
ocupat de unul dintre comeseni”; în locuţiuni adverbiale: cu nepusă masă – „pe neaşteptate, pe
nepregătite, deodată”; în locuţiuni verbale: a pune/a aşterne/a întinde masa – „a pregăti, a
aranja, a pune pe masă”, a strânge masa – „a aduna de pe masă mâncărurile rămase şi farfuriile,
tacâmurile”, a lua masa sau a sta la masă – „a mânca de prânz sau de cină” etc.; UF: a nu avea
ce pune pe masă – „a nu avea cu ce trăi, a fi sărac”, a întinde masă mare sau a ţine masă întinsă
120
– „a primi invitaţi mulţi, a oferi ospeţe, a se ţine de petreceri”, a pune (pe cineva) la masă cu tine
– „a trata (pe cineva) ca pe un prieten apropiat”, a avea casă şi masă – „a avea ce-i trebuie
pentru a trăi”, a-i fi (cuiva) casa casă şi masa masă – „a duce o viaţă ordonată, fără necazuri”
[dex-online].
3. În cazul dat avem extensiunea sensului. Un caz similar de extensiune a sensului este şi cel
al cuvântului din latină salarium ce semnifica „impozit pe sare” care a trecut în română în
salariu – „plată în genere”; în UPS: salariu cu ziua, salariu la negru etc. Situaţia e similară şi în
cazul cuvântului latin panarium ce semnifica „coş pentru pâine”, care a generat în română
cuvântul paner - „coş în genere”.
Camarade, „cel ce locuieşte în aceeaşi cameră > „camarad, tovarăş, coleg; prieten”; în UPS:
camarad / tovarăş de arme, de clasă, de studii.
4. Uneori, accepţia apărută în urma extensiunii semantice a cuvântului e contrară sensului său
de bază. A ispiti: „a cerceta”, „a examina”; 2. „a atrage spre rău”, „a ademeni”, „a reţine (ceva
pentru sine); 3. „a-l priva de libertate (pe cineva)”. În UPS – a face ispită, a atrage în ispită – se
conţine semul 2 al echivalentului monolexical a ispiti. Astfel apariţia UPS date duce la
dezambiguitate în limbă, la explicitate, ceea ce este una din legile evoluţiei limbii, dar şi la
restricţia sensului lexemului. Similar este şi cazul verbului a seduce - 1.” a captiva prin farmecul
vorbelor, prin purtare (pe cineva)”; 2. „a înşela”. Verbul a (se) toci conţine în structura sa semică
două sensuri: 1. „a ascuţi”; 2. „a face să-şi piardă ascuţişul”. În UPS a toci vremea este utilizat
lexemul a toci cu sensul 2. UPS are semantica „a-şi pierde vremea de pomană, fără folos”.
Verbul, motivat iniţial, îşi pierde motivaţia cu timpul în componenţa UPS.
5. Rău. Etimonul latin al cuvântului acesta reus, fiind derivat de la substantivul res – „proces
judiciar”, iniţial însemna „care are un proces judiciar”. Respectiv, la pl. rei denumea „părţile
într-un proces judiciar”, „acuzatul şi reclamantul”. De la sensul acesta „mediu”, neutral, deja în
latină se va degaja accepţia de „acuzat”, „pârât”, de unde apoi şi sensurile din limbile romanice –
span. reo „culpabil” şi, printr-o extensiune mai largă, în it., rom. rău. Aşadar, idiomurile
romanice vor continua şi vor generaliza semnificaţia termenului latin. În UPS a ajunge rău – „a
decădea”; a arăta rău – „a avea aspect nefavorabil”; a fi de rău augur – „a fi semn nefavorabil
pentru ca un lucru să sfârşească rău”; a se avea rău (cu cineva) – „a fi în relaţii de ceartă, de
duşmănie (cu cineva)”; de bine, de rău – „după posibilitate, oarecum”; rău de carne – „care se
vindecă greu de o rană”; a duce casă rea (cu cineva) – „a nu se înţelege, a nu se împăca”; ceas
rău – „moment nenorocos, nefavorabil”; rău de clanţă – „se spune despre un om certăreţ sau
care vorbeşte mult” etc. etc.
6. Isteţ. Sub aspect semantic modul cum a evoluat cuvântul dat e întrucâtva similar
termenului precedent. În vechea slavă истьць însemna „inculpat”. În limba rusă, însă, termenul
121
corespunzător истьць nominalizează ”partea civilă într-un proces judiciar”. Accepţia termenului
citat din limba rusă reprezintă o dezvoltare semantică în direcţia opusă cuvântului rom. rău, de
extensiune. Fără îndoială, iniţial în v.sl. истьць avea aceeaşi semnificaţie ca şi lat. rei – „părţi
într-un proces judiciar”. În rusă, spre deosebire de română, va fi reţinut de tradiţia lingvistică
polul pozitiv al înţelesului enantiosemic al cuvântului истьць – „reclamant”. Cf. bulg. истeц -
„reclamant”, rus. истeц - „reclamant”. De unde şi adjectivul românesc isteţ – „ager” cu o
schimbare semantică specifică. În UPS a fi isteţ la minte – „a fi ager, iute la gândire”.
7. Hulă „ponegrire” > хвала „laudă”. După cum notează Trubaciov [ЭССЯ VIII, p.114-115]
legătura dintre aceste cuvinte a fost intuită de Potebnea [273, p.202]. Această apropiere a
demonstrat-o G.A. Iljinski [222, p. 168-170, p.179], prin polarizare semantică s-au diferenţiat şi
termenii din limba rusă хвала „laudă” şi хула „ponegrire” care iniţial formau un singur cuvânt ce
însemna „strigăt puternic”, de unde apoi „strigăt de aprobare, de laudă” pe de o parte, şi „strigăt
de dezaprobare, de indignare”, pe de altă parte. Un argument sub raportul dat e faptul că în limba
bielorusă, după cum a observat Iljinski, хула păstrează sensul primordial de „laudă”. E vorba
despre expresia în bielorusă Хула табе, Божа - „laudă ţie, Doamne”. (Cf. şi ЭССЯ, VIII,
p.114-115, 118-119). Trubaciov subliniază că Iljinski a văzut corect fenomenul semantic în
chestiune: şi un cuvânt, şi altul la origine, însemnau ”strigăt triumfător, de laudă” sau „strigăt
plin de mânie, de revoltă, batjocoritor”. Prin astfel de strigăte se aprobau sau se respingeau
magistraţii obştelor săteşti care se alegeau de popor, de membrii obştii. Aceeaşi situaţie o găsim
şi la romani, acclamare la fel însemna „a exclama aprobativ”, dar şi „dezaprobativ”. Deci
cuvântul iniţial nu are aceste două sensuri, el le capătă prin polarizare. În română lexemul hulă
se utilizează doar cu sensul negativ. În UPS a aduce hulă (împotriva cuiva) – “a ocărî, a înjura, a
blasfema”.
8. Piper < ngr. pipéri, sl. piperu. Cuvântul dat denumeşte un condiment, o plantă tropicală,
numită în unele regiuni şi ardei. În extensiune de sens, adăugând seme noi şi păstrând semul
iniţial de „arzător, tăios”, cuvântul face parte din componentele unor UPS: a avea piper pe limbă
– „a fi ironic, răutăcios”, a fi cu piper pe limbă /a avea piper pe limbă - idem, a face pe cineva cu
sare şi cu piper /oţet – „a mustra aspru (pe cineva)”, a da cu piper (pe) la nas – „a supăra, a
întărâta (pe cineva)”; a i se sui / a-i veni piperul la nas (cuiva) – „a se supăra tare, a se înfuria”,
a-i sta cu piperul în nas (cuiva) – „a supăra (pe cineva)”, cu piper (despre glume) –
„necuviincios”.
9. Lexemul zahăr este un împrumut din neogreacă < záhari. Este atestat în mai multe UPS,
prin adăugire de seme suplimentare: boală de zahăr – „diabet zaharat”, a fi de zahăr – „bun,
drăguţ”; utilizând diminutivul: a duce pe cineva cu zăhărelul – „a înşela, făcând promisiuni”, a
se lăsa dus cu zăhărelul – „a se lăsa înşelat prin vorbe dulci, cu promisiuni”. Dar atestăm
122
cuvântul zahăr şi în UPS, unde demotivaţia semnificantului este pregnantă: zahăr de struguri –
„glucoză”, zahăr de lapte – „lactoză”, zahăr de malţ – „maltoză” [76, p.122-123].
10. Aghios (pl. aghioase) < ngr. ághios. „sfânt”. În limba română veche cuvântul aghios
avea sensul de „sfânt” ca şi în limba greacă. Cu timpul cuvântul începe să fie utilizat în cântări
bisericeşti. Prin extindere semantică, aghios ajunge să desemneze orice cântare monotonă,
tărăgănată. În UPS cuvântul poate fu utilizat cu sensul său sau poate căpăta semul de „ironic”: a
trage (la) aghioase (a trage un aghios) - a) „a cânta monoton, tărăgănat”; b) „a sforăi, a dormi”.
L. Şăineanu motivează sensul cuvântul aghios în UPS dată prin asocierea făcută de vorbitori
dintre sunetele monotone scoase de un om care forăie şi recitativul monoton al clericilor [121,
p.190]. Dormi, ce-ţi pasă! Tutun ai tras destul, acum te-ai pus să tragi la aghioase
[I.L.Caragiale].
11. Obol. După unele surse cuvântul provine din latină prin filieră franceză < obole, lat.
obolus [DEX, p.615], după altele din greacă < obolos [76, p.130]. Semnifică “monedă mică care
a circulat la vechii greci şi care constituia a şasea parte dintr-o drahmă”. Conform datelor
istorice, în secolul al XIX-lea în Ţările Române circulau aproximativ 80 de feluri de monede
străine [73, p. 135]. Actualmente cuvântul obol este un istorism. În sens figurat semnifică „sumă
mică; (prin extensiune) contribuţie modestă (în bani); contribuţie”. Se utilizează actualmente
doar în UPS a-şi da obolul – “a-şi aduce contribuţia cu un mic ajutor de caritate”. Prin
extensiune de sens general al întregii UPS se utilizează actualmente şi cu sensul “a-şi aduce
contribuţia, ajutorul pentru o cauză”. Semnificantul a fost motivat la momentul creării sale,
deoarece îşi trage originea dintr-un obicei vechi de a pune un obol sub limba răposatului care,
conform mitului, trebuia să plătească pentru transportarea lui peste „râul tristeţii” din împărăţia
subterană. În varianta creştină, UPS şi-a modificat forma şi sensul în: a-şi da ortul popii – cu
actualizare la clerul creştin, unde ortul este denumirea de monedă.
Exemplele ce urmează sunt prezentate la Anexă.
4.3. Schimbarea sensului unor componente în urma influenţei sintactice
4.3.1. Contagiunea (Influenţa legăturilor sintactice )
Contagiunea (influenţa legăturilor sintactice) este comprimarea planului expresiei.
Dacă cuvântul îşi creează un context fix, el încetează să funcţioneze în alte contexte.
Astfel verbul sl. правити „a îndrepta” îşi va crea un context fix: a prăvi ochii spre... „a îndrepta
ochii spre...”. În alte contexte a prăvi nu se va întrebuinţa. În aceste condiţii în a prăvi ochii
spre..., cuvântul ochii va influenţa cuvântul a prăvi, astfel încât a prăvi va căpăta sensul „a vedea
activ”, „a privi”. În graiuri avem şi forma populară, dialectală a prăji. Cu alte cuvinte a prăvi
ochii spre... > a prăvi > a privi. În UPS: a privi cu coada ochiului (pe cineva) – “a se uita pe
123
furiş (la cineva)”. A privi cu ochi buni (pe cineva) – „a avea o părere bună (despre cineva)”. A nu
privi cu ochi buni – „a dezaproba”. A privi sub toate aspectele (situaţii, lucruri, acţiuni etc.) – “a
interpreta într-un anumit fel”. Te priveşte doar pe dumneata – “a avea în vedere; a interesa”. In
ceea ce priveşte / cât priveşte – „în privinţa; referitor la”.
În lat. conducere semnifica „a lua în chirie”. Benveniste susţine: lat. conducere mercede
– însemna „a conduce oameni angajaţi cu plată”, de aici a lua cu plată sau chirie / a da în chirie
> a închiria. Sau alt exemplu: din latinescul locare se transformă în locare in matrimonium – „a
plasa în căsătorie”: Tatăl fiicei îşi plasează fiica în căsătorie. A se confrunta cu românescul: a da
în căsătorie ca şi a da în chirie – şi, respectiv, a căsători şi a închiria.
În următoarele două cazuri vom analiza fenomenul contagiunii în direcţia de la UPS la
corelatul lor monolexical.
A vremui. În limba literară verbul a vremui înseamnă „a se face vreme rea”. În Basarabia,
însă, cel puţin pe alocuri, a se vremui are o accepţie contrară celei din limba literară – „a se face
vreme bună”. În cazul dat UPS, prin contaminare, a căpătat un echivalent monolexical a vremui.
Chestiunea e că motivantul verbului a vremui nu e pur şi simplu vreme, ci vreme bună sau vreme
rea. Dar adjectivele bună şi rea nu sunt reţinute formal de derivat; de unde şi sensurile opuse ale
verbului acesta. În cazul dat, odată ce corelatul monosemantic a vremui este enantiosemic, doar
UPS care sunt corelatele acestui verb sunt în stare să exprime explicit semnificaţia pe care
vorbitorul o transmite, să elimine ambiguitatea inclusă în structura semică a verbului corelat. Din
această cauză limba păstrează UPS, aceste formaţiuni mult mai masive decât corelatul lor
monolexical, fiindcă ele nu dublează verbul; ele demarchează cele două sensuri enantiosemice
din conţinutul semantic al verbului, utilizându-le separat. Conf. a vremui: a se face vreme bună –
a se face vreme rea.
Obraznic. În limba literară acest cuvânt semnifică „om fără obraz”. Putem admite că în
cazul dat motivemul e chiar sintagma indicată. La formarea derivatului monosemantic „om fără”
nu va intra în planul expresiei sale, deşi planul conţinutului menţine întregul sens al sintagmei în
discuţie.
După cum s-a arătat în literatura asupra acestei probleme, în limba română, regional,
obraznic înseamnă „sfios”, „cu ruşine”. În cazul acesta motivantul e numai substantivul obraz –
„cu obraz”. Putem, deci, admite că în graiurile avute în vedere termenul obraznic atestă o
semantică polarizantă. Iar UPS care sunt corelatele lexemului obraznic se păstrează în limbă,
deşi sunt formaţiuni mai masive decât sinonimul lor monolexical, fiindcă acesta din urmă nu este
în stare să exprime explicit, fără echivoc, fiecare din cele două sensuri polarizante din structura
sa semică. Aceasta o pot face doar UPS a fi cu obraz – a fi fără obraz; a avea obraz – a nu avea
obraz.
124
A se desprimăvăra – a se împrimăvăra. UPS a se face primăvară a creat două verbe
corelate a se desprimăvăra – a se împrimăvăra. Verbul a se desprimăvăra are acelaşi sens ca şi
verbul a se împrimăvăra: „a veni primăvara, a se face primăvară”. Prefixul des- care anulează
sensul bazei – cf. a desprinde, a descâlci, a despotcovi – în cazul dat are un sens neobişnuit ce
nu cadrează cu sistemul, căci des- în desprimăvăra nu anulează primăvara. Dar deoarece UPS
este mai explicită decât corelaţii săi, deşi are acelaşi sens, limba păstrează locuţiunea verbală .
Privind fenomenul comprimării planului expresiei, Vasile Pavel susţine, pe drept, teza
cunoscută, că apariţia unităţilor de denominaţie are loc în planul sintagmatic al limbii, deseori în
cadrul „propoziţiei-judecăţi”, semnul având un „caracter analitic”, transformându-se apoi într-o
sintagmă atributivă care, în cele din urmă, prin univerizare, dă naştere unui singur cuvânt: o
pasăre zburătoare > unele / toate păsările zburătoare > păsări zburătoare > zburătoarele [89,
p. 675]. Sintagmele denominative sunt unităţi lexicale dinamice. Derivatul nu rezultă doar din
ataşarea afixului la radical, ci deseori reprezintă rezultatul unei judecăţi sau al unei îmbinări de
cuvinte. De ex., persoană care citeşte > cititor, burete galben > gălbior, teară de potcovit >
potcovitor, gealău de făcut carnizuri > carnizar, gealău pentru filoncă > filoncar, băţ de pus
oale > olar, stâlp de ulcioare > ulciorar, cuşcă pentru hulubi > hulubar / hulubarnic /
hulugherniţă / hulubniţă / huluboaică, rât de fân, loc de fân, toloacă pentru fân > fânaţ /
fâneaţă. [89, p. 675].
4.3.2. Elipsa (Pierderea legăturilor sintactice)
O mare importanţă în formarea UPS o are elipsa. Pentru UPS în limba română sau
franceză, de exemplu, e caracteristică elipsa care apare în condiţii concrete ale comunicării, în
vorbire. În plan etic UPS eliptice se formează prin eliminarea componentelor lexicale din
îmbinările stabile de cuvinte. În consecinţă structura lor se simplifică. Eliminate pot fi cuvintele
care se găsesc atât în prepoziţie, cât şi în postpoziţie.
În limba română sunt atestate cazuri ale fenomenului elipsei în structura sintagmatică a
UPS, motivaţia fiind sau că UPS sunt de proporţii - Lasă-i în plata, în loc de Lasă-i în plata
Domnului; Mănăstire într-un picior în loc de Mănăstire într-un picior, ghici, ciupercă, ce-i ?,
sau că intervine aspectul politic (în cazul dat al concepţiei ateiste de la guvernare) - Frumuseţea
va salva lumea în loc de Frumuseţea chipului lui Hristos va salva lumea (F.Dostoevski); sau că
intervine motivaţia superstiţiei (a nu pronunţa numele interzis, pentru a nu atrage spiritul rău) –
în franceză Aller au Vauvert, în loc de aller au diable Vauvert sau din alte motive. Comp.: nici
vorbă (să spun)!, nici gând (să spun)! − (aller dire cela) à d’autres!; a da pinteni (calului) −
piquer des deux (éperons); ţi-ai găsit (prostul) − (je ne suis) pas si bête (que vous pensez); na-ţi-
o bună (că ţi-am dres-o)! ş. a.
125
În graiurile daco-române derivarea morfematică este un procedeu activ. Există cuvinte,
create prin elipsă de la îmbinări stabile de cuvinte, de ex., tată bătrân > bătrânu „bunel”, măr
pădureţ> pădureţ, burete gălbior > gălbior “o specie de ciupercă de culoare galbenă” [148,
p.531-532].
Vasile Pavel vorbeşte despre un exemplu privind fenomenul luat în discuţie. Odată cu
încetăţenirea noţiunii „aparat lansat cu ajutorul rachetelor pe orbita cosmică”, constructorii ruşi
au realizat un act de lexicalizare a conceptului. În etapa incipientă termenul derivat, de expresie
analitică, искусственный спутник are drept constituenţi baza onomasiologiică (спутник) şi
caracteristica onomasilogică (искусственный ). În limba română lexicalizarea conceptului vizat
a avut loc pe calea calcului lingvictic (satelit artificial). Apoi în limba rusă pe calea „transferului
metaforic”, se încetăţeneşte „derivatul semantic” sputnic [89, p. 674], la fel ca şi în română
satelit.
C.A. Allendorf [182, p.127] vorbeşte despre fenomenul elipsei, aducând nişte exemple din
franceză. Le prezentăm şi noi pentru comparaţie cu faptele din limbă română: une ville capitale
= capitale, le lait fromage = fromage, un papier journal = journal, un tabouret pliant = pliant,
un papier reçu = reçu, un costume tailleur = tailleur, un bateau sous marin = sous marin.
4.4. Schimbarea sensului componentelor în urma influenţei fonetice
4.4.1. Omolexia (omonimia)
În literatura de specialitate o atenţie deosebită a fost acordată problemei omonimiei. [38;
221; 80; 130, p. 106-125; 74, p. 77-79; 92].
Vom considera unităţile polilexicale stabile ca fiind omonime în cazul, când ele au formulă
semantico-distributivă identică, aceeaşi componenţă lexicală şi semantică diferită.
Unii cercetători afirmă că omonimele pot fi: lexicale, lexico-gramaticale, gramaticale, în
special, morfologice ori sintactice [38, p. 265-276]. Alţii consideră că omonimia se regăseşte la
diferite niveluri ale limbii: omonimie omomorfă, omonimie lexicală, omonimie sintactică [16, p.
100].
Dar mai există şi problema omonimiei frazeologice care nu s-a bucurat de atenţie în
lingvistica din Republica Moldova, cu excepţia unui paragraf în studiul lui Gh. Colţun dedicat
frazeologiei limbii române [37, p. 48-58]. Explicaţia constă în faptul că fenomenul omonimiei
frazeologice se întâlneşte destul de rar în limbă. Gh. Colţun aduce date privind numărul
frazeologismelor omonime în română – 72 de perechi [37, p. 49].
Motivaţia faptului că omonimele frazeologice se regăsesc într-un număr restrâns constă în
următoarele:
1. Probabilitatea combinatorică identică a elementelor a două sau mai multe UPS este
126
rarisimă.
2. Ocurenţa mică în limbă a UF, din aceste motive neacumularea de seme noi care apar în
procesul ocurenţei largi a unităţii glotice. Tot din aceste considerente se explică faptul de ce
locuţiunile au mai multe perechi omonimice decât UF – fiindcă ele au o utilizare mai mare în
limbă, fiind unităţi denominative în raport cu UF care sunt unităţi conotative.
3. Structura semică a UPS e complexă şi constantă, din aceste considerente nu permite
apariţia dublurilor.
Cercetătorii consideră că omonimia frazeologică are două actualizări:
1. Omonimia între UPS şi îmbinări libere de cuvinte care coincide structural şi
componenţial. De ex.: A ţine isonul (cuiva) – 1. „a acompania o melodie”. Seara, când vine
cireada de la câmp, cumpăna puţului, scârţâind neunsă între furci, ţine isonul berzelor de pe
coşare. [128, p. 6]; 2. „a aproba, a susţine vorbele sau faptele cuiva”; 3. „a-i face pe plac
(cuiva)”. Sensurile 2 şi 3 se referă la semantica UPS, iar sensul 1 se referă la semantica directă
a cuvintelor din îmbinare.
A întinde mâna (cuiva) – 1.„a întinde braţul pentru a saluta, a ajuta (pe cineva)”; 2. „a veni
în ajutorul cuiva; a salva de la un pericol (pe cineva)”. Sensul 1 al îmbinării constă din semantica
directă a componentelor îmbinării, iar sensul 2 este rezultatul metaforizării şi este o locuţiune
verbală.
Părerea noastră e că tipul 1 de omonimie nu poate fi cercetat în domeniul omonimiei
frazeologice, fiindcă în primul caz - „a acompania o melodie”, „a întinde braţul pentru a saluta,
a ajuta (pe cineva)” are loc păstrarea sensului componentelor în îmbinarea de cuvinte şi
îmbinarea de cuvinte are sensul ad litteram, iar în al doilea caz şi în al treilea are loc
metaforizarea sensurilor cuvintelor, ceea ce duce la formarea UPS. Problema omonimiei
frazeologice trebuie cercetată atunci, când există două sau mai multe îmbinări stabile de cuvinte
care sunt în relaţii de omonimie. De aceea trecem la al doilea tip de omonimie – cea dintre UPS.
2. Al doilea tip de omonimie este cel propriu-zis dintre două sau mai multe UPS.
Cercetătorii consideră că motivaţia apariţiei omonimelor frazeologice se explică prin
următoarele:
1) UPS apar ca urmare a coincidenţei fonetice a formelor lexico-gramaticale . De ex.: A
pune la cale: 1. „a pregăti (ceva), a aranja (ceva)”. I se părea că a pus la cale fericirea a doi
inşi, care erau amândoi neştiutori de sentimentele lor unul pentru altul [128, p. 106]. Cea mai de
căpetenie afacere a lui Matiaş – Crai, cum s-a aşezat la domnia Ungariei, a fost să puie la cale
războaie contra neamurilor lui [107, p. 19]. Desigur, altfel visase Luminiţa să-l aducă aci, să-i
arate ea cărţile, caietele, amintirile de şcolăriţă, locurile strategice unde se retrăgea pentru a
pune la cale farsele de copil zvânturat, banca din grădină, unde a visat după cele dintâi romane
127
[90, p. 126]; 2. „a sfătui, a îndruma”. În vremea aceasta duşmanii săi … o aduseră cu dânşii, să
se culce în crevatul sfântului, punând-o la cale să zică că-i ţiitoarea vlădicăi [86, p. 253]; 3. „a
aplica pedeapsa cuvenită (cuiva), a învăţa minte (pe cineva)”.
2) În urma scindării polisemiei frazeologice: a ţine drumul (cuiva): 1. înv., „a întâmpina (pe
cineva)”. …vor fi nişte soţii multe de vor ţinea drumul [25, p. 67]; 2. „a se îndrepta într-o
anumită direcţie”. A mers puţin la deal … a tot urcat mult şi bine, ţinând drumul spre Livezilor
[51, p. 7]; 3. „a urmări pe cineva în mod insistent”; 4. „a practica tâlhăria la drumul mare”.
Marea cu / şi sarea – 1. „o cantitate foarte mare, mult, totul”; 2. „imposibilul”.
Mai persistă o părere privind motivaţia apariţiei UPS omonimice în limbă – pătrunderea lor
din straturile diatopice, diastratice ale limbii în limba literară. Astfel de UPS în limba română
sunt puţine la număr: a pune clenci (la gură) - „a păstra tăcerea”, pătrunsă în limba literară din
grai: a pune clenci – „ pune zăvorul la uşă”.
În conformitate cu căile de formare a UPS omonime se disting UPS omogene şi UPS
eterogene. În cazul dat motivaţia apariţiei UPS determină tipul de clasificare a lor.
UPS omogene sunt acele UPS care s-au format în urma disocierii semanticii UPS
polisemice. De ex., a-şi lua zborul: 1. „a începe a zbura (despre păsări)”. După ce aripile roşii
ale flăcărilor au fâlfâit de câteva ori ca ale unei păsări care vrea să-şi ia zborul şi nu izbuteşte
să se desprindă de pământ, am acoperit focul cu un braţ de ierburi jilave [105, p. 436]; 2. „a
începe a alerga repede”; 3. „a pleca; a evada, a fugi”; 4. „a se pierde, a dispărea”; 5. „a se
dezvolta, a-şi lua avânt”.
UPS eterogene se formează în urma coincidenţei lexico-gramaticale sporadice a UPS.
Acestea din urmă se divizează în: totale şi parţiale. La UPS omonimice totale coincide
paradigma formelor lexico-gramaticale în context, iar la cele parţiale sunt diferenţe ale formelor
paradigmatice ale elementelor componente la utilizarea lor în context. Gh.Colţun afirmă că în
limba română nu au fost atestate frazeologisme omonimice parţiale [37, p.53].
În conformitate cu structura lor, UPS omonime se grupează în UPS similare şi UPS
nesimilare. La UPS similare coincide şi modelul semantico-distributiv, şi semantica a două sau
mai multe UPS: a merge în galop – 1. (despre cai) „a se deplasa cu mers rapid, în salturi mari”;
2. (despre persoane) „a se deplasa rapid, în grabă”. La UPS nesimilare nu coincide vreo
componentă: a pune clenci – a pune clenci la gură. În cazul când prezenţa sau absenţa vreo unei
componente nu influenţează semantica UPS, atunci ele sunt considerate omonime.
Se observă o legitate în comportamentul UPS omonimice. UPS omogene (cele care au
provenit din disocierea polisemiei) sunt similare, adică coincid şi structural, şi semantic, iar cele
eterogene (provenite din coincidenţă sporadică a UPS) sunt nesimilare, adică există o diferenţiere
componenţială.
128
În literatura de specialitate s-a făcut şi un calcul statistic privind numărul în descreştere a
UPS omonimice. Pe primul loc se află UPS verbale (a-şi lua ziua bună – 1.„a-şi lua rămas bun”,
2. „a renunţa pentru totdeauna (la ceva)”, apoi urmează UPS adjectivale (iute ca ardeiul – 1.
„foarte, vioi, neastâmpărat”, 2. „iute din fire, supărăcios”), în continuare, UPS adverbiale ( sub
ochii noştri – „sub privirea noastră”, 2. „actualmente, în timpul vieţii noastre”) şi UPS
substantivale (ţara nimănui – 1. „ţară fără stăpân”, 2. „zonă neutră”) [37, p. 55].
O problemă importantă în determinarea fenomenului omosemiei este identificarea
criteriilor de demarcare dintre polisemie şi omonimie.
1.Criteriul semantic.
1.1.Diferenţa semantică trebuie să fie evidentă, fie în cazul UPS eterogene, fie în cazul
UPS omogene. Privitor la cele din urmă diferenţierea semelor trebuie să fie distinctă, ca să nu se
simtă între sensurile UPS legătura care a fost atunci când erau în relaţii de polisemie, înainte de
scindarea semantică.
1.2. În cazul UPS ce se află în relaţii de polisemie, trebuie să existe un arhilexem pentru
UPS date. De ex. A (se) ţine minte: 1. “a nu uita”. Ţii minte ce am vorbit când viniam amândoi
pre cale? [85, p.75]. Mai pasă de ţine minte toate cele şi acum aşa, dacă te slujeşte capul, bade
Ioane! [47, p.249]. De astă dată nu-ţi fac nimica, dar de altă dată…ţine minte. [56, p. 15]. Să ţii
minte că la noapte o să plouă [100, p. 7]; 2. “a memoriza”. Strungăraşul îl asculta cu gura
căscată şi ţinea minte pentru vremea când avea să fie baci, ca să ştie ceasurile oilor şi străjile
nopţii, după stele [106, p. 23]. Se vede însă că într-o toamnă, un mocan a ţinut-o minte [100, p.
57]; 3. “a (se) şti (pe sine, pe cineva)”. – Vai de mine, domnule, de mult! De când mă ţin minte,
zise Ruben netezindu-şi barba [56, p. 62]. Ce ne facem – se văită Medy îngrijorată ca un copil cu
părinţi severi – nu le ţin de fel minte [26, p. 62]. Arhilexemul este “capacitatea de a cunoaşte”.
2.Criteriul etimologic – semnificaţia fiecărei UPS se referă la diferite noţiuni: animat /
inanimat, concret / abstract a intra la apă – 1. (despre oameni) „a ajunge într-o situaţie grea”, 2.
(despre ţesături) „a-şi micşora dimensiunile în apă”
3. Criteriul morfologico-sintactic. Particularităţile morfologice şi sintactice pot fi diferite în
cazul omonimiei sau polisemiei. Despre acest aspect al cercetării fenomenului vorbeşte Ion
Melniciuc. Domnia sa susţine că doar diferenţa semantică dintre două unităţi de limbă nu este un
criteriu suficient de afirmare a faptului că ele se află în raport de omonimie. Mai este nevoie şi de
schimbări de ordin gramatical ca, de ex., diferitele forme de gen şi număr, grade de comparaţie –
adjectivul drept (drept, dreţi, drepte, mai drept etc.) în raport cu substantivul drept, drepturi sau
în cazul conversiunii (drept, vinete, învârtită) [80, p. 8].
4. Criteriul sinonimic. Dacă sinonimele unei UPS nu au nimic comun cu sinonimele altei
UPS, atunci aceste UPS sunt în relaţii de omonimie.
129
Evident, este foarte dificil a demarca hotarul dintre UPS omonimice şi UPS polisemice,
fiindcă aceste noţiuni – polisemia şi omonimia - se suprapun în anumite etape ale dezvoltării
limbii. De ex., unele UPS au intrat în disocierea polisemiei, dar nu au ajuns la etapa omosemiei.
Dar mai sunt şi alte cauze, fiindcă, de cele mai multe ori, valorile semantice, lexico-gramaticale
nu se aseamănă cu segmente net definite, ci mai degrabă cu nişte cercuri care se suprapun pe
alocuri.
4.5. Schimbarea sensului componentelor în urma influenţei enantiosemiei
Acest fenomen de polarizare a sensurilor în structura unui cuvânt polisemantic nu poate
fi, însă, identificat cu antonimia lexicală. În cazul antonimiei interne (antonimia internă e un alt
termen pentru enantiosemie) contextul este singurul mijloc de realizare a opoziţiei contrariilor.
Sensurile opuse ale unui cuvânt polisemantic pot fi delimitate numai cu mare greutate de către
varietatea unor anturaje lexicale concrete, spre deosebire de antonimele propriu-zise, care au o
existenţă virtuală, în cupluri, astfel încât valoarea pozitivă sau negativă a termenilor contrari este
evidentă şi în afara contextului.
Ch. Bally relevă una dintre cele mai importante particularităţi semantice ale antonimelor,
şi anume aceea că un antonim al unui cuvânt abstract este o parte a sensului acestuia din urmă.
„On peut dire que le contraire d’un mot abstrait fait partie du sens de ce mot” [132, p. 42]. Noi
ne apropiem de acel fel de antonimie, pe care o intuia Ch.Bally, şi anume : enantiosemia, când
semul opus se află chiar în structura semică a cuvântului.
Kr. Nyrop în lucrarea sa Gramaire historique de la langue française [147, p. 48-49]
investighează, la fel, problema sensurilor simetric opuse în structura cuvintelor polisemantice
(cf. fr. fortune – 1.”soartă bună” şi 2. „soartă rea”). Pe baza mai multor exemple de astfel de
cuvinte cu sensuri contrare (fenomen cunoscut în lingvistică cu denumirea de enantiosemie),
Nyrop ajunge să adopte teoria originii limbii, după care, din punct de vedere semantic, limba se
caracteriza de la început prin suprapunerea contrariilor (ideea de „forţă” neputând fi concepută
fără ideea de „slăbiciune”). Astfel, ab initio un cuvânt a servit, conform opiniei lingvistului
danez, pentru exprimarea ambelor idei contrare [147, p. 19].
Aşadar, pe Kr. Nyrop îl interesau numai acele cazuri în care contrastele logice se reflectă
într-un singur cuvânt. Problema sensurilor opuse îl interesa numai în măsura în care aceasta îl
ajuta să-şi fundamenteze concepţia pe care o avea despre limbă, în general. Al.Graur numeşte
acest fenomen „polarizarea sensurilor”. De ex.: lat.: allus – 1.”adânc” („depărtat în jos”); 2.
„înalt” („depărtat în sus”) [62, p. 112 ş.u.]
***
130
Materialul pe baza căruia formulăm constatările noastre reflectă anumite caracteristici ale
obiectelor, proprietăţilor şi acţiunilor nominalizate. Cuvintele examinate le grupăm după aceste
trăsături.
Enantiosemia poate fi, deci, considerată numai un caz specific de polisemie. Pentru a nu
confunda acest fenomen cu antonimia propriu-zisă mi se pare utilă precizarea că antonimele sunt
cuvinte cu corpuri fonetice diferite sau parţial diferite (bun – rău, cinste – necinste). O astfel de
interpretare a enantiosemiei ne pare justificată. Privind natura enantiosemiei au fost înaintate
diverse opinii, „polarizante”, după cum e şi natura fenomenului luat în discuţie. Însă unii
cercetători consideră, totuşi, enantiosemia sau polarizarea semantică ca o formă a antonimiei
[122, p. 20 ş.u.], alţii că e o formă a polisemiei [5, p. 54; 102, p. 52 ş.u.]. Suntem de părerea că
fenomenul enantiosemiei este o manifestare specifică a polisemiei.
Fenomenul enantiosemiei a fost remarcat de Hegel, care în Prefaţa la cea de-a doua
ediţie a cărţii sale Ştiinţa logicii, scria în 1831 că multe cuvinte din limba germană au
particularitatea de a avea înţelesuri nu numai diferite, dar chiar opuse. Hegel vedea în acest fapt
un anumit spirit speculativ al limbii, considerând că pentru gândire nu poate fi decât îmbucurător
să întâlnească astfel de cuvinte şi să găsească unirea contrariilor, exprimată deja lexical sub
forma unui cuvânt care are sensuri opuse [66, p. 64 ş.u.].
Putem numi cercetările lui V. Šertsl despre enantiosemie şi ale lui K. Abel despre sensul
contrar al cuvintelor străvechi, scrise pe baza materialelor din diferite limbi încă în sec. al XIX-
lea şi care pentru prima dată au pus problema despre cauzele şi unele legităţi generale privind
evoluţia acestui fenomen. Într-o serie de lucrări lexicografice este adunat un material important
privitor la „antonimia între limbile înrudite”, de ex. în dicţionarul ruso-ceh de omonime şi
paronime al lui I.Vlčk (cf. rusă: свежий - cehă: čerstvy – despre pâine etc.).
În lingvistica românească fenomenul lexical al enantiosemiei a fost remarcat de Al.Graur
[62, p. 112 ş.u.], Nicolae Raevshi [102, p. 51-57].
Pentru exprimarea exterioară, formală a acestei antonimii interne servesc nu morfemele
rădăcini sau cele afixale, dar însuşi contextul utilizării cuvântului cu sensuri polarizate, adică
caracterul valenţelor sintactice şi lexicale ale cuvântului dat în raport cu alte cuvinte.
Spre deosebire de enantiosemie, la antonimia cuvintelor atestăm diferite rădăcini care, la
rândul lor, se pot integra în UPS antonimice: uşor – greu: uşor la picior - greu la picior; a lua –
a da: a da cuvântul - a lua cuvântul. Când însă luă cuvântul Stănică, ochii îi fură atraşi ca de
un magnet în direcţia acestuia şi acum bătrânul se exalta mult de ideea uniunii libere [27, p.
89]; a da cu datorie - a lua în datorie. Cela ce va dzice că i-au furat… banii ce-au fost luat în
datorie, acesta este datoriu ca să arate (25, p. 70); pierdere - câştig: a fi în pierdere – a fi în
câştig. Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei mai în câştig ar fi ticăloşii, moartea i-ar elibera şi
131
de trup, şi de suflet, şi de păcate…[99, p. 37); pică – noroc: Ce idee, i-am spus, şi dacă îl laşi
neconvins ce-o să se întâmple? Nimic, zice, dar nu e bine să-ţi poarte pică [99, p. 163). Ceilalţi
ţigani au jurat şi ei… că se vor supune orbeşte mutului, orice le-ar face mutul şi că nu-i vor
purta pică nici cât va ţine căluşul, nici după ce căluşul va fi spart, pentru loviturile primite de la
el [105, p. 435]. - Procesul de bătaie al fraţilor Drâmbă din Balta Sărată i-a purtat noroc şi lui
Vică Grigorescu şi lui Ovidiu Ursu [105, p. 222] etc.
Uneori antonimia cuvintelor poate avea aceeaşi rădăcină, formând UPS antonimice: drept –
nedrept: a fi drept (cu cineva) – a fi nedrept ( cu cineva); a ieşi – a nu ieşi: a ieşi din cap – a
nu ieşi din cap. Nu-i putea ieşi din cap cum o fată ca Lola putea să-l dispreţuiască pe el, care se
simţea inteligent şi frumos [26, p. 148]; a ieşi din cuvânt – a nu ieşi din cuvânt. Şi am giurat…
că din cuvântul lui nu va ieşi [106, p. 28]. Bunica vedea în el un fel de neom, un băieţandru cu
mintea slabă, care se ţinea de fustele ei şi nu-i ieşea din cuvânt [105, p. 2]; a ieşi din vorbă - a
nu ieşi din vorbă. Noi nu ne-am măritat fiindcă am fost bine crescute şi modeste… Noi din vorba
părinţilor n-am ieşit şi nici de râsul lumii nu ne-am făcut [26, p. 173].
În raport cu antonimia, enantiosemia se referă la polisemia internă, la polarizarea sensului
intern al cuvântului. De ex.: a împrumuta (cuiva) (bani) – 1. (bani sau lucruri) “a da pentru un
timp (cu condiţia restituirii)”; 2. (bani sau lucruri) “a lua pentru un timp (cu condiţia restituirii)”.
În cazul dat este utilizat cuvântul enantiosemic a împrumuta, doar locuţiunea corelativă verbului
face distincţie între semele polarizante şi permite vorbitorului de a exprima explicit semnificaţia
dorită: cf. a da cu împrumut – a lua cu împrumut. În ambele cazuri corelatul monolexical este
verbul a împrumuta.
Astfel, contrapunerea sensurilor polarizate ale cuvântului este posibilă doar în context pentru
a elucida caracterul lor contrar cu ajutorul mijloacelor sintactice sau lexicale ale limbii. De aceea
o simplă contrapunere de tipul a împrumuta - a împrumuta este lipsită de o semnificaţie concretă
până la momentul când este utilizat contextul dat, capabil de a realiza sensurile antonimice ale
cuvântului: a împrumuta prietenului bani – a împrumuta de la prieten bani.
În aa.1883 – 1884 în una din ediţiile revistei Filologhiceskie zapiski, devenită raritate
bibliografică în scurt timp, a fost publicat studiul lui V. Šertsl „Despre cuvintele cu sens contrar
(sau despre aşa-zisa enantiosemie)”. V. Šertsl menţiona că acest fenomen este răspândit în
diferite limbi şi dialecte. Astfel lat. altus semnifică nu doar „înalt” (altus mons – „munte înalt”,
alta arbor – „arbore înalt”), dar şi „adânc” (altum flumen – „râu adânc”, altus putens – „fântână
adâncă”).
Cauza principală a enantiosemiei se explică, conform opiniei lui V. Šertsl, prin aceea că
rădăcinile şi derivatele lor au avut în epoca veche sensuri comune, insuficient diferenţiate.
Polisemia, fiind o trăsătură caracteristică a rădăcinilor cuvintelor vechi, prezintă una din cauzele
132
cele mai importante ale enantiosemiei. Odată cu evoluţia gândirii şi a limbii, astfel de sensuri s-
au diferenţiat. Din sfera comună a noţiunii se evidenţiau nuanţe mai concrete ale sensului de
bază, care treceau în sensuri contrare. De ex., din sensul „a merge, a se mişca” s-au format
sensuri mai concrete „a veni” şi „a pleca”. Am dori să completăm cele afirmate de V. Šertsl prin
afirmaţia că odată cu evoluţia gândirii şi a limbii astfel de sensuri s-au diferenţiat în limba
română prin crearea UPS, în cazul dat al locuţiunilor. Cf.: a păgubi care poate să-şi actualizeze
sensul doar în context: A l-a păgubit pe B. B a fost păgubit de A. Însă doar locuţiunea poate
diferenţia semele contrare ca sens: A aduce / face /a pricinui pagubă – a avea / suferi / a păţi
pagubă.
4.5.1. Relicte ale semanticii radicalelor vechi
Cauza principală a enantiosemiei se explică prin faptul că rădăcinile şi derivatele
cuvintelor au avut în epoca veche sensuri comune, insuficient diferenţiate. Polisemnificaţia, fiind
o capacitate caracteristică a rădăcinilor cuvintelor vechi, se prezintă ca una din cauzele cele mai
importante ale enantiosemiei. Odată cu evoluţia gândirii şi a limbii astfel de sensuri s-au
diferenţiat. Din sfera comună a noţiunii se evidenţiau nuanţe mai concrete ale sensului de bază,
care treceau în sensuri contrare. Semele polarizate din structura semantică a cuvântului devin
explicite în contextul concret, în special fiind utilizate în componenţa unităţilor polilexicale
stabile. În cazul dat motivaţia utilizării UPS este evidentă - eliminarea ambiguităţii celor două
seme, aparţinând structurii semantice a lexemului şi utilizarea fiecăreia în diverse UPS distincte
[108, p. 151 ş.u.].
1) Vom aduce un exemplu de cuvânt la care polarizarea semantică se explică prin
evoluţia divergentă a variantelor lor semantice pe un parcurs mai îndelungat al timpului. Se ştie:
cu cât intervalul cronologic este mai întins, cu atât diferenţierea sensurilor unui cuvânt
polisemantic este mai evidentă. Despre aceasta ne vorbeşte, de pildă, modul cum s-au dezvoltat
accepţiile radicalului indo-european *ghabh „a apuca”, probabil, onopatopeic, în descendentele
limbii indoeuropene:
1. ucr. габати „ a apuca”;
2. lat. habere „a ţinea”, „a poseda”, „a avea” *( < a apuca);
3. germ. geben „a da” (< „a apuca pentru a da”) [249, p. 88].
Pentru problema studiată este important să constatăm că cele trei reflectări semantice ale
cuvintelor respective din idiomurile indicate ilustrează „o structură” enantiosemică: a apuca
(polul pozitiv) - a avea (polul central) – a da (polul negativ). În cazul discutat formula
enantiosemică are o manifestare mai slabă. Verbul a avea se întâlneşte destul de des în
componenţa UPS. Vom prezenta mai jos câteva exemple.
133
A avea aerul – „a da impresia”. Nu avea de loc aerul de a fi înşelată de vorbe… dar…avea
fără îndoială sentimentul unei siguranţe depline lângă Zim, pe care i-l arăta, trăgându-l distrată
de un nasture al hainei [26, p. 9].
A avea amestec / amestecături - înv. „a avea legături, a fi implicat”. Leşii avea atunci mare
amestecături cu Moscul [40, p. 91].
A se avea bine / de bine – „a avea relaţii de prietenie, simpatie (cu cineva)”. Uneori cheamă
să-i cânte lăutarii, lui şi ţiitoarei şi mărimilor nemţeşti de prin împrejurimi, cu care se are bine
[105, p.389]. Mi-au pus pecetie şi număr. Când m-am cerut acasă, la fata cu care mă aveam
bine, nu m-au lăsat [106, p. 37].
A avea pe buze – „a fi gata de a rosti (ceva)”. Vedeam că are pe buze o întrebare, că se
luptă s-o rostească şi că nu îndrăzneşte [128, p. 130].
A (nu) avea cap - înv. 1. „a (nu) putea”. La fiecare nouă ştire, se supărau: - Da armata
noastră ce face, domnule? Văd că n-ai cap să ieşi pe stradă de săbii! [128, p. 296]; 2. a nu
îndrăzni. Mă rog, mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai cap să scoţi obrazul
în lume de ruşine [47, p. 255].
A avea carte – „a fi instruit, învăţat”. Da ştii, mă simt eu fără carte, că cine n-are carte, n-
are parte… [128, p. 316].
A avea certare - înv.” a pedepsi”. … iară de-l va lua sângur, cu voia lui, va avea certare
[25, p. 77].
A avea chef – „a fi dispus să facă (ceva)”. Chema lăutarii, îi învăţa cântecele lui, îi punea
să i le cânte când avea chef şi-i îndemna să le cânte şi altora… [105, p. 33]. Titu se simţea
fericit şi n-avea chef de controverse [104, p. 41].
A avea în cinste (pe cineva) – „înv. a onora, a da onoruri”. Şi acestu domnu era bun ţărâi şi
boierilor, îi ave în cinste [85, p. 85].
A avea circulaţie – „a fi întrebuinţat, a circula”. Dreptatea nu costă nimic şi de aceea n-are
circulaţie în comerţ! [104, p. 41].
A avea conştiinţa - 1. înv. „a considera”. … nobilii veneţieni aveau conştiinţa că, apărându-
şi bunurile, apără însăşi civilizaţia care era al doilea nume al Veneţiei [107, p. 18]; 2. „a simţi, a
înţelege”.…brunet masiv şi posomorât cum arăta, ai fi zis că e o brută care nici măcar n-avea
conştiinţa că există…[99, p. 58].
A (nu) avea cuvânt – “a (nu)-şi ţine promisiunea”. Ssst! Făcu Alexandru Vardaru,
ameninţând cu degetul între care ţinea ţigara de foi. Tu n-ai cuvânt! [90, p. 13].
A avea un cuvânt – „a spune, a zice, a comunica (ceva)”. – Mă iertaţi, d-le maior, zise un
sublocotenent ce sta de câteva minute la o parte, aş avea un cuvânt să vă spun… [128, p. 322].
134
2) A părtini, părtinire, părtinitor. La atestările din DLR, VIII, p. 305 (cea mai veche la
Gr.Ureche: părteneaşte) adăugăm varianta cu ă din Budai-Deleanu [18, p. 846-847]: părtinesc,
părtinire, gunstigen, begunstigen, II einen die Stange halten, schutzen, beschutzen,
„părtănitoriu, -e, adj. und subst”. Budai-Deleanu sesizează ambele nuanţe de sens: 1. „a
favoriza pe nedrept (pe cineva , a ţine partea, a nedreptăţi (pe cineva)” şi 2. „a ocroti, a apăra, a-
şi însuşi (ceva)”. Această dualitate de sens dispare şi sensul devine explicit odată cu utilizarea
locuţiunilor verbale a fi părtinitor, pe de o parte cu semnificaţia „a favoriza, a ţine partea
(cuiva)” şi a face parte, a fi părtaş având semul al doilea ce aparţine lexemului a părtini: „a
ocroti, a apăra”, fiecare din şirul locuţional înglobând în structura lor semantică câte un sens al
echivalentului lor monolexical. În cazul dat caracterul ambiguu, neexplicit al echivalentului
monolexical a părtini dispare atunci, când sunt utilizate UPS, având fiecare un sens distinct:
Ţara s-au făcut cu acest chip iarăşi parte de moştenire stăpânilor ei [24, p. 9]. În cazul dat
motivaţia utilizării UPS este evidentă - eliminarea ambiguităţii celor două seme aparţinând
structurii semantice a lexemului a părtini şi utilizarea fiecăreia în diverse UPS distincte.
A se cf. în rusă. двоить: 1. „a diviza în două”, 2. „a uni în două fire”.
3) În locuţiunea adverbială drept urmare / ca urmare, cuvântul urmare are semntificaţia
atât „cu rezultate bune (succes)”, cât şi „cu rezultate rele (accident)”.
4) Este interesantă evoluţia semantică a cuvântului oaspete. Cuvântul acesta, iniţial, în
indo-europeană are un sens neutral, nici pozitiv, nici negativ. Cu timpul, însă, dacă cuvântul dat
denumeşte o persoană străină cu intenţii paşnice, bune, el capătă sens de „oaspete”. Dacă e
utilizat pentru a denumi oameni cu intenţii agresive, el capătă sensul de „duşman”. De aceea
indo-europeanul –hostis „străin” în germană devine Gast „oaspete”, în rusă гость „oaspete”. Cu
timpul, însă, în latină hostis va însemna „duşman”. Cuvintele acestea derivă de la sensul de
„străin”, deci, străin favorabil > ”oaspete”, iar străin ostil > “duşman”. E. Benveniste aduce
unele precizări, relevând contextul istoric şi cultural. În latină hostis înseamnă şi „străin”. Latina
nu păstrează vreo modificare de „străin” > „duşman”. Dar în cazul nostru, credem, “ironia” a
putut determina trecerea de la “străin”, “oaspete” la “oaspete nepoftit”, deci la duşman”! [10, p.
76]. Oaspetele nepoftit este o istorie în viaţa multor popoare. Cf. şi rus. незваный гость хуже
татарина - „oaspetele nepoftit este mai rău ca tătarul”. Hostis nu este un străin în genere, ci un
străin căruia i se recunosc drepturi egale cu cele ale cetăţenilor romani. Cuvântul „străin” se află
în poziţie medie, între „oaspete” şi „duşman”. În UPS pe lângă lexemul oaspete va fi un
determinant cu sem pozitiv sau negativ, deoarece lexemul oaspete nu are sens polarizant: a fi
oaspete dorit / nepoftit.
În română lexemul hostis va trece în oaste, iniţial cu sensul de „oaste duşmană”. În limba
română oaste va reveni la starea neutrală, întrucât nu are sens polarizant. În UPS: oastea lui
135
Papuc – „ceată de copii gălăgioşi”; „un grup neorganizat, nedisciplinat”; a merge cu surdu-n
oaste – „a merge orbeşte, necontrolat; pe dibuite”.
5) Curând. Etimonul cuvântului acesta, gerunziul currendo / currendum al verbului
latinesc currĕre „a alerga”, „a se grăbi” şi „a curge”, va continua în limba română sensul de
„grabă”. Cf. şi v.rom. a se curânda „ a se grăbi”. Provine de la gerunziul correndo al verbului
latin currĕre „a alerga”, „a se grăbi”. Avem în cazul dat fenomenul lexicalizării: o formă a
cuvântului devine un cuvânt, un element al inventarului lexical. Sensul cuvântului curând redă
segmentul „viitor” al timpului. La fel în unele construcţii: cf. în curând - printr-o mutaţie pe axa
timpului, spre viitor, capătă sensul de „peste puţin timp”, „degrabă”. Deplasat spre trecut, în
locuţiunea adverbială de curând sensul său e altul – „nu demult, recent” Deci, aceste construcţii
se polarizează: în curând „degrabă”- de curând „nu demult”, recent”. Sens similar atestă şi
adverbul degrabă care înseamnă „repede”, dar şi „înainte de timp”.
6) Vrédnic (-că). Vom nota aici doar că acest cuvânt are la bază v.sl. връдьнъ
„destoinic”, „capabil” în care sufixul -ьнъ va fi substituit în limba română prin sufixul –nic, care
fiind sufix adjectival, nu poate fi considerat de origine slavă. În prezentul studiu ne interesează
etimologia termenului slav citat aici care cunoaşte un „omonim”- връденъ cu sens contrar –
„dăunător”. Credem că în acest caz avem de-a face cu fenomenul enantiosemiei. Semantica
polarizată a adjectivului acesta, caracteristică şi pentru cuvintele respective din idiomurile sud-
slave actuale ia naştere într-o perioadă foarte veche a protoslavei, începutul procesului de
separare a celor două accepţii contrare putând fi pus în lumină doar în cadrul indo-european.
Iniţial în protoslavă acest adjectiv avea semnificaţia de „care creşte”, „care se dezvoltă” cu sens
neutru, dar care cu timpul a căpătat sens negativ.Vom vorbi mai jos despre termenul radical de la
care provin omonimele în discuţie – връдъ „daună”, „pagubă”, „rană” [179, p. 78].
În slavistică se crede că termenii bulgari вред „daună”, вреден „dăunător”, scr. vrujed
„furuncul”, rus. верод „furuncul” sunt reflexe ale formei protoslave вердъ care, pe plan
indoeuropan, e comparabil cu let. ap–virde „furuncul”, v.ind. vardhati „creşte”, prototipul indo-
european fiind *verdho – „a creşte” [240, р. 568]. Cât priveşte cuvintele specifice doar pentru
domeniul sud-slav – bulg. вреден „destoinic”, scr. vrujedan „destoinic”, etimonul acestora ar fi
un termen comparabil cu cel din vechea germană super werd „scump, preţios”, în germana
actuală Wert „cost”, în anglo-saxonă werd „decorativ” [БЕР, I, p. 184].
Componenta vrednic în UPS se utilizează cu semantica proprie acestui lexem în limbă –
cea pozitivă. UPS (reg.) a fi vrednic - „a valora”, „a preţui”, urmat de un conjunctiv sau un
infinitiv, „care este în stare, care posedă însuşirile necesare pentru a săvârşi ceva”. La hirotonirea
în treaptă de cleric arhiereul pronunţă cuvintele care atestă aprecierea înaltă a celui hirotonit:
Vrednic este! Vrednic este!
