MONITORIZAREA CALITĂŢII APEI – MACRONEVERTEBRATELE CA

BIOINDICATORI

Poluarea mediului constituie o ameninţare serioasă pentru existenţa ecosistemelor, fie

ele acvatice sau terestre. Când devine vizibilă consecinţa poluării unui ecosistem, de obicei

este prea târziu pentru a preveni distrugerea acestuia (Gazala- Kopciuch et al., 2004).

Odată cu dezvoltarea socio-economică nesustenabilă, ecosistemele acvatice au fost şi

sunt supuse unei continue degradări, ariile protejate fiind doar o soluţie parţială pentru

conservarea habitatelor acvatice, însa puţine astfel de zone au fost create în mod specific

pentru a duce la bun sfârşit acest obiectiv (Saunders et al., 2002)

Monitoringul ecologic al corpurilor de apă poate asigura baza de date necesară, atât

pentru cercetarea aprofundată (înţelegerea, explicarea şi evaluarea cuantificată a diferitelor

tipuri de ecosisteme sub aspectul structurii, a proceselor şi mecanismelor lor de funcţionare în

cadrul ierarhiei sistemelor ecologice), cât şi pentru evaluarea impactului acţiunilor întreprinse

în vederea menţinerii integrităţii sistemelor ecologice de acest tip (Woodsmith et al., 2005;

Growns, 2009; Clark et al., 2010). O problemă majoră o reprezintă astfel evaluarea ecologică

a întregului ecosistem acvatic. Conservarea, întreţinerea, reabilitarea şi restaurarea acestor

ecosisteme, precum şi a integrităţii lor biotice sunt obiective importante ale activităţilor de

management viabile peste tot în lume (Lindenmayer et al., 2006; Geist, 2011).

Rolul macronevertebratelor bentonice în evaluarea calităţii corpurilor de apă, a

integrităţii şi biodiversităţii acestora a căpătat amploare în ultimul deceniu, numeroase studii

recunoscând importanţa macrozoobentosului pentru sistemele acvatice (Abdallah & Barton,

2003; MacKenzie et al., 2004; Jimenez et al., 2011).

CLASIFICAREA MACRONEVERTEBRATELOR DUPĂ DIFERITE CRITERII

Organismele bentonice au fost clasificate după o serie întreagă de criterii.

Luând drept criteriu lungimea organismelor ce vieţuiesc pe fundul apelor, acestea au

fost împărţite în trei grupe: microbentonice (mai mici de 0,1 mm), mezo(meio)bentonice (între

0,1 şi 2 mm) şi macrobentonice (peste 2 mm).

După relaţia existentă între hidrobionţi şi substratul pe care sau în care habitează, se

deosebesc două categorii de organisme şi anume: epibentonice şi endobentonice.

Epibentonicele îşi duc viaţa pe suprafaţa substratului iar endobentonicele îşi sapă galerii în

care se ascund sau se înfundă în faciesul pe care îl populează.

Componentele epibentosului, după felul cum se fixează sau se mişcă pe substrat se

împart în două categorii şi anume: forme sesile sau fixe şi forme libere.

Printre formele sesile de zoobentos se enumeră spongierii Ephydatia fluviatilis,

Spongila lacustris, celenteratul Cordylophora lacustris, polichetul Manayunkia

caspica, briozoarul Plumatella repens, kamptozoarul Urnatella gracilis, lamelibranchiatul

Dreissena polymorpha.

Formele libere sunt cea de a doua categorie de zoobentonte, care la rândul lor se

subâmpart în sedentare şi erante. Animalele sedentare, efectuează deplasări lente şi de mică

anvergură, pe un substrat dur, cum se observă la planariile Crenobia alpina, Polycelis nigra,

gasteropodele Viviparus acerosus, V.viviparus, Ancylus fluviatilis şi larva coleopterului

Helmis. Erantele sau vagilele înglobează hidrobiontele zoobentonice ce se deplasează rapid,

cu o amplitudine a mişcărilor mult mai mare decât sedentarele. Printre acestea sunt

amfipodele din genurile Dikerogammarus, Pontogammarus, decapodul Astacus leptodactylus,

hidracarienii Hygrobates fluviatilis, Sperchon clupeifer, larvele insectelor efemeroptere din

genurile Ecdyonurus, Ephemera şi plecopterelor Nemura, Perla.

