Monitoring Ape

Studiul de caz nr. 2

Eficienţa sistemului informaţional de monitoring al apei

2.1 Structura sistemului informaţional pentru monitoringul apei în România

În procesul unei dezvoltări durabile, atât la nivel naţional, cât şi

internaţional, problema gospodăririi resurselor de apă ocupă un loc major, ţinându-se cont că apa, considerată mult timp ca o resursă inepuizabilă şi regenerabilă a devenit şi se dovedeşte tot mai evident unul dintre factorii limitativi în dezvoltarea socio-economică.

Ca principal factor de mediu şi vector major de propagare a poluării la nivel local şi transfrontalier, ca resursă vitală a suportului vieţii, apa a cunoscut o serie de etape din punct de vedere a organizării managementului propriu.

Principala dimensiune a apei este calitatea, care constituie în prezent un obiectiv major în gospodărirea apelor, la care activitatea de monitoring are un rol determinant, reprezentând instrumentul de bază în dezvoltarea politicilor de apă, asigurarea managementului aferent.

Reprezentând o activitate de bază în gospodărirea integrată a apelor, monitoringul calităţii acestora a devenit în prezent un instrument indispensabil evaluărilor spaţio-temporare privitoare la tendinţele de evoluţie a concentraţiilor şi încărcărilor de poluanţi, a celor legate de încadrarea în criterii şi obiective de calitate, amortizarea poluărilor accidentale la nivel local şi regional, cât şi în contextul transfrontier.

Din punct de vedere al densităţii spaţiale, reţeaua de monitoring a calităţii apelor de suprafaţa curgătoare din România cuprinde o staţie la sub 1000 km2 bazin hidrografic, încadrându-se astfel în procedurile şi prevederile reţelei europene EUROWATERNET.

Managementul mediului

Evaluarea calităţii apelor curgătoare de suprafaţă pe anul 2002 s-a bazat pe prelucrarea datelor analitice primare obţinute, lunar, în 318 secţiuni de supraveghere de ordinul I, amplasate după cum urmează:

♦ bazinul hidrografic Tisa → 8; bazinul hidrografic Olt → 36; ♦ bazinul hidrografic Someş → 28; bazinul hidrografic Vedea → 8; ♦ bazinul hidrografic Crişuri → 18; bazinul hidrografic Argeş → 34; ♦ bazinul hidrografic Mureşs → 39; bazinul hidrografic Ialomiţa → 19; ♦ bazinul hidrografic Bega-Timiş → 21; bazinul hidrografic Siret → 55; ♦ bazinul hidrografic Nera-Cerna → 5; bazinul hidrografic Prut → 20; ♦ bazinul hidrografic Jiu → 15; bazinul hidrografic Dunare → 12. Din punct de vedere al calităţii, cursurile de apa din România se

clasifică în următoarele categorii: o Categoria I → grupează apele care pot fi potabilizate pentru

alimentarea cu apă a centrelor populate, sau care pot fi utilizate la alimentarea fermelor zootehnice şi la păstrăvării;

o Categoria a II-a → conţine apele de suprafaţă care pot fi folosite la piscicultură (în afara de salmonicultură), şi anume la alimentarea cu apă pentru necesităţile tehnologice ale industriilor şi la agrement;

o Categoria a III-a → reprezintă apele care pot fi utilizate la irigarea culturilor agricole, la producerea energiei electrice în hidrocentrale, în instalaţii de răcire din industrie, spălătorii şi în alte folosinţe care suportă o astfel de calitate;

o Categoria D → este categoria de ape degradate în care fauna piscicolă nu se poate dezvolta.

Au fost luate în considerare doua aspecte principale: • încadrarea secţiunilor de control de ordinul I în categorii de

calitate, conform prevederilor STAS 4706/1988 şi „numărarea“ cazurilor distincte evidenţiate;

discretizarea râurilor în tronsoane cu apă de aceeaşi categorie de calitate şi cumularea lungimilor tronsoanelor respective.

Indicatorii de poluare a râurilor - substanţe organice dizolvate (exprimate prin oxidabilitatea cu permanganat de potasiu şi bicromat de


potasiu), consumul biochimic de oxigen, amoniul, fosforul, azotul, substanţele extractibile, metalele grele, depăşesc pe unele sectoare limitele admisibile pentru diferitele categorii de calitate. In cursul anului 2002, calitatea globală a apelor curgătoare de suprafaţă, evaluată în funcţie de situaţia din cele 318 secţiuni de supraveghere de ordinul I, conform datelor din tabelul 1, a avut următoarea distribuţie (figura 2.1):

♦ categoria I → 55,8%; ♦ categoria a II-a → 27,6%; ♦ categoria a III-a → 6,1%; ♦ categoria D (degradat) → 10,6%.

55%

28%

11%6%

cat.I cat.II cat.III cat. D

Figura 2.1 Calitatea globală a apelor de suprafaţă,

în anul 2002

Calitatea globală a apelor curgătoare a fost apreciată după numărul secţiunilor de control în care s-au analizat indicatorii standard de calitate. Luând, drept criteriu, ponderea secţiunilor cu "apă degradată" (D), situaţiile cele mai defavorabile s-au înregistrat în bazinele:

♦ Prut → circa 37%; ♦ Ialomiţa → peste 26% ♦ Vedea → circa 25%; Conform datelor cuprinse în tabelul 2, lungimea totală a râurilor

investigate în anul 2002 de 22.012 de km, se repartizează astfel (figura 2.2): ♦ categoria I → 13405 km – 60,9%;


♦ categoria a II-a → 5505 km – 25,0%; ♦ categoria a III-a → 1386 km – 6,3%; ♦ categoria D → 1716 km – 7,8%.

6% 8%25%

61%

cat.I cat.II cat.III cat. D

Figura 2.2 Repartiţia lungimii râurilor pe categorii de calitate, în anul 2000

Situaţiile cele mai defavorabile (în raport cu ponderea tronsoanelor de

râu cu apă degradată) s-au produs în bazinele hidrografice: ♦ Prut → 25,3%; ♦ Ialomiţa → cca. 22,3%;

Totodată, a fost efectuată şi o analiză a tendinţelor de evoluţie a calităţii apelor pe termen scurt, prin compararea situaţiilor din anii 1999 şi 2000 şi „numărarea“ cazurilor de înrăutăţire - r, îmbunătăţire - b şi staţionare - s. Din analiza cifrelor cuprinse în tabelul 3, se poate conchide că tendinţele de evoluţie pe termen scurt au fost dominate de cazurile staţionare , înregistrate în proporţie de peste 81%, în timp ce înrăutăţirile şi îmbunătăţirile au fost de circa 8%, respectiv 11%. Procentul de 7,8%, cât reprezintă totalul lungimii tronsoanelor de râu cu apă degradată calitativ indică, pe ansamblul bazinelor hidrografice, o situaţie relativ corespunzătoare; mai mult chiar, daca se face o comparaţie cu perioada anterioară, începând cu anul 1989, se constata o ameliorare semnificativă a calităţii apelor, relevată prin creşterea ponderii lungimii


tronsoanelor cu apa de categoriile I-II, respectiv scăderea lungimii tronsoanelor cu apa de categoria a III-a şi degradate.

Repartiţia secţiunilor de control de ordinul I pe categorii de calitate conform situaţiei globale evaluate în anul 2002

Tabel 1

Repartiţia secţiunilor pe categorii de calitate

I II III D

Nr. crt.

Bazinul hidrografic

Num

ăr to

tal

secţ

iuni

Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %

1 Tisa 8 7 87.5 1 12.5 - - - -

2 Someş 28 15 53.6 10 35.7 - - 3 10.7

3 Crişuri 18 16 88.9 - - - - 2 11.1

4 Mureş-

Aranca 40 19 47.5 18 45.0 2 1 2.5

5 Bega-Timiş 21 19 90.5 1 4.8 1 4.8 - -

6 Nera-Cerna 5 5 100.0 - - - - - -

7 Jiu 15 12 80.0 2 13.3 1 6.7 - -

8 Olt 36 14 38.9 11 30.6 4 11.1 7 19.4

9 Vedea 8 - - 6 75.0 - - 2 25.0

10 Argeş 34 26 76.5 5 14.7 2 5.9 1 2.9

11 Ialomiţa 19 6 31.6 3 15.8 5 26.3 5 26.3

12 Siret 49 26 53.1 18 36.7 - - 5 10.2

13 Prut 19 3 15.8 5 26.3 4 21.1 7 36.8

14 Dunăre 12 6 50.0 6 50.0 - - - -

T O T A L 312 174 55.8 86 27.6 19 6.1 33 10.6


Centralizatorul lungimilor de râu cumulate pe categorii de calitate conform situaţiei globale evaluate în anul 2002

Tabel 2

Repartiţia lungimilor pe categorii de calitate

I II III D Nr. crt Bazin hidrografic

Lung

ime

tota

la

(Km

) km % km % km % km %

1 Tisa 467 414 88.7 17 3.6 - - 36 7.7

2 Somes 1681 1180 70.2 442 26.3 - - 59 3.5

3 Crişuri 1093 946 86.6 68 6.2 - - 79 7.2

4 Mureş-Aranca 2434 1288 52.9 837 34.4 144 5.9 165 6.8

5 Bega-Timiş 1119 1036 92.6 34 3.0 49 4.4 - -

6 Nera-Cerna 258 258 100.0 - - - - - -

7 Jiu 944 742 78.6 147 15.6 55 5.8 - -

8 Olt 2335 1323 56.7 554 23.7 139 6.0 319 13.7

9 Vedea 875 389 44.5 355 40.6 99 11.3 32 3.7

10 Argeş 2325 1836 79.0 408 17.5 50 2.2 31 1.3

11 Ialomiţa 1175 450 38.3 196 16.7 267 22.7 262 22.3

12 Siret 4135 2369 57.3 1235 29.9 199 4.8 332 8.0

13 Prut 1588 356 22.4 615 38.7 216 13.6 401 25.3

14 Dunăre 1225 636 51.9 459 37.5 130 10.6 - -

15 Litoral 358 182 50.8 138 38.5 38 10.6 - -

T O T A L 22012 13405 60.9 5505 25 1386 6.3 1716 7.8


Repartiţia secţiunilor de control de ordinul I în funcţie de tendinţele de evoluţie a calităţii apei pe termen scurt înregistrate în anul 2002,

comparativ cu situaţia din 2001 Tabel 3

Tendinţe de evoluţie

r: înrăutăţire b: ameliorare s: staţionare Nr. Crt.

Bazin hidrografic

Nr. total

secţiuni Nr. % Nr. % Nr. %

1 Tisa 8 - - - - 8 100.0

2 Someş 28 1 3.6 1 3.6 26 92.8

3 Crişuri 18 2 11.1 4 22.2 12 66.7

4 Mureş-Aranca 40 6 15 5 12.5 29 72.5

5 Bega-Timiş 21 - - 1 4.8 20 95.2

6 Nera-Cerna 5 - - - - 5 100.0

7 Jiu 15 - - - - 15 100.0

8 Olt 36 5 13.9 10 27.8 21 58.3

9 Vedea 8 1 12.5 - - 7 87.5

10 Argeş 34 - - 2 5.9 32 94.1

11 Ialomiţa 19 3 15.8 5 26.3 11 57.9

12 Siret 49 2 4.1 5 10.2 42 85.7

13 Prut 19 4 21.1 1 5.3 14 73.7

14 Dunăre 12 - - - - 12 100.0

T O T A L 312 24 7.7 34 10.9 254 81.4

Astfel, faţă de lungimea totală a râurilor investigate, ponderea tronsoanelor cu apă de categoriile:

♦ categoria I a crescut de la 35% în 1989 la 61% în 2002; ♦ categoria a-II-a a fost de 25% atât în 1989, cât şi în 2002; ♦ categoria a-III-a a scăzut de la 18% în 1989 la 6% în 2002; ♦ categoria D a scăzut de la 22% în 1989 la cca. 8% în 2002.

Această îmbunătăţire, evidenţiată în graficul din figura 2.3 se datorează, mai ales, reducerii sau sistării activităţii unor unităţi economice mari poluatoare, dar şi aplicării cu fermitate, de către


organismele abilitate, a prevederilor legislaţiei în vigoare referitor la protecţia calităţii apelor.

010203040506070

proc

ente

(%)

1989

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

Figura 2.3. Evoluţia calităţii apei râurilor în perioada 1989 - 2000 (% din lungime)

categoria D categoria III categoria II categoria I

Dacă procentul de 8%, respectiv ponderea lungimii cumulate a

tronsoanelor de râuri cu apă degradată, indică la nivel naţional o situaţie relativ favorabilă, el maschează, totuşi, anumite situaţii critice, ca în cazul bazinelor Someş-Tisa, Ialomiţa, Prut şi Mureş-Aranca, sau al râuri lor Sasar, Arieş, Dâmboviţa (în zona aval de Bucureşti), Jijia, Bahlui ş.a. Din punct de vedere saprobiologic, analiza globală a celor 20.088 km lungime de râuri, urmărită în 457 secţiuni de ordinul I şi II, în anul 2002, a evidenţiat următoarele:

14.373 km lungime râuri s-au încadrat în categoria apelor cu grad de curăţenie (C%) ridicat şi moderat (232 km, reprezentând 1,15% - oligo-saproba; 467 km, reprezentând 2,32% - oligo-betasaproba);

13.674 km, reprezentând 68,08% betasaproba. Lungimea râurilor în care s-a înregistrat înrăutăţirea calităţii apei,

alfasaproba, a crescut de la 2.897 km, reprezentând 14,62 % în anul 1999, la 4850 km, reprezentând 24,14 % când cele mai scăzute valori ale gradului de curăţenie (C%) s-au înregistrat în bazinele hidrografice Olt şi Prut, pe un tronson care a însumat 69 km, reprezentând 0,34% din lungimea totală monitorizată, apa râurilor încadrându-se în categoria alfa-polisaproba (impurificare ridicată spre foarte ridicată).


