MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

CENTRUL CULTURAL AL M.A.I.

MONITOR CULTURAL-EDUCATIV

PUBLICAŢIE SEMESTRIALĂ

Nr. II/2012

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor Bucureşti – 2012

2

Coordonatori:

Comisar de poliţie Adina MIHĂILESCU Comisar de poliţie dr. Laura-Ioana TÎRNOVAN

Redactor responsabil: Comisar-şef de poliţie Diana-Zamfira PETRESCU

ISSN 2069-6981 ISSN-L 1583 – 6126

Lucrare elaborată de Biroul Marketing, Tradiţii şi Educaţie

tel: 021.303.70.80/10247/10296 e-mail: traditii.educatie@mai.gov.ro

3

C U P R I N S

CAPITOLUL I – Tradiţii şi actualitate culturală I.1. DECEMBRIE 1918 – integritate teritorială şi

demnitate naţională, consilier superior prof. Damian ANCU, Direcţia Judeţeană Giurgiu a Arhivelor Naţionale................................................................................. 7

I.2. Matrice sigilare aparţinând Şcolii de Arhivistică şi Paleografie (1931-1947), consilier superior dr. Laurenţiu-Ştefan SZEMKOVICS, Arhivele Naţionale ................................................................................ 12

I.3. Scurt istoric al evoluţiei structurilor jandarmeriei bucureştene, general de brigadă Eugen MERAN, directorul Direcţiei Generale de Jandarmi a Municipiului Bucureşti ............................................................ 22

I.4. Cultura organizaţională în organizaţiile militare, model teoretic-aplicativ pentru o diagnoză de cultură organizaţională, căpitan Iozefina BERBECE, ofiţer psiholog, Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Bacău .......................................................28

I.5. Justiţia transilvăneană. Instituţii juridice în secolul al XVII-lea, comisar-şef de poliţie dr. Gabriel-Virgil RUSU, director adjunct, Şcoala de Agenţi de Poliţie „Septimiu Mureşan” Cluj-Napoca .......................................... 49

I.6. Eroi din Poliţia Română – perioada interbelică, agent-şef principal de poliţie Valentin MANACHE, Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate Cluj-Napoca ........................................................................... 70

I.7. Foişorul de Foc – 120 ani, muzeograf Vasile BĂLAN, directorul Muzeului Naţional al Pompierilor .............. 80

I.8. Incendiul de la Palatul Regal (1926), profesor muzeograf Loredana OPRICA, Muzeul Naţional al Pompierilor ............................................................................ 90

4

I.9. Pompierii militari bucureşteni – de la istorie şi tradiţie, la contemporaneitate, căpitan Ştefăniţă VERŞESCU, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Dealu Spirii” al Municipiului Bucureşti ..................... 95

I.10. Preocupări europene pentru formarea arhiviştilor în secolele XVIII-XX, consilier principal Laura NICULESCU, Arhivele Naţionale ........................................... 114

I.11. Eugen Ionescu la Slatina, comisar-şef de poliţie Victor ION, Centrul de Formare şi Perfecţionare a Poliţiştilor „Nicolae Golescu” – Slatina ................................................................................... 120

I.12. Decoraţie interioară în Bucureştiul secolului al XIX-lea, muzeograf dr. Maria-Camelia ENE, Muzeul Municipiului Bucureşti ............................................................ 123

CAPITOLUL II – Dimensiuni educative ..................................... 140

II.1. Impactul crizei globale asupra securităţii internaţionale, naţionale şi umane, general de brigadă Viorel SĂLAN, inspector şef al Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Hunedoara ................. 141

II.2. Performanţă individuală – eficienţă organizaţională, locotenent-colonel Carmen BĂRBULESCU, Inspectoratul General al Jandarmeriei Române....................... 159

II.3. Aspecte psihosociale ale managementului credibilităţii profesionale a lucrătorului din domeniul ordinii publice, căpitan psiholog Daniel STROI, Gruparea Mobilă de Jandarmi Bacău .................................... 169

II.4. Promovarea unui marketing de imagine performant în Poliţia Română. Studiu de caz: Reflectarea în presă a activităţii Şcolii de Agenţi de Poliţie „Septimiu Mureşan” Cluj-Napoca, în perioada 2007-2011, subcomisar de poliţie Alice-Oriana POPA, Şcoala de Agenţi de Poliţie „Septimiu Mureşan” Cluj-Napoca .......................................................... 180

II.5. Rolul formatorului ca facilitator al procesului de învăţare al adultului, subcomisar de poliţie Anca-Ionela STAN, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Călăraşi .................................................................. 189

5

II.6. Pregătirea psihologică în domeniul autoapărării, comisar-şef de poliţie dr. Doru GALAN, Institutul de Studii pentru Ordine Publică .................................................. 199

II.7. Autoapărarea – cerinţă şi necesitate, comisar-şef de poliţie Ion GÂRBEA, Institutul de Studii pentru Ordine Publică .................................................. 205

II.8. Parteneriate pentru siguranţa comunităţii – o societate informată oferă premisele unor orizonturi sigure, Compartimentul Analiză şi Strategii Preventive, Inspectoratul General Pentru Situaţii de Urgenţă ................................................................................. 209

CAPITOLUL III – Univers poetic ............................................... 213 CAPITOLUL IV – Calendar cultural, semestrul I 2013 .............218

CAPITOLUL I

TRADIŢII ŞI ACTUALITATE CULTURALĂ

7

I.1. DECEMBRIE 1918 – INTEGRITATE TERITORIALĂ ŞI DEMNITATE NAŢIONALĂ

Consilier superior prof. Damian ANCU Direcţia Judeţeană Giurgiu a Arhivelor Naţionale

Precum şuvoaiele de ape, la Alba Iulia veneau râuri, râuri de români. Veneau nu pentru a distruge, veneau pentru a construi, punând bazele României Reîntregite. Veneau urmaşii lui Burebista, ai lui Decebal şi ai coloniştilor romani. Veneau la Alba Iulia pentru că erau chemaţi de jertfa supremă a primului mare unificator, marele Mihai, din mila lui Dumnezeu domn şi voievod al Ardealului şi al Ţării Româneşti şi a toată Ţara Moldovei. Veneau pentru că erau chemaţi de Horea, cel zdrobit cu roata, pentru că avusese curajul să se intituleze „Horea rex Daciae”, el, un simplu ţăran din inima românismului – Munţii Apuseni. Veneau pentru că Avram Iancu îi învăţase că nu cu argumente filozofice pot fi convinşi nobilii. Veneau pentru că simţeau că erau românii care aveau marea şansă de a trăi o clipă unică pentru care s-au jertfit sute de generaţii născute sub semnul Legii, clipa Marii Uniri.

Veneau românii precum albinele la stup, cu roiuri de căruţe pe drumurile desfundate, dintr-un început de iarnă dătător de speranţă naţională, după ce fraţii lor dintre Nistru şi Prut veniseră la Ţara Mamă, după ce fraţii lor din Ţara Codrilor de Fagi erau deja în Ţară. Veneau românii pentru că trebuiau să vină, în acel moment când un Nou An Nou se ivea şi pentru oropsita noastră soartă, atât de vremuită de vremelnice vremuiri. Veneau pentru că se simţeau cu adevărat români în Ţară Românească. Şi au venit nu câteva zeci de mii, au venit peste o sută de mii, pentru ca prin prezenţa lor să dea putere de lege actelor ce trebuiau sfinţite în această Mare Adunare Naţională a românilor din Transilvania, Banat şi părţile ungureşti.

8

Atunci românii au demonstrat că pot redeveni oricând stăpâni în propria ţară manifestându-şi entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic şi masiv, după cum avea să arate ulterior inegalabilul Lucian Blaga.

Descriind pregătirile pentru marea şi istorica Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde s-a hotărât veşnicia Transilvaniei în hotarul patriei-mumă şi modul de desfăşurare al acesteia Lucian Blaga menţionează: „n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse de sute de ani”, filosoful arătând în continuare că „a renunţat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa cu vizibile cristale. Pe o parte a şoselei ce ducea spre Alba Iulia, scârţiind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti, buchete de chiote şi bucurii… La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării… Am renunţat c-o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-acolo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau, pentru multiplicarea ecoului, de la o tribună la alta… Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună”.

Şi au venit pentru a-l asculta pe Gheorghe Pop de Băseşti, decanul de vârstă al Adunării, când afirma: „Duşmanii seculari, care ne-au ţinut veacuri de-a rândul în lanţuri fizice…, înăbuşind cu brutalitate toate manifestările sufletului românesc dornic de libertate şi cultură naţională. Lanţurile acestei robiri suntem chemaţi, fraţilor, să le dezrobim astăzi, în această Mare Adunare Naţională a tuturor românilor. Lăsaţi-vă cuprinşi, fraţilor, de fiorii sfinţi ai acestui strălucit praznic naţional şi, în cea mai deplină armonie, să clădim temeliile fericirii noastre naţionale viitoare”.

Şi au venit pentru a-l sprijini pe Vasile Goldiş când spunea: „Naţiunile trebuie eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberă îl recunoaşte întreaga lume, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată de robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc pe lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă unirea ei cu Ţara Românească. Distrusă barbaria – unirea românilor într-un singur

9

stat este cea mai firească pretenţiune de civilizaţie. După drept şi dreptate românii din Ungaria, Banat şi Transilvania, dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii, trebuie să fie uniţi cu Regatul Român”, finalul fiind concludent pentru Legea românească: „Unirea tuturor românilor într-un singur stat ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi, ca urmare, va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi indivizilor, conlocuitori pe pământul românesc, aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii. Civilizaţiunea… pretinde de la noi respectul pentru dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul nostru stat orice privilegiu şi să statornicim, ca fundament al acestui stat, munca şi răsplata ei integrală”.