Componentele endobentosului din apele dulci se înfundă în substratul mâlos sau

nisipos ori îşi construiesc galerii în cel argilos.

Din categoria celor ce se înfundă în substrat fac parte majoritatea oligochetelor

limicole Branchiura, Limnodrilus, Tubifex, etc., lamelibranchiatele Anodonta, Pisidium,

Sphaerium, Unio, polichetele amfaretide Hypania invalida, Hypaniola kowalewskii (forme

tubicole).

Organismele săpătoarele ce-şi construiesc galerii, fac parte din mai multe grupe

taxonomice, reprezentantele cele mai tipice fiind larvele efemeropterului Palingenia

longicauda şi crustaceul Astacus leptodactylus.

Privite din punctul de vedere al naturii substratului pe care îl populează, implicit al

apartenenţei la zoocenozele respective, organismele zoobentonice au fost clasificate în mai

multe categorii principale.

Organismele litoreofile, sunt acelea ce habitează pe un substrat dur, în principal piatra,

în prezenţa curentului apei. Ele aparţin zoocenozelor litoreofile din pâraiele şi râurile

montane, precum şi din zona montană a marilor râuri şi fluvii. Pe faciesul pietros din zonele

râurilor cu un curent foarte slab ca şi pe pietrele digurilor din incintele amenajate sau pe alte

obiecte submerse din apele stagnanate, atât organismele cât şi zoocenozele se numesc litofile.

Organismele psamoreofile populează faciesul nisipos de pe fundul râurilor şi fluviilor

unde se resimte curentul apei; în lipsa curentului organismele sunt psamofile. Zoocenozele se

numesc psamoreofile, respectiv psamofile.

Organismele peloreofile sau cele pelofile populează faciesul mâlos din apele

curgătoare cu curent slab sau din cele stătătoare. Zoocenozele se numesc în acest caz

peloreofile sau pelofile.

Organismele argiloreofile sau cele argilofile sunt acelea ce-şi sapă galerii, de obicei în

malurile argiloase ale râurilor sau apelor stagnante, ori habitează pe substratul argilos. Aceste

animale sunt componente ale zoocenozelor argiloreofile sau argilofile.

Organismele fitoreofile şi biocenozele respective se grupează pe vegetaţia din apele

curgătoare; cele fitofile sunt răspândite în lacuri, bălţi, precum şi în ghiolurile şi japşele

Deltei Dunării, constituind biocenoze bogate, cu denumirile corespunzătoare. V.I.Jadin

(1950) include clar această ultimă categorie de animale şi biocenoze în cele bentonice.

Părerea altor hidrobiologi este că organismele fitofile nu constituie un bentos propriu zis, ci

ele pot fi considerate ca un etaj superior al bentosului.

Organismele perifitice, populează acele obiecte introduse în apă, inclusiv pietrele

acoperite cu microfite. Animalele din perifiton sunt foarte apropiate de cele litoreofile sau

litofile.

Macronevertebratele bentonice – bază trofică pentru peşti

Într-un bazin acvatic, mărimea bazei trofice, calitatea ei, precum şi gradul de

valorificare, se enumeră printre factorii ce influenţează producţia piscicolă.

O mare parte dintre nevertebratele acvatice bentonice, unele cu o deosebită valoare

nutritivă, servesc drept hrană pentru peşti. Dar nu toate animalele sunt consumate în aceeaşi

măsură: unele constituie elemente de bază, altele sunt utilizate mai puţin sau intră numai

accidental în componenţa hranei peştilor.