În anul 2002, poluarea cea mai ridicată s-a înregistrat în bazinul hidrografic Tisa pe un tronson de 36 km (pe râurile Cisla 10 km, Turt 16 km) şi bazinul hidrografic Someş pe un tronson de 26 km (Lăpuş 7 km, Săsar 19 km) şi Siret (pârâu Neagra - 34 km), însumând o lungime totală de 96 km, reprezentând 0,48% din lungimea totală a râurilor monitorizate şi în care, pe întreaga perioada de recoltare a probelor, fauna bentonică a fost absentă.

Starea lacurilor In anul 2002, activitatea de monitorizare a calităţii apelor, a inclus 99 de lacuri (naturale şi artificiale, în care au fost studiate şi 4 lacuri terapeutice), din care in:

♦ bazinul hidrografic Tisa → 1; ♦ bazinul hidrografic Argeş → 12, ♦ bazinul hidrografic Someş → 4; ♦ bazinul hidrografic Ialomiţa → 8, ♦ bazinul hidrografic Mureş → 6; ♦ bazinul hidrografic Siret → 19; ♦ bazinul hidrografic Bega-Timiş → 4; ♦ bazinul hidrografic Prut → 9; ♦ bazinul hidrografic Nera-Cerna → 3; ♦ bazinul hidrografic Dunăre → 13; ♦ bazinul hidrografic Jiu → 2; ♦ bazinul hidrografic Litoral → 7. ♦ bazinul hidrografic Olt → 11;

Caracterizarea globală a calităţii apei acestor lacuri s-a făcut prin

interpretarea rezultatelor analizelor efectuate, în campanii sezoniere, cu referire la încadrarea în categorii de calitate. Determinarea gradului de trofie a apei lacurilor s-a efectuat prin urmărirea evoluţiei valorilor următorilor indicatori fizico-chimici şi biologici:

temperatura apei; transparenţa; regimul de oxigen;


regimul de nutrienţi; evoluţia biocenozelor (biomasa fitoplanctonică şi gradul de trofie)

în funcţie de limitele prevăzute în standardele în vigoare. Situaţia calităţii globale, încadrarea în categorii de calitate, cât şi

încadrarea în categorii (grade) de troficitate a apei lacurilor, la nivel naţional, s-a făcut prin cumularea rezultatelor obţinute pe bazine hidrografice.

Din analiza datelor prezentate în tabelul 4 se constată că: o din cele 95 de lacuri investigate, 65 (68,42%) s-au încadrat în

categoria I de calitate; 14 (14,74%) în categoria a II-a; 13 (13,68%) în categoria a III-a şi 3 (3,16%) în categoria D;

o stare bună a lacurilor a fost înregistrată în cadrul bazinelor hidrografice Tisa, Someş, Mureş, Bega-Timiş, Nera-Cerna şi Jiu (categoria I: 100%);

o situaţie necorespunzătoare a stării lacurilor s-a înregistrat în cadrul bazinelor hidrografice Siret (categoria degradat: 11.1%) şi Prut (categoria degradat: 11.11%); în bazinul Litoral s-a evidenţiat o îmbunătăţire a calităţii apei, înregistrându-se trecerea din categoria degradat în categoria a III-a de calitate.

Situaţia referitoare la troficitatea apei lacurilor (tabelul 4) evidenţiază următoarele aspecte globale:

• din cele 95 de lacuri monitorizate, 20 (21,05%) se încadrează în categoria oligotrofe; 20 (21,05%) în categoria oligo-mezotrofe; 33 (34,74%) în categoria mezotrofe; 11 (11,57%) în categoria mezo-eutrofe şi 11 (11,57%) în categoria eutrofe.

• indicatorii fizico-chimici şi biologici (gradul de saturaţie în oxigen, nutrienţii; azotul mineral total, fosforul total şi biomasa fitoplanctonică), în cadrul bazinelor hidrografice Bega-Timiş (categoria oligo-mezotrofă: 25%, categoria mezotrofă: 75%) şi Ialomiţa (categoria oligotrofă: 50%, categoria mezotrofă: 16.7%, categoria mezo-eutrofă: 33.33%) au prezentat valori care nu au modificat categoriile de troficitate ale apei lacurilor, comparativ cu anii anteriori. În anul 2000, în bazinul Prut (22%) şi Dunăre (15.38%), numărul de lacuri în care a continuat să se evidenţieze fenomenul de eutrofizare, s-a redus comparativ cu anul 1999 (55.6 % - bazinul hidrografic Prut şi 23.1% - bazinul hidrografic Dunăre).


Încadrarea principalelor lacuri din România pe grade de troficitate, în anul 2002

Tabel 4 Grad de troficitate

O O-M M M-E E Bazinul

hidrografic

Nr. total

lacuri Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Tisa 1 - - 1 100 - - - - - - Someş 4 - - 2 50 2 50.0 - - - - Mureş 6 4 66.6 2 33.3 - - - - - - Bega-Timiş 4 - - 1 25.0 3 75.0 - - - - Nera-Cerna 3 1 33.4 2 66.6 - - - - - - Jiu 2 1 50.0 1 50 - - - - - - Olt 11 5 45.4 2 18.18 3 27.27 - 1 9.1 Argeş 12 5 41.66 3 25.0 4 33.33 - - - - Ialomiţa 6 3 50.0 - - 1 16.7 2 33.33 - - Siret 18 1 5.55 5 11.11 9 50.0 - 33.33 3 16.66 Prut 9 - - 1 11.11 3 33.33 3 33.33 2 22.22 Dunăre 13 - - - - 8 61.54 3 23.07 2 15.38 Litoral 6 - - - - - - 3 50.0 3 50.0 TOTAL 95 20 21.05 20 21.05 33 34.74 11 11.58 11 11.58

O: → oligotrof; O-M: → oligo-mezotrof; M: → mezotrof; M-E: → mezo-eutrof E: → eutrof;

Analiza valorilor indicatorilor fizico-chimici şi biologici a celor 95 de lacuri monitorizate a continuat să prezinte, în anul 2002, îmbunătăţirea calităţii acestora, fapt care s-a evidenţiat prin reducerea numărului de lacuri eutrofe, de la 22 în anul 1997, reprezentând 23%, la 20 în anul 1998, reprezentând 21,7%, la 14 în anul 1999, reprezentând 17,7% şi la 11 în anul 2002, reprezentând 11.58%. De asemenea, îmbunătăţirea calităţii apei s-a evidenţiat şi prin reducerea numărului de lacuri din categoria mezotrofă şi trecerea lor în categoria oligo-mezotrofă în cazul bazinelor hidrografice Nera-Cerna şi Jiu ( de la 1 lac oligo-mezotrof, 1 lac mezotrof în 1999 la 2 lacuri oligo-mezotrofe în 2000 – bazinul hidrografic Nera Cerna; de la 1 lac mezotrof -50% în 1999 la 1 lac oligo-mezotrof în 2002 – bazinul hidrografic Jiu).


În anul 2002, s-a înregistrat reducerea numărului de lacuri din categoria oligotrofă, de la 33 (reprezentând 31.6%) în 1999 la 20 (reprezentând 21.05%) şi creşterea numărului de lacuri oligo-mezotrofe la 20 (reprezentând 21.05%), faţă de 9 (reprezentând 9.5%) în anul precedent.

Starea fondului piscicol şi a altor resurse biologice din apele naturale dulcicole, salmastre şi marine

Starea fondului piscicol marin

În perioada martie - octombrie 2002, activitatea de pescuit industrial pe litoralul românesc s-a desfăşurat în două principale sectoare:

pescuitul pasiv (staţionar), practicat de-a lungul întregului litoral, în 16 puncte pescăreşti (Portiţa-2 Mai), cu taliene instalate la adâncimi de 3,0-11,0 m;

pescuitul activ, cu 12 nave trauler costier, în zona de larg, la adâncimi mai mari de 20m.

S-a observat o distribuţie neuniformă a aglomerărilor pescuibile ale principalelor specii de peşti, atât în zona talienelor, cât şi în cea de activitate a navelor trauler, în funcţie de sector, sezonul de pescuit şi evoluţia factorilor hidrologici, precum şi de abundenţa hranei, confirmând tendinţele din anii anteriori.

În capturile pescuitului staţionar (aprilie-septembrie) s-a remarcat dominanta speciilor tradiţionale: aterina, rizeafca, sprot, hamsie, bacaliar şi guvizi, alături de care a apărut un număr mare de alte specii. Anul 2002, poate fi denumit “anul de hamsie”, această specie al cărei stoc exploatabil si-a menţinut aceeaşi tendinţă de refacere, a dominat capturile de la taliene, pe întreg sezonul, dar mai ales în intervalul mai-august.

Ponderea speciilor valoroase (sturioni, calcan, rechin, zargan, stavrid, chefal şi lufar) a continuat sa fie foarte redusă; stocurile acestora, cu excepţia celor de stavrid, chefal şi lufar, care în ultimii ani manifestă o tendinţă de refacere, continuă să se menţină în stare critică.

În pescuitul activ, principala specie pescuită a fost sprotul, cu o pondere de peste 90%, alături de care a apărut bacaliarul şi, sporadic,


hamsia în lunile de vară, iar stavridul şi lufarul la sfârşitul sezonului de pescuit, în lunile septembrie şi octombrie.

Starea ecosistemului şi resursele vii marine. Situaţia speciilor periclitate În cadrul ecosistemului Marii Negre, au fost studiate următoarele

componente biologice: bacterioplanctonul, fitoplanctonul, zooplanctonul şi bentosul.

Bacterioplanctonul La nivelul anului 2002, valorile medii ale numărului probabil de

bacterii coliforme totale au depăşit limita normată de STAS 4706/88 (20.000/dmc.), pentru apele Marii Negre, la staţiile Constanţa Nord - 25.060/dmc. şi Constanta Sud 900.000/dmc., datorită, în special, acţiunii factorilor antropici şi evacuării apelor uzate industriale şi menajere insuficient epurate provenite de la staţiile de epurare orăşeneşti.

În zonele de îmbăiere, valoarea medie a încărcării bacteriene s-a încadrat în limitele prevăzute de STAS 12.585/87 pentru Marea Neagră (10.000/dmc).

Planctonul Din punct de vedere calitativ, fitoplanctonul Mării Negre a fost

dominat de diatomee (Bacillariophyta), reprezentate de Sceletonema Costatum, Chaetoceros socialis, Rhizosolenia sp, Thalassionema sp. şi cianobacterii (Cyanobacteria), reprezentate de Microcystis sp., Merismopedia sp. şi Aphanizomenon sp. Peridineele reprezentate prin Prorocentrum minimum, în anul 2002 au fost prezente în număr redus.

În componenta fitoplanctonului, alături de speciile marine şi salmastricole autohtone, au fost întâlnite şi numeroase specii dulcicole şi dulcicole – salmastricole, provenite din apele dunărene.

Analiza cantitativa a fitoplanctonului, în anul 2002, a evidenţiat faptul că, atât biomasa, cât şi numărul de specii au înregistrat valori medii


inferioare anului precedent (5,64 mg/dmc, faţă de 6,89 mg/dmc, respectiv 3.470.000 ex/dmc, faţă de 4.850.000).

În zona Constanţa, secţiunile Cap Midia şi Tabăra de Copii Năvodari, la sfârşitul lunii iulie, ca urmare a influenţei factorilor antropici, în fitoplanctonul apei Marii Negre a fost prezent un număr ridicat de alge albastre (17.820.000 - 27.154.000 ex/dmc), care a condus, pentru o perioadă scurtă de timp, la declanşarea fenomenului de eutrofizare.

Zooplanctonul Din punct de vedere calitativ, în zooplanctonul Mării Negre în

secţiunile analizate au fost prezente următoarele grupe de organisme: ciliatele, rotifere, copepode reprezentate de Acartia clausi şi Pseudocalamus elongatus şi cladocere, reprezentate de Pleopis polyphemoides.

Din punct de vedere cantitativ, cel mai mare număr de exemplare s-a înregistrat în perioada de vară (35 ex/dm3), odată cu creşterea valorilor temperaturii apei.

Bentosul Analiza comunităţilor bentale din sectorul Constanţa a pus în

evidentă 24 de specii, biodiversitatea menţinându-se constantă, comparativ cu anii anteriori.

În Cartea Roşie a Marii Negre (1999), printre cele 159 specii de plante şi animale, a căror stare de conservare a fost considerată precară, aflându-se în diferite categorii de ameninţare (conform International Union of Conservation of Nature), se află şase specii de alge macrofite, 11 specii de nevertebrate bentale, patru specii de crustacee planctonice, 36 specii de peşti şi trei specii de cetacee odontocete.

Influenţele antropice din ultimele trei decenii, creşterea eutrofizării în ultimă instanţă, au produs dereglări structurale reflectate cel mai evident în domeniul bental, acest component al ecosistemului putând fi considerat un adevărat barometru al presiunilor ecologice.


Flora bentală se afla într-un declin continuu, atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ, îndeosebi în privinţa unor specii cu importanţă ecologică şi economică deosebită în deceniile trecute (de exemplu, alga brună Cystoseira şi fanerogamă Zostera).

În ceea ce priveşte peştii marini, la litoralul românesc se cunosc nouă specii periclitate, aparţinând familiilor Acipenseridae, Belonidae, Bleniidae, Mugilidae, Syngnathidae, Scorpaenidae, şase specii vulnerabile aparţinând familiilor Gobiidae, Mullidae şi Scophtalmidae şi cinci specii pe cale de extincţie, aparţinând familiilor Sparidae, Scombridae, Centracantidae şi Triglidae.

