Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

79
CUPRINS TIPURI GENERICE DE CHEI DIN CARSTUL MUNŢILOR APUSENI CHEILE DIN MUNŢII TRASCĂULUI Cheile Turului Cheile Turzii Cheile Borzeştilor Cheile Siloşului Cheile Văii Plaiului Cheile Vălişoarei Cheile din bazinul văii Inzului Cheile din bazinul văii Rîmeţului Cheile din bazinul văii Galdei Cheile Ampoiţei Cheile Feneşului CHEILE DIN MASIVUL GILĂU – MUNTELE MARE Cheile Ocolişelului Cheile Runcului Cheile Pociovaliştei Cheile Poşagii CHEILE DIN MUNŢII METALIFERI Cheile din bazinul văii Geoagiu Cheile Crişului Alb Cheile Văii Morii Cheile din bazinul văii Rîbiţii CHEILE DIN MUNŢII PIATRA CRAIULUI Cheile Mişidului Cheile Vidului Cheile din bazinlu Roşiei Cheile văii strîmturii CHEILE DIN MUNŢII BIHOR - VLĂDEASA Cheile Arieşului Mare Cheile văii Gîrdei Cheile Ordîncuşei Cheile Someşului Cald Cheile văii Stanciului Cheile din bazinul văii Bogăi Cheile văii Cetăţilor Cheile Galbenei Cheile Sighiştelului Cheile Criş7ului Negru DEFILEELE DIN MUNŢII APUSENI Defileul Arieşului Defileul Crişului Repede Defileul Crişului Negru Defileul Crişului Alb CHEILE şi DEFILEELE DIN MUNŢII APUSENI ÎNTRE PROTECŢIE şi VALORIFICARE Bibliografie selectivă Resume Prefaţă În salba Carpaţilor Româneşti, Munţii Apuseni ocupă un loc aparte din multe puncte de vedere: etnografic ei sînt o vatră de populaţie străveche ce şi-a păstrat nealterată fiinţa şi obiceiurile; istoric, a fost o incintă zămislitoare de mari revoluţii; economic, au furnizat multe avuţii subpămîntene, de la obsidiana prelucrată în atelierele paleolitice de la Iosăşel, la aurul dacilor, rîvnit şi extras sistematic de romani, pînă la marea cucerire a vremurilor noastre, cuprul de la Roşia-Poieni. Şi toate acestea datorate unei simple realităţi geografice, structura de cetate închegată, compactă şi izolată de locurile din jur a Munţilor Apuseni, unitari ca o fortăreaţă inexpugnabilă. Şi totuşi, în detaliu Munţii Apuseni sînt un adevărat mozaic geologic, un fel de sinteză a întregii geologii carpatice, ce generează un relief de o mare diversitate, fiind astfel şi un fel de sinteză de morfologie carpatică. Marea varietate de forme şi roci, cu numeroase unicate şi superlative, face ca pe teritoriul Apusenilor să se găsească cea

Transcript of Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

Page 1: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

CUPRINS

TIPURI GENERICE DE CHEI DIN CARSTUL MUNŢILOR APUSENI

CHEILE DIN MUNŢII TRASCĂULUICheile TuruluiCheile TurziiCheile BorzeştilorCheile SiloşuluiCheile Văii PlaiuluiCheile VălişoareiCheile din bazinul văii InzuluiCheile din bazinul văii RîmeţuluiCheile din bazinul văii GaldeiCheile AmpoiţeiCheile FeneşuluiCHEILE DIN MASIVUL GILĂU – MUNTELE MARECheile OcolişeluluiCheile RunculuiCheile PociovalişteiCheile PoşagiiCHEILE DIN MUNŢII METALIFERICheile din bazinul văii GeoagiuCheile Crişului AlbCheile Văii MoriiCheile din bazinul văii RîbiţiiCHEILE DIN MUNŢII PIATRA CRAIULUICheile MişiduluiCheile ViduluiCheile din bazinlu RoşieiCheile văii strîmturiiCHEILE DIN MUNŢII BIHOR - VLĂDEASA Cheile Arieşului Mare Cheile văii Gîrdei Cheile Ordîncuşei Cheile Someşului Cald Cheile văii Stanciului Cheile din bazinul văii Bogăi Cheile văii Cetăţilor Cheile Galbenei Cheile SighişteluluiCheile Criş7ului Negru DEFILEELE DIN MUNŢII APUSENI Defileul Arieşului Defileul Crişului Repede Defileul Crişului Negru Defileul Crişului Alb CHEILE şi DEFILEELE DIN MUNŢII APUSENI ÎNTRE PROTECŢIE şi VALORIFICAREBibliografie selectivăResume

Prefaţă

În salba Carpaţilor Româneşti, Munţii Apuseni ocupă un loc aparte din multe puncte de vedere: etnografic ei sînt o vatră de populaţie străveche ce şi-a păstrat nealterată fiinţa şi obiceiurile; istoric, a fost o incintă zămislitoare de mari revoluţii; economic, au furnizat multe avuţii subpămîntene, de la obsidiana prelucrată în atelierele paleolitice de la Iosăşel, la aurul dacilor, rîvnit şi extras sistematic de romani, pînă la marea cucerire a vremurilor noastre, cuprul de la Roşia-Poieni. Şi toate acestea datorate unei simple realităţi geografice, structura de cetate închegată, compactă şi izolată de locurile din jur a Munţilor Apuseni, unitari ca o fortăreaţă inexpugnabilă. Şi totuşi, în detaliu Munţii Apuseni sînt un adevărat mozaic geologic, un fel de sinteză a întregii geologii carpatice, ce generează un relief de o mare diversitate, fiind astfel şi un fel de sinteză de morfologie carpatică.

Marea varietate de forme şi roci, cu numeroase unicate şi superlative, face ca pe teritoriul Apusenilor să se găsească cea mai mare densitate de rezervaţii şi monumente ale naturii raportate la suprafaţă, criteriu obiectiv de a aprecia contribuţia unei regiuni la patrimoniul naţional natural, contribuţie de ordin ştiinţific, cele mai multe din locurile declarate ca atare fiind depozitare ale unor documente de valoare inestimabilă, dar şi peisagistic, multe dintre ele fiind de o remarcabilă frumuseţe şi grandoare.

Exista mai multe posibilităţi de a aborda cunoaşterea punctelor ,,cheie" ale Munţilor Apuseni: monografie (o singura unitate geografică cu tot ce cuprinde) sau specific (un element urmărit în toate unităţile). Dintre aceste posibilităţi autorul cărţii de faţă a optat pentru a doua modalitate, alegînd ca obicct al preocupărilor sale defileele şi cheile acestor munţi. 0 alegere interesantă şi originală căci dacă obiectivele geologice (formaţiuni eruptive, fosile, lucrări miniere etc.) sau speologice (peşterile) şi-au găsit cercetatorii şi ,,scriitorii" respectivi, cheile, luate ca o categoric de-sine-statătoare, nu au constituit niciodată subiectul unei prezentări autonome. Ele meritau însa din plin o astfel de atenţie, căci la o trecere în revistă a tot ce reprezintă peisajii naturale, ele constituie fără îndoială elementul cel mai spectacular şi ,,senzaţional" prin verticalitate, măreţia ansamblului, cizelarea formelor de detaliu, colorit variat, sălbăticie şi inaccesibilitate. Dacă cele de mai sus sînt valabile de fapt în general, pentru toate cheile carpatice, la Munţii Apuseni se adaugă un element în plus, marele lor număr, lucru explicabil tocmai prin structura de cetate a acestor munţi, în castel de apă din care aproape toate rîurile îşi croiesc drum de

Page 2: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

eliberare prin defilee strîmte şi chei. De altfel, din nou raportat la suprafaţă, în Munţii Apuseni găsim densitatea cea mai mare de chei din toţi Carpaţii.

Odată făcută opţiunea în ce priveşte subiectul, autorului i-au stat la îndemîna două modalităţi de tratare - cel stiinţific sau cel turistic. Primul, intereseaza avînd în vedere marea diversitate de modele genetice prezentate de acestc chei dar cu adresă mai restrînsă, doar pentru specialist, cel de-al doilea cu audienţă la masa iubitorilor de natură, dar care cere un real talent descriptiv pentru a desprinde caracteristicile fiecărui loc şi a nu cădea în monotonie. În mod surprinzător autorul a reuşit să îmbine în mod fericit ambele variante, cea ştiinţifică şi cea turistică. Specialistul are astfel surpriza descoperirii întregi lumi de mecanisme geomorfologice, dar care sînt prezentate într-un mod atît de simplu şi firesc şi fără ostentaţie încît şi nespecialistul are posibilitatea de a le urmări şi a avea suprema satisfacţie a iubitorului de natură, de a înţelege peisajul. Talentul descriptiv, derivat dintr-un real dar literar al autorului dă viaţă fiecărei unităţi, o individualizează, îi subliniază specificul, iar buna cunoaştere de către acesta a terenului îi permite să îndrepte în mod sigur paşii drumeţului pîna la, şi prin întortochiatele chei ale Apusenilor.

În total cartea lui Pompei Cocean este o reuşită, o invitaţie captivantă şi îmbietoare la o drumeţie de factură elevată, nu numai pentru satisfacţia ochiului, ce se încarcă de uluitoarele frumuseţi ale ascunselor sipete ce sînt cheile, dar şi pentru bucuria minţii, care, pătrunzînd în intimitatea laboratoarelor naturii vii, găseşte explicaţiile tuturor acestor minuni. În ce priveşte raportul omul cu natura, cred că o frumuseţe văzută este doar o frumuseţe, pe cînd o frumuseţe înţeleasă este o dublă frumuseţe. Aceasta a doua ipostază este exact ce ofera Editura Academiei Republicii Socialiste România cu paginile de fata şi nu putem decît s-o felicităm pentru iniţiativă, şi pe autor pentru modul exemplar în care a dus la capăt sarcina ce şi-a impus-o singur, de a ne preumbla într-un mod pasionant prin salba de chei ale Munţilor Apuseni.

Dr. MARCIAN BLEAHU

Cuvînt înainte

Munţii Apuseni, acest bastion stîncos pe contraforturile căruia se sprijină, aidoma unui cerc pe centrul său, întregul relief al Transilvaniei, îşi întîmpina vizitatorii nu numai cu un mozaic petrografic greu de imaginat, ci şi cu o gamă extrem de nuanţată de elemente morfologice. De la suprafeţele aplatizate ale celor trei platforme de netezire - adevărate trepte megalitice spre înălţime - la cîmpurile de lapiezuri sau doline; de la un număr impresionant de cavităţi subterane, peste patru mii (aici fiind situate atît peştera cea mai lungă din ţara noastră - Peştera Vîntului de la Şuncuiuş, 34 km lungime, cît şi cel mai adînc aven - Stanul Foncii, cu 339 m denivelare) la verticalele ameţitoare ale abrupturilor şi crestelor calcaroase.

Dar relieful Apusenilor nu poate fi conceput făra cheile şi defileele sale. Forme care binecuvîntă, prin număr, fizionomie şi amploarea dezvoltării, peisajul, înnobilîndu-i trăsăturile şi ridicîndu-i la cote superioare atractivitatea. Deşi prezintă o răspîndire neuniformă, cu densitaţi maxime în Munţii Trascăului şi Munţii Bihorului, grupe montane unde complexul factorilor morfogenetici a fost favorabil genezei acestor forme, şi minime în munţii Plopişului, Meseşului şi Codru-Moma, cheile şi defileele se constituie în adevărate repere paleogeografice şi morfologice. Ele trasează, prin modul de desfăşurare, liniile majore ale peisajului pe care se inserează, aidoma unor veritabile "vertebre", componentele reliefului limitrof. În pereţii lor verticali, cheile şi defileele conservă deseori întreaga evoluţie a unor zone geografice, de la primul contact al apelor cu substratul litologic, predominant calcaros, şi pînă azi cînd adîncirea văilor continuă în talveguri înguste, greu accesibile. Pe de alta parte, cheile şi defileele devin frecvent perimetre favorabile adăpostirii unor relicte floristice şi faunistice, adevărate oaze unde erele istoriei naturii îşi dau mîna, transmiţîndu-şi simbolurile, perpetuîndu-le.

Alături de peşteri, pe seama evoluţiei cărora s-au format unele ferestruiri morfologice, cheile şi defileele se înscriu în grupa obiectivelor turistic de vîrf. Potenţialul lor de atractivitate derivă din spectaculozitatea morfologice majore şi de detaliu, din asocierea unor elemente ale cadrului natural (relief hidrografie, vegetaţie, climă) cu valenţe recreative indiscutabile. Nicăieri pitorescul nu este mai la el acasă, niciunde ineditul şi grandoarea nu se ivesc mai frecvent. Ele cumuleaza în structura lor intimă atît menirea porţii aşezată la intrarea munţilor, cît şi pe cea a desferecării acestora, de către firul apei ce coboară din înălţimi spre cîmpie. Turismul are în Apuseni şi din acest punct de vedere, rezerve uriaşe, ce-şi aşteaptă, cu nerăbdare valorificarea.

Iată aşadar, cîteva din resorturile ce ne-au îndemnat să scriem rîndurile de faţă. Revenindu-le greaua îndatorire de-a fi cea dintîi întreprindere de acest gen, ele nu şi-au propus să fie exhaustive. Cine cunoaşte varietatea şi complexitatea aspectelor ce se impun luării în considerare, într-o asemenea lucrare, ştie bine că nici n-ar fi putut să fie. Dacă îşi arogă totuşi vreun merit, acesta ar putea deriva, eventual, din încercarea de a pune o problema, de a arunca un fascicul de lumină asupra unui tărîm al cărui contur, ansamblu, ne era practic necunoscut, de a aduce la cunoştinţa tuturor izvoare cu apa vie din care se revarsă frumosul precum apele din tainice izbucuri. Cheile şi defileele sînt porţi deschise spre inima Munţilor Apuseni, acest templu sfînt al Transilvaniei, al poporului român.

AUTORUL

Tipuri genetice de chei din carstul Munţilor Apuseni

În morfologia majoră a carstului din Munţii Apuseni, cheile se înscriu ca forme caracteristice, prin numărul apreciabil (52), dezvoltarea spaţială şi varietatea tipurilor morfogenetice. Deoarece carstul ocupa în munţii dintre rîurile Mureş şi Barcău un procent infim (7,8% din suprafaţa întregii regiuni montane) frecvenţa pronunţată a cheilor modelate în calcare ar putea conduce la considerarea lor ca forme tipice reliefului de disoluţie. Dar, modelarea unor sectoare de îngustare şi în roci necarstificabile (cheile din cursul superior al văii Iadei, spre exemplu) exclude posibilitatea integrării acestora doar în categoria formelor carstice propriu-zise. Acest aspect ilustrează faptul că geneza cheilor trebuie pusă, în primul rînd, pe seama evoluţiei generale a reţelei hidrografice şi, în al doilea rînd, pe cea a aportului morfo-genetic al tipurilor de roci pe care acestea le străbat.

În cazul calcarelor, litoclazarea pronunţată şi mijlocirea coroziunii ca agent modelator de mare eficacitate au favorizat adîncirea rapidă a reţelei fluviatile, cauza principală a genezei cheilor. Pe de altă parte însă, duritatea rocilor carbonatice la atacul agenţilor externi s-a constituit într-o condiţie favorabilă conservării îndelungate a formelor sculptate, ceea ce în alte tipuri de roci se realizează mult mai greu. Observaţiile efectuate asupra cheilor din Munţii Apuseni ne-au condus la definirea a cinci tipuri genetice de chei, şi anume: epigenetice, de captare carstica subterană, antecedente, de subsidenţă periferică şi chei rezultate prin evoluţie simplă, cu adîncirea reţelei hidrografice în acelaşi tip de rocă sau în roci cu particularităţi morfogenetice asemănatoare.

1. Cheile epigenetice. Din acest tip fac parte cheile Turului, Turzii, Borzeştilor, Valişoarei, Ocolişelului, Mănăstirii, Pravului, Geogelului, Gălzii, Găldiţei, Tecşeştilor, Cetei, Ampoiţei, Cibului, Băcîiei, Glodului, Madei, Rîbicioarei, Sighiştelului, Arieşului Mare, Gîrdişoarei şi, parţial, Ordîncuşei şi Uibăreştilor. Se observă că din totalul cheilor luate în considerare, acestui tip îi revine o pondere hotărîtoare. Cauza trebuie căutată în condiţiile propice desfăşurarii proceselor de epigeneză, mai ales în Munţii Trascăului, unde reţeaua hidrografică, organizată pe necarstificabilul din partea vestică a catenei calcaroase, s-a adîncit treptat în aceste sedimente. Ajungînd la baza lor, constituită din calcare, văile au continuat să evolueze în profunzime, fără a-şi schimba orientările iniţiale, modelînd actualele sectoare de chei.

Page 3: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

Numărul mare al cheilor din Trascău-Metaliferi este legat şi de fragmentarea ridicată a carstului din zonă, de dispoziţia în general perpendiculara pe direcţia de drenaj a barelor calcaroase, de densitatea relativ mare a reţelei hidrografice. Carstul nu s-a constituit în Munţii Trascăului (precum în platourile Vaşcău sau Poieni) ca o arie de dezorganizare a reţelei fluviatile de suprafaţă, direct responsabile de modelarea cheilor, ci într-o zona de ,,tranzit" condiţionată litologic, de încastrare pe verticala a acestor reţele. Lungimea acestei zone, respectiv a cheilor, diferă, în funcţie de lăţimea barei calcaroase străpunse (între 150 - 250 m pentru cheile Tecşeştilor sau Mănăstirii şi 0,5 - 2 km la cheile Rîmeţului sau Turului. Asupra originii epigenetice a unora dintre cheile menţionate literatura de specialitate posedă deja referinţe valoroase datorate lui Emm. de Martonne (1922), R. Ficheux (1971), I. Popescu-Argeşel (1977) etc. Spre deosebire de ultimul autor, noi am inclus în această grupă şi Cheile Vălişoarei (Aiudului) unde ipoteza captării nu poate fi susţinuta datorită rezistenţei opusă de calcare în calea înaintării regresive a reţelelor hidrografice de suprafaţă. De asemenea, lipseşte şi clasicul cot de captare prezent de obicei în astfel de situaţii.

Se remarcă stadii de evoluţii variate a cheilor rezultate prin supraimpunere. Astfel, unele au un caracter pronunţat de forme tinere, cu versanţi apropiaţi, abrupţi, cu numeroase praguri şi cascade (cheile Turului, Cetei, Glodului). Altele relevă un profil transversal larg, îmbătrînit, datorat retragerii laterale a celor doi versanţi, încît denumirea de cheie poate fi atribuită cu multa îngăduinţă (Cheile Mănăstirii). Cheile Cibului, Băcîiei, Glodului, Madei şi Ribicioarei au fost sculptatate de rîurile cu aceleaşi nume care, fiind organizate iniţial pe depozite de fliş cretacic şi-au continuat adîncirea în calcarele jurasice din Pleaşa Ardeului, Pleaşa Mare, respectiv, extremitatea vestică a culmii Grohot-Tomnatec-Piatra Helenească. Se caracterizează prin profile transversale înguste, iar cele longitudinale cu numeroase rupturi de pantă (praguri şi repezişuri), ceea ce denotă tinereţea lor.

În Munţii Bihorului cheile de origine epigenetică sînt mai slab reprezentate, calcarele mezozoice din partea centrală a grupei muntoase fiind supuse denudării încă de la începutul neozoicului, cînd actuala reţea hidrografică nu era încă schiţată. Doar marginal întîlnim astfel de chei, precum cea a Sighiştelului, unde, iniţial, valea a evoluat în depozitele impermeabile ale pînzei de Arieşeni, intersectînd ulterior calcarele. Tot în depozite de acoperire necarstificabile şi-au organizat culoarele primare şi văile Arieşul Mare, Gîrdişoarei şi Ordîncuşei, ulterior, prin intersectarea calcarelor în talveguri generînd sectoare impresionante de chei supraimpuse.

2. Cheile de captare carstica subterană. Remanierea reţelei hidrografice în urma proceselor de captare se materializează în relief prin elemente morfologice caracteristice. Pornind de aici, numeroşi specialişti individualizează între alte forme, tipul genetic al cheilor de captare. Deoarece captarea (înţeleasă în sens clasic) este un proces datorat înaintării regresive a unor rîuri care ajung astfel să intersecteze cursul rîurilor învecinate) considerăm utila o punere în discuţie a acestui fenomen pornind de la realităţile fenomenul carstic.

Astfel, se cunoaşte faptul că rocile carbonatice, calcarele, în primul rînd, sînt foarte rezistente la eroziune. Înaintarea regresivă pe seama unor astfel de roci este extrem de limitată. La contactul cu ele, rîurile îşi încetinesc înaintarea şi, implicit, subsăparea (văile de recul). Pe de altă parte în carst acumulările freatice se cantonează, de obicei, la baza stratelor calcaroase, la contactul cu formaţiunile necarstificabile. Chiar dacă prin intersectarea acestor acumulări are loc un proces de drenare, în modelarea unor chei el are o mica importanţă. Adîncirea se va produce de la acest nivel în jos masa de calcare de deasupra puuctului de captare rămînînd practic intacta. Ca urmare captările din zonele carstice nu trebuie înţelese în sensul general al captărilor hidrografice de suprafaţă, ci mai degrabă în sensul captarilor subteran. (M. Bleahu, 1957).

Schimbarea sensului de scurgere a rîului nu se realizează aici prin eroziune regresivă, ci prin captarea apelor în subteran. Menţinerea acestor ape pe trasee endocarstice bine organizate timp îndelungat a dus la sculptarea de peşteri de mari dimensiuni care, prin prăbuşirea tavanului, se vor transforma în chei spectaculoase. Acest fenomen de subsăpare endocarstică se conjugă în modelarea cheilor cu cel de denudare generală a reliefului de suprafaţă care, desfăşurîndu-se de sus în jos, apropie momentul intersecţiei cu golul subteran, respectiv formarea cheilor. Astfel trebuie să înţelegem geneza îngustărilor respective care sînt deci chei de captare carstica subterană. Dealtfel asupra acestui aspect vom mai reveni, în dorinţa clarificării lui definitive, în această categorie de forme includem cheile Rîmeţului, Ardeului, Uibăreştilor, Cetăţilor, Galbenei şi Someşului Cald.

Cheile Rîmeţului s-au format prin captarea subterană a apelor rîului ce drena vestul catenei calcaroase a Trascăului (şi nu prin înaintarea obîrşiilor unui afluent al Mureşului, cum susţine I. Popescu Argeşel, 1977). Evoluţia subterană îndelungată a rîului astfel captat a dus la modelarea unei peşteri al cărei tavan s-a prăbuşit ulterior generind actualele chei. Captările succesive în albie au continuat, dovadă fiind şi actualul portal păstrat încă în morfologia formei.

Cheile Uibăreştilor sînt situate în sectorul median al pîrîului Uibăreşti, ce secţionează partea vestică a Culmii Grohotului. Prezenţa podului natural de la Grohot în perimetrul acestor chei relevă cu pregnanţă originea lor tipică de captare subterană.

Cheile Galbenei reprezintă cea mai impresionantă forma de acest gen din Apuseni. Ea s-a format în urma unui proces îndelungat de evolutie endocarstică a apelor care constitute actualmente cursul Luncşoarei, precum şi a celor care drenează bazinul endoreic Padiş-Cetăţile Ponorului. Pentru a scoate în evidenţă modul de formare al acestei chei este de ajuns, credem, să privim evoluţia actuala a peşterii Cetăţile Ponorului, o grandioasă cheie în devenire. Prin prăbuşirea tavanului acesteia - proces în plina afirmare în zona intrării - peştera actuală se va transforma într-o cheie de mari dimensiuni. Considerăm ca un proces similar s-a desfăşurat în cazul cheilor Galbenei, unde Valea Luncşoarei s-a subteranizat şi a evoluat endocarstic vreme îndelungată. Ritmul accelerat al evoluţiei, datorat potentialului denudativ apreciabil al rîului a dus la adîncirea talvegului şi la îndepărtarea pereţilor galeriei, factor determinant în subminarea acoperişului de rocă şi la prabuşirea lui.

Cheile Someşului Cald s-au format în partea nord-estică a carstului din Munţii Bihorului, prin intersectarea de către rîul cu acelaşi nume a calcarelor jurasice din zona. Geneza lor este strîns legata de procesele de subteranizare a apelor organizate pe versantul nord-estic al Măgurii Vinete Evoluţia subterană de mare amploare poate fi observată şi dovedita de existenţa Cetăţii Rădesei - tunel subteran de 260 m lungime - o relicvă a vechii peşteri care, prin prăbuşire, a dus la individualizarea actualelor chei. "Ferestrele" din tavanul galeriei atestă dealtfel o iminentă tendinţă de definitivare a procesului de modelare a formei respective.

Trebuie subliniat faptul că în geneza cheilor de captare carstică subterană, factorul hidrologic nu este răspunzător în exclusivitate de sculptarea lor. Lui i se asociază, în proporţie care variază de la o formă la alta, procesele gravitaţionale şi tectonica activă a maselor calcaroase. Ele definitivează apariţia formei în sine.

3. Cheile antecedente Antecedenţa este un proces frecvent invocat în explicarea genezei văilor transversale carpatice (Gr. Posea, 1967; N. Orghidan 1969 etc.). Este însă extrem de greu de precizat ponderea ei în modelarea cheilor. Greutatea provine din imposibilitatea precizării stricte a intervalului temporal în care ridicarea catenelor muntoase a fost activă şi reţeaua hidrografică a fost influenţată de această ridicare. Morfologia cheilor nu păstreaza urme specifice ale acestor etape de adîncire accelerată, profilele transversale înguste, proprii unor faze de evoluţie rapidă, fiind lărgite ulterior prin acţiunea factorilor exogeni. Pe de altă parte, procesele de ridicare au avut o durată determinată, anterior şi posterior desfăşurării lor văile evoluînd sub influenţa altor cauze. Ca urmare şi numărul formelor pe care le considerăm de origine antecedentă (sau cu participarea majoră a antecedenţei) este mult mai mic, incluzînd doar cheile Întregaldelor şi Feneşului.

Cheia Întregaldelor este considerată de I. Popescu Argeşel (1977) fiind rezultată în urma proceselor de captare de suprafaţă. În ceea ce ne priveşte considerăm această cheie antecedentă, mişcările de ridicare a barei calcaroase din miocen nereuşind să orienteze cursul Galdei spre alte direcţii. Morfologia cheii este departe de a susţine o geneză prin captare subterană: profilul transversal este extrem de larg în plan superior şi prezintă o îngustare progresivă spre bază, atestînd o evoluţie subaeriană îndelungată. În perimetrul aceluiaşi profil apar o serie de umeri care, se racordează altimetric pe cei doi versanţi, ceea ce ar corespunde la tot atîtea faze de adîncire. Rămîne de stabilit dacă această adîncire s-a datorat mişcarilor de ridicare a barei calcaroase sau dacă ea a fost determinată de jocul nivelului de baza, respectiv de subsidenţele

Page 4: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

din culoarul Mureşului. Mişcările din zonă avînd, cel mai adesea, o desfăşurare compensatorie, fenomenul cu antecedentă nu trebuie pus la îndoială. Cheile Feneşului s-au dezvoltat în zona de maxima altitudine a calcare lor din Munţii Trascăului. Ele despart cele mai înalte masive ale grupei montane Corabia şi Dîmbăul. Rîul Feneş şi-a păstrat în ciuda acestor mişcări de ridicare, cursul iniţial, sculptînd actualele chei antecedente (I. Popescu Argeşel, 1977).

4. Cheile de subsidenţă periferica. Spre deosebire de cheile analizate anterior, unde factorul genetic determinant poate fi identificat uşor, fie că este vorba de structuri litologice diferite, ca în cazul epigenezei, fie se remarcă o contribuţie hotărîtoare a tectonicii, cum este cazul antecedenţei, există o categorie de chei unde impulsul morfogenetic a venit din afară. Ritmul adîncirii lor nu a fost dictat, ca în cazul antecedenţei, de ridicarea masivelor muntoase, ci de coborîrea accentuată a zonelor periferice, a bazinelor de sedimentare, echivalente unor nivele de baza locale. Astfel de reţele sînt în primul rînd, cele din Pădurea Craiului, o zonă montană care a suferit astfel de influenţe prin subsidentele de amploare din cele două bazine depresionare limitrofe, al Beiuşului şi Vad-Borodului. Avem în acest caz un fenomen opus antecedenţei, dar cu acelaşi rezultat morfodinamic: accentuarea eroziunii în adîncime prin creşterea pantei profilului longitudinal al rîurilor în cauză. Influenţa pe care a exercitat-o în modelarea cheilor Videi, Albioarei şi Cuţilor este uşor de decelat din configuraţia desfăşurării lor actuale: un arc de cerc avînd convexitatea îndreptată spre, vest (vechiul sens de drenaj al reţelei în cauză, T . Rusu, 1979), şi cu sectoarele din avale curbate spre sud-est spre respectivul bazin de sedimentare. Glacisurile existente la debuşarea rîurilor în vatra depresionară stau mărturie ritmului accelerat de adîncire a văilor de suprafaţă ca urmare a coborîrii nivelului de bază.

Între aceste forme se detaşează Cheile Videi, cu o lungime de peste 10 km. Din cauza pantei reduse a profilului longitudinal, panta care s-a menţinut timp îndelungat, cheile sînt puternic meandrate. În cazul Cheilor Albioarei, evoluţia lor a fost întreruptă de captarea apelor care le-au generat în subteran, printr-o serie de ponoare situate în amonte (actualmente prin cel al Runcşorului), rămînînd în relief ca o forma fosila, supusă acţiunii proceselor de denudare exogenă. Aproape fără excepţie, văile tributare Crişului Repede se adîncesc treptat spre zona de confluenţă. Această adîncire a fost dictată de prezenţa în apropiere a bazinului de sedimentare Vad-Borod şi, în final, de nivelul de bază local, reprezentat prin Crişul Repede. Cheile Mişidului şi Brătcuţei apar ca forme îmbătrînite, cu abrupturi specifice îngustărilor de acest tip doar în partea superioară a versanţilor.

5. Chei de evoluţie simplă. În afara acestor tipuri genetice, în regiunea analizată se individualizează o serie de sectoare de chei, este drept, unele de mici dimensiuni, care nu pot fi incluse în niciuna dintre categoriile menţionate. Este vorba de cheile de evolutie simplă, generate de adîncirea reţelei hidrografice în acelaşi tip de rocă sau în roci cu caracteristici morfo-genetice asemănătoare. Neexistînd dovezi ale unor subsidenţe periferice sau captărilor şi nici ridicări tectonice ale arealului în care se dezvoltă, le-am definit drept chei de evoluţie simplă, normală, formate prin adîncirea rîurilor în funcţie de potenţialul lor denudativ. Astfel de chei se întîlnesc în Munţii Trascăului (Siloşului, Turcului, Bedeleului, Drăgoiului), Masivul Gilău-Muntele Mare (cheile Runcului, Pociovaliştei, Poşăgii) sau Bihorului (cheile din bazinul văii Bogăi).

CHEILE DIN MUNŢII TRASCĂU

Dintre grupele montane situate între Mureş şi Barcău, Munţilor Trascu le revine cel mai mare număr de chei şi sectoare de defilee, respectiv mai mult de jumătate din totalul acestora. Explicaţia fenomenului trebuie căutată nu atît în extensiunea calcarelor, ce nu o depăşeşte pe cea din Munţii Codru-Moma sau, cu atît mai mult, din Munţii Pădurea Craiului, ci în raportul dintre substratul litologic şi hidrografia aferentă.

Suprafeţele carbonatice sînt dispuse sub forma unei bare principale (Ciumerna - Bedeleu, continuată şi la nord de Arieş, în Culmea Petreştilor, îngustă şi alungită (peste 70 km lungime) şi a altor benzi restrînse ca lăţime (Pleaşa Rîmeţului - Piatra Cetii) sau masive izolate. Fata de paleta bogata a formelor de răspîndire a calcarelor, hidrografia urmează aici cea mai optima orientare, în sensul condiţionării apariţiei reliefului de chei: perpendicular pe direcţia de desfăşurare a barierei solubile. Orientarea hidrografiei, deşi e o condiţie necesară, nu se dovedeşte şi suficientă. Avem numeroase exemple cînd apele intră în calcare sub acelaşi unghi drept, dar cheile lipsesc, reţeaua fluviatilă subteranizîndu-se şi evoluînd endocarstic. Or, în Munţii Trascăului îngustimea barei de calcare n-a favorizat constituirea unor drenaje subterane de amploare, apele intrînd şi ieşind din calcare pe căi subaeriene. Cînd au făcut-o, totuşi, peşterile rezultate s-au prăbuşit, transformîndu-se în chei spectaculoase. Dimpotrivă, în zonele carstice larg desfăşurate spaţial apele se subteranizează rapid, iar cheile apar doar incidental, prin prăbuşirea tavanului unor peşteri aflate într-un stadiu de evoluţie avansată. Ceea ce, în cazul unor vaste zone carstificate (Platoul Vaşcău, spre exemplu) nu s-a realizat încă, lipsindu-le practic astfel de forme.

De asemenea, prezenţa pe bordura estică a Munţilor Trascăului a unui număr impresionant de klippe şi olistolite deşumate în talvegul văilor a condus la apariţia mai multor chei, de mici dimensiuni, dar prezentînd toate caracteristicile proprii formei respective. Este de ajuns, credem, să amintim cheile Vălişoarei, Cetei, Galdei, Ampoiţei şi Feneşului, sculptate în astfel de masive izolate, cu un relief pitoresc, ce înviorează brusc peisajul molcom al flişului cretacic.

Asocierea frecventă dintre calcare şi ofiolite, specifică aceleiaşi grupe muntoase, ofiolite care, la rîndul lor, au încătuşat prin duritatea recunoscută reţelele hidrografice, a dus la formarea unor clasice sectoare de defileu. Turul, Hăselatele, Arieşul (în anumite sectoare) Rîmeţul, Galda, Ighiul, Ampoiţa etc., străbat astfel de îngustări, o replică, mai evoluata însă, a cheilor din vecinătate.

Luat în ansamblul sau, peisajul Munţilor Trascăului iese în prim plan mai ales prin numărul, varietatea şi amploarea formelor de străpungere hidrografică, respectiv a cheilor şi defileelor. Se găseşte aici un adevărat paradis al formelor de acest gen, fiecare rîu modelîndu-şi unul sau mai multe sectoare de chei, precum şi defilee impozante, forme care definesc nu numai peisagistic grupa montană, ci şi din punctul de vedere al zestrei ei turistice.

Ambele valenţe le vom avea permanent în vedere în analiza care urmează.

Cheile Turului

În apropierea localitaţii Tureni, Culmea Petreştilor îşi atenuează prezenţa în peisaj, coborînd lent şi afundîndu-se, printr-un contact morfologic nediferenţiat, sub depozitele sedimentare neogene. Se extinde în această zonă unul dintre cele mai tipice areale de deşumare actuală a unei vechi suprafeţede nivelare carstică, modelată în eocen-oligocen. Treptat, pietrişurile şi nisipurile tortoniene care au acoperit-o sînt înlăturate prin eroziune, rocile carbonatice apărînd la zi cu întreaga lor gamă de însuşiri favorabile morfo-genezei. Spre deosebire însă de alte zone carstice din Munţii Apuseni, cu un relief fragmentat, mult mai grandios, peisajul extremităţii nord-estice a Culmii Petreşti este monoton şi blînd, înspre sud se desfăşoară o culme teşită, ivită la lumină recent, după milioane de ani de acoperire cu alte depozite; înspre nord, vest şi est se preling clinele vălurite ale Bazinului Transilvan.

În cadrul acestui peisaj cu aspect domol, apariţia bruscă în relief a Cheilor Turului (fig. 1) surprinde şi deconcertează totodată. Lungimea lor o depăşeşte pe cea a Cheilor Turzii, atingînd 1850 m, datorită faptului că, spre deosebire de Hăşdate, care şi-a axat cursul

Page 5: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

perpendicular pe direcţia de desfăşurare a barei calcaroase, Turul o intersectează oblic, de unde un traseu mai lung în calcare. Din punct de vedere al interesului turistic, Cheile Turului plătesc tribut greu prezenţei în apropiere a Cheilor Turzii. Dacă, în plan pur ipotetic, ele ar fi amplasate într-o zonă lipsită de astfel de forme, ar fi, desigur, mult mai cunoscute şi mai căutate. Acest efect de eclipsare nu diminuează cu nimic zestrea lor turistică ce aşteaptă să i se acorde o atenţie conformă cu adevărata sa valoare.

O primă, şi cea mai importantă valenţă atractivă a cheilor derivă din morfologia lor inedită. Spre deosebire de alte forme de acest gen amplasate într-un cadru natural pitoresc, cu numeroase forme carstice, Cheile Turului se ivesc pe neaşteptate din monotonia peisajului Cîmpiei Transilvaniei. Acest contrast izbitor generează, prin sine însuşi, o puternică impresie asupra privitorului, atrăgîndu-l prin farmecul sau. Iar dacă majoritatea cheilor obligă turistul să le privească de jos în sus, de la ,,firul" apei, cele de faţă îioferă posibilitatea de-a le admira şi de sus în jos, în profunzime, fapt ce-şi are farmecul lui. Ele sînt printre cele mai sălbatice din Munţii Trascăului, îngustimea profilului transversal şi verticalitatea pereţilor obligînd frecvent turistul la eforturi deosebite pentru a le putea străbate. Talvegul văii prezintă numeroase repezişuri şi mici cascade (cea mai înaltă atingînd 3 m), iar la baza acestora apar marmite de mari dimensiuni unde apele înspumate îşi domolesc pornirile în insolite lacuri, numite local "bolboane" (Bolboana Feţelor, Bolboana Şerpilor).

Fig. 1. - Cheile Turului. Pe versanţii abrupţi apar forme ale reliefului carstic şi calcaros, platforme structurale, polite, zimţi, pilieri (renumiţi sînt Popa

Ţiganilor şi Tunsul), opere ale gelifractiei, cu înfăţişări ciudate şi pitoreşti totodată.În apropierea ieşirii din chei, înspre avale, la partea superioara a versantului drept, se află un clasic portal, cel al Peşterii Şura Mare. Amintindu-l trecem de fapt la sublinierea unei alte resurse turistice a cheilor, respectiv aceea a peşterilor. Sînt cunoscute un număr de 29 de cavităţi, între care se detaşează Peştera cu Silex (64 m lungime), Peştera cu Horn (29 m) Peştera de sub Grohotiş (27,5 m), Peştera cu Săritori (21 m) etc. Deşi de dimensiuni reduse, ele diversifică atracţiile turistice, oferind vizitatorilor un prim contact, de mica anvergură, cu lumea subterană. Există şi aici numeroase peşteri pe care tradiţia orală le-a umanizat, pornind de la funcţia de adăpost vremelnic (Peştera Morarilor, Peştera Zînelor, Peştera Feciorilor etc.). Verticalitatea pereţilor (Colţul Cîinilor, Stîna Ciorilor) oferă, de asemenea, largi posibilităţi de practicare a alpinismului. Deşi este declarată rezervaţie naturală, cu o suprafaţă ocrotită de 20 ha, Cheile Turului sînt ameninţate cu distrugerea de către avansarea carierei amplasate în versantul stîng. Sistarea exploatarii calcarului în aceasta carieră se impune cu necesitate, măcar acum cînd ea n-a afectat decît circa un sfert din valenţele turistice ale cheilor în caz contrar, ele vor fi total şi iremediabil compromise. Formarea Cheilor Turului este aproape identică în desfăşurarea sa cu geneza şi evoluţia Cheilor Turzii, situate în imediata apropiere, fapt ce l-a îndreptaţit de altfel pe Emm. de Marlonne (1022) sa le definească lapidar ca "prototipul Cheilor Hăşdatelor". Dar, în timp ce Cheile Turzii au beneficiat, încă din secolul trecut, de atenţia geomorfologilor, şi nu numai a lor, Cheile Turului (numite uneori şi Cheile Turenilor, după localitatea din apropiere) au rămas într-un con de umbră, într-o eclipsă nemeritată, generată de atracţia ştiinţifică şi turistică exercitată de forma vecină.

Cheile Turului trebuie incluse în categoria cheilor epigenetice. Nicăieri, în alte grupe montane, epigeneza nu este mai edificatoare, nici într-un alt loc prezenţa cuverturii de roci sedimentare ce a acoperit calcarele nu este mai apropiată şi, poate de aceea, mai ilustrativă. Pe de alta parte, dacă în cazul altor sectoare de chei, mult mai evoluate, aflate actualmente într-un relativ echilibru morfodinamic, maturitatea formei a şters unele indicii morfogenetice, în cel de faţă tinereţea cheilor relevă pregnant modul de formare, trăsăturile lui definitorii. Contextul paleogeografic al formării cheilor trebuie desprins din evoluţia de ansamblu a Bazinului Transilvan, respectiv a bordurii sale nord-vestice. Ea debutează odată cu constituirea reţelei hidrografice primare pe versanţii Culmii Peana-Feleac şi orientarea ei înspre zona de subsidenţă a Mureşului. Valea Turului, numita local Pîrîul Racilor, s-a insinuat în masa depozitelor tortoniene, pe o direcţie de drenaj nord-vest-sud-est. În partea sud- estică a localităţii Tureni apele au intersectat în talveg, prin adîncire, calcarele Culmii Petreşti, pătrunsă ca un pinten sub masa formaţiunilor sedimentare. A intrat astfel în calcarele tithonice care, prin duritatea lor, nu i-au permis o evoluţie laterală, ci doar să-şi croiască o albie îngustă.

Se impune cu stringenţă sublinierea, şi în acest cadru, a specificităţii evoluţiei reţelei hidrografice în carst, deoarece obstacolul reprezentat de rezistenţa rocii este subminat de alte însuşiri (texturale, structurale şi tectonice) ale aceleiaşi roci, favorabile denudării ei. Pentru situaţia de faţă, unde valea Turului a evoluat la periferia zonei calcaroase, epigeneza ei în actualele chei devine cu atît mai surprinzătoare cu cît o simplă deviere spre est ar fi condus la evitarea subasmentului calcaros. De ce totuşi apele au preferat să se adîncească în calcare, menţinîndu-şi cursul în aceeasi albie ? O primă cauză derivă din intervenţia coroziunii ca agent modelator cu pondere hotărîtoare în morfogeneza carstică. Prin aportul ei, în primul rînd, rata de denudare generală în calcare (datorata eroziunii şi coroziunii) creşte cel mai adesea faţă de rocile înconjurătoare necarstificabile. În al doilea rînd, structura şi textura rocilor carbonatice oferă apelor numeroase posibilităţi de-a se infiltra şi coroda în profunzime, lărgindu-şi spaţiile de drenaj subteran (pe seama porozităţii şi a feţelor de strat). În sfîrşit, tectonica pune la dispoziţia apelor litoclaze de diverse mărimi şi configuraţii, de-a lungul cărora apele îşi deschid noi conducte de drenaj etc.

Datorită acestor caracteristici, specifice rocilor carstificabile în perimetrul acestora are loc o adîncire rapidă a reţelei fluviatile, (uneori o adîncire brusca, ce creează raporturi noi în profilul longitudinal al rîului, imposibil de surmontat de evoluţia ulterioară). Ea se realizează, de obicei, în cadrul aceleiaşi linii verticale, amplificînd, prin constanţa curgerii, adîncirea. Spre deosebire de majoritatea cheilor din Munţii Apuseni, caracterizate prin evidente aspecte de maturitate sau chiar îmbătrînire, Cheile Turului se înscriu în categoria formelor tinere, cu profil transversal îngust, sub forma de ,,V" ascuţit şi cel longitudinal cu numeroase praguri şi repezişuri, indicii clare ale unei evoluţii accelerate.

Accesul la aceste chei este facil. Un drum carosabil, nemodernizat se desprinde din şoseaua E60, la kilometrul 455,3 şi porneşte spre vest, străbătînd localitatea Tureni. După circa 2,1 km se ajunge la intrarea în cheie dinspre amonte. Un alt drum se desprinde din aceeaşi şosea, la kilometrul 456,7 vizavide ramificaţia înspre Ceanu Mic şi, după un parcurs de 1,3 km, ajunge la cariera din versantul stîng al cheilor.

Cheile Turzii

Cea mai grandioasă fierăstruire a Culmii Petreştilor se întîlneşte în zona unde rîul Hăşdate intersectează bariera dură a calcarelor jurasice (tithonice), scurtîndu-şi un sector de chei unic, Cheile Turzii. Ele reprezintă, de departe cea mai cunoscută forma de acest gen din Munţii Apuseni, datorită atîtpoziţiei sale favorabile în teritoriu (în apropierea oraşelor Turda si Napoca), cît şi a atractivităţii sale deosebite. Ca urmare, ea a intrat de timpuriu în atenţia turiştilor, cît şi a specialiştilor geografi, botanişti, geologi care i-au descris şi explicat geneza şi evoluţia, fauna şi flora ş.a.m.d., făcînd astfel şi mai mult cunoscută.

Cheile Turzii (fig. 2) sînt situate în partea centrală a Culmii Petreştilor. avînd o lungime de 1 270 m şi o energie de relief de pînă la 250 m. Au o orientare relativ perpendiculară pe direcţia de desfăşurare a barei carbonitice, respectiv vest-est. Amploarea dezvoltării lor pe verticală este o consecinţă a încastrării Hăşdatelor în zona de cea mai mare altitudine a culmii menţionate, care atinge pe versantul drept, în Dealul Bisericii (793 m), iar pe cel stîng, în Dealul Sindului (759 m). Se observă, încă de la această menţionare, o cădere spre nord-est a culmii, cădere ce se va accentua, ea disparînd sub depozitele sedimentare ale Depresiunii Transilvaniei. La constituirea resurselor turistice ale Cheilor Turzii participă uncomplex de elemente morfologice, hidrologice, geologice, floristice şi faunistice. Varietatea şi amploarea desfăşurării, cărora li se asociază ineditul, specificitatea teritorială a răspîndirii acestor elemente, fac din Cheile Turzii un obiectiv turistic cu o atractivitate indiscutabilă.

Fig. 2. - Cheile Turzii şi Defileul HaşdatelorCeea ce se impune de la început este relieful grandios al cheilor. Larga dezvoltare pe verticală şi orizontală a abrupturilor ce străjuiesc

de o parte si de alta albia rîului domină peisajul şi încîntă privirea. Ingustarea se desfăşoară spaţial sub forma unei pîlnii duble, cu o deschidere

Page 6: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

mai puţin spectaculoasă la intrarea din amonte, unde rîul pare nepregătit pentru încleştarea ce-l aşteaptă şi cu o alta, mult mai impunătoare în avale, unde acelaşi rîu scăpat din chinga calcarelor simte parcă nevoia descătuşarii, risipindu-şi energiile în patul moale al rocilor sedimentare. Iluzie efemeră, deoarece departe de ieşirea din chei îl aşteaptă ofiolitele, să-l încastreze din nou într-un defileu meandrat ce se desfăşoară pînă la confluenţa cu Arieşul.

Daca străbatem cheile din aval înspre amonte - acest sens de vizitare rămîne dominant, majoritatea turiştilor venind aici dinspre Turda - întîmpină, grandioasă, panorama peretelui stîng, o uriaşă faleză dominata de silueta Turnului Galben. El descreştc spre nord-est, adăpostind în mozaicul formelor sale Alghinele şi Hornul Vulturului. Pe celălalt versant, creasta crenelată a Pereţilor cu Trepte urcă, aşa cum o arată şi topicul atribuit înspre partea cea mai înaltă a cheilor, Suurimea. Alături, Colţul Crăpat, cu forma sa geometrică este uşor de identificat. La baza Pereţilor cu Trepte se întîlneşte unul dintre cele mai extinse grohotişuri din chei, Grohota Pădurii. Alte asemenea trene de pietre, mobile sau fixate, populează celelalte colţuri ale cheilor (Zuruşul Cetăţii, La Cigăi, Grohota Morarilor etc.). Grandoarea Peretelui Uriaş, înalt de peste 200 m sau a Turnului Ascuţit se imprima în memorie pentru totdeauna. Escaladarea lor, dar şi a Peretelui Pombeilor, a Crestei Frumoase, Hornului Marac, Peretelui Scoruşului etc. atrag numeroşi alpinişti dornici de a se iniţia sau a se înfrupta din euforia cucerii ,,inutilului".

Un aport deosebit la îmbogăţirea valenţelor turistice ale cheilor şi-l aducevegetaţia, intens cercetată şi inventariată de renumiti botanişti (E. Pop, 1937; E. I. Nyărădy, 1937 etc.). Cheile, prin varietatea reliefului lor, a expoziţiei versanţilor au oferit un mediu propice adăpostirii unor numeroase relicte terţiare, unele dintre ele, cum este Allium obliquum, fiind unice în Europa. Tot relicte sînt şi Sorbus dacica (scorusul), Ferula sadleriana (o specie de areal) sau Ephei distacliya (cîrcelul). Deşi altitudinea celui mai înalt vîrf din chei nu depăşeşte 800 m, aici s-au conservat, datorită microclimatului răcoros al padinilor versanţilor nordici, mai adăpostiţi, numeroase plante alpine ce caracterizează biotopurile unor altitudini mult mai ridicate. Aşa sînt piciorul cocoşului (Ranunculus oreophilus), ochiul boului (Aster alpinus), sau struţirul (Selaginella helvetica). În chei au fost inventariate de asemenea 29 endemisme, evidenţiindu-se stînjenelul (Iris gurtleri) şi omagul (Acomtumct botryon fissurare). Cercetările botanice au identificat alte numeroase specii rare, caracteristice pentru zonele aride: trînjoaica (Ranunculus illyricum), viţa sălbatecă (Vitis sylvestris), păiuşul (Festuca vallesiaca) sau a unor specii rare pentru flora ţării noastre: tulichina (Daphe cneorum), garofiţa (Dianthus spicuslifolius) etc.

Fauna cheilor s-a bucurat şi ea de o atenţie sporită din partea zoologilor. Aceştia au identificat numeroase specii rare de insecte, melci, păsări (pietrarul, mierla de stîncă) etc.

Datorită peisajului lor inedit, a numeroaselor relicte biogeografie pe care le adăpostesc, Cheile Turzii şi zona înconjurătoare au devenit,din anul 1938, o rezervaţie naturală. Începînd cu anul 1950, ele au fost declarate monument al naturii, fiind protejate ca atare, pe întreaga suprafata de 175,7 ha. Din punct de vedere morfogenetic, Cheile Turzii au oferit teren prielnic formulării a numeroase ipoteze contradictorii, detaşîndu-se totuşi, prin numarul susţinătorilor şi profunzimea argumentelor, cea epigenetică. Astfel, încă în secolul trecut, E. A. Bielz (1884) încearcă să explice formarea cheilor prin grefarea văii Hăşdatelor într-o mare fisură, provocate în calcare de ascensiunea porfiritelor. G. Czirbusz (1890) lansează ideea genezei cheilor ca urmare a evoluţiei subterane a rîului Hăşdate, care a dus la apariţia unei peşteri al cărei tavan s-a prăbuşit. Acestei opinii i se va ralia ulterior E. Cholnoky (1917) şi E. I. Nyarady (1937) care o vor îmbogăţi cu noi argumentc insuficiente însă pentru a o putea impune definitiv.

In anul 1921, în cadrul excursiilor ştiinţifice ale studenţilor şi cadrelor didactice de la Facultatea de geografie a Universităţii din Cluj, marele geograf francez, Emmanuel de Martonne, include în itinerar şi Cheile Turzii,pe care le considera, împreună cu regiunea din jur, de o mare complexitate “unde sînt reprezentate toate episoadele istoriei morfologice a Bihorului" (la acea epoca Munţii Trascăului erau incluşi în grupa mare a Munţilor Bihorului. Cu această ocazic el formulează ipoteza formării cheilor prin epigeneză sau supraimpunere, respectiv prin adîncirea unui rîu (a Hăşdatelor, în acestcaz) în acelaşi talveg, urmînd aceeaşi direcţie la trecerea din sedimente moi în roci dure.

Se cunoaşte faptul că extremitatea nordică a Culmii Petreşti a fost acoperita în neogen de către marea ce ocupa Depresiunea Transilvaniei sidepresiunile-golf din Munţi Apuseni. În această perioadă, pe suprafaţa submersă a calcarelor s-au depus formaţiuni sedimentare slab consolidate. Odată cu retragerea mării, determinată de mişcările de ridicare din fazele stirică, attica şi valahă, în masa acestor depozite începe să se încastreze reteaua hidrografică dezvoltată în zona montană de la vest (Munţii Gilăului) şi avînd o orientare vest-est, cu direcţia de drenaj spre lacul ce ocupa DepresiuneaTransilvaniei. În cadrul acestei reţele se individualizează valea Hăşdatelor, cu o lungimc actuală de 35 km, ce îşi are obîrşia pe versanţii estici ai Masivului Muntele Mare. Iniţial, ea s-a adîncit în depozitele sedimentare neogene (nisipuri, pietrişuri, marne), care în perimetrul actualei bare calcaroase aveau o grosime mai redusă. După înlăturarea lor, rîul a intersectat calcarele, roci mult mai dure şi mai rezistente la eroziune. În loc să-şi caute altă cale de drenaj, în formatiuni mai moi, rîul a continuat să se adîncească în calcare, desigur, într-un ritm mai lent, generînd actualele chei epigenetice. Rata denudării în cele două tipuri de roci este total diferită. Putem observa aceasta luînd în considerare cheile şi depresiunea din amonte. În vreme ce în zona cheilor, adică în calcare, rîul abia a reuşit să-şi sculpteze un drum de trecere, în zona depozitelor sedimentare necarstificabile a dus la apariţia unei adevărate depresiuni.

Adîncirea rîului în calcare nu s-a realizat de la sine, fără inerente greutăţi, fără tatonări ale apelor de a găsi şi a exploata cele mai facile căi pentru lărgirea şi adîncirea albiei. Din această luptă perpetuă s-a născut relieful cheilor. Relief pe care apele, aidoma unui proiectant de geniu, 1-au trasat în liniile lui majore. Detaliile au intrat în seama, şi sînt opera, proceselor de modelare subaeriene, a îngheţ-dezgheţului, insolatiei, vîntului etc. Ingheţ-dezgheţul a lărgit fisurile calcarelor, a subminat continuu trăinicia edificiului stîncos, deschizînd noi căi, mai profunde, de pătrundere a apelor de percolaţie ori producînd surpări şi aglomerări de materiale reziduale ce constituie actualmente frecventele trene de grohotişuri de la baza abrupturilor. Coroziunea, nedespărţitul proces, cînd e vorba de calcare, a generat şi ea forme specifice, între care lapiezurile se înscriu la loc de frunte prin varietate şt răspîndire.

Fierăstruirea adîncă a culmii calcaroase a pus în evidenţă, mai ilustrativ decît în zonele de platouri sau de contact nediferenţiat cu celelalte tipuri de relief, preferinţa apelor de-a evolua în calcare pe căi subterane. Rezultatul morfologic al acestei tendinţe, favorizată în expansiunea sa de aportul şi tectonicii rocilor solubile, sînt numeroasele guri de peşteră (32) care apar pe ambii versanti ai cheilor la diferite înalţimi dincolo de intrările lor unele cu adevărat grandioase, peşterile din zona au dimensiuni reduse.Faptul se explică prin particularităţile condiţiilor speogenetice locale. Îngustimea arealului carbonatic împiedicînd constituirea unor acvifere endocarstice de amploare.

Asocierea în planul versanţilor a peşterilor Cetaţeaua Mare şi Ceteaua Mică situate vizavi, prima pe versantul drept iar cea de-a doua versantul stîng, conduce la supoziţia unui singur acvifer subteran dezvoltat pe aceeasi litoclază, înainte de adîncirea Hăşdatelor la acest nivel. Odata cu modelarea cheii, peştera a fost secţionată, racordul dintre cele doua galerii realizîndu-se actualmente într-un plan ipotetic. Mai importante prin bogata încărcătură istorica, legende şi vestigii materiale sînt peşterile Cetăţeaua Mare (sau Peştera lui Balica, unu dintre căpitanii principelui Rakoczi) şi Calăştur. Săpăturile sistematice efectuate aici au scos la iveală numeroase piese ceramice preistorice sau romane, precum şi un bogat depozit de rămăşiţe osteologice aparţinînd omului din paleoliticul mijlociu.

Cînd piatra calcaroasă s-a lăsat greu învinsă, urmele rezistenţei sînt reliefate de numeroasele marmite parietale şi abriuri întipărite în stînca versanţilor. Ipoteza epigenezei a fost susţinută şi completată ulterior cu noi argumente de către R. Ficheux (1970), Gr. Posea şi colab. (1973), I. PopescuArgesel (1977) etc., detaşîndu-se definitiv. Căile de acces spre Cheile Turzii se desprind din DN 76, Turda-Cîmpeni trecînd prin localităţile Mihai Viteazu şi Cheia, pînă pe platoul din apropierea cabanei turistice. Între Turda şi acest platou sînt 14 km, şoseaua fiind asfaltată. De la parcarea amenajată pe platou, drumul continuă, pentru automobile, motociclete, pietoni pînă la cabana ,,Cheile Turzii", aflata în apropierea intrării în chei.

Al doilea drum porneşte din Turda, urcă la cariera de la Sanduleşti de unde, ocolind extremitatea nordică a Culmii Petreşti, se îndreaptă spre localitatea cu acelaşi nume (12 km). Înainte de a intra în localitate, se urmează firul Hăşdatelor, pe o potecă ce duce după circa 1

Page 7: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

km la intrarea în chei dinspre amonte. Dealtfel turismul de drumeţie găseşte aici numeroase posibilităti de afirmare, zona fiind de o mare accesibilitate.

Bazele de cazare turistică sînt reprezentate prin cabana Cheile Turzii amplasată la altitudinea de 450 m, pe un fragment de terasă al versantului stîng. Are o capacitate de cazare de 47 de locuri, căreia i se asociaza cele 20 de locuri în căsuţele campingului din vecinatate. Zona oferă, deasemenea, largi posibilităţi de campare.

Cheile Borzeştilor

Privite dinspre culoarul Arieşului, Cheile Borzeştilor nu-şi trădează prin nici un indiciu existenţa. Chiar şi confluenţa Arieşului cu afluentul sau ramîne tributară unei discreţii explicate prin atragerea privirilor spre pîlnia spectaculoasă cu care te întîmpină defileul ce începe în amonte de localitatea Moldoveneşti. O interceptezi totuşi, vrînd-nevrînd daca ţi-ai propus să străbaţi Culmea Petresti de la un capăt la altul, fiind prima despicatură verticală pe care o întîlneşti pornind de la culoarul Arieşului către nord-est, şi cu al treilea sector ce afectează integritatea aceleiaşi culmi, după cheile Turuluişi Turzii, dacă vii din sens contrar. Cheile Borzeştilor (fig. 3) sînt situate, aşadar, în bazinul mijlociu al văii cu acelaşi nume, în zona unde ea intersectează fîşia, efilata tot mai mult spre sud-est de calcare jurasice. Are o direcţie relativ paralelă cu cea a cheilor din apropiere, respectiv nord-vest - sud-est şi o lungime ce nu depăşeşte 400m.

