MORALITATE ŞI ALEGERE RAŢIONALĂ

ÎN TEORIA LUI DAVID GAUTHIER

Introducere

Urmăresc să prezint felul în care moralitatea îşi poate afla un loc într-o explicaţie

de tipul alegerii raţionale. Pentru aceasta teoria lui David Gauthier mi s-a părut cea mai

indicată unealtă. Riguros concepută, ea se sprijină pe câteva idei care vorbesc despre ceea

ce trebuie accceptat pentru a avea moralitate. Se dovedeşte că aceste cerinţe sunt aceleaşi

ca şi pentru obţinerea oricăror beneficii din cooperarea liberă, neconstrânsă dintre indivizi

raţionali. Astfel, potrivit lui Gauthier, agenţii raţionali trebuie să respecte când

interacţionează urmărindu-şi propriul beneficiu câteva principii printre care clauza

lockeeană (cu revizuirile de rigoare pe care i le aduce) şi concesia relativă minimax.

Gauthier concepe o sofisticată demonstraţie a faptului că moralitatea poate fi

acomodată în cadrul teoriei alegerii raţionale, şi că deci moralitatea este raţională, şi nu

altfel decât din aceleaşi raţiuni care ne interesează pe fiecare ca agenţi raţionali şi fac să

ni se pară în mod paradoxal indezirabilă moralitatea: beneficii sau utilităţi. Pentru aceasta

foloseşte recente descoperiri conceptuale din diverse discipline, precum teoria jocurilor,

teoria deciziei raţionale, sau economie.

Vorbesc la început despre alegere raţională şi ilustrez prin câteva exemple

dilemele care pândesc această concepţie. Prezint apoi concepţia lui Gauthier despre

raţionalitate şi locul pe care îl ocupă teoria sa în abordarea numită contractualism. El

porneşte de la faptul specific unor agenţi raţionali care pot intra în acorduri şi le pot

respecta, pentru a descoperi moralitatea din acorduri. Gauthier este nevoit însă să inoveze

concepţia aceasta a raţionalităţii într-un mod promiţător dar totodată riscant. Agenţii săi

raţionali au posibilitatea de a alege între dispoziţii. Soluţiile sale se referă la următoarele

1

probleme: raţionalitatea respectării acordurilor -o problemă ce a preocupat gânditori şi

din trecut- şi posibilitatea cooperării. Aici Gauthier susţine a fi găsit o cale de ieşire din

situaţii gen dilema prizonierului.

Moralitatea ca alegere raţională

Ce i se cere unei teorii a moralităţii ca alegere raţională este :

1. Să explice raţionalitatea acordurilor;

2. Să explice raţionalitatea respectării acestor acorduri.

Prin urmare nu este deajuns decât să se explice dacă este raţional pentru cineva să

intre într-un acord şi să îl respecte. Dacă acest lucru este raţional atunci este tot ce trebuie

pentru a fi şi moral. Nu avem nevoie, potrivit lui David Gauthier de a presupune

simţăminte de altruism ale indivizilor şi nici standarde absolute pe care aceştia trebuie să

le respecte.

Dacă teoria lui Th. Hobbes motiva nevoia de coerciţie politică, teoria lui

Gauthier motivează nevoia de coerciţie morală. Numele celor doi sunt asociate prin aceea

că amândoi sunt socotiţi contractualişti. Ambele forme de contractualism atât moral cât şi

politic recunosc că avantaje reciproc eficiente sunt disponibile (posibile) doar când

indivizii îşi constrâng comportamentul -de regulă maximizator.

În contractualismul politic indivizii caracterizaţi de un drept nerestrâns la orice

nu puteau ,,gusta’’ roadele cooperării datorită fricii şi neîncrederii. Soluţia motivată a

fost: coerciţie statală reprezentată de un suveran care să garanteze aderarea oricui la

pacturile realizate şi să pedepsească nerespectarea acestora.

În contractualismul moral, ambiţia lui Gauthier este de a arăta că indivizii aleg

de bună voie să-şi constrângă comportamentul. Alegerea este raţională şi face inutilă o

soluţie politică.

Moralitatea prin acord1 înseamnă pentru Gauthier descoperirea moralităţii ca

alegere raţională. Cum ce şi-a propus nu poate fi realizat dacă porneşte de la premise

1 În textul lui David Gauthier : ,,morals by agreement’’ ca de altfel şi în titlu (David Gauthier, Morals by agreement, Oxford University Press, 1986)

2

care asumă moralitatea, ca set de constrângeri asupra comportamentului maximizator al

fiecăruia, Gauthier îşi ,,curăţă’’ uneltele de pornire sperînd să demonstreze că există

astfel de constrângeri raţionale fără a fi nevoit să se folosescă de premise morale în

argumentare.

Persoana este definită ca agent independent în stare să îşi direcţioneze capacităţile

şi resursele înspre satisfacerea intereselor sale. Acesta ia în considerare ce poate face fără

a distinge iniţial între ce are voie şi ce nu are voie să facă, ce e permis şi ce nu. Cum

ajunge el să recunoască distincţia? Cum ajunge o persoană să recunoască o dimensiune

morală alegerii, dacă la început aceasta nu era prezentă?

Inelul lui Gyges şi Nebunul lui Hobbes

David Gauthier ca si Robert Sugden este de părere că cinstea este cea mai buna

strategie2. Platon pledase pentru aceeaşi idee în dialogul Republica când Socrate

argumentează pentru cinste şi dreptate arătînd că nu e posibilă cooperarea nici chiar între

hoţi în absenţa lor, cu alte cuvinte felul în care se cere aceasta prezentă este constrângător

raţional. Socrate argumenta împotriva ideilor lui Trasymachos care credea că omul

nedrept este cel mai puternic iar cetatea nedreaptă cea mai puternică şi că, deci, este de

preferat să fii nedrept. Discuţia are loc în cartea I a Republicii partea de la 336c la 354d şi

se încheie cu următoarea afirmaţie din partea lui Socrate: ,,Niciodată, aşadar,

Trasymachus, nu poate fi nedreptatea mai profitabilă decât dreptatea.’’3 Cei care nu

sunt drepţi, cum ar fi hoţii, tâlharii, nici nu pot face vreo acţiune împreună, nu pot

coopera căci omul nedrept va căuta să profite şi de cel asemenea lui şi de cel diferit (omul

drept).

Societatea a prevăzut mijloace de descurajare ale dispoziţiilor către nedreptate,

excluzindu-i pe cei care au asemenea dispoziţii din acţiuni de cooperare, şi deci de la

2 Legătura dintre cei doi este că amândoi contribuie într-un fel sau altul la evidenţierea problemelor din teoria alegerii raţionale. Mai jos fac referire la exemplul dat de Sugden în Rational Choice: A Survey of Contributions from Economics and Philosophy şi care este construit pe exemplul lui Gregory Kavka. 3 Am folosit textul online al dialogului aflat la adresa: http://www.perseus.tufts.edu/cgi-bin/ptext?doc=Perseus%3Atext%3A1999.01.0168;query=section%3D%23134;layout=;loc=1.353e

3

beneficii. Dacă ai putea însă să scapi nedetectat, şi aici intervine povestea lui Gyges în

acelaşi dialog(358a-360d), ai putea avea speranţe de a scăpa cu nişte beneficii pentru care

nu ai contribuit (varianta numită în modernitate ,,free-riding’’) sau cu nişte fapte ale căror

consecinţe fireşti nu ţi se mai aplică. Oamenii fac reguli din neputinţa de a se asigura în

vreun alt mod de faptul că nu vor fi vătămaţi de către ceilalţi. Regulile care iau naştere în

felul acesta obligă pe fiecare la respectare sub ameninţarea unor pedepse în cazul în care

nu se întâmplă aşa. Regulile sunt astfel nişte constrângeri care se pun de-a curmezişul în

calea tendinţei de maximizare de utilitate care ne caracterizează.

Poziţia celui care relatează în dialog povestea, anume Glaucon, este că oricare

dintre noi ar dori să pună mâna pe ceea ce nu este al lui ( în termeni economici moderni:

să reducă costurile şi să-şi mărească beneficiile), iar motivul pentru care nu o facem este

pentru că ne e teamă de repercursiunile pe care le implică regulile convenite. În condiţiile

acestea oamenii preferă dreptatea nedreptăţii, însă în condiţiile în care nu ai avea de ce să

te temi, în care nu ar exista riscuri de felul pedepsirii, oricine ar prefera nedreptatea şi am

putea adăuga astăzi din perspectiva teoriei alegerii raţionale, că ar fi raţional pentru

oricine să prefere în felul acesta şi nu invers.

Philip Holt găseşte şi un exemplu literar interesant din punct de vedere filosofic

legat de povestea lui Gyges în romanul ,,Omul invizibil’’ al lui H.G.Wells. Holt spune că:

,,Povestea lui Gyges este folosită pentru a pune sub o formă imaginativă o întrebare care

este fundamentală pentru dialogul Republica şi care este pusă într-un număr de alte

forme în acel dialog: de ce ar trebui să facem ceea ce este drept dacă putem scăpa cu

ceea ce este nedrept.’’ 4

Departe de a controla societatea, Griffin – personajul invizibil din romanul lui

Wells - se găseşte din ce în ce mai izolat de aceasta şi forţat să se pitească în locuri

neumblate ca un sălbatic gol. În final este prins şi omorât de mulţime (,,o formă crudă dar

eficientă de comunitate unită.’’5)

În ce priveşte povestea nebunului lui Hobbes, obiecţia imaginată de Hobbes în

Leviathan prin persoana nebunului spune: ,,Oare nu este posibil ca Nedreptatea să se

susţină cu acelaşi motiv (Reason), care îi dictează omului binele său?’’6 4 Holt, Phillip - H.G.Wells and the Ring of Gyges, URL: http://www.depauw.edu/sfs/backissues/57/holt57art.htm5 Holt, Phillip, idem6 Hobbes, Th., Leviathan, ch.15

4

David Gauthier în Morals by agreement afirmă că nebunul nu pune la îndoială a

doua lege a naturii care spune că oamenii vor intra în acorduri pe care le vor găsi

avantajoase: ,,Ce pune la îndoială Nebunul este a treia lege, legea care cere respectarea

sau aderarea la acorduri, căci fie oricât de avantajos să faci un acord, nu ar putea fi şi

mai avantajos să îl încalci? Iar dacă este avantajos, nu este atunci şi raţional?’’7 Să fie

respectarea cel mai bun răspuns al tău la respectarea de către celălalt a acordului?

Hobbes mai are încă ceva de spus despre nerespectarea acordurilor: ,,

acela...care şi-a încălcat acordul, şi declară că îi este permis pe drept să facă astfel, nu

mai poate fi primit în nici o societate care s-a adunat pentru Pace şi Siguranţă, decât

printr-o greşeală a celor care îl primesc şi care nu văd pericolele la care se expun.’’ 8

Răspunsul pe care Gauthier observă că-l dă Hobbes Nebunului, este că tot aşa cum este

neprofitabil pentru fiecare să-şi păstreze întreg dreptul lui natural, tot astfel este

neprofitabil pentru fiecare să-şi reţină raţiunea sa proprie ca ghid al acţiunii: ,, ... prin

urmare am instituit peste noi un suveran, şi am căzut de acord ca legile sale să ne dicteze

ce este cu adevărat bine.’’9

Verdictul pus de Gauthier rezolvării date de Hobbes este: ,,Hobbes nu reuşeşte

să dea problemei puse de Nebun decât o rezolvare politică’’10, astfel încât ,,suveranul

face din moralitate, înţeleasă ca o constrângere asupra încercării fiecăruia de a-şi

maximiza utilitatea, ceva la fel de nenecesar cum face şi piaţa.’’ Legat de acesta din

urmă, potrivit lui Adam Smith, piaţa acţionează ca o mână invizibilă dirijînd eforturile

fiecăruia care intenţionează propriul beneficiu către un optim social. Suveranul este ,,un

picior foarte vizibil care, cu şuturi bine plasate îndreaptă eforturile tuturor spre un scop

social comun.’’11

Gauthier este nemulţumit de soluţia lui Hobbes. Motivul este costul impunerii

legii, a dictatelor12, care este o afectare a libertăţii noastre: ,, plătim un preţ mare dacă

suntem creaturi care nu acceptă în mod raţional nici o constrângere interioară în

7 Gauthier, D., idem, p.1618 Hobbes, ibid. citat de Gauthier la p.1629 Hobbes, The Questions Concerning Liberty, Necessity, and Chance, 1656, no. xiv; in Sir William Molesworth (ed.), The English Works of Thomas Hobbes, 11 vols. (London, 1839-45), vol. 5, pp. 193-4. citat de Gauthier la p. 16310 Gauthier, idem, p. 16311 Gauthier, idem, p.163 12 În text: ,,enforcement’’

5

urmărirea propriului interes... Dacă am putea în mod voluntar să respectăm acordurile

realizate, ne-am scuti de acest cost.’’13

Şi David Hume se găseşte ,,incomodat’’ de ,,un tâlhar isteţ’’ care ţine să spună că

,, "cinstea este cea mai bună strategie" poate fi o regulă generală bună, dar poate avea şi

multe excepţii; şi acela...se conduce pe sine cu cea mai mare înţelepciune, care respectă

regula generală, şi profită de toate excepţiile.’’14

Hume nu crede că se poate da o demonstraţie (el spune: ,, un răspuns’’) pentru

acest argument cuiva care ar cere-o care să-i apară ca fiind îndeajuns de satisfăcător.

Gauthier este de părere că, deşi dificil, nu e imposibil: ,, Răspunsul stă în a trata cinstea ,

nu ca pe o strategie, ci ca pe o dispoziţie. Doar persoana cu adevărat dispusă către

cinste şi dreptate se poate aştepta să realizeze deplin beneficiile acestora, pentru că doar

o asemenea persoană poate fi admisă în mod raţional la acele aranjamente reciproc

avantajoase care se bazează pe cinste, dreptate, pe respectare voluntară.15

O astfel de persoană nu este capabilă, dată fiind dispoziţia ei, de a profita

de ,,excepţii’’ încât judecă pe drept un astfel de comportament ca fiind iraţional. Potrivit

lui Gauthier atât Nebunul lui Hobbes cât şi ticălosul isteţ ( ,,the sensible knave’’) al lui

Hume văd beneficiile pe care le pot câştiga din excepţii şi nu văd mai departe de ele,

astfel că nu dobândesc acea dispoziţie aducătoare de şi mai mari beneficii. Gauthier

continuă spunînd: ,, printre alţi ticăloşi, aceştia sunt desigur socotiţi ca fiind isteţi, dar

printre noi, dacă nu ne lăsăm înşelaţi de cuvintele lor, ei sunt doar proşti.’’16

Obiectivul lui Gauthier este de a da o teorie ,,nu a standardelor absolute, ci a

constrângerilor convenite’’ şi de a respinge orice distincţie între raţiune prudenţială şi

raţiune morală. Astfel, argumentează că o persoană nu poate avea motiv pentru a accepta

constrângeri independent de interesele sale. Pentru Gauthier constrângerile pe care

indivizii şi le impun voluntar sunt singura bază pentru moralitate. El se deosebeşte de

John Rawls, care încearcă să identifice constrângerile pe care indivizi ignoranţi în ce

priveşte propriile capacităţi şi talente le-ar alege. Gauthier prin teoria sa vrea să justifice

raţional constrângerile pentru oameni aşa cum sunt ei.

13 Gauthier, idem, p.163 14 Hume este citat de Gauthier în Morals by agreement, la p. 18215 Gauthier, p. 18216 Idem, p. 182

6

Alegere raţională

Teoria alegerii raţionale îi descrie pe indivizi ca fiind raţionali în sensul că au

informaţii complete, capacitatea de calcul necesară, au aşteptări (utilităţi) sau preferinţe şi

au puterea de a şi le ierarhiza. Ei caută să realizeze cel mai bun rezultat posibil în orice

situaţie.

Teoria alegerii raţionale într-un caz particular cel al dilemei prizonierului despre

care s-a adunat deja o literatură vastă (A. Tucker, R. Hardin, R. Axelrod...), reuşeşte să

ofere predicţii cu privire la modul în care indivizii vor acţiona dacă sunt raţionali. Ceea ce

frapează este faptul că deşi în mod raţional indivizii caută cel mai bun rezultat, caută să

maximizeze, în cazul dilemelor de tipul acesta, indivizii raţionali sfârşesc cu un rezultat

puţin mai bun decât cel mai rău, dar nu cu rezultatul cel mai bun. Este ceva în neregulă cu

alegerea raţională? Dacă s-ar întâmpla altfel, dacă am avea de a face cu indivizi

iraţionali?

Teoria alegerii raţionale ca şi teoria jocurilor a fost folosită şi în cu totul altă

direcţie: explicaţii evoluţioniste. Deosebirea fundamentală este aceea că moralitatea nu

mai este privită ca rezultatul intenţionat al unui proces de negociere la scară complexă

între agenţi informaţi şi complet raţionali. Moralitatea este acum văzută ca efect lateral

neintenţionat al interacţiunii indivizilor.

Acest gen de abordare ne scuteşte de asumpţii pretenţioase cu privire la

capacităţile cognitive ale indivizilor. Încă, moralitatea apare dintr-o serie repetată de

interacţiuni şi rostul ei nu e de a rezolva o problemă ci probleme care reapar frecvent.