Starea de conservare a populaţiilor celor trei specii de delfini care trăiesc în Marea Neagră –Phocoena phocoena relicata, Delphinus delphis ponticus şi Tursiops truncatus ponticus – continuă să fie precară, în ciuda unor măsuri întreprinse (reducerea pescuitului, semnarea unor acorduri şi convenţii internaţionale). În Cartea Roşie a Marii Negre ele au fost înscrise la categoria “date insuficiente”, deoarece, deşi ultimele estimări din 1987 apreciază stocul de delfini de 30.000 exemplare Delphinus, 3.000 exemplare Tursiops şi 3.000 exemplare Phocoena, aceste date nu pot fi omologate cu metodicile internaţionale de evaluare. În anul 2000, MAPM a finanţat un proiect privind cetaceele odontocete, în cadrul căruia s-au făcut primele încercări de monitorizare a animalelor eşuate pe plajele româneşti şi capturate accidental în plasele pescăreşti (capturarea accidentală fiind unul dintre factorii limitativi). INCDM a lansat în 1999 şi 2000 un proiect de conservare a delfinilor din apele româneşti cu finanţare de la Comunitatea Europeana, în cadrul programului LIFE NATURA.

Pe de alta parte, trebuie semnalată în continuare prezenţa unor specii imigrate recent în Marea Neagră. Dintre acestea, gasteropodul Rapana venosa şi ctenoforul Mnemiopsis leydii şi-au redus substanţial stocurile, ultimul în principal datorită concurentului său natural Beroe ovata semnalat ulterior. Totodată, se menţionează apariţia unor exemplare mari de crab albastru Callinectes sapidus.


Administraţia Rezervaţia “Biosfera Delta Dunării”(RBDD) Fondul de suprafaţă al sectorului pescăresc din bazinele naturale din

RBDD este variabil de la an la an, fiind estimat la cca. 200-250 mii ha, suprafaţă la care se adaugă zonele de pescuit din Marea Neagră (până la izobata de 20 m).

În zonele liber inundate, producţiile anuale medii sunt în ultimii ani de cca. 30 kg/ha/an, variind între 22 kg/ha/an pentru Deltă şi 38 kg/ha/an în Complexul Razem-Sinoe, cu menţiunea că se înregistrează o continuă scădere cantitativă şi calitativă, mai ales la speciile valoroase.

Pe teritoriul RBDD exista trei tipuri distincte de pescării:

pescăria peştilor de apă dulce (Delta Dunării, Complex Razem-Sinoe, Dunărea şi braţele ei);

pescăria peştilor migratori: scrumbie şi sturioni (Dunăre şi braţele ei, şi Marea Neagră);

pescăria peştilor marini (zona litorală). Aceste tipuri de pescării au cunoscut scăderi majore în ultimii

35 de ani. În anul 2002, în RBDD s-a raportat oficial o captură de circa

3000 de tone peşte pescuit, la fel ca şi în anul 1999, şi astfel s-a înregistrat cea mai mică producţie de peşte de apă dulce şi peste marin din statistici.

De remarcat că producţia de peşte înregistrată în Delta Dunării este la aproximativ acelaşi nivel cu cea din anii precedenţi.

Scăderea producţiei se datorează Complexului Razem-Sinoe şi pescuitului marin.

Producţiile din Complexul Razem-Sinoe, în anii precedenţi, reprezentau o pondere de 60 % în ansamblul pescăriilor speciilor de apă dulce, pentru că în anul 2002 aceasta pondere să scadă la 30 - 40 %.

Principalele cauze ale declinului stocurilor unor specii de peşte şi a capturilor de peşte de apă dulce din anul 2002 sunt:

suprapescuitul, îndeosebi prin creşterea numărului de pescari şi unelte, mai ales în partea de nord a lacului Razelm;


piaţa neagră, care deformează mărimea capturilor, cantităţi foarte mari de peşte, mai ales specii valoroase (crap, ştiucă, somn, sturioni);

braconajul, care este principala sursă de pelte şi venituri pentru o parte din locuitorii din RBDD şi pentru o parte din cei 35.000 de locuitori din localităţile limitrofe Complexului Razem-Sinoe;

De menţionat că în posesia populaţiei locale şi a braconierilor există un număr foarte mare de unelte de pescuit (în special setci şi ave, unelte uşor de manevrat). În momentul de faţă, uneltele de pescuit de orice tip pot fi procurate fără nici o greutate.

fenomenele de poluare în tot bazinul Dunării. În ultimii ani, capturile de peşte marin de la coasta Mării Negre

aferente RBDD au scăzut continuu, de la capturi de cca. 1500-2000 de tone în anii ’80 la cca. 200-300 de tone în ultimii ani (245 tone în anul 2002).

În ceea ce priveşte stocurile cu valoare comercială de peşte, acestea sunt în declin, cu specificaţia că stocurile de caras şi babuşca sunt uşor subexploatate, iar stocurile de şalău şi ştiucă şi a altor specii cu valoare economică mare sunt supraexploatare.

Pe fondul reducerii poluării cu nutrienţi, se observă o revenire a stocurilor de crap, lin, somn, ştiucă şi biban.

Starea apelor subterane.

Implicaţiile economice şi sociale ale deteriorării stării de calitate a apelor subterane

Activitatea de cunoaştere a calităţii apelor subterane freatice se desfăşoară la nivelul marilor bazine hidrografice, pe unităţi morfologice, iar în cadrul acestora, pe structuri acvifere (subterane), prin intermediul staţiilor hidrogeologice, cuprinzând unul sau mai multe foraje de observaţie.

Pentru monitorizarea acviferelor freatice au fost create mai multe categorii de staţii hidrogeologice:

de ordinul I, amplasate în văile fluviatile ale principalelor cursuri de apă şi în apropierea lacurilor, care au ca specific urmărirea legăturii dintre apele subterane şi cele de suprafaţă;


de ordinul II, amplasate în zonele de interfluviu de câmpie, care urmăresc regimul apelor subterane în legătură cu factorii climatici;

amplasate în zonele de captare ale principalelor acvifere, care urmăresc efectul exploatării asupra regimului apelor subterane;

experimentale, care au destinaţii speciale, cercetarea apelor subterane sub aspectul stabilirii bilanţului, propagării poluării etc.;

amplasate în jurul unor unităţi industriale importante. Forajele de adâncime din cadrul Reţelei hidrogeologice naţionale

investighează zone necunoscute ale acviferelor de adâncime, ţinând seama de cunoaşterea realizată prin alte foraje hidrogeologice de cercetare sau exploatare executate anterior. Acestea urmăresc comportarea acviferelor în regim natural. O alta categorie de staţii sunt amplasate în zonele de captare a apelor subterane de adâncime, scopul lor fiind urmărirea efectului exploatării asupra regimului acestor ape.

Programul de măsurători în forajele Reţelei hidrogeologice naţionale constă din măsurători ale nivelului apei la 3 zile, 6 zile sau 15 zile, în funcţie de amplitudinea de variaţie a nivelului, din măsurători de temperatură la 6 zile în foraje caracteristice, precum şi din pompări experimentale pentru determinarea caracteristicilor hidrogeologice ale statelor şi din recoltări periodice de probe pentru determinarea proprietăţilor fizico-chimice ale apei.

Actualmente, pentru supravegherea calităţii apelor freatice, se face uz de forajele reţelei hidrogeologice de stat, considerate reprezentative, cu menţiunea că se afla în curs de desfăşurare, sub organizarea Administraţiei Naţionale „Apele Romane”, o acţiune de reconsiderare a structurii spaţiale a subsistemului ape subterane freatice, în vederea optimizării activităţii de cunoaştere a calităţii acestor ape, la nivelul direcţiilor bazinale, urmărindu-se, totodată, şi o perfecţionare metodologică.

Pentru urmărirea gradului de poluare a rezervelor subterane freatice datorită activităţilor antropice, şi pentru determinarea impactului pe care-l pot avea diverse surse de poluare asupra freaticului, se fac măsurători şi


observaţii periodice şi în forajele de poluare, amplasate în jurul marilor surse de poluare, în fiecare bazin hidrografic.

Calitatea apelor freatice la nivel naţional

Făcând o evaluare globală a informaţiilor parţiale, pe bazine

hidrografice, o primă constatare este legată de situaţia critică a calităţii acviferului freatic, din numeroase zone ale ţării, influenţat puternic de impactul antropic exogen, chiar daca în ultima vreme s-a produs o reducere a volumului producţiei industriale şi, deci, a cantităţilor de substanţe poluante evacuate în receptorii naturali

În regimul natural al apelor subterane au intervenit o serie de modificări cantitative şi calitative, datorită executării unor lucrări hidroameliorative şi hidrotehnice, inclusiv captări, precum şi datorită poluării, cu deosebire în cazul apelor freatice.

În unele zone ale ţării s-au produs creşteri importante ale nivelurilor piezometrice, potentate în anii bogaţi în precipitaţii, de exemplu: câmpiile Băileşti, Romanaţi, şi Bărăgan (2-15m), precum şi în Dobrogea de sud (3-10m), fenomene legate de sistemele de irigaţii din aceste zone, incorect proiectate, executate şi exploatate.

În alte zone s-au produs scăderi importante ale nivelurilor piezometrice, datorită prelevărilor excesive de apă subterană, prin captări (de exemplu Bucureşti, în cazul Stratelor de Frăteşti cu scăderi ale nivelurilor de 20-50 m) sau ca urmare a secărilor din zonele miniere (de exemplu Rovinari, cu scăderi de peste 80m). Pericolul cel mai mare în acest caz îl reprezintă atragerea accelerată de ape poluate spre zonele depresionare şi scăderea drastică a debitelor exploatate ale captărilor din zonele afectate.

O alta constatare importantă este cea legată de modificările calitative ale apelor subterane, produse prin poluarea cu substanţe impurificatoare care alterează calităţile fizice, chimice şi biologice ale apei.

Astfel, majoritatea hidrostructurilor au suferit în timp procesul de contaminare a apei cu azotaţi (NO3

- ). Poluarea se resimte însă diferenţiat, existând zone în care acviferul este intens poluat cu concentraţii ce se situează peste limita din STAS 1342/91 pentru acest indicator


(Câmpia inferioară a Someşului, Culoarul Crasnei, zona mediană a Câmpiei Bănăţene; Culoarul Mureşului, pe tronsonul Reghin-Luduş; Culoarul Târnavei Mari, în aval de Sighişoara; zonele depresionare montane şi submontane drenate de Olt-Ciuc, Braşov, Făgăraş şi Cibin; Câmpia inferioara a Dunării, pe tronsonul Calafat-Giurgiu; Câmpia piemontană a Ploieştiului; Culoarul Ialomiţei pe tronsonul Urziceni-Ţăndărei; Câmpia Bărăganului de Nord; Culoarul Siretului, pe tronsonul aval Roman-amonte Adjud; Culoarul Bistriţei aval Piatra Neamţ; Culoarul Trotuşului, pe tronsonul aval Oneşti-amonte Adjud; depresiunea intracolinară a Sitnei aval Botoşani; Culoarul Bahluiului aval Podu Iloaiei; Culoarul Prutului aval Ungheni; estul Câmpiei Covurluiului şi Campia inferioară a Siretului, precum şi jumătatea estică a Dobrogei de sud) şi zone în care valoarea este sub 45 mg/l, concentraţie maximă admisă de STAS 1342/91.

Cauzele contaminării acviferului freatic cu azotaţi sunt multiple şi cumulative.

Astfel, o sursă cu pondere importanta o constituie spălarea permanentă a solului de către precipitaţiile atmosferice contaminate cu diferiţi oxizi de azot (NO2 ).

O alta sursă cu pondere o constituie apa din cursurile de suprafaţă (râuri, lacuri), în care s-au evacuat ape uzate încărcate cu azotaţi. La aceste două surse cu funcţionalitate continuă se adaugă sursele cu caracter aleator, generate de aplicarea îngrăşămintelor chimice pe unele categorii de terenuri arabile. În aceste ultime zone, concentraţiile azotaţilor se situează frecvent în jurul valorii de 100 mg/l, putând atinge valori situate în jur de 300mg/l. Acviferele astfel contaminate sunt de tip insular, iar trecerea la exploatarea apei pentru utilizări casnice şi agricole a contribuit la menţinerea suprafeţelor contaminate, în general, în limitele arealelor de intravilan.

În ceea ce priveşte contaminarea apelor subterane freatice cu fosfaţi (PO4

-3), suprafeţele afectate sunt mai restrânse, existând numeroase acvifere în care prezenţa acestui indicator nu a fost semnalată în cadrul determinărilor curente, care s-au efectuat în anul 2000, şi, pentru acest indicator de calitate condiţiile, de poluare a apelor subterane freatice sunt, în general, similare cu cele ale azotaţilor.


O situaţie cu totul aparte o reprezintă contaminarea intensa a acviferelor cu substanţe organice, amoniu şi, mai ales, poluarea bacteriană.

Formele cele mai intense de depreciere multiplă a calităţii s-au identificat în zonele de intravilan rural, unde datorită lipsei unui minim de dotări cu instalaţii edilitare, deşeurile lichide ajung în subteran, atât direct (prin intermediul latrinelor nepermeabilizate sau şanţurilor arterelor stradale), cât şi indirect (de la depozitele de gunoi de grajd, gropi improvizate de gunoi etc.).

În funcţie de factorii care produc poluarea apei subterane, din analiza datelor existente la nivelul fiecărui bazin hidrografic, se constată la nivelul ţării noastre următoarele categorii de poluare: cu produse petroliere, cu produse rezultate din procesele industriale, cu produse chimice utilizate în agricultura, cu produse menajere şi rezultate din zootehnie.