În anumite bazine acvatice interioare ale ţării noastre nevertebratele macrobentice

formează adevărate aglomerări, care atrag peştii în zonele respective; în altele, deşi există o

abundentă biomasă macrozoobentonică remanentă, sunt puţini consumatori sau lipsesc.

Cea mai bogată şi variată bază trofică o constituie animalele biocenozelor litoreofile

din apele curgătoare montane, urmate de cele pelofile din zonele colinare şi de şes.

Grupele taxonomice ce cuprind cei mai mulţi reprezentanţi macrozoobentonici

consumaţi de către peşti sunt insectele, crustaceele amfipode, oligochetele, moluştele

gasteropode şi bivalve şi în mai mică măsură crustaceele misidacee, cumacee şi polichetele.

Larvele de chironomide sunt destul de numeroase în unele zoocenoze. Chironomidele

din apele curgătoare montane precum şi din Dunăre şi zonele colinare şi de şes ale râurilor

mari, constituie hrana mrenei vinete, a cleanului dungat.

Larvele de trichoptere, în marea lor parte având căsuţă, nu pot constitui în totalitate

biomasă productivă. Abundente în râurile de munte, formele larvare ale trichopterelor sunt

consumate de către păstrăv, lipan, moioagă, asprete, mihalţ, iar în zona colinară şi de şes a

râurilor mari, de către cleanul mic, beldiţa, cosacul cu bot turtit, văduviţa, morunaş.

Larvele de efemeroptere care populează în mod frecvent râurile de munte sunt

consumate de către păstrăv, lipan, mreană vânătă, iar în zona colinară a râurilor mari

constituie hrană pentru cleanul mic, beldiţă, somn, iar în bălţi - de caracudă.

Larvele de plecoptere din râurile montane reprezintă hrană pentru adulţii de păstrăv şi

lipan.

Crustaceele, numeroase în diferitele categorii de ape interioare, sunt intens consumate

de către peşti. Rivulogammarus balcanicus - ce populează apele de munte constituie hrană

pentru unele specii de peşti ca: mreana vânătă, păstrăvul de munte, păstrăvul de lac, lipanul,

cleanul dungat. În situaţia în care păstrăvii din crescătorii sunt hrăniţi intensiv cu gamaride,

carnea lor capătă o culoare roz, denumită “somonată”.

Misidele şi cumaceele, mai puţin numeroase în apele interioare decât amfipodele,

reprezintă şi ele în mare parte o bază trofică productivă pentru mulţi peşti. Misidele conţin 59-

73% proteine, fiind mai hrănitoare decât gamaridele şi corofiidele.

Moluştele gasteropode şi bivalve, spre deosebire de celelalte componente zoobentonice

din apele interioare, sunt organisme la care o mare parte din corp nu este biomasă productivă.

Cu toate acestea, unele specii constituie hrană pentru multe specii de peşti.

Destul de răspândit în Dunăre, Lithoglyphus naticoides intră în hrana unor specii de

ciprinide, iar la gurile fluviului în cea a puietului de morun şi nisetru. Theodoxus, tot din

Dunăre, s-a găsit în special în intestinele adulţilor de cegă. Dintre bivalve, cea mai frecventă

specie din Dunăre este Dreissena polymorpha, care intră în hrana crapului.

Speciile de oligochete din zoocenozele diferitelor zone din apele curgătoare, inclusiv

Dunărea, sunt consumaţe de către păstrăv, mreană vânătă, scobar, clean, mihalţ, lipan, beldiţă,

zvârlugă, ţipar, lin etc. Polichetele dulcicole Hypania invalida şi Hypaniola kowalewskii din

Dunărea inferioară şi de la gurile fluviului, reprezintă hrana preferată de puetul de morun,

păstrugă ca şi de diferiţi guvizi.