R. Nozick în ultima sa carte Invariances are o astfel de concepţie. El vorbeşte

acolo de selecţia acelor patternuri de comportare care s-au dovedit a fi bune pentru specia

umană.17 Moralitatea poate fi rezultatul unei asemenea selecţii. Normele care ne

constrâng comportamentul maximizator ne-ar fi fost inculcate biologic, evolutiv sau

cultural. ,,Faptul de a adera la patternuri de cooperare voluntară aduce beneficii

17 Nozick, R., Invariances, Harvard University Press, 2001

7

personale, iar o reputaţie pentru această aderare îţi este răsplătită prin viitoarele

cooperări cu ceilalţi.’’18 Prin aderare - ,,adherence’’ în textul lui Nozick – se înţelege

desigur nu doar dispoziţia de a intra în acorduri de cooperare ci şi dispoziţia de a le

respecta. ,,Faptul de a fi cineva care găseşte coordonarea spre beneficii reciproce ca

fiind plăcută sau satisfăcătoare prin sine independent de beneficiile particulare ale

acelei acţiuni, îl va face pe acela în ochii celorlalţi un partener pentru cooperare şi mai

promiţător şi stabil dacă această trăsătură a lui este percepută de ei.’’19 Din câte am

putut înţelege din discuţiile pe care diverşi autori le-au purtat în legătură cu ideile lui

David Gauthier şi teoria jocurilor, o trăsătură precum aceea de mai sus te poate face

promiţător în două feluri: în cel de mai sus (partener promiţător) dar şi un altul în care te

expui exploatării din partea celor care nu sunt dispuşi să respecte acorduri.

Se întreabă Nozick20: dacă un tâlhar la drumul mare se înfrânează de la a-şi ucide

victima pentru a se întoarce ca să beneficieze iarăşi este această decizie a lui cooperare în

vederea unui avantaj reciproc? Tâlharul are de calculat care este acţiunea care îi aduce cel

mai mare beneficiu: să se arunce asupra victimei şi să investească efort în imobilizarea ei

sau să o ameninţe de la început: ,,banii sau mori!’’ ,,O normă poate emerge în astfel de

situaţii: dă-i celuilalt o şansă să se conformeze (to comply)21 şi nu-l ucide după ce s-a

conformat. Dacă partea a doua este frecvent încălcată, şi victimele care se conformează

sunt ucise, atunci tot mai puţini se vor conforma, iar atunci tâlharii trebuie să urmeze cale

amară a luptei cu victimele. În teorie, unii tâlhari îi pot chiar disciplina pe alţii care

încalcă această normă, pentru a menţine reputaţia generală a tâlharilor în relaţia cu

victimele.22

Poate oferi teoria jocurilor predicţii? Acestei teorii i se reproşează că prezice

orice, că orice rezultat la care s-a ajuns putea în fapt să fie prezis de teoria jocurilor dacă

se luau în calcul alte variabile: în cazul DP dacă cei doi erau soţ şi soţie, dacă erau strâns

apropiaţi, etc... se schimba şi predicţia.

Este această viziune despre raţionalitate lipsită de probleme?

18 Nozick, R. Invariances, p. 24619 Idem, p.24620 Idem, p.24921 O altă variantă de traducere ar fi : ,,să se supună’’.22 Idem, p.249

8

Două tipuri de conflict: interpersonal şi intrapersonal

Thomas Hobbes în faimoasa lucrare ,, Leviathan’’ descrie ,,starea naturală a

omenirii’’ ca fiind una deloc tihnită, ci un conflict parcă etern între toţi oamenii izvorât

din trei cauze: competiţie, neîncredere şi glorie. Astfel ei caută să câştige din cauza

primeia, să aibă siguranţă din cauza celei de a doua şi reputaţie potrivit cu a treia cauză.

Fiecare are un drept la orice chiar şi la corpul altuia. De aici un conflict generalizat în

care nimeni nu se bucură de siguranţă, pace sau linişte, nici chiar acela care nu ar face

nimănui vreun rău. Prima ,,lege naturală’’ pe care Hobbes o enunţă este ,,că orice om

trebuie să caute pacea, atât cât are speranţă de a o obţine; iar când nu poate, trebuie să

caute şi să se folosească de toate avantajele războiului’’23. Este de fapt vorba de

siguranţa de a te bucura cum crezi de cuviinţă de nişte lucruri. Dacă aceasta lipseşte nu te

poţi bucura de nimic.

Cele mai râvnite lucruri trebuie să fie aşadar pacea, siguranţa, cele care pun

capăt războiului. Această rezolvare nu poate avea loc fără ca ,,fiecare să aibă dorinţa

atunci când şi ceilalţi o au de a renunţa la dreptul său la toate lucrurile, şi de a fi

mulţumit cu atâta libertate faţă de ceilalţi câtă ar permite altora faţă de sine.’’24

Rezolvarea echivala cu înfiinţarea unei forme de guvernare 25, care să fie aşa cum

o indică numele englezesc: bunăstare comună, pentru toţi. Este totodată începutul oricărui

fel de contract a căror respectare este poruncită tot de o lege a naturii (a treia). A nu

respecta acordul sau contractul este o nedreptate. Garantul siguranţei şi a respectării

contractelor este suveranul, fiinţă-instituţie căruia fiecare a fost de acord să-i cedeze

dreptul său de a se conduce singur şi de a-l autoriza să-i conducă pe toţi. Este nevoie de

acest suveran pentru a impune respectarea acordurilor, deoarece vorbele fără spadă sunt

goale.

Ce face posibilă cooperarea în aceste tipuri de interacţiuni este în cazul lui

Hobbes agentul coercitiv, agentul responsabil cu impunerea legii.

23 Hobbes, Th, Leviathan, cap.XIII. Am folosit textul: http://oregonstate.edu/instruct/phl302/texts/hobbes/leviathan-c.html#CHAPTERXIII24 Idem, cap.XIII25 În text: ,,Commonwealth’’

9

Este o problemă în a determina nu doar rezolvarea conflictelor interpersonale ci şi

a celor intrapersonale. Robert Sugden discută exemplul lui Gregory Kavka: dilema

toxinei.26 Fiind raţională, Rachel nu va putea pune mâna pe milionul de dolari pe care i-l

oferă cu generozitate un miliardar ţicnit doar pe motiv că promite sincer (îşi formează

intenţia) să bea a doua zi o toxină ce o va face să se simtă rău 24 de ore. Ea ştie că nu va

lua toxina a doua zi (nu e raţional să o ia) şi ştie de azi. Cum de îţi mai poţi forma o

intenţie sinceră de felul celei transmise experţilor cum că eşti sincer hotărât să iei lichidul

toxic? Raţional ar fi să îţi formezi intenţia aceasta ca să pui mâna pe milion.

Dacă, spune Sugden, comparăm situaţia ei cu cea a Irenei, despre care ştim că

este iraţională, vom vedea deosebiri semnificative. În timp ce Rachel nu trece testul

experţilor, Irene are succes şi intră în posesia milionului. Mai mult, Irene vrea a doua zi

să ducă la îndeplinire ceea ce a hotărât în ziua precedentă. Rachel îi spune că nu e

raţională, iar Irene îi răspunde: ,,dacă eşti atât de deşteaptă de ce nu eşti bogată?’’27

Să ne imaginăm că şi Rachel şi Irene pun mâna pe câte un milion. Dar, prima nu

are de gând să bea toxina în timp ce cealaltă da. Faptul că, a doua zi, Rachel nu mai

acţionează potrivit intenţiei formate în ajun se datorează faptului că a pus mâna pe milion

şi are atunci de ales doar între o zi cu greaţă şi o zi fără greaţă. Fiind raţională nu va alege

să se simtă rău. În termenii gauthierieni e ca şi cum ar face un transfer neproductiv- ceea

ce nu este raţional în condiţiile în care nimic nu te constrânge. Problema este aceasta: este

adevărat că dacă este raţional să intri într-un acord atunci este raţional şi să-l respecţi?

Întreaga teorie a lui Gauthier ţinteşte la rezolvarea acestei probleme.

Problema regretului

26 Sugden, R., ,,Rational Choice : A Survey of Contributions from Economics and Philosophy’’,The Economic Journal, 101 (July 1991), pp 751-78527 Idem, p.780

10

Roy Sorensen se întreabă în ,,Rewarding regret’’28 dacă regretul este raţional? Un

răspuns ar fi: Da. Dacă astfel este maximizator. Dar în acelaşi timp el apare ca urmare a

abandonării acţiunii maximizatoare în favoarea uneia nemaximizatoare. De aici

paradoxul. În exemplul dat de el ţi se oferă o alegere între 1 dolar şi 10 dolari iar dacă

regreţi alegerea ţi se mai oferă 100 de dolari. Dacă alegi 1 dolar şi regreţi sincer mai eşti

raţional pentru faptul de a nu fi ales ceilalţi 10 dolari? Tot astfel dacă alegi cei 10 dolari

mai poate fi raţional să regreţi?

,,Bonusul nu poate fi câştigat decât făcînd ceva care pentru simţul comun şi

pentru mulţi filosofi este iraţional: să alegi A în locul lui B când ştii că vei regreta

alegerea.’’29 Mai rău, trebuie nu doar să prevadă că aşa va fi, ci să intenţioneze regretul.

Au fost invocate mai multe motive pentru care regretul este neraţional: durerea pe care o

provoacă nu este necesară, la fel preocuparea pentru trecut. Biologii pot însă invoca

acelaşi motiv pentru existenţa regretului ca şi pentru existenţa durerii: îndreaptă mintea

către rezultate contrafactuale în vederea luării unor mai bune decizii în viitor.

Explicarea raţionalităţii regretului aduce în discuţie însăşi concepţia despre

raţionalitate care se diluează în favoarea uneia ce vede individul mai firav în contrast cu

realitatea complexă despre care acesta are informaţii incomplete şi adesea greşite.

Sorensen are şi el ceva de spus despre dilema celui ce vrea să câştige milionul de

dolari: ,,David Gauthier pretinde că teoria sa a raţionalităţii rezolvă această dilemă ca şi

multe altele...’’30 Pentru Gauthier raţionalitatea unui plan este divizionară: toate

componentele unui plan raţional sunt ele însele raţionale. Această premisă îi permite să

aleagă să facă lucruri care nu-i fac nici un bine prin ele însele. Aşa că ,,Profesorul

Gauthier bea toxina. Motivul pentru care o face este pentru că e o parte a unui plan pe

care l-a inaugurat în ziua precedentă. Raţionalitatea planului derivă din maxima clasică

a maximizării utilităţii anticipate. Inovaţia lui Gauthier este cerinţa ca maxima să se

aplice doar imaginii de ansamblu.’’31

Ce remarcă Sorensen este că acest holism nu îl va ajuta pe Gauthier să câştige

bonusul pentru regret. ,,Gauthier nu poate condamna alegerea sa din trecut pe temei că

face parte dintr-o schemă generală de maximizare. Dacă ar privi alegerea sa ca parte 28 Sorensen, R. ,,Rewarding regret’’, Ethics, April 199829 Idem, p.53630 Idem, p.53631 Idem, p.536

11

dintr-un plan raţional, ar trebui să o privească ca fiind raţională şi drept urmare să nu o

regrete.’’32

Concepţia despre raţionalitate a lui Gauthier

În favoarea revizuirii concepţiei raţionalităţii ca maximizare de utilitate, Gauthier

arată că în unele situaţii e raţional să jertfeşti utilităţi imediate dacă acest lucru face parte

dintr-un plan de ansamblu aducător de o şi mai mare utilitate. În cuvinte mai puţin

tehnice: este raţional să mai şi rabzi şi să sacrifici din alegerile care nu se înscriu în planul

ori strategia ta de maximizare. Gauthier afirmă că în apărarea maximizării

constrânse ,,noi implicit am reinterpretat concepţia despre raţionalitate văzută ca

maximizare de utilitate. Aceasta....identifica raţionalitatea cu maximizarea de utilitate la

nivelul alegerilor particulare. O alegere este raţională numai şi numai dacă maximizează

utilitatea aşteptată a agentului. Noi identificăm raţionalitatea cu maximizarea de utilitate

la nivelul dispoziţiilor de a alege. O dispoziţie este raţională numai şi numai dacă un

agent avînd-o se poate aştepta ca alegerile sale să producă o utilitate nu mai mică decât

s-ar aştepta să producă dacă ar avea o altă dispoziţie.’’33

După Gauthier nu se susţine ideea că o dispoziţie maximizatoare de a alege ar

trebui să se exprime prin alegeri maximizatoare. Dacă eşti dispus să faci numai alegeri

maximizatoare – ceea ce se numeşte în vocabularul gauthierian ,,maximizator direct’’34 -

trebuie să te aştepţi să fii exclus de la acorduri pe care tu le-ai putea găsi ca fiind

avantajoase, iar alţii nu dacă au alte dispoziţii. Maximizatorul constrâns, în schimb, se

poate aştepta să fie inclus în aceste acorduri. ,,Acesta beneficiază de pe urma acestei

dispoziţii, nu prin alegerile pe care le face, ci prin oportunităţile de a alege.’’35

32 Idem, p.53633 Gauthier, D., Morals by agreement, p.182-18334 Voi folosi în continuare prescurtările MD şi MC pentru ,,maximizatori direcţi’’ şi respectiv ,,constrânşi’’. 35 Idem p.183

12

Obiectivele lui Gauthier

Ambiţia lui Gauthier este de a face din moralitate soluţia la dilemele cooperării şi

a situaţiilor de conflict. Dacă soluţia hobbesiană era una politică justificîndu-se

constrângerea statală, Gauthier crede a nu avea nevoie de aceasta pentru că şi-a propus

altceva: să arate cum indivizii raţionali înţeleg să se pună de acord într-o privinţă şi să

respecte acest acord. Or, tocmai acest aspect îl situează pe Gauthier pe o anumită poziţie

cu privire la situaţii gen dilema prizonierului.

Teoria jocurilor are ca predicţie predilectă aceea că indivizi raţionali nu vor

respecta acordurile pe care le fac deoarece acestea au structura logică a unor DP.

Ajungerea la un acord nu este starea finală dorită; aceasta din urmă este respectarea

acordului obţinut , iar aşa ceva nu se produce deoarece opţiunea opusă nerespectarea intră

în joc imediat ce se ajunge la un acord. Th.Hobbes a recunoscut acest lucru când afirmă

în Leviathan că una este să faci o înţelegere şi cu totul altceva să o respecţi, cu alte

cuvinte să îţi îndeplineşti partea din înţelegere. Una e să afirmi că o vei face şi alta chiar

să o faci.

Tragedia provine din faptul că recunoscînd raţionalitatea cooperării, cineva poate

recunoaşte totodată şi raţionalitatea nerespectării, neîndeplinirii obligaţiilor. Formulată în

termenii aceştia problema devine ,,a profitorului’’36 cum este cunoscută în literatura de

specialitate. Pentru ca acţiunea de a coopera să reuşească, atunci trebuie ca respectarea

însăşi să fie raţională, să fie dezirabilă. Totuşi, nerespectarea este aşa, fapt ce rezultă într-

o dilemă.

Pentru a rezolva dilema, Gauthier introduce o distincţie a tipurilor de conduite:

direct şi indirect maximizatoare. Se înţelege ambele sunt în sfera raţionalităţii. Potrivit lui

Gauthier respectarea unor acorduri de genul DP poate fi raţională chiar dacă nu este

direct maximizatoare. Motivul pentru care crede aceasta este faptul că în anumite cazuri

respectarea este rezultatul alegerii de a avea o anumită dispoziţie sau, altfel spus, este

rezultatul alegerii de a fi dispus să respecţi. În concluzie ai făcut această alegere pe

considerente de maximizare.

36 În literatura de specialitate din limba engleză : ,,free-rider’’.

13

A fi dispus să respecţi este maximizator chiar dacă uneori respectarea nu este

direct maximizatoare. A fost raţională alegerea de a avea o dispoziţie de felul acela? ,, În

viziunea lui Gauthier, raţionalitatea unei acţiuni, alegerea unei dispoziţii, ...nu se poate

determina în întregime doar întrebându-ne dacă este sau nu direct maximizatoare.’’37

Jody Kraus şi Jules Coleman cred că acelaşi raţionament poate fi folosit pentru a

apăra raţionalitatea altor acţiuni non-direct maximizatoare cum ar fi ,,transferurile ne-

productive’’38: ,, Chiar dacă respectarea unor acorduri reciproc avantajoase care

necesită astfel de transferuri voluntare nu este direct maximizatoare, poate fi totuşi

raţional să faci asemenea transferuri în virtutea raţionalităţii alegerii de a avea

dispoziţia să le faci.’’39 Nu se spune de fapt decât că dacă ar fi raţional să alegi dispoziţia

de a face transferuri neproductive de bunăvoie, atunci ar fi raţional să le faci, tot ce

contează este ca acestea să fie maximizatoare în vreun fel - care cu siguranţă nu poate fi

direct. Din ceea ce spune Gauthier reiese că nu putem infera că anumite acţiuni sunt

iraţionale din faptul că nu sunt direct maximizatoare.

Cum vine aceasta? De acord, o acţiune poate fi raţională dacă este maximizatoare

în vreun fel. În exemplul cu prizonierii din dilema clasică a prizonierului, folosit şi de

Gauthier (cu Fred şi Ed ca protagonişti)40, faptul de a mărturisi (a nu respecta) este mai

maximizator faţă de acela de a nu mărturisi (respecta) în condiţiile în care nu ştii ce va

face celălalt în realitate, şi chiar independent de ce spune că va face sau face într-adevăr.