De exemplu: poluarea cu produse petroliere şi compuşi fenolici ai acviferului

freatic din conul aluvionar Prahova-Teleajen, pe o suprafaţă de circa 70 Kmp, datorită rafinăriilor Petrobrazi, Astra şi Petrotel Ploieşti;

poluarea cu produse utilizate pentru fertilizarea şi combaterea dăunătorilor în agricultură (compuşi azotici - NH4, NO2 şi NO3, fosfaţi, pesticide etc.), fie în zona marilor producători de astfel de substanţe (AZOMUREŞ, ARCHIM Arad, DOLJCHIM Craiova, OLTCHIM Râmnicu Vâlcea, AZOCHIM Roznov etc.), fie în câmp prin administrarea incorecta a acestora. Poluarea difuză a acviferelor freatice produsă în acest fel a afectat, în special, puţurile individuale din zonele rurale, dar şi multe captări de ape subterane;

poluare cu produse rezultate din procesele industriale, în care sunt cuprinşi o gamă variată de poluanţi, a zonelor din jurul marilor platforme industriale (VICTORIA Făgăraş, Codlea, Tohanu Vechi, Zărneşti, Bod, Işalniţa, Craiova etc.);

poluarea cu produse menajere şi produse rezultate din activitatea zootehnica (substanţe organice, compuşi azotici, bacterii etc.) a apelor subterane din zona unor mari oraşe (Piteşti, Oradea, Bucureşti, Cluj, Suceava etc.), din zona marilor complexe zootehnice (Carei, Palota, Cefa, Halciu, Bontida, Băieşti).


Efectuând o analiză la nivelul întregii ţări, pe baza datelor prezentate de către Direcţiile de apă bazinale, în contribuţiile trimise pentru anul 2002, privind poluarea forajelor din stratul freatic şi a celor de adâncime, neluând în considerare forajele de poluare existente în jurul marilor platforme industriale, referitor la patru dintre poluanţii ce intră în categoria indicatori indezirabili, şi anume: amoniu (NH4 ), azotaţi (NO3), substanţa organica exprimata prin CCO-Mn şi fosfaţi (PO4 ), putem concluziona: referitor la STAS 1342/91 – Apă Potabilă -, STAS-ul pe baza căruia se face interpretarea rezultatelor obţinute în urma monitorizării şi analizării probelor de apă prelevate din foraje, situaţia depăşirilor limitelor admise de STAS, (în procente), se prezintă astfel:

stratul freatic: pentru NH4 în 77,78% din foraje; pentru NO3 în 47,7%; pentru CCO-Mn în 80,78% din totalul forajelor analizate şi pentru PO4 în 51% din foraje;

stratul de adâncime : pentru NH4 în 68,47% din forajele studiate; pentru CCO-Mn în 53,26% din foraje; pentru NO3 în 36,9% iar pentru PO4

în 38% din foraje. Din aceste date, rezultă că resursele acvifere freatice, în special,

prezintă un risc ridicat la poluare, atât pe termen lung, cat şi pe termen scurt. Din acest motiv, ele nu mai pot constitui surse de alimentare cu apă pentru populaţie în multe zone ale ţării.

Este important de precizat că poluarea freaticului este, cel mai adesea, un fenomen aproape ireversibil şi, ca atare, depoluarea acestui tip de apă este extrem de anevoioasă, dacă nu chiar imposibilă, cu consecinţe grave asupra folosirii la alimentarea în scopuri potabile. Acest lucru a dus la condamnarea unor captări din acviferul freatic şi la căutarea şi punerea în funcţiune a unor noi fronturi de captare, ceea ce a implicat eforturi şi cheltuieli apreciabile. De aceea, în cadrul politicii de gospodărire a calităţii apelor, trebuie să primeze măsurile de prevenire a proceselor de degradare calitativă, de fapt a tuturor resurselor de apă.


2.2 Organizarea şi operaţionalizarea sistemului informaţional pentru monitoringul apei în România

Organizarea sistemelor de monitoring a impus în ultimii ani o

abordare integrată, la care elementele de calitate sunt corelate cu cele de cantitate, la nivel de bazin hidrografic, ţinându-se cont de interdependenţele cauză-efect, respectiv surse punctiforme, surse difuze de poluare, calitatea apei în corelaţie cu poluarea asociată sedimentelor şi materiilor în suspensie, de verigile poluanţilor prioritari, grupe ţintă generatoare de poluare.

De la faza de oglindă pasivă de evidenţiere a stării de calitate, monitoringul reprezintă în prezent un sistem activ pentru intervenţie, control şi evaluare a eficienţei măsurilor de reglementare, a strategiilor de profil, cât şi de generare a necesităţilor de promovare a unor tehnologii nepoluante.

Monitoringul integrat al mediului constă într-un ansamblu de operaţiuni prin care se asigură cunoaşterea şi explicarea evoluţiei spatio-temporale a parametrilor cantitativi ai mediului, în corelaţie cu factorii de impact asupra acestuia.

Monitoringul calităţii apelor intervine, practic, la toate funcţiile de gospodărire a apelor, începând cu politica de planificare a calităţii apei şi terminând cu faza de audit. Elementele de monitoring, diferenţiate din punct de vedere al organizării sistemelor aferente, corelate cu funcţiile de gospodărire, se înscriu într-un perimetru integrat:

• calitate; • cantitate; • imisii; • emisii; • surse punctiforme; • surse difuze; • monitoring efimic; • leumonitoring.


Atât pentru evaluările de calitate, încadrare în norme naţionale şi internaţionale, cat şi pentru cele de flux masiv Monitoringul calităţii apelor de poluanţi tranzitaţi furnizează o sursă obiectivă de informaţii pentru a răspunde la problemele de management a resurselor de apă, aria de monitoring ambiental-monitoring de conformare constituind baza informatică a proceselor de decizie.

În prezent, se remarcă pe plan mondial necesitatea îmbunătăţirii modului de organizare şi armonizare a sistemelor de monitoring al calităţii apelor. Deşi există multe reţele industriale de supraveghere cu obiective proprii, datele furnizate de acestea nu permit o evaluare estimativă a calităţii apelor la nivel regional şi naţional.

Monitoringul calităţii apelor constituie un suport vital pentru oricare program de management al apelor. În acest context, monitoringul apelor este definit că o activitate integrată de evaluare a caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale apei în relaţie cu condiţiile de sănătate umană şi cele ecologice, raportate la o utilizare destinată apei. Aceasta include monitorizarea râurilor, lacurilor naturale şi artificiale, precipitaţiilor atmosferice şi apelor subterane.

O strategie viabilă în dezvoltarea programelor de monitoring la nivel de bazin hidrografic - naţional şi/sau transnaţional - trebuie să aibă la bază criteriul de producere a informaţiilor necesare, cu o balanţa cost-beneficiu. Elementele fundamentale ale unei strategii de monitoring derivă din ciclul de calitate, care include următoarele etape:

- analize privitoare la necesitatea de informaţii;

- analize asupra datelor locale disponibile pentru proiectarea programului de monitoring;

- definirea metodelor ce urmează a fi utilizate în manipularea şi interpretarea datelor;

- proiectarea programului de monitoring;


- implementarea fiecărui program de monitoring-elemente de ordin financiar;

- procesarea datelor, erori de manipulare, procedee de acceptare;

- analize de date şi interpretare;

- prezentarea şi raportarea datelor.

De subliniat faptul că definirea unei strategii de monitoring internaţional implică şi stabilirea elementelor specifice de gospodărire a apelor transfrontiere.

Managementul Total al Calităţii Apelor (MTCA) constituie o componentă principală a gospodăririi apelor, reprezentând un ciclu care fundamentează modalităţile optime de proiectare a reţelelor de monitoring, necesităţile pe termen scurt şi mediu, în vederea prevenirii situaţiilor când apar cerinţe care pot fi rezolvate, ca efect al inexistenţei suportului de monitoring sau invers, derularea unui program de monitoring fără a exista o cerinţă în aceasta direcţie.

În ceea ce priveşte ţara noastră, a fost iniţiat în februarie 1991 „Programul de implementare a strategiei de monitoring transnaţional pentru Bazinul Hidrografic al Dunării”. Acest program a luat naştere ca fază premergătoare negocierilor pentru promovarea unei convenţii de protecţie la nivelul bazinului hidrografic al Dunării, ca o fază superioară a Declaraţiei de la Bucuresti-1985. Primii trei ani au inclus o serie de studii de preinvestiri şi cercetări regionale, complementare cu menirea de suport în dezvoltarea unui plan de „Acţiuni”. La 6 decembrie 1994, la Conferinţa Internaţională de la Bucureşti, s-au identificat patru obiective globale de acţiune:

• îmbunătăţirea ecosistemelor acvatice la nivelul bazinului hidrografic al Dunării şi reducerea încărcărilor de poluanţi ce intră în Marea Neagră;

• menţinerea intr-o prima fază şi îmbunătăţirea calităţii apelor din bazinul hidrografic al Dunării;

• controlul poluărilor accidentale;


• dezvoltarea cooperării regionale în gospodărirea apelor. Exemplele cele mai relevante privitoare la dezvoltarea funcţiilor de

monitorizare a debitelor de apă şi a celor masice, asociate pentru diferite clase de poluanţi, se referă la:

- dezvoltarea durabilă-extinderea modelelor de dezvoltare la cele bazate pe volume de apă şi menţinerea şi prelevarea mediilor acvatice;

- definirea debitelor acceptabile de mediu şi a standardelor de calitate;

- relevarea impacturilor produse de schimbările climatice, examinarea implicaţiilor pentru managementul de apă şi mediu (de exemplu: dezvoltarea programelor de monitoring pentru studiile externe ale debitului de apă, revizuirea practicilor operate la irigaţii şi agricultură);

- monitorizarea şi predicţia fluxurilor de medii chimice şi suspensii, corelate cu schimbările posibile ale regimului hidrologic;

- impactul prelevărilor din ape subterane asupra modificării de bază;

- efectele negative induse de activităţile antropice asupra regimului hidrologic la fluvii;

- aprofundarea cunoştinţelor/bazelor de date privind interacţiunile complexe dintre debite şi concentraţii;

- reluarea intrărilor la cursuri de apă\mări\oceane sensibile la poluare;

- repartizarea la nivel de bazine hidrografice\sisteme de râuri\ţări; - necesitatea prevederii unor clase de staţii de monitoring pentru

măsurarea debitului masiv asociat; - extinderea sistemului ierarhizare a staţiilor de monitoring-

referenţă, de bază, reprezentative şi de impact, la nivel naţional şi transfrontier.

Procesul de monitoring şi evaluare trebuie, în principal, văzut ca secvenţe înlănţuite de activităţi, care pornesc cu definirea necesitaţii de informaţii şi se finalizează cu utilizarea produsului obţinut. Evaluarea informaţiei obţinute poate conduce la noi cerinţe în aceasta direcţie,


pornindu-se o nouă secvenţă, pe aceasta cale îmbunătăţindu-se procesul de monitoring.

Activităţile succesive în acest ciclu de monitoring trebuie specificate şi proiectate în funcţie, atât de informaţia solicitată, cât şi de partea precedentă a lanţului.

La nivel naţional, trebuie identificate funcţiile de stres şi scopurile privitoare la:

- utilizările umane specifice şi funcţiile ecologice ale bazinului hidrografic;

- relaţia dintre râu şi funcţiile cursului receptor; - problemele create de începutul antropic şi funcţiile ecologice ale

râului; - agenţii de resurse prezenţi şi viitori care construiesc problema; - orizonturi de management calitativ şi cantitativ, ce trebuie

implementate în cadrul unei perioade de timp prestabilite.

Schema 1. Ciclul de monitoring

Utilizarea Necesar de informaţii informaţiei

Elaborare Strategie de rapoarte monitoring

Analiza Proiectarea datelor reţelei

Manipulare Prelevarea date probelor

Analize de laborator

Gospodărirea apelor


Alături de (a) evaluarea stării de calitate şi a tendinţelor; (b) conformarea în standarde şi obiective de calitate; (c) calcularea fluxurilor masive de poluanţi şi de (d) alarmarea poluărilor accidentale, adică principalele obiective de monitorizare, se pot defini şi alte obiective de monitorizare, atât pentru râu, cat şi pentru afluenţi:

1. evaluarea calităţii actuale a apei, raportată la standarde şi obiective de calitate;

2. controlul eficienţei instrumentelor politice, acorduri, permise, avize, asupra îmbunătăţirii calităţii apelor;

3. evaluarea modificărilor pe termen lung la sistemul acvatic şi împrejurimi;

4. determinarea calităţii apelor de frontieră; 5. dezvoltarea cunoştinţelor asupra condiţiilor de calitate existente la

apă şi mediu, ca rezultat al unor cauze naturale şi antropice; 6. indentificarea ariilor de prioritate ce necesită îmbunătăţiri; 7. furnizarea de informaţii despre efectele activităţilor asupra

mediului acvatic; 8. indentificarea şi monitorizarea surselor de poluanţi şi evaluarea

încărcărilor specifice asociate; 9. verificarea eficacităţii strategiilor de control al poluării, prin

informaţii asupra gradului de implementare a masurilor şi prin detectarea tendinţelor pe termen lung la concentraţii şi încărcări, pentru demonstrarea gradului de atingere a ţelurilor urmărite;

10. determinarea compatibilităţilor dintre calitatea resursei de apă şi intenţiile de utilizare pentru o folosinţă;

11. înregistrarea situaţiilor de alarmare/urgenţe, pentru avertizarea în timp a poluărilor accidentale cu risc pentru sănătatea umana şi eco-sistemele acvatice;

12. caracterizarea şi înţelegerea problemelor de calitate a apei, în baza unor investigaţii aprofundate;

13. indentificarea de cunoştinţe, respectiv a cercetărilor şi studiilor speciale ce trebuie efectuate.


Organizarea sistemului naţional de monitorizare integrată de fond şi de impact pentru toţi factorii de mediu şi sistemul de inspecţie privind mediul reprezintă o atribuţie a autorităţii de mediu, în conformitate cu prevederile Legii Protecţiei Mediului nr. 137/1995 art. 64, lit. “e” şi pune la dispoziţia celor interesaţi datele centralizate privind starea mediului, programele şi politica centrală de protecţie a mediului.

Sistemul naţional de mediu este creat de sistemele sectoriale organizate în cadrul diferitelor instituţii, în atribuţiile cărora intră gestiunea şi supravegherea componentelor de mediu:

- pentru ape: Administraţie Naţională “Apele Romane”, Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor ;

- pentru aer: Ministerul Mediului şi Gospodării Apelor;

- pentru păduri: regia Autonoma „Romsilva”;

- pentru sănătate: Ministerul Sănătăţii;

- pentru sol: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei Publice;

- radioactivitate: Comisia Naţionala pentru Controlul Activităţii Nucleare (CNCAN)

- zgomot şi vibraţii: Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor.