Venind, românii au ascultat şi articolul nr. 1 al Hotărârii Marii Adunări Naţionale în care se precizau: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor, îndreptăţiţi, în ziua de 18 noiembrie (1 Decembrie) 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.

Referindu-se la acest moment, Iuliu Maniu, participant activ la eveniment, menţiona: „Decretând deci unitatea naţională, vom continua a fi ceea ce am fost noi, neamul românesc, totdeauna şi ceea ce trebuie să fie pentru vecie: santinelă trează şi conştientă a civilizaţiei omeneşti. Dar, îndeosebi, noi, românii din Transilvania, Banat şi Ungaria suntem în drept şi avem datoria să pretindem această unire, pentru că aici a fost leagănul românismului. Nu se poate ca o crudă barbarie să ne forţeze ca însăşi vatra neamului românesc să fie despărţit de trupul întregei naţiuni deja unite”, pentru ca viitorul patriarh Miron Cristea să sublinieze: „…oricât ar fi de tare gardul Carpaţilor, care până acum ne-a despărţit de fraţii noştri – totuşi azi şi aici – în atmosfera tradiţiilor lui Mihai Vodă Viteazul, nu pot decât să exclam împreună cu poetul Rădulescu Niger: Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare/de care timpul râde/căci el pătrunde-n taina ursitei viitoare/când ele s-or deschide! Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem şi nici n-am avea lipsă să retezăm Carpaţii, căci ei sunt şi trebuie să rămână şi în viitor inima românismului, dar simţesc că astăzi prin glasul unanim al mulţimii celei mari, vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să se poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă

10

românească şi ca prin aceasta să ni se înfăptuiască: acel vis neîmplinit, copil al suferinţei/de-al cărui dor au adormit şi moşii şi părinţii”.

Având la bază actele aprobate, la 1 Decembrie 1918, Ionel I.C. Brătianu, personalitate politică remarcabilă de care se leagă strâns unirea Transilvaniei cu România, a înaintat regelui Ferdinand raportul său cu nr. 2171 din 11 decembrie 1918, în care se arată: „Sire, de veacuri neamul românesc tinde spre unitatea lui. De aceea când prin războiul general o parte din omenire a întreprins lupta pentru libertate şi drepturi naţionale, Regatul Român a socotit de datoria lui să se alipească acestor Puteri şi împreună cu ele să-şi jertfească fiii pentru desrobirea fraţilor noştri asupriţi. După mari suferinţe vitejia minunată a oştirei noastre îşi găseşte răsplata. Alături de glorioşii ei aliaţi, România este astăzi printre învingătorii lumii, Basarabia şi Bucovina s-au unit cu patria mumă, iar peste Carpaţi, românii, care împreună cu noi de atâta vreme aşteptau ceasul întregirei neamului, îndată ce şi-au putut spune gândul, au proclamat prin marea lor Adunare Naţională întrunită la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 Decembrie 1918 unirea lor necondiţionată cu Regatul României.

Delegaţia Adunării Naţionale a înfăţişat Maiestăţii Voastre actul unirii, pe care cerem prin decretul-lege de faţă Maiestăţii Voastre să-l întărească, spre a da o forţă definitivă unităţii noastre naţionale, acum deplin înfăptuită peste toate ţinuturile locuite de români.

Unirea aceasta, în ziua când marii noştri aliaţi sunt învingători, isvorăşte din puterea de viaţă a poporului român, din vitejia soldaţilor noştri şi din voinţa hotărâtă a românilor de pretutindeni.

Ea se întemeiază pe fiinţa însăşi a neamului românesc, care de aproape două mii de ani, în mijlocul tuturor vitregilor vremi, a ştiut să-şi păstreze nestins caracterul de conştiinţă naţională.

Ea se reazimă pe cerinţele istoriei, cari îi impun desfiinţarea tuturor graniţelor nedrepte şi nefireşti şi statornicirea statelor după principiile naţionalităţilor.

Ea e voită în fine de nevoile neamului românesc care nu poate trăi despărţit şi care numai prin unirea laolaltă a tuturor fiilor lui îşi poate îndeplini cu folos pentru omenire şi cu strălucire pentru el misiunea civilizatoare în această parte a lumei.

Consfiinţind prin acest decret-lege voinţa Adunării din Alba Iulia, Maiestatea Voastră înscrie în Istoria poporului românesc de

11

totdeauna şi de pretutindeni cel mai mare act al istoriei noastre naţionale, acel pentru care generaţii întregi au luptat şi au murit, acel în nădejdea căruia au trăit de la Nistru şi până la Tisa toţi Românii despărţiţi de o soartă nemiloasă şi puneţi, Sire, pentru vecie temelia unei Românii mari şi a unei vieţi naţionale pe care să se poată de aici înainte desvolta în pace şi în fericire întregul neam românesc”.

La 11 decembrie 1918, regele Ferdinand al României, ca urmare a raportului preşedintelui Consiliului de Miniştri cu nr. 2171 din aceeaşi zi, „luând act de hotărârea unanimă a Adunării Naţionale din Alba Iulia” a dat decretul-lege cu nr. 3631, articolul 1 al acestui document de simţitoare vocaţie românească, menţionând: „Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia de la 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918 sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României”, cu aducerea la îndeplinire a acestui decret-lege fiind însărcinat Ion I.C. Brătianu „preşedintele consiliului Nostru de miniştri”.

Dacă Ioan Botezătorul spunea apostolului Andrei „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”, putem afirma că 1 Decembrie 1918 este momentul ce ne permite să exclamăm „Iată rezultatul”! Acesta este concretizat în istoria bimilenară a poporului nostru creştin ortodox, rezultat finalizat cu ani în urmă când, sămânţa unităţii a găsit – în sfârşit, terenul prielnic, după ce secole de-a rândul fusese semănată doar printre buruieni.

12

I.2. MATRICE SIGILARE APARŢINÂND ŞCOLII DE ARHIVISTICĂ ŞI PALEOGRAFIE1 (1931-1947)

Consilier superior dr. Laurenţiu-Ştefan SZEMKOVICS Arhivele Naţionale

Cele trei matrice din această prezentare, analizate în bună

măsură cu ajutorul sigilografiei2 şi heraldicii3, provin din colecţia de 1 Instituţie de învăţământ inaugurată în 1924 sub denumirea de Şcoala practică de arhivari-paleografi, devenită Şcoala superioară de arhivistică şi paleografie (1931), Şcoala specială de arhivistică şi paleografie (1932), Şcoala de arhivistică (1938) şi Institutul de arhivistică, bibliologie şi muzeografie (1948); vezi şi Robert-Henri Bautier, L'activité historique et archivistique de la Roumanie depuis 1939, în Bibliothèque de l'École des chartes, 1943, CIV, p. 286-292; Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealogie, heraldică, paleografie, sigilografie, colectiv de autori, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 148-149; Facultatea de Arhivistică – 15 ani de la înfiinţare. Cuvânt înainte, în Hrisovul, Anuarul Facultăţii de Arhivistică, XIII (2007), serie nouă, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2007, p. 13-14; Ioan Drăgan, O privire franceză asupra arhivisticii româneşti la 1943, în Hrisovul, Anuarul Facultăţii de Arhivistică, XIII (2007), serie nouă, p. 15-22. 2 Sigilografia a fost fondată în secolul al XVII-lea de Dom Mabillon, părintele erudiţiei moderne şi dezvoltată în secolul al XIX-lea de către Louis-Claude Douët d'Arcq, un mare arhivist şi istoric care, împreună cu echipa sa, a scos lucrarea Collection des sceaux des Archives de l'Empire. Franceză la origine, această disciplină nu a întârziat să se extindă în toată Europa, pretutindeni unde, încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele cu sigiliu; Jean-Luc Chassel, Les sceaux dans l'Histoire, l'Histoire dans les sceaux, în Les sceaux, sources de l'histoire médiévale en Champagne. Actes des tables rondes de la Société française d'héraldique et de sigillographie (Troyes, 2003 – Reims, 2004) sous la direction de Jean-Luc Chassel, Paris, Société française d'héraldique et de sigillographie, 2007, p. 9. 3 Heraldica este disciplina auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele etc.; Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2000, p. 422.