Prezenta Cheilor Turzii, de o parte, a defileului Arieşului de cealaltă parte răpeşte Cheii Borzeştilor posibilitatea de a-şi etala valenţele atractive, cererea turistică orientîndu-se, covîrşitoare, spre cele două obiective, mult mai cunoscute. Dar, ea ştie ca nimeni alta că turismul ca fenomen de masă, este într-o continuă expansiune şi în consecinţă, mai devreme sau mai tîrziu, îi va veni şi ei rîndul. Pînă atunci se complace într-o aşteptare solemnă, ferită de glorie, dar şi de consecinţele nefaste conţinute, în mod inevitabil, în structura oricărui fenomen de transformare.

Fig. 3. - Cheile BorzeştilorDeşi nu poate fi catalogată ca o formă de referinţă, geneza şi evoluţia cheii în cauză aduce cîteva elementc particulare, neîntîlnite încă

în Munţii Apuseni. Astfel, ea este singura cheie prin care rîul care a sculptat-o a curs în doua sensuri, schimbîndu-şi, în timp, atît nivelul de baza cît şi colectorul.

Dar, să prezentăm detaliat evoluţia văii, aşa cum este ea imaginată în studiul asupra Munţilor Trascăului elaborat de I. Popescu Argeşel (1977). Iniţial, în perioada cînd golful Borzeştilor funcţiona ca o zona de convergenţă hidrografică, valea omonimă, al cărei bazin se limita, spre sud la clinele vestice ale Culmii Petreşti, debuşa în acest bazin depresionar. Ulterior, pe versantul sud-estic al culmii se grefează un organism de scurgere orientat spre depresiunea Turda- Cîmpia Turzii, suprapus actualmente cursului inferior al văii Borzeştilor. Subsidenţa din partea nord-vestică a depresiunii, precum şi adîncirea mai rapidă a Arieşului a determinat o înaintare regresivă accentuată a afluentului care, traversînd cumpăna de ape dintre golful Borzeştilor şi bazinul depresionar al Turzii, captează vechea vale. Particularitatea de baza a captării se rezumă la adjudecarea, de către afluenţilor Arieşului, pas cu pas, a văii opuse. El nu a intersectat valea într-un sector oarecare al cursului, frustrînd-o de partea din amonte a bazinului, ci s-a întîlnit cu ea ,,obîrşie în obîrşie". Drept urmare, tranşarea bazinelor s-a produs pornindu-se practic de la o linie de confluenţă ce a înaintat progresiv datorită adîncirii mai rapide a ramurii tributare Arieşului, pînă în golful Borzeştilor şi de aici, în continuare, pe versanţii măgurilor din partea vestica a bazinului depresionar.

In acest context paleogeografic, Cheia Borzeştilor şi-a început morfo-geneza odată cu pătrunderea epigenetica, în calcare, a văii primare. Odata cu schimbarea sensului ei de drenaj, către Arieş, şi constituirea actualei configuraţii a reţelei hidrografice, adîncirea primeşte un nou impuls, favorabil edificării reliefului de chei.

Morfologia sectorului de îngustare în calcare relevă o dispunere verticală accentuată a celor doi versanţi, fragmentaţi în partea superioara unde apar crestele şi zimţii, nişele şi marmitele parietale. În profilul longitudinal al talvegului apar, de asemenea, numeroase repezişuri şi cascade, forme asociate frecvent cu astfel de rupturi bruşte de pantă, ies în evidenţă marmitele, ce dau un farmec aparte şi se constituie într-un obstacol demn de luat în seama de cei interesaţi să străbată aceste chei. Pentru drumeţii care, per pedes, vor să viziteze zona, drumurile de acces (mai degrabă, potecile) copiază întru totul cele două sensuri de evoluţie ale văii, dinspre Borzeşti şi dinspre Arieş, coborînd sau urcînd firul văii actuale. Calea de acces mai practicabilă porneşte din localitatea Borzeşti şi urmează valea pînă în chei, deşi o abordare dinspre Arieş pare multora mai la îndemînă.

Cheile Siloşului

La sud de Defileul Arieşului, primul sector de cheie întîlnit este cel al Siloşului (Urdaşului). Ea izvorăşte de sub creasta principală a părţii nord-estice a Culmii Bedeleului (Piatra cu Urdă) şi se îndreaptă spre est, depăşînd în culoarul depresionar al Trascăului ca afluent de obîrşie al Văii Aiucului. Cheile (fig. 4 I) se dezvoltă în bazinul mijlociu al rîului amintit şi au o lungime modestă, de 300 m.Prin lungimea redusă şi morfologia lor puţin variată - demnă de semnalat este doar cornişa calcaroasă care coboară din vîrful versantului stîng cu o întreagă gamă de forme reziduale - Cheile Siloşului posedă o zestre turistică limitată. Dar, ele pot intra totuşi în atenţia turiştilor datorita aportului recreativ al împrejurimilor. Astfel, vizavi de scurta lor ferăstruire, pe partea opusă a Depresiunii Trascăului se înalţă în adevărata lor splendoare Colţii Trascăului, care culminează în vîrful Piatra Secuiului (1130 m). O creastă sălbatecă şi golaşă, ridicată brusc din mijlocul reliefului aplatizat al depresiunii, pentru a ilustra parcă modul cum se desfăşoară procesele de eroziune diferenţială şi rezultatul acestora. Abrupturile sale estice şi vestice, turnurile, arcadele şi salba trenelor de grohotişuri îi dau un farmec insolit. Urcînd spre Cheile Siloşului, orice întoarcere a privirilor se izbeşte de citadela lor maiestuoasă. Te opreşti fără voie şi o admiri îndelung ca pe o cetate crenelată.

Fig. 4. - Cheile Siloşului (I) şi Plaiului (II).La intrarea în chei, pe partea dreaptă, în sensul urcării, un alt obicctiv, de data aceasta de natură antropică. Este vorba de Cetatea

Trascăului ridicata - premeditare puternic motivată - în vîrful abrupt al unei klippe calcaroasc. Edificiul a fost înălţat în secolul XIII şi, ca toate cetăţile aflate la răscruci de epoci şi drumuri, are o istorie agitată. Azi se mai păstrează o bună parte din zidurile incintei şi cele două turnuri laterale.

În localitatea Rîmetea, situată în chiar central morfologic al depresiunii, al acestei cuvete ciudate, unde apele văilor Rîmetea şi Aiud se despart pentrua se îndrepta fiecare în sens opus, spre alt colector se află un muzeu etnografic cu o mare bogăţie şi varietate a exponatelor. Iata deci cum Cheile Siloşului pot fi un fericit pretext pentru a vizita şi admira o grupare variată de obiective turistice aparţinînd cadrului natural sau edificate în timp, prin truda şi iscusinţa omului.

Geneza cheilor are drept punct de plecare evoluţia văii Siloşului, care s-a constituit ca organism de scurgere; de versant în zona de aflorare a rocilor ofiolitice. Intrînd în calcare, dispuse, la rîndul lor, în fîşii înguste, ea s-a adîncit ca vale de eroziune normală, modelîndu-şi un sector de chei. Spre deosebire de alte opinii, care considcră aceste chei ca fiind generate de înaintarea regresivă a pîrîului în cauză, datorită coborîrii accentuate a nivelului său de baza, noi le includem în categoria formelor de adîncire obişuită, normală. Asa cum s-a mai precizat dealtfel, dezvoltarea bazinelor hidrografice pe seama eroziunii regresive îmbracă în carst tente particulare. Ea se poate realiza doar în contextul în care rîul de suprafaţă, printr-o eroziune laterală puternică, ajunge să intersecteze ramificaţiile unui acvifer subteran deschizînd astfel o conductă de drenaj pentru acesta. Or, se ştie că asemenea acvifere sînt localizate în zone carstice mai larg desfăşurate, cu volum apreciabil al calcarelor. Crestele calcaroase şi masivele izolate, forme răspîndite în Munţii Trascăului, în care sînt modelate majoritatea cheilor din această grupă muntoasă, nu facilitează acumulări freatice de amploare, scurgerea realizîndu-se rapid, dinspre carstificabil spre necarstificabil, pe cale

Page 8: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

subaeriană. De aici rezultă imposibilitatea fenomcnelor de regresie lipsind practic agentul de sculptare.Din şoseaua modernizată Aiud - Buru, se desprinde, la intrarea în localitatea Colţeşti, o uliţă care ne conduce pasii spre chei. Drumul

de ţara, impracticabil pentru mijloacele auto, urmează firul meandrat al pîrîului Siloşului pe o distanţă de 2 km, pînă în sectorul de îngustare. Aici, creşterea bruscă a declivităţii şi apropierea celor doi pereţi stîncoşi obliga drumul să urce pe versantul drept, cu păduri de foioase, pentru a coborî iar în albiapîrîului, în partea mediană a îngustării. Marcajul bandă galbenă urmează în continuare drumul descris pînă în Culmea Bedeleu.

Cheile văii Plaiului

În aceeaşi culme calcaroasă în care sînt sculptate Cheile Siloşului sînt modelate la mica distanţă, spre sud-vest, Cheile văii Plaiului (numită local şi valea Pietrelor) (fig. 4.II). Deşi în literatura geografică este cunoscută sub numele de valea Pietrelor, uzităm de topicul de valea Plaiului pentru că este mai frecvent folosit de către localnici. Spre deosebire însă de cheile descrise anterior, ele au o lungime mult mai mare, depăşind 1,2 km, iar profilulde cheie este mult mai clasic reprezentat.

Cheile se dezvoltă în bazinul mijlociu şi, partial, superior, al văii Plaiului, rîu care străbate localitatea Izvoarele, pentru a se vărsa în valea Aiudului în partea sudică a Depresiunii Trascăului. Ele pot fi privite şi admirate încă de la distanţă, din şoseaua Buru - Aiud, de unde se înfăţişează ca o fereastră deschisă spre inima masivului de calcar. Dar, adevărata frumuseţe o putem percepe numai privindu-le de aproape, adică urmînd poteca ce escaladează versantul stîng, prin treimea sa inferioară, peste blocurile instabile şi custurile ascuţite, pe sub pilierii şi ,,babele" ce se ridică brusc pe spinările golaşe. Priveliştea către vîrful Cornului este unică: o mare vălurită de piscuri şi grohotişuri, aflată într-un echilibru fragil. Un peisaj măreţ, dar auster, unde crusta pietrificată s-a dezmembrat în milioane de fragmente de toate dimensiunile şi formele. Alăturat, pe versantul opus pădurea ce împrejmuie săgeţile de calcar ale piscurilor izolate seamănă unui zid de sprijin peren, ocrotitor şi impasibil la zvîrcolirile trecerii, iar jos, undeva sub picioarele noastre, parcă se resimt salturile zglobii ale pîrîului peste fruntea cascadelor, undele largi din copaia marmitelor, trena fluida şi înspumată a repezişurilor. Ajuns, după mai bine de două ore de mers la capatul din amonte al cheilor, acolo unde apele văii Plaiului îsi adună cu migala forţa necesară pentru a străpunge rocile albicioase - calcarele - simţi regretul că visul nu continuă. Ca urmare, te întorci şi cauţi să descifrezi, să surprinzi bogata paletă a detaliilor morfologice.

O descindere în paleogeografia cheilor ne conduce, invariabil, la originile văii Plaiului, ce-şi adună apele de sub culmea masivă, golaşă, a Bedeliului (1227 m), prin trei pîraie care confluează într-o căldare împădurită, sculptată în cristalin. La circa 200 m în avale apar calcarele, care repauzează peste rocile ofiolitice, linia de contact înclinînd de la nord-vest înspre sud-est. Ca un reflex imediat, valea se îngustează, pe versanţi apar abrupturile, iar în profilul longitudinal al văii repezişuri şi mici cascade. Relieful de cheie matură este incontestabil. Şi în cazul acestei chei, includerea în categoria formelor rezultate prin înaintare regresivă este improprie, bariera de calcare avînd o lăţime prea mare pentru a putea fi subminată de avansarea izvoarelor unui firav pîrîiu.Valea a evoluat, încă de la formarea sa, ca un organism de drenaj propriu-zis, pe aceeaşi direcţie, trecînd din ofiolite în calcare, unde s-a adîncit, generînd cheile actuale.

In sectorul de îngustare se remarcă deosebita dezvoltare a reliefului calcaros, de alterare şi dezagregare, mai ales pe versantul stîng al vîrfului Cornului (1238 m), un versant extrem de prelung (ceea ce denotă existenţa unei văi mature cu o activitate de sculptare îndelungată). Din faleza superioară a versantului se desprind o serie de patru spinări, cu roca la zi, ce coboară, asemenea unor vertebre către talvegul văii. Pe creasta lor relieful rezidual prezintă o dezvoltare excesivă, nemaiîntîlnită în zona studiată. Zimţii, pilierii, turnurile şi stîncile de tip ,,babe" abundă, ca să nu mai vorbim de diversele forme de lapiezare a calcarelor; între creste se prefigurează culoare prelungi, de forma unor ravene uriaşe, înecate în grohotişuri mobile, la partea superioară, şi parţial fixate prin vegetaţie, în cea inferioară.

Versantul drept, dinspre vîrful Frunţii, cu expoziţie nordică, prezintă o morfologie diferită. În perimetrul său apar piscuri şi abrupturi insulare, care se înalţă deasupra unui dens covor arborescent. Expoziţia diametral opusă, nordică şi sudică, a celor doi versanţi este cauza principală a apariţiei unei morfologii de detaliu atît de diversificată. În vreme ce pe versantul stîng procesele de alterare sînt mai intense - ca urmare şi formele sînt mai numeroase şi mai variate - pe cel drept microclimatul a fost favorabil menţinerii unui ritm lent al evoluţiei, de unde şi fragmentarea redusă.

Cei ce doresc să viziteze aceste chei pot porni din soseaua Buru - Aiud, respectiv de la indicatorul amplasat între localităţile Colţeşti şi Vălişoara, ce arată direcţia spre satul Izvoarele (2 km). De la marginea aşezării respective - amplasată la racordul muntelui cu depresiunea - urmăm pe o distanţă de 1,5 km poteca ce însoţeşte valea Plaiului pînă în chei, străbătînd pajişti cu păşuni şi fîneţe. Ca bază de cazare apropiată recomandăm, atît pentru turiştii care vizitează cheile văii Plaiului, cît şi cele ale Siloşului, popasul turistic Vălişoara (20 de locuri în căsuţe) situat la 3 km distanţă, în direcţia Vălişoara - Aiud.

Cheile Vălişoarei

Uzităm de acest topic în locul celui de Cheile Aiudului, datorită faptului că localitatea Vălişoara se află în imediata lor apropiere, în vreme ce Aiudul (localitatea cu care cheile sunt asociate adesea) este mult mai departe situat. De asemenea, în zona studiată, cea a marginii de sud a Depresiunii Trascăului, valea Aiudului este frecvent numită şi valea Vălişoarei.

Fig. 5. - Cheile Vălişoarei. Cheile Vălişoarei (fig. 5) se dezvoltă la extremitatea de miazazi a Depresiunii Trascăului, în bazinul superior al rîului Aiud. Au o

orientare nord-vest - sud-est şi o lungime de 1 km. Însuşirile lor turistice sînt remarcabile. Deşi apar ca o forma de relief matură, cu un profil transversal larg, verticalitatea pereţilor domină peisajul limitrof şi stîrneşte dorinţei de frumos priviri admirative. Versantul drept al cheii, format din Dealul Bogza, descrie o linie sinuoasă, cu o căldare uriaşă în partea mediană ce simbolizează parcă încercarea reliefului de a se retrage în intimitate, în sine însuşi. La cele două extemitati verticalele stîncoase oferă alpiniştilor trasee de mare dificultate. Dimpotrivă, cornişele oblice ale versantului stîng, mai fragmentat, cu un relief bogat în încrustaţii morfologice, atrage mai degrabă privirile, fiind mai nuanţat ca fizionomie, mai interesant.

Străbaţi aceste chei cu sentimente contradictorii, de admiraţie implicată în rosturile firii sau de detaşare totală. Verticalitatea nu copleşeşte şi nu încătuşează aidoma altor sectoare de chei, ci dimpotrivă, oferă priviriilor precum rîul alăturat, un spaţiu suficient pentru a se simţi libere, de a rătăci în voie de la un obelisc stîncos la altul. Cele 27 de pesteri din versanţii cheilor, de dimensiuni reduse (cea mai lungă fiind Peştera nr. 13 din Cheia Vălişoarei, avînd 134 m) îşi aduc şi ele prinosul de activitate, jucînd rolul unor lucarne ce ne permit trecerea spre lumea subterană.

Geneza şi evoluţia acestei forme majore de relief conţin în sine întreaga "cheie" a formării Depresiunii Trascăului. Ea este astfel nu numai o forma de-sine-stătătoare, ci a condiţionat, prin geneza sa, apariţia unei alte forme de mare amploare. După cum am subliniat deja în capitolul dedicat tipurilor genetice de chei din Munţii Apuseni, formarea Cheilor Vălişoarei este pusă pe seama proceselor de captare fluviatilă, prin avansarea remontantă a unui afluent al Mureşului. Imposibilitatea desfăşurării unor astfel de fenomene în carst şi modul cum trebuie înţelese captările în perimetrele carstificate au fostde asemenea explicate. Ar mai fi de adăugat doar că, în situaţia data, fenomenul de captare, în sensul clasic al cuvîntului, prin oricare din cele două văi, Rimetea sau Aiudul, ar fi dus la o orientare generală a drenajului spre direcţia primei văi pătrunsă în depresiune, sau cel puţin aceasta şi-ar fi adjudecat cea mai mare parte a spaţiului drenat. Or, cumpăna de ape se află în zona centrală a culoarului depresionar, ceea ce ar presupune instaurarea concomitentă a celor două drenaje opuse, un potenţial de înaintare relativ uniform etc., condiţii doar întîmplător realizabile. În consecinţă, ipoteza formarii cheilor printr-un astfel de fenomen trebuie exclusă. în

Page 9: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

cele ce urmează, încercăm abordarea procesului genetic al Cheilor Vălişoarei pornind de la interrelaţiile care s-au desfăşurat în paleogeografiazonei respective.

Astfel, Depresiunea Trascăului, o arie negativă bine conturată, închisă spre sud de masivele calcaroase Bogza şi Rachiş, este considerată de origine fluviatilă (I. Popescu Argeşel, 1977). În formarea sa, un rol hotărîtor l-a avut, după acelaşi autor, existenţa drenajului organizat între Pleaşa Rîmeţului, ca loc de obîrşie, şi golful depresionar al Borzeştilor. Rîul în cauză ar fi modelat partea superioară a spaţiului depresionar. Captarea şi dezmembrarea acestui rîu au loc în pannonian, datorită înaintării regresive a unui afluent al Mureşului, venit dinspre Depresiunea Turda, pe actualul traseu al văii Rimetei (Trascăului). Simultan, în partea opusă a depresiunii, alt rîu evoluează regresiv şi reuşeşte să despice bara calcaroasă a Masivului Rachiş, intrînd în spaţiul depresionar dinspre sud şi schiţînd configuraţia de azi a văii Aiudului. Conform acestei teorii, Cheile Vălişoarei, s-au format prin captare, Valea Aiudului, după intrarea în spaţiul depresionar captînd organismele torenţiale ce drenau versanţii acesteia. în ceea ce ne priveşte, considerăm că în geneza depresiunii un rol important l-au avut raporturile geologice dintre formaţiunile asupra cărora reţeaua fluviatilă, factorul dinamic al evoluţiei, a acţionat. Astfel, arealul actualei depresiuni se suprapunea, încă de la începutul cretacicului, cu extremitatea nordică a unui bazin lacustru care a funcţionat ca mediu de sedimentare al unor depozite alcătuite din conglomerate, gresii, marne, prezente încă pe bordura actualei depresiuni, dar care au acoperit iniţial şi calcarele. Pe seama acestor formaţiuni s-a constituit în neogen o reţea fluviatilă, care, conform legilor eroziunii diferenţiale s-a dezvoltat, în primul rînd, în zonele ocupate de roci mai puţin dure. Drenajul acestei reţele se realiza, iniţial, în totalitate către sud, pe actualul curs al văii Aiudului. În consecinţă, apele acestei văi au înlăturat, la nivele superioare, formaţiunile cretacice care acopereau stiva de calcare jurasice din sudul depresiunii, pe care le-au intersectat şi în care s-a adîncit, generînd, epigenetic, Cheile Vălişoarei. Ca urmare aceasta etapă a evoluţiei, Depresiunea Trascăului avea aspectul unei pîlnii cu deschiderea hidrologică către sud. Concomitent, pe versanţii nord-estici ai acestei cuvete îşi dezvoltă bazinul, prin evoluţie remontantă, actuala vale a Rimetei, ce debuşa în golful depresionar al Turzii. Intre cele doua văi cumpăna de ape se îngustează din ce în ce mai mult, transformîndu-se, în ultima etapă, într-o creasta de intersecţie, sortită dispariţiei totale. Remanierile hidrografice, determinate de pătrunderea şi a văii Rimetei în spaţiul depresionar, competiţia de exinderea bazinelor unul pe seama celuilalt sînt în toi. Valea Rimetei inainteaza iar cea a Aiudului se retrage. În zona centrală se fixează statu quo-ul actual, menţinut timp îndelungat de aportul masiv de material coluvio-aluvial depus în vatra depresiunii de către rîurile ce drenau versanţii săi. Imposibilitatea motrice a celor două reţele divergente de a înlătura aceste depozite, în continuă refacere cantitativă a frînat procesele de captare, de înaintare, în continuare, a unei văi pe seama alteia.

O cauză a potenţialului de transport redus al văii Aiudului o regăsim în rolul de nivel de baza local pe care calcarele Masivului Rachiş l-au jucat şi îl joacă în actualele chei. Acest nivel a limitat în amonte eroziunea în adîncime, favorizînd conservarea îndelungată a unei curioase configuraţii a hidrografiei din zona. Coborîrea actuală a nivelului de baza al văii Rimetei (360 m în albia Arieşului, la Buru) faţă de altitudinea pragului calcaros din Cheile Vălişoarei (425 m) va duce, în perspectivă, la avansarea izvoarelor primei văi, cu captări iminenteîn favoarea acesteia.

Accesul în chei este facilitat de şoseaua Aiud - Buru, care le strabate de la un capăt la altul. Distanţa din Aiud este de 15 km, de la Burude 20 km. La popasul turistic Vălişoara pot fi cazate, în căsuţe de două locuri, 32 de persoane/noapte. Implantarea unei baze de cazare în chiar inima cheilor, căreia i se adauga numeroase anexe inestetice nu reuşeşte să puna în valoare la cote ridicate de eficienţă patrimoniul turistic al acestui obiectiv, ci, dimpotrivă, îl afectează negativ. O reconsiderare a dotărilor turistice din această bază, o gospodărire mai raţională şi estetică a spaţiului din jur se impun cu stringenţă.

Cheile din bazinul văii Inzelului

Valea Inzelului îşi are obîrşia pe versantul estic al Bedeleului, fiind unul, dintre cei mai viguroşi afluenţi ai văii Aiudului, cu care confluează în localitatea Poiana Aiudului. Ea îşi adună apele de pe o mare suprafaţă, prin intermediul a trei afluenţi mai importanţi, şi anume: valea Bedeleului, numită în cursul superior şi valea Rogoazei, cu izvoarele în înşeuarea dintre vîrfurile Bedeleu (1227 m) şi Ursoaia (1260 m); valea Drăgoiului, cu obirşia în înşeuarea dintre vîrfurile Prislop (1281 m) şi Secul (1282 m) şi valea cu izvoarele în partea de vest a Masivului Geamănul. în bazinul mijlociu, aceşti trei afluenţi prezintă înguste sectoare de chei, rezultate prin fierăstruirea adîncă a calcarelor jurasice din bordura răsăriteană a Culmii Ciumerna-Bedeleu.

Lungime demnă de subliniat au Cheile Bedeleului (circa 900 m) sculptate între masivele Pleşu şi Olan (fig. 6 I). Au versantul stîng puternic fragmentat, cu o morfologie de detaliu mozaicată (creste, turnuri, pilieri, grohotişuri) şi cel drept mai puţin abrupt, dar împădurit. Rolul expoziţiei în accelerarea morfogenezei iese astfel pregnant în evidenţă, versanţii orientaţi spre sud prezentînd o fragmentare mai ridicată. Cheile Drăgoiului (fig. 6 II) au doar 400 m lungime şi relevă o îngustare maximă în zona cornişei calcaroase care coboară de pe versantul stîng în talvegul văii. Şi aici relieful de dezagregare şi alterare este bine reprezentat.

Fig. 6. - Cheile din bazinul Inzelului. I, Cheile Bedeleului ; II, Cheile Drăgoiului; III. Cheile Pleşii. O dezvoltare asemănătoare au şi Cheile Pleşii (fig. 6 III) dominate deabruptul vîrtului Colţul Pleşii. Deşi au dimensiuni reduse ele

sînt dificil de abordat, datorită numeroaselor repezişuri, cascade şi marmite din talvegul văii. Zestrea turistică a celor trei sectoare de îngustare morfologică este rodul morfologiei de detaliu, extrem de nuanţată de la un versant la altul, de la un trouson de chei la altul. Abrupturile, crestele, trenele de grohotiş, repezişurile, cascadele şi marmitele le sporesc din plin atractivitatea, ce-şi trage seva şi din sălbăticia şi ineditul peisajului înconjurător. Genetic, cheile din bazinul văii Inzelului aparţin categoriei formelor de evoluţie normală. Rîurile, organizate încă de la început pe suprafata rocilor solubile s-au adîncit în masivele calcaroase în functie de forţa lor denudare şi de interrelaţiile stabilite cu nivelele de bază locale. Din punct de vedere al valorificării turistice, cheile analizate sînt oarecum dezavantajate. Situarea la relativ mare distanţă, decît alte chei, de axele de circulaţie, respectiv de şoseaua Aiud - Buru, precum şi dificultatea accesului confirmă acest lucru. Ele rămîn ca obiective ce pot intra în atenţia drumeţilor pasionaţi.

Cheile din bazinul văii Rîmeţului

Culmea calcaroasă Ciumerna - Bedeleu, desfăşurată între rîurile Ampoi şi Arieş cu o lungime de peste 70 km şi o lăţime de maximum 5 - 7 km, este secţionată în trei compartimente majore de către două reţele fluviatile ce au reuşit să o străpungă: Rîmeţul şi Galda. Celelalte rîuri de pe latura estică - Ampoiţa, Ighiul, Aiudul etc. - s-au oprit la baza falezei sale impunătoare, neîndrăznind să o atace sau neavînd forţa să o facă.

Rîmeţul, afluent pe dreapta al Mureşului, izvorăşte din partea nord-vestică a Munţilor Trascău, de sub vîrful Poieniţa, consolidîndu-şi un bazin de recepţie larg pe seama rocilor flişului cretacic. De-a lungul său, topicul i se schimbă frecvent, aproape de la o localitate la alta: Valea Poienitei, Valea Barnii, Valea Mogoşului, Valea Mănăstirii, Geoagiul, Stremţul şi Teiuşul. Puţine rîuri din ţară beneficiază de atîtea denumiri. Consideram că opţiunea lui I. Popescu Argeşel (1970) este cea mai potrivită, numele Rîmeţ avînd o mare rezonanţă geografică şi istorică.

Spre deosebire de rîurile din nord-estul Culmii Bedeleu şi a celor din Culmea Petreşti, care intersectează calcarele pe o singură direcţie, într-un singur loc, avîndu-şi punctele de convergenţă, de confluenţă cu afluentii în afara acestora, Rîmeţul se întîlneşte cu văile Geoagelului şi Pravului în perimetrul carbonatic. De asemenea, în calea lui se interpun două bariere calcaroase oblingîndu-l, vrînd-nevrînd, să le fierăstruiască. Ca urmare, s-au individualizat, în acest caz, mai multe chei, generate de rîul principal şi afluenţii săi. Asocierea lor în peisaj

Page 10: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

multiplica, valenţele atractive ale acestuia alcătuind un peisaj cu trăsături particulare (P. Cocean, 1984). în bazinul hidrografic al Rîmeţului se întîlnesc aşadar următoarele sectoare de chei mai importante: Cheia de la Piatra Bălţii, Cheia Pravului, Cheia Geogelului, Cheia Rîmetului şi Cheia Mănăstirii. Luate în ansamblul lor, ele reuşesc să înmănuncheze o serie largă de valenţe turistice, de bogate însuşiri recreative. Ponderea hotărîtoare revine, cum era şi de aşteptat Cheilor Rîmeţului, obiectiv care se detaşează, atît în cadrul complexului analizat, cît şi pe planul întregii grupe montane, la nivelul căreia egaleaza cel puţin, Cheile Turzii şi Cheile Întregaldelor.

Dintre elementele de relief cu funcţie turistică se detaşează, în primul rînd, abrupturile, pereţii tuturor acestor îngustări morfohidrografice, mai cu seamă cei ai Cheii Rîmeţului, etalîndu-se pe verticală, într-o încercare permanentă de a conferi drumului apelor o strajă sigură, impunătoare. Abruptul fascinează prin sine însuşi dînd reliefului acea personalitate inconfundabilă, răsfrîntă în simţurile noastre printr-o permanentă necesitate de ascensiune, de înălţare spirituală.

Dar nu numai abrupturile încîntă ochiul şi atrag privirilc. Fizionomia suprafeţelor înclinate, populate cu guri de peşteri (se cunosc în zonă 47 peşteri, cea mai dezvoltată fiind Peştera nr. 10 din Valea Geogelului, de 700m căreia i se adaugă Peştera cu Apă din Cheile Rîmeţului, 320m sau Peştera Stearpa din aceleaşi chei, 212 m etc.) nişe, arcade, turnuri, cornişe sau poliţe structurale se constituie în tot atîtea prilejuri de încîntare. Dupa cum grohotişurile, acest exod al pietrei către vale, această metamorfoză a perenităţii, larg răspîndite la baza verticalelor îndeamnă gîndul spre explorarea consecinţelor devenirii tuturor formelor. Portalul din Cheile Rîmeţului trimite gîndul privitorului spre fantastica lume a peşterilor. O relicvă a unei forme, peştera, devorată de apariţia alteia, cheia. Iar marmitele din cheile Geogelului, Pravului sau Piatra Bălţii amintesc de sincopele genezei, de sinusoidele fenomenului evolutiv. O acumulare de salturi (ale apei) duce aici la progres, la adîncirea aşteptată. Piatra transfigurată în abrupturi, piscuri, portaluri, peşteri, arcade; bolborosind în marmite sau însufleţind cascade; vegetaţia pornită să cicatrizeze răni, să estompeze contraste. Trei izvoare de atractivitate în cheile din bazinul Rîmeţului oferind vizitatorului, împreună, dar şi fiecare în parte, un mănunchi trainic de neuitate revelaţii.

Deoarece cele cinci sectoare de îngustare nu s-au format în acelaşi mod după un tipar similar, le vom analiza, sub acest aspect, pe fiecare în parte, într-o succesiune din amonte spre avale.

1. Cheia de la Piatra Bălţii (fig. 7 II). S-a format prin intersectarea unei mici fîşii de calcare jurasice, desfăşurate ca o semilună în apropierea confluenţei Rîmeţului cu Valea Pravului. Lungimea îngustării nu depăşeşte 100 m, fiind una dintre cele mai scurte chei din Munţii Apuseni (dealtfel îngustările cu o lungime mai mica nu sînt luate în considerare în analiza noastră). O menţionăm datorită peisajului inedit, verticalitatea versanţilor fiind secondată de o bogată salbă de marmite de albie. În copăile ovale ale talvegului apa bălteşte perpetuu, de unde topicul atribuit de localnici. Adică locuitorii satului Cheia, o aşezare izolată, situată între bastioanele stîncoase ale Tarcăului şi Nicaiei. Tocmai această izolare explică, în mare parte, imensa ei depopulare spontană.

Fig 7. Cheile din bazinul Rimeţului. I. Cheile Pravului; II Cheile de la Piatra Bălţii; III,Cheile Geogelului; IV, Cheile Rimeţului; V Cheile Manăstirii.

2. Cheia Pravului (fig. 7 I). În cursul inferior al Pravului, afluent de dreapta al Rîmeţului se desfăşoară, pe o lungime de circa 200 m, un relief de chei de o rară sălbăticie. Pravul şi-a axat iniţial cursul la contactul dintre calcare şi rocile fişului cretacic, o zonă labilă structural, favorabilă adîncirii văii. Prin acest proces, aval de localitatea Boţani, ea intersectează un pinten calcaros, ramificat din culmea centrală a Bedeleului, pe care nu 1-a ocolit ci şi-a menţinut cursul, despicîndu-l. A rezultat astfel o cheie epigenetică, grupa în care trebuie înglobată şi Cheia de la Piatra Bălţii, prezentată anterior. Despicarea masivului de calcare, datorită durităţii sale, s-a dovedit o operaţie de lungă durată, ce a încetinit ritmul coborîrii pe verticală în amontele văii. Sectorul de chei apare astfel, şi aici, ca un veritabil nivel de baza local, caracterizatprintr-o declivitate pronunţată a albiei, materializată morfologic prin numeroase repezişuri şi cascade. La baza lor s-au dezvoltat marmite torenţiale de mari dimensiuni, unele dintre cele mai frumoase întîlnite în cheile din Munţii Trascăului. Raportul dintre debitul apei, respectiv dintre potenţialul său denudativ şi rezistenţa obstacolului calcaros supus denudării fiind echilibrat, adîncirea rîului în chei s-a realizat într-un ritm mai mai lent decît cea a colectorului principal; de aici rezultă suspendarea Văii Pravului faţă de cea a Rîmeţului în zona de confluenţă.

3. Cheia Geogelului (fig. 7 III). Posibilităţile de evoluţie ale unui rîu rămîn direct dependente de durata acţiunii sale în timp, de debitul şi viteza apelor sale, de apropierea sau depărtarea de nivelul de baza etc. Geogelul e unul din afluenţii oarecare ai văii Rîmeţului. Nu cel mai de seamă, nu cel mai important, dar care a vrut parcă să-şi afirme propria personalitate, prin sculptarea, pe seama calcarelor, a unui sector de chei de 400 m lungime. Masivul despicat se numeşte Nicaia. Originea formei este epigenetică, flişul cretacic lăsînd loc în patul văii calcarelor tithonice. Cum calcarele, prin litoclazare şi disponibilităţile oferite coroziunii de-a se afirma ca proces modelator, au tentat întotdeauna apele, valea Geogelului a evitat să-şi caute alte căi de drenaj, rămînînd fidela vechiului traseu, cu toate greutăţile ivite în cale, greutăţi surmontate cu migală şi îndărătnicie. Morfologia zimţată a versanţilor sau înşiruirea marmiteler de albie sînt dovezi certe ale unuiefort îndelungat al apei de-a dăltui roca. Dar care oare din marile opere, ale naturii sau omului, s-au realizat fără sudoare ? Or, cheile rămîn adevărate capodopere sculpturale, un imn adus de ape lor înşile.

4. Cheile Rîmeţului (fig. 7. IV). În cadrul complexului de chei din bazinul Rîmeţului, cheia cu acelaşi nume ocupă o poziţie de referinţă, atît prin dezvoltarea sa pe verticală (150-200 m) şi orizontală (peste 2 km lungime cît şi prin complexitatea genetică şi evolutivă). Este situată în bazinul mijlociu al rîului, în aval de localitatea Cheia,acolo unde apele învolburate atacă frontal bara calcaroasă, reuşind să-şi croiască un drum mai scurt spre colectorul direct, Mureşul. Amploarea străpungerii hidrologice, precum şi forma de relief impresionantă la care i-a dat naştere au atras atenţia numeroşilor geomorfologi ce au vizitat-o. Astfel, fără să spună direct, ci sub forma generalizată, Emm. de Martonne(1922) o consideră ca rezultanta înaintării regresive a Văii Mănăstirii (,,cele mai multe talveguri nu au putut înainta regresiv dincolo de bara calcaroasa de la Rîmeţ. Valea Mănăstirii este una dintre cele care a reuşit să-şi împingă izvoarele dincolo de marele zid calcaros ce închide orizontul înspre ŢaraMoţilor"), (op. cit., p. 113). I. Popescu Argesel (1977) reia, dezvoltă şi particularizează această supoziţie, considerînd Cheia Rîmeţului ca fiind formata prin captare. Rîul captator ar fi înaintat dinspre Mureş, traversal,în opinia autorului menţionat, prima creastă calcaroasă, Pleaşa Rîmeţului- Piatra Cetii, apoi, continuîndu-şi acţiunea remontantă, şi pe cea de-adoua, Ciumerna - Bedeleu, captînd cursul superior al rîului ce flanca, înspre vest, culmea carbonatică, îndreptîndu-se spre nord-est, înspre Depresiunea Iara. După acelaşi autor, captarea s-ar fi produs la altitudinea de 950 m., fapt atestat de corelarea nivelelor văii cu altitudinea înşeuării de la Brădeşti. Aşa cum s-a mai precizat (P. Cocean, T. Rusu, 1984), problema evolutiei reţelei hidrografice prin captare îmbracă în carst tente particulare. în relieful de disoluţic intervine captarea carstică, fenomen cu o direcţie de dezvoltare aparte, deosebită faţă de captarea înţeleasă în sens clasic, cea datorată înaintării regresive a rîurilor. Faptul că rezultatul final poate fi acelaşi - remanierea hidrografică - nu trebuie să ducă la apariţia unor confuzii nici la generalizarea unei noţiuni şi aplicarea ei fără nici o reţinere de la un tip de relief la altul. Drept pentru care precizărilc care urmează ni se par absolut necesare.

Se ştie că în literatura geografică fenomenul de captare este imaginat, fără excepţie, ca rezultanta evoluţiei regresive a reţelei fluviatile. În carst, înaintarea regresivă este întîmplătoare, datorită rezistenţei rocii de eroziune. Ca urmare, captările, în sensul clasic atribuit noţiunii, sînt greu realizable şi, deci, rar întîlnite. Dimpotrivă, captarea carstică presupune deschiderea unei noi căi de drenaj a apelor de suprafaţă, prin interceptarea litoclazclor din masa calcarelor cu care apele vin în contact. Se nasc astfel drenajele subterane care dezmembrează vechile rîuri de suprafaţă. Din aceste sublinieri se desprinde, credem, o primă posibilitate de diferenţiere a celor două tipuri de captări: în vreme ce captarea înţeleasă în sensul clasic se realizează printr-o evoluţie regresivă, captarea carstică ia naştere prin deschiderea,,spre înainte" a unei noi căi de drenaj.A doua diferenţiere derivă din raporturile care se nasc, prin fenomenelede captare, subaeriană şi carstică (subterană) între rîurile implicate. Astfel,dacă în captarea subaeriană clasică, intră în competiţic, obligatoriu, două sau mai multe rîuri diferite, care-şi tranşează bazinele

Page 11: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

hidrografice, în cea carstică rîul rămîne, în majoritatea cazurilor acelaşi, schimbîndu-şi doar direcţia de drenaj, aval de punctul de captare. Dacă în primul gen de captări un rîu pierde, iar celălalt cîştigă, în captarea carstică rezultă, de obicei, două rîuri diferite, sectorul din amonte dezvoltîndu-şi bazinul spre avale de punctul de captare, în timp ce sectorul din avale al vechiului rîu devine (în cazul cînd este alimentat de afluenţi laterali) un rîu independent.

In cazul văii Rîmeţului, credem că este vorba de o captare carstică şi nu de o captare prin înaintare regresivă. Apele rîului ce drena partea vestică a culmii Ciumerna-Bedeleu şi-au sculptat valea la contactul dintre fliş şi calcare, adîncindu-se în consecinţă. A fost de ajuns ca ele să intersecteze în masa acestor calcare o litoclază majoră, care să traverseze stiva de calcare, pentru ca să o urmeze, deschizîndu-şi drum de scurgere înspre sud, spre culoarul Mureşului. Procesul nu este unic ci, dimpotrivă, primeşte tente generalizante în carst, litoclazele constituindu-se în condiţii sine qua non ale genezei drenajelor subterane (M. Bleahu, 1974). Treptat, pe măsură ce diametrul albiei subterane s-a lărgit, întregul debit al rîului din vestul Munţilor Trascau a fost captat, rezultînd actualul drenaj al Rîmeţului; de asemenea s-a conturat configuraţia reţelei hidrografice din regiune în înfaţişarea ei de azi. În interiorul masivului de calcare s-a deschis astfel o peşteră al cărei planşeu a coborît paralel cu adîncirea patului văii. Prin denudarea exterioară, de la suprafaţă, stiva de calcare din tavanul peşterii s-a redus pînă la limita prăbuşirii cînd peştera s-a transformat într-o cheie în plină evoluţie. Modul cum s-a desfăşurat iniţial acest proces poate fi uşor schiţat luînd în considerare dovezile morfologice păstrate încă în relieful cheii. Este vorba de un splendid portal, rezultat şi el printr-o captare a apelor în albia cheilor, cu părăsirea curgerii de suprafaţă şi geneza unui sector scurt de peşteră, etc.Avem asadar, în cazul Cheii Rîmeţului, o evoluţie complexă, în care evoluţia subterană a rîului s-a conjugat permanent cu denudarea de suprafaţă, martori fiind variatele elemente morfologice întîlnite, de la abrupturi ameţitoare, la gurile de peşteri, nişe, arcade, lapiezuri sau grohotişuri.

5. Cheia Mănăstirii (fig. 7 V). Este greu, deosebit de greu, uneori chiar imposibil de urmărit şi de redat cu acurateţe, în succesiunea lor cronologică etapele de evoluţie ale unei forme de relief, de la primul impuls morfogenetic, de la prima interacţiune între cele doua grupe de factori - cei statici, incluzînd suportul litologic şi cei dinamici, reprezentaţi prin agenţii modelatori pînă în prezent. Care sînt oare, în vremurile de început, raporturile dintre ei, cine îşi pune pecetea decisivă asupra fizionomiei şi structurii viitoarei forme ? În privinţa cheilor avem, în aparenţă, doar apelc văii X şi calcarele masivului Y. Dar fiecare dintre cele două tabere aflate faţă în faţă vine cu atuurile proprii de acţiune şi interacţiune. Apele cu debitul, viteza şi compoziţia chimică (agresivitatea lor fiind indispensabilă producerii fenomenuluide coroziune), calcarul cu tectonica, textura, structura, compoziţia chimică şi volumul său. Însuşiri care, la rîndul lor, variază în limite extrem de largi mărind sfera diversificărilor şi apariţiei nuanţelor. Iar peste toate, ca un suveran, tronează timpul atotstăpînitor.

In prezent, înregistrăm doar rezultatul parţial al interactiunii, respectiv un stadiu oarecare al acesteia, pe care-1 definim şi-l încadrăm într-o formă dată. Pentru a lărgi posibilităţile de încadrare într-o schema evolutivă, acordam fiecărei forme o vîrstă, după cele trei etape ale evoluţiei: tinereţe, maturitate, bătrîneţe. Bătrîneţea reprezintă stadiul de devenire al formei, de schimbare a ei cu alta, fiecare formă nouă negînd-o pe precedenta etc.

Astfel de consideratii te încearcă ori de cite ori cauţi să descifrezi geneza şi evoluţia Cheilor Mănăstirii, situate în bazinul mijlociu al Rîmeţului, aval de cheile acestuia. Ele au rezultat prin traversarea, de către vechiul Rîmeţ, a culmii calcaroase Pleaşa Rîmetului - Piatra Cetii, desfăşurată ca o spinare ascuţită la est de Culmea Ciumerna - Bedeleu. O vertebră calcaroasă îngustă, de unde şi lungimea redusă a cheilor - sub 250 m.

Epigeneza este şi în acest caz procesul modelator. Apele paleo-Rîmeţului, organizate pe versantul estic al Masivului Trascau, înainte de captarea bazinului său din amonte în Cheile Rîmetului, au evoluat iniţial în depozitele flişului cretacic ce acopereau creasta respectivă. Prin adîncire au intersectat calcarele, pătrunzînd în profunzimea lor. O dată cu extinderea bazinului hidrografic al Rîmeţului, prin captarea subterană ce a dus la decapitarea rîului ce drena partea vestică a Culmii Bedelcului, ritmul evolutiei creşte, dezvoltarea văii se accelerează, versanţii văii se îndepărtează, acţiuni favorizate şi de îngustimea crestei carbonatice. Aspectul actual de chei îmbătrînite cu pereţi situati atît de departe unul de altul încît se poate vorbi mai degrabă de o fostă cheie, este consecinţa acestei evoluţii de amploare atît ca durată, cît şi ca intensitate. Printre elemcntele morfologice se impun cele două abrupturi marginale şi aureola de grohotişuri dispusă la poalele acestora.

In zona cheilor din bazinul Rîmeţului se poate ajunge părăsind şoseaua Aiud - Alba lulia (la kilometrul 11 faţă de Aiud sau kilometrul 19 faţă de Alba Iulia) şi urmînd drumul spre localitatea Valea Mănăstirii (23 km). La ieşirea din această localitate, pe un tapşan al versantului stîng al văii, se înalţă mănăstirea Rîmeţ (de unde topicul atribuit văii şi cheilor din apropiere) edificată, după ultimele cercetări, în secolele X-XI, obiectiv turistic de provenienţă antropică ce se include de la sine în circuitul turistic al cheilor, prin nedeia desfăşurată aici în fiecare an, la 15 august.

Străbătînd Cheile Mănăstirii, drumul continuă încă 5 km în amonte de acestea, respectiv pînă la intrarea în Cheile Rîmeţului, după străbaterea cărora - acţiunea dificilă datorită sălbăticiei lor - putem vizita, urmînd cursul văii înspre amonte, cheia de la Piatra Bălţii. Sau, urcînd Valea Pravului, cheile acesteia. De asemenea, în dreapta noastră, Geogelul ne conduce spre cheile sale. Gruparea în teritoriu a celor cinci sectoare de chei, precum şi prezenţa mănăstirii şi cabanei Rîmeţ (54 locuri în cabana, 16 locuri în căsuţe), creează premisele unor posibilităţi de valorificare turistică intensă într-un viitor apropiat cu condiţia asfaltării drumului de acces între Geoagiu de Sus şi Cheile Rîmeţului, a restructurării condiţiilor de confort turistic oferit actualmente de cabana Rîmeţ, în sensul îmbunătăţirii lor, a deschiderii şi echipării unor poteci de acces în cheile Rîmeţului şi Pravului.

Cheile din bazinul văii Galdei

Există numeroase similitudini genetice şi evolutive între Galda şi Rîmeţ, două rîuri apropiate, singurele dealtfel care nu s-au lăsat impresionate de bastionul calcaros al Culmii Ciumerna - Bedeleu. Care rîu a fost primul, cînd şi cu ce mijloace a reuşit s-o atace dezmembrîndu-i, pînă la urmă integritatea ? Dacă acceptam ideea unui rîu ce drena zona vestică a MunţilorTrascăului, îndreptîndu-se spre nord-est, către golful depresionar al Iarei, rîu care a fost treptat dezorganizat din avale înspre amonte, prin orientarea Arieşului şi Rîmeţului către Mureş, rezolvarea problemei vine de la sine. în acest context, Galdei i-a revenit rolul de a da acestei paleoreţele fluviatile lovitura de graţie, prin dirijarca bazinului ei superior pe o altă cale, către sud. Existenţa rîului în cauză nu poate fi negată şi nici apartenenţa la bazinul acestuia a sectoarclor median-inferior al Arieşului şi superior al Rîmeţului. Dar, privind gradul de evoluţie al văilor Galda şi Rîmeţ, comparativ, în condiţiile unui substrat litologic relativ asemănător şi a unor caracteristici hidrologice relativ apropiate, se observă maturitatca avansată a Galdei faţă de Rîmeţ. Cele două chei-fanion din Trascău - ale Rîmetului şi Întregaldelor - relevă aşadar un decalaj de vîrsta, în sensul ,,bătrîneţii" pronunţate a celei din urmă, fapt ce contravine primei rezolvări a problemei şi sustine prezumţia unei alte configuraţii a reţelei palogeografice din zonă, pe care o vom analiza în legatură cu geneza cheii Întregaldelor. Din interacţiunea Galdei şi afluenţilor săi, pe care-i primeşte, aidoma Rîmetului, în cea mai mare parte în zona carstica, au rezultat şase sectoare de chei, şi anume: cheile Găldiţei Turcului, Întregaldelor, Galdei, Cetei şi Tecşeştilor. Fiecare dintre cheile menţionate prezinta resurse turistice proprii,fiecare poate constitui un obiectiv turistic de sine stătător. Distanţele reduse ce le separă, creeaza condiţii favorabile vizitării lor în bloc, sau măcar a unora dintre ele (cele două chei de pe Cetea, ale Galdei şi Întregaldelor, ale Galdiţei şi Turcului).

Zestrea turistică cea mai bogată apartine, fără indoială, Cheilor Întregaldelor. Puţine sînt străpungerile morfologice din Munţii Apuseni unde fragmentarea pe verticală a versanţilor să fie mai pronunţată. Versantul stîng, spre exemplu, abrupt în treimea inferioara şi cea mediană, prelung în partea superioară, ofera privitorului tot ceea ce denudarea oxocarstică aputut imagina vreodată. Între piscurile piramidale se deschid ravene adînci colmatate cu limbi prelungi de grohotişuri. În coapsa cornişelor, arcadele (unele dintre cele mai frumoase din carstul Munţilor Apuseni) convieţuiesc paşnic cu podurile naturale sau gurile de peşteră. Un paradis al rocii nude, al dezagregării ei continue. Totul

Page 12: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

pare aici în mişcare, într-o acută stare de instabilitate. Echilibrul formelor tinde să fie o himera niciodată atinsă, nici măcar apropiată. Iată aceste stînci, sub forma unor ciuperci enorme, aşteptînd primul ecou răsfrînt între cele două verticale pentru a se prăbuşi, iată adevărate păduri de turnuri şi pilieri înălţîndu-se semeţe, cu baza mereu subminată.

Trecerea privirilor de pe un versant pe altul nu schimbă cu nimic datele problemei. Peisajul rămîne acelaşi, doar pădurea intervine în estomparea fragmentării excesive. Vechile urme ale marmitajului parietal seamănă unor jumătăţi de cuiburi suspendate în pereţii văii. Şi aici relicvele peşterilor deodinioară sînt transpuse în peisaj ca poduri naturale. Pe ţancurile inaccesibile ale versantului drept, Leonte podium alpinus(floarea de colţ) coboară la altitudini record pentru ţara noastră şi sud-estul Europei, sub 600 m. Cauza îşi are rădăcina în expoziţia nord-estică a versantului şi în particularităţile microclimatului. În bazinetul depresionar al Întregaldelor sînt frecvente inversiunile termice, iar aerul rece se canalizează prin chei, înspre avale. Astfel se realizează un climat cu temperaturi mai joase, prielnic menţinerii acestei rarităţi floristice.

Într-o imaginară ierarhie a resurselor turistice, cheile Întregaldelor sînt urmate de cele ale Găldiţei. Abrupturile, ţancurile, pilierii, trenele degrohotişuri sînt şi aici prezente, fac parte din decorul deja familiar al fierăstruirilor hidrografice, aşa cum nu lipsesc nici în cheile Turcului, Galdei,Tecşeştilor şi Cetei. O menţiune totuşi pentru cea din urmă, care se impun prin fastuoasele-i cascade şi marmite, adevărate trepte de stîncă şi ape coborîte de rîu într-o grabă furibundă. La toate acestea se adaugă îndărătnicia vegetaţiei de a fertiliza stînca şi prezenţa celor 47 de peşteri deschise, cel mai adesea, în versanţii cheilor sau în imediata lor apropiere. Aşa sînt Peştera Bisericuţa (310 m lungime una dintre cele mai concreţionate şi mai bogate în speleoteme peşteri din Munţii Trascăului şi Peştera nr. 13 din Cheile Întregaldelor (140 m lungime), etc. Fundalul este alcatuit din peisajul montan umanizat prin crînguri şi gospodării răzleţe, cu liniştea ce cotropeşte toate ungherele şi atmosfera patriarhală ce emană prin toţi porii săi stabilitate şi continuitate.

1. Cheile Găldiţei (fig. 8 II). Găldiţa este cel mai viguros afluent al Galdei în bazinul superior, pe care îl primeşte amonte de localitatea Întregalde. Işi adună apele de pe versanţii nord-vestici ai Masivului Ciumerna, respectiv de sub Masivul Măgura (1267 m), aflat în zona de separaţie a Munţilor Trascău de Munţii Metaliferi, o regiune împădurită, ce beneficiază de un aport sporit de precipitaţii, asigurînd rîului o alimentare permanent şi bogată. În aval de localitatea Necrileşti, Galdiţa se apropie tot mai mult de calcare, în ciuda avantajelor oferite de rocile flişului; şi, imprevizibilul se produce: apele intră în perimetrul rocilor carbonatice şi modelează un sector de chei de peste un kilometru lungime. Intr-adevar, este vorba de o atracţie careia nu i s-a putut opune nimic, deşi, la nici 100 m depărtare înspre nord, pe versantul stîng al văii, gresiile şi marnele aflorează dezinvolt.

Fig 8. - Cheile din bazinul Galdei. I, Cheile Întregaldelor; II, Cheile Găldiţei, III,Cheile Turcului.Custura de calcare de pe acelaşi versant stă marturie unei epigeneze realizata trudnic, cu viclenie şi îndărătnicie, cu tumult şi

perseverenţă. Orientarea litoclazei majore pe direcţia nord-sud este în mare parte responsabilă de ataşamentul Găldiţei fata de actualul ei colector. Instaurarea unui drenaj propriu către sud, prin văile Cricăului şi Bucerdei, este oricînd posibilă în contextul intersectării unei alte litoclaze, transversale, care să-i favorizeze deschiderea. Cheile au o desfăşurare paralelă cu linia crestelor principale din Masivul Ciumerna, al cărui flanc vestic 1-au fragmentat. În aceste împrejurări, versantul drept este mai înalt, mai abrupt şi mai accidentat. Dimpotriva, cel stîng apare ca o cornişă asimetrică, ca un front de creasta impunător cu căderea înspre Găldiţa.

Incercările rîului de a răzbi spre sud, de a străpunge bariera de calcare pieptiş au rămas ca o pecete în morfologia versantului drept. Fiecare început de meandru, oriental spre est, trădează o nouă încercare, fiecare sfîrşit de meandru, debuşînd către nord, o renunţare în plus. Din această cerbicie permanentă îşi trage seva de atractivitate, derivată din arabescurile morfologice, Cheia Găldiţei. Dantelăriile celor doi versanţi îşi au originea în efectele fenomenului de expoziţie, deosebit de pronuntate. Suprafeţele cu orientare sudică sînt mai fragmentate, densitatea formelor de coroziune-eroziunc şi alterare-dezagregare creşte mai ales pe versantul drept unde turnurile, stîlpii, arcadele şi zimţii multiplică fateţele peisajului, atribuindu-i trăsături turistice de prim rang. Nu lipsesc desigur nici grohotişurile, martori nedespărţiţi ai dezagregarilor ce se desfăşoară intens pe suprafeţele cu rocă nudă.

2. Cheile Turcului (fig. 8 III). Galda, Găldiţa şi pîrîul Turcului nu reprezintă altceva decît colectorul principal cu afluenţii săi de ordinîntîi şi doi. Fiecare cu propriul sector de îngustare, fiecare cu impunerea în relief a unor forme cît mai inedite şi mai grandioase. Deşi agenţii modelatori poartă permanent în acţiunea lor sîmburii devenirii, ai transformării, reversul acestei meniri sînt tocmai cheile, peşterile, abrupturile. Menită să sape în calcar, să-l înlăture din calea sa, cu scopul nemărturisit, dar prezent întotdeauna, al atingerii himericului profil de echilibru, apa îl dizolva, îl dezagregă. De unde să ştie rîurile că peşterile sau cheile născute din truda lor scot calcarul din sfera anodinului, de unde să bănuiască oare cariul apei cîtă polivalenţă estetică aduce peisajului ?

Iata, spre exemplu, acest anonim pîrîu al Turcului, organizat pe versantul vestic al Ciumernei şi confluent cu Găldiţa în partea mediană a cheilor acesteia, un organism torenţial ramificat, a cărui scurgere permanenta asigură mici izvoare ce răsar la baza cîtorva faleze carbonaticc, de cînd se ştie a evoluat numai în calcare masive şi compacte. Lipsa litoclazelor a frînt încă de timpuriu dorinţa, proprie oricărei ape din carst, de a se subteraniza, croindu-şi doar o albie de suprafaţă, străjuită de pereţi apropiaţi, abrupţi. O cheie în miniatură ce nu măsoară nici 200 m. Deoarece ea s-a format prin acţiunea unui organism de curgere consolidat pe acelaşi tip de rocă, trebuie inclusă în grupa cheilor de adîncire normală. Chiar dacă masivul de calcar a suferit mişcări de ridicare, bazinul de recepţie al pîrîului Turcului fiind limitat, a fost antrenat în totalitate în aceste mişcări. Ca urmare, eroziunea în adîncime a crescut pe întreaga suprafaţă şi nu în anumite zone critice excluzînd astfel posibilitatea apariţiei fenomenului de antecedenţă. Pe suprafaţă restrînsă, aidoma propriei lor desfăşurări, Cheile Turcului reţin atenţia prin elementele morfologiei de detaliu comune tuturor formelor de acest gen: abrupturi, creste, lapiezuri, grohotişuri, zimţi. etc.

3. Cheile Întregaldelor (fig. 8 I). Aceste chei se desfăşoară aval de localitatea Modoleşti, aparţinînd comunei Întregalde, în zona de maximă lăţime a Culmii Ciumerna - Bedeleu, de unde rezultă şi lungimea lor apreciabila(circa 1,5 km). Deşi orientarea generală este nord-vest - sud-est, culoarul morfologic îşi schimbă de mai multe ori direcţia, îmbrăcînd o forma sinuoasă. I. Popescu Argeşel (1977) consideră aceste chei ca fiind rezultatul fenomenelor de captare (asemănatoare celor care au dus la apariţia Cheii Rimeţului) de către un afluent al Mureşului care a avansat dinspre sud străpungînd bara calcaroasă. Captarea s-ar fi produs la altitudinea de 850 m fapt atestat de existenţa mai multor umeri ce se pot racorda cu înşeuarea de la Cristeşti, ce desparte bazinele actuate ale Galdei şi Rîmeţului. Observaţiile de detaliu întreprinse în zona acestor chei şi, în primul rînd, maturitatea formei în sine, cu un profil, în sectorul superior, situat la o altitudine mult mai mare decît înşeuarea de la Cristeşti, extrem de evazat ne-au condus la schiţarea altui model posibil de evoluţie a reţelei hidrografice din această parte a Munţilor Trascăului.