La nivel naţional, activitatea de monitorizare include o reţea de supraveghere a calităţii factorilor de mediu şi de colectare a datelor la imisie; transmiterea, prelucrarea şi stocarea lor, în flux lent şi în flux rapid la Dispeceratul Urgenţe de Mediu, de la Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor.


Reţeaua naţionala de monitoring integrat al mediului este structurată astfel:

Tabel 5

Nr. Crt. Sector Număr staţii

Observaţii

1 Clima – Metereologie 120 2 Aer 153 Imisii 3 Apa – de suprafaţă

– subterană

1080

2005

950 pe râuri 126 pe lacuri 4 pe litoralul Marii Negre

4 Sol agricol 940 670 pe suprafeţe agricole 270 pe suprafeţe cu folosinţă silvică

5 Deşeuri 1976 Depozite 6 Păduri, Vegetaţie, Sol

forestier 270

7 Radioactivitate 46 Staţii 8 Activitate antropică

(automonitoring) 1850 1100 pentru ape uzate

750 pentru emisii punctiforme şi atmosferă

9 Sănătate publică 41 Unităţi judeţene cu reţea de laboratoare

În proiectarea unui sistem de monitoring standard intervin cinci

etape: Etapa 1:definirea necesarului de informaţii pentru management: - identificarea necesarului de informaţii pentru fiecare instrument

de management; - evaluarea necesitaţilor de informaţii ale agenţiei solicitante; - necesităţile de informaţii ale agenţiei, referitoare la strategia de

monitoring; - definirea procedurilor de raportare şi utilizare a informaţiilor

solicitate de activitatea de management; - stabilirea procedurilor pentru producerea de informaţii.


Etapa a 2-a: definirea informaţiilor care pot fi produse prin monitoring:

- caracterizarea statistică a calităţii apei prin eşantioane de prelevare;

- revizuirea metodelor de prelucrare a datelor în concordantă cu obiectivul urmărit;

- stabilirea tipului de informaţii ce pot fi produse; - compararea informaţiilor solicitate cu cele ce pot fi obţinute.

Etapa a 3-a: proiectarea reţelei de monitoring: - selectarea punctelor de prelevare; - determinarea parametrilor de măsură; - calcularea frecvenţei de prelevare.

Etapa a 4-a: elaborarea documentaţiilor privind procedurile de

colectare a datelor: - operaţii de prelevare şi proceduri aferente; - metode de analiză de laborator şi de teren; - sistem de stocare şi distribuţie a datelor.

Etapa a 5-a: elaborarea documentaţiilor cu informaţii şi a

procedurilor de raportare: - logistica (hard/soft) aferentă analizelor de date; - formate şi frecvente de raportare; - proceduri de utilizare a informaţiilor. De subliniat că elementul critic în proiectarea reţelei de monitoring îl

constituie relaţia dintre scopurile de informaţii la sistemul global şi caracteristicile de prelevare a acestuia.


Elementele de structura a sistemului de monitoring

Sistem integrat de monitorizare

Program Naţional Program Local

Ape subterane

Resurse naturale Păduri

Mlaştini Biodi-

Aer Sol Climat Ambiental Deşeuri Râuri Sănătate publica

Meteo- Emisii solide Lacuri rologie Radio- Agro- Mare/ţărmactivitate chimie Ape versitate

Prelevări Măsurători Analize Asigurarea calităţi

BAZĂ DE DATE Procesare date

Analize statistice Evaluare

Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor Formularea politicii Apreciere Evaluare Prognoză Luare decizii

Figura 2.4


Atribuţiile serviciului de monitoring din cadrul

Agenţiilor de Protecţia Mediului

Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor Serviciul de Urgenţe de Mediu si Dispecerat - sistematizarea datelor si informaţiilor; - luarea deciziilor; - elaborarea de planuri şi măsuri pentru managementul calităţii mediului.

Agenţia de Protecţie a Mediului - flux evenimente deosebite; - flux activitate curentă; - strategie si management local.

Unităţi teritoriale ale

R.A. „Romsilva”

Unităţi teritoriale ale C.N. „Apele

Romane”

Agenţi economici

Autorităţi locale Poliţie

Unităţi teritoriale ale altor instituţii

- statistică; - sănătate; - agricultură.

ONG Public

Figura 2.5

Pe lângă cele prezentate mai înainte, serviciul Monitoring din cadrul

A.P.M. mai are şi alte atribuţii, cum ar fi:

a) efectuează analize şi măsurători, ce vizează calitatea mediului pentru soluţionarea sesizărilor primite prin serviciul Inspecţie, sesizări ce reclama poluarea factorilor de mediu şi/sau poluarea fonică produsă de anumite surse;


b) colaborează cu serviciul Inspecţie pentru soluţionarea sesizărilor, dar şi pentru verificarea analizelor de automonitorizare prezentate de agenţii economici;

c) interpretează datele obţinute din determinări şi elaborează buletinele de analiză a calităţii factorilor de mediu;

d) laboratoarele serviciului Monitoring pun la dispoziţia biroului BDD buletinele de analiză pentru introducerea în fluxul operativ şi lent în vederea actualizării bazei de date;

e) asigură întocmirea sintezelor periodice (lunare, trimestriale, anuale) privind starea şi evoluţia calităţii mediului, pe baza materialelor proprii şi a celor primite de la alte compartimente sau de la alte instituţii cu activitate similară;

f) experimentează şi verifică metode noi de analiză, în vederea extinderii gamei indicatorilor de poluare analizaţi şi creşterii nivelului calităţii analizelor.

Sistemul informaţional de monitoring al apelor Sistemele informatice centrate pe managementul informaţiilor de

mediu au apărut ca urmare a creşterii importanţei acordate mediului şi cunoaşterii şi evaluării impactului activităţilor umane asupra acestuia.

Principalele obiective ale sistemului informaţional de monitoring sunt:

- sprijinirea administraţiei în managementul mediului şi planificarea sarcinilor;

- implementarea unei monitorizări eficiente a mediului, inclusiv captarea datelor, analize şi previziuni;

- sprijin pentru managementul situaţiilor neprevăzute de mediu;

- să facă informaţiile legate de mediu disponibile ramurii executive şi publicului larg;

- protejarea investiţiilor anterioare, prin coordonarea soluţiilor de sistem existente şi integrarea lor intr-o arhitectură comună.


Sistemul informaţional de monitoring este format din şase activităţi, implicate în fluxul de informaţii astfel:

Sistemul de monitoring – activităţi implicate în fluxul de informaţii

Procedee colectare

date

Calitatea apei

Proiectarereţea

f, L, v

Colectare probe (1) • operaţii si proceduri

Analize laborator (2) • metode si operaţii

Manipulare date (3) • stocare si distribuţie

Analize de date (4)• hard - soft

Raportări (5)• format, frecvent

Utilizare informaţii (6)• proceduri

S I S T E M M I O N N F I O T R O M R A I T N I G O N A L

• necesitaţi de informaţii

• informaţii ce se vor produce

Luare decizii

Elaborare informaţii

si proceduri de

raportare

Figura 2.6


La acţiunile ce constituie sistemul informaţional de monitoring trebuie avute în vedere următoarele etape:

- prelevarea de probe pentru determinarea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice;

- măsurarea caracteristicilor fizico-chimice şi biologice pentru determinări de teren şi laborator;

- introducerea rezultatelor într-o bază de date;

- analiza datelor prin procedee statistice sau modelare;

- elaborarea unui raport pe baza unui format stabilit anterior;

- utilizarea informaţiilor obţinute la nivelul factorilor de decizie.

De multe ori însă, activitatea de monitoring al calităţii apelor este considerată ca limitându-se la doar primele trei etape, ceea ce corespunde în realitate la doar 50% din întreg ansamblul de activităţi ce trebuie parcurse. De aceea, este recomandabil ca, pentru fiecare dintre secvenţele enumerate anterior şi care se înscriu în sistemul total de monitoring, să se prevadă protocoale standard, ca părţi integrate ale documentaţiei de operare.

Supravegherea integrată a calităţii apei impune luarea în considerare a unor serii de criterii, dintre care se reamintesc cele privitoare la coroborarea emisiilor (efluenţilor), imisiilor (monitoring ambiental) şi interdependenţa cantitate/calitate, cu considerarea legăturilor specifice dintre apele de suprafaţa şi cele subterane.

Există, însă, o serie de diferenţe legate de organizarea reţelelor (densitate spaţio-temporală, tipuri de probe, indicatori urmăriţi), astfel încât, din punct de vedere practic, se disting subsisteme specifice pentru: râuri; lacuri; ape subterane; ape uzate şi ape maritime. În acest spirit practicat pe plan mondial, inclusiv în România (din 1972), în cele ce urmează se vor prezenta succint elementele de bază pentru fiecare subsistem.


Ape de suprafaţă curgătoare

Acest subsistem a cunoscut cea mai largă dezvoltare dintr-o serie de considerente, dintre care, în principal:

- în general, resursele de suprafaţa sunt cele mai importante pentru scopuri de alimentare cu apă;

- evacuările de ape uzate se fac în apele de suprafaţă, doar în situaţii particulare utilizându-se apele subterane;

- planurile de gospodărire a apelor, inclusiv sistemul de monitoring aferent, sunt mai accesibile pentru apele de suprafaţă.

Organizarea sistemului de monitoring pentru apele de suprafaţă curgătoare are la bază, în prezent, abordarea integrată la nivel de bazin hidrografic, următoarele criterii - cadru, fiind considerate în acest sens:

• Abordarea multifuncţională. Funcţiunile şi utilizările diferite ale cursurilor de apă pot fi identificate din politicile existente la nivel naţional, regional şi internaţional, planurile de acţiuni strategice pentru bazinele hidrografice privitoare la asigurarea activităţii umane şi a funcţiunilor ecologice specifice, tabelul 6. prezentând câteva exemple în acest sens.

Folosinţele de apă pot crea situaţii conflictuale, în particular în situaţiile de deteriorare a calităţii resursei de apă. Abordarea multifuncţională urmăreşte în acest sens formarea unei balanţe intre toate cerinţele, inclusiv neafectarea funcţiunilor ecosistemului, în baza unei ierarhizări a folosinţelor şi a unei flexibilităţi aplicate la diferite nivele de dezvoltare a politicilor de gospodărire a resurselor de apă la scara spaţio-temporală.


Utilizări şi funcţiuni ale cursurilor de apă Tabel 6

Categoria I Utilizări fără standarde de calitate

1. Sisteme de transport (ape, ape uzate, navigaţie).

2. Extracţie minereuri (nisip, gaze naturale, petrol).

3. Generare energie (baraje, hidrocentrale). Categoria a II-a

Utilizări în standardul de calitate definite

4. Ape tehnologice de răcire în industrie. 5. Irigări în agricultură. 6. Piscicultură. 7. Recreere şi turism. 8. Alimentari cu apă potabilă etc.

Categoria a III-a Utilizări fără perturbarea calităţii

9. Neafectarea funcţiunilor ecosistemului.

• Abordarea ecosistemică. Aceasta este impusă de problemele care

pot avea geneze de aspect fizico-chimic, biologic, morfologic, hidrologic şi ecologic în medii diferenţiate (apă, materii în suspensii, sedimente, biocenoze).

• Surse multiple. Multiplele surse de poluare a apelor revendică o abordare integrată, balansată şi specifică ariei respective. Daca poluarea predominantă se datorează unei surse punctiforme, soluţia optima o constituie monitorizarea efluentului respectiv. În general însă, sursele punctiforme la nivel de bazin hidrografic sunt numeroase şi nu întotdeauna bine definite, iar sursele difuze din agricultura, industrie, de la populaţie sau datorate depunerilor atmosferice pot avea o pondere relevantă în bilanţul global de poluare.

• Abordarea integrată în controlul poluării apelor. În controlul poluării apelor, se utilizează frecvent două moduri de abordare: (1) considerarea emisiilor şi urmărirea imisiilor. Pentru prima alternativă sunt impuse limite admisibile la evacuare, care sunt monitorizate periodic, înaintea descărcării în receptor. Cea de-a doua alternativă porneşte de la situaţia actuală (sau cea urmărită) a calităţii apei receptorului, în baza unor standarde de calitate din care decurg condiţiile de evacuare şi structura


adecvată de monitoring aferent. De menţionat, că ambele metode se caracterizează prin avantaje şi limitări proprii, combinarea lor reprezentând soluţia optimă.

• Gospodăriri la nivel de bazin hidrografic. Bazinul hidrografic reprezintă unitatea de referinţă în organizarea sistemului de monitoring ambiental, spre deosebire de cel corespunzător evaluărilor punctiforme (nivel local).

Tipuri de staţii, terminologie, destinaţii.

Pentru descrierea diferitelor staţii şi reţele de monitoring s-au adoptat următorii termeni:

- Staţii statuate, pentru furnizarea de date privind încadrarea în condiţiile de calitate la nivel naţional (apa brută pentru alimentări cu apă potabilă).

- Staţii de referinţă, pentru zone pe cat posibil lipsite de impactul antropic; pentru fiecare zona ecohidrologică.

- Staţii de graniţă, pentru caracterizarea transferului de fluxuri dintre ţări, regiuni sau între medii (râu-mare/ocean, ape de suprafaţă/ape subterane etc.);

- Staţii de impact, control surse de poluare /arii definite. - Staţii reprezentative, pentru caracterizarea impactului antropic la

nivel bazinal; - Staţii operaţionale, folosite la managementul de zi cu zi al

calităţii apelor, de către agenţiile locale, regionale sau naţionale; - Staţii de cercetare, care se instalează şi operează pe timpul

proiectului ştiinţific.