13

matrice sigilare4 aflată la Arhivele Naţionale Centrale din Bucureşti şi au aparţinut Şcolii superioare de arhivistică şi paleografie (1931-1932) şi Şcolii de arhivistică (1938-1947). Aceste matrice, care imprimau sigiliul5 pe documente, au forma rotundă6, au dimensiuni variabile, sunt confecţionate din alamă şi ebonit şi sunt gravate în excizie7. În câmpul sigilar8 al acestor vestigii se distinge stema României de la 19219 pe care o reproducem în conformitate cu legea din acelaşi an: 4 Denumim matrice sigilară obiectul confecţionat din material dur care, având gravate o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor, serveşte la realizarea amprentei sigilare; Damian P. Bogdan, O străveche matrice de pecete românească, în Studii şi Materiale de Istorie Medie, I, 1956, p. 245; Maria Dogaru, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 5. 5 Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării matricei sigilare ce poartă o emblemă şi un text menit a individualiza posesorul; sigiliul este principalul mijloc de garantare a secretului şi de asigurare a autenticităţii actului; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 213-218. 6 Sigiliile rotunde, cu forma considerată fundamentală, reprezintă autoritatea; Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, Tezaur sfragistic românesc. I. Sigiliile emise de cancelaria domnească a Ţării Româneşti (1390-1856) – Trésor sfragistique roumain. I. Les sceaux emis par la chancellerie princière de la Valachie (1390-1856), Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2006, p. 64. 7 Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 128. 8 Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează emblema şi legenda unui sigiliu; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 71. 9 Promulgată prin Legea pentru fixarea stemei Regatului României, întregit cu ţările surori unite, publicată în M. Of. nr. 92 din 29 iulie 1921, p. 3569-3573.; vezi şi Constantin Moisil, Stema României. Originea şi evoluţia ei istorică şi heraldică, Bucureşti, 1931 (extras din Boabe de grâu, II, 1931, nr. 2, p. 65-85), p. 20-21; idem, Stema României, în Enciclopedia României, vol. I, 1938, p. 70-71; Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 162-163; idem, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în zilele noastre (sec. XIII-XX), traducere din limba franceză Livia Sîrbu, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2005, p. 413-416; Maria Dogaru, Colecţiile de matrice sigilare ale Arhivelor Statului, Bucureşti, 1984, p. 46-47; eadem, Stemele României moderne, în Magazin Istoric, 1993, p. 3-5; eadem, Arta şi ştiinţa blazonului. Album, Bucureşti, 1994,

14

Art. I. – Stema Regatului României, întregit cu ţările surori unite, se compune din trei scuturi puse unul peste altul: scutul mare, scutul mediu şi scutul mic (peste totul).

I. Scutul mare: pe albastru, o acuilă de aur cu ciocul şi ghearele roşii, cu coroana regală de aur pe cap, ţinând în cioc o cruce pedată (pattée) de aur, ascuţită la extremitatea inferioară, în gheara dreaptă o spadă, în gheara stângă un sceptru de aur cu vârful în formă de crin, – acuila României, armele Regalităţii române.

II. Pe pieptul acuilei, scutul mediu, incuartat (ecartelé), cu insiţiune10 între cartierele de jos (enté en pointe), cuprinzând armele ţărilor surori unite:

1. Sus în dreapta, armele vechiului Principat al Ţării Româneşti: pe albastru, o acuilă de aur cu ciocul şi ghearele roşii, ţinând în cioc o cruce pedată de aur, însoţită de un soare de aur la dreapta, de o lună-nouă de aur la stânga.

2. Sus în stânga, armele vechiului Principat al Moldovei (cu Basarabia şi Bucovina): pe roşu, un cap de bour negru cu gura închisă, însoţit de o stea de aur (cu cinci raze) între coarne, de o roză de aur (cu cinci foi) la dreapta, de o semilună de aur la stânga.

3. Jos la dreapta, armele Banatului cu vechiul Banat românesc al Severinului (fixate acum): pe roşu, peste valuri naturale, un pod de aur cu două deschideri boltite11, construit din piatră cioplită (podul lui Traian), din care iese un leu de aur.

4. Jos la stânga, armele vechiului Mare-Principat al Transilvaniei (cu părţile Crişanei şi Maramureşului): albastru şi aur, împărţit prin o fâşie îngustă roşie, din care iese o acuilă neagră cu ciocul de aur, însoţită de un soare de aur la dreapta, de o semilună p. 38, poziţia 45; eadem, Din heraldica României, JIF, 1994, p. 88, 95; eadem, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României din perioada 1866-1947, Bucureşti, 1999, p. 14; Cristache Gheorghe, Maria Dogaru, Simbolurile naţionale ale României, Editura Sylvi, Bucureşti, 2003, p. 130-131; Simbolurile naţionale ale Republicii Moldova, autori: Silviu Andrieş-Tabac, Vladimir Bogdan, Ana Boldureanu, Varvara Buzilă, Vitalie Ciobanu, Petru Costin, Silvia Donici, Constantin Manolache, Vlad Mischevca, Mihai Patraş, Mariana Şlapac, Didina Ţăruş, Ion Xenofontov, coordonator şi redactor ştiinţific: dr. Silviu Andrieş-Tabac, Chişinău, 2010, p. 90. 10 Vezi şi Claude Wenzler, Le guide de l’héraldique. Histoire, analyse et lecture des blasons, Éditions Ouest-France, Édilarge SA, Rennes, 2002, p. 118. 11 Dicţionar de istorie a României, autori: Dan Stoica, Vasile Mărculeţ, Vasile Valentin, Valentina Bilcea, coordonator: Stan Stoica, cuvânt înainte: acad. Dinu C. Giurescu, Editura Meronia, 2007, p. 348.

15

de argint la stânga; jos, şapte turnuri roşii, câte patru şi trei, cu câte două rânduri de crenele (sus trei, jos patru) şi câte două ferestre, cu porţile închise.

5. În insiţiune (enté), armele Dobrogei: pe albastru, doi delfini de aur afrontaţi, cu cozile ridicate în sus.

III. Peste totul, scutul mic, incuartat de argint şi negru, armele Casei domnitoare de Hohenzollern.

Pe scutul mare, coroana de oţel a României12. Scutul e ţinut de doi lei de aur, stând pe arabescuri de aur. Colanul ordinului „Regele Carol I”. Pe eşarpă albastră cu marginile de aur, de forma cordonului

ordinului, deviza Casei domnitoare de Hohenzollern, în litere latine de aur: „Nihil sine Deo”.

Pavilionul de purpură, cu marginile de aur, căptuşit cu ermelin, timbrat cu o coroană regală de aur ornată cu nestemate. Art. II. – Stema va fi întrebuinţată în trei forme: 1-a, stema cea mare, cum e descrisă mai sus; a 2-a, stema cea medie, fără pavilion; a 3-a, stema cea mică, compusă din cele trei scuturi cu coroana de oţel.

Stema cea mare se va întrebuinţa în actele Statului emanate de la Rege şi în actele oficiale internaţionale, cum şi din Înalt ordin al Regelui în cazuri speciale; stema cea medie, de armată şi autorităţile Statului; stema cea mică, pe sigile şi ştampile oficiale. Pentru alte cazuri se va prevedea în legile şi regulamentele speciale. Art. III. – Se înfiinţează pe lângă Ministerul de Interne o comisie consultativă heraldică care va examina cererile de a se întrebuinţa stema în alte cazuri decât acelea prevăzute la art. II şi va lua măsuri pentru ca actele administrative în legătură cu stemele să se facă în conformitate cu regulile heraldice.

Un regulament special va stabili organizarea comisiunii. Art. IV. – Art. 1 până la 5 inclusiv din legea pentru modificarea armelor ţării, sancţionată cu înaltul decret regal No. 498 din 1872, se abrogă.

Această lege s-a votat în Senat în şedinţa de la 18 iulie 1921 şi s-a adoptat cu unanimitate de una sută unu voturi. …

Această lege s-a votat de Adunarea deputaţilor în şedinţa de la 20 iulie 1921 şi s-a adoptat cu unanimitate de una sută şapte voturi. … 12 Vezi şi Constantin Moisil, Însemnele regalităţii române, în Enciclopedia României, vol. I, 1938, p. 83.

16

Promulgăm această lege şi ordonăm ca ea să fie învestită cu sigiliul Statului şi publicată în Monitorul Oficial.

Dat în Bucureşti, la 23 Iulie 1921.

FERDINAND13 (L. S. St.) Ministru de justiţie, Ministru de interne, M. Antonescu. C. Argetoianu.

Mai jos reproducem stema cea mică de la 1921 a cărei

planşe se regăseşte la Arhivele Naţionale Centrale din Bucureşti14 şi al cărui contur apare în emblema acestor trei matrice sigilare.

13 Ferdinand de Hohenzollern, rege al României între 1914-1927; Nicolae Constantin, Dicţionar de personalităţi istorice româneşti, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011, p. 109; Petru Demetru Popescu, Vieţile voievozilor, domnilor şi regilor poporului român, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2008, 394-398. 14 Arhivele Naţionale Centrale, fond Comisia Consultativă Heraldică, dosar nr. 3.

17

Mai jos prezentăm analiza elementelor din stema ţării de la 1921 compusă dintr-un scut mare, de tip occidental de secol XX, dreptunghiular, cu talpa în ogivă, încărcat cu acvila15 cruciată, încoronată16, cu aripile deschise şi cu zborul în jos, ţinând în gheara dreaptă o spadă17, în stânga un sceptru18 cu vârful în formă de crin19, purtând pe piept un scut asemănător cu cel de mai înainte, scartelat20 cu insiţiune21, având în cartierul 1 acvila cruciată flancată 15 Acvila = pasăre heraldică de prim rang (cel mai intens folosită). Simbolizează curaj, hotărâre, zbor spre înălţimi. Conform cerinţelor artei heraldice, acvila trebuie reprezentată văzută din faţă, cu capul spre dreapta şi aripile deschise. Este elementul central al stemei heraldice a Ţării Româneşti. Figurează şi în stema Transilvaniei; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 17; stăpâna tunetului şi a trăsnetului, căci loviturile date cu ghearele sunt precum fulgerele, iar asupra prăzii se năpusteşte ca trăznetul; simbol al regelui solitar şi necruţător; în tradiţia populară este simbol al focului, al incendiului şi al devastării; purtător al luminii; reprezintă persoana şi puterea regelui, dar şi capitala şi imperiul acestuia; Jean-Paul Clébert, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri animaliere, Editura Artemis-Cavallioti, Bucureşti, 1995, p. 334-340. 16 Încoronat = se spune despre animale sau despre figuri umane care au o coroană pe cap; W. Maigne, Abrégé méthodique de la science des armoiries suivi d'un glossaire des attributs héraldiques, d'un traité élémentaire des ordres des chevalerie et de notions sur les classes nobles, les anoblissements, l'origine des noms de famille, les preuves de noblesse, les titres, les usurpations et la legislation nobiliaires, Paris, Garnier frères, Libraires-Éditeurs, 1860, p. 233. 17 Spada = simbolul stării militare, al vitejiei, al puterii. Poate fi aplicată nedreptăţii şi poate stabili pacea şi dreptatea. De asemenea, spada este şi simbol al războiului sfânt. În tradiţiile creştine, spada este o armă nobilă, a cavalerilor şi eroilor creştini; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Editura Artemis, Bucureşti, III, p. 246-247. 18 Sceptrul = figură heraldică artificială, în forma unui baston având extremitatea superioară îngroşată, simbol şi atribut al puterii suzerane. De obicei, sceptrul face parte din elementele exterioare ale scutului; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 205; simbolizează mai cu seamă autoritatea supremă. Sceptrul prelungeşte braţul, fiind un semn al puterii şi autorităţii; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., III, p. 208-209. 19 Crin = floare, eminamente regală, ce simbolizează deopotrivă puterea şi rafinamentul, forţa materială, dar şi avântul spiritual; Olimpian Ungherea, Dicţionar explicativ masonic, vol. 1 (A-L), Phobos, Bucureşti, 2007, p. 296. 20 Scartelat = scut împărţit în patru părţi egale printr-o linie orizontală şi una verticală, perpendiculară pe prima; Florin Marcu, op. cit., p. 775.