Cum geneza cheilor prin eroziune regresivă este improbabilă (din aceleaşi motive invocate şi în cazul Cheilor Rîmeţului), iar morfologia văii nu oferă nici un indiciu al formării lor prin captare subterană, rămîne luat în considerare ipoteza unui drenaj pe traseul actual încă din tortonian-sarmaţian. În atari condiţii, rîul ce drena partea vestică a Munţilor Trascau se extindea numai pîna la actuala cumpană de ape dintre Galda şi Rîmet. Inşeuarea de la Cristesti - argument principal al drenajului sectorului superior al Galdei către nord-est - trebuie interpretală ca o zona mai coborîtă determinată de denudarea intensă de la obîrsiile celor două văi opuse ca orientare : Pravul şi valea Modoleştilor, axate la contactul dintre calcare şi fliş şi nicidecum ca o relicvă din talvegul vechiului rîu.

Considerînd Galda ca o reţea ce şi-a păstrat încă din tortonian-sarniaţian direcţia de drenaj, elucidarea originii cheilor Întregaldelor se simplifică mult. După ce şi-a organizat bazinul superior pe formaţiuni necarstificabile (izvoarele sale se află sub vîrful Negrileasa Mogoşului), Galda intersectează încă de timpuriu calcarele Culmii Ciumerna-Bedeleu. Alegerea este sigură, constanţa evoluţiei pe acelaşi traseu se materializează treptat în relief sub forma unor chei grandioase.

Page 13: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

La început, deci, a fost epigeneza. Dar, bara calcaroasă suferă între timp mişcări de ridicare, cu o amploare ce descreşte de la sud-vest sprenord-est din Ciumerna (1300 m) în Culmea Petreştilor (759 m în Vîrful Sîndului). Traseul Galdei în calcare se suprapune deci zonei de ridicare accentuată, răsfrîntă în evoluţia văii prin crearea unui prag ce trebuia învins prin eroziune. Adîncirea văii bate pasul pe loc faţă de nivelul de bază ; rata de denudare în calcar este suplinită de înălţarea întregului edificiu carbonatic. Ce este acesta oare, dacă nu antecedenţa ! Valea se adînceşte într-un ritm mult mai lent, dar se adînceşte, păstrîndu-şi traseul, în vreme ce retragerea laterală a versanţilor continuă, profilul transversal al cheii se deschide, se evazează, aşa cum îl putem remarca în treimea sa superioară, desfăşurată ca o suprafaţă uşor curbată, ce face trecerea spre platou.

Ulterior, mişcările de ridicare îşi diminuează amploarea. Antecedenţa îşi pierde şi ea din importanţă. Adîncirea văii rămîne dependentă strict de jocul nivelului de baza şi de posibilităţile erozionale ale rîului. Intervin condiţii prielnice pentru o coborîre rapidă, reflectate în apropierea accentuată a pereţilor din profilul inferior al cheilor, datorate subsidenţei culoarului Mureşului. Epigeneza, ca proces iniţial, conjugată cu antecendenţa au conlucrat în formarea Cheii Întregaldelor. Acordînd cuvenita importanţă factorului primordial, eşti tentat să le incluzi în categoria cheilor epigenetice, cu atît mai mult cu cît procentul de participare al antecendenţei este greu de estimat. Dar amploarea străpungerii rămîne tributara proceselor de ridicare, ceea ce tranşează opţiunile de partea antecedenţei, căreia-i subscriem. Profilul transversal al cheii scoate în evidenţă, la intrarea dinspre Modoleşti, în special în versantul stîng, o serie de şase trepte, de umeri carear putea fi consideraţi ca tot atîtea etape de adîncire a văii, aspect ce ar impune a fi aprofundat, prin corelare cu formele similare dezvoltate pe necarstiticabil.

De asemenea, prezenţa în pereţii cheilor a 25 de peşteri denotă, în ciuda dimensiunilor lor reduse (140 m dezvoltare maximă) existenţa unei endocarstificări intense, cauzată fie de organizarca subterană a scurgerii deversant, fie de infiltrarea laterală a apelor rîului de suprafaţă etc.

4. Cheia Galdei (fig. 9 11). Aproape că nu există rîu care să traverseze partea estică a Munţilor Trascăului fără să intersecteze masive izolate de calcare jurasice, răspîndite, în mare număr, ca olistolite şi klippe în aceasta regiune. Aiudul, Rîmeţul, Galda, Ampoiţa etc. au deşumat astfel de masive în evoluţia lor. În cele mai numeroase cazuri, masivele izolate au fost scoase la zi prin fenomenul de retragere laterală a versanţilor, prin eroziune selectivă.

Fig. 9. - Cheile Cetei (I) şi Galdei (II).Ca urmare, apar sub forma unor mameloane răsfirate pe întreaga suprafaţă a versanţilor, de la baza pînă la cumpenele de apă. Atunci

cînd ele sînt situate în axul văilor au fost despicate, rezultînd scurte sectoare de chei în proporţie hotărîtoare de origine epigenetică. O astfel de cheie este cea sculptată de apele Galdei într-un olistolit deşumat pe versantul vestic al vîrfului Gălzii, în aval de localitatea Poiana Galdei. O cheie scurtă, cu vădite aspecte de îmbătrînire, ameninţată şi de extensiunea carierei de calcare comune, utilizate la construirea drumurilor, a digurilor, tribut enorm pentru un cîştig infim !

5. Cheia Cetei (fig. 9 I). Cînd se părea că odiseea evoluţiei Cetei în calcare a luat sfîrşit, iată ivindu-se în albia sa fruntea teşită a unui olistolit. Prea tîrziu pentru a putea fi ocolit, prea la îndemînă, date fiind litoclazele şi predispoziţia dizolvantă a apei pentru a nu fi fierăstruit. Aşa s-a scris istoria genezei, prin supraimpunere, a Cheii Cetei, o cheie liliputană, de abia 100 m lungime. Dar, făcînd abstracţie parcă de această dezvoltare minimală ne supune atenţiei o succesiune rar întîlnită de cascade, la baza cărora şuvoaiele apei au dăltuit marmite gigantice (numite de către localnici ,,Băile romane"). Ruptura de pantă în chei este importantă. Că fenomenul de marmitaj nu este un apanaj al perioadei actuale de evoluţie a cheii ne-o indică marmitele parietale ce populează, sub forma unor cuvete semicirculare, doi versanţi. Fără nici o tăgadă, Cheia Cetei rămîne un laborator ideal, unde procesul de marmitaj poate fi observat şi descifrat în toate ipostazele sale, ocazie care, păstrînd proportiile, o vom mai întîlni în Munţii Apuseni doar o singură dată, atunci cînd vom străbate renumitele chei ale Galbenei.

6. Cheia Tecşeştilor (fig. 10). Deşi nu a reuşit să străbată culmea principală a Ciumernei, Cetea, afluent pe stînga, şi cel mai lung, al Galdei, adaugă la zestrea turistică a Munţilor Trascăului încă un sector de cheie, situat de aceasta dată în bazinul ei superior: cel al Tecşeştilor. Cheia a apărut prin traversarea epigenetică a crestei care, pornind din Pleaşa Rîmeţului se continuă pînă în Piatra Craivii, paralel cu culmea principală Ciumerna-Bedeleu. Lungimea cheii atinge 500 m şi se individualizează în peisaj prin versanţi abrupţi populaţi cu numeroase forme de dezagregare,unde grohotişurile sînt la ele acasă. Se remarcă de asemenea prezenţa pilierilor şi a lapiezurilor verticale.

Fig 10 Cheia Tecşeştilor Pentru turiştii dornici de a bate la porţile tuturor acestor bastioane stîncoase accesul în zonă este deosebit de uşor, fiind facilitat atît de

existenţa unei şosele, parţial modernizată, ce trece prin cheile Galdei, Întregaldelor şi Găldiţei, cît şi de numeroase poteci de culme. Şoseaua respectivă se desprinde din DN 1, între Aiud şi Alba Iulia (14 km faţă de Aiud, 16 km faţă de Alba Iulia) şi face trup comun cu firul Galdei pînă la chei. Din acelaşi drum se ramifică, la Benic, şoseaua ce urca de-a lungulCetei pînă la cheile Cetei şi Tecşeştilor. Cabana de la Intregalde (5 camere, 13 locuri), amplasată într-un cadru pitoresc, cu o vastă perspectivă asupra cheilor Întregaldelor şi Gălditei şi avînd în faţă abrupturile din Colţii Caprei, oferă un punct incipient în exploatarea turistică mai intensă a acestei zone turistice atît de bogată în obiective.

Cheile Ampoiţei

Intre formele modelate în masive izolate de calcare se numără şi Cheile Ampoiţei (fig. 11), situate în bazinul mijlociu al rîului cu acelasi nume, în aval de localitatea Lunca Ampoiţei. Au o lungime de aproximativ 1 300 m şi prezintă o desfăşurare pe direcţia nord-vest - sud-est. Zestrea lor turistică derivă din peisajul nuanţat al acestora, cu asocierea frecventă a suprafeţelor împădurite şi cele cu rocă nudă. Versantul stîng, mai abrupt, se impune prin spectaculozitatea sa, provenită din numeroasele cornişe ascuţite, populate cu zimţi şi grohotişuri. Versantul drept, mai bine împădurit, adăposteşte cea mai lungă peşteră din zonă, Peştera Liliecilor, cu o dezvoltare de 311 m. Celelalte trei peşteri, descoperite în chei, au dimensiuni mult mai reduse, sub 60 m lungime.

Fig. 11. - Cheile şi Defileul Ampoiţei.Pitoresc este şi defileul desfăşurat în aval de chei, în ofiolite jurasice. Relieful său greoi, dominat de numeroase forme de eroziune şi

gelifractie (pilieri, turnuri, ravene, în rocă vie, abrupturi structurale etc.) ridică mult coeficientul de atractivitate al peisajului acestei părţi din MunţiiTrascăului. Pe drumul spre chei, ineditul apariţiei în peisaj a Pietrelor Ampoiţei constituie o valenţă în plus a peisajului din Valea Ampoiţei. Cele două culmi calcaroase, cu albul lor imaculat, cu versanţi abrupţi şi puternic afectate de procesele de lapiezaţiune, contrastează cu liniile blînde ale reliefului limitrof.

Cheile Ampoiţei fac parte din categoria formelor de origine epigenetica. Ampoiţa, afluent pe stînga al Ampoiului, şi-a dezvoltat bazinul hidrografic la extremitatea sudică a barei calcaroase a Ciumemei. Iniţial, rîul s-a grefat în formaţiunile moi ale flişului cretacic, pe care le-a înlăturat treptat, lărgindu-şi valea, maturizîndu-se. În sectorul median al cursului este intersectat olistolitul ce formează dealurile Vîrtoape, pe versantul stîng, şi Repaosul, pe cel drept, pe care-1 despică adînc. Prin poziţia sa spaţială, olistolitul respectiv face parte integrantă dintr-un aliniament de astfel de formaţii geologice care, pornind din masivul izolat Dosul Blidarului, situat la sud-vest se continuă cu Piatra Grohotişului, Piatra Cetii, Pleaşa Rîmeţului, Colţii Trascăului pînă la nord de Arieş, în Culmea Petreştilor. Un aliniament paralel, situat la exterior, înspre Bazinul Transilvaniei, înglobează olistolitele de la Meteş, Galda de Sus, Geoagiu de Sus şi Gîrbova de Sus. Ele au oferit teren prielnic manifestării fenomenelor de eroziune diferenţială, dar şi numeroase ocazii rîurilor din zonă de a le intersecta, sculptîndu-şi sectoare de

Page 14: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

chei.De natură epigenetică este şi defileul dezvoltat în aval de chei în masa ofiolitelor neojurasice care flanchează masivul calcaros.

Morfologia văii în sectorul de îngustare este dominată de profilul transversal sub forma de pîlnie evazată în treimea superioară şi de ,,V" ascuţit în cea inferioară. Versanţiisăi sînt în mare parte împăduriţi, fapt ce face dificilă reliefarea morfologiei de detaliu, bogată în forme.

Din şoseaua Alba lulia - Zlatna se desprinde, la kilometrul 10, în satul Ampoiţa, drumul care se îndreaptă spre munţi, spre Lunca Ampoiţei, străbătînd cheile descrise. Obiectivul nu beneficiază de o baza de cazare în vecinătate, fiind recomandat turismului ocazional. Exploatarea calcarelor în cariera de la Lunca Ampoiţei ameninţă însă cu distrugerea cheilor.

Cheile Feneşului

Salba de chei din cea mai fierăstruită catenă calcaroasă a Munţilor Apusenise încheie - într-o succesiune nord-est - sud-vest - cu Cheile Feneşului(fig. 12). Ele sînt situate în bazinul mijlociu al rîului cu acelaşi nume, avînd o lungime de aproximativ 1,2 km. Sectorul de maximă îngustare se prefigurează în partea sudică a barei calcaroase traversate, la contactul acesteia cu necarstificabilul, alcătuit din formaţiunile mai puţin dure ale flişului cretacic, bogat reprezentate în aceasta parte a Munţilor Trascăului.

Atractivitatea turistică a Cheilor Feneşului provine dintr-un cumulde însuşiri recreative pe care ele însele, ca element morfologic, dar şi peisajul limitrof le posedă. Astfel, amploarea fierăstruirii, a adîncirii rîului în masa calcarelor se constituie de la sine ca o resursă atractivă de prim ordin. Dîmbăul, pe dreapta văii şi Corabia, pe stînga ei, o încătuşează, o ocrotesc totodată cu întreagalor masivitate, adevărate Scilla şi Caribda pe care apa Feneşului le-a subminat în măreţia lor, reuşind să se strecoare dincolo de ameninţarea lor pietrificată, o adevărată epopee morfogenetică la care Ampoiul, rîul colector, cu funcţia omniprezentă a nivelului de bază local, privea cu nostalgia insulei Ithaca. Abruptul versanţilor, prilej permanent de a scoate în lumină roca vie,cu albul ei nedisimulat, valurile instabile ale trenelor de grohotişuri, piscurile, aidoma unor săgeţi arhaice, atrag privirile şi impresionează. Uriaşele obeliscuri de la intrarea în chei, Pietrele Caprei (de unde şi topicul atribuit uneori de Cheile Caprei), sînt, evident, vechi custuri de albie de dimensiuni apreciabile, fapt ce nu le împiedică să te întîmpine cu o rară notă de spectaculozitate. Adăugăm tuturor acestora saltul apei din marmită în marmita, din bulboană în bulboană, respiraţia fecundă a pădurii înconjurătoare prezentă peste tot unde verticalitatea nu şi-a spus cuvîntul şi vom înţelege de ce, părăsind aceste chei, simţim nevoia firească de-a le revedea.

Chiar dacă apa Feneşului va fi strunită, aşa cum se prefigurează, să dea viaţă unor mici hidrocentrale, diversificîndu-i menirea, barajele ce se vor ridica, asemănătoare celor din chei, nu afectează profund peisajul. Dimpotrivă, salba micilor lacuri se va transforma în oglinzi perene pentru Corabia şi Dîmbău, în luciul cărora cele două masive, aidoma unor venerabili uriaşi, îşi pot resfrînge şi admira incontestabila lor măreţie. În ceea ce priveşte geneza acestor chei, I. Popescu Argeşel (1977) le include în categora formelor antecendente. P. Cocean şi T. Rusu (1981) se raliază aceleiaşi opinii, considerîndu-le ca un exemplu clasic de antecedenţă. A primat în definitivarea părerii cauză căderea altimetrica a întregii bare calcaroase a Trascăului de la sud-vest către nord-est, cădere pusă pe seama unor procese de ridicare tectonică, a căror intensitate maximă ar fi avut loc în zona de cea mai ridicată altitudine, înregistrată tocmai în arealul ocupat de cele două masive, Dîmbău (1369 m) şi Corabia(1310 m), ce flanchează sectorul de chei analizat. Se pune însă o întrebare, referitoare la etapa paleogeografică cînd a avut loc această basculare. Faptul că în perimetrul din imediata apropierea actualelor masive Corabia şi Dîmbău sedimentele cele mai noi sînt de vîrstă cretacica, aparţinînd flişului, iar la extremitatea nord-estică Culmea Petridului este acoperită de formaţiuni miocene (sarmaţiene) naşte supoziţia existenţei unei basculări altimetrice a Culmii Ciumerna-Bedeleu încă de la începutul neogenului. Or, cum actuala reţea hidrografică şi-a definitivat configuraţia majoră începînd abia cu miocenul (I. Popescu Argeşel, 1977), problema evoluţiei văii Feneşului se complică, antecedenţa nefiind singurul proces implicat în geneza cheilor din bazinul ei mijlociu.

Fig. 12. - Cheile şi Defileul Feneşului.Ca urmare este de imaginat o evoluţie complexă, factorului epigenetic iniţial - determinat de evoluţia văii primare în depozitele de fliş

cretacic, cu intersectarea ulterioară în albie a rocilor calcaroase - asociindu-i-se antecedenţa. Ea se impune odată cu continua ridicare a bordurii estice a Munţilor Apuseni, fenomen care, după unii autori, continua şi astăzi. Ridicarea a afectat nu numai calcarele, ci şi formaţiunea de fliş asociatalor (relieful dezvoltat pe seama acestuia avînd şi el altitudini mai ridicate în comparatie cu cel dinsprc nord-est, dezvoltat pe acelaşi tip de roci). în acest cadru tectonic, valea s-a adîncit într-un ritm rapid generînd o străpungere morfologică de amploare, cu o energie de relief apreciabilă. Avîndu-şi cursul fixat în axul unui mamelon de mari dimensiuni, ea 1-a despicat îndouă, evoluţia ulterioară de suprafaţă rotunjind actualele masive care străjuiesc cursul său de o parte şi alta. Adîncirea rapidă a văii este trădată şi de caracterul de defileu pe care-l păstrează pe o distanţă de 3 km în aval de bara carbonatică, în plin areal de aflorare a rocilor flişului cretaic. Procesul de retragere laterală a versanţilor a fost depăşit în intensitatea sa de cel de adîncire, ceea ce justifică din plin îngustarea respectivă.

Există două direcţii dominante, pe care, urmîndu-le, putem ajunge în Cheile Feneşului. În funcţie de locul unde ne aflăm, în inima sau la periferia Munţilor Apuseni, avem de ales între două drumuri principale, ambele întîlnindu-se însă în localitatea Feneş, de unde, suprapunîndu-se se îndreaptă spre chei.

Primul este drumul care se desprinde din şoseaua naţională E60 în centrul municipiului Alba Iulia şi urmează sinuoasa vale a Ampoiului, de la vărsarea în Mureş pînă către izvoare. Valea pare un prototip morfologic al coloanei brăncuşiene, unde micile bazinete depresionare de la Meteş, Taut, Prisaca Ampoiului şi Feneş ar fi zonele de lărgire, de eliberare, de efervescenţă, iar defileele ce le separă încătuşările, prezumţia viitoarei eliberări necesare, valea este populată cu aşezări răsfirate, dar şi cu numeroase olistolite calcaroase (tipice sînt cele de la Feneş) care aflorează pe ambii versanţi. După 30 km parcurşi spre Zlatna (vechiul centru administrativ al exploatărilor aurifere române din Munţii Apuseni, cunoscut sub numele de Ampelum) ajungemin satul Feneş. De aici se desprinde, la dreapta, drumul forestier care, însoţind de o parte şi alta firul văii omonime, ne conduce spre chei pe o distanţă de 8 km. Drumul este nemodernizat, dar accesibil mijloacelor auto întregul an. Pentru cei aflaţi în inima Muntilor Apuseni, la Cîmpeni sau Abrud, drumul coboară pe la obîrşiile Ampoiului, trece prin Zlatna şi se întîlneşte în satul Feneş, cu cel descris anterior. De aici, firul văii Feneşului îi povesteşte însoţitorului său lunga şi zbuciumata sa istorie.

Ca baza de cazare, evident cu capacitate limitată, ar putea fi utilizată, printr-o dotare adecvată, cabana forestieră ascunsă în pîlnia morfologică născută în zona de evadare a apelor din calcare, la intrarea dinspre avale în cheilepropriu-zise. Iar poiana de pe versantul drept, un clasic fragment de terasă,oferă un loc de campare cu o perspectivă largă asupra reliefului din jur.

CHEILE DIN MASIVUL GILĂU - MUNTELE MARE

Răspîndirea calcarelor în Munţii Apuseni este neuniformă în unele grupe montane, cum ar fi Munţii Pădurea Craiului, Munţii Bihorului, Munţii Codru-Moma şi Munţii Trascăului desfăşurîndu-se pe suprafeţe largi, de sute de kilometri pătraţi, în vremE ce, în celelalte grupe se înregistrează o răspîndire insulara în această ultima categorie se află şi Masivul Gilău - Muntele Mare unde calcarele ocupă un procent infim din suprafaţa ariei montane fiind dispuse sub forma unor fîşii, orientate de regulă sud-vest - nord-est. Aşa sînt calcarele celor trei

Page 15: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

anticlinale - Scăriţa-Belioara, Vulturese şi Leurda-Leaşu - situate în partea de sud-est a masivului. Vîrsta calcarelor este paleozoică, aparţinînd ,,seriei marmurelor de Sohodol" (V. Ianovici şi colab.1976) Prezintă o cristalizare accentuată, respectiv o densă reţea de litoclaze. Arealele carbonatice rcstrînse ca extensiune au fost principala cauză a apariţiei unui număr mai redus de chei, respectiv cele patru sectoare ale Ocolişelului, Runcului, Pociovaliştei şi Posăgii. Asocierea permanentă dintre calcare şi cristalinul din fundament a pus în evidenţă cu pregnanţa diferenţierile şi similitudinile morfogeneticc între cele două tipuri de roci, particularităţi reflectate în peisajul cheilor prin forme distincte.

Cheile Ocolişelului

Primul sector de chei din partea sud-estică a Masivului Muntele Mare se dezvoltă în bazinul mijlociu al văii Ocolişelului, afluent pe stînga al Arieşul. Are o lungime de aproape 600 m şi o orientare nord-vest - sud-est. Cheia Ocolişelului este departe de a atinge spectaculozitatea celorlalte chei situate în imediata ei apropiere, ale Runcului sau Pociovaliştei (fig. 13 I). Aici litologia n-a fost darnică, n-a pus la dispoziţia factorului hidrologic agentul activ al modelării, roci care să permita atît o adîncire de amploare cît şi o conservare pe măsură. Calcarele apar sub forma de benzi înguste aidoma unor apofize intercalate în rocile necarstificabile, şi au determinat apariţia în planul versanţilor, în primul rînd a celui stîng, a spinărilor prelungi de rocă vie, cu o morfologie specifică abrupturilor carstificate. Ele îngustează mult profilul transversal, care se lărgeşte imediat ce scapă de strînsoarea calcarelor. Versantul drept, mai masiv şi mai abrupt ca cel stîng domină valea, respectiv relieful de la est de aceasta, prelins domol către culoarul depresionar al Văii Iara. La partea sa superioară apar numeroase ţancuri şi mici abrupturi, mascate însă în cea mai mare parte de vegetaţia arborescentă existentă. De asemenea, se pot identifica aici cîteva pîlnii cudeschiderea spre avale, ce nu sînt decît tronsoanele suspendate ale unor organis-me temporare de scurgere, care şi-au modelat înguste sectoare de chei adiacente. Fruntea versantului drept este un excelent loc de belvedere asupra întregului relief de la bordura estică a Masivului Muntele Mare, a văii Arieşului şi versantul nord-vestic al Trascăului.

Fig. 13. Cheile Ocolişelului (I), Runcului (II) şi Pociovaliştei (III).Cu ce rămîne vizitatorul din străbaterea Cheilor Ocolişelului este o întrebare la care se poate răspunde doar cunoscînd direcţia din

care acesta a venit. Pentru cel ce abordează sectorul de chei pornind de la est, adică începînd cu Cheile Ocolişelului, ele se vor constitui într-un veritabil preludiu al spectacularului şi ineditului. Dacă însă călătorul vine dinspre sud-vest, după ce a vizitat cheile Poşăgii, Pociovaliştei sau Runcului, peisajul mai blînd şi mai accesibil al Cheilor Ocolişelului se transformă într-o cădere de cortină fericită. Valea care a dat naştere acestor chei îşi are izvoarele pe versantul nord-vestic al Muntelui Boinic (1275 m) şi curge iniţial spre nord-est, pentru ca apoi să se orienteze puternic spre sud-est. Pînă în perimetrul localităţii Valea Vadului ea străbate rocile cristalinului de Muntele Mare, reprezentat prin amfibolite şi roci verzi tufogene, în care şi-a despicat o vale adîncă, matura. În tot acest sector este cunoscută şi sub numele de Valea Vadului, după localitatea cu acelaşi nume.

In aval de localitatea respectivă, faciesul se schimbă, apărînd depozitele cretacicului superior (santonian-campanian), reprezentate prin conglomerate, gresii, marne, calcare, precum şi ultimele ramificaţii spre nord-est ale calcarelor paleozoice ale Culmii Runcurilor. Valea s-a adîncit în aceste depozite, înlăturînd argilele roşii paleogene, larg desfăşurate la est de culoarul său, în Depresiunea Iara. Astfel, ea apare ca o formă de origine epigenetică, spre deosebire de cheile învecinate, grupate în categoria formelor de adîncire normală, în depozite cu caracteristici denudative relativ asemănătoare. Accesul în chei se face pe drumul care porneşte din şoseaua Turda -Cîmpeni, la confluenţa Ocolişelului cu Arieşul, îndreptîndu-se spre localitatea Ocolişel (distanţa de 6 km). Satul, o aşezare tipică de vale, cu vatra alungită de o parte şi de alta a cursului acesteia ne apropie de chei, după alţi 4 km parcurşi. Accesul auto este însă dificil, drumul de ţară fiind greu practicabil. Baza de cazare cea mai apropiată rămîne cabana Buru.

Cheile Runcului

Fără îndoială, Cheile Runcului reprezintă cea mai spectaculoasă străpungere morfologică a crestei calcaroase Vulturese (fig. 13 II), nu atît prin lungimea lor, care nu depăşeşte cu mult un kilometru, cît prin amploarea dezvoltării pe verticală, energia de relief în perimetrul cheilor depăşind uneori 450 m. Sînt situate în bazinul mijlociu al văii Runcului, respectiv în partea centrală a fîşiei carbonatice şi au o orientare aproximativă pe directia nord-vest - sud-est. Versanţii lor, unde roca vie aflorează cu nonşalanţă, rivalizează stînd faţă în faţă, cu culmea masivă a Bedeleului, de dincolo de Arieş.

Diversitatea morfologiei de detaliu, etalarea pe verticală a abrupturilor meandrele văii care scot în prim plan efortul apei de a-şi tăia drumul, sînt cîteva valenţe turistice ale Cheilor Runcului. De fapt, ele impresionează încă de la intrare, prin faţada grandioasă, de un alb imaculat al calcarelor. Pătruns în intimitatea celor doi versanţi atît de apropiaţi, senzaţia de copleşire, de fastuos şi grandoare este mai prezentă ca oriunde. Nu ştii ce să admiri mai întîi: îndărătnicia apei de-a submina piatra sau migala ei de a-şi croi un drum plin de revelaţii estetice. Către platoul de deasupra crestelor versantul stîng îşi trimite cornişele abrupte. Între ele sînt largi culoare degrohotişuri imobile şi, ici colo, suprafaţa netedă a unor repezişuri care, atunci cînd zăpezile se topesc sau vreo aversă învăluie cheile, devin active, rostogolind în talvegul văii şuvoaie înspumate.

Spre deosebire de alte chei, numărul peşterilor este mult mai redus cunoscîndu-se pînă la ora de faţă doar două cavităţi, între care Peştera de la Rune are o lungime de 378,5 m şi o denivelare de 63 m. Cauza acestui fenomen o vom găsi, desigur, în rezistenţa deosebită pe care o opun calcarele cristaline fenomenelor de denudare exo- şi endocarstică. Versantul drept este mai sobru, mai masiv. Abrupturile de la partea superioară coboară în trepte, fiecare poliţă structurală devenind un pat germinativ pentru o vegetaţie îndărătnică, preocupată de a exploata fiecare colţişor care s-o apere de vînturi şi rostogolirile pietrelor. De altfel, modul cum se înfiripă şi se menţine vegetaţia în zona cheilor, în conditii atît de vitrege, este o adevărată minune ecologică care ar merita o ilustrare pe măsură, pentru că reprezintă un triumf al germinaţiei, al vietii şi edificării asupra inertului şi neproductivului. Vegetaţia însufleţeşte peisajul arid al majorităţii cheilor, îl fertilizează, nuanţîndu-i fizionomia şi culorile, mai ales toamna cînd paleta cromatică se diversifică, reliefarea prin contrast devenind mult mai accesibilă. În acest anotimp nu trebuie să fii botanist pentru a putea înregistra marea diversitate a speciilor care o compun, ea ţi se expune fără ascunzişuri, cu disponibilitatea celui care nu are nimic de pierdut. Pentru ca efortul de-a se căţăra pe fruntea cornişelor sau pe trupul pilierilor stîncoşi răsplătit de o favoare indiscutabilă : protecţia absolută. Cheile Runcului sînt opera văii cu acelaşi nume, care-şi adună apele prin intermediul a trei afluenţi (Belioara, Tisa şi Jgheburoasa) din partea de nord-vest a culmii formate din calcare cristaline. În amonte de chei ea evoluează în roci cristaline paleozoice (şisturi şi amfibolite) care vin în contact cu calcarele de aceeaşi vîrstă. Avem astfel o reţea hidrografică organizată, încă de la început, pe roci dure, antecarbonifere, pe care le-a fragmentat şi înlăturat, croindu-şi un culoar de o maturitate evidentă. Deoarece în evoluţia sa valea n-a intersectat faciesuri diferite ca duritate, adîncindu-se în roci cu o rezistenţă similară, cheia nu poate fi integrată în categoria celor epigenetice, dar nici celor antecedente. Arealul în studiu a fost afectat de mişcări de ridicare sau de coborîre în bloc, conservînd astfel ritmul de adîncire al rîului la aceiaşi parametrii pe întreaga lui lungime. Cheile au rezultat prin adîncire normală fiind, din acest punct de vedere, ilustrative pentru tipul respectiv. Comportamentul relativ asemănător al dolomitelor ankeritice şi al calcarelor la atacul apei este cît se poate de elocvent în cheile analizate. Sectorul din amonte, dinspre localitatea Lunca Largă, este modelat în dolomite cristaline iar celdin avale, în calcare de acelaşi tip, contactul dintre cele două categorii de roci remarcîndu-se uşor în partea centrală a cheilor.

Dacă morfologia majoră nu introduce deosebiri frapante în peisaj, ambele sectoare prezentînd versanti abrupţi şi masivi, cea de detaliu însă scoate în evidenţă particularităţile intime ale rocii, reacţia ei la atacul agenţilorexogeni. Relieful grefat pe dolomite ankeritice este caracterizat de prezenţa formelor de alterare fizică - turnuri, creste, zimţi etc - în vreme ce pe calcare datorită durităţii lor la eroziune, a avut loc

Page 16: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

o denudare în pînză areală, prin disoluţie, care a şlefuit parcă suprafaţa versanţilor.Vizitarea Cheilor Runcului nu ridică probleme dificile. Drumul de acces desprins din aceeaşi axă directoare care este pentru Munţii

Apuseni valea Arieşului trece prin localităţile Ocoliş şi Runc, ajungînd, după nici 6 km, la chei. Şoseaua se continuă printre pereţii acestora - neasfaltată, dar bine întreţinută - pînă în localitatea Lunca Largă.

Cheile Pociovaliştei

Aşa cum exprimă şi topicul adoptat, Cheile Pociovaliştei sînt amplasate în bazinul mijlociu al pîrîului cu acelaşi nume, afluent pe dreapta al văii Ocolişului (fig. 13 III). Lungimea sectorului de îngustare depăşeşte 2 km, situîndu-se, din acest unghi, în fruntea unei ierarhii posibile a cheilor din Masivul Gilău - Muntele Mare. Dezvoltarea mai amplă a fierăstruirii morfohidrografice se datorează faptului că valea în cauză traversează fîşia carbonatică în zona ei de maxima lăţime, dar şi a meandrării largi în calcare.

In Cheile Pociovaliştei, se individualizează două sectoare caracterizate printr-o rară spectaculozitate, şi anume cele două porţi de intrare în chei din amonte şi avale. Dincolo de ele relieful îşi atenuează proporţiile, versanţii se îndepărtează insensizabil, fără a renunţa însă în totalitate la sacra tendinţă, specifică reliefului de disoluţie, spre verticalitate. Microclimatul diferenţiat pe cei doi versanţi, în corelaţie cu expoziţia lor, a pus o amprentă hotărîtoare asupra morfologiei de detaliu. Peretele stîng al cheii, mai expus amplitudinilor termice diurne, se prezintă cu un indice de fragmentare sporit şi, în consecinţă, cu o spectaculozitate mai pronunţată. Cu totul alta este situaţia în cazul versantului drept, orientat spre nord, în mare parte împădurit, mai unitar morfologic, poate datorită şi faptului că bogatul covor arborescent îi estompează mult declivitatea şi fragmentarea. Contrastul peisagistic tranşat între cei doi versanţi ridică valenţele recreative ale cheii la cote superioare. Iar dacă rămîi să îi contempli darurile de pitoresc şi insolit, privind firavul fir de apă din albie te întrebi cum a reuşit, cu slabele lui mijloace, să dăltuiască o asemenea cicatrice profundă, ornamentată cu cele mai alese arabescuri. Răspunsul se poate afla doar incidental, cu ocazia unei averse în chei, cînd debitul creşte subit, devenind ameninţător, iar şiroirile de ape pe versanţii nuzi rostogolesc pietrele dislocate înspre vale, în a cele clipe efemere, valea evoluează mai mult decît în mulţi ani de linişte şi armonie

Izvoarele văii Pociovaliştei pornesc de sub faleza abrupt a vîrfului Scăriţa (1382 m). Iniţial, valea are o direcţie vest - est, apoi, pe masură ce se apropie de calcare, primeşte o orientare nord-vest - sud-est, vrînd parcă, să evite o încleştare iminentă. Totul rămîne însă o simplă aparenţă deoarece, în locul unde se iveşte prima slăbiciune a rocii, nu ezită a se avînta din nou spre sud-est, despicînd profund bara calcaroasă. Geneza şi evoluţia văii, respectiv a Cheii Pociovalişte copiază îndeaproape geneza şi evoluţia văii Runcului, aflată în imediata apropiere. Asemănător acesteia, valea Pociovaliştei a evoluat permanent într-un pat constituit din depozite paleozoice - şisturi cristaline, amfibolite şi calcare cristaline - pe seama cărora s-a adîncit. Ea s-a grefat, în amonte de chei, la contactul dintre două tipuri de roci, versantul drept fiind reprezentat de culmea calcaroasă Vulturese (1200 m) iar cel stîng din şisturile şi amfibolitele vîrfului Şes (970 m).

Altitudinile cu ceva mai ridicate ale culmilor cu substrat litologic carstificabil ar putea conduce la supoziţia existenţei unei diferenţieri în intensitatea denudării acestora, în comparaţie cu rocile cristaline necarstificale. Observaţiile întreprinse asupra morfologiei de detaliu grefată pe ambele categorii de roci, indică o intensitate mai ridicată a alterării fizice pe roca necalcaroase, în comparaţie cu calcarele cristaline alăturate. Pe suprafaţa acestora din urmă relieful de dezagregare şi alterare (cunoscut frecvent sub denumirea de relief calcaros) prezintă într-adevăr, forme mai limitate ca varietate şi amploare. Decalajul între rata de denudare pe cele două tipuride roci este astfel menţinut în limite apropiate de intervenţia coroziunii, principalul agent de modelare carstică. Ea acţionează asupra calcarelor prin dizolvare areală, de unde şi aspectul de suprafeţe netede ale abrupturilor calcaroase din chei. Dar, intervenţia coroziunii pe suprafeţele versanţilor este strict dependenta de prezenţa apei nesaturate în CaCO3, ceea ce limitează perioada ei de acţiune la intervalul cu precipitaţii sau strat de zăpadă.

Dimpotrivă, în talvegul văii, unde aportul de apă este permanent, rata de denudare creşte, primind valori mult mai mari în carst decît în necarstificabil, fapt ilustrat de coborîrea accentuată a talvegului în perimetrul carbonatic.

Cheile Pociovaliştei sînt, şi în ceea ce priveşte accesul turistic, favorizate. Fără a fi eclipsate, ca atractivitate, de Cheile Runcului, ele atrag (sau îndreaptă, după caz) drumeţii de la, şi înspre acestea. Pentru că cei doi kilometri de drum carosabil ce le desparte de centrul aşezării Rune nu sînt decît un răgaz binemeritat oferit turistului între un obiectiv şi altul, pentru a-şi,,depozita" în memorie impresiile, pentru a-şi face ordine în propriile revelaţii.

Cheile Poşăgii

Cheile Poşăgii (fig. 14) beneficiază, deocamdată, de o mai buna cunoaştere, respectiv popularizare faţă de celelalte îngustări morfologice din Masivul Gilău - Muntele Mare, poate datorită izbucului, intermitent Bujorul, intrat încă de la începutul secolului (alături de nu mai puţin renumitul izbuc de la Călugări, din Munţii Codru-Moma) în literatura de specialitate; poate drumului mai scurt spre Scăriţa-Belioara, spectaculoasele obeliscuri de calcare din sud-estul Masivului Muntele Mare sau poate nedeii care, la fiecare 15august, adună mii de oameni la mănăstirea Poşaga, construită pe terasa din apropierea cheilor; ori mai degrabă datorită tuturor acestor factori ce-au transmis renumele dincolo de liniile înguste ale orizontului local.

Cheia este situată în extremitatea sud-vestică a Culmii Vulturese, respectiv în bazinul mijlociu al văii Poşăgii. Deşi lăţimea crestei este aici foarte redusă, prin marele meandru descris în interiorul arealului calcaros îşi ridică lungimea la aproape 1 km. Cheile Poşăgii reprezintă, prin ele însele, un obiectiv turistic de certă valoare, de o mare atractivitate. Se pune însă problema de principiu, mai ales într-un astfel de context spaţial, al existenţei pe o suprafaţă limitată a mai multor obiective de acelaşi gen, dacă peisajul cheilor, frecvent întîlnite în toate grupele montane ale Apusenilor, nu devine mai puţin interesant prin repetare, prin punerea la dispoziţia cererii turistice a aceleiaşi oferte. Dacă privim lucrurile la un nivel mai ridicat de generalitate, în ansamblul lor, toate cheile seamănă între ele, toate reprezentînd o forma (şi nu forme!) de relief. Turistul adevărat nu se mulţumeşte însă cu generalităţi. El caută ineditul detaliilor şi spectaculosul derivat din nerepetarea (decît incidentală) a factorilor modelatori. Astfel privite, fiecare cheie îşi are propria sa personalitate, peisajul său specific, care o diferenţiază de celelalte, aşa cum fiecare peşteră îşi are dimensiunile şi morfologia sa proprie, inimitabilă.

Dar, pe lîngă abrupturile din chei, cele două izbucuri, Bujorul, renumit prin intermitenţa sa, situat la baza versantului drept, şi ,,Izbucul de sub drum", situat la baza versantului stîng - probabil este vorba de acelaşi drenaj subteran ivit la suprafaţă prin ramificaţiile aceleiaşi conducte principale - completează inspirat oferta turistică, prin ineditul apariţiei la suprafaţă a apei subterane, prin taina ce-o ascunde drumul ei subpămîntean. De asemenea, la intrarea în chei, dinspre avale, se află mănăstirea Poşaga, o adevărată bijuterie de sculptură romănească. Ìntreaga istorie a Ţării Moţilor şi a neamului românesc, de la Traian şi Decebal, este imortalizată în frontispiciul porţii sale, întreaga concepţie despre frumos şi eternitate a poporului nostru emană din încrustaţiile uşilor, pereţilor şi clopotniţei; mostră de perpetuare a talentului şi vigoarei sculptorilor români, în acest material pe care l-am stăpînit, cunoscîndu-i tainele, ca nimeni alţii - lemnul. Material în care au sculptat atît nemuritorii anonimi din Maramureş, cît şi cel care a revoluţionat arta modernă: Constantin Brăncuşi.

Fig. 14 Cheile PoşagiiNu departe de chei, la nici 3 km depărtare, după ce urci pe firul molcom al văii Belioarei, ajungi sub Colţii lui Balmoş (sau ai

Bleanţului), adevărate contraforturi ale uneia dintre cele mai pitoreşti creste din Munţii Apuseni: Scăriţa - Belioara (şi nu Scărişoara - Belioara, cum greşit se mai menţionează în literatura de specialitate). Pe fruntea ei se desfăşoară un platou somital îngust numit Şesul Craiului, declarat rezervaţie botanică, cu o suprafaţă de 225,7 ha. Sînt ocrotite astfel o serie întreaga de plante endemice pentru Munţii Apuseni, cum sînt căldăruşa (Aquilegia subscaposa), garofiţa (Dianthus spiculifolius, Dianthus Julii Woljii), precum şi plante arctice (Arctostaphylos uva ursi -

Page 17: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

strugurii ursului) sau sudice (Juniperus Sabina - jneapăn tîrîtor) etc.Dar, Cheile Poşăgii, poarta de acces spre aceste comori peisagistice şi floristice este ameninţată cu distrugerea prin continuarea

exploatării calcarului în cariera amplasată în versantul lor stîng. Este necesară, de asemeni asfaltarea celor numai 7 km de şosea ce desparte centrul localităţii Poşaga de chei, înlăturîndu-se astfel şi influenţa negativă a prafului asupra sculpturilor mînăstirii. Din punct de vedere genetic, îngustarea de la Poşaga se încadrează în grupa cheilor de adîncire normală. Valea Poşăgii îşi adună apele din zona de aflorare a granitului de Muntele Mare, respectiv de la contactul calcarelor cristaline paleozoice ale Scăriţei cu amfibolitele şi micaşisturile seriei de Someş (prin valea Belioarei, axată pe falia ce separă cele două faciesuri deroci cristaline).

In bazinul superior, direcţia de drenaj este vest-est, orientare care se schimbă treptat spre sud-est, cheile reprezentînd un punct major de inflexiune. Adîncirea văii în zona cheilor a urmat, ca şi în cazurile precedente, legile eroziunii normale, dictate de prezenţa nivelului de baza local, Arieşul. Participarea eroziunii selective alături de disoluţie a accelerat evolutia în profunzime, iar endocarstificarea, certificată de existenţa unor drenaje subterane, a căror resurgenţe sînt tocmai cele două izbucuri de la intrarea în chei, şi-a făcut şi ea prezenţa. Traseul mai des practicat de vizitatorii obiectivelor turistice din bazinul văii Poşăgii porneşte de la confluenţa cu Arieşul, respectiv din şoseaua Turda - Cîmpeni. După 1,5 km ajungem în centrul comunei Poşaga, o veche aşezare moţească, unde portul popular, tradiţiile şi obiceiurile poarta o puternică tentă arhaică. în continuare, drumul urca, nemodernizat, dar accesibil mijloacelor auto, pînă la chei (5,5 km), iar de aici pînă sub Scăriţa (alţi 4 km). Bazele de cazare lipsesc în apropiere, cabana Băişoara aflîndu-se la 6,5-7 ore de mers. Potenţialul turistic apreciabil al acestei zone reclamă cu stringenţă, în scopul dublu, al protecţiei şi valorificării eficiente, construirea a unei cabane turistice la poalele abrupturilor Scăriţei.

CHEILE DIN MUNŢII METALIFERI

Metaliferii pot fi consideraţi, în contextul litologic mozaicat al Munţilor Apuseni, grupa montană cu cea mai mare dispersie a suprafeţelor calcaroase. Le întîlnim, astfel, în partea de sud-est, la nord de Geoagiu, în culmile Pleaşa Ardeului şi Pleaşa Mare; la nordul zonei muntoase, acolo unde faciesul calcaros paleozoic al Platoului Poieni se află în vecinătatea calcarelor jurasicedin culmea Grohot-Tomnatic-Piatra Helenească; la sud, în anticlinalul Boi - Rapolţel, dar şi la sud-vest, în zona Zam - Cărmăzăneşti. Deşi Platoul Poieni prezintă o mai largă şi unitară răspîndire a calcarelor, cheile apar doar periferic, în locurile unde reţeaua hidrografică şi-a croit o albie subaeriană. Cheile Crişului Alb şi ale Văii Morilor sînt dovezi modeste ale unei carstificări ce a primit aici tente cu totul şi cu totul particulare.

Dimpotrivă, în bazinul văii Geoagiului, calcarele s-au opus, printr-o dispunere în culmi orientate vest - est, pornirii apelor de a se îndrepta spre sud, către Mureş. Ca urmare, densitatea cheilor creşte. În două culmi, de 4 - 5 km lungime şi cîteva sute de metri lăţime se găsesc cinci sectoare de chei spectaculoase: cheile Cibului, Băcîiei, Glodului, Ardeului şi Madei. în zona Bulzeşti, văile Uibăreştilor şi Ribicioarei secţionează oblic Culmea Grohot-Piatra Helenească, iar cheile scot peisajul din anonimat, înviorîndu-l; prin Podul natural de la Grohot, renumele lor a depăşit demult sfera interesului local. Mici sectoare de chei apar şi în klippele şi olistolitele din zona Băiţa-Crăciuneşti sau în fîşia calcaroasă dintre Zam şi Cărmăzăneşti, din partea vestică a Metaliferilor.

Cheile din bazinul văii Geoagiu

Rîul Geoagiu cu afluenţii săi Cibul, Ardeul şi Mada (Balşa), drenează colţii de sud-est al Munţilor Metaliferi, o regiune alcătuită dintr-un mozaic petrografic rar întîlnit. Flişului cretacic al stratelor de Bozeş (conglomerate, gresii, marne) i se asociază complexul ofiolitic şi o serie de masive calcaroase jurasice de o mai mare sau mai mica extensiune. Reţeaua fluviatilă care drenează Metaliferii se împarte în trei rîuri colectoare: Mureşul, la sud, CrişulAlb şi Arieşul la nord, rîuri orientate aproximativ est-vest astfel că afluenţii lor se dispun, într-un număr apreciabil, pe direcţia nord-sud, cum este şi rîul Geoagiu. Cele două masive calcaroase din bazinul sau au o forma lenticulară, cu axa mare dispusă pe direcţia est-vest, Pleaşa Ardeului (855 m)la nord şi Pleaşa Mare (712 m) la sud, afluenţii Geoagiului intersectîndu-le în unghi drept. Din traversarea lor s-au individualizat următoarele sectoare de chei: Cibului, Băcîiei, Glodului, Ardeului şi Madei. Aşezarea celor două masive faţă în faţă, la mica distanţă unul de altul,a permis văilor Cibului şi Ardeului să-şi sculptezc cîte două sectoare de chei,ale Cibului şi Băcîiei pe valea Cibului; ale Glodului şi Ardeului pe valea Arieşului. Doar valea Madei, care prin dispoziţia sa vestică nu intersectează Pleaşa Ardeului, se mulţumeşte cu un singur sector de îngustare mai important, cel modelat în Pleaşa Mare, în amonte de localitatea Mada. Cum în literatura geografică întîlnim frecvent menţionate doar cheile Cibului şi Madei, riscul confuziilor este mare datorită existenţei de fapt a cinci sectoarede îngustare caracteristice; în consecinţă, precizarea denumirilor pentru fiecare sector în parte şi analiza lor independentă ni se pare mai mult decît necesară.

1. Cheile Cibului (fig. 15 1). Situate în partea de est a Culmii PleaşaArdeului, Cheile Cibului se desfăşoară pe 1,4 km lungime, aval de localitatea Cib (gospodării răzleţe aparţinînd acestei aşezări regăsim şi în perimetrul cheilor, în zonele de lărgire ale luncii).

Coborînd clinele domoale ale vîrfului Plaiul, ce se înalţă în partea nordică a localităţii, şi traversînd vatra locuită a Cibului - un sat alungit, cu textură răsfirată - rămîi surprins de brusca apariţie în peisaj a abrupturilor din Pleaşa Ardeului, adevărat meterez stîncos, care închide, spre sud,orizontul. Spre vîrful crestei golaşe calcarul radiază cu dezinvoltură, roca vie apărînd la suprafaţă pe mari întinderi, iar spinările ei ascuţite seamănă unor contraforturi sortite a înfrunta perenitatea. Doar firul văii, direct implicat în geneza acestor forme atît de diverse ca înfăţişare, şerpuieşte prin meandre de rocă, călătorind spre avale. Abrupturile definesc măreţia acestor chei, ele înmagazinează în verticalitatea lor o atracţie greu estimabilă. Nişele şi intrările de peşteră, deschise peste tot unde apa a avut posibilitatea să pătrundă în mărantaiele pietrei, ne fac semne dintr-un ochi misterios. Doar grohotişurile, prin curgerea lor lentă, dezmint impresia de veşnicie, de durabilitate. Cariul vremii, slujindu-se de colţii apei, dezmembrează structurilc cele mai trainice. Dar şi căderile au măreţia lor, iar piatra munţilor ştie cum să piardă - cu grandoare şi demnitate.

Formarea cheilor a urmat o cale simplă. Pîrîul Cibului îşi adună izvoarele de pe versantul sudic al vîrfului Plaiul, alcătuit din strate aparţinînd flişului cretacic. Meandrînd, el se îndreaptă spre sud, unde decopertează în albie, prin adîncire, calcarele din actuala culme Pleaşa Ardeului. Nerenunţînd, în momentul intersectării acestor roci dure la traseul sau, el a generat, prin epigeneză, cheile menţionate. Ca şi în alte cazuri, calcarele prin structura lor intimă, au încetinit procesul de coborîre al patului văii, jucînd rolul nivelului de bază de origine litologică. În amonte, pe seama gresiilor şi marnelor cretacice, s-a conturat un veritabil bazinet depresionar în vatra căruia este cantonată localitatea Cib. Ruptura de pantă din zona cheilor este trădată în relief de existenţa a numeroase repezişuri, localizate în sectoarele median şi inferior. Morfologia îngustării relevă o desfăşurare a străpungerii sub forma unei pîlnii cu deschiderea spre avale, cei doi versanţi îndepărtîndu-se treptat şi pierzînd din verticalitate şi înălţime. În plan superior, valea rămîne largă, peretii depărtaţi. Ea este străjuită de cîteva abrupturi impresionante, cum ar fi Dealul Corbului (662 m) şi Cepturarul, pe stînga, Piatra Ceretului, Piatra Mijlocie şi Vînătorea pe partea dreaptă. La baza lor se remarcă o treapta asemănătoare unei terase, parazitată de glacisuri. Declivitatea redusă şi solidificarea intensă au facilitat instalarea pe podul ei a unor gospodarii prospere. Rîul şi-a continuat însă aprofundarea pe verticală modelîndu-si o noua cheie la nivel inferior, mai îngustă şi mai salbatecă.

Fig. 15. - Cheile din bazinul văii Geoagiu. I, Cheile Cibului; II. Cheile Băcîiei; III, CheileGlodului; IV, Cheile Ardeului; V, Cheile Madei.

Morfologia de detaliu a versanţilor scoate în evidenţă bogăţia formelor de coroziune-eroziune (lapiezuri, nişe, surplombe, piscuri de

Page 18: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

forma piramidala, polite structurale) sau de dezagregare fizică (fisuri şi grohotişuri). Remurcabile sînt, prin desfăşurarea spaţială şi varietatea tipurilor genetice lapiezurile din Piatra Ceretului şi de pe versantul sudic al crestei Vînătarea, după cum abrupturile din Piatra Mijlocie şi Piatra Corbului domină relieful limitrof cu autoritate. Valea Presurii confluează cu Cibul în perimetrul cheilor. În coasta versantului stîng, unde are loc această confluentă, ea şi-a sculptat propriul său sector de chei, care, deşi liliputane, sporesc fragmentarea şi, implicit, spectaculozitatea reliefului. Se poate deci concluziona că rîul Cibului a dus, prin evolutia sa la apariţia unei forme de relief majore, cu un stadiu primar ajuns la maturitate şi unul secundar în plină afirmare.

Dinspre culoarul Mureşului accesul la chei este lesnicios. Punctul de plecare îl reprezintă halta CFR Geoagiu (şoseaua E 60 trecînd prin imediataapropiere a haltei respective). De aici pînă la Băile Băcîia, pe o distanţă de18 km, drumul este asfaltat. În continuare, un drum de ţară urca prin chei,pînă la Cib (circa 4 km). A doua cale de acces se desprinde la kilometrul 6 din şoseaua nemodernizată Zlatna - Almaşul Mare, în vîrful Plaiului şi coboară, însoţind firul văii Cibului pînă la chei (1 oră şi 15 minute de mers).

2. Cheile Bacîiei (fig. 15 II). Aval de Cheile Cibului, într-o fîşie de marne şi gresii cretacice, valea se lărgeşte, caracterul de cheie dispare, relieful îşi atenuează declivitatea şi asperităţile. Un antract, desigur, între două acte, o sincopă peisagistică avînd rol de-a separa cele două sectoare de chei modelate în lunga sa evoluţie de către Cib. Dar, fîşia tampon nu măsoară decît un kilometru, ea extinzîndu-se pînă la intrarea, dinspre amonte, în Cheile Băcîiei. Atractivitatea acestui sector de îngustare izvorăşte din sentimcntulde austeritate şi măreţie pe care ţi-l insuflă străbaterea lor. Drumul, ce se strecoară, paralel cu Cibul, printre cei doi pereţi, departe de a le afecta intimitatea, aduce o nota de accesibilitate, stimulînd privirilor dorinţa de a rămîne şi rătăci de pe un versant pe altul, de a căuta suportul material, deseori greu de decelat, al arborilor cocoţaţi pe cornişele stîncoase.

Aval de chei, şi de localitatea Băcîia, la contactul dintre calcare sinecarstificabil, apar apele minerale, intrate deja în sfera valorificării. Incă un obiectiv turistic demn de semnalat. Geneza şi evolutia cheilor Băcîiei sînt întru totul asemănătoare cu cea a sectorului din amonte. Epigeneza rămîne astfel un fenomen aproape generalizant pentru formele de străpungere hidrogeologică din Munţii Metaliferi. Morfologic, cheile păstrează caractere similare sectorului din amonte, deşi versanţii lor se apropie mai mult determinînd apariţia unui profil transversal în ,,V" ascutit. De asemenea, treapta morfologică sub forma de terasă nu este prezentă, cheia fiind unitară pe întreaga suprafaţă verticală de desfăşurare a versanţilor. Fragmentarea acestora este şi mai redusă. Comparînd acest parametru al sectoarelor de chei din Pleaşa Ardeului şi al celor din Masivul Pleaşa Mare, se observă că la cele din prima grupă relieful de dezagregare şi alterare este mult mai larg răspîndit, în vreme ce versanţii cheilor sculptate în Pleaşa Mare au o desfăşurare unitară, cu un indice mai scăzut de fragmentare. Cauza se ascunde în caracteristicile litologice şi structurale ale calcarelor, litoclazarea şi textura spunîndu-şi cuvîntul în ceea ce priveşte ritmul impus denudării. Lungimea sectorului de chei atinge 600 m. În amonte, versanţii încătuşează valea. Cele două vîrfuri, Curăturii, pe versantul drept, şi Alacul, pe cel stîng, se înalţă semeţe deasupra cîtorva cornişe prelungi, lipsite de vegetaţie. Peste tot se ivesc lapiezuri şi grohotişuri, precum şi o serie de arcade şi guri de peşteră (cea mai lungă peşteră avînd 162 m – Peştera cu Trei Guri). Vegetaţia este răspîndită doar în partea superioară a versanţilor sub forma unor căciuli stufoase. Pentru a vizita acestei chei este suficient să urmăm drumul descris anterior, dinspre Geoagiu - Bozeş, pînă amonte de localitatea Băcîia, unde se află cheile, sau să continuăm drumul aval de cheile Cibului (în cazul cînd am venit în zonă dinspre Zlatna - Almaşu Mare) cu încă 1,5 km, pînă intrăm de asemenea în interiorul îngustării Băcîiei.

3. Cheile Glodului (fig. 15 III). Cine urcă, pe poteci şerpuitoare, pornite din chiar inima Cheilor Cibului, spre vîrful crestei Pleaşa Ardeului, în intenţia de a o străbate de la est la vest, are surpriza ca, după nici 2 km, să sosească deasupra altui sector de chei. O nouă străpungere hidrografică fragmentează aşadar culmea Ardeului, compartimentînd-o în trei blocuri delimitate de abrupturi impunătoare. Este cea datorată pîrîului Ardeului, care după ce-şi consolidează bazinul de recepţie pe necarstificabil, intră în calcare generînd o îngustare ce impresionează privitorul prin salbăticia ei. Deşi cheile sînt situate în mijlocul unei zone puternic umanizate, ele au devenit, prin inaccesibilitate, un areal puţin străbătut şi cunoscut din punct de vedere turistic. Doar cei pasionaţi se încumetă să înfrunte repezişurile şi bulboanele albiei, sau alpiniştii dornici de a le escalada abrupturile. Oferta atractivă a acestor chei nu este cu nimic mai prejos decît cea a suratelor sale din apropiere sau de aiurea, cu atît mai mult cu cît poduri naturale, cum este cel din coasta Masivului Cetăţeaua, nu se întîlnese la tot pasul.

La originea acestor chei stă tot epigeneza. Dar, spre deosebire de Cheile Cibului, unde maturitatea văii este elocventă, în Cheile Glodului (topic adoptat după cel al localităţii din amonte) relieful prezintă mai degrabă semnele unei tinereţi evidente. Profilul transversal al văii reliefează un talveg extrem, de îngust, care ocupă, pe mari porţiuni, întreaga albie, ceea ce face accesul dificil dintr-o parte în alta a îngustării morfologice. Declivitatea versanţilor rămîne accentuată, iar procesele de modelare mult mai active. Şi Cheile Glodului posedă, în profilul longitudinal al văii Ardeului, un sector cu ruptură de pantă, determinată de acţiunea eroziunii selective, calcarele opunînd o rezistenţă sporită agentului modelator. Abrupturile versanţilor şi, în primul rînd, cel al vîrfului Cetăţeaua, de pe versantul drept, pun în prim plan, la partea lor superioară, o salbă de piscuri piramidale, despărţite de ogaşe adînci. Tot în aria acestui versant apare un frumos pod natural a cărui deschidere subterană este înţesată de o parte şi alta, de o abundentă vegetaţie arborescentă. Avem de-a face desigur, cu o relicvă morfologică endocarstică, rîul care a sculptat acest sector de peşteră de versant, părăsind-o şi adîncindu-se, alături, în condiţii subaeriene.

Singurul drum de acces care ne apropie cel mai mult de aceste chei rămîne şoseaua Geoagiu - Balşa, prin localitatea Ardeu. Din centrul aşezării menţionate, de lîngă magazinul universal, se ramifică, spre dreapta un drum de ţară ce urcă pînă la ultima gospodărie edificată în preajma intrării în chei (2 km). De aici în amonte, pe firul apei, totul iese de sub incidenţa omului, natura îşi este propria stăpînă. Nici o potecă, nici un drum nu merg mai departe, pereţii calcaroşi par un zid de netrecut, inexpugnabil. Doar firul văii, asemenea firului legendar al Ariadnei, se strecoară totuşi, încătuşat în largi meandre. Cheile pot fi abordate şi din amonte spre avale, pornind din localitatea Glod, dificultăţile rămînînd însă aceleaşi.