Tipuri de probe

Pentru monitoringul chimic se disting patru tipuri de probe: a) probe instantanee, recoltate manual, la frecvenţe de timp

prestabilite şi momente de prelevare pentru fiecare staţie; aceste probe pot să se refere la ape ca atare, apă filtrată şi/sau materii în suspensii;

b) probe de compoziţie medie orară recoltate continuu (automat); acestea au grad superior de reprezentativitate şi servesc, în speţă, detectării poluărilor accidentale şi alarmării;

c) probe compuse din mai multe eşantioane prelevate automat pe o perioadă prestabilită de timp (orar, la 8 ore, 24 ore etc.); de regulă, acestea se utilizează la monitorizarea calităţii apei lacurilor, fiind obţinute prin intermediul unor prelevatoare submersibile, amplasate la diferite adâncimi;

d) probe de apă proporţionale cu debitul, folosite la controlul calităţii efluenţilor sau la staţii de flux.

În cazul sedimentelor se disting: (1) probe de amestec/de regulă a stratului de interfaţa şi (2) carote de sedimente, care pot pune în evidenţă selectiv, prin dozare cu C14 a poluării asociate sedimentărilor pe diferite perioade de timp.

Lacuri

Timpii de retenţie ai apei în lacurile naturale şi artificiale, procesele

specifice de stratificare, amestec, sedimentare, cele de interfaţă sedimente-apa, îndeosebi din punct de vedere al caracterizării circulaţiei unor specii chimice, N, P, C, metale grele, fac ca monitoringul calităţii apelor din lacuri să fie diferenţiat de cel al râurilor (secţiuni, frecvenţe, indicatori, procedee de prelevare a probelor).

Obiectivele specifice care stau la baza activităţii de monitoring al calităţii lacurilor sunt strâns dependente de cele pentru apele de suprafaţă, cu menţiunea că, spre deosebire de râuri, intervin şi o serie de indicatori proprii.


Densitatea spaţio-temporală

La nivelul UE se practică următoarele metodologii de organizare a monitorizării calităţii lacurilor (tabelul 7).

Reţele de supraveghere a calităţii lacurilor la nivelul UE

Tabel 7

Ţara Suprafaţa

(Km2)Reţea de bază1/3500 km2

Reţea de impact

Lacuri cu suprafaţa

(km2) Total

Austria 83855 24 20 2 46 Belgia 30 519 9 12 0 21 Danemarca 43092 12 10 0 22 Finlanda 338145 97 35 47 179 Franţa 547026 155 123 1 279 Germania 357000 102 141 2 245 Grecia 131957 38 22 1 61 Islanda 103000 29 NI 0 >29 Irlanda 70285 20 14 3 37 Italia 301268 86 116 5 207 2586 1 1 0 2 Olanda 41864 12 17 3 32 Norvegia 324218 93 33 7 133 Portugalia 91949 25 23 NI 48 Spania 504782 144 92 NI 236 Suedia 449364 117 49 22 18 Anglia 244103 70 82 1 153

UE NI – nu se deţin informaţii 3665614 1005 790 94 1889

1. reţea de bază cu aproximativ 200 de lacuri de referinţă şi 800 reprezentative, densitatea spaţio-temporală fiind de circa 1/3500 km2.

2. reţea de impact, conţinând 800 de lacuri selectate în baza densităţii populaţiei:

- <50 locuitori/ km2, un curs de apă la 10.000 km2; - 50-100 locuitori/ km2, un curs de apă la 5000 km2; - >100 locuitori/ km2, un curs de apă la 2500 km2.


3. la nivel european sunt circa 100 de lacuri cu suprafeţe mai mari de 100 km2, cu un regim specific de supraveghere.

În ceea ce priveşte frecventa de monitorizare, ea este situată între limitele 4-8 ori/an, determinanţii fiind similari cu cei ai apelor de suprafaţă cu menţiunea că se urmăresc, în special, două elemente: (1) gradul de trofie, respectiv sensibilizarea lacului investigat la procese de eutrofizare şi (2) acumularea de metale grele şi micropoluanţi organici în sedimente.

Pentru lacurile de acumulare, suplimentar, mai sunt necesare următoarele informaţii:

- anul punerii în funcţiune; - modul de curăţire al cuvetei la punerea în funcţiune; - modul de folosinţă al terenurilor din bazin; - caracteristici climatice; - caracteristici morfometrice ale lacurilor: cote talveg, nivel

normal de retenţie, nivel minim de exploatare, volumul şi suprafaţa lacului la nivel normal de retenţie şi la nivel minim de exploatare, lungimea maximă, lungimea malurilor;

- caracteristici hidrologice: debitul mediu multianual, variaţia debitelor şi a cantităţilor totale de apă, afluenţa şi efluenţa;

- modul de exploatare a lacurilor: debitul de servitute, debitele maxime, zone cu apă stagnantă, timpul de retenţie al apei în lac (minim, maxim, mediu).

Puncte de prelevare Prelevarea de probe se efectuează, pentru un lac, de la următoarele

amplasamente: - intrarea principalilor influenţi în lac; - în zone de adâncime maximă; - la ieşirea din lac, care la acumulări corespunde cu zone de

adâncime maximă;


- în cazul în care lacul are o suprafaţa mare, în afară de zona cu adâncime maximă, se mai aleg şi unul sau mai multe puncte în mijlocul lacului;

- până la lăţimi de 400 – 500 m este suficient un singur punct de prelevare pentru fiecare profil, stabilit, în general, pe firul văii;

• suprafaţa apei, la 20 – 30 cm sub oglinda apei;

• limita zonei fotice – zona care primeşte cel puţin 1% din lumina incidenţa şi care, în general, corespunde unei adâncimi de până la 3,5 ori transparenţa, măsurată cu discul Secchi;

• fundul lacului. Pe întreaga adâncime, la lacuri, probele vor putea fi prelevate la

nivele fixe (de obicei 10 m). Se recomandă ca, în zona fotică, nivelele de prelevare sa fie mai apropiate şi aproximativ egale, din punct de vedere al transparenţei măsurate cu discul Secchi.

În cazul când numărul de probe depăşeşte capacitatea laboratorului, se măreşte intervalul între nivelele de prelevare în hipolimnion.

Recoltarea de probe se face sezonier, atât în timpul circulaţiilor de primăvară şi toamnă, cât şi în timpul sezonului rece al anului; în lunile de vară, prelevarea probelor este indicat a se face lunar sau/şi ori de cate ori se semnalează modificări sesizabile ale calităţii apei (înfloriri).

Ape subterane

Monitoringul calităţii apelor subterane este definit ca o activitate integrată de obţinere şi evaluare a informaţiilor privind caracteristicile fizice, chimice şi biologice ale apelor subterane, condiţiile acviferelor, raportat la utilizările proiectate pentru apă, în general, această activitate este orientată în următoarele direcţii:

- obţinerea unor elemente ştiinţifice privind resursele de apă subterană;

- caracterizarea resurselor de apă subterană;


- identificarea modificărilor în calitatea apelor subterane pentru fundamentarea programelor de management şi reglementari;

- stabilirea informaţiilor de bază; - întreţinerea reţelei de supraveghere pentru identificarea

tendinţelor sau modificărilor în calitatea apei subterane. La proiectarea şi implementarea programelor de monitoring

aferente apelor subterane, este foarte important a se avea în vedere diferenţierile în caracteristicile spaţio-temporale dintre resursele de apă subterane şi cele de suprafaţă. La apele subterane intervine o distribuţie tridimensională, într-un cadru geologic, caracterizat, atât printr-o accesibilitate limitată, cât şi prin modificări lente. În consecinţă, interacţiunile dintre apa subterană cu biosfera şi litosfera diferă semnificativ faţă de cele proprii apelor de suprafaţă. Totodată, la apele subterane este necesară şi o evaluare a vulnerabilităţii pe termen scurt şi lung, rezultat din utilizarea acestora pentru diferite scopuri, în speţă alimentări cu apă.

În elaborarea subsistemului de supraveghere a calităţii apelor freatice, se au în vedere următoarele principii:

- principiul repartiţiei spaţiale a resurselor acvifere freatice, în baza căruia se analizează evoluţia calităţii resurselor, pe mari bazine hidrografice, pe regiuni morfologice şi structuri acvifere;

- principiul structuralităţii, care individualizează problematicile de calitate a apelor freatice, pe structuri hidrogeologice, ca entităţi ale resurselor acvifere subterane, proprii numai unei singure structuri, în care elementele de cantitate, dinamică şi calitate sunt specifice, neputând fi considerate ca identice şi altor structuri hidrogeologice;

- principiul divizării, care oferă posibilitatea urmăririi evoluţiei calităţii apelor freatice, în cadrul structurilor hidrogeologice, în plan orizontal; rezultă astfel, posibilităţi mari în selecţia datelor şi urmărirea lor sub aspect evolutiv, pe spaţii largi, reprezentând un mod ordonat şi eficient de prezentare a datelor spre analiză;


- principiul urmăririi cronologice, în mod unitar şi ritmic, al evoluţiei calităţii apelor freatice, care oferă continuitatea cunoaşterii procesului evoluţiei calităţii pe structuri hidrogeologice, de la regim natural, la regimurile influenţate de factori exogeni;

- principiul conexiunii, respectiv al corelaţiilor, care permite urmărirea evoluţiei calităţii acviferului freatic în strânsă dependenţă cu elemente de contact, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ;

- principiul cauzalităţii, care, permiţând explicarea fenomenelor prin relaţia efect-cauză şi cauză-efect, oferă elemente de stabilire a tendinţelor de evoluţie a calităţii acviferului freatic, precum şi a cauzelor care generează, într-un plan pozitiv sau negativ, evoluţia calităţii apei prin individualizarea factorilor care o influenţează.

Studiile efectuate de ICIM, în scopul organizării subsistemului de supraveghere a calităţii apelor freatice, au condus la concluzia că este necesar să se creeze o reţea de secţiuni (staţii) reprezentative, pe structuri hidrogeologice care, cu un număr minim optim de puncte de control, sa asigure o cunoaştere globală a calităţii, într-un mod cât mai sugestiv şi mai complet; s-a apreciat că numărul optim de staţii necesar în prima etapă este de circa 1000.

Secţiunile de control stabilite sunt constituite pe baza unor foraje selecţionate pe criterii de semnificaţie, din cadrul reţelei hidrogeologice de stat.

Caracterizarea calităţii apelor freatice se realizează, atât cu ajutorul unor indicatori de calitate generali, care se referă la regimul natural, cât şi a unor indicatori specifici, stabiliţi în funcţie de eventualele tipuri de poluări existente în zona acviferului.

Obiective specifice

Prezentate sintetic, acestea sunt: a) colectarea datelor de bază pentru scopuri generale de monitoring

al calităţii apelor în vederea, realizării unei baze de date proprii, care poate fi utilizată, atât pentru elaborarea planurilor de protecţie a calităţii apelor la


nivel de bazin hidrografic, cât şi la calculul balanţei apei, respectiv a celei alocate diferitelor folosinţe din resurse de apă subterană;

b) evaluarea încadrării în criterii şi obiective de calitate a apei subterane, conform legislaţiei naţionale şi celei internaţionale (poluare transfrontalieră prin ape subterane);

c) monitorizarea calităţii apei pompate din subteran şi evaluarea impactului cauzat de sursele punctiforme şi difuze de poluare; identificarea tendinţelor de evoluţie şi pognozarea acestora;

d) identificarea ariilor fierbinţi, care necesită intervenţii operative asupra impactului cauzat de poluare;

e) modelarea proceselor de transport şi descompunere a compuşilor chimici în apele subterane – predicţia componenţilor de poluare şi utilizarea acestora ca trasori pentru monitorizarea scurgerii apei subterane;

f) elaborarea de hărţi, privitoare la calitatea apelor subterane adaptate, în special, ca resurse pentru activităţile umane, cât şi pentru scopuri ştiinţifice, proiectarea sistemelor de alarmare în caz de poluare (în speţă, cauzate de surse difuze);

g) monitorizarea efectului contactului dintre mineralele chimice naturale şi apele subterane, mineralizarea în roci cristaline şi sedimente, arii cu activitate vulcanică, contactul cu apa mării şi depozite cu salinitate ridicată etc.;

h) evaluarea fluxurilor intermedii (apă de suprafaţă/apă subterană; apă subterană/mare), cât şi între ţări;

i) observarea efectelor globale cauzate de modificările climatice, ploile acide, impactul antropic la scară regională şi internaţională.

Tipuri de reţele În general, se disting trei tipuri de reţele la monitoringul calităţii

apelor subterane: (1) reţele de bază; (2) reţele specifice şi (3) reţele temporale.


♦ Reţele de bază. Acestea asigură informaţiile generale privitoare la calitatea apei subterane, fiind organizate la nivel naţional, prin programe cu caracter permanent pe o perioadă lungă de timp, staţiile de referinţa putând fi incluse în aceste reţele. De menţionat că staţiile din reţeaua de baza la ape subterane reprezintă, în acelaşi, timp şi staţii de referinţă. Grilele de stabilire a staţiilor reprezentative sunt de tip geometric (pătrate), cu distanţe egale între puncte şi cu amplasamente la principalele acvifere, în zone neafectate de activitatea umană (inclusiv pompări din subteran).

♦ Reţele specifice. Reţelele specifice sunt construite pentru monitorizarea unor arii reprezentative din punct de vedere al surselor punctiforme de poluare, acţionând, deci, ca staţii de impact. Reţelele specifice pot avea un caracter permanent sau operativ, cât timp sunt necesare informaţiile ce le furnizează (poluarea în agricultură, zone industriale cu depozite de deşeuri etc.).

♦ Reţele temporale. De regulă, acestea sunt staţiile de impact şi operează doar pe durata unui proiect, putând avea o densitate ridicată de puncte în speţă, acestea servesc la cercetări legate de transportul poluanţilor în subteran şi calibrarea modelelor matematice aferente.