18

în partea superioară de soare22 şi de semilună, în 2 întâlnirea23 de bour24, reprezentată cu capul animalului văzut din faţă, cu stea25 între coarne, flancat în partea de jos de o roză26 şi de o semilună conturnată27, în 3, peste valuri naturale, un pod cu două deschideri boltite, din care apare născând28 un leu29, în 4, tăiat de un brâu despărţitor, având în partea de sus acvila ieşind, flancată de soare şi de semilună conturnată, iar în cea de jos şapte turnuri de cetate poziţionate 4:3. În insiţiune sunt doi delfini30, afrontaţi31, cu cozile

21 Insiţiune = porţiune realizată în câmpul scutului, centrul vârfului inferior al scutului triunghiular. Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 138. 22 Soarele = astru reprezentat cu o faţă umană, înconjurat de 12 sau 16 raze, alternând cele drepte cu cele ondulate; este simbolul luminii, al bogăţiei şi al abundenţei. El este, de asemenea, desemnat ca emblemă a divinităţii. În iconografia creştină, indică adevărul; Cte Alph. O'Kelly de Galway, Dictionnaire archéologique et explicatif de la science du blason, tome I, Bergerac, Imprimerie générale du sud-ouest, 1901, p. 424. 23 Capul cerbului, al bourului, al berbecului sau al unui alt animal, care apare din faţă în scut, adică arătând ochii; Cte Alph. O'Kelly de Galway, op. cit., p. 403. 24 Bour = purtător al lumii; simbol al abundenţei (datorită cornului); Jean-Paul Clébert, op. cit., p. 294-306. 25 Stea = simbolul manifestării centrale a luminii, a focarului unui univers în expansiune. Ea este, ca şi numărul cinci, simbol al perfecţiunii; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., III, p. 257-264. 26 Roza = stilizare a florii de măceş, are cinci petale în jurul unui bumb central (stigmatul) şi, de regulă, cinci sepale ascuţite între petale; I. N. Mănescu, Stema Moldovei, în Magazin Istoric, anul VI, 1972, nr. 5 (62), p. 39. 27 Conturnat = se spune: 1) despre animale sau despre capete de animale care privesc spre stânga scutului; 2) de chevron atunci când vârful este întors spre partea stângă a scutului; W. Maigne, op. cit., p. 229. 28 Născând = expresie care se aplică leului atunci când este redată doar jumătatea superioară a corpului său şi care pare să iasă fie din câmp, fie dintr-o fascie sau din şef; Cte Alph. O'Kelly de Galway, op. cit., p. 352. 29 Leul = unul dintre cele mai nobile animale, fiind reprezentat din profil şi stând pe labele de dinapoi. Gura larg deschisă îi arată dinţii ascuţiţi şi o limbă recurbată. Coada sa se înalţă dreaptă terminându-se printr-un smoc de păr întors spre spate. Este simbolul forţei, al curajului şi al generozităţii; Cte Alph. O'Kelly de Galway, op. cit., p. 316-317; H. Gourdon de Genouillac, Les Mystères du blason de la noblesse et de la féodalité. Curiosités – bizarreries et singularités, Paris, E. Dentu, Éditeur, Libraire de la Société des Gens des Lettres, 1868, p. 22. 30 Delfin = peşte cu capul îngroşat, reprezentat curbat în semicerc, din profil şi în poziţie verticală. Botul şi coada sa sunt întoarse spre dreapta scutului.

19

ridicate în sus şi orientate spre dreapta şi spre stânga. Peste tot, armele familiei de Hohenzollern: scut de tip francez medieval32, sfertuit, având în cartierele 1 şi 4 argint33, în 2 şi 3 negru34. Coroana35 care timbrează scutul mare este închisă36, compusă dintr-un cerc împodobit cu pietre preţioase37, surmontat de opt fleuroane sub formă de vârf de lance (dintre care cinci sunt vizibile), intercalate de perle, din vârful cărora pornesc opt arce ornate cu perle care se reunesc în partea de sus şi se termină printr-un glob Indică un comandament pe mare. Delfinul este simbolul unei retrageri sigure la apropierea unor frământări şi a unor furtuni. El poate personifica vreun mare personaj ataşat de ţara sa şi care nu se poate îndepărta fără să moară. În vechime delfinul a fost mereu considerat un animal salvator; Cte Alph. O'Kelly de Galway, op. cit., p. 173-174. 31 Afrontat = se spune despre două animale care se privesc; W. Maigne, op. cit., p. 219. 32 Scut = de tip francez medieval de la mijlocul secolului al XIII-lea este un scut triunghiular, cu marginile rotunjite; Théodore Veyrin-Forrer, Précis d'Héraldique, édition revue et mise à jour par Michel Popoff, Larousse/SEJER, 2004, p. 15, 16, fig. 11. 33 Argint = metal utilizat în alcătuirea stemelor, reprezentat convenţional prin câmp alb, respectiv suprafaţă liberă. Simbolizează puritate, nevinovăţie, sinceritate; H. Gourdon de Genouillac, op. cit., p. 16-17. 34 Negru = culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată convenţional prin linii verticale suprapuse pe linii orizontale. Semnifică ştiinţă, modestie, durere, prudenţă; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 173. 35 Coroană = simbol al perfecţiunii; simbolizează o demnitate, o domnie, accesul la un rang şi la nişte forţe superioare. Simbol al victoriei, este un mod de a răsplăti o faptă deosebită sau merite excepţionale. Coroana este un ornament al scutului care simbolizează demnitate, rang nobiliar, suveranitate. După formă, întâlnim coroane închise şi coroane deschise; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 90; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 371-375. 36 Coroană închisă = coroana formată dintr-un cerc frontal de care se prind mai multe arcuri ce se unesc în partea superioară; de obicei este dotată cu pietre preţioase şi terminată printr-un glob crucifer; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 90. 37 Pietre preţioase = aurul semnifică topazul; argintul, perla; roşu, rubinul; albastru, safirul; purpura, ametistul; verde, smaraldul; negru, diamantul; Jean Claude Favre, Abrégé méthodique des principes de la science héraldique, Chambert, Louys du-Four, Imprimeur de S.A.R., MDCXLVII, p. 32.

20

crucifer38, surmontat de crucea „Trecerea Dunării”39. Uneori fleuroanele 1 şi 5 sunt puţin evazate.

I. Matrice sigilară rotundă, 36 mm, alamă, excizie. În emblemă, stema mică a României de la 1921. În exergă, între două cercuri liniare, legenda: * Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie40.

38 Glob crucifer = sferă suprapusă de o cruce care se găseşte în vârful coroanelor închise, în mâna unor personaje sau deasupra unor scuturi; este însemn al puterii suverane, atribut al suveranităţii. În heraldica românească globul crucifer este întâlnit în stemele Ţării Româneşti, în armele Moldovei şi în armeriile statului român; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 127. 39 Dan Cernovodeanu, Originea decoraţiei „Trecerea Dunării”, în Revista Muzeelor şi Monumentelor. Muzee, seria muzee, XIV, 1977, nr. 3, p. 30-31. 40 Arhivele Naţionale Centrale, colecţia „Matrice sigilare”, nr. 6705.

21

II. Matrice sigilară rotundă, 32 mm, ebonit, excizie. În emblemă, stema mică a României de la 1921. În exergă, între două cercuri liniare, legenda: * ŞCOALA DE ARHIVISTICĂ * Bucureşti41.

III. Matrice sigilară rotundă, 24 mm, alamă, excizie. În emblemă, stema mică a României de la 1921. În exergă, între două cercuri liniare, legenda: * ŞCOALA DE ARHIVISTICĂ * BUCUREŞTI42.

41 Ibidem, nr. 6703. 42 Ibidem, nr. 6704.

22

I.3. SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI STRUCTURILOR JANDARMERIEI BUCUREŞTENE

General de brigadă Eugen MERAN Directorul Direcţiei Generale de Jandarmi

a Municipiului Bucureşti

Prima încercare de a organiza şi înfrumuseţa „mahalaua”

Bucureştilor, de a o aduce la nivelul marilor capitale europene ale anului 1830 – Paris, Londra, a avut loc din ordinul generalului-locotenent Pavel Kiseleff prin „Regulamentul pentru îmbunătăţirea şi paza bunei orendueli în poliţia Bucureştilor”. Proiectul comisiei compusă din logofăt Alexandru Filipescu, preşedinte şi membri Constantin Cantacuzino şi Barbu Stirbey, alăturând şi un proiect din martie 1830 al domnului Vel-Aga Cantacuzino şi un regulament al Banului Gr. Băleanu din 2 martie 1830 aduc totodată şi primele referiri la aceşti „oameni de arme” care au însărcinarea de a asigura liniştea oraşului.