136
7) Hăbúc „bucată ruptă din ceva”. Se utilizează în UPS : a (se) rupe, a (se) face hăbuc(i)
– „a (se) rupe în bucăţi, a fărâma, a (se) distruge; a (se) încurca, a (se) încâlci”. La Dosoftei
atestăm: Hăcuit cu multe săbii hăbuc de păgâni (citat după DA). A jucat până şi-a făcut cizmele
hăbuc ...
A. Cihac [29, p. 133] şi autorii DA pentru etimon fac referinţă la slav. хабити „ a strica”
(rus. похабить, rutenă охлабити, bulg. oхабя) şi la хабати. Având în vedere segmentul final –
uc şi varintele probabile cu p, -hăpuc/hapuc [DA] ale termenului hăbuc, precum şi modelele
analogice în ceea ce priveşte structura zăbăuc/zăpăuc (< ză(păci+ ha)băuc şi, respectiv,
zăp(ăci+hăb)ăuc), am putea crede că şi cuvântul discutat e rezultatul contaminării dintre
termenii sl. хабити şi хапък „rest de mâncare”, „fărâmă” [180, p. 319], ca şi analogiile citate
mai sus cu două modalităţi de combinare: 1) hăbuc хаб(ити + ха)пъкъ şi 2) hăpuc ха(бити +
ха)пък. Substituirea segmentului final –ъкъ prin -uc pare să fi fost determinată de influenţa
cuvintelor rom. în - uc: bulbuc, sătuc, vălătuc. Cf. şi bunduc (< bondoc).Vom mai observa că sl.
(bulg.) хапъкъ e varianta masculină a substantivului sl. (bulg.) feminin хапка „îmbucătură”,
„bucată” – etimonul termenului rom. hapcă din UPS cu hapca. (Sensul diferit al cuvântului
acesta românesc e condiţionat de contextul fix, adică de utilizarea lui în componenţa UPS, unde a
avut loc demotivarea componentelor date în mod diferit). Actualmente hápcă în DEX înseamnă
„Cârlig de undiţă de 8-10 cm, folosit la pescuitul somnului”. În UPS (fam.) A lua cu hapca – „a
lua cu forţa, cu de-a sila, pe nedrept, abuziv”.
8) Amar. Provine din amalusta / amolusta / amulusta „muşeţel”, cuvânt dacic. După
Berneker, Vasmer, [295, p. 139] şi alţi autori lit. ãmalas „vâsc”; let. amuols, amuls, ãmals
„vâsc”, sunt comparabile cu v.ind. amlas, amblas „acru”, alb. ëmblë „dulce”, tëmblë „fiere”, lat.
amarus „amar”, v. germ. ampfaro „ştevie”. Unii autori includ în această listă şi traco-dacicul
amalusta care e cu sens de „muşeţel”. Observăm aici asemănarea fonetică mare dintre termenii
baltici şi termenul traco-dacic [102, p. 293]. Termenul traco-dacic e cu sufixul –usta care apare
şi în alte formaţii traco-dacice. Nu intrăm în detaliile acestei probleme. Observăm doar sensurile
contrare dintre cuvântul albanez ëmblë „dulce” şi cel latin amarus „amar”. În cazul dat e vorba
de o perioadă foarte îndelungată pentru a apare o astfel de diferenţiere. Lexemul amar are sensul
1. „care are gustul fierii, pelinului, chininei”; 2. fig. „chinuitor, dureros; trist, necăjit”. Lexemul
dat îl atestăm în unele UPS. De ex.:
Amar de vreme – „ perioadă îndelungată (de timp); mulţime, grămadă”. Dar când cineva
atât amar de vreme n-a mâncat decât pui, pare-mi-se că are dreptate a fi sătul de ei [86, p.
248]. În cazul dat componenta amar e demotivată.
A fi un dulce-amar – „o stare de lucrururi indifenită; o situaţie care îmbină contrariile”
(un caz de enantiosemie explicită).
137
A-i face zile amare (cuiva) – “a face neplăceri, necazuri (cuiva)”.
A-şi înghiţi amarul – „a suferi în tăcere”.
A-şi mânca amarul împreună (cu cineva) – „a duce un trai greu împreună cu cineva”. Ei
se hotărâră ca să nu se despartă şi să rămâie să-şi mănânce amarul împreună. (Ispirescu).
Pâine amară – „mijloace de existenţă câştigate cu multă trudă; viaţă grea”.
(A fi) vai şi amar de (pielea cuiva) – „ compătimire exprimată faţă de cineva care se află
într-o situaţie extrem de rea; vrednic de plâns”. Vai şi amar de viaţa lui dacă aceea pe care o
iubeşte nici nu vrea să se uite la dânsul! [106, p. 72].
A-şi vărsa amarul / focul / necazul / veninul – “a-şi descărca sufletul, destăinuindu-şi
amărăciunea, durerea sau ura faţă de cineva”. Credea, bietul, că în mine a găsit un om, în inima
căruia să-şi poată vărsa amarul şi supărările [106, p. 83].
9. Locuţiunea adverbială în piezi buni – în piezi răi [32, p. 597].
Piéz (piézi) - 1. (înv.) “picior”; 2. (în expresia în piez) “în curmeziş, peste”. – Var. chezi,
cheji. Din lat. pĕdem . Sensul de „picior”, propriu tututor limbilor romanice, există şi în rom. Cf.
Va grăi omului cuvinte bune, şi le va grăi cu hiclenşug, de-l va batjocoi, adică va grăi peste
piezi (Îndreptarea Legii); unde peste piezi stă în locul expresiei actuale peste picior. Cf. fr. par-
dessus la jambe. Pentru a înţelege evoluţia semantică, trebuie să pornim de la ideea banală, că
ziua cuiva ar fi bună sau rea după cum iese din casă cu piciorul drept sau cu cel stâng înainte; de
aici în piezi „după cum iese bine sau rău, nesigur”; în piezi buni „cu piciorul drept, sub auspicii
bune”; în piezi răi „fără noroc, în ceas rău”. Piază – “şansă, noroc, dispoziţie, chef, gust”. Piezos
- “nefericit, de rău augur; nenorocit, fără noroc”.
În locuţiunile adverbiale în piezi buni, în piezi răi este nevoie de calificativul bun, rău,
astfel se elimină enantiosemia prin utilizarea UPS. Dacă se elimină componentele buni – răi, în
componenţa UPS piezi îşi păstrează doar semul negativ în: a grăi peste piezi – „a vorbi în
batjocură”.
4.5.2. Cuvintele ce denumesc schimbul de bunuri materiale
1) A împrumuta (din lat. *impromutare sau din împrumut; împrumut – din lat. in
promutuum). Semantica verbului acesta poate fi descrisă, comparând-o cu verbele de tipul a
cumpăra, a lua, a primi, a prinde, a recepţiona la care direcţia este spre agentul acţiunii (clasa
verbelor adlative, cum le numeşte E.Coşeriu), pe de o parte, şi cu cele de tipul a vinde, a da, a
dona, a lăsa, a preda, la care direcţia este inversă, spre destinatar (clasa verbelor ablative), pe de
alta. Verbele de un atare gen formează un câmp funcţional-semantic privind schimburile
materiale dintre oameni care, după cum vedem, constituie două clase lexicale caracterizate prin
clasemul direcţiei în raport cu agentul acţiunii care poate fi spre agent sau spre destinatar. Sub
138
aspectul arătat, verbul a împrumuta este indiferent faţă de clasemul „direcţie”, astfel încât
agentul îl poate folosi atât adlativ (cf. Ion împrumută cărţi de la Petru), cât şi ablativ (cf. Ion
împrumută cărţi lui Petru). Semantica verbului acesta în sistemul virtual al limbii nu indică
desluşit „direcţia”, deci e ambiguă. Astfel, DEX-ul prezintă pentru a da cu împrumut şi a lua cu
îmrumut acelaşi corelat monosemantic – a împrumuta [DEX, p. 452]. În vorbire, însă, datorită
anturajului sintagmatic, cele două accepţii, poluri ale sale se dezambiguizează, se delimitează
clar. O structură semantică identică vădesc verbele româneşti a arenda, a închiria; fr. louer;
germ. borgen, leihet. UPS – locuţiunile verbale - sunt în stare să delimiteze vectorul „direcţiei”
acţiunii, adică să dezambiguizeze situaţia cu referire la corelatul lor monolexical a împrumuta: a
da cu împrumut – „a da (cuiva) un bun care urmează să fie restituit” , a lua cu împrumut – „a lua
(de la cineva) un bun care urmează să fie restituit”. În cazul dat limba demonstrează explicit
motivaţia apariţiei şi utilizării UPS în limbă – eliminarea echivocului, propriu sinonimului
monolexical. În loc. adj. de împrumut – „care este împrumutat” se păstrează sensul enantiosemic
al componentei substantivale, ce include în sine şi sensul adlativ şi cel ablativ, aspectul
neexplicit care devine explicit doar în macrocontext.
2) Lexemele a închiria, a arenda, sunt enantiosemice. Doar locuţiunile verbale sunt în
stare să delimiteze explicit semele polarizate ale lexemelor menţionate, pe când echivalentul lor
monolexicale este acelaşi în ambele cazuri şi nu poate exprima polarizarea de sens, denotată de
locuţiunile date. Cf.: a da cu / în / chirie / arendă – „a închiria”, „a arenda” şi a lua cu / în chirie
/ arendă - „a închiria”, „a arenda” [dex-online]. Aprigă muiere soacra căpitanului! Dă odăi cu
chirie… Umblă bieţii oameni prin casă în vârful picioarelor [105, p. 210].
3) Lexemul a sancţiona conţine sensurile polarizante:1. „a aproba”, 2. „a pedepsi”, „a
dezaproba”. Sensurile contrare ale verbelor de acest gen se explică astfel. Proiectele de decizii ce
urmează a fi validate de către o anumită autoritate privesc probleme diverse, fiind de interes
public sau privat, pozitive, iar altele – cu privire la delincvenţi. Deci, şi într-un caz, şi în altul
utilizăm termenul a sancţiona. Spre deosebire de lexemele a aproba, a ratifica, a valida, a
confirma care redau numai polul „pozitiv”, a sancţiona atestă o semantică enantiosemică
polarizantă. Asemenea semnificaţie o au şi termenii coradicali sancţiune, sancţionare etc.
Lexemul sancţiune posedă seme polarizate: 1. „confirmare a unui act de către o autoritate
superioară celei care l-a emis; aprobare, întărire, consfinţire”; 2. „măsură de constrângere
aplicată ca urmare a nerespectării unei obligaţii asumate; pedeapsă”. În cazul locuţiunii verbale a
pune / a da /a aplica o sancţiune a fost ales semul pedeapsă. În aşa fel doar UPS, spre deosebire
de corelatul său monolexical a sancţiona, are rolul evitării confuziei şi e aptă de a denomina
explicit sensul dorit de vorbitor, de a alege între a aproba şi a dezaproba. Aceeaşi situaţie o
139
atestăm privind echivalentul lui a sancţiona din limba rusă наказать – 1) „a aproba”(sem
pozitiv), dar şi 2) „a pedepsi” (sem negativ).
4) Diferenţierea sintactică în utilizarea cuvântului posibil, fiind sau cuvânt incident, sau
adverb, sau adjectiv a dus la evoluţia în acest cuvânt a sensurilor antonimice : 1. ”realizabil,
(livr.) fezabil, (rar) practicabil”; 2. „eventual, probabil”. Cf. cu probabil „care se poate întâmpla,
realizabil”; 2. „după cât se pare, după toate probabilităţile, eventual”. Limba recurge la crearea
locuţiunilor adverbiale care actualizează explicit semul „cu siguranţă”, „realizabil”: după toate
posibilităţile / după toate probabilităţile în raport cu corelatul lor monolexical posibil, probabil,
care face accentul pe semul „eventual, probabil” : După toate probabilităţile, vara aceasta va fi
mai călduroasă decât anul trecut. Cf.: Cu siguranţă vara aceasta va fi mai călduroasă decât
anul trecut.
4.5.3. Cuvintele ce denumesc obiecte cu dimensiuni specifice
1. Lexemul capăt conţine în structura sa semică seme polarizate. El poate fi interpretat în
două moduri: ca 1. „început” - a o lua de la capăt; 2. „sfârşit” – a o duce la capăt. În felul
acesta între accepţiile date apare raportul de antonimie – început – sfârşit. Loc. adj. fără (de)
capăt – „fără sfârşit; îndelungat, întins”. Loc. adv. de la (sau din) capăt – „de la început”. În
capăt – „în frunte”. Până la capăt – „până la sfârşit; până la ultimele consecinţe”. UF la capătul
lumii (sau pământului) – „foarte departe”. Loc.verb. a pune capăt (unui lucru, unei situaţii) – „a
face să înceteze, a termina (cu bine), a rezolva”. Loc.verb. a da de capăt – „a duce la bun
sfârşit”. UF a o scoate la capăt (cu ceva) – „a ieşi cu bine dintr-o situaţie neplăcută”. UF a o
scoate la capăt cu cineva – „a ajunge la o înţelegere (cu cineva)”.
2. Obârşie. Sensurile actuale ale cuvântului acesta – „început”, „origine”, „izvor” etc.
reproduc accepţii ale etimonului său vechi slav обръшь „patrea superioară, de sus” (a unui râu
etc.), „înălţime”, „ridicătură”, „izvor” (< объ + връхъ „vârf”). Obârşie – 1. „punct de plecare,
început, origine”; 2. „locul unde s-a născut cineva; familia, neamul din care se trage cineva;
origine (socială)”; 3. „naştere, origine, provenienţă”, (livr.) „extracţie, matrice, stirpe, (rar)
provenire, seminţie, (înv. şi reg.) neam”; (înv.) „purcedere, purces”; 4. „locul de unde începe să
se formeze albia unui râu; izvor”; 5. „culme, muchie, vârf.” Se utilizează în loc. adv. (de) la
obârşie – „de la origine, de la naştere, de la provenienţă”. Atestăm la Lucian Blaga în Cântecul
obârşiei: La obârşie, la izvor, nici o apă nu se-ntoarce, decât sub chip de nor. Poetul utilizează
locuţiunea la obârşie cu sensul 1, prezentat supra. Cu aceeaşi semantică, în sens figurat, este
utilizată îmbinarea liberă la izvor.
În limba română veche cuvântul obârşie însemna şi „sfârşit”, „capăt”, pe care îl atestăm
la Dosoftei. Cf. Atunci la obârşie ne va strânge ...pre toţi necredincioşii.
140
Deci, ca şi capăt, obârşie atestă o semantică polarizantă.
4.5.4. Cuvintele ce exprimă calitatea în cel mai înalt grad de manifestare
Următoarele locuţiuni adjectivale şi adverbiale sunt de asemenea enantiosemice. Unele
adjective din componenţa locuţiunilor pot dezvolta accepţii cu sens opus. Locuţiunile adjectivale
şi adverbiale sunt însoţite atât de adjective, adverbe cu sens pozitiv, cât şi negativ, cu
semnificaţia „care întrece orice măsură”: straşnic de frumos / urât, neînchipuit de frumos / urât,
nemaipomenit de bun / bine / rău, nemaivăzut de cărturar / incult, inestimabil de darnic / zgârcit;
neasemuit de frumos / urât, faimos de bun / rău, vestit de vorbăreţ / taciturn, incalificabil de
mişel (utilizat mai ales cu sens negativ), nepreţuit de scump (utilizat mai ales cu sens pozitiv),
neasemuit de mare / mic, nedescris de frumos / urât, neînchipuit de interesant / plictisitor,
negrăit de mic / mare”, etc. etc.
Verbul a frige are semul exprimării temperaturii atât foarte înalte, cât şi a celei foarte
scăzute. Este utilizat în unităţile frazeologice a frige frigul, a frige gerul, cf. a frige focul
Cf.: în rusă: жгучее солнце – „soare dogorâtor” şi жгучий мороз – „ger năpraznic”.
Substantivul minune conţine două sensuri polarizante: 1. „frumuseţe”, 2.”urâţenie” (în
graiuri). Este interesant faptul că în UPS substantivul dat este utilizat cu cele două sensuri
enantiosemice: ca prin minune – „în mod inexplicabil, pe neaşteptate”. Oboseala îi pieri ca prin
minune [99, p. 132]; mare minune să...! – „ar fi de mirare să (nu)..., n-aş crede să nu...” Mare
minune să nu întârzie astăzi!
4.5.5 Aprecierea subiectivă a unui obiect de către vorbitori
1. Există cuvinte a căror discrepanţă dintre sensuri duce la formarea mai multor UPS. Cf.
vorbă cu sens neutru: ” cuvânt, gând, idee exprimată, spusă, zisă, expunere, relatare, discuţie”,
la plural: vorbe – cu semnificaţie de „zvon, bârfă” în UPS a fi / a merge vorba, a face vorbă /
vorbe, a stârni vorbe. Lexemul .vorbă e enantiosemic, de ex. cu sens negativ: Ba încă şi mai rău
va umbla cel ce va face vorbă să-şi ia pe a treia [28, p. 13]; sau are sens neutru de „cuvânt”,
„gând”, de ex. Este vorba în sat că Ionică degrabă vine de la armată. Din această cauză limba
recurge la crearea unei noi UPS în care lexemul vorbă este utilizat doar cu unul din cele două
seme polarizate, cel de „zvon, bârfă”: a face vorbă.
2. Verbul a păgubi (de la pagubă; pagubă din sl. ПАГУБА) este corelatul monolexical al
UPS a suferi pagubă şi a aduce / provoca pagubă cu derivatul său păgubaş. Păgubaş ca şi
obraznic are două sensuri: 1. (pozitiv) „cel ce a suferit o pagubă”; 2. (negativ) „cel ce a adus
pagubă”: ...în vremea năsăţioşilor şi păgubaşilor fanarioţi. Deci, 1. păgubaş < (cel ce a suferit)
pagubă + aş; 2. păgubaş < (cel ce aduce) pagubă + aş de la verbul 1. a păgubi < „a suferi
141
pagubă” şi 2. păgubi < „a aduce pagubă”. În plan formal, verbul şi adjectivul derivat sunt un
singur cuvânt. În plan semantic situaţia e alta: sunt incluse două seme care se află la polurile
opuse semantice: a suferi sau a aduce pagubă ; cel ce a suferit sau a adus pagubă. În cazul dat
limba găseşte ieşire din situaţia ambiguă – creează UPS sinonime verbului, având motivaţii
diferite, care sunt purtătoare doar a unui sem din cele două din structura semică a verbului: A
suferi pagubă şi a aduce pagubă.
De ex.: a face pagubă – înv., aici: „a face daune, a provoca pierderi”. …şi va intra în niscare
pâini sau în vii sau în altă şi va face pagubă… [25, p. 59]. După acesta război multe pagube au
făcut Mihai vodă turcilor peste Dunără [40, p.7 8]. Şi după aceea s-au dus Mihail la tătari şi
multă pagubă au făcut leşilor [126, p.80]. În UPS: pagubă-n ciuperci – „nici o pagubă”, a fluera
a pagubă – „a fluera în semn de regret pentru o pierdere, nereuşită”, atâta pagubă / mare
pagubă / nici o pagubă! - „se spune pentru a arăta nepăsarea faţă de insucces, de pierderea
suferită; n-are importanţă”.
3. Faima – (din latinescul fama) era un substantiv neutral, semnificând vorbe, bârfe. Fama
era o divinitate a zvonului public şi a faimei, „monstru zburător cu mulţi ochi, cu multe urechi şi
multe guri. Se zicea că locuieşte într-un palat de bronz cu multe porţi pe unde intră şi ies întruna
vorbele, zvonurile”. În limba română cuvântul faimă se utilizează cu sens pozitiv, dar şi negativ.
Substantivul faimă are în componenţa sa seme polarizante: 1. „opinie publică favorabilă,
slavă; reputaţie; popularitate”; 2. „opinie publică defavorabilă”. UPS delimitează semul pozitiv şi
cel negativ al lexemului faimă, astfel limba creează UPS care utilizează doar unul din cele două
seme polarizate în fiecare UPS: a duce faima utilizează semul „opinie publică favorabilă” :
Echipa de baschet a dus faima ţării departe de hotarele ei. Merită să subliniem că în textele
vechi UPS cu verbul la forma reflexivă a se duce faima utilizează lexemul faimă având semul
„opinie publică defavorabilă”: Li se dusese faima în toată ţara acestor oameni zgârciţi fără
seamăn [97, p. 77]. Astfel este atestată şi UPS enantiosemică a se duce faima. Pe când UPS a
avea faimă / a ieşi faimă poartă sensul „opinie publică defavorabilă”: Doamna Popescu avea
faima unei femei rele de gură. De atunci, în locul aceluia păşise Mahomed căruia îndată i-a
ieşit faimă şi poreclă de cuceritor [107, p. 16]. În cazul dat din nou atestăm rolul UPS de a
elimina ambiguitatea, astfel că semele polarizante ale lexemului faimă „se separă” în UPS cu
semnificaţie diferită, fiind utilizate diferite verbe în calitate de componentă în UPS.
Cf. rus. толк - „sens” şi толки - „bârfeli, vorbe”. A se confrunta cu exemplul rus. благой
– „bun, plăcut”, dar şi rău; славить- „a glorifica, a onora”, dar şi „a blestema, a ponegri”.
4.5.6. Contextul expresiv (ironic)
142
Enantiosemia se delimitează într-un context care se datorează expresiei, ironiei. Cf.
afacere, treabă în: 1. a avea afaceri - unde lexemul afaceri se utilizează cu sens neutru:
„activitate comercială, acţiune din care rezultă un profit; tranzacţie economică; treabă,
îndeletnicire”, locuţiunea verbală având semantica „a desfăşura o activitate de business”; 2. a
avea afaceri, unde lexemul afacere se utilizează cu sensul „activitate comercială, industrială sau
(mai ales) financiară, bazată adesea pe speculă şi constând în vânzare, cumpărare, creditare,
antrepriză” etc. În cazul dat locuţiunea conţine semul ironiei „a face anumite afaceri dubioase,
maşinaţii, escrocherii”.
Un caz similar este şi cu lexemul treabă (din sl. тръба): 1. „activitate, ocupaţie,
îndeletnicire”. A avea treabă – „a fi ocupat”. A-şi căuta (sau a-şi vedea) de treabă - 1) „a lucra
conştiincios, cu sârguinţă”; 2) „a-şi vedea de lucrul său, a nu se amesteca în lucrul sau în
problemele altora”. A se afla în treabă – „a-şi face de lucru fără a fi nevoie, pentru a-şi da
importanţă”; 2. „activitate dubioasă”. A ieşi în treabă - „a ieşi la furat” [dex-online]. Bună
treabă! - „despre ceva negativ, nedorit”.
Lexemul perlă este enantiosemic. Nu vom analiza toate semele componente ale structurii
semice a cuvântului. Vom menţiona doar cele polarizate: 1. (fig.) „persoană, lucru cu calităţi
excepţionale”; 2.(ir.) „greşeală, prostie rară”.
Pe lângă enentiosemia de la nivelul emic, urmează să meţionăm şi enantiosemia de la
nivelul etic, creată într-un anumit context cauzată intonaţiei expresive, ironice. Analiza utilizării
unităţilor de limbă demonstrează că ele capătă în aceste condiţii semnificaţie contrară celei
primordiale: Perle literare de acest gen am mai întâlnit! (E vorba nu despre ceva minunat, demn
de laudă, dar despre ignoranţă, prostie).
Scofală. Cuvântul acesta e o variantă a termenului înv. pofală „laudă” ( < v.sl. похвала
„laudă”). În limba română, fiind utilizat cu sens ironic pentru a denumi „laudă nemeritată”,
termenul dat devine scofală, deci capătă sens peiorativ. Poate această atitudine ironică a
vorbitorilor a determinat şi substituirea segmentului iniţial po- din pofală prin sco- care e mai
expresiv. Cf. şi scociorî scr. почарати „idem” [SDE, p. 384]. În limba contemporană: scofálă
fam. are semantica „treabă realizată; ispravă”. În UPS: mare scofală! „mare lucru!”; (nu) e mare
scofală „(nu) e cine ştie ce lucru important”; a (nu) face mare scofală „a (nu) face cine ştie ce
ispravă”.
***
Enantiosemia, un tip special de antonimie „internă”, îşi găseşte actualizare în context,
când e vorba de unităţi monolexicale. Pe când UPS conţin în structura lor semică doar un sem
din cele două polarizate, din această cauză contextul nu este obligatoriu de cele mai multe ori. În
aşa fel limba realizează motivaţia utilizării acestor UPS pentru a dezambiguiza semnificaţia
143
corelatului monolexical al UPS. Fenomenul dat nu este productiv în limba contemporană şi este
un relict al semanticii rădăcinilor străvechi. Într-un şir de cazuri evoluţia cuvântului cu sensuri
contrare duce la „divizarea” lexemului în omonime.
4.5.7. Cuvintele ce exprimă fenomene din domeniul superstiţiilor
Sensuri contrare capătă şi cuvintele care exprimă fenomene din domeniul superstiţiilor.
1. Substantivul noroc [SDE, p. 280; 82, p. 169]. Unii termini ca de ex. noroc derivă de la
verbul a zice, a spune. Substantivul rom. noroc are ca etimon v.sl. нарокъ, care la rândul său
derivă din verbul ръшти (prez. рък ) „ a zice”. Cuvântul este discutat de Gh.Mihăilă, însă
cercetătorul nu arată polaritatea sensurilor incluse în cuvânt. Cuvântul noroc desemna: 1) „soartă
fericită”, 2) „soartă nefericită”. Cu semnificaţia de la urmă atestăm cuvântul la Gh. Ureche. Gh.
Mihăilă observă că noroc treptat şi-a mutat sensul de la soartă la soartă favorabilă. În UPS
întâlnim cuvântul noroc cu sensul de soartă favorabilă: a avea norocul să... – „a se ivi ocazie
favorabilă pentru...” , a-şi încerca norocul – „a întreprinde o acţiune în speranţa că va reuşi”, a
purta noroc (cuiva) – „a aduce reuşita, succesul (cuiva)”, a lovi norocul (pe cineva) – „a reuşi”,
a-l paşte norocul (pe cineva) – „a fi norocos, a reuşi”, noroc chior – „lipsa de succes, de
reuşită”. Se mai întrebuinţează în următoarele USM: a fi plin de noroc ca broasca de păr, ce o
da târgul şi norocul, noroc că...
2. Cuvintele ce denumesc soarta, diverse aspecte ale acestei noţiuni, credinţe populare în
spiritele bune şi rele se polarizează, întrucât, de regulă, denumesc atât spirite bune, cât şi spirite
rele. Exemple din limba română: soartă, dânse, iele, drăgaice, iezme, irodiţe, rusalii, nagode,
vântoase, domniţe, măiestre, frumoase, zânioare, mândre, şoimane, muşate, oară / ori, potcă,
ştimă / schimă / chimă, ursită, zână [102, p. 51-56]. La Miron Costin atestăm cuvântul ţenchi,
ceea ce semnifica „soartă”. În UPS a avea ţenchi – „a avea soroc”, a se alege sorţii - „a ajunge la
un rezultat, la un deznodământ”, a se împăca cu soarta - „a se resemna”, a trage la sorţi – „a
hotărî prin procedeul sorţilor o alegere, o desemnare, o împărţire”.
3. Piază în superstiţii, de obicei determinată prin „rea” sau „bună”, este o fiinţă care, se
crede, că aduce cuiva nenorocire sau noroc; semn prevestitor: piază rea – „semn rău, prevestire
rea”, loc. adv. în piez(i) –„oblic, pieziş”. La T. Arghezi întâlnim acest lexem, însoţit de o
determinare „bună”, deoarece lexemul este enantiosemantic, în următoarele versuri: Când pleci,
să te-nsoţească piaza bună, ca un inel sticlind în dreapta ta [1, p. 126]. Exemple din alte limbi –
lat: fatum, sors (sortis), rus. рок, судьба. Aici se constată legătura între ideea de „timp” (rus.
doba) şi ideea de „bun" (rus. добрый). Cf. şi rus. год „timp”, годный „bun” şi погода (iniţial
„timp bun”) [249, p. 93]. Motivanţii iniţiali ai cuvintelor acestea sunt diferiţi.
144
4. Fortuna în latină iniţial însemna „întâmplare”, apoi „soartă”, cu îmbinările fortuna
secunda (sau numai fortuna) în sens de „soartă norocoasă”, „fericire” şi fortuna adversa (sau
numai fortuna) în sens de „nefericire”, „suferinţă”. Cf. fortunam ferre „a îndura vicisitudinile
hărăzite de soartă”. Judecând în special după rom. furtună „vânt puternic, deseori însoţit de
ploaie” şi după it. fortuna „soartă”, „fericire”, „succes”, „bogăţie”, dar şi fortuna di mare
„furtună”, fortunaccia „nenorocire”, fortunoso „nefericit”, „greu”; tempi fortunosi - ”vreme
tulbure”, „timpuri grele”, judecând după toate aceste mărturii, vom conchide că în latina târzie
termenul furtuna căpătase deja şi sens de „vreme rea cu vânt, ceaţă” etc. Probabil că sensul
iniţial „întâmplare neprielnică” a fost pus în relaţie cu ideea de timp nefavorabil. Pentru mutaţia
semantică dată am putea face referinţă la termenii din limba rusă погода „timp”, „starea vremii”,
выгода „venit”, „câştig”, невзгоды „suferinţe”. Toate aceste cuvinte provin de la termenul sl.
год сare însemană „timp”, „timp favorabil pentru ceva” etc. În limba română fortuna, livr.1) (în
concepţiile mistice) „forţă supranaturală care se crede că ar determina dinainte desfăşurarea
evenimentelor; soartă; ursită; destin; fatalitate”; 2) fig.” concurs de împrejurări favorabile; noroc;
şansă”. Din latinescul fortuna, zeiţă a sorţii schimbătoare în mitologia romană, reprezentată cu
cornul abundenţei, cu o cârmă de corabie şi, cel mai adesea, legată la ochi, întrucât împărţea
darurile sale la întâmplare. Observăm că şi cuvintele sinonimice cu sens neutru „soartă”,
„ursită”, „destin”, „fatalitate” sunt supuse restricţiei de sens, ocurenţa înclinând la sensul 2. În
UPS: a se întoarce fortuna cu faţa (spre cineva) – „a obţine succes după o perioadă de
nereuşite”; cine seamănă vânt, culege furtună – „rău faci, rău găseşti”.
5. Strâste / strânste / trânşte / trişte / restrişte. Cuvântul provine din v.sl. съриашта care
în limba de origine însemna atât „destin” în genere, cât şi „noroc”, dar şi „soartă amară” [102,
p.54]. Semantica lexemului era „viaţă bună”, „soartă norocoasă”, care apoi trece în „soartă
vitregă”. Principalele sensuri din slavă le constatăm şi în idiomul romanic. Comp. Dumitraşco-
vodă...nici...la această domnie n-au avut strişte să domnească mult [40, p.49]. Derivatul lui este
restrişte - „situaţie de încercări grele în care se află cineva; vreme de cumpănă; şir de nenorociri;
(fig.) cumpănă”. În UPS vremuri de restrişte se păstrează semnificaţia lexemului dat de „vitreg”,
„negativ”.
6. O motivaţie specifică e cea a substantivului rom. ţenchi „hotar” care are în vedere
limita de timp, hărăzită de divinitate. Ţanc – „partea mică a răbojului”. Privitor la motivaţia
cuvântului dat, N.Raevschi aduce următoarea explicaţie. Într-un trecut îndeprtat de la interjecţia
ţanc se creează prin conversiune un substantiv. E o asociaţie firească între motivant şi motivat ce
se explică prin faptul că la cuplarea părţii mai mici a răbojului cu cotorul, se produce zgomotul
caracteristic [102, p. 114]. Loc adv. la ţanc – „la momentul oportun, potrivit”.
145
7. Cuvintul cobe e legat de credinţa că unele păsări cântă a rău, aduc primejdii, prevestesc
o nenorocire [102, p. 53-54]. Din sl.v. kobi „soartă”, „destin”; conf. cu bulg. koba „semn rău”.
Cf. lat. strix / striga „bufniţă” > strigoi. În cazul dat atestăm fenomenul polarizării semantice: de
la sensul neutru al v.sl. кобь şi al rus. кобь „prorocire” se ajunge la scr. коб „semn bun” şi v.
ceh. koba „succes”, iar pe de altă parte în bulg. коба „presimţire rea”, „ceva rău”, de unde şi la
rom. cobe „pasăre ce meneşte a rău” şi „persoană ce cobeşte”[102, p.53]. Cântă cobea –
„prevestirea unei nenorociri”.
8. Cuvântul moştenit din latină zână o are la bază pe zeiţa Diana. În UPS: zână bună –
„fiinţă care vine în ajutor la nevoie”. În UPS ca o zână – „ca o divinitate bună”. Tot aici vom
menţiona termenii şteamătă /schimă / chima / ştimă despre care am vorbit mai sus, care sunt şi ei
moşteniţi şi totodată influenţaţi în ceea ce priveşte fonetismul din limba slavă bulgară. În cazul
acesta substantivul denumea ideea de „vedenie”, ”nălucă” (cf. gr. shima). Aceste cuvinte fac
parte din cuvintele tabuistice, adică utilizate pentru a denumi fiinţele sau spiritele a căror
denumire adevărată e periculos a fi rostite. Aceste fiinţe supranaturale sunt considerate bune, dar
şi rele. Cf. chima - „chima răului pe malul pârăului”. N.Raevschi ia în discuţie cuvânul chimă cu
privire la etimologia lui. Termenul dat apare în Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă [47].
Cuvântul pătrunde din limba greacă în latină, de unde şi rom. şteamă, şteamătă, ştimă. Ştimă
„personaj din mitologia populară imaginat de obicei ca o femeie frumoasă care protejează apele,
pădurile, comorile etc”. N. Raevschi prezintă explicaţii privind semantica cuvântului ştima –
„zână”, „duh necurat”, „noroc”, „presimţire”, „om slab” [102, p. 72].
10. Vâlvă (în sl. влухву, în norv. arh. voelva – „prezicătoare”, germ Wala) [DMG, p. 626]
în mitologia românească sunt duhuri feminine. Existe vâlve albe (benefice) şi negre (malefice).
Vâlvele benefice, conform superstiţiei, poartă veşmânt alb şi sunt ocrotitoare ale apelor (Vâlva
Apei), a stâncilor (Vâlva Stâncilor). Vâlva băii, de exemplu, este zână despre care se crede că
stăpâneşte, supraveghează şi distribuie comorile dintr-o mină de aur etc. În limbă, această natură
dublă a lor şi-a găsit oglindirea în semantica polarizantă a lexemului vâlvă - „părere publică
favorabilă sau defavorabilă despre cineva sau ceva; reputaţie; faimă”. În UPS a face vâlvă – „a
face o agitaţie mare provocată de un fapt ieşit din comun (pozitiv sau negativ; vâlvă mare –
„mare agitaţie”, „tărăboi”).
Toţi aceşti termeni se polarizează, întrucât semnificatul, de regulă, e atât spirit bun, cât şi
spirit rău.
4.5.8. Cuvintele ce apar în urma influenţei contextului
Sensuri contrare capătă şi cuvintele care apar în urma influenţei contextului.
146
1. Pentru problema dată este important să constatăm că în unele cazuri influenţa
contextului poate duce la polarizarea semantică a cuvintelor. De ex., lexemul rom. rece < lat.
recens „cald încă”. În limba latină recens însemna 1. „proaspăt”(referitor la apă); 2. „cald”; 3.
„care nu e de demult”. Spre deosebire de limbile romanice occidentale în care semantica
adjectivului latin nu se va schimba esenţial [cf. SDE, p. 358], limba română atestă o altă stare de
lucruri: în română accepţia „proaspăt”, în recens din sitagma aqua recens „apă proaspătă”,
datorită structurii stabile a acesteia, pe de o parte, dar şi datorită faptului că, de obicei, apa
„proaspătă” e şi „rece”, pe de altă parte, va fi substituită prin accepţia „rece”. Sensul
motivaţional va luneca spre o altă caracteristică a apei. În plan diacronic, în special faţă de sensul
2 al cuvântului latin în cauză (”cald”), semnificaţia termenului român ar fi rezultatul unei
schimbări semantice în spiritul enantiosemiei, evident, mai puţin tipice. Se utilizează în
componenţa UPS cu sens direct şi indirect. Rece, adj. 1. „care are o temperatură (mai) scăzută
faţă de o limită dată, faţă de un mediu oarecare sau faţă de căldura corpului omenesc; lipsit de
căldură; care dă senzaţia de frig, care aduce frig”. În UPS climă rece – „climă polară”; abces
rece – „abces fără caracter inflamator”. Loc. adv. la rece - „la o temperatură scăzută, în jurul lui
0°C”; 2. „la temperatura normală, fără a încălzi”; 3. fig. „neinfluenţat de sentimente, nepărtinitor,
obiectiv”. Fig. „care înfioară, care înfrigurează”. UPS: a-i trece (cuiva) rece prin inimă (sau prin
spate) – „a se înfiora”; a (-i) fi (cuiva) inima rece –„a-i fi teamă, a fi înspăimântat”; (cu) sânge
rece – „(cu) calm, (cu) prezență de spirit”.
Iată alte exemple de UPS având în calitate de componentă lexemul rece: a-l îmbăta (pe
cineva) cu apă rece - „a-l încânta cu făgăduieli deşarte, a-l amăgi”; a nu-i ţine nici cald, nici
rece – „a-i fi indiferent (cuiva), a nu-l impresiona”; a lăsa rece (pe cineva) – „a nu-i deştepta
interes, a-i fi indiferent (cuiva)”; a-l trece sudori reci (pe cineva) – „a transpira din cauza
emoţiei, a spaimei; a avea mari emoţii”; a-i trece un şarpe rece prin inimă/sân (cuiva) – „a se
înfiora de spaimă/de dezgust”.
2. Lexemul înainte cu sens temporal, semnifică: 1.”mai de demult, mai devreme”. De mai
înainte – „de mai demult”. Cu ... (mai) înainte sau (mai) înainte cu..., arată cât timp a trecut de la
întâmplarea de care este vorba. Înainte vreme – 1. „odinioară”; 2. „mai departe, în continuare”.
Expr. De azi (sau aici, acum etc.) înainte – „de azi (sau aici, acum etc.) încolo”; 3. „în faţă; în
locul dintâi, în frunte”. Deci ar fi vorba şi în cazul acesta despre o polarizare de sens ce derivă
din ambiguitatea semantică a lexemului înainte, care denumeşte o actualitate atât trecută, cât şi
cea care se află înainte. Utilizarea lui depinde de influenţa contextului, de atitudinea subiectivă a
vorbitorului.
147
3. Verbul a se îndura atestă două sensuri contrare - 1) „a-şi manifesta mărinimia; a da
dovadă de bunătate, de milă”. De ex.: Îndură-te, măria Ta! 2) „a da dovadă de cruzime, de
intoleranţă”. De ex.: Cum te înduri să-l baţi? ( = „De ce eşti atât de aspru să-l baţi?”).
4. Succes „urmare” > succes „urmare cu consecinţe bune”. În UPS: a avea succes – „a
obţine rezultate favorabile”; „a avea o reuşită, izbândă”; a dori / ura succes (cuiva) – „a dori
noroc într-o întreprindere (cuiva)”. În UPS lexemul se motivează doar cu sensul „urmare cu
consecinţe bune”.
4.5.9. Cuvintele ce denumesc părţi ale corpului omenesc
Polarizarea semantică o atestă şi denumirile unor părţi ale corpului care, se ştie,
reprezintă o sursă de expresivitate. De pildă, lexemul neutru gură, în limba română are o serie
întreagă de sinonime şi, ceea ce este important, toate cu sens negativ, polarizat – bot, clanţ,
fleancă, leoarbă, plisc, rost. La rândul său, gură continuă latinescul gula „gâtlej”. În franceză
termenul respectiv gueull menţine accepţia originară, dezvoltă şi sensuri polarizante „mutră” şi
„bot”. În UPS semnificaţia neutrală a cuvântului gură se păstrează: a-i lăsa gura apă – „a dori
foarte mult”, a apuca cu gura înainte – „a se grăbi să spună ceva înainte de vreme”, parcă i-a
ieşit un sfânt din gură – „a prevesti împlinirea unor lucruri favorabile; a spune ceva bineplăcut
tuturor”; a (-şi) pune botniţă la gură – „a (-şi) impune tăcere”; a-i lua bucăţica din gură (cuiva)
– „a lipsi şi de strictul necesar (pe cineva), bun de gură – „vorbăreţ, guraliv”, a fi cu caş la gură
–„a fi tânăr nepriceput, lipsit de experienţă”, a pune căluşul în gură (cuiva) – „a împiedica să
vorbească (pe cineva)”, a căsca gura – a) „a privi cu interes, cu uimire”; b) „a umbla fără treabă,
a pierde vremea”, a rămâne /a sta / a privi cu gura căscată – „a fi mirat, uimit (de ceva
neaşteptat). etc., etc.
Sensul polarizat negativ, peiorativ al sinonimelor lexemului gură se păstrează şi în UPS:
a da peste bot (cuiva) – „a mustra aspru pe cineva”; a face bot /a pune botul – „a se bosumfla”; a
pune cu botul pe labe (pe cineva) – „a obliga să tacă, a-l pune la punct (pe cineva)”; a se întâlni
bot la bot – „a se întâlni faţă-n faţă (cu cineva), pe neaşteptate”; a se linge / şterge pe bot – „a fi
nevoit să renunţe (la ceva), a-şi lua gândul (de la ceva)” etc.
A ţine clanţ (cu cineva) – „a se lupta cu vorba, a nu se lăsa intimidat (de cineva), a nu se
da bătut”.
A-şi strânge leoarba acasă – „a tăcea”.
A lua / trage la rost (pe cineva) – „a certa, a mustra, a cere socoteală (cuiva)”. Dar şi
UPS, unde rost are semnificaţie neutră: pe de rost – „din memorie”; a şti pe de rost (ceva) / ca
pe apă / ca pe Tatăl nostru – „a putea reproduce întocmai din memorie”.
148
Altfel spus, nu rareori semnificantul conţine în structura sa componente semantice din
anturajul sintagmatic al semnificatului său. După cum se poate vedea, există situaţii, când
anturajele sintagmatice ale semnificatului au sensuri contrare, ceea ce face ca semnificantul
respectiv să aibă o semantică polarizantă.
Concluzii la capitolul 4
1. Motivaţia intralingvistică constituie etapa secundară privind apariţia UPS în limba română.
2. Formele sintetice dispar în situaţiile, când o limbă, datorită duglosiei şubrezindu-şi
sistemul, este nevoită să-şi formeze modele de exprimare mai clare, explicite.
3. Formele analitice în limbă iau naştere şi din necesitatea de redare explicită a sensurilor
semantico - gramaticale.
4. Dărâmarea sintetismului morfo – sintactic al limbii latine s-a produs prin eludarea părţii
finale a formelor cuvintelor, cauzată de câţiva factori.
4.1. Unul dintre ei ar fi legea minimului efort conform căruia începutul cuvântului este
caracterizat printr-o presiune mai mare a limbii, ceea ce contribuie la păstrarea lui pe parcursul
evoluţiei.
4.2. Un alt factor al erodării finalei cuvântului ar fi fenomenul propagării informaţiei în
cadrul cuvântului. Mesajul informaţional, aflat în elementele iniţiale ale silabei, duce la întărirea
lor.
5. Sensul UPS poate include în sine şi pe cel lexical al componentelor, aşadar, sensul
frazeologic constă din sensul integrat al componentelor şi cel motivaţional, care se constituie
din perceperea motivaţiei semnului glotic, conţinut de lexeme – componente ale UPS.
Privitor la înţelegerea sensului global al UPS se distinge motivaţia retrospectivă şi motivaţia
prospectivă.
5.1. Problema cunoaşterii şi asociaţia dintre semnificant şi semnificat este evidentă, univocă
şi accesibilă, depinzând de persoana care decodifică motivaţia. În consecinţă, motivaţia este
relativă, căci ea depinde de punctul de vedere adoptat şi de mecanismele implicate, dar şi de
persoana care face analiza. Prin urmare, UPS indigene, specifice doar limbii respective,
accesibile pentru motivaţie şi semnificaţie de către vorbitorii respectivi, sunt prestate motivaţiei
şi semnificaţiei; atunci când e vorba de UPS generale, împrumutate sau calchiate din alte limbi,
adică atunci, când cuprind în sine informaţii proprii pentru o mare comunitate de oameni, când
sunt inteligibili prin transparenţa motivaţiei pentru vorbitorii altor limbi.
5.2. Un tip de cunoştinţă suplimentar, cunoaşterea etimologică (intra şi extra-lingvistică)
poate, în mod egal, înlesni explicaţia motivaţiei UPS.
5.3. Imaginea determină legătura indistructibilă dintre semnificant şi semnificat.
149
5.4. Motivaţia retrospectivă se sprijină pe relevarea relaţiei dintre semnificant şi semnificat.
Este mai puţin dificilă la înţelegere.
5.5. Motivaţia prospectivă este aceea, pe care vorbitorul o identifică, fără a cunoaşte sensul
UPS.
5.6. Dacă este relativ uşor a determina motivaţia retrospectivă, nu este cazul motivaţiei
prospective. Reţinem că limitele analizei unui semn sunt determinate, în final, prin puterea
mijloacelor utilizate de analist (vorbitor); în consecinţă, aceste limite trebuie întotdeauna să fie
percepute ca fiind provizorii şi sub eminenţa de a fi deplasate. Iată din ce motive o clasificare
exhaustivă a UPS pare a fi posibilă.
5.7. UPS sunt motivate sau arbitrare? Am văzut că această problemă cere luarea în
considerare a unui mare număr de factori, ce ţin de cunoaşterea umană, demonstrând că
motivaţia nu poate fi înţeleasă decât în raport cu un sistem de referinţă. Din acest punct de
vedere, UPS pot fi considerate (în mod relativ) motivate în arbitrarul lor (în demotivaţia lor
– n.n.), fapt ce permite, printre altele, aplicarea practică a acestor probleme în cursurile de
studiere a limbilor în forma lor motivată pentru a fi memorizate mai uşor şi în morfologie.
6. Am distins următoarele tipuri de influenţă în limbă: semantică, sintactică, fonetică.
6.1. În capitol a fost cercetată influenţa legăturilor semantice care duce la modificarea /
nonmodificarea sensurilor lexicale ale componentelor în urma influenţei semantice. S-a
demonstrat că atunci, când o componentă îşi păstrează sensul, el (acest sens) poate servi drept
motivaţie a semnificantului – a perceperii sensului UPS. În aceste UPS denominative, lipseşte
imaginea, iar componentele motivate pot fi atât verbul modal, cât şi numele. Mai mult ca atât,
aceste elemente mai includ în structura lor semică şi semele unor anumite valori lexico-
gramaticale. Aceasta conferă UPS denominative posibilitatea de a desemna acele realităţi din
lumea înconjurătoare, pe care nu le pot denumi corelaţii monolexicali ai UPS.
6.2. Schimbarea sau slăbirea sensurilor lexicale ale componentelor UPS poate avea loc în
următoarele situaţii:
6.2.1. pierderea de către componentele din cadrul UPS a sensului lexical primordial;
6.2.2. schimbarea sensurilor lexicale ale componentelor UPS, provocată de:
6.2.2.1 transferul metaforic şi
6.2.2.2. transferul metonimic.
6.2.3. deplasarea nuanţei de sens a componentelor în cadrul UPS, exprimată prin:
6.2.3.1. restricţia şi
6.2.3.2. extensiunea sensurilor lexicale ale elementelor UPS.
150
6.2.3.3. Al treilea tip de influenţă a legăturilor semantice – cea a analogiei sensului (influenţa
sensurilor unor cuvinte înrudite) – nu şi-a găsit actualizarea în limbă referitor la componentele
UPS.
6.3. În prezentul capitol a fost cercetată influenţa legăturilor sintactice care duce la
schimbarea sensului componentelor UPS. Influenţa sintactică se actualizează prin:
6.3.1. contagiune (influenţa raporturilor sintactice ) şi prin
6.3.2. elipsă (pierderea acestor raporturi).
7. A fost cercetat şi al treilea tip de influenţă a legăturilor semantice în limbă – cel fonetic,
manifestat prin fenomenul analogiei fonetice – omosemia.
7.1. Motivaţia faptului că omosemele frazeologice se regăsesc în limbă într-un număr limitat
constă în următoarele:
7.1.1. probabilitatea combinatorică identică a elementelor a două sau mai multe UPS este
rarisimă;
7.1.2. Ocurenţa mică în limbă a UF, şi prin urmare neacumularea de seme noi. Tot din aceste
considerente se explică faptul de ce locuţiunile au mai multe perechi omonimice decât UF (e
vorba de o utilizare mai largă în limbă a lor ca unităţi denominative decât a UF ca unităţi
conotative);
7.1.3. structura semică a UPS e complexă şi constantă, din aceste considerente nu permite
apariţia dublurilor.
7.2. În conformitate cu căile de formare a UPS omosemice se disting cele omogene şi cele
eterogene.
7.2.1. UPS omogene s-au format în urma disocierii semanticii UPS polisemice.
7.2.2. UPS eterogene sunt acele care s-au format în urma coincidenţei lexico-gramaticale
sporadice a elementelor acestor unităţi.
7.2.2.1. UPS eterogene se divizează în: totale şi parţiale.
7.2.2.1.1. La cele totale coincide în context paradigma formelor lexico-gramaticale.
7.2.2.1.2. La cele parţiale se constată unele diferenţe privind formele paradigmatice ale
elementelor componente la utilizarea lor în context.
7.3. În conformitate cu structura lor, UPS omonime se grupează în similare şi nesimilare.
7.3.1. La UPS similare coincide şi modelul semantico-distributiv, şi semantica a două sau
mai multe expresii.
7.3.2. La UPS nesimilare nu coincide o componentă.
7.4. Se observă o legitate: UPS omogene (cele care au provenit din disocierea polisemiei)
sunt similare, adică coincid şi structural, şi semantic, iar cele eterogene (provenite din
coincidenţă sporadică a UPS) sunt nesimilare, adică au o diferenţiere componenţială.
151
7.5. O problemă importantă în determinarea fenomenului omosemiei este identificarea
criteriilor de demarcare dintre polisemie şi omonimie.
7.5.1. Criteriul semantic.
7.5.1.1. Diferenţa semantică trebuie să fie evidentă, fie în cazul UPS eterogene, fie în
cazul celor omogene.
7.5.1.1.1. Privitor la cele din urmă diferenţierea semelor trebuie să fie distinctă, ca să nu
se simtă între sensurile UPS legătura care a existat, atunci când erau în relaţii de polisemie,
adică înainte de scindarea semantică.
7.5.1.2. În cazul UPS ce se află în relaţii de polisemie, trebuie să existe un arhilexem.
7.5.2. Criteriul etimologic: semnificaţia fiecărei UPS se referă la diferite noţiuni: animat /
inanimat, concret / abstract.
7.5.3. Criteriul morfologico-sintactic. Particularităţile morfologice şi sintactice pot fi
diferite în cazul omonimiei sau polisemiei.
7.5.4. Criteriul sinonimic. Dacă sinonimele unei UPS nu au nimic comun cu sinonimele
altei UPS, atunci aceste UPS sunt în relaţii de omonimie.
8. În capitolul dat a fost efectuată o cercetare minuţioasă a schimbării de sens al
componentelor UPS în urma influenţei enantiosemiei, care apare pe diferite căi. Sensurile
polarizate:
8.1. pot apărea la cuvinte, ale căror sensuri contrare par a fi relicte ale semanticii
radicalelor vechi;
8.2. se pot naşte ca rezultat al utilizării cuvintelor ce denumesc schimbul de bunuri
materiale;
8.3. capătă şi cuvintele ce denumesc obiecte cu dimensiuni specifice;
8.4. obţin şi lexemele care exprimă calitatea în cel mai înalt grad de manifestare;
8.5. pot apare şi în cazurile, când vorbitorii apreciază subiectiv în mod diferit un obiect;
8.6. apar într-un context ce redă o ironie, o aluzie;
8.7. capătă şi cuvintele ce exprimă diferite superstiţii;
8.8. se referă la cuvintele care apar în urma influenţei contextului;
8.9. capătă şi cuvintele ce desemnează unele părţi ale corpului omenesc.
9. În prezentul capitol am stabilit etimologia mai multor componente din structura UPS,
cu explicaţia evoluţiei lor în plan diacronic, am determinat căile de apariţie a enantiosemiei în
limba română, fenomen necercetat suficient, până în prezent, în lingvistica românească.
152
5. MOTIVAŢIA INTRALINGVISTICĂ PRIVIND EXISTENŢA ŞI UTILIZAREA
UNITĂŢILOR POLILEXICALE STABILE ÎN LIMBA ROMÂNĂ.
STRUCTURA SENSULUI FRAZEOLOGIC
În capitolul dat ne-am propus să cercetăm anumite aspecte ale motivaţiei existenţei şi
utilizării UPS, explicate prin conţinutul semnului glotic Din aceste considerente au fost
investigate următoarele probleme, care se manifestă în diverse relaţii de sistem şi anume: I.
relaţia semnificant - semnificat; II. relaţiile paradigmatice în structura sensului UPS – polisemia,
sinonimia, antonimia, omonimia (tratată în cap.4); III. relaţiile sintagmatice – componentele
UPS; IV. relaţia semn – vorbitor, care se exprimă prin aspectul conotativ al UPS; V. procesele
dinamice în dezvoltarea sensului frazeologic. În funcţie de o atare tratare a problemei, materialul
din acest capitol va fi structurat respectiv.
La problema relaţiei semnificant - semnificat vor fi abordate problema monosemiei UPS
cu structura semnificaţiei lexicale şi frazeologice, posibilitatea UPS de a denomina acele seme
care nu pot fi exprimate de unităţi monolexicale. Este vorba de expresivitatea proprie UPS
conotative şi care nu poate fi redată de sinonime monolexicale în cazul în care există şi de
proprietatea UPS denominative de a reda acele valori lexico-gramaticale, pe care nu sunt
capabile să le exprime sinonimele lor monolexicale.
Relaţiile paradigmatice în structura sensului frazeologic îşi vor găsi expresia în
polisemia UPS; combinarea semelor în cazul polisemiei UPS; posibilitatea UPS polisemantice de
a denomina acele seme ce nu pot fi exprimate de unităţi monolexicale; motivaţia existenţei şi
utilizării UPS polisemantice, deoarece corelaţii lor monolexicali nu sunt în stare să redea semele
exprimate de UPS, în special, în scopul eliminării echivocului, deoarece corelatul monolexical al
UPS este enantiosemic. În acest subcompartiment vor fi analizate UPS polisemantice, având de
la două până la şapte semnificaţii, lucru neatestat de dicţionarele explicative şi frazeologice
contemporane. Sinonimia şi antonimia frazeologică vor fi cercetate la tema relaţiilor
paradigmatice în structura sensului frazeologic. Iar relaţiile sintagmatice între componentele
UPS îşi vor găsi expresia atât în formulele semantico-distributive ale unor UPS care pot fi
pretate la organizarea sintagmatică, cât şi în expresia componentelor, cum ar fi arhaismele, jocul
de cuvinte, mijloace eufonice şi formal gramaticale, etimologia populară.