Singurul răspuns pe care îl dă teoria jocurilor la întrebarea: ,,Să respect?’’, în

condiţiile în care îţi sunt cunoscute preferinţele celuilalt, este: depinde care sunt

preferinţele tale. Iar preferinţele tale depind de preferinţele celorlalţi. Ţine însă de

cunoaşterea comună şi astfel nu le este necunoscut nici celor din teoria jocurilor faptul

remarcat şi mai înainte cu privire la Hobbes că e un lucru să cunoşti cu certitudine

preferinţele cuiva şi alt lucru să ştii cu certitudine că acela va acţiona în conformitate cu

ele. Dacă ai avea o preferinţă puternică pentru a beneficia şi altă dată de pe urma

interacţiunii cu celălalt atunci vei respecta acordurile în care vei intra cu acesta. Cum

37 Kraus, J., Coleman, J., Morality and The Theory of Rational Choice, în Ethics, vol. 97 no.4, The University of Chicago Press, p. 73038 Despre transferuri neproductive Gauthier vorbeşte în cap.6 când argumentează în favoarea ideii că nu sunt raţionale.39 Idem, p. 73040 Gauthier, D., Morals by agreement, p.79-80

14

spune şi Robert Nozick: ,, acela pe care l-ai furat nu va reveni curând pentru a intra

într-un alt schimb cu tine.’’41

Potrivit lui Joseph Mendola42 este interesant de remarcat câte soluţii alternative

există la DP43 şi în nici una dintre ele nu este necesară revizuirea concepţiei despre

raţionalitate, cu alte cuvinte aceea pe care o avem (maximizarea utilităţii) este de ajuns

pentru a le explica. Concepţia standard spune doar că trebuie (este raţional) să faci ceea

ce vrei (preferi) cel mai mult. Or, în exemplele DP acest lucru poate însemna conţinuturi

de diferite feluri ale preferinţelor celor doi: astfel, ei pot fi iubiţi sau pot avea amândoi

puternice preferinţe pentru respectarea acordurilor. Aşadar, ei pot ieşi din asemenea

dileme fără a fi nevoie să înţeleagă altceva prin ,, maximizarea utilităţii’’. ,,De altfel, pare

destul de curios să se vorbească despre o schimbare în concepţia noastră despre

raţionalitate, în afara maximizării utilităţii.’’44 Gauthier în schimb, optează pentru o

soluţie ,,formală’’ care ar permite oricui să scape din situaţii de felul acesta indiferent de

ce ar conţine preferinţele lor. Ideea sa ia forma propunerii de adoptare a concepţiei

maximizării constrânse a utilităţii .

Este a doua modificare pe care Gauthier o aduce concepţiei standard după aceea

în care in distinge între preferinţele de fapt (actual preferences) şi

preferinţe ,,considerate’’ (considered preferences). Ignoranţa care caracterizează acţiunile

oamenilor face ca preferinţele lor să fie prost considerate (ill-considered), şi deci intuitiv

iraţionale. Propunerea lui Gauthier este de a lua utilitatea unui rezultat nu în funcţie de

preferinţele actuale ci ca funcţie a preferinţelor considerate, pe care individul şi le ia în

considerare.

Raţiune practică

41 Nozick, R. , Invariances, p. 24642 Mendola, J., Two kinds of rationality, în Ethics vol 97 no.4, p.76743 Voi folosi prescurtarea DP pentru ,,dilema prizonierului’’.44 Mendola, idem, p.767

15

D. Gauthier şi-a propus să derive moralitatea din raţionalitate şi pentru aceasta se

foloseşte de rezultatele din teoria alegerii raţionale şi din teoria jocurilor. În acest sens, el

foloseşte multe din tehnicile şi vocabularul acestor teorii.

Cum teoria alegerii (deciziei) raţionale vede raţionalitatea ca maximizare de

utilitate, Gauthier nu putea spera să argumenteze pentru abandonarea maximizării în

anumite situaţii fără a argumenta mai întâi necesitatea modificării felului de a concepe

raţionalitatea.

Moralitatea ne cere adesea să ne sacrificăm interesele. Din această cauză ea pare

contrară cerinţelor raţiunii. Gauthier are o altă părere: noi ne reprezentăm greşit

raţionalitatea practică dacă gândim că rostul raţionalităţii determină în vreun fel direct

modul în care ar trebui să raţionăm şi să decidem. Ce ne dictează raţiunea este să facem

ceea ce e cel mai bine dar acest lucru nu spune şi cum să o facem, care să fie principiul de

decidere. Din faptul că înţelegem raţionalitatea ca fiind maximizare de utilitate nu

decurge că trebuie să facem asta (să maximizăm) în fiecare moment de alegere. Nu

decurge deci că ar trebui să maximizăm în orice moment. După Gauthier noi ar trebui să

raţionăm în moduri care sunt maximizatoare de utilitate. Aşa se face că adesea cursul

maximizator nu e de a maximiza în fiecare moment în care ne confruntăm cu o decizie.

,,Când vom înţelege corect cum maximizarea de utilitate se identifică cu

raţionalitatea practică atunci vom vedea că moralitatea este parte esenţială a

maximizării.’’45

Pe o piaţă perfect competitivă se pot coordona nicidecum coopera datorită

faptului că prin posibilitatea de a profita (free-riding) se ajunge mereu în DP care se

soldează cu rezultate sub-optimale pentru toţi.

Sfera moralităţii ,, rezultă din acest eşec al pieţei’’46 care sugerează că un surplus

poate fi obţinut de pe urma cooperării şi din care ar putea beneficia fiecare cu condiţia să

poată fi garantată respectarea (conformarea la…) acordurilor.

Maximizare constrânsă

45 Gauthier, D., idem, p. 18446 Gauthier,.D., p.84

16

Teoria lui Gauthier are un concept central în ,, maximizarea constrânsă’’

(constrained maximization). Ce înseamnă aceasta e că nu se va maximiza direct, ci

indirect, constrâns.

Cum se realizează această constrângere dat fiind că nu se poate pune problema în

această discuţie despre constrângere din partea altuia, politică (Hobbes) sau altfel, ci doar

de acea constrângere pe care individul raţional o găseşte ca fiind raţională, ca fiind

convenabilă, că merită, că e de preferat să şi-o impună propriei alegeri, propriului

comportament.

De ce ar prefera cineva să facă astfel este întrebarea fundamentală? Cum de este

raţională o astfel de persoană? Fiecare am vrea, poate, să îi ştim pe toţi ceilalţi ca fiind

constrânşi în sensul de mai sus, oneşti, morali, toţi cu excepţia noastră, iar dat fiind că

totuşi nu sunt probabil mai proşti (iraţionali) ca noi cum de putem avea astfel de

preferinţe, pare şi mai neclar. Gauthier foloseşte termenul ,,dispoziţie de a alege’’ când

vorbeşte de aceste preferinţe. Prin urmare, indivizii cu asemenea dispoziţii cooperează cu

alţii care au aceeaşi dispoziţie chiar şi în situaţii în care necooperarea este mai

avantajoasă. Sunt conformişti47 sau cooperanţi.

Problema este de a vedea cum de este raţional un asemenea comportament.

Gauthier asumă că dacă dispoziţia de a alege (sau faptul de a fi dispus să alegi într-un fel

e raţional) este raţională, atunci tot astfel este şi alegerea (acţiunea) determinată de

aceastea.

Sfinţii, asceţii, fac lucruri pe care majoritatea nu le găsim raţionale drept dovadă

faptul că preferăm opusul cel mai adesea. Totuşi, dacă un mod de a gândi o problemă sau

un plan de acţiune este raţional, atunci a acţiona potrivit cu acesta este raţional chiar dacă

se cer făcute lucruri care nu sunt considerate optime la momentul acţiunii. În cazul acesta

acţiunea ne apare ca fiind constrânsă, ghidată de principii (principled) şi, după Gauthier,

e raţional să fie aşa chiar dacă nu mai poţi face cum ţi-ai dori –să maximizezi adică.

Gauthier aduce unele modificări atât teoriei jocurilor cât şi teoriei deciziei

raţionale. Teoria standard a alegerii raţionale se concentrează pe raţionalitatea acţiunilor

la momentul alegerii. ,,Modul de a decide nu intră în orizontul teoriei sau mai curând

47 Termenul ales de mine pentru a traduce ,,compliers’’ poate fi nefericit. De aceea, în decursul acestei lucrări voi folosi varianta ,,compliers’’.

17

teoria însăşi e modul acesta. Unii teoreticieni s-au gândit că îi pot face loc în miezul

teoriei dacă e văzut el însuşi ca o alegere.’’48

Concepţie inconsistentă?

Joseph Mendola găseşte temeiuri pentru a bănui o inconsistenţă în argumentaţia

lui Gauthier. Astfel, spune el, concepţia care vede raţionalitatea ca maximizare a utilităţii

individuale, ,,realizează puţin mai mult decât să capteze truismul care spune că noi

facem ceea ce vrem cel mai mult’’49. Această concepţie ajută la definirea utilităţilor şi a

tăriei preferinţelor. Gauthier însuşi susţine acest lucru.50 Totuşi el afirmă că maximizatorii

constrânşi, urmînd o concepţie diferită a raţionalităţii decât ar trebui ca să putem vorbi

despre utilităţi, maximizează în mod constrâns chiar acele utilităţi. Mendola observă că

pentru Gauthier: ,, Maximizarea constrânsă este posibilă doar când există utilităţi, dar

când acestea există, maximizarea constrânsă este imposibilă.’’51

Mendola este de părere că ,,Gauthier pare câteodată să nu ţină cont de o

distincţie crucială’’. 52 ,,Se face mult caz de raţionalitate în etică ca şi în alte domenii ale

filosofiei însă trebuie să se ţină sema de o distincţie familiară între două sensuri ale

cuvântului "raţional"’’, spune acelaşi Mendola.53 Aceste două sensuri sunt denumite în

articolul lui Mendola ,, raţionalitate ca inteligibilitate’’ şi ,, raţionalitate ca justificare’’.

Despre prima se poate spune că e ca o proprietate (minimă coerenţă) pe care un

agent trebuie să o aibă ca să fie agent şi pentru a putea exista o explicaţie a acţiunilor sale

de tipul convingeri-dorinţe (beliefs-desires).

Altceva este a spune despre cineva că este raţional sau că acţionează raţional în al

doilea sens. Înseamnă că poate indica temeiuri, raţiuni adecvate care fac ca acţiunea ,,să

se justifice’’. Ne putem explica multe dintre acţiunile indivizilor invocînd motivaţiile pe

care le dau dar aceasta nu înseamnă că totodată sunt şi justificate prin aceasta.

48 Verbeek, Bruno, Morris, Christopher, "Game Theory and Ethics", The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Winter 2004 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL = http://plato.stanford.edu/archives/win2004/entries/game-ethics/49 Mendola, J., idem, p.76750 Gauthier,D., Morals by agreement, p.38-4651 Mendola, p. 76852 Idem, p. 76853 Idem, p. 768

18

Raţionalitatea în acest al doilea sens este o proprietate normativă, pe care o posedă numai

aceia care acţionează într-un mod care poate fi apărat de raţiuni adecvate şi care prin

aceasta trec în afara criticii.

Se poate întâmpla ca un agent să nu aibă raţionalitate ca justificabilitate dar nu se

poate să fie lipsit de raţionalitate în primul sens. Hitler era raţional în sensul

inteligibilităţii dar lucrul acesta spune Mendola ,,nu face ca acţiunile lui să se situeze

dincolo de orice critică’’.54

,,Teoria maximizării utilităţii individuale este în primul rând o teorie a

raţionalităţii ca inteligibilitate. Ce face aceasta este să descrie o proprietate pur formală

pe care o posedă şi cei justificaţi şi cei nejustificaţi deopotrivă, atât cei care scapă din

dilema prizonierului cât şi cei care nu scapă.’’55

Mendola atrage atenţia asupra faptului că nu ar trebui să formulăm o concepţie a

raţionalităţii ca justificabilitate ca şi când ar fi o alternativă la concepţia raţionalităţii ca

inteligibilitate. În opinia lui Mendola, ,,Gauthier asta pare că face, şi poate fi cauza

aparentei inconsistenţe din maximizarea constrânsă, care depinde de principii ale

inteligibilităţii pe care le neagă.’’56

Contractualism

Tradiţional şi contemporan

David Gauthier susţine că ,,istoric, contractualismul ia naştere printre sofiştii

greci. Glaucon a schiţat o explicaţie contractualistă a originii ideii de dreptate în

Republica lui Platon.’’57 Gauthier admite că ,, teoria (sa) pică într-o tradiţie

nepopulară... Hobbes a transformat legile naturii, care stăteau la baza gândirii morale

stoice şi creştine în Evul Mediu, în precepte ale raţiunii care cer fiecărei persoane,

acţionînd în propriul interes, să renunţe la o parte din libertatea cu care îşi caută

54 Mendola, idem, p.77055 Idem, p.77056 Idem, p.77057 Gauthier, D., Morals by agreement, Oxford University Press, 1986 , p.10

19

propria supravieţuire şi bunăstare, cu condiţia ca şi ceilalţi să facă la fel.’’58 În opera lui

Hobbes îşi găseşte Gauthier adevăratul strămoş al teoriei sale despre moralitate. Îl citează

pe Kurt Baier care şi el a recunoscut rădăcinile hobbesiene ale propriei teze : ,,Adevărata

raţiune de a fi a moralităţii este de a produce raţiuni care să domnească peste raţiunile

propriului interes atunci când urmărirea de către fiecare a propriului interes ar fi

dăunătoare fiecăruia.’’59

Totuşi, ,,slăbiciunea teoriei contractualiste tradiţionale a fost inabilitatea ei de a

arăta raţionalitatea supunerii.’’60 Gauthier concepe pentru aceasta teoria maximizării

constrânse. De asemenea, oferă un răspuns la obiecţia pe care şi-o dădea Hobbes

închipuindu-l pe Prost.

Normele morale (sau instituţiile) sunt acceptate în mod raţional numai dacă nu

există un aranjament alternativ fezabil prin care părţile interesate să fie mai avantajate.

Exemplul dat de Bruno Verbeek şi Christopher Morris este despre împărţirea unui

tort.61 Astfel, agenţi raţionali nu vor fi de acord cu o normă care ar lăsa o parte din tort pe

masă să se strice. La fel cu normele morale: agenţii raţionali e de aşteptat să nu consimtă

la o normă de la care se aşteaptă rezultate reciproc dezavantajoase. O explicaţie corectă a

normelor morale este potrivit acestui tip de contractualism aceea că dacă normele la care

s-a ajuns printr-un acord sunt respectate atunci rezultatele vor fi, folosind un termen

economic, Pareto eficiente.

Verbeek şi Morris se întreabă: ,,Există oare o singură soluţie raţională la toate

problemele de negociere care să poată fi specificată şi testată cu ajutorul teoriei

jocurilor?’’62 Există motive de îndoială că abordarea dinspre teoria jocurilor a

negocierilor ne poate ajuta să prezicem rezultatul negocierilor dintre agenţi raţionali.

58 Idem, p.1059 K. Baier, The Moral Point of View: A Rational Basis of Ethics (Ithaca, NY, 1958) p. 309, citat de Gauthier în Morals by agreement la p.1060 Gauthier, p. 15. Am tradus aici prin ,,supunere’’ un termen care are o mare importanţă în demersul lui Gauthier: ,,compliance’’. Alte posibile echivalări sunt: ,,respectare, conformare’’. În locurile în care vor fi aduse în discuţie cele două tipuri de ,,respectare’’- narrow compliance şi broad compliance, am optat pentru traducerea primeia cu ,,respectare restrânsă’’, iar a celei de a doua cu ,,respectare nerestrânsă’’, conştient de dificultatea potrivirii lor cu vreo expresie românească. În ce priveşte caracterizarea agenţilor ce au asemenea dispoziţii, am ales să redau expresiile originale: ,,narrow compliant’’ şi ,,broad compliant’’, respectiv ,,narrow complier’’ şi ,,broad complier’’.61 Citat în: Verbeek, Bruno, Morris, Christopher, "Game Theory and Ethics", The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Winter 2004 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL = http://plato.stanford.edu/archives/win2004/entries/game-ethics/62 Verbeek şi Morris, idem

20

Asumpţia acestei abordări este că există doar un singur rezultat raţional al negocierilor.

,,R. Sugden63 atrage atenţia că factori non-raţionali precum precedenţă, ieşirea în

evidenţă, reputaţia sunt mai importanţi în determinarea acestui rezultat.’’64 Se pare că se

poate ajunge la diferite rezultate raţionale pe diferite căi.

Contractualişti precum Gauthier văd normele fundamentale care ne guvernează ca

rezultînd dintr-o situaţie ipotetică de decizie care ar implica un număr mare de agenţi.

Bruno Verbeek şi Christopher Morris consideră că ,,rămâne deschis dacă acesta este

modul adecvat de a modela procesul alegerii raţionale, proces ce s-ar solda cu apariţia

moralităţii.’’65

Deosebiri între Rawls şi Gauthier

Ideea lui John Rawls cum că principiile dreptăţii fac obiectul unei alegeri

raţionale este încorporată de Gauthier în propria teorie. Deosebirea, afirmă cel din urmă,

este că el îşi reprezintă această alegere ca pe o negociere (bargain), sau un acord

(agreement), între persoane care nu este neapărat să nu îşi cunoască identitatea.66

Deosebirea fundamentală stă însă în faptul că Gauthier şi-a propus să genereze

moralitatea ca set de principii raţionale în alegere. ,, Ne-am propus să arătăm de ce un

individ, raţionînd de la premise non-morale, va accepta constrângeri morale asupra

alegerilor sale.’’ 67

Rawls presupune că persoanele raţionale vor alege cele două principii ale

dreptăţii. Gauthier nu asumă existenţa unor constrângeri raţionale de acest fel (cele

morale sau imparţiale), nici măcar a unor constrângeri raţionale, imparţiale sau nu. Dar

pretinde a demonstra că există constrângeri raţionale şi că acestea sunt imparţiale.