4. Cheile Ardeului (fig. 15 IV). În despicătura spectaculoasa desfăşurată aval de localitatea Ardeu, unde ,,atracţia" exercitată de calcarele intens litoclazate asupra apelor este mai ilustrativă ca oriunde, rîul Ardeu, la fel de viguros ca Cibul, parcurge cel de-al doilea sector de chei ale sale, lung de 500 m. În ciuda dimensiunilor modeste, forma afirmă cu detaşare particularităţi de geneză şi evoluţie inedite, cu totul diferite în comparaţie cu tronsoanele de îngustări învecinate. Ele transpar din îngustimea deosebită a profilului transversal, desfăşurat sub forma unui ,,U" cu braţele foarte strînse, astfel ca la etaj, cînd debitul apei atinge valori extrem de reduseea reuşeşte totuşi să ude întreaga albie a văii. Pereţii care o străjuiesc sîntverticali, cel drept, cu o înălţime de circa 200 m, în vreme ce versantul stîng are o desfăşurare mult mai redusă. În plan, cheile apar sub înfăţişarea unei potcoave cu convexitatea orientată către versantul drept, al vîrfului Cornet, iar concavitatea spre cel stîng, al Masivului Cetăţuia.

Deşi au dimensiuni reduse, atractivitatea cheilor Ardeului este invers proportionate cu desfăşurarea lor, adică deosebită. Se detaşează, încă de la prima privire îndreptată asupra reliefului lor, cuveta versantului drept, abruptă şi înaltă, foarte înaltă, cu numeroase cornişe şi surplombe. La baza sa se deschide intrarea somptuoasă a peşterii Coapta Sîrbilor (51 m lungime), mascată însă de o perdea densă de arbori. Deşi mult mai scund, versantulstîng, Dealul Cetăţuia, oferă un inedit punct de belvedere asupra întregului arc dăltuit în piatră de apele văii Ardeului. Dar, cariera implantată pe muchia sa riscă să transforme Cheile Ardeului într-un obiectiv total compromis pentru turism, să-i afecteze iremediabil resursele atractive.

Geneza şi evoluţia acestor chei se diferenţiază faţă de celelalte patru sectoare din bazinul văii Geoagiu, fiind mult mai complexe, mai interesante. Astfel, o lungă perioadă de timp, valea Ardeului a evoluat la contactul dintre calcare şi necarstificabilul cretacic, mult mai uşor denudabil, adîncindu-se în consecinţă şi avînd caractere de asimetric evidentă: versantul drept, calcaros, mai abrupt, iar cel stîng mult mai

Page 19: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

domol, mai atenuat ca declivitate. La nivelul înşeuării situate în partea estică a cheilor, prin care trece actualmente şoseaua spre Balsa, are loc captarea subterană a rîului, probabil datorită unor litoclaze interceptate în versant. Abia în acest moment începe istoria morfogenetică a cheilor pe care le admirăm noi astăzi. Odată captat, rîul şi-a lărgit şi adîncit canalul de drenaj, generînd o peşteră al cărei tavan, denudat de la suprafaţă, prin eroziunea de versant, şi subminat în subteran prin coroziune remontantă, s-a prăbuşit, formîndu-se tronsonul de chei. În sprijinul acestei opinii vin cîteva elemente morfologice ilustrative, şi anume:- existenţa unei linii a paleoversantului care, pornind din vîrful Masivului Cornet, se continuă şi pe versantul estic al Masivului Cetăţuia. Ea a fost întreruptă, evident, de o prăbuşire, în zona deschiderii cheii;- verticalitatea celor doi pereţi şi existenţa numeroaselor surplombe atestă o modelare gravitaţională intensă a versanţilor, nedesăvîrşită niciastăzi; fapt ce susţine tinereţea sectorului de chei şi prezenţa prăbuşirilor care au generat abrupturi;- geneza înşeuării amintite printr-un proces de meandrare trebuie exclusă, deşi Dealul Cetătuia are multe din atributele popinelor de meandru, datorită energiei sale mari de relief şi diferenţierii existente în ceea ce priveşte rezistenţa la denudare a celor două tipuri de roci aflate în contact. Este de la sine înteles că, în absenţa unor litoclaze majore, care au captat şi direcţionat curgerea de suprafaţă în subteran, rîul ar fi continuat să se adîncească la zona de contact sau pe seama rocilor necalcaroase, mai prielnice denudării.

Cheile Ardeului reprezintă aşadar un exemplu unic, ilustrativ, pentru predilecţia apelor de a-şi croi drum de scurgere prin calcare, chiar şi atunci cînd au la dispoziţie roci mult mai puţin rezistente la eroziune, cum au fost cele din cazul de faţă.

Ele pot fi vizitate pornind din şoseaua Geoagiu - Balsa, respectiv din înşeuarea Dealului Cetăţuia, unde, după circa 200 m de la şosea, coborîm firul apei, pe care-1 putem urma spre amonte sau avale, dintr-un capăt în altul al cheilor. Deoarece, chiar şi la debite foarte mici ale rîului, întreaga albie este inundată, străbaterea cheilor presupune, inevitabil, trecerea prin apa.

5. Cheile Madei (fig. 15 V). Dacă ar fi să alegem un final potrivit pentru periplul nostru prin zona carstică din bazinul văii Geoagiu, cred că ar putea proveni din vizitarea Cheilor Madei, adică a îngustării situată în extremitatea vestică a Culmii Pleaşa Mare (712 m). Importanţa peisagisticaa ferăstruirii în cauză rezultă din particularităţile sale morfogenetice şi fizionomice inedite, din desfăşurarea sa spaţială, care întrece, atît în lungime (2,5 km), cît şi prin energia de relief a versanţilor (300 m) pe toate celelalte.

In literatura de specialitate cheile sînt cunoscute sub trei denumiri şi anume: Cheile Geoagiului (topic preluat de la valea Geoagiu), Cheile Balşei (de la localitatea Balşa, dar şi de la topicul văii Balşei) şi Cheile Madei. Considerăm ca cea mai potrivită ultima denumire, nu fiindcă este cea mai eufonică, ci şi pentru faptul că, într-o abordare din aval spre amonte, localitatea Mada este cel mai apropiat avanpost, întinzîndu-şi vatra pînă în chei. Dimpotrivă, aşezarea Balşa se află situată la 3 km de intrarea lor, înspre amonte. Cît priveşte topicul de Cheile Geoagiului, utilizarea lui poate naştere la confuzii, toate celelalte sectoare de chei analizate fiind situate bazinul hidrografic al acestei văi, numită astfel, în toponimia locală, după confluenţele de la Bozeş, deci aval de localitatea Mada şi de cheile respective. Pitorescul Cheilor Madei poate satisface, în general, cererea turistică locală, bineînţeles, în condiţiile amenajării unor poteci de acces care să străbată de la un capăt la altul (în perioadele cu debite crescute vizitarea actuală este imposibilă, datorită inundării întregii albii). Versanţii abrupţi, morfologia mozaicată a acestora, lupta vegetaţiei de a popula pantele stîncoase, marmitele albiei, toate conlucrează în a da farmec acestei îngustări. Circuitul turistic al cheilor este incomplet dacă nu cuprinde în limitele lui şi scurtul sector de chei al pîrîului Roşiei, precum şi vîrful teşit al Cornetului, de unde se deschide o vastă panorama spre cele patru puncte cardinale ale Metaliferilor.

Morfogeneza Cheilor Madei nu se îndepărtează cu nimic de tiparul atît de cunoscut al cheilor epigenetice sculptate în masivele calcaroase deşumate de sub cuvertura necarstificabilului. În acest caz, valea Balşei, menţinut multă vreme la nivelul superior al vîrfului Cornet, pe care l-a retezat în cel mai propriu sens al cuvîntului, aplatizarea sa ieşind pregnant în evidenţă. Ulterior, ea şi-a fixat cursul în calcare, în zonele de maxima litoclazare, primind o direcţie de drenaj orientata spre sud-est, pe care a urmat-o cu îndărătnicie pînă azi. Rezultatul este un sector supraimpus de chei veritabile. în morfologia de detaliu a celor doi versanţi abundă abrupturile, nişele, lapiezurile şi grohotişurile. Cheile nu au albie majoră, oglinda apei extinzîndu-se frecvent între un perete şi altul. Pentru a le străbate trebuie aşteptat etiajul sau să fii echipat cu tot ceea ce reclamă depăşirea numeroaselor bulboane, Prezenţa viperelor, ce împînzesc suprafeţele stîncoase expuse insolaţiei, impun precauţii în plus.

La intrarea în chei, dinspre amonte, valea Balşei primeştc ca afluent pe partea dreaptă, firavul pîrîu al Roşiei. Un organism torenţial care s-a grefat la marginea nordică a Masivului Cornet, în evoluţia sa, la contactul dintre calcare şi fliş, a intersectat o apofiză a masivului pe care n-a ezitat să o despice, croindu-şi astfel un mic sector de chei proprii, desigur, mult eclipsate dimensional de cele ale rîului colector, dar, concluziile sînt aceleaşi: calcarele atrag reţeaua hidrografică, oricare ar fi mărimea ei, o încătuşează şi poate de aceea, o conservă.

In Cheile Madei ne conduce drumul care porneşte din halta CFR Geoagiu cu destinaţia Mada (17 km) sau ramificaţia acestuia prin Ardeu, către Balsa, de unde cheile pot fi abordate în sens invers, adică de la capătul din amonte spre avale, distanţa între şosea şi intrarea în chei fiind de 350-400 m. Ţinînd seama de prezenţa în bazinul văii Geoagiu a staţiunii balneo-climaterice Geoagiu-Băi, cu ape termale folosite în tratamentul diverselor afecţiuni încă de pe vremea românilor (cunoscutele Thermae Dodonae) staţiune cu numeroase baze de cazare (hoteluri, vile, căsuţe) şi cu o circulaţie turistică intensă, cele cinci sectoare de chei descrise pot deveni obiective turistice care să mărească oferta de atractivitate a staţiunii în sine. Deoarece pozitia lor în teritoriu este mai mult decît favorabilă (distanţele pînă la oricare din cheile menţionate nedepăşind 20 km, fără obstacole naturale deosebite), aceste chei trebuie avute în vedere şi integrate armonios într-o exploatare turistică organizată şi eficientă. Pentru ca cei peste 30 000 de turisti cîţi se tratează anual în staţiunea Geoagiu-Băi să poată vizita aceste chei în condiţii propice recreerii şi destinderii, se impune asfaltarea şoselei dintre Băcîia şi Cib (4 km), dintre Bozeş şi Balsa (circa 9 km), precum şi amenajarea acelor sectoare din chei unde accesul este mai dificil.

Cheile Crişului Alb

In partea de sud-vest a Platoului Poieni, cea mai extinsă şi mai unitară arie carstificată din Munţii Metaliferi, îşi are obîrşiile Crişul Alb, rîu care a fierăstruit o fîşie de calcare cristaline orientată perpendicular pe direcţia sa de drenaj (fig. 16). Privite din vîrful Dragobradului, a cărui cupola masivă domină versantul drept, sau din înşeuarea, bine marcată în relief, a Dealului Crişului, Cheile Crişului Alb se înfăţişează aidoma unei despicături profunde, extrem de adînci, orientate spre sud-est. Versantul drept, cu o declivitate ridicată,este mai spectaculos, în vreme ce versantul stîng prezintă o alternanţă de mici abrupturi ivite pe neaşteptate dintre liniile unui peisaj mai şters ca personalitate. Grandoarea străpungerii morfologice este secondată, ca însuşire atractivă, de ineditul dispariţiei şi apariţiei la zi a văii, prin cîteva ponoare, greu de localizat, şi tot atîtea izbucuri, amplasate în talvegul actual.

Fig. 16. - Cheile Crişului Alb.Toate aceste captări în albie ale apelor, deşi de mici dimensiuni ofera o idee asupra modului cum s-a desfăşurat, la scară mult mai

mare, evoluţia altor sectoare de chei din Munţii Apuseni. Practic, nu există sector de chei unde factorii morfogenetici să fi rămas aceiaşi de la debutul procesului de sculptare a formei şi pînă azi. Conjugarea acţiunii mai multor factori ori substituirea lor de la o etapă la alta de evoluţie au fost, cu siguranţă, fenomene frecvente, întîlnite în cazul formării multor chei şi defilee. Pe afluentul drept al Crişului Alb, pîrîul Dragobradului, ieşit el însuşi în lumină dintr-un tainic izbuc, există două cascade pitoreşti, prima spre amonte, cu o înălţime de 8 m, iar cea de-a doua, mult mai impunătoare, depăşeşte 30 m. La ieşirea din chei, spre avale, în versantul stîng apare la zi izbucul Fîntînuţa, ce drenează la suprafaţă apele din peştera cu acelaşi nume, de dimensiuni relativ modeste (109 m) faţă de peşterile din alte zone carstice. Dar, pentru Platoul Poieni, unde carstificarea a fost mult îngreunată de rezistenţa deosebită a calcarelor recristalizate, ea este o cavitate naturala demnă de menţionat. Pe acelaşi

Page 20: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

versant, la izvoarele Văii Alba, se găsesc alte două izbucuri şi o succesiune de praguri şi cascade, de fapt mari praguri de travertin de pe fruntea cărora apele se aruncă în şuvoaie înspumate, albe, de unde provine topicul văii şi, mai mult ca probabil, al Crişului Alb. Abruptul versanţilor, pesterile, cascadele, repezişurile şi pădurca ce creează o ambianţă de linişte şi armonie, iată principalele atracţii ale unui colţ mirific din Apuseni.

Formarea cheilor are loc într-o perioadă îndelungată de timp, datorită potentialului denudativ redus al rîului aflat la obîrşiile sale. Ca urmare, în evoluţia versanţilor, în sculptarea detaliilor lor morfologice, un rol major revine proceselor de denudare areală. Organismul de scurgere, devenit obîrşia Crişului Alb, îşi adună apele de pe versantul nord-vestic al vîrfului Dragobrad (1086 m), un vîrf cu nume înmiresmat, alcătuit din roci cristaline paleozoice (şisturi şi filite), roci dure, rezistente la eroziune. Prin trecerea în calcare, condiţiile oferite eroziuniinu se modifică, întregul platou al Poienilor avînd drept suport litologic calcarele paleozoice recristalizate, de o mare duritate. În schimb, ca factor morfogenetic complementar, aici intervine coroziunea, care amplifică procesele de denudare şi, implicit, ritmul de adîncire al văii. A rezultat astfel un sector de chei de evoluţie normală, de adîncire a rîului în strînsă corelare cu panta profilului său longitudinal care, în acest sector de obîrşie, are valori ridicate.

Modelarea cheilor s-a realizat, ca în atîtea alte cazuri, printr-o acţiune combinată a apelor, la suprafaţă şi în subteran, calcarele cristaline din zonă avînd o litoclazare intimă intensă, ce a oferit apelor numeroase posibilităţide infiltraţie. Endocarstificarea este şi azi prezentă prin scurtele trasee de circulaţie subterana a apelor infiltrate în talvegul văii. Ingustimea fîşiei de calcare traversată de Criş nu a permis totuşi o endocarstificare de amploare, canalele de drenaj din axul văii fiind cu timpul intersectate, decopertate, prin adîncirea talvegului ca urmare a eroziunii şi disoluţiei de suprafaţă. Ele ating cote maxime în perioadele de maxim pluviometric, cînd diametrul îngustelor canale subterane nu permite drenarea întregului debit, partea necaptată a acestuia activînd valea de suprafaţă. Conlucrarea celor doi factori, prezenţi peste tot în carst a generat actualele chei.

Izvoarele Crisului Alb, cu cheile adiacente, reprezinta o zonă turistică rar frecventată şi puţin cunoscută de turişti. Desigur, cine se avîntă pînă în creştetul Munţilor Apuseni, preferă să admire Cucurbăta, Găina sau Vîrtopul, să viziteze Cheile Galbenei, Padişul sau Cetăţile Ponorului. Dar conul de umbra aruncat asupra acestui bogat areal turistic este nemeritat. Pentrua-l vizita există două drumuri de acces, ambele forestiere şi încă nemodernizate. Primul, cel mai scurt, se ramifică din şoseaua Cîmpeni - Avram lancu în satul Vidrişoara şi urcă pe versantul drept al văii respective pînă în Dealul Crişului. De aici, după ce însoţeşte cîteva sute de metri axul culmii, o latură coboară în serpentine largi în valea Crişului Alb la intrarea în chei dinspre amonte, cealaltă ramură se îndreaptă spre Bulzeşti - Brad. A doua cale de acces însoţeşte, dinspre aval, valea Crişului Alb, trecînd prin Buceş şi Blăjeni pînă la chei.

In zonă nu există baze de cazare. Drumeţilor prinşi de înserare în aceste locuri, locuitorii crîngului Ticera, situat pe versantul stîng al văii CrişuluiAlb, le oferă cu ospitalitate găzduire în parfumul nostalgic al şurelor de fîn.

Cheile Văii Morilor

Platoul Poieni, una dintre cele mai tipice unităţi morfologice din MunţiiApuseni, este situat în triunghiul format de valea Sohodolului, la sud-est, cursul superior al Arieşului Mic, la nord-vest şi cel al Crişului Alb, la sud-vest.Cei 95 km 2 de suprafaţă aplatizată sînt drenaţi de o singură reţea hidrogra-fică subaeriană, cea a Văii Morilor, desfaşurată în partea sa central-nordică.Celelaltc organisme de scurgere, afluente ale Crişului Alb (Valea Alba, ValeaLaptelui)-drenează versanţii săi sudici, avîndu-şi izvoarele la baza calcarelordeci fără a intra în perimetrul carbonatic.

Fig. 17. - Cheile Văii Morilor.Valea Morilor, cu o lungime de 3 km, îşi are izvoarele în izbucul cuacelaşi nume, amplasat în versantul său stîng, la circa 4 m

înălţime. Amonte de acest izbuc, valea a rămas suspendată şi prezintă un regim de curgere temporar activ. în aval de izbuc, pe o distanţă de 250 m, se dezvoltă un mic sector de îngustare (fig. 17), uşor asimetric în profil transversal, în sensul că versantul stîng este mai prelung şi mai abrupt, iar cel drept pierde din înăltime şi declivitate faţă de acesta. Profilul de cheie rămîne de netăgăduit, în primul rînd în zona izbucului, unde versanţii sînt extrem de apropiaţi, rîul evoluînd în rocă vie.

Din punct de vedere turistic, cheile din bazinul Văii Morilor îşi justifica întîietatea asupra ofertei atractive a întregii zone. Deşi nu au lungimi deosebite şi nici morfologie aparte, ele nuanţează fizionomic peisajul, îl anima prin prezenţa celor două izbucuri viguroase, devenite surse principale de alimentare cu apă a aşezărilor din preajmă. La confluenţa dintre Valea Morilor şi Valea Dolea, vale seacă tipică, se înalţă abruptul Sturului, care adăposteşte numeroase peşteri, între care un loc de frunte revine peşterii Cila (15lungime), cunoscută prin speleotemele sale de origine feruginoasă.

La obîrşia Văii Morilor se află avenul Hoanca Sturului (127 m lungime şi 61 m denivelare), iar valea seacă Dolea, unde scurgerea a încremenit pentru totdeauna, furişîndu-se în lumea subpămînteană, prin ramificaţia sa vestică se apropie de cea mai mare cavitate naturală din Platoul Poieni, Avenul Poieni, prezentă în relief printr-o intrare spectaculoasă. Are o lungime de 225 m şi o denivelare de 150 m. Platoul în sine reconfortează prin peisajul său, o întinsă suprafaţă nivelată, populată cu ,,grohote" (grămezi uriaşe de pietre rezultate prin distrugerea de către localnici a lapiezurilor, cu scopul lărgirii terenurilor agricole) ce separa proprietăţile. Ici-colo, aşezari risipite, doar crîngul Bai (topic adoptat de la exploatarile de bauxita existente în partea sud-estica a platoului , între cele două războaie mondiale) pare mai adunat în vatra depresiunii cu acelaşi nume. Iar imaginea moţului prelucrînd în atelierul său lemnul, în nenumărate forme, sau ale feţelor însoţind, spre fîntînile situate la kilometri distanţă, carul plin de butoaie şi cofe duce gîndul la idilismul şi vitregia vieţuirii în aceste locuri, pe care totuşi, locuitorii lor, preferă să nu le schimbe cu altele. Rămîn aici într-o plină de sensuri continuitate.

Pe drumul spre Cheile Văii Morilor, turistul va putea admira în curînd, oglinda dantelată a lacului artificial de la Mihoieşti, desfăşurat sub forma a două golfuri prelungi pe cele două Arieşe. În satul Goieşti îşi ridică turla din lemn o frumoasă biserică de la 1712, iar în localitatea Vidra, pe lîngă biserica din Ciungi, zidită în secolul XIII, ne întîmpină rezervaţia paleonto-logică Dealul cu Melci, un important depozit de fosile cretacice, şi cascadade pe versantul drept al Arieşului. Dacă urmăm în continuare cursul Arieşului Mic, într-un posibil traseu spre Muntele Găina, locul renumitului Tîrg al fetelor, trebuie să ne oprim la casa-muzeu Avram lancu, un monument de arhitectură unde, în anul 1824, s-a născut marele revoluţionar de la 1848.

Din punct de vedere genetic Cheile Văii Morilor nu pot fi incluse în niciuna dintre cele patru categorii majore de chei întîlnite în Munţii Apuseni: epigenetice, antecedente, de capture carstică subterană şi de subsidenţă periferică. Ele au rezultat prin adîncirea Văii Morilor în masa de calcare cristaline de vîrstă paleozoică, ce formează osatura întregului relief al Platoului Poieni. O adîncire normală, treptată, în funcţie de raporturile rîului cu nivelul său local de baza, reprezentat de Arieşul Mic. Valea Morilor este autohtonă şi a evoluat numai în calcare, ceea ce exclude influenţa eroziunii selective, la trecerea dintr-un tip de rocă în altul, în definitivarea reliefului său. După ieşirea din chei, Valea Morilor primeşte, pe partea stîngă, apele provenite din Izbucul Sturului, ape ce-i dublează, cel puţin, debitul. Amonte de acest izbuc se dezvoltă valea seacă Dolea, topic local sinonim sohodolului, ce ne conduce pînă în zona centrală a platoului. Ea a reprezentat, înainte de subteranizarea totală a apelor sale, calea de drenaj subaeriană, către Arieşului Mic, a întregului platou. În treimea inferioară, pe o distanţă ce se apropie de un kilometru, valea păstrează un pronunţat caracter de cheie, rămas în evoluţie, dar asemănător ca geneză sectorului din apropiere, cel al Văii Morilor.

Vizitarea cheilor presupune străbaterea drumului care se desprinde din şoseaua Cîmpeni - Avram Iancu, la Ponorel, şi urcă pe Valea Morilor pînă în centrul aşezării. De aici, drumul forestier urmează valea Dolea pînă pe platou, în cheile Văii Morilor conducîndu-ne un drum de ţară ce se sfîrşeşte la marginea aşezării. De aici, o potecă ne duce paşii pînă în chei. Baza de cazare cea mai apropiată rămîne hotelul ,,Tulnicul"

Page 21: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

din Cîmpeni.

Cheile din bazinul văii Ribiţei

Din dispersia deosebită a zonelor carstificate, peisajul Muntilor Metaliferi s-a ales cu un cîştig incontestabil: repetabilitatea fenomenelor pe un spaţiu restrîns, generatoare de ,,monotonie turistică" este aici inexistentă. Dimpotrivă, răspîndirea insulară a calcarelor a favorizat şi condiţionat apariţia altor tipuri de relief, grefate pe roci vulcanogene sau sedimentare necarstificabile, cu funcţie diversificatoare certă. Intervine astfel coeficientul de armonie (P. Cocean, 1984), un indicator expresiv al eficienţei interrelaţiilor care se nasc la nivelul peisajului geografic, a conexiunilor dintre elementele acestuia, privite prin prisma atractivităţii, a zestrei turistice. Cînd potenţialul turistic global al unei zone este mai mare decît cumulul însuşirilor individuale ale fiecărui obiectiv cu destinaţie turistică, diferenţa trebuie pusă pe seama pitorescului rezultat din asocierea optima în peisaj a obiectivelor respective, lucru care în Munţii Metaliferi îl putem exemplifica de nenumărate ori. Şi nu trebuie să ne mire acest fapt de vreme ce în nici o grupă montană din Apuseni relieful carstic şi cel vulcanogen nu este mai prezent, nicăieri arealele carbonatice nu se individualizează mai pregnant printr-o morfologie specifică. În nord, Platoul Poieni aduce, prin formele sculptate pe calcarele cristaline, o nota distinctă între tipurile litologice de carst. Tente similare mai întîlnim doar în cealaltă extremitate, sudică, a munţilor, unde cristalinul Rapoltului s-a comportat asemănător ca suport litologic. La est, măgurile calcaroase din bazinul văii Geoagiu exemplifică revelator particularităţile definitorii ale morfologiei de tip creastă-klippă. Iar în nord-vest, în zona Bulzeşti, de care ne vom ocupa în continuare, întîlnim trăsăturile inconfundabile ale altui tip de carst: cel de platou etc. Este cu atît mai surprinzător apariţia reliefului de disoluţie specific platourilor în regiunea menţionată cu cît arealul carbonatic nu ocupă suprafeţe vaste, una dintre condiţiile de bază ale formării acestui tip de relief. Lăţimea fîşiei de calcare ce alcătuieşte aliniamentul Grohot – Tomnatic - Piatra Helenească nu depăşeşte, în zonele sale de maximă extensiune 4-5 km, o desfăşurare întru totul echivalentă cu cea a crestei Bedeleul unde, cum bine ştim, carstul de tip platou lipseşte. Dar, spre deosebire de culmea amintită, impusă în relief ca un carst rezidual, suspendat, fîşia calcaroasă de la Bulzeşti prezintă un contact morfologic nediferenţiat, cu posibilităţi de conexiune hidrologică între necarstificabil, ca organizator de reţete de drenaj şi carst, ca ,,acumulator" al acestora. Aici nu se întîlneşte o alunecare gravitaţională a scurgerii dinspre carst spre rocile impermeabile, cu consecinţe morfologice dintre cele mai limitate ci, dimpotrivă, un aport de apă orientat în sens invers, către zonele calcaroase, cu implicaţii majore în modelarea formelor de disoluţie.

Din această interacţiune s-au născut două forme de relief de anvergura ce s-au instaurat ca adevărate embleme pentru carstul din zonă: cheile Uibăreştilor şi Ribicioarei.

1. Cheile Uibăreştilor. Sînt situate în bazinul mijlociu al văii omonime aval de localitatea Bulzeştii de Jos (fig. 18 I ). Lungimea sectorului de îngustare depăşeşte 2 km, avînd o desfăşurare relativ rectilinie şi o orientare nord-sud. Obiectivul de vîrf al Cheilor Uibăreştilor rămîne podul natural de la Grohot, localizat în treimea superioară a îngustării. Uriaşa arcadă de calcare are o lungime de 45 m, reprezentînd doar un segment din peştera de odinioară. Dacă în partea din amonte tunelul subteran este mai larg, apele ocupînd întreaga albie doar la viituri, în cea din avale lărgimea galeriei nu depăşeşte 5 m, fiind inundată în totalitate.

Fig. 18. - Cheile din bazinul Ribiţei. I. Cheile Uibăreştilor; II. Cheile Ribicioarei.Deşi turiştii sosiţi la Bulzeşti vor căuta, înainte de orice, să admire podul natural, nici spectaculozitatea sectorului de chei din amonte

şi avale de pod nu le poate rămîne indiferentă, mai ales că toate cheile rezultate prin captarea endocarstică îşi dispun pereţii pe verticală mai pregnant ca toate celelalte. Abrupturile, crestele, ţancurile stîncoase sînt şi aici dominante în peisaj. Inălţimea pereţilor depăşeşte 200 m, iar îngustarea profilului transversal este atît de pronunţată încît întreaga boltă cerească se rezumă, privindu-o de jos, de la nivelul tavegului, la o şerpuitoare fîşie albastră. în versanţii cheilor sînt prezente obişnuitele forme: nişe, abriuri, peşteri explorate,cartate şi descrise de Gabor Halasi (1977-1978), dispărut în încercarea de a forţa pînă acum imposibilul: cucerirea izbucului de la Izbîndiş.

Asa sînt cele două cavităţi din versanţii cheilor, Peştera de Jos de Podul Natural (21 m) şi Peştera din Calea Cicerii (120 m), precum şi peşterile de pe platoul desfăşurat de o parte şi de alta a cheilor: Peştera din Piatra-Şoimului (65 m) şi Peştera Ponor (301 m). Aceasta din urmă are o desfăşurare ce-i asigură supremaţia în context local, fiind situată pe versantul drept în partea finală a unei văi oarbe. Galeriile etajului superior, cu o dispoziţie spaţială labirintică, sînt frumos concreţionate (stalactitc, coloane, draperii,scurgeri parietale etc.).

Geneza cheilor poate fi asemuită cu o dramă morfogenetică, pornind de la captările subterane, apariţia unei peşteri şi prăbuşirea tavanului acesteia. Dar, pornind pe firul evoluţiei înapoi, ca într-un veritabil tunel al timpului ne apropiem de etapa primară a evoluţiei cînd valea Uibăreştilor se adîncea în formaţiunilc impermeabile de vîrstă cretacică, aflate în contact transgresiv peste calcarele jurasice, stratificate şi intens fisurate. Printr-o astfel de litoclază majoră apele pătrund în subteran şi reuşesc să străbată întreaga bară calcaroasă ieşind la suprafaţă de cealaltă parte. Se naşte astfel o captare endocarstică, un drenaj subteran ce-şi lărgeşte şi adînceşte permanent conductele. Ca urmare, se dezvoltă o peşteră, al cărei tavan se îndepărtează mereu pe verticală. Treptat, el se prăbuşeşte formîndu-se cheile actuale. O mărturie ce pledează în favoarea unei astfel de evoluţii a rezistat proceselor de denudare, distructive, pînă în zilele noastre: arcada podului natural de la Grohot. Ea înscrie Cheile Uibăreştilor în restrînsa, dar inedita grupă a formelor generate prin captare endocarstică.

Se pune, în cazul acestei categorii de chei, întrebarea: cum a evoluat rîul în aval de resurgenţa sa, cum a reuşit să-şi taie drum în formaţiunile necarstificabile, întrebare pe care şi-o pun toţi cei care străbat cheile Rîmeţului, Uibăreştilor, Galbenei sau Someşului Cald şi căreia i se poate da răspuns convingător pornind de la cel puţin trei modalităţi de desfăşurare distinctă a procesului genetico-evolutiv, şi anume:- captarea carstică, fenomen ce poate fi observat actualmente în Cheile Crişului Alb, s-a produs în albia văii de suprafaţă primare, ce traversează calcarele. În funcţie de profunzimea litoclazei, de dezvoltarea ei spaţiala, rîul a coborît în masa de calcare, pentru a reveni la suprafaţă (drenajele sub presiune sînt foarte frecvente în carst) cel mai adesea în zona de contacta acestora cu rocile impermeabile. Astfel el şi-a reluat, spre avale, vechiul curs, adîncindu-se în consecinţă;- captarea subterană s-a produs relativ tîrziu, cînd calcarele, prin eroziune diferenţială s-au detaşat în peisaj, ca un relief rezidual faţă de rocile înconjurătoare (flişul cretacic sau ofiolite). În atari condiţii apele vechiului curs ce drena partea vestică a Munţilor Trascăului s-au subteranizat în versantul Culmii Bedeleului, ieşind la suprafaţă pe versantul estic, unde au întîlnit apele paleo-Rîmeţului ce înainta regresiv, în formaţiunile necarsticabile, spre aceeaşi barieră calcaroasă;- captarea endocarstică este rodul unui proces intens şi îndelungă de evoluţie a zonei calcaroase (carstul din partea centrală a Munţilor Bihorului), ce a dus la apariţia drenajelor subterane de mare amploare, a unor peşteri care ulterior s-au prăbuşit formînd cheile Galbenei, Cetăţilor sau Someşului Cald etc.

Accesul spre Cheile Uibăreştilor este lesnicios, datorită drumului judeţean Brad - Cîmpeni, peste Dealul Crişului, drum ce traversează localitatea Bulzeştii de Jos. Din această localitate se coboară pe firul văii Uibăreştilor pînă în chei. Desigur, şi sensul invers de vizitare, dinspre aşezarea Uibăreşti spre amonte poate fi urmat, dificultăţile traseului neschimbîndu-se cu nimic: numeroase bulboane ce trebuie depăşite prin apă, pereţii apropiindu-se atît de mult încît pînă şi apei îi este greu să treacă.

2. Cheile Uibicioarei. Puţine sînt zonele carstice unele apropierea dintre două chei, atît de larg desfăşurate, să fie mai pronunţată. Poate doar Culmea Vulturese, din Masivul Gilău- Muntele Mare, mai beneficiază de un astfel de atribut, deşi cheile Runcului şi Pociovaliştei apar totuşi ca două entităţi distincte. Dimpotrivă, pentru cheile Uibăreştilor şi Ribicioarei se întilneşte frecvent doar denumirea de Cheile Bulzeştilor care, fie că se referă numai la Cheile Uibăreştilor, ceea ce este insuficient, omiţînd forma vecină, fie că le cuprinde pe amîndouă, ceea ce este incorect. De vină pare a fi distanţa ce le separă, sub 2 km, dar şi cunoaşterea zonei relevă, din acest punct de vedere, o mare pată

Page 22: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

albă, încă o datorie şi, de ce nu, un motiv de implinire pentru abordarea de faţă.Cheile Ribicioarei sînt localizate în cursul median al văii cu acelaşi nume, amonte de aşezarea Ribicioara de Jos, ajungînd la o

lungime de circa 1,8 km şi desfăşurîndu-se în plan sub forma unui ,,S" inversat (fig. 18 11). Ce oferă turiştilor Cheile Ribicioarei ? Inainte de orice vor putea admira atributele deja familiare ale îngustărilor morfologice de amploare: abrupturi desfăşurate în întreaga lor splendoare, cornişele zimţate şi piscurile ascuţite, ravenele în rocă sau grohotişurile mobile. Un peisaj dantesc, auster, dar tocmai de aici izvorăste frumuseţea sa, pentru că obligă privirea să urce şi să coboare într-un vals al extremelor, pentru că obligă gîndul şi priceperea la încercare, deoarece nu-i uşor să străbaţi asemenea canioane unde bulboanele alcătuiesc adevărate salbe fluide, iar cascadele şi repezişurile radiază cu non-şalanţă ecourile tumultului unor ape albe. Iată, spre exemplu, micul afluent din versantul drept al cheilor, pîrîul Topliţei, care, pentru a ajunge să-şi îmbrăţişeze colectorul, să se identifice cu el, se prăbuşeşte peste cîteva cascade, de un farmec aparte, după ce şi-a îndeplinit, bineînţeles, datoria faţă de lumea subterană, lărgindu-i spaţiile şi decorindu-i interioarele, adică generînd Peştera Topliţei (27 m) sau Peştera de la Izvorul Topliţei (19 m), mici prelungiri, accesibile, spre lumea de dincolo de sifonul terminal ce obstruează accesul spre alte posibile şi mirifice altare.

Alte peşteri (nr. 1, 2, 3, 4, 5 din Cheile Ribicioarei), deşi de dimensiuni liliputane, vin să completeze, să diversifice atracţiile unui inedit obiectiv, pe nedrept ocolit şi lăsat în umbra interesului turistic.Un paralelism evident poate fi observat, cînd încerci să descifrezi formarea cheilor, între văile Uibăreşti şi Ribicioarei, cea din urmă avîndu-şi izvoarele în aceeaşi zonă sudică a Masivului Găina. Orientîndu-se pe direcţia nord-sud, pe drumul cel mai scurt spre Crişul Alb, ea flanchează pe o distanţă notabilă culmea calcaroasă, desfăşurată spre vest; aşadar o vale de contact, atrasă, după o îndelungată evoluţie în masa flişului cretacic, de linia de separare dintre acesta şi calcare, linie labilă morfogenetic. Cum apa şi calcarul s-au înţeles dintotdeauna, evoluţia la periferia ariei calcaroase n-a durat mult. Adjudecarea de către calcare a întregii reţele s-a concretizat în formarea cheilor. Epigeneza trebuie invocată ca proces dominant în sculptarea lor, iar influenţa tectonicii, a reţelei de litoclaze, în explicarea desfăşurării extrem de sinuoase.

Valea Ribicioarei, cu izvoarele într-o zonă altitudinală mult mai ridicată, se organizează pe formaţiuni cristaline aparţinînd autohtonului de Bihor şi se adînceşte apoi în formaţiunile flişoide cretacice, ce acopereau baracalcarelor jurasice. Ca urmare a adîncirii în depozitele moi ale flişului, ea ajunge să intersecteze în talveg calcarele afectate de o litoclazare intensă, favorabile evoluţiei pe verticala, modelării versanţilor abrupti. Orientarea litoclazelor majore a determinat axarea rîului, din aproape în aproape, pe linia lor de desfăşurare, evident în condiţiile unui nivel de baza apropiat, cum a fost cel din Depresiunea Crişului Alb, ce a funcţionat pînă în pontian ca bazin lacustru. Nivelul de baza ridicat a redus panta profilului longitudinal, oferind rîului posibilităţi de evoluţie laterală, de meandrare, care, odată materializate în conformaţia traseului văii, au fost urmate şi în condiţii schimbate, cînd coborîrea nivelului de bază a trecut pe primul plan tendinţa de adîncire a văilor etc.

Şoseaua ce se ramifică din drumul naţional la Baia de Criş (8 km deBrad) urcă pe valea Ribiţei pînă în această localitate, unde se poate vizita biserica din lemn construită în anul 1417. În continuare, drumul se despleteşte în două braţe, o latură îndreptîndu-se spre Bulzeştii de Jos, iar cealaltă spre Ribicioara de Jos, apropiindu-ne la 1,5 km de chei. Traversarea cu piciorul a Culmii Grohotului durează mai puţin de două ore, un interval de timp ideal pentru o descindere în cheile din vecinătate. Apropierea celor două sectoare de îngustare morfologică şi resurselelor atractive numeroase şi variate ar justifica edificarca unei baze de cazare turistică în zonă, care să le integreze într-o valorificare judicioasă. Aceasta deoarece cabana de la Bulzeştii de Sus, din apropierea pescăriei, are o capacitate de cazare limitată.

CHEILE DIN MUNŢII PĂDUREA CRAIULUI

Grupă montană cu denumirea descinzînd parcă din vechi legende amintind vînători ancestrale, Munţii Pădurea Craiului se detaşează în cadrul Apusenilor prin larga extensiune a reliefului carstic, ea ocupă circa 425 km2. O suprafaţa calcaroasă relativ aplatizată, mărginită de valea Iadei la est, de culoarele depresionare Vad- Borod la nord şi Beiuş la sud şi de culmile domoale ale Dealurilor Ghepişului la vest. Evoluţia complexă a reţelei fluviatile, cu un drenaj iniţial spre vest, spre Bazinul Panonic, şi cu orientări ulterioare spre nord, către Crişul Repede şi spre sud, către Crişul Negru, a generat o serie de chei amplasate, de regulă, la bordura ariei montane, la debuşarea rîurilor în golfurile depresionare.

Fig. 19. Cheile Mişidului şi Defileul Crişului Repede între Bîlnaca şi ŞuncuişRaporturile tectonice dintre bazinele Vadului, respectiv, Beiuşului şi zona montană şi-au pus pecetea asupra ritmului şi direcţiei de

evoluţie a văilor. Subsidenţa periferică, corelată cu ridicarea în bloc a Munţilor Apuseni în neozoicul superior, au generat un prag gravitaţional reflectat în creşterea declivităţii profilului longitudinal al rîurilor, factor decisiv în accelerarea eroziunii şi adîncirea rapidă a rîurilor, ce a asigurat condiţii dintre cele mai prielnice apariţiei reliefului de chei şi defilee. Pornind de la influenţa raporturilor tectonice asupra evoluţiei văilor, cheile din Munţii Pădurea Craiuluiau fost definite, în marea lor majoritate, ca forme de subsidenţă periferică, adîncirea rîurilor realizîndu-se datorită coborîrii profunde a nivelului lor de bază.

Larga desfăşurare a calcarelor a pus la dispoziţia văilor spaţii ample de evoluţie, ceea ce explică dezvoltarea deosebită a unora dintre cheile zonei (Cheile Videi, spre exemplu, au peste 10 km lungime). Tot ea a prilejuit Crişului Repede sculptarea celor două grandioase sectoare de defileu dintre localităţile Bucea şi Vadu Crişului. În sfîrşit, tot legat de particularităţile reţelei hidrografice, în Munţii Pădurea Craiului întîlnim singura cheie fosilă autentică din Apuseni, cea a Albioarei, apele care au sculptat-o fiind captate în subteran amonte de sohodolul de la Runcşor, prin ponorul cu acelaşi nume.

Cheile Mişidului

Marginea nordică a Munţilor Pădurea Craiului este tributară, din punct de vedere hidrografic, în exclusivitate, Crişului Repede. Văile Iadei (prin afluenţii săi din bazinul mijlociu şi inferior), Boiului, Brătcuţei, Mişidului, Izbîndişului etc. îşi dezvoltă bazinele de recepţie pînă în zona culmii înalte care, pornindde la culoarul văii Iadei, coboară în trepte largi spre vest, trecînd pe nesimţite în compartimentul de joasă altitudine al Dealurilor Ghepişului. Deşi străbat suprafeţe relativ ridicate altimetric, energia de relief depăşind deseori 250 m, rîurile afluente Crişului Repede şi-au croit văi adînci, dar mai puţin înguste, relieful de chei putînd fi întîlnit în putine cazuri, respectiv pe sectoare restrînse. Faptul contrastează evident cu situaţia de pe latura sudică a grupei muntoasc, unde numărul cheilor şi amploarea dezvoltării lor sînt apreciabile. Una dintre explicaţii pare a fi maturitatea profilelor văilor, cu retragerea pronunţată a versanţilor, astfel încît îngustările iniţiale şi-au diminuat prezenţa în peisajul actual.

Intre văile care evidenţiază totuşi un profil de cheie veritabil este cea a Mişidului (fig. 19). Lungimea sectorului de îngustare propriu-zisă depăşeşte2 km şi este situat în bazinul inferior al rîului, în imediata apropiere a confluenţei cu Crişul Repede. Confluenţa dintre valea Mişidului şi cel mai nordic dintre Crişuri, realizată într-un sector de mare spectaculozitate al defileului rîului colectorar putea arunca un uşor anonimat asupra cheilor dczvoltate pe afluent. Acest lucru, în ciuda aparenţei, nu se întîmplă, deoarece perspectiva pe care o avem din vîrful Dealului Simeonului spre chei arată o îngustare de un pitoresc aparte. Nici într-un alt loc din Munţii Apuseni comparaţia între ceea ce înseamnă o cheie şi un defileu nu este mai definitorie. De la grandoarea sobră a celui din urmă la spectaculozitatca ameninţătoare a unui echilibru morfologic în continuă metamorfozare se trece pe neobservat printr-o simplă transmutare a privirilor dincolo de Criş.

Valea se desfăşoară, în zona cheilor, sub forma unui ,,S" major, cu puţine sectoare de meandrare, mai pronunţate, totuşi, în zona de

Page 23: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

vărsare. Profilul cheilor se îngustează din amonte spre avale, indicînd şi el o diminuare a proceselor denudative, ca o consecinţă îndelungată a captărilor subterane a rîului în albie. În partea superioară a versanţilor verticalitatea îşi intră în rol, prin apariţia unor abrupturi intens fragmentate. La baza pereţilor, conurile de grohotişuri amintesc de o puternică alterare a rocii nude, de retragerea laterală a versanţilor prin fenomene de dezagregare şi alunecare gravitaţională a materialului astfel dislocat de-a lungul pantelor. Daca vara, anotimpul drumeţiilor, avem frecvent ocazia de-a întîlni în chei o albie complet seacă, unde bulboanele seamănă cuiburilor părăsite, toamna şi primăvara viiturile schimbă brusc regimul scurgerii, modificînd radical, uneori de la un an la altul, traseul rîului în albie.

Nici cheilor Mişidului nu le lipsesc peşterile. Cavităţile subterane naturale (în versantul drept al cheilor în Dealul Groşilor galeriile miniere de exploatare a argilelor refractare pătrund, în subteran, ca veritabile cavităţi artificiale), în numar de 24, populează cei doi versanţi, la diverse altitudini, majoritatea avînd dimeniuni foarte mici (sub 20 m). O dezvoltare demnă de menţionat o are Peştera de la Izvor, cu o lungime de 230 m, amplasată în versantul dreptal cheilor, la 775 m, amonte de confluenţa cu Crişul Repede. Aceasta prezintă o etajare evidentă a galeriilor şi o concreţionare limitată la etajul superior al acestora.

Amonte de sectorul de chei, în cadrul aceluiaşi versant, apar alte două peşteri, de data aceasta mult mai dezvoltate şi mai cunoscute: Peştera Moanei şi Peştera Lesiana, de fapt două etaje distincte ale unui singur sistemendocarstic. Peştera Moanei atinge 1170 m lungime şi este situată la ,,parterul'' sistemului, ,,etajul" constituindu-l Peştera Lesiana, de dimensiuni mult mai puţin importante (abia 139 m lungime). Remarcabilă rămîne, în ceea ce priveşte atracţiile de ordin turistic, prima peşteră, cu portalul ei maestuos şi bogăţia speleotemelor ce-i decorează galeriile. Tot în peştera Moanei a fost descoperit un bogat depozit de ceramică neolitică, dovadă sigură a populării încă din preistorie a regiunii înconjurătoare. O altă peşteră notabilă prin dimensiunile ei este Ponorul din Stanul Ciuţii (611 m lungime), dezvoltat în versantul estic al Dealului Dumbrăvii.

Ca la toate celelalte chei, descifrarea genezei şi evoluţiei sectorului de îngustare porneşte de la evoluţia întregii văi a Mişidului. Ea îşi adună izvoarele prin intermediul Văii Luncii, cum este numită în bazinul superior, din zona horstului Cărmăzan (de sub Culmea Rujetului, 845 m). Valea are o lungime de peste 9 km şi un bazin de recepţie de 37 km. După o scurtă orientare iniţial spre nord-est, ea îşi îndreaptă cursul, în mod pronunţat, spre nord perpendicular pe direcţia de drenaj a colectorului sau. În bazinul de recepţie aflorează un substrat litologie variat, constituit, în tronsonul de obîrşie,din roci impermeabile (gresii, şisturi, conglomerate), ce asigura curgerii de suprafaţă un regim permanent. Aval de confluenţa cu Valea Şesii, afluenţa pe stînga al Mişidului, rîul intră în roci carstificabile (calcare şi dolomite triasice), unde încep infiltraţiile şi captările subterane difuze în albie. De la un regim cu scurgere permanentă, în sectorul superior, se ajunge astfel la unul temporar activ în cel inferior, aspect extrem de bine evidenţiat în perioadele cu deficit de precipitaţii. Mişidul este, aşadar, unul dintre rîurile grefate pe versanţii nordic ai grupei montane încă din perioada constituirii golfului neogen Vad-Borod. El a evoluat timp îndelungat în depozitele impermeabile liasice ce acopereau calcarele triasice din zonă şi ale căror reminiscenţe, încă neîndepărtate în totalitate, le întîlnim pe înălţimile culmii de la obîrşiile văii. Adîncirea rîului s-a realizat în strînsă concordanţă cu oscilaţiile lacului ce ocupa bazinul depresionar, respectiv cu evoluţia ulterioară a hidrografiei din acest bazin reprezentată de colectorul principal, Crişul Repede. Avem de a face, ca urmare, cu un clasic fenomen de epigeneză, stimulat însă în amplitudinea sa de jocul pe verticală al celor două compartimente: rama montană şi Depresiunea Vadului, cu accentul pus îndeosebi asupra subsidenţei periferice. Evoluţia în calcare a văii Mişidului pare a se afla într-o etapă avansată de maturitate, apariţia pierderilor totale în albie, indicînd o posibila dezorganizare ireversibila. Analizînd însa corelaţiile spaţio-temporale dintre acesta vale şi cea mai lunga peştera a ţării noastre , Peştera Vîntului, dezvoltată în versantul său stîng, într-un paralelism al desfăşurării desăvîrşit, avem numeroase argumente pentru a susţine ca situaţia actuală nu este unică, ea nefiind decît o devenire a unui context morfogenetic mai vechi. Astfel, din colorările efectuate în amonte de pierderile în albie ale Mişidului (I. Orăşanu, A. Jurckiewicz, 1984) s-a identificat un drenaj subteran orientat spre Izbucul Bratcanilor, drenaj ce traversează Dealul Groşilor, cumpana de ape dintre văile Mişidului şi Brătcuţei, şi nu se orientează, cum s-a presupus multă vreme, spre cursul subteran din Peştera Vîntului. Dar orientarea riguroasă către versantul stîng al văii Mişidului a galeriilor ,,P" şi ,,7 Noiembrie", aparţinînd etajelor superioare ale peşterii, indică, în mod cert, o veche contribuţie a văii respective la alimentarea paleocursului subteran din Dealul Dumbrăvii. Prin coborîrea nivelului talvegului văii desuprafaţa, punctele de pierdere din zona versantului au rămas suspendate.

Un frumos exemplu al remanierilor hidrografice în carst, cu apariţia confluentelor şi influenţelor subterane, a schimbării bazinelor de alimentare endocarstice în funcţie de tectonica substratului calcaros şi posibilităţile de drenaj la adîncimi mai coborîte. Cheile Mişidului pot fi abordate din aval spre amonte, puntea suspendată peste Criş avînd drept punct de ancorare un pilier stîncos din apropierea confluenţei celor două văi. Remanierile frecvente ale albiei au distrus vechiul drum de ţară ce le străbătea, astfel că alegerea traseului potecii de acces, printr-o vale relativ largă, rămîne la preferinţa fiecărui drumeţ. Turiştii care urmează drumul, cu destinaţie minieră, Şuncuiuş - Recea-Valea Luncii, pot să viziteze cheile abandonîndu-l imediat ce acesta a coborîtîn albia Văii Luncii. De la podul unde drumul trece pe versantul drept alvăii, se continuă parcurgerea ei în avale, prin chei.Motelul amenajat în bucla meandrului Crişului Repede, prin poziţia sa favorabilă ca punct de belvedere asupra defileului şi intrării în cheile Mişidului, se poate transforma, prin lărgirea capacităţii sale într-o excelentă baza de cazare pentru cei dornici de a străbate această frumoasă zonă a Munţilor Pădurea Craiului.

Cheile Videi

Cele mai lungi chei din Munţii Apuseni, peste 10 km, sînt situate în bazinul mijlociu şi cel superior al văii Videi, fiind delimitate în avale de lacul omonim, iar în amonte, de confluenţa văii menţionate cu afluentul său, Viduţa. Se desfăşoară sub forma unei potcoave cu laturile evazate şi cu convexitatea orientată spre nord-nord-vest (fig. 20). De la obîrşiile sale, situate în partea vestică a compartimentului carstificat de la Zece Hotare şi pînă la vărsarea în lacul ce-i poartă numele, valea Videi străbate o regiune de un pitoresc rar întîlnit. Apele sale apar dintr-o salbă albastră de limpezi izvoare ce confluează într-un afluent de obîrşie, valea Letii. Izbucurile sînt dealtfel prezenţe notabile în peisajul văii şi al cheilor, ele se ivesc, de obicei, la baza abrupturilor calcaroase, fie cu o discreţie desăvîrşită, mijind prin trenele de grohotişuri ce parazitează racordul versantului cu valea, fie ţîşnind din gura unor peşteri a căror deschideri impresionante nu spun nimic dcspre lungimea galeriilor subpămîntene. Aşa sînt izbucurile de ,,la vagon", cele din văile Cadului, Coteţelor sau Toplicioarei.

Fig. 20 Cheile VideiIzvoarele sînt legate, prin firul apelor ieşite la lumină, de numeroase ponoare ce slujesc subteranizării reţelei fluviatile de suprafaţă.

Le întîlnim la vest de Zece Hotare, la Hîrtoapele Zăpodiştei sau pe clinele Dealului Bulzu, ori în zona de contact a impermeabilului Dealului Oarzîna cu calcarele, roca ce atrage în tăcerea nopţii desăvîrşite numeroase organisme torenţiale. Dar, fiecare dolină, fiecare uvală posedă în vatra sa un mic ponor, mascat de permanenta aglomerare de material eluvial. Funcţia de sorb şi-o îndeplineşte pînă la urmă, chiar dacă unele lacuri de dolină rezistă mai mult timp, datorită impermeabilizării temporare a fundului dolinei cu depozite argiloase. Aval de confluenţa pîraielor Letea şi Viduţa, începe Valea Videi, în morfologia căreia se impun cu gravitate cheile. Peisajul lor ne va însoţi, pînă la debuşarea rîului în lacul de acumularc Vida, ce avansează o distanţa deloc neglijabilă printre pereţii îngustării.

Particularităţile morfologice ale Cheilor Videi devin o sursă inepuizabilă de valenţe turistice izvorîte din profilul transversal îngust, cu apropierea accentuată a versanţilor ce strîng, aidoma unei menghine nemiloase, talvegul, din înălţimea abrupturilor laterale ce ating frecvent valori de 200-250 m, etalarea pe verticală devenind o regulă căreia întreaga ambianţă peisagistică nu i se sustrage ci, dimpotrivă, caută prin orice mijloace să o confirme. Dacă în sectorul din amonte cheile au o desfăşurare orientată de la est la vest, în zona mediană apare o buclă uriaşă ce descrie un arc de cerc, la început spre nord-nord-vest, iar apoi spre sud-sud-est. Intrăm dealtfel în zona de maximă meandrare, unde rîul, privit de la înălţimea versanţilor, seamănă unui şarpe sticlos ce s-a rătăcit în calcare într-o clipă de efervescenţă a peregrinărilor sale.

Page 24: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

In planul versanţilor avem surpriza de a descoperi nu numai forme ale morfologiei de detaliu specifice tuturor sectoarelor de chei, ci şi numeroase talveguri suspendate, reminiscenţele văilor afluente, dezmembrate prin subteranizare sau umerii rezultaţi prin părăsirea de către rîu, la nivele superioarede evoluţie, a buclelor de meandru. Spectaculoase sînt, de asemenea, marmitele gigantice din albia văii, loc de stagnare a apelor, de formare a bulboanelor ce împînzesc întreaga vale, după cum, lacul Vida aduce în ambianţa cheilor o valenţă estetică aparte ce lărgeşte oferta turistică, multiplicînd posibilităţile de integrare a zonei într-un circuit turistic propriu-zis.

Şi, nu în ultima instanţă, ceea ce conferă Cheilor Videi un spor de farmec neasemuit sînt peşterile şi avenele, răspîndite în pereţii abrupţi sau pe interfluviile văii, în întregul bazin hidrografic aferent, de la obîrşie pînă la ieşirea din calcare. Dacă menţionăm că în întregul bazin hidrografic analizat se cunosc pînă la ora de faţă 136 de cavităţi subterane naturale, spunem, credem, suficient despre indicele ridicat de endocarstificare al zonei în cauză. Dimensiunile peşterilor variază între 5 şi 773 m lungime, majoritatea cavităţilor intrînd în categoria formelor de mici dimensiuni. Printre cele mai cunoscute peşteri din valea Videi, dar şi din Munţii Pădurea Craiului, se numără cea de la Cubleş (350 m lungime), situată în versantul stîng al văii Blajului, afluent pe dreapta al Videi. Golul subteran se compune dintr-o galerie înaltă şi largă, ce se ramifică în două braţe, bogat concreţionate. Gururile, scurgerile parietale, stalactitele, stalagmitele, coloanele (renumit este ,,Palmierul", o coloană uriaşă ce sprijină bolta galeriei din dreapta intrării) împodobesc, mai ales, sectoarele terminale ale galeriilor, înscriind peştera în rîndul obiectivelor turistice demne de subliniat. Prin cei 773 m lungime, Peştera-aven Giloasa deţine primul loc în ceea ce priveşte dezvoltarea cavităţilor din zona.

In cadrul reţelei hidrografice din Munţii Pădurea Craiului, valea Videi este unul dintre rîurile importante, cu bazin de recepţie larg desfăşurat pe roci impermeabile sau carstificabile, cu o densă reţea de afluenţi ce-i asigură o scurgere cu caracter permanent. Geneza şi evoluţia cheilor rămîn tributare complexului de factori morfogenetici a căror dinamică a fost stimulată sau inhibată de tectonica activă a ariei montane şi a regiunilor înconjurătoare. Evoluţia paleogeografică a regiunii ne permite să înţelegem nu numai geneza Văii Videi şi a cheilor sale, ci a tuturor sectoarelor de îngustare dezvoltate pe latura sudică a Munţilor Pădurea Craiului.

Se cunoaşte faptul că la sfîrşitul cretacicului, în urma orogenezei laramice, întreaga regiune montană a Apusenilor, deci şi Munţii Pădurea Craiului era exondată şi supusă intenselor procese de peneplenizare ce au condus la formarea primei suprafeţe de nivelare, Fărcaşa, de vîrsta danian-oligocena (G. Pop, 1971). În această etapă morfogenetică reţeaua fluviatilă a Munţilor Pădurea Craiului avea o direcţie de drenaj orientată de la est la vest, moştenită încă din mezozoic, cînd retragerea treptată a mării panonice spre vest (fapt atestat de vîrsta depozitelor, ce descreşte paralel cu această retragere) a dus la exondarea ariei montane (T. Rusu, 1971). Rîurile principale, axate în partea mediană a masivului, îşi aveau obîrşiile în apropierea grabenului Remeţi şi se drenau, la cote altimetrice mai ridicate, pe actualul aliniament alcătuit din cursurile superioare ale Runcşorului, Videi, Surducelului şi Mnierei, ce-şi mai păstrează şi azi orientarea iniţială. Este însă greu de precizat dacă sectoarele superioare ale acestor văi sînt reminiscenţele văilor primare sau ele reprezintă forme derivate printr-un proces de reactivare, prin eroziune remontantă, a traseelor abandonate de paleoreţeaua dezorganizată. Un impact deosebit de puternic îl aduce în evoluţia reţelei hidrografice orogeneza stirică (miocenul superior) cînd, în urma unor subsidenţe de amploare, desfăşurate de-a lungul liniilor de fractură limitrofe Munţilor Pădurea Craiului, se conturează cele două golfuri marine: ale Beiuşului, în sud şi Vad-Borodului în nord. Apariţia decalajului altitudinal între rama montană,ce continuă să se ridice şi zonele depresionare de la nord şi sud, într-o continuă coborîre (I. O. Berindei, 1977) a intensificat acţiunea de adîncire a rîurilor şi, concomitent, o remaniere şi reorientare a reţelei hidrografice. Sîntem, ca urmare, la începutul genezei cheilor, cînd valea se adînceşte într-un ritm rapid, în regim de scurgere subaerian. Ea îşi schimbă brusc orientarea de la direcţia est-vest, la cea spre sud, chemată fiind de subsidenţa din Bazinul Beiuşului. Cine priveşte actuala configuraţie a văilor din partea sudică a Munţilor Pădurea Craiului poate remarca, fără nici o greutate existenţa unei curburi majore, a schimbării bruşte şi totale de direcţie, determinată, evident, de o cauză cu influenţă decisivă ce s-a repercutat asupra întregii reţele de drenaj. Ea nu poate fi decît subsidenţa menţionată. Pornind de la rolul deosebit de important pe care l-a jucat procesul de scufundare a celor două bazine depresionare în accelerarea eroziunii în adîncime - direct responsabilă de apariţia reliefului de chei - şi a reorientării direcţiei de scurgere a reţelei hidrografice, am considerat potrivită definirea acestor chei ca forme de subsidenţă periferică. Procesul respectiv nu trebuie confundat cu antecedenţa, deşi rezultatul morfologic este acelaşi,deoarece în primul caz decalajul altitudinal, cu rol de accelerare a eroziunii, nu s-a realizat prin ridicarea munţilor, fenomen ce determină apele să ţină pasul cu ritmul ridicării, deci impunîndu-se ca un obstacol ce trebuie surmontat, ci prin coborîrea nivelului de baza. Astfel, declivitatea profilului longitudinal creşte brusc, de la vărsare spre izvoare, stimulînd eroziunea regresivă.