Al treilea aspect al relizării semnului glotic, după relaţia semnificant-semnificat,
relaţiile paradigmatice în structura sensului frazeologic şi cele sintagmatice în raport cu
componentele UPS, este relaţia semn – vorbitor, exprimată de motivemul UPS, ce se referă la
UPS conotative şi la un număr mic de UPS denominative ce posedă imagine.
Vom proceda la analiza materialului glotic din română, efectuată în raport cu cel din
franceză sau italiană, limbi neolatine ca şi româna, precum şi din rusă, limbă participantă în
153
diglosia din Republica Moldova, la fel şi din bulgară, limbă din arealul balcanic. UPS sunt
comune pentru un grup de limbi (fie înrudite, fie neînrudite), care au luat naştere independent
unele de altele (în aceeaşi perioadă sau perioade diferite) datorită felului comun al vorbitorilor de
diferite limbi de a gândi, de a se confrunta cu aceleaşi fenomene sociale, politice, culturale,
naturale etc. sau în urma convieţuirii îndelungate într-un spaţiu geografic comun, sau graţie
relaţiilor economice strânse, sau datorită procesului de migrare intensă a populaţiei etc. [287, p.
54].
5.1. Relaţia semnificant-semnificat
Abordând problema sensului frazeologic, nu putem să nu vorbim, în primul rând, de
problema semanticii cuvântului. Problema dată şi-a găsit evoluţia în planul studierii de la simplu
la complex în tratarea multor subiecte lingvistice. În sec. al XIX-lea lingvistica era pe calea
studierii pur formale a limbilor [178, p. 91], fără studierea aspectelor sintactic şi semantic ale lor.
Sensul lexical, nemaivorbind de sensul frazeologic, nu şi-a găsit o abordare serioasă în astfel de
condiţii de cercetare. Studierea sensului în lingvistică începe cu lucrarea lui Ferdinand de
Saussure Cours de linguistique générale. Conform opiniei lui Saussure, semnul glotic este
arbitrar, se constituie prin unirea aleatorie a unui semnificant cu un semnificat, iar valoarea unui
semn verbal poate fi concepută doar în opoziţie cu valorile altor semne verbale [155, p.160]. Prin
urmare, s-a demonstrat existenţa problemei sensului cuvântului şi necesitatea studierii lui prin
prisma structurii paradigmatice şi sintagmatice a limbii, deoarece doar în opoziţie sintagmatică -
paradigmatică poate fi aflat sensul cuvântului.
Despre semnul glotic (sensul cuvântului) s-au ocupat mai mulţi cercetători. Unii au
considerat că sensul lexical este însuşi obiectul [135, p. 103], alţii că sensul lexical este totalitatea
informaţiei vorbitorului despre obiect [178, p. 18; 290, p. 30], legătura dintre nume şi noţiunea
/imaginea din realitatea înconjurătoare [159, p. 23].
Profesorul Anatol Ciobanu susţine că semnul glotic se deosebeşte radical de semnul
limbilor artificiale prin faptul că el (semnul glotic) e conţinutal şi noţional. Profesorul susţine,
alături de alţi lingvişti, că în limba naturală elemente asemantice nu există [31, p. 39]. Chiar ceea
ce numim noi „cuvinte ajutătoare” (prepoziţiile, conjuncţiile) sunt impregnate de anumite valori
semantice care se dezvăluie în diferite distribuţii şi contexte. Semnul glotic ţine de limba vie, iar
aceasta din urmă este un sistem deschis, mobil, cu un inepuizabil registru de posibilităţi
combinatorico-expresive, unde totul se stabileşte nu aprioric, ci în procesul funcţionării. Pornind
de la teoria lui R. Budagov că semnul glotic devine semn propriu-zis numai în triada „semn –
semnificaţie - obiect (fenomen)”, Anatol Ciobanu menţionează că semnul glotic reflectă un
anumit conţinut, o anumită semantică, un anumit rezultat al capacităţii de gândire a individului
154
cugetător. Prin urmare, semnul glotic nu poate fi arbitrar în mod absolut, el apărând ca un
element motivat sui-geněris. Motivarea dată poate fi mai mult sau mai puţin transparentă ca, de
ex., în cazul terminologiei populare din diferite domenii [31, p. 40]. De ex., denumiri de păsări:
botgros (cu cioc masiv şi puternic), pietrar (se adăposteşte prin pietrării), mărăcinar (îşi face
cuib prin mărăcinişuri), pescăruş (se hrăneşte cu peşte), codroş (cu o coadă de culoare roşie) etc.
Exemple similare întâlnim şi la toponime. Deseori toponimele au la bază unele
caracteristice legate de relief, evenimente istorice, personalităţi etc. De ex., Vadul-lui-Vodă,
Bălţi, Ocniţa, Ţara Franz-Joseph, Căuşeni (de la căuş) etc. [31, p. 41].
O foarte bună explicaţie referitor la semnul glotic şi problema nominării lexicale, legată
nemijlocit de cea a motivaţiei semnului glotic, o găsim pe paginile monografiei, semnate de
lingvistul Vasile Pavel [267]. Domnia sa este pe aceleaşi poziţii referitor la caracterul motivat al
semnului glotic. Conform opiniei lui V.Pavel, în interpretarea lui F. de Saussure motivaţia este
doar “limitarea arbitrarului”. Funcţia de reflectare şi desemnare pentru semnele denominative se
mai completează cu funcţia de generalizare. De ex., pasărea şi-a luat zborul; pasărea este un
animal vertebrat cu aripi. Semnul denominativ posedă o anumită esenţă abstractă. O astfel de
abstractizare a cuvintelor şi a îmbinărilor de cuvinte este rezultatul reflectării unor lucruri real
existente şi a relaţiilor dintre ele în conştiinţa omului.
V. Pavel atrage atenţia asupra faptului, despre care au vorbit şi alţi savanţi, că realitatea
obiectivă este reflectată nu doar prin semne lingvistice, ci şi prin noţiuni [267, p. 20]. Din aceste
considerente apare necesitatea cercetării corelaţiei dintre obiect, noţiune şi semnificant. Aceste
legături exestente corespund sub un anumit punct de vedere relaţiilor dintre noţiunile mai vaste:
limba, gândirea şi realitatea înconjurătoare. Semnul glotic este, conform opiniei lui V.Pavel şi a
altor lingvişti, un obiect (acţiune, fenomen), perceput senzorial, care, în procesul cunoaşterii şi a
comunicării dintre oameni, apare în calitate de reprezentant al unui alt obiect (acţiune, fenomen)
[267, p. 21]. De aceea denominarea este un aspect al abstractizării logice în actul de cunoaştere.
“Denominarea nu este doar desemnarea obiectului, ci fixarea esenţei lui abstracte într-o formă
materială deosebită – în semn” [234, p. 13].
Profesorii Anatol Ciobanu şi Vasile Pavel abordează, după părerea noastră, o foarte
importantă problemă – cea a motivaţiei semnului glotic.
Primele două momente presupun că sensul unui cuvânt este o formă de reflectare
generalizată în conştiinţa vorbitorilor a unui denotat din realitatea obiectivă sau a unui denotat
imaginar. Cel de-al treilea moment este determinat, la rândul său, de locul pe care îl are cuvântul
respectiv în sistemul lexical, de relaţiile sale interne paradigmatice şi sintagmatice şi este tot atât
de important în constituirea sensului lexical, ca şi primele două. Dacă e să vorbim de UPS,
cuvintele din componenţa UPS capătă un sens unitar şi, în cazul dat, întreaga UPS se comportă
155
ca o unitate de limbă care poate căpăta cele trei „momente” importante care i-ar determina sensul
unitar: momentul noţional, momentul ontologic sau obiectiv şi cel structural-funcţional al UPS.
Sensul lexical al cuvintelor independente apare ca o unitate dialectică între elementele
lingvistice şi cele extralingvistice. Fiind o reflectare a unor fenomene extralingvistice (inclusiv a
vieţii psihice a omului), sensul cuprinde şi noţiunea despre fenomenele date. Aceasta reprezintă
baza sensului lexical, „pilonul său intern”, reflectarea unor fragmente din realitate (sau denotaţi),
făcându-se acest lucru prin intermediul noţiunilor care sunt expresia unor însuşiri comune pentru
grupul respectiv de obiecte. Pentru sensul lexical este important nu atât volumul noţiunii, cât mai
ales conţinutul acesteia.
Admiţând existenţa unei strânse legături dintre sens şi noţiune, nu subînţelegem însă şi
identitatea lor. Aflate într-o strânsă interdependenţă, noţiunea şi sensul nu se acoperă reciproc şi
în întregime, ele nu se suprapun, ci se interferează.
Nu ne vom opri pe larg asupra tuturor deosebirilor dintre noţiune ca fiind o categorie a
logicii şi sensul lexical. Vom preciza doar că în abordarea chestiunilor ce constituie obiectul
studiului de faţă, am considerat că noţiunea are o sferă mai largă, ea reflectând toate elementele
unui grup de obiecte, inclusiv cunoştinţele despre obiectul respectiv, dobândite în mod conştient
de omenire de-a lungul veacurilor, pe când sensul reflectă doar o parte din caracteristicile
esenţiale ale realiilor desemnate, spontan dobândite şi strict necesare comunicării, având un
caracter relevant pentru o colectivitate glotică. În acest sens s-au pronunţat diverşi lingvişti,
printre care A. Ciobanu [31, p. 40 ş.u.], V. Pavel [148, p. 532-533; 89, p. 676 ş.u.], Al. Graur
[62, p. 209-211], R.A. Budagov [206, p. 81-82], I. Coteanu [41, p. 14], V. Bahnaru [5, p. 30].
Pe de altă parte, conţinutul sensului lexical nu este epuizat de noţiune, fiindcă el dispune
şi de anumite elemente specifice lingvistice, cum sunt cele stilistice şi expresiv-emoţionale,
conotative, de particularităţi sintagmatice şi paradigmatice care nu sunt proprii noţiunilor. Mai
detaliat am vorbit la acestă temă în capitoluil I al tezei.
V. Bahnaru aduce cotraargumente privitor la identificarea sensului lexical cu noţiunea: 1)
identificarea noţiunilor cu sensul cuvântului ar însemna renunţarea la specificul naţional al
conţinutului conceptual al cuvintelor; 2) sensul cuvântului, spre deosebire de noţiune, include
doar o parte din aceste caracteristici ale obiectelor reflectate; 3) sensurile cuvintelor au un
accentuat caracter naţional, pe când noţiunile – caracter general-uman; 4) sensurile nu cuprind în
mod obligatoriu proprietăţile fundamentale ale obiectului reflectat, aşa cum o fac noţiunile, ci
doar acele trăsături care se evidenţiază în momentul realităţii ontice; 5) volumul de infomaţie al
sensului, spre deosebire de cel al noţiunilor, se află în dependenţă directă de relaţiile, stabilite pe
axa sitagmatică şi pe cea paradigmatică; 6) noţiunile se formează în urma participării a doi factori:
obiectul din realitate şi gândirea, în timp ce la constituirea sensului lexical este antrenat al treilea
156
factor: structura limbii; 7) noţiunile au un caracter obiectiv, în timp ce sensul lexical are un
pronunţat caracter subiectiv, întrucât este determinat de diferenţele existente între indivizi (gradul
de inteligenţă, de cultură, experienţa de viaţă etc.); 8) sensurile pot fi determinate de context, chiar
pot avea valoare contextuală, spre deosebire de noţiuni [5, p. 28].
În lucrarea citată, Vasile Bahnaru aduce argumente şi împotriva teoriilor privind
identificarea sensului cuvântului cu relaţia existentă între complexul sonor al cuvântului şi
obiectul desemnat, precum şi identificarea sensului lexical cu distribuţiile posibile ale cuvântului
în fluxul vorbirii, cu îmbinările potenţiale ale unităţii lexicale cu alte cuvinte din sistemul
vocabularului [5, p. 28]. V. Bahnaru se situează pe poziţiile cercetătorilor H.E. Brecle [137, p.
44], A. Rosetti [153, p. 30], L. Novikov [262, p. 42, 43], I. Sternin [290, p. 25-26], A. Ufimtseva
[293, p. 31], D. Šmelev [308, p. 58] privind definiţia sensului lexical. Cercetătorul consideră, pe
bună dreptate, că pentru toate concepţiile privind definirea sensului lexical este comună
interpretarea lui drept un element al procesului dialectic complex de reflectare a lumii exterioare
în conştiinţa omului. În baza celor susţinute sensul cuvântului este definit ca o imagine
generalizantă a realităţii obiective reflectate în conştiinţa omului, această imagine fiind legată de
un anumit semnificant printr-o relaţie determinată istoriceşte şi socialmente [5, p. 29].
În procesul de cunoaştere, omul reduce informaţia despre lume la o cantitate finită de
trăsături, deoarece memoria umană este incapabilă să reţină toată informaţia despre obiecte şi
fenomene, de aceea în memorie se depozitează numai trăsăturile diferenţiale ale segmentului din
realitate, ce urmează a fi reflectat în conştiinţă. Din această perspectivă sensul cuvântului este
imaginea conceptuală a obiectelor reflectate în conştiinţa omului. Deci, sensul ca şi denumirea nu
este decât un semn distinctiv, un indiciu obligatoriu al denotatului, pe care vorbitorii unei limbi
concrete îl face reprezentant general, abstract şi tipizat al obiectului pentru a-l reprezenta în
totalitatea sa. Numai în urma unirii imaginii conceptuale tipizate şi invariante a clasei date de
obiecte şi a complexului sonor corespunzător ia naştere cuvântul, unitate lexicală bilaterală [5, p.
29].
Dacă e să generalizăm cele menţionate mai sus, suntem de acord cu V. Bahnaru şi am
putea spune că din punct de vedere ontic, al definiţiei filisofice, în termeni extralingvistici, sensul
cuvântului este un ansamblu de trăsături distinctive ale unui anumit segment din realitatea
obiectivă, reflectat în conştiinţa umană în calitate de imagine tipizată şi asociat cu un anumit
complex sonor.
Odată cu dezvoltarea structuralismului lingvistic a fost posibilă stabilirea unităţii minime
pentru toate nivelurile limbii, inclusiv în semasiologie – a semului. Importanţa descompunerii
conţinutului lexical în unităţi semantice minime, seme, este incontestabilă. În urma acestui
procedeu s-a putut opera analiza structurii semantice a lexemului. Din punctul de vedere al
157
semasiologiei, în plan gnoseologic sensul cuvântului este un ansamblu de seme care formează un
sistem ordonat ierarhic [5, p. 35].
Conţinutul valoric al semnului glotic se stabileşte în funcţie de trei factori. Acest aspect a
fost discutat de C. Moris [174, p. 21-24], I. Evseev et alii [59, p. 140], V. Bahnaru [5, p. 37] etc.
Factorii respectivi sunt următorii: 1) factorul semantic, relaţiile dintre semn şi denotat, 2) factorul
sintactic, relaţiile dintre semne în cadrul discursului, 3) factorul pragmatic, relaţia dintre semn şi
vorbitor. Dacă e să completăm cele menţionate, asupra oricărui semnificant, fie el exprimat printr-
un lexem sau UPS, influenţează trei factori: 1. realitatea obiectivă, desemnată de cuvânt sau UPS,
2. relaţiile stabilite de vorbitor între sememe în paradigmatică (am adăugat acest aspect) şi
sintagmatică şi 3. atitudinea vorbitorului faţă de realitatea denumită, care se exprimă prin valoarea
conotativă a cuvântului sau a UPS.
UPS în limba română au grad diferit de fuziune a componentelor în funcţie de faptul dacă
sunt unităţi polilexicale denominative (locuţiuni) sau unităţi polilexicale conotative (unităţi
frazeologice). În fiecare tip gradul de desemantizare e diferit. În cadrul locuţiunilor
desemantizarea componentelor este diferită, atunci când o componentă poate fi marcantul
gramatical (de ex., verbul modal), care de obicei şi-a pierdut motivaţia semantică iniţială, iar
cealaltă - marcantul lexical, păstrându-şi motivaţia semantică iniţială (de obicei un nume): lipit
pământului, a ţine un raport, a da sărutări, lihnit de foame.
La unele UF desemantizarea componentelor are un grad mai avansat, componentele
pierzându-şi legătura cu sensurile iniţiale, vădind o demotivaţie a sensurilor iniţiale: cai verzi pe
pereţi, a mânca mucul lumânării, a se aprinde călcâile (după cineva).
Atunci când ne referim la pierderea sau schimbarea sensurilor iniţale ale componentelor
din UPS, vorbim de demotivarea acestor sensuri la două niveluri: 1) lexical şi gramatical ale
componentelor UPS; 2) a sensului de bază a întregii îmbinări de cuvinte de pe axa sintagmatică,
care a fost iniţial o îmbinare liberă de cuvinte .
Gradul de participare a elementelor componente la formarea conţinutului semantic al UPS
este diferit. Să analizăm un exemplu cu participarea graduală a componentelor locuţiunilor
verbale la formarea structurii semantice pentru exprimarea unei acţiuni intensive. Sunt utilizate:
1. verbele modale ce posedă semul unei acţiuni, stări ieşite din limita obişnuitului sau
permisului: a căsca ochii - aici: „a privi cu interes, cu mirare, cu curiozitate naivă, a se holba, a
se zgâi”. De obicei, verbul a căsca este utilizat în îmbinarea a căsca gura, ceea ce semnifică –
„a privi cu interes, cu mirare, cu curiozitate naivă”. Semul intensităţii acţiunii persistă mai
accentuat în locuţiunea verbală a căsca ochii: Cromolitografie pentru fete de pension; le iei la
braţ, le porţi într-o seară cu lună, le susuri la ureche un madrigal, şi, când cască ochii pe cer,
sus, le deschizi bluza jos… [90, p. 30]; a arde o palmă – aici: „a da o lovitură puternică cu
158
palma”. Verbul posedă semul intensităţii acţiunii - „ a produce o senzaţie asemănătoare cu o
arsură”: Niculaie se întoarse spre soră-sa şi-i arse o palmă peste cap, scrâşnind din dinţi [100,
p. 27];
2. substantive în cazul în care verbul modal nu posedă semul respectiv. De ex. a avea silă
– aici: ”a simţi dezgust, scârbă, repulsie, neplăcere, aversiune (faţă de cineva, ceva)”. Semul unei
stări intensive – silă - este înglobat în structura semică a substantivului din componenţa
locuţiunii. După o jumătate de ceas ceremonia de care avusese atâta silă Jim începu. În
picioare, de jur împrejurul salonului, şedeau cei nouă pensionari ai casei cu molii… [26, p.
214]. Sau varianta locuţională a-i fi silă - „a avea un sentiment de repulsie, dezgust, scârbă (faţă
de cineva, ceva)”: Îi era silă acuma de plimbare. Aerul i se părea umed şi înecăcios [103, p. 97].
...Necazurile te fac câteodată să-ţi fie silă de viaţă, să-ţi vină să ţi-o lepezi. N-o lepezi.[105, p.
303].
Substantivele din locuţiunile verbale a se face scârbă cu ideograma: „a fi cuprins de o
aversiune nestăpînită – fizică sau morală – faţă de cineva sau ceva”, a avea oroare - „a fi
stăpânit de un sentiment de dezgust, de groază, de repulsie; aversiune, scârbă”, a(-i) face greaţă
(cuiva) – „a provoca un sentiment de scârbă, de dezgust, de silă (faţă de cineva, ceva)” posedă
semul gradului intensiv al sentimentului respectiv. De ex.: Poate că avea o zi grea, poate din alte
motive, dar i s-a făcut de odată scârbă de lucrurile sale [49, p. 83]. Nevastă-mea are oroare de
ţară [104, p. 73]. Tandreţea ei era indiferentă şi gestul de a-mi drege cravata mi-a făcut greaţă
[99, p. 122].
Cu cât e mai pronunţată abstractizarea frazeologică, cu atât mai slabă va fi motivaţia
sensului frazeologic.
Concluzie: Pentru a determina sensul UPS în relaţia semnificant - semnificat, stabilim că
sensul frazeologic ca şi sensul lexical este un ansamblu de trăsături distinctive ale unui
anumit segment din realitatea obiectivă, reflectat în conştiinţa umană în calitate de imagine
tipizată şi asociat cu un anumit complex sonor.
Privitor la sensul frazeologic afirmăm următoarele: conţinutul semantic al UPS se pretează
aceloraşi relaţii definitorii ce caracterizează sensul cuvântului şi anume: 1) relaţia semnificant-
semnificat în problema monosemiei UPS cu structura semnificaţiei lexicale şi frazeologice,
posibilitatea UPS de a denomina acele seme care nu pot fi exprimate de unităţi monolexicale, 2)
relaţiile paradigmatice în structura sensului frazeologic şi cele sintagmatice în raport cu
elementele UPS. Relaţiile paradigmatice în structura semantică a UPS se manifestă prin
polisemie, sinonimie, antonimie şi omonimie frazeologică. Relaţiile pe axa sintagmatică dintre
componentele UPS sunt exprimate prin formulele semantico-distributive ale UPS sau prin
diverse relaţii sintagmatice dintre componentele UPS. E vorba de arhaisme; joc de cuvinte;
159
mijloace eufonice şi formal gramaticale; etimologie populară, precum şi contagiunea (influenţa
legăturilor sintactice ) şi elipsa (pierderea legăturilor sintactice). (Ultimele două au fost tratate în
capitolul 4); 3) relaţia semn – vorbitor, exprimată de imagistica UPS, ce se referă la UPS
conitative (UF) şi la un număr redus de UPS denominative ce posedă imagine (locuţiuni).
5.1.1. Unităţi polilexicale stabile monosemantice ce denumesc seme care nu pot fi exprimate
de unităţi monolexicale (expresivitate, redarea valorilor lexico-gramaticale)
5.1.1.1. Expresivitatea proprie unităţilor polilexicale stabile conotative ce nu poate fi redată
de sinonime monolexicale
Conceptul de expresivitate s-a diversificat şi a evoluat, devenind o problemă abordată
frecvent de specialiştii din diverse domenii ale lingvisticii. De la accepţia restrânsă, când se avea
în vedere doar aspectul emoţional al limbii vorbite şi până la abordările mai largi a fost calea
parcursă de această problemă. Cât ne priveşte, vom vorbi despre expresivitatea, conotaţia,
imaginea proprie UPS conotative –UF şi unor locuţiuni cu imagine – spre deosebire de
sinonimele monolexicale, în cazul în care există. Cercetătoarea M.N.Kojina afirmă că este
necesar a cerceta, în mod deosebit, sfera conotativă a limbii, deoarece „studierea doar a
elementelor denotative denaturează natura comunicativă a limbii”. Domnia sa observă că
termenul expresivitate este deseori identificat cu termenii afectivitate, emotivitate, ceea ce nu
este în corespundere cu realitatea. Bazele extralingvistice ale emotivităţii şi ale expresivităţii în
structura limbii şi a vorbirii nu sunt identice: dacă în primul caz aceasta este unitatea dintre
elementele conştiinţei şi ale psihicului (intelectual, volitiv, emotiv), atunci în al doilea caz apar o
serie de alţi factori, extralingvistici, ce condiţionează scopurile şi sarcinile de comunicare într-un
domeniu sau altul [235, p. 16].
După I. Iordan, expresivitatea vorbirii duce la distincţia din interiorul sensului a „două
elemente distincte: unul strict intelectual, care este noţiunea pură, altul afectiv, care arată poziţia
subiectivă, reacţia sentimentală a individului vorbitor faţă de noţiuinea respectivă”. [70, p. 12-
13]
V.I. Şahovski consideră că „expresivitatea” este o categorie lingvistică, ce se manifestă prin:
intensitate, apreciere, imaginaţie şi emoţie. Toate aceste manifestări ale expresivităţii sunt
caracteristice UPS în funcţie de tipul şi clasificarea lor. Dacă Şahovski socoate că expresivitatea
cuvântului „poate fi definită ca un fenomen semantic, care îi atribuie acestuia sememe cu un
conţinut denotativ şi conotativ specific” [306, p. 47], cu atât mai mult opinia lui Şahovski se
referă la fenomenul îmbinărilor stabile de cuvinte care sunt, la rândul lor, atât unităţi
denominative - locuţiunile, cât şi unităţi canotative - frazeologismele. Redarea expresivităţii de
160
către vorbitor prin doza subiectivă, de atitudine, de apreciere a realităţii, printr-o anumită doză de
emoţie, susţinută de o viziune proprie asupra lumii este, conform opiniei Vioricăi Molea, o
categorie generală a limbii [83, p. 25]. Toate cele susţinute se referă automat şi la UF, precum şi
la un număr de locuţiuni cu imagine.
Expresivitatea afectează toate nivelele limbii, afirmă Gh. Bulgăr: fonetica, lexicul,
morfologia, sintaxa, dar mai ales lexicul şi sintaxa sunt generatoare de valori noi stilistice [21, p.
165]. Dacă e să reieşim din cele afirmare de Gh. Bulgăr, expresivitatea este proprie mai ales
UPS, deoarece îmbină în sine şi nivelul lexical, şi cel sintactic al limbii. Expresivitatea apare ca
„modalitatea de existenţă a funcţiei de comunicare a limbii, cazul particular şi concret al
generalului, numit funcţie de comunicare” [3, p. 14].
Potrivit cercetătoarei V.Molea, prin relaţia emiţător-receptor, expresivitatea nu este doar o
modestă afirmare-infirmare a afectivităţii, ci un strat complex de structuri eterogene cum ar fi
psihicul uman, originea socială, inteligenţa şi, în consecinţă, gradul şi tipul de cultură. Astfel,
privită ca o structură unitară majoră, expresivitatea îşi stabileşte domeniul: limba, cu toate
aspectele ei, integrată de valenţele psihicului uman (emoţia, sentimentul, intuiţia), percutate de
inteligenţă [83, p. 27]. Potrivit celor menţionate, aproape orice enunţ din limbă, implicit din
vorbire, ar putea avea semnul expresivităţii. Cu atât mai mult cele spuse se referă la UPS.
V. Molea enumeră diferite tipuri ale expresivităţii: ostentativă – sesizată instantaneu, cu
preponderenţă în textul artistic sau în enunţul emotiv cu valoare conotativă - şi discretă – care
are o relevanţă tardivă şi mai indolentă, aşa cum se proiectează în limbajul artistic, neutru [83, p.
27]. Pentru UPS, în funcţie de felul acestora, sunt caracteristice ambele tipuri de expresivitate.
După gradul de cultură a oamenilor, se remarcă trei tipuri de expresivitate: subtilă, pentru
indivizi cu un grad înalt de cultură, mediocră, pentru un grad mediu şi umilă, pentru indivizi cu
un grad de cultură inferior. Aceste tipuri de expresivitate, dacă există în cazul UPS, sunt incluse
deja în structura semică a UPS, indiferent de gradul de cultură a vorbitorului, care doar le
reproduce [83, p. 29]. Există clasificarea după tipul de cultură: real şi umanist. Pentru tipul de
cultură umanist este specific caracterul artistic al expresivităţii, deci expresivitatea unor texte
poetice, dramatice etc. Tot aici poate fi inclusă şi creaţia populară, adică toate tipurile de text ce
ţin de folclor. Acest tip de expresivitate se mai numeşte neaoş sau expresivitate neaoşă [83, p.
30]. În cadrul acestui tip de expresivitate pot fi incluse UPS - unităţile frazeologice şi locuţiunile
cu imagine, de ex., a fi pestriţ la maţe, a fi lung la limbă, a bate câmpii.
5.1.1.2. Capacitatea UPS denominative de a reda valori lexico-gramaticale, imposibil a fi
transmise prin sinonimele lor monolexicale
161
Locuţiunile verbale sunt apte a reda toate tipurile de desfăşurare a acţiunii. Acest fenomen
este extrem de important şi relevant. Cercetările faptelor au demonstrat că limba este foarte
ingenioasă, putând reda variate modalităţi de desemnare a acţiunii prin UPS, şi anume -
categoriile lexico-gramaticale Aktionsart şi terminativitate-aterminativitate. Cu alte cuvinte,
lumea înconjurătoare este atât de diversă în desfăşurarea acţiunii, încât vorbitorul recurge la
utilizarea unor mijloace glotice deja existente în limbă, însă într-o nouă combinare a lor [112,
p.13]. Fenomenul depistat demonstrează încă o dată că limba, fiind un organism viu, se află într-
o permanentă mişcare şi combinare a resurselor deja existente, pentru a face faţă cerinţelor
actuale de denominare în limbă. Astfel, rezolvarea contradicţiei dintre necesităţile comunicării
care apar în societatea în transformare şi mijloacele glotice care servesc pentru exprimarea
noului conţinut apare în acest caz în calitate de lege generală şi universală a evoluţiei limbii.
Suntem de părerea că fenomenul de limbă atestat este propriu limbilor analitice, în general,
şi limbii române, în special. Pe când în limbile sintetice, care posedă un arsenal de afixe, opoziţii
şi paradigme, strict destinate pentru desemnarea unui anumit mod de desfăşurare a acţiunii,
fenomenul în cauză nu este prea activ.
Vom demonstra în cele ce urmează că motivaţia existenţei şi utilizării UPS se explică prin
faptul că ele sunt apte de a expima acele valori lexico-gramaticale, pe care nu le poate reda
sinonimul lor monolexical, în cazul în care există.
Unii cercetători afirmă cu siguranţă că echivalenţii diferitelor părţi de vorbire şi unităţile
lor corelative îndeplinesc una şi aceeaşi funcţie, de exemplu, desemnarea uneia şi aceleiaşi
calităţi, uneia şi aceleiaşi acţiuni etc. [223, p. 13].
Pentru exemplificare propunem să analizăm o porţiune din câmpul conceptual „a se
deplasa cu paşi repezi într-o direcţie” referitor la verbul a fugi şi locuţiunile corelative lui care
au sensul „începutul de a se deplasa cu paşi repezi într-o direcţie”: a o rupe la fugă, a o lua la
sănătoasa, a o lua la fugă, a o rupe la goană, a o lua la picior, a o lua la galop, a o lua la
porneală, a-şi lua zborul.
1. Componenţa semică a unităţilor date
Pentru a determina componenţa semică a unităţilor glotice propuse analizei, vom proceda
la descompunerea lor în semele componente.
S1 – a se deplasa cu paşi repezi, a se mişca într-o direcţie, a alerga;
S2 – începutul acţiunii de a se deplasa cu paşi repezi;
S3 – acţiune bruscă de a începe deplasarea;
S4– acţiune de deplasare proprie unui cal;
S5 – acţiune de deplasare la păscut proprie vitelor;
162
S6– acţiune de deplasare proprie unei pasări (fig.);
S7 – acţiune terminativă.
2. Caracteristica semică a inventarului lexical al microcâmpului. Fiecare element al
microcâmpului se caracterizează printr-un complet de seme:
a fugi: S1,
a o lua la picior: S1, S2, S7, a o rupe la fugă: S1, S2, S3, S7,
a o lua la fugă: S1, S2, S3, S7,
a o lua la sănătoasa: S1, S2, S3, S7,
a o rupe la goană: S1, S2, S3, S7,
a o lua la galop: S1, S2, S4, S7,
a o lua la porneală: S1, S2, S5, S7,
a-şi lua zborul (fig.): S1, S2, S6, S7.
3. Relaţiile dintre elementele microcâmpului.
Unitatea cu cele mai puţine seme (a fugi - S1])se prezintă ca denumirea generică a noţiunii,
iar unităţile cu mai multe seme - denumirile diferitelor varietăţi de specie ale noţiunii generale.
Locuţiuinile a o rupe la fugă, a o lua la sănătoasa, a o lua la fugă, a o rupe la goană conţin
seme suplimentare diferenţiale care desemnează modul desfăşurării acţiunii: S2 – acţiune
ingresivă, S3 - acţiune semelfactivă şi S7 - acţiune terminativă. Semul hiperonimului grupului, al
verbului a fugi - S1 - este integrat în conţinutul semic al celorlalte unităţi ale microcâmpului. Sub
aspect logic arhilexemul are un sens mai larg şi cuprinde toate unităţile subordonate lui. Sub
aspect lingvistic, însă, situaţia este inversată: arhilexemul constituie componentul identificator al
fiecărei unităţi din microsistemul lexical dat, iar varietăţile lui de specie (alolexele) se deosebesc
de el prin prezenţa unor indici diferenţiali suplimentari - seme relevante S2, S3 ale categoriei
mode d’action şi S7 ale categoriei terminativitate-aterminativitate şi, prin urmare, din punct de
vedere semantic sunt mai largi ca volum de sens [193, p. 124-125; 195, p. 305]. Aşadar, din
punct de vedere formal sunt prezente 9 unităţi glotice în acest microcâmp, iar din punct de
vedere funcţional - 6 unităţi, dintre care patru locuţiuni cu semele S1, S2, S3, S7 îndeplinind
aceeaşi funcţie de a desemna acţiunea ingresivă şi semelfactivă şi o acţiune terminativă. Verbul a
fugi este sinonim cu locuţiunea a o rupe la fugă, precum şi cu alte locuţiuni cu semele S1, S2, S3,
S7. În aceleaşi relaţii de sinonimie se află verbul şi cu locuţiunea a o lua la picior cu semele S1,
S2, S7 prin varianta semantică comună „a se deplasa cu paşi repezi, a se mişca iute într-o
direcţie” şi, prin urmare, partea cantitativă a structurii semantice nu impiedică la determinarea
163
relaţiilor de sinonimie. Dar întrucât diferenţele semantice calitative sunt nesinonimice [193, p.
47], în cazul dat variantele semantice „a se depărta, a se desprinde de cineva sau de ceva în mod
brusc”, „a începe acţiunea de a fugi” care prezintă acţiunea semelfactivă şi ingresivă şi o acţiune
terminativă – diferenţiază calitativ raportul verb - locuţiune.
Raportul dintre locuţiuni şi verbul sinonim poate fi de parasemie ierarhică, care, la rândul
lui, se divizează în relaţii hiperonimice, când semele a două unităţi glotice se includ una în alta (a
fugi - a o rupe la fugă), mai rămânându-i uneia şi un supliment semantic, sau hipohiponimice,
când semele se întretaie, fiecare unitate, pe lingă numărul comun de seme, mai posedând seme
aparte: a trece prin sabie - a tăia.
În baza clasificării materialului glotic, am determinat că limba română utilizează, în mare,
următoarele combinări de moduri ale desfăşurării acţiunii pentru una şi aceeaşi locuţiune verbală
în scopul de a denomina realitatea din lumea înconjurătoare privind diverse tipuri de desfăşurare
a acţiunii.
Acţiunea: ingresivă /orientată motoric, ingresivă / semelfactivă, ingresivă / atenuativă,
ingresivă / intensivă, ingresivă / relaţională, incoativă / iterativă, incoativă / orientată motoric,
incoativă / intensivă, incoativă /atenuativă, incoativă / reciprocă, incoativă / iterativă, incoativă /
relaţională, durativă / orientată motoric, durativă / neorientată motoric, durativă / evolutivă,
durativă / rezultativă, durativă / relaţională, durativă / reciprocă, durativă / atenuativă, durativă /
statică, finitivă / monosecvenţială, finitivă / orientată motoric, iterativă / orientată motoric,
iterativă / neorientată motoric, iterativă /relaţională, iterativă / reciprocă, iterativă /intensivă,
amplificativă / orientată motoric, intensivă / neorientată motoric, intensivă /monosecvenţială,
intensivă / evolutivă, intensivă / statică, intensivă / relaţională, monosecvenţială / orientată
motoric, monosecvenţială / neorientată motoric, monosecvenţială / rezultativă, monosecvenţială /
reciprocă, monosecvenţială /atenuativă, evolutivă / orientată motoric, semelfactivă / intensivă,
semelfactivă / atenuativă, rezultativă / intensivă, rezultativă / orientată motoric, rezultativă /
relaţională, relaţională / reciprocă, relaţională / comitativă, relaţională / intensivă, întreruptă /
/atenuativă.
5.2. Relaţiile paradigmatice în structura sensului frazeologic
5.2.1.Polisemia unităţilor polilexicale stabile
Polisemia este un fenomen de limbă care prezintă una din caracteristicile fundamentale ale
sistemului lexical, în parte, şi ale limbilor naturale, în genere. În mod tradiţional, polisemia este
definită drept o coexistenţă a mai multor semnificate în acelaşi semnificant. Polisemia, adică
reunirea unor sensuri diferite într-un singur semn verbal, reprezintă un efect indispensabil al
164
disproporţiei existente între numărul de semne şi cantitatea colosală de noţiuni, care îşi caută o
formă de expresie în limbă. În acelaşi timp, polisemia există la nivelul sistemului limbii (langue)
şi al normei, deoarece în vorbire, în fiecare act concret al comunicării, cuvintele îşi neutralizează
sensurile de care nu au nevoie la momentul dat, cuvântul în vorbire având un singur sens [5, p.
47-55], exceptând cazurile ambiguităţii voite (calambururile) sau amfiboliile, cu totul şi cu totul
întâmplătoare, care se datorează nu limbii, cât celor care o folosesc [59, p. 151]. Cele menţionate
referitor la polisemia unităţilor monolexicale le putem aplica în deplină măsură şi referitor la
unităţile polilexicale de limbă.
Trebuie să remarcăm un fapt important, semnalat de V. Bahnaru şi alţi cercetători, că din
perspectivă istorică polisemia este rezultatul evoluţiei semantice a unităţilor lexicale în diacronie,
adică polisemia este o consecinţă a modificărilor de sens [5, p. 49]. Polisemia, fiind o sursă de
sporire calitativă a sistemului lexical şi frazeologic, este mai importantă decât creşterea
cantitativă, deoarece resursele chiar ale celei mai bogate limbi sunt strict limitate. În urma
cercetărilor efectuate, savanţii au ajuns la concluzia că schimbarea sensului rezultă din
actualizarea semelor potenţiale, devenite diferenţiale [134, p. 343; 140, p. 93; 5, p. 49].
Este evident că actualizarea semelor potenţiale, adică a virtuemelor, nu întotdeauna
provoacă modificări semnatice, deoarece „nu rareori o atare modificare ţine de vorbire, având
caracter ocazional” [7, p. 39]. În literatura de specialitate s-a menţionat că tendinţa
semnificantului de a avea mai multe sensuri, precum şi tendinţa contrară manifestată de
semnificat de a fi exprimat prin mai multe forme materiale (sinonimia) este una din legile de bază
în dezvoltarea şi funcţionarea sistemului lexical, aceasta fiind denumită „dualism asimetric al
semnului glotic”. [229, р. 85-90.]
Derivarea semantică şi derivarea morfologică reprezintă două procedee de denominare
foarte productivă în diferite limbi. Pe bună dreptate se afirmă că „derivarea semantică se
manifestă sub forma polisemiei lexicale” [58, p. 124]. În cazul derivării semantice din sensul unui
cuvânt polisemantic derivă un altul. Vasile Pavel aduce exemple din graiuri privind acest
fenomen. Aşa, plumb „creion” < plumb „un toc special care era utilizat pentru a scrie pe o tablă de
ardezie” < plumb „element chimic metalic” [148, p. 530].
Unitatea dintre semnificantul lexemului polisemantic şi unul dintre sensurile derivate ale
acestuia, afirmă Aliona Zgardan, se materializează într-o nouă unitate de denominare – derivatul
semantic, care este frecvent utilizat în procesul de desemnare şi de cunoaştere a elementelor
realităţii şi constituie rezultatul unui procedeu al denominării, întemeiat pe evoluţia internă
derivaţională a cuvântului, numit derivare semantică [131, p. 88]. Cercetătoarea distinge mai
multe tipuri de polisemie: derivarea semantică în lanţ, derivarea semantică radială, derivarea
semantică arborescentă [131, p. 91].
165
Fenomenul polisemiei poate trece în cel al omonimiei. Atunci când vorbitorii unei limbi
nu mai percep legătura dintre unele sensuri ale cuvântului polisemantic, are loc dezintegrarea
cuvântului în două sau mai multe cuvinte, ele devenind omonime. Acelaşi lucru se referă la
unităţile polilexicale din limbă.
Conform lui E. Coşeriu, fenomenul studiat trebuie să fie „parte din sistem” şi concomitent
„sistem”. Caracterul sistemic al polisemiei se manifestă prin faptul că unitatea de limbă, fie ea
monolexicală sau polilexicală, prezintă un sistem în cazul, când semele unui semantem coexistă în
cuvintul polisemantic. Iar unitatea polisemantică este parte din sistemul limbii, în raport cu alte
unităţi polisemantice cu structuri semantice similare. Cu alte cuvinte, „caracterul de sistem al
structurii cuvântului polisemantic (şi al UPS – n.n.) este determinat de sistemicitatea metasemiei,
explicabilă prin faptul că o anumită modificare semantică determină apariţia unor modificări
semantice similare în structura conţinutului altor unităţi lexicale (şi frazeologioce – n.n.)
asemănătoare” [7, p. 52].
S-a demonstrat dependenţa polisemiei de ocurenţa cuvintelor în vorbire, fapt realizat, după
opinia noastră, şi cu privire la UPS. Cu cât frecvenţa utilizării unităţii de limbă este mai mare, cu
atât structura semantică a cuvintelor şi a UPS este mai amplă şi mai complexă.
Remarcăm că fenomenul polisemiei, atât lexicale, cât şi frazeologice, are un caracter
complex şi are motivaţie de ordin extralingvistic, lingvistic, psihologic. Însă „discuţia cu privire la
cauzele polisemiei aparţine filozofiei limbajului” [16, p. 48-49].
Polisemantismul lexical cuprinde circa 80% din lexicul limbilor moderne, pe când cel
frazeologic este cu mult mai mic. De ex., din tezaurul frazeologic al limbii ruse circa 17 % din
frazeologisme sunt polisemantice [227, p. 42]. În limba română acest număr, după unele calcuri,
este mic de tot – 4, 5 % [37, p. 36], fapt de care ne permitem să ne îndoim şi vom explica mai jos
din ce cauză.
Unii cercetători consideră că polisemia nu poate fi caracteristică unităţilor polilexicale
stabile [201, р. 54; 213, р. 167], iar alţii sunt de opinia că polisemia se regăseşte în structura
semică a frazeologismelor [225; 305].
Explicaţia privind polaritatea opiniilor referitor la polisemia frazeologismelor, după
părerea noastră, se explică prin următoarele: cercetătorii au luat ca obiect de studiu toate tipurile
de unităţi polilexicale stabile, pentru unele fiind caracteristică polisemia, iar pentru altele – nu.
Însă există UPS denominative, adică locuţiunile, şi există UPS conotative, la care se referă
frazeologismele şi un număr nu prea mare de locuţiuni cu imagine. În funcţie de scopul utilizării
lor în limbă – denominativ sau conotativ – depinde ocurenţa lor în vorbire.
Cu cât e mai largă ocurenţa, cu atât e mai mare posibilitatea apariţiei polisemiei la aceste
unităţi glotice polilexicale. Deoarece unităţile frazeologice au menirea de exprimare a atitudinii
166
vorbitorului faţă de realitate, ocurenţa lor este mai mică, din aceste considerente frazeologismelor
nu le este caracteristică polisemia într-un număr considerabil. Însă locuţiunile au menirea
denominativă, ocurenţa lor este mai extinsă în raport cu frazeologismele, de aceea lor le este
caracteristică polisemia într-o măsură mai mare ca UF.
De ex., locuţiunile verbale ce înglobează două semnificaţii:
A se da îndărăt: 1.”a întoarce, a restitui”. …bărbatul-meu, după ce rămăsese văduv, i-o
dăduse pe Leana de suflet. Nu vrusese să-i dea lui bărbatu-meu fata îndărăt [105, p. 26]; 2. „a
da înapoi, a se retrage”. Ostrogotul înfipse repede degetul în obrazul lui Bobby, din care ţâşni
afară un cocoloş de hârtie. Bobby se dădu iute îndărăt [26, p. 77]. Oamenii se dădură câţiva
paşi îndărăt şi iar se pâlcuiră, spre poartă, în mijlocul drumului, neîndurându-se să intre pe la
case [90, p. 129].
A da o lovitură: 1. „a lovi o singură dată (pe cineva)”. …Uşa bordeiului nu se deschidea.
Un sergent îi dete o formidabilă lovitură cu patul puştii, iar uşa sări din ţâţâni [128, p.337]; 2.
fig., „a răni (pe cineva)”. Curând însă îi dădui o lovitură care o răni adânc. Nici nu ştiu dacă
această rană s-a mai închis vreodată în sufletul ei [99, p. 54].
Locuţiunea ce înglobează trei semnificaţii:
A avea grijă cu câteva variante învechite a avea grije, a avea de grije, a avea în grijă, a
(nu) avea (nici) o grijă: 1. „a (nu) purta de grijă (cuiva)”. 1. Grija noastră n-aib-o nime. Cui ce-
i pasă că-mi eşti drag? [56, p. 59]. Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de schijă. Pentru acel
de care norocul avu grijă [56, p. 63]. Au trimis şi craiul leşescu sol la papa făcându-i ştire că
are el de grije Muldovei să nu hie turci şi mai denainte vreme… [40, p. 77]. –Mi-a vorbit domnul
deputat Vardaru despre dumneata. Spunea să te am în grijă, că eşti un tânăr distins. Bravo!
Perfect! [90, p. 98]; 2. „a fi atent, a băga de seamă”. …au sosit la Baia…şi acolea, cum nu vrea
avea nici o grijă… lăsându-ş oastea fără de nici o grijă, nici pază [126, p. 88]. Leşii, neavând
grije de vinirea turcului la Cameniţă …nici oaste au gătit [85, p. 90]. Maria îndoi un semn în
carte, o aruncă alături. – Aa, versuri?! … se miră Virgil, aşezându-se pe nisipul cald, după ce
avu grijă să acopere bine haina de baie, cu pardesiul [90, p. 74]; 3. „a se nelinişti”. - Eu? Se
miră cu demnitate Stănică. N-ai nici o grijă: discreţie absolută [27, p. 112].
Locuţiunile ce înglobează patru semnificaţii:
A purta grija / A purta de grijă cu varianta arhaică A purta grije [cuiva], atestată la
I.Neculce, posedă, patru sensuri. 1. „a se îngriji (de cineva sau ceva), a acorda atenţie”. …o dede
pe mâna Ducăi-Vodă să-i poarte de grijă [85, p. 159]. - Bedmar mi-a purtat de grijă: am cu
mine un pate rece şi vin de Heres [2, p. 90]. Închinându-se cu smerenie, s-a întors bătând din
palme ca să vie slujitorii să poarte de grijă musafirului [107, p. 19]. Să-ţi găseşti o fată bună şi
să te însori. Îţi port eu grija: te cunun, îţi dau loc de casă şi toate înlesnirile putincioase [128, p.
167
125]; 2. „a supraveghea, a păzi (pe cineva sau ceva)”. Purces-au împărăţia … fiindu boierii
orânduiţi de purta grije ce era treaba: pâine, ordzu, iarbă [85, p. 89]. - Lăsaţi pe Lisandrina în
pace şi nu-i mai purtaţi de grijă! V-aţi aşezat ca moliile pe sufletul ei şi nu o iertaţi până nu i-l
faceţi pulbere [26, p. 175]; 3. „a păzi (pe cineva sau ceva)”. … puternicul împărat ne-au trimis
cu oaste … să purtăm de grije şi de aret să fim cetăţii Cameniţii [85, p. 93]; 4. „a se nelinişti”.
…Îţi cauţi să-ţi iei toate actele cu tine, ca să nu mai porţi o grijă, însă îmi închipui că n-au să
meargă lucrurile chiar aşa de repede, încât eu să rămân în întârziere [106, p. 122].
De remarcat că şi caracterul polisemantic al UPS de cele mai multe ori nu este atestat de
dicţionarele de expresii şi locuţiuni. Semele distinctive care creează semnificaţiile noi pot fi
depistate doar pe baza materialului de limbă într-un context nemijlocit. În afara contextului orice
frazeologism este considerat monosemantic, adică în afara contextului nu pot fi actualizate alte
seme. Astfel, în literatura de specialitate se vehiculează ideea că limba poate crea maximum
patru semnificaţii la UPS [225, p. 52]. Cercetătorul Gh. Colţun susţine că în majoritatea cazurilor
frazeologismele au câte două seme, o mică parte a frazeologismelor au câte trei seme, iar cele
care au patru (rarisim) sau chiar cinci nu sunt polisemice, ci omonime. Îmi permit să nu fiu de
acord cu această afirmare, fiindcă deosebirea dintre unităţile glotice polisemice şi omonimice
poate fi stabilită prin analiza semică a lor. În cazul în care există câte un sem sau seme
suplimentare în raport cu semnificaţiile precedente, aceasta înseamnă că avem de a face cu
fenomenul polisemiei. La fel nu putem fi de acord cu faptul că nu există UPS cu semnificaţii mai
mult de patru, pe când subsemnata a depistat locuţiuni verbale cu cinci, cu şase şi cu şapte
semnificaţii, ceea ce a fost demonstrat supra. Dar, repetăm, aceste seme care se actualizează în
structura semică a UPS pot fi depistate şi înregistrate doar în discursul real, pe baza materialului
faptic viu. Nici un dicţionar actual nu a efectuat munca de depistare a tuturor semelor posibile
din semantica frazeologismelor şi a locuţiunilor. Desigur, UPS cu un număr mare de semnificaţii
nu sunt numeroase, dar ele există.
În literatura de specialitate sunt prezentate anumite criterii de delimitare, în baza cărora se
pot depista semele UPS polisemantice [37, p. 41-47]. Ele sunt următoarele: criterii semantice de
delimitare a semelor (gradul de abstractizare a sensului; importanţa funcţională a sensului – sem
principal sau secundar, gradul de apropiere sau de depărtare a sensului – pe axa diacronică),
criterii lexicale de delimitare a semelor (obiectele de referinţă a semelor pot fi animate sau
inanimate; semele pot reda trăsături caracteristice oamenilor sau animalelor; semele pot indica
timpul sau modul acţiunii; semele pot denumi dimensiunea timpului; semele pot desemna
obiecte şi însuşirile lor), criterii gramaticale de delimitare (morfologice şi sintactice - restricţii în
utilizarea anumitor forme morfologice ale cuvântului care posedă semul cu sens metaforizat sau
168
raporturile dintre UPS şi alte cuvinte din context), criterii stilistice de delimitare (pronunţatul
caracter emoţional şi expresiv).
Referitor la ultimul criteriu de delimitare a semelor frazeologice, am vrea să reţinem că se
recurge la aceeaşi greşeală care este comisă de ceilalţi cercetători – se iau in globo toate tipurile
de UPS amalgamate între ele, de aceea criteriile nu sunt valabile pentru toate tipurile de UPS.
Criteriul expresivităţii poate fi aplicat doar la frazeologisme şi la unele locuţiuni cu imagine - iar
la UPS denominative imaginea lipseşte, în cazul lor motivaţia apariţiei şi utilizării lor e alta.
Am vrea să semnalăm un lucru important – motivaţia apariţiei polisemiei frazeologice
privind primele trei cauze menţionate mai sus: diversificarea permanentă a lumii înconjurătoare,
ceea ce necesită unităţi glotice noi pentru desemnarea noilor realităţi; decalajul dintre numărul
mare al manifestărilor realităţii înconjurătoare şi numărul limitat al posibilităţilor de exprimare a
limbii; legea economiei limbii, limba preferând, deseori, nu crearea unităţilor glotice noi, dar
utilizarea celor vechi, recurgând la lărgirea componenţei semice a UPS – duce la faptul că fiecare
sens nou al UPS contribuie la desemnarea unei noi valori lexico-gramaticale prin semele
suplimentare ale UPS polisemantice, ele neputând fi desemnate de corelatul lor monolexical. De
ex., locuţiunea verbală a (se) da în lături are următoarele semnificaţii: 1. a (se) feri, a (se) da
deoparte, acţiune orientată. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel vârfu de munte…ce numai
le-au căutat a să da în lături de la acel locu [85, p. 61]. S-a dat în lături, poftind cu o solemnă
reverinţă pe celălalt Gurii Serghievici din oglindă, dar şi acela nu s-a lăsat mai prejos, făcându-
i loc cu identică graţie [90, p. 154]; 2. a se eschiva, a ezita, acţiune rezultativă. În faţa doctorului
şi a duhovnicului încetează cavalerismul şi începe spovedania! – Nici nu m-am dat în lături!
replică Puiu mai enervat [103, p. 73].
După părerea noastră, dispariţia categoriei aspectului şi a modurilor desfăşurării acţiunii din
latină, condiţionată de destrămarea sintetismului, a pus limba română în situaţia de a crea alte
modalităţi de a reda valorile pierdute. Destrămarea sistemului sintetismului a motivat lingvistic
apariţia locuţiunilor verbale care sunt apte de a reda conceptul semantic al categoriei mode
d’action şi al celei de terminativitate : aterminativitate. Aceste două categorii lexico-gramaticale
exprimă cu ajutorul locuţiunilor verbale categoria aspectualităţii în limba română, deoarece
categoria gramaticală a aspectului lipseşte în limbă, fiindcă lipsesc instrumentele gramaticale ale
exprimării ei – afixele, specifice limbilor sintetice, cum a fost latina, iar în zilele noastre – cum
sunt, de exemplu, limbile slave (cu excepţia celei bulgare).
Concluzii:
Motivaţia apariţiei polisemiei frazeologice se explică prin următoarele:
1. Diversificarea permanentă a lumii înconjurătoare a „chemat” unităţi glotice noi pentru
desemnarea necesităţilor comunicative.
169
2. Decalajul dintre numărul mare al manifestărilor realităţii înconjurătoare şi numărul
limitat al posibilităţilor de exprimare a limbii.
3. Legea economiei limbii. Limba preferă, deseori, să nu creeze unităţi glotice noi, dar să
utilizeze cele vechi, recurgând la lărgirea componenţei semice a UPS.
4. Necesitatea permanentă a vorbitorilor de a-şi exprima sau a-şi mări expresivitatea,
plasticitatea exprimării. Caracterul conotativ este specific unităţilor frazeologice şi unui număr
puţin numeros de locuţiuni.
5. Rezultatul evoluţiei semantice a unităţilor lexicale sau polilexicale în diacronie, o
consecinţă a modificărilor de sens.
6. Factorul lingvistic – trecerea îmbinării libere de cuvinte de pe axa sintagmatică pe axa
paradigmatică, devenind îmbinare stabilă de cuvinte, iar în continuare extinzându-şi sensul.
7. Unităţile polilexicale stabile, în special locuţiunile verbale, sunt în stare în paralel cu
facultatea exprimării mai multor semnificaţii de către UPS, să exprime şi valori noi lexico-
gramaticale, pe care nu le pot desemna corelaţii lor monolexicali.
8. S-a constatat dependenţa polisemiei de ocurenţa unităţilor de limbă în vorbire. Cu cât
frecvenţa utilizării unităţii de limbă este mai mare, cu atât structura semantică a cuvintelor şi a
UPS este mai amplă şi mai complexă.
În baza primelor trei cauze ale apariţiei polisemiei frazeologice are loc rezolvarea
contradicţiei dintre necesităţile comunicării care apar în societatea în transformare şi mijloacele
glotice ce servesc pentru exprimarea noului conţinut. Această rezolvare a contradicţiei apare în
cazul dat în calitate de lege generală şi universală a evoluţiei limbii, polisemia fiind doar un
aspect al tabloului general privitor la noile mijloace de exprimare ale limbii [114].