COMUNITĂŢI DE ORGANISME ACVATICE UTILE PENTRU

RECUNOAŞTEREA STĂRII EUTROFE A RÂURILOR

Starea de degradare a apei râurilor, ca rezultat al procesului de eutrofizare datorat

activităţilor umane, poate fi analizată pe baza studiului organismelor indicatoare numite

bioindicatori. De cele mai multe ori s-a dovedit mult mai eficientă utilizarea unor indicatori de

tipul comunităţilor de organisme acvatice faţă de utilizarea unor specii solitare. Prin separarea

speciilor de aspectul integrat al comunităţii în care acestea s-au adaptat, se reduce posibilitatea

de a observa toate aspectele care decurg de pe urma degradării unei ape.

Comunităţi care indică procesul de eutrofizare în râurile montane

Apele repezi din zona montană şi cele din zona submontană sau colinară înaltă sunt

caracterizate de prezenţa unui acelaşi grup - al speciilor lito-reofile, care sunt adaptate pe

substrat pietros în curenţi puternici. Cunoaşterea acestor specii şi constatarea dispariţiei unora

dintre acestea poate fi o metodă de identificare a unui proces redus de poluare.

Deversarea de materii organice este constatată la nivel de organisme bioindicatoare, prin

efectul acestora asupra oxigenului solvit şi prin modificarea structurii comunităţilor acvatice.

Efectul eutrofizării asupra nivelului oxigenului solvit este mascat de o bună oxigenare a

apelor repezi, astfel că organismele oxifile (care trăiesc numai în apele bine oxigenate) nu vor

dispărea, dând impresia unei ape neafectate.

De exemplu, identificarea larvelor speciei Ephemera vulgata pe o porţiune cu pietre din

albie nu este suficientă pentru a cunoaşte starea acelei porţiuni de râu. Se poate cunoaşte doar

faptul că în apă cantitatea de oxigen solvit este suficientă, nefiind afectată încă de procesele

bacteriene de descompunere a materiei organice.

În apele curgătoare, prin barbotarea unei cantităţi mari de oxigen din aer, instalarea

fenomenelor asociate cu deficitul de oxigen sunt rare. Se întâmplă uneori ca în apa unui râu

montan să fie deversate materii organice de la un obiectiv turistic şi cu toate acestea în apă

continuă să trăiască larve de efemeroptere, plecoptere (Perla marginata) şi moluşte

gasteropode (Ancylus fluviatilis). Speciile oxifile pot fi întâlnite alături de cele care preferă

apele bogate în materii organice cum sunt larvele de Chironomus, Octocladius şi coloniile

bacteriilor Sphaerotillus natans sau Leptomytus alături de cele ale briozoarelor. Toate aceste

organisme consumă particulele organice aflate în suspensie sau sedimentate în albie. Dacă

lumina pătrunsă în apă este suficientă, depunerea de materii organice aflate în curs de

mineralizare la suprafaţa pietrelor din albie va determina dezvoltarea algelor şi a diatomeelor.

Analiza biologică la nivelul întregii comunităţi acvatice va evidenţia starea de

eutrofizare prin modificarea structurii comunităţilor acvatice. Dezvoltarea speciilor

consumatoare de materii organice nu poate fi împiedicată de saturarea cu oxigen a apei în

aceste porţiuni ale râului.

Comunităţi de organisme indicatoare ale procesului de eutrofizare din râurile de

şes

În apele din zona de şes (inclusiv în cele din regiunea colinară de joasă altitudine) există

un proces natural de acumulare a materiei organice care duce la formarea unei comunităţi

specifice de organisme acvatice. Acestea nu semnifică un proces de degradare a apei, fiind

rezultatul unui proces natural care nu va depăşi limitele capacităţii de prelucrare a materiei

organice de către lanţurile trofice. Se pune problema recunoaşterii stării de început a

procesului de eutrofizare şi mai ales a comunităţilor de specii care indică depăşirea limitei

troficităţii naturale a acestor ape. În determinările biologice se va urmări dezvoltarea

predominantă a organismelor saprobe. În cazul unui aport excedentar de materie organică, se

va modifica complet structura comunităţilor acvatice. Această modificare trebuie analizată din

punctul de vedere al substratului pe care se află organismele cercetate.