63 Idem 64 Verbeek şi Morris, idem. Despre cinste, de asemenea, ca o strategie optimă, Sugden vorbeşte în ,,Rational choice: A Survey of Contributions from Economics and Philosophy’’65Verbeek şi Morris, idem 66 Gauthier, idem, p.567 Gauthier, p. 5

21

Pentru Gauthier este clar că Rawls ar cere agenţilor să negocieze de pe o poziţie

de egalitate ,,nu doar în ce priveşte drepturile iniţiale asupra bunurilor, dar şi în ce

priveşte drepturile iniţiale asupra puterilor şi capacităţilor personale.’’68

Cînd vorbeşte despre clauza care trebuie să constrângă interacţiunea indivizilor

înainte de orice negociere şi care este exprimată cel mai bine pentru el de clauza

lockeeană (cu condiţia să fie clarificată), Gauthier remarcă deosebirea dintre ce doreşte el

să exprime prin aceasta şi ce doreşte Rawls. Astfel, pentru Rawls ,,aceia care sunt mai

capabili sau mai norocoşi decât semenii lor nu trebuie doar să se abţină de la a profita

de semenii lor (ceea ce clauza respectivă cere), ci sunt obligaţi să îmbunătăţească

situaţia celorlalţi.’’69

Utilizarea metaforei contractului la Rawls şi Gauthier

Robert Wavre evaluează critic contractualismul lui Gauthier.70 Pentru cineva care

doreşte construirea moralităţii din surse non-morale premisele morale nu îşi găsesc

utilizarea.

Noţiunea de contract este folosită diferit de Rawls, şi anume la extinderea sau

clarificarea premiselor morale, iar astfel, ea serveşte la clarificarea unei poziţii morale.

Participanţii la realizarea acelui sistem social ideal se află în spatele unui văl de

ignoranţă, nu trebuie să ştie nimic despre poziţia lor în societate şi nici despre talentele şi

capacităţile personale. Este un contract ipotetic într-o situaţie ipotetică, noi înşine dacă

participăm la acesta o facem ca participanţi ipotetici. Situaţia aşa cum este caracterizată

conduce la acceptarea unei anumite concepţii despre dreptate.71 Situaţia este caracterizată

de restricţii care este rezonabil să se impună când se vorbeşte despre dreptate.

Proiectul lui Gauthier conţine potrivit lui Robert Wavre două elemente. Primul

constă din a arăta că pentru cineva care nu este deja motivat de moralitate ar putea fi

68 Idem, p. 22069 Rawls, J., idem 101-2,, citat de Gauthier în Morals by agreement, p.22070 Wavre, R., ,,Gauthier and constructing morality from non-moral sources’’, URL: http://www.abdn.ac.uk/pir/postgrad/vol1_issue2/issue2_article1.pdf 71 Rawls, J., A Theory of Justice, Cambridge, Massachusetts: Belknap Press of Harvard University Press, 1971, p.12

22

raţional să aleagă să dobândească această motivaţie. ,, Este un fel de a zice că ideea unor

agenţi raţionali, amorali, care se înţeleg pentru reguli morale este o posibilitate reală.’’72

Al doilea element este acela de a descoperi exact asupra căror reguli ar cădea de acord

aceşti agenţi.

Primul este de găsit, potrivit aceluiaşi Wavre, în argumentul lui Gauthier despre

trecerea de la maximizare directă la maximizare constrânsă. ,,Gauthier identifică

problema maximizării directe cu problema Nebunului lui Hobbes. Nebunul va dori să-şi

calce cuvântul ori de câte ori gândeşte a fi în interesul lui cel mai mare.’’73

Cu toate că ,,ideea cea mai răspândită despre raţionalitate în societatea noastră

este aceea a acţiunii de maximizare, care este exprimată în mod obişnuit prin maximizare

directă’’74, Gauthier este de părere că raţionalitatea ar fi mult mai bine exprimată prin

ideea sa a maximizării constrânse.

Definiţiile pe care le dă Gauthier maximizatorului constrâns ( MC) sunt :

1) ,,Cineva care este dispus în mod condiţionat să-şi bazeze acţiunile pe o strategie

sau practică comună dacă utilitatea la care se aşteaptă când toţi fac fel nu este

mai mică decât aceea la care s-ar aştepta dacă toţi ar urma strategii individuale.’’

2) ,,Cineva care chiar acţionează potrivit dispoziţiei în care utilitatea aşteptată este

mai mare decât ce s-ar aştepta să primească dacă toţi ar folosi strategii

individuale’’75

De asemenea, Gauthier furnizează definiţii ale respectării (compliance) de care

se leagă maximizarea constrânsă. Astfel, el distinge între respectare restrânsă (narrow

compliance) şi respectare nerestrânsă (broad compliance).

Contractualism şi etică a virtuţii

72 Wavre, idem,p.473 Idem, p.474 Gauthier, D., ,,Reason and maximization’’ 1990:231, citat de Wavre în ,,Gauthier and constructing morality from non-moral sources’’, p.575 Gauthier, D., ,,Morals by agreement’’, 1986, p. 167

23

,,Teoria jocurilor este o unealtă esenţială pentru contractualismul

contemporan’’76, este de părere Grant A.Brown. Acesta crede că poate arăta cum

contractualismul contemporan şi abordarea numită etica virtuţii îşi pot aduce una alteia

contribuţii majore. Într-un articol intitulat ,,Game theory and virtues: The New and

Improved Narrowly Compliant Disposition’’, Brown argumentează că

Gauthier ,,identifică greşit conţinutul moral al dispoziţiei de a respecta restrâns.’’77

Dacă nu eşti narrrow complier (de pildă, nu eşti îndeajuns de cooperant pentru

că maximizezi direct, fără să te înfrânezi sau eşti, dimpotrivă, prea cooperant), atunci este

raţional pentru membrii societăţii să-ţi refuze beneficiile interacţiunii sociale. ,, Pe termen

lung vei pierde mai mult din această cauză decât speri să câştigi prin faptul că nu eşti

narrow complier.’’78 Brown găseşte însă excepţii evidente: ,,să ne imaginăm că refuzăm

să comandăm lui Mozart sau Marilyn Monroe o operă ce le poate salva viaţa pe motivul

că ei cooperează cu alţii în termeni mai generoşi decât cere concesia relativă

minimax.’’79 Brown adaugă: ,,unii oameni posedă caracteristici speciale non-morale

(geniu, frumuseţe, simţ al umorului) pe care ar fi mult mai costisitor să le ignori decât să

le dai atenţie.’’80 Cazuri care implică talente speciale ilustrează faptul că narrow

compliance nu este o condiţie necesară pentru o interacţiune socială raţională. Este

surprinzător să auzi aceasta când ştii că Gauthier argumentează pentru faptul că singurul

tip raţional de respectare (compliance) este cel restrâns.

Brown se foloseşte de un exemplu pentru a ilustra mai multe lucruri. Scenariul

cuprinde doi copii: Veronica şi fratele ei Norm. Aceştia sunt lăsaţi să se uite la televizor

zece ore săptămânal cu condiţia să se ocupe de treburi casnice. ,,Astfel, Veronica şi Norm

trebuie să întreprindă ceva în comun (treburi casnice) pentru a realiza un surplus al

cooperării (timp liber pentru a privi la televizor). Mai mult, ei trebuie să decidă în avans

cum vor face aceasta (de exemplu, îşi împart sarcinile) şi de asemenea şi cum vor

distribui surplusul.’’81

76 Brown, Grant, ,, Game theory and virtues: The New and Improved Narrowly Compliant Disposition’’ URL: www.mises.org/reasonpapers/pdf/16/rp_16_10.pdf77 Brown, A: Grant, ,,Game theory and virtues: The New and Improved Narrowly Compliant Disposition’’,78 Idem , p.279 Idem , p.280 Idem , p.281 Idem, p.5

24

Ce este important din punctul de vedere al teoriei lui Gauthier sunt funcţiile de

utilitate ale participanţilor. Brown îl caracterizează pe Norm ca având toleranţă la

treburile de zi cu zi. În schimb, Veronica se simte taxată în ce priveşte răbdarea prin

treburile zilnice ale casei. Numai privitul la televizor o poate salva din acestă nefericire.

În ce priveşte funcţiile de utilitate, Brown remarcă: Norm îşi derivă cea mai mare parte a

plăcerii din primele ore de privit la televizor, şi din ce în ce mai puţin pe măsură ce

priveşte mai mult (avînd totuşi satisfacţii pozitive până la ultima oră). Veronica, pe de

altă parte, este ,,un monstru al resurselor’’: nu se poate sătura de televizor şi fiecare oră în

plus adaugă cel puţin la fel de multă plăcere ca şi prima oră. Din moment ce pe Norm nu

îl deranjează foarte tare faptul că trebuie să facă menaj, iar pe Veronica o ,,costă’’acest

lucru mai mult, atunci Veronica este aceea care acceptînd face o concesie mai mare decât

cere concesia relativă minimax.

Veronica are preferinţe scumpe: preferă mini-serialele care se întind pe cinci sau

mai multe segmente de câte o oră. Desigur, cea mai mare utilitate o experimentează din

episodul final, când intriga este rezolvată; dar nu poate pierde nici unul dintre episoadele

anterioare fără a pierde beneficiile întregii serii. Prin contrast, Norm este fericit să se uite

la o serie întreruptă de programe de o oră sau chiar o jumătate de oră; are tendinţa de a se

plictisi dacă programul se întinde prea mult. Norm poate urmări spectacole de toate

felurile cu aceeaşi plăcere. Ar prefera să vadă două ore din spectacolele cele mai

preferate ale Veronicăi decât o oră din cel mai preferat show al său. Veronica este

fanatică. Ea nu poate fi satisfăcută decât de showul pe care îl preferă cel mai mult în

orice moment. Dacă ar trebui să stea şi să se uite la unul dintre show-urile lui Norm ar

contempla ,,pierderea’’ pe care o ,,suferă’’ ca şi ,,beneficiul’’ pe care îl primeşte.

Cel mai bun prieten al Veronicăi este Monique, o fetiţă orfană care are propriul

televizor. Ce le place cel mai mult Veronicăi şi lui Monique este să stea de vorbă despre

personalităţile şi show-urile de televiziune preferate. Pe Monique o deranjează atunci

când nu poate sta de vorbă cu Veronica pentru că aceasta nu poate vedea tot ce vede ea ca

şi faptul că Veronica nu poate ,,ţine pasul cu ea’’ în ce priveşte uitatul la televizor, căci

Monique stă toată ziua. Norm şi prietenul său cel mai bun foarte rar vorbesc despre show-

uri TV. Când sunt împreună ei îşi pot crea propriile distracţii sub forma jocurilor.

25

Brown crede că, date fiind aceste profiluri, nu se poate determina dacă Norm va

sfârşi făcînd cele mai multe dintre treburile casei şi cu jumătate din timpul de uitat la

televizor sau dacă el şi Veronica vor împărţi sarcinile în mod egal iar Veronica ia cea mai

mare parte din timpul de televizor, sau altceva...Ce putem şti este că partea Veronicăi din

timpul de televizor va fi semnificativ mai mare decât partea ei din treburile casei.

Această situaţie, afirmă Brown, ,,intuitiv pare nedrept (unfair); am putea chiar

zice că Veronica exploatează umanitatea lui Norm.’’82 Ce este special la acest exemplu,

este după Brown faptul că el ,,ilustrează diferite virtuţi (ale lui Norm) şi vicii (ale

Veronicăi) care ar trebui în mod raţional să fie luat în considerare când se decide asupra

termenilor cooperării sau dacă să se coopereze.’’83 Persoane ca Veronica reprezintă o

problemă pentru oamenii normali. Dacă sunt solicitaţi pentru cooperare, ei cer o cotă mai

mare din beneficii fără a contribui prea mult. Dacă ar fi avut trăsături de caracter precum

ale lui Norm, atât ea cât şi Norm s-ar fi comportat mai bine în interacţiunea lor. Ar fi

iraţional pentru cineva să interacţioneze de bunăvoie cu oameni de felul Veronicăi.

Brown foloseşte exemplul după cum singur mărturiseşte şi pentru a arăta că

structurile de preferinţe pot avea ,,un ton moral’’. ,,Indivizii raţionali vor încerca să

discrimineze caracterele celor cu care interacţionează în moduri care nu sunt anticipate

de Gauthier. Ei vor căuta să împiedice, pe cât le stă în putinţă, pe Veronicile rele, lipsite

de coloană vertebrală şi consumatoare de utilitate, să aibă acces la beneficii, tot aşa cum

ar exclude maximizatori direcţi.84 Concluzia sa ,,nu este fundamental antitetică

proiectului lui Gauthier, pur şi simplu extinde la unele dispoziţii morale mai tradiţionale

aceeaşi bază raţională pe care Gauthier pune maximizarea constrânsă.’’85

Grant Brown este de părere că reuşita sa face abordarea contractualistă a

moralităţii ,, mult mai bogată, mai realistă, şi mai atractivă.’’ Ţine să precizeze că multor

altor virtuţi li se poate da o întemeiere prin teoria jocurilor. De pildă, iertarea este o

virtute importantă şi care se regăseşte şi în alegerile jucătorilor de Tit For Tat. Acest joc

este cel mai bun mod de asigura cooperarea prin interacţiuni repetate. Caracterizat de

faptul că cere întoarcerea aceleeaşi mutări celuilalt, Tit For Tat este ,, o componentă

importantă a dispoziţiei respectării restrânse.’’ Dacă la prima mutare ne-cooperantă a 82 Idem, p.783 Idem, p.7 84 Idem, p.785 Idem p. 7

26

celuilalt tu ,, păstrezi râcă’’, înseamnă că veţi rămâne blocaţi în ne-cooperare, care este

suboptimală. De aici decurge raţionalitatea dispoziţiei de a ierta. Brown îi reproşează lui

Gauthier că nu menţionează faptul că atunci când cineva joacă Tit For Tat trebuie să fie

pregătit să schimbe către o strategie de cooperare dacă celălalt regretă şi dă semne că ar

vrea să facă şi el la fel.

Contractualismul lui Gauthier îi pare lui Brown mult mai compatibil cu o etică

orientată către virtute: ,,Şi nu este de mirare pentru cine este atent la accentul pus de

Gauthier pe primatul dispoziţiilor în toată expunerea sa.’’86

Poziţia iniţială

Pentru a demonstra calitatea ,,fair’’ a principiilor convenite, Gauthier trebuie să

argumenteze că persoanele raţionale vor negocia doar de pe poziţii iniţiale ,,fair’’, vor

intra doar în acorduri ale căror proceduri sunt ,,fair’’ şi vor fi dispuse să respecte doar

acele principii (reguli) rezultate dintr-o negociere ,,fair’’87.

Gauthier tratează moralitatea (şi nu coerciţia politică) ca soluţie la problema

ineficienţei stării naturale. Deosebirea dintre modul lui de tratare şi modul

contractualistului Hobbes este aceea că nu există un terţ care să impună (enforce)

respectarea. Negocierea are loc fără a beneficia de umbrela protectoare a agentului de

impunere.

Gauthier nu întreţine nicăieri ideea că toate acordurile raţionale sunt ,,fair’’. Ce

face este să susţină ideea că negocierea raţională în starea naturală poate duce la

rezultate ,,fair’’ şi imparţiale.

Gauthier discută despre poziţia iniţială de negociere prin exemplul unei societăţi

de stăpâni şi sclavi88. Deoarece toţi membrii acestei societăţi sunt persoane raţionale, ei

ajung să observe că starea de fapt nu este cea mai bună (este sub-optimală) deoarece în

cazul sclavilor există costul de a fi constrâns, iar în cazul stăpânilor acela de a constrânge.

86 Idem p. 887 Cu riscul de a abuza, folosesc termenul englezesc deoarece ideea lui Gauthier este de a nu presupune moralitatea (dreptatea) în încercarea de a dovedi cum poate aceasta apărea din negocieri ale indivizilor raţionali. În plus, termenul ,,fair’’ ţine în primul rând de sfera negocierii.88 Gauthier, D., idem,p.190-192

27

Ei ar putea intra într-un acord reciproc avantajos în care, de pildă, se păstrează raporturile

(unii îi slujesc în continuare pe ceilalţi), dar se elimină elementul coercitiv. Stăpânii

renunţă la a mai constrânge iar foştii sclavi slujesc de bunăvoie fără a mai fi constrânşi.

Acest rezultat reprezintă cu siguranţă o îmbunătăţire Pareto: foştii stăpâni se pot bucura

liber de viaţă fără a mai fi sâcâiţi de necesitatea de a-i constrânge pe sclavi. Vor mai găsi

foştii sclavi ca fiind raţional să respecte partea lor din acord ştiindu-se scutiţi de

constrângeri?

Acordul imaginat este astfel unul instabil iar pentru a căpăta stabilitate mai este

necesar ceva. De pildă, este necesar ca sclavii să ceară plată pentru serviciile lor dacă este

ca acordul să se realizeze. Pentru ei este raţional (şi totodată ,,fair’’) să nu respecte

acordul care era bazat pe constrîngere. ,,Părea un acord raţional (fair) doar pentru

motivul că ei aveau putere asupra noastră. Odată puterea înlăturată, a devenit evident că

beneficiile cooperării nu erau împărţite în acord cu acel minunat principiu al concesiei

relative minimax’’.89 Pentru stăpâni ar fi de asemenea raţional să accepte deoarece refuzul

i-ar întoarce pe toţi în starea anterioară. Ei trebuie aşadar să cântărească care alegere îi

costă mai mult. Predicţia este că foştii stăpâni se vor găsi prinşi într-o societate mai

liberă, mai egală, una la care toţi ar fi consimţit dacă poziţia iniţială ar fi fost una ,,fair’’.

Concluziile pe care Gauthier le extrage din exemplu sunt:

1. Un acord cu originea într-o poziţie iniţială care nu este ,,fair’’ este instabil.

2. Este instabil deoarece nu este ,,fair’’.

3. Nu este ,,fair’’ deoarece implică ,,transferuri neproductive’’.

4. Rezultatul stabil e dat de ceea ce ar fi fost dacă acordul era generat de o

poziţie iniţială ,,fair’’.