5.2.1.1. Eliminarea echivocului la utilizarea unităţilor polilexicale stabile
1.Corelatul monolexical al UPS a face pagubă / pagube – „a aduce prejudicii morale sau
materiale (cuiva) ” şi a suferi pagubă / pagube – „a suporta prejudicii morale sau materiale” este
verbul monolexical a păgubi. Sensul verbului va fi actualizat doar în context, ceea ce e o
condiţie sine qua non a enantiosemiei. Structura semică a verbului posedă seme polarizante,
antonimice în raport cu acţiunea de pagubă. Vedem în cazul dat că doar UPS sunt în stare să
separe semele polarizante. Dacă la nivelul vorbirii are loc actualizarea semelor verbului a păgubi
în contextul concret (de ex. X l-a păgubit pe Y cu zece oi; Gospodăria lui Y a păgubit zece oi),
apărând astfel semnificaţia necesară, unităţile polilexicale stabile deja la nivelul limbii, fără a fi
actualizate la nivelul vorbirii, sunt în stare să delimiteze semele polarizate în unităţi glotice
diferite. De ex. A i-a făcut pagubă lui B. B a suferit pagubă de la A. Comp.: Are să-ţi aducă în
acest caz ştiri învechite şi nici o pagubă dacă se va pierde pe drum [90, p. 90]. Încă de multe ori
170
şi pagubă de i s-ar aduce sau necunoscând şi nevrând, sau vrând şi cunoscând, primeşte (24, p.
33). Şi va intra în niscare pâini sau în vii sau în altă şi va face pagubă… (25, p. 59). După
acesta război multe pagube au făcut Mihai vodă turcilor peste Dunără [40, p. 78]. Şi după
aceea s-au dus Mihail la tătari şi multă pagubă au făcut leşilor [126, p. 80]. …aţi dat noauo a
şti, că să nu păţim vr-o pagubă [49, p. 173]. Însă: … a ne daţ a şti ca şi pân acum, se ştim avea
– vrem vro pagubă au ba? [49, p. 174]. … să nu aibă nici o pagubă pentru ce n-au plătit vama
[25, p. 72].
Dacă în exemplele de mai sus diferenţierea semelor polarizate a fost realizată de către
UPS – locuţiuni verbale cu ajutorul verbelor componente ce posedă seme antonimice,
enantiosemia corelatului monolexical a păgubi poate fi actualizată explicit prin UPS – locuţiuni
verbale care posedă prepoziţii antonimice. Cf.: A fi în pagubă - a fi fără pagubă : a avea
prejudicii, pierderi - a nu avea prejudicii, pierderi. Atunce să fie în pace fără nice de o pagubă
[25, p. 61].
2. Idem este şi cazul lexemului păgubaş care, la fel, este enantiosemic: 1. „persoană care
a provocat prejudicii altei persoane” (Păgubaşul lui X este Y); 2. „persoană care a suferit
prejudicii de la altă persoană” (X este păgubaşul în cazul oilor furate). Verbul enantiosemin a
păgubi a generat substantiv enantiosemic păgubaş. Destinderea situaţiei ambigue o poate efectua
doar UPS. Lexemul păgubaş se întâlneşte într-o serie de UPS: a ajunge păgubaş – „a suferi o
pierdere”, „a păgubi”, a fi păgubaş sau a rămâne păgubaş – „a fi în situaţia de a pierde un bun”,
parte păgubaşă – „parte într-un litigiu care a suportat pierderi materiale, morale etc”. Toate
aceste UPS au menirea de a-şi actualiza semnificaţia în privinţa semelor polarizante.
Situaţie similară întâlnim şi în limba rusă: должник: 1. debitar, 2. creditar.
3. Situaţie asemănătoare avem la utilizarea verbului a învăţa care este enantiosemic,
posedând seme antonimice: a da învăţătură – a învăţa, a face învăţătură – a învăţa. Şi de data
aceasta UPS au motivaţia utilizării în limbă, deoarece sunt acelea care elimină echivocul,
desemnând la concret realitatea care urmează a fi denominată fără ambiguităţi şi echivocuri.
4. Un alt caz de eliminare a dublicităţii semantice îl atestăm la utilizarea UPS în raport cu
echivalentul monolexical a se îndura. Verbul dat posedă în structura sa semică seme polarizate:
1. „a se milostivi (de cineva)”, 2. „a îndrăzni, a da dovadă de cruzime”. De ex.: 1. Îndură-te de
sluga ta, Doamne! 2. Cum te înduri s-o baţi? Verbul a se îndura a generat substantivul îndurare
care intră în componenţa UPS a primi / obţine îndurare (de la cineva), a avea îndurare (pentru
cineva), a da îndurare (cuiva), a ruga / a cere îndurare (de la cineva), a lua îndurare (de la
cineva), a fi cu îndurare (pentru cineva). La fel ca în cazurile menţionate mai sus, unităţile
polilexicale stabile – locuţiunile - îndeplinesc funcţia explicită de delimitare a semelor polarizate,
separându-le în diferite unităţi polilexicale stabile. Astfel observăm că semele antonimice care
171
puteau fi actualizate doar în baza contextului, în cadrul UPS nu mai au nevoie de context,
deoarece doar unul din ele este inclus în structura semică a UPS. În felul acesta motivaţia
apariţiei şi utilizării UPS în cazul dat este explicată prin evitarea echivocului, UPS neavând
necesitatea de actualizare la nivelul vorbirii de un context concret, ea fiind purtătoarea doar a
unei seme din cele două polarizate.
6. Când e vorba de sensurile similare ale aceluiaşi cuvânt, ele pot fi înţelese doar în
context, spre deosebire de antonime, ale căror semantică este clară şi fără context. Latinescul
caput semnifică „cap”, dar şi „început”, dar şi „sfârşit”, la fel în italiană şi spaniolă. În limba
latină etimonul termenuuli dat – caput – însemna: 1. „cap”, 2. „vârf”, 3. „margine”, 4. „capăt”
(„început” şi „sfârşit”) etc. Cuvântul românesc capăt se va forma de la pl. capete (lat. < capita)
şi în felul acesta se va diferenţia de cap care continuă sensul principal al lexemului latin. Spre
deosebire de început şi sfârşit, capăt, în sistemul limbii, apare ca un arhilexem cu o semnificaţie
ambiguă, ce cuprinde atât sensul de „început”, cât şi de „sfârşit” – la capăt. Contextul
dezambiguizează semantica sa. Cf.: a o lua de la capăt, deci de la „început” şi a ajunge la capăt,
adică la „sfârşit”. Cf. şi capăt de aţă – „un segment de fir de aţă”, a-şi pune capăt zilelor - „a-şi
pune sfârşit zilelor”, a pune capăt - „a pune sfârşit”, a-i face capătul (cuiva) - „a-i face sfârşitul”,
din capăt - „de la bun început”, de la capăt - „de la început”, de la un capăt până la altul - „de la
început până la sfârşit”. În limbile italiană şi spaniolă sensul „capăt” e redat prin formele sing. –
it capo „cap”, dar şi „capăt”, span. cabo - cap”, dar şi de cabo a cabo – „de la început până la
sfârşit”, „de la un capăt până la altul”. Observăm că lexemul enantiosemic capăt îşi face
actualizarea în limba română, utilizând în componenţa UPS una din cele două seme polarizate.
Astfel în UPS componenta capăt încetează a mai fi enantiosemică. Motivaţia apariţiei şi utilizării
UPS serveşte la lichidarea echivocului, or limba nu suportă dezambiguităţi şi echivocuri.
5.2.1.2. Motivaţia existenţei şi utilizării unităţilor polilexicale stabile polisemantice
UPS polisemantice nu sunt în stare să redea semele exprimate de UPS, fapt explicat de
locuţiunile verbale care au luat asupra lor redarea decurgerii unei acţiuni. Valoarea lexico-
gramaticală a UPS s-a pierdut încă în latină, odată cu destrămarea sintetismului. Valorile lexico-
gramaticale ale tipurilor desfăşurării acţiunii şi aterminativitatea : terminativitatea sunt expresia
aspectualităţii în limba română, pe când categoria gramaticală a aspectului lipseşte, fiindcă
lipsesc instrumentele gramaticale a exprimării ei. În cazul dat în mod explicit se demonstrează
motivaţia existenţei şi utilizării UPS în limba română, în special a locuţiunilor verbale [110, p.
120].
5.2.1.2.1. Unităţi polilexicale stabile polisemantice cu două semnificaţii
172
Cercetările efectuate au demonstrat că o serie de locuţiuni pot conţine mai multe sensuri,
fiecare sens incorporat în structura semică a locuţiunii desemnează diferite tipuri ale desfăşurării
acţiunii. De exemplu1, locuţiunea verbală A avea nevoie conţine două seme ce corespund la
două tipuri de acţiune şi un sem al acţiunii aterminative: 1. „a avea trebuinţă, necesitate”, a.
statică, aterminativă. S-au şi apucat acel neamţu de au îndreptat puşcile din cetate asupra
turcilor, unde sta acolo în munte, de ave nevoie cetatea [85, p. 61]. …când te vei muta tu în firea
ei, atunci vei fi tu atotştiutor şi în orice caz nu mai ai nevoie de mine [56, p. 45]. Astă-primăvară
au fost splendide bătăi de flori. Cine le-a văzut n-are nevoie de prea multă psihologie ca să
înţeleagă că un public care se bate cu aâta frenezie cu roze nu pate vorbi de război decât
în glumă!.. [90, p. 37]; 2. înv., „a avea neplăceri”, a. rezultativă, aterminativă. … sau de-l va şi
ucide, să nu aibă nice o nevoie [25, p. 60]. …ca să nu aibă nice o nevoie cela cu viia [25, p.
60].
Locuţiunea A avea război, înv., posedă două sensuri care necesită două regimuri verbale:
1. „a (nu) lupta, a duce luptă”, a. relaţională, aterminativă. Şi neavându cu nime nici un război
nicăiure în Ţara Muntenească, au mersu la Bucureşti [40, p. 81]; 2. „a (nu) purta război” – a.
evolutivă, aterminativă. Ştefan-vodă cel Bun şi cu fiul său Bogdan-vodă de multe ori au avut
războaie cu leşii [40, p. 63].
Locuţiunea A avea sentiment conţine doupă sensuri în structura sa semantică ce
desemnează două tipuri de dersfăşurare a acţiunii şi aceeaşi acţiune Aterminativă: 1. „a simţi”, a.
statică, aterminativă. Simţea nevoia imperioasă a procreării, a perpetuării familiei sale pe
pragul extincţiunii, şi în acelaşi timp avea sentimentul umilit că nu e un om întreg [26, p. 82]. -
… E politicos [Pascalopol] cu tanti Aglae şi cu toţi, numai să aibă sentimentul că se află într-o
familie. N-are pe nimeni [27, p. 88]; 2. „a i se părea”, a. evolutivă, aterminativă. … inima i se
bucura şi acum, privind pe Lola şi pe Dora, avu sentimentul că amândouă îndeplineau
condiţiile unei viitoare proprietăţi afective, dar întrebarea era: care mai mult decât cealaltă?
[26, p. 64]. Fără să-mi facă nimic propriu-zis, fiindcă altfel era plin de atenţie şi mă iubea, eram
foarte neliniştită, aveam sentimentul că iubea numai ceea ce era rău în mine [99, p. 161].
Locuţiunea A avea sminteală / smenteală / zminteală – înv., desemnează două sensuri şi,
respectiv, două tipuri Aktionsart, ambele exprimând acţiuni Aterminative: 1. „a avea pagube; a
se tulbura”, a. relaţională, aterminativă. … avem nădeajde să nu avem zminteală nici de vrăjmaşi
1 Toate sensurile multiple ale UPS date sunt determinate pe baza materialului glotic, depistat în sursele literare de către autoare, deseori DEX-ul sau dicţionarele de specialitate neatestându-le.
173
[49, p. 184]; 2. „a greşi, a se abate”, a. rezultativă, aterminativă. … de nu va avea smenteală pre
nime de seminţie nu-i apără, e de se va afla ceva smenteală, apără-i [98, p. 179].
Locuţiunea A avea treabă posedă două seme diferite care desemnează două tipuri
acţionale, ambele Aterminative:: 1. înv. „a avea drept, a putea”, a. statică, aterminativă. Iar
neminele din rudile lui să n-aibă treabă a ţine partea lui di ocină [49, p.160]. Nime să n-aibă
treabă a strica tocmala noastră [49, p. 185]; 2. „a se interesa (de cineva, de ceva), a se amesteca
în problemele altora”, a. relaţională, aterminativă. De mi-i da o sărutare, / Nime-n lume n-o să
ştie, / Căci va fi sub pălărie –/ Ş-apoi cine treabă are [56, p. 59]. N-are treabă, altfel urechea lui
n-ar recepta lucruri care nu-l privesc [99, p. 151].
Locuţiunea verbală A da afară este în stare să exprime două sensuri, corelând
desemnarea a două acţiuni: cea rezultativă şi cea orientată, ambele fiind terminative: 1. „a
disponibiliza, a elibera din funcţie”, a. rezultativă, terminativă. Îndată ce măria-sa guvernatorul
a ajuns la Iacuţk, a descoperit o mulţime de răutăţi şi ticăloşii şi a dat afară pe unii slujbaşi
[106, p. 234]. Îmi pasă, că mă dă afară din slujbă şi mă dă şi-n judecată [128, p. 164]; 2. „a
alunga” – a. orientată, terminativă. Jim era însă furios. Un moment se gândi de-a binelea să le
dea pe uşă afară, în pluton, aşa cum veniseră [26, p. 212]. Cum adică, am sărit, dar e
apartamentul meu! Tot al vostru rămâne, mi-a răspuns el, nu-ţi închipui că o să vă dau afară…
[99, p. 162].
Locuţiunea verbală A face haz posedă două seme care desemnează două tipuri de
Aktionsart, ambele Aterminative. A face haz – aici: 1. „a se veseli”, a. evolutivă, aterminativă.
Taică-său făcea haz. Dacă venea spre seară la prăvălie, îl luam în cârcă şi străbăteam cu el
uliţa mare, jumătate din oraş, îl duceam acasă… [105, p.325]. Acum a crescut, e domnişoară în
toată puterea cuvântului… Dar face un haz când îi aducem aminte! [90, p.125]; 2. „a face glume
pe seama cuiva, a-şi bate joc, a râde (de cineva sau de ceva)”, a. relaţională, aterminativă.
Femeia ieşi cu mâna la gură, ruşinată de tot. În urmă, cei doi boieri făceau un haz nespus,
uitându-se unul la altul, urâţi şi bibidinoşi ca doi satiri [128, p.198]. Şi dacă nu ţi-ai măritat
fata, auzi cum ţi-o strigă de sus, din vârful dealului, flăcăii, cu strigăte de ruşine… Aşteptăm
strigăturile, să facem haz [105, p. 148].
Locuţiunea verbală A face impresie conţine două sensuri ce condiţioneazâ diferite tipuri
acţionale: o acţiune relaţională şi alta rezultativă: 1. „a impresiona, a face efect”, a. relaţională,
terminativă. Povestirea Agepsinei făcu asupra asistenţei o impresie profundă, manifestată
printr-o lungă tăcere meditativă [26, p.269]; 2. „a părea că…”, a. rezultativă, aterminativă.
Petrică Nicolau nu-mi făcea impresia că ar fi stăpânit de o viziune apocaliptică [99, p.110].
174
Modele semantico-distributive ale UPS cu două semnificaţii
V + (art.ind.) S; V + [prep.] + S, unde prepoziţiile sunt următoarele: la, cu, în, pe.
Verbele modale: a da, a face, a (o) lua, a avea, a da, a-şi pierde, a prinde, a pune, a scăpa,
a sta, a trage, a ţine. Formează şiruri productive verbele a face haz / impresie / semn / sfat / loc /
cu ochiul; a avea – nevoie / război / sentiment / sminteală / treabă; a da – afară / înainte /
îndărăt / lovitură / naştere / semn, semne; a-şi pierde–mintea, minţile / urma / viaţa / rădăcina,
rădăcini; a ţine – drumurile / isonul.
5.2.1.2.2. Unităţi polilexicale stabile cu trei semnificaţii
Locuţiunile verbale pot deţine în structura lor semantică şi trei seme, responsabile de
exprimarea a diferitelor moduri de desfăşurare a acţiunii, ceea ce demonstrează încă o dată că
mijloacele de limbă sunt mult mai puţine decât multitudinea de sensuri, necesare pentru a fi
redate în limbă.
Locuţiunea A ţine piept (cuiva) este în stare să desemneze desfăşurarea a trei acţiuni:
relaţională, rezultativă şi evolutivă: – aici: 1. „a rezista, a nu se da bătut” – a. relaţională,
aterminativă. Puteam eu să ţin piept unui astfel de anchetator care nu era un imbecil? [99, p.
84]; 2. „a se împotrivi, a înfrunta”, - a. rezultativă, aterminativă. Ce-ţi spunea doctorul Mayer?
Întrebă Alexandru Vardaru, intrând îmbrăcat în alte haine, bărbierit şi mirosind a apă de păr.
Am venit cu dânsul în tren joia trecută: ţinea piept unui compartiment întreg, cu victoria finală a
puterilor centrale…Simionescu de la Bârlad să-l ia în gheare, nu alta. Fierbea…[90, p. 41]; 3.
„a concura cu succes” – a. evolutivă, aterminativă. Coca a ţinut piept cu brio participanţilor cu
renume la concursul de dans.
Locuţiunea A da greş semnifică – aici: 1. „a nu nimeri ţinta”, a. monosecvenţială,
terminativă. Aşa că mutul a pălit-o cu suliţa. Cum a făcut, nu ştiu; dar se vede că nu dă greş
niciodată [106, p. 208]. O încercare de lovitură în maxilar dădu greş, adversarul eschivându-se,
dar în acelaşi timp mâna stângă îl plesni în stomac [26, p. 202]; 2. „a nu izbuti într-o acţiune,
întreprindere”, a. rezultativă, terminativă. Cu asemenea oameni dau greş prefăcătoriile vulgare!
îşi zise Puiu cu convingere [103, p. 45]. Cine ar fi crezut că Lisandrina îşi va găsi la vârsta
aceea un bărbat care s-o vrea, când zeci de aşteptări şi încercări în tinereţe dăduseră greş? [26,
p. 225]; 3. „a greşi”, a. rezultativă, terminativă. – Bine, râse profesorul ciocnind păharul; să
nădăjduim că profetul din dumneata e inferior vânătorului şi va da greş [106, p. 218]. –… Te
servesc pe matale de unsprezece ani; până acu, n-am dat greş, şi cu voia lui Dumnezeu m-oi
purta bine şi de-acu-ncolo [128, p. 57].
175
Locuţiunile verbale A da înapoi / A se da înapoi şi A o lua înainte desemnează,
concomitent cu cele trei sensuri ale locuţiunilor, aceleaşi tipuri de desfăşurare a acţiunii:
rezultativă şi orientată motoric. Însă locuţiunea A o lua înainte mai denumeşte şi o acţiune
ingresivă, începutul unei acţiuni. A da înapoi / A se da înapoi– aici: 1. „a se retrage”, a.
orientată, terminativă. …şi în loc împengându pre lui Cantemir şi turcii începusă a să da înapoi
[40, p. 105]. Pintilie intră anevoie pe uşă, cu părul zbârlit şi ochii înfricoşaţi. Observând că mai
este cineva, dădu înapoi [106, p. 167]. Constatarea acestui adevăr, în loc să îndemne pe Anicuţa
a deveni din nou agresivă, o făcu, printr-o instinctivă pornire a sufletului femeiesc împotriva a
tot ce e acţiune violentă, să dea înapoi [128, p. 345]; 2. „a înapoia, a restitui”, a. rezultativă,
terminativă. …alţi îl luau peste picior de-a binelea, ieşind de la el cu tabachera plină de tutun
sau cerându-i împrumut tot felul de lucruri, fără să se mai gândească a i le da înapoi; dar la toţi
le era simpatic… [128, p. 380]. Foarte bine, am zis, dacă a dori să i-l dau înapoi, i-l dau şi gata
(apartamentul) [99, p. 163]; 3. „a renunţa”, a. rezultativă, T. Pe dumneata te-a iubit mult şi mi-a
spus chiar că, dacă ar şti că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă înşela cu dumneata [27, p. 157].
Locuţiunea verbală A o lua înainte este purtătoarea a trei semnificaţii şi a două tipuri ale
modurilor acţiunii – aici: 1. „acţiune incipientă de a întrece (pe cineva)”, a. ingresivă / orientată,
terminativă. 1. Când, spre zori, convoiul diminuat cu un membru se întoarse în Udricani, găsi
odaia Lisandrinei luminată: - Să ştii că a uitat lampa aprinsă! zise Agepsina şi o luă înainte să
bată în geam [26, p. 221]. …Dă-mi, îi spusei la un moment dat, să mai duc şi eu ruscacul”. Mi-l
dădu şi o luă vădit înainte [99, p. 186]; 2. „a avansa, a realiza performanţe”, a. rezultativă,
terminativă. Lasă, că-ţi ajută Dumnezeu şi ţie, o consola Aglae, că tu ai tot ce-ţi trebuie, numai
să fii şi tu mai înfiptă, fiindcă azi îţi iau înainte zăpăcite de-astea tinere! [27, p. 69]; 3. „a face
ceva mai repede (decât altcineva sau altceva)”, a. rezultativă, terminativă. Titu Herdelea deschise
gura să întrebe ceva, dar Iuga i-o luă înainte: - Aici odinioară au fost numai colibe pentru
argaţii de pe domeniu [104, p. 47].
Modele semantico-distributive ale locuţiunilor verbale cu trei semnificaţii
V+ S. Verbele modale: a avea, a ţine, a băga, a da, a face, a o lua. Şiruri semantice: a avea
grijă / înţelegere / drept, dreptate; a ţine minte / piept.
5.2.1.2.3. Unităţi polilexicale stabile polisemantice cu patru şi cinci semnificaţii
Am atestat locuţiuni verbale polisemantice care înglobează în structura lor semantică trei,
patru, cinci, şase şi chiar şapte semnificaţii şi care corelează cu acelaşi număr de mode d’action
care coincid parţial. Numărul lor este foarte mic în raport cu locuţiunile verbale monosemantice,
176
în general, şi cu cele ce posedă două sau trei sensuri, în special. În funcţie de sensurile exprimate,
se schimbă regimul verbal şi în acest caz locuţiunea exprimă diverse desfăşurări ale acţiunii.
Cercetările efectuate au determinat că locuţiunile cu mai multe semnificaţii nu denumesc, totuşi,
un număr la fel de egal de tipuri ale desfăşurării acţiunii.
Locuţiunea polisemantică A ţine hangul conţine patru sensuri, ele, la rânul lor corelând cu
două tipuri de desfăşurare a acţiunii: trei sensuri – cu o acţiune comitativă - o acţiune secundară,
paralelă, adesea neplină în manifestarea ei şi un sens – cu o acţiune relaţională: aici: 1. “a
acompania o melodie” – a. comitativă, aterminativă. Lin vioarele răsună; iară cobza ţine hangul
[56, p.80]; 2. “a însoţi, a întovărăşi (pe cineva)” – a. comitativă, aterminativă. Boierul ştie unde
merge. La doi paşi, în urma lui, mă străduiesc să-i ţin hangul… [105, p. 400]; 3. “a susţine (pe
cineva)” – a. comitativă, aterminativă. – Să mergem la Secara! La Secara! Dada Zvâca,
năpârstoaca, le ţine hangul…Pornim spre Secara [105, p. 129]; 4. “a face pe placul (cuiva)” –
a. relaţională, aterminativă. –Nică ţinea hangul te miri cui, numai să le fie pe plac.
Locuţiunea A pune mâna conţine cinci semnificaţii, ele corelând cu doar două tipuri
acţionale: A pune mâna – aici: 1. ~ pe cineva, ceva – „a prinde, a înhăţa, a înşfăca (pe cineva)”,
a. monosecvenţială, terminativă. Cât pe ce să puie mâna pe mine! [47, p. 254]. Calul se mişca cu
nespusă îndemânare… se învârtea printre oameni aşa de repede încât nimeni nu putea să puie
mâna pe el [128, p. 154]; 2. „a lua în mână”, a. monosecvenţială, terminativă. - … Dar,
închipuiţi-vă dumneavoastră, domnule inginer, că domnul profesor a pus mâna pe condei şi a
început a face socoteli [106, p. 215]. Birică se trase singur îndărăt, dar puse mâna pe stinghia
stânoagii [100, p. 35]. Otilia care o luase înainte deschise dulapul cu puşti şi pusese mâna pe
cea mai plină de arabescuri [27, p. 105]; 3. ~ pe ceva – „a acapara, a-şi însuşi ceva (prin
mijloace necinstite)”, a. rezultativă, terminativă. Ioan-Vodă reuşise a pune mâna pe două
scrisori turceşti din partea vizirului [65, p. 267]. La ideea banului, entuziasmul lui pentru fată
părea a mai scădea. Lucrul de capetenie era: să pună mâna pe bani şi pe fată [128, p. 75].
…dacă n-au s-o dea afară din casa are să pună mâna pe averea tatălui [100, p. 65]; 4. înv., „a
iscăli”, a. rezultativă, terminativă. Pus-am mena [49, p. 162]; 5. a ocupa, a robi, a. rezultativă,
terminativă. … O să fim bulevard de plimbare pentru oştile ruseşti…cum am fost întotdeauna de
când au pus fanarioţii mâna pe noi [128, p. 277].
Modele semantico-distributive ale locuţiunilor verbale polisemantice cu patru şi cinci
semnificaţii V + S. Verbele modale: a pune, a purta, a ţine.
5.2.1.2.4. Unităţi polilexicale stabile polisemantice cu şase semnificaţii
Locuţiunea verbală A se lua seama / A se lua în seamă cu variantele arhaice A (se) lua
sama / A se lua samă / A se lua în samă, atestate în Cartea Romănească de Învăţătură (...)
177
(sec.XVII), la D.Cantemir, I.Neculce, C.Negruzzi, înglobează şase semnificaţii, redând doar trei
moduri ale desfăşurării acţiunii: cel rezultativ, evolutiv şi relaţional, acţiuni Terminative şi
Aterminative: – aici: 1. “a observa, a remarca” – a. rezultativă, terminativă. … pre amănuntul în
samă luându-să după a firii sale simţire aşa să cunoscură [24, p. 30]. Na-ţi-o bună, strigă el, în
graba mea de a mă duce la masă n-am luat sama că împreună cu basmaua şi tabacherea am
băgat şi cartea dumitale în sân!… [86, p. 250]. Numai Mărioara tăcea … şi-l bombarda cu
cocoloaşe de pâine, la ce însă el nu lua seama [104, p. 18]. Fericit de cum o adusese cu
“informaţia verbală, privi triumfător şi, luând seama că a călcat pe parchet se dăduîndărăt
până ajunse cu bocancii pe covor [90, p. 108]. Berzele, rândunicile au venit… Dar odată ce au
venit berzele, nu mai purtăm încălţăminte. Umblăm desculţi. În primele zile simţim frigul… Pe
urmă ne învăţăm cu el şi nu-l mai luăm în seamă [105, p. 266]; 2. „a supraveghea”, a.
rezultativă, aterminativă. Era ieşit Duca-vodă la plimbare… de-ş lua sama oilor ce avé din
boierie [85, p. 84]; 3. „a înţelege, a se lămuri”, a. rezultativă, aterminativă. …drept aceia trebuie
întăi să-şi ia sama preamănuntul [25, p. 77]. Puiu nici nu lua în seamă înţelesul spuselor lui, îi
urmărea însă ochii ca şi când i-ar fi fost frică să nu-l străpungă [103, p. 72]. Virgil Probotă nu
luă seama însă la sensul ironic al gestului. Scoase din buzunarul vestei un creion cu capsa
galbenă, fără de care, din obişnuinţă dăscălească, nu putea vorbi… [90, p. 18]; 4. “a fi atent, a
se gândi”, a. evolutivă, aterminativă. Trebuie să ia seama, să nu facă vreo gafă, să-l ofenseze şi
să-l piarză [104, p. 28]; 5. “a atrage atenţia”, a. rezultativă, terminativă. Aproape că nimeni nu-l
luă în seamă [100, p. 25]. [Cazacul] …şi-a pus manta turcească în spinare şi fes pe cap. Nu l-a
luat nimeni în seamă [105, p. 17]; 6. “a se îngriji, a se ocupa (de cineva)” – a. relaţională,
aterminativă. Numai una dintre ele […] îl făcu să înţeleagă că e totuşi primejdios şi pentru el să
nu ia seama la copii. [100, p. 67].
Model semantico-distributiv al locuţiunilor verbale cu şase
semnificaţiiV(refl.)+(prep.)V.
Verbul modal: a (se) lua
5.2.1.2.5. Unităţi polilexicale stabile polisemantice cu şapte semnificaţiiLocuţiunea
verbală A(-i) da drumul exprimă tocmai şapte sensuri, fenomen rarisim, care redă, la răndul lui,
patru tipuri de acţiunit: ingresivă, orientată şi neorientată motoric, rezultativă, toate fiind acţiuni
Terminative: 1. „A elibera, a reda dreptatea (cuiva)”, a. neorientată, terminativă. Făt-Frumos
dădu drumul calului, apoi se culcă pe mantaua ce şi-o aşternuse [56, p. 22]. Şi când aproape să
178
scot pupăza afară, nu ştiu cum se face, că mă sperii de creasta ei cea rotată…şi-i dau iar
drumul în scorbură [47, p. 256]. Eu aş pune pe toţi miliardarii americani şi pe toţi lorzii care se
plictisesc să taie cinci ani sare în ocnă. După aceea le-aş da drumul [106, p. 199]; 2. „a se
deplasa”, a. ingresivă / orientată, terminativă. Strigă la vizitiu să pună bagajul lui domnu Comşa,
de la docar!... -–Haide! Gata! Dă-i drumul, Max! [90, p. 143]. … un tren chiuie ieşind dintr-un
oraş, şi aiurea, în aceeiaşi clipă, un sălbatic din insulele Polineziei, gol, dă drumul unei piroage
pe apa oceanului, într-o insulă calmă de coraliu… [90, p. 30]. – Ci dă-i drumul odată, nene, şi
nu ne înnebuni [128, p. 381]; 3. „a permite (cuiva) să intre sau să iasă”, a. rezultativă,
terminativă. Lola se repezi la uşă şi dădu drumul în casă vocilor vesele ale Dorei şi Medyei [26,
p. 144]. Conu Dinu şi Matei se deteră jos din trăsură şi voiră să intre, însă călăraşul îi opri. O
slugă, care tocmai ieşea, îi recunoscu şi zise soldatului să le dea drumul înăuntru [128, p. 159].
Când eram mic, crângul la marginea căruia descălicăm şi dăm drumul cailor să pască
împiedicaţi era pădure [105, p. 217]; 4. „a lăsa din mână”, a. orientată, terminativă. Radu Comşa
dădu drumul ziarelor jos pe covor, alături de jilţ şi rămase privind prin uşa larg deschisă afară,
în grădina unde se zăreau trandafirii legaţi cu sfoară galbenă de tei... [90, p. 96]; 5. „a declanşa,
a izbucni (într-o avalanşă de vorbe, în ţipete, plâns, etc.)”, a. ingresivă, terminativă. Şi, ca să
spuie ce vals vroia, da drumul unui glas argăsit de spirturi, care hămăia fără nici un rost [128,
p. 231]. Când, dintr-o dată, doamna Irimescu ridică umbrela, o lăsă să cadă în râpă şi dădu
drumul unui ţipăt uscat [106, p. 74]. Am vrut să mă opresc la Secara pentru un ceas, la mătuşă-
mea Uţupăr, să mă odihnesc, s-o mai văd, să-i ascult glasul şi, dacă oi găsi-o în toane bune, s-o
zgîndăresc, să-şi dea drumul la limbă să-mi mai povestească de câte a trăit ea în vremurile
trecute … [105, p. 387]. …fără să fie întrebată, dădu drumul unui material informativ ce-i
tremura de mult pe buze, descoperindu-i ştirbenia dinţilor [26, p. 23]; 6. „a începe”, a. ingresivă,
terminativă. Hagiul era deja înfiinţat, cu cădelniţa gata şi isonul la îndemînă, aşteptînd fericitul
moment când să-i dea drumul [105, p.94]. … Alţi părinţi cuvioşi cunosc bine rânduiala…Ştiu
precis cum să se poarte şi să umble… să însemne cruci domoale şi să deie drumul cu cea mai
mare iuţeală rugăciunilor de obşte… [106, p. 43]. Lăutarii, care au privit tot timpul cu ochii
sticloşi, dau drumul cântecului – în iureş nebun porneşte cântecul [105, p.436]; 7. „a porni, a
include”, a. ingresivă, terminativă. Mecanicul trase peste botul şalupei o ancoră subţire legată
cu funie nouă… Apoi dădu drumul motorului, stînd în picioare lîngă volan [26, p. 103]. Se
dezbrăcă, dădu drumul robinetului, îşi frecă îndelung, cu mănuşa spongioasă şi cu apă rece,
pieptul, gâtul, braţele până sus, umerii [90, p. 31].
Model semantico-distributiv al locuţiunilor verbale ce şapte semnificaţii:
179
V + S. Verbul modal: a da.
Concluzii: Motivaţia apariţiei polisemiei frazeologice în orice limbă se datorează
următorilor factori: diversificarea permanentă a lumii înconjurătoare, ceea ce necesită unităţi
glotice noi pentru desemnarea noilor realităţi; decalajul dintre numărul mare al manifestărilor
realităţii înconjurătoare şi numărul limitat al posibilităţilor de exprimare a limbii; legea
economiei limbii. Limba preferă, deseori, nu crearea unităţilor glotice noi, dar utilizarea celor
vechi, recurgând la lărgirea componenţei semice a UPS; necesitatea permanentă a vorbitorilor de
a-şi exprima sau a-şi mări expresivitatea, plasticitatea exprimării. Caracterul conotativ este
specific unităţilor frazeologice şi mai puţin locuţiunilor; factorul lingvistic – trecerea îmbinării
libere de cuvinte de pe axa sintagmatică pe axa paradigmatică, devenind îmbinare stabilă de
cuvinte, iar apoi extinzându-şi sensul. UPS încep a fi apte de a exprima acele valori lexico-
gramaticale care nu pot fi redate de sinonimele lor monolexicale.
5.2.2. Omosemia (sinonimia) unităţilor polilexicale stabile
Sinonimia lexicală este studiată multilateral în lingvistica diferitelor limbi: română [16, p.
142-143; 193; 5, p. 49 etc.], rusă [202 ş.a.] şi în alte limbi. Cât priveşte sinonimia frazeologică,
sunt efectuate o serie de cercetări nefundamentale în lingvistica rusă [214, р. 190; 239, р. 276],
în cea română [256, р. 1; 37, p. 58-78].
Până în prezent au fost înaintate mai multe opinii vizând determinarea noţiunii de
sinonimie frazeologică [254, р. 109-112; 257, р. 248-249; 244, р. 9-12]. Unii cercetători sunt de
părerea că în cazul sinonimiei frazeologice unul şi acelaşi obiect este desemnat de diferite
frazeologisme [304, p. 35]. Alţii consideră că putem vorbi de sinonimia frazeologică, doar când
sunt frazeologisme cu sens apropiat, corespondente cu aceeaşi parte de vorbire, care au capacităţi
combinatorii similare şi se disting prin nuanţe semantice şi stilistice [227, p. 178]. O altă opinie,
justă după opinia noastră, referitor la determinarea sinonimiei frazeologismelor este aceea că
sensul identic sau apropiat al frazeologismelor care au forme diferite şi care pot fi substituite
într-un context, fără a schimba esenţial conţinutul acestuia, sunt sinonime [37]. Acelaşi lucru îl
putem afirma şi referitor la unităţile lexicale [158, p. 110; 193, p. 35; 5, p. 72].
Există diverse opinii ale cercetătorilor cu privire la principiile ce stau la baza identificării
fenomenului sinonimiei la UPS. Unii consideră că sunt necesare următoarele criterii de
determinare a sinonimiei frazeologice: identitatea semantică, diferenţa componenţei structurale şi
similitudinea lexico-gramaticală [254, р. 165]. Alţii consideră că sunt necesare următoarele
caracteristici: identitatea sensurilor, componente diferite în structura UPS, trăsături identice
lexico-gramaticale. S.Berejan, susţinând că „sensul cuvântului este determinat în întregime de
180
relaţii care se formează în reţeaua de opoziţii ale cuvântului dat cu alte cuvinte din acelaşi
câmp”, ajunge să susţină că „relaţiile de sinonimie sunt doar o varietate din mulţimea de relaţii
ierarhice (etimologice, derivative, sintagmatice etc.) specifice elementelor câmpului verbal”
[195, p. 166].
Suntem de părerea că putem vorbi de fenomenul sinonimiei dintre două sau mai multe UPS
când avem: similitudine semantică şi caracteristici lexico-gramaticale identice. În continuare cele
afirmate le vom susţine prin probe.
În literatura de specialitate s-a discutat privitor la trăsăturile specifice ale sinonimiei
frazeologice. Ele sunt următoarele:
1. UPS sinonimice numesc diverse obiecte, însuşiri, acţiuni, circumstanţe etc.
2. UPS pot aparţine fondului de bază şi celui periferic (UPS de pe axa diacronică,
diastratică, şi diatopică – n.n.)
Axa diacronică: a face ştire (înv.) – (comp.: a aduce o ştire). Facem ştire mării tale cum au
venit egumenul de Bistriţa [49, p. 198]. Au trimis şi craiul leşescu sol la papa făcându-i ştire că
are el de grije Muldovei să nu hie cu turci şi mai denainte vreme fiind suptu grija sa [40, p. 77].
… ajuns-au Cârnul din Sibir cu cărţi la dânsul… de i-au făcut ştire de toate ce-au făcut [85, p.
77]; a se face războlit (înv.) – a ajunge bolnav. A doua dzi s-au făcutu războlit şi Gaşpar vodă
dându vina stolnicilor că au făcutu bucatele cotlite [40, p. 102]; a face iuboste (înv) – (comp.: a
face dragoste). Iară cela ce va face iuboste cu muiarea altuia şi va împărţi muiarea de la
bărbatu-şi, post 9 ai, închinăciuni 150 [98, p. 162].
Axa diatopică: a pune jeab, unde jeab semnifică arătură de toamnă [DD, II, p. 74], a „ a face
arătura”, bătut de cahlă – „a fi ameţit”, a găsi clenci la cineva, (unde clenci/ clen’şi − cârlig)
semnifică „ a găsi motiv de neplăceri”, a-i sări ţâcna – „a-i sări ţandra”, a face zâmbre – „a face
mofturi””, a cânta din drâmbă − „a rămâne sărac”, cap de sârnic/ cap di sarnic/ sărnic –
„gămălie de chibrit” [DD, II, p. 140]. Privitor la lexemul pleoapă în graiurile din Republica
Moldova sunt atestate mai multe îmbinări de cuvinte stabile sinonimice: capacul ochiului,
plapuma ochiului, placa ochiului, astupuşul ochiului, coperişul ochiului, cămaşa ochiului,
pieliţa ochiului, prapura ochiului. Cu privire la lexemul sprânceană sunt atestate următoarele
sinonime polilexicale: sprânceana de la deal, geana de asupra ochiului, geana de la frunte; cu
privire la geană - sprânceana de la ochi, sprânceana de jos, fir de pleoapă.
Axa diastratică: a face mişto – a face bine, a da ceao – a-şi lua rămas bun, a face un raport /
raportul – a-şi da darea de seamă (stilul limbii vorbite - stilul oficial), unde a face un raport /
raportul are un semantem mai complex: 1. „a relata, a enunţa”. În vestibulul biroului îi luă
pălăria Ioniţă, făcîndu-şi raportul: - Vă aşteaptă un domn! [90, p. 35]; 2. „a prezenta (în scris
sau oral) un raport (cu caracter oficial), a aduce un lucru la cunoştinţa cuiva”.A da doctoratul /
181
examenul – a susţine doctoratul / examenul (stilul colocvial - stilul oficial). Până atunci aveam
de lucru: să-mi dau doctoratul, să intru în învăţămîntul superior şi să-mi încep lucrarea mea de
filozofie… [99, p. 106]. A aduce probe – a da dovadă (stilul oficial – stilul neutru). . O simt
închizîndu-se în ea şi respingîndu-mă; vrea să-mi dea dovadă că mă pricepe şi mă
dispreţuieşte…[106, p. 264]. – Nu ne putem căsători acum, am zis, dar mai pe urmă, da. Ca să-ţi
dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine [27, p. 154].
3. UPS pot forma serii sinonimice. De ex.: a(-şi) întoarce ochii, a întoarce o ochire, a
întoarce privirile.
A(-şi) întoarce ochii – „a privi într-o anumită direcţie”. – Anicuţo! Ştii că tu ai fost foarte de
spirit cu Vlad Ţepeş… Fata îşi întoarse ochii spre el, plini de lacrămi [128, p.285].
Natanail…întoarse ochii spre colţul de lângă uşă care da în odaia lui de dormit. Acolo, în
peretele alb, avea un ornic în cerc de abanos. Însemna aproape neauzit pulsaţiile timpului [106,
p. 47]. Jim auzi pârâitul hârtiilor desfăcute, clefăitul surd al fălcilor, şi o curiozitate irezistibilă
îi întoarse ochii către călătorul masiv şi stâncos… [26, p. 10].
A întoarce o ochire – „a orienta privirea în altă direcţie decât cea iniţială, a privi într-o
anumită direcţie”. Soţia îi întoarse o abia simţită şi abia văzută ochire de nemulţămire, la care
el rămase cu totul nepăsător [106, p. 95].
A întoarce privirile –1. „a privi într-o anumită direcţie”; 2. „a-şi concentra atenţia”. După
plecarea Saşei, Matei îşi întoarse privirile din nou către treburile moşiei, pe care le părăsise de
câtva timp [128, p. 121].
Dominanta seriilor sinonimice frazeologice nu poate fi reprezentată, de regulă, de un
frazeologism, deoarece cea mai mare parte a lor nu are valoare denotativă, ci conotativă. Din
această cauză arhilexemul seriilor sinonimice frazeologice este redat de un cuvânt sau o îmbinare
liberă de cuvinte ce exprimă semnificaţia comună a şirului sinonimic. În cazul de mai sus este o
îmbinare liberă de cuvinte „a privi într-o anumită direcţie”.
Să mai cercetăm un şir sinonimic de UPS: a apuca drumul, a se aşterne drumului, a avea
drum.
A apuca drumul – „a începe a se deplasa într-o anumită direcţie”. Hai, murgule, hai, / Pe
coastă de plai, / Lasă colnicul / Ş-apucă drumul [2, p. 373]. Nu e plăcut să vezi cârduri de copii
care apucă drumul crângului după brânduşe şi tu să stai căţărat pe uluci, să te uiţi după ei, să
nu poţi deschide poarta să alergi… [105, p. 274].
A se aşterne drumului – „a porni la drum lung”. Calul sângeră. Se ridică în două picioare.
Apoi, simţind frâul liber, se aşterne drumului într-o goană nebună, sălbatică [105, p. 134-135].
A avea drum – „a merge într-o anumită direcţie”. Da noaptea tata-l pândise la pod, când
ştia că are drum spre cătun. Îl zdrobise-n picioare [105, p. 161].
182
Arhilexemul şirului sinonimic este îmbinarea liberă de cuvinte „a porni la drum”.
După opinia unor cercetători, se pare că am putea vorbi de relaţii de sinonimie doar în cazul
unor UPS distincte (să zicem că a şterge putina şi a o lua la sănătoasa sunt UPS sinonime), iar
în cazul unor UPS de tipul a apuca drumul, a se aşterne drumului, a avea drum, avem de faţă
variante ale unei serii de UPS, în care unele componente sunt în relaţii de variere poziţională.
3.1. Aici merită să menţionăm fenomenul formării şirurilor productive, ceea ce semnifică
formarea noilor UPS conform modelelor deja existente. De ex.: şiruri productive ale locuţiunilor
verbale monosemantice formează verbele: a(-şi) bate capul / gândul, a bate câmpiile / coturile,
a bate războaie / retragere; a-şi căuta de drum / de cale / de treabă, a copleşi spaima / frica, a
(se) cuprinde de silă / de tremurături; a da buzna / o fugă / năvală / un ocol / ocoluri / în pârtie /
o raită / raite / târcoale / tumba, a face un ocol, ocolul / paşi / roată, a izbucni în aplauze / în
urale / în hohot / în râs / în lacrimi / în plâns /; a lega cunoştinţă / frăţie / prietenie; a lovi ploaia
/ grindina, a o lua într-o direcţie / pe drum / înainte / din loc / înapoi / în jos / la vale / în sus / la
deal / la fugă / la goană / la sănătoasa / la trap, a-şi lua tălpăşiţa / zborul; a se pătrunde de
teamă/ de spaimă / de uimire / de mirare; a podidi lacrimile / plânsul; a pricinui întristare /
vătămare; a pune în mişcare / în ordine; a (se) purta lupte / războaie; a(-şi) ridica ochii /
privirea / o privire, a (nu) schimba un cuvânt, cuvinte / fraze / priviri / vorbe; a scoate din fire /
din pepeni, a scoate un urlet / un strigăt / un suspin / un oftat; a sta la taifas / la vorbă; a şti de
frică / de spaimă / de ştire / de urmă; a ţine adunare / sobor, soboruri; a umple de sânge / de
teroare; a se umple de îndurare / de milă / de gânduri / de bănuieli.
Iată un şir sinonimic, unde componentele sunt arhaice sau regionale: a lua (pe cineva) la
rapanghel (sau rapanghele) / la refec / la rost / la trei păzeşte - “a certa, a lua (pe cineva) la
bătaie”.
Gh. Colţun a efectuat calcule privind ponderea frazeologismelor sinonimice în raport cu
părţile de vorbire. După numărul de serii sinonimice pe primul loc se plasează unităţile
polilexicale verbale. În limba română UPS verbale constituie circa 60% din numărul total de
UPS sinonimice, pe când în limba rusă acest raport ajunge la aproximativ 80% [37, p. 63].
4. UPS intră în relaţii sintactice cu alte componente ale discursului: exemplele de mai sus
demonstrează elocvent cele afirmate – UPS cer anumite prepoziţii: din, de, la, sau nu necesită,
astfel formând diferite legături sintactice.
5. Situaţia sinonimiei (a corelaţiei – n.n.) dintre UPS şi verbul monolexical este contrară
celei dintre două UPS în funcţie de conotaţia pe care o posedă, după cum am menţionat mai sus.
Conform calculelor efectuate de A. G. Nazarian şi J. M. Arutiunova, în fondul frazeologic al
limbii franceze contemporane, spre exemplu, unităţile frazeologice care au sinonime lexicale
constituie doar 12,5% [261, p. 16].
183
Aici merită să explicăm anumite lucruri. Când e vorba de raportul dintre UPS şi un sinonim
monolexical, trebuie să luăm în calcul anumite aspecte pentru a folosi terminologia adecvată. În
literatura de referinţă raportul dintre UPS şi verbul corelativ este numit nejustificat
„echivalenţă” [217; 48; 241; 215; 299; 248; 289; 223]. Această „echivalenţă” este concepută în
mod deosebit de diferiţi cercetători. Unii plasează în prim plan funcţia nominativă, alţii -
coincidenţa totală sau parţială a sensurilor lexico-gramaticale sau statutul funcţional similar al
unităţilor etc. Dicţionarul de termeni lingvistici [SSLT] menţionează că echivalentul cuvântului
este o îmbinare de cuvinte care coincide după funcţie cu cuvântul şi care joacă acelaşi rol
sintactic. Mai justă ne pare poziţia savanţilor G.Mounin, S.Berejan, V.Marin, N.Sliusareva care
sunt de părerea că stabilirea structurii semice a unităţilor comparate este baza determinării
formelor echivalente după conţinut, adică după componenţa lor semică [193, p. 87; 251, p. 3].
Menţionăm că despre corelaţia locuţiune - sinonim monolexical au tratat mai mulţi
cercetători. Unii din ei sunt de părerea că echivalenţa este deplină [248; 71; 215; 223], alţii
consideră că există o diferenţă de aspect [48; 241; 217; 299; 209; 194; 255].
Având în vedere cele menţionate, suntem de părerea că este corect a numi sinonimul
monolexical „corelatul monolexical al UPS”. În literatura de referinţă corelatul este considerat
membru al unei perechi sau al unui şir de unităţi glotice care se află în corelaţie reciprocă unele
cu altele [SSLT, p. 112]. Iar corelaţia, la rândul ei, înseamnă dependenţa reciprocă [SSLT, p.
112], relaţie a două fenomene sau procese între variaţiile cărora există o anumită legatură
[DEX, p. 198]. Deci, putem afirma că UPS şi sinonimul său monolexical sunt în raporturi de
corelaţie şi cel din urmă este corelatul UPS, exprimând denumirea corelativă a denotatului.
Aceeaşi concluzie o atestăm la A.Nazarian în legătură cu studierea frazeologiei limbii franceze
[261, p. 18]. De ex., corelatul monolexical al UPS a face pagubă / pagube – „a aduce prejudicii
morale sau materiale (cuiva)” şi a suferi pagubă / pagube – „a suporta prejudicii morale sau
materiale” este verbul monolexical a păgubi. Observăm că semele antonimice ale corelatului
monolexical, care puteau fi actualizate doar pe baza contextului, în cadrul UPS nu mai au nevoie
de context, deoarece doar unul din semele antonimice este inclus în structura semică a UPS. În
felul acesta motivaţia apariţiei şi utilizării UPS în cazul dat este explicată prin evitarea
echivocului, UPS neavând necesitatea de actualizare la nivelul vorbirii de un context concret,
astfel semnificaţia şi sensul coincid la UPS dată.
Unele UPS au valoare denotativă, e vorba de locuţiuni, iar altele conotativă - sunt
unităţile frazeologice şi unele locuţiuni ce posedă imagine. Menirea unităţilor denominative este
a numi obiectul din realitatea obiectivă, iar a celor conotative a denumi atitudinea vorbitorului
faţă de obiectul respectiv din realitatea înconjurătoare. Sinonimele frazeologice se caracterizează
prin similitudinea componenţei semice a unui număr mare de UPS conotative, ceea ce nu putem
184
afirma referitor la UPS denominative, precum şi referitor la sinonimele lexicale. Motivaţia
acestui fenomen se explică prin faptul că limba nu tolerează unităţi glotice identice, astfel intrând
în vigoare legea economiei limbii, lege universală a evoluţiei ei. Unităţile denominative, chiar
dacă într-o anumită perioadă a limbii există concomitent cu aceiaşi parametri semantici şi lexico-
gramaticali, pe parcursul evoluţiei limbii sunt eliminate din circuit. Formaţiunea „dublură”,
deseori masivă din punctul de vedere al economiei mijloacelor de exprimare a limbii, este
înlocuită cu sinonimul său, de „gabarite” mai mici, de cele mai dese ori de origine mai recentă.
De ex., în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea era în circuit UPS a avea ştiinţă cu varianta a avea
la ştiinţă. Depistăm această locuţiune verbală la D.Cantemir şi I.Creangă. Apărând corelaţii lor
monolexicali a şti, a cunoaşte care au aceiaşi parametri semantici şi lexico-gramaticali,
formaţiunea masivă, este eliminată din limbă, nemaiexistând motivaţia utilizării ei. De ex., a
avea ştiinţă / a avea la ştiinţă – înv., „a şti”,” a cunoaşte”. …ar putea cineva dzice că doară a
îmbe părţilor în ceva mai de nainte ştiinţa ai fi avut [24, p. 38]. D-apoi aveţi la ştiinţă că vă
prea întreceţi cu dediochiul [47, p. 247].
O situaţie similară este şi în cazul UPS a avea ştire – înv., „a şti”, „a deţine informaţie”. O
depistăm în scrierile din secolul al XVIII-lea la G. Ureche şi D. Cantemir. Locuţiunea verbală
este înlocuită de corelatul său monolexical a şti, ce are aceleaşi caracteristici lexicale şi lexico-
gramaticale ca şi locuţiunea verbală a avea ştire. Motivaţia păstrării UPS în limbă dispare,
rămânând unitatea glotică mai suplă, dar cu aceleaşi caracteristici: Unde avându Ştefan-vodă
ştire …au aprinsu târgu, cându ei era fără de nici o grijă [126, p. 88]. … ca nu cumva vre-una
să dzică: că de acea adunare ştire n-au avut [24, p. 31].
Însă sinonimia frazeologică, când unităţile glotice polilexicale conotative coincid după
parametrii semantici şi lexico-gramaticali, este des întâlnită. De ce atâta risipă de unităţi glotice
identice, utilizate concomitent în limbă? Deoarece ele nu sunt identice! Mai există o
caracteristică a lor distinctivă – imaginea. UPS conotative (UF şi unele locuţiuni cu imagine)
diferă prin imaginea pe care o foloseşte vorbitorul pentru a desemna un aspect din realitatea
înconjurătoare – fiecare vorbitor poate percepe diferit aceeaşi realitate. Din aceste considerente,
UPS conotative, având toate caracteristicile semantice şi lexico-gramaticale identice, diferă prin
conotaţie – şi limba le păstrează pentru acest specific cu funcţie de sinonime. De ex.: în văzul
lumii – în ochii tuturor, a nu mai pune piciorul – a nu mai călca pragul, din adâncul inimii – din
adâncul sufletului.
V.Molea, vorbind despre sinonimia frazeologică, menţionează faptul că frazeologismele
sinonime sunt utilizate preponderent în literatura artistică, unde este nevoie de mai multă variere
şi eleganţă în exprimare [83, p. 68]. Din punct de vedere stilistic autoarea depistează
frazeologisme sinonimice cu o deviere graduală semantică, de ex.: cu noaptea-n cap, a se crăpa
185
de ziuă, a se albi de ziuă; frazeologisme sinonimice cu conotaţii emotive: tulburarea, uimirea,
revolta, ironia, furia, sarcasmul etc., de ex.: a-i lua Dumnezeu minţile (cuiva), a scoate din minţi
(pe cineva), a-şi pierde minţile; a lua la vale, a lua peste picior; a fi băţos, a fi cu nasul pe sus
etc. Autoarea face distincţie între frazeologismele sinonime din diferite stiluri: a arunca zarurile,
a pune pe foc oalele; (fete) de soi, (fete) mai dihai una decât alta [83, p. 68-73].
Sinonimia la locuţiuni, dacă există, e mai mult la nivel stilistic (la nivel diastatic, diatopic
sau diafazic): a ţine o cuvântare - a ţine o comunicare (diafazic); a-şi ţine pliscul / gura / limba /
fleanca – „a tăcea, a se abţine să vorbească” (diastratic); a face oaste - a face armată: Avându
decii craiul leşescu a face oaste asupra lui Jicmontu… [126, p. 76]; a face nevoie (cuiva) – a
pricinui neplăceri, necazuri: Şi la curtea altor domni, a domniei Rimului, face nevoie [49, p.