Pe substratul cu piatră sau argile erodate în condiţii naturale se află predominant

larve de trichoptere, alături de puţine efemeroptere moderat oxifile (Cloeon dipterus) şi

planarii (Polycelis cornuta), adaptate în sectoarele de joasă altitudine. De asemenea, sunt

prezente crustacee amfipode şi diferite larve de chironomide în număr mai mic. După

începerea procesului de eutrofizare apar unele specii consumatoare de materie organică cum

sunt: larvele de Chironomus plumosus (diptere chironomide), oligochetele acvatice (Tubifex),

larvele unor diptere brahicere (Eristalis şi Stratiomys), sau organisme zoofage care consumă

larvele de chironomide (lipitorile - Herpobdella atomaria).

Pe lângă acestea, mai pot fi întâlnite moluşte bivalve, consumatoare de detritus organic

(Sphaerium corneum). La suprafaţa pietrelor sau a argilei se depune un strat de sediment

organic care duce la dezvoltarea bacteriilor saprofite şi a numeroase alge unicelulare, pietrele

devenind alunecoase. De asemenea, creşte mult numărul coloniilor de briozoare care consumă

materia organică aflată în suspensie.

Pe substratul cu nisip fin şi mâl, în urma depunerii sedimentelor organice începe un

proces intens de descompunere organică în prezenţa bacteriilor. Acest fenomen este

consumator de oxigen şi în locurile cu mâl apa liniştită nu este aerată suficient, astfel că pot fi

observate fenomene asociate cu deficitul de oxigen. În grosimea mâlului, descompunerea

anaerobă duce la degajarea de hidrogen sulfurat, metan şi mercaptani care dau miros urât şi

culoare neagră (sulfura de fler). În acest fel dispar o parte dintre speciile comunităţii acvatice

cum sunt bivalvele din genurile Unio şi Anodonta, larvele de trichoptere şi de efemeroptere

lenitice. Se instalează o faună rezistentă la deficitul de oxigen şi consumatoare de materie

organică: larve de Chironomus plumosus, oligochete din genul Tubifex şi larve de diptere

rezistente la lipsa de oxigen (Eristalis tenax şi Stratiomys chamaeleon). La suprafaţa mâlului

supravieţuiesc larvele de libelule (Gomphus) sau cele ale coleopterului de apă Dytiscus.

Numărul de organisme microscopice de tipul protozoarelor este foarte mare, însă

analiza acestora necesită determinarea prin metode specifice.

Modificările produse la nivelul comunităţilor acvatice sunt mult mai ample decât cele

produse la nivel de specii izolate şi de aceea studiul comunităţilor asigură o mai bună

orientare asupra fenomenelor care se petrec în apa râului. Există unele neajunsuri ale utilizării

acestor specii de nevertebrate macrozoobentice pentru determinarea stării ecosistemului

acvatic şi anume a faptul că toate acestea, având o talie suficient de mare, prezintă o toleranţă

faţă de trecerea undei poluante. Dacă deversările de materii organice sau dejecţii sunt de

scurtă durată sau apărute mai recent, în albie nu s-au produs încă schimbări ale structurii

comunităţilor macrozoobentice şi ca urmare analizele biologice încă nu semnalează prezenţa

modificărilor. Pentru a preveni această situaţie este recomandată utilizarea comunităţilor de

organisme foarte mici (microscopice) cum sunt algele unicelulare, diatomeele şi rotiferele

care alcătuiesc perifitonul de la suprafaţa pietrelor şi plantelor acvatice.