Prin acest regulament s-au stabilit: intrările şi ieşirile din oraş, „dregirea uliţelor”, „aşternerea lor cu piatră”, curăţirea Dâmboviţei, „pentru scurgerea tutulor baltacurilor”, „pentru curăţenia şi acele câte privesc la sănătatea orăşenilor”, „pentru înfrumuseţarea poliţiei”, îndatoririle agăi (poliţiei) şi „alcătuirea comisiei de doftori, îndatoririle sale şi orenduiala ce trebuiesc a se păzi asupra spitalelor”.

În prezent se ştie că prima atestare documentară a noţiunii de jandarm1 în ţările române are loc în anul 1850 când domnitorul Grigore Alexandru Ghica, aprobând „Legiuirea Pentru Reformarea Corpului Slujitorilor în Jandarmi întărit prin Ofisele Domneşti”, ancorează în istorie începutul devenirii instituţiei „oamenilor de 1 Alexandru Filipescu, Constantin Cantacuzino şi Barbu Ştirbey, Alcătuirea Poliţiei şi îndatoririle sale din 6 iulie 1830, Capitolul 2, Secţia I, art. 37.

23

arme” şi momentul naşterii Jandarmeriei Române la data de 3 aprilie, „spre a se dobândi buna reformăluire a slujitorilor şi nemijlocita întrebuinţare numai în slujbele statului, precum şi pentru întocmai împlinirea prescriselor îndatoriri şi păstrarea lucrurilor haznalei în bună stare pe temeliile ce se dau, precum şi a cailor, este neapărat a se organiza această trupă pe principiile unei jandarmerii, după pilda altor staturi...”2.

Prima atestare documentară despre jandarmi pe plaiurile mioritice se regăseşte tot în „Regulamentul pentru îmbunătăţirea şi paza bunei orendueli în poliţia Bucureştilor” din 1830, din care aflăm că „oameni de arme” erau însărcinaţi cu paza oraşului: „Iar pentru nisamul Poliţiei (oraşului) şi păzirea bunei orendueli, întru tote, se va da la Agie precum şi la fieşicare din Comisari, numărul de jandarmi ce se va chibzui după trebuinţă”3, precum rolul de a alarma populaţia în cazul izbucnirii unui incendiu: „Să se facă în fieşicare plasă la locul cât se va putea mai de mijloc şi cel mai înalt, câte un foişor de foc unde să fie pururea duoi paznici din jandarmi, însă unul din pedestrime carele să păzească sus, iar altul călare jos; şi cum va vedea cel de sus foc undeva şi, să spună călăreţului la ce parte de loc este arderea, ca să mergă numai de cât a da de ştire atât la Comisarul plăşei, cât şi la Agie, spre a alerga întru întâmpinarea focului”4, precum şi asigurarea măsurilor de ordine publică pe timpul nopţi: „pentru paza ce se cuvine a se face nopte, să se întocmescă stegi de jandarmi, cărora să li se hotărească pe totădiuna la fieşcare, pe ce uliţă anume au să se preumble, de unde să înceapă până unde să mergă, şi cu soroc de leţ, care aceste stregi să înceapă cu preumbrarea lor îndată după miedul nopţei, fiindcă până atunci omenii cei mai mulţi sunt deştepţi”5.

Deci, în realitate Jandarmeria Naţională Română, ca instituţie, şi-a început activitatea cu mult mai devreme decât se credea. În acest moment, noi sărbătorim anual ziua acestei mândre arme pe data de 3 aprilie, dar în lumina acestui document, poate ar trebui să începem să ne gândim că această instituţie are o vârstă mult mai înaintată decât se ştia până acum. 2 Gl. mr. Vasile Mihalache, gl.mr.(r) Ioan P. Suciu, Din istoria legislaţiei Jandarmeriei Române, Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, 1995, p. 34. 3 Alexandru Filipescu, Constantin Cantacuzino şi Barbu Ştirbey, Alcătuirea Poliţiei şi îndatoririle sale din 6 iulie 1830, Capitolul 2, Secţia I, art. 42, alin. 1. 4 Ibidem, alin. 2. 5 Ibidem art. 44, alin. 4.

24

După o perioadă în care referirile despre jandarmi nu se mai regăsesc, aflăm că, în urma rezultatelor celor mai bune obţinute de jandarmerie în misiunile de ordine internă, ministrul de interne N. Creţulescu şi cel de război, generalul I. Em. Florescu au adresat Consiliului de Miniştri un referat pentru aprobarea unui proiect de înfiinţare a unor structuri de jandarmi în Bucureşti, care urmau să înlocuiască dorobanţii.

În expunerea de motive se sublinia ineficienţa dorobanţilor Capitalei şi necesitatea de a fi înlocuiţi cu o structură militară ce avea în compunerea sa un escadron de jandarmi călare şi o companie de jandarmi pedeştri. Astfel, prin Decretul nr. 20674, semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 12 august 1863 a fost creată Jandarmeria Bucureşti.

Reglementările pe care s-a bazat constituirea Jandarmeriei Capitalei prevedeau ca cele două formaţiuni, escadronul şi compania să se constituie din dorobanţii existenţi; de asemenea, dorobanţii de la Poliţia Capitalei erau înlocuiţi de jandarmi pedeştri. Totodată, recrutarea jandarmilor se făcea prin selecţionarea celor mai buni soldaţi din armată, la început fiind acceptaţi şi cei mai buni dorobanţi.

Un moment distinct în istoria Jandarmeriei l-a reprezentat data de 23 iunie 1865, când a fost aprobat de către Alexandru Ioan Cuza şi contrasemnat de miniştrii de Interne şi de Război „Regulamentul pentru serviciul jandarmilor de oraşe”.

Din cuprinsul celor 34 de articole care-l alcătuiau, aflăm că din structura organizatorică a Jandarmeriei făceau parte şase escadroane şi două companii, fiecare dintre acestea constituind un corp aparte, excepţie făcând Corpul Jandarmeriei Bucureşti care cuprindea escadronul de jandarmi călări şi compania de jandarmi pedeştri, în total 6 ofiţeri, 265 trupă şi 140 de cai.

Mai târziu, după încheierea Primului Război Mondial, într-un cadru economic şi socio-politic caracterizat de sărăcie, de înrăutăţire a condiţiilor de muncă şi de viaţă agravate de distrugerile războiului, de frământări sociale şi de o creştere a stării infracţionale, statul român începea să se confrunte cu probleme şi în domeniul ordinii publice. Pe de o parte, bandele ce jefuiau la drumul mare, iar pe de altă parte, demonstraţiile de stradă, protestele ca urmare a nemulţumirii faţă de creşterea preţurilor şi faţă de abuzurile la care se pretau funcţionarii publici, remuneraţi cu salarii mici şi fixe, fiind anunţate mari mişcări revendicative. Încă o dată, jandarmii au intervenit pentru a preveni disoluţia autorităţii statale.

25

La data de 13 decembrie 1918, după ce revendicările muncitorilor de la tipografiile din Bucureşti sunt respinse, aceştia declanşează greva generală, fără a avea aprobările legale ale autorităţilor. Astfel, „În dimineaţa zilei de 13 decembrie 1918 a început greva generală a celor aproape 600 de tipografi din capitală, care s-au adunat la un miting în faţa sediului sindicatelor. După încheierea întrunirii, greviştii au însoţit delegaţia desemnată să le prezinte revendicările până la Ministerul Industriei şi Comerţului. Efective ale Regimentului de jandarmi pedeştri din garnizoana Bucureşti au primit ordin să blocheze unele străzi, să organizeze cordoane şi să menţină ordinea în jurul Clubului Socialist din Strada Sf. Ionică. Demonstranţii au pornit spre sala sindicatelor, trecând pe calea Victoriei şi scandând lozinci şi huiduind Guvernul.”6 În piaţa Teatrului Naţional au întâlnit un dispozitiv constituit din jandarmi şi grăniceri care a deschis focul asupra protestatarilor, ca ripostă după ce un protestatar a executat foc asupra forţelor de ordine, rănind un jandarm. Bilanţul acţiunilor a fost tragic. S-au înregistrat numeroşi morţi şi răniţi, iar liderii demonstranţilor au fost arestaţi.

Marea criză economică din anii 1929-1933 a determinat o situaţie socială explozivă, concretizată în numeroase greve, conflicte de muncă şi frământări în rândul maselor de la sate. Pe fondul amplificării conflictelor sociale, muncitorii feroviari organizează ample acţiuni demonstrative la sfârşitul lunii ianuarie 1933. În Bucureşti, la atelierele „Griviţa” se declanşează puternice acţiuni de protest. Rapiditatea cu care s-au desfăşurat acţiunile muncitorilor ceferişti, care au culminat cu ocuparea întreprinderii la 15 februarie, a determinat adoptarea unor măsuri legislative pentru instituirea stării de asediu. O zi mai târziu, unităţi ale armatei şi Jandarmeriei Capitalei intervin în forţă şi restabilesc ordinea, acţiunile soldându-se cu 3 morţi, 16 răniţi grav şi 200 de arestări.