181]. … pre ardeleni nu-i lăsa să să odihnească, ci pururea le făcea nevoie [126, p. 65]; a face /
a arunca ocheade – a arunca priviri /ochii. Paraschivescu gusta aerul cu buzele, făcînd ocheade
disperate către clasă [26, p. 73].
În graiuri fenomenul sinonimiei sau al variantelor, exprimate prin sintagme denominative,
este cartografiat în atlasele limbilor romanice. Aducem spre exemplu pentru noţiunea de „ficat”
răspunsurile înregistrate sporadic de către dialectologii de teren şi cartografiate de prof. Nicolae
Saramandu în Atlasul lingvistic romanic: hik‘at laj, maij n’egru, m’airă nj’agră, plăm’ân
n’egru, plăm’âj n’egri, plăm’âje nj’agră, n’egru drob, fr’itu n’iru, fri’ura n’egra [156, p. 88].
Denumiri analitice similare celor două dialecte, afirmă Vasile Pavel, se regăsesc şi în dialectele
altor limbi romanice. De exemplu, după Atlasul lingvistic francez, harta 1073 „Poumon”,
sintagma foie blanc „ficat alb” este înregistrată în graiurile a câtorva departamente. O serie de
denumiri ale ficatului au fost date în funcţie de culoarea plămânului şi a ficatului (alb, negru) sau
în funcţie de consistenţa organelor, pe care le desemnează (moale, tare, dur). Aceste procese se
observă, de asemenea, în limbile balcanice, în ungară, în limbile slave şi în alte limbi europene.
În contextul celor menţionate mai sus, sintagmele denominative pentru desemnarea ficatului,
atestate în ALM, sunt prezentate în felul următor: maiuri negri, maiere negre, maieră neagră,
plămâni negri, plămâi negri, plămân negru, gighiri negri, gighir negru [89, p. 676].
La baza unor denumiri similare se află „mentalitatea comună”, întemeiată pe cunoştinţe
asemănătoare, pe felul de a vedea anumite lucruri în acelaşi fel de către vorbitorii unor diverse
limbi şi graţie a unor mecanisme generale ale procesului denomenativ.
Concluzii:
Sinonimele frazeologice se caracterizează prin similitudinea componenţei semice a unui
număr mare de UPS conotative, ceea ce nu putem afirma referitor la UPS denominative, precum
şi referitor la sinonimele lexicale. Motivaţia acestui fenomen se explică prin faptul că limba nu
tolerează unităţi glotice identice, astfel intrând în vigoare legea economiei limbii, lege universală
186
a evoluţiei ei. Unităţile denominative sinonimice, chiar dacă într-o anumită perioadă a limbii
există concomitent cu aceiaşi parametri semantici şi lexico-gramaticali, pe parcursul evoluţiei
limbii sunt eliminate din circuit. Formaţiunea „dublură”, deseori cea mai masivă din punct de
vedere al economiei mijloacelor de exprimare a limbii, este înlocuită cu sinonimul său, de
„gabarite” mai mici, de cele mai dese ori de origine mai recentă.
În încheiere menţionăm că existenţa sinonimiei la UF este motivată prin caracterul conotativ
al lor, prin cauzele apariţiei acestora ca a unor unităţi glotice ce exprimă o diferită atitudine a
vorbitorilor faţă de aceeaşi realitate. Din această cauză ele există într-un număr mare pe şirul
sinonimic, deoarece atitudinile vorbitorilor pot fi variate faţă de unul şi acelaşi obiect din
realitate. Cât priveşte locuţiunile, sinonimia nu le este specifică, deoarece ele îndeplinesc funcţia
denominativă a limbii, vorbitorul nu are nevoie de suprapunerea mai multor unităţi polilexicale
glotice pentru aceeaşi realitate, din motive de economie a limbii.
5.2.3. Antisemia (antonimia) unităţilor polilexicale stabile
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în special în secolul al XX-lea, se afirmă o nouă
ramură în disciplinele lingvistice – semasiologia, creşte interesul faţă de cuvintele cu sens
contrar. Se menţionează că lexicul poartă un caracter de sistem, se remarcă faptul că elementele
vocabularului sunt dependente unele de altele şi sunt unite în diferite grupuri pe baza asemănării
sau a opoziţiei directe [270, p. 82]. Primul a utilizat termenul de antonim Charles I. Smith în
dicţionarul său de sinonime şi antonime al limbii engleze A Complete Collection of Synonyms
and Antonyms, care a apărut în 1867. Se vehicula teza despre atare noţiuni ca inducţia reciprocă
(inducţia analogică) sau atracţia semantică între cuvintele cu sens opus. Astfel, lingvistul G.
Stern arată că în limba engleză veche adjectivul mycel („mare”), având iniţial vocala i, a
schimbat-o în y sub influenţa formei cuvântului cu sens opus lytel („mic”). Al. Graur ilustrează
acest fenomen prin următorul exemplu: lat. grauis „greu” a trecut în greuis (după modelul
antonimului său leuis) [62, p. 129].
Ferdinand de Saussure, a pus bazele lingvisticii moderne, formulând principalele
concepte ale acesteia. În Curs de lingvistică generală, lingvistul elveţian propune teoria în
legătură cu opoziţiile dintre planurile paradigmatic şi sintagmatic ale limbii, dintre limbă –
vorbire.
În cercetările de lexicologie despre substanţa lingvistică propriu-zisă a sensului se pleacă,
de regulă, de la raportul stabilit de F.de Saussure între relaţiile paradigmatice şi cele
sintagmatice, se încearcă în lucrările mai recente şi determinarea relaţiilor semantice de
antonimie, sinonimie, omonimie etc.
187
Ch.Bally în Tratatul de stilistică franceză acordă o atenţie deosebită antonimelor,
oprindu-se asupra opoziţiilor logice (”les contraire logique”). Bally consideră că opoziţiile
stabilite între noţiuni stabilesc unica modalitate de fixare şi determinare a percepţiilor noastre. În
conştiinţa noastră, menţiona Ch.Bally, noţiunile abstracte sunt aranjate în perechi, fiecare
membru al unei perechi evocând întotdeauna, într-un fel sau altul, o reprezentare despre opusul
său [132, p. 161]. Problema raporturilor dintre cuvintele cu sens contrar a constituit, în parte,
obiectul de cercetare al lui Ch.Bally.
Un alt elev al lui Saussure, J.Vendryes, în lucrarea sa Le langaje, apărută în 1921,
vorbeşte despre opoziţii în accepţia substituirii unui cuvânt prin altul, fără a utiliza termenul
„antonim” [160].
Printre lucrările de semantică amintim pe cele elaborate în această perioadă de lingvişti ca
St. Ullmann [159], I.A. Katz, I.A. Fodor [169], V.A. Zveghincev [230], O.S. Ahmanova [188],
A.A. Ufimtseva [293, 294], B. Pottier [149], A. Greimas [143], Ju.D. Apresjan [184] ş.a.
Însă, trebuie să menţionăm, că antonimele sunt utilizate încă prea puţin ca mijloc de
individualizare a sensului cuvintelor. (Merită să amintim câteva dicţionare de antonime apărute
până în prezent: 6; 15; 17; 53).
Unii autori de dicţionare de antonime restrâng foarte mult aria de manifestare a
antonimiei (N. Webstar, R.A. Budagov, A.V. Isacenko, L.J. Maksimov), alţii lărgesc limitele
manifestării fenomenului antonimiei în lexic (O. Duchaček, L. Wald, Ju.D. Apresjan, L.A.
Novikov) sau includ chiar şi alte tipuri de corelaţii semantice decât cele bazate pe raporturi de
contrarietate (W. Schmidt, N.V. Kljueva).
Amintim pe acei lingvişti care, intenţionând să diferenţieze noţiunea globală de antonimie
şi antonimia „propriu -zisă”, trasează o linie de demarcare între antonimia propriu-zisă şi
celelalte tipuri de opoziţii. Asemenea încercări remarcăm, de pildă, la J. Lyons [75, p. 61-69] şi
A.A. Ufimtseva [294, p. 192-193].
Lyons distinge trei tipuri de opoziţii semantice:
- complementaritatea („complementarity”) care presupune o strictă implicaţie bilaterală
(p+q = U): Fratele meu este căsătorit / Fratele meu nu e celibatar şi, respectiv, Fratele meu nu
este căsătorit / Fratele meu este celibatar.
- antonimia („antonymy”), care presupune o implicaţie unilaterală, fiind în legătură
directă cu noţiunea de „gradaţie” („antonimia graduală”): p+q= # U: Tatăl meu este tânăr / Tatăl
meu nu e bătrân (dar nu şi: Tatăl meu nu e bătrân / Tatăl meu este tânăr).
- conversia („converseness), care se referă la unul şi acelaşi denotat, desemnând aceeaşi
acţiune, privită din unghiuri opuse.
188
Lyons se opreşte asupra asemănărilor şi deosebirilor dintre aceste trei tipuri de opoziţii,
fără a le izola unul de altul, ci privindu-le într-o strânsă legătură.
Acelaşi lucru se poate de spus şi despre locuţiuni. În cazul dat doar UPS pot fi în relaţii
de antonimie, iar nu UPS şi corelatul ei monolexical.
A.A. Ufimtseva [294, p. 190-196], referindu-se la relaţiile antonimice, distinge două
tipuri de cuvinte opuse ca sens: antonimele propriu-zise sau „clasice” şi conversivele.
În lucrările mai recente se vorbeşte despre antonime ca despre o tendinţă dominantă,
lărgindu-se considerabil zona vocabularului ale cărui elemente se caracterizează prin sensuri
opuse.
Dintre lingviştii care dau o interpretare mai largă antonimiei lexicale, mulţi pun în
legătură directă diferitele tipuri de opoziţie a cuvintelor cu exprimarea negaţiei în lexic, de ex.
lingviştii Ju.D. Apresjan [185, p. 22], L.A. Novikov [262, p. 87] ş.a. În căutarea unor invariante
pentru toate tipurile de opoziţii lexicale, aceştia apelează la negaţie, remarcându-i locul şi
funcţiile în structura de profunzime a limbii şi încercând să dezvăluie cu ajutorul ei esenţa
relaţiilor de antonimie. Ju.D. Apresjan, de pildă, distinge trei tipuri semantice de antonime având
ca bază comună negarea unuia din termenii contrari:
1. Anti1: Y = Anti1 (X) = „Xne”. În această categorie de antonime în care negaţia se află
înaintea unei părţi din definiţia unuia din termeni (Xne...) se includ verbele care exprimă două
acţiuni ce se desfăşoară în sens invers: cf. a intra – a ieşi = ”mergând a începe să te afli în X” /
„mergând a începe să nu te mai afli (să încetezi a te afla) în X” = „a începe X / „a înceta (a nu
începe) X”, precum şi verbe cauzative care exprimă raportul (Caus)/(Caus ne) = a lipi – a dezlipi
= „a cauza A” / „a necauza A”/ („a lichida A)”.
2. Anti2: Y = Anti2 (X) = „ne X”. Din această categorie de antonime fac parte adjectivele
de tipul viu – mort (viu = „ne+mort”), verbe ca a respecta – a încălca (a respecta = „a nu
încălca”). În acest tip de opoziţii negaţia se află înaintea întregii definiţii („ne X”), ca şi în cazul
raporturilor de contradicţie.
3. Anti3: Acest tip de opoziţie semantică este specific antonimelor care pot fi redate prin
formula „mai mare” / „mai mic” („decât norma”) în lungime, lăţime, înălţime etc. [122, p. 28].
Conform opiniei lui V. Bahnaru [5, p. 74-79], din categoria parasemantelor fac parte şi
cuvintele cu sens opus, numite antisemante sau, în terminologia clasică, antonime. Autorul
atrage atenţia asupra neconfundării termenilor de antisemie, definită ca fenomen de limbă
existent între unităţile lexicale cu semnificaţi diametral opuşi, şi antisemante, definite drept
unităţi lexicale cu sensuri asemănătoare, dar opuse sub raport logic. Relaţiile între aceste noţiuni
se aseamănă cu relaţia dintre gnoseologie şi ontologie. Cu alte cuvinte, antisemia ţine de teoria
limbii, adică de gnoseologie, iar antisemantele ţin de realitatea concretă a limbii, de obiectul de
189
studiu al antisemiei, adică de ontologie [5, p. 74]. Definiţia antisemiei poate fi calificată ca fiind
o relaţie de contrarietate, de opoziţie semantică existentă între semnificaţiile unor unităţi lexicale
[5, p. 75]
Principalele probleme care se pun în legătură cu antonimia şi care nu au întrunit încă
soluţii unanim acceptate se referă la următoarele aspecte: a) esenţa relaţiilor de antonimie
lexicală, raportul dintre categoriile logice şi lingvistice în definirea antonimelor, particularităţile
semantice ale acestora etc.; b) tipologia opoziţiilor antonimice; c) aspectul morfo-lexical al
antonimelor (problema antonimelor formate cu prefixe negative); d) delimitarea opoziţiilor
antonimice propriu-zise de alte tipuri de opoziţie.
Dar cea mai mare atenţie se acordă în diverse lucrări esenţei antonimelor şi, implicit,
definirii noţiunii de antonime. Toate celelalte aspecte în discuţie sunt subordonate acestei
probleme, deoarece soluţionarea lor depinde în mod nemijlocit de răspunsul dat primei chestiuni,
el vizând în mod direct sau indirect criteriile de definire şi delimitare a antonimelor într-o limbă.
Gh. Druţă aduce argumente privitor la faptul de ce antisemantele sunt o manifestare a
parasemantelor. Antisemia se bazează pe prezenţa unei trăsături semantice comune, a unui sem
comun care îndeplineşte funcţia de element unificator şi de bază a opoziţiei [52, p. 9]. Astfel,
antisemia se prezintă în calitate de dedublare a unităţii în realităţi contrarii, determinând
concomitent limita de manifestare a unei calităţi, acţiuni, relaţii şi indicând concomitent relaţia
indisolubilă a contrariilor pentru fiecare manifestare concretă a esenţei [5, p. 76].
Suntem pe poziţiile exprimate de Ju.D. Apresjan [184, p. 22], L.A. Novikov [262, p. 87],
Gh. Druţă [52, p. 9], V. Bahnaru, care constată trei tipuri de relaţii logice de opoziţie pe care se
sprijină antisemia: 1) Opoziţia contrară care exprimă noţiuni simetrice de limită, între care există
unităţi intermediare (Conf.: tânăr-netânăr-vârstnic). 2) Opoziţia complementară care se
caracterizează prin faptul că nu dispune de termeni intermediari (conf.: viu – mort), 3) Opoziţia
vectorială care constituie o relaţie de direcţii (acţiuni, caracteristici) (a ridica - a coborî) [5, p.
76].
Marele lingvist E.Coşeriu explică contradicţiile privind opiniile referitor la antonimie sau
sinonimie simplu: este vorba de diferite lingvistici şi gramatici. Cele trei direcţii de bază ale
lingvisticii contemporane corespund celor trei nivele, deci celor trei criterii semantice, adică
gramatica generativ-transformaţională corespunde vorbirii în genere, prin urmare
desemnării; lingvistica funcţional-structurală corespunde limbilor concrete, prin urmare
semnificaţiei; lingvistica textului corespunde textului, prin urmare, sensului. Cu alte
cuvinte, semnificaţia unităţii glotice, fie ea monolexicală, fie polilexicală, o găsim în limbă ca
fiind o creaţie ideală, la nivel gnoseologic; sensul aceleiaşi unităţi glotice, care este actualizarea
semnificaţiei din limbă, e exprimat printr-un text concret, iar vorbirea serveşte la desemnarea
190
realităţii cu ajutorul unităţii glotice date. Aproape că nu se face distincţie între categoriile textului
şi categoriile limbilor concrete, adică între sens şi semnificaţie. Astfel, exemplele ce urmează
corespund unei singure denominări, însă nu au una şi aceeaşi semnificaţie, astfel traducătorul
rămâne să aleagă modalitatea de traducere a enunţurilor date. De ex., Caesar Pompeium vicit –
Pompeius a Caesare victus est; A este mai mare decât B – B este mai mic decât A; La porte est
fermée – La porte n’ est pas ouverte desemnează unul şi acelaşi fapt extraglotic, dar prin
semnificaţii diferite. Acelaşi lucru se poate spune despre semnificaţie şi sens. De exemplu,
enunţul Моцарт умер are în limba rusă o singură semnificaţie şi poate fi analizată de gramatica
acestei limbi într-un singur fel. Sensul lui poate fi cu totul altul din punctul de vedere al
actualizării în vorbire sau în text, ceea ce se va reflecta, bineînţeles, în acest enunţ. De exemplu,
poate apărea într-un silogism, într-o poezie sau într-o situaţie obişnuită de toate zilele. Cu alte
cuvinte, unele unităţi polilexicale sau monolexicale pot fi sinonime sau antonime la nivelul
vorbirii, adică la nivelul denominării, ceea ce se referă la gramatica generativă transformaţională
(gramatica vorbirii), dar formal, la nivelul limbii, ceea ce ţine de lingvistica funcţional-
structurală, nu sunt în aceste relaţii de antonimie sau sinonimie. Iar lingvistica textului
actualizează aceste relaţii. Lingvistica textului reflectă, desigur, nivelul textului, deci sensul.
Poate fi structurală sau generativă, aceasta este doar o problemă a prezentării, deoarece
structurile pe care le poate stabili în această calitate sunt specifice textului şi determinate de sens,
fără să fie structuri ale unei limbi concrete [46, p. 63-65].
***
O cauză a motivaţiei privind atât apariţia, cât şi existenţa UPS este antonimia.
Vitalie Marin vorbind despre frazeologismele create în baza antonimiei, susţine că
„efectul stilistic produs îl constituie accentuarea ideii pe baza definirii ei prin asociere
contrastantă” [78, p. 109].
Cercetătorii lingvişti abordează în două moduri problema antonimiei frazeologice. 1. În
primul caz e vorba de UPS ce conţin în structura lor sintagmatică antonime: a o lua la dreapta –
a o lua la stânga. 2. În celălalt caz e vorba de UPS care pot forma cupluri de opoziţii semantice.
De ex.: a da bir cu fugiţii / a da năvală, a încălca cuvântul / a păstra cuvântul, de-o şchioapă /
de-o poştă.
1. Să cercetăm primul caz de antonimie a UPS – utilizarea în structura lor sintagmatică. De
ex.: nu e rău fără bine; negru pe alb; în lung şi în lat; pe viaţă şi pe moarte; nici laie, nici bălaie,
încolo şi încoace, mai mult sau mai puţin, mai devreme sau mai târziu, nici bine nici rău, viu sau
mort, pe viaţă şi pe moarte, mai mult mort decât viu. ş. a. La fel pot apărea UPS pe baza
contrastului, paralelismului, pe baza contrapunerii cuvintelor care fac parte din acelaşi şir
191
semantic. De ex.: a) a face din ţânţar armăsar, nici câine, nici ogar, a da în stânga şi în dreapta
ş. a.; b) c’est le jour et la nuit „se spune despre două lucruri foarte diferite”, aller du petit au
grand − „a începe cu lucruri mici pentru a ajunge la cele mai mari”, passer du blanc au noir − „a
trece de la o extremitate la alta”, faire la pluie et le beau temps − „a fi influent, atotputernic”,
cela ne lui fait ni chaud ni froid − „această îi este indiferent”, discuter le pour et 1e contre − „a
discuta două opinii contrare” [146, p. 95]; c] из мухи делать слона, из огня да в полымя, нет
худа без добра, переливать из пустого в порожнoе, валить с больной головы на здоровую
ş. a. [211, p. 128-129].
1. Opoziţia semantică dintre componentele UPS se produce atunci când elementele a două
sau mai multe UPS au în componenţa lor cuvinte antonime.
Cuplurile de antonime pot fi bimembre.
De ex.: a avea strâmbătate (înv.) – a avea dreptate.
A avea strâmbătate (înv.): a fi nedreptăţit … întru nimică ei nice o strîmbătate n-au avut
[49, p.180].
A avea dreptate: 1. a deţine adevărul; a da justeţe (cuiva). - Cum adică? N-am dreptate? …
Spun ca orice femeie absurdităţi! [90, p. 13]. Naum oftă, râzând şi el: - se vede că femeile au
totdeauna dreptate [106, p. 114]; 2. înv., a avea motiv. Dar când cineva atât – amar de vreme n-
a mâncat decât pui, pare-mi-se că are dreptate a fi sătul de ei [86, p. 248]. Istoricii, care nu
afirmă nimic fără act scris şi pecetluit, au avut dreptate din punctul lor de vedere să înlăture
această legendă [106, p. 22].
Dorim să remarcăm, că în cadrul antonimelor frazeologice ca şi în cazul antonimelor
lexicale, în opoziţie semantică se pot afla doar unele seme din structura semantică a UPS, şi nu
toate. În exemplele de mai sus în relaţie de antonimie cu semul din prima UPS este doar un
singur sem, cel întâi, din a doua UPS.
A nu avea habar - a avea ştiinţă (înv.)
A nu avea habar - a nu şti nimic, a nu avea nici o idee (despre ceva). … Abia cunoştea pe
doctorul Iacob şi habar n-avea de soţia lui – regina ceaiurilor de la ora cinci [106, p. 194].
Mişună cumpărătorii pe moşia nevestei tale şi tu parcă habar n-ai avea!… [104, p. 56].
A avea ştiinţă (înv.) / a avea la ştiinţă, înv.: a şti, a cunoaşte.…ar putea cineva dzice că
doară a îmbe părţilor în ceva mai de nainte ştiinţa ai fi avut [24, p. 38]. D-apoi aveţi la ştiinţă
că vă prea întreceţi cu dediochiul [47, p. 247].
Cuplurile de antonime pot fi polimembre.
Ele pot avea în „palmares” raport de antonimie atât dintre două perechi de UPS, cât şi dintre
numeroase UPS. De ex.: a fi pe calea cea dreaptă, a fi pe drumul cel drept – a fi pe o cale
greşită, a fi pe un drum greşit; câtă frunză şi iarbă, câte-n lună şi-n stele, cât se vede cu ochiul,
192
cât nisipul mării - cât păr în palmă, cât ai spune peşte, cât ai pune pe-o măsea, cât negru sub
unghie.
2. Opoziţia semantică dintre două UPS are loc atunci, când UPS sunt în raport de
antonimie semantică una faţă de alta. De ex.: coate goale, traistă uşoară – putred de bogat, a fi
în al şaptelea cer - a fi negru la faţă. Mai mult decât atât, în relaţii de opoziţie semantică se pot
afla câmpurile funcţional semantice cu sens generativ antonimic şi, respectiv, toate UPS ce sunt
în componenţa lor. Drept exemplu ne-am propus să luăm câmpurile cu semantică antonimică:
viaţă – moarte.
Câmpul conceptual-semantic „moarte”
A ieşi sufletul (cuiva) − aici: „a muri”. Un biet ţigan, printre dânşii, se văita de-un dinte…
− Păi l-aş scoate, nea Petreo, dar până să-ţi iasă dintele, ţi-a ieşit şi sufletul!.. [128, p. 332].
A intra în mormânt – aici: „a muri”. … căci sprinţar şi înşelător este gândul omului… şi
nu te lasă în pace, până ce intri în mormânt [47, p.246]. Asta-i viaţa mea; după cum vezi, mi-a
fost scris să nu pot face mare lucru; şi nu-mi rămâne decât să intru în mormânt, nădăjduind
acolo ceva mai bun decât aici [106, p. 252].
A înghite groapa – aici: „a muri”. …Uite-l pe ăsta de la Băneasa, pe Gherasie. E-n pragul
bătrâneţii, un pas, doi, şi haiti, îl înghite groapa pe veşnicie. Cucoana-sa e şi ea femeie în
vârstă. Pentru cine s-or lăcomi atâta amândoi? [105, p. 87].
A lua sufletul (cuiva) − aici: „a ucide”. Dacă-l caută pe vreunul moartea îl găseşte între ai
lui. Îi ia sufletul şi-i lasă trupul lîngă neamuri… [105, p. 180].
A lua viaţa − aici: „a omorî”. …iară să nu i să ia viiaţa [25, p.71].
A mânca capul − înv., aici: „a ucide”. …aceea cândva carii mărgu de bună voie, în
dobândă, carii apoi au mâncatu capul lui Jolcovschii [40, p.103].
Câmpul conceptual-semantic „viaţă”
A avea zile − aici: „a trăi, a vieţui; a mai avea de trăit, a-i fi dat să mai trăiască”. …letopiseţ
întreg să aştepţi de la noi de om avea dzile… [40, p. 72]. Să tot fii boier şi zile să ai să le
trăieşti… [105, p. 389].
A scăpa cu zile − aici: „a rămîne în viaţă”. Numai, nărocirea lui, au scăpat cu dzile [85, p.
132].
A-şi purta umbra – aici: „a trăi, a vieţui”. …Va trăi! Cât! Nimeni nu ştie cât va trăi…Asta
e legea lumii, să nu ştie nimeni cât îşi va purta umbra legată de picioare, pe pământ… [105, p.
18].
A-şi purta viaţa – aici: „a trăi, a vieţui”. Fiecare mobilă, cel mai neînsemnat lucruşor
fusese ales de mâna ei, atunci când crezuse că aşa va uita tovărăşia omului păros şi vulgar, cu
care avea să-şi poarte viaţa [90, p. 80].
193
Toate UPS din fiecare câmp conceptual se află în relaţii antonimice între ele.
Pe poziţia structural-semantică privind antonimile se află A.I.Molotkov, L.A. Greaznova,
considerând că antonimice sunt doar acele cupluri de UPS ce includ în componenţa lor lexeme
antonime, având formula semnatică distributivă identică [34, p.18]. Dar majoritatea
cercetătorilor, la care aderă autoarea studiului, împărtăşesc o altă concepţie, conform căreia la
baza relaţiilor antonimice este pus sensul integral al UPS, deoarece criteriul raportului de
antonimie este bazat pe semantica UPS în întregime [259, p. 13-14].
Structura cuplurilor de antonime frazeologice a fost cercetată în literatura de specialitate, din
aceste considerente ne vom opri doar succint asupra formulelor semantico-distributive ale UPS
aflate în raport de opoziţie semantică [vezi: 37], exemplele fiind inedite, excerptate de autoarea
prezentului studiu.
Mai jos vom cerceta tipurile de opoziţie frazeologică, păstrând cele trei tipuri de opoziţie
semantică –, antonimice, (pe care le vom numi graduale), complementare, conversive la care
vom mai adăuga un tip de opoziţie semantică care se poate raporta doar la UPS ce desemnează
acţiune şi simbol al acţiunii motorice – vectoriale. Gh. Colţun mai adaogă al IV-lea tip de
opoziţie antonimică [37, p. 81-82]. Să exemplificăm cele afirmate mai sus.
1. Antonime frazeologice graduale. Ele desemnează cupluri antonimice de UPS care
numesc calităţi, însuşiri, acţiuni, circumstanţe, posedând noţiuni intermediare. De ex.: a-şi lua
loc – a sta pe loc - a da loc.
A(-şi) lua loc – a se aşeza. Luând loc lângă ceilalţi, Policrat Bobby învârti de câteva ori
mâna în aer, scoţând din gât sunete ininteligibile [26, p. 76]. Puiu luă loc pe strapontina din
spatele şoferului; alături, pe cealaltă, o ocupase procurorul [103, p. 31]. Cu mare greutate îl
liniştiră şi-l făcură să-şi ia locul în fotoliu [128, p. 251]. Îşi luă locul de la masa sa de la
fereastră, plecându-şi obrazul cu trăsături muncite deasupra hârtiilor [90, p. 37].
A sta pe loc – a nu progresa, a stagna. Viaţa curge mereu, nu stă pe loc [Agârbiceanu].
A(-i) da / oferi loc (cuiva) – a oferi un spaţiu (cuiva) pentru a se aşeza. I-ai oferit loc
domnişoarei în troleibuz, băiete? l-a întrebat bunica pe nepot.
2. Antonime frazeologice complementare. Acoperă noţiunea de gen. Ele desemnează
cupluri antonimice de UPS, fără a poseda noţiuni intermediare. De ex.: a avea (ceva) împotrivă –
a fi /a se face trup şi suflet (cu cineva): A avea (ceva) împotrivă – a se împotrivi; a avea obiecţii.
– După cît înţeleg, a făcut o donaţie unei instituţii, n-am nimic împotrivă. Mie îmi ajunge ceea
ce mi-a rămas de la mama [106, p. 138]. A fi cu trup şi suflet (cu cineva) – cu totul, din toată
inima, fără rezervă. Toată familia Herdelea era cu trup şi suflet de partea lui Ion. [104, p. 46].
194
3. Antonime frazeologice vectoriale exprimă acţiuni, circumstanţe, însuşiri orientate în
direcţii opuse. De cele mai dese ori acest tip de opoziţie semantică se referă la locuţiuni verbale,
exprimând acţiune motorică sau starea psihică ori fiziologică a omului.
De ex. a apuca urma – a(-i,-şi) pierde urma. A(-i) apuca urma (cuiva) –a începe a se
deplasa într-o anumită direcţie (pe urmele cuiva). Ogarii îi apucă urma, îl alungă, îl ajung, îl
încolţesc, îl prind de ceafă [105, p. 366]. – A(-i) pierde (cuiva) urma - a nu mai şti unde se află,
unde poate fi găsit. A(-şi, -i) pierde / a i se pierde urma / urmele - a nu mai putea fi găsit; a
dispărea;
Dar atestăm şi serii antonimice, de fiecare parte a opoziţiei semantice aflându-se şiruri
sinonimice de UPS. De ex. a apuca drumul, a se aşterne drumului, a bate drumul - a se întoarce
din cale; a apuca pe drumuri, a bate drumurile – a bate câmpiile / câmpurile, a bate coturile.
A apuca drumul - a începe a se deplasa într-o anumită direcţie. Hai, murgule, hai, / Pe
coastă de plai, / Lasă colnicul / Ş-apucă drumul [2, p. 373]. Nu e plăcut să vezi cârduri de copii
care apucă drumul crângului după brânduşe şi tu să stai căţărat pe uluci, să te uiţi după ei, să
nu poţi deschide poarta să alergi… [105, p. 274]. A se aşterne drumului - a porni la drum lung.
Calul sângeră. Se ridică în două picioare. Apoi, simţind frâul liber, se aşterne drumului într-o
goană nebună, sălbatică [105, p. 134-135]. A bate drumul - a parcurge o distanţă lungă.
…Fiindcă v-aţi ostenit până aici …hai să facem o plimbare, să nu se cheme c-aţi bătut drumul
degeaba [105, p. 100]; 2. a parcurge o distanţă în repetate rânduri, M-a dus tata la oraş. cu
căruţa m-a dus. Cunoşteam drumul. Îl mai bătusem de atâtea ori!… [105, p. 283]. Dar: A se
întoarce din cale - acţiune motorică de returnare, întoarcere. Oricare ar fi cauza, ea e atât de
puternică, încât nimic nu mă va întoarce din cale [128, p. 291].
A apuca pe drumuri - a începe a se deplasa (timp îndelungat. Nu e plăcut să vezi cârduri de
copii care apucă pe drumul crângului după brânduşe şi tu să stai căţărat pe uluci, să te uiţi
după ei, să nu poţi deschide poarta să alergi… [105, p. 274]. A bate drumurile - a parcurge o
distanţă în repetate rânduri. Fuma ţigară după ţigară şi nu dormea şi neputând sta locului, bătea
drumurile şi şoseaua [26, p. 224]. –Dar: A bate câmpiile / câmpurile - a umbla fără rost,
dezorganizat. Matei şi Saşa, de când fetele plecaseră cu conu Dinu la Bucureşti, ieşeau în toate
zilele, singuri, bătând câmpiile întinse, pe luciul cărora orizontul se făcuse parcă mai larg [128,
p. 174]. A bate coturile –a umbla tălălău, fără rost. Aici se pierdea Mihai, care, de mic copil,
învăţase toate cotiturile, toate cărările, şi acum se strecura cu luntrea lui peste tot, bătând
coturile, oprindu-se la limpezişuri, de unde zburau, speriate, cârduri de raţe sălbatice… [128, p.
112].
4. Antonime frazeologice conversive. Înainte de a aborda problema conversivelor
frazeologie, să ne oprim mai întâi la problema conversivelor lexicale [185, p. 256].
195
Otto Espersen în Filozofia gramaticii constată raporturi conversive între: a cumpăra – a
vinde; a da – a primi; a avea – a-i aparţine [220, p. 123]
A. Jolkovski [224, p. 92] afirmă că unele cuvinte – perechi ce exprimă raporturi
bilaterale prezintă acelaşi sens în direcţii diferite şi cu accente, plasate diferit: A îl are pe B = B
aparţine lui A; A e mai devreme ca B = B e mai târziu decât A.
J. Lyons [75, p. 257] introduce termenul de conversie. Exemple: a câştiga – a pierde: El
a câştigat în faţa campionului – Campionul a pierdut în faţa lui. Cuvântul dezvoltă un sens nou
– care de fapt îl dezvoltă pe cel vechi. Menirea conversivelor e de a sublinia ceea pe ce se pune
accentul logic. Verbele de tipul a cumpăra – a vinde indică aceeaşi situaţie.
Conversive semantic egale sunt UPS: a da în chirie – a lua în chirie: conf. cu a închiria
care este sinonimul monolexical al ambelor UPS; a da în arendă – a lua în arendă: conf. cu a
arenda care este sinonimul monolexical al ambelor UPS; a lua împrumut – a da împrumut: conf.
cu a împrumuta care este sinonimul monolexical al ambelor UPS. În cazul conversivelor
menţionate are loc transmiterea unui bun: el dă cu împrumut – eu iau de la el cu împrumut.
Arhilexemul propriu UPS menţionate mai sus este „a face un schimb de bunuri, a opera”. E.
Coşeriu arată că între două tipuri de ansambluri există anumite raporturi: 1. un câmp lexical
aparţine în totalitate unei clase. De exemplu om, femeie, copil, băiat, fată etc. constituie un câmp
ce aparţine în întregime clasei de „Fiinţe umane”. În cazul al doilea un câmp se află la intersecţia
dintre două clase. Astfel, de exemplu, a cumpăra - a vinde, a da în chirie – a lua în chirie, a da
în arendă – a lua în arendă, a lua împrumut – a da împrumut aparţin aceluiaşi câmp semantic: „a
opera un schimb de bunuri”, dar separate de clasemele „Adlativ” / „Ablativ”.
Observăm un lucru extrem de important: numai UPS sunt în stare să redea explicit,
fără ambiguităţi semnificaţia mesajului, pe când sinonimul monolexical include în
structura sa semică ambele seme polarizante, ceea ce duce la confuzie în vorbire. În cazul
dat doar contextul e în stare să „clarifice” situaţia. Pe când UPS nu au nevoie de context, ele
singure sunt explicite şi elimină caracterul ambiguu al sinonimelor sale monolexicale. În cazul
împrumutului, subiectul împrumută banii, dar convergentul e cel ce dă bani.
Gh. Colţun a cercetat apartenenţa cuplurilor de antonime frazeologice la diverse domenii de
activitate a omului (câmpuri funcţional-semantice – n.n.) la care se referă cuplurile antonimice
cercetate [37, p. 82-84]. Cercetătorul a ajuns la concluzia că vorbitorii de limbă română
manifestă predilecţii pentru următoarele domenii ale activităţii umane, care sunt desemnate prin
UPS. Interesul mare al vorbitorilor pentru aceste realităţi din lumea înconjurătoare explică şi
existenţa cuplurilor UPS antonimice. În cele ce urmează ele vor fi prezentate în ordine
descrescândă: categorii şi relaţii sociale, trăsături de caracter şi comportament, calităţi şi însuşiri
ale fiinţelor şi obiectelor, stări fiziologice ale omului, categorii etico-estetice şi filozofice,
196
deplasarea şi schimbarea poziţiei în spaţiu, emoţii şi sentimente, însuşiri intelectuale şi capacităţi
volitive, cantitate şi mărime, spaţiu, timp şi durată.
Pentru ca două frazeologisme să se afle în raport de antonimie, e necesar ca ele să facă parte
din aceleaşi câmpuri funcţional-semantice comune – obiecte, acţiuni, calităţi, circumstanţe - sau
să aibă corelaţi de aceeaşi parte de vorbire:
UPS substantivală: faimă bună – faimă rea - „a se zvoni, a se vesti”. Li se dusese faima în
toată ţara acestor oameni zgârciţi fără seamăn [97, p. 77].
UPS verbală: a bufni de plâns / plânsul - „a izbucni brusc în plâns”. Tincuţa îşi ridică ochii
spre el, bufnind încet, de râs sau de plâns, nu se ştia bine [128, p. 15] - – a bufni de râs /râsul
„a izbucni brusc în râs”.…unele din ele fiind mai drăcoase, cum au dat cu ochii de mine, le-a şi
bufnit râsul [47, p. 245];
UPS adjectivală: bun la inimă - „a fi bun, milos, înţelegător, darnic” – rău la inimă „ a fi
rău, crud, neînţelegător, zgârcit”;
UPS adverbială: pe inimă goală - „pe nemâncate; pe stomacul gol” - cu burta plină „pe
săturate, cu stomacul plin”.
Trebuie să menţionăm că dacă UPS antonimice se referă la diferite părţi de vorbire – ele
sunt ocazionale. Nu sunt antonimice: cuplurile ocazionale, aşa cum am menţionat mai sus, de ex.
a creşte iarba (sub cineva) - „a fi foarte lent, leneş” – iute ca gândul - „ a fi foarte rapid; ager”;
unităţile polilexicale cu diferită structură , de ex. UF – locuţiune verbală : a cincia roată la
căruţă – a fi de prisos; UPS aparţinând la diferite stiluri: a bate ţurca „a trândăvi” - a munci în
sudoarea frunţii „a munci cu abnegaţie”.
Concluzii:
1. Pot exista două tipuri de opoziţie semantică:
1.1. Opoziţia semantică între două UPS.
1.2. Opoziţia semantică între componentele UPS. Opoziţia semantică dintre componentele
UPS are loc atunci când componentele a două sau mai multe UPS posedă în componenţa lor
cuvinte antonime.
2. Cuplurile de antonime pot fi bimembre.
3. Cuplurile de antonime pot fi polimembre. În cazul dat ele conţin la „palmares” raporturi
de antonimie atât dintre două perechi de UPS, cât şi dintre numeroase UPS.
2. Antonimele frazeologice se clasifică în patru tipuri de opoziţii semantice:
2.1. graduale, care desemnează cupluri antonimice de UPS care numesc calităţi, însuşiri,
acţiuni, circumstanţe în opoziţie de antonimie, posedând noţiuni intermediare.
197
2.2. complementare. Acoperă noţiunea de gen. Ele desemnează cupluri antonimice de UPS
fără a poseda noţiuni intermediare.
2.3. vectoriale, ce exprimă acţiuni, circumstanţe, însuşiri orientate în direcţii opuse.
2.4. conversive. Sunt acele UPS – perechi ce exprimă raporturi bilaterale, prezintă acelaşi
sens în direcţii diferite şi cu accente, plasate diferit. Conversive semantic egale sunt UPS: a da în
chirie – a lua în chirie: conf. cu a închiria care este sinonimul monolexical al ambelor UPS; a da
în arendă – a lua în arendă : conf. cu a arenda care este sinonimul monolexical al ambelor UPS.
2.4.1. Motivaţia UPS în cazul dat este următoarea: numai UPS sunt în stare să redea
explicit, fără ambiguităţi semnificaţia mesajului, pe când sinonimul monolexical include în
structura sa semică ambele seme polarizante, ceea ce duce la confuzie în vorbire. În cazul
dat doar contextul e în stare să „clarifice” situaţia. Pe când UPS nu au nevoie de context, ele
singure sunt explicite şi elimină caracterul ambiguu al sinonimelor sale monolexicale.
3. Pentru ca două frazeologisme să se afle în raport de antonimie, e necesar ca ele să facă
parte din aceleaşi câmpuri funcţional-semantice – obiecte, acţiuni, calităţi, circumstanţe - sau să
aibă corelaţi de aceeaşi parte de vorbire.
5.3. Relaţiile sintagmatice în structura sensului frazeologic
5.3.1.Arhaisme, jocul de cuvinte, mijloace eufonice şi formal gramaticale, etimologii
populare
Arhaisme. Motivaţia utilizării UPS poate fi condiţionată de păstrarea în componenţa ei a
arhaismelor. Transformarea semantică a UPS arhaice constă în faptul că ele, datorită existenţei în
componenţa lor a cuvintelor şi construcţiilor învechite, sunt percepute de vorbitori ca nişte
construcţii, al căror sens nu este dedus din sensurile componentelor din simplu motiv că aceste
componente sunt lipsite de semantica actuală. Pe de o parte, motivaţia utilizării UPS ar putea fi
condiţionată de păstrarea în componenţa ei a arhaismelor, iar, pe de altă parte, semnificantul dat
este demotivat în raport cu momentul apariţiei lui în limbă, ceea ce determină stabilitatea lor în
uz. În acest sens se manifestă caracterul dual al limbii. De ex.: UPS a se duce buhul − „a se duce
vestea” la I. Creangă: … mi se duse buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveam cap să scot
obrazul în lume de ruşine [47, p. 41]. A huis clos şi-a păstrat în limba franceză sensul său
primordial „cu uşile închise”. Cu toate acestea prezenţa arhaismului (substantivul huis – „uşă”) i-
a făcut forma sa internă neînţeleasă pentru exponenţii limbii concrete care percep această unitate
ca o unitate integrală a limbii [261, p. 30]. În expresia n’avoir maille à partir este absenţa
articolului înaintea substantivului, iar în expresia à la queu leu leu − absenţa prepoziţiei [146, p.
90].
În limba română pe baza cuvântului latin pes, pedis – „picior” s-a format cuvântul pez (în
198
formă palatalizată chez cu pl. chegi) [38, p. 178]. La D. Cantemir în Istoria ieroglifică întâlnim
acest cuvânt în următorul context: Au zis, că glasul corbului iaste spre chez bun [24, p.192].
Înţelesul de „semn (bun) rău” al cuvântului chez pare a fi venit din credinţele populare. După
cum porneşti dimineaţa cu piciorul drept ori stâng, aşa îţi va merge toată ziua. Mai jos vom
prezenta unele cuvinte arhaice care au trecut în vocabularul pasiv al limbii, fiind utilizate în
vocabularul activ doar în componenţa UPS.
Catastif. Din neogreacă < katástihon cu variantele catastiv, catastih “registru, condică”
[DE, 2002, p.141]. Lexemul respectiv a trecut în fondul pasiv lexical, se păstrează doar în
componenţa UPS: a avea însemnat / scris la catastif (pe cineva), a trece la catastif (pe cineva),
pentru vorbitori forma internă a UPS fiind incomprehensibilă. Ambele UPS au semnificaţia “a
consemna faptele cuiva (pentru a-l pedepsi, a se răzbuna)”; a ţine / purta catastifele - “a purta
contabilitatea unei afaceri”.
Găitan. Cuvântul dat este împrumutat din ngr. gaetanon [295, p. 60] cu sensul: 1. „fir de
metal sau şiret (împletit ori răsucit) de lână, mătase etc., cusut ca ornament la unele obiecte de
îmbrăcăminte”; 2. (înv.) „împletitură făcută din găitane, care înlocuia platoşa în oastea Moldovei
din evul mediu”. Megl. găitan, tc. kaytan, cf. alb., bg. gaitan, sb. gajtan. În prezent cuvântul dat
a trecut în lexicul pasiv, devenind arhaism. Se păstrează în UPS a merge găitan - (despre acţiuni,
activităţi) „a merge, a decurge, a evolua bine” [DEX, p.365].Greu i-a fost să facă ce-a fîcut, că
d-aici încolo merge găitan [apud DEL, p.86].
Chichion < gr. kikeon “confuzie, amestecătură”. Lexemul chichion, pl. chichioane este
regionalism şi semnifică “întâmplare neplăcută, necaz, bucluc” ”[DEX, p.145]. S-a păstrat în
componenţa UPS a intra în chichion “a intra în belea”.
Chichiţă. 1. (Fam) „Şiretlic, vicleşug (prin care cineva încearcă să scape dintr-o
încurcătură)”; „subterfugiu”; 2. „lădiţă de sub capra unei trăsuri”. (Reg.) “Despărţitură mică, în
formă de cutie, în interiorul unei lăzi”. Provine din ngr. < chichie „cutie”. Se păstrează în UPS a
căuta chichiţe - “a se sili cu orice preţ să găsească greşeli, cusururi”[DEX, p.145].
Clondir. Cuvântul clondir, atestat şi cu forma crondir, pătrunde în limba română din
bulgară < krondir. Semnifică un “vas de sticlă cu gâtul scurt şi strâmt, în care se păstrează
băuturi; damigeană”. Se utilizează doar în componenţa UPS a se pupa cu clondirul - “a fi beţiv”
[DEL, p.204].
Dârmon. Are sensul de “ciur cu găuri mari pentru cernut seminţele (de cereale). Conţinutul
unui astfel de ciur” Cuvântul a trecut în vocabularul pasiv al limbii. Se utilizează în UPS a trece
prin ciur şi prin dârmon - privitor la persoane, “a trece prin multe; a poseda o anumită
experienţă” [dex-online], privitor la situaţii “a tece prin încercări grele”. Din ngr. dromóni, bg.
dărmon.
199
Păstru . Cuvântul este un derivat regresiv al verbului a păstra, care a provenit din bulgară<
pastrja cu originea din greacă < pastrein. S-a păstrat în componenţa UPS a trăi cu păstru “a trăi
econom”. Se păstrează regional, dar şi cu sens arhaic, având semnificaţiile: 1. “persoană sau
colectivitate care păstrează ceva, care face să dăinuiască”; 2.(fam.) “închisoare”. Ambele sensuri
nu sunt atestate la componenţa UPS respective, păstrându-se doar sensul primordial.
Rapanghel. Din ngr. paranghelía „instrucţie, ordin”. S-a păstrat doar în UPS a lua (pe
cineva) la rapanghel (sau rapanghele) - “a certa, a lua (pe cineva) la bătaie” [DEX, p. 772].
Semnificantul dat este demotivat. Formează şirul sinonimic a lua la rapanghel / la refec / la rost
/ la trei păzeşte.
Mai propunem câteva exemple de arhaisme lexicale, depistate la Ion Creangă în „Amintiri
din copilărie”. A mânca papară: Smărăndiţa popii a mâncat papară…[47, p. 5]. Papară – din
bg. popara. „butuc”. UPS a mânca papară sau papara (cuiva) sau a se alege cu o papară - a) „a
mânca bătaie” sau „a fi aspru certat”; b) „a fi învins (în luptă, într-o întrecere etc)”. A face pe
(sau din) cineva papară – „a învinge, a distruge, a nimici (pe cineva)”. A şti papara (cuiva) – „a
cunoaşte felul aspru de a fi al cuiva”, „a fi avut de suferit de pe urma asprimii cuiva”. A trege o
papară (cuiva) – a) „a bate (pe cineva)”; b) „a mustra aspru pe cineva” [DEX, p. 65]. Această
locuţiune verbală o depistăm doar în limba română, alte limbi neatestând o astfel de unitate de
limbă polimembră.
Claie peste grămadă: …vedem în prund câţiva oameni claie peste grămadă şi unul din ei
mugind puternic [47, p. 8]. Claie – din bg., scr. kladnja. UPS claie peste grămadă „unul peste
altul, în dezordine” [DEX, p. 160]. Este o locuţiune tipică românească.
A nu şti nici o boabă: Dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să mă înţelegi? [47, p. 21].
Boabă – din scr. boba. UPS A nu şti (sau a nu pricepe, a nu zice) nici o boabă – “a nu şti (sau a
nu pricep, zice) nimic” [DEX, p. 89].
Poate fi vorba nu numai despre arhaisme lexicale propriu − zise ca cele citate mai sus.
Uneori avem de-a face cu un arhaism semantic ca, bunăoară, în expresiile: a lua la rost, pe de
rost, unde rost posedă semantica arhaică de gură [38, p. 178].
Arhaism de natură fonetică atestăm în locuţiunea conjuncţională vasăzică (vrasăzică) sau
în locuţiunea verbală a scormoli (a scormoni) la inimă, atestată la I. Creangă: …n-aveam cap să
scot obrazul în lume de ruşine; şi mai ales acum, când se ridicase câteva fete frumuşele în sat la
noi şi începuse a mă scormoli şi pe mine la inimă [47, p. 41]. Arhaisme morfologice sunt
formele boale (din a băga în boale) contemporane. Astfel, la I. Creangă întâlnim: Căci dacă ai
sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme s-apuci câmpii [47, p. 48]. Normele
morfologice actuale indică formele: boli, câmpuri. De natura sintactică sunt arhaismele în UPS
200
a-i veni de hac (cuiva), a avea de furcă, pentru că verbele a veni şi a avea în limba contemporană
nu se asociază cu actanţii săi cu ajutorul prepoziţiei de în astfel de cazuri.
Pe de o parte, motivaţia UPS poate fi condiţionată de păstrarea în componenţa ei a
arhaismelor, şi, pe de altă parte, semnificantul dat este demotivat în raport cu momentul apariţiei
lui în limbă. În acest sens se manifestă caracterul dual al limbii.
Jocul de cuvinte. Frazeologia este un domeniu în care jocul de cuvinte se manifestă în
mod deosebit. Iată ce afirmă cercetătorul L.Groza: „Domeniul în care se manifestă în mod
deosebit jocurile de cuvinte este frazeologia. Cele mai multe creaţii de acest fel au la bază unităţi
frazeologice foarte cunoscute” [63, p. 33]. Uneori chiar UPS sunt percepute de către vorbitori ca
un joc de cuvinte. Acelaşi lingvist susţine: ”Probabil, la origine multe unităţi frazeologce au fost
jocuri de cuvinte, de exemplu, structurile rimate de felul: ”multe şi mărunte”, „verzi şi uscate”,
„cu căţel şi purcel” [63, p. 36].
Cercetătoarea V.Molea susţine în legătură cu problema dată: ”Jocul de cuvinte poate fi
creat aşa, încât să păstreze sensul frazeologic în totalitate, sporind doar eleganţa exprimării, dar
şi redând alte semnificaţii, noi valori semantice, acordând o respiraţie unică, deosebită expresiei,
contextului” [83, p. 114].
Iată câteva UPS care au fost formate pe baza jocului de cuvinte, de încurcătură: a) astă
vară la Crăciun, pe vremea lui Ciubăr Vodă, la paştele cailor, pe vremea lui Pazvante (chioru),
mâncam mere dintr-un prun etc. b) без году неделя; кормить завтраками; прокатить на
вороных ş. a. Expresia откладывать в долгий ящик sună, de asemenea, ca un joc de cuvinte,
întrucât în limba rusă contemporană cuvântul долгий din componenţa UPS în combinare cu
cuvântul ящик, dezvăluind sensul de bază al frazei, este perceput ca o expresie cu echivoc [211,
p. 128-129]. Aşadar, sensul figurat al UPS este o sursă potenţială pentru crearea jocurilor de
cuvinte şi a metaforelor, ceea ce creează o motivaţie în plus pentru crearea şi utilizarea UPS.
Filiaţia UPS de acest tip cu formele gândirii poetice era subliniată de A. Potebnea: „Poetica
elementară a limbii, adică sensul figurat al unor cuvinte aparte şi al îmbinărilor stabile, oricât ar
fi ea de evidentă, este foarte mică în comparaţie cu posibilitatea limbii de a crea expresii din
îmbinări de cuvinte, indiferent de faptul dacă sunt figurate sau libere” [273, p. 172].
Aceste structuri stabile originale conferă un caracter de vioiciune, dinamism exprimării.
„În ciuda caracterului lor însolit, jocurile de cuvinte prezintă o realitate lingvistică deosebit de
bogată şi interesantă pe cale stilistică. Formarea cuvintelor, sintaxa şi frazeologia trebuie s-o aibă
în vedere mai ales pentru a lămuri unele aspecte ale dinamicii limbii” [63, p. 35].
De jocul de cuvinte s-au folosit scriitorii pentru a oferi plasticitate dialogului, uneori pentru
a stârni hazul sau o expresivitate deosebită. Scriitorii utilizează aceste mijloace polilexicale de
limbă pentru a crea situaţii cu echivoc. De ex.: Vorbele frumoase alungă durerile de cap.
201
Linguşelile sunt şi mai bune. Nu-ţi mai dau bătăi de cap [96, p. 287].
Presupunem că acest aspect ar fi motivaţia apariţiei, iar apoi şi a păstrării unor atare UPS în
limbă.
Mijloacele eufonice şi formal-gramaticale – asonanţele de rimă, aliteraţiile. O altă
motivaţie a creării, iar apoi a utilizării UPS sunt mijloacele eufonice şi formal-gramaticale −
asonanţele de rimă, aliteraţiile. De ex., a) prin oale şi ulcele, a fi mare şi tare, fală goală -
traistă uşoară, bună ziua toată ziua etc.;
b) conter monts et merveilles − „a povesti lucruri care provoacă admiraţia”, n’avoir ni bure
ni buron − „a nu avea cu ce se îmbrăca”; n’avoir ni vent ni voie de qn − „a nu avea nici o
noutate”, demander qch à cor et à cri − „a insista zgomotos pentru a obţine ceva”, n’avoir ni feu
ni lieu − „a fi fără adăpost”; n’avoir ni foi ni loi − „a nu avea scrupule”.
c) Федот да не тот; еле-еле душа в теле; всякой твари по паре (cu aluzia la mitul
despre arca lui Noe); днем с огнем поискать (не сыскать, не отыскать); что было, то
сплыло; хлопот полон рот; то пусто, то густо; ни кожи, ни рожи; ни ладу, ни складу; ни
ложки, ни плошки; ни ответу, ни привету; ни слуху, ни духу; вот так штука Капитана
Кука; не в службу, а в дружбу ş. a. [211, p. 130-131].
UPS se mai pot forma şi pe baza tautologiei, repetării: sfânta sfintelor, din an în an, din
gură în gură, la urma urmei, bună ziua toată ziua, pas cu pas, etc.
Etimologia populară. O altă motivaţie a existenţei şi utilizării UPS este etimologia
populară. Acest tip de formare a UPS constă în faptul că unul din componente este substituit sau
printr-un omonim sau printr-un paronim. În rezultat îmbinarea capătă un caracter frazeologic,
întrucât între componente se instaurează astfel de relaţii care fac ca sensul întregului să nu fie
egal cu sensul părţilor componente. Etimologia populară mai este numită remotivaţie lexicală sau
frazeologică, deoarece vorbitorul găseşte o motivaţie nouă unei unităţi de limbă demotivate [198,
p.8]. Etimologia populară duce la demotivaţia UPS, care e condiţionată de încălcarea legăturilor
logico-semantice dintre componentele lor. Scriitorii uneori exploatează această proprietate a
limbii de substiuire a unei componente cu alta. Comp.: Las pe alţii să plece urechea la ele; dar
nu noi, oamenii cu toată giudecata. [2, p. 684]. Verişoară dragă, nu cumva l-a lovit strechea pe
grădinarul dumitale? [2, p. 136]. ...să nu-mi fi pus opinca, berbantu cel de Pepelea... [2, p.
601].