Specificitatea determinării condiţiilor de mediu pe baza microorganismelor perifitonului

este dată de sensibilitatea mai mare a organismelor microscopice comparativ cu cele

macroscopice. Una dintre legităţile de bază arată că în cazul organismelor de talie mică,

raportul mare dintre suprafaţă şi volum determină o sensibilitate mai mare a acestora la

factorii de mediu. Un organism reacţionează cu atât mai intens faţă de compoziţia unei ape, cu

cât are un volum mai redus şi o suprafaţă mai mare, fiind mai expus influenţelor chimice ale

mediului. Protozoarele şi algele unicelulare corespund bine acestei categorii de organisme şi

prezintă avantajul de a fi prezente pretutindeni (ubicviste). Categoriile de specii utilizate

pentru determinarea stării unei ape pot fi regăsite în oricare dintre râuri, având un caracter

universal al răspândirii.

Structura comunităţii perifitonului nu diferă mult în funcţie de viteza de curgere a apei,

pentru că în lamina apei de la suprafaţa suportului pe care se dezvoltă acesta nu se simte

efectul curenţilor. Dintre cele mai comune specii sunt diatomeele (Cocconeis, Epithemia,

Synedra, Tabellaria), algele verzi (Oedogonia şi Bulbochaeta), ciliatele (Vorticella), specii de

rotifere, rizopode şi desmidiacee. Modificările în structura perifitonului se produc la scurt

timp de la modificarea compoziţiei apei râului datorită sensibilităţii mari a acestor organisme,

precum şi datorită ritmului intens al multiplicării acestor specii. La baza schimbărilor în

structura speciilor se află dezvoltarea unora dintre cele aflate în stare de latenţă şi care sunt

favorizate de noile condiţii formate. Unele dintre speciile bine reprezentate în perioada

anterioară modificării apei, pot trece în faza de latenţă. Se produce o succesiune a diferitelor

specii şl forme. Apele încărcate cu materii organice în exces vor favoriza dezvoltarea masivă

a bacteriilor - care va fi un stimulent pentru dezvoltarea numeroasă a rotiferilor bacteriofagi

(care consumă bacterii) din pelicula perifitonului. Acesta poate fi doar un exemplu izolat din

multitudinea transformărilor care au loc în aceste comunităţi de microorganisme. Pentru a

putea utiliza acest tip de analiză a perifitonului se impune cunoaşterea modului de reacţie a

diferitelor specii la modificările chimice ale apei, fapt ce presupune numeroase experimente

pregătitoare.

Monitorizarea integrată

Bazinele hidrografice sunt supuse unui impact antropic sever, de diferite naturi:

deversarea apelor menajere direct in râuri, deversarea apelor reziduale neprelucrate sau

insuficient prelucrate provenite de la diferite industrii, creșterea sedimentarii ca urmare a

eroziunii solului, etc.

Efectul pe termen lung al acestor acțiuni este reducerea biodiversității ecosistemelor si

perturbarea functionarii acestora, cu repercursiuni complexe care afecteaza toate aspectele

vietii umane: sanatate, economie, etica, estetica, etc.

Structura si diversitatea unei biocenoze de râu reprezintă un mijloc de monitorizare a

ecosistemelor acvatice. Grupurile de nevertebrate bentonice au un rol important in purificarea

naturala a apei si reprezintă indicatori folosiți in caracterizarea gradului de poluare a apei

(Allan,1995).

Bentosul este o comunitate de animale care trăiesc in sau pe sediment si care este

dependenta de ciclul de descompunere pentru cea mai mare parte (daca nu toata) din rezerva

de hrana de baza. El este localizat la interfața dintre substratul solid si apa. Tot in aceasta

formațiune sunt incluse si animalele si bacteriile care trăiesc in depunerile mâloase de la

fundul bazinelor acvatice sau din galeriile săpate in substratul solid al albiilor râurilor.

Bentosul este considerat in aceste ecosisteme acvatice ca fiind fauna principala, prezentând o

variație mare a grupelor constituente.

Prezenta sau absenta unor grupuri de nevertebrate bentonice, densitatea si abundenta

acestora, deci cu alte cuvinte, structura si diversitatea comunităților zoobentonice a fost si

continua sa fie in atenția hidrobiologilor din toata lumea. Acest interes pentru bentos este

justificat de importanta acestui grup de organisme in cadrul ecosistemelor lotice, precum si de

utilitatea acestora in studiile de biomonitorizare.