♦ Reţele de monitoring cantitativ. În afara acestor tipuri, mai trebuie considerate reţelele de monitorizare din punct de vedere cantitativ a apelor subterane care permit evidenţierea modificărilor induse de activitatea antropică, cauzate de factori naturali şi care servesc la interpretarea datelor legate de calitatea apelor subterane, ca şi la monitoringul cantitativ, la reţelele de cantitate se disting mai multe tipuri de staţii (de bază, de nod, speciale şi temporale).

Reţelele hidrologice specifice şi temporale pot fi considerate ca staţii de impact, monitorizând sistemul de gospodărire a apelor subterane mai mult la scara locală.

La proiectarea sistemelor de monitoring integrat al apelor subterane (calitativ şi cantitativ), trebuie considerate două elemente importante care le disting de sistemele aferente apelor de suprafaţă:

- dinamica lentă de deplasare a apelor subterane, timpii de retenţie fiind relativ mari;


- interdependenţele pronunţate din punct de vedere al compoziţiei fizico-chimice dintre apă şi materialul acvifer.

Amplasarea puţurilor de observare depinde de strategia de diferenţiere între poluarea difuză şi cea punctiformă, dintre staţiile naţionale şi cele regionale, reţelele principale/specifice/temporale. Densitatea puţurilor de observare depinde de:

- dimensiunea ariei investigate sau a ţării; - complexitatea geologică şi hidrogeologică a ariei; - dimensiunea principalelor acvifere; - utilizarea terenului adiacent ariei (scopuri agricole, depozite

menajere sau industriale etc.); - sistemele de monitoring existente; - obiectivele avute în vedere; - costurile aferente/perioadă de timp. Condiţiile generale ce trebuie urmărite la proiectarea unei reţele

sunt: a) toate acviferele principale trebuie observate pe baza

informaţiilor geologice şi cunoştinţelor privind resursele de apă subterană din zonă;

b) distanţa dintre puţurile de observare este dependentă de condiţiile geologice, variind de la acvifer la acvifer;

c) este important a se monitoriza acviferele de suprafaţă şi adâncime, care nu sunt folosite pentru alimentări cu apa;

d) a se folosi puţurile de observaţie existente, în vederea diminuării costurilor de realizare a unei noi reţele.

Staţiile de supraveghere trebuie să permită monitorizarea compoziţiei generale a apei subterane, determinată de diferiţi contaminanţi proveniţi de la surse difuze de poluare (depuneri atmosferice, utilizarea terenului adiacent etc.), de la surse punctiforme (depozite menajere, industriale), scurgeri din sistemul de canalizare şi surse de contaminare


locală (lacuri), cele trei categorii de surse trebuind a fi abordate într-o manieră integrată.

♦ Reţele de supraveghere generală. Acestea vor furniza informaţii privitoare la calitatea generală a apelor subterane, la nivel naţional şi internaţional, fiind organizate pe termen lung pentru analizele de tendinţă. Ele cuprind staţii de referinţă şi staţii reprezentative, criteriile de selecţionare a amplasamentelor ce vor fi testate în faza pilot de implementare a proiectului fiind următoarele:

- staţiile vor forma un pătrat sau o altă formă geometrică cu distanţe fixe între ele;

- staţiile trebuie amplasate în principalele acvifere; - alte staţii aferente unor acvifere importante din zonă vor fi

selecţionate în baza reprezentativităţii acestora; - pe cat posibil, staţiile de referiţă vor fi amplasate în zone

neinfluenţate de puţuri de pompare sau alte activităţi antropice.

♦ Reţele de impact. Acestea monitorizează arii reprezentative din punct de vedere al diferitelor surse de poluare (punctiforme şi difuze, de la populaţie, industrie şi agricultură), fiind recomandată o stratificare a straturilor, similară cu cea prezentată la apele de suprafaţă curgătoare. Este de dorit ca acest tip de reţele să aibă un caracter permanent.

Densitatea puţurilor de observare

La nivelul UE, densitatea optimă de staţii se stabileşte în funcţie de tipul apei subterane (acvifere freatice, poroase, carstice, etc.) şi al suprafeţei ţării, prevăzându-se din acest punct de vedere pentru reţeaua internaţională cel puţin cinci puţuri la nivelul fiecărui stat.

La reţelele de impact, densitatea medie este de o staţie la 25 kmp acvifer.

Densitatea trebuie verificată în faze pilot, din punct de vedere al gradului de acoperire al necesarului de date şi al posibilităţilor de agregare al acestora la nivel de acvifer.


Frecvenţe de prelevare Frecvenţa de monitorizare depinde de tipul de informaţie urmărit,

variabilitatea inerentă de calitate şi cantitate, şi de precizie, respectiv confidenta acceptabilă la rezultate. După proiectarea unei reţele, în primul an de exploatare, frecvenţa de supraveghere este mai ridicata (6-8 ori/an). Ulterior, după cuantificarea caracteristicilor generale se poate stabili frecvenţa optimă, care poate diferii în funcţie de adâncimea acviferului (de regulă, scade cu aceasta).

La reţelele generale de supraveghere, frecvenţa este de două probe pe an. Ideal, o prelevare trebuie efectuată la nivelele ridicate ale apei subterane care corespund finalului perioadei de infiltrare maximă şi alimentare a rezervorului. A doua prelevare este indicat a se face în perioada nivelelor minime ale stratului, respectiv în condiţii de infiltraţie minimă şi captare maximă. Această schemă de frecvenţă este strâns corelată cu cea de la apele de suprafaţă.

În situaţia existenţei unor acvifere de mare adâncime, probele acestora vor fi prelevate în paralel cu cele din freatic.

Pentru arii cu rate mari de infiltrare (arii carstice), frecvenţa de recoltare va fi ajustată în concordanţă cu exploatarea sezonieră a puţurilor în zonele caracterizate printr-o activitate turistică dezvoltată.

Operaţionalizarea sistemului informaţional pentru monitoringul apei în România.

Abordarea integrată a problemelor ce decurg din asigurarea calităţii apelor pentru folosinţe, cu protejarea durabilă a apei ca principal factor de mediu, a condus la conturarea tot mai pregnantă pe plan mondial, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, a noi orientări în activitatea specifică de protecţie a calităţii apei.

Se remarcă în acest sens, ca punct de referinţă, cuantificarea gradului de suportabilitate al ecosistemelor acvatice faţă de impactul antropic, coroborată cu statuarea, la nivel naţional şi internaţional, de criterii şi obiective de calitate aferente.


Conform Hotărârii Guvernului 104/1999, Ministerul Mediului şi Gospodării Apelor este organul administraţiei publice centrale, de specialitate, care are responsabilitatea elaborării, promovării şi aplicării strategiei şi politicii Guvernului în domeniile gospodăririi apelor şi protecţiei mediului.

Organizarea sistemului naţional de monitorizare integrată de fond şi de impact pentru toţi factorii de mediu şi sistemul de inspecţie privind mediul reprezintă o atribuţie a autorităţii de mediu, în conformitate cu prevederile Legii Protecţiei Mediului nr. 137/1995 art. 64, lit. “e” şi pune la dispoziţia celor interesaţi datele centralizate privind starea mediului, programele şi politica centrală de protecţie a mediului.

În conformitate cu prevederile legii 137/1995, bilanţurile de mediu la nivel I sau II şi evaluările de risc pot constitui părţi ale evaluării impactului asupra mediului. Prin Ordinul M.A.P.M. 184/1997, se precizează faptul că, evaluarea riscului constituie analiza posibilităţii şi gravitaţii principalelor componente ale unui impact de mediu, ce pot să apară în prezent sau să aibă o probabilitate ridicată de manifestare în viitor, neacceptată de autorităţile de mediu competente. Evaluarea riscului se bazează pe gradul de poluare măsurat pe amplasament şi va cuantifica semnificaţia acestuia relativă la impactul asupra mediului. Astfel, daca bilanţul de mediu nivel II relevă o poluare semnificativă, în sensul depăşirii concentraţiilor maxim admise la ape de suprafaţă, subterane sau la evacuarea efluenţilor uzaţi (praguri de intervenţie), se urmează procedura de evaluare a riscului.

Compoziţia apelor variază în funcţie de factorii regionali, însa, în general, depinde de: sărurile dizolvate în apă de ploaie, eroziunea materialului continental din zonă, evacuările antropogene. Constituenţii apei se pot găsi sub aspect fizic în formă dizolvată, coloidală sau suspensii şi sub formă chimică: ionică, complexă, absorbită. Toţi constituenţii apelor naturale se încadrează în următoarele categorii de indicatori fizico-chimici: pH, turbiditate, conductivitate, anioni şi cationi, metale grele, substanţe organice etc. Aceştia, în funcţie de natură şi concentraţie, formează calitatea apei.


Desigur că toţi indicatorii se vor regăsi, mai mult sau mai puţin, în toate apele curgătoare sau stătătoare, în funcţie de cele trei forme prezentate. Prin activităţi antropogene, tot mai mulţi poluanţi îşi fac prezenţa în apă şi în concentraţii tot mai mari.

Normativele care delimitează calitatea apelor sunt: STAS 4706-88 ape de suprafaţă, Normativul C 90/83 şi STAS 1342-91 apă potabilă.

STAS 4706-88 ape de suprafaţă Stabileşte categoriile de calitate pentru apele de suprafaţă şi, în

funcţie de tipul acesteia, domeniile de utilizare. Astfel, o sursă de apă de suprafaţă ce se încadrează în categoria I de calitate pentru toţi indicatorii fizico-chimici, biologici şi bacteriologici prevăzuţi poate fi folosita la: alimentarea centralizată cu apă potabilă şi pentru unele procese tehnologice, alimentarea cu apă a întreprinderilor din industria alimentară, amenajări piscicole, salmonicole, bazine nautice şi ştranduri, pentru irigarea culturilor agricole.

Folosinţele pentru categoria a II-a de calitate sunt: alimentări cu apă a unităţilor piscicole, cu excepţia celor salmonicole; alimentări cu apă a unor procese tehnologice industriale, scopuri urbanistice şi de agrement.

Folosinţele pentru categoria a III-a de calitate sunt: alimentări cu apă a sistemelor de irigaţie, alimentări cu apă ale industriilor, pentru scopuri tehnologice.

STAS-ul 4706-88 cuprinde un număr de cca. 45 de indicatori pentru care se dau limite admise pentru fiecare categorie de calitate. Valorile cele mai scăzute sunt indicate pentru categoria I de calitate, iar pentru celelalte două categorii de calitate sunt admise valori din ce în ce mai mari.

Normativul C - 90/1983 – Normativ privind condiţiile de descărcare a apelor uzate în reţelele de canalizare a centrelor populate.

În principal, activităţile industriale, prin evacuarea apelor uzate neepurate corespunzător, introduc în canalizări şi apoi în sursele de apă cantităţi mari din diferite substanţe. Prin normativul C-90 sunt limitaţi un număr de 10 indicatori de calitate dintre care amintim: materii în suspensie,


consum biochimic de oxigen, substanţe fenolice, detergenţi, crom, cupru, cadmiu, plumb. În funcţie de condiţiile locale, se pot stabili limite şi pentru alţi indicatori, ţinând seama de prescripţiile generale de evacuare a apelor uzate şi de efectul cumulat al substanţelor poluante.

Prevederile acestui normativ se corelează cu prevederile Decretului 414/1979, decret ce stabileşte valorile limită admisibile ale principalelor substanţe poluante din apele uzate, înainte de evacuarea acestora în receptorii naturali. În acest decret sunt menţionaţi 12 indicatori.

STAS 1342-91 apă potabilă Apa potabilă nu trebuie să conţină substanţe chimice sau

microorganisme, care să aducă prejudiciu sănătăţii omului. Organizaţia Mondiala a Sănătăţii, la anumite intervale de timp, indică norme de calitate pentru apa potabilă, în funcţie de cunoştinţele în domeniul sănătăţii, metodele de analiză şi identificare, metodele de îndepărtare a unor constituenţi. Fiecare ţară are libertatea de a-şi legifera norme proprii pentru calitatea apei potabile.

STAS-ul 1342-91 are următoarea structură: indicatori sau proprietăţi organoleptice, indicatori fizici, indicatori chimici, indicatori biologici, bacteriologici şi radioactivi şi cuprinde un număr de peste 60 indicatori de calitate.

Eficienţa sistemului informaţional pentru monitoringul apei în România

Eficienţa este definită ca proces de intercondiţionare dintre efect şi

efort, în spaţiul determinat de eficacitate şi economicitate, într-un orizont de timp considerat optim, eficientă, în general, şi deci, şi în cazul Sistemului informaţional pentru Monitoringul Mediului face referire, atât la atingerea obiectivelor pentru care sunt promovate, cât şi la efortul pe care-l presupun elaborarea şi operaţionalizarea acestuia.


Spre deosebire de alte sectoare de activitate, la cel de protecţia mediului, analizele de tip cost-beneficiu sunt mai complexe, confruntându-se cu o serie de dificultăţi în cuantificarea unor elemente de bază. Pentru sectorul apă, aceste elemente se referă, cu precădere, la proprietăţi (funcţiuni) cum ar fi: biodiversitatea, recreerea ş.a. care pot fi afectate într-o proporţie mai mare sau mai mică de activitatea antropică. Costurile de redresare ecologică, de atingere a unor obiective de calitate, inclusiv cele aferente implementării de noi legislaţii, amortizarea cu UE de exemplu, nu reprezintă o problemă simplă.

Dificultăţile apar însă la nivelul cuantificării pagubelor aduse acestor funcţiuni, respectiv al beneficiului (în expresie monetară) ce se poate obţine prin investiţii de mediu.

Costul apei epurate

Epurarea apelor uzate are ca obiectiv principal îndepărtarea din apele

uzate a substanţelor în suspensie, a substanţelor toxice, microorganismelor, în scopul protecţiei mediului.

Epurarea apelor uzate se realizează în staţii de epurare. Acestea reprezintă ansamblul de construcţii şi instalaţii, în care apele de canalizare sunt supuse proceselor tehnologice de epurare, prin care calitatea lor se modifică, astfel încât să îndeplinească condiţiile prescrise de primire în emisar şi de îndepărtare a substanţelor reţinute de aceste ape.