Alteori, etimologia populară duce atât la schimbarea formei, cât şi la schimbarea sensului
cuvintelor: astfel, cărdăşie– „tovărăşie” (derivat de la turcescul kardaş– „tovarăş”), s-a
transformat – sub influenţa lui cârd – în cârdăşie, utilizat, peiorativ, cu sensul de „gaşcă, clică”
[62, p.136], „întovărăşire în scopuri condamnabile; bandă”. În UPS se utilizează în forma a fi / a
intra în cârdăşie (cu cineva) „a se asocia cu cineva în scopul comiterii unor fapte ilegale”.
202
Iată câteva exemple din alte limbi privind fenomenul luat în discuţie: dormir la grasse
matinée − „a dormi până târziu”, în loc de dormir la grande matinée;
faire chou blanc − „a suferi un eşec”, în loc de faire coup blanc; tomber dans les pommes
− „a leşina”, în loc de tomber en pâmes [261, p. 30].
Concluzie: Unele cauze ce motivează apariţia, păstrarea şi utilizarea UPS în limbă sunt
următoarele: elipsa componentelor UPS; arhaismele în componenţa UPS (în cazul dat se
manifestă caracterul dual al limbii: pe de o parte motivaţia UPS poate fi condiţionată de păstrarea
în componenţa ei a arhaismelor, iar pe de altă parte semnificantul dat este demotivat în raport cu
momentul apariţiei lui în limbă); sinonimia componentelor; jocul de cuvinte, încurcătura;
mijloacele eufonice şi formal-gramaticale – asonanţele de rimă, aliteraţiile. Remotivaţia
sensurilor componentelor UPS are loc în următoarele cazuri: etimologia populară, apariţia
imagisticii care nu este percepută ca atare la apariţia UPS, formaţiunea fiind iniţial o îmbinare
liberă de cuvinte. Demotivaţia sensurilor componentelor UPS se produce la: schimbarea
sensurilor; slăbirea sensurilor lexicale, ultimele fiind tratate în cap. 4, paragraful 4.2.2.
5.4. Relaţia semn – vorbitor. Problema imaginii unităţilor polilexicale stabile
Expresivitatea este o componentă a tuturor mijloacelor lingvistice şi, în primul rând, a
elementelor denotative. Deoarece limba posedă atât valori denotative, cât şi apreciative,
conotative, este necesar a cerceta în mod special sfera conotativă a limbii, deoarece „studierea
doar a elementelor denotative denaturează natura comunicativă a limbii [235, p. 16]. Cercetătorul
V.I.Şahovski crede că expresivitatea este o categorie lingvistică exprimată prin: intensitate,
apreciere, imaginaţie şi emoţie. Domnia sa consideră că semele responsabile de conţinutul
denotativ şi conotativ specific se conţin în structura semantică a cuvântului [306, p.47]. Gh.
Bulgăr afirmă că expresivitatea poate apărea la toatele nivelele limbii: fonetică, lexic,
morfologie, sintaxă, dar în special în lexic şi sintaxă [21, p. 165]
Acad. Ion Coteanu stabilea două tipuri de expresivitate: latentă şi dedusă. Cercetătorul
consideră că expresivitatea este latentă în cuvânt şi dedusă, când rezultă din context, inclusiv din
contextele situaţionale [41, p. 87]. Referitor la expresivitatea UPS, în această accepţie, am putea
menţiona că ambele tipuri de expresivitate îi sunt proprii. Când motivaţia componentelor sau
măcar a unei componente este determinată, putem vorbi de expresivitate dedusă, iar când
demotivarea cuprinde toate componentele din UPS, rămâne sensul integral al îmbinării stabile şi
atunci UPS este percepută ca un tot întreg, prin urmare este vorba de expresivitate latentă.
Cercetătoarea Viorica Molea afirmă că prin relaţia emiţător-receptor, expresivitatea nu este
doar o modestă afirmare-neafirmare a afectivităţii, ci un strat complex de structuri eterogene cum
ar fi psihicul uman, originea socială, inteligenţa şi, în consecinţă, gradul şi tipul de cultură.
203
Cercetătoarea distinge două tipuri de expresivitate: ostentativă, care este sesizată instantaneu, cu
preponderenţă în textul artistic sau într-un enunţ emotiv cu valoare conotativă, şi discretă, care
are o relevanţă tardivă, aşa cum se proiectează în limbajul neartistic, neutru [83, p. 27]. Mai
există expresivitate artistică pentru tipul de cultură umanist, a unor texte poetice, dramatice, cu
caracter epistolar. Tot aici putem include şi creaţia populară neaoşă [83, p. 30]. În cadrul acestui
tip de expresivitate pot fi incluse frazeologisme, cu încărcătură expresivă specifică atât prin
formă, cât şi prin conţinutul lor metaforic: a avea gâdilici la limbă, a fi pleşuv la minte, a fi cu
limba lată etc.] [83, p.30]. Dacă e să reieşim din această clasificare a expresivităţii, UPS posedă
următoarele tipuri de expresivitate: expresivitatea discretă pentru locuţiuni ca unităţi
denominative, iar expresivitatea ostentativă şi neaoşă – pentru unităţile frazeologice ca unităţi
conotative.
În cadrul UPS ce posedă imagine (unităţile frazeologice şi unele locuţiuni ce au imagine)
a avut loc transferul de sens pe baza schimbării valorii semantice. Un fenomen similar are loc în
cazul unor echivalente analitice ale adjectivului [271]. Aceste construcţii sunt modelate şi
totodată individuale. Se iscă întrebarea: cum să demonstrăm formal că acestor UPS le este
caracteristică schimbarea metaforică a semanticii componentelor? Ne poate ajuta metoda
substituirii contextuale, esenţa căreia constă în faptul ca să stabilim dacă e posibilă înlocuirea
îmbinării date şi a identificatorului său în condiţii textuale adecvate. Comp.:a trage un foc = a
împuşca, a împuşca = a trage un foc. O astfel de substituire nu este posibilă pentru UPS a-şi lua
zborul, de exemplu, fiindcă ea nu poate fi identificator pentru sinonimul său lexical a zbura.
Comp.: a-şi lua zborul = a zbura, a zbura # a-şi lua zborul. Din exemplele analizate deducem
că în cazul în care substituirea contextuală are un caracter unilateral (A=B, dar B#A), în
îmbinarea identificată are loc schimbarea valorii semantice a componentelor.
Aproape toţi cercetătorii, indiferent de concepţiile lor asupra frazeologiei, consideră
imaginea (motivemul – n.n.) ca unul din factorii cei mai importanţi în formarea structurii
semantice a UF şi a unor locuţiuni. Caracterul de imagine sau plasticitatea în lucrarea de faţă se
tratează ca o „viziune îmbinată a două tablouri” [216, p. 10l ], din care unul creează sensul
plastic, prin imagine al cuvântului (sau al expresiei), iar celălalt corespunde sensului ad litteram
(iniţial). Aceste două tablouri se suprapun, sensul de imagine regăsindu-se în prim plan.
O astfel de tratare explică bine esenţa lingvistică a formării UPS, legătura indisolubilă între
imaginea acestei unităţi şi semantica ei. O înţelegere justă a acestei legături are o importanţă
principială pentru soluţionarea cu succes a problemei plasticităţii în sfera frazeologiei.
Ne pornim de la faptul că motivaţia imaginii UPS cu formă vie internă persistă
întotdeauna, indiferent de faptul în ce relaţii semantice se află aceste unităţi şi prototipurile lor.
În funcţie de această corelaţie poate să se schimbe caracterul motivaţiei, însă ea în orice caz
204
rămâne un element indivizibil al semanticii UPS plastice. Acest lucru se explică prin faptul că
vorbitorul, folosind UPS cu forma vie internă, cu motivaţia vie, întotdeauna corelează sensul
acestei unităţi cu sensul prototipului ei, această corelaţie putând fi bazată atât pe motivaţia reală
(obiectivă), cât şi pe motivaţia falsă (subiectivă). Aceasta e o dovadă în plus a esenţei semantico-
istorice a UPS, a legăturii indisolubile existente între starea trecută şi prezentă a acestei unităţi
[258, p. 28].
UPS se formează nu pe calea combinării cuvintelor din limbă, ci pe calea transformării
îmbinărilor concrete de cuvinte deja existente, în rezultatul căreia unele elemente îşi pierd
particularităţile, devenind părţi, verigi ale unui tot întreg. Existenţa prototipurilor la multe UPS,
confirmă aceasta. Expresiile de tipul nu-mă-uita, mierea ursului nu sunt rezultatul transformării
parţiale a sensului din îmbinările de cuvinte, dar au devenit denumiri sau desemnări ale
realităţilor respective prin asemănare, prin analogie, printr-un eveniment ce a avut loc, legat mai
mult sau mai puţin de noţiunea exprimată sau denumită prin această îmbinare de cuvinte [254, p.
60], pierzându-şi forma motivaţională şi sensul motivaţional.
În formarea structurii semantice a UPS joacă un anumit rol şi abstracţia lingvistică. Ea e
proprie nu numai UPS, dar şi cuvântului, însă în UPS are un caracter specific. Aceasta
condiţionează apariţia structurii semantice la UPS care nu corespunde structurii analogice a
cuvântului. Chiar dacă comparăm UPS cu metafora, care se află cel mai aproape de această
unitate după calităţile sale semantice, nici aici nu va fi un izomorfism deplin.
V. G. Gak subliniază că la baza stabilităţii UPS stă stabilitatea imaginii [216, p. 205].
Datorită stabilităţii imaginii UPS nu se descompune, cu toate schimbările lexicale posibile şi
transformările gramaticale. De exemplu, noţiunea de simţul milei în limbile română şi franceză
se exprimă prin îmbinarea noţiunilor a se strânge şi inimă şi în diferite construcţii: mi se strânge
inima, inima i s-a strâns la cele văzute, aceasta îmi dă o strângere de inimă; j’en ai le coeur
serré, le coeur m’en serre, cela me serre le coeur. Noi avem aceeaşi unitate polimembră stabilă,
întrucât îmbinarea noţiunilor care formează imaginea rămâne neschimbată. Sensul a se linguşi se
exprimă prin îmbinarea noţiunilor a încovoia şi spatele, iar UPS a apleca / a încovoia spatele;
plier / courber le dos / l’échine prez intă varianta uneia şi aceleiaşi locuţiuni verbale, în pofida
utilizării diferitelor cuvinte, întrucât imaginea care stă la baza expresiei rămâne neschimbată
[216, p. 205-206].
Una din caracteristicile unităţilor frazeologice şi a locuţiunilor cu imagine care se referă
atât la formarea lor, cât şi la dinamica existenţei ei, este motivaţia prin imagine.
Motivaţia prin imagine presupune nu numai sensul figurat, dar şi aşa-numitele simboluri şi
imagini care au apărut în urma folosirii diferitelor îmbinări de cuvinte şi expresii ce numesc
figurat o noţiune anumită. Sensul secundar, figurat al cuvântului apare pe baza trecerii
205
metaforice, metonimice etc., el nefiind propriu unui cuvânt izolat, ci apare în rezultatul îmbinării
de cuvinte (lexeme), în urma aprecierii unui obiect sau unei persoane, exprimate figurat [115, p.
157 ş.u.].
Caracterul plastic, de imagine poate exista numai dacă este opoziţia cu cel neplastic. O
astfel de opoziţie nu cere motivaţie prin imagine, ea este una din formele de motivaţie a îmbinării
de cuvinte ce poate fi motivată prin imagine, dar să nu aibă imagine. Dacă vom lua UPS cât
frunză şi iarbă – „mult”, a regalo, ad usura – „în cantitate mare, cât vrei”, atunci vom vedea că
motivaţia lor prin imagine e destul de transparentă (frunză şi iarbă se află în cantitate nelimitată,
regalo-„cadou”, usura − “cămătărie”); la baza imaginii a fost pus semul surplusului. Însă în
utilizarea lor contemporană aceste unităţi şi-au pierdut orice caracter plastic, de imagine [298, p.
13].
Cu cât mai mult e dată uitării imaginea, pusă la baza UPS, cu atât mai des este folosită
această unitate polilexicală stabilă. Ea este în stare să transmită mai expresiv un sens anumit, iar
în calitate de sinonim contextual al unităţii nefrazeologice − al unui cuvânt sau îmbinări de
cuvinte − evită monotonia textului: comp. a se înrădăcina – a prinde rădăcini, prendre pied (ad.
lit.: „a lua piciorul”– „a prinde rădăcini”) etc.
Imaginea ce stă la baza motivaţiei UPS nu e legată de obiect, de caracteristicile lui, fiindcă
prima condiţie pentru apariţia sensului nou la îmbinarea de cuvinte, în comparaţie cu cuvintele
ce-l compun, este ruptura ce se stabile�te între segmentul din realitate denumit sau noţiunea pe
care o numea anterior. Astfel are loc demotivaţia UPS. De ex., când spunem îl doare inima,
cuvântul inima nu este utilizat cu sens figurat. Dacă, însă, spunem a pus la inimă cuvintele lui, ne
dăm perfect de bine seama că în cazul dat legătura între denotat şi cuvântul inima e pierdută
complet. Când lexemul inima a pierdut legătura cu denotatul său, noi i-am folosit forma externă,
capacitatea lui de a se combina pentru crearea unei unităţi noi de limbă. Unităţile motivate prin
imagine au capacitatea de a se transforma din unitatea vorbirii în unitatea limbii şi de a ocupa în
sistemul lexical locul său anumit, devenind înţelese în orice context.
Concluzie:
La baza identificării UPS stă stabilitatea imaginii sau, cum se mai spune, a motivemului.
Datorită stabilităţii motivemului UPS nu se descompune, cu toate schimbările lexicale posibile şi
transformările gramaticale. Una din caracteristicile unităţilor frazeologice şi a locuţiunilor cu
imagine care se referă atât la formarea lor, cât şi la dinamica existenţei ei, este motivaţia prin
imagine sau motivemul.
Motivemul presupune existenţa motivaţiei semnului glotic nu numai pe baza sensului
figurat, tropului în sensul larg al acestui termen, dar şi pe baza aşa-numitor simboluri şi imagini,
care au apărut în urma folosirii diferitelor îmbinări de cuvinte şi expresii care numesc figurat o
206
noţiune anumită. Sensul secundar, figurat al cuvântului apare pe baza trecerii metaforice,
metonimice etc. Sensul motivat prin imagine nu e propriu de obicei unui cuvânt, el poate apărea
în rezultatul combinării cuvintelor (lexemelor), în urma aprecierii unui obiect sau persoane,
exprimate figurat. Aici rolul principal îl are ars combinatorica.
Caracterul plastic, de imagine poate exista numai dacă este opoziţia, caracterul neplastic.
O astfel de opoziţie nu cere motivaţie prin imagine, ea este una din formele de motivaţie a
îmbinării de cuvinte - unitate a limbii. Îmbinarea de cuvinte poate fi motivată prin imagine, dar
să nu aibă imagine.
Cu cât mai mult e dat uitării motivemul, pus la baza UPS, cu atât mai des este folosită
această unitate polilexicală stabilă, fiindcă ea este în stare să transmită mai expresiv un sens
anumit, iar în calitate de sinonim contextual al unităţii nefrazeologice − al unui cuvânt sau
îmbinări de cuvinte − să evite monotonia textului.
Când motivaţia componentelor sau măcar a unei componente este determinată, putem
vorbi de expresivitate dedusă, iar când demotivarea componentelor cuprinde toate cuvintele din
UPS, rămâne sensul integral al îmbinării stabile şi atunci UPS este percepută ca un tot întreg,
prin urmare putem vorbi de expresivitate latentă.
5.5. Procese dinamice în dezvoltarea sensului unităţilor polilexicale stabile
Cercetarea proceselor pe care le suportă UPS pe parcursul evoluţiei sale semantice are o
evidentă importanţă pentru soluţionarea problemelor teoretice ale frazeologiei, în special pentru
fundamentarea ştiinţifică a esenţei semantice a UPS, căci, UPS apar, se dezvoltă şi mor, în
special, sub influenţa factorilor semantici.
5.5.1. Procesele dinamice în evoluţia semantică a UPS pot să conducă la dezvoltarea
polisemiei. Într-adevăr, îmbogăţirea fondului frazeologic al limbii, ca şi al celui lexical, are loc
nu numai pe baza apariţiei unităţilor noi, ci şi a sensurilor noi la unităţile existente. Însă
polisemia în sfera frazeologiei are particularităţile sale. Ea, de regulă, este rezultatul
transformării semantice repetate.
Cercetările diacronice arată că, deşi rolul îmbinărilor stabile polisemantice creşte în fondul
limbii române, franceze, totuşi el cedează ponderii cuvintelor polisemantice în lexic [258, p. 30].
Cauza acestui fenomen trebuie căutată, în primul rând, în destinaţia funcţională a frazeologiei în
limbă.
Polisemia pentru lexic, chemat a denumi noţiunile noi ce apar permanent, este o necesitate
vitală. Lipsa ei ar fi avut urmări extrem de negative: ar fi dus la mărirea infinită a cantităţii
cuvintelor, ceea ce ar fi făcut dificilă nu numai învăţarea limbii, dar şi utilizarea ei. După
observarea justă a lui R. A. Budagov, „principiul egalităţii cuvintelor şi sensurilor ar fi
207
transformat limba într-o structură imobilă, lipsită de capacitatea de a transmite mişcarea de la
concret la abstract, de la textual la figurat, de la particular la general” [204, p. 238].
Frazeologia, deservind în special sfera expresiv-emoţională a limbii, cuprinde cu mult mai
puţine noţiuni în comparaţie cu lexicul. Iată de ce formarea unităţilor noi în sistemul frazeologic
nu duce la urmări negative care ar fi putut apărea la fenomene analogice în sistemul lexical. Mai
mult chiar, sistemul frazeologic stimulează formarea noilor UPS, susţine Nazarian, dar nu a
sensurilor noi la cele vechi. Aceasta se explică prin faptul că UPS noi, posedând imagini
proaspete şi vii, realizează mai reuşit funcţia lor caracteristică plastic-expresivă în limbă [258, p.
30-31].
La baza polisemiei UPS întotdeauna stă imaginea (motivemul – n.n.). Membrii colectivului
înţeleg imaginea datorită experienţei, practicii nu numai celei lingvistice, dar şi material istorice
[204, p. 121, 131]. În limba italiană UPS essere di buon cordovano (ad lit.: „a fi făcut de un
cizmar bun”) creează o imagine a trăiniciei, dar nu obligatoriu a eleganţei. Acestei UPS în limba
italiană contemporană îi corespund două ideograme, două sensuri: a) „a avea o sănătate bună”
(comp. cu românescul a fi bine croit (cu sensul de „a avea un corp proporţional şi sănătos”) şi cu
rusescul „неладно скроен, да крепко сшит”); b) „a fi gros la obraz” [298, p. 32].
Astfel, sensul primar include toate sensurile elementare ale componentelor din îmbinare,
iar sensul secundar este un trop al acestui sens prim. UPS fare la corona (ad, lit. „a face
coroană”) are sensul primar: a) „a-l înconjura pe cineva, a face cerc în jurul cuiva” (imaginea
coroana e un obiect de formă rotundă şi este asemuită cu aranjarea oamenilor care stau în formă
de cerc) ( comp rom.: a) a face cerc, b) a fi din cercul (cuiva); verbul îi acordă unităţii sensuri
elementare de persoană. Pe baza sensului primar se formează cel secundar; b) „a fi aproape
pentru cineva, a forma mediu înconjurător obişnuit pentru cineva”. Sensul secundar, fără
îndoială, este figurat [297, p. 33-34].
De cele mai multe ori polisemantice sunt UPS care au o combinatorică liberă în includerea
lor în vorbire. Aceasta se explică prin faptul că poziţiile deschise pot duce la o combinare nouă
care poate trezi la viaţă sensuri potenţiale. Schimbarea distribuţiei UPS la fel duce la polisemie.
De ex., a face socoteli semnifică “a calcula, a-şi face socoteli cu cineva” – “a se răfui cu cineva”.
În italiană UPS fare i conti semnifică: „a-i da (cuiva) de cheltuială”, fare i conti con qd (qc)
înseamnă: „a ţine cont de cineva / ceva”, fare i conti con qd − „a-şi face socotelile cu cineva”
[297, p. 34].
Contextul concretizează situaţia în care este folosită UPS, el lichidează polisemia atât a
cuvântului, cât şi a UPS.
208
Polisemantice sunt acele UPS care posedă mai mult decât un sens. Fiecărui sens nou al
UPS trebuie să-i corespundă o ideogramă nouă. Iată câteva exemple de UPS polisemantice în
limba română:
Locuţiunea verbală A avea înţelegere redă trei sensuri care sunt în corelaţie cu trei tipuri
acţionale – aici: 1. ~ pentru cineva – aici: „a înţelege (pe cineva)”; 2. „a avea acord (cu cineva)”.
Boierul cu bulibaşa are înţelegere pentru ţigani, aşa cum pentru soldaţi robi are înţelegerea cu
comandantul german din Turnu [105, p. 415]; 3. „a înţelege (ceva)”. Mulţimea avea înţelegerea
dreaptă a unei împrejurări mari, pe care nu putea să o cântărească bine, dar de care se simţea
neliniştită: „Vin ruşii!” [128, p. 272].
Îmbinarea polilexicală stabilă A (se) ţine minte redă acţiunea evolutivă, rezultativă şi
statică, în funcţie de cele trei sensuri pe care le deţine: – aici: 1. „a nu uita”. Ţii minte ce am
vorbit când viniam amândoi pre cale? [85, p. 75]. Mai pasă de ţine minte toate cele şi acum aşa,
dacă te slujeşte capul, bade Ioane! [47, p. 249]. De astă dată nu-ţi fac nimica, dar de altă
dată…ţine minte … [56, p. 15]. Să ţii minte că la noapte o să plouă [100, p. 7]; 2. „a
memoriza”. Strungăraşul îl asculta cu gura căscată şi ţinea minte pentru vremea când avea să
fie baci, ca să ştie ceasurile oilor şi străjile nopţii, după stele [106, p. 23]. Se vede însă că într-o
toamnă, un mocan a ţinut-o minte [100, p. 57]; 3. „a (se) şti (pe sine, pe cineva)”. – Vai de mine,
domnule, de mult! De când mă ţin minte, zise Ruben netezindu-şi barba [56, p. 62]. Ce ne facem
– se văită Medy îngrijorată ca un copil cu părinţi severi – nu le ţin de fel minte [26, p. 62].
Locuţiunea A ţine piept (cuiva) este în stare să desemneze desfăşurarea a trei acţiuni:
relaţională, rezultativă şi evolutivă: – aici: 1. „a rezista, a nu se da bătut”. Puteam eu să ţin piept
unui astfel de anchetator care nu era un imbecil? [99, p. 84]; 2. “a se împotrivi, a înfrunta”. Am
venit cu dânsul în tren joia trecută: ţinea piept unui compartiment întreg, cu victoria finală a
puterilor centrale [90, p. 41]; 3. „a concura cu succes” .Coca a ţinut piept cu brio participanţilor
cu renume la concursul de dans.
5.5.2. Transformările din cadrul UPS se desfăşoară pe două căi:
5.5.2.1. Derivarea morfematică în cadrul UPS poate duce la formarea cuvintelor noi. De
ex., sub influenţa locuţiunii verbale şi pe baza componentei ei substantivale se formează un verb
simplu care este sinonim cu această unitate. Comp.: a raporta de la a face un raport, a lectura
din a face o lectură; rater de la prendre un rat, lanterner de la conter des lanternes, carotter de
la jouer la carotte [258, p. 31-32]. Menţionăm în cazul locuţiunilor verbale că ele au apărut
primele în limbă ca unităţi nominative, iar abia mai târziu au apărut corelaţii lor monolexicali
având aceeaşi rădăcină cu substantivul din componenţa locuţiunii: a-şi aduce aminte – a-şi
aminti; a face parte – a participa. În rezultatul unei astfel de derivări au apărut în limba franceză
cuvintele fiasco (din faire fiasco) şi ripaille (din faire ripaille).
209
La fel e şi în limba italiană. Când o îmbinare anumită este stabilă, e foarte posibil ca sensul
ei să poată trece la unul din componentele acestei îmbinări şi atunci înregistrăm un cuvânt cu
sens nou, însă în cazul dat atestăm transfer de sens. Aşa, cuvântul chiodo − ţintă, în rezultatul
folosirii lui în componenţa UPS piantar chiodi (ad. lit.: „a bate ţintele”) a început să fie folosit cu
sensul de datorie şi, în cele din urmă, e înregistrat cu acest sens în dicţionar [297, p. 21]. Relativ
e uşor de evidenţiat în componenţa lexicală a limbii cuvinte sau sensuri aparte, ce-şi trag originea
din UPS sau alte unităţi sintactice compuse. Astfel, sensul verbului italian abboccare – „a cădea
în cursă, a se lăsa ademenit / păcălit” a apărut din UPS abboccare l’esca – „a fi prins cu
momeala”. [298, p. 31]. UPS tind spre simplificare, spre asemănarea cu cuvântul, păstrând legea
universală a limbii de economie a mijloacelor de limbă. Proverbele, zicătorile şi alte formaţii
sintactice mai puţin masive, păstrându-şi într-o măsură anumită semantica, sunt capabile să se
simplifice structural, până la reducerea structurii la un cuvânt. T. Z. Čerdantseva e de părere că
cuvintele ce au provenit de la UPS nu se pot întoarce la sensul lor primordial, dar nici nu pot în
măsură deplină să absoarbă toate sensurile elementare ale sintagmei, a cărei purtători de sens au
devenit [298, p. 32]. Este necesar să menţionăm următorul fenomen extrem de important: legea
economiei în limbă nu afectează unităţile polimembre stabile care desemnează valori lexico-
gramaticale, pe care nu le pot reda sinonimele lor monolexicale. Este vorba de locuţiuni verbale
ce pot denumi diverse tipuri ale desfăşurării acţiunii sau de UPS ce posedă imagine, astfel ele
redând valoarea conotativă, atitudinea vorbitorului faţă de realitatea desemnată.
5.5.2.2. În orice limbă întâlnim cuvinte şi îmbinări de cuvinte care au apărut sau au căpătat
sensuri noi sub influenţa UPS. Acest proces puţin studiat în lingvistică se numeşte derivare
frazeologică (termenul îi aparţine lui A.V. Kunin). El este o sursă importantă şi permanentă de
îmbogăţire a limbii.
Un caz mai răspândit în derivarea frazeologică este formarea nоilor sensuri pentru
cuvintele componente din UPS. De ex., o persoană vicleană ca o vulpe – o vulpe, o persoană
neîndemânatecă aidoma unui urs – un urs, un homme cruel comme un tigre - un tigre. Ca
exemplu de această derivare în limba franceză pot servi cuvintele essuyer şi four, care au căpătat
sensuri noi „a răbda” şi „eşec” sub influenţa UPS essuyer les plâtres şi faire (un) four. Tot la
acest fel de derivare se referă şi formarea metаforei pe baza UPS comparative.
Sensurile anumite ale unor cuvinte pot să se manifeste numai în UPS. Sensul acesta nou îl
numim sens condiţionat frazeologic, pentru că apare în rezultatul ruperii totale a cuvântului de la
semnificantul său primar şi utilizării lui în îmbinări cu alte cuvinte pentru desemnarea unui sens
cu totul diferit. Sensul condiţionat frazeologic poate deveni un sens independent lexical numai
dacă cuvântul dat va deveni purtătorul sensului pe care l-a avut întreaga îmbinare de cuvinte. În
210
limba română prezentăm doar câteva UPS care vin să confirme cele relatate mai sus: A da şfară-
n ţară, ud ghioalcă/ lioarcă, a-i veni de hac, a mânca papară, a o face boacănă.
În italiană, de ex., cuvântul asta − „suliţă”, „prăjină” are semantica „licitaţie”, apărută din
sensul condiţionat frazeologic care, la rândul său, s-a format pe baza UPS vender e all’asta (ad.
lit: „a vinde lângă prăjină” − “a vinde la licitaţie”) [298, p. 22].
Sensul condiţionat frazeologic este realizat până la un timp anumit numai în componenţa
UPS, de aceea el diferă de ceea ce V. V. Vinogradov, iar mai târziu mulţi alţi lingviştii îl
numeau „sensul cuvântului legat frazeologic” prin care, de fapt, se înţelege limitarea unui sau
altui cuvânt în planul combinării semantice. Sensul condiţionat frazeologic, fiind un derivat al
contextului, nu numai îmbogăţeşte limba, dar şi contribuie la exprimarea mai amplă a sferei
semantice de percepere a realităţii obiective de către purtătorul limbii, de către om.
5.5.2.3. Se observă, deşi mai rar, şi cazuri de derivare frazeologică, când sub influenţa UPS
capătă un sens nou sau independent nu doar un cuvânt aparte, ci şi o îmbinare de cuvinte, ceea ce
duce la formarea unei noi UPS. De ex.: mănăstire într-un picior din mănăstire într-un picior
ghici ciupercă ce-i − „un lucru de la sine înţeles”, a cincia roată din a cincia roată la căruţă –
„un lucru de prisos” Comp.: în limba franceză danse du panier din faire danser l’anse du panier
– „a amăgi, a încurca socoteala”; pot aux roses – „secret, taină” de la decouvrir le pot aux roses
[258, p. 32]. Cazurile cercetate de formare a sensurilor noi la cuvinte şi îmbinări de cuvinte sub
influenţa UPS arată că aceste unităţi joacă rolul de „intermediar” între sensurile vechi şi noi.
Aici îşi găseşte confirmare teza înaintată de Budagov despre veriga intermediară în istoria
semantică a cuvintelor şi îmbinărilor de cuvinte.
În formarea noilor sensuri sub influenţa UPS se manifestă natura ei contradictorie. Pe de o
parte, sensurile componentelor UPS se dizolvă în sensul general, pe de altă parte, acest sens, sub
influenţa sistemului limbii deseori este redistribuit la componentele UPS, ca urmare stabilindu-se
un fel de simetrie între planul exprimării şi planul conţinutului. O astfel de simetrie care diferă
principial de simetria cuvintelor şi îmbinărilor de cuvinte cu sensuri directe denominative în
special e caracteristică pentru UPS, formate din două componente (aici e vorba de locuţiuni
verbale, cu preponderenţă). Comp: rom.: a face o grosolănie − a fi mojic; a suferi un eşec – a
suferi fiasco; fran.: faire un four – subir un échec; conter fleurettes – faire des compliments; faire
une brioche − commettre une maladresse. [258, p. 32]. Anume această simetrie creează condiţii
pentru izolarea semantică a componentelor UPS. De la gradul unei astfel de izolări în ultima
analiză depinde apariţia la aceste componente a sensurilor noi uzuale.
5.5.3. Dinamica dezvoltării semantice a UPS se manifesta cu preponderenţă în cazurile în
care derivarea frazeologică duce la descompunerea unităţii glotice date. Acest fenomen care se
caracterizează prin apariţia sensurilor noi, independente, ale componentelor UPS, şi care duce la
211
pierderea caracteristicilor de bază ale unităţii glotice date, se numeşte defrazeologizare.
Defrazeologizarea − e un proces lingvistic complicat care ca şi frazeologizarea se produce lent,
pe parcursul unui timp mai îndelungat sau mai scurt, pe etape: a) componentele UPS încep să fie
percepute ca unităţi glotice separate – are loc remotivaţia componentelor; b) sensul cuvântului,
care este realizat numai în UPS dată, tot mai mult se izolează şi este o vocabulă cu semnificaţie
nouă; c) cuvântul cu semantică nouă care a apărut sub influenţa UPS capătă o autonomie
semantică deplină şi capacitatea spre o dezvoltare sintactică independentă în afara îmbinării de
cuvinte date. Ca exemplu de defrazeologizare poate servi istoria îmbinării de cuvinte faire grève
– „a face grevă”, care de la bun început era o UPS. Însă apariţia la substantivul grève a sensului
nou independent „grevă”, „revoltă” a dus la descompunerea acestei îmbinări ca UPS, căci între
componentele ei s-au stabilit relaţii semantico-sintactice, caracteristice pentru formaţii lingvistice
regulate [258, p. 33]. Sau la I. Creangă atestăm UPS a fi la ştiinţă – a şti, ca apoi lexemul ştiinţă
să capete existenţa proprie, cu semele caracteristice vocabularului activ.
5.5.4. Unele UPS îşi modifică aspectul cuvintelor, rămânând în limba contemporană
variantele lor. De ex.: A aduce amente, înv./ a aduce minte, înv.: a-şi aminti. … şi să-i aducă
amente de corabie, cându împle corabia de trece de măsură, ea se afundă [98, p. 165]. Poci
aduce minte, domne, noi am lăsat domniia nosturu [49, p. 191]. O variantă a acestei locuţiuni
verbale a aduce aminte era utilizată şi în secolul al XVI-lea şi s-a păstrat în limba română
actuală: Adu aminte câte beseareci sunt făcute de moşi voştri [49, a. 1593, p.185]. Atestăm
această locuţiune verbală în forma ei actuală din sec. al XIX-lea. ( Comp.: a-şi aduce aminte – a-
şi aminti, a-i veni în cap. Şi câte nu ne venea în cap, şi câte nu făceam cu vârf şi îndesate [47, p.
249]. Dar apoi îşi aduse aminte că făgăduise a răpi pe fata Jerarului şi ceea ce făgăduieşte
voinicul anevoie o lasă nefăcută [56, p.6]. Sunt un popor (nemţii) pe care eu personal nu-l pot
iubi! Adu-ţi aminte, Alexandre, acum trei ani, la Wurzburg… [90, p. 12]. Felix se ridică să
plece şi atunci îşi aduse aminte de romanul lui Stendhal pe care-l lăsase în colţul mesei [27, p.
63].
5.5.5. Unele UPS sunt mai rar utilizate în lexicul activ al limbii, păstrându-se doar în
dialecte. De ex., a pune jeab, unde jeab semnifică arătură de toamnă [DD, II, p. 74], bătut de
cahlă – „ameţit”, a găsi clenci la cineva, unde clenci/ clen’şi − cârlig semnifică „a găsi motiv de
neplăceri”, a-i sări ţâcna – „a se supăra”, a face zâmbre – „a face mofturi”, a cânta din drâmbă
− „a rămâne sărac”, cap de sârnic/ cap di sarnic/ sărnic – „gămălie de chibrit” [DD, II, p. 140].
5.5.6. Am menţionat mai sus că odată cu schimbările care au loc în viaţa socială, odată cu
dispariţia anumitor realităţi, obiecte ori acţiuni, dispar şi unele UPS. O parte din UPS au trecut în
bagajul pasiv al limbii. În limba română contemporană nu se mai utilizează UPS învechite ca a
lua credinţă care semnifica „a gusta ca gazdă cel dintâi din băuturi ori din mâncăruri, pentru a
212
încredinţa oaspeţii că nu-s otrăvite”. Au dispărut din lexicul activ al limbii noastre expresiile: a-
şi arăta obrajii – „a-şi cere iertare”; a arăta pricină – „a face vină, a învinui”, a arăta cuvânt –
„a face cunoscut”, omul ciupercilor – „persoana de la curte care trebuia să guste din bucatele de
ciuperci înainte de a fi servite pe masa domnitorului”.
Au trecut în vocabularul pasiv al limbii şi acele UPS, a căror componentă a devenit
învechită nu din cauza că a dispărut vreo realitate, dar din cauza că lexemul dat a fost înlocuit cu
altul. De ex.: strâmbătate- nedreptate; a avea strâmbătate − „a fi nedreptăţit”. Întru nimică ei
nice o strîmbătate n-au avut [49, p. 180]; sorţ – „şansă”; a avea sorţ / sorţi – „a avea şansă”.
Numai cel care dura pînă într-a şaptea (zi) avea sorţ de scăpare [107, p. 18]; sminteală –
„pagubă”; „greşeală”; a avea sminteală/ smenteală/ zminteală – a avea pagubă; 1.: a avea
pagube; a se tulbura,… avem nădeajde să nu avem zminteală nici de vrăjmaşi [49, p. 184]; 2. „a
greşi”, „a se abate”, … de nu va avea smenteală pre nime de seminţie nu-i apără, e de se va afla
ceva smenteală, apără-i [98, p. 179].
Au trecut în vocabularul pasiv al limbii nu doar lexeme aparte, dat şi UPS întregi, ele fiind
înlocuite cu alte UPS sau cu corelaţi monolexicali. De ex. a avea ştiinţă/ a avea la ştiinţă – a şti,
a cunoaşte. …ar putea cineva dzice că doară a îmbe părţilor în ceva mai de nainte ştiinţa ai fi
avut [24, p. 38]. D-apoi aveţi la ştiinţă că vă prea întreceţi cu dediochiul [47, p. 247]; a avea
sablaznă – a se ispiti. Iară popa de va avea săblaznă în vis şi va fi praznic mare (…) elu să
speale pre trup [98, p. 164].
5.5.7. S-ar putea, într-o măsură anumită, pronostica dezvoltarea sensului UPS şi a o privi
din punct de vedere generativ. În legătură cu aceasta trebuie determinate posibilităţile ei
derivaţionale. Se ştie că la baza dezvoltării sensului UPS, a fenomenelor polisemiei în
frazeologie, stă motivemul ce se bazează pe compararea situaţiei reale cu situaţia care este
exprimată figurat în UPS.
Dacă va fi posibil a evidenţia într-o anumită UPS tot potenţialul ei metaforic şi metonimic
posibil, precum şi valorile lexico-gramaticale, redate de ea, s-ar putea de presupus apariţia noilor
sensuri, încă neoglindite în dicţionar şi nedepistate în textele literare. De ex.: în limba română şi
rusă există UPS împrumutat turnul de fildeş, башня из слоновой кости care semnifică „izolarea
de viaţă, de realităţile înconjurătoare a unui scriiotr, a unui artist etc.” [DEX, p.982]. UPS în
italiană la torre d’ avorio – „turnul de fildeş”, conform dicţionarului K. Lapucci, se întâlneşte în
traducerea latină a Bibliei. K. Lapucci observă că epitetul la torre d’ avorio este folosit cu
referinţă la Sfânta Fecioară. Se vede că în legătură cu aceasta în limba italiană sunt realizate două
sensuri: 1) „ruperea artei de la viaţă, izolarea artistului”; 2) „o femeie foarte virtuoasă” [297, p.
20].
213
Prin anii 60 în lingvistica sovietică domina o concepţie generală despre nemodelarea
semantică a UF, ai cărei adepţi erau mulţi lingvişti de vază. Începînd cu anii 70 s-a conturat o
tendinţă de a revizui această părere, unii cercetători căutând să ia în considerare toate
argumentele pro şi contra, iar alţii declarând ferm că frazeologismele sunt unităţi semantic
modelate. Până la urmă s-a ajuns la concluzia imposibilităţii modelării semantice în plan
generativ a UF. Nu ne vom opri detaliat asupra diferitelor argumente aduse în favoarea sau
defavoarea acestui fapt. Vom menţiona doar argumentul de bază al imposibilităţii prognozării
modelelor semantice ale UF: ca o formaţiune glotică neregulată este imposibil de a fi
pronosticată atât din punct de vedere al apariţiei, cât şi al semanticii ei [260, p. 35].
Imposibilitatea prognozării apariţiei UF este determinată de funcţia ei în limbă. UF, fiind o
unitate de formaţiune secundară, deserveşte sfera emoţională a limbii şi desemnează noţiunile în
mod selectiv. Acest lucru explică faptul de ce pentru exprimarea unei noţiuni există câteva
(uneori zeci) UF, iar pentru desemnarea alteia - nici una. Cu totul altfel stau lucrurile privitor la
UPS denominative, adică la locuţiuni. Ele se pot preta la o anumită pronosticare, desigur ea
având un caracter relativ şi limitat, privitor la generarea şi semantica lor. Apariţia locuţiunilor
este determinată de necesitatea de exprimare în limbă a unor realităţi nou apărute sau a unor
categorii lexico-gramaticale. De remarcat că apariţia locuţiunilor este influenţată şi de anumite
modele devenite productive. După cum s-a menţionat mai sus, există locuţiuni care au un grad
înaintat de gramaticalizare. Aceste locuţiuni formează în limbă sisteme deschise, având
componenta verbală permanentă şi componenta nominală înlocuibilă. De ex., a se lua la harţă,
a se lua la trântă, a se lua pe gânduri; a da în floare, a da în clocot, a da în copt (în pârg), a da
în foc, a da în frig etc.
Cu toate acestea, sunt atestate o serie de LV ce posedă imagine şi care nu vădesc o
regularitate sub aspectul modelării structurale.
Concluzii:
1. Procesele dinamice în evoluţia semantică a UPS pot să ducă la dezvoltarea polisemiei.
Într-adevăr, îmbogăţirea fondului frazeologic al limbii, ca şi al celui lexical, are loc nu numai pe
baza apariţiei unităţilor noi, ci şi a apariţiei sensurilor noi la unităţile existente. Însă polisemia în
sfera frazeologiei are particularităţile sale. Ea, de regulă, este rezultatul transformării semantice
repetate.
2. Transformările din cadrul UPS se desfăşoară pe două căi:
2.1. Derivarea morfematică din cadrul UPS poate duce la formarea cuvintelor noi. De ex.,
a raporta de la a face un raport, a lectura din a face o lectură.
214
2.2. În orice limbă pot fi întâlnite cuvinte şi îmbinări de cuvinte care au apărut sau au
căpătat sensuri noi sub influenţa UPS. Acest proces puţin studiat în lingvistică se numeşte
derivare frazeologică (termenul îi aparţine lui A.V. Kunin). El este o sursă importantă şi
permanentă de îmbogăţire a limbii.
2.2.1. Un caz mai răspândit în derivarea frazeologică este formarea nоilor sensuri la
cuvintele componente din UPS. Tot la acest fel de derivare se referă şi formarea metаforei pe
baza UPS comparative. De ex., o persoană vicleană ca o vulpe – o vulpe, o persoană
neîndemânatecă aidoma unui urs – un urs.
2.3. Se observă, deşi mai rar, şi cazuri de derivare frazeologică, când sub influenţa UPS
capătă un sens nou sau independent nu doar un cuvânt aparte, ci şi o îmbinare de cuvinte, ceea ce
duce la formarea unei noi UPS. De ex.: mănăstire într-un picior din mănăstire într-un picior
ghici ciupercă ce-i − „un lucru de la sine înţeles”. Cazurile cercetate de formare a sensurilor noi
la cuvinte şi îmbinări de cuvinte sub influenţa UPS arată că aceste unităţi joacă rolul de
„intermediar” între sensurile vechi şi noi. Aici îşi găseşte confirmare teza înaintată de R.
Budagov despre veriga intermediară în istoria semantică a cuvintelor şi îmbinărilor de cuvinte.
2.4. În formarea noilor sensuri sub influenţa UPS se manifesta natura ei contradictorie. Pe
de o parte, sensurile componentelor UPS se dizolvă în sensul general (e vorba de UF şi LV
idiomatice), pe de altă parte, acest sens, sub influenţa sistemului limbii deseori este redistribuit la
componentele UPS, ca urmare stabilindu-se un fel de simetrie între planul exprimării şi planul
conţinutului. O astfel de simetrie care diferă principial de la simetria cuvintelor şi îmbinărilor de
cuvinte cu sensuri directe denominative în special e caracteristică pentru UPS, formate din două
componente. Comp: rom.: a face o grosolănie − a fi mojic; a suferi un eşec – a suferi fiasco.
Anume această simetrie creează condiţii pentru izolarea semantică a componentelor UPS. De la
gradul unei astfel de izolări în ultima analiză depinde apariţia la aceste componente a sensurilor
noi uzuale.
2.5. Dinamica dezvoltării semantice a UPS se manifestă, cu preponderenţă, în cazurile în
care derivarea frazeologică duce la descompunerea unităţii glotice date. Acest fenomen se
caracterizează prin apariţia sensurilor noi, independente, ale componentelor UPS, ceea ce duce la
pierderea caracteristicilor de bază ale unităţii glotice date. Acest fenomen se numeşte
defrazeologizare sau demotivaţie;
2.5.1. demotivaţia (defrazeologizarea) − e un proces lingvistic complicat care ca şi
motivaţia (frazeologizarea) se produce lent, pe parcursul unui timp mai îndelungat sau mai scurt,
pe etape:
2.5.1.1. componentele UPS încep să fie percepute ca unităţi glotice separate;
215
2.5.1.2. sensul cuvântului, care este realizat numai în UPS dată, începe tot mai mult să se
izoleze şi să fie conceput în conştiinţa vorbitorilor ca fiind un sens nou;
2.5.1.3. cuvântul cu semantică nouă, care a apărut sub influenţa UPS, capătă o autonomie
deplină şi capacitatea spre o dezvoltare sintactică independentă în afara îmbinării de cuvinte
date. Ca exemplu de defrazeologizare poate servi istoria îmbinării de cuvinte, atestate la I.
Creangă a fi la ştiinţă – „a şti”, ca apoi lexemul ştiinţă să capete existenţa proprie, cu semele
caracteristice vocabularului activ.
2.6. Unele UPS îşi modifică aspectul cuvintelor, rămânând în limba contemporană
variantele lor. De ex.: A aduce amente, înv./ a aduce minte, înv.= a-şi aduce aminte.
2.7. Odată cu schimbările care au loc în viaţa socială, odată cu dispariţia anumitor
realităţi, obiecte ori acţiuni, dispare motivaţia utilizării UPS. O parte din UPS au trecut în fondul
pasiv al limbii.
2.7.1. Au trecut în vocabularul pasiv al limbii şi acele UPS, a căror componentă a devenit
învechită din cauza că a dispărut realitatea respectivă. În limba română contemporană nu se mai
utilizează UPS învechite ca a lua credinţă care semnifica „a gusta ca gazdă cel dintâi din băuturi
ori din mâncăruri, pentru a încredinţa oaspeţii că nu-s otrăvite”. Au dispărut din lexicul activ al
limbii noastre expresiile: a-şi arăta obrajii – „a-şi cere iertare”; omul ciupercilor – „persoana de
la curte care trebuia să guste din bucatele de ciuperci înainte de a fi servite pe masa
domnitorului”.
2.7.2. Au trecut în vocabularul pasiv al limbii şi acele UPS, a căror componentă a devenit
învechită din cauza că a fost înlocuită cu alta. De ex.: strâmbătate- nedreptate; a avea
strâmbătate − a fi nedreptăţit. … întru nimică ei nice o strîmbătate n-au avut [51, p.180]; sorţ –
şansă; a avea sorţ / sorţi – a avea şansă. Numai cel care dura pînă într-a şaptea [zi] avea sorţ de
scăpare [107, p.18]; sminteală – pagubă; greşeală; a avea sminteală/ smenteală/ zminteală – a
avea pagubă; 1. a avea pagube; a se tulbura,… avem nădeajde să nu avem zminteală nici de
vrăjmaşi [49, p.184]; 2. a greşi, a se abate, … de nu va avea smenteală pre nime de seminţie nu-
i apără, e de se va afla ceva smenteală, apără-i [98, p.179].
2.7.3. Au trecut în vocabularul pasiv al limbii nu doar lexeme aparte, dat şi UPS întregi,
ele fiind înlocuite cu alte UPS sau cu corelaţi monolexicali. De ex. a avea ştiinţă/ a avea la
ştiinţă – a şti, a cunoaşte. …ar putea cineva dzice că doară a îmbe părţilor în ceva mai de nainte
ştiinţa ai fi avut [24, p.38]; a avea sablaznă – a se ispiti, a tenta. Iară popa de va avea săblaznă
în vis şi va fi praznic mare […] elu să speale pre trup [98, p.164].
2.8. Pronosticarea motivaţiei în apariţia UPS noi.
2.8.1 Pronosticarea apariţiei UPS noi cu referinţă la UF. S-a ajuns la concluzia
imposibilităţii modelării semantice în plan generativ a UF. UF ca o formaţiune glotică neregulată
216
este imposibil de a fi pronosticată atât din punct de vedere al apariţiei, cît şi al semanticii ei.
Imposibilitatea prognozării apariţiei UF este determinată de funcţia ei în limbă. UF, fiind o
unitate de formaţiune secundară, deserveşte sfera emoţională a limbii şi desemnează noţiunile în
mod selectiv. Acest lucru explică faptul de ce pentru exprimarea unei noţiuni există câteva
(uneori zeci) UF, iar pentru desemnarea alteia - nici una.
2.8.2. Pronosticarea motivaţiei în apariţia UPS noi cu referinţă la locuţiuni. Cu totul altfel
stau lucrurile privitor la UPS denominative, adică la locuţiuni. Ele se pot preta la o anumită
pronosticare, desigur ea având un caracter relativ şi limitat, privitor la apariţia şi semantica lor
Apariţia locuţiunilor este determinată de necesitatea de denominare în limbă a unor realităţi nou
apărute sau a unor categorii lexico-gramaticale. De remarcat că apariţia locuţiunilor este
influenţată şi de anumite modele devenite productive. După cum s-a menţionat mai sus, există
locuţiuni care au un grad înaintat de gramaticalizare. Aceste locuţiuni formează în limbă sisteme
deschise, având componenta verbală permanentă şi componenta nominală înlocuibilă. . De ex., a
se lua la harţă, a se lua la trântă, a se lua pe gânduri; a da în floare, a da în clocot, a da în copt
(în pârg), a da în foc, a da în frig.
2.8.3. S-ar putea, într-o măsură anumită, a pronostica dezvoltarea sensului UPS şi a o privi
din punct de vedere generativ, în legătură cu aceasta determinând posibilităţile ei derivaţionale.
Se ştie că la baza dezvoltării sensului UPS stă imaginea ce se bazează pe compararea situaţiei
reale cu situaţia care este exprimată figurat în UPS. Dacă va fi posibil de a evidenţia într-o UPS
anumită tot potenţialul ei metaforic şi metonimic posibil, s-ar putea de presupus apariţia noilor
sensuri, încă neoglindite în dicţionar şi nedepistate în textele literare.
5.6. Concluzii la capitolul 5
1. Privitor la sensul frazeologic putem afirma cu toată certitudinea că conţinutul semantic
al UPS se pretează aceloraşi relaţii definitorii care caracterizeată sensul cuvântului şi anume:
relaţia semnificant-semnificat, ce include problema monosemiei UPS cu structura
semnificaţiei lexicale şi frazeologice şi posibilitatea UPS de a denomina acele seme care nu pot
fi exprimate de unităţi monolexicale;
relaţiile paradigmatice în structura sensului frazeologic, care se manifestă prin
relaţiile de polisemie, sinonimie, antonimie şi omonimie frazeologică:
relaţiile sintagmatice le-am arătat prin formulele semantico-distributive ale UPS sau
diverse relaţii sintagmatice dintre componentele UPS, cum ar fi: arhaismele; jocul de cuvinte;
mijloace eufonice şi formal gramaticale; etimologia populară, precum şi contagiunea (influenţa
legăturilor sintactice) şi elipsa (influenţa pierderii legăturilor sintactice);
217
relaţia semn – vorbitor este exprimată de motivemul UPS, ce se referă la UPS
conotative (UF) şi la un număr redus de UPS denominative ce posedă imagine (locuţiuni).
2. Am demonstrat în teză posibilitatea UPS monosemantice de a denomina acele seme
care nu pot fi exprimate de unităţi monolexicale. Şi anume:
2.1. Expresivitatea proprie UPS conotative nu poate fi redată de sinonime monolexicale, în
cazul în care există.
2.2. Sunt trei tipuri de expresivitate, în cazul în care există în UPS, care sunt incluse deja în
structura semică a UPS, indiferent de gradul de cultură a vorbitorului, care doar le reproduce:
subtilă, pentru indivizi cu un grad înalt de cultură, mediocră, pentru un grad mediu şi umilă,
pentru indivizi cu un grad de cultură inferior.
2.2. Mai există o categorie a expresivităţii, care vizează, în primul rând, limba cultă. Este
clasificarea după tipul de cultură: real şi umanis, pentru cel din urmă este tipic caracterul artistic
al expresivităţii, deci expresivitatea unor texte poetice, dramatice, folclorice. Acest tip de
expresivitate se mai numeşte neaoş. În cadrul acestui tip de expresivitate pot fi incluse UPS -
unităţile frazeologioce şi locuţiunile cu imagine. Se mai distinge expresivitate discretă, proprie
limbajului neutru şi cea ostentativă care este sesizată istantaneu. În cadrul acestei clasificări
locuţiunilor ca unităţi denominative le-am putea atribui expresivitate discretă, iar UF ca unităţi
conotative - expresivitate ostentativă.
3. Proprietatea UPS denominative constă şi în redarea acelor valori lexico-gramaticale, pe
care nu sunt în stare să le redea sinonimele lor monolexicale.
3.1. În baza clasificării materialului glotic, am determinat că limba română, în mare,
utilizează următoarele combinări de mode d’action pentru una şi aceeaşi locuţiune verbală în
scopul de a denomina concomitent realitatea din lumea înconjurătoare privind diverse tipuri de
desfăşurare a acţiunii. Acţiunea: ingresivă / orientată motoric, ingresivă / semelfactivă, ingresivă
/ atenuativă, ingresivă / intensivă, ingresivă / relaţională, incoativă / iterativă, incoativă /
orientată motoric, incoativă / intensivă, incoativă / atenuativă, incoativă / reciprocă, incoativă /
iterativă, incoativă / relaţională, durativă / orientată motoric, durativă / neorientată motoric,
durativă / evolutivă, durativă / rezultativă, durativă / relaţională, durativă / reciprocă, durativă /
atenuativă, durativă / statică, finitivă / monosecvenţială, finitivă / orientată motoric, iterativă /
orientată motoric, iterativă / neorientată motoric, iterativă /relaţională, iterativă / reciprocă,
iterativă /intensivă, amplificativă / orientată motoric, intensivă / neorientată motoric, intensivă
/monosecvenţială, intensivă / evolutivă, intensivă / statică, intensivă / relaţională,
monosecvenţială / orientată motoric, monosecvenţială / neorientată motoric, monosecvenţială /
rezultativă, monosecvenţială / reciprocă, monosecvenţială /atenuativă, evolutivă / orientată
motoric, semelfactivă / intensivă, semelfactivă / atenuativă, rezultativă / intensivă, rezultativă /
218
orientată motoric, rezultativă / relaţională, relaţională / reciprocă, relaţională / comitativă,
relaţională / intensivă, întrerupt / /atenuativă.
4. Motivaţia apariţiei polisemiei UPS se explică prin următoarele:
4.1. Diversificarea permanentă a lumii înconjurătoare, ceea ce necesită unităţi glotice noi
pentru desemnarea noilor realităţi, ceea ce duce la decalajul dintre numărul mare al
manifestărilor realităţii înconjurătoare şi numărul limitat al posibilităţilor de exprimare a limbii.
4.2. Legea economiei limbii, care preferă, deseori, nu să creeze unităţi glotice noi, dar să
utilizeze cele vechi, recurgând la lărgirea componenţei semice a UPS.
4.3. Necesitatea permanentă a vorbitorilor de a-şi exprima sau a-şi mări expresivitatea,
plasticitatea exprimării. Acest caracter conotativ este specific unităţilor frazeologice şi unui
număr puţin numeros de locuţiuni.
4.4. Rezultatul evoluţiei semantice a unităţilor lexicale sau polilexicale în diacronie, o
consecinţă a modificărilor de sens, are ca rezultat apariţia UPS polisemantice.