La 14 septembrie 1940, în România se proclamă „statul naţional legionar” condus de un guvern format din militari şi legionari. Însă legionarii, promovând un climat de nesiguranţă, dezordine şi teroare cu scopul preluării întregii puteri în stat, au pornit o politică violentă de subminare a ordinii publice, concretizată în tentative de politizare a instituţiilor statului, asasinarea unor personalităţi politice, pregătirea unor structuri paramilitare în scopul organizării de revolte armate. În aceste condiţii, generalul Ion 6 Gl. mr. dr. Costică Silion, col. dr. Stelian Gudacu, Renaşterea Jandarmeriei Române, Editura Muntenia, Constanţa, 2007, p. 54.

26

Antonescu începe să ia măsuri ferme împotriva legionarilor, desfiinţând poliţia legionară. Acest lucru a intensificat pregătirile pentru rebeliunea legionară.

Pe tot parcursul acestei rebeliuni, Jandarmeria a participat cu toate forţele sale la restabilirea ordinii publice în capitală. Aici, pe lângă unităţile de jandarmi aduse la sfârşitul anului 1940 (5 detaşamente, însumând 1.100 de oameni), Şcoala de Subofiţeri Drăgăşani şi Centrul de Jandarmi Găeşti au suplimentat efectivele cu un detaşament şi o companie. Centrul de Instrucţie Bucureşti şi-a mobilizat toate forţele pentru paza Consiliului de Miniştri. Regimentul de Jandarmi Pedeştri a concentrat un batalion pentru menţinerea ordinii în Bucureşti. Astfel, pentru înăbuşirea mişcării legionare, numai în capitală au acţionat aproximativ 6.000 de jandarmi.

Pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, trupele de jandarmi s-au remarcat prin curajul şi abnegaţia de care au dat dovadă pentru îndeplinirea misiunilor din competenţă, indiferent că au fost de ordine şi siguranţă publică sau de apărare a „independenţei statale”.

Astfel, la 23 August 1944, după lovitura de stat declanşată de regele Mihai I prin care, mareşalul Antonescu şi colaboratorii săi au fost arestaţi, moment ce a reprezentat desprinderea ţării de Axă şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei fasciste, jandarmeria a participat activ, împreună cu unităţile armatei române la luptele pentru eliberarea Capitalei, remarcându-se prin fapte de eroism în luptele duse împotriva trupelor germane, provocându-le pierderi mari în oameni şi tehnică de luptă. Două exemple sunt demne de evocat: Regimentul de jandarmi pedeştri a primit ca misiune principală să organizeze serviciul de pază la principalele instituţii civile, ambasade şi demnitari. De asemenea, a acţionat pentru sprijinul Regimentului 2 Călăraşi în luptele de la Prefectura Ilfov şi la escortarea prizonierilor germani de la Hotelul „Grand”.

Efectivele Şcolii de subofiţeri Drăgăşani au fost dislocate în Capitală, în zona Cişmigiu, la Gara de Nord, lacul Herăstrău şi Băneasa. Deosebit de grele au fost acţiunile de luptă desfăşurate de «elevii Detaşamentului „Căpitan Buterez”», care au luptat în zona Băneasa, trei zile şi trei nopţi, lăsând pe câmpul de luptă 22 de morţi şi 55 de răniţi.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Jandarmeria este desfiinţată, atribuţiile şi misiunile sale fiind preluate de structurile specifice statului comunist.

27

Anii 1991-1999 ne readuc în prim plan o jandarmerie renăscută, recreată cu scopul declarat de a asigura liniştea cetăţenilor în acele vremuri tulburi, marcate de mineriade, ce au adus victime atât în rândul cetăţenilor, cât şi cel al bravilor apărători ai legii.

28

I.4. CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ ÎN ORGANIZAŢIILE MILITARE,

MODEL TEORETIC-APLICATIV PENTRU O DIAGNOZĂ DE CULTURĂ ORGANIZAŢIONALĂ

Căpitan Iozefina BERBECE Ofiţer psiholog, Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Bacău

Organizarea, conducerea şi cultura sunt trei elemente atât de strâns legate între ele, încât una fără alta sunt de neînţeles. Conducerea şi organizarea generează o anume cultură, iar aceasta din urmă le modelează pe primele în aşa fel încât nu poate face un salt peste timp. Nu putem evada din cultura dominantă a zilei, tot aşa cum nu putem transplanta modele manageriale sau de organizare dezvoltate altundeva.

Cultura organizaţională este centrată pe valori şi mituri, pe împărtăşirea cunoaşterii produse şi aplicate, pe succesul individual şi al companiei/instituţiei, pe competiţia internă şi gratificarea succesului. Analiza condiţiilor de eficienţă funcţională, a celor mai bune companii/instituţii, a pus astfel în evidenţă importanţa deosebită a universului lor uman, şi mai ales a culturii care o caracterizează.

Universul structural şi tehnologic este vizibil, raţional, uşor şi rapid de schimbat. O organigramă poate fi schimbată la fel de repede ca şi o maşină, un produs tehnologic poate fi substituit cu altul atât timp, cât există resursele. Universul cultural, însă, este mult mai puţin transparent, amestecă raţionalităţi şi iraţionalităţi în multiple combinaţii pe care numai participanţii direcţi le pot înţelege. Simboluri, ideologii, limbaje, credinţe, valori, ritualuri, cunoştinţe, poveşti şi mituri creează împreună un corp distinct care oferă imaginea a ceea ce este cultura unei organizaţii şi ce reprezintă

29

fiecare individualitate în cadrul ei. Nimic din cadrul organizaţiei nu poate fi schimbat peste noapte, deşi există o mişcare permanentă şi pe termen lung se consacră alte cristalizări la care fiecare a participat într-un fel sau altul. Desigur, această cultură a organizaţiei se pliază pe structura şi tehnologia ei, dar îşi conservă totuşi specificitatea (conform culturii noastre naţionale), rămânând ancorată în:

– confuzia între dorinţa de stabilitate şi de schimbare (stabilitatea o văd doar în consensul unui loc de muncă fără modificări complicate de atribuţii), schimbarea în sensul creşterii unor avantaje financiare, oportunism, dorinţa de şi mai mare comoditate;

– nostalgia după ce a fost odată când lucrurile păreau bine puse la punct şi totul părea mai simplu, deşi mai dur;

– credinţa încă vie că trebuie să existe cineva acolo sus care să ia deciziile că controleze şi să judece ce este bine şi ce este rău, de aici intervin carenţe serioase în abordarea comunicării interumane, care se desfăşoară în general vertical – descendent şi fără manifestarea unui feedback la nivel formal;

– frica activă, mai ales la nivel de subconştient, că dacă cineva îşi exprimă o opinie personală ar putea suferi consecinţe personale. Această tendinţă se extinde la nivelul tuturor relaţiilor interumane, de la suspiciune la nivel individual, la secretomanie în privinţa manipulării şi stocării unor date cărora li se dă o importanţă mai mare decât cea reală. Intervine teama şi colportarea de zvonuri cu tentă anonimă, nu se ştie de unde au plecat, dar toţi le propagă, lipsa de încredere în cuvântul spus (nevoia de a căuta sensuri ascunse în tot ce se afirmă), nevoia aproape bolnăvicioasă de supunere în faţa factorilor de decizie şi control ca în faţa unui părinte autoritar, dar care totuşi protejează şi apără.

În studiul culturii organizaţionale se face însă o distincţie metodologică între conceptele de instituţie (firmă şi organizaţie) în viziune sistemică, în realitate cele două componente sunt simultan integrate. Astfel instituţia/firma reuneşte aspectele tehnice, economice, specifice, anvergura ofertei de produse/servicii, extensia competenţelor, resurselor, tehnologiilor, know-how-lui care au fost acumulate de-a lungul timpului, în timp ce organizaţia reprezintă o formă de asociere umană în vederea atingerii unui scop comun, sau o entitate socială cu activitate structurată deliberat, direcţionată spre o finalitate şi delimitată de mediul ei extern prin graniţe permeabile.

30

În viziunea lui Allaire şi Firsirotu, organizaţia este analizată ca sistem social şi reprezintă reperele sociopsihologice ale activităţii umane în grupuri; este în continuă mişcare şi transformare; este determinată de valorile şi normele societăţii ambiante, de factorii istorici proprii şi de contextul în care ea operează şi la care trebuie să se adapteze pentru a supravieţui.

„Cordonul ombilical” dintre firmă/instituţie şi organizaţie este realizat de dimensiunea competenţe, relaţionată direct cu caracteristicile individuale ale membrilor organizaţiei şi care se alimentează din aranjamentele culturale şi structurale ale organizaţiei; competenţele specifice exercită, la rândul lor, o influenţă considerabilă asupra caracteristicilor culturale ale organizaţiei.

Ceea ce s-a subestimat iniţial la organizaţiile reale a fost denumit „teoria haosului” şi care subliniază:

A. Conflictul – organizaţiile sunt sisteme politice în care acţiunile sunt

determinate de putere; – există diferenţe între percepţiile, credinţele şi obiectivele

personale ale membrilor organizaţiei. B. Incertitudinea, care poate avea două tipuri de surse:

interne şi externe. – surse interne: a) individuale – percepţiile, obiective personale, motivaţii,

nevoi; b) organizaţionale – relaţiile input/output; obiectivele

organizaţionale, relaţiile de responsabilitate, autoritate. – surse externe care se referă la schimbarea constantă a

mediului extern, configuraţia forţei de muncă, schimbări ale sistemelor de valori, progres, schimbarea sistemului legal etc.

C. Complexitatea se referă la varietate, schimbare, acţiuni ad-hoc.

Scopul culturii organizaţiei este să creeze membrilor un sens al identităţii şi să genereze ataşament faţă de credinţele şi valorile organizaţiei.