O alta schimbare în ritmul evoluţiei o aduc mişcările de bascularc suferite de Munţii Apuseni în miocen, cînd vestul regiunii, înglobînd şi Munţii Pădurea Craiului, se cufunda lent, în consecinţă, declivitatea profilelor longitudinale ale rîurilor scade, eroziunea în adîncime îşi reduce intensitatea. Incepe etapa meandrării rîurilor, oglindită în desfăşurarea sinuoasă a tronsonului de chei. Odată prefigurată dezvoltarea sinusoidală (în plan orizontala albiei, şi încastrarea ei în rocă, ea nu a fost abandonată ulterior, cînd ridicarile tectonice (rhodanice, valahe) au instaurat din nou condiţii prielnice adîncirii, în detrimentul evoluţiei laterale.

In Cheile Videi se poate ajunge pornind din şoseaua Beiuş-Oradea, abordînd ramificaţia de la Sîmbăta, ce ajunge la Dobreşti, cunoscut centru al prelucrării primare a bauxitei. Din această localitate porneşte drumul spre Vîrciorog, ce se ramifică ulterior, latura din dreapta continuîndu-se cu drumul forestier spre cantonul Vida. Şoseaua, asfaltată pînă aproape de canion, urmează versantul drept al văii şi ne oferă numeroase puncte de ,,belvedere" asupra cheilor. În amonte de canton cheile se integrează într-un peisaj neafectat de intervenţia antropică, accesul fiind posibil numai pe jos, printr-o regiune sălbatecă, dar cu atît mai pitorească.

Cheile din bazinul Roşiei

O concentrare spaţială de îngustări morfohidrografice se remarcă în bazinul superior al Văii Roşiei, afluentă a Crişului Negru, ce drenează partea sud-estică a Munţilor Pădurea Craiului, învecinîndu-şi bazinul de recepţie cu cele ale văilor Iadei la est, Mişidului (şi prin acesta cu Crişul Repede) la nord şi Videi la nord-vest şi vest. O privire asupra configuraţiei reţelei hidrografice amintite scoate în evidenţă o zonă de convergenţă majoră în bazinul depresionar al Roşiei. Aici confluează văile Albioarei, Cuţilor şi Lazurilor, adica trei rîuri în profilul cărora se întîlnesc cele mai reprezentative sectoarede chei din zonă.

1. Cheile Albioarei (fig. 21 I). Amplasate în sectoral mijlociu al văii cu acelaşi nume, vale ce descrie un mare arc de cerc, desfăşurat ca o cupolă ce acoperă parcă sub arcadele sale, înspre nord şi vest, întregul bazin hidrografic al Roşiei, cheile se desfăşoară pe o lungime ce depăşeste 2 km, detaşîndu-se, din acest punct de vedere, faţă de celelalte două. Cheile au o desfăşurare spaţială ce motivează includerea lor în grupa obiectivelor turistice de real interes din Munţii Pădurea Craiului. Atributelelor atractive sînt, în exclusivitate, rodul morfologiei, hidrografia renunţînd, sub imboldul unor cauze independente de propria voinţă, să le îmbogăţeascăcu noi valenţe.

Inăltimea versanţilor nu depăşeşte 80-100 m, dar farmecul dispunerii pe verticală a edificiului stîncos izvorăşte din fiecare abrupt, la fiecare meandru al văii. Sinusoidele traseului în calcare nu sînt puţine, meandrarea devenind, dacă nu o lege, cel puţin un fenomen larg răspîndit în lumea formelor carstice (să nu uităm de frecvenţa meandrelor subterane, rîurile, deşi străjuite din toate părţile de rocă, au reuşit să-şi onduleze, în primul rîndin plan orizontal, albiile). Observaţiile recente întreprinse asupra desfăşurării galeriilor de peşteră par să îndreptăţească supoziţia unei meandrări şi în plan vertical a acestora, lucru care, evident, va fi lămurit, într-un sens sau altul, în viitor. Unde se extind calcarele nude se găsesc numeroase şi variate tipuri de lapiezuri, cînd apar calcarele stratificate eroziunea şi disoluţia pun în evidenţă capetele de strat, polite sau suprafeţe structurale. Nici Cheile Albioarei nu fac excepţie de la aceste reguli, relieful calcaros, generat de acţiunea factorilor mecanici încrustînd versanţii cu forme inedite.

Page 25: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

Incă un element, de natură psihologică de această data, multiplică farmecul Văii Albioarei. Străbătînd-o şi remarcînd lipsa apei, a rîului, senzaţia ca şi natura îmbătrîneşte devine copleşitoare. Te simţi într-o împărăţie a imobilismului evolutiv, unde relieful se pregăteşte de amurg, unde formele şi-au încetat creşterea, ofilindu-se.

Am lăsat la urmă, intenţionat, peşterile. Pentru ca ele au semnat, prin propria geneză, decapitarea văii de suprafaţă, instaurînd noi raporturi între reţele, deoarece ele fac din carstul de suprafaţă un simplu şi ingenios, de ce să nu recunoaştem, alibi, pentru marile transformări petrecute în adîncuri. Peştera Urîcioşii, Peştera Vacii, Peştera Calului, peşterile Babii, Valăului, Crucii sau Ponorul din amonte de cheile Albioarei îşi înşiruie intrările de o parte şi de alta a văii, nuanţează morfologia şi diversifică oferta turistică. Mai amplă şi interesantă rămîne Peştera din Sohodol (250 m dezvoltare) situată aval de intersecţia drumului Aleşd - Roşia cu drumul ce vine dinspreDamiş - Bratca. Multă vreme ea a deţinut, prin cei 102 m denivelare, recordul de profunzime pentru Munţii Pădurea Craiului. Prin această peştera s-au drenat o parte din apele Albioarei, înaintea captării sale definitive în Ponorul Runcşorului. Deşi sînt situate în exteriorul perimetrului cheilor menţionate, includem între obiectivele turistice de mare interes şi complexul carstic al Văii Ciurului, cu cele două peşteri, Ciur-Izbuc (1030 m) şi Ciur-Ponor (15017 m) situate pe platoul ce se desfăşoară la est de versantul stîng al Cheilor Albioarei , sistem ce se drenează actualmente spre Izbucul Topliţei de Roşia.

Fig. 21. - Cheile Albioarei (I) şi Văii Cuţilor (II).Peştera Ciur-Izbuc a intrat în literatura mondială prin cele peste 200 urme de paşi aparţinînd omului preistoric, conservate în argila

planşeului, în asociere cu urmele plantare ale ursului de cavernă. Descoperirea aparţine unui colectiv al Institutului de Speologie ,,Emil Racoviţă" din Cluj-Napocasi a fost realizată în anul 1969. Era, la vremea respectivă, prima dovadă aprezenţei omului primitiv în peşterile noastre. Ulterior, prin descoperirea amprentei plantare din Peştera Gheţarul de la Vîrtop (Munţii Bihorului) şi a picturilor din Peştera Cuciulat (Podişul Someşan) numărul acestora s-a multiplicat şi diversificat. Peştera Ciur-Ponor, a cărei explorare totală s-a putut realiza doar în condiţiile unei dotări moderne (trebuind a fi depăşite nu mai puţin de 8 sifoane) se impune prin prezenţa celui mai lung curs subteran din ţară (peste 10 km), a unei morfologii complexe, de origine corozivo-erozivă (galerii meandrate, nivele de eroziune, puţuri şi hornuri, marmite, linguriţe de coroziune, etc.), tectono-gravitaţională (galerii dezvoltate pe falii şi diaclaze, săli impunătoare rezultate prin prăbuşiri) sau de depunere endocarstică (stalactite, stalagmite, coloane, draperii, gururi, cristalictite etc.).

In explicarea genezei Cheilor Albioarei vom porni de la acea particularitate unică, printre formele de acest tip din Munţii Apuseni, pe care o au aceste chei, şi anume: sînt singurele chei fosile, prin albia lor curgînd doar incidental torenţii rezultaţi prin concentrarea scurgerii de versant în perioada averselor puternice. Cum s-a ajuns la o astfel de situaţie vom vedea în cele ce urmează. Aşa cum arăta, într-un remarcabil studiu asupra genezei şi evoluţiei văilor din Munţii Pădurea Craiului, T. Rusu (1973), reţeaua hidrografică a acestei grupe montane se caracterizează printr-o succesiune de etape evolutive, cu orientări diverse şi remanieri multiple. Astfel, sectorul superior al văii Albioarei, asemănător dealtfel celui al văii Videi, îşi păstrează şi actualmente vechea orientare est-vest, specifică primei etape de evoluţie a reţelei hidrografice, ce se drena pe această direcţie spre Bazinul Panonic. Conturarea, în neogen, a celor două bazine depresionare, ale Beiuşului şi Vad-Borodului, a jucat rolul unei adevărate răscruci evolutive, cu consecinţe dintre cele mai importante în morfogeneza văilor. Subsidenţele active din cele două bazine au afectat, parţial, şi bordurile masivului muntos, în sensul coborîrii acestora. În consecinţă, are loc un proces de reorientare a reţelei fluviatile. Acum începe prefigurarea marilor ,,coturi" ce vor ieşi în relief, prin adîncirea văilor, în sectorul median al acestora, acolo unde s-a desfăşurat procesul de schimbare a direcţiei de drenaj, de la o orientare pre-ponderent vestică la cea sudică sau sud-estică.

Subsidenţa din bazinul periferic devine aşadar un factor morfogenetic principal, fără de care valea Albioarei ar fi continuat să se îndrepte sprevest, fără să modeleze cheile (cel puţin pe traseul actual), motiv pentru carele-am inclus în categoria formelor de subsidenţă periferică. Fosilizarea sectorului de chei se datorează captării apelor rîului ce-şi are obîrşia sub culmea împădurită a Rujetului, prin impresionantul ponoral Runcşorului (de la Intorsuri). Intîlnim şi aici, prin intermediul drenajului subteran dintre acest ponor şi Izbucul Toplicioarei, un concludent exemplu de destrămare a retelei hidrografice de suprafaţă în carst, precum şi de extindere, prin acelaşi proces, a bazinului de recepţie de către rîul captator. în cazul dat, prin instaurarea circulaţiei subterane permanente între Ponorul Runcşorului şi Izbucul Toplicioarei, valea Lazurilor şi-a adjudecat, în sens hidrografic, zona de obîrşie a Albioarei, dezorganizînd-o în totalitate, afluenţii săi din aval de punctul de captare fiind temporari şi cu debite limitate. După cum, prin captările realizate prin ponoarele Sohodolului şi cel din pîrîul Boiului, partea mediană a aceleiaşi vechi reţele este captată spre valea Steazelor, apele ieşind la suprafaţă în Izbucul Roşiei. T. Rusu (1980) descrie cu detalieri, întreaga succesiune de captări care au avut loc, în trecut, din aval spre amonte, în lungul Albioarei, avînd ca rezultat final dezmembrarea ei ca reţea de suprafaţă. Prima captare ar fi avut loc la începutul pleistocenului, prin ponorul situat amonte de chei, ponor aflat în conexiune hidrologică subterană cu Izbucul Topliţei. Cea de-a doua subteranizare, parţială, s-a produs în pleistocenul mediu la confluenţa pîrîului Boiului cu Albioara, prin Ponorul Sohodol şi Ponorul din pîrîul Boiului, iar cea de-a treia, şi ultima, la sfîrşitul pleistocenului, prin ponorul dela Runcşor. În relief ultima captare se poate uşor identifica atît prin forma spiralată a ponorului de la Intorsuri (topic ce defineşte dealtfel, cît se poatede plastic, configuraţia formei), cît şi prin treapta antitetică de mari dimensiuni, una dintre cele mai frumoase din Munţii Apuseni, dezvoltată în aval de punctul de captare.

Prin captările menţionate, valea Albioarei a fost scoasă practic de sub incidenţa proceselor de eroziune fluviatilă normale, conservîndu-se ca un sohodol veritabil. Litoclazele calcarelor din patul văii au continuat însă fie activate prin scurgerile de versant, astfel că în fosta albie, respectiv în stratul de depozite coluviale, au apărut numeroase doline de disoluţie, fragmentînd-o. Prin creşterea posibilităţilor de drenaj şi levigare subterane unele dintre acestea s-au transformat în ponoare ce fac legătura cu reţeaua endocarstică. Fosilizarea sectorului de chei este, evident, relativă. Ele nu mai evolueaza în adîncime, ci, sub acţiunea proceselor de versant, tind spre o îndepărtare a pereţilor, la fragmentarea şi atenuarea declivităţii lor.

Şoseaua Aleşd - Roşia traversează partea centrală a Munţilor Pădurea Craiului, străbătînd de la un capăt la altul Cheile Albioarei. Un alt drum de acces porneşte de la Bratca, urca la Damiş şi, urmînd firul marelui sohodol, se uneşte cu ramificaţia dinspre Aleşd în amonte de chei. Tot de la această răscruce porneşte un drum spre Dobreşti şi, de aici, către Oradea. Bazele de cazare lipsesc în întreaga zona centrală şi în cea de vest a grupei montane, ceea ce ne-a determinat să propunem (P. Cocean, 1984) construirea unei cabane în apropierea cheilor prezentate, cabana care ar facilita integrarea regiunii într-o valorificare turistică mai eficientă.

2. Cheile Cuţilor (fig. 21 II). Se dezvoltă în bazinul mijlociu al văii omonime, în aval de confluenţa a văii Pietrele Albe cu valea Fiului. Au o lungime de circa 1,2 km şi o orientare nord-est - sud-vest. Valea Cuţilor descrie un arc de cerc ce se desfăşoară paralel cu cel urmat de valea Albioarei, singura deosebire constînd în faptul că, fiind mai apropiat de un centru imaginar, amplasat în zona Izbucului Roşiei, are o lungime mai redusă. Obîrşiile văii pot fi găsite în zona de îngemănare a Culmii Măgurii, ce flancheaza spre sud culoarul Runcşor- Sohodol – Albioara cu Dealul Frăpsinoasa (793 m), situat spre sud-est. Aici apar o serie de pîraie organizate pe roci impermeabile aparţinînd liasicului inferior (conglomerate, gresii cuarţitice, şisturi argiloase). Pecetea orientării reţelei primare, de la est la vest, se simte şi în acest caz, atît valea Pietrele Albe, cît şi valea Fiului, colectorii organismelor torenţiale amintite, îndreptîndu-se spre vest ca afluenţi ai Runcşorului primar. Din zona confluenţei, începe descrierea arcului de cerc, cu schimbarea lentă a direcţiei spre sud-sud-est. Trăsătura definitorie a peisajului Cheilor Cuţilor este intimitatea derivată, din trecerea tranşantă de la relieful evazat şi blînd al Depresiunii Roşiei, la linia sinuoasă a unui canion străjuit de două înalte faleze calcaroase, de la umanizarea intensă a depresiunii la singurătatea versanţilor abrupţi etc.

Incă de la părăsirea satului Poniţa, aşezat la intrarea în chei, te întîmpină un abrupt impunător (peste 80 m înălţime), abrupt fierăstruit, cel mai adesea, de un rîu imaginar, pentru că şi aceste chei nu se pot mîndri cu o scurgere de suprafaţă permanentă, fără a se afla însă în stadiul

Page 26: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

de fosilizare completă cum este cel întîlnit anterior. Desfăşurarea sinuoasă a îngustării morfologice nu se dezminte şi nici fragmentarea pereţilor, ce atinge cote rar întîlnite. În jur sînt numai zimţi, creste de intersecţie a ravenelor, pilieri şi ţancuri; între ele Stanul Gurguiat domină împrejurimile. Prin talvegul ravenelor, sculptate în rocă vie, se scurg spre patul văii limbile unor prelungi trene de grohotişuri. Talvegul văii cumulează efectele viiturilor sporadice, cu blocuri provenite din dezagregarea versanţilor, cu agestre depuse de revărsare a şuvoaielor. Abriurile, ca punţi de trecere spre lumea subterană, populează cei doi pereţi, dovadă a lărgirii, prin coroziune, a marmitelor parietale sau de adîncire a arealelor intens litoclazate sub acţiunea apelor prelinse pe versanţi etc. Tot în chei apar o serie de peşteri, între care Peştera care Cîntă are o lungime de 167 m, iar Peştera Vacii, 180 m. Mult mai dezvoltate sînt cele două cavităţi situate în vecinătatea cheilor, şi anume Peştera Bonchii, amplasată în versantul stîng al văii Şteazelor, cu o lungime de 2150 m şi Avenul din Stanul Foncii, dezvoltat în zona interfluviului ce desparte văile Cuţilor şi Lazurilor. El deţine recordul de adîncime în endocarstul romanesc, cu cei 339 m denivelare la o dezvoltare de 2078 m.

Un alt obiectiv turistic interesant se dovedeşte a fi Izbucul Roşiei, ce apare la zi într-o înfundătură de la obîrşia văii Şteazelor. Dimensiunile falezei ce încadrează ivirea de ape sînt impresionante: 125 m înălţime şi 120 m lăţime. La diferite nivele ale abruptului stîncos apar galerii care, la viituri, cînd nivelul cursului subteran creşte mult, sînt reactivate. Cheile Cuţilor se individualizează în perimetrul de aflorare a calcarelor şi dolomitelor de vîrstă triasică şi jurasică, desfăşurate aidoma unei benzi continue în bazinul mijlociu al tuturor afluenţilor Roşiei din zona respectivă.

După conturarea, în senonian, a bazinului de sedimentare al Roşiei versanţii săi nordici şi estici suportă asaltul unor organisme de scurgere scurte, dar viguroase, ce-şi depun debitul solid în cuveta nou formată. Ele au înaintat regresiv în interiorul masivului captînd aflucnţii periferici ai reţelei ce drena partea centrală a grupei montane. O dată cu marea subsidenţă neogenă din bazinul Beiuşului, se naşte un nou nivel de bază local, mult mai coborît, ceea ce a dus la accelerarea eroziunii remontante şi a ,,chemat" rîurile spre sud-sud-est, aşa cum o evidenţiază configuraţia actuală a traseelor urmate de văile Videi, Albioarei şi Cuţilor.Ulterior are loc deschiderea drenajului subteran între ponoarele dinvalea Albioarei şi Izbucul Roşiei. Rîul subteran concentra, de asemenea, şi alte pierderi produse în perimetrul interfluviilor aplatizate Osoiul şi Dealul Farcului. Se organizează astfel valea Şteazelor, orientată pe linia de cea mai mare pantă, spre centrul Depresiunii Roşia. Valea retează parcă vechile trasee ale văilor Cuţilor şi Albioarei, îndreptîndu-se spre sud-vest. Se observă din cele relatate o asemănare izbitoare în ceea ce priveşte Cheilor Cuţilor cu cea a sectoarelor dezvoltate pe văile Videi şi Albioarei. Implicarea aceluiaşi factor morfogenetic, cu influenţă hotărîtoare devine indispensabilă. Subsidenţa accentuată a spaţiului depresionar limitrofa a condiţionat încă o data, schimbarea direcţiei unui rîu şi adîncirea lui rapidă în depozitele carbonatice. Forma rezultată este o îngustare de proportii (pentru un rîu atît de mic), păstrată în relief pînă astăzi. Deşi fiecare picătură de ploaie corodează calcarul, fiecare şuvoi îl dizolvă şi-l îndepărteaza.Cheile Cuţilor pot fi abordate urmînd drumul de ţară, nemodernizatce uneşte Roşia, centrul comunal, cu satul Poniţa, amplasat în imediata apropiere (1 km). Drumul străbate cheile pînă la capătul din amonte. Bazele de cazare lipsesc în apropiere.

3. Cheile Lazurilor (fig. 22). Valea Lazurilor, alături de cea a Sohodolului se înscrie între afluenţii de seamă ai Văii Roşiei. Spre deosebire de văile Albioarei şi Cuţilor, ea se menţine ca o reţea de suprafaţă bine organizată, eventualele pierderi în albie, realizate la traversarea calcarelor, nereuşind să afecteze caracterul permanent al scurgerii. Cheile sînt amplasate în tronsonul mijlociu al cursului sau. Asupra lungimii lor trebuie făcută o precizare. în studiul din anul 1968, privind bazinul hidrografic al Roşiei, T. Rusu apreciază dezvoltarea lor la 1 km, luînd în considerare, probabil, doar sectorul de maximă îngustare, dintre dealurile Măgurii şi Tociloasei. Acelaşi autor revine ulterior, extinzînd sectorul de chei şi în amonte, pînă aproape de confluenţa văii Şoimuşurilor cu valea Toplicioarei (în acest caz lungimea formei depăşind 5 km). Intr-adevăr, caracterul de cheie tipică îl întîlnim doar în aval de confluenţa pîrîului Strungariu cu Valea Lazurilor. Spre amonte, versantul stîng, constituit din calcare, se menţine abrupt, în vreme ce versantul opus, alcătuit din formatiuni liasice, necarstificabile, îşi atenuează declivitatea, generînd o vale cu o asimetrie evidentă. Deoarece patul văii are actualmente, tendinţa de a aluneca spre peretele stîng, carstificabil, iar în talveg au apărut deja calcarele deşumate, se conturează, în perspectivă, modelarea unei chei pornind de la actualul talveg îngustat. Cum pînă la afirmarea ei deplină ca forma, în sectorul superior, mai avem de aşteptat, noi vom lua în considerare doar sectorul de cheie clasică, din partea mijlociu-inferioară a văii.

Fig. 22. - Cheile văii Iazurilor.Cheile tinere au apanajul lor: sălbăticia, reliefată în profilul transversal - extrem de îngust şi în verticalitatea pereţilor, precum şi în

pragurile sau repezişurile profilului longitudinal aflat departe de linia echilibrului temporar, sau de instabilitatea şi continua de venire a formelor, derivate dintr-o morfogeneză activă, menită a asigura pînă la urmă un precar echilibru versantilor. Iată, deci, liniile majore ale peisajului din Cheile Lazurilor şi izvorul lui de atractivitate. De data aceasta apa rîului nu numai că ne încîntă prin profunzimea bulboanelor, dar ne şi obligă să facem sporturi în plus, să ne căţaram ca alpiniştii sau să înotăm în lacurile limpezi ce se întind între un perete şi altul, altfel, prin chei nu se trece. Privite de sus, de pe culmea teşită a Dealului Tociloasei, cheile par o panglică de beteală argintie, meandrînd spre golful depresionar apropiat, ocrotite de verdele pur al pădurilor ce se apropie cu timiditate, de creasta abruptă a versanţilor.

Izbucul Toplicioarei (sau Izbucul de la Bulbuci, cum mai este denumit) este aşezat într-o zonă extrem de pitorească. Amonte de izbucnirea apelor la suprafaţă, pe Pîrîul Caprei, întîlnim un scurt sector de chei înguste şi adînci, cu întreaga gamă de arabescuri morfologice specifice acestor forme. Izbucul în sine este reprezentat de un lac molcom, adînc, misterios de adînc, din care apa se revarsă în şuvoaie limpezi spre un alt deznodămînt. Nu lipsesc, bineînţeles, nici peşterile, deşi numărul lor este mai redus şi dimensiunile limitate. În perimetrul strict al cheilor îşi deschid intrările impunătoare peşterile Roşie şi Alba, situate vizavi în cei doi versanţi, cu dimensiuni ce nu confirmă grandoarea intrării (sub 40 m lungime). Peştera cu Apa din Pîrîul Caprei atinge 100 m lungime iar Poşiştăul (termen local pentru aven) lui Fanea Babii 173 m.

Prin Valea Şoimuşurilor, ce înmănunchează o reţea densă de organisme torenţiale cu o structure dendritică, obîrşiile Văii Lazurilor ajung pe clinele vestice ale dealurilor Hodrînguşa şi Leşu, care o despart de Valea Iadei, în zona de cea mai ridicată altitudine a grupei montane. Orientarea est - vest a văii Şoimuşurilor este paralelă cu cea a Runcşorului. După confluenţa cu Toplicioara, rîul primeşte numele de Valea Lazurilor, schimbîndu-şi direcţia spre sud-vest. Aceasta nouă orientare, proprie şi văii Toplicioarei înainte de confluenţă, dar şi văii Steazelor din bazinul hidrografic vecin, ne face să presupunem că un rol major în imprimarea direcţiei de drenaj a întregului rîu l-a avut deschiderea drenajului subteran dintre Ponorul Runcşorului şi izbucul Toplicioarei. Prin realizarea captării respective năştea un rîu de suprafaţă viguros care, alunecînd iniţial pe linia de cea mai mare pantă, s-a îndreptat spre proxima zonă coborîtă, cea din Depresiunea Roşiei situată, pe drumul cel mai scurt, înspre sud-vest. Rîul a intersectat vechile văi de suprafaţă, racordîndu-şi-le. Cum aceasta racordare n-ar fi fost posibilă decît în contextul unor văi preexistente slab individualizate (altfel traseul noului rîu trebuia să ţină cont de ele) înseamnă că vechimea captărilor din Valea Albioarei spre cele trei izbucuri (Topliţa, Roşia şi Toplicioara) trebuie reconsiderată, în sensul împingerii ei înapoi, cel putin pînă în pliocen.

Cheile s-au format, ca urmare, prin adîncirea văii astfel consolidate în depozitele carbonatice jurasice. Tinereţea Văii Lazurilor în actuala configuraţie, tinereţe reflectată pregnant în profilul morfologic al formei, indică o geneză complexă, iar subsidenţa periferică a avut o influenţă mai redusă decît în cazul celorlalte chei din zonă (paroxisinul ei trecuse demult). Dimpotrivă, ridicările ramei montane din faza valahă au constituit un imbold pentru adîncirea văii, integrînd mai degrabă cheia în grupa formelor de origine antecedentă.

Drumul carosabil Roşia - Lazuri ne apropie la mai putin de 1 km de intrarea în chei dinspre avale. Pentru cei care doresc să le străbată de la un capăt la altul, drumul forestier ce escaladează dealurilc Osoi şi Tociloasa, urmînd în continuare versantul drept al văii pînă la confluenţa Şoimuşurilor cu valea Toplicioarei le oferă ocazia unei priviri panoramice asupra întregului sector de îngustare.

Page 27: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

Cheile văii Strîmturii

O zonă carstică necunoscută, atît geografilor, cît şi turiştilor, se desfăşoară în partea sud-vestică a Munţilor Pădurea Craiului, între localităţile Lunca Sprie şi Roşia. Existenţa acestei ,,pete albe" în carstul Apusenilor nu poate fi justificată prin invocarea accesului dificil sau depărtarea faţă de axele de circulaţie şi centrele populate, suprafaţa calcaroasă fiind străbătută de o densă reţea de drumuri, care leagă între ele crîngurile amplasate pe platouri şi versanţii proprii. Cauza trebuie căutată în conul de umbra proiectat asupra arealului menţionat de vecinătatea numeroaselor forme şi fenomene carstice localizate în bazinele superioare ale Videi, Albioarei, Lazurilor Sohodolului, principalele văi ale bordurii sudice a Pădurii Craiului.Anticlinalul Lunca Sprie - Roşia, constituit în proporţie hotărîtoare din depozite carbonatice aparţinînd pînzei de Vălani, este delimitat, pe ambele flancuri, de două arii depresionare binecunoscute: Ţara Beiuşului, la vest - sud-vest şi bazinul depresionar al Roşiei, la est. Deşi înălţimea anti-clinalului nu depăşeşte 500 m (476 m în Dealul Văcăreţului), datorită altitudinii reduse a reliefului limitrof el se detaşează în peisaj ca o treaptă montană impunătoare.

Valea Strîmturii, numită în bazinul inferior şi Valea Dîlbei, s-a grefat în axul anticlinalului, sectionîndu-l în două compartimente distincte: unul estic, slab carstificat şi altul vestic, unde formele de disoluţie sînt mult mai numeroase şi variate. Astfel, pe lîngă omniprezentele lapiezuri, aici se regăsesc o gama nuanţată de doline (de disoluţie, prăbuşire, mixte) cu dimensiunice variază între cîţiva metri şi zeci de metri diametru şi între 5 şi 35 m adîncime. O densitate apreciabilă se constată în partea vestică a masivului Blidaru, pe platoul cuprins între pîraiele Blidaru, Vălanilor şi Izvorului. La obîrşia pîrîului Vălanilor, două doline cu vatra impermeabilizată de groase depuneri argiloase găzduiesc lacuri temporare utilizate pastoral în alimentarea cu apa. În aceeaşi zonă, din conjugarea a opt doline de mari dimensiuni a rezultat o uvală impresionantă. O altă uvală, generată de data aceasta de subteranizarea a trei organisme de scurgere cu caracter temporar, este Groapa Moga, unde cele trei doline-ponor, situate la baza unui abrupt semi-circular, prezintă o evoluţie accelerată. De asemenea, la obîrşia pîrîului Blidaru apele sînt captate în endocarst printr-o dolină-ponor mărginită spre aval de o clasică treaptă antitetică etc.

Endocarstul zonei nu a beneficiat nici el de atenţia exploratorilor speologi. Actualmente se cunosc 9 cavităţi, între care se detaşează dimensional Peştera din valea Strîmturii (161 m). Celelalte goluri subterane au dimensiuni reduse (Peştera lui Onuţ 37,5 m; Peştera Liliecilor 7 m etc.). Perspective de continuare oferă Avenul din Coasta Peşterii, situat pe verticala peşterii din valea Strîmturii. O eventuală conexiune între cele două goluri subterane este de aşteptat datorită apropierii spaţiale şi a genezei lor, tributare aceloraşi factori. în acest context morfologic, valea Strîmturii reprezintă, peisagistic,o veritabilă axă directoare, de un pitoresc aparte. Două atribute îşi dau mîna permanent, îşi cumulează însuşirile atractive ridicîndu-i, firesc, potenţialul turistic. O prima valenţă caracterizează sectoarele de obîrşie şi median ale văii unde, într-o luncă largă, cu o declivitate abia perceptibilă, firavul pîrîu meandrează dezinvolt. Nu am avut ocazia de a vedea la ea acasă grandoarea şerpuirii rîului Meandru, de la care geomorfologia a împrumutat un topic menit a defini configuraţia unor albii, dar sinusoidele văii Strîmturii nu credem a fi cu nimic mai prejos. Poate doar scara desfăşurării fenomenului să difere. Aici, rîul se deplasează permanent între un versant şi altul, buclele meandrelor se îndepărtează şi se apropie sub forma unor ‘S’-uri uriaşe. Frecvent ele se intersectează, ceea ce duce la apariţia braţelor moarte şi a insolitelor popine. Intregul şes aluvial este brăzdat de un păienjeniş de canale active şi temporar-active deoarece, la viituri, braţele moarte îşi reiau vechea funcţie, tranşînd deseori în favoarea lor drenajul permanent printr-o adîncire mai rapidă.

Privită de sus, din Vîrful Misii, lunca plană şi înverzită, străjuită de meterezele unor pante împădurite, emană o linişte molipsitoare. Coborînd la firul văii te întrebi, vrînd-nevrînd, de unde o înclinare atît de redusa a profilului longitudinal într-un sector de curgere, totuşi, montan. Cautînd, ochiul scrutator al cercetătorului va putea observa suprapunerea celor cîţiva kilometri de culoar aplatizat peste un substrat litologic impermeabil, alcătuit din gresii şi şisturi senoniene, cu o rezistenţă mai redusă la atacul agenţilor modelatori. Meandrele dispar ca element morfologic la contactul acestor formaţiuni cu calcarele pînzei de Codru, unde profilul văii se îngustează brusc, îmbrăcînd aspectul de cheie veritabilă. Calcarele au jucat şi aici un dublu rol, şi anume: prin rezistenţa la eroziune ele s-au erijat într-un prag cu funcţie de nivel de bază local, care a încetinit ritmul adîncirii văii în amonte, determinînd-o să evolueze lateral şi să meandreze. Dar astfel de praguri calcaroase apar de nenumărate ori în albia altor văi fără a fi însoţite de o meandrare atît de puternică ?! În cazul văii Strîmturii pare a avea o contribuţie notabilă cel de-al doilea fenomen propriu rocilor permeabile, respectiv reducerea potenţialului denudativ al rîurilor de suprafaţă datorită captărilor subterane în albie. Intr-adevăr, sectorul carstic al văii este lipsit, mai ales în perioadele de deficit de precipitaţii, de scurgere, avînd aspectul unei tipice văi seci, apele pierzîndu-se, treptat, în albie. Aşa se explică lipsa rupturilor de pantă, întîlnite de noi în cheile Turului, Cetei, Runcului, Glodului sau Ribicioarei în contexte litologice ascmănătoare. Dar, spre deosebire de valea Strîmturii, în toate aceste cazuri, apele văilor se menţineau permanent la suprafaţă, evoluînd pe verticală, ceea ce atribuia talveguluilor, din perimetrul calcaros, dar şi din amonte, o declivitate sporită.

Părăsind sectorul meandrat, rîul pătrunde în chei, a căror lungime depăşeste 2,5 kilometri (fig. 23). O caracteristică a cheilor analizate este situarea sectoarelor de maxima îngustare la cele două extremităţi, din amonte şi avale. Tronsonul din amonte este mai sălbatec, dealtfel nici drumul nu îndrăzneşte să-1 abordeze refugiindu-se pe versantul drept. Pereţii, deşi cu înălţimi incomparabil mai mici decît ai altor chei, reuşesc, prin apropiere şi dispunerea pe verticală, să creeze acea intimitate peisagistică proprie fierăstruirilor morfologice de amploare. În partea centrală a cheii, ei se îndepărtează uşor, îşi atenuează înclinarea, iar abrupturile apar izolat. Un scurt intermezzo liric, lipsit de austeritate deoarece în continuare, aval de confluenţa cu pîrîul Izvorului - un afluent care, din graba nestăpînită de a se uni cu colectorul nu ezită să se arunce peste cîteva praguri şi repezişuri pitoreşti - cheia revine în drepturile şi înfăţişarea ei dintotdeauna. Versanţii îşi strîng iaraşi chingile pietrificate, abrupturile urcă spectaculos, nişele şi diaclizele sculptate de vîrtejuri îşi fac şi ele apariţia. Sîntem în locul unde înainte de a părăsi cheile şi a descinde în localitatea Căbeşti, ne aşteaptă o inedită revelaţie. în peretele stîng al văii, tăcută, dar somptuoasă, îşi etalează grandoarea Şura Uşorilor, cu Puntea Paradisului şi Puntea Infernului, cu Grădina Zînelor şi alte zămisliri ale folclorului local care mai de care mai pitoreşti. Despre ce este vorba ? Intr-un promontoriu calcaros, scurgerea subterană, ajutata din plin de fisuraţia rocii, a generat o peşteră puternic ascendentă, aidoma unei pîlnii cu deschiderea spre vale. Denudarea continuă a calcarelor din acoperiş însotită de prăbuşiri masive, au deschis în tavanul galeriei două ,,ferestre"alungite, paralele cu curba de nivel. S-au plăsmuit astfel două arcade spectaculoase, frontoane de autentic templu megalitic. La baza lor, Peştera Liliecilor, de dimensiuni liliputane, adăposteşte o colonie prosperă de mamife înaripate. Prin zvelta lor arcuire, prin bazarul morfologic înconjurător, Şura Uşorilor rămîne cel mai pitoresc obiectiv al văii Strîmturii. Mecanismul morfogenetic nu poate fi conceput decît într-un cadru structural deosebit, neîntîlnit la alte chei, şi anume cel al pînzelor de şariaj, întregul compartiment dintre Lunca Sprie şi Roşia fiind un fragment dintr-o astfel de formaţiune tectonică. Dispunerea inversă a stratelor pe verticală, cu depozitele triasicului mai vechi, încălecînd stratele jurasicului şi cretacicului, mai noi, este ilustrativ reprezentată în Culmea Măgura (438 m). Funcţionarea în senonian a bazinului post-tectonic al Roşiei şi în neogen a golfului Beiuşului a transformat arealul aflat în atenţia noastră într-o arie de sedimentare marginală. Gresiile, marnele şi şisturilc au acoperit parţial calcarele pînzei de încălecare, oferind reţelei hidrografice primare largi posibilităţi de evoluţie pe verticală. Direcţia de scurgere dominantă era spre bazinul de sedimentare al Beiuşului, aflat în imediata apropiere. OrganizareaVăii Roşiei ca reţea de scurgere viguroasă, cu un bazin de recepţie extins în partea central-sudică a Munţilor Pădurea Craiului, nu a avut nici o influenţă asupra văii Strîmturii, deşi distanţa între ele este extrem de mica. Deducem că ambele văi şi-au conturat direcţia de drenaj în aceeaşi etaj, adîncirea mai puternică a primei reţele datorîndu-se potenţialului de denudare mai ridicat.

Fig.23. - Cheile văii Strîmturii.Fierăstruirea depozitelor neogene şi senoniene din acoperişul calcarelor, urmată de conservarea aceluiaşi traseu la trecerea apelor în

rocile solubile fac din supraimpunere procesul dominant în geneza cheilor văii Strîmturii. De altfel, morfologia lor nu conţine martori ai captărilor subterane atît de specifice carstului, iar antecedenţa nu poate fi luată în considerare, mişcările neogene avînd o amplitudine redusă la

Page 28: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

periferia Munţilor Apuseni. Aspecte interesante aduce în evoluţia văii Strîmturii etapa actuală cînd procesul dezmembrării reţelei fluviatile în perimetrul carbonatic este vizibila. Deoarece întreaga vale este suspendată faţă de depresiunile Roşiei şi Beiuşului, opinăm pentru orientarea drenajului său endocarstic spre pînza freatică din subasmentul bazinelor amintite, cu atît mai mult cu cît la bordura arealului carstificat nu apar resurgenţe demne de semnalat.

Cheile văii Strîmturii îşi aşteaptă vizitatorii cu porţile deschise. Un drum forestier le străbate între o extremitate şi alta, drum din care se desprind ramificaţii spre localităţile situate la est şi vest, la bordura depresiunilor menţionatc (Ţarina, Apateu, Roşia, Cîmpani şi Vălani). Mai dificilă rămîne, datorită uniformităţii peisajului, găsirea confluenţei cu Valea Roşiei la Căbeşti, punct de convergenţă a principalelor căi de acces. Dar, pînă cînd aşteptatul indicator îşi va putea îndeplini menirea, cetăţenii aşezării indică oricui drumul spre Valea Dîlbei, cum numesc ei sectorul inferior al văii Strîmturii, spre cheile omonime.

CHEILE DIN MUNŢII BIHOR-VLĂDEASA

Prin pozitia centrală în cadrul ariei montane, prin înălţimea vîrfurilor, ce-i situează pe o treaptă altimetrică superioară - aici înregistrîndu-se cea mai ridicată cotă, 1849 m, în vîrful Cucurbăta - şi prin masivitatea desfăşurării spaţiale, Munţii Bihorului reprezintă pe drept cuvînt nucleul orografic principal al Apusenilor, rezultat din evoluţia geologică îndelungată şi complexă totodată, cu o paleogeografie generatoare de aspecte variate ale reliefului şi hidrografiei. Calcarele, rocile ce găzduiesc majoritatea formelor aflate în atenţia noastră în studiul de faţă, se extind pe o suprafaţă de peste 200 km 2, echivalentă cu a zonelor carbonatice din Munţii Trascăului. Dar, spre deosebire de aceştia, numărul cheilor este mult mai redus. Cauza dominantă ce a condus la evidenţierea acestui aspect se leagă de subteranizarea accentuată a reţelei hidrografice, favorizată, la rîndul ei, de grosimea mare (peste 800 m) a stratelor de calcar şi de litoclazarea lor avansată. Ca urmare, apele au evoluat în endocarst, modelînd peşteri impresionante : sistemul Zăpodie - Gheţarul de la Barsa, Peştera Fîntîna Roşie, Cetăţile Ponorului etc. La suprafaţă morfogeneza carstică s-a orientat în direcţia sculptării reliefului de doline, ponoare, uvale sau depresiuni. Cheile au apărut fie prin atingerea de către anumite peşteri a unui stadiu de evoluţie înaintată, cînd echilibrul maselor de calcar din tavan s-a frînt (printr-o actiune convergentă, din subteran şi dinspre suprafaţă), prăbuşindu-se, fie prin intersectarea unor apofize de calcare de către rîurile grefate la contactul dintre calcare şi necarstificabil. Numărul limitat de chei este suplinit însă de amploarea desfăşurăriilor pe verticală. Aici se găsesc dealtfel cele mai grandioase şi sălbatice chei din tara noastră, Cheile Galbenei, secondate îndeaproape de cele ale Someşului Cald. şi încă o caracteristică a cheilor din Munţii Bihorului: exceptînd sectorul scurt al Cheilor Cetăţilor, ele sînt amplasate la periferia zonelor carstificate, sub forma unei rozete cu braţele orientate spre toate cele patru puncte cardinale: Cheile Someşului Cald la nord-est, cele ale Galbenei la nord-vest, ale Sighiştelului la sud-vest, iar ale Ordîncuşei spre sud.

Cheile Arieşului Mare

Mozaicului morfologic al văii Arieşului nu putea să-i lipsească tocmai forma cea mai impresionantă - cheile şi pentru că acest lucru nu a fost posibil în sectorul inferior, unde rîul a ezitat să atace culmea calcaroasă a Bedeleului, şi nici în cel median, constituit din roci improprii modelării şi conservării îndelungate a abrupturilor ce străjuiesc, într-un atare context, albiile rîurilor, i-a revenit această dificilă sarcină Arieşului Mare, ramură debordantă prin vigoarea curgerii şi debitul său, a bătrînului Auratus.

Există de-a lungul rîului două sectoare de maxima îngustare, rezultate prin adîncirea lui în calcarele triasice şi jurasice răspîndite insular în partea sud-estică a Munţilor Bihorului, între localităţile Albac şi Scărişoara. Pe seama acestor depozite, Arieşul Mare a sculptat Cheile Mîndruţului(fig. 24 I), situate în aval de Scărişoara, cu o lungime de circa 350 m, şi cele ale Albacului, numite frecvent şi Cheile de la Zugăi (fig. 24 II), desfăşurate în amonte de localitatea omonimă. Noi vom uzita de primul topic, datorită rezonanţei sale mult mai mari. Ele depăşesc 3,5 km lungime, impunîndu-se atenţiei şi din acest punct de vedere.

Fig 24. - Cheile Arieşului Mare.Pentru călătorii ajunşi în chei dinspre Vîrtop şi Arieşeni, muntele, greu de răsuflarea omniprezentă a pădurilor de răşinoase, îţi lasă

impresia abundenţei, a naturii aflată într-un echilibru stabil, cu toate componentele. Iar cei care poposesc în chei venind dinspre avale, trecînd prin lungul defileu amplasat între Moldoveneşti şi Salciua, prin salba de aşezări cu puternică rezonanţă istorică (Sălciua, Lupşa, Bistra, Cîmpeni) poartă cu imaginea unor întinse ţinuturi unde omul şi mediul au conlucrat din timpuri imemoriale, a tuturor peceţilor benefice pentru istoria şi spiritul nostru. Exceptînd abruptul Bedeleului, el însuşi un simbol al măreţiei, un stîlp uriaş al porţii situată la intrarea în Ţara Moţilor, terasele, lunca şi clinele versanţilor, populate peste tot unde omul a găsit loc să-şi construiască gospodării dau peisajului o tentă indiscutabilă de largă accesibilitate, de intensă umanizare.

Apariţia cheilor întrerupe aşadar o lungă reverie, o molcomă unduire a privirilor peste văi şi interfluvii. Brusc, parcă trezit dintr-o meditaţie ancestrală, peisajul îşi schimbă trăsăturile. Culmile devin mai abrupte, vîrfurile mai ascuţite. Lupta cu verticala îşi are legile ei. Piatra nudă devine oprezenţă dominantă cu toate arabescurile provenite din acţiunea apei, vîntului sau gelifracţiei. Deşi declivitatea sporită oferă apelor un minim contact cu calcarele, opera disoluţiei se poate admira pe fiecare abrupt încrustat cu lapiezuri şi cornişe, pe fiecare versant populat cu nişe, arcade sau grohotişuri. Acolo unde topografia suprafeţelor a favorizat concentrarea scurgerii areale au apărut ogaşele şi ravenele în rocă vie (adevărate chei liliputane), răspîndite îndeosebi pe versantul stîng al celor două sectoare majore de fierăstruire morfologică. În geneza lor a intervenit, desigur, şi eroziunea, prin aportul modelator al fragmentelor de rocă transportate de torenţii dornici de-a se împreuna cît mai repede cu colectorul, aflat în imediata apropiere. Un astfel de torent, numit local Vîlceaua, şi-a sculptat în timp, în perimetrul Cheilor Mîndruţului, un adevărat sector de chei proprii, orientat perpendicular pe direcţia de desfăşurare a cheii principale, sector mai lung şi mai sălbatec decît aceasta. Replica sa o vom găsi în Cheile Albacului, unde valea Stearpă s-a adîncit la rîndul ei, modelîndu-şi o forma asemănătoare.

Cursul sinuos al văii este o altă dovadă a dificultăţilor ivite în propria cale, greutăţi surmontate totuşi prin dîrzenie, perseverenţă şi continuitate, sau - vor spune geomorfologii - el indică tot atîtea linii structurale de maximă labilitate, exploatate morfogenetic de ape. Şi aici, ca în toate zonele carstice supuse impactului unor reţele hidrografice cu o îndelungată stabilitate, apar numeroase peşteri de versant. Ele s-au format fie prin deversarea în subteran a unei fracţiuni oarecare din apa rîuîui de suprafaţă, prin intermediul fisurilor deschise în patul văii, fie prin pătrunderea în adîncul calcarelor din zona versantilor a organismelor de scurgere formate pe suprafaţa acestora. Astfel, în Cheile Albacului, masivele calcaroase Piatra Tîrsei şi Piatra Sobei sînt practic ciuruite de cavităţi subterane, fenomen raportat bineînţeles la suprafaţa lor restrînsă. Se întîlnesc 28 de peşteri de mici dimensiuni, e adevărat, dar să nu uităm că volumul rocii carbonatice este pînă la urmă, o condiţie sine qua non a apariţiei peşterilor de mari dimensiuni, atît în ceea ce priveşte denivelarea lor cît şi lungimea. Or, în cazul de fata, acest parametru este drastic drămuit.

Cea mai lungă peşteră, Huda Oarbă, măsoară 132 m şi este situată în versantul stîng al văii Vîlceaua. O secondează peştera de la Calea Dudeşti (100 m lungime) şi Avenul de la Trifon (72 m) etc. Mult mai numeroase sînt golurile subterane din calcarele aferente Cheilor Mîndruţului (53), din masivul Piatra Mîndruţului. Dimensional ele nu depăşesc o sută de metri, cea mai dezvoltată fiind Peştera Mare de la Colţul Morii (85 m). Oricum, în ceea ce priveşte structura lor internă, derivată din evoluţia endocarstică, masivele calcaroase din Cheile

Page 29: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

Arieşului Mare relevă o densă populare cu goluri subterane, aidoma unui burete spongios al cărui pori nenumăraţi s-au hipertrofiat. Dar, cei care iubesc relieful carstic şi se interescază îndeaproape dedestinele lui, inclusiv de noutăţile de ultima oră în materie de explorare, nu vor uita că în apropierea cheilor analizate în rîndurile de fata, în bazinul Albacului, este situată Peştera Dîrninii, una dintre perlele veritabile ale endo-carstului din Munţii Apuseni. Bogăţia în speleoteme, varietatea acestora, precum şi vastitatea golurilor subterane în ansamblu nu dezmint, ci dimpotrivă, susţin atributul de mai sus.

Se ştie că prima preocupare a turistului aflat în faţa unui obiectiv inedit este de a-l contempla, de a-l percepe dimensional, fizionomic, estetic. De aici sentimentele imediate: admiraţia drămuită în funcţie de revelaţiile oferite. Cum s-au impus în relief Cheile Arieşului Mare ? Pentru o mai uşoară pătrundere în intimitatea proceselor morfogenetice ce le-au dat naştere, să precizăm că Arieşul este reţeaua hidrografică a Carpaţilor Occidentali cu cel mai lung traseu montan (122 km), fiind totodată, afluentul Mureşului cu cel mai bogat debit (26 m 3/s); o reţea cu o evoluţie îndelungată pe traseul actual, care a resimţit de nenumărate ori acţiunea favorabilă sau defavorabilă (în sensul accelerării sau încetinirii ritmului evolutiv) a transformărilor suferite de relieful limitrof în paleogeografia sa.

Intreaga evoluţie a văii Arieşului Mare, începînd din tortonian, cînd bazinul superior al actualului Arieş debuşa în rîul ce flanca, la vest, Culmea Bedeleului îndreptîndu-se spre golful depresionar al Iarei, indică stabilitatea sa pe actualul traseu. Cum calcarele triasice şi jurasice din masivelePiatra Mîndruţului, Piatra Tîrsei şi Piatra Sobei au fost acoperite de formaţiunile pînzei de Finiş - Gîrda (Ianovici şi colab. 1976), alcătuite din granitoide şi migmatite, evoluţia iniţială a văii s-a axat pe aceste roci. Prin deşumarea calcarelor, începe practic procesul de formare a cheilor, adîncirea văii realizîndu-se, ca direcţie, ritm şi intensitate în funcţie de particularităţile structurale ale calcarelor, debitul, viteza şi chimismul apei, precum şi a jocului nivelului de baza, proces similar celor descrise anterior, în cheilor de aceeaşi origine. Incadrarea într-unul din cele cinci tipuri genetice vine astfel de la sine, epigeneza avînd, prin aceste chei, un nou exemplu edificator. Prin trecerea rîului din formaţiunile dure ale pînzei de Gîrda în calcarele mezozoice ale autohtonului de Bihor (dure şi ele, dar mult mai uşor de modelat datorită disoluţiei şi litoclazării) avem de a face cu o epigeneza inversă, fapt îndeobşte mai rar întîlnit.

Drumul spre cheile Arieşului Mare începe, într-o primă varianta, din punctul nodal al Ţării Moţilor, reprezentat de oraşul Cîmpeni, leagănul revoluţiilor de la 1784 şi 1848. Un oraş care, prin poziţia în teritoriu, ar putea deveni un centru polarizator al turismului montan din Munţii Apuseni. în amonte de Cîmpeni, la Mihoeşti, şoseaua se ramifică, braţul din stînga urmînd versantul drept al Arieşului Mic spre localităţile Vidra, Avram lancu şi Muntele Găina. Cel din dreapta ocoleşte, surmontînd versantul stîng, lacul de acumulare Mihoeşti, îndreptîndu-se spre cheile ce ne interesează. Ea trece prin aşezări cu o bogată zestre etnografică, între care se detaşează Albacul atestată documentar la 1688. Aici se află bustul lui Horea, opera a cunoscutului sculptor Romul Ladea. Eroul s-a născut în crîngul Dealul Fericetului unde, cu abnegaţia recunoscută şi drept omagiu pentru cel tras pe roata la Alba lulia, strănepoţii ostaşilor săi au construit o casă identică celei, în care acesta a văzut lumina zilei. O casă devenită, peste timp, un muzeu al Ţării de Piatră.

Aceeaşi şosea asfaltată dintre Turda şi Lunca Vaşcăului, conduce prin cheile Arieşului Mare turiştii dinspre Ţara Beiuşului, peste pasul Vîrtop. Aceştia, coborînd pe Arieşul Mare, vor întîlni, în aval de localitatea Scărişoara, cheile, cu peisajul lor sălbatec.

Cheile văii Gîrdei

Valea Gîrdei confluează cu Arieşul Mare în centrul administrativ al localităţii cu acelaşi nume. Ea îşi are izvoarele în partea sud-estică a platoului carstic Bătrîna, respectiv între vîrfurile Bătrîna şi Bălăceana (1474 m). Topicul de valea Gîrdei este concurat frecvent de alte două denumiri atribuite sectorului median al văii (Gîrda Seacă) şi celui superior (Gîrdişoara). Deoarece provin dintr-o rădăcină lexicală comună, prin diminutivare sau adăugarea unui adjectiv, iar localitatea de care se leagă numele văii reprezintă un punctde plecare important, şi cunoscut, spre întreg carstul Munţilor Bihor vom folosi primul topic în sens generalizator, pentru întreaga vale, uzitînd, atunci cînd vom analiza diferitele ei sectoare şi de celelalte două denumiri.

Valea analizată s-a grefat în calcarele părţii de sud-est a Bihorului central, avînd o orientare nord-vest - sud-est. Prin morfologie relevă o evoluţie complexă, de lungă durată, cele cîteva sectoare de chei (fig. 25) înşirate între vărsarea în Arieş şi izvoare nefiind altceva decît materializarea în peisaj a unui acerb efort evolutiv. Incă de la primii paşi de-a lungul văii, versanţii acesteia se apropie de verticală, abrupturile, mascate ici-colo de o vegetaţie îndărătnică, îşi fac tot mai mult simţită, prezenţa. Lărgimea culoarului drenat face loc unei lunci înguste. Confluenţa cu Ordîncuşa, venită tumultuos din partea stînga,se remarcă printr-un mare con de dejecţie ce împinge apele Gîrdei către versantul drept. în amonte, pînă la bazinetul depresionar Casa de Piatră, valea prezintă o succesiune de îngustări de tip cheie şi mici depresiuni în vatra cărora s-au dezvoltat crîngurile Dobreşti, Gîrda Seacă, Plişti. Dar a ne imagina o concentrare a gospodăriilor numai la nivelul luncii ar fi o greşeală capitală. Ele urca pe versanţi (îndeosebi pe cel stîng) pînă la partea lor superioară, unde debordează peste fruntea platoului Scărişoara-Ocoale. Sînt renumitele sate risipite, ,,crîngurile" Apusenilor, alcătuite din 3-7 gospodării, aparţinînd cel mai adesea descendenţilor aceleiaşi familii. O comunitate patriarhală cu o spiritualitate proprie în care tradiţia şi continuitatea devin repere fundamentale. Aşa precum, deosebit de sugestiv, ne-o spune V. Tufescu (1982, p. 129): ,,De veacuri, din generaţie în generaţie, pe aceeaşi bătătură, sub aceiasi streaşină bătrînă ori reînnoită, la umbra aceloraşi goruni, s-a depănat continuitatea vieţii moţilor, cu chemări de tulnice de la o gospodăriela alta, de pe un munte pe altul, comunicări şi semnalizări numai de ei ştiute".

Alături de drum, în hotarul crîngului Gîrda Seaeă, ies la iveală, într-un tainic şi viguros izbuc, apele subteranizate în perimetrul platoului carstic Scărişoara-Ocoale, drenate actualmente la un nivel inferior celor care au dus la formarea peşterilor Gheţarul de la Scărişoara, Pojarul Poliţei (aflate în conexiune morfologică) sau Avenul din Şesuri (conectat hidrologic cu Izbucul Poliţei). în continuare, pereţii văii se apropie, profilul specific îngustărilor de tip cheie este neîndoielnic, declivitatea versanţilor sporeste, pitorescul peisajului de asemenea. Sîntem în zona unei duble confluenţe, cea a Gîrdei Seci cu Valea Sohodol (afluent pe partea dreaptă) şi cu Pîrîul Spurcat (venit de pe versantul celălalt). Dintre obiectivele de interes turistic demn de menţionat este Izbucul Tăuz, resurgenţa celui mai important sistem endocarsticdin bazinul Gîrdei, izbuc apărut la baza versantului drept, ce concentrează apele subteranizate în Coiba Mare şi Coiba Mică), precum şi cele care au dat naştere Peşterii Hodobana. Confluenţa apelor Pîrîului Spurcat cu cele ieşite la suprafaţă în Izbucul Tăuz infirmă topicul de Gîrda Seacă atribuit văii şi spre avale, sector caracterizat (cel puţin în zilele noastre) printr-o scurgere cu caracter permanent. Doar spre amonte ele îşi justifică prezenţa în toponimie, valea fiind activată doar în perioadele cu precipitaţii bogate, cînd scurgerea de pe versanţi îi asigură debitul necesar pentru a putea fi definită ca o vale de suprafaţă cu regim temporar. Sîntem dealtfel în preajma crîngului Casa de Piatră, una dintre cele mai pitoreşti şi izolate aşezări din Munţii Apuseni.

Fig. 25. - Cheile văii Gîrdei.Primul lucru la care te aştepţi, vizitîndu-l pentru prima dată, este întîlnirea cu numeroase edificii durate din piatră. Cînd constaţi cu

adevărat că toate gospodăriile şi anexele lor sînt construite din lemn te întrebi, vrei nu vrei, care sînt totuşi motivaţiile subtile ale acestui toponim. Privind în jur cu atenţie nu-ţi poate scăpa faptul că depresiunea este înconjurată din toate părţile de adevărate bastioane stîncoase, intrarea şi ieşirea văii Gîrdei fiind singurele porţi posibile. Iată aşadar obîrşia denumirii, emanînd o superioară intuiţie asupra spaţiului şi duratei.