4.5. Factorul lingvistic – trecerea îmbinării libere de cuvinte de pe axa sintagmatică pe
axa paradigmatică, devenind îmbinare stabilă de cuvinte, ca apoi să-şi extindă sensul.
4.6. Unităţile polilexicale stabile, sunt în stare în paralel cu capacitatea exprimării mai
multor semnificaţii de către UPS, să exprime şi valori noi lexico-gramaticale, pe care nu le pot
desemna corelaţii lor monolexicali.
4.7. În baza primelor două cauze ale apariţiei polisemiei frazeologice are loc rezolvarea
contradicţiei dintre necesităţile comunicării care apar în societatea în transformare şi mijloacele
glotice care servesc pentru exprimarea noului conţinut. Această rezolvare a contradicţiei apare în
acest caz în calitate de lege generală şi universală a evoluţiei limbii, polisemia fiind doar un
aspect al tabloului general de găsire a noilor mijloace de exprimare a limbii.
5. Omosemia UPS se caracterizează prin similitudinea componenţei semice a unui număr
mare de UPS conotative, ceea ce nu putem afirma referitor la UPS denominative, precum şi
referitor la sinonimele lexicale.
5.1. Motivaţia acestui fenomen se explică prin faptul că limba nu tolerează unităţi glotice
identice, astfel intrând în vigoare legea economiei limbii, lege universală a evoluţiei ei. Unităţile
denominative, chiar dacă într-o anumită perioadă a limbii există concomitent cu aceiaşi
parametri semantici şi lexico-gramaticali, pe parcursul evoluţiei limbii sunt eliminate din circuit,
rămânând sinonimul său, de „gabarite” mai mici, de cele mai dese ori de origine mai recentă.
5.2. Existenţa sinonimiei la UF este motivată prin caracterul conotativ al lor, prin cauzele
apariţiei acestora ca unităţi glotice ce exprimă o diferită atitudine a vorbitorilor faţă de acelaşi
obiect, proces, însuşire din realitate, din această cauză ele pot exista într-un număr mare pe şirul
sinonimic.
219
5.3. Cât priveşte locuţiunile, sinonimia nu le este specifică lor, deoarece ele îndeplinesc
funcţia denominativă a limbii, de aceea motivaţia utilizării mai multor unităţi polilexicale glotice
de acest tip pentru aceeaşi realitate nu se regăseşte în limbă din motive de economie a limbii.
6. Antisemia UPS se maniifestă în două tipuri de opoziţie semantică: dintre UPS şi dintre
componentele UPS, care se produce atunci, când în componenţa a două sau mai multe UPS sunt
cuvinte antonime.
6.1. Cuplurile de antonime pot fi bimembre, dintre două UPS, şi polimembre, dintre
numeroase UPS.
6.2. Antonimele frazeologice se clasifică în patru tipuri de opoziţii semantice: graduale,
care desemnează cupluri antonimice de UPS care numesc calităţi, însuşiri, acţiuni, circumstanţe,
posedând noţiuni intermediare; complementare, care desemnează cupluri antonimice de UPS fără
a poseda noţiuni intermediare; vectoriale care exprimă acţiuni, circumstanţe, însuşiri orientate în
direcţii opuse şi conversive care aparţin aceluiaşi câmp semantic, dar separate de clasemul
Adlativ / Ablativ. În ultimul caz este evidentă motivaţia existenţei şi utilizării UPS: doar UPS
sunt în stare să redea explicit, fără ambiguităţi semnificaţia mesajului, pe când sinonimul
monolexical include în structura sa semică ambele seme polarizante, ceea ce duce la
confuzie în vorbire.
6.3. Pentru ca două frazeologisme să se afle în raport de antonimie, e necesar ca ele să
facă parte din aceleaşi câmpuri funcţional-semantice comune – obiecte, acţiuni, calităţi,
circumstanţe - sau să aibă sinonime - corelaţi de aceeaşi parte de vorbire.
7. La studierea relaţiilor sintagmatice în structura sensului frazeologic am ajuns la
concluzia că:
7.1. unele cauze ale motivaţiei apariţiei şi utilizării UPS în limbă sunt următoarele: elipsa
componentelor UPS; sinonimia componentelor; jocul de cuvinte, încurcătură, mijloacele
eufonice şi formal-gramaticale – asonanţele de rimă, aliteraţiile, arhaismele în componenţa UPS.
Pe de o parte motivaţia UPS poate fi condiţionată de păstrarea în componenţa ei a arhaismelor,
iar pe de altă parte semnificantul dat este demotivat în raport cu momentul apariţiei lui în limbă.
În acest sens se manifestă caracterul dual al limbii;
7.2 demotivaţia sensurilor componentelor UPS are loc în cazul transferului sau slăbirii
sensurilor lexicale ale lor;.
7.3. remotivaţia componentelor UPS se produce în cazul etimologiei populare, atunci
când vorbitorul conferă o altă motivaţie, proprie, sensurilor demotivate ale UPS; în cazul
apariţiei imagisticii care nu este percepută ca atare la apariţia UPS, formaţiunea fiind iniţial o
îmbinare liberă de cuvinte.
8. Privitor la relaţia semn – vorbitor s-a cercetat problema imaginii UPS.
220
8.1. La baza stabilităţii UPS stă stabilitatea imaginii, a motivemului. Datorită stabilităţii
motivemului UPS nu se descompune, cu toate schimbările lexicale posibile şi transformările
gramaticale. Una din caracteristicile unităţilor frazeologice şi a locuţiunilor cu imagine care se
referă atât la formarea lor, cât şi la dinamica existenţei lor, este motivaţia prin imagine,
motivemul.
8.2. Motivemul presupune posibilitatea motivaţiei semnului glotic nu numai pe baza
sensului figurat, tropului în sensul larg al acestui termen, dar şi pe baza aşa-numitor simboluri şi
imagini. Sensul secundar, figurat al cuvântului apare pe baza trecerii metaforice, metonimice
etc., de obicei nu e propriu unui cuvânt, el poate apărea în rezultatul combinării cuvintelor, în
urma aprecierii unui obiect sau persoane, exprimate figurat.
8.3. E important de menţionat - caracterul plastic, de imagine poate exista numai dacă
există o opoziţie a caracterului neplastic. O astfel de opoziţie nu cere motivaţie prin imagine,
îmbinarea de cuvinte poate fi motivată prin imagine, dar să nu aibă imagine.
8.4. Cu cât mai mult e dat uitării motivemul, pus la baza UPS, cu atât mai des este
folosită această unitate polilexicală stabilă, fiindcă ea este în stare să transmită mai expresiv un
sens anumit, iar în calitate de sinonim contextual al unităţii nefrazeologice − al unui cuvânt sau
al unei îmbinări de cuvinte − să evite monotonia textului.
8.5. Atunci când motivaţia componentelor sau măcar a unei componente este
determinată, putem vorbi de expresivitate dedusă, iar când demotivarea componentelor cuprinde
toate cuvintele din UPS, rămâne sensul integral al îmbinării stabile şi atunci UPS este percepută
la un tot întreg, prin urmare putem vorbi de expresivitate latentă.
9. Procese dinamice în dezvoltarea sensului UPS pot duce la diverse transformări
semantice:
9.1. dezvoltarea polisemiei, care în sfera frazeologiei are particularităţile sale. Ea, de
regulă, este rezultatul transformării semantice repetate.
9.2. Transformările din cadrul UPS au loc în două direcţii: formarea cuvintelor noi în urma
derivării morfematice din cadrul UPS şi apariţia sau căpătarea sensurilor noi sub influenţa UPS.
Acest proces puţin studiat în lingvistică se numeşte derivare frazeologică. El este o sursă
importantă şi permanentă de îmbogăţire a limbii. Tot la acest fel de derivare se referă şi formarea
metаforei pe baza UPS comparative.
9.2.1. Se observă, deşi mai rar, şi cazuri de derivare frazeologică, când sub influenţa UPS
capătă un sens nou sau independent nu doar un cuvânt aparte, ci şi o îmbinare de cuvinte, ceea ce
duce la formarea unei noi UPS. Cazurile cercetate de formare a sensurilor noi la cuvinte şi
îmbinări de cuvinte sub influenţa UPS arată că aceste unităţi joacă rolul de „intermediar” între
221
sensurile vechi şi noi. Aici îşi găseşte confirmare teza despre veriga intermediară în istoria
semantică a cuvintelor şi îmbinărilor de cuvinte.
9.3. În formarea noilor sensuri sub influenţa UPS se manifestă natura ei contradictorie. Pe
de o parte, sensurile componentelor UPS se dizolvă în sensul general (e vorba de UF şi LV
idiomatice), pe de altă parte, acest sens, sub influenţa sistemului limbii, deseori este redistribuit
la componentele UPS, ca urmare stabilindu-se un fel de simetrie între planul exprimării şi planul
conţinutului. O astfel de simetrie, care diferă principial de la simetria cuvintelor şi îmbinărilor de
cuvinte cu sensuri directe denominative, în special e caracteristică pentru UPS, formate din două
componente (aici e vorba de locuţiuni verbale, cu preponderenţă). Anume această simetrie
creează condiţii pentru izolarea semantică a componentelor UPS. De la gradul unei astfel de
izolări în ultima analiză depinde apariţia la aceste componente a sensurilor noi uzuale.
9.4. Dinamica dezvoltării semantice a UPS se manifestă cu preponderenţă în cazurile în
care derivarea frazeologică duce la descompunerea unităţii glotice date. Acest fenomen care se
caracterizează prin apariţia sensurilor noi, independente, ale componentelor UPS, duce la
pierderea caracteristicilor de bază ale unităţii glotice date şi se numeşte defrazeologizare. E un
proces lingvistic complicat care ca şi frazeologizarea se produce lent, pe parcursul unui timp mai
îndelungat sau mai scurt, pe etape: componentele UPS încep să fie percepute ca unităţi glotice
separate; sensul cuvântului, care este realizat numai în UPS dată, începe tot mai mult să se
izoleze şi să fie conceput în conştiinţa vorbitorilor ca fiind un sens nou; în cazul dat are loc
remotivaţia sau neomotivaţia componentelor UPS; cuvântul cu semantică nouă care a apărut sub
influenţa UPS capătă o autonomie semantică deplină şi capacitatea spre o dezvoltare sintactică
independentă în afara îmbinării de cuvinte date.
9.5. Unele UPS îşi modifică aspectul cuvintelor, rămânând în limba contemporană
variantele lor.
9.6. Odată cu schimbările care au loc în viaţa socială, odată cu dispariţia anumitor
realităţi, obiecte ori acţiuni, dispare şi motivaţia utilizării unor UPS. În bagajul pasiv al limbii au
trecut:
- UPS ale căror componente au devenit arhaice din cauza că au dispărut realităţile,
desemnate de componentele date;
- UPS ale căror componente arhaice au fost înlocuite cu altele;
- UPS întregi, ele fiind înlocuite cu alte UPS sau cu corelaţi monolexicali.
10. Pronosticarea motivaţiei în apariţia UPS noi:
10.1 cu referinţă la UF. S-a ajuns la concluzia imposibilităţii modelării semantice în plan
generativ a UF. UF ca o formaţiune glotică neregulată este imposibil de a fi pronosticată atât din
punct de vedere al apariţiei, cît şi al semanticii ei. Imposibilitatea prognozării apariţiei UF este
222
determinată de funcţia ei în limbă. UF, fiind o unitate de formaţiune secundară, deserveşte sfera
emoţională a limbii şi desemnează noţiunile în mod selectiv. Acest lucru explică faptul de ce
pentru exprimarea unei noţiuni există câteva (uneori zeci) UF, iar pentru desemnarea alteia - nici
una.
10.2. cu referinţă la locuţiuni. Cu totul altfel stau lucrurile privitor la locuţiuni, ele fiind
unităţi glotice denominative. Ele se pot preta la o anumită pronosticare, desigur ea având un
caracter relativ şi limitat, privitor la apariţia şi semantica lor. Apariţia locuţiunilor este
determinată de necesitatea de denominare în limbă a unor realităţi nou apărute sau a unor
categorii lexico-gramaticale, care nu pot fi desemnate de unităţi monolexicale, graţie structurii
semice complexe, necesară pentru redarea lor. De remarcat că apariţia locuţiunilor, în special a
celor verbale, este influenţată şi de anumite modele devenite productive. După cum s-a
menţionat mai sus, există locuţiuni care au un grad înaintat de gramaticalizare. Aceste locuţiuni
formează în limbă sisteme deschise, având componenta verbală permanentă şi componenta
nominală înlocuibilă.
10.3. S-ar putea, într-o măsură anumită, a pronostica motivaţia în dezvoltarea sensului
UPS şi a o privi din punct de vedere generativ, în legătură cu aceasta determinând posibilităţile ei
derivaţionale. Se ştie că la baza dezvoltării sensului UPS stă motivemul ce se bazează pe
compararea situaţiei reale cu situaţia care este exprimată figurat în UPS. Dacă va fi posibil a
evidenţia într-o UPS anumită tot potenţialul ei metaforic şi metonimic posibil, s-ar putea de
presupus apariţia noilor sensuri, încă neoglindite în dicţionar şi nedepistate în textele literare.
223
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
Rezultate principial noi pentru ştiinţă şi practică. Problema motivaţiei semnului glotic
se situează tot mai mult în vizorul lingvisticii europene, în direcţia creării chiar a unei noi
discipline, lingvistica motivaţională, care nu şi-a găsit încă realizarea în cercetările din Republica
Moldova. În această ordine de idei vin ca suport materialele din prezenta teză, care abordează
problema studiată – unităţile polilexicale stabile - în perspectiva creării începutului unei noi
direcţii în lingvistică cu privire la fenomenele de limbă, cea motivaţională, care poate fi aplicată
în plan onomasiologic, derivaţional, semantic, sintactic, lexical, frazeologic.
În cercetarea de faţă se aplică o metodă inovatoare la analiza UPS. Explicarea semnului
glotic polilexical reiese din două accepţii: motivaţia semnului utilizat în îmbinare şi motivaţia
genezei, existenţei şi utilizării UPS în limba română. Se explică motivaţia genezei UPS,
abordând etapa primară a apariţiei lor în limba română - cauzele extralingvistice, precum şi etapa
secundară în geneza şi evoluţia lor – cauzele intralingvistice, toate fiind analizate în bloc.
1. Unităţile polilexale stabile (UPS) pot include în sine sensul lexical al componentelor,
atunci când el există, sensul frazeologic ce constă din sensul integrat al componentelor şi sensul
motivaţional, constituit din perceperea motivaţiei semnului glotic, exprimat de lexeme –
componente ale UPS.
2. S-a propus o nouă clasificare a UPS, în baza principiului de motivaţie a semnului
glotic. Această clasificare se bazează pe două poziţii: legităţile extralingvistice - ce constituie
etapa primară în apariţia UPS în limbă (în conformitate cu care UPS se grupează în unităţi
polilexicale indigene şi unităţi polilexicale generale) şi legităţile intralingvistice conform cărora
UPS se divizează în unităţi polilexicale denominative (locuţiuni şi expresii verbale) şi unităţi
polilexicale conotative (unităţi frazeologice).
3. Formarea UPS se datorează apariţiei analitismului în limba română. Dărâmarea
sintetismului limbii latine duce la exprimarea anumitor valori lexico-gramaticale cu ajutorul
UPS, în special a locuţionilor.
4. Privitor la înţelegerea sensului global al UPS se distinge motivaţia retrospectivă, care
se sprijină pe relevarea relaţiei dintre semnificant şi semnificat şi se arată a fi mai puţin dificilă
pentru înţelegere, şi motivaţia prospectivă, care se manifestă în determinarea sensului unei UPS
necunoscute de către vorbitor. Asociaţia dintre semnificant şi semnificat este evidentă, univocă şi
accesibilă, depinzând de persoana ce decodifică motivaţia. UPS indigene sunt prestate motivaţiei
şi semnificaţiei. UPS generale sunt accesibile pentru vorbitorii altor limbi prin transparenţa
motivaţiei. Totodată şi UPS indigene pot fi recepţionate de către vorbitorii altei limbi graţie unei
„mentalităţi comune”. Factorii ce ţin de cunoaşterea umană demonstrează că motivaţia nu poate
224
fi înţeleasă decât în raport cu un sistem de referinţă. Din acest punct de vedere, UPS pot fi
considerate (în principiu) ca relativ motivate. 5. Pot fi delimitate mai multe tipuri de influenţă în limbă, cum ar fi semantică, sintactică,
fonetică:
5.1. Influenţei legăturilor semantice conduce la modificarea / nonmodificarea sensurilor
lexicale ale componentelor. S-a demonstrat că păstrarea sensului componentei UPS poate servi
drept motivaţie a semnificantului, fenomen caracteristic pentru UPS denominative. Această stare
de lucruri conferă UPS posibilitatea de a desemna acele valori, pe care nu le pot desemna
corelaţii lor monolexicali. Schimbarea sau slăbirea sensurilor lexicale ale componentelor UPS
are ca urmare: pierderea sensului lexical primordial, schimbarea sensurilor lexicale, provocată de
transferul metaforic sau cel metonimic, precum şi schimbarea nuanţei de sens, exprimată prin
restricţia sau extensiunea sensurilor lexicale ale componentelor UPS;
5.2. influenţa raporturilor sintactice e aptă a schimba sensul componentelor UPS,
actualizată prin: contagiune (influenţa legăturilor sintactice ) şi prin elipsă (influenţa pierderii
legăturilor sintactice);
5.3. influenţa fonetică ce se manifestă prin fenomenul analogiei fonetice – omosemia.
Motivaţia numărului restrâns al omosemelor se explică prin faptul că probabilitatea
combinatorică identică a componentelor UPS este rarisimă, ocurenţa în limbă a UF e mică, ceea
ce face să nu se acumuleze seme noi în procesul ocurenţei largi a unităţii glotice. Din aceste
motive locuţiunile au mai multe perechi omonimice decât UF. Motivaţia existenţei omosemiei
frazeologice se explică prin: coincidenţa fonetică a formelor lexico-gramaticale (UPS eterogene
– totale şi parţiale) în urma scindării polisemiei frazeologice (UPS omogene), pătrunderea
expresiilor din straturile diatopice, diastratice în limba literară. Au fost actualizate criteriile de
demarcare între polisemie şi omonimie.
6. În prezentul studiu a fost efectuată o cercetare minuţioasă a schimbării de sens al
componentelor UPS în urma influenţei enantiosemiei, un motiv al apariţiei şi utilizării UPS în
limba română. Utilizarea UPS duce la dezambiguizarea sensurilor polarizante a echivalentului
monolexical sau a semanticii componentelor UPS. Motivaţia enantiosemiei se manifestă în
următoarele situaţii: cuvintele la care sensurile contrare par a fi relicte ale semanticii radicalelor
vechi; sensul contrar se poate naşte ca rezultat al utilizării cuvintelor ce denumesc: schimbul de
bunuri materiale, obiecte cu dimensiuni specifice, calitatea în cel mai înalt grad de manifestare,
aprecierea subiectivă în mod diferit a obiectului, a fenomenului, a procesului; fenomene din
domeniul superstiţiilor sau părţi ale corpului; desemnarea expresiei, ironiei sau apariţia
sensurilor contrare la cuvinte în urma influenţei contextului.
225
În lucrare au fost determinate căile de apariţie a fenomenului enantiosemiei în limba
română, necercetat suficient până în prezent în lingvistica românească.
7. Există două situaţii cu privire la UPS, când semnificantul e demotivat: cuvintele sunt
demotivate iniţial, iar apoi utilizate în UPS; cuvintele sunt iniţial motivate, iar apoi în
componenţa UPS se demotivează. Pentru identificarea gradului de demotivaţie a componentelor
UPS sau a UPS în totalitate propunem metoda substituirii.
8. Conţinutul semantic al UPS se pretează aceloraşi relaţii definitorii ce caracterizează
sensul cuvântului şi anume:
8.1. Relaţia semnificant - semnificat cu structura semnificaţiei frazeologice, cu
posibilitatea UPS de a denomina semele care nu pot fi exprimate de unităţi monolexicale:
expresivitatea proprie UPS conotative (subtilă, mediocră sau umilă; discretă, ostentativă sau
neaoşă); valorile lexico-gramaticale. Astfel este vădită motivaţia existenţei şi utilizării UPS în
limbă.
8.2. Relaţiile paradigmatice în structura semantică a UPS se manifestă prin polisemie,
sinonimie, antonimie şi omonimie frazeologică.
8.2.1. Motivaţia apariţiei polisemiei frazeologice ar fi: necesitatea de a avea unităţi
glotice noi pentru desemnarea noilor realităţi; legea economiei în limbă. S-a demonstrat
dependenţa polisemiei de ocurenţa unităţilor de limbă în vorbire ca fiind direct proporţionale.
Pentru prima dată în practica lexicografică au fost depistate UPS polisemantice cu şase şi şapte
semnificaţii. Polisemia este doar un aspect al tabloului general de găsire a noilor mijloace de
exprimare a limbii.
8.2.2. Fenomenul omosemiei frazeologice. Existenţa sinonimiei la UF este motivată prin
caracterul lor conotativ, de aceea ele au capacităţi a exista într-un număr mare în şirul sinonimic,
deoarece atitudinile vorbitorilor pot fi variate faţă de unul şi acelaşi obiect din realitate. Cât
priveşte locuţiunile, sinonimia nu le este specifică, fapt explicabil prin funcţia lor denominativă
în limbă - vorbitorul nu are nevoie de suprapunerea mai multor unităţi polilexicale glotice pentru
aceeaşi realitate, făcându-se economie de mijloacele ale nominaţiei.
8.2.2.1. Chiar dacă într-o anumită perioadă a limbii există concomitent cu aceiaşi
parametri semantici şi lexico-gramaticali, pe parcursul evoluţiei unui idiom sunt eliminate din
circuit. Formaţiunea „dublură” este înlocuită cu sinonimul său, de „mărime” mai mică şi de cele
mai dese ori de origine mai recentă.
Putem afirma că UPS şi sinonimul lor monolexical sunt în raport de corelaţie, şi
nicidecum de echivalenţă, căci inventarul semic al lor nu coincide.
8.2.3. Exista două tipuri de antisemie semantică. Pentru ca două frazeologisme să se afle
în raport de antonimie, e necesar ca ele să facă parte din aceleaşi câmpuri funcţional-semantice
226
sau să aibă corelaţi aceeaşi parte de vorbire; să se afle în opoziţie semantică însăşi UPS sau
componentele lor. Cuplurile de antonime pot fi bimembre sau polimembre, formând şirul
antonimic din mai multe UPS. Antonimele frazeologice se clasifică în patru tipuri de opoziţii
semantice: graduale, complementare, vectoriale, conversive. În ultimul caz motivaţia utilizării
UPS e clară, deoarece doar ele pot reda fără ambiguităţi semnificaţia mesajului, spre deosebire
de sinonimul monolexical al lor, care include în structura sa semică ambele seme polarizante,
ceea ce duce la confuzie în comunicare.
8.3. Relaţiile sintagmatice în structura sensului UPS se exprimă pe axa orizontală prin
componentele UPS, redate în formulele semantico-distributive ale UPS. În cadrul componentelor
UPS pot fi: arhaisme; joc de cuvinte; mijloace eufonice şi formal gramaticale - asonanţe de rimă,
aliteraţii, etimologii populare.
8.4. Relaţia semn – vorbitor este exprimată de motivemul UPS, propriu celor conotative
şi unor UPS denominative care posedă imagine.
La baza stabilităţii UPS stă imaginea, motivemul. Datorită acestui fapt, UPS nu se
destramă. Una din caracteristicile unităţilor frazeologice şi a locuţiunilor cu imagine care se
referă atât la formarea lor, cât şi la dinamica existenţei ei, este motivaţia prin imagine, care se
realizează nu numai în baza sensului figurat, tropului ca atare, dar şi în baza aşa-numitor
simboluri şi imagini. Sensul secundar, figurat al cuvântului apare la trecerea spre metaforă,
metonimie etc. Sensul motivat prin imagine, de obicei, nu e propriu unui cuvânt, el îşi face
apariţia în rezultatul combinării cuvintelor, în urma aprecierii unui obiect sau persoane,
exprimate în imagini.
Vorbitorul, folosind UPS cu forma vie internă, cu motivaţia evidentă, întotdeauna
corelează sensul unităţii date cu sensul prototipului ei, corelaţia putând fi bazată atât pe motivaţia
reală (obiectivă), cât şi pe motivaţia falsă (subiectivă). E încă o dovadă în plus a esenţei
semantico-istorice a UPS, a legăturii indisolubile existente între starea trecută şi prezentă a
unităţii date.
Cu cât mai mult e dată uitării imaginea, pusă la baza UPS, cu cât mai mult sunt
demotivate componentele UPS, cu atât mai des este folosită această unitate polilexicală stabilă.
8.5. Procesele dinamice în evoluţia semantică a UPS duc la: dezvoltarea polisemiei;
derivarea frazeologică - apariţia cuvintelor şi a îmbinărilor de cuvinte sub influenţa UPS, precum
şi a sensurilor noi la componentele UPS. Este o sursă importantă şi permanentă de îmbogăţire a
limbii.
8.5.1. În formarea noilor sensuri se manifestă natura contradictorie a UPS. Pe de o parte,
sensurile componentelor UPS se dizolvă în sensul general (e vorba de UF şi LV idiomatice), iar
pe de altă parte, acest sens, sub influenţa sistemului limbii, deseori este redistribuit între
227
componentele UPS. În consecinţă se stabileşte un fel de simetrie permanentă între planul
exprimării şi planul conţinutului, producându-se remotivaţia sau neomotivaţia componentelor
UPS (în cazul etimologiei populare, a apariţiei imagisticii). Demotivaţia unor sensuri ale
componentelor UPS se produce la deplasarea de înţelesuri ale cuvintelor. De aceste fenomene
este legată defrazeologizarea, când derivarea frazeologică poate să producă descompunerea
unităţii glotice date. Fenomenul dă naştere sensurilor noi, independente, ale componentelor UPS.
Este un proces lingvistic complicat ce, la fel ca şi frazeologizarea, se produce lent, pe parcursul
unui timp mai îndelungat, pe etape. Cuvântul obţine o nouă şi deplină autonomie semantică. Are
loc demotivaţia sensului componentelor şi remotivaţia sau neomotivaţia lor ulterioară.
8.5.2. Unele UPS îşi modifică elementele constitutive, rămânând în limba contemporană
variantele acestor UPS. Odată cu schimbările care au loc în viaţa socială, odată cu dispariţia
anumitor realităţi, obiecte ori acţiuni, dispar şi unele UPS. O parte din ele au trecut în fondul
pasiv al limbii. Unele cuvinte din componenţa UPS au devenit arhaice, altele au fost substituite
etc.; s-a produs înlocuirea unei UPS întregi cu o altă UPS ori cu corelatul ei monolexical.
8.6. Privind motivaţia apariţiei UPS noi, am putea afirma că este imposibilă modelarea
semantică în plan generativ a UF, pentru că apariţia lor este determinată de funcţia lor în limbă.
Cu totul altfel stau lucrurile privitor la UPS denominative. Apariţia locuţiunilor este determinată
de necesitatea de denominare în limbă, ele fiind mijloacele de exprimare a unor realităţi nou
apărute sau a unor categorii lexico-gramaticale, care nu pot fi redate de unităţi glotice
monolexicale. Locuţiunile se pretează gramaticalizării, formând şiruri de modele productive şi
fiind sisteme deschise, facilizează crearea unor locuţiuni noi după propriul model.
8.6.1. Se ştie că la baza dezvoltării sensului UPS stă motivemul ce se bazează pe
compararea situaţiei reale cu situaţia care este exprimată figurat în UPS. Dacă va fi posibil a
evidenţia într-o UPS anumită tot potenţialul ei metaforic şi metonimic, s-ar putea de presupus
apariţia noilor sensuri, încă neoglindite în dicţionar şi nedepistate în textele literare, s-ar putea a
pronostica dezvoltarea sensului UPS, analizând-o din punct de vedere generativ, în legătură cu
aceasta determinând posibilităţile ei derivaţionale.
Rezultatele investigaţiei ne permit să formulăm următoarele recomandări:
1. Unităţile polilexicale stabile trebuie considerate, de rând cu lexemele, unităţi de bază
ale vocabularului, realizând funcţia onomasiologică în limbă.
2. Se va acorda o mai mare atenţie la studierea motivaţiei semnului glotic în cercetările de
lingvistică. Motivaţia cuvântului, a îmbinării stabile de cuvinte se manifestă la diferite niveluri
ale limbii: cel morfologic, sintactic, lexical, frazeologic.
228
3. Se pot utiliza rezultatele cercetării noastre, mai ales cele privind teoria motivaţiei, în
procesul de studiere a unor ştiinţe ca: filozofia, psihologia, logica, semiologia.
4. La expunerea procedeelor de îmbogăţire şi de perfecţionare a vocabularului limbii
române, se vor lua în calcul procesele dinamice în evoluţia unităţilor polilexicale stabile ca:
formarea noilor cuvinte de la îmbinări stabile, substituirea elementelor componente ale UPS,
defrazeologizarea, demotivaţia, remotivaţia, neomotivaţia etc., apariţia unor noi unităţi glotice pe
baza celor deja existente.
5. Rezultatele cercetării noastre se pot utiliza la întocmirea unor cursuri speciale,
opţionale, facultative pentru studenţii de la filologie, jurnalism, ştiinţe sociale ş.a.
6. Materialele tezei noastre de doctorat vor servi ca un suport de valoare la predarea
Lexicului, Istoriei limbii române, Stilisticii, Lingvisticii contrastiv-tipologice ş.a.
De asemenea, aceste materiale pot fi folosite în mod direct la scrierea unor dicţionare
explicative, istorice şi chiar bilingve
Prezenta teză este un îndemn de a contribui la iniţierea unei noi direcţii de cercetare -
lingvistica motivaţională, a unei modalităţi diverse de cercetare care în mod obişnuit se include
în arsenalul metodic general al aceleiaşi ştiinţe unice a limbii în scopul cunoaşterii mai profunde
a esenţei obiectului studiat.
229
BIBLIOGRAFIE
Publicaţii în limba română
1. Arghezi Tudor. Poezii. Poems. Bucureşti: Editura Minerva, 1983. 468 p.
2. Alecsandri Vasile. Opere. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1976. Vol. I. 450 p. Vol. III. 514
p.
3. Babeu D. Unele probleme ale expresivităţii în lumina discuţiilor actuale din lingvistica română
şi cehă. În: Studii de limbă şi stil. Timişoara: Facla, 1973, p.9-17
4. Bahnaru V. Ascensiune în descensiune a limbii române. Iaşi: Princeps Edit, 2011. 384 p.
p.188-189
5. Bahnaru V. Elemente de semasiologie română. Chişinău: Ştiinţa, 2009. 288 p.
6. Bahnaru V. Dicţionar de antonime. Chişinău: Editura Ştiinta, 2007. 492 p.
7. Bahnaru V. Mutaţii de sens: cauze, modalităţi, efecte. Chişinău:Editura Ştiinţa, 1988. 156 p.
8. Bejan D. Despre expresiile cu verbe impersonale-unipersonale copulative. În: Cercetări de
lingvistică, 1981, nr. 2, p. 137-141.
9. Beldescu G. Contribuţii la cunoaşterea numelui predicativ. Bucureşti: „Soc. de şt. ist. a filol.”,
1957. 231 p.
10. Benveniste E. Vocabularul instituţiilor Indo-Europene: economie, rudenie, societate.
Bucureşti, 1999. 320 p.
11. Berejan S. Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc. Chişinău: Ştiinţa, 1962. 140 p.
(cu alfabet rusesc)
12. Berejan S. Procedee sintactice de exprimare a aspectului verbal. În: Limba şi literatura
moldovenească, Chişinău, 1958, nr.2, p. 36-42 (cu alfabet rusesc)
13. Boroianu I. Conceptul de unitate frazeologică; tipuri de unităţi frazeologice, I. În: Limbă şi
literatură, 1974, nr. 1, p. 25-34
14. Boroianu I. Conceptul de unitate frazeologică; tipuri de unităţi frazeologice, II. În: Limbă şi
literatură, 1974, nr. 2, p. 242-247
15. Bucă M., Evseev I. Antonimele limbii ruse. Dicţionar. Timişoara, 1972. 147 p.
16. Bucă M., Evseev I. Probleme de semasiologie, Timişoara: Facla, 1976. 202 p.
17. Bucă M., O.Vinţeler O. Dicţionar de antonime. Bucureşti: EER, 1974. 260p
18. Budai-Deleaniu I. Lexicon românesc-nemţesc şi nemţesc-românesc. Liov, 1818. 236 p.
19. Budagov R.A. Introducere în ştiinţa limbii. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1961. 514 p.
20. Bulgăr Gh. Despre structura lingvistică şi stilistică a locuţiunilor şi expresiilor româneşti.
Berlin: Rüten &Loening, 1971. 324 p.
230
21. Bulgăr Gh. Studii de stilistică şi limbă literară. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
1971. 296 p.
22. Candrea A. Viaţa cuvintelor. Curs predat de domnul profesor A.Candrea. În: Anul şcolar
1932-1933. 78 p.
23. Candrea I.A. Adamescu Gh. Dicţionar enciclopedic ilustrat. Patrea I. Dicţionarul limbii
române din trecut şi de azi. Partea II. Dicţionarul istoric şi geografic universal. Bucureşti: Editura
„Cartea românească” S.A., 1932. 1950 p.
24. Cantemir Dmitrie. Istoria ieroglifică. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1973. 395 p. (cu
alfabet rusesc)
25. Carte românească de învăţătură. De la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe (Pravila lui
Vasile Lupu). Ediţie critică. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1961. 432 p.
26. Călinescu George. Cartea nunţii. Bucureşti: Editura Minerva, 1978. 196 p.
27. Călinescu George. Enigma Otiliei. Bucureşti: Editura Albatros, 1983. 166 p.
28. Cărţile populare în Moldova. Chişinău: Hyperion, 1990. 447 p.
29. Cihac A. Dictionnaire d’etymologie daco-romane. Francfort a/M.: St.-Goar, 1879. 816 p.
30. Ciobanu A. Conjunctivul şi întrebuinţarea lui în sintagmele predicative în limba
moldovenească contemporană. Teză de dr. în filologie. Chişinău, 1969. 393 p. (cu alfabet rusesc)
31. Ciobanu A. Sintaxa şi semantica. Studiu de lingvistică generală. Sub redacţia lui
R.A.Budagov, membru –corespondent al AŞ a URSS, profesor al universităţii de Stat „M.V.
Lomonosov” din Moscova. Chişinău: Ştiinţa, 1987. 200 p. (cu alfabet rusesc)
32. Ciorănescu A. Dicţionarul etimologic al limbii române. Ediţie îngrijită şi traducere din limba
spaniolă de Tudora şi Sandu Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin. Bucureşti: Editura
Saeculum I.O., 2005. 1055 p.
33. Codoban Aurel. Semn şi interpretare. O introducere postmodernă în semiologie şi
hermeneutică. Cluj-Napoca: Dacia, 2001. 144 p.
34. Colţun G. Aspecte ale frazeologiei limbii române. Chişinău: USM, 1997. 86 p.
35. Colţun Gh. Frazeologisme având în componenţa sa termeni ai industriei textile casnice. În:
RLŞL, 1993, nr.1, p.92-96
36. Colţun Gh. Etimologii frazeologice. Curs special. Chişinău: USM, 1995. 71 p.
37. Colţun G. Frazeologia limbii române. Chişinău: Editura ARC, 2000. 208 p.
38. Corlăteanu, N. Studiu asupra sistemei lexicale moldoveneşti din anii 1870-1890. Chişinău,
Cartea Moldovenească, 1964. 496 p.
39. Corlăteanu N., Melniciuc I. Lexicologia. Chişinău: Lumina, 1992. 225 p.
40. Costin Miron. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace. Chişinău: Cartea
Moldovenească, 1972
231
41. Coteanu I. Gramatică, stilistică, compoziţie. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1990. 256 p.
42. Coteanu I., Dănăilă I. Introducere în lingvistica şi filologia românească. Bucureşti: Editura
Academiei RSR, 1970. 345p.
43. Coşbuc George. Versuri. Timişoara: Facla, 1986. 320 p.
44. Coşeriu E. Lecţii de lingvistică generală. Chişinău: Editura ARC, 2000. 302 p.
45. Coşeriu E. Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice. Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 1997. 253 p.
46. Coşeriu E. Lingvistica: starea ei actuală. În: Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, 1993,
nr.1, p.61-69
47. Creangă Ion. Opere. Chişinău: Literatura artistică, 1981. Vol. I. 303 p. Vol. III. 351 p.
48. Dimitrescu F. Locuţiunile verbale în limba română. Bucureşti: Editura Academiei R.P.R.,
1958. 234 p.
49. Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea. Text stabilit şi indice de Gh.
Chivu ş.a. Bucureşti: Academia R. S. R., 1971. 500 p.
50. Dragomirescu G. N. Problema locuţiunilor ca obiect al analizei gramaticale. În: Limba
română, Bucureşti, 1963, nr. 6, p. 618-625
51. Druţă Ion. Clopotniţa. Chişinău: Literatura artistică, 1984. 406 p.
52. Druţă Gh. Antonimia şi antonimele. În: Druţă Gh., Corcimari V. Dicţionar de antonime.
Chişinău: Lumina, 1988. 752 p.
53. Druţă Gh., Corcimari V. Dicţionar de antonime. Chişinău: Lumina, 1988. 752 p.
54. Duda G., Gugui A., Wojcicki M.J. Dicţionar de ехрrеsii şi locuţiuni româneşti. Bucureşti:
Editura Albatros, 1985. 815p.
55. Dumistrăcel S. Lexic românesc. Cuvinte. Metafore. Expresii. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, 1980. 263 p.
56. Eminescu Mihai. Opere. Chişinău: Literatura artistică, 1981. Vol. I. 303 p. Vol. III. 351 p.
57. Eremia A. Destinul cuvintelor. Chişinău: Ştiinţa, 1988. 200 p.
58. Evseev Ivan. Derivarea semantică şi derivarea morfologică. În: Analele Universităţii din
Timişoara, 1977, XV, p.129-137
59. Evseev I., Şerban V. Vocabularul românesc contemporan. Timişoara: Editura Facla, 1978.
300 p.
60. Gabinschi M. Un probabil mitologism greco-latin, păstrat ca folclorism rar în Basarabia. În:
Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, Chişinău, 2006, nr. 3-4, p.124-127
61. Giuglea-Duma A. Locuţiuni verbale româneşti calchiate după limba turcă. În: Limba
Română, Bucureşti, 1984, nr. 5, p. 429-439
62. Graur A. Studii de lingvistică generală. Bucureşti: Editura Academiei RPR, 1960. 515 p.
232
63. Groza, L. Despre jocurile de cuvinte în frazeologia unei limbi. In: LL, Bucureşti, nr. 2, 1996,
p.32-36
64. GLR, 1966: Gramatica limbii române, ed. a 2-a. Bucureşti: Ed. Academiei R.S.R., 1966, vol.
II. 588 p.
65. Hasdeu B.P. Opere alese. Chişinău: Şcoala sovietică, 1956. 582 p. (cu alfabet rusesc)
66. Hegel Georg Wilhelm Friedrich. Ştiinţa logicii, Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1966.
412 p.
67. Hjelmslev L. Preliminarii la o teorie a limbii (traducere din limba engleză de D. Copceag).
Bucureşti: Centrul de cercetări fonetice şi dialectale, 1967. 120 p
68. Hristea Th. Introducere în studiul frazeologiei. În: Sinteze de limbă română. Bucureşti:
Albatros, 1984, p.137-145
69. Ioaniţescu E. Locuţiunile. În: Limba Română, Bucureşti, 1956, nr. I, p. 48-54
70. Iordan I. Stilistica limbii române. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1975. 408 p.
71. Iordan I., Robu V. Limba română contemporană. Bucureşti: Edit. didactică şi pedagogică,
1978. 320 p.
72. Irimia D. Structura gramaticală a limbii române. Verbul. Iaşi: Junimea, 1976. 306 p.
73. Kiriţescu C. Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui. Vol. I. Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 1997. 406 p.
74. Lăzărescu L. Omonimia morfologică. În: Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, Chişinău,
1997, nr.1, p.77-79
75. Lyons John. Introducere în lingvistica teoretică. Bucureşti: Editura ştiinţifică. 1995. 576 p.
76. Manolii A. Căile de pătrundere a elementelor de origine greacă în limba română. Teză de dr.
în filol. Chişinău, 2008. 210 p.
77. Manoliu Manea M. Structuralismul lingvistic. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
1973. 288 p.
78. Marin V. Stilistică şi cultivarea vorbirii. Chişinău: Lumina, 1991. 337 p.
79. Matcaş N. Câteva observaţii asupra unor procedee lexicale de redare a nuanţelor de aspect.
În: Anale ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Chişinău / Filologie /. Chişinău, 1969, vol. 93,
p.15-26 (cu alfabet rusesc)
80. Melniciuc I. Omonime, omofone, omografe. Material didactic şi lexicologic. Chişinău: Otdel
peceati CGU, 1977. 70 p. (cu alfabet rusesc)
81. Mihail Z., Osiac M.. Lingvistica generală şi aplicată. Ediţia a II-a. Bucureşti: Editura
Fundaţiei România Mare, 2006. 180 p.
82. Mihăilă Gh. Împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Studiu lexico-semantic.
Bucureşti: Editura Academiei Române, 1960. 319 p.
233
83. Molea V. Valori expresive ale frazeologismelor în opera dramatică. Chişinău: Prut
Internaţional, 2010. 144 p.
84. Neamţu G. G. Predicatul în limba română. Bucureşti: Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, 1986.
231 p.
85. Neculce Ion. O samă de cuvinte. Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău: Cartea
Moldovenească, 1974. 506 p.
86. Negruzzi Constantin. Opere alese. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1972. 463 p.
87. Nevaci Manuela. Introducere. În: Studia linguistica et philologica. Omagiu Profesorului
Nicolae Saramandu la 70 de ani. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2011. 881 p.
88. Pavel Vasile. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria.
Chişinău, vol. I, 1993, vol. II, 1998
89. Pavel Vasile. Sintagmele denominative şi cartografierea lor. În: Studia linguistica et
philologica. Omagiu Profesorului Nicolae Saramandu la 70 de ani. Bucureşti: Editura
Universităţii din Bucureşti, 2011. 881 p., p. 527-535
90. Petrescu Cezar. Întunecare. Bucureşti: Cartea Românească, 1984. 696 p.
91. Philippide Al. Gramatica elementară a limbii române. Iaşi: Edit. Libruzzo-Kupperman, 1897.
284 p.
92. Pojoga V. Studiu asupra omonimiei sintactice în limba moldovenească. Sub red. lui A. I.
Ciobanu. Chişinău: Ştiinţa, 1986. 120 p. (cu alfabet rusesc)
93. Pop L. O tipologie intuitivă a conversaţiei în locuţiunile verbale româneşti . În: Limba
română, Bucureşti, 1984, nr.5, p.381-385
94. Popa Gh.. Cauze ale apariţiei locuţiunilor. În: Revista de lingvistică şi ştiinţă literară,
Chişinău, 2006, nr. 1-2, p.78-86
95. Popa Gh. Locuţiunile în sistemul unităţilor nominative ale limbii române. Autoreferat al tezei
de doctor habilitat în filologie. Chişinău, 2006. 42p
96. Popescu D.R. Dramaturgia istorică românească. Bucureşti: Albatros, 1988. 495 p.
97. Povestiri religioase. Iaşi, 2001. 102 p.
98. Pravila ritorului Lucaci. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1971. 390 p.
99. Preda Marin. Cel mai iubit dintre pământeni. Vol. I. Bucureşti: Editura Cartea Românească,
1984. 512 p.
100. Preda Marin. Moromeţii. Bucureşti: Editura de stat pentru literatură şi artă, 1959. 415 p.
101. Puşcariu S. A făgădui marea şi sarea. În: Cercetări şi studii. Bucureşti: Minerva,1974,
p.289-291
102. Raevschi N. Etimologii şi alte studii de lingvistică. Chişinău: Institutul de Filologie, 2006.
296 p.
234
103. Rebreanu Liviu. Ciuleandra. Catastrofa şi alte nuvele. Chişinău: Litera, 1997. 470 p.
104. Rebreanu Liviu. Răscoala. Bucureşti: Editura Albatros, 1979. 455 p.
105. Stancu Zaharia. Desculţ. Bucureşti: Cartea românească, 1979
106. Sadoveanu Mihail. Demonul tinereţii. Uvar. Bucureşti: Editura Minerva, 1979. 279 p.
107. Sadoveanu Mihail. Viaţa lui Ştefan cel Mare. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1989
108. Savin-Zgardan A. Motivaţia apariţiei enantiosemiei. Relicte ale semanticii radicalelor vechi.
În: Intertext, Chişinău, 2011, nr.3/4, p. 151-157
109. Savin-Zgardan A. Motivaţia semnului lingvistic vizavi de conceptul general al
interculturalităţii. În: Francopolyphonie 7, vol 1, 2012: L’interculturalité à travers la linguistique
et la littérature. Chişinău: ULIM, 2012, p. 87-93 .
110. Savin-Zgardan A. Aspectualitatea locuţiunilor verbale în limba română. În: Centrul de
cercetare. Comunicare interculturală şi literatură. Communication interculturelle et littérature, nr.
4. Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi. Facultatea de Litere. Galaţi: Editura Europlus,
2008, p. 153-157
111. Savin-Zgardan A. Dicţionar de valori lexico-gramaticale ale locuţiunilor verbale romaneşti.
Chişinău: CEP U.S.M., 2004. 308 p.
112. Savin-Zgardan A. Motivaţia locuţiunilor verbale româneşti. Chişinău: „Elan Poligraf ”
SRL, 2008. 124 p.
113. Savin Zgardan A. O cale de formare a locuţiunilor verbale în limba moldovenească. În:
Molodioji şi sovremennaja nauka. Tezele celei de a 2-a conf. a tiner. cercet. /14-15 dec. 1989/.
Seria Ştiinţe socio-umane. Chişinău: Ştiinţa, 1989, p.43-44 (cu alfabet rusesc)
114. Savin-Zgardan A. Polisemia unităţilor polilexicale stabile. În: Journal of Humanistic and
Social Studies „Langage, Communication and Society in the DKMT Euroregion”. Research
Center. Faculty of Humanistic and Social Sciences of „Aurel Vlaicu” University, Arad, Vol. III,
No 2 (6), 2012, p.101 – 108
115. Savin-Zgardan A. Problema imaginii unităţilor polilexicale stabile în limba română. În:
Analele Universităţii "Dunarea de Jos" din Galati, Fascicula XXIV, Anul IV, nr. 2 (6),
2011. Lexic comun / Lexic specializat. General Lexicon / Specialized Lexicon. Lexique commun
/ Lexique spécialisé . Actele Conferinţei internaţionale Lexic comun, Lexic specializat. Ediţia a
IV-a, 15-16 septembrie 2011. Manifestare realizată cu sprijinul Autorităţii naţionale pentru
cercetare ştiinţifică. Galaţi: Editura Europlus, p. 157 – 164
116. Savin-Zgardan A. Probleme ale motivaţiei unităţilor polilexicale stabile în limba română.
Chişinău: Princeps Magna, 2011. 152 p. Recenzie. Butuc Petru. Savin-Zgardan Angela. Probleme ale motivaţiei unităţilor polilexicale stabile în limba
română. Chişinău: Princeps Magna, 2011. 152 p. În: Philologhia, 2013, LV, nr. 1.2, p.112-114
235
117. Savin Zgardan A. Unele consideraţii privind constituirea locuţiunilor verbale. În: Revista de
lingvistică şi ştiinţă literară, Chişinău, 1990, p.34-44 (cu alfabet rusesc)
118. Savin-Zgardan A. Valori lexico-gramaticale ale locuţiunilor verbale româneşti în plan
sincronic şi diacronic. Chişinău: Edit. Bons Offices, 2001. 135 p.
119. Saussure Ferdinand de. Curs de lingvistică generală. Iaşi: Ed. Polirom, 1998. 421 p.
120. Şăineanu L. Încercare asupra semaseologiei limbii române, Bucureşti, 1887. 159 p.
121. Şăineanu L. Încercare asupra semasiologiei limbii române. Studii despre tranziţiunea
sensurilor, Bucureşti: Tipografia Academiei Române, 1887; reeditare, Timişoara: Ed. De Vest,
1999. 159 p.
122. Sîrbu R. Antonimia lexicală în limba română. Timişoara: Editură: Facla, 1977. 272 p.
123. Teodorescu E. Propoziţia subiectivă. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1972. 132 p.
124. Texte dialectale. Supliment la Atlasul lingvistic moldovenesc. Vol. 1. P.1. Chişinău, 1969.
244 p. (cu alfabet rusesc)
125. TDMV: Texte dialectale. Culese de S. Dumistrăcel şi publicate de D. Hreapcă şi I.-H.
Bârleanu. În: Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova şi Bucovina. Iaşi: Editura
Academiei Române, 1993. 347 p.
126. Ureche Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1971. 264 p.
127. Vasiliu E. Elemente de filosofie a limbajului. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1995.
132 p.
128. Zamfirescu Duiliu. Viaţa la ţară. Tănase Scatiu. În război. Bucureşti: Cartea românească,
1982. 464 p.
129. Zanne I.A. Proverbele românilor. Vol.I-X. Bucureşti: Socecu, 1895. 237 p.
130. Zaporojan, I. În legătură cu clasificarea omonimelor în limba moldovenească. În: Studii de
lexicografie şi lexicologie. Chişinău: Ştiinţa, 1973, p.106-125
131. Zgardan A. Tipologia filiaţiei sensurilor în structurile polisemantice. În: Revista de
lingvistică şi ştiinţă literară, Chişinău, 1997, nr. 6, p.88 - 92
Publicaţii în limba franceză
132. Bally Ch. Traité de stylistique française. Heidelberg-Paris: Librairie Klinchsieck, 1911. 264
p.
133. Bally Ch.. Traité de stylistique française. Ed.I, Heidelberg et Paris, 1909; éd. III pour
volume 1 (nuveau tirage), Genève et Paris, Georg et Klincksieck, 1951; ed. IV pour la volume 2,
1983. 264 p.
236
134. Bally, Ch. Linguistique générale et linguistique française. 4-ème édition. Berne: Francke,
1965. 331 p.
135. Bouton Ch. La signification: Contribution à une linguistique de la parole. Paris: Klincksieck,
1979. 332 p.
136. Breal M. Essai de sémantique. Science des significations, Paris: Hachette, 1897. 349 p.
137. Brecle H.E. Sémantique. Paris: Armand Colin, 1974. p.110
138. Candrea I. A. Cours complet de grammaire roumaine. Bucureşti, 1928. 321 p.
139. Duchacek O. Le champ conceptuel de la beauté en français moderne. În: Vox romanica
1960, 18, p. 297-323
140. Duchacek, O. Précis de sémantique français. Brno: Université J.E.Purkine, 1967. 262 p.
141. Eliade Mircea. Traité d'histoire des religions . Traité d’histoire des religions. Préface de
Georges Dumézil, traduction du roumain, par Mme Carciu, Jean Gouillard, Alphonse Juilland,
Mihai Sora et Jacques Soucasse, édition revue et corrigée par Georges Dumézil. Paris: Payot,
«Bibliothèque scientifique», 1949. 405 p.
142. Falk A. La motivation des unités phraséologiques (UF) français et espagnoles à composante
végétale. La Clé des Langues [Lyon: ENS LSH/DGESCO]. Mis à jour le 22 septembre 2009.
Disponibil pe: htttp://cle.ens-lsh.fr/1251209965062/0/fiche__article/ (vizitat 13.10.2009)
143. Greimas A. Sémantique structurale. Recherche de métode. Paris: Larousse, 1966. 202 p.
144. Guiraud P. Les locutions françaises. Paris: PUF, 1961. 108 p.
145. Humbert J. Le français idiomatique. Paris: Neuchâtel, 1954. 167 p.
146. Lopatnikova L. N., Movchovitch N. A. Précis de lexicologie du français moderne. Moscou:
Éditions en langues étrangères, 1958. 199 p.
147. Nyrop Kr. Grammaire historique de la langue française, I —IV, Copenhaque et Paris, 1899
– 1930.
148. Pavel V. Onomasiologie et géolinguistique. În: Hommage a Jacques Allieres. 2 Romania
sans frontieres. Atlantica, 2002. 2 vol., 651 p., p.528-535.
149. Pottier B. Vers une sémantique moderne. În: Travaux de Linguistique et de Philologie:
Université de Strasbourg, T.II, nr. 10, 1964, p.107-137
150. Rat M. Dictionaire des locutions françaises. Paris: Larousse, 1957. 446 p.
151. Rat M. Petit dictionnaire de locutions françaises. Paris: Larousse, 1962. 448 p
152. Robert C. Phraséologie française. Groningue: Wolters 1905. 504 p.
153. Rosseti A. Le mot: Ésquisse d’ une théorie générale. Copenhague-Bucureşti, 1943. 51p.
154. Saussure Ferdinand de. Cours de linguistique générale. Paris: Payot, 1965. 331 p.
155. Saussure F. de. Cours de linguistique générale. Édiţion critique préparée par Tulio de Mauro.
Paris: Payot, 1973. 510p
237
156. Saramandu N. Les designations romanes du foie. În Atlas linguistique roman (ALiR).
Volume I. Commentaires sous la redaction de Gaston Tuaillon et Michel Contini. Roma:
Instituto Poligrafico e Zecca dello Stati Libreria dello Stato, 1996, p. 81-94
157. Séchehaуe A. Essai sur la structure logique de la phrase. Paris: Société de linguistique de
Paris, 1926. 237 p.
158. Tuţescu M. Précis de sémantique française. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
1974. 216 p.
159. Ullmann St. Précis de sémantique française. Berne: A. Francke, 1952. 334 p.
160. Vendryes J. Le Langage: Introduction linguistique à l'histoire. Paris, 1950. 447 p.
Publicaţii în limba germană
161. Blank A. Eifuhrung în die lexicalische Semantik für Romanisten. Tübingen: Niemeyer,
2001, p.5-13.
162. Bürger H. Phraseologie. Eine Einführung am Beispiel des Deutschen. Berlin.: Erich
Schmid, 2003. 352 p.
163. Dobrovolskij D. Kognitive Aspekte der Idiom-Semantik. Studien zum Thesaurus deutscher
Idiome. Tübingen: Narr, 1995, p.8-9.