Astfel, pentru sclavi, este raţional să nu respecte acordul respectiv. Un transfer

neproductiv este unul în care nu apar bunuri noi şi nici nu se schimbă bunuri existente.

Pur şi simplu se redistribuie de la o persoană la alta bunuri existente.

Prin urmare, în absenţa constrîngerii, respectarea unor acorduri care nu

sunt,,fair’’ (chiar dacă a fost raţional să se ajungă la acele acorduri) nu este raţională.

Acordurile ,,ne-fair’’ nu sunt stabile. Cum doar cele fair sunt stabile rezultă că doar

acordurile fair sunt raţionale.

89 Idem, p.191

28

Jody Kraus şi Jules Coleman arată felurile în care principiile convenite ar putea să

nu fie fair90:

1. Procedura însăşi a negocierii nu este ,,fair’’. Dacă se întâmplă astfel atunci

principiul care specifică modul în care va fi distribuit surplusul rezultat din

cooperare ar putea permite unora să câştige mai mult decât alţii în raport cu

contribuţia.

2. Poziţia iniţială însăşi ar putea să nu fie fair, caz în care, sunt de părere cei doi,

chiar şi o procedură dreaptă de negociere va transmite această însuşire

(unfairness) principiilor pentru care negociază părţile.

Nedreptatea poziţiei iniţiale poate fi transmisă rezultatului negocierii în trei

moduri:

a) Dacă drept rezultat al unei poziţii iniţiale care nu este ,,fair’’, unii participanţi sunt

capabili să contribuie mai mult ei vor fi avantajaţi şi la distribuirea surplusului.

b) Chiar dacă cei avantajaţi nu contribuie cu mai mult la negociere ci doar cu acea

parte pe care ar fi avut-o într-o poziţie iniţială ,,fair’’, rezultatul poate să nu fie în

continuare ,,fair’’.

c) Cei avantajaţi şi-ar putea folosi avantajul pentru a ,,constrânge’’, pentru a

exploata.

Concesia relativă minimax

Gauthier avansează o teorie a negocierii raţionale intitulată Concesia Relativă

Minimax. Potrivit acesteia fiecare individ se bucură proporţional cu contribuţia sa de

surplusul rezultat din cooperare. De vreme ce dreptatea (fairness) cere o distribuţie

proporţionată, atunci negocierea raţională se dovedeşte a fi negociere ,,fair’’. Rezultatul

oricărei negocieri raţionale se doreşte a fi ,,fair’’ iar acest lucru este posibil doar de pe

poziţii iniţiale ,,fair’’, în opinia lui Gauthier. În urma unei astfel de negocieri se obţin,

crede el, şi principiile morale ca principii constrângătoare ale maximizării.

90 Kraus, J., Coleman, J., ,,Morality and The Theory of Rational Choice’’, 723-4

29

În negociere, indivizii nu au nici o constrîngere asupra comportamentului lor

maximizator, astfel că fiecare fiind la fel de raţional pretinde maximul din surplus pentru

sine. A cere prea mult înseamnă a cere înrăutăţirea situaţiei altuia ceea ce îl va îndepărta

pe acela de la masa negocierii. A cere prea puţin ar însemna să îţi subminezi poziţia în

negociere dinainte. Fiecare vrea ca negocierea să reuşească iar pentru sine cât mai bine.

De la a cere tot surplusul pentru sine ceea ce e imposibil de realizat, participanţii

fac în continuare concesii până ce se ajunge la un rezultat realizabil. Acest proces de

concedere ia forma numită concesia relativă minimax, în care fiecare caută să

maximizeze ceea ce va primi din ceea ce a cerut. Dacă concesia relativă a unuia este mai

mare decît a altuia atunci şi temeiul acestuia de a se plînge este mai mare. Dacă îşi

minimizează concesia relativă maximă atunci minimizează şi orice temei de a se plînge.

Rezultatul aplicării acestui principiu al concesiei minimax este intuitiv fair de

vreme ce nu ne aşteptăm ca vreunul să facă o concesie pe care altul în aceeaşi situaţie să

nu fie pregătit să o facă. Teoria se adresează indivizilor raţionali autointeresaţi şi este

singura care încorporează principiul imparţialităţii.

Teoria lui Gauthier prezice că maximizatorii constrânşi îşi vor îndeplini rolurile

doar în anumite strategii de cooperare şi anume acelea în care beneficiază toţi cei care

participă şi care sunt socotite raţionale conform principiului concesiei relative minimax 91.

Acest principiu spune că în orice cooperare care este în beneficiul tuturor participanţilor,

strategia comună raţională este determinată printr-un acord în care fiecare avansează o

revendicare a tuturor rezultatelor pe care le poate culege dintr-o strategie de măcar vreun

beneficiu pentru toţi şi apoi oferă o concesie din acea revendicare care nu este mai mare

decât ,,concesia minimax’’. Concesia minimax este minimul de concesie maximă sau cea

mai mică concesie maximă cerută în orice strategie relevantă.92

Gauthier afirmă că principiul concesiei relative minimax decurge din patru

condiţii93:

i) ,,Revendicare raţională. Fiecare persoană trebuie să revendice acel surplus

care îi oferă maximul de utilitate. Nici o persoană nu poate pretinde un

91 În text: minimax relative concession.92 Gauthier, D., idem, p.13793 Idem, p.145

30

surplus al cooperării dacă nu participă la interacţiunea cerută pentru

obţinerea lui.

ii) Punctul de concedere. Date fiind revendicările care satisfac condiţia i),

fiecare persoană trebuie să presupună că există un punct al concesiei pe

care fiecare persoană raţională este doritoare să-l accepte.

iii) Dorinţa de a concede. Fiecare persoană trebuie să fie doritoare să accepte

o concesie în relaţie cu un punct fezabil al concesiei dacă magnitudinea

relativă a ei nu este mai mare decât a celei mai mari concesii pe care el

presupune că o persoană raţională este doritoare să o accepte în relaţie cu

un punct fezabil de concedere.

iv) Limitele concesiei. Nici o persoană nu doreşte să accepte o concesie în

relaţie cu un punct de concedere dacă nu este cerut acest lucru de condiţiile

ii) şi iii).’’94

Joseph Mendola se întreabă de ce presupune Gauthier că este adevărată

iii). ,,Condiţia iii) exprimă raţionalitatea egală a negociatorilor. Cum fiecare persoană,

ca maximizator de utilitate, caută să-şi minimizeze concesia, atunci nici o persoană nu se

poate aştepta ca orice altă persoană la fel de raţională să dorească să facă o anumită

concesie dacă nu ar fi ea însăşi doritoare să facă o concesie asemănătoare.’’95 Cu alte

cuvinte, spune Mendola, ,,nu te poţi aştepta ca un alt agent la fel de raţional ca tine, aflat

într-o poziţie simetrică, să fie de acord cu o concesie mai mare decât ai dori tu însuţi .’’96

Mărimea unei concesii este determinată de o funcţie pe care Gauthier o descrie dar care

mi s-a părut prea complicată şi nenecesară pentru ce mi-am propus.

Mendola propune să luăm în considerare două persoane: una are o stare bună,

cealaltă are o situaţie proastă. Aceste persoane intră într-o activitate de cooperare care

produce un profit sub forma unui bun. Acest bun îndeplineşte două condiţii: ,,poate fi

distribuit în orice proporţie între cei doi şi este astfel încât, în timp ce nici o comparaţie

interpersonală de utilităţi nu este asumată, fiecare individ ar primi aceeaşi cantitate de

utilitate pentru fiecare unitate din acel bun.’’97 Mendola admite ca şi Gauthier că nu sunt

posibile comparaţiile interpersonale de utilităţi şi asumă că putem vorbi despre oameni ca 94 Gauthier, idem, p.14395 Gauthier, idem, p.143-14496 Mendola, idem, p. 77297 Mendola, J., idem, p. 772

31

fiind într-o stare relativ bună sau rea. Dacă nu am putea, ,,atunci explicaţia lui [Gauthier]

ar fi extrem de controversată şi în direct conflict cu simţul comun.’’98

Principiul lui Gauthier cere celor două persoane să împartă rezultatul în mod egal,

ceea ce înseamnă o concesie relativă egală din partea amândurora. Dar, afirmă Mendola,

ne putem închipui persoana aflată în starea mai proastă pretinzînd că o împărţire egală

reprezintă de fapt o concesie mai mare din partea ei, din moment ce ea are mai multă

nevoie de surplusul rezultat. ,, Dacă cineva crede că într-o ordine a lucrurilor dată de

Dumnezeu, cel situat mai bine merită mai mult, acela ar putea foarte bine să creadă că el

face o concesie mai mare dacă este de acord cu o distribuţie egală.’’99

Aşadar, conchide Mendola, ideea pe care o ai despre mărimea concesiei ,,depinde

în mod crucial de ideea pe care o ai despre ce este o distribuţie rezonabilă şi fair.’’100 Cel

mai probabil însă pentru Gauthier agenţii cu adevărat raţionali ,,nu au asemenea

preconcepţii despre ce constituie o aşteptare ,,fair’’ şi rezonabilă [cu privire la

distribuţie şi concesie].’’101

Potrivit lui Mendola, ,,Gauthier nu demonstrează că toţi cei care cooperează şi

care sunt raţionali [ca inteligibili]102, trebuie să adopte concepţia sa a concesiei egale...

Istoria ar infirma orice asemenea demonstraţie.’’103 Gauthier este însă preocupat de

dezvoltarea unei explicaţii a raţionalităţii ca justificare. ,, Dar dacă înţelege concepţia sa

despre mărimea concesiei ca parte dintr-o explicaţie a aşteptărilor, concesiilor sau

acordurilor care sunt raţionale în sensul de justificate, atunci este păcat că nu dă nici un

argument normativ pentru aceasta.’’104

Dacă Gauthier vrea să dea o explicaţie raţionalităţii [ca justificare] a concesiilor, el

nu reuşeşte să facă aceasta pentru motivul pe care îl indică Mendola: ,,nu reuşeşte să

păstreze distincte cele două tipuri de raţionalitate: ca inteligibilitate şi ca justificare...

Vocabularul teoretic folosit de Gauthier poate fi potrivit pentru discutarea raţionalităţii

în sensul de inteligibilitate a concesiilor...Dar el importă acel vocabular în discuţia

98 Idem, p.77299 Idem, p.772100 Idem, p.772101 Idem, p.772102 Despre raţionalitate ca inteligibilitate Mendola vorbeşte în acelaşi articol distingînd-o de raţionalitatea ca justificabilitate.103 Idem, p.772104 Idem, p.772

32

despre raţionalitatea ca justificare a concesiilor fără vreun argument adecvat.’’105 Felul

în care descrie Gauthier concesia face abstracţie de unele trăsături care îi pot părea

importante cuiva în determinarea raţionalităţii ca justificare, cum ar fi de pildă nivelurile

de bunăstare ale părţilor înainte de cooperare.

Grant A.Brown evaluează argumentul lui Gauthier cu privire la

iraţionalitatea ,,transferurilor neproductive’’. Un transfer neproductiv ,,nu înfiinţează nici

un bun nou şi nu implică nici un schimb de bunuri existente; pur şi simplu redistribuie

unele bunuri existente de la o persoană la alta. Astfel, implică un cost de utilitate pentru

care nici un beneficiu nu se primeşte, şi un câştig de utilitate pentru care nici un serviciu

nu a fost oferit.’’106

În exemplul pe care îl dă Brown, Ernest face o mică concesie (35de dolari) către

Adelaide107, ceea ce îi produce acesteia un beneficiu adiţional de 147 de dolari. Gauthier

afirmă că un astfel de transfer nu este raţional căci nu poate fi vreodată maximizator de

utilitate decât dacă ar fi făcut în mod coercitiv. Aceste concesii nu sunt în mod necesar

iraţionale. Deşi nu sunt direct maximizatoare de utilitate, ar putea fi, în anumite

circumstanţe, maximizatoare în mod indirect. Brown este de părere că ,,într-o societate

de altruişti reciproci, Ernest se poate aştepta ca Adelaide (sau altcineva) să îi întoarcă

favoarea când circumstanţele s-ar inversa.’’108

Pentru Ernest a concede cei 35 de dolari înseamnă a face o concesie totală şi a nu

cere nici o concesie de la Adelaide. Ceea ce am văzut că nu este raţional din perspectiva

lui Gauthier. Totuşi, se poate spune că ,,transferul este productiv până la urmă: produce

bunăvoinţă din partea altruistului.’’109 Or, s-ar putea spune că îi consolidează reputaţia de

altruist ceea ce poate avea urmări pozitive în cazul în care înteracţionează cu alţii la fel

dispuşi- un lucru pe care îl admite şi Gauthier, însă e drept şi că se expune unor posibile

exploatări.

105 Idem, p.773106 Gauthier, idem, p.197107 Idem ,p.138-9108 Brown, A. Grant, ,,Game theory and virtues: The New and Improved Narrowly Compliant Disposition’’, text disponbil la adresa: www.mises.org/reasonpapers/pdf/16/rp_16_10.pdf , p. 4109 Idem, p.4

33

Brown susţine că ,,nu poate fi raţional să interacţionezi doar cu narrow

compliers; nici că ar fi raţional ca totdeauna să interacţionezi cu narrow

compliers...chiar când există un surplus’’110

Clauza111

Ce este această clauză şi de ce este atât de importantă pentru Gauthier ?

Gauthier este interesat de a face cât mai clară cerinţa de a nu se profita de ceilalţi în

acţiunile de achiziţie. Numai în felul acesta se poate ajunge la aranjamente sociale

ulterioare care pot fi acceptate de fiecare ca reciproc avantajoase şi totodată ,,fair’’.

Astfel, afirmă el, ,,fiecare înzestrare a unui individ care îi oferă o utilitate de

bază care nu va face parte din surplusul cooperării, trebuie considerată ca fiind

dobândită iniţial de către acesta fără a fi profitat de nimeni.’’112

De ce este important acest lucru ? Pentru că aceia care vor coopera şi se

consideră victime ale profitării vor percepe societatea ca fiind nedreaptă. Iar dacă poziţia

iniţială nu a fost una ,,fair’’, această trăsătură de nedreptate (,,unfairness’’) se transmite

mai departe şi negocierii ulterioare, acordurilor realizate care nu vor putea fi cu această

ocazie decât instabile. Iar dintr-o instabilitate nu se poate beneficia. Prin urmare, Gauthier

este convins că agenţii raţionali vor accepta această clauză constrângătoare, care le

condiţionează interacţiunile.

Gauthier îşi propune să arate că ,, faptul de a nu profita este o constrângere

rezonabilă şi fair pe care interacţiunea din starea de natură trebuie să o satisfacă dacă

este ca rezultatul ei să furnizeze o poziţie iniţială pentru negociere.’’113

John Locke este în opinia lui Gauthier cel care a făcut primul încercarea de a

,,raţionaliza şi de a moraliza starea de natură’’.114 Clauza sa, în acelaşi timp, autorizează

şi limitează drepturile exclusive ale indivizilor la obiecte şi capacităţi. Are efectul de a

110 Idem, p.4111 În orig. ,, proviso’’112 Gauthier, idem, p. 201113 Idem, p. 201114 Idem, p. 201

34

oferi fiecărei persoane o sferă de control exclusiv prin interzicerea celorlalţi de a

interfera cu anumite activităţi ale sale.’’115

Dar, aşa cum am notat mai devreme, Gauthier este de părere că conceptele pe

care se sprijină teoria lui Locke sunt problematice. Gauthier are nevoie de a defini

persoanele în vederea conceperii negocierii sau a pieţei. Pentru aceasta se foloseşte de

clauza lui Locke dar aceasta nu este lipsită de probleme. Trebuie să înţelegem că nu

putem achiziţiona nimic din ceea ce se găseşte în condiţii de raritate ?116 De asemenea,

ceea ce poate achiziţiona corpul cuiva pare să fie interzis : ,,Căci dacă eşti mai abil şi

mai puternic decât mine, atunci revendicarea ta pentru corpul tău nu îmi va lăsa

îndeajuns şi la fel de bun.’’117

Dacă nu este utilizabilă această explicaţie a lui Locke în definirea persoanelor (în

ceea ce pot şi au dreptul să facă) atunci nu avem de unde să gândim un început negocierii

sau pieţei. Cum spune Gauthier ,,lumea şi cei care o locuiesc ar fi şi ar rămâne ceva la

comun (commons).’’118

Potrivit lui John Locke cineva dobîndeşte un titlu exclusiv asupra unui lucru cu

care îşi amestecă munca, cu condiţia să folosească, sau cel puţin să nu irosească, ceea ce

a dobândit în felul acesta, şi cu condiţia de asemenea ca ,,îndeajuns, şi la fel de bun să

rămână , ,, mai mult decât ar putea folosi cei care nu au dobândit încă.’’119

Poziţia iniţială de negociere implică aşadar potrivit acestui principiu, după

Gauthier, ,,o distribuţie a factorilor de producţie şi a altor bunuri bazate pe munca

naturală a fiecăruia, în măsura în care această muncă este legată de folosire, şi în

măsura în care achiziţia fiecărei persoane lasă un surplus.’’120 Munca, folosirea şi

surplusul sunt cele trei concepte cheie pentru a înţelege explicaţia lui Locke şi toţi sunt

problematici, în opinia lui Gauthier. ,,Principiul achiziţiei care constituie miezul teoriei

proprietăţii la Locke sugerează o formulare preliminară a cerinţei de a nu se profita.’’121

115 Idem, p. 201116 Gauthier, idem, p. 201117 Idem, p.202118 Idem, p.203119 Locke, J., Second treatise on government, ch. v, para. 33. citat de Gauthier la p. 202120 Gauthier, idem, 203121 Idem, p. 201

35

Explicaţia pe care a oferit-o Robert Nozick este în termenii următori: ,,Clauza lui

Locke ...este menită a asigura că situaţia celorlalţi nu este înrăutăţită.’’122 Cerinţa în

forma asta este socotită de Gauthier prea tare deoarece sunt situaţii în care cineva nu

poate evita înrăutăţirea celorlalţi decât înrăutăţindu-şi sieşi situaţia. Astfel că Gauthier

revine la formularea lui Locke care admitea precedenţa propriei prezervări: clauza este

menită a interzice ca situaţia celorlalţi sa fie înrăutăţită cu excepţia cazului în care nu poţi

evita acesta fără să îţi înrăutăţeşti propria situaţie.