Zoobentosul este unul dintre componentele importante ale ecosistemelor lotice deoarece

contribuie substanțial la transformarea materialului de origine alohtona, care este principala

sursa de energie in aceste ecosisteme (cel puțin in unele sectoare ale râului), in biomasa care

este utilizata ulterior de nivelele trofice superioare (Coffman, et al., 1971; Fisher si Likens,

1973; Cummins, 1974; Anderson si Sedell, 1979).

Descompunerea materiei organice in râuri este realizata in principal de către bacterii,

ciuperci si nevertebrate. Multe specii de nevertebrate sunt specializate in consumul

detritusului de anumite dimensiuni (frunze, bucati de lemn, fructe, seminte, etc) aflat deci in

diferite stadii de degradare. Astfel, faramitatorii (de exemplu unele plecoptere si trihoptere,

etc) consuma si fragmenteaza materie organica grosiera, contribuind astfel la cresterea

suprafetei pe care se pot instala coloniile microbiene (care continua si desavarsesc procesul

degradarii). Alte organisme sunt filtratoare si se hranesc cu materie organica fina care este

imbogatita cu proteinele continute de bacteriile si de ciupercile de pe aceasta (de exemplu

unele specii de efemeroptere, chironomide, plecoptere, trihoptere, etc). Astfel, zoobentosul

este una dintre verigile importante ale fluxului materiei si energiei in cadrul ecosistemelor

lotice.

Alterarea regimului hidrologic natural al raului precum si deteriorarea calitatii apei prin

deversarile menajere si industriale au efecte profunde asupra tuturor organismelor din râuri.

Nevertebratele din bentosul râurilor sunt utilizate in cele mai multe cercetări de

biomonitorizare a ecosistemelor lotice, acestea fiind excelente indicatoare biotice ale

calitatii apei. Aceste organisme prezintă următoarele avantaje:

- sunt larg răspândite si abundente in toate râurile, fiind ușor de colectat si relativ ușor

de identificat;

- prin ciclul lor de viața, mai lung decât al altor grupe (exemplu: zooplanctonul), aceste

organisme sunt expuse pentru mai mult timp acțiunii substanțelor toxice;

- aceste organisme trăiesc in contact direct cu sedimentul râului, amplificându-se astfel

contactul lor cu mulți poluanți care se acumulează in substrat, mai mult decât in masa apei.

Astfel toxinele pot ajunge la concentrații care pot fi detectate in aceste organisme;

- organismele bentonice răspund repede la stres (cel puțin stadiile sensibile), iar acest

răspuns a fost stabilit la diferite tipuri de poluare. De asemenea se cunosc deja si limitele de

toleranta a multor specii la diferiți poluanți;

- exista o mare varietate de taxoni in comunitățile bentonice si deci, este foarte probabil

ca cel puțin cativa dintre aceștia sa reacționeze la modificarea calitatii apei.

De aceea studiul organismelor bentonice are mult mai multa relevanta si este

recomandat in locul unor analize singulare a factorilor chimici ai apei, care indica o situație

de moment a calitatii apei din râu (Reice si Wohlenberg, 1993).

BIBLIOGRAFIE

http://www.biologie.uvt.ro/annals/vol_13/vol_XIII_101-106.pdf

http://supravietuitoriiclimei.weebly.com/uploads/1/1/4/0/11407826/ghid_de_monitorizarea_c

alitii__apei.pdf

http://facultate.regielive.ro/cursuri/biologie/monitorizarea-macronevertebratelor-bentonice-

215402.html

http://wupcenter.mtu.edu/education/stream/Macroinvertebrate.pdf

http://nynrm.sa.gov.au/portals/7/pdf/landandsoil/17.pdf

http://water.epa.gov/type/rsl/monitoring/vms40.cfm

http://clean-water.uwex.edu/pubs/pdf/Macroinvertebrates.pdf