164. Faro K. Ikonographie, Ikonizität und Ikonismus: Drei Begriffe und ihre Bedeutung für die
Phraseologieforschund. În: Neue theoretische und methodische Ansätze in der
Phraseologieforschung. Linguistik Online 27,02 [2006]. Disponibil pe : http://www.linguistik-
online.de/27_06/faroe.pdf. (vizitat 9.06.2012)
165. Hallsteinsdottir E. Das Verstehen idiomatisher Phraseologismen in der Fremdsprache
Deutsch. În: Philologhia – Sprachwissenschtfliche Forschungsergebnisse, 49. Disponibil pe:
http://www.verlagdrkovac.de/0435_volltext.htm (vizitat 9.06.2012)
166. Hummer C. Semantische Besonderheiten phraseologischer Ausdrücke.-Korpusbasierte
Analyse. În: Neue theoretiche und methodische Ansätze in der Phraseologieforschung
Linguistik Online 27,02 [2006]. Disponibil pe: http://www.linguistik-online.
de/27_06/huemmer.pdf (vizitat 9.06.2012)
167. Ipsen G. Der neue Sprachbegriff. În: Zeitschrift für Deutschkunde. Leipzig – Berlin,
Bd.46, Hft.1, 1932, p. 34 – 52
168. Jolles A. Antike Bedeutungsfelder. În: Beitrage zur Geschichte der deutschen Sprache und
Literatur. Halle (Saale), 1934, Bd. 58, Hft. 1-2, p. 97-109
169. Katz J.J., Fodor J.A. The Structure of a Semantic Theory. În: Language, 1963, nr. 39,
p.170-210.
238
170. Porzig W. Wesenhafte Bedeutungsbeziehungen. În: Beitrage zur Geschichte der
deutschen Sprache und Literatur, Halle (Saale), Bd.58, Hft.1-2, 1934, p.70-81.
171. Weisgerber L. Vom Weltbild der deutschen Sprache. În: Von den Kräften der deutschen
Sprache. Ed. 2. Dusseldorf: Schwann, 1950, p. 82-104
Publicaţii în limba engleză
172. Hjelmslev L. Prolegomena to a Theory of Language. University of Michigan:Waverly
Press, 1953. 92 p.
173. Lyons J. Structural Semantics. An Analysis of Part of the Vocabulary of Plato. Oxford:
Blackwell. 1963. 237 p.
174. Morris Ch. Writings on the General Theory of Signs The Hague-Paris: Mouton, 1971. 486
p.
175. Reuning K. Joy and Freude. Swathimore: PA, 1941. 437 p.
176. Ullmann St. Semantics: An Introduction to the Science of Meaning.Oxford Basil Blackwell,
1962. (10). 278 p.
177. Ullmann St. The Principles of Semantics. Glasgow, 1951. 314 p.
Publicaţii în limba italiană
178. Mauro Tulio de. Introduzione alla semantica. Bari: Laterza, 1970, 308 p
Publicaţii în limba latină
179. Miclosich Fr. Lexicon Palaeoslovenico-Graeco-Latinum emendatum auctum. Wien: Braumüller, 1862-1865. 1171 p.
Publicaţii în limba bulgară 180. Геров Н. Речник на български език. Пловдив, 1895-1904. Дополнение (Т. Панчев).
Пловдив, 5 Vol. 1908
Publicaţii în limba rusă
181. Aбабий Л.Г., Банару B.И. Аспектуальность и синтаксическая конструкция. Кишинев:
Штиинца, 1984. 132 p.
182. Аллендорф К.А. Значение и изменение значений слов. În: Ученые записки МГПИИЯ
им. М. Тореза. Москва: МГПИИЯ, 1965, т.32, p. 3-172
183. Амосова Н.Н. Основы английской фразеологии. Л.: Изд-во ЛГУ, 1963. 208 p.
239
184. Апресян Ю.Д. Лексическая семантика. Синонимические средства языка. Москва:
Русский язык, 1974. 367p.
185. Апресян Ю.Д. Современная лексическая семантика, II. Синонимические средства
языка и правила перифразирования (лексические антонимы). În: Русский язык в
национальной школе, nr. 3, 1972, p. 22-23.
186. Архангельский В.Л. Устойчивые фразы в современном русском языке. În: Основы
теории устойчивых фраз и проблемы общей фразеологии. Ростов-на-Дону, Изд-во
Ростовского ун-та, 1964. 315 p.
187. Архангельский В.Л. О задачах, объектах и разделах русской фразеологии как
лингвистической дисциплины. În: Проблемы устойчивости и вариантности
фразеологических единиц. Вып. 2, Тула,: Тульский пед. ин-т, 1972, p. 155-194
188. Ахматова О. С. Очерки по общей и русской лексикологии. Москва: Учпедгиз, 1957.
256 p.
189. Ахманова О.С. Словарь лингвистических терминов. Москва: Сов.энциклопедия, 1969.
608p.
190. Бабкин А.М. Русская фразеология, ее развитие и источники. Л.: Наука, 1970. 264 p.
191. Балли Ш. Французская стилистика. Москва: Изд-во ИЛ, 1961. 394 p.
192. Бенвенист Э. Общая лингвистика. Москва: Прогресс, 1974. 445 p.
193. Бережан С. Семантическая эквивалентность лексических единиц. Кишинев:
Штиинца, 1973. 372 р.
194. Бережан С. Взаимозависимость между лексическим и грамматическим значениями в
составе слова (на основе словарного толкования глаголов) // Исследования по семантике. -
Уфа, 1983, p.21-30
195. Бережан, С. Теория семантических полей и синонимия. Проблемы языкознания.
Москва: Наука, 1967, р. 165-169
196. Бертагаев Е. A. Сочетания слов и аналитическая конструкция. În: Аналитические
конструкции в языках различных типов. Москва: Наука, 1965, p. 121-128.
197. Блинова О.И. Мотивология и ее аспекты. Изд. 3-е, исправленное и дополненное.
Москва: Красанд, 2010. 301 р.
198. Блинова О.И. Русская мотивология. Учебно-методическое пособие. 2-е издание
переработанное и дополненое. Томск: Издательство Томского Университета, 2004. 64 р.
199. Блинова О.И. Явление мотивации слов. (Лексический аспект). Учебное пособие для
филологических факультутов. Томск: Изд-во ТГУ, 1984. 191 р.
200. Блинова О.И. Явление мотивации слов: лексикологический аспект. 2.е издание.
Москва: URSS: Либроком, 2010. 208 р.
240
201. Богданова, А.Ф. О некоторых критериях разграничения значений многозначных
глагольных фразеологических единиц в современном русском языке. În: Вопросы
семантики. Ленинград: ЛГУ, 1974, р.54-74
202. Будагов Р.А. Введение в науку о языке: Учебное пособие для филол. фак. ун-тов и
пед.ин-тов. Москва: Просвещение, 1965. 492 p.
203. Будагов Р.А. Проблемы развития языка. Москва - Лентнград: Наука, 1965. 73 p.
204. Будагов Р. А. Человек и его язык, 2-ое изд. Москва: Изд-во Моск.ун-та, 1976. 429 p.
205. Будагов Р.А. Борьба идей и направлений в языкознании нашего времени. Москва:
Наука, 1978. 248 p.
206. Будагов Р.А. Язык-реальность-язык. Москва: Наука, 1983. 264 p.
207. Бушуй А.М. Разработка фразеологии в ГДР. Сб.науч. тр. În: Самаркандский ун-т
им.А.Навои, 1980, № 15, p. 19-29
208. Васильев Л.М., О семантической эквивалентности фразеологизма слову. În:
Проблемы тождества фразеологических единиц. Челябинск, 1990, p. 20-25.
209. Васильев Л.М. Семантика русского глагола. Москва: Высш. шк., 1981. 184 p.
210. Виноградов, В.В. Основные типы фразеологических единиц в русском языке. În:
Русский язык (грамматическое учение о слове). Москва: Высшая школа, 1972, p.57-64.
211. Виноградов, В.В. Лексикология и лексикография. Избранные труды. Москва: Наука,
1977. 312 p.
212. Виноградов, В.В. Основные понятия русской фразеологии как лингвистической
дисциплины. În: Лексикология и лексикография. Избранные труды. Москва: Наука, 1977,
p.118-139.
213. Гаврин, С.Г. К вопросу о полисемии фразеологизмов современного русского языка. În:
Вопросы фонетики, словообразования, лексики русского языка и методики его
преподавания. Пермь: Перм. Гос. Ун-т, 1964, р.167-172
214. Гаврин, С. Синонимия фразеологических сочетаний современного русского языка./ к
постановке вопроса о принципах словаря фразеологических синонимов. În: Вопросы
фонетики, словообразования, лексики русского языка и методики его преподавания.
Пермь: Перм.гос.ун.т, 1964, р. 189-199
215. Гак В.Г. Десемантизация языкового знака в аналитических структурах синтаксиса. În:
Aналитические конструкции в языках различных типов. Москва: Наука, 1965, p.129-142
216. Гак В. Г. Сопоставительная лексикология. Москва: Международные отношения,
1971. 264p.
241
217. Гухман М.М. Глагольные аналитические конструкции как особый тип сочетания
частичного и полного слова. În: Вопросы грамматического строя. Москва: Изд-во AН
СССР, 1955, p.322-361
218. Дворецкий И.Х. Латинско-русский словарь. Москва: Русский язык, 1976. 1088 p.
219. Дмитриева Н.С. Процесс десемантизации глагола в составе субстантивных описаний.
În: Очерки по семантике русского глагола. Уфа, 1971, p. 27-37
220. Есперсен О. Философия грамматики. Москва: Изд-во иностр.лит.,1958. 578 p.
221. Запорожан, И. Некоторые аспекты омонимии в молдавском языке.
Автореф.дис….канд.филол.наук. Кишинев, 1965. 20 p.
222. Ильинский Г.А. Известия Отделения Русского языка и словестности, т. 20, nr. 4, 1916,
p.179 şi т. 23, nr.1918, p. 168-170
223. Ионицэ М.П., Попа Г.Д. О содержании понятия аналитического эквивалента слова.
În: Лексическая и грамматическая семантика романских и германских языков. Романо-
германская филология. Межвузовский сборник. Кишинёв: Штиинца, 1989, p. 9-15
224. Жолковский А. К. Лексика целесообразной деятельности. În: Машинный перевод и
прикладная лингвистика. Москва: МГПИИЯ им. Мориса Тореза, 1964, p. 67-103.
225. Жуков, В. П. К вопросу о многозначности фразеологизмов. În: Вопросы фразеологии.
Ташкент: Наука, 1965, р.41-52
226. Жуков В.П. О сопоставлении многозначности фразеологической единицы с
многозначностью слова. În: Проблемы устойчивости и вариантности фразеологических
единиц. Материалы межвузовского симпозиума. Ноябрь 1968. Тула, 1970, p. 195-202.
227. Жуков В.П. Русская фразеология. Москва: Наука, 1986. 310 p.
228. Жукова А.Н. Об «аналитических комплексах» в языках чукотско-камчатской группы.
În Аналитические конструкций в языках различных типов. Москва: Наука, 1965, p. 262-
266
229. Звегинцев В.А. История языкознания XIX-XX веков в очеpках и извлечениях. Ч. 2, 3-е
изд. Москва, 1965. 494 p.
230. Звегинцев В.А. Семасиология. Москва, 1957. 324p.
231. Звегинцев В.А Очерки по общему языкознанию. Москва, 1962. 384 p.
232. Карасева Т.А. Изменения конца слова в латинском языке VI-I вв. до н.э. // Сборник
научных трудов. Классическая филология как компонент высшего гуманитарного
образования: МГИИЯ им. М. Тореза. Вып.347. Москва, 1989, p.41-48.
233. Каролина О.В. Грамматическая семантика глагольно-именных фразеосочетаний в
русском языке: Автореф. дис. ... канд. филол. наук. Воронеж, 1987. 21 p
242
234. Колшанский Г.В. Некоторые вопросы семантики языка в гносеологисеском аспекте.
În Принципы и методы семантических исследований. Москва, 1976, p.5-31
235. Кожина, М.Н. О языковой и речевой експресии и ее экстралингвистическом
обосновании. În Проблемы экспрессивной стилистики. Ростов-на-Дону: Издательство
Ростовского Университета, 1987, p. 8-17
236. Коль О. Особенности характеристики действия, выраженного глагольной типовой
конструкцией. În: Проблемы аналитизма в лексике. Минск, 1967. Вып.I, p.141-153
237. . Копыленко М.М. Об объеме и методах фразеологии как научной дисциплины. În:.
Вопросы фразеологии. Ташкент, Наука, 1965, p. 53-62
238. Костючук Л.Я. Системные отношения фразеологических единиц при их возник-
новении и функционировании // Системные отношения на разных уровнях языка. -
Hовосибирск, 1988, p.33-41
239. Кочедыков, Л. О синонимии фразеологических единиц На материале устойчивых
сранений, обозначающих исчезновение. În: Учен.зап. Куйбышев.гос.пед.ин-та, вып. 66,
1966, р. 276-293
240. Кочергина В.А. Санскритско-русский словарь. Москва: Русский язык. 1978. 836 p.
241. Кузмичева Л.В. К вопросу об аналитических конструкциях как лексико-грамма-
тическом явлении. În: Иностранные языки в школе. Москва: Учпедгиз, 1962, № 5, p. 91-
105
242. Кумахов М.П. О так называемых аналитических глаголах. În: Аналитические
конструкции в языках различных типов. Москва: Наука, 1965, p. .277-283
243. Кунин А. В. Английская фразеология (Теоретический курс). Москва: Высшая школа,
1970. 344 p.
244. Кунин А. В. Фразеология современного английского языка. Москва: Международные
отношения, 1972. 288 p.
245. Куницкая Н.В. Соматические фразеологизмы в современном молдавском языке:
Автореф. дис. ... канд. филол. наук. - Кишинев, 1985. 16 p.
246. 240. Курчаткина Н.Н., Супрун Л.В. Фразеология испанского языка. Москва: Высшая
школа, 1981. 143 p.
247. Ларин Б.А. История русского языка и общее языкознание. Москва: Просвещение,
1977. 224 p.
248. Левит З.Н. О понятии аналитической лексической единицы. În: Проблемы аналитизма
в лексике. Минск, 1967. Вып.1, p.5-19
249. Левицкий В.В. Сравнительно-этимологический словарь германских языков.
Черновцы, 1994. 208 p.
243
250. Маслов Ю.С. Глагольный вид в современном болгарском литературном языке
(значение и употребление). În: Вопросы грамматики болгарского литературного языка.
Москва: Изд-во АН СССР, 1959, p.157-312
251. Марин В.З. Транспозитивная синонимизация в системе форм молдавского глагола и
её стилистический потенциал: Автореф. дис. ... докт. филол. наук. Кишинёв. 1987. 33 p.
252. Мокиенко А. И. Славянская фразеология. Москва: Высш. шк., 1989. 287 p.
253. Мокиенко В.М. Загадки русской фразеологии. Москва: Высшая школа, 1990. 166 p.
254. Молотков А. И. Основы фразеологии русского языка. Ленинград: Наука,
Ленинградское отделение, 1977. 280 p.
255. Мусагулова Р.Э. Коммуникативно-прагматический потенциал устойчивых глаголь-
нных словосочитаний в немецком языке. În: Информативный аспект грамматических
единиц в немецком языке. Сб. науч. труд. Московский Государственный Педогогический
Институт Иностранных Языков им. М.Тореза. Москва, 1989. Вып. 337, p.53-62
256. Мындыкану, Е. Семантически эквивалентные фразеологизмы и принципы
составления слолваря фразеологических омосемантов (на материале глагольных
фразеолексем молдавского языка). Автореф. дис. …канд.филол.наук , Кишинев, 1987, 20p.
257. Назарян А.Г. Фразеология современного французского языка. Москва: Высшая
школа, 1976. 318 p.
258. Назарян А. Г. Историко-семантические основы французской фразеологии.
Автореферат диссертации на соискание ученой степени доктора филологических наук.
Ленинград, 1980. 36 p.
259. Назарян А.Г. История развития французской фразеологии. Москва: Высшая школа,
1981. 189 p.
260. Назарян А.Г. Семантическая моделируемость фразеологизмов: реальность или
фикция? // Филологические науки, Москва, 1983, № б, p.34-40.
261. Назарян А. Г. Фразеология современного французского языка. Москва: Высш. шк.
1987. 288 p.
262. Новиков Л.А. Антонимия в русском языке. Москва: Изд-во Московского
университета, 1973. 290 p.
263. Новиков Л.А. Семантика русского языка. Москва: Высшая школа, 1982. 272 p.
264. 260. Ожегов С. И. О крылатых словах. În: Вопросы языкознания, Москва, 1957, №2,
p.125 - 129
265. Ожегов С.И. О структуре фразеологии. (В связи с проектом фразеологического
словаря русского языка). În: Лексикографический сборник. Вып. 2, Москва: Гос. Изд-во
иностр. и нац. словарей, 1957, p.31-53
244
266. Ожегов С. И., О структуре фразеологии. În: Лексикология. Лексикография. Культура
речи. Москва: Высшая школа, 1974, p.182-219
267. Павел В.К. Лексическая номинация. Кишинев: Штиинца, 1983. 232 р.
268. Палевская М.Ф. Основные модели фразеологических единиц со структурой
словосочетания в русском языке XVIII в. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1972. 307 p.
269. Палевская М.Ф. Основные модели фразеологических единиц со структурой
словосочетания в русском языке XVIII века. Автореферат д/д. ,Ленинград, 1977. 39 p.
270. Покровский М.М. Семасиологические исследования в области древних языков.
Москва: КомКнига, 2006. 136 p.
271. Попа Г.Д. Структурно-семантический и функциональный статус аналитических
эквивалентов имени прилагательного в современном молдавском языке: Автореф. дис. ...
канд. филол. наук. Кишинёв, 1981. 18 p.
272. Попов Р. Н. Фразеологизмы современного русского языка с архаичными значениями
и формами. Учебное пособие для филол. спец. пед. ин-тов. Москва: Высшая школа, 1976.
200 p.
273. Потебня А.А. Этимологические заметки. În: Русский Филологический Вестник, 1880,
№ 4, p. 162-221.
274. Похмельных В.В. Некоторые особенности функционирования глагольно-именных
перифрастических оборотов. În: Русский Язык в Школе, Москва, 1985, № 3, p. 72-77
275. Просвирина О.А. Глагольно-именные связанные словосочетания перифрастического
типа в современном сербскохорватском литературном языке: Автореф. дис.... канд. филол.
наук. Москва, 1984. 20 p.
276. Репина Т.А. Аналитизм романского имени / Склонение существительных на западе и
востоке Романии /: Автореф. дис. ... докт. филол. наук. Лентнград, I973. 20 p
277. Реформатский А. А. Введение в языкознание. Учебник для филол. фак-тов пед. ин-
тов. Изд. 4-е. М.: Просвещение, 1967, p. 123-127
278. Ройзензон Л.И., Малиновский Е.А., Хаютин А.Д. Очерки истории становления
фразеологии как лингвистической дисциплины. Самарканд: Изд. Самарк.ун-та им. Навои,
1975. 129 p.
279. Рогожникова Р.П. Об эквивалентах слова в русском языке. În: Вопросы языкознания,
1977, № 5, p. 110-116
280. Руденко С.А. Лексико-фразеологическая синонимия в современном английском
языке / на материале глагольных фразеологизмов. În: Вопросы фразеологии английского
языка: Сб. науч. труд. МГПИИЯ им. М.Topeза. М.: 1980. Вып.168, p. 205-222
245
281. Селиванов Г. А. Об основных разделах, структуре и объектах русской фразеологии.
În: Проблемы устойчивости и вариантности фразеологических единиц. Тула: Тульский
пед. ин-т, 1972, p. 145-154
282. Семёнова Л.П. Управление аспектуальных инхоативных глаголов в
старопортугальском языке: Сб. научн. труд. Функционально-сематические категории
текста /Романистика/. М., 1987. Вып.298, p.109-118
283. Семашко А.П. Из наблюдений над фразеологией художественных произведений И.
Крянгэ. Учен. зап. Молдав. филиал АН СССР, Институт истории, языка и литературы,
1958, том 7-8, p. 151-160
284. Скрелина Л.М. Глагольные перифразы и глагольные фoрмы в истории французского
языка. În: Вопросы филологии. Минск: Вышэйш. шк., 1972. Вып.2, p.162-170
285. Спиркин А.Г. Происхождение языка и его роль в формировании мышления. În:
Мышление и язык. Москва: Государственное издательство Политической литературы,
1957, p. 3-72
286. Cоболевский А.И. Лингвистические и археологические наблюдения. Варшава, 1910—
1914. Вып. 1—3. 2000 p.
287. Соловьов В.П. К вопросу об устойчивых словосочетаниях в современном молдавском
литературном языке. Дис. … канд. филол. наук. Киев-Кишинев, 1952. 20 p.
288. Способы номинации в современном русском языке, Москва, 1982. 160 p.
289. Стахий Д. Локуциуниле вepбале ын лимбиле молдовеняскэ ши франчезэ. În: Лимба
ши литература молдовеняскэ, 1970, № 2, p.55-64
290. Стернин И. Лексическое значение слова в речи. Воронеж: Изд-во Воронежского
университета, 1985. 171 p.
291. Телия В.Н. Фразеология. În: Общее языкознание. Внутренняя структура языка.
Москва: Наука, 1972, p. 456– 515
292. Толикина Е. Н. Об общем отличительном признаке фразеологических единиц. Тула:
Тульский пед. ин-т, 1972, p. 7-19
293. Уфимцева, А. Лингвистическая сущность и аспекты номинации. În: Языковая
номинация. Общие вопросы: Москва, 1977, p. 7-98.
294. Уфимцева, А. Слово в лексико-семантической системе языка. Москва, 1968. 272 p.
295. Фасмер М. Этимологический словарь русского языка, том I-V. (Traducere din germană
O.N. Trubaciov, sub redacţia şi cu prefaţa prof. B.A.Larin). Москва: Прогресс, 1964-1973.
576p.
296. Фелицина В.П., Прохоров Ю.Е.. Русские пословицы, поговорки и крылатые
выражения. Лингвострановеческий словарь. Москва: Русский язык, 1979. 240 p.
246
297. Черданцева. Т. З. Структурно-семантическое исследование фразеологии итальянского
языка. Автореферат к/д. Москва, 1977. 20 p.
298. Черданцева Т. З. Язык и его образы. Москва: Международные отношения, 1977. 167
p.
299. Чернышева И.И. Лингвистическая сущность аналитических конструкций и проблема
их глагольных синонимов. În: Проблемы аналитизма в лексике. Минск, 1967. Вып.1, p.20-
35
300. Чернышева И.И. Фразеология современного немецкого языка. Москва: Высшая
школа, 1970. 199 p.
301. Чернышева И. И. Фразеологическая единица и объем фразеологии. În: Проблемы
устойчивости и вариантности фразеологических единиц. Тула: Тульский пед. ин-т, 1972,
p. 112-114
302. Чобану А.И. К вопросу о сложном глагольном сказуемом в румынском языке. În:
Проблемы диахронии в изучении романских языков: Тезисы докладов 21-24 июня 1967.
Минск, 1967, p.I80-I82
303. Шанский П. М. Фразеология современного русского языка. Учебное пособие для
филол. фак. Изд. 2-е. Москва: Высшая школа, 1969. 272 p.
304. Шанский Н.М. Фразеология современного русского языка, 3-е изд., исправл. и доп. -
Москва: Высш. шк., 1985. 160 p.
305. Шанский, Н., Зимин, В., Филатов, А. Опыт этимологического словаря русской
фразеологии. Москва: Русский язык, 1987. 240 p.
306. Шаховский, В.И. Ономасиологический и семасиологический аспекты
экспрессивности. În: Проблемы экспрессивной стилистики. Ростов на Дону: Изд-во
Ростовского Университета, 1987, p.4-47
307. Шеремета Н.В. Межуровневые структуры глагольного класса. Минск: Вышэйш. шк.,
1988. 154 p.
308. Шмелев, Д. Проблемы семантического анализа лексики (На материале русского
языка). Москва: Наука, 1973. 280p.
309. Эмирова А. М. Семантические основы фразеологической идиоматичности, Вопросы
фразеологии, IV. Самарканд: Самарк. гос. ун-т, 1971, p. 45-49
310. Языковая номинация, I-II , Москва: Москва: Наука, 1977. 360 p.
311. Якобсон Р. В поисках сущности языка. În: Семиотика. Москва: Радуга 1983, p.102-
117.
312. Якобсон Р. Избранные работы. Москва: Прогресс, 1985. 460 p.
247
DICŢIONARE ŞI SIGLE DA: Dicţionarul limbii române. Bucureşti: Academia Română. A – De, F – Lojniţă. Bucureşti,
1913-1949
DA: Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a doua. Bucureşti, 1996
DE: Dicţionar enciclopedic. Chişinău: Cartier, 1999. 1810 p.
DEL: Comşulea E., Teiuş S., Şerban V. Dicţionar de expresii şi locuţiuni. Chişinău: Ştiinţa,
1998. 348 p.
DELR: Breban. V., Bulgăr Gh., Grecu D. ş. a. Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1999. 511 p.
DELLR: Duda G., Gugui A., Wojcicki M. J. Dicţionar de ехрrеsii şi locuţiuni româneşti.
Bucureşti: Editura Albatros, 1985. 816 p.
DEX: Dicţionar explicativ al limbii române. Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1984. 1050 p.
dex-online: http://dexonline. ro/informaţii
DFFMR: Popovici R. Dicţionar frazeologic francez – moldovenesc – rus. Chişinău: Lumina,
1977. 512 p. (cu grafie rusă)
DFMR: Soloviov V., Soloviova V.A. Dicţionar frazeologic moldovenesc – rus. Chişinău:
Lumina, 1976. 224 p.
DFRR: Gh. Bologan, T. Voronţova. Dicţionar frazeologic rus – român. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică, 1968. 392 p.
DI: Dicţionar enciclopedic. Chişinău: Cartier, 2003. 1674 p.
DLR: Dictionarul limbii române, serie nouă. Bucureşti: Academia Română, 1995
DMG: Kernbach V. Dicţionar de mitologie generală. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, 1989.665 p.
LA: Literatura şi arta
SDE: Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti. Redactori: N. Raevschi, M. Gabinschi.
Chişinău: Redacţia principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti. 1978. p. 680
SSLT: Розенталь Д.Э., Теленкова М.А. Словарь справочник лингвистических терминов.
М.: Просвещение, 1985. 399 p.
БЕР: Български этимологичен речник. София: Издателство на БАН, 1971. 679 р.
РБФС: Андрецчина К., Влахов С., Димитрова Ст., Запрянова Кл. Русско-български
фразеологичен речник. Русско-болгарский фразеологический словарь. София: «Наука и
изкуство». Москва: «Руски език», 1980. 583 р.
ЭССЯ: Этимологический словарь славянских языков. Прославянский лексический фонд.
Под редакцией О.Н Трубачева. Том 1-30. Москва, 1875
248
ANEXA I
Unităţi polilexicale stabile mitologice
UPS mitologice pătrund, de regulă, prin intermediul literaturii şi se referă la o perioadă mai
târzie. Studierea UPS conform metodei geografiei lingvistice a condus la concluzia că cele mai
numeroase UPS au o foarte mare răspândire, călătoresc mult şi că doar puţine sunt staţionare.
Stabilirea originii UPS care se regăsesc pe teritorii lingvistice vaste este o problemă foarte
dificilă. Multe din locuţiunile şi unităţile frazeologice, având punctul de plecare din Grecia
antică, au trecut în limba latină şi apoi s-au extins pe teritoriul francez, german, român etc.
Aducem câteva exemple de unităţi polilexicale stabile în limba română în confruntare cu cele din
limbile rusă, franceză şi bulgară, care se referă la mitologie.
Călcâiul lui Ahile − talon d’Achille [DFFMR, p. 425] − ахиллесова пята − ахилесова
пета. Legenda antică povesteşte că Ahile, celebru erou grec, a fost cufundat de mama sa Tetis în
apele fluviului morţilor, Stix, pentru a deveni invulnerabil. Numai călcâiul, de care îl ţinea mama
lui, a rămas vulnerabil. În timpul războiului traian, Paris l-a rănit în călcâi cu o săgeată, care l-a
făcut să moară. Numele lui simbolizează vitejia, curajul, iar călcâiul lui Ahile a devenit
sinonimul locului vulnerabil.
Mărul discordiei [DEL, p. 128]− pomme de discorde − яблоко раздора − ябьлка на
раздора [БРФР, р. 576]. Conform mitologiei greceşti, zeiţa Discordia, divinitate răufăcătoare,
fiica Nopţii şi sora lui Marte, furioasă, căci n-a fost invitată la nunta lui Tetis şi Pele, a aruncat în
sala de ospăţ un măr, care purta inscripţia „Pentru cea mai frumoasă”. Paris troianul trebuia să
soluţioneze această problemă complicată, alegând între trei divinităţi (Atena, Hera şi Afrodita)
pe cea mai frumoasă. El decernă mărul Afroditei, care i-a propus în recompensă dragostea şi el o
fură pe frumoasa Elena. Alegerea lui stârni mânia Atenei şi Herei. Acest măr a fost, deci, cauza
războiului troian. Epizodul dat este deseori evocat de scriitori în operele lor. Mărul discordiei a
devenit sinonimul cauzei vreo unei gâlceve, dispute, cauza învrăjbirii.
Firul Ariadnei − le fil d’Ariane − нить Ариадны − пътеводната нишка на Ариадна
[БРФР, р. 356]. Legenda antică relatează că locuitorii Atenei, conform ordinului regelui insulei
Creta, trebuiau să sacrifice în fiecare an lui Minotaur, semiom - semitaur, şapte fete şi şapte
băieţi. Neînfricatul Tezeu a reuşit să salveze victimele, după care a pătruns în labirintul
Minotaurului şi a ieşit de acolo, condus de firul Ariadnei, fiica regelui Minos, cu care s-a
căsătorit mai târziu. În zilele noastre, această expresie desemnează „un mijloc care ne serveşte
pentru salvare”.
249
Lacrimi de crocodil − larmes de crocodile [DFFMR, p. 227]− крокодиловы слезы −
крокодилски сълзи [БРФР, р. 470]. Această expresie era de acum foarte răspândită la anticii
care credeau că şi crocodilul suspină şi varsă lacrimi, imitând vocea umană, pentru a atrage
victima. Iar conform opiniei altora, crocodilul varsă lacrimi atunci, când devorează victima.
Această expresie poartă semnificaţia de „lacrimi ipocrite, false, mincinoase; a se plânge în mod
ipocrit, a face să pară că cineva regretă vreun lucru făcut”.
Cântecul lebedei − chant de cygale − лебединая песня − лебедова песен [БРФР, р. 384]
. Conform credinţei anticilor, lebăda cântă înainte de a muri. Esop vorbeşte despre aceasta în una
din fabulele sale (s. VI î.e.n.). Această expresie o găsim în tragedia lui Eshil „Agamemnon” (s.
VI−V î.e.n.). Cicerone în opera sa „Oratorul (3, 2) o foloseşte, vorbind despre Сrasus care a
murit după ce a ţinut un discurs. Astfel, această expresie a căpătat următorul sens: „ultimele
elanuri ale unui geniu”.
Pasărea Pheonix − oiseau Pheonix − птица Феникс − птица Феникс. Feonix era
pasărea sfântă a Egiptului antic. Mitul egiptean a trecut în Grecia. Conform legendei antice,
Feonix a fost o pasăre fabuloasă, care trăia mai multe secole şi care murea pe un rug şi renăştea
din propria cenuşă fiecare cinci sute de ani. Ea a devenit sinonimul imortalităţii şi renaşterii. Se
utilizează în raport cu un fenomen, lucru care renaşte atunci, când toţi îl consideră deja trecut,
inexistent.
250
ANEXA II
Unităţi polilexicale stabile bazate pe realităţi istorice
O serie de frazeologisme s-au format pe baza realiilor istorice şi surselor literare din limba
originalului. De exemplu:
Scopul scuză mijloacele – qui veut la fin veut les moyens − цель оправдывает средства
− целта оправдава средствата. Aceasta a fost deviza iezuiţilor, împrumutată de ei de la
filosoful englez Hoobs (1588-1679). Găsim aceeaşi idee pusă în gura iezuitului Blaise Pascal
(1623-1662). Expresia semnifică faptul că pentru unele persoane „toate mijloacele sunt bune
pentru a atinge vreun scop”, căci „scopul scuză mijloacele”.
UPS Zarurile sunt aruncate – le sort en est jeté [DFFMR, p. 414]– жребий брошен −
жребият е хвьрлен [БРФР, р. 262] îşi are originea într-un fapt istoric real. Trecând Rubiconul
Iuliu Cezar a pronunţat aceste cuvinte, ce sugerau tuturor că el a luat o decizie gravă. Senatul
roman, pentru a asigura Roma împotriva trupelor galiene, a declarat trădător de patrie pe cela,
care va trece acest râu cu vreo trupă. Iuliu Cezar trecu Rubiconul cu armata sa şi strigă: „Alea
jacta est” („Zarurile sunt aruncate”), cuvinte care au trecut, la fel, în UPS. Astfel începu războiul
între Senat şi Cezar. Plutarh povesteşte că Iuliu Cezar a luat această decizie în urma unei reflecţii
îndelungate: „În sfârşit, neascultând decât de pasiunea sa şi neluând în seamă toate sfaturile
raţiunii pentru a nu se arunca orbeşte în viitor, el (Cezar) pronunţă aceste cuvinte şi cuceri
oraşul”.
UPS Victoria lui Pyrus – Victoire à la Pyrrus – Пиррова победа − Пирова победа face
aluzie la victoria regelui Epiriei Pyrus asupra romanilor în bătălia de la Ascoli. Ambii adversari
au avut pierderi mari şi regele Pyrus însuşi a fost rănit (a. 279 î.e.n.). Când era felicitat pentru
victoria sa, Pyrus răspunsese: „Dacă o a doua înfrângere a romanilor va trebui să ne coste atât,
noi vom pieri”. Astfel, victoria lui Pyrus semniifică „o victorie costisitoare şi îndoielnică”.
UPS de provenienţă istorică sunt şi următoarele:
Carne de tun – viande à canon [DFFMR, p. 462]− пушечное мясо − пушечно месо. UPS
dată se utilizează cu sensul „masă de militari trimişi de guvernanţi spre a lupta cu pierderi
sângeroase în războaie”.
Unitatea polilexicală stabilă Calul troian – cheval de Trois − троянский конь −
троянский кон este atât de origine istorică, cât şi de origine livrească. Conform Iliadei, atunci
când asedierea Troiei era la al zecelea an, grecii au construit la sfatul Minervei un cal enorm din
lemn, în interiorul căruia ei ascunseră soldaţii lor şi pe care l-au plasat nu departe de Troia.
Troienii, crezând că acesta este un simplu cadou de la grecii care băteau în retragere, îl
251
transportară în oraş fără a ţine seama de prezicerile preotului Laokon. Noaptea ostaşii greci au
ieşit din calul de lemn, au deschis porţile Troiei trupelor lor şi au ruinat oraşul. Scriitorii fac
deseori aluzii la acest epizod în operele lor. Calul troian a devenit sinonimul unui „cadou ce
ascunde o trădare”.
Sabia lui Damocles – épée de Damocles – Дамоклов меч- Дамоклев меч.
Damocles, curteanul lui Denis Tiranul (sec. al IV-lea î.e.n.) invidia fericirea aceluia.
Atunci, voind a-l face pe Damocles să înţeleagă care sunt plăcerile puterii, Denis Tiranul îl invită
să ia locul său propriu în timpul unui ospăţ şi ordonă servitorilor să-l servească ca pe el însuşi.
Damocles era în al şaptelea cer, până când observă de asupra capului său o sabie grea şi ascuţită
care era suspendată de un fir de păr de cal. Sabia lui Damocles a devenit simbolul unul „pericol
care pândeşte omul în momentul prosperităţii sale pretinse”.
A trece Rubiconul − passer le Rubicon − перейти Рубикон − премина Рубикон [БРФР, р.
435].
Această expresie care semnifică „a face un pas decisiv” face aluzie la un epizod din viaţa
lui Iuliu Cezar. Rubiconul este un râu care separă Italia de Galia alpină. Senatul roman, pentru a
asigura Roma împotriva trupelor goliene, a declarat trădător de patrie pe cela, care va trece acest
râu cu vreo trupă. Iuliu Cezar trecu Rubiconul cu armata sa. Expresia dată semnifică „a face un
pas decisiv”.
Şapte minuni ale lumii − les Sept merveilles du monde − семь чудес света − седем
чудесата. Astfel erau numite în Antichitate şapte opere de artă minunate: piramidele din Egipt,
grădinile suspendate ale Semiramidei din Babilon, templul Artemidei din Efes, statuia lui Jupiter,
al cărei autor este celebrul sculptor grec Fidias, mormântul din Mauzoleu creat la Halikarnas,
colosul lui Rodes, gigantica statuie de bronz care reprezenta pe Helios, zeul Soarelui la greci şi
un turn de marmoră având 180 metri în înălţime, primul far. Această UPS este utilizată atunci,
când vorbitorul doreşte să califice vreo creaţie absolut deosebită.
Arbitrul eleganţei − arbitre des élégances − законодатель мод − законодател на
модата. Acesta era supranumele dat lui Petroniu, celebrul curtean de pe timpul lui Nero, autorul
Satiriconului. Astfel e numită „o persoană care serveşte drept exemplu altora prin ţinuta sa şi
prin maniera de a se îmbrăca”.
În continuare vom prezenta unele UPS, bazate pe realităţi istorice, care se regăsesc doar în
limba română, fiind indigene.
A-şi aprinde paie-n cap cu semnificaţia: „a-şi atrage nemulţumirea, supărarea altora,
căuzându-şi singur o neplăcere; a se băga în bucluc”. Originea acestei expresii trebuie căutată
într-un obicei vechi, venit în Moldova din Orient. Prin veacurile XVI−XVII, ca să dai o jalbă
Domnului ţării ori altui mare dregător, trebuia să pândeşti momentul, când domnitorul ieşea de la
252
curte şi, făcând un sul de paie ori de rogojină, să-l aprinzi, să-l ridici în sus, în dreptul capului, ca
să atragi atenţia maimarelui să te asculte. Cel, împotriva căruia era îndreptată jalba, de cele mai
multe ori se răzbuna împotriva jălbaşului. Astfel, acesta avea din nou neplăceri. Se mai putea
întâmpla că jălbaşul prin plângerea sa să stârnească supărarea celui cui i se adresa şi astfel dădea
de neplăceri la care nici nu se aştepta. Citim la I. Creangă în Amintiri din copilărie: Toată ziua
am stat pe capul tatei să-mi facă şi mie un buhai; ori de nu, batâr un harapnic. – Doamne, ce
harapnic ţi-oi da eu, zise tata de la o vreme. Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am
şterpelit-o de acasă numai cu beşica cea de porc, nu cumva să-mi ia tata ciubotele. Legătura cu
faptul concret poate fi uneori uitată, demotivaţia semnificantului având loc, iar în limba
contemporană expresia e folosită numai cu sensul figurat.
La originea unor UPS se află deseori obiceiuri vechi, dispărute. Aşa sunt UPS A arunca
mănuşa, бросить перчатку, care se trag de la un obicei de demult ce semnifica chemarea
adversarului la duel, fiindu-i aruncată mănuşa în faţă. Actualmente aceste UPS au semnificaţia
de „a provoca pe cineva la ceartă, la confruntare”. UPS rompre la paili avec qn înseamnă „a se
certa cu cineva”, făcând aluzie la un obicei la romani [146, p. 91].
A nu avea nas cu sensul „a nu avea trecere, a nu îndrăzni, a nu cuteza”. În Moldova şi în
alte ţări în Evul Mediu era obiceiul ca celui ce îndrăznea să uneltească, să comploteze împotriva
domnitorului ţării cu scopul de a-l răsturna din scaun, să i se taie nasul, să fie crestat la nas. Cei
tăiaţi la nas nu aveau trecere la domnie, nu puteau deveni domnitori. Toată lumea cunoaşte că
Milescu-Spătaru a fost scriitor, a călătorit chiar până la îndepărtata Chină, fapt rarisim atunci,
descriind o ţară necunoscută pentru mai toată lumea. Dar puţini cunosc că Necolae Milescu-
Spătaru a fost crestat la nas din cauza că a vrut să-l răstoarne din scaun pe domnul Ştefăniţă
Vodă.
A da bir cu fugiţii cu semnificaţia „a dispărea” se trage dintr-un fapt real. Pe vremuri,
ţăranii români, muncind din greu şi, acumulând anevoie câte ceva pentru gospodărie, erau
împovăraţi cu biruri greu de suportat. Când statul nu are surse ce provin din procesul de
producere, surse care asigură mersul bun al dezvoltării societăţii, conducerea procedează la
impozitarea oamenilor, inventând tot mai multe impozite sau mărind valoarea celor vechi. Dar
ce-i rămâne să facă omului simplu? Ţăranul nostru era nevoit să fugă de pe moşie, din cauza că
nu putea plăti birurile grele, prea împovărătoare. Astfel, birul era plătit nu cu grâu, orz, găini, dar
cu evadarea. De aici şi expresia a da bir cu fugiţii, motivemul fiind ironia utilizată de vorbitor,
cu semnificaţia „a dispărea, a fugi dintr-un loc pentru a scăpa de o răspundere sau de pedeapsă”.
A se lăsa pe tânjală cu sensul: „despre animale de tracţiune – a trage foarte încet
(sprijinindu-se pe tânjală), despre oameni – a lucra încet; a neglija sau a amâna lucrul”. Tânjală e
un fel de proţap, care se foloseşte pentru a prinde a doua pereche de vite în jug, pentru a lega de
253
jug unelte agricole cu tracţiune animală sau pentru a transporta greutăţi mari. Locuţiunea a se
lăsa pe tânjală are la bază motivemul care porneşte de la felul în care animalul, sleit de muncă,
trage în jug, sprijinindu-se în proţapul carului. Deci, UPS a se lăsa pe tânjală: − (despre animale
de tracţiune) se utilizează cu semnificaţia „a trage mai încet decât perechea, sprijinindu-se pe
tânjală”; − (despre oameni) „a lucra încet, fără spor, bazându-se pe altul”.
A pune degetul cu semnificaţia „a aplica amprenta digitală pe hârtie în loc de iscălitură”. Pe
vremuri oamenii cărturari erau o raritate. Şcoli existau doar pe lângă mănăstiri, care erau centre,
focare de cultură, unde se învăţa a citi, a scrie caligrafic, a picta, a ciopli în lemn şi piatră. Până
la urmă, în majoritatea lor, călugării erau acei ce ştiau să scrie, poate şi din cauza că pe timpuri
se scria în limba slavonă bisericească, pe care majoritatea oamenilor din popor nu o cunoşteau.
Era nevoie de o pregătire deosebită pentru a putea scrie cu litere chirilice într-o limbă
necunoscută sau puţin cunoscută. Mai târziu au început să apară mai multe centre de învăţământ,
dar care la fel îşi aveau sediu pe lângă o mănăstire sau erau plasate în oraşe mari, iar pentru o
pregătire mai serioasă se mergea peste hotare, în vederea prelungirii studiilor. Majoritatea
populaţiei, însă, nu avea această posibilitate, rămânând analfabetă. Din această cauză, atunci
când era nevoie a iscăli vreun document, neştiutorului de carte nu-i rămânea altceva decât să
pună degetul pe hârtie, în loc de iscălitură. UPS a pune degetul (pe hârtie) semnifică „a fi
neştiutor de carte”.
254
ANEXA III
Unităţi polilexicale stabile livreşti
O serie de UPS sunt acelea care îşi trag originea din literatura altor popoare. Drept
exemplu aducem următoarele îmbinări stabile de cuvinte:
Timpul costă bani − le temps est de l’argent − время деньги − времето е пари. Expresia
se găseşte la filosoful grec Teofast (372—287 î.e.n.). Celebrul filosof englez F. Bacon exprima o
idee asemănătoare: „Timpul este măsura afacerilor, precum banii sunt măsura lucrurilor” (1620).
Expresia dată o întâlnim şi în cartea marelui savant şi om de stat american V. Franclin Sfat unui
june negociant (1748).
Expresia: A fi în al şaptelea / nouălea cer − être au septième / neuvème ciel − быть на
седьмом / девятом небе − сьм на седмото / деветото небе [БРФР, р.353].este atribuită
filosofului grec Aristofan (sec. V−IV î.e.n.), care în opera sa „De cielem” explică că cerul este
format din şapte bolţi de cristal succesive care se numesc ceruri, al şaptelea fiind acel al fericirii
supreme. Această expresie semnifică „a nu mai putea de bucurie; a fi foarte fericit” [DEL, p.48].
UPS Măgarul lui Buridan − âne de Buridan − буриданов осел − буриданово магаре se
trage din sofismul lui Buridan, filosof scolastic din sec. al XIV-lea, rectorul Academiei din Paris.
Conform sofismului, emis de Buridan, un măgar, situat la distanţe egale între două căpiţe de fân
sau între o căpiţă şi o găleată de apă, nu va şti în ce direcţie s-o apuce şi va muri de foame, ceea
ce dovedeşte, după Buridan, absenţa arbitrului liber. „Un om indecis” care nu ştie ce parte să ia
poate fi comparat cu măgarul lui Buridan.
Un rău (o nenorocire) niciodată nu vine singur (-ă) − le malheur ne vient jamais seul
[DFFMR, p.250]− беда не приходит одна − бедата не идва сама. Acestea sunt cuvintele lui
Terenţiu în Ennuchus (sec. al II-lea î.e.n.) care au trecut în proverb. Margarita de Navarre zice în
Hertameran (III, XXI, 1559): „O nenorocire o caută pe alta”.
Expresia Râde bine cine râde la urmă − rira bien qui rira le dernier − хорошо смеется
тот, кто смеется последним − който последен ce смее, той ce смее най-добре,
împrumutată în limba română de la fabulistul J. Florian (1755-1794) Doi ţărani şi norul (IV,
19), a trecut în proverb. La figurat aceste cuvinte semnifică faptul că nu trebuie să te bucuri
înainte de vreme.
UPS A încălzi şarpele la sân − rechauffer un serpent dans son sein − отогреть змею на
(своей) груди − дьржа змия в пазвата, împrumutată din fabula lui Esop Lucrătorul şi şarpele
îngheţat (sec. al VI-lea î.e.n.), este explicată şi ilustrată în fabula lui La Fonteine Ţăranul şi
şarpele, unde un ţăran încălzeşte iarna un şarpe îngheţat care, încălzit, încearcă să facă o săritură
255
pentru a muşca salvatorul său. La figurat această expresie semnifică: „a arăta dragoste şi
bunăvoinţă unui om nerecunoscător” [DEL, p.252], „care se va ridica împotriva binefăcătorului
său”.
Mai bine mai târziu decât niciodată − mieux vaut tard que jamais − лучше поздно, чем
никогда − по-добре кьсно отколкото никогда. Acestea sunt cuvintele istoricului Titus Liviu
(sec. I î.e.n. − sec. I e.n.) din Istoria Romei (IV, XXIII) care au trecut în fraseologism: Potius
sera, quam nunquam.
Unitatea frazeologică Cine nu lucrează, acela nu mănâncă − qui ne travaille ne mange −
кто не работает, тот не ест − който не работи, не трябва да яде îşi trage originea din
Epistola a doua a sfântului apostol Pavel către Tesaloniceni (III, 10). Această expresie exprimă
„inadmisibilitatea unei existenţe parazitare”.
UPS A merge pe urmele cuiva − идти по стопам (кого-л.) − marcher sur les pas de qn. −
вървя по стьпките (на някого) este împrumutată din Arta poetică al lui N. Boileaux
(1636−1711), unde autorul, vorbind despre F. de Malherbe, scrie: „Mergeţi, deci, pe urmele lui,
iubiţi-i puritatea”. La figurat această expresie are sensul de „a imita pe cineva, luându-l ca
model”. În limba română există locuţiunea verbală a merge pe urmele (cuiva), neavând origine
livrească, utilizată în sens direct. Ea are acelaşi model semantico-distributiv şi sensul direct: „a
urma pe cineva”.
Unitatea frazeologică A vinde pielea ursului din pădure − vendre la peau de 1’ours −
делить шкуру неубитого медведя − не продавай кожата, пради да си убил мечката îşi
trage originea din fabula lui Esop. Aceste cuvinte au sensul de „a avea visuri himerice, a-şi face
iluzii referitor la un succes nesigur”.
Expresia A se lupta cu morile de vânt – se battre contre les moulins − бороться с
ветренными мельницами − бия с вятьрни мелници face aluzie la un episod din celebrul roman
al lui Cervantes Don Quihote, unde eroul său se bate cu morile de vânt, pe care le-a luat drept
duşmanii săi. La figurat aceste cuvinte au sensul de „a-şi crea fantome, pentru a le combate”.
UPS care au pătruns pe cale livrească din alte literaturi, sunt şi următoarele:
A făgădui munţi de aur − promettre monts d’or [DFFMR, p.272]− сулить златые горы −
обещавам златни гори. Această expresie face aluzie la frumoasele promisiuni ale căpitanilor
care la începutul vreo unei expediţii le făceau trupelor lor pentru a cuceri pământuri minunate şi
a trece munţii. Această expresie se găseşte încă la Terenţiu în Dormion (sec. al II-lea): Aureos
montes polliceri. La figurat expresia are sensul: „a face frumoase promisiuni fără a le împlini; a
promite marea şi sarea”.
Partea leului − part du lion − львиная доля − львски пай. Ideograma: „cea mai mare
parte”. Expresia e bine explicată de Fedru, scriitor latin de origine tracă, în lucrarea sa Fabulele
256
esopice ale lui Fedru, libert al lui August (sec. I), de La Fonteine în fabula La Genise, la Chèvre
et la Brebis en société avec le lion şi de autorul Romanului Vulpei (sec. al XV-lea ). Se utilizează
pentru a numi „partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un câştig (realizat în comun), pe care şi-o
rezervă cineva pentru sine [DEX, p.656].
Veacul de aur − âge d’or − золотой век − златен век. Această expresie foarte veche se
găseşte deja la poetul grec Hesiod (sec. al VI-lea î.e.n.) în una din cărţile sale, în care el descrie
veacul Saturnului, zeul roman care, alungat din cer de către Jupiter, s-a refugiat în Laţium, unde
a făcut să înflorească pacea şi abundenţa şi a învăţat pe oameni agricultura. A fost o epocă
fericită şi fără griji. Ovidiu, poet roman (sec. I î.e.n.) vorbeşte despre aceasta în Metamorfoza (I,
89-160). La figurat, aceste cuvinte au devenit sinonime cu „o viaţă fericită şi fără griji”.
Şi lupul sătul, şi oaia întreagă / a împăca capra cu varza − menager 1a chevre et le chou −
и волки сыты, и овцы целы − и вьлкьт сит и агнето цяло. Această expresie pare să-şi trage
originea de la o problemă pe care profesorii de matematică o dădeau elevilor să rezolve: În ce
mod un ţăran, care trebuia să transporte de pe un mal al unui râu pe celălalt un lup, o capră şi o
varza, va proceda, pentru a păstra întreagă şi capra, şi varza. Răspunsul e următorul: el trebuie să
transporte în primul rând capra, apoi lupul, readucând capra pe primul mal, apoi varza şi, în cele
din urmă, pentru a doua oară, capra. În zilele noastre această expresie are sensul: „a manevra
între două persoane / cauze / partide în modul de a nu jigni nici pe unul, nici pe altul”.
257
Declaraţia privind asumarea răspunderii
Subsemnata Angela Savin, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de
doctor habilitat sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz
contrar, urmează să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Savin Angela
Semnătura
20 decembrie 2013
258
CURRICULUM VITAE
Date personale: Numele şi prenumele SAVIN Angela Data şi locul naşterii 16 ianuarie 1959, or. Chişinău, Republica Moldova Cetăţenia Republica Moldova Studii: Studentă, Facultatea de Litere, Universitatea de Stat a Moldovei, Diplomă cu menţiune Domeniile de interes ştiinţific Descifrarea materialelor de arhivă, a textelor vechi manuscrise în limba
slavonă veche şi în limba română veche ( sec. XII-XVIII); istoria limbii române, metodologia studierii limbilor străine, predarea limbii române la alolingvi, predarea diferitelor discipline lingvistice la instituţiile de învăţământ superior.
Experienţă profesională Activitatea de cercetare şi coordonare: 1981 – până în prezent Cercetător ştiinţific,
cercetător ştiinţific superior, cercetător ştiinţific coordonator, responsabilă de Sectorul Istorie a limbii, dialectologie şi onomastică al Institutului de Filologie al AŞM,
Activitatea didactică: 1998 – 2013 Conferenţiar universitar, ULIM
Participare în proiecte şi granturi:2007 – 2009 Criterii privind periodizarea limbii române . Director de proiect. 2010 Factori interni şi externi în evoluţia limbii române (anul 2010). Director
de proiect. 2011-2014 Aspecte lexico-gramaticale şi socio-lingvistice în istoria limbii române .
Director de proiect.
Colaborare internaţională: 2001-2003 Coautor şi profesor în cadrul proiectului P.N.U.D. „Limba – mijloc de
integrare socială” (Limba română pentru populaţia alolingvă în Republica Moldova)
2001-2002
Proiect internaţional HOPE-87 Moldova (Austria), Suport educaţional pentru copiii bolnavi de cancer, Centrul educaţional al Institutului oncologic din Moldova
259
Participări la foruri ştiinţifice Lucrări ştiinţifice şi ştiinţifico-metodice publicate la tema tezei
Rapoarte prezentate la paisprezece colocvii şi conferinţe internaţionale, dintre care la două şedinţe în plen. Două monografii (Motivaţia locuţiunilor verbale româneşti. Chişinău: „Elan Poligraf ” SRL, 2008. 124 p.; Probleme ale motivaţiei unităţilor polilexicale stabile în limba română. Chişinău: Princeps Magna, 2011. 152 p.), un dicţionar (Dicţionar de valori lexico-gramaticale ale locuţiunilor verbale romaneşti. Chişinău: CEP U.S.M., 2004. 308 p.), douăzeci şi nouă de articole şi studii ştiinţifice în ţară şi peste hotare.
Grade şi titluri ştiinţifice, titluri onorifice:1996 Doctor în filologie, specialitatea 10.02.01 – Limba română 1999 Atestat CNAA Titlul ştiinţific “Cercetător ştiinţific superior” 2002 Atestat CNAA Titlu ştiinţifico-didactic “Conferenţiar universitar”. Premii şi distincţii: 2007 Medalia ULIM - cu ocazia aniversării a 15 ani de la fondarea ULIM–
pentru merite deosebite în procesul didactic 2009, 2011 Diplome de merit ale Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove
„În semn de recunoştinţă arhipăstorească pentru activitatea sârguincioasă spre binele şi întru mărirea Sfintei Biserici Ortodoxe din Moldova”
Alte activităţi: 2010 – până în prezent Membru al Consiliului ştiinţific al Institutului de Filologie 2010 - până în prezent Membru al Colegiului de redacţie al revistei de profil Philologia 2000 – până în prezent 2000 – până în prezent 1997 - până în prezent
Secretar ştiinţific al Consiliului ştiinţific de susţinere al tezelor de doctor şi doctor habilitat, specialitatea „Limba română”, în cadrul Institutului de Filologie al AŞM. Membru al Seminarului metodologic, Institutul de Filologie al AŞM Membru al Seminarului metodologic, Facultatea Litere, USM
Aptitudini şi competenţe personale: Limba maternă Limba română Limbi străine Rusa – nivel avansat, franceza – nivel avansat Competenţe şi a ptitudini de utilizare a calculatorului: Microsoft Word, Internet Explorer, Excel, Power Point Date de contact Adresa: Str. Miron Costin, 11/3, ap.37, Chişinău, MD–2068 Tel., e-mail: 27 27 19 (s), 49 18 87(d.), 079172944 [email protected]