În general, cultura organizaţională este promovată de fondator sau de un lider timpuriu, care articulează şi implementează anumite idei şi valori ca viziune, filozofie sau strategie a atingerii obiectivelor. Când aceste idei şi valori conduc la succes ele devin instituţionalizate, iar cultura organizaţională se cristalizează pe baza lor.

31

Din acest punct de vedere funcţiile critice ale culturii organizaţionale sunt:

– integrare internă – membrii dezvoltă o identitate colectivă şi învaţă să lucreze împreună şi eficace; cultura determină relaţiile de muncă şi modul de comunicare, ce comportamente sunt acceptabile sau nu şi cum se alocă puterea şi statutul în organizaţie;

– adaptarea externă – modul de îndeplinire a obiectivelor şi tranzacţiilor cu mediul extern.

De reţinut: a) Cultura dă legitimitate structurii organizaţionale, iar

structura susţine cultura; b) Există relaţii între individ şi cultură; c) Există relaţii între individ şi structura organizaţională: – membrii organizaţiilor nu pot face o distincţie evidentă

între aspectele structurale şi culturale ale organizaţiei; dacă există o dihotomie pronunţată între cultură şi structură, membrii organizaţiei sunt supuşi la un nivel ridicat de confuzie şi stres;

– membrii organizaţiei exercită un nivel variabil de influenţă asupra evoluţiei culturale şi structurale;

– indivizii prezintă forme diferite de integrare culturală, ce pot coexista în cadrul aceleiaşi organizaţii:

1. reproducerea exactă în structurile mentale ale individului, ale semnificaţiilor, valorilor, credinţelor şi simbolurilor organizaţiei;

2. reproducerea parţială a sistemului cultural; semnificaţiile, valorile, credinţele şi simbolurile organizaţiei nu exercită decât o influenţă printre multe altele ce contribuie la formarea cadrului mintal individului; va rezulta manifestarea unor tendinţe către anumite comportamente;

3. relaţia „metaculturală” – există indivizi cu experienţă îndelungată în organizaţie, care au învăţat cultura respectivă, însă îşi păstrează o anumită detaşare faţă de aceasta; aceşti indivizi au un rol extrem de important în perioadele de schimbare radicală;

4. refuzul de a se integra; menţine cu organizaţia numai relaţii oportuniste, fie ca rezultat al alegerii personale, fie din cauză că organizaţia nu îi oferă altă alternativă mai convenabilă.

32

d) există relaţii între societatea civilă şi membrii organizaţiei: într-o societate eterogenă, organizaţia trebuie să facă eforturi să selecteze indivizi compatibili cu sistemul său cultural.

Cadrul conceptual al culturii

Cultura este un model integrat al comportamentului uman,

care include gândirea, vorbirea, acţiunea şi creaţiile materiale şi care depinde de capacitatea omului de a învăţa şi a transmite cunoaştere generaţiilor următoare.

Cultura reprezintă totalitatea modelelor de comportament transmise social, arte, credinţe, instituţii şi toate celelalte produse ale muncii şi gândirii umane caracteristice unei comunităţi sau populaţii.

Elemente specifice de identificare: – existenţa unui model integrat de comportament uman; – modelul de comportament este integrat organic unui sistem

social; – modelul comportamental este caracteristic şi dominant şi

are stabilitate în timp pe perioade relativ extinse; – modelul de comportament are abilitatea de a se dezvolta

dependenţă directă cu capacitatea sistemului de a învăţa şi de a transmite/comunica cunoaştere succesorilor printr-un proces de socializare;

– are acea sursă de cunoaştere comună care se constituie în rezervorul arhetipal, furnizor de modele şi structură pentru comunitate.

Originile culturii – istoria, miturile şi legendele, simbolurile, succesele şi

dezastrele sistemului social considerat, atribuind o semnificaţie comună, specifică lumii înconjurătoare.

Cultura ca identificare – procesul de identificare a individului cu acea cultură din

care face parte formează cultura ca întreg coeziv; procesul de identificare este ascuns sub nivelul conştient; funcţia de a păstra o serie de comportamente care se menţin în afara câmpului conştient sunt extrem de persistente.

Cultura ca forţă iraţională Hall identifică nivelurile la care se pot observa manifestările

iraţionale ale indivizilor: – situaţional – de exemplu, controlul traficului este destinat

diminuării comportamentelor iraţionale;

33

– contextual – comportament iraţional care apare din cauza aplicării sau proiecţiei logicii adecvate unui alt context; este o formă de manipulare şi exploatare în medii intelectuale şi academice;

– nevrotic – puterea, banii, proprietatea, sexul, copii, munca şi distracţia, cariera, violenţa sunt domenii în care se manifestă cel mai frecvent comportamente iraţionale; cultura însăşi este nu numai nevrotică, ci şi psihotică, aşadar comportamentul individual deviant este un răspuns la cultura respectivă (oamenii sunt supuşi constant la ceva ce îi deranjează);

– birocratic şi instituţional – în toate culturile, birocraţia are un potenţial extraordinar de a fi contraproductivă; această tendinţă spre ineficienţă.

Cultura organizaţională

Cultura organizaţională reprezintă produsul inventivităţii

sociale (care include creaţii materiale, construcţii conceptuale formale şi informale, socializare, îndoctrinare, ritualuri, mituri, teorii ale acţiunii enunţate şi practicate, personalităţi ale liderilor, grupuri ca subculturi, culturi gazdă, istoria organizaţiei, umorul, ludismul în cadrul muncii) şi îşi are originea în modelele relaţionale subconştiente dintre membrii organizaţiei, care permit liderilor şi celor care îi urmează să facă faţă cu succes stărilor de anxietate.

Alte definiţii ale culturii organizaţionale definesc cultura astfel:

– produsul învăţării sociale pe termen lung şi care reflectă ceea ce a dus la succes în trecut; tradiţiile furnizează membrilor organizaţiei răspunsuri clare şi larg împărtăşite la probleme practice;

– ceea ce este tipic pentru organizaţie, obiceiurile, atitudinile dominante, modelul comportamentelor acceptate şi aşteptate;

– un set de prezumţii învăţate şi împărtăşite cu privire la normele (standarde, reguli) care reglementează comportamentul membrilor;

– sistemul de variabile organizaţionale, care, deşi dificil de definit precis, există şi sunt descrise de angajaţi în termeni comuni; un sistem de semnificaţii împărtăşite ale membrilor organizaţiei care o diferenţiază pe aceasta de alte organizaţii. (Robins, 1992).

Cultura organizaţională este similară culturii naţionale: îşi are originea în istorie, mituri, eroi şi simboluri şi evoluează în jurul valorilor moştenite de organizaţie de la generaţiile înaintaşe, creând

34

acelaşi tip de „subconştient colectiv (după modelul junghian), şi influenţează în mod critic abilitatea sistemului de a se schimba.

Cadrul mental al organizaţiei este acel mod de gândire particular care caracterizează indivizii ce au aparţinut mult timp aceleiaşi organizaţii; este rezultatul culturii şi structurii particulare a organizaţiei şi tinde să modeleze facultăţile mentale ale indivizilor, delimitându-le câmpul viziunii proprii asupra lumii; astfel structurarea socială a realităţii este puternic influenţată de:

– angajarea faţă de practicile şi orientările utilizate în trecut; – procedurile standard, rutinele şi efectele obişnuinţei în

stabilirea strategiilor; – efectul augmentativ al mitologiilor şi viziunilor despre lume,

inerente pentru aspectele generale ale culturii organizaţionale; – limitările cognitive şi stiluri cognitive neadecvate ale

managementului; – fenomene de „groupthink” (gândirea de grup); – gradul de limitare a resurselor. Aceşti factori contribuie la crearea mediului „pus în scenă” al

organizaţiei profund influenţat deci de sistemele socio-structural şi cultural al acesteia, unde structura trebuie înţeleasă ca proprietăţile culturale şi structurale ale organizaţiei.

Surse şi influenţe: A îndeplini aşteptările persoanei învestite cu autoritate este

un proces activ atât în familie, cât şi în mediile de muncă, managerii sunt de fapt in loco parents (o substituire a rolului îndeplinit de părinţi); rezultă astfel trei factori critici care formează şi menţin cultura:

– aşteptările angajaţilor sunt în cea mai mare parte formate în primele trei săptămâni după ce se alătură organizaţiei (faza de inducţie);

– standardele de performanţă promovate de către şeful direct trebuie să fie în perfectă concordanţă cu aşteptările create în faza de inducţie;

– acţiunile colegilor de muncă trebuie să fie în perfectă concordanţă cu standardele promovate în faza de inducţie şi de către şeful direct.

Complementar, alţi 11 factori cauzali contribuie în mod determinant la formarea culturii organizaţionale:

1. influenţa unui lider dominant (comandantul unităţii) sau la nivel macro al şefului structurii;

35

2. istoria şi tradiţia organizaţiei; 3. tehnologia utilizată şi serviciile oferite societăţii; 4. clienţii (societatea civilă); 5. aşteptările organizaţiei; 6. sistemele informaţionale şi de control; 7. legislaţia şi mediul extern al organizaţiei; 8. standardele procedurale şi politicile; 9. sistemul de măsurare a performanţelor şi sistemul de

recompense; 10. organizaţia şi resursele sale; 11. obiectivele, valorile şi credinţele. Relaţiile dintre cultură şi organizaţii (perspectiva lui

Hofstede) Puse în relaţie cultura şi organizaţia oferă ca viziune: 1. în termeni de evitare a incertitudinii: – organizaţia este un instrument raţional limitat utilizat pentru

a atinge obiectivele specificate, în care oamenii trebuie să răspundă cerinţelor rolurilor;

– cultura este bazată pe roluri: oamenii lucrează cel mai eficace şi eficient atunci când li se atribuie sarcini relativ simple, bine definite, circumscrise şi măsurabile; se fac eforturi pentru a realiza claritatea şi precizia rolurilor şi procedurilor pentru a asambla părţile organizaţiei precum o maşină.