Casa de Piatră reprezintă pentru vechea vale a Gîrdei o mare răscruce morfologică. În partea vestică a depresiunii, apele rîului au pătruns în subteran în două puncte diferite, situate la o distanţă de numai 370 m unul de altul, sculptînd un sistem endocarstic de mare amploare, Coiba Mica şi Coiba Mare, accesibil pe o distanţă de 6064 m. Nu putem părăsi acest loc fără a prezenta cititorului cîteva dintre caracteristicile lui dominante. Formarea sistemului a fost posibilă prin captarea succesivă (întîi prin ponoarele Coibei Mari, iar apoi prin ponorul Coibei Mici) a apelor Gîrdişoarei. Evoluţia ulterioară a văii a dus la înscrierea în relieful de suprafaţă a unei forme pe care Marcian

Page 30: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

Bleahu (1957) o descrie şi o defineşte pentru prima data sub numele de treaptă antitetică. Aceasta este sinonimă unui prag morfologic apărut în albia unei văi de suprafaţă captată în subteran, ce creşte în înălţime concomitent cu adîncirea văii captate în albia sa din amonte. Deci, cu cît fenomenul este mai vechi şi adîncirea văii mai pronunţată, energia de relief a treptei va fi mai mare. Cea situată în aval de captarea Gîrdişoarei în Coiba Mare se înscrie între cele mai frumoase exemple de acest gen din Apuseni depăşind 35 m înălţime. În prezent este în plină afirmare a doua treaptă antitetică din cuprinsul aceleiaşi văi, cea situată în aval de captarea Gîrdişoarei în Coiba Mica (cu o înălţime de 12 m), fapt ce ilustrează un proces de avansare spre amonte a punctelor de captare subterană.

Sistemul celor două Coibe, prin străbaterea sifonului dintre ele (60 m lungime, 4 m diametru) a oferit carstologilor un tipic exemplu de conexiune morfohidrologică, precum şi o mostră de eficienţă adusă în cunoaşterea endo-carstului prin scufundare subterană.

In sfîrşit, prin orientarea apelor din sifonul Coibei Mari spre Izbucul Tăuz, sistemul endocarstic descris se conectează hidrologic altei mari reţelesubterane a Munţilor Apuseni, cea a Peşterii Hodobana (22.042 m lungime), dezvoltată în bazinul văii Sohodol, o cavitate cunoscută prin marele număr de nivele morfologice, prin formele numeroase datorate influenţei factorului tectonic (L. Vălenaş, 1982).

La partea superioară a versantului stîng al Gîrdişoarei, dincolo de Peretele Corbului, se află intrarea în Peştera Gheţarul de la Vîrtop, numită frecvent, datorită morfologiei ei, şi Peştera Minunată. Deşi nu excelează ca dimensiuni (are doar 340 m lungime) ea captivează privitorul prin intrarea fastuoasă, demnă de un mare edificiu subpămîntean constituită dintr-o sală circulară, cu tavanul ridicat, aidoma unei cupole, la mare înălţime. Din această sală, printr-o ,,gaură de şoarece" (termen speologic ce defineşte o galerie extrem de redusă ca diametru) se ajunge în adevărata peşteră, puternic şi variat concreţionată. Intr-un diverticol din partea dreaptă a sălii terminale au fost descoperite, în anul 1974, amprentele plantare ale ,,omului de Vîrtop"(cu o vechime cuprinsă între 10000 şi 15000 de ani), amprente conservate într-o crustă calcificată a planşeului. Una dintre ele poate fi admirată în Colecţiei Institutului de speologie ,,Emil Racoviţă" din Cluj-Napoca. Alte peşteri de interes turistic din zona Casa de Piatră sînt Peştera Oilor (545 m lungime, recunoscută prin salba lacurilor subterane; Peştera de după Deluţ (1522 m), Peştera din Pîrîul Orbului (607 m) cu o morfologie variată de depunere endocarstică etc.

In amonte de Coiba Mare începe al doilea sector de chei, aparţinînd de această data, văii Gîrdişoarei, cu o lungime de circa 1 200 m. Relieful sectorului de fierăstruire relevă o accentuată apropiere a versanţilor în treimea inferioară, dovadă a adîncirii rapide a văii stimulată de captarea subterană, şi o evazare a profilului în partea lui superioară. Pădurea densă estompează detaliile, sălbăticia fiind aici un leit-motiv indiscutabil. După străbaterea cheii, valea devine asimetrică; versantul drept se menţine abrupt, în vreme ce versantul stîng îşi domoleşte înclinarea, pentru puţin timp însă, deoarece intrăm în ultimul tronson de îngustare, cel situat la obîrşiile Gîrdişoarei. Fără a avea dimensiuni apreciabile, el se detaşeaza în peisajul locului mai mult prin perspectivele lui de evoluţie, valea actuală cu o pantă accentuată a profilului longitudinal, adîncindu-se rapid. Se înregistrează astfel o secţiune transversală îngustă, cu pereţi abrupţi. La capatul din amonte al cheii se găsesc două izbucuri a căror apă ieşită la lumină formează cursul Gîrdişoarei: Izbucul de la Gura Apei şi Izbucul de la Coliba Ghiobului. Ele au fost plonjate pe distanţe reduse, fără a permite accesul în profunzimea masivului drenat.

Geneza Cheilor Gîrdei nu ridică problemc deosebite. Ea urmează în timp, cu fidelitate, etapelc majore de evoluţie ale văii, axată pe o mare linie de falie. Calcarele în care sînt sculptate cheile din bazinul Gîrdei aparţin în exclusivitate autohtonului de Bihor, peste care în mezocretacic a fost şariata pînza de Gîrda (Marcian Bleahu şi colab., 1968). În depozitele impermeabileale acestei pînze (conglomerate, cuarţite) se configurcază iniţial reţeaua hidrografică a Gîrdei, cu un curs în exclusivitate subaerian. Ulucul impresionant al văii, remarcat îndeosebi în plan superior, nu lasă loc, sub acest aspect nici unei îndoieli. Cînd depozitele impermeabile din axul văii au fost înlăturate, intrîndu-se în calcare, debutează procesul de formare al cheilor actuale (conservate ca atare numai în acest tip de roci), iar evoluţia văii se complică. Apar frecvent captările subterane a căror succesiune a fost descrisă de M. Bleahu (1957) şi L. Vălenaş (1978). Conform opiniilor ultimului autor, prima captare ar fi avut loc prin ponorul Peşterii Băroaica, aflată azi la înălţimeade 100 m faţă de patul văii. Urmează captarea din Peştera Oilor, încheiată cu revenirea Gîrdei la un curs subaerian (probabil datorită unor intense procese de colmatare a conductelor de drenaj subterane), cînd au fost distruse treptele antitetice corespunzătoare captărilor iniţiale. Ulterior au loc captările din Coiba Mare, realizate prin mai multe puncte dispuse pe aceeaşi verticală, captări însoţite de formarea labirintului de galerii (o reţea densă de tuburi freatice interconectate) de la intrarea actuală în peşteră. Prin îmbibarea cu apă a întregului strat de calcare din versant s-a pus în funcţiunc drenajul dintre ponorul actual al Coibei Mici şi Coiba Mare, sinonim ultimei captări mai importante din bazinul Gîrdei.

In concluzie, trecerea văii, prin adîncire, din formaţiunile pînzei deGîrda în calcarele autohtonului de Bihor, cu formarea cheilor descrise anterior, atribuie acestora origine epigenetică certă. Captările carstice din cuprinsul văii n-au făcut altceva decît să încetinească (în cazul Cheilor Băroaicei, situate în aval de Casa de Piatră) sau, dimpotrivă, să accelereze (în cazulCheilor Gîrdişoarei) dezvoltarea lor pe verticală. Parcurgerea Cheilor Gîrdei nu ridică nici ele probleme legate de penetrabilitatea turiştilor în zonă. Intre Gîrda de Sus şi confluenţa Gîrdei cu Ordîncuşa, şoseaua este asfaltată, iar spre amonte pînă la Casa de Piatră urcă un drum nemodernizat bine întreţinut. El continuă pe Gîrdişoara, trecînd alternativ de pe un versant pe altul, pînă la izvoarele văii. În poiana de la Casa de Piatră, pajiştile înflorite înconjurate din toate părţile de păduri şi creste calcaroase, îmbie la ridicarea corturilor pentru o campare îndelungată.

Cheile Ordîncuşei

Faţă de relieful de disoluţie al celelalte grupe muntoase, carstul din Masivul Bihorului îşi are specificitatea sa. Un larg ansamblu de trăsături conlucrează activ la definirea unei înfăţişări particulare, luată ca reper, ca element de comparaţie tocmai datorită complexităţii sale. O astfel de trăsătură derivă din individualizarea pregnantă în peisaj a unităţilor carstificate: în centrul ariei montane, ca element polarizator, bazinul endoreic Padiş – Cetăţile Ponorului, caracterizat prin amploarea fără precedent a fenomenelor exo- şi endocarstice; spre sud-vest, valea Sighiştelului, exemplifică revelator intensitatea la care poate ajunge endocarstificarea într-un bazin hidrografic; spre nord-est, ,,bazarul" Someşului Cald, iar la sud-est o unitate distinctă, Platoul Scărişoara-Ocoale în cuprinsul căruia, pe o suprafaţă restrînsă, întîlnim întreaga suită de forme carstice proprii latitudinilor mijlocii şi altitudinilor moderate.

Cheile Ordîncuşei (fig. 26) delimitează spre est platoul respectiv, limită nu întru totul riguroasă, deoarece un fragment al acestuia depăşeşte culoarul văii, trecînd şi pe celălalt versant, în Dealul lui Ionele. Sînt situate în bazinul mijlociu spre inferior al văii şi au o lungime de aproximativ 2,5 km. în plan superior au forma unei curbe majore cu convexitatea orientată spre est. Sectorul de îngustare menţionat poate fi admirat pas cu pas graţie şoselei ce-l străbate de la un capăt la altul. Cheile pot fi privite de jos, din talveg spre înălţimi sau de sus, de pe marginea platoului carstificat. Dar oricare ar fi punctul de observaţie rezultatul rămîne acelaşi: încîntarea, pentru că rar întîlneşti nişte pereţi mai înalţi şi mai abrupţi, rar poţi vedea doi versanţi apropiindu-se într-o aşa măsură încît panglica îngustei şosele să fie nevoită a se suprapune talvegului apei, într-o suspendare spectaculoasă şi ea de farmec purtătoare. Abia părăseşti confluenţa Ordîncuşei cu Gîrda Seacă (tot captările în albie i-au dăruit topicul), zona unde agestrul Ordîncuşei aminteşte de paleoevoluţia ei zbuciumată cînd, privind spre amonte, vezi cei doi versanţi apropiindu-se ameninţător. Orizontul îşi restructurează şi el tiparele, mărginindu-se la o sinuoasa fîşie albastră. În dreapta, calcarul cicatrizat, în stînga, acelaşi calcar subminat de ape; ca nişte ochi ciclopici în versanţi – nişe şi arcade, numite local ,,corobane": Corobana Mica sau Corobana Mare, dimensiunile devenind un fecund izvor toponimic, ori Corobana lui Gurţău, o arcadă largă, adevărat preludiu pentru ceea ce urmează: Peştera Poarta lui Ioanele, formată dintr-o galerie unică, gigantică (131 m lungime, 10 m înălţime şi 7 m lăţime). Impresionează îndeosebi prin deschiderea ei, un portal de peste 15 m înălţime. Apele din peşteră, aflate într-un moment al descătuşării din chingile pietrei, au depus la ieşirea din adînc un mare con de travertin, peste fruntea căruia se rostogolesc într-o veritabilă cascadă.

Fig. 26. - Cheile Ordîncuşei.Revii apoi la şosea, adică la firul apei şi continui să urci, copiindu-icu fidelitate meandrele. Brîne stîncoase prelinse din înalt aidoma

Page 31: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

unor spinări de uriaşi, pe care se caţără, ici-colo, pîlcuri de arbori singurateci, te întîmpină la tot pasul. Natura domină omul în Cheile Ordîncuşei, cu toate eforturile gîndului de a dovedi, prin zbor, contrariul.

La partea superioară a versantului drept, se deschide Peştera de sub Zgurăşti (cunoscută şi sub numele Gheţarul de sub Zgurăşti). Se compune dintr-o sală mare în care se pătrunde printr-un aven cu diametrul de 40 m şi înălţimea de 30. În partea vestică a sălii se află un lac ale cărui dimensiuni variază în funcţie de intensitatea infiltraţiilor. Peştera oferă condiţii favorabile formării ceţii, fenomen extrem de rar întîlnit în endocarst, pus pe seama procesului de condensare a apei în jurul ionilor în formare.

Tot Cheile Ordîncuşei ne apropie de perla Munţilor Apuseni, Gheţarul Scărişoara, locul unde gheaţa şi carbonatul de calciu şi-au unit eforturile şi fantezia edificînd altare descinse din basmele copilăriei. Peştera face parte dintr-un sistem endocarstic triplu etajat (T. Rusu şi colab., 1970), aflîndu-se în conexiune morfogenetică directă cu Peştera Pojarul Poliţei. Deschiderea la suprafaţă a cavităţii este localizată în creasta Culmii Pîrjolii (1165 m), printr-un aven cu dimensiuni impunătoare; 48 m adîncime şi 50 m diametru. La baza acestuia se află Sala Mare, ce cantonează marele bloc de gheaţă, estimat la 75 000 m3 şi avînd o vîrstă de peste 4 000 de ani. Sala este formată, evident, prin prăbuşire, în piatra cupolei păstrîndu-se, nemodificate de scurgerea vremii, planurile de fractură. în continuarea Sălii Mari se desfăşoară fastuoasă ,,Biserica", un colţ al peşterii unde din noiembrie pînă în aprilie apa clădeşte mereu; în decursul fiecărui an formele sînt altele, de la coloane infinite la superbe păsări măiastre, de la îngeri trişti, clovni şi vestale la draperii şi coloane transparente de gheaţă, iradiind puritate şi candoare. Forme ale apei metamorfozate în gheaţă, sortite în anotimpul cald, din aprilie pînă în noiembrie, a se topi, pentru a renaşte iarăşi. În partea stîngă a Sălii Mari, toboganul galeriei Maxim Pop (topic ce omagiază descoperitorul) debuşează în sala ,,Catedrala", sector al peşterii cu dimensiuni apreciabile şi cu o bogată concreţionare (stalactite, stalagmite, gururi, domuri, curgeri stalagmitice, coloane), speleoteme ce le vom întîlni şi în galeria terminală a Rezervatiei Mari. Există un mic areal în Sala Catedralei unde se face trecerea de la climatul glaciar al peşterii (cu temperaturi negative) la cel subteran propriu-zis, cu temperaturi pozitive. O zonă caracterizată prin infiltraţii masive, pe seama cărora se nasc aici, primăvara şi toamna, aşa-numitele ,,splendide", termen ce defineşte stalagmitele de gheaţă transparente, cu lungimi de pînă la 2-2,5 m. Procesul de picurare şi cel de îngheţ-dezgheţ au dus la rotunjirea şi creşterea în diametru a perlelor de cavernă bogat reprezentate în acest punct.

Rezervaţia Mica ocupă partea din dreapta blocului de gheaţă (în sensul coborîrii în aven) şi oferă vizitatorului un splendid profil al gheţarului fosil, cu întreaga stratificaţie milenară şi cu efectele curioase datorate plasticităţii gheţii, precum şi un colţ frumos concreţionat, numit sugestiv Palatul Sînzienii. Cunoscută încă din anul 1863, datorită adnotărilor lui A. Schmidl, peştera a devenit un latorator de excepţie pentru studiul climatului subteran, şi un obiectiv turistic mult căutat, exploatat deocamdată în condiţii insuficiente, atît în ceea ce priveşte protecţia blocului de gheaţă, elementul cel mai sensibil al peşterii, cît şi a eficienţei activitătii turistice în general. Amenajarea peşterii la cerinţele turismului modern, cu introducerea în circuit a Rezervaţiei Mari rămîne un util şi nobil deziderat. La cîteva sute de metri depărtare de Gheţarul Scărişoara, în versantul Gîrdei Seci, se află intrarea în Peştera Pojarul Poliţei, o alta bijuterie a subpămîntului românesc. Varietatea speleotemelor şi cristalictitelor ce-i împodobesc cei 400 m de galerii nu poate fi descrisă, pana rămîne imobilă într-o contemplaţie desăvîrşită. Nu departe de aceeaşi peşteră, spre nord, este situat Avenul din Sesuri, vechi sorb al apelor din Valea Ocoale, împreună cu resurgenţa sa, Izbucul Poliţei, el constituie etajul median al sistemului endocarstic menţionat. Cu o lungime de 3840 m şi o denivelare de 220 m, avenul se caracterizează printr-o morfologie variată, cu frecvente alternanţe a galeriilor modelate subpresiune şi lipsite de formaţiuni cu cele bogat concreţionate (Sala Pagodelor, Sala Stalactitelor). Avenul este un excelent obiectiv pentru speoturistii încercaţi şi dotaţi cu material de explorare adecvat.

Fundalul peisagistic pentru toate obiectivele turistice mentionate, Platoul Scărişoara-Ocoale însuşi, exemplifică elocvent acel peisaj de tip"parc", unde poienile înflorite alternează cu perdele de pădure deasă, iar grupurile de case, ,,crîngurile", atribuie umanizării munţilor un idilism patriarhal, aflat cu natura într-un echilibru ancestral. Revenind la geneza Cheilor Ordîncuşei, ea poate fi abordată prin creionarea etapelor majore de evoluţie ale întregii văi, ce-şi adună izvoarele de pe versanţii sudici ai Dealului Clujului (1400 m), constituit din roci impermeabile. După ce primeşte alţi cîţiva afluenti - mici organisme torenţiale, cu regim temporal, sporeşte în debit, mai ales aval de confluenta cu Pîrîul Gheţarului, afluent viguros cu obîrşia într-un izbuc ce drenează extremitatea nord-estică a platoului. Pe tot acest parcurs valea are un caracter de maturitate avansată, cu versantul dinspre necarstificabil domol şi prelung şi cu cel dinspre platou, versantul drept, abrupt. O data cu intrarea în calcare peisajul se modifică, profilul văii se îngustează pe neaşteptate, pereţii ei se apropie, rocă nudă apare tot mai frecvent. Sîntem în plin sector de chei, unele dintre cele mai grandioase din Munţii Apuseni.

Geneza lor nu poate fi imaginată fără implicarea fenomenelor de antecedenţă, deşi profilul transversal extrem de îngust şi marea energie de relief a versanţilor apropie forma, ca morfologie, de cheile rezultate prin captare endocarstică. Cum nu avem în cuprinsul cheii nici o dovadă a evolutiei prin captare subterană, considerăm supoziţia ca neavenită. Incă de la organizarea sa ca reţea subaeriană de drenaj, valea Ordîncuşei s-a adîncit, în sectorul median-inferior, în masa compactă a calcarelor şi dolomitelor triasice. Nivelul de bază local, reprezentat prin Arieş, fiind într-o coborîre accentuată, adîncirea Ordîncuşei s-a realizat şi ea într-un ritm galopant. Stimulate de ridicarea ritmică a întregului platou, dovedită de tripla etajare a singurului său sistem endocarstic, cel al Văii Ocoale.

Cheile Ordîncuşei au de partea lor o poziţie spaţială de invidiat prin situarea în apropierea unei căi de acces intens circulate şi a unui obiectiv turistic de valoare internaţional (Gheţarul de la Scărişoara). Şoseaua Turda-Lunca Vaşcăului traversează axial munţii dintre Mureş şi Barcău de la est la vest, trece la mai puţin de 1 km de chei, prin localitatea Gîrda de Sus. Aici, o veche biserică din lemn, ridicată la începutul secolului XVIII, îndeamnă la un scurt popas înaintea abordării numeroaselor obiective aparţinînd cadrului natural din această parte a Munţilor Bihor. Din centrul aşezării menţionate se desprinde un drum ce însoţeşte o scurtă distanţă valea Gîrdei, pentru a se ramifica ulterior în două braţe, o variantă îndreptîndu-se spre Casa de Piatră, prin Cheile Gîrdei, iar cealaltă urcînd pe valea Ordîncuşei, prin chei, împreună cu marcajul bandă albastră. În amonte de chei, drumul continuă pînă la obîrşie, unde coteşte brusc spre sud, peste platoul Scărişoara - Ocoale, pînă la peştera Gheţarul Scarişoara, în vreme ce marcajul urca în versantul drept şi se îndreaptă, pe un traseu mai scurt spre acelaşi obiectiv.

A doua direcţie de acces în chei este cea dinspre Huedin – Poiana Horea - Ursoaia, pe drumul ce înconjură Dealul Clujului pentru a se uni cu şoseaua Gîrda de Sus - Gheţari la izvoarele văii Ordîncuşei. Turiştii pot găsi cazare la Cabana Scărişoara, cu o capacitate de 27 delocuri şi 30 de locuri la priciuri, precum şi la popasul turistic Gîrda de Sus (20 de locuri în căsuţe).

Cheile Someşului Cald

Zona izvoarelor Someşului Cald a fost denumită pe buna dreptate ,,bazar'" datorită fragmentării fără precedent a reliefului, cu apariţia celor mai variate şi inedite forme exo- şi endocarstice. Calcarele apar aici insular, separate fiind de marea masă a calcarelor platoului Padiş prin culmile cristaline dela sud: Măgura (1573 m), Măgura Vînătă (1648 m) etc. în aceste calcare ale malmului, Someşul Cald şi-a sculptat chei spectaculoase (fig. 27), desfăşurate în două segmente distincte: primul, de mici dimensiuni, la ieşirea apelor din Cetatea Rădesei, iar al doilea, cheile propriu-zise, între Poiana Rădeasa şi flancul nordic al abruptului Căpiţei. Lungimea îngustării morfologice atinge 1,8 km, iar înălţimea pereţilor săi depăşeşte frecvent 150 m.Cine i-a atribuit regiunii de la obîrşiile Someşului Cald numele de ,,bazar", inspiraţia şi fantezia nu i-au fost deloc străine, pentru că este greu să defineşti cu un singur tcrmen multitudinea de forme şi varietatea de sentimente care te întîmpină şi te încearcă odată ajuns sub clinele împăduriteale Măgurii Vinete.

Poiana Rădeasa, loc de răgaz între un circuit şi altul, separă cele două sectoare de chei.De sub vîrful conic al Măgurii Vinete un mic pîrîu porneşte în salturi spre necunoscut. Sare dintr-o piatră în alta, din bulboană în

bulboană, pînă cînd arcada versantului stîng îi oferă drum mai scurt pe sub pămînt. Fără să şovăie, pîrîul Rădesei se lasă îmbrăţişat de tăcerea

Page 32: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

pietrei, nu pentru multă vreme, căci la nici 70 m spre avale răsare iar la lumină, în Izbucul Rădeasa, cu o forţă sporită, încercată în sinusoida unor marmite evazate. Dar, istoria se repetă încă o dată, are loc din nou subteranizarea apelor Rădesei. De data aceasta aventura primeşte proporţii de amploare. Sîntem în Cetatea Rădesei, martorul ,,cheie" al întregului proces morfogenetic, o peşteră accesibilă omului, o peşteră aflată în faza unei senectuţi înaintate. Ici-colo adîncul şi-a deschis ferestre spre cerul albastru, spre eternitate. Cu fiecare zi, cu fiecare picătură de ploaie diametrul deschiderilor creşte. Cu fiecare piatră căzută, rezistenţa tavanului slăbeşte. Mîine, poimîine, cine ştie, peştera va trece în amintire, iar în locul ei vom întîlni o cheie sălbatecă asemănătoare porţiunii din avale de Cetate, cu pereţii strînşi în menghine apropiate, unde firul apei se pierde în penumbra talvegului îngust, inacesibil, parte integrantă, cîndva, peşterii propriu-zise. Poiana Rădesei rămîne un loc ideal de contemplare. O antiteză între abrupt şi planitate, între covorul de flori primăvăratec şi austeritatea crestelor sculptate în rocă vie. Locul turului de orizont, al spiralei urcînd spre înălţime, spre abruptul Cuciulatei, spre vîrfurile conice ale Vlădesei sau Măgurii Vinete.

Fig- 27. - Cheile Someşului Cald.In avale apar adevăratele chei cu pereţii verticali, cu piscurile lor ascuţite , chei străbătute de învolburatul rege fluid, îndărătnic şi

iscusit. Pe versantul stîng, abruptul Cuciulatei domină atotputernic împrejurimile. Îi răspund, într-o întrecere nedeclarată, ţancurile peretelui drept, ale Cuptorului sau Căpiţei. Alături, afluenţii rămaşi suspendaţi pe cornişele calcaroase se aruncă deznădăjduiţi spre colector, peste fruntea înspumatelor cascade, grohotişurile curg, piatra se dezmembrează, pădurea stă vieţii de veghe, cicatrizează; rani de piatră, ravene, răni verticale. Apoi, pereţii se îndepărtează, zbuciumul apei se domoleşte, peisajul îşi atenuează asperităţile, declivitatea descreşte.

Cetatea Rădesei nu este singura peşteră din zona Cheilor Someşului Cald care poate oferi turiştilor prilejul contactului nemijlocit cu lumea subterana. Ei i se adaugă alte numeroase cavităţi situate în vecinătate, cum estecea din Valea Firii, descoperită în anul 1982 şi a cărei lungime depăşeşte25 km (fără ca explorările să fie terminate). Pe lîngă morfologia sa de detaliu bogat reprezentată, peştera deţine şi un record mondial de răsunet: aici au fost descoperite megacristale de calcit de cîteva zeci de kilograme greutate.

De asemenea, pe Valea Ponorului, afluent stîng al Someşului Cald, se deschide Peştera Zmeilor de la Onceasa, cunoscută încă de la jumătatea secolului trecut (datorită descrierii făcute în anul 1852 de Bielz). Deşi are o lungime redusă (340 m) peştera este recunoscută prin numeroasele rămăşiţe osteologice aparţinînd ursului de cavernă. Alte peşteri din zona dată amintim: Peştera Popii (1 000 m), Ponorul din Cuciulata (3 140 m), Avenul din Cuciulata (925 m), Peştera Moloh (125 m), Peştera Honu (108 m) etc. Formarea cheilor Someşului Cald nu ridică în faţa cercetătorului bariere dificile, relieful zonei oferindu-ne numeroase indicii ajutătoare pentru descifrarea procesului morfogenetic încă de la înfiriparea sa. Mărturia atît de preţioasă ne parvine prin intermediul spectaculosului tunel subteran al Cetăţii Rădesei, dezvoltat la baza versantului nordic al vîrfului Măgura Vînătă, acolo unde apele Izbucului Rădesei, abia ieşite la lumină, s-au subteranizat din nou, părăsindu-şi albia de suprafaţă pentru drumurile lumii subpămîntene. Cei 260 m de galerie, în tavanul căreia cele 7 ferestre, în continuă expansiune dimensională, relevă o iminentă transformare a peşterii în canion, vin să susţină cu îndreptăţire o geneză a cheilor Someşului Cald prin captare subterană. Iar dacă pentru sectorul din imediata apropiere a peşterii lucrurile sînt limpezi, fără echivoc, altă origine fiind exclusă, discuţii s-ar putea ivi pentru tronsonul din aval de bazinetul depresionar de la poiana Rădesei. Analizînd morfologia de detaliu a acestui sector, respectiv îngustimea profilului transversal şi verticalitatea treimii inferioare a versanţilor se constată o asemănare izbitoare cu cea a porţiunii de cheie amplasată în continuarea peşterii de la Cetatea Rădesei, în ciuda faptului că rîul care a sculptat primul sector are un debit mult mai mare, respectiv un potential de denudare amplificat.

Să încercăm însă o reconstituire a procesului de formare a cheilor, încă de la prima organizare a micilor torenţi pe versanţii măgurilor cristalinede la sud şi vest: Măgura Vînătă, Măgura, Piatra Arsă, Piatra Grăitoare. La contactul cu calcarele jurasice pîraiele respective au evoluat, iniţial la suprafaţă, apoi, pe măsură ce labilitatea structurala a calcarelor şi condiţiile propice oferite subteranizării de zonele de contact şi-au spus cuvîntul a debutat fenomenul captării subterane, prefigurat şi el de constituirea acviferelor de versant, superficial, de deschiderea unor drenuri incipiente pe seama litoclazelor. Este, desigur, imposibil de precizat cu certitudine timpul şi locul primei pătrunderi a apelor în subteran. Actuala poiană a Rădesei cu aspectul său de mic bazinet depresionar, a jucat rol de piaţă de adunarea apelor, confluenţa pîrîurilor Alunul Mic şi Rădeasa ducînd la constituirea rîului capabil de a străpunge scutul calcaros ce îi bara calea spre nord. Se pare că tocmai această zonă de lărgire reprezintă arealul celei mai vechi evoluţii carstice, asemănătoare ca funcţie morfogenetică, dolinei de la intrarea în Cetăţile Ponorului, unde confluează, de asemenea, mai multe rîuri subterane şi de suprafaţă pentru a alcătui împreună rîul ce a sculptat peştera cu acelaşi nume, o impresionantă cheie în devenire. Numai că aici maturitatea reliefului este mult mai avansată decît la Cetăţile Ponorului, urmele fragmentării de odinioară fiind în mare parte înlăturate.

Aval de ,,răscrucea" morfologică descrisă, rîul a exploatat litoclazele majore din grabenul Someşului Cald, evoluînd subteran şi generînd o peşteră care a căzut pradă propriei tendinţe de dezvoltare: lărgirea golurilor subteranea rupt echilibrul stratelor acoperitoare, ducînd la prăbuşirea lor şi la apaririţia unei forme noi, aidoma unei reacţii nucleare necontrolate. Peştera este aşadar un sistem natural cu o limită de viabilitatc dictată de parametri riguroşi. O data depăşită această limită, forma dispare. Şansa naturii este metamorfozarea, adică trecerea de la o formă la alta.

Iată o variantă, cea mai plauzibilă, a formării cheilor Someşului Cald. Adîncirea fără precedent a rîului a fost dictată şi de continua ridicare a masivului muntos, cu naşterea unor praguri ce puteau fi înlăturate doar printr-o eroziune susţinută, fapt revelator ilustrat de secţiunea transversală a profilului văii. Dimpotrivă, la partea superioară a versanţilor, gelifracţia acţionează intens, devenind procesul cel mai eficient în retragerea lor laterală. Sectoare scurte de îngustare apar şi pe afluenţii Someşului Cald ce traversează calcarele, cel mai reprezentativ fiind al pîrîului Moloh.

Prima cale de acces, respectiv cea mai frecvent aleasă de turişti este cea care porneşte din Huedin, prin Călăţele-Răchitele- Ic Ponor (49 km, La Ic Ponor şoseaua se ramifică, ramura din dreapta urcînd spre Cheile Someşului Cald încă 9 km). Alta variantă de acces, cu două ramuri, porneşte de la Stîna de Vale (traseul turistic Stîna de Vale - Padiş), prima şi dinspre Padiş, cea de-adoua, cu coborîre la Cetatea Rădesei. Ghidurile turistice indică pentru obîrşiile Someşului Cald două circuite: 1) circuitul Rădesei (marcaj bandă roşie), cu vizitarea Cetăţii Rădesei şi a sectorului de chei adiacent; 2) circuitul Cheilor Someşului Cald (marcaj punct roşu) cu vizitarea sectorului de chei, a abrupturilor, peşterilor, ponoarelor şi izbucurilor din aval de Poiana Rădeasa. Lungimea circuitului este de circa 8 km, iar durata parcurgerii lui de 4 ore.

Cheile văii Stanciului

In Masivul Vlădeasa relieful de disoluţie ocupă suprafeţe mai restrînse ca oriunde în alte grupe muntoase ale Apusenilor. Rocile carbonatice apar insular, în bazinul văii Drăganului, iar ca areale ceva mai extinse, pe versantul sud-estic al masivului, în bazinul hidrografic al văii Stanciului. În consecinţă şi numărul străpungerilor hidrogeologice este mai redus, fiind reprezentate, în morfologia de suprafaţă, printr-un singur sector de chei situat în partea mediană a văii menţionate. Lungimea lui ajunge la 350 m, o dezvoltare redusă, dar aspectul de cheie nu poate fi pus nici un moment la îndoială.

Calcarele se extind în această zonă sub forma a doua fişii orientate nord-sud, despărţite de rocile cristaline ale eruptivului de Vlădeasa. Prima fîşie de lăţime mai mare, se desfăşoară la obîrşiile văii, între Pietrele Albe şi Muntele Crişului, iar cea de-a doua, mai îngustă, cuprinde în limitele ei culmea Lespezi, ce se extinde şi pe versantul drept al văii Stanciului, în bazinul afluentului ei, Valea Arsă. Cheile văii Stanciului nu se pot mîndri cu o atractivitate turistică ieşită din comun (fig. 28). Ele nu posedă însuşiri dimensionale sau fizionomice aparte, care să le confere atribute specifice obiectivelor de vîrf. Totuşi, prin poziţia favorabilă în cadrul zonei turistice, cheile joacă rolul unei porţi impunătoare ce străjuieşte alte numeroase obiective răspîndite în imediata lor apropiere. Astfel, abia reuşeşte vizitatorul să-si desprindă privirile admirative stîrnite de verticalitatea pereţilor cheilor cînd, pe neaşteptate, aceştia se îndepărtează, făcînd loc tumultuoasei cascade Răchiţele, o

Page 33: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

revărsare de ape de peste 30 m înălţime, cu două trepte, la baza, cărora s-au format marmite gigantice, unde apa înspumată pare că fierbe.Fig. 28. - Cheile văii Stanciului.Ocolind cascada, drumul urca în versantul drept, urmînd îndeaproape firul văii (care, în amonte de cascadă este cunoscută sub topicul

de Valea Seacă). În cristalin, profilul transversal se lărgeşte, versanţii, bine împăduriţi cu răşinoase îşi atenuează înclinarea, pentru scurt timp deoarece intrăm iar în calcare unde, la marginea drumului forestier apare Izbucul de la Bănci. Spre amonte alte două izbucuri ("de la Pod" şi "de sub Drum") întregesc salba curiozităţilor de ordin peisagistic din zonă. În continuare întîlnim un clasic sohodol, valea fiind lipsită de orice drenaj de suprafaţă pe o direcţiede circa 3 km, pînă la treapta antitetică a Peşterii de la Tău. Aici, o dolină de prăbuşire impresionantă găzduieşte, la viituri, un lac de baraj antitetic precum şi intrarea (aflată la baza abruptului dolinei) în peştera menţionată, dezvoltată spre avale (390 m în lungime şi 33 m denivelare, a treia peşteră ca dimensiuni ale cavernamentului din Masivul Vlădeasa).

Cea mai importantă forma endocarstică din acest masiv rămîne Peştera Vîrfuraşul (2250 m lungime şi 25 m denivelare), deschisă în versantul stîng al Văii Seci, la altitudinea de 1236 m. Ea s-a format prin captarea în subteran, prin trei ponoare bine înscrise în peisaj (Ponorul Peşterii cu Spinare, Ponorul Sitarului şi Ponorul Tăului Negru) a afluenţilor vechii văi desuprafaţă. Peştera îşi dispune galeriile pe două nivele şi prezintă o morfolologie complexă şi variată totodată. Succesiunea galeriilor înguste, modelate în regim de curgere sub presiune este întreruptă frecvent de apariţia unor săli de mari dimensiuni, dezvoltate la intersecţia litoclazelor majore. Se remarcă, densitatea speleotemelor în galeria de intrare (stalactite, stalagmite, coloane,draperii) şi în galeria activă, precum şi prezenţa cristalictitelor şi excentricelor. Alte pesteri interesante ca geneză şi morfologie amintim: Peştera dinValea Seacă (428 m lungime), Avenul Runa (127 m lungime, 76 m denivelare, Peştera din Muntele Crişului (130 m lungime), Avenul de la Lespezi (617 m), Izbucul Lespezi (408 m lungime) etc.

La suprafaţă, Pietrele Albe, două masive calcaroase de un alb imaculat, atrag şi ele, în drumul spre Vlădeasa, ochii privitorului, prin supleţea etalării pe verticală şi răsucirea inedită a stratelor de calcar dislocate de intruziunile neogene.

O notă aparte o aduce peisajului tipul de relief carstic răspîndit în bazinul văii Stanciului. Cei care s-au obişnuit să întîlnească în regiunile calcaroase cîmpurile de lapiezuri sau doline, ce conferă acestor arcade o tentă de mare austeritate, vor fi surprinşi, vizitînd acest colţ mirific al Apusenilor, cînd vor constata lipsa unor astfel de forme, ce abundă în Padiş, Pădurea Craiului sau Platoul Vaşcău. Nedumerirea este cu atît mai mare cu cît raportînd cele 39 de peşteri dezvoltate în zonă la suprafaţa redusă de desfăşurare a calcarelor (8,32 km 2) se obţine o densitate a reţelelor subterane de 779,9 m/km2, cea mai ridicată din ţară. Care este cauza endocarstificării atît de pronunţate şi a exocarstificării atît de reduse ? Dacă reţeaua densă de falii, diaclaze şi fisuri, proprie acestor calcare ne oferă un indiciu şi o explicaţie asupra intensei evoluţii subterane, problemele legate de exocarstificare n-au fost încă elucidate. Credem, că un rol decisiv l-a jucat procesul derecristalizare parţială a calcarelor aflate în aria aureolei de contact. Temperaturile ridicate au afectat matricea cristalină a rocii carbonatice care actualmente, se dezagregă într-un ritm mai rapid decît se dizolvă. A rezultat astfel un proces de ,,făinare" a calcarelor, cu apariţia unei scoarţe de alterare carbonatice care inhibă exocarstificarea. Se produce aşadar o denudare în pînză areală şi nu prin disoluţie selectivă, fenomen ce stă la baza genezei lapiezurilor, dolinelor, uvalelor etc. Un astfel de carst nu vom întîlni nicăieriîn Munţii Apuseni. Iată cum îngustarea văii Stanciului poate fi un excelent pretext de a întîlni alte obiective pitoreşti, în majoritatea lor necunoscute.

Procesul de formare a cheilor văii Stanciului a plătit şi el tribut particularităţilor de ordin litotogic şi hidrologic. Astfel, în zona Pietrele Albe -Muntele Crişului reţeaua hidrografică n-a ajuns să sculpteze chei datorită dezmembrării sale accentuate şi constituirii - pe seama acestui aspect – a cîtorva drenaje subterane de amploare (Peştera cu Spinare - Peştera Vîrfuraşul, Peştera de la Tău - izbucurile ,,de sub Drum", Ponorul din Valea Cetăţuia - Izbucul de la Bănci etc.). Cu totul alta este situaţia în sectorul din avale, unde apele văii Stanciului, concentrate, prin intermediul celor trei izbucuri mai importante, într-o singură reţea de drenaj cu debit ridicat, după ce străbate o fîşie de rod cristaline (riolite de Vlădeasa) intră tumultuos în calcare. Aici, datorită extensiunii reduse a rocilor carbonatice, nu reuşeşte să se dezmembreze, evoluînd în subteran, ci doar să sculpteze îngustul sector de chei. Diferenţa de comportament între rocile cristaline, necarstificabile şi calcare, în ceea ce priveşte rata de denudare, iese şi aici pregnant în evidenţă. În cristalin valea rămîne suspendată, racordul ei cu sectorul din calcare realizîndu-se printr-un pasaj abrupt, cel al cascadei Răchiţele. în atari împrejurări originea cheilor este uşor de descifrat, ele fiind rezultatul adîncirii progresive, prin eroziune şi disoluţie, a văii Stanciului în masa de calcare jurasice. O adîncire normală, epigeneza neputînd fi invocată, ci dimpotrivă, în calcare rîul evoluează mai dezinvolt, mai amplu, sculptîndu-şi o vale adîncă rectilinie.

Prima călăuză către Cheile Stanciului ne este drumul modernizat dintre Huedin şi Răchiţele (28 km). Din localitatea amintită intrăm pe valea Stanciului, ajutaţi de drumul forestier ce trece prin chei, pentru a se opri la obîrşiile văii, lîngă intrarea Peşterii cu Spinare. Dinspre cabana Vlădeasa se poate ajunge în valea Stanciului urmînd drumul de culme (2 ore de mers). Baza de cazare cea mai apropiată rămîne cabana Vlădeasa (33 delocuri), spre care iarna accesul este dificil. Pentru campare zona dispune de locuri admirabile.

Cheile din bazinul văii Bogăi

Însuşirea de bază a cheilor din Munţii Bihorului emană din dispoziţia lor radiar-periferică. Astfel, în partea de nord-vest a carstului din această grupă montană, acolo unde rîurile trebuie să coboare o mare diferenţă de nivel) edificiul muntos dominînd cu 900-1000 m vatra Depresiunii Beiuşului), apar o serie de fierăstruiri de amploare, fiecare organism de scurgere reuşind să-şi modeleze sectorul propriu de chei. Astfel, în bazinul văii Bogăi întîlnim, strîns grupate, nu mai puţin de trei sectoare de îngustare, şi anume: Cheile văii Bulbuci, Cheile văii Oşelu şi Cheile văii Bogăi.

1. Cheile văii Bulbuci (fig. 291). Acestea se dezvoltă aval de izbucul Bulbuci, pe valea cu acelaşi nume, afluentă pe stînga a văii Bogăi. Au o lungime de peste 2 km şi o desfăşurare orientată pe direcţia sud-est - nord-vest. în jumătatea superioară a cursului său, valea Bulbuci urmăreşte îndeaproape contactul dintre calcarele de Watterstein şi necarstificabilul triasic. Izbucul apare la baza versantului stîng al văii, dintr-o faleză stîncoasă. în amonte de resurgenţă, se desfăşoară un culoar cu aspect tipic de vale seacă, activată doar temporar prin concentrarea scurgerilor de pe versantul nordical vîrfului Bălileasa.

Sălbăticia şi inaccesibilitatea reprezintă trăsăturile principal ale cheilor de faţă. Abrupturile din Piatra Ciungilor şi Piatra Cîinilor domină talvegul, încorsetîndu-l în contraforturile lor austere. Repezişurile şi cascadele dintre care cascada Bulbuci depăşeşte 20 m înălţime), însufleţite prin salturile apei înspumate, asigură fondul sonor al morfogenezei aflată într-o permanentă reciclare. Pădurea deasă constituie fundalul discret pe care se proiectează prim-planurile crestelor şi piscurilor ascuţite.

Fig. 29. - Cheile din bazinul văii Bogăi. I, Cheile văii Bulbuci; II, Chei văii Oşelu; III, Cheilc Bogăi.Alături de îngustul canion, atît de îngust încît accesul pe firul văii este practic imposibil, cel puţin încă două obiective ne pot ademeni

paşii spre valea Bulbuci (topic dat de salba numeroaselor marmite, locul unde apele ,,bolborosesc" dezinvolt). Mai întîi izbucul, izvorul cu apă vie, ieşit la suprafaţă la altitudinea de 920 m, aflat la originea văii şi, prin ea, a cheilor. Al doilea obiectiv este reprezentat de Peştera de la Fîntîna Roşie, descoperită în anul 1974 de un grup de speologi din Oradea. Intrarea ei se află în imediata apropiere a izbucului Bulbuci, respectiv a şoselei Pietroasa -Padiş, care, în strînse serpentine, escaladează versantul. Topografia peşterii se caracterizează printr-o accentuată meandrare a galeriilor, prin suprapunerea acestora în plan vertical, legăturile dintre diferitele etaje realizîndu-se prin intermediul unor puţuri sau tobogane înclinate. Totul are o dezvoltare de 3820 şi o denivelare de 95 m. Morfologia cavităţii este proprie peşterilor care au evoluat timp îndelungat în regim freatic: marmite, linguriţe de coroziune, septe, meandre etc.

Geneza cheilor se leagă de adîncirea în calcare a văii Bulbuci, o adîncire normală, prin eroziune şi coroziune. Panta abruptă a profilului longitudinalal tuturor afluenţilor Crişului Pietros s-a erijat într-un catalizator fervent al evoluţiei în profunzime, în detrimentul lărgirii

Page 34: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

profilelor transversale. Deasemenea, grefarea văii, în sectorul median, pe o linie de falie, a contribuit şi ea la manifestarea acestei tendinţe evolutive.

Accesul în valea Bulbuci este facilitat de drumul forestier de pe valea Bogăi, pe care-l părăsim la confluenţa celor două văi, pentru a urma afluentul pînă în chei (traseu descris detaliat, ca dealtfel toate traseele prin cheile dinMunţii Bihorului, în ghidul turistic elaborat de M. Bleahu şi S. Bordea,1974). A doua cale de acces presupune străbaterea cheilor din amonte spre aval, pornind de la Fîntîna Roşie, situată în rambleul şoselei Pietroasa - Padiş.

2. Cheile văii Oşelu (fig. 29 11). Acestea au luat naştere în bazinul văii sinonime, ce-şi are izvoarele într-un izbuc situat la baza abruptului din Piatra Ciungilor. Lungimea lor atinge 1,5 km şi au o orientare sud-est - nord-vest, paralelă cu cheile văii Bulbuci. în aceste chei valenţele turistice sînt tributare reliefului rezidual, cu impunerea în peisaj a abrupturilor, crestelor, ravenelor sau grohotişurilor. Pereţii cheii şi abruptul din Piatra Ciungilor se oferă fără nici o rezervă privirilor admirative, împreună cu succesiunea de repezişuri din profilul văii şi pădurea de nepătruns ce înveşmîntă într-o hlamidă verde împrejurimile. Acest sector de chei este rodul procesului de adîncire firească, în virtutea legilor eroziunii normale, a rîurilor chemate de un nivel de baza extrem de coborît. Nu avem de-a face atît cu o eroziune regresiva, calcarele fiind o rocă dura, a cărei subsăpare limitată are puţină importanţă în adîncirea talvegurilor, cît şi cu o eroziune accelerată, determinată de viteza mare de scurgere şi cantitatea debitului solid transportat. Tot cu creşterea vitezei disoluţia devine mai activă, înlăturînd un strat mai mare de calcar.

Valea Oşelu, alimentată de izbucul amintit, dar şi din organisme cu scurgere temporară de pe versant , şi-a modelat un sector de chei asemănător unei pîlnii cu deschiderea spre amonte, indicînd prin conformaţia sa caracterul torenţial al bazinului său de recepţie. Pe măsură ce coborîm pe firul văii, versanţii se apropie, îngustarea cea mai pronunţată realizîndu-se în apropierea confluenţei cu valea Bogăi. Un rol major în orientarea văii i-a avut linia de falie ce urmează în mare parte aceeaşi orientare, suprapunîndu-se cu aceasta.

Acelaşi drum forestier din valea Bogăi ne ,,debarcă" la confluenţa cu valea Oşelu. Cei care se încumetă să-i străbată cheile cunoscute prin sălbăticia lor, vor traversa colectorul şi, însoţiţi de apele Oşelului, pot să le străbată, cu o singură condiţie - să fie încercaţi alpinişti, altfel, prin strîmtoarea lor nu se poate trece.

3. Cheile Bogăi (fig. 29 III). În amonte de confluenţa cu rîul Oşelu, Boga îşi dezvoltă propriul său sector de chei, desfăşurat pînă în zona izbucului cu acelaşi nume. Dar, relieful formelor de îngustare nu se sfîrşeşte în aria izbucului, el continuă, la fel de sălbatec şi dincolo de acesta, de-a lungul Văii Rele sau a altor pîraie cu caracter torenţial de la obîrşiile rîului. Intre izbuc şi valea Oşelu cheile au o lungime de 2 km, dar adăugînd şi sectorul din amonte de izbuc, lungimea acestora creşte la peste 4,5 km. Cascadele, mai pregnant ca oriunde (spectaculoase sînt cele ale Văii Rele), îşi pun amprenta de farmec şi poezie asupra peisajului din zona cheilor. Tot ele fac accesul, de-a lungul văilor, deosebit de dificil. Lor li se asociază, întru slava frumosului, veşnicele abrupturi, detaşîndu-se net PietreleBoghii, rezervaţie geologică cu o suprafaţă de 298,8 ha, ce adăposteşte, printre altele, cunoscuta peşteră Şura Boghii (212 m lungime), a cărei arcadă imensă atrage de la mare distanţă privirile.

Geneza şi evoluţia îngustării de faţă sînt întru totul similare cu a celor două sectoare învecinate, prezentate anterior, ceea ce invită la includerea lor în grupa formelor de adîncire normală. Procesul s-a desfăşurat într-un pat de rocă eterogenă ca structure (am numit calcarele triasice şi jurasice), într-o strînsă concordanţă cu raporturile dintre rîu şi nivelul său de baza.

In Cheile Bogăi se poate ajunge de la cantonul silvic Bulz urmînd drumul forestier pînă la confluenţa rîurilor Boga şi Oşelu. De aici înspre amonte, turistul foloseşte potecile. Dinspre Padiş urmăm traseul 21, descris de ghid (M. Bleahu, S. Bordea,1974), marcat cu cerc galben şi punct roşu, care ne conduce pînă la Peştera Şura Boghii, amplasată la baza abruptului, respectiv la obîrşia uneia dintre văile ce converg în cheile căutate de noi. Cheile din bazinul hidrografic al văii Bogăi pot fi considerate printre cele mai puţin cunoscute şi vizitate din Munţii Apuseni, deşi, cum se poate deduce din cele relatate, au cu ce să încînte drumeţii. Sălbăticia, izolarea şi prezenţa ,,mai în drumul turiştilor" a altor obiective de acelaşi gen, dar cu o zestre atractivă mai bogată (ne gîndim la Cheile Galbenei), iată cîtevadintre cauze.

Cheile văii Cetăţilor

Deşi suprafata sa nu depăşeşte 36 km2, bazinul endoreic Padiş-Cetăţile Ponorului reprezintă nucleul carstului din Munţii Bihorului, atît prin poziţia sa spaţială, cît, mai ales, prin unicitatea elementelor morfologice respîndite în aria sa de desfăşurare. Aici se întîlnesc cîteva fenomene de mare amploare, comparabile cu cele mai renumite forme ale carstului european. Avem în vedere, înainte de orice, Cetăţile Ponorului, pe care marele geograf Emmanuel de Martonne nu ezita să le compare cu peştera şi dolinele de la Scoczjun (Postojna) din carstul dinaric; dar şi sistemul endocarstic al platoului Lumea Pierdută sau cel din Groapa de la Barsa etc. Padişul apare, din punct de vedere orografic, ca o uriaşă cuveta ce concentreaza scurgerea organizată pe măgurile cristaline ce-i domina "şesul" cu 200-400m, scurgere care, din ceea ce se cunoaşte pîna la ora de faţă, se dreneaza pe o singura direcţie: cea a rîului subteran din Peştera Cetăţile Ponorului, cu resurgenţa în Izbucul Galbenei. Spunem deocamdată deoarece L. Valerias (1978), analizînd orientările rîurilor subterane din peşterile explorate în zona presupune pentru bazinul Padiş trei directii de descărcare hidrologica şi anume : prin izvorul Ponor, prin avenul de pe Faţa Răchitei şi prin izbucul Boga. Presupuneri rămase la nivelul simplelor ipoteze în lipsa unor marcări cu trasori edificatoare.

In contextul în care reţeaua hidrografică a bazinului endoreic se limitează, în general, la organismele torenţiale decapitate prin captări subterane la contactul cu calcarele (într-o adevărată salbă de ponoare, cum sînt cele din Padiş, în număr de 13, din Groapa de la Barsa sau Poiana Ponor etc.), valea Cetăţilor reprezintă singura vale de suprafaţă mai bine organizată. Ea îşi are izvoarele sub vîrful Bălileasa (1274 m), în cele două izbucuri ce drenează avenul de la Faţa Răchitei. În sectorul interior, înainte de-a pătrunde în subteran, pe sub uriaşul portal al peşterii menţionate, valea evoluează în calcare, unde şi-a modelat un scurt sector de chei (250 - 300 mlungime) (fig. 30).

Fig. 30. - Cheile văii Cetăţilor.Deşi prezintă un relief sălbatec, versanţi abrupţi şi apropiaţi, marmite şi cascade, hornuri şi arcade, cheile văii Cetăţilor nu reuşesc să

se impună ca obiectiv turistic de vîrf nici măcar la ,,ele acasă". Vina o poartă, indiscutabil, formele de relief învecinate, mult mai spectaculoase, mai amplu dezvoltate. în acest context se înscrie mai întîi complexul Cetăţilor Ponorului, situat în imediata apropiere a cheilor, cu cele trei doline de mari dimensiuni, adevărate pîlnii carstice ce converg spre rîul subteran. Prima dolină se confundă cu sfîrşitul văii Cetăţilor, sprijinindu-se, peisagistic, pe arcada ogivală a marelui portal (peste 70 m înălţime). Celelalte două doline, din dreapta şi din stînga intrării în peşteră, au adîncimi de peste 200 m, versanţi abrupţi sau în surplombă, cu numeroase cornişe, poliţe şi creste ascuţite etc.

Apoi, Peştera Cetăţile Ponorului (3 800 m lungime), care este străbătută de unul dintre cele mai mari rîuri subterane din ţară, cu o galerie unică, largă de 5-20m şi cu înălţimi ce depăşesc frecvent 90-110m. De-a lungul rîului întîlnim nu mai puţin de 14 lacuri, adevărate vămi în calea expediţiilor speologice ce s-au succedat ani la rînd în dorinţa, pînă la urmă împlinită, de-a străbate golul pîna la sifonul terminal. Partea de sud-vest a bazinului endoreic se suprapune depresiunii Groapa de la Barsa, cu o extensiune de 2,4 km2. În ciuda suprafeţei mici, aici întîlnim un sistem endocarstic de dimensiuni apreciabile, cu o lungime cumulate de 14880 m (L. Vălenaş, 1977), sistemul Zăpodie, compus din peşterile Zăpodie şi Peştera Neagră, ce se interconectează morfologic cu Peştera Gheţarul de la Barsa. Denivelările în profilul galeriilor active îmbracă forma tumultuoaselor cascade, al căror număr se ridică la 35 (cea mai înaltă avînd 25 m). Morfologia sistemului conţine întreaga suită de forme de eroziune şi coroziune sau de depunere endocarstică (speleoteme şi cristalictite).

Alt compartiment al bazinului Padiş - Cetăţile Ponorului este cel de la Poiana Ponor, cu izbucurilc de la extremitatea nordică şi ponoarele de la celălalt capăt, rîul vieţuind aici la suprafaţă doar cîteva sute de metri între resurgenţă şi insurgenţă. Cum diametrul sorburilor se

Page 35: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

dovedeşte a fi, uneori în perioadele cu precipitaţii bogate, prea redus faţă de afluxul de apă ce trebuie drenată, în cuveta depresionară se naşte un lac pitoresc, cu caracter temporar. Astfel, din punct de vedere hidrologic mica depresiune îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi definită ca polie veritabilă.

Cea mai sălbatecă zonă a bazinului endoreic rămîne, aşa cum o spune, şi numele ce-l poartă, Lumea Pierdută, cu cele trei avene, Gemănata, Avenul Negru şi Avenul Acoperit, adevărate găuri negre de dimensiuni ciclopice,care absorb lumina şi emană doar răsuflarea rece a subpămîntului, cu Izbucul Ursului şi ponorul Peşterii de la Căput, unde Valea Seacă îşi pierde apele încă o data, pentru a se uni definitiv cu apele întregului bazin Padiş la intrarea în Cetăţile Ponorului. Aşadar, o ipostază deloc de invidiat, pentru Cheile văii Cetăţilor de a fi o cenuşăreasă în propria ogradă. şi cînd te gîndeşti că la edificarearea complexului carstic al Cetăţilor Ponorului apele ei au avut cuvîntul cel mai greu de spus ! Poate de aceea, simţindu-se nedreptăţită, curge sălbatecă şi învolburată, încercînd să-şi sape o albie cît mai adîncă, mai impresionantă. Pentru a descifra formarea cheii amintite să privim în jur, către platoul Lumea Pierdută, spre exemplu, unde reţeaua hidrografică s-a dezorganizat demult, generînd, pe acelaşi curs de apă, două avene gigantice: Gemănata şi Avenul Negru, sau spre Poiana Ponor, unde apele rezistă la suprafaţa o distanţă neglijabilă, evoluţia subterană fiind hotărîtoare. De ce totuşi face excepţie Valea Cetăţilor ? Pentru că avem de-a face cu un stadiu avansat al evoluţiei, cu trecerea văii din nou în regim subaerian, prin prăbuşirea tavanului peşterii desfăşurate de-a lungul cursului său inferior, în continuarea peşterii de la Cetăţile Ponorului. Ca urmare, încă o cheie de captare carstică subterană, cum va deveni şi peştera din avale, într-o etapă de evoluţie viitoare.

Asa precum toate drumurile antichităţii duceau la cetatea eternă, toate potecile Munţilor Apuseni se îndreaptă, direct sau indirect, către Padiş, adevărată columnă a carstului şi turismului românesc. Ajunşi aici, dinspre Pietroasa, Ic Ponor sau Poiana Horea, cabana Padiş devine un modest cartier general, cu funcţii care-i depăşesc posibilităţile, o răscruce unde se întîlnesc şi se răsfiră cărările spre cunoscutele-i obiective. Acelaşi ghid al Munţilor Bihorului (M. Bleahu, S. Bordea, 1974) indică detaliat posibilităţile de a ajunge la oricare forma carstică posesoare de atribute turistice, urmînd reţeaua densă de marcaje. Astfel, marcajul punct albastru pleacă de la cabana Padiş şi descrie un circuit al Cetăţilor Ponorului, cu vizitarea Poienii Ponor, al Cheilor văii Cetăţilor şi a celor trei doline din zona peşterii. Turiştii încercaţi si dotaţi cu cele necesare navigaţiei subterane, vor putea pătrunde şi în "peşteră," întreprinderea unei astfel de acţiuni rămînînd temerară. Intregul circuit, cu întoarcerea la cabana Padiş, măsoară 12 km şi poate fi străbătutin circa 6 ore.

Cheile Galbenei

Dacă Peştera Vîntului, cea mai dezvoltată cavitate naturală din ţara noastră, se constituie într-un adevărat punct de referinţă pentru endocarstul MunţilorApuseni, Cheilor Galbenei le revine acelaşi destin în ceea ce priveşte îngustările morfologice din această regiune montană: de-a încununa, asa cum se cuvine, cu grandoarea şi măreţia necesară, efortul rîurilor de-a fierăstrui barierele stîncoase. Nici o altă cheie nu se poate compara cu edificiul unic al Galbenei. Iar dacă am încerca, totuşi, să o facem, diferenţa ar scoate şi mai pregnant în lumina dimensiunile fără precedent ale adîncirii, densitatea şi amploarea formelor, asocierea lor inconfundabilă în cadrul acestui monument peisagistic inedit.

Cheile Galbenei reprezintă un complex morfologic rezultat din conexiunea cîtorva sectoare de îngustare distincte (fig. 31). Astfel, tronsonul situat în amonte de confluenţa Văii Luncşoarei cu apele ieşite la suprafaţă în Izbucul Galbenei (resurgenţa bazinului endoreic Padiş - Cetăţile Ponorului) sînt numite adesea Cheile Luncşoarei, iar cele situate în sectorul inferioral Galbenei, Cheile Jghiabului. Pentru a nu facilita ivirea confuziilor, vom generaliza topicul de Cheile Galbenei pentru ambele sectoare, inclusiv pentru ramificaţia din aval de Izbucul Galbenei. Lungimea cumulată a îngustărilor atinge 6 km, situîndu-se sub acest aspect, pe locul al doilea în Apuseni, după Cheile Videi. Există, se pare, o relaţie de strînsă dependenţă între dimensiunile unei forme de relief şi zestrea ei turistică. Cu cît amploarea desfăşurării acesteia este mai mare, cu atît creşte atractivitatea pe care o exercită asupra privitorului. Cheile Galbenei nu dezmint, ci dimpotrivă, susţin din plin, această constatare. Dimensiunile gigantice şi fizionomia mozaicată conlucrează activ în a le situa pe treapta superioară a oricărei încercări de ierarhizare a obiectivelor turistice de acest gen din partea vestică a Munţilor Bihorului.