O constrângere mai tare decât clauza asupra interacţiunii naturale (pentru a îţi

îmbunătăţi situaţia trebuie să o îmbunătăţeşti pe a altora) ar autoriza acţiuni ale

blatiştilor123, iar una mai blândă (ca să îţi îmbunătăţeşti situaţia ţi se permite să o

înrăutăţeşti pe a altora) ar autoriza parazitismul. ,,Navigînd între acestea două, clauza

constrânge interacţiunea naturală pentru a face posibilă cooperarea raţională, fair şi

liberă.’’124

Poziţia iniţială de negociere în raport cu care se măsoară câştigurile şi concesiile

relative, trebuie să îndeplinească această clauză. Aceasta se caracterizează prin faptul că

toate efectele de ,,profitare’’ sunt înlăturate şi drepturile tuturor sunt respectate. Nimeni

nu a acţionat în moduri prin care să-l lase pe un altul într-o situaţie mai rea decât era

înaintea interacţiunii. Ce face ca acordurile să aibă nevoie de această clauză? Gauthier

spune că ,,fără limitări care să excludă profitarea, un individ raţional nu ar fi dispus să

respecte acorduri de cooperare.’’125 Clauza impune standardele pentru acorduri fair şi

imparţiale astfel că ,,dată fiind raţionalitatea egală a tututor părţilor, nimeni nu se va

aştepta la mai mult şi nici nu va accepta mai puţin.’’ 126

Totuşi, se întreabă Joseph Mendola, ,,chiar impune clauza un standard evident şi

necontroversat pentru acorduri fair şi imparţiale?’’127 Clauza constrânge situaţia de

dinaintea negocierii prin aceea că nimănui nu i-a fost înrăutăţită situaţia prin vreo

înlăturare forţată a rezultatelor muncii sale. Clauza nu spune nimic despre egalizarea

122 Nozick, R., Anarchy, state and utopia,, p.175, citat de Gauthier la p. 203123 În text : ,,free-riders’’.124 Gauthier, idem, p. 206125 Gauthier, idem, p. 225126 Idem, p. 225-227127 Mendola, idem, p.774

36

resurselor sau despre venirea în întâmpinarea nevoilor ca reprezentînd un fundal fair pe

care să se desfăşoare negocierea. Clauza interzice de fapt egalizarea forţată.

Întâlnim un loc în care Gauthier spune: ,,Bogatul se poate ospăta cu caviar şi

şampanie, în vreme ce o femeie săracă flămânzeşte la poarta lui. Ea nu poate lua nici

măcar resturile dacă aceasta îl lipseşte de plăcerea de hrăni păsările.’’128 Dar îi este

permis aceasta dacă sărăcia ei se datorează unei încălcări a clauzei sau a principiului

concesiei relative minimax. Răspunsul lui Gauthier la adresa celor cărora li se pare

contraintuitiv este doar un ,,apel la intuiţia contrară că oamenii merită fructele

înzestrărilor lor naturale’’129, după cum reiese din extinderea exemplului lui Robert

Nozick cu cei şaisprezece Robinsoni.

Mendola este de părere, totuşi, că ,,apelurile la intuiţii nu sunt adecvate pentru

rezolvarea disputelor normative în care intuiţii se găsesc în conflict.’’130

Raţionalitatea respectării acordurilor

Strategia lui Gauthier este aceea de a argumenta că singurul tip de acorduri care

pot obliga la supunere raţională sunt cele ,,fair’’.

Th.Hobbes argumenta că, dat fiind felul de a fi al oamenilor, respectarea este

improbabilă şi este nevoie de ceva (cineva) de care toţi să se teamă –Leviatan- şi care să

asigure ordinea şi posibilitatea cooperării pedepsind acolo unde este cazul. Gauthier

argumentează însă a nu fi cazul unui alt mijloc coercitiv decât raţionalitatea proprie.

Câştigurile din acest surplus sunt cele care ispitesc pe fiecare să-şi dorească un

cadru cooperant de interacţiune şi în felul acesta sunt răspunzătoare de crearea unui cod

al moralităţii.

Deosebirea dintre teoriile despre conformare (compliance) lui Hobbes şi Gauthier

este aceea că teoria lui Gauthier este a una mai rigidă. Pentru Hobbes faptul de a fi

raţional pentru oricine să consimtă (agree) la un cod moral depinde de prezenţa unor

mecanisme externe de silire (enforcement)…la respectare. În schimb, Gauthier este de

128 Gauthier, idem, p.218129 Idem, p.218130 Mendola, idem, p774

37

părere că pentru a culege beneficiile din cooperare individul trebuie să consimtă la

dezvoltarea unei moralităţi şi a unei dispoziţii de a rămâne fidel codului moral convenit.

Dezvoltarea acestei dispoziţii devine esenţială datorită caracterului translucid131 al

individului. Numit astfel deoarece pentru Gauthier caracterul cuiva nu e nici opac şi nici

transparent, ci translucid, însemnînd că alţii pot, în cele mai multe cazuri deşi nu cu

certitudine, să determine la ceilalţi dispoziţia de a respecta sau nu un acord.

Dispoziţia de respecta le este proprie maximizatorilor constrânşi (MC) şi le

permite să se alăture altora cu dispoziţii similare pentru a culege beneficiile unei strategii

comune de cooperare. Dacă ai o dispoziţie de a nu respecta vei putea să beneficiezi dacă

dispoziţia ta nu este detectată, dar vei fi exclus de la acţiuni de cooperare de către cei care

te detectează. Teoria respectării a lui Gauthier se aplică doar acordurilor dintre

maximizatorii constrânşi şi nu îi obligă pe aceştia să intre în acţiuni cu cei care nu vor

respecta (pe care Gauthier îi numeşte maximizatori direcţi). Dispoziţia spre maximizare

constrânsă permite angajarea în acţiuni reciproc avantajoase şi în acelaşi timp evitarea în

bună parte a problemei profitării de către maximizatorii direcţi.

Ni se spune că abilitatea MC de a detecta dispoziţia altora se va mări odată ce va

spori abilitatea lor de a recunoaşte alţi MC, şi astfel să identifice MD, evitînd a fi

exploataţi de către ei. De asemenea, MD învaţă să detecteze MC a căror dispoziţie îi lasă

vulnerabili.

Gauthier face distincţia între o persoană care respectă în sens restrâns şi o

persoană care respectă în sens larg132. Prima persoană va respecta orice aranjament care îi

îmbunătăţeşte situaţia, dar ultima persoană doar acele aranjamente care îi îmbunătăţesc

situaţia pornind de la o bază considerată fair (necoercitivă). Această bază este descrisă

prin aceea că nici un individ nu şi-a văzut situaţia înrăutăţită de către ceilalţi înaintea

negocierii. Exemplul pe care îl discută Gauthier este o interacţiune între nişte sclavi şi

stăpâni ipotetici133 în care sclavii ar putea consimte să îşi slujească stăpânii dacă nu mai

sunt constrânşi. Aceasta îi scuteşte de costul de a fi constrânşi iar pe stăpâni de costul de

a îi constrânge. Însă odată coerciţia înlăturată, sclavii se răzvrătesc şi încetează a-i mai

131 Gauthier introduce această asumpţie la p. 174.132 Gauthier, idem, p.178133 Idem, p.190-192

38

sluji pe foştii stăpîni. Gauthier afirmă că ,,un acord făcut de pe o poziţie coercitivă nu

este de fapt un acord, şi îi lipseşte orice stabilitate inerentă.’’134

Ar putea fi raţional pentru agenţi raţionali precum cei din exemplu să respecte un

acord făcut sub presiune chiar dacă puterea coercitivă a fost înlăturată ulterior ?135 Dacă

da, atunci de ce ar fi mai adecvate proiectului gauthierian doar acordurile formate pe baze

noncoercitive ?

Oamenii nu vor recunoaşte ca fiind fair decât acele acorduri pe care ei nu sunt

forţaţi să le accepte din cauza poziţiei constrînse, iar odată înlăturată coerciţia, ei

încetează să mai vadă ca raţională respectarea lor. Dacă îţi dezvolţi o dispoziţie diferită

atunci nu faci decît să îi încurajezi pe ceilalţi să te constrîngă anterior negocierii în

vederea întăririi propriilor poziţii. Astfel, raţionalitatea cere ca să fii dispus numai spre

respectarea acelor acorduri realizate de pe poziţii ne-constrînse.

Jody Kraus şi Jules Coleman cred altceva şi anume că noi ne putem închipui

cazuri în care transferurile neproductive pot fi direct maximizatoare şi nu pentru că ar fi

constrânse ci pentru că singura alternativă este revenirea pe o poziţie iniţială reciproc

dezavantajoasă. Prin urmare, o alternativă iraţională. Potrivit celor doi, sclavii şi stăpânii

din exemplul lui Gauthier pot ajunge la un alt acord reciproc avantajos 136: stăpânii nu îi

mai constrâng pe sclavi atâta timp cât ei se vor ocupa cu joburile indezirabile din cadrul

manufacturilor deţinute. Odată început lucrul, rezultă un imens surplus din cooperare şi

care este folosit într-un mod reciproc avantajos.

Foştii sclavi au o situaţie mai bună aici fiindcă nu mai sunt constrânşi şi sunt

plătiţi pentru munca lor. La rândul lor stăpânii au o situaţie mai bună deoarece nu mai au

povara costurilor de constrângere a sclavilor şi se bucură de beneficiile cooperării fără a

trebui să participe la ceea ce găsesc indezirabil-munca. Ei se ocupă de problemele

financiare şi în felul acesta îşi rezervă control asupra distribuirii surplusului. Astfel, îşi

acordă o parte mai mare. Aici surplusul nu este distribuit în raport cu contribuţia iar

sclavii nu reuşesc să minimizeze maximul concedat. Dacă sclavii ameninţă cu greva

situaţia poate reveni la origini când toţi erau dezavantajaţi reciproc, ceea ce nu ar fi

134 Gauthier,D., în Vallentyne, P.,Contractarianism and rational choice, Cambridge University Press,New York,1991,p.29, citat de Gareth Williams în 135 Kraus, J. şi Coleman, J. sunt de părere că este raţional şi arată acest lucru în exemplul lor din articolul ,, Morality and rational choice’’ din Ethics, 1987, volumul 97 nr.4, p. 729136 Idem, p 729

39

raţional. O parte din ceea ce contribuie sclavii este ,,redistribuit’’ către stăpâni.

Furnizarea voluntară de servicii neremunerate constituie pentru sclavi ,,un transfer

neproductiv’’. Există totuşi o deosebire, remarcă autorii exemplului, în aceea că ,,sclavii

nu transferă în mod direct partea din surplus ci mai curând ei contribuie voluntar la

crearea unui surplus despre care ştiu că nu va fi distribuit proporţional cu

contribuţia.’’137

Gauthier a văzut că este necesar să nu pornească de la nici o convingere morală şi

să întemeieze teoria morală în acceptarea voluntară de către indivizi raţionali a

constrângerilor raţionale. Moralitatea este aşadar un sistem de reguli imparţiale acceptate

în vederea guvernării relaţiilor umane. Dacă Gauthier are dreptate atunci moralitatea

poate fi generată de maxime ale avantajului reciproc.

Raţionalitatea respectării este întemeiată pe noţiunea de transluciditate a

caracterului şi pe aceea de presupusă abilitate a oamenilor de a fi dispuşi faţă de reguli de

conduită la care urmează să adere indiferent de ce schimbări ar suferi interesele lor pe

durata interacţiunii. Informaţia despre transluciditatea caracterului cuiva îi înzestrează pe

ceilalţi cu abilitatea de a prezice ce este probabil că va face acela. Abilitatea aceasta de a

prezice ce este probabil să facă celălalt (ceilalţi) este esenţială, ea fiind cea care conduce

la interacţiune. Dacă va avea succes, interacţiunea va produce un surplus din care vor

beneficia toţi.

Cît de plauzibilă este ideea translucidităţii caracterului, pînă unde se poate

dezvolta o dispoziţie şi cît de raţională este dispoziţia de a fi un maximizator constrâns ?

Se pune întrebarea : cum pot fi constatate dispoziţiile? Gauthier se sprijină pe

intuiţia noastră cu privire la abilitatea de a ne da seama cu o certitudine rezonabilă de

gradul de onestitate al persoanei cu care interacţionăm. Sentimentul de încredere sau

neîncredere este obişnuit în viaţa noastră dar ne îndreptăţeşte oare să îl credem corect?

Pentru Gauthier însă dezvoltarea dispoziţiei de a fi un maximizator constrîns

trebuie distinsă de dorinţa pe care o au oamenii pentru a căpăta reputaţie pentru cinstea

lor sau de dorinţa de a evita repercursiuni negative din cooperări viitoare. Dispoziţia este

dată de tendinţa de a îţi îndeplini planul convenit indiferent de consecinţe. MD vor căuta

137 Kraus, J.,Coleman, J. idem p. 729

40

să se pretindă MC astfel încât posibilitatea de cîştig din ,,free-riding’’138 continuă să

existe. Propriul interes este factorul motivator atât pentru MD cât şi pentru MC.

Deosebirea stă nu în altruism versus egoism, ci în strategii diferite în vederea interesului

propriu.

Gareth Williams observă că şi deosebirea de caracter între MD şi MC trebuie să

fie mică dacă este să existe posibilitatea pentru MD să se pretindă drept MC şi să fie în

stare să îi convingă pe ceilalţi de sinceritatea sa. Dar dacă diferenţa este atât de mică este

greu de văzut cum MD n-ar fi în stare să dezvolte abilitatea de a se prezenta cu succes ca

MC.139

Posibilitatea constatării cu acurateţe a acestor dispoziţii se subţiază. Nu rămâne

decât că singura modalitate în care dispoziţiile acestea pot fi dezvoltate raţional este prin

interacţiune repetată sau dezvoltarea unei reputaţii pentru anumite tipuri de conduită.

Oricare dintre acestea ar însemna pentru Gauthier, potrivit lui Williams, un eşec în

abilitatea de a argumenta pentru raţionalitatea faptului de a respecta în cazul interacţiunii

ne-repetate : ,,Dispoziţia de a respecta pe care o adoptă indivizi raţionali cu privire la

reguli este condiţionată doar de percepţiile propriilor interese astfel că argumentele pe

care le-ar putea folosi Gauthier pentru raţionalitatea respectării nu au aplicabilitatea

universală pe care şi-o dorea.’’140

În opinia aceluiaşi autor, indivizii care aleg maximizarea constrînsă ca stil de

viaţă îşi păstrează abilitatea de a se converti la maximizarea directă oricând. Dacă sunt cu

adevărat raţionali este ,,greu de imaginat cum în toate cazurile respectarea ar rămâne

alegerea raţională.’’141

Un exemplu clasic al literaturii filosofice este scena descrisă de Platon în dialogul

Criton în care Socrate care mărturiseşte că deoarece a ales să trăiască în cetatea Atenei şi

să respecte legile acesteia pe cât posibil considerîndu-le raţionale şi bune, refuză oferta de

evadare ce i se aduce de către prietenul său Criton. Dacă amintim aici şi teoria lui

Richard Hare în care universalizabilitatea joacă un rol important142 şi am analiza opţiunea

138 Deoarece găsesc dificilă posibilitatea traducerii fidele a termenului ,,free-riding’’, am hotărât să îl las netradus.139 Williams, G., ,,Problems for Gauthier’s attempt to derive morality from rationality’’, URL: www.libertarian.co.uk/lapubs/philn/philn051.pdf , pag.3140 Idem, p.3141 Idem, p.3142 Hare, R., ,,Universal prescriptivism’’, în Peter Singer (ed) A companion to contemporary ethics

41

lui Socrate din această perspectivă, reiese că marele filosof grec ar fi trebuit să-şi

dorească în mod consistent ca oricine altcineva în condiţii asemănătoare să acţioneze la

fel. Asta înseamnă : cineva cu respect pentru semeni şi pentru legi dar care are duşmani şi

este condamnat pe nedrept, să nu-şi dorească scăparea. E cunoscută însă greutatea

stabilirii a ceea ce înseamnă ,,condiţii asemănătoare’’. De pildă, dacă sunt mai tânăr decât

era Socrate la momentul când face alegerea înseamnă că există ,,similaritate’’ a

condiţiilor ?

De asemenea, dacă cineva se gândeşte la situaţia în care se află la un moment dat

şi găseşte că este asemănătoare cu a lui Socrate sub raportul proprietăţilor universale

(adică fără să se ia în considerare proprietăţi precum vârsta, sexul, etc…, chiar locul şi

timpul) este el ori ea obligat(ă) să facă cutare alegere ca fiind cea raţională, şi morală.

Mai mult, de ce nu ar fi raţional să nu fi moral în anumite momente ?