Exploatarea staţiilor de epurare se reflectă în costul epurării apei (lei/mc apă epurată), în condiţiile în care se realizează integral indicii stabiliţi, conform normelor în vigoare pentru primirea apelor uzate în receptor. Cheltuielile anuale de exploatare se calculează cu ajutorul relaţiei:

A = a + b + c + d + e + f + g + h -V

în care:

- A reprezintă totalul cheltuielilor care se fac în timp de un an pentru exploatarea tehnică a staţiei de epurare.


- a reprezintă cotele de amortisment ale staţiei de epurare. Aceste cote se stabilesc în funcţie de durata normată de amortizare.

- b reprezintă costul energiei electrice necesare pentru: pompare, mişcarea mecanismelor, iluminat, semnalizări, încălzit tehnologic etc. Costul energiei electrice se stabileşte pentru fiecare obiect, luând în considerare consumul pe durata de funcţionare respectivă; calculul se face pentru un consum anual în vigoare la data proiectului sau a exploatării.

- c reprezintă costul combustibililor şi energiei calorice consumate la fermentare, deshidratare, dezgheţare şi încălzit. Costul energiei calorice se stabileşte pentru fiecare obiect, în funcţie de sursele de energie folosite.

- d reprezintă costul reactivilor folosiţi pentru epurare, dezinfecţie şi deshidratare. Costul reactivilor se stabileşte pentru fiecare material, pe obiect: se aplica preţurile de la magazia staţiei de epurare.

- e reprezintă costul apei potabile şi de incendiu sau alte folosinţe; acest cost se apreciază pe baza altor staţii de epurare similare.

- f reprezintă cheltuieli de transporturi tehnologice. Cheltuielile de transport privesc evacuarea gazelor, nămolului şi depunerilor la locul de depozitare şi consum.

- g reprezintă retribuţii şi alte drepturi băneşti ale personalului. Acestea se stabilesc conform indicaţiilor oficiale şi experienţei pentru staţii similare.

- h reprezintă cheltuieli generale de exploatare şi administrative, indirect legate de exploatarea tehnică.

- V reprezintă venituri rezultate din valorificarea produselor. Veniturile pot rezulta din vânzarea gazelor produse prin fermentare, a nămolului deshidratat, a nisipului de la denisipatoare şi a grăsimilor reţinute în separatorul de grăsimi. Toate cheltuielile arătate se stabilesc în proiect pentru fiecare

varianta de staţie de epurare studiată, pentru fiecare etapă de dezvoltare a acesteia.


Costul apei epurate se stabileşte cu relaţia:

C = A/Q (lei/mc) în care:

- A reprezintă cheltuielile anuale de exploatare; - Q reprezintă cantitatea totală de apă epurată într-un an în mc.

Preţurile analizelor legate de calitatea factorului apă, pe care le practică ICIM pentru tipurile de analize care pot fi efectuate de către acest institut sunt:

a) Metale grele

APA SEDIMENT

Indicator EURO LEI EURO LEI

Fe 6 240 000 8 320 000 Mn 6 240 000 8 320 000 Zn 6 240 000 8 320 000 Cu 6 240 000 8 320 000 Cr 6 240 000 8 320 000 Pb 6 240 000 8 320 000 Cd 6 240 000 8 320 000 Ni 6 240 000 8 320 000

b) Micropoluanţi organici

APA SEDIMENT


Produse petroliere 14 560.000 16 640.000 Substanţe extractibile 14 560.000 - - PAH-uri (16 componente)

54 2 160.000 56 2 240.000

Lindam 60 2 400.000 62 2 480.000 PCB-uri (7 componente)

64 2 560.000 66 2 640.000

Pesticide 60 1.200.000 62 1.240.000


APA SEDIMENT


Organo-clorurate Screening Micropoluanţi Organici

80 1.600.000 82 1.640.000

c) Indicatori de eutrofizare

APA

Indicator EURO LEI

Azot total (organic+mineral) 12,5 256.000 Fosfor total 9,6 192.000

În acest caz, eficienţa ar putea fi determinată într-un mod relativ

simplu, ţinând cont de faptul că putem determina, atât costurile cât şi veniturile (în acest caz, veniturile se determină în funcţie de necesarul de probe şi preţul fiecărei probe).

Eficienţa Sistemului Informaţional pentru Monitoringul Mediului, în general, şi pentru Monitoringul Apei, în special, trebuie privită din punct de vedere al avantajelor obţinute de către mediu din aceasta activitate. Aceste avantaje pot consta în reducerea poluării, atât la sursă, cât şi în activităţi de depoluare (epurare a apelor).

Pentru a fi cu adevărat eficient, Sistemul Informaţional pentru Monitoringul Apei trebuie să asigure în cele mai bune condiţii colectarea datelor, analize de laborator, transmiterea datelor şi stocarea acestora în baze de date, la care accesul să se facă într-un mod cât mai simplu. Informaţiile trebuie să circule foarte repede şi să fie foarte precise, pentru a se putea lua decizii cât mai eficiente şi într-un timp cât mai scurt.


Analiza cost-beneficiu

Analiza cost-beneficiu constituie o metodă standard de evaluare a studiilor de fezabilitate prezentate prin proiectele cu asistenţă internaţională, parametrii cheie fiind rata internă a venitului, valoarea actuală netă şi raportul cost-beneficiu. Datele de intrare necesare costau în fluxul cuantificat al costurilor şi beneficilor.

Expresia de bază utilizată în calcularea valorii prezentate a beneficiilor nete este dată de relaţia:

(∑=

−=r

tCBPV

0. ) (1)

unde: - B reprezintă beneficiile; - C reprezintă costurile; - t reprezintă perioada; - Alegerea ratelor de scont influenţează rezultatul unei analize

cost-beneficiu; de regulă, ele se situează între 10 şi 20%. Beneficiul rezultă şi din prezentarea cu şi fără proiect în abordarea problemei respective (figura 2.7).

Abordarea cu proiect şi fără proiect

20001990 1995 timp

40

0

20

cu proiect

beneficiu

fără proiect

Figura 2.7


Eutrofizarea unui lac natural, de exemplu, afectează cel puţin două funcţiuni piscicultura şi recrearea. Se pot elabora scenarii în acest sens, la care se are în vedere, atât afectarea fondului piscicol, cât şi a turismului, ambele fiind exprimate sub forma monetară. În acelaşi timp, se evaluează costurile aferente reducerii emisiilor de azot şi fosfor din zona adiacentă (populaţie, industrie, agricultură). La diferenţa costuri-beneficiu (rezultate din eliminarea pagubelor), se ţine cont de necesitatea asigurării de alternative (alte locuri de recreare etc.) cu toate costurile aferente.

Analiza cost-eficienţă reprezintă o formă mai simplificată a analizei cost-beneficiu şi ia în considerare doar partea de cost, din care rezultă o valoare netă anuală. Ea este utilă atunci când se raportează la un anumit rezultat (% de îndepărtare, randamente, cantităţi de emisii diminuate, trecerea la o clasă superioară de calitate a apei etc.). Utilizarea treptei terţiale la epurarea apelor, raportată la îndepărtarea azotului şi fosforului, se caracteri-zează prin următorul bilanţ cost-eficienţă: 10 ECU/kg şi 2 ECU/kg N.

Caracterizarea şi cuantificarea pagubelor aduse funcţiunilor hidrosferei

Evaluarea cantitativă a relaţiilor dintre expunerea la poluare şi efectele acesteia se exprimă prin funcţiuni ale pagubei, care raportate la nivelele de impurificare, pot fi imediate, directe, de lungă durată sau indirecte, din punctul de vedere al efectelor. Dacă pentru situaţia clasică doză-răspuns există o serie de funcţii, nu acelaşi lucru este valabil pentru celelalte situaţii.

În mod normal, transformarea efectelor într-un criteriu unidimesional se face prin specificarea unui set de funcţiuni obiective cu ponderi specifice asupra diferitelor tipuri de probleme ale mediului acvatic (corelaţia funcţiuni/probleme ale mediului acvatic). Cumulul de efecte se poateă aproxima prin relaţia:

∑= ,...1 Ee (2)


şi corespunde cumulului de pagube creat de poluarea apei la un moment dat, pentru o anumită arie. Aceste pagube pot fi exprimate ca beneficii în măsura diminuării prin intervenţia totală sau parţială la cauzele generatoare, conform relaţiei:

,'...1' ∑= Ee unde E’<E. (3)

Notând ponderile aferente cu w, expresia e’ devine:

e’ = w ⋅ e . (4)

Ponderile relative (w) exprimă îmbunătăţirile aduse prin diminuarea pagubelor (e).

În situaţia eutrofizării, urmează ca aceste ponderi să fie caracterizate pentru principalele funcţiuni ale mediului activ: alimentări cu apă potabila, protecţia ecosistemelor, piscicultură, recreere.

Alimentări cu apă potabilă

În funcţie de scenariile analizate (reduceri de emisie cu 25 – 50 %), sunt evaluate beneficiile, ţinându-se cont de:

- îmbunătăţirea calităţii apei subterane – dacă nu se întreprinde nici o măsură de limitare a emisiilor de N, P se calculează costurile de alimentare cu apă potabilă a comunităţii prin – (1) cisterne sau (2) reţea centralizată. Beneficiile scenariilor de reducere se calculează astfel e’ = w ⋅ e (unde e constituie costurile precizate mai sus), w reprezentând procentul de îmbunătăţire în calitatea apei subterane, după implementarea proiectului.

- îmbunătăţirea calităţii apei de suprafaţă – în aceasta situaţie, se au în vedere costurile legate de tratarea suplimentară a apei captate, beneficiile calculându-se în mod similar ca şi la apa subterana.

Ecosisteme

În acest sens, se au în vedere terenurile umede cu un rol important în reţinerea naturală a nutrienţilor şi, drept consecinţă, în protecţia calităţii apelor de suprafaţă şi subterane din aval.


Piscicultura

Calitatea apei afectează atât stocul piscicol, cât şi calitatea acestuia. O statistică reprezentată la nivelul anilor `90 arată că, de exemplu, pentru zona Marii Negre piscicultura asigură alimentaţia a circa două milioane de oameni. În situaţia afectării extreme a fondului piscicol, drept rezultat al eutrofizării, într-o primă aproximaţie rezultă o pagubă de şase miliarde USD (P.N.B. = 3.000 USD/locuitor). Dacă s-ar reduce încărcările de nutrienţi ce ajung în Marea Neagră, de exemplu, cu 50%, potenţialul piscicol poate fi refăcut cu circa 30% (w = 0,3). În consecinţă, efectul/beneficiul e’ anual ce se anticipează în aceste condiţii este:

e’ = w ⋅ e = 0,3 ⋅ 6 miliarde = 1,8 miliarde

Ponderea fluviului Dunărea la eutrofizarea Marii Negre este de aproape 70%, astfel încât beneficiul raportat la bazinul hidrografic Dunăre este de 0,7 ⋅ 1,8 = 1,3 miliarde USD.

Recreerea

În mod similar, se abordează recreerea, corelată cu activitatea de turism, prin calculul pagubelor rezultate din diminuarea cererii, ca rezultat al condiţiilor negative generate de eutrofizarea în zonă analizată.

Ca un rezultată de ansamblu al tuturor elementelor redate mai sus, în tabelul 8 se prezintă o evaluare, la nivelul bazinului hidrografic Dunărea, raportata la situaţia emisiilor din 1992.

Pagube şi analiza cost-beneficiu la nivelul bazinului hidrografic Dunăre, privitoare la reducerea nivelului de nutrienţi

Tabel 8

Funcţiune Alimentare cu apă potabilă

Recreere Ecosisteme Piscicultura Total

Pagube MECU(2005)

1896

1403

497

213

4009

Păstrare la Nivel 1991

-

-

-

-

767

Refacere25% - - - - 1669 Reducere50% MEU(2015)

-

-

-

-

2480


Există, în prezent, o serie de dificultăţi practice în evaluarea costurilor pentru mediu şi conservarea sa:

- costurile pagubelor de mediu sau beneficiile rezultate din refacerea acestuia sunt greu de evaluat;

- nu există preţuri pentru toate elementele de mediu, fiind astfel dificil de calculat costurile optime de îmbunătăţire a unei componente de mediu, fără a afecta alta.

Pe de altă parte, este clar faptul că anumite aspecte de mediu nu pot fi supuse unor mecanisme economice obişnuite de evaluare a costului. Acolo unde nu este posibil acest lucru, evaluarea calitativă este indispensabilă pentru accelerarea integrării depline a consideraţiilor de mediu, în procesul de luare a deciziilor şi de tranziţie spre o dezvoltare durabilă.

Un exemplu elocvent în această direcţie o reprezintă orientarea industriei chimice spre fabricarea de detergenţi, în compoziţia cărora să nu se folosească fosfor, respectiv cu un conţinut minim în aceasta. Este evident faptul că, din punct de vedere al reducerii procesului de eutrofizare, această soluţie este binevenită, deşi din punct de vedere al ponderii primează utilizarea în agricultură de îngrăşăminte minerale pe baza de N, P. cu toate că, la prima vedere, o analiză cost-beneficiu, pentru acest exemplu particular, nu comportă dificultăţi majore (trebuie ţinut cont de componenţii chimici folosiţi – în locul fosfaţilor – la fabricarea de detergenţi). În prezent, se apelează pe scară largă la compuşi de tipul EDTA, NTA şi similari, care din punct de vedere al protecţiei ecosistemelor acvatice prezintă cel puţin două avantaje: (1) sunt biodegradabili şi (2) nu prezintă proprietăţi toxice. Cu toate acestea, fiind agenţi de chelare, se caracterizează prin capacitatea de a favoriza redizolvarea metalelor grele din sedimente, fapt ce corespunde unei surse terţiare de poluare cu efecte pe termen lung, mult mai periculoase decât cele generate de către eutrofizare.

Monitoring Ape

Documents

Transcript of Monitoring Ape