Străbătîndu-le, constaţi că orice încercare de comparaţie cu alte chei este practic neavenită. Tot ceea ce ştii din parcurgerea celorlalte pare aici minuscul, incipient, nedesăvîrşit. Abrupturile scapă aici percepţiei totale. Privindu-le de sus, de pe marginea instabilelor balcoane, baza lor se ascunde într-un hău populat cu umbre fantomatice; privindu-le de jos, verticalele fac trup comun cu infinitul albastru. Oricît ai încerca, peisajul îţi rămîne greu de descifrat în toate detaliile sale. Nu reuşeşti să surprinzi decît fragmente, pentru că fragmentate sînt şi căile spre intimitatea lor sălbatecă. Cascadele, bulboanele, marmitele - elemente de baza ale universului lichid -sînt altă vamă spre înţelesul lucrurilor. Stînca şi apa sînt într-o simbioză eternă, verticala unind abisul şi înaltul. Doar zborul păsărilor unifică, pentru o clipă, cei doi versanţi, doar privirile noastre încearcă să reconstituie vechile conexiuni, doar paşii noştri caută puncte de sprijin deasupra tumultului. Nu oricine se încumetă să străbată Cheile Galbenei. Nu oricine reuşeştesă o facă. Un sever examinator te scrutează din fiecare balcon suspendat,din fiecare abrupt, din fiecare cascadă, aidoma viperelor pîndind în tainice locuri de strajă.

Fig. 31. - Cheile Galbenei.Peşterile, adevărate Alfa şi Omega, ale evoluţiei carstice, cum este cea din Dealul Vîrseci (440 m), cu un portal măestuos şi cu galerii

în zig-zag, frumos ornamentate de bogate scurgeri parietale, au pe planşeul lor o abundenţă de gururi, care formcază mici lacuri separate de baraje cu o morfologie crenelată. între celelalte 93 de cavităţi, se detaşează Peştera cu Aluviuni (448 m), Avenul Cristalelor (110 m), Peştera din Peretele Gardului etc. În partea din amonte a cheilor, în bazinul Luncşoarei, este situat unul dintre cele mai mari avene din Munţii Apuseni - Avenul din Hoanca Urzicarului (al Independenţei) cu o denivelare de 286 m şi o lungime de 1125 m.

Pe cumpăna de ape care separă, morfologic, Valea Galbenei de mica depresiune Groapa de la Barsa, sub vîrful Piatra Galbenei, se află Gheţarul Focul Viu. O peşteră binecuvîntată de prezenţa gheţarului fosil (25 000 m 3de gheaţă), al treilea ca mărime din Munţii Apuseni, după Gheţarul Scărişoara şi cel de la Borţig. Printr-o fereastră deschisă în plafonul galeriei razele Soarelui cad, într-o anume clipă a zilei, pe formaţiunile translucide, irizînd multicolor, de unde topicul sublim de ,,Focul Viu". Tot pe aceeaşi cumpănă de ape, deasupra traseului subteran al văii Cetăţilor, se află Avenul Borţig, care adăposteşte şi el un bloc de gheaţă de circa 30 000 m3.

Zona cea mai pitorească din perimetrul cheilor rămîne Izbucul Galbenei şi împrejurimile sale, declarată, în consecinţă, monument al naturii. Apele izbucului ies dintr-un lac adînc şi deversează peste fruntea unui baraj de travertin într-o cascadă înspumată. Valea Seacă, afluent pe stînga al Galbenei, aduce patrimoniului turistic al colectorului, şi aşa neasemuit de bogat, două obiective de interes: un sector de chei, cu numeroase cascade, şi marea ravinare de la Groapa Ruginoasă. Aceasta din urmă este situată la obîrşiile Văii Seci, are o adîncime de peste 100 m şi s-a format prin eroziunea torenţială, extrem de activă, a depozitelor de cuarţite, gresii şi argile roşii de vîrstă permiana; o adevărată rană vie în continuă expansiune, un badlands în miniatură ce distonează cromatic cu albastrul cerului şi verdele pădurilor din jur.

In versantul opus, Poiana Florilor, adevărată răscruce a drumurilor ce străbat partea vestică a Munţilor Bihorului, ne întîmpină cu un peisaj plin de armonie şi accesibilitate, destinat parcă unui minunat loc de popas. Dar cîte alte revelaţii nu răsar, la fiecare pas, în Cheile Galbenei, adevărat paradis al formelor carstice. Să aruncăm, în continuare, o privire asupra genezei şi evoluţiei acestor forme, pornind de la avantajul deosebit, pe care-l au formele de relief larg desfăşurate, avantaj privit, desigur, prin prisma cercetătorului geograf, de a conţine în morfologia lor majoră sau de detaliu numeroase mărturii evolutive, dovezi care n-au lipsit, iniţial nici altor chei, dar amploarea mai redusă a desfăşurării lor a făcut posibilă ştergerea, înlăturarea prin evoluţie ulterioară. Or, atunci cînd dimensiunile au fost deosebite, cariul vremii n-a reuşit să le distrugă în totalitate, aspect relevant în cazul Cheilor Galbenei, ce ne este de un real folos în reconstituirea întregului proces morfogenetic.

Se ştie faptul că în Munţii Bihorului grosimea stratelor de calcare sidolomite atinge cele mai ridicate valori din Munţii Apuseni - 750-

Page 36: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

800 m. Asociind-o răspîndirii largi în suprafaţă şi litoclazării avansate, avem tripticul litologic necesar desfăşurării ample a proceselor de modelare exo- şi endocarstice. Mai intră în discuţie, evident, şi elementul dinamic al morfogenezei, apa, organizată sau nu într-o reţea de scurgere, şi ea provenind aici dintr-o sursa bogată - precipitaţiile - care, în contextul treptei altitudinale bruşte cu care versantul vestic al Munţilor Bihorului domină Ţara Beiuşului, cad din abundenţă datorită condensărilor provenite prin ascensiunea orografică a maselor de aer vestice.

Gcneza şi evoluţia Cheilor Galbenei trebuie deci privite prin prisma realizării integrale a unui ansamblu de factori favorizanţi, care au conlucrat o lungă perioadă de timp, iar rezultatul acestei conlucrări îl avem în faţă, în toată spectaculozitatea sa. Calcarele din perimetrul Văii Galbenei sînt dominate, la sud şi est, de culmilc impermeabile Ţapul (1415 m), Vîrtopul (1244) şi Glăvoaia (1424). Pe versanţii lor s-a organizat, iniţial o reţea de scurgere care, prin convergenţă, a dus la formarea Văii Luncşoarei. La contactul cu calcarele (aidoma torentilor din Padiş) apele văii s-au subteranizat ajutate fiind de reţeaua densă de litoclaze. A urmat o îndelungată evoluţie subterană, cu formarea unei peşteri şi dezvoltarea acesteia. Intre timp, dinspre bazinul Padiş, îmbibat ca un burete spongios, are loc deschiderea primului dren subteran către exterior, cel din Izbucul Galbenei. Se năştea astfel o confluenţă subterană, cu largi implicaţii asupra ritmului evoluţiei ulterioare, debitul rîului creşte considerabil, adîncirea lui în albie de asemenea. Procesul este stimulat de un nivel de baza, la rîndul lui, extrem de coborît. Tavanul peşterii se îndepărtează din ce în ce mai mult, urcînd la înălţimi ameţitoare. Cu cît dezvoltarea pereţilor, pe verticală, este mai mare, cu atît creşte posibilitatea apariţiei fenomenelor destabilizatoare. Retragerea lor laterală, chiar dacă s-a produs numai sub influenţa coroziunii peliculare, a apelor provenite din infiltraţii difuze sau condensare endocarstică, a continuat, subminînd cupola calcaroasă. Prăbuşirile şi-au intrat în rol, acţionînd ca un proces morfogenetic de mare eficienţă, apropiind astfel peştera de finalitatea sa, de negarea ei prin transformare în cheie. Un astfel de scenariu s-a derulat în cazul formării Cheilor Galbenei. Dacă fenomenul s-a desfăşurat simultan pentru întregul sector de chei sau în etape succesive nu putem preciza, poate doar în cazul tronsonului adiacent, dintre Izbucul Galbenei şi confluenţa cu Valea Luncşoarei, care este cu certitudine, mai recent decît celelalte.Luînd în considerare întregul sistem carstic format din valea Cetăţilor- Peştera Cetăţile Ponorului - sectorul inundat dintre sifonul peşterii şi Izbucul Galbenei - Valea Galbenei avale de izbucul amintit, se poate observa, ca o particularitate definitorie, o evoluţie în etape a reliefului carstic, de la conducta sub presiune, la peşteră şi, apoi, la transformarea acesteia în cheie. Situarea cheilor Cetăţilor şi ale Galbenei la extremităţile opuse ale unui drenaj subteran binecunoscut indică, în acest caz, o acţiune convergentă dinspre margini spre un ax central, transformat de la sine într-o citadelă menită a cădea ultima. Cîndva, în viitoarele etape de evoluţie ale reliefului din zonă, cînd actuala peşteră Cetăţile Ponorului va fi deja o impresionantă cheie, porţiunea dintre sifonul ei terminal şi Izbucul Galbenei, azi impenetrabilă pentru om (chiar în cazul dotării acestuia cu echipament de scufundare) va apărea ca o peşteră accesibilă sau ca un pod natural transformat într-o relicvă morfologică de preţ, mărturie a vremilor apuse.

Ar fi simplist să considerăm că formarea unei chei prin captare carstică, subterană se desfăşoară liniar, că odată peştera formată nu rămîne decît ca tavanul ei să se prăbuşească etc. Drumurile subpămîntene ale apelor sînt mult mai complicate şi mai întortochiate, mai ales atunci cînd reţeaua litoclazelor este, la rîndul ei, variată ca dimensiune, structură sau configuraţie. Iar atît timp cît în patul văii mai există calcare, captarea apelor la un alt nivel, mai coborît, pluteşte ca o ameninţare perpetuă. Iată, spre exemplificare, apele care ies din Izbucul Galbenei, după ce au sculptat, spre aval, o peşteră care, prin prăbuşirea tavanului s-a transformat în cheie, aducînd rîul subteran iar la lumină. s-au subteranizat din nou, chiar în albia actualului sector de chei, în Tunelul din Cheile Galbenei (150 m lungime), vor modela astfel o nouă peşteră care va rămîne în profilul major al îngustării, după adîncirea mai amplă a talvegului, sub forma unei arcade sau pod natural etc.

Două sînt direcţiile principale care ne orientează paşii spre Cheile Galbenei şi împrejurimile lor. Prima este şoseaua Oradea - Vaşcău, pe care o părăsim în localitatea Sudrigiu. După 12 km ajungem la Pietroasa, de unde şoseaua forestieră urcă pe Valea Galbenei pînă la cantonul Luncşoara, deci la capătul din amonte al cheilor. În Poiana Florilor se intră în Circuitul Văii Galbenei (marcaj punct galben), circuit care măsoară aproximativ 20 km şi necesită mai mult de 10 ore de mers susţinut. Un traseu extrem de dificil recomandat turiştilor încercaţi. Dinspre Padiş ne conduce în Valea Galbenei marcajul punct albastru,ce trece prin Poiana Ponor, prin apropierea Cetăţilor Ponorului, pînă în Poiana Florilor. De aici se coboară la Izbucul Galbenei, respectiv în chei. Alt marcaj, bandă roşie, are drept punct de plecare aceeaşi poiană,traversează Valea Galbenei şi urca pe Valea Seacă pînă la Groapa Ruginoasă. Numeroase detalii, cu descrierea fiecărui pas ce trebuie făcut pe traseele turisticc din Munţii Bihorului, respectiv Valea Galbenei, le găsim în ghidul Munţilor Bihor-Vlădeasa (M. Bleahu. S. Bordea, 1974) fără de care parcurgerea acestor munţi este de neconceput.

Cheile Sighiştelului

Un contact morfologic tranşant, cu o treaptă altimetrică asemănătoare unei bariere inexpugnabile, se observa în partea vestică a Munţilor Bihor, acolo unde Ţara Beiuşului, desfăşurată în vatra ocrotitoare a bazinului depresionar cu acelaşi nume, se racordează cu versanţii puternic înclinaţi ai edificiului muntos. Rîurile venite din munţi trebuie să facă eforturi greu imaginabile pentru a-şi atenua panta profilului longitudinal, căderea rapidă a altitudinii semănînd unui prag gravitaţional de mari dimensiuni. Din cerbicia undelor înspumate, pornite să împlinească un ancestral deziderat, s-au născut cheile versantului vestie, ale văii Bogăi, Galbenei, Sighiştelului. Chei pe măsura efortului depus unde fiecare detaliu morfologic trădează înverşunarea celui aflat în ofensivă şi dîrza rezistenţă a celui ce s-a apărat, unde sălbăticia şi pitorescul merg mînă în mînă, strînsă relaţie biunivocă.

Cheile Sighiştelului (fig. 32) se apropie mult, se insinuează chiar, sub forma unui promontoriu cu ţeasta despicată, în spaţiul depresionar. Deşi întreaga vale nu măsoară decît 9 km, aproape jumătate din aceştia (4 km) îi străbate printre pereţi verticali care fac din sectorul sau inferior o adevărată citadelă. Spre deosebire de alte numeroase chei, cea a Sighiştelului relevă un grad mai ridicat de fragment are în mici sectoare, asemănîndu-se din acest punct de vedere cu defileele, unde succesiunea îngustare - lărgire se desfăşoară cu regularitate. Se poate vorbi de o cheie unitară doar într-o prezentare generală a reliefului văii modelată în calcare, pentru a o diferenţia de sectorul sculptat în rod necarstificabile, mult mai evazat. Cînd ne apropiem însă de detalii, observăm o alternanţă a sectoarelor foarte înguste, cum este cel cuprins între confluenţa cu Valea Măgura în amonte, şi resurgenţa Peşterii Coliboaia în avale, sau cel din zona mediană, delimitat de confluenţa văii principale cu cei doi afluenţi, pîrîul Ciumăscului şi pîrîul Gaichii, cu porţiuni de uşoară lărgire a profilului transversal, ce pot fi doar cu indulgenţa integrate într-o cheie propriu-zisă.

Fig. 32. - Cheile Sighiştelului.Intrarea în chei debutează promiţător; două bastioane calcaroase întîmpină cu abrupturile lor spectaculoase: în stînga, Dealul

Tibocoaia, în dreapta Faţa Pietrii, ambele găzduind numeroase guri de peşteri. Dealtfel bazinul Sighiştelului se înscrie între cele mai endocarstificate areale din ţara noastră, cu 160 de peşteri răspîndite pe numai 15 km2 (peste 10 peşteri/km2 cînd densitatea la nivelului întregului carst al ţării noastre atinge doar 2,3cavităţi/km2). În cele două culmi menţionate se deschid peşterile : Tibocoaia, Peştera de la Varniţă, Peştera Calului, Peştera de la Faţa Pietrii etc. şi izbucul de la Hidre ce-şi revarsă apele dintr-o nişă demnă de o resurgenta mai bogată. În continuare valea urcă impetuoasă, pădurea intră în drepturile ei peste tot unde verticala a renunţat să se impună în peisaj cu austeritatatea-i recunoscută. Urcăm şi noi odată cu ea, admirînd deschiderea ogivală a podului natural numit Peştera cu Punte sau contrafortul stîncos al Pietrei Lungi; un abrupt de peste 50 m înălţime. Valsul privirilor continuă de pe un versant pe altul, nici-o clipă de odihnă, nici-o fărîmă de răgaz nu le este permisă. Izbucul ,,La Cameniţă" trădează nebănuite demersuri subpămîntene, întortocheate, labirinturi posibile, atelierul de lucru al sculptorului fluid. Mai spre amonte, abruptul Căzătura Lupului stă faţă în faţă, dintr-un capriciu comparativ al naturii, cu pereţii verticali ai Dealului Corbasca. Aici copacii seculari, cu tulpina lor prelungă şi dreaptă, au un serios concurent multimilenar - piscul ascuţit al Pietrei Şoimului. În

Page 37: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

jurul său calcarul pare un burete spongios, numeroase răsuflări ale întunericului - numiţi-le peşteri! - îl ciuruiesc amintind o fază încheiată de evoluţie subterană. Peştera Corbaşca este cea mai cunoscută dintre ele, cei 300 m galerii adăpostind lacuri limpezi - pitoresc este Lacul de Cristal - gururi, stalactite, coloane şi mari depozite de lapte de piatră - montmilch. Alături, peşterile din Zvîrluşul Şoimului, de la Zvîrluşul Corbeştilor, Peştera cu Două Guri din Piatra Şoimului etc.

După o atare densitate de forme, o pauză este binevenita. Ne-o prilejuieşte dealtfel valea, lărgindu-se uşor şi renunţînd la fragmentarea excesiva. Scurt antract deoarece la cîteva sute de metri spre amonte pereţii abrupţi revin în actualitate, în locul numit sugestiv ,,La strîmtură", urmeaza micul bazar de forme din zona mediană a marelui arc ce-1 descrie valea spre nord, cu abrupturile din dealurile Colibi şi Blidaru, cu Pîrîul Blidarului ce se arunca în bratele colectorului său de pe fruntea unei cascade de 6 m înălţime şi, precizare devenită superfluă deja, cu peşterile din Dîmbul Colibi, Răsuflatoarea lui Blidaru, Peştera Drăcoaia etc. Sîntem în plin sector de chei, cu pereţii dispuşi pe verticală, cu pilieri şi ţancuri ce străpung înălţimile, cugrohotişuri ce inundă valea şi aşa atît de îngustă.

Amonte de confluenţa cu Valea Frăpsinesei, aspectul de cheie sălbatecă se accentuează. Profilul transversal se îngustează atît de mult încît talvegul ocupă toată albia, nu mai lată, uneori, de 2-3 m. Deşi înălţimea pereţilor nu este grandioasă, 30-60 m, apropierea lor atribuie peisajului acea nota de inaccesibilitate şi sălbăticie specifică marilor străpungeri morfohidrografice. La baza versantilor răsar izbucuri, tot în versanţi se deschid larg intrarile în cele mai importante peşteri ale văii: Peştera din Dealul Secătura, Peştera Coliboaia şi Peştera Măgura. Peştera din Dealul Secătura (1450 m) şi Peştera Coliboaia (310 m) fac parte dintr-un sistem carstic unic, prima ca peşteră de insurgenţă, iar cea de-a doua ca peşteră de resurgenţă. Peştera Coliboaia, cunoscută şi semnalată încă de A. Schmidl în secolul trecut, se bucură de prezenţa, în partea terminală a galeriilor, a bogate şi variate concreţiuni.

Fără îndoială, Peştera Măgura (1885 m) se situează în fruntea oricărui "top" al cavităţilor din valea Sighiştelului, atît ca dezvoltare, cît şi ca morfologie subterană. Este amplasată în versantul drept al văii, la 55m înălţime faţă de talveg, respectiv la o distanţă de 4,2 Km fata de localitatea Sighiştel. Dispoziţia galeriilor are forma de reţea labirintică, sălile de dimensiuni impunătoare alternanţînd cu galeriile mai înguste. Din punct de vedere genetic ea reprezintă etajul întîi, fosil, al unui sistem endocarstic polietajat (G. Halasi, G. Ponta, 1984), ,,parterul" fiind ocupat de Peştera Pişolca. Originea apelor care i-au dat naştere este încă necunoscută. Fie apele din Peştera Secătura (în acest caz sistemul endocarstic amintit se extinde mult), fie cele provenite din infiltraţiile difuze din zona versantului sînt totuşi responsibile de geneza acestui inedit palat subteran. Vizitarea peşterii presupune parcurgerea a numeroase galerii, a căror denumire, inspirat aleasă, sugerează principala lor avuţie atractivă: GaleriaVălului, Galeria Gururilor (cu Coiful lui Gingis Han), Galeria Amforelor, Galeria Scăldătorilor (cu numeroase gururi), Sala Minunilor, Galeria Urşilor (cu mari depozite osteologice aparţinînd lui Ursus spaeleus) etc.

Speleotemele ce tapisează spaţiile monumentale ale peşterii şi peisajul subteran, de o măreţie unică, fac din Peştera Măgura un obiectiv turistic cu un potenţial de atractivitate deosebit. Nu putem părăsi valea Sighiştelului fără a aminti că doar un interfluviu, Culmea Măgurii, o desparte de valea Crăiasei, cu cele trei peşteri renumite: Peştera Urşilor de la Chişcău (1500m), Peştera Fagului (1510m) şi Peştera Micula (7316m). Ultimele două sunt părţi componente ale aceluiaşi drenaj subteran. Peştera Urşilor cu bogaţia sa de spaleoterme, cu mari cantitati de oseminte ale ursului de cavernă - între care un schelet în conexiune anatomică - , ambele valente neafectate de intervenţia antropică nefasta, a fost amenajată la cele mai noi cerinţe ale turismului modern, veritabil punct de plecare în introducerea în circuitul turistic de anvergură şi a Cheilor Sighiştelului.

Originea Cheilor Sighiştelului se lasă greu descifrată. Calcarele în cadrul cărora sînt sculptate aparţin autohtonului de Bihor, avînd o vîrstă jurasică (oxfordian-kimeridgian-tithonic), acoperite fiind de depozitele pînzei de Arieşeni (cuarţite, gresii cuartitice, şisturi argiloase) puse în loc în mediteranean (Ianovici V. şi colab., 1976). Reteaua hidrografică actuală îşi are obîrşia în zona înaltă a masivului, între vîrfurile Prislop, Pietrele Negre şi Piatra Muncelului pe versanţii cărora converg numeroase vîlcele (Sodolu Mare, Valea Cheia Rea, Valea Măgurii, Sodolu Chifului), organizate pe formaţiunile necarstificabile. Iniţial, întreaga retea a evoluat în depozitele impermeabile ale pînzei de Arieşeni, care acopereau calcarele tithonice şi urgoniene din zonă. După înlăturarea depozitelor necarstificabile, ea s-a adîncit în calcare, unde o găsim şi azi continuîndu-şi cu asiduitate opera de fragmentare şi nivelare a reliefului din jur. De aici caracterul de vale epigenetică şi formarea cheilor prin supraimpunere.

Evolutia văii nu a fost ocolită de influenţa altor factori morfogenetici, precum subsidenţa periferică accentuată din Bazinul Beiuşului, începută încă din tortonian, sau ridicarea ritmică a ramei montane, ambele accentuînd declivitatea profilului longitudinal al rîului , îndepărtîndu-l de căutatul echilibru, ceea ce a generat reactivări repetate ale eroziunii şi adîncirii talvegului. Dar care dintre zonele montane ale Munţilor Apuseni n-au fost afectate în neozoic de mişcări tectonice, cu răsfrîngere directă sau indirectă asupra evoluţiei reţelei hidrografice ? Niciuna! Pentru că mişcarea şi transformarea rămîn o legitate, chiar şi în lumea aparent atît de trainică şi de nezdruncinat, a pietrei şi edificiilor ei.

Vizitarea cheilor poate avea drept punct de plecare drumul national 76 Turda - Lunca Vaşcăului, care în localitatea Cîmpanii de Sus, se ramifică continuîndu-se cu o şosea pietruită spre satul Sighiştel, în moşia căruia sîntsituate cheile. Alt traseu posibil escaladează, dinspre Peştera Urşilor, Culmea Măgura şi coboară în chei pe poteci nemarcate.

Cheile Crişului Negru

Turul de orizont întreprins prin îngustările morfohidrografice din Munţii Bihorului se încheie, în sensul nostru de parcurgere, adică invers mersului acelor de ceasornic, odată cu străbaterea Cheilor Crişului Negru. Ele sînt situate în bazinul superior al rîului, amonte de localitatea Băiţa Sat. Prezintă o dezvoltare de aproape 1 km lungime şi o orientare generală nord-est - sud-vest (fig. 33).

Pentru un călător care a străbătut, odată cu noi, atîtea şi atîtea sectoare de chei din Munţii Apuseni, începînd cu cele mai cunoscute vizite – cum sînt Cheile Turzii - şi continuînd cu cele ale Rîmeţului, Galdei, Geoagiului,Videi, Someşului Cald, Galbenei sau Sighiştelului ivirea unui nou sector de îngustare va fi greu să-i mai schimbe impresiile deja formulate despre trăsăturile morfologice şi atractive ale acestora. El poate îndeplini, cel mai adesea, rolul benefic al argumentului în plus, chemat să întregească o imagine generală asupra fenomenului supus atenţiei noastre minuţioase şi aceasta deoarece tot ce am încercat să întreprindem prin rîndurile de faţă nu-i altceva decît un demers pentru ilustrarea valenţelor multiple ale unui singur element al peisajului din Munţii Apuseni, atît fie variat şi complex dealtfel: îngustările morfologice, fie ele chei sau defilee. Aşadar, să nu fim nedrepţi cu Cheile Crişului Negru, lăsîndu-le în afara discuţiei noastre, mai ales în contextul în care multe din traseele turistice prin Munţii Bihorului pot începeodată cu ele, adică pornind de-a lungul văii vijelioase a Crişului, a cărei pantă de scurgere creşte vertiginos începînd de la Nucet spre amonte. Explicaţia nu scapă intuiţiei comune: un prag altitudinal tranşant, de peste 800 m (altitudinea vîrfului Piatra Grăitoare, pe a cărui versanţi vestici îşi are izvoarele Crişul Negru, atinge 1658 m) poate fi coborît fie prin mari rupturi de pantă, materializate în relief prin săritori şi cascade, fie printr-o declivitaţie accentuată a profilului longitudinal al rîurilor. Crişul Negru a ales ce-a de-a doua cale, dînd impresia unei văi care se grăbeşte să curgă, să se adînceascasă evolueze. Principalele atribute ale reliefului din jurul cheilor menţionate sînt masivitatea şi împădurirea bogată. Ele maschează în mare parte fenomenul astfel că el nu poate fi reperat, aidoma cheilor Runcului, Turzii sau Galbenei, de la distanţă, nici din şaua Vîrtopului nici din Piatra Grăitoare, nici din Pietrele Negre, ci doar însoţind pas cu pas firul văii ajungi în apropierea lor, nu înainte de-a poposi la unul din grandioasele fenomene carstice ale Apusenilor - Porţile Bihorului. Aici ne întîmpină o peşteră cu un portal impresionant, dincolo de care, spre adîncul masivului muntos, se prefigurează o galerie vastă. La 17 m de la intrare calea ne este barată de o cascadă înaltă de 4 m la baza căreia evorsiunea apelor ieşite din masiv a sculptat o marmită gigantică. Surmontînd cascada se intră într-o sală circulară, lipsită de tavan cu pereţii netezi şi abrupţi de peste 30 m înălţime. O

Page 38: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

adevărată poartă spre cerul albastru şi înalt. Avem aici un exemplu concludent al formării avenelor prin prăbuşirea stratelor de calcar ce acoperă cursurile subterane.

Fig. 33. Cheile Crişului NegruRevenind la albia Crişului Negru, urcăm în continuare, ocrotiţi de pădurea densă şi reavănă, pînă în chei. Un peisaj devenit atît de

familiar, ne întîmpină cu dezinvoltura unei evidente etalări pe verticală, cu abrupturi şi ţancuri stîncoase despicate de şiroirea apelor, cu poliţe structurale şi lapiezuri verticale. Praguri, repezişuri şi marmite populează talvegul văii, silind apele la o curgere sincopată. Calcarul nud, vegetaţia şi apa conlucrează activ, uneori atît de armonios, alteori atît de contradictoriu, pentru a defini un tablou aflat într-o continuă metamorfoză, de la un sector la alt sector, de la un anotimp la altul.

In amonte de chei, valea se bifurcă, o ramură urmează Hoanca Moţilor, pînă în şaua Vîrtopului, punct de inflexiune orografic şi cumpănă de ape între Arieşul Mare şi Crişul Negru. Cealaltă ramură se orientează spre nord-est, îndreptîndu-se spre resurgenţa peşterii de la Izvoarele Crişului Negru (60 m lungime), sinonimă obîrşiilor văii. Cheile Crişului Negru s-au format prin procesele de epigeneză determinate de adîncirea iniţială a rîului în depozitele pînzei de Arieşeni, larg desfăşurate în zona studiată. După străpungerea acestora, el s-a adîncit în calcare, conservîndu-şi traseul şi orientarea. Este neîndoielnic faptul că în îndelungata ei evoluţie, captările carstice au intervenit, fie în patul văii, fie prin intermediul fisurilor din versanţi, accelerînd prin disoluţie subterană, îndepărtarea calcarelor. Dar morfologia sectorului de îngustare nu ne oferă nici un indiciu al ponderii lor în geneza cheii, ceea ce nu înseamnă că ele nu şi-au adus aportul la desăvîrşirea configuraţiei actuale a fierăstruirii morfologice.

Accesul în Cheile Crişului Negru este uşurat de şoseaua modernizată Lunca Vaşcăului - Nucet - Cîmpeni. În amonte de Băiţa Sat ea se ramifică, cei dornici de a vizita cheile urmînd să abordeze latura din dreapta, către Băiţa Plai. În continuare, şoseaua însoţeşte valea trecînd prin apropierea porţilor Bihorului şi a carierei de marmură Băiţa (situată la 5 km în amonte de localitatea cu acelaşi nume), pînă la chei. Bazele de cazare cele mai apropiate sînt campingul Nucet şi motelulArieşeni.

*Exceptînd cheile descrise, în Munţii Apuseni întîlnim alte numeroase sectoare de îngustare asupra cărora analiza noastră nu a insistat,

poate datorită faptului că ele se situează la limita dintre o vale normală, cu profil îngust, şi o vale de tip cheie, unde abrupturile se impun ca element definitoriu, poate datorită fragmentării în mici tronsoane a sectorului de fierăstruire, energieide relief mai reduse a versanţilor sau poate ... tuturor acestor cauze.

O astfel de vale este Brătcuţa, din Munţii Pădurea Craiului, care, în bazinul inferior, străbate calcarele, despicîndu-le adînc. Dar ceva lipseşte acestei văi pentru a o putea defini drept cheie veritabilă. În primul rînd se remarcă o lărgire a profilului transversal, cu apariţia albiei majore, element ce lipseşte de obicei cheilor adevărate. Considerarea ei frecventă ca o forma clasică de îngustare se datorează abrupturilor calcaroase care apar în treimea superioară a versanţilor, deşi distanţele dintre aceştia sînt apreciabile. Credem că valea Brătcuţei, una dintre cele mai viguroase reţele hidrografice din partea nordică a Munţilor Pădurea Craiului, se află într-un stadiu de maturitate avansată, cînd elementele morfologice specifice cheilor au fost mult atenuate.

Tot în Pădurea Craiului, în apropierea localităţii Meziad, există două sectoare de chei rezultate prin intersectarea unor înguste fişii calcaroasede către Valea Peşterii, prin clasicul fenomen de epigeneză. Turiştii ce se îndreaptă spre Peştera Meziad le pot admira amonte şi aval de cabana cu acelaşi nume. Sectoare scurte de chei se întîlnesc de asemenea, pe valea Mnierei (aval de Cornet) şi pe numeroşii afluenţi ai Văii Iadei (văile Leşului, Sălătrucului, Caprei, Daicăi etc.).

In Munţii Metaliferi ele apar în zona Băiţa - Crăciuneşti şi în calcarele de la Cărmăzăneşti (pe văile Zam şi Gurasada). Fără a se institui în elemente morfologice de anvergură sau în obiectiveturistice de vîrf, îngustările menţionate diversifică peisajul geografic, aducîndu-i un spor de varietate şi atractivitate.

DEFILEELE DIN MUNŢII APUSENI

Defileele reprezintă, în ultima instanţă, o fază de maturitate avansată a cheilor, cînd pereţii acestora se îndepărtează în aşa măsură încît talvegul văii scapă, în sfîrşit, din îmbrăţişarea lor paternă. Mai apare, frecvent, o fîşie de luncă, ce nu depăşeşte însă, în lăţime 100-200 m. Ele se remarcă şi prin lungime, ce poate atinge uneori cîteva zeci de kilometri. Nu există însă o legitate strictă, o condiţionare obligatorie, a transformării cheilor în defilee, geneza formei poate urma, încă de la început, cale proprie, fără apariţia îngustărilor specifice reliefului de chei, mai ales în zonele de încastrare a reţelelor hidrografice în alte tipuri de roci de cele carstificabile, calcarele fiind recunoscute prin condiţiile favorabile oferite evoluţiei în profunzime, a cărei intensitate o depăşeşte pe cea a proceselelor de retragere laterală a versanţilor.

In Munţii Apuseni se întîlneşte un număr relativ important de sectoare de defileu, sectoare rezultate în urma evoluţiei rîurilor într-un pat de roci dure - calcare, şisturi cristaline, ofiolite etc. Frecvenţa cea mai ridicată se remarcă tot în Munţii Trascăului unde prezenţa aliniamentelor de ofiolite de o parte şi de alta a barelor calcaroase axate perpendicular pe direcţia de drenaj a reţelei hidrografice, le-a favorizat apariţia. Intr-o succesiune asemănătoare prezentării reliefului de chei, de la nord-est la sud-vest, le vom întîlni pe următoarele văi: Tur, Hăşdate, Arieş, Pietroasa, Rachiş, Rîmeţ, Galda, Bucerdea, Ţelna, Ighiu, Ampoiţa, Feneş şi Ampoi. Invecinîndu-se deseori cu cheile, trecerea de la o forma la alta primeşte doar întîmplător trăsături tranşante. Dimensiuni apreciabile (peste 30 kilometri lungime) prezintă defileul Arieşului în sectorul său cel mai reprezentativ, dintre localităţile Sălciua şi Moldoveneşti.

Defileele Turului şi Hăşdatelor se dezvoltă aval de cheile Turului, respectiv ale Turzii, unde rîurile meandrează în ofiolite. Ambele au caracter epigenetic, ofiolitele din zonă suportînd, iniţial, stiva de calcare tithonice acoperite, la rîndul lor, de depozite sedimentare neogene. Cele două văi s-au adîncit în formaţiunile de cuvertură, păstrîndu-şi traseul şi după intersectarea rocilor ofiolitice. Defileul Hăşdatelor depăşeşte 7 km lungime, desfăşurîndu-se între micul bazinet depresionar ce adăposteşte cabana Cheile Turzii şi confluenţa cu Arieşul. Prezintă o îngustare ridicată şi o meandrare excesivă. Relieful versanţilor este ruiniform, cu numeroşi pilieri, ţancuri şi poliţe structurale (I.Popescu Argeşel, 1977). În talvegul văii apar des repezişuri şi cascade, la baza cărora s-au format marmite de mari dimensiuni.

Defileul Pietroasei are, de asemenea, o origine epigenetică, ofiolitele fiind decopertate prin denudarea generală a reliefului. El relevă o ramificaţie de-a lungul Văii Dracului, afluent pe stînga al văii principale. Relieful celor doi versanţi se încadrează într-un tip specific, propriu comportamentului ofiolitelor la atacul agenţilor exogeni, alterarea fiind factorul modelator cu o largă contribuţie în geneza elementelor morfologiei de detaliu.

Un alt sector de defileu cu o lungime demnă de semnalat (peste 8 km) este cel al văii Rachiş, sculptat prin epigeneză în ofiolitele ce flanchează, spre est, aliniamentul calcaros Colţii Trascăului - Data - Rachiş. Aceleaşi caracteristici ale morfologiei majore şi de detaliu le relevă şi celelalte sectoare de defileu (relief ruiniform, cu preponderenţa formelor de alterare, meandrări accentuate ale văii etc.), dezvoltate practic pe toate rîurile ce traversează ofiolitele din munţii Trascăului sau Metaliferi. Uniformitatea condiţiilor morfogenetice a condus la apariţia unei morfologii cu numeroase trăsături comune, ceea ce face inoportună o prezentare a fiecărui defileu în parte, riscul repetărilor, a evidenţierii

Page 39: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

aceloraşi aspecte pîndind la tot pasul.In Masivul Gilău - Muntele Mare, defileele apar în zonele de intersectare de către rîuri a formaţiunilor cristaline. Aşa sînt defileele

Someşului Cald şi Someşului Rece, de origine antecendentă, adîncirea rapidă a văilor fiind cauzată de ridicarea întregului edificiu muntos. Un defileu impresionant, modelat în roci magmatice (riolite de Vlădeasa, de vîrstă senonian-paleocenă) este cel al văii Iadei. Se

desfăşoară aval de depresiunea formată prin eroziune selectivă de la Stîna de Vale şi prezintă versanţi abrupţi, praguri şi cascade ce conferă peisajului variate valenţe atractivc. Geneza sa este strîns legată de evoluţia Iadei în grabenul Remeţi,cu adîncirea ei normală, conform legităţilor impuse de jocul nivelului de baza.

In Munţii Pădurea Craiului cel mai reprezentativ defileu, al Crişului Repede, este modelat, în cea mai mare parte, în calcare, iar defileul Crişului Negru, din Munţii Codru-Moma, într-un complex litologic ce cuprinde atît calcarele triasice medii şi inferioare, cît şi formaţiuni cristaline de vîrstă permiană.

Din punct de vedere genetic şi evolutiv, problematica cea mai vastă şi interesantă o ridică defileele Arieşului, Crişului Repede, Crişului Negru şi Crişului Alb. Tot lor le revine, în cadrul formelor de acest gen, şi zestrea turistică mai bogată. Aspecte reflectate în cele ce urmează.

Defileul Arieşulul

Arieşul nu este numai rîul aureolat de un nimb strălucitor, de o bogată încărcatură istorică şi spirituală, el reprezintă pentru hidrografia Munţilor Apuseni o adevărată coloană vertebrală, un paradox derivat din metamorfozarea trecerii, a scurgerii fluidului în perenitate. Privind însă o hartă a munţilor dintre rîurile Mureş şi Barcău, ajungi repede la concluzia că toate aceste atribute sînt îndreptăţite, că înzestrarea bătrînului Auratus cu atîtea valenţe nu este decît o modestă recunoaştere a funcţiilor sale multiple. Astfel, Arieşul beneficiază de o poziţie spaţială care-l face cel mai autohton rîu al Apusenilor. Niciunul dintre marile rîuri ale regiunii montane dinvestul patriei noastre nu-şi dezvoltă bazinul superior, cel mijlociu şi cea mai mare parte a bazinului inferior în zona montană. Crişurile ajung mult mai repede în cîmpie, Ampoiul preferă o manifestare echivocă la periferia a două grupe montane, Someşele par mulţumite că au părăsit cît mai repede munţii. Doar el, Arieşul, se desparte greu, după nenumărate încercări de a-şi prelungi cursul - altfel cum am putea explica, metaforic, nenumăratele meandre -de înălţimile munţilor, doar el şi-a asumat dificila menire de a separa munţiipe la ,,încheieturi", pe unde, conform legendelor, în ceasurile de taină aceştia se bateau în capete.

Cît o fi adăugat la lungimea sa (122 km între obîrşie şi Moldoveneşti) un parametru de asemenea de excepţie, cît şi pitoreasca unduire a apelor la albie la imaginea creionată mai sus, rămîne un lucru greu de estimat. Desigur mult, aşa precum dealtfel şi cunoaşterea sa timpurie - numele roman Auratus adeverind intrarea lui în conştiinţa antichităţii -, prin umanizarea intensă a văii şi versanţilor au făcut-o.

Rîul îşi trage izvoarele din axul orografic central al Apusenilor, din zona de cea mai mare altitudine şi masivitate. Arieşul Mare îşi adună apele de sub vîrful Cucurbăta (1849 m) şi Piatra Grăitoare (1657 m) iar Arieşul Mic de pe versanţii estici ai Masivului Găina. După confluenţa de la Mihoeşti, amonte de localitatea Cîmpeni - punct nodal al istoriei acestor meleaguri atît de frămîntate geologic, dar şi social, de-a lungul timpului - rîul primeşte o direcţie dominantă vest-est şi constituie linia de separare a Apusenilor Nordici de Apusenii Sudici. în funcţie de tipurile de rocă, extrem de variate, cînd mai dure, cînd mai moi, el şi-a modelat o vale mai strîmtă, cu aspect de defileu (între Lupşa şi Baia de Arieş, în aval de depresiunea de la Baia de Arieş), cînd mai largă, sub forma unor culoare sau bazinete depresionare (Bistra, Lupşa, Baia de Arieş, Sălciua). Intre Sălciua şi Moldoveneşti, rîul a fost nevoit să traverseze Culmea Trascăului, tăindu-şi un tipic sector de defileu desfăşurat sub forma unui arc de cerc cu convexitatea înspre nord (fig. 34). Lungimea acestui arc depăşeşte 30 km. În aval de Moldoveneşti, rîul pare obosit. El meandrează în bazinul depresionar Turda - Cîmpia Turzii, aşteptînd confluenţa cu Mureşul cu o împăcare sacerdotală, izvorînd dintr-o datorie împlinită.

Fig. 34. Defileul ArieşuluiTrei elemente ale cadrului natural concură la constituirea potenţialului turistic deosebit al Defileului Arieşului: relieful, apele şi

vegetaţia. Ponderea hotărîtoarere vine reliefului care, prin abrupturi, creste, peşteri, promontorii stîncoase etc. dau peisajului o notă distinctă, cu totul şi cu totul particulară. Intr-o succesiune a abordării din amonte spre avale, principalele obiective turistice din zona defileului sau imediata sa apropiere sînt:- Peştera Huda lui Păpară este situată în versantul drept, la confluenţa Arieşului cu valea Oncăşeştilor (Valea Morii), rîu ce drenează apele ieşite la suprafaţă prin această peşteră. Distanţa de la şosea la intrarea în templul subteran este de 4 km. Peştera se situeză pe primul loc în Munţii Trascăului în ceea ce priveşte lungimea (2 022 m) şi amploarea golului subteran (săli de mari dimensiuni). Ea s-a format prin subteranizarea, în spectaculosul ponor de la Vînătara, a apelor reunite ale Văii Ponorului, Văii Poienii şi Văii Seci. Peştera Huda lui Păpară impresionează prin vastitatea golului subteran (galerii de 4-5 m lăţime şi 30-35 m înălţime), prin cascadele sale (cunoscută este cascada Evantai) şi lacurile de la baza acestora, care fac din vizitarea peşterii o adevărată aventură. Morfologia de detaliu este şi ea bogat reprezentată prin speleoteme (stalactite aberante, dezvoltate oblic, stalagmite,draperii, gururi etc.), a altor forme de coroziune-eroziune (linguriţe, septe, pedunculi, meandre) ce populează Sala Virgină sau Sala Tăcerii. Deoarece dotărilc interioare lipsesc, peştera este greu accesibilă.- Abruptul Bedeleului se constitute, de departe, în valenţa turislică de vîrf a defileului. Venind dinspre sud-vest, el însoţeşte valea pe o mare distanţă, pînă avale de localitatca Vidolm, cu morfologia sa crenelată. Piscurile, ţancurile, pilierii, nişele, arcadele şi zimţii, toate suspendate la 600-700 în faţă de axul văii, atrag privirile, impresionînd adînc. Inşeuările dintre vîrfurile calcaroasc aduc o tentă mai blîndă în peisaj, dar şi ele ajung să şfîrşească, dincolo de racordul dintre pereti şi platoul somital, în văi abrupte de tip padină, prin care apele de şiroire se scurg generînd spectaculoasc repezişuri şi cascade.

Dar nu numai abrupturile dezvoltate pe calcare posedă atractivitate turistică. Lor li se asociază cele modulate pe ofiolite, între Buru şi Moldoveneşti, sau pe cristalin, amonte de Vidolm. Verticalitatea formei devine deci, în Defileul Arieşului, o însuşire dominantă a peisajului şi, implicit, o resursă turistică de prim ordin. Tot reliefului îi aparţine o trăsătură aparte, derivată din desfăşurarea unui peisaj cu funcţie turistică, şi anume asocierea de forme diferitc, care-l diversifică şi nuanţează. Astfel, alternanţa abrupturilor şi crestelor calcaroase, ţîşnirea lor din mijlocul reliefului grefat pe conglomerate, spre exemplu mult mai blînd, trenele de grohotişuri din jurul piscurilor singulare, ravinările în rocă vie sînt tot atîtea prilejuri, oferite cu generozitate de defileul Arieşului, de-a ne opri şi admira pitorescul locurilor.

Alt element, cu valoare turistică, este rîul însuşi, cu meandrele şi bulboanele lui, cu repezişurile şi unduirile albiei sale. El reprezintă pentru defileu alfa şi omega, el ne conduce spre inima Ţării Moţilor şi aduce de acolo toate frumuseţea şi veşnicia acestui colţ nemuritor de ţară. Aşa precum, cu modestia specifică locurilor, Muzeul etnografic din Lupşa, înfiinţat prin osîrdii şi iubirea de neam a învăţătorului Pamfil Albu, ne-o arată în cele peste 6 000 de exponate. (Tot la Lupşa se află două biserici, printre cele mai vechi din valea Arieşului, biseriea ortodoxă, zidită la 1421 şi biserica Sf. Gheorghe,datînd din 1835). Cascada de la Şipote - o resurgenţă carstică ce-şi aruncă apele în Arieş peste fruntea unui mare con de travertin - ne domoleşte setea şi recreează privirile.

Cîndva, pe Arieş, coborau plutele. Azi navigaţia de agrement s-ar mai putea practica în defileu, în zonele de maxima îngustare. Dar, satisfacţia estetică ce ne-o stîrneşte străbaterea defileului n-ar fi deplină fără aportul masiv al vegetaţiei. Acea pădure care, începînd cu fagii şi stejarii ajunge să treacă, pe cleanţurilc stîncoase, în asociaţii de mesteceni şi tufişuri xerofite, acea pădure îndărătnică, preocupată ca nimeni altul de a scoate seva din piatră seacă. Ea, în primul rind, dă viaţă peisajului, se îmblînzeşte. Permanenţei dorinţe de verticalitate a reliefului, vegetaţia îi conferă o modestă şi unică notă de accesibilitate. Laricetul de la Vidolm declarat rezervaţie floristică, cu o suprafaţă de 91,5 ha, atestă grija noastră pentru ocrotirea frumuseţii, pentru transmiterea ei urmaşilor aşa cum am primit-o de la părinţii noştri - intactă.

Page 40: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

Asupra genezei Defileului Arieşului s-au pronunţat o pleiadă întreaga de geomorfologi, începînd cu Emmanuel de Martonne, ce l-a admirat de pe creasta semeaţă a Bedeleului, şi continuînd cu V. Mihailescu, T. Morariu, I. Popescu Argeşel. Ultimul autor îl abordează detaliat, într-un cuprinzător studiu asupra Munţilor Trascăului. De altfel defileul apare ca un element morfologic major, de mare incitaţie stiinţifică, complexitatea şi varietatea fiind atribute invocate în explicarea genezei formelor sale. Toţi aceşti geografi se pun de acord în a susţine o conjugare a acţiunii factorilor morfogenetici, cu participarea epigenezei, antecedenţei şi captărilor la definitivarea actualului drenaj al Arieşului.

Astfel, I. Popescu Argeşel (1977) propune pentru formarea defileului dintre Salciua şi Moldoveneşti următoarea schemă, căreia îi subscriem în cea mai mare parte, nu înainte de a sublinia, totuşi, prezenţa unor semne de întrebare, insuficient lămurite pînă la ora de faţă. Conform modelului propus, Arieşul a evoluat, iniţial, pe direcţia actuală numai între Salciua şi Lunca Arieşului, de unde a primit o direcţie preponderent nord-estică, debuşînd în golful depresionar al Iarei, ca segment al paleorîului ce drena partea de vest a Munţilor Trascău. Corelarea sedimentelor din zona amintită vine în sprijinul acestei ipoteze, confirmînd o atare evoluţie. Tot ca un argument favorabil se constitute şi culoarul, bine evidenţiat în plan superior, dintre Poşaga şi Iara, peste văile Ocolişulni şi Ocolişelului. În tot acest sector din amonte evoluţiia văii se realizează prin epigeneză. Prin avansarea regresivă a unui rîu grefat într-o zonă de coborîre altimetrică a Culmii Petreşti, rîu ce debuşa în golful depresionar Turda – Cîmpia Turzii, are loc un fenomen de captare, care a dus la dezmembrarea vechiuluicurs şi orientarea actuală a drenajului. Legat de acest fenomen de captare se ridică unele semne de întrebare şi anume: rolul văii Rimetea (a Trascăului) în definitivarea cursului actual al Arieşului şi raporturile dintre Iara şi Arieş în etapa remanierilor hidrografice principale din zonă. Considerăm ca aceste două aspecte n-au fost detaliate încă, deşi ne pot oferi indicii preţioase asupra mecanismului intim al evoluţiei defileului în regiune. Din punct de vedere morfologic, defileul se impune printr-o asociere tipică de forme diverse, rezultat direct al litologiei şi tectonicii complexe. Parcurgîndu-l de la un capăt la altul, dinspre amonte spre avale, sau invers, efectele eroziunii selective apar la tot pasul. În zonele de aflorare a cristalinului de Muntele Mare, ofiolitelor sau calcarelor valea se îngustează, versanţii devin abrupţi, în profilul longitudinal apar rupturi de pantă. Dimpotrivă, în rocile moi, valea se lărgeşte, apar culoare sau mici bazinete depresionare, declivitatea versanţilor scade etc.

Astfel, se pot identifica trei sectoare de defileu, bine marcate în relief, ce se interpun între tot atîtea bazinete depresionare. Primul sector se desfăşoară în aval de localitatea Salciua, unde Arieşul, alunecînd pe suprafaţa cristalinului din Vîrful Lung (610m) se încastrează la linia de contact între acesta şi calcarele Culmii Bedeleu. Incercarea de a ataca frontal bariera calcaroasă a eşuat însă şi, după un mare meandru, se decide să o evite, orientîndu-se spre nord, deci schimbîndu-şi direcţia cu 90°. Pe versantul drept apar calcarele într-un abrupt impunător pe cel stîng, şisturile cristaline. Lungimea acestui prim sector de îngustare depăşeşte 3 km. Treptat, calcarele urca în versantul drept lăsînd loc, în baza, cristalinului, cu relieful sau specific: abrupturi, turnuri, ravene în rocă vie etc. Contactul dintre cele două formaţiuni litologice se impune clar în relief printr-o treaptă majoră, dominată de abruptul calcaros şi parazitată de numeroase glacisuri care-i accentuează înclinarea.

După alţi 3 km, faciesul petrografic se schimbă iar, cristalinul fiind înlocuit de depozitele sedimentare cretacice (vraconian-cenomaniene), reprezentate prin conglomerate, gresii, marno-calcare, roci mai puţin rezistente la acţiunea agenţilor externi, fapt reliefat printr-o lărgire a văii, sub forma unui culoar, prin atenuarea declivităţii versanţilor şi prezenţa a numeroase procese erozionale (ravinări, alunecări etc.). În aval de confluenţa cu valea Poşaga, pintenul cristalin al Măgulicei de Sus îngustează pe o mica distanţă valea, pentru a o lăsa să se deschidă mult mai amplu în continuare, în primul bazinet depresionar veritabil, cel de la Lunca Arieşului. El se desfăşoară de o parte şi de alta a văii, avînd o lungime de 2 km şi o lăţime maximă de 600 m. În josul văii este delimitat de abruptul vîrfului Măgulicea. Intre mica depresiune de eroziune fluviatilă de la Lunca Arieşului şi confluenţa cu valea Ocolişului aspectul de defileu este îndoielnic, datorită profilului evazat al văii şi liniilor şterse ale versantului stîng. Doar în plan secund, cel al versantului drept, abrupturile calcaroase dau reliefului o înfăţişare masivă, grandioasă.

Urmează o nouă îngustare, pricinuită de intrarea apelor în zona deaflorare a cristalinului şi apariţia unor bariere de calcare cristaline paleozoice. Imaginea defileului care, începînd de la Lunca Arieşului începuse să se estompeze, revine în actualitate. Dar, după nici 2 km, intrăm în bazinul depresionaral Vidolmului, închis în avale de o fîşie de calcare marmoreene. Dimensiunile cuvetei ating 2,5 km lungime şi 500 m lăţime. Evidenţierea pregnantă în peisaj se datorează, în primul rînd, masivelor înalte care o înconjură: dealurile Vîrfuiata (966 m), Costulatele (1011m) şi Ardoscheia, în plan secund (1249 m). Calcarele ce barează valea aduc în profilul talvegului o nouă ruptură de pantă. Ceea ce se remarcă în morfologia vetrei depresionare este conul de dejecţie enorm al Vidolmului, în aluviunile căruia apele Arieşului şi-a modelat o serie de terase. Alăturat teraselor naturale, intensa activitate agricolă a dus la o terasare artificială a versanţilor.

In continuare, caracterul de defileu apare cu intermitenţă, zonele de lărgire, cum este cea de la Lungeşti, de la confluenţa Arieşului cu Ocolişelul alternînd cu îngustări prezente îndeosebi în buclele meandrelor. Inainte de a intra în cea mai dezvoltată şi reprezentativă arie depresionară din cadrul defileului cea de la Buru, valea prezintă o îngustare accentuată între Colţul Băilor şi Coasta Dosului. Contactul dintre cristalin şi calcare este şi aici reprezentativ, cele două tipuri de relief contrastînd prin specificitatea formelor. Depresiunea de la Buru (2 km lungime, 1 km lăţime) s-a dezvoltat la confluenţa Arieşului cu valea Rimetei (Trascăului). O depresiune de contact litologic, alături de calcare şi cristalin fiind prezente şi depozitele cretaciceale vraconianului şi cenomamanului. Vatra este puternic aluvionată, pe seama acestui aspect dezvoltîndu-se o intensă activitate agricolă.

Cel mai lung şi mai tipic sector din cadrul defileului major al Arieşlui se dezvoltă între Buru şi Moldoveneşti. În această zonă ofiolitele aflorează masiv. Valea se îngustează şi meandrează generînd versanţi abrupţi, cu un relief rezidual caracteristic. În profilul longitudinal al văii apare ultima ruptură de pantă demnă de subliniat. La Moldoveneşti o subsidenţă activă s-a transformat într-o zonă de convergenţă hidrogratică, Arieşul, Hăşdatele şi Pîrîul Vălenilor întîlnindu-se la contactul dintre Depresiunea Turda-Cîmpia Turzii cu rama montană. Arieşul se axează pentru alte cîteva sute de metri la marginea Culmii Petreşti, subminîndu-i versantul estic şi meandrînd înspre depresiune. Existenţa acestei subsidenţe din vestul depresiunii menţionatea constituit un element motrice al evoluţiei în perimetrul defileului, accelerînd eroziunea în adîncime, avansarea regresivă a reţelei hidrografice şi remanierea lor. Vechimea subsidenţei ne-o dezvăluie valea Hăşdate care, chemată de coborîrea în cauză, a preferat să-şi sculpteze, imediat după evadarea din strînsoarea calcarelor din Cheile Turzii, un lung şi meandrat defileu în otiolite decît să se îndrepte spre sud-est, unde misiunea sa ar fi fost înlesnită de substratul litologic mult mai uşor de denudat.

Defileul Arieşului rămîne o zonă turistică pusă în valoare prin intermediul şoselei Turda-Cîmpeni-Lunca Vaşcăului, şi ea o coloană vertebrală pentru drumurile de acces în partea centrală a Munţilor Apuseni. La 12 km de Turda intrăm în defileu, pe care-l părăsim după alţi 30 km parcurşi, la ieşirea în Depresiunea Sălciua. De aici pînă la Cîmpeni, leagănul spiritual alŢarii Moţilor, mai sînt doar 41 km.

O zonă care debutează la Moldoveneşti, aşezare unde s-au descoperit vestigii ale epocii bronzului, locuită şi de români în cetatea întărită cu valuri de pamînt şi de piatră. În epoca medievală, pe Dealul Cetăţii a fost construită una dintre cele mai vechi fortificaţii din Transilvania (secolele X-XIII). Ei figurează într-un înscris de la 1075 ca cetate românească. De la Moldoveneşti la Sălciua se întinde defileul, natura îşi intră în drepturile ei dintotdeauna. Il putem admira, cine ştie pînă cînd, şi din mersul nostalgic al ,,mocăniţei", acest trenuleţ bun la toate, care s-a încadrat prin mersul său lent, în rostogolirea eternă a timpului în munţi. Ca loc de popas, Cabana Buru, ne poate oferi prilejul de a rămîne cîteva zile în mijlocul acestui peisaj încîntător.

Defileul Crişului Repede

Din punct de vedere geografic, prin Defileul Crişului Repede se înţelege sectorul de vale îngustă cuprinsă între localităţile Bologa şi Vadu Crişului, cu o lungime de aproximativ 48 km (fig. 35). În această zonă, cel mai nordic dintre Crişuri traversează partea de miazănoapte a Munţilor Apuseni, culoarul său constituind dealtfel limita între Munţii Mureşului şi Plopişului, situaţi la nord şi Masivul Vlădeasa, respectiv

Page 41: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

Munţii Pădurea Craiului, desfăşuraţi spre sud. Există însă şi o accepţiune cu sens mai restrîns a noţiunii de defileu intrată îndeosebi în literatura cu caracter turistic, de popularizare, şi anume cea care se referă numai la sectorul dintre Şuncuiuş şi Vadu Crişului (C. Pleşa,1566), suprapus zonei de maxima spectaculozitate şi atractivitate. În ceeace ne priveşte, vom avea în atenţie defileul înţeles ca forma complexă de relief, deci în accepţiunea sa largă, insistînd, desigur, asupra celor două tronsoane, dintre Bucea-Şuncuiuş şi Şuncuiuş-Vadu Crişului, posesoare ale unor trăsături particulare şi aceasta nu din dorinţa unui compromis care să atenueze extremele celor două opţiuni, ci pentru faptul că o astfel de prezentare poate cîştiga în conţinut, scoţînd în prim plan atît ansamblul, cît şi părţile sale componente.

Crişul Repede, singurul rîu care s-a încumetat, şi a reuşit, să traverseze Munţii Apuseni dintr-o parte în alta, îşi are izvoarele în partea vestică a Podişului Someşan, în punctul numit generic ,,Izvorul Crişului", situat la altitudinea de 680 m. După ce străbate vatra bazinetului depresionar Huedin, dezvoltat în depozite sedimentare de vîrstă eocenă, se angajează, aval de localitatea Bologa, în străpungerea barierei muntoase. Aici începe lupta înverşunată cu muntele, încă de aici se prefigurează o forma de relief impresionantă, ce se va dezvolta ca urmare a încleştării celor doi combatanţi. Substratul litologic, principalul factor static al morfogenezei, se hotărăşte să reziste, schimbîndu-şi frecvent constituţia, poate în dorinţa nemărturisită de a surprinde şi a sili apele să-şi aleagă o altă cale. De la marnele moi ale depresiunii se trece brusc în cristalin, unde rata de denudare scade. Rîul abia reuşeşte să ţină pasul cu nivelul său de bază, adîncindu-se şi neglijînd dezvoltarea pe orizontală a albiei. Evoluţia laterală a trecut astfel într-un plan secund, consecinţa imediată fiind îngustarea văii şi apariţia defileului. Aidoma altor zone de defileu, exemplul cel mai la îndemînă - DefileulArieşului-, şi în acest caz forma apare ca o coloană infinită aşezată în plan orizontal, cu numeroase îngustări şi lărgiri, ce se succed de la est la vest (Aurora Posea, 1970).