Un exemplu ce ar susţine teoria lui Gauthier este, în opinia lui Gareth Williams

acela al deturnărilor de avioane. Cei care se ocupă de aşa ceva, pentru a avea succes

trebuie să-i convingă pe ceilalţi de dispoziţia lor de a îndeplini o acţiune ce este în

detrimentul propriei bunăstări. Nu este clar că ar fi individual raţional să dobândeşti o

asemenea dispoziţie sau că o astfel de acţiune este necesară. Nu e iraţional să îi convingă

pe ceilalţi participanţi la negociere de faptul că ei sunt iraţionali şi astfel să arate

înspăimântător, deoarece nu au dorinţa de a trăi. Dacă unul aruncă în aer avionul sau

ucide ostaticul înseamnă că a eşuat în ceea ce şi-a propus (nu să moară ci să obţină banii

sau prietenii…) şi astfel acţionează iraţional. Agenţi raţionali autointeresaţi nu ar acţiona

astfel, deşi –spune Williams, ei pot pretinde până în ultima clipă că nu sunt raţionali şi că

vor acţiona în felul acela. Devine şi mai interesant dacă ne gândim că grupul nu moare

dacă îi mor câţiva membri şi va continua să ameninţe, iar astfel să ce nu era raţional din

punct de vedere al individului devine raţional pentru un colectiv.

Williams conchide din exemplul său că pentru ca maximizarea constrânsă să

reprezinte o opţiune raţională totdeauna (toate cazurile) atunci un element de beneficiu

colectiv trebuie să îşi găsească locul în preferinţele celor care o adoptă. În exemplul cu

teroriştii beneficiile de pe urma respectării principiului îl vor inspira pe individ chiar şi

atunci cînd acţiunea cauzează propria moarte. Gauthier se fereşte însă să îşi bazeze teoria

pe sentimente de altruism. Totuşi aceasta nu este o maximizare de nici un fel. În ce fel

42

particip eu ca terorist care îşi dă viaţa la vreun avantaj reciproc ?În loc să fie o

maximizare constrânsă este mai curând non-maximizare.

Este raţional să îţi dezvolţi dispoziţia de MC doar dacă un număr de MC există.

Fără un număr suficient de MC nu ar trebui să devii MC fiindcă te expui unei exploatări

din partea MD care scapă nedetectaţi. De asemenea dacă sunt prea puţini MC atunci sunt

şi prea puţine oportunităţi pentru cooperare în vederea unui surplus. O problemă pe care

Gauthier nu o lămureşte ar fi cum obţii numărul necesar de MC. Williams crede că s-ar

putea argumenta că acest tip de comportament se poate dezvolta prin legături de atenţie

reciprocă în cadrul micilor grupuri de oameni şi de aici să se răspândească în populaţie.143

Gauthier însă nu trebuie să depindă de altruism pentru construirea teoriei şi face

explicit acest lucru când foloseşte asumpţia că indivizii raţionali sunt caracterizaţi de

nepăsare reciprocă (,,mutual unconcern’’). Williams oferă şi alte soluţii cu privire la

obţinerea numărului necesar de MC: dacă, spune el ,,un mare număr de oameni sunt

zdruncinaţi de un şoc intelectual şi realizează cerinţele raţionalităţii; sau un număr

select de persoane pregătite să adopte dispoziţia MC, se decid să formeze o comunitate

la început insulară cu scopul de a permite maximizării constrânse să fie operaţional,

atunci MD din afara insulei se pot converti pentru a beneficia de rezultatele surplusului

din cooperare.’’144

Un autor pe care îl citează Williams – şi anume Holly Smith145 - discută

posibilitatea introducerii altor tipuri de agenţi în societatea ideală. Dacă ar aceste tipuri

exista atunci dispoziţia MC ar fi de nesusţinut sau iraţională. Unii dintre ei sunt etichetaţi

MK şi au o dipoziţii de felul următor: de a construi dacă tu construieşti sau de a nu

construi dacă tu nu construieşti. Un astfel de personaj poate exista şi el e de nedetectat de

către MC deoarece împărtăşesc aceleaşi dispoziţii iniţiale. Mai pot exista CN (cooperanţi

necondiţionat) care cum le indică numele cooperează indiferent de dispoziţii sau acţiuni.

Ar fi iraţional să nu adopţi maximizarea directă faţă de aceştia. Mai mult, pot exista co-

operanţi radicali (CR) care nu ar coopera decât cu cei care au optat pentru dispoziţia

Cooperării Necondiţionate. Interesant este că deşi această dispoziţie este iraţională dacă

ar fi adoptată de îndeajuns de multă lume poate face din orice altceva decât CN ceva

143 Williams, idem p. 3144 Idem, p.3145 Idem, p.3

43

iraţional. Se pare că Hollis Smith demonstrează că paleta de dispoziţii nu se rezumă doar

la a fi MC sau MD.

Clauza ne-constrângerii dictează ca un acord să fie respectat doar dacă s-a ajuns la

el într-un mediu în care nici un participant nu suferă o înrăutăţire din cauza prezenţei

celorlalţi. Deosebirea dintre a fi dispus la o largă respectare şi a fi dispus la o restrânsă

respectare este dată de faptul că cei care au prima dispoziţie sunt dispuşi să respecte toate

acordurile care le îmbunătăţesc situaţia fără a conta cum arăta poziţia iniţială de

negociere. Ceilalţi respectă doar acele acorduri formate de pe o poziţie iniţială ne-

coercitivă (fair) ,,Să numim narrow complier persoana dispusă să coopereze în moduri

care dacă sunt urmate de toţi produc rezultate aproape optime şi fair, iar persoana care

este dispusă să coopereze în moduri care urmate de toţi îi aduc un beneficiu doar în

comparaţie cu situaţia în care nimeni nu ar coopera, s-o numim broad complier.’’146

Dispoziţia restrânsă de a respecta este intolerantă cu privire la activităţi coercitive

(fraudă, jaf) şi îi face pe toţi ceilalţi participanţi să realizeze că nu pot beneficia în

negociere de pe urma avantajului din trecut (poziţia iniţială). Din acest motiv se afirmă că

respectarea strictă (narrow compliance) este opţiunea raţională.147

Williams recunoaşte că argumentul are valabilitate. Adesea este raţional să nu fii de acord

cu un acord (,,deal’’) realizat de pe o poziţie de exploatare, care îţi poate îmbunătăţi

situaţia dar îi şi încurajează pe ceilalţi să te exploateze şi pe viitor.148 Respectarea

(conformarea) restrânsă poate împiedica să se profite de tine prin procesul de negociere,

dar ceilalţi ar putea beneficia în continuare de pe urma exploatării tale astfel că vor fi

stimulaţi să te exploateze şi pe viitor. Cu toate acestea, Gauthier vrea să arate că ,, în

condiţii plauzibile, avantajul net pe care îl au maximizatorii constrânşi de pe urma

cooperării depăşeşte beneficiile la care s-ar putea aştepta alţii din exploatarea lor.’’149

Williams e de părere că argumentul lui Gauthier cu privire la respectarea restrânsă

şi nerestrânsă nu reuşeşte să recunoască faptul că ,,stimulente suficiente pentru a

constrânge pot continua să existe chiar şi atunci când cei care constrâng sunt lipsiţi de

puterea din poziţia iniţială.’’150 146 Gauthier, D., idem, p.178147 O critică a acestui punct este de găsit la Kraus şi Coleman.148 Williams, idem, p.4149 Gauthier, idem, p.15150 Gauthier, p.4

44

Dispoziţia de a respecta restrâns oricare ar fi consecinţele nu poate exista decât la

persoana care are o preocupare pentru binele comun sau (şi) pentru generaţiile viitoare.151

Încă o problemă este descoperită de Williams argumentului pentru respectarea

restrânsă. Gauthier susţine că stă în puterea fiecărui individ să îşi aleagă dispoziţia.

Dispoziţiile nu sunt înnăscute. Totuşi, afirmă Williams, ,,persoanele care nu au dobândit

încă dispoziţia de a respecta restrâns datorită vârstei lor tinere nu au abilitatea de a

detecta.’’152

Kraus şi Coleman sunt şi ei de opinie diferită de a lui Gauthier în ce priveşte

argumentul că doar respectarea strictă (narrow compliance) este raţională.

Din punctul lor de vedere argumentul lui Gauthier are următoarea desfăşurare153:

1. Indivizi la fel de raţionali vor respecta în aceleaşi condiţii.

2. Dacă unii indivizi respectă în condiţii diferite decât ceilalţi, atunci aceşti indivizi

nu pot fi la fel de raţionali.

Prin urmare:

3. Dacă unii oameni au dispoziţia de respecta restrâns, şi ceilalţi au dispoziţia de a

respecta nerestrâns, atunci unii indivizi nu sunt la fel de raţionali ca ceilalţi.

4. Dar toţi indivizii sunt la fel de raţionali, prin ipoteză.

Prin urmare:

5. Fie toţi trebuie să aibă dispoziţia de a respecta restrâns, fie toţi trebuie să aibă

dispoziţia de a respecta nerestrâns.

6. Nu este niciodată pentru nimeni raţional să aibă dispoziţia de a respecta

nerestrâns.

Prin urmare:

7. Este pentru toţi raţional să aibă doar dispoziţia de a respecta restrâns.

Potrivit celor doi autori afirmaţiile 1 şi 6 sunt controversate.

Argumentul lui Gauthier pentru iraţionalitatea respectării nerestrânse este:

1’. ,,Dacă tu eşti broad compliant (te mulţumeşti cu orice beneficiu), atunci,

înteracţionînd cu tine, eu ar trebui să fiu dispus să respect un acord doar dacă îmi

oferă nu o parte dreaptă din surplus ci partea cea mai mare.’’

151 Williams, idem, p.4 152 Idem, p.4 153 Kraus, Coleman, idem, pp. 741-5

45

Prin urmare,

2’. ,,Dacă unele persoane sunt broad compliant, atunci altele, înteracţionînd cu ele,

vor găsi avantajos să nu fie broad compliant, dar nici narrow compliant. Este raţional

pentru ele să fie less-than-narrowly compliant 154.’’

Aşadar,

3’. ,,Nu este şi nici nu poate fi raţional pentru cineva ca să fie broad compliant.’’

(p.226-27)

Kraus şi Coleman cred că altceva ar trebui să decurgă. Astfel, cei care sunt broad

compliant ştiu despre cei care sunt less-than-narrow compliant că au dispoziţia de a

respecta doar atunci când primesc partea cea mai mare. ,,Prin urmare, este mai puţin

probabil să fie raţional pentru cei broad compliant să interacţioneze cu cei less-than-

narrow compliant decât este să interacţioneze cu alţi broad compliant.’’155 Dacă te

gândeşti să ceri partea cea mai mare, atunci trebuie să realizezi că o consecinţă este aceea

că eu aş putea să fiu un broad compliant şi totuşi să decid să nu negoociez cu tine.

Concluzia surprinzătoare la care ajung cei doi este că ,, poate fi iraţional pentru mine să

fiu less-than-narrow compliant chiar dacă ştiu că tu eşti broad compliant.’’156

Premisa 1’ este falsă: nu decurge din faptul că cineva este broad compliant că ceilalţi

trebuie să fie less-than-narrow compliant. Prin urmare, 2’ nu decurge: dacă unele

persoane sunt broad compliant, atunci nu decurge cu necesitate că pentru ceilalţi ar trebui

să fie avantajos să nu fie broad compliant ei înşişi, nici chiar narrow compliant. De

asemenea 3’ este fals: poate fi raţional pentru cineva să fie broad compliant. A fi broad

compliant îi poate oferi cuiva cea mai bună oportunitate pentru realizarea unui acord şi

pentru a beneficia din el.

Odată invalidat argumentul Kraus şi Coleman au demonstrat şi că punctul 6 din

argumentul de mai sus este fals: poate fi raţional pentru cineva să fie broad compliant.

Ceea ce este de ajuns pentru a arăta că 7 nu decurge din conjuncţia lui 5 cu 6. Premisa 1

cea mai importantă rămâne încă intactă : indivizi la fel de raţionali respectă în aceleaşi

condiţii., încât oricine este fie broad compliant, fie narrow compliant. Kraus şi Coleman

atrag atenţia că motivele pentru care cineva este narrow sau broad compliant depind de

154 Mai puţin stricţi cu privire la ceea ce respectă.155 Kraus, Coleman, p. 742156 Idem, p.743

46

avantajul în negociere pe care îl are în starea de natură şi de mărimea existentă a

populaţiei de broad compliant şi de narrow compliant. Potrivit celor doi autori , ,,dacă

cineva este dezavantajat, el va fi nevoit să accepte acorduri nedrepte.’’157 Deşi părţile în

poziţia iniţială pot fi la fel de raţionale, nu sunt necesar la fel de avantajate. Prin urmare,

ele pot respecta nişte acorduri în condiţii foarte diferite.

Raţionalitatea cooperării şi dilema prizonierului

Zoe Gilbert analizează de ce crede Gauthier că este posibilă şi raţională

cooperarea în situaţii tip Dilema Prizonierului.158

Matricea cu recompense (payoffs) în DP arată de forma159:

Ce ne spune teoria jocurilor este că ,,necooperarea (defection) este strategia

dominantă şi deci singura mutare raţională în acest joc.’’160 Rezultatul fiind unul

paradoxal şi nemulţumitor căci ,,descrierea din teoria jocurilor nu pare să se potrivească

cu ceea ce fac fiinţele reale în situaţii gen DP.’’161 Paradoxul provine din nepotrivirea

dintre ceea ce credem îndeobşte despre cooperare şi care ne face să cooperăm (deci să

existe cooperare) – ceea ce ne poate aduce caracterizarea de ,,iraţionali’’, deşi nouă nu ne

157 Idem, p.744158 Dilema Prizonierului va fi numită DP de aici înainte.159 Gilbert, Zoe, ,, Game Theory versus Gauthier in the battle for Rational Cooperation’’, disponibil ca document PDF la adresa : http://www.lse.ac.uk/collections/CPNSS/events/Abstracts/FirstGraduateConferenceSocialScience.htm

160 Idem, p.1161 Idem

47

apare astfel. Mai curând nedumerirea provine din convingerea pe care o avem despre noi

ca fiinţe cărora ne pasă, altruiste,etc...

Din acest motiv mai mulţi filosofi au încercat să rezolve paradoxul (şi să

răspundă astfel la întrebarea : cum de există cooperare?) şi arate deci că ,, în ciuda a ceea

ce poate spune teoria jocurilor’’, cooperarea este de fapt posibilă în situaţii de tip DP. De

ce DP? Pentru că se consideră că interacţiunile noastre dacă sunt strategice atunci sunt

structurate foarte adesea după acest model. Mai mult există o probabilitate mare de a ne

regăsi la un moment sau altul într-o asemenea situaţie. Tot ce contează sunt matricile de

payoffuri (de utilităţi) care se pot întâlni într-o sumedenie de situaţii nu neapărat de felul

discutat de Gauthier prin exemplul cu Fred şi Ed.162 Altruismul este o trăsătură care

transformă preferinţele cuiva astfel încât acesta ar putea să prefere cooperarea

necooperării. ,, O aceeaşi situaţie poate fi o DP pentru cineva iar pentru altcineva nu.’’163

Teoria jocurilor nu spune decât că ,,dacă preferinţele tale iau cutare formă (sunt

structurate tip DP), atunci doar nerespectarea este raţională.’’164

Gauthier gândeşte un agent raţional sub forma unui maximizator constrâns, care ia

în considerare strategii mai curând decât acţiuni. Dacă este raţional pentru tine să intri

într-un acord atunci este raţional şi să-l respecţi. Când ia în considerare dacă să coopereze

sau nu : ,,Maximizatorul constrâns ia în considerare i) dacă rezultatul în condiţiile în

care toţi ar face la fel este destul de fair şi optim, şi ii) dacă rezultatul pe care îl aşteaptă

în mod realist în condiţiile în care ar face-o îi oferă o utilitate mai mare decât non-

cooperarea universală. Dacă ambele aceste condiţii sunt satisfăcute, el îşi bazează

acţiunea pe strategia comună. Maximizatorul direct ia în considerare doar dacă

rezultatul pe care îl aşteaptă în mod real, în condiţia în care şi-ar baza acţiunea pe

strategia comună, îi oferă o utilitate mai mare decât rezultatul pe care l-ar aştepta dacă

ar acţiona după orice altă strategie- luînd în considerare, desigur, efectele pe termen

lung ca şi cele pe termen scurt. Doar dacă această condiţie este satisfăcută, îşi va baza

el/ea acţiunea pe o strategie comună.’’165

Un MC (maximizator constrâns) care are asemenea dispoziţie de a coopera şi de a

respecta, atunci când se va găsi în cazul unei situaţii gen Dilema Prizonierului, în care 162 Gauthier, idem, pp.79-80163 Gilbert, idem, p.3, nota 6164 Idem, p.6 165 Gauthier, idem, p. 80-81

48

detectează la celălalt aceeaşi dispoziţie, va putea în mod raţional să fie de acord să

coopereze...chiar dacă în situaţia asta arată ca şi cum ar alege mai puţin în loc de mai

mult. ,,Dacă se găseşte într-o DP, atunci ... este mai bine să nu respecte.’’166

Teoreticienii jocului ilustrează acest lucru prin matricea recompenselor (payoff-

urilor) pentru fiecare alegere aflată la dispoziţie. Aceasta este necruţătoare în privinţa

alegerii pe care trebuie să o facă un agent raţional aşa cum a fost stipulat în teoria alegerii

raţionale.

Cum poate fi raţional atunci ceea ce recomandă Gauthier? Dispoziţia pentru a

coopera este crucială. Ce reuşeşte să facă un agent datorită acesteia este ,,să ignore

preferinţa pentru nerespectare când celălalt respectă în locul celei pentru respectare

când celălalt respectă. ( sau de a nu respecta în faţa unuia care cooperează mai curând

decât preferinţa pentru a–i întoarce acţiunea de cooperare.)’’167 Aflat în situaţia DP, cu

preferinţele structurate pe acest model, pentru el sau ea a acţiona împotriva preferinţelor

ar fi iraţional astfel că se pune întrebarea cum de ajunge să şi le schimbe? Aici intervine

dispoziţia de care vorbeşte Gauthier şi care determină o schimbare în structura

preferinţelor, astfel încât a nu respecta nu mai este preferabil lui a coopera. Matricea

subiectivă a payoffurilor pentru un astfel de agent va arăta diferit: utilitatea cea mai mare

este pe alegerea C;C (cooperare, cooperare).

,,Dacă structura preferinţelor unui MC ar fi să rămână la fel, astfel încât ar fi

încă într-o DP şi judecînd că partenerul cel mai probabil va coopera, atunci a alege să

cooperezi după ce ai judecat că celălalt va coopera ar fi inconsistent cu propriile

preferinţe şi deci iraţional, -căci nu ai ajunge să le maximizezi.’’

În textul lui Gilbert diagrama arată astfel168:

166 Gilbert, idem, p.6 167 Gilbert, idem, p. 7168 Idem, p.7

49

Interpretarea pe care o dă însă Gilbert acestei situaţii este interesantă: ,,... aceasta

înseamnă că maximizatorul constrâns nu se mai află într-o DP...ceea ce reprezintă o

veste bună! Căci dacă DP nu permit cooperarea raţională, multe jocuri similar

structurate permit, cum este şi cel din matricea transformată.’’169

În figura respectivă este clar că strategia dominantă nu mai este de a nu respecta.

Acum, ,,în timp ce este bine să nu respect dacă nici tu nu respecţi, este în schimb bine să

cooperez dacă tu cooperezi.170De ceea ce este nevoie în această situaţie este un mecanism

care să dea încredere fiecărui jucător că celălalt va coopera.’’171 O schimbare care să

facă cooperarea mai preferabilă decât ne-cooperarea este exact ce trebuie pentru ca să fie

posibilă cooperarea raţională.

Maximizatorul constrâns găseşte o ieşire din curse de felul DP ( în care

cooperarea ar fi neraţională) prin această dispoziţie către cooperare care îi transformă

matricea utilităţilor subiective.

Gilbert este de părere că ceea ce face Gauthier nu este lipsit de probleme. ,,Ele

apar când luăm în considerare ce înseamnă de fapt pentru un agent să fie într-o DP.

Aceasta deoarece pentru ca un agent să fie într-o DP trebuie ca el să fie în vreun fel

conştient de situaţia nefericită în care se află, să fi băgat de seamă caracterul nefericit al

situaţiei.’’172 Nu este necesar ca agentul să fie familiarizat cu conceptul de DP sau să se

gândească la situaţia sa ca la una care este explicit de tip DP. Trebuie doar să aibă ,,o

minimă conştiinţă a faptului că, dat fiind ce este raţional pentru fiecare agent din situaţie

să facă, ei nu vor fi capabili să dobândească rezultatele preferate.’’173

Dacă luăm în considerare un agent, care nu îşi examinează situaţia astfel încât să-

şi dea seama că este una de tip DP sau una nefericită (căci nu trebuie să fie familiarizat cu

noţiunea de DP), atunci în ce sens se întreabă Gilbert ,, se confruntă persoana respectivă

cu o DP?’’ De asemenea, continuă Gilbert dacă o persoană se crede la prima vedere într-o

DP, dar care dacă s-ar gândi mai intens la ce are valoare pentru ea ar realiza că nu este

pentru ea o DP. Se pare că ,,experienţa subiectivă a agentului este cea care determină

169 Idem, p.8170 Jocul realizat acum aduce foarte mult cu cel care se numeşte în limba engleză Tit For Tat.171 Idem, p.8. Gilbert menţionează că jocul este cunoscut datorită acestei trăsături sub numele de Assurance Game dat de Amartya Sen.172 Gilbert, idem, p.8173 Idem, p.8

50

dacă respectivul chiar se confruntă cu o DP sau nu.’’174 Ceea ce face ca o situaţie să fie o

DP pentru cineva este faptul că vede la partener că se confruntă cu aceleaşi opţiuni care

au aceleaşi utilităţi ca pentru sine. Fără a lua în considerare acestea nu se poate decide

dacă eşti sau nu într-o DP.

Un alt mod în care ar putea fi descrisă experienţa unui MC este, tot potrivit lui

Gilbert, ,,să ne închipuim că se găseşte într-o situaţie în care recunoaşte că a)

partenerul este un maximizator direct, caz în care se confruntă cu o DP (deoarece nu pot

coopera într-un mod raţional) şi b) partenerul este unul care cooperează, caz în care nu

se confruntă cu o DP. Situaţia devine una de tip DP doar dacă agentul nu crede că

partenerul va coopera.’’175Situaţia are ca rezultat că un MC care se confruntă cu un

partener cooperant nu se va găsi niciodată într-o DP. Este deajuns o identificare pozitivă

a unui agent cooperant. Acceptăm că un maximizator constrâns se află într-o DP. Dacă

gândeşte că celălalt agent cu care se confruntă este un cooperant, atunci el devine dispus

să coopereze sau preferă cooperarea. În felul acesta el iese din DP şi face posibilă

cooperarea.

Cum putem atunci numi soluţie la DP ceea ce a descoperit Gauthier? Este

adevărat că maximizatorii constrânşi au o oarecare imunitate la anumite DP. ,,Unele

situaţii care ar fi DP pentru maximizatorii direcţi sau pentru MC care se confruntă cu

maximizatori direcţi, nu vor fi , în schimb, niciodată DP pentru o pereche de MC (sau

pentru MC care se confruntă cu un agent despre care cred că va coopera).’’176

Gauthier pare să fi demonstrat că a fi MC este bine: te ţine departe de unele DP.

Pare a fi prea frumos căci în felul acesta te ţine departe şi de profitori.

Gilbert recunoaşte că ,,imunitatea la unele DP ar fi cu siguranţă un mare avantaj

pentru agenţi raţionali, dar genul de imunitate pe care maximizatorii constrânşi ai lui

Gauthier l-ar avea este unul extraordinar de tare.’’177 Este posibilă întâlnirea a doi

altruişti într-o DP dar nicidecum doi MC.

Gilbert concluzionează: ,,Dacă există cu adevărat o modalitate de a coopera

pentru agenţi raţionali, atunci ne oferă o explicaţie posibilă a unor cooperări reale şi

174 Idem, p.8175 Idem, p.8176 Idem, p.9177 Idem, p. 9

51

poate un mod pentru agenţi raţionali de a se asigura că nu sunt forţaţi de alegerea

raţională să accepte rezultate mai rele decât e nevoie.’’178

Soluţia lui Gauthier la problema cooperării în situaţii de tip DP, am văzut că ia în

considerare o dispoziţie către cooperare care constrânge maximizarea directă a agenţilor

caracterizaţi de aceasta. Gilbert este de părere că nu se poate spune despre MC care au

reuşit în mod raţional să coopereze, că s-au aflat într-o DP la început. Dacă poţi dezvolta

o dispoziţie de felul descris de Gauthier atunci îţi poţi asigura o imunitate la DP. Nu vei fi

niciodată într-o DP alături de un altul cu aceeaşi dispoziţie. Ceea ce revine la a spune că

dacă nu poţi fi sigur de celălalt, de dispoziţia lui, atunci te găseşti într-o DP. Tot aşa

dacă ,,te-ai păcălit’’ cu privire la genul de situaţie sau genul de persoană cu care ai avut

de- a face şi care s-a dovedit a nu fi MC.

Concluzii

Pentru a vedea dacă este raţional să fii moral, să fii –cu termenii lui Gauthier un

maximizator constrâns-ce este necesar e să aproximezi cât de bine poţi lumea care te

înconjoară pentru a-ţi da seama ce merită să fii: maximizator direct sau maximizator

constrâns. ,,Într-o lume de Nebuni (,,Fooles’’- din Leviathan al lui Hobbes), nu se merită

să fii un maximizator constrâns, şi să-ţi respecţi acordurile. În asemenea circumstanţe nu

ar fi raţional să fii moral.’’179 Vedem cum Gauthier a fost fidel în încercarea lui de a lega

aşa cum şi-a propus raţionalitatea şi moralitatea, iar amândouă de beneficii. Dacă a reuşit

sau nu eu mărturisesc a nu fi în stare să evaluez dar din obiecţiile care i s-au adus nu

trebuie să reiasă că proiectul este unul de abandonat.

Ce îmi pare mie interesant este modul în care teza sa că moralitatea este raţională,

că moralitatea îşi găseşte locul în sfera raţionalităţii se loveşte de teza alegerii raţionale

care admite un loc şi imoralităţii. De aici paradoxurile de felul DP. Este până la urmă mai

avantajoasă moralitatea şi dacă da ce o face să fie aşa? Răspunsul lui Gauthier pare să fie:

178 Idem, p. 10179 Gauthier, idem, p.181-182

52

depinde de tine ca şi de ceilalţi. Un răspuns asemănător este dat şi din perpectivă

evoluţionistă. Modul de a fi al celorlalţi te poate constrânge să accepţi o dipoziţie de felul

acela; te poate constrânge raţional să o alegi pe considerente de costuri–beneficii. Trebuie

să ţii cont de celalţi şi de dispoziţiile lor deoarece cu ei intri în interacţiune. Gauthier

doreşte a argumenta că moralitatea este raţională prin aceea că fiecare ar trebui în mod

raţional să vadă când trebuie să se înfrâneze din comportarea lui.

De pildă, este raţional să nu înhaţi posesiunile altuia, nici chiar în situaţiile în care

gândeşti (cam ca Gyges) că nu va fi un joc repetat, că tu şi victima nu vă veţi mai întâlni,

şi că deci nu ai de ce te teme. Aşa cum remarca şi Nozick ,,o asemenea victimă nu va fi

dornică prea curând să intre într-un alt schimb cu tine’’. De ce ţi–ar păsa? Tu ai profitat

de ocazie poate şi pentru motivul că ,,oricare altul ar fi făcut la fel’’. Situaţia este una

tipică de dilema prizonierului. Te decizi că trebuie să înhaţi atât în situaţia în

care ,,oricare altul ar vrea să înhaţe’’, cât şi în situaţia în care ,,nu ar înhăţa nimeni’’. Ce

te-ar putea face să nu vrei să înhaţi (profiţi)?

Ce te-ar putea face să treci de la o preferinţă precum aceea de a intra în posesia

acelui bun (asum că există această preferinţă) la o preferinţă ca a nu mai vrea să îţi

însuşeşti lucrul? Gauthier pare să răspundă că posibilele avantaje ulterioare când vei fi

cooptat în acţiuni de cooperare de către cei care te ,,detectează’’ datorită faptelor tale,

trecutului tău. Invitaţia sa este de a ne uita la constrângerea morală ca la ceva binefăcător,

aducător de beneficii. Potrivit lui este bine să-ţi dezvolţi o dispoziţie ,,morală’’ şi să te

laşi călăuzit de ea în toate situaţiile., iar asta în pofida avertismentului dat de David

Hume.

Ce nu reuşesc să înţeleg este de ce nu eşti mai constrâns raţional să cauţi să te

asociezi cu alţii în vederea unor acţiuni imorale prin care să-şi maximizeze fiecare

utilităţile pe seama celorlalţi atunci când aţi putea fi siguri că nu veţi fi sancţionaţi?

Niciodată nu poţi fi sigur de acest lucru, desigur, este şi motivul care l-a îndemnat pe

Platon să pună problema lui Gyges. Gauthier pare să-i dea dreptate lui Glaucon în

privinţa faptului că moralitatea este dorită, iar imoralitatea nedorită pentru consecinţele

lor şi nu pentru ele însele. Cei care gândesc ca Glaucon sau ca Nebunul ( ne- raţional) lui

Hobbes nu fac decât să se intereseze de mijloace din ce în ce mai rafinate de a beneficia

prin nerespectare (defection) fără a suporta costurile.

53

E greu de văzut cum ar putea aceştia să nu se vadă îndemnaţi în mod raţional

(maximizator de utilitate) să procedeze astfel.

Acţiunile lor trebuie să aibă însă ca urmare firească strădanii din partea celorlalţi

de a anticipa aceste mijloace pe cât posibil şi de ale preveni.

Ce îi rămâne de făcut fiecăruia dintre indivizi? Faimoasa afirmaţie ,, când eşti în

Roma fă precum romanii’’ capătă pregnanţă când citim la Gauthier: ,,dacă ne găsim în

compania unor persoane drepte într-un mod rezonabil, atunci şi noi avem un motiv

(reason) să fim dispuşi pentru dreptate....’’180 O comunitate dispusă să respecte doar

acorduri fair şi optime nu lasă loc de beneficii pentru Nebuni de felul celui al lui Hobbes.

Nu tocmai, deoarece pentru un asemenea Nebun acolo sunt cele mai mari beneficii şi

pentru care îşi poate încerca ,,norocul’’, poate risca . Nu trebuie decât să se confunde cât

de mult poate cu unul care este dispus la respectarea doar a acelor tipuri de acorduri de

mai sus.

Nu îmi este foarte clar cum se aplică clauza sa. Am înţeles ce ar cere dar mă

gândesc că ar trebui să cunosc situaţia celuilalt foarte bine (de la dispoziţii la fuincţiile de

utilitate) pentru a şti când îl nedreptăţesc şi când nu.

Îmi place să fiu copilăros. Dacă sunt întrebat ce fel de beneficii îmi aduce această

alegere a mea de a mă comporta, răspund: curiozitate exacerbată, un simţ al jocului foarte

dezvoltat, un fel aparte de a mă raporta la lume, faptul de a îmi plăcea să mă simt răsfăţat,

etc. Dispoziţia mea de copil este de a respecta orice acord care îmi aduce vreun beneficiu

oarecare. Este aşadar dispoziţia unui broad complier : mă bucură faptul că pot coopera.

M-aş fi simţit rău să nu existe acorduri pentru mine. Dar cum să nu existe cînd eu sunt

tipul celui care se conformează în termeni atât de generoşi, ar spune Gauthier, pentru

alţii, încât aceştia ar greşi dacă s-ar purta cu mine ca nişte narrow compliers. Adică,

persoane cu dispoziţia de a respecta strict: doar acorduri fair şi optime. Ce îi împiedică să

considere că este fair să intre în acorduri cu mine – acorduri care le-ar permite o cotă

mare din ceea ce este în joc? Eu pot concede foarte mult. Persoanele de vârsta mea sau de

vârstă mai mare, mai mature, pot profita de ,,inocenţa’’ mea, de faptul că eu nu aş şti

anumite lucruri pe care ei le ştiu.

180 Gauthier, idem, p.182

54

Faptul că sunt un broad complier trebuie să mă facă să intru în orice fel de acord?

Mă gândesc că pot refuza acele acorduri care nu îmi convin. Dar reputaţia de broad

complier cum a venit? Probabil din mutările anmterioare. Dacă mă schimb în aşa fel încât

să refuz anumite acorduri înseamnă că devin narrow complier? Aşa şi este raţional spune

Gauthier să faci. Cum determină un narrow complier ce este fair? Răspuns: când ajunge

la un deal ce convine şi lui şi celeilalte părţi. Dar nu înseamnă deloc că ai fi narrrow

complier în felul acesta. Dacă dai de un individ ca mine care este dispus să socoată fair

un acord care îţi concede mai mult. Faptul că şi tu îl crezi ca fiind fair îl face aşa?

BIBLIOGRAFIE:

[1] Brown, A. Grant, ,, Game theory and virtues: The New and Improved Narrowly

Compliant Disposition’’, URL: www.mises.org/reasonpapers/pdf/16/rp_16_10.pdf

[2] Gauthier, D., Morals by agreement, Oxford University Press, 1986

[3] Gilbert, Z., ,, Game Theory versus Gauthier in the battle for Rational Cooperation’’,

URL:http://www.lse.ac.uk/collections/CPNSS/events/Abstracts/FirstGraduateConference

SocialScience.htm

[4] Hare, R., ,,Universal prescriptivism’’, în Peter Singer (ed) A Companion to Ethics,

Oxford University Press, 1991

[5] Hobbes, Th., Leviathan, text online:

http://oregonstate.edu/instruct/phl302/texts/hobbes/leviathan-c.html#CHAPTERXIII

[6] Holt, Phillip - ,,H.G.Wells and the Ring of Gyges”, URL:

http://www.depauw.edu/sfs/backissues/57/holt57art.htm

[7] Kraus, J., Coleman, J., ,,Morality and The Theory of Rational Choice”, în Ethics, vol.

97 no.4, The University of Chicago Press, 1987

[8] Mendola , J., ,,Two kinds of rationality”, în Ethics vol 97 no.4, 1987

[9] Nozick, R., Invariances, Harvard University Press, 2001

55

[10] Plato, Republic, text online: http://www.perseus.tufts.edu

[11] Rawls, J., A theory of justice, The Belknap Press of Harvard University Press, 1971.

[12] Sorensen, R., ,, Rewarding regret’’, Ethics, 1998

[13] Sugden, R., ,,Rational Choice : A Survey of Contributions from Economics and

Philosophy”,The Economic Journal, 101 (July 1991)

[14] Verbeek, Bruno, Morris, Christopher, "Game Theory and Ethics", The Stanford

Encyclopedia of Philosophy (Winter 2004 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL =

http://plato.stanford.edu/archives/win2004/entries/game-ethics/

[15] Williams, G., ,,Problems for Gauthier’s attempt to derive morality from rationality”,

URL: www.libertarian.co.uk/lapubs/philn/philn051.pdf

56