Fig. 35. Defileul Crişului RepedeUn sector de defileu de circa 3km lungime modelatin roci cristaline, se desfăşoară între Bologa şi Poieni, unde rîul debuşează în

primul bazinet depresionar rezultat prin eroziune fluviatilă la confluenţa Crişului Repede cu Secueul. Aval de Poieni, valea se îngustează iar, versanţii Măgurii Sebeşului şi cei al Dealului Pleşu (722 m) flancînd-o asemeni unor străjeri credincioşi. Pentru scurt timp însă, deoarece, la nici 2 km distanţă,se dezvoltă alt bazinet depresionar, de data aceasta mult mai evazat, cel al văii Drăganului (topic preluat de la localitatea cu acelaşi nume amplasată la confluenţa dintre văile Drăganului şi Crişului Repede, unde conul de dejecţie al afluentului impresionează prin desfăşurarea sa).

O alta îngustare (2-2,5 km) desparte Depresiunea valea Drăganuluide cea de la Ciucea, ce se continuă cu un culoar alungit, în vatra căruia este localizată aşezarea Negreni (locul tradiţionalului tîrg ,,de toamnă"). în aval, succesiunea îngustărilor şi lărgirilor continuă, într-un ritm pulsatoriu, fiecare depresiune putînd fi considerată un antract morfogenetic, ce permite rîului să-şi acumuleze energia necesară încleştării următoare, cum este cea dintre dealurile Păltiniş (892 m) şi prelungirile sud-estice ale Măgurii Beznea (898 m) interpusă între lărgirile văii de la Negreni şi Bucea. După bazinetul depresionar de la Bucea, Crişul Repede intră în calcare, străbătînd apofiza depozitelor carbonatice prelungită spre nord-est, în vîrful Merişorului. Personalitatea defileului se înnobilează, versanţii săi îşi sporesc declivltatea şi fragmentarea, fapt ce nu-i poate atenua, decît în mica măsură, confluenţa cu cel mai lung afluent al său, valea Iadei (42km), unde se schiţeaza doar o luncă ceva mai larga. Lungimea sectorului de defileu dintre Bucea şi Bratca depăşeşte 10km.

Depresiunea de la Bratca, apărută în zona de întîlnire a văilor Boiului şi Brătcuţei cu Crişul Repede, se detaşează prin rama abruptă şi prin orizontalitatea vetrei, bogat aluvionată. Intre localităţile Bănlaca şi Şuncuiuş, defileul intră în prerogativele sale. Apariţia calcarelor diversifică peisajul. Este sectorul unde s-a format prin alunecarea gravitaţională a scurgerii spectaculosul meandru de la baza dealului Simionului, flancat spre sud-vest de prelungirile domoale ale Dealului Recea. Scăpînd de încorsetarea celor doua menghine carbonatice, rîul îşi lărgeşte iar valea în depresiunea de la Şucuiuş, cea mai reprezentativă din întreg defileul. Lăţimea sa depăşeşte 3 km, avînd o forma romboidală, cu axa mare lungă de 5-6 km, orientată de-a lungul Crişului şi cea mica urcînd pe cele doua văi afluente Crişului, Izbîndişul pe partea stîngă şi Orostelecul pe cea dreaptă.

In aval de Şuncuiuş pe o distanţă de 3 km, se dezvoltă ultima şi cea mai importanta porţiune de defileu. Aici Crişul Repede fierăstruieşte anticlinalul calcaros desfăşurat între vîrfurile Pojorîta (685 m) şi Dealul Măgurii (566 m), de-a lungul unei văi impozante, numită frecvent datorită îngustării sale şi ,,Cheile Crişului Repede" (Aurora Posea, 1977; L. Vălenaş, A. Jurokiewicz, 1980-1981), denumire totuşi improprie, dată fiind lăţimea de ansamblu a văii în perimetrul respectiv.

Descrierea şi explicarea genezei formelor de relief au încetat să se constituie într-un scop în sine, deşi motivaţia îmbogăţirii cunoaşterii pare a fi suficientă. Geografiei zilelor noastre i se cere mai mult, nevoia umană de materii prime, materiale şi spirituale, amplificîndu-se mereu. Turismul este o industrie programată să valorifice tocmai acele resurse ce se adresează spiritului, acele însuşiri şi valenţe ale peisajului şi componentelor sale cu destinaţie educativă şi recreativă. Iată de ce credem necesar a prezenta Defileul Crişului Repede şi sub un astfel de unghi. Operaţiunea nu este deloc facilă, într-un sector atît de dezvoltat de vale varietatea peisajului şi a surselor sala atractive atingînd cote deosebite.

Desigur am putea proceda metodic, enumerînd, clasificînd şi ierarhizînd obiective, trăsături şi însuşiri atractive. Dar turistul adevărat nu se mulţumeşte doar cu anumite obiective, el încearcă să folosească timpul destinat recreerii cît mai eficient, surprinzînd tot ceea ce cadrul natural, înnobilat uneori prin intervenţia antropică, îi oferă. Ca urmare, să însoţim un astfel de vizitator ce şi-a propus să-şi adjudece, sufleteşte, toate comorile de frumuseţe ale defileului, pornind, precum apele sale, din amonte spre aval.

Poarta de intrare în defileu o cunoaştem deja - localitatea Bologa. O cunoşteau şi strămoşii noştri, românii, care au ridicat, pe platoul Grădiştei, un castru cu laturile de 203x121 m, menit a apăra un sector din graniţa de nord-vest a Daciei române. Pe ruinele castrului, permanenţa vieţuirii pe aceste meleaguri a edificat o cetate feudala, menţionată din anul 1369 cu acelaşi rol strategic de mare anvergură. Inceputurile defileului nu se remarcă, în ceea ce priveşte relieful printr-o spectaculozitate aparte. Doar versanţii se apropie insistent, vulcanice împiedicînd rîul să se desfăşoare. Intre Bologa şi Poieni pot fi admirate piscurile ascuţite ale dealurilor versantului stîng, constituite din dacite dure, evidenţiate în peisaj prin eroziune selectivă. În coapsa Măgurii Moriaca (760 m) marea carieră de la Poieni a introdus defileul în sfera valorificarii industriale. Treptele coloanei infinite se derulează fără răgaz: lărgire - îngustare, lărgire - îngustare. Astfel ajungem la Ciucea, locul de concentrare, de odinioară, a întregii reţele hidrografice din bazinul superior al Crişului Repede adunată aici pentru a deversa în golful Şimleului prin renumita înşeuare de la Osteana. Acum, în depresiunea sculptata de ape înfloreşte localitate Ciucea, veche vatră romanească, în ambianţa căreia poetul ,,pătimirii noastre" şi-a revărsat iubirea de neam şi ţară în atîtea versuri nemuritoare. Casa memorială şi mausoleul Octavian Goga îndeamnă la popas şi reculegere. Privind pădurile din jur te trezeşti murmurînd, împreună cu frunzele lor, ,, la noi sînt codrii mari de brazi şi cîmpuri de mătasă ...".

Insoţind Crişul, asemeni firului legendar spre inima labirintului, trecem prin strîmtoarea dintre dealurile Tarniţa şi Dealu Crişului. Aici rîul întîlneşte, pentru prima data în cursul său, strate masive de calcare triasice. Sectorul de defileu sculptat pe seama acestora se detaşează pregnant faţă de tronsoanele din amonte. Versanţii calcaroşi şi-au ales verticalitatea drept emblemă, iar fragmentarea pereţilor abrupţi scoate din anonimat peisajul. O austeritate sobră învăluie defileul prin axul căruia rîul, mîndru de opera sa, se îndreaptă triumfător înainte. Sîntem dealtfel în zona de afluenţă cu valea Iadei, afluent ce străbate în cursul său un mozaic petrografic fără comparaţie. Valea Iadei (topic adoptat în locul celui frecvent utilizat de valea Iadului, ce nu-şi are motivaţie etimologică concretă) este, la rîndul ei, una dintre văile binecuvîntate din Apuseni, al cărei potenţial turistic este apreciabil. Chei, cascade, izbucuri, peşteri şi abrupturi se succed de la vărsare spre izvoare, acolo unde se află o perlă a Apusenilor - staţiunea balneoclimaterică Stîna de Vale.

Dar, să revenim la colectorul Iadei care, îmbogăţindu-şi debitul, loveşte furibund în coapsa nordică a Dealului Secătura, subminînd-o. Nişele şi marmitele apărute în perete stau mărturie tendinţei apei de a-şi netezidrumul prin orice mijloace. Versantul stîng se menţine abrupt şi spectaculos şi în avale, unde primeşte ca afluent tumultoasa vale a Boiului, ce-şi trage izvoarele din depresiunea carstică de la Ponoară. În

Page 42: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

profilul longitudinal al acestor văi apar cîteva repezişuri şi cascade la baza cărora evorsiunea apelora sculptat marmite gigantice. Versantul drept prezintă treimea inferioară abruptă, calcarele punîndu-şi şi aici pecetea decisivă.

Intrăm în depresiunea de la Bratca, bine conturată, o cuvetă adăpostită din toate părţile de abrupturi calcaroase. Crişul Repede primeşte aici un nou afluent, Valea Brătcuţei, ce şi-a format la ieşirea din rama montană un glacis extins. O vale sălbatecă, maturizată, cu un sector de chei în cursul inferior şi cu două izbucuri, ale Brătcanilor şi Dămişenilor, ce concentrează reţeaua hidrografică subteranizată a depresiunilor Ponoraş şi Damiş din partea central-estică a Munţilor Pădurea Craiului. Depresiunea Bratca este barată spre vest de îngemănarea dintre dealurile Hapaţagului şi Simionului, prin care rîul se strecoară cu iscusinţă. Incepînd din această zonă intrăm în cea mai spectaculoasă porţiune a Defileului Crişului Repede, constituită, la rîndul ei, din două segmente distincte. Prima, se suprapune sectorului dintre Bănlaca şi Şuncuiuş modelată între culmile sus-menţionate, cea de a doua se desfăşoară aval de Şuncuiuş, pînă la Vadu Crişului.

Sectorul dintre Bănlaca şi Şuncuiuş impresionează prin marele meandru a cărui splendoare poate fi admirată din vîrful Dealului Simionului. Curgînd, încă de la Bratca, pe o direcţie rectilinie est - vest, apele Crişului lovesc frontal culmea calcaroasă, lovitură de catapultă căreia calcarul îi rezistă. Profitînd de slăbiciunile rocii, apele caută cu înfrigurare o altă cale, schimbîndu-şi brusc direcţia spre sud, unde confluenţa cu Pîrîul Tare şi Pîrîul Hodoabei îi atenuează ceva din amărăciunea eşecului. Indîrjită îşi redresează atacurile subminînd malul stîng pentru a se îndrepta, după descrierea unui întreg semicerc, spre nord. Iarăşi o buclă strînsă şi, scăpînd din mrejele perfide ale calcarelor, îşi reia drumul ancestral spre vest. Privind dublul meandru nu poţi să nu te întrebi ce a determinat o sinuozitate atît de puternică văii cînd înşeuarea din Dealul Simionului indică un vechi curs al rîului spre vest mult mai puţin meandrat ? De vină pare a fi alunecarea gravitaţională a rîului de-a lungul promontoriului stîncos, stimulată de adîncirea celor două pîraie, dar şi de confluenţa cu valea Mişidului. Pentru peisaj, procesul s-a constituit într-un aport bogat de valente atractive, cu apariţia abrupturilor sub forma de potcoavă ale malurilor concave, a unui relief impunător populat cu piscuri, nişe, abriuri, guri de peşteri, grohotişuri.

Dar ceea ce atribuie acestui sector de defileu o resursă turistică de amploare sînt peşterile. Ele se dezvoltă îndeosebi în versantul stîng acolo unde rîul Tare şi Pîrîul Hodoabei, dar şi alte organisme de drenaj din cadrul versantului, s-au subteranizat, generîndu-le. De-a lungul celor 2 km de defileu se deschid 34 de cavităţi ademenind prin intrările lor ogivale, aşa cum o fac Peştera Ungurului (554 m) sau Napiştileului (195 m). Cine ar fi putut bănui înainte de 1957, că în versantul stîng al văii, în clinele Dealului Recea, sub marele con de grohotiş, este tăinuită intrarea în cea mai lungă peşteră a României ? Izbucul de la baza acumulărilor stîncoase putea fi un indiciu, dar cîte galerii active impenetrabile nu sînt ? A trebuit să-i indice un localnic lui B. Bagameri, în acel an de graţie pentru carstul romănesc, ,,gaura cu vînt" pentru ca marea epopee a Peşterii Vîntului să înceapă, epopee neterminată nici azi, cînd labirintul subteran depăşeşte 34 km lungime, devenind cea de-a 30 peşteră din lume.

Peştera Vîntului se desfăşoară în axul anticlinalului constituit din Dealul Recea, paralel cu valea Mişidului. Acest paralelism a născut supoziţia unei condiţionări morfogenetice, cu pierderea apelor văii în versantul stîng şi modelarea golului subteran. În etapele trecute ale evoluţiei reliefului un proces similar ar fi putut avea loc. Rîul actual ce străbate peştera îşi are punctele de alimentare în pierderile realizate de-a lungul faliei din Valea Şesii şi în Ponorul Recea. Peştera posedă un patrimoniu ştiinţific şi turistic inestimabil. Dispunerea galeriilor pe trei nivele indică trei etape majore de evoluţie ce pot fi corelate cu cele trei carstoplene din Munţii Apuseni. În partea mediana a peşterii se desfăşoară meandrele ,,Emil Racoviţă", unice în endocarstul românesc, reprezentate printr-o succesiune de 33-35 poliţe şi intrînduri, de numeroşi lobi şi popine de meandru. Tot în această zonă apar depuneri de gips sub forma mirificelor anthodite, iar în albia rîului subteran procesele mineralogenetice se desfăşoară şi azi, punînd în loc alophanul.

In paralel, golul subteran relevă numeroase şi inedite valenţe atractive, derivate din grandoarea galeriilor şi sălilor (Sala Titanilor, Hipodromul, Sala Metalul, Galeria 1 Mai, Galeria Roşie etc.), din morfologia şi varietatea formaţiunilor (Sala Formaţiunilor, Sala Ornamentelor). Deocamdata în Poiana Frînturii apele izbucului curg tainic, vămile lor subpămîntene ştiindu-le doar exploratorii. Mîine, poimîine, cine ştie ?!

Ajunşi la Şuncuiuş orizontul se lărgeşte. Aşezarea anonimă de altădată a devenit în ultimii ani un adevărat oraş. Mineritul, axat pe exploatarea argilelor refractare, s-a impus ca o nouă ocupaţie, aducînd în viaţa aşezării şi a locuitorilor ei schimbări importante, dintre cele mai favorabile. O parte din vechea vatră a Şuncuiuşului urca de o parte şi de alta avăii Izbîndişului, pînă aproape de peştera şi izbucul cu acelaşi nume. Două obiective turistice ce te întîmpină cu nonşalanţă, peştera dintr-o faleză semicirculară, iar izbucul mijind misterios de sub trena materialului de prăbuşire ce obstruează, mai mult ca sigur, intrarea în etajul inferior al peşterii. Cine încearca să ajungă la insurgenţa apelor din sistemul endocarstic Izbîndiş trebuie să urmeze valea seacă a Măguranului pînă în depresiunea carstică de la Cărmăzan, trecînd prin Groapa Blidireştilor, locul primelor pierderi orientate spre izbuc. La Cărmăzan, ponoarele Orbului, Tomii şi Fanului converg în subteran tot spre Izbîndiş.

Părăsind depresiunea de la Şuncuiuş, spre avale, intrăm în ultimul şi cel mai impozant sector al defileului, dar şi cel mai cunoscut turiştilor dintre toate. Intrarea, ca toate intrările într-un templu, este fastuoasă, seamănă unei pîlnii uriaşe. Ambii versanţi se apropie de verticală, pe cel drept apare o clasică suprafaţă structurală, în vreme ce stratele versantului stîng indică o curbură specifică anticlinalelor. Linia ferată nu şi-a găsit loc de desfăşurare fiind nevoită să traverseze promontoriul stîncos printr-un scurt tunel. în cotul meandrului, puternic curbat, abruptul peretelui şi înălţimea sa devin impunătoare. După ieşirea din tunel concavitatea văii trece pe versantul opus, unde se înalţă semeţ Stanul Stupului, un perete cu o înălţime ce depăşeştc 80 m, ideal pentru practicarea alpinismului (aici se află dealtfel cele mai dificile trasee practicate în defileu, grad de dificultate IV A). La baza lui, barat de rambleul căii ferate, se află un lac alimentat de izvoare subterane. În continuare indicele de sinuozitate al văii scade, dar peisajul rămîne pitoresc, prin verticalitatea pereţilor şi fragmentarea lor. Ravenele în rocă vie brăzdează pantele abrupte, ici-colo apar, aidoma unor poliţe extinse, mici nivele de terasă sprijinite pe abrupturi izolate. Scurgerea apei pe roca nudăa versanţilor a generat lapiezuri verticale, brazde şi caneluri orientate pe linia de cea mai mare pantă. Sîntem dealtfel în zona cabanei Vadu Crişului,amplastă pe marginea vestică a conului de travertin depus de către apele din peştera apropiată. Inălţimea conului (8 m) este similară cu cea a cascadei formată de apele resurgenţei subterane la prăbuşirea lor în Criş.

Aval de cabana, rîul îşi începe iar meandrarea, generînd două tipuri particulare de versant: abrupt în malul concav şi mai atenuat ca înclinare. în cel convex, între rambleul căii ferate şi abruptul peretelui drept apare un nou lac, alimentat de resurgenţa Peşterii cu Apă. Pe malul opus, Colţul Devenţului se detaşează prin abrupturile şi ţancurile lui. Rămînem cu privirea tot pe versantul drept, în zona Peşterii de la Casa Zmăului, punct vamal,,vama sării") atestat documentar încă de la 1256. Morfologia abruptului scoate în evidenţă nişe de mari dimensiuni (Stînca cu ochi), pilieri şi surplombe. În aval, cei doi versanţi se îndepărtează şi pierd în altitudine făcînd loc golfului depresionar al Vadului. Intrăm dealtfel în localitatea Vadu Crişului, desfăşurată în apropierea defileului şi renumită prin ceramica albă produsă în atelierele tradiţionale locale.

Resursele turistice ale acestui sector sînt alcătuite din două tipuri de obiective: abrupturile, cu întreaga gamă de încrustaţii morfologice, şi peşterile. Intre cavităţile subterane, Peştera de la Vadu Crişului îşi revendică, pe buna dreptate, întîietatea, prin dimensiuni şi pitorescul peisajului subteran. Ea reprezintă tronsonul inferior, de resurgenţă, al unui sistem endocarstic format prin subteranizarea Văii Peştireului, ce drenează, la suprafaţă, partea nord-vestică a platoului carstic de la Zece Hotare, numită local imaşul Bătrînului. Partea din amontele rîului subteran, de insurgenţă, este constituită din Peştera Bătrînului (1633 m), cunoscută prin bogăţia speleotemelor.

Peştera de la Vadu Crişului a fost descoperită în anul 1903 şi, la scurt interval, intră în circulaţie turistică, datorită efectuării unor amenajări interioare. În urma explorărilor din ultimii ani, cu depăşirea celor două sifoane, dezvoltarea cavităţii urca la 1000 m lungime. Se desfăşoară sub forma unei galerii unice, axată pe o diaclază. Farmecul golului subteran rezidă în dispunerea inedită a spaţiilor interioare, cu bolţi în arcuri frînte şi ogivale, ridicate la 30-40 m înălţime, în podoabele Sălii Balconului, din păcate majoritatea afectate de conlucrarea

Page 43: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

scurgerii timpului cu turiştii iresponsabili, în repezişurile şi cascadele rîului subteran. Celelalte cavităţi au dimensiuni reduse şi posedă relativ puţine atribute spectaculoase. Intre ele amintim peşterile din Colţul Devenţului (unde s-au descoperit numeroase dovezi arheologice), Peştera Caprei, peşterile de la Carieră, pe versantul stîng şi peşterile de sub Stanul Stupului, Fugarilor,de la Casa Zmăului, Hîrtopul fără Fund (285 m), Podireului etc. din zona versantului drept. Cu toată dezvoltarea limitată, ele oferă turistului o primă posibilitate de a se familiariza cu ambianţa lumii subpămîntene, un preludiu necesar înaintea abordării golului mai vast din Peştera Vadu Crişului.

Vegetaţia îşi aduce, de asemenea, prinosul său la frumuseţea defileului. Pădurea de fag, într-o permanentă şi surdă luptă cu verticalele calcaroase ne întîmpină cu boarea ei reconfortantă. Sînt prezente numeroase elemente floristice xerofite, cum ar fi ferigile (Geterach ojjicinarum ), ghimpele (Ruscus aculeatus), fluierătoarea (Tamus communis), precum şi o faună bogată. Abrupturi, peşteri, cascade, meandre şi lacuri asociate edificiilor antropice cu funcţie turistică, iată o secvenţă unică a interferenţei dintre elementele peisajului geografic inclusă într-o singură formă majoră de relief - Defileul Crişului Repede.

Geneza şi evoluţia lui relevă o serie de aspecte de o varietate extremă, specifice dealtfel tuturor marilor rîuri care străbat regiuni montane vaste. Complexitatea substratului litologic, pe de o parte, şi diferenţierile tectonice de la o zonă la alta, pe de altă parte, sînt factorii direct răspunzători de această nuanţare peisagistică. Toate particularităţile menţionate s-au constituit ca argumente în favoarea diverselor ipoteze formulate cu scopul explicării formării şi devenirii actualelor forme de relief. Crişul Repede se înscrie şi el în grupa văilor carpatice cu o evoluţie extrem de controversată, numeroşi cercetători încercînd, într-un mare interval de timp, să-i descifreze tainele, pentru ca el se înscrie în grupa de ,,elită" a rîurilor din patria noastră ce traversează o vastă arie muntoasă.

Dar, să rememorăm salba ipotezelor. Menţionăm că problematica cea mai vastă şi incertitudinile cele mai numeroase le ridica sectorul din amonte al Crişului Repede, desfăşurat în perimetrul defileului ce ne intereseaza. Se înţelege de la sine că orice încercare de a explica formarea acestuia trebuie să aibă în vedere, în primul rînd constituirea reţelei fluviatile ce i-a dat naştere. Marea grupa a geografilor ce şi-au axat preocupările asupra acestuisubiect atît de incitant începe cu L. Sawicki şi continuă cu Roth von Telegd, J. Szadeczky, Emm. de Martonne, E. Lobonţiu, St. Mateescu, R. Fichileux, N. Orghidan, Gr. Posea, Aurora Posea etc. Incă în anul 1912, în studiul său privind morfologia Munţilor Apuseni, L. Sawicki ridica problema remanierii, prin captare, a reţelei de la izvoarele Crişului Repede, acolo unde pîrîul Mărgăuţa, ce drenează actualmente bazinetul depresionar al Mărgăului, ar fi fost captat de către Secueu, întrerupîndu-i-se evoluţia către nord.

Probleme controversate au fost ridicate de orientarea paleoreţelei -actuala depresiune a Huedinului. După unii cercetători (J. Szadeczky), valea Călatei, afluent pe stînga al Crişului Repede, precum şi obîrşiile acestuia din aria depresiunii, s-ar fi orientat în faza iniţială spre nord. Ulterior prin apariţia unui baraj vulcanic, pe care R. Ficheux îl neagă, ele şi-ar fi orientat cursul spre vest. Un alt cercetător, St. Mateescu (1926) încercînd să explice evoluţia Călatei, imaginează un traseu al acesteia pe la estul Muntilor Meseş spre culoarul Someşului. Prin evoluţie regresivă, un afluent al Crişului a pătruns în Depresiunea Huedin captînd valea respectivă, simultan cu acţiunea altui afluent al aceluiaşi Criş, ce-şi tranşa bazinul hidrografic cu afluenţii Someşului. Emm. de Martonne, fără a dedica problemei în cauză o atenţie deosebită, imaginează un context paleogeografic diferit, cu o concurenţă între Nadăş şi Criş, primul fiind captat în zona de izvoare de către cel din urmă.

Revine lui Robert Ficheux, geograful care şi-a legat atît de mult preocupările de Munţii Apuseni, meritul de a fi elaborat o ipoteză unitară asupra genezei şi evoluţiei văii Crişului Repede, ipoteză care, deşi a fost contestată în unele puncte, reprezintă o construcţie interesantă căreia noile metode de investigate geomorfologică îi vor aduce, cu siguranţă, confirmările sau infirmările adecvate. R. Ficheux (1928-1971) porneşte la edificarea teoriei sale de la prefigurarea detaliată a contextului paleogoegrafic în care s-a adesfăşurat constituirea reţelei hidrografice a Crişului Repede. Astfel, el presupune că reţeaua versantului nordic a actualelor masive Gilău şi Vlădeasa, compusă din Iada, Dragan, Secueu şi Călata, debuşa în trei bazine lacustre, după cum urmeaza: Iada, în spaţiul depresionar al Vad-Borodului, Drăganul şi Secueul în golful Şimleului, iar Călata şi Almaşul într-un bazin situat undeva în estul Muntilor Meseş. în urma unor mişcări compensatorii ce afectaseră bazinele marine şi rama montană, eroziunea este activată. Valea Surducii, ce se vărsa în golful Şimleului, este captată de către un mic afluent al Iadei. Subsidenţa activă manifestată în zona depresionară a Vad-Borodului stimulează eroziunea remontantă, astfel că văile Drăganului şi Secueului sînt, la rîndul lor, captate de Criş. Nivelul captării este ,,imortalizat" în înşeuarea de la Osteana (locul presupus al drenării Drăganului spre golful Şimleului), la 627 m altitudine. Ulterior, la o nouă activare a adîncirii rîurilor, tot prin captare, valea Călatei şi întreaga reţea din Depresiunea Huedinului devine afluenta a Crişului Repede.

Ce putem desprinde din ipoteza, minuţios elaborată şi argumetată alui R. Ficheux legat de originea defileului ce ne interesează ? Acceptînd această ipoteză, defileul se divide, din punct de vedere genetic, în două sectoare, şi anume: cel dintre Bologa şi halta CFR Stîna de Vale rezultat printr-o succesiune de captări şi cel situat aval de confluenţa Iadei cu Crişul, de natură epigenetică. Analizînd critic opiniile lui R. Ficheux şi utilizînd, în plus, date noi provenite din analiza nivelelor de eroziune, a cumpenelor de apă şi a formei bazinelor hidrografice, Aurora Posea (1970) modifică parţial scenariul imaginat de precedentul autor. în primul rînd, autoarea identifică o reţea mult mai veche, situată la nivelul suprafeţei Muncelul, cea a văii Zărna, ce se drena spre Stîna de Vale şi de aici spre vest. O importanţă deosebită este acordată rolului jucat de golful Şimleului care a tras întreaga reţea hidrografică din bazinul superior al Crişului Repede, inclusiv valea Iadei ce debuşa în acest golf şi nu în cel de la Borod, cum afirmase R. Ficheux. Este dealtfel, după părerea noastră, cel mai important aspect care intervine în noua teorie faţă de cea a predecesorului, legat bineînţeles de geneza defileului în sine.

După autoarea menţionată, între Iada, Drăgan, Secueu şi afluenţii lor s-a desfăşurat o intensă acţiune de adjudecare a bazinelor de recepţie (Drăganul captînd pîrîul Sebeş, afluent al Iadei, iar Secueul fiind iniţial afluent al Drăganului de care s-a desprins printr-o captare a unui organism ce evolua remontant etc. În acelaşi timp, sectorul superior al Crişului Repede se drena împreună cu văile Călatei şi Poicului spre golful amintit, situat la nord. Prin înaintarea regresivă a unui rîu ce debuşa în golful Vad-Borod, Iada este captată. Evolutia regresivă continuă în ritm rapid. Drăganul, Secueul, Călata şi Crişul superior sînt şi ele captate, asigurînd reţelei fluviatile configuraţia de astăzi.

Luînd în considerare opiniile Aurorei Posea, geneza defileului Crişului Repede îşi modifică şi ea, partial, originea. Astfel, sectorul epigenetic se restrînge la porţiunea dintre Vadu Crişului şi Şuncuiuş, în timp ce sectorul rezultat prin captare creşte considerabil. O notă aparte o aduce în explicarea genezei defileului Crişului Repede N. Orghidan (1969), care porneşte de la sublinierea conexiunilor paleogografice dintre golful Oradei şi cel al Sălajului. În cel din urmă se vărsau, iniţial, Secueul şi, probabil, Drăganul şi Călata. Prin ridicarea nivelului apelor din bazinul Şimleului, între golful Vadului şi Sălajului s-a realizat un brat, marin ce a dăinuit mult timp. Ulterior, prin scăderea nivelului apelor celor două lacuri, s-a ivit o cumpănă de ape în dreptul pasului Plopiş. În acest moment, rîurile ce coborau din Vlădeasa s-au abătut spre vest, spre golful Vadului, adîncindu-se, deci, prin epigeneza şi antecedenţă. Ca urmare, după N. Orghidan, formarea defileului s-ar datora în exclusivitate acestor două procese, captările fiind total excluse.

Nu a intrat în intenţia noastră reluarea discuţiei asupra problema în cauză, şi aşa atît de controversată. Menţionăm că în explicarea sectorului ,,carstificat" al defileului, dintre Bucea şi Vadu Crişului, indicii preţioase poate aduce luarea în considerare a unui (posibil) rol major jucat de Bratcuţa, cea mai evoluată vale de pe versantul nordic al Munţilor Piatra Craiului, vale care, cu certitudine, s-a vărsat, încă de la început, în Vad-Borod. Drept consecinţă, sectorul epigenetic trebuie reconsiderat ca extinzîndu-se cel puţin pînă la Bratca. Este posibil ca un afluent al văii să fi avansat regresiv, după schema elaborată de Aurora Posea, ca valea Iadei, aflate în imediata apropiere etc.

Indiferent deci care ar fi ipoteza căreia-i subscriem (mai puţin cea a lui N. Orghidan), un fapt se impune cu certitudine: în geneza defileului epigeneza şi captarea au conlucrat activ, fiecare impunîndu-se decisiv într-un sector anume, prima în cel inferior, iar a doua în sectorul din amonte. Desfăşurîndu-se pe circa 48 km lungime, Defileul Crişului Repede poate fi abordat, în funcţie de preferinţele cererii turistice, din diverse puncte, căile de acces intersectîndu-se sau însoţindu-se una pe alta. Dacă şoseaua Cluj-Napoca - Oradea îl străbate cu intermitenţă, ocolindu-l tocmai în zonele sale de maximă dezvoltare (Bucea - Vadu Crişului) în schimb calea ferată urmează îndeaproape firul apei, înlesnind accesul în oricare dintre sectoarele descrise.

Page 44: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

Ca repere majore avem localităţile Bologa (10 km de Huedin) şi Vadu Crişului (50 km de Oradea). Spre deosebire de sectoarele din amonte, sectorul ,,clasic" al defileului (Şuncuiuş - Vadu Crişului) este străbătut doar de calea ferată, cu haltă CFR în partea centrală a sectorului de îngustare, sau de poteci ce urmează albia Crişului ori escaladează pe mici porţiuni versanţii. Defileul este deservit de o serie de baze turistice amplasate în perimetrul sau în vecinătatea sa. În acest sens, sectorul Şuncuiuş - Vadu Crişului beneficiază de serviciile cabanei ,,Peştera", amplasată pe malul stîng al Crişului Repede, la altitudinea de 285 m. Are o capacitate zilnică de 53 delocuri, în 14 camere şi 148 de locuri destinate alimentaţiei publice. Pentru sectorul Bălnaca - Şuncuiuş este în curs de amenajare motelul situat pe promontoriul marelui meandru de la confluenţa Crişului Repede cu valea Mişidului. De asemenea, hotelul „ Vlădeasa" din Huedin (50 de locuri), cel din Poieni (16 locuri) şi motelul Piatra Craiului se instituie în oaze de cazare confortabile destinate, în primul rînd, turismului de tranzit.

Defileul Crişului Negru

Munţii Codru-Moma, asemenea Plopişului şi Meseşului, beneficiază de prezenţa unor străpungeri morfohidrografice mai puţin numeroase. Dacă în cazul ultimelor două grupe muntoase, constituite din roci dure, cristaline,evoluţia în adîncime a reţelei fluviatile a fost mult îngreunată, lipsa acestor elemente aproape în exclusivitate din prima grupă se cere explicată, cu atît mai mult cu cît Platoul Vaşcău, Platoul Dumbrăviţei de Codru sau areale extinse din bazinele văilor Tărcăiţa şi Moneasa sînt constituite din roci carbonatice, pe seama cărora în alte grupe montane din Apuseni s-au individualizat chei şi defilee monumentale.

Cauzele pot fi descifrate printr-o analiză detaliată a raporturilor spaţiale dintre relief şi hidrografie, a poziţiei reţelei fluviatile fata de zonele carbonatice, recunoscute prin condiţiile favorabile oferite evoluţiei în profunzime şi conservării formelor deja sculptate. Astfel, în Platolul Vaşcău, unde întîlnim o vastă şi unitară suprafaţă calcaroasă, cea mai extinsă din Munţii Codru-Moma, reţeaua hidrografică s-a axat, în general, la periferia zonelor carstice (Crişul Negru la marginea de est a platoului, iar valea Briheni la partea sa nord-vestică), unde şi-au modelat văi largi lipsite de îngustări de tip cheie sau defileu. Singura reţea autohtonă, Valea Ponoare, a evoluat la suprafaţa calcarelor, dar într-un ritm puţin accelerat/atenuat, ceea ce a dus la instaurarea unui echilibru relativ între lărgirea şi adîncirea rîului, generînd un culoar depresionar alungit. Captarea subterană a văii prin ponorul Peşterii Cîmpeneasca s-a constituit într-un nivel de bază local, amonte de care adîncirea a fost în mare parte anihilată de depozitele de material coluvio-deluvial, depuse în albia văii.

Pe de alta parte, desi platoul este delimitat la vest şi sud-vest de culmi cu o altitudine mai ridicată (vîrfurile Arsura, 819 m; Momuţă, 930 m şi Moma,854 m) formate din roci impermeabile, organismele torenţiale ce le drenau s-au subteranizat (cu excepţia obîrşiilor văii menţionate) la contactul dintre calcare şi necarstificabil, frustrînd platoul de o reţea subaeriană densă, capabilă de a sculpta formele ce ne interesează. Pentru Platoul Dumbrăvitei de Codru, situaţia este cu totul alta, deşi consecinţele morfologice sînt asemănătoare. Aici reţeaua hidrografică afluentă Crişului Negru este bine organizată, văile Feghiului, Pinilor, Hăigaşului şi Armanului traversează calcarele. Inălţimea redusă a platoului, 400-450 m, a făcut ca aceste văi să evolueze permanent în apropierea nivelului lor de bază, reprezentat de Criş; ca urmare, potenţialul denudativ a fost restrîns, afectat fiind, în perimetrul calcaros şi de frecventele captări în albie ale apelor. Tinereţea întregului relief - platoul face parte din suprafaţa de nivelare carstică a Dumbrăviţei, de vîrstă pliocenă (P. Cocean, 1985) - este un argument în sprijinul explicării inexistenţei cheilor în zonă.

Astfel se explică existenţa singurei forme de îngustare din Codru-Moma, şi anume Defileul Crişului Negru (fig. 36) dezvoltat în partea nordică a grupei muntoase, zonă în care, după lungi tatonări şi ezitări, rîul şi-a luat inima în dinţi, încercînd sa o traverseze. Are o lungime de aproximativ 18 km, desfăşurîndu-se între localităţile Şuncuiuş de Beiuş, la est şi Şoimi, în partea vestică. Faţă de lungimea sa notabilă, defileul în sine nu-şi onorează, din punct de vedere turistic, cartea de vizită. El nu excelează prin aducerea în faţa privitorului a unor obiective de vîrf, cu o personalitate şi valenţe atractive, limpede conturate. Farmecul văii - pentru că străbătîndu-o, trebuie să constaţi, că acest atribut nu-i lipseşte - derivă dintr-o sursă mai subtilă, din acea integrare armonioasă a elementelor cadrului natural, aparţinînd reliefului (mici abrupturi şi piscuri calcaroase), hidrografiei sau vegetaţiei. Nu vom întîlni aici imagini care să şocheze, ci un peisaj decis să liniştească spiritul, să-1 binecuvînteze cu linişte şi statornicie.

Fig. 36. - Defileul Crişului Negru.Mai bogate în obiective turistice sînt însă împrejurimile defileului şi în primul rînd Platoul Dumbrăviţei de Codru, desfăşurat dincolo

de fruntea versantului stîng. Deşi are o suprafaţă redusă (19 km2) platoul este populat de întreaga gamă a formelor carstului de suprafaţă şi de profunzime, de la cuiburile păsărilor preistorice - am numit metaforic, desigur, dolinele – la văile de doline sau uvale. Pe suprafaţa înclinată a versanţilor văilor Luncii şi Pinilor, disoluţia areală, desfăşurată selectiv, a pus în evidenţă numeroase tipuri de lapiezuri, iar la baza cîtorva abrupturi carstice răsare apa cristalină a cîtorva viguroase izbucuri (cunoscut este prin mărimea debitului Izbucul din Valea Morilor, ce concentrează o mare parte a scurgerilor subterane ale platoului). Un peisaj deja familiar pentru cei care ne-au însoţit în peregrinările noastre prin împrejurimile cheilor şi defileelor din Munţii Apuseni.

Un loc aparte îl deţine Peştera din Valea Luncii (311 m dezvoltare), situată în zona de obîrşie a văii cu acelaşi nume. O peşteră cu astfel de dimensiuni n-ar atrage cu nimic atenţia dacă ar fi situată în Padiş sau Platoul Scărişoara, unde cavităţile cu parametrii net superiori abundă. Aici sîntem însă în postura colinelor care se ridică deasupra cîmpiei cu cîteva sute demetri, fiind considerate munţi adevăraţi, şi devenind astfel obiective turistice de primă importanţă. Peştera prezintă o morfologie subterană complexa, tectono-gravitaţionala şi de depunere endocarstică, detaşîndu-se prin amploarea sălilor generate de prăbuşiri, prin intensa concreţionare (stalactite,stalagmite, coloane, gururi, scurgeri parietale etc.) a unor sectoare de galerie.

N. Orghidan (1969) indică pentru Crişul Negru o origine, în exclusivitate, de natură epigenetică: rîul, în loc să evolueze spre nord-vest, în sedimente moi, de vîrstă ponţiană, s-a abătut spre vest, spintecînd depozitele calcaroase triasice, gresiile şi conglomeratele permiene ale subasmentului, mult mai dure, mai greu erodabile. Ii revine meritul lui I.O. Berindei (1970) de a fi elaborat şi, după părerea noastră, de a fi descifrat adevărata geneză şi evoluţie a văii Crişului Negru în sectorul de îngustare. Prezentarea de faţă se sprijină pe datele acestui autor, observaţiile nefăcînd altceva decît să le confirme în cea mai mare parte. Formarea sectorului de defileu apare, în lumina acestei ultime explicaţii, mult mai complexă, epigeneza desfăşurîndu-se doar în anumite sectoare, în vreme ce în celelalte captarea a intervenit ca un factor morfogenetic dominant. în cuprinsul zonei de îngustare apar bazinete depresionare (Uileac,Borz, Şoimi) - acea desfăşurare ritmică, pulsatorie, a lărgirilor şi îngustărilor devine se pare o prezenţă comună tuturor marilor edificii morfologice -, cu o serie de terase ce se erijează în mărturii preţioase privind desfăşurarea în timp a fenomenelor morfogenetice. De asemenea, se remarcă o succesiune de meandre încătuşate ce alternează cu porţiuni rectangulare, unde valeaa evoluat sub incidenţa structurii, intersectînd anticlinale, şi a tectonicii, reprezentată printr-o reţea densă de falii.

Observaţiilc de teren detaliate l-au condus pe autor la schiţarea următoarei succesiuni de etape evolutive. Astfel, în sectorul din amonte, cuprins între localităţile Şuncuiuş de Beiuş şi Uileac, defileul are un tipic caracter epigenetic, valea Crişului axîndu-se între dealurile Pietranilor şi Dealul Mare, situate pe versantul drept, respectiv cele ale Bălăşelului şi Păcăului de pe versantul stîng. Constanţa îndelungată a văii pe acelaşi traseu a condus la o lărgire a albiei, care face deseori discutabilă includerea sectorului într-un defileu propriu-zis. Incepînd de la Uileac, spre avale, Crişul Negru a suferit remanieriimportante, în trei faze de evoluţie distincte.a) în prima fază rîul debuşa spre nord-vest, urmînd un traseu situat la nord de dealurile Urvişului şi Bocşei. Valea Pinilor se vărsa în colectorul său la est de actuala înşeuare dintre dealurile Dîmburile şi Bocşei, iar valea Feghiului, mult mai la vest de această înşeuare.b) Prin înaintarea regresivă a văii Şoimilor, culmea dintre dealurileBocşei şi Caselor este fierăstruită, producîndu-se, în prima etapă, captarea văii Pinilor, iar ulterior cea a întregului rîu. Traseul rîului captator se suprapune actualului sector inferior al văii Urvişului.

Page 45: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

c) în ultima etapă, valea Borzului, afluent al Crişului, înaintează regresiv, străpunge anticlinalul Dealul Dumbrăviţei - Dealul Urvişului şi pătrunde în bazinetul depresionar unde, captînd Crişul Negru definitivează actuala configuraţie a reţelei hidrografice, trasînd, de asemenea, liniile majore ale evoluţiei ulterioare a defileului, forma tributară conjugării fenomenelorde epigeneza cu cele de captare. Incă o ilustrare a unui adevăr cu care geograful se întîlneşte permanent în explicaţia formelor: natura nu se ghidează după şabloane, ea îşi asigură devenirea în timp prin acţiuni de mare eficienţă, chiar dacă nouă ni se par, la prima vedere, neinspirate sau bizare.Accesul în defileu este uşurat de existenţa căii ferate, cu halte în principalele localităţi (Şuncuiuş, Uileac, Borz, Urviş, Şoimi) şi a şoselei ce însoţeşte, în cea mai mare parte, Crişul Negru. O ramificaţie a acesteia urca, sub forma unui drum de ţară nemodernizat, pînă în localitatea Dumbrăviţa de Codru, amplasată în zona centrală a platoului carstic menţionat. Hotelul din Beiuş (35 de locuri) rămîne singura bază de cazare modernă în vecinătateadefileului.

Defileul Crişului Alb

Cel mai sudic dintre Crişuri izvorăşte din partea nordică a Munţilor Metaliferi de sub vîrful Paroşiţa. Se orientează iniţial, spre sud-est, flancînd calcarele cristaline ale Platoului Poieni, de unde primeşte o serie de afluenţi viguroşi (Fîntîniţa, Valea Laptelui, Valea Alba etc). Topicul credem, tot din zona obîrşiilor i se trage, prin extrapolarea, la întregul rîu, a denumirii Văii Albe. Cert rămîne faptul că marile promontorii de travertin depuse de izbucurile celor două văi au culoarea sidefului, iar repezişurile din albie şi salba cascadelor înspumează, colorînd în alb, apele. Dealtfel izvoarele rîului sînt fixate de către numeroşi geografi în partea sudică a Munţilor Bihorului. Noi considerăm că linia de separare între Bihor şi Metaliferi trebuie să se suprapună culoarului tectonic al Arieşului Mic, pînă la confluenţa cu Vidrişoara, de unde, prin înşeuarea din Dealul Crisului, şi pe la sud de Masivul Găina, se îndreaptă înspre vest. Nu insistăm, nefiind contextul potrivit, în prezentarea argumentelor menite a sprijini această afirmaţie. O vom face cu prima ocazie care ni se va ivi.

Defileul Crişului Alb se desfăşoară între localităţile Leasa şi Gurahonţ, avînd o lungime de aproape 20 km (fig. 37). Dacă în cazul celorlalte chei şi defilee contribuţia substratului litologic carbonatic şi-a făcut permanent şi decisiv cunoscută prezenţa, aici, nici urmă de calcare. Relieful vulcanogenal Metaliferilor s-a decis, în sfîrşit, să iasă din anonimat, etalînd nu numai cupolele unor conuri măiestoase, ci punînd apele la lucru. În definitiv, şi spus, de ce n-ar putea rivaliza cu carstul. Nu reprezintă ele, la scara întregului glob ,, cele mai pitoreşti tipuri de relief cunoscute" (M. Bleahu 1974) ?Avem de-a face deci cu un defileu modelat în roci vulcanice cu trăsături morfologice aparte.

Fig. 37. Defileul Crişul AlbIn amonte de defileul propriu-zis, între localităţile Birtin şi Vaţa, în roci aparţinînd fundamentului prebadenian (P. Tudorani 1983),

Crişul Alb prezintă un scurt sector de îngustare asemănător celui de la Joia Mare, situat aval de defileul propriu-zis. De asemenea, sectoare de defilee reduse ca dimensiuni, întîlnim şi pe afluenţii din aceeaşi zonă cu măguri vulcanice ai Crişului Alb: Valea Tăcăşele (între Avram lancu şi Aciuţa), Dezna (la Sebiş),Cigher (la Tăuţ) şi Pîrîul Croşilor (la Archiş). Un adevărat complex al formelor de îngustare de tip defileu, condiţionate litologic.

Defileul Crişului Alb nu se impune prin arabescurile stîncoase cu care ne-au obişnuit formele asemănătoare sculptate în calcare. Declivitatea pronunţată a pereţilor o întîlnim şi aici, dar fără a atinge verticalitatea sau surplombarea. Masivitatea şi sobrietatea sînt trăsături definitorii ale peisajului. Energia mare de relief a versanţilor (peste 200 m) vegetaţia abundentă şi sinusoidele rîului meandrat s-au asociat în a dărui defileului valenţe estetice şi recreative particulare. Străbătîndu-l te simţi încă în munţi, pentru că atît înspre amonte cît şi spre avale, relieful devine plat, mai puţin interesant. Dar, deschiderea marilor cariere de la Aciuţa, Tălagiu, Leasa şi Valea Mare afectează progresiv integritatea estetică a formei şi aduce prejudicii peisajului în general.

Atît N. Orghidan (1969), cît şi P. Tudoran (1983) se pun de acord în a susţine ormarea defileului prin supraimpunere. Ultimul autor, care a abordat defileul într-un studiu de detaliu asupra depresiunii Crişului Alb, aduce argumente decisive în favoarea epigenezei. Astfel, se constată prezenţa în morfologia defileului a tuturor celor şapte terase întîlnite în cadrul depresiunii, amonte şi avale de îngustarea acestuia. Dacă, aşa cum sugera R. Ficheux(1929), Crişul Alb s-ar fi drenat, iniţial, spre bazinul depresionar al Beiuşului, prin înşeuarea din Dealu Mare, atunci captarea, ca proces morfogenetic se impunea a fi luată în considerare. Or, tocmai numărul asemănător de terase infirmă această ipoteză din plecare. Crişul Alb şi afluenţii săi au evoluat multă vreme în masa sedimentarului pliocen ce acoperea măgurile vulcanice. Dupa intersectarea structurilor vulcanogene el s-a adîncit pe seama acestui tip de roci, afirmînd tot mai pregnant epigeneza ca proces de formare a defileului. Dispoziţia insulară a măgurilor vulcanice a determinat apariţia zonelor de îngustare în aria de fierăstruire a anticlinalelor, în timp ce lărgirile, cu caracter de mici bazinete depresionare, apar între aceste măguri, în zonele afectate de o tectonicizare mai accentuată.

Şoseaua şi calea ferată dintre Ineu şi Brad trec prin defileu, integrîndu-l circulaţiei turistice de largă anvergură. Apropierea oraşului Sebiş şi a staţiunii balneoclimaterice Moneasa pot constitui centre de iradiere a cererii turistice, oferind, de asemenea, posibilităţi de cazare adecvate pentru turiştiice străbat defileul.

Cheile şi defileele din Munţii Apuseni între protecţie şi valorificare

Din ierarhizarea valorică a obiectivelor turistice din Munţii Apuseni (T.Cocean, 1984) se detaşează pregnant o concluzie în favoarea căreia pledează întregul nostru demers din rîndurile de faţă, şi anume: cheile şi defileele se înscriu ca obiective turistice de vîrf, a căror zestre atractivă inconfundabilă, se cere, în mod imperios, a fi protejată şi valorificată.

La prima vedere, protecţia şi valorificarea unui obiectiv ce conţine înglobată în matricea sa structurală o sumă de valenţe atractive par două acţiuni antagoniste, ştiut fiind că orice iniţiativă de exploatare economică implică de la sine transformări ale cadrului natural, modificări în ambianţa locului, schimbări în dinamica şi evoluţia fenomenelor geografice etc. Analizînd mai profund însă diferitele aspecte legate de protecţia mediului înconjurător, respectiv mijloacele concrete de realizare a acestui deziderat, ajungi repede la concluzia că una dintre cele mai eficiente căi actuale de protecţie a unui obiectiv ştiinţific, cultural sau cu funcţie pur turistică este aceea de a-1 include într-o forma de valorificare sistematică, organizată. Aceasta presupune luarea în considerare, încă din etapele premergătoare, a tuturor aspectelor ce definesc potenţialul de atractivitate al obiectivului în cauză, structura, geneza şi devenirea lor în contextul modificării unor parametri şi factori ce-i definesc existenţa. Valorificarea apare astfel ca o consecinţă a definirii unui echilibru dinamic în limitele căruia pot avea loc interacţiuni între mediul natural, reprezentat, în cazul nostru, de un sector de cheie sau defileu, şi factorul modelator antropic, fără repercusiuni negative. Descifrarea potenţialului de stabilitate, care poate fi asimilat unui potential de conservare, reprezintă aşadar principalul atribut care derivă din iniţierea unei acţiuni de valorificare ştiinţifică a cadrului natural, scoţîndu-l de sub incidenţa neprevăzutului şi incidentalului. Acest potenţial, o data definit, joacă rolul unui barometru ilustrativ pentru ,,starea de sunătate" a mediului, el ne indica limitele între care procesul de valorificare poate fi desfăşurat, dincolo de aceste limite protecţia obiectivului fiind ameninţată.

Pentru cheile şi defileele din Munţii Apuseni problema protecţiei şi valorificării se pune într-un mod diferit de la o forma la alta, de la o zonă geografică la alta. Dar, mai întîi, să enumerăm factorii de risc, a căror dezvoltare în suprafaţă şi intensitate, poate aduce prejudicii majore formelor menţionate.

Page 46: Monografie Chei Si Defilee in Muntii Apuseni - Pompei Cocean [1988]

1. Există actualmente în Munţii Apuseni cel puţin cinci sectoare de chei ameninţate de distrugerea totală, prin activitatea de exploatare a calcarului în cariere. Cheile Turului, Gălzii, Ampoiţei, Poşăgii şi Ardeului sînt exemple ilustrative ale unei tendinţe improprii de utilizare nefastă a mediului geografic. Dacă ele s-ar constitui în areale singulare, unice, de obţinere a materiilor prime indispensabile, ar exista, cel puţin, o justificare în plus. Dar calcarul exploatat din versanţii lor îl întîlnim, în cantităţi cel puţin asemănătoare şi cu o compoziţie chimică deloc diferită, în abrupturile tuturor crestelor şi masivelor din Apuseni, unde deschiderea de cariere destinatea substitui pe cele din cheile menţionate ar aduce prejudicii insignifiabile peisajului geografic. Raţiunea unui acces facil la carierele deschise în chei trebuie abandonată înainte ca pagubele să fie imense, irecuperabile. Deocamdată, cheile Turului sau Ampoiţei n-au pierdut decît circa 30% din zestrea lor turistică. Dar, cu fiecare zi de fiinţare a carierelor respective, procentul se măreşte, mîine, desigur, va fi prea tîrziu să mai întreprindem ceva.

Numărul mare de chei din Munţii Apuseni nu justifică, nici pe departe motivaţia unora exprimată într-un principiu atît de simplist că ,,şi aşa rămîn destule". Să nu uităm că valorificarea modernă a patrimoniului turistical munţilor dintre Mureş şi Barcău este abia la început, că densitatea obiectivelor ridică oferta turistică la cote superioare, avînd repercusiuni favorabile asupra eficienţei exploatării turistice, putînd satisface o cerere diversificata şi reţinînd turistul mai mult timp în zona data, în acest context, chiar daca în imediata apropiere a Cheilor Turului sînt situate Cheile Turzii, distrugerea celor dintîi înseamnă o pierdere incomensurabilă pentru acest sector terminal al Culmii Petreşti, cu atît mai mult cu cît potenţialul său de poziţie este extrem de favorabil (la 2 km doar de şoseaua internaţională E60). Protecţia cheilor şi defileelor nu se justifică însă numai prin raţiunide natură economică. Intervine aici şi degradarea ireversibilă a unui peisaj tipic, impactul necontrolat, abuziv al factorului antropic determinînd apariţia unor dezechilibre peisagistice de amploare. De asemenea, trebuie ţinut seama că fiecare cheie sau defileu păstrează un cumul de informaţii morfogenetice. Ele sînt oglinda vie a evoluţiei unei văi, uneori a întregului areal limitrof. Se înţelege de la sine că odată cu calcarul exploatat şi cu dispariţia formei, dispar şi aceste informaţii în totalitate. Şi nu în ultima instanta, cheile şi defileele se constituie ca areale optime conservării şi perpetuării unor relicte floristice şi faunistice al căror inventar nici măcar nu se cunoaşte astăzi detaliat, doar Cheile Turzii şi Defileul Crişului Repede avînd şansa de-a beneficia de studii complexe, de atenţia ştiinţifica cuvenită.

2. Un al doilea factor de risc derivă din proliferarea excesivă a turismului neorganizat, proliferare stimulată evident de lipsa unor amenajari adecvate. El îşi alege traseele şi potecile la întîmplare, în funcţie de dorinţele recreative şi aptitudinile explorative ale practicanţilor săi. Dacă floarea de colţ va deveni în curînd, la Întregalde, o nostalgică amintire, cauzele trebuie căutate în altă parte, ţancurile abrupte ale cheilor fiind frecvent şi de către tot mai mulţi escaladate. Astfel, biotopul atît de sensibil al acestei minuni floristice este afectat, restrîngîndu-se tot mai mult, la puţinele areale rămase greu accesibile. Dar, cu tehnicile actuale ale alpinismului, inaccesibilul a devenit un arhaism lipsit de importanţă, iar protecţia prin inaccesibilitate o noţiune perimată.

3. În sfirşit, un al treilea pericol ce afectează străpungereile morfo-hidrografice din Munţii Apuseni se leagă de acţiunea de deschidere a drumurilor de acces de-a lungul văilor. Se ştie că majoritatea cheilor şi defileelor sînt situate în bazinele mijlocii şi inferioare ale rîurilor, acolo unde potenţialul lor denudativ a fost suficient de ridicat pentru a le putea modela. Ca urmare, ele s-au constituit întotdeauna ca obstacole în calea accesului spre obîrşiile văilor. Drumurile forestiere sau cu destinaţie minieră afectează deja numeroase chei, între care cele ale Întregaldelor, Găldiţei, Runcului, Pociovaliştei, Ordîncuşei, Albioarei, Videi etc. sau sectoare de defileu (cel al Crişului Repede, prin dublarea liniei ferate) din Munţii Apuseni. Destabilizarea versanţilor prin subminarea bazei, înlăturarea contraforturilor stîncoase ce îngustau profilul albiei, defrişările ce însoţesc inevitabil lucrările de acest gen aduc pagube greu de estimat esteticii peisajului geografic, diminuîndu-i, în consecinţă, atractivitatea.

Deoarece, aşa cum s-a mai precizat, formele analizate nu se mai pot proteja prin inaccesibilitate sau prin scoaterea lor de sub influenţa oricărei intervenţii umane, mediul natural devenind un mediu geografic aflat permanent, direct sau indirect, în impact cu factorul modelator antropic, protecţia prin valorificare rămîne o soluţie optimă demnă de urmat. Este însă util de a şti ce şi cum valorificăm. Din acest punct de vedere, ierarhizarea cheilor şi defileelor după potenţialul lor economic, în principal turistic, devine imperios necesară. Alăturat, în funcţie de numărul valenţelor turistice, de consistenţa acestora şi de timpul cît un astfel de obiectiv turistic reuşeşte să reţină turistul în zona, oferim o ierarhizare a primelor chei şi defilee din Munţii Apuseni :

1, Cheile Galbenei; 2, Defileul Crişului Repede; 3, Cheile Someşului Cald; 4, Defileul Arieşului; 5, Cheile Rîmeţului; 6, Cheile Sighiştelului;7, Cheile Turzii; 8, Cheile Videi; 9, Cheile Poşăgii; 10, Cheile Uibăreştilor.

In contextul unei abordări globale, la scara întregii regiuni montanea unei acţiuni de protecţie prin amenajare, ierarhizarea alăturată poate fi şi trebuie luată în considerare, ea indicînd priorităţile. Cînd avem însă de a face cu iniţiative locale, ea nu-şi mai atinge scopul, priorităţile fiind dictate de raţiuni care au la baza coeficienţii de favorabilitate a amenajării. Intervine decisiv potenţialul de poziţie, ceea ce poate conduce la integrarea în sfera valorificării şi a cheilor considerate ca avînd valenţe turistice mai restrînse.

Dar, pînă la valorificarea tuturor cheilor prezentate în lucrarea de faţă pînă la asigurarea protecţiei lor printr-o valorificare organizată, ele se cer încă de pe acum protejate, puse sub ocrotirea legii. Ca monumente ale naturii inconfundabile, ca uriaşe rezerve de frumos şi eternitate. Cheile Turului, un adevărat bolnav în agonie, mai pot fi, în mare parte, salvate, cheile Gălzii, Ampoiţei sau Poşăgii, aflate şi ele pe altarul jertfelor inutile, de asemenea. Cu atît mai mult cu cît calcarul ce-l exploatăm azi în aceste chei îl putem extrage din versanţii atîtor masive raspîndite în Apuseni cu generozitate. Un mare sculptor anonim, recunoscut prin migala şi îndărătnicia sa, a modelat, timp de milioane de ani, chei şi defilee. Un imn adus pietrei de-a apei odisee. Să le păstrăm aşa cum sînt, pentru că frumoase şi pline de măreţie sînt. Chei de aur unui templu sfînt.

Scanare, OCR si corectura : Roşioru GabiEmail : [email protected]