2. în termeni de individualism: – organizaţia este rezultatul interacţiunii unor oameni motivaţi

care încearcă să rezolve propriile probleme şi să-şi satisfacă propriile necesităţi şi aşteptări;

– cultura este bazată pe realizare, adică cerinţe mari cu privire la energia şi timpul oamenilor, bazate pe presupunerea că oamenilor le place să îndeplinească sarcini care aduc satisfacţie în mod intrinsec.

3. în termeni de distanţă faţă de putere: – un fenomen relativ limitat şi stabil al ordinii sociale, bazat

pe obiceiul supunerii faţă de autoritate; – cultură bazată pe putere: în cel mai bun caz în aceste

organizaţii lidershipul este bazat pe putere, justiţie şi benevolenţă paternalistă; se aşteaptă ca liderii să fie atotştiutori şi puternici; în cel mai rău caz tendinţa este să se guverneze prin frică.

4. în termeni de feminitate ca: – mobilizarea tendinţelor prin utilizarea relaţiilor personale;

36

– cultură bazată pe susţinere – oferă membrilor satisfacţie care derivă din relaţii: înţelegere mutuală, apartenenţă şi conectare; se presupune că oamenii vor contribui datorită sensului angajării în cadrul unui grup sau organizaţie faţă de care se simt ca membrii reali şi care cred că nu au interese personale.

Inerţia culturală Una din funcţiile esenţiale ale culturii organizaţionale este de

a se autoproteja în faţa schimbării, de a-şi menţine status quoul pentru a asigura stabilitate organizaţiilor şi securitate membrilor acestora. Există trei elemente inerţiale caracteristice continuităţii culturale:

– reproducerea sau „sistemul ereditar”, care pentru organizaţii înseamnă succesiunea executivă; ştiind cine vine la putere în decursul istoriei unei organizaţii implică descoperirea valorilor ascunse şi modelelor predictive care stau la baza procesului de luare a deciziilor la nivel strategic, deci cu impact decisiv pentru viitorul sistemului;

– instituţionalizarea sau rutinele formale utilizate în vederea susţinerii acţiunilor care decurg din sistemul de valori împărtăşit;

– legitimizarea sau modul în care organizaţia îşi justifică activităţile – dacă apar presiuni interne sau/şi externe ce cer această justificare, valorile şi presupoziţiile de bază pot fi afectate, determinând o criză de legitimitate; în general organizaţia nu se va schimba decât după instalarea unei crize de legitimitate.

Cultură organizaţională şi climat organizaţional

Considerând cultura organizaţională ca pe „un cod, un

sistem logic de structurare a comportamentelor şi semnificaţiilor, care a trecut cu succes testul timpului şi serveşte membrilor organizaţiei ca ghid pentru adaptare”, climatul organizaţional are o arie de întindere mult mai îngustă fiind parţial o funcţie a reacţiei subiective a membrilor organizaţiei la impactul culturii organizaţionale şi determinând modul în care un individ împărtăşeşte principalele valori şi credinţe şi participă la reacţia materială din cadrul sistemului.

Climatul este foarte strâns legat de satisfacţia în muncă, în special cu percepţiile care nu sunt legate direct de sarcini: sentimente cu privire la colegii de muncă, politicile instituţiei etc., dar şi cu încărcarea şi natura sarcinilor.

37

Climatul organizaţional sau mediul intern se constituie dintr-o serie de elemente specifice, care afectează sau sunt afectate de politicile, procedurile şi condiţiile de angajare:

– mediul fizic – influenţează gradul de satisfacţie în muncă (după Herzberg);

– mediul tehnologic – modul de organizare a locului de muncă; procesele de muncă; echipamentele; determină procesele şi descrierea posturilor, afectează relaţiile interpersonale şi interacţiunile dintre angajaţi, constituirea grupurilor formale şi gradul de cooperare sau conflict; în acest context, integrarea dintre sistemele tehnologice şi sistemele sociale determină formarea sistemelor sociotehnice, în care proiectarea posturilor se face ţinând seama de cerinţele ambelor sisteme;

– mediul social – reflectă atitudinile şi comportamentele managerilor şi angajaţilor, individual şi în grup; regulile şi procedurile, grija, recompensele şi sprijinul faţă de angajaţi şi toleranţa faţă de diversele opinii sunt factori majori în determinarea configuraţiei climatului organizaţional; de asemenea, cultura organizaţională joacă un rol central în formarea climatului organizaţional;

– mediul politic – politica în organizaţii reflectă managementul influenţei în scopul de a obţine rezultate sancţionate prin mijloace nesancţionate; are deci potenţialul de a fi benefică sau dăunătoare organizaţiei; tactici frecvent utilizate în politica organizaţională; atacarea sau blamarea altora, utilizarea sau reţinerea sau distorsionarea informaţiei pentru a crea daune altora, crearea de imagini, crearea şi consolidarea susţinerii pentru anumite idei, linguşire, crearea de coaliţii pentru deţinerea puterii, asocierea cu persoane influente, oferirea şi prestarea de servicii sau favoruri pentru a crea obligaţii;

– mediul economic – reflectă condiţiile financiare ale organizaţiei.

Pentru a evalua corect cultura unei organizaţii este necesar să se efectueze un diagnostic detaliat al climatului organizaţional, dar acest lucru nu este şi suficient, mai mult confuzia între cele două concepte poate să aducă la concluzii greşite şi acesta este motivul pentru care separarea lor este extrem de importantă.

Conexiunea dintre dimensiunile psihologice şi cultură La fel ca indivizii şi organizaţiile au personalitate: pot fi

caracterizate în termeni ca: rigide, prietenoase, calde, inovative sau

38

conservatoare; aceste trăsături pot fi utilizate pentru a prezice atitudinile şi comportamentele oamenilor care aparţin organizaţiilor. Pornind de la această premisă Kets de Vries a determinat şi testat prin metode empirice o serie de conexiuni între dimensiunile psihologice şi diverse probleme organizaţionale.

Probleme ce pot să apară la nivel de organizaţie şi conexiunea cu dimensiunile psihologice:

Dimensiunea psihologică atinsă Nivelul de antrenare

Domeniul de manifestare a problematicii organizaţionale

Probleme organizaţionale Stiluri de personalitate nevrotice ale managerilor de la vârf ale organizaţiilor cu probleme.

- toată organizaţia - strategie şi procesul de elaborare a acesteia

- structură - cultura

organizaţională Procese ale grupurilor disfuncţionale care se sustrag de la îndeplinirea sarcinilor organizaţiei

- subunităţi/servicii - grupuri de muncă - organizaţii mici

- domeniul decizional - structură - cultură

organizaţională

Scheme de transfer ale membrilor care conduc la frustrare, furie şi confuzie în contexte interpersonale

- relaţii interpersonale (diade)

- lidership; - procesul decizional.

Moduri improprii prin care un superior „leagă”, „abandonează” sau „mandatează” subordonaţii

- interacţiuni superior-subordonat

- lidership

Crize în legătură cu ciclurile de viaţă pe parcursul carierei unui manager

- individ - satisfacţia în muncă cu privire la organizaţie

Depăşirea rezistenţei la schimbare Mecanisme psihologice de rezistenţe şi apărare

- individ - rezistenţă la schimbare

39

Dezamăgire, „jelire” şi rezistenţă cauzată de pierderea statutului, securităţii sau puterii

- individ - dezvoltarea capacităţii de înţelegere şi înfruntare a dezamăgirii pentru a facilita schimbarea permanentă

- tehnici de intervenţie pentru schimbare

Toate de mai sus - toate nivelurile - consultanţă terapie şi intervenţii de sistem (coaching)

Explicarea culturii organizaţionale pe baza dimensiunilor

psihologice este fundamentată de fanteziile împărtăşite ale grupurilor din cadrul organizaţiilor, care influenţează luarea deciziilor, structura organizatorică, strategia şi cultura. Procesul cu formare a reacţiilor în lanţ a fanteziilor de grup (adică totalitatea dorinţelor, opiniilor, gândurilor şi emoţiilor îmbogăţite cu contribuţiile anonime ale membrilor grupului, prin care impulsurile implicite exprimate sunt satisfăcute) conduce la formarea mentalităţii de grup, iar orice contribuţie la mentalitatea de grup trebuie susţinută şi conformă cu celelalte contribuţii anonime din cadrul grupului. Mentalitatea de grup se caracterizează printr-o uniformitate constantă cu diversitatea gândirii şi mentalităţilor indivizilor ce formează grupul şi la rândul ei conduce la crearea unei realităţi simbolice descrisă ca ideologie, cultură, identitate organizaţională etc.

Niveluri ale culturii organizaţionale Literatura de specialitate prezintă opinii diverse, dar

convergente cu potrivire la nivelurile de manifestare ale culturii organizaţionale astfel:

Gerard Egan consideră cultura organizaţională ca factor general al sistemului, conferindu-i individualism şi culoare; este un element major de araţionalitate, atât ca sursă de creştere, cât şi ca sursă de limitări; poate fi divizată în cinci categorii care se suprapun, fiecare contribuind într-un fel specific la crearea culturii în ansamblu:

1. istoric/tradiţii – modul în care trecutul trăieşte în organizaţia prezentă (istoric, povestiri despre cum era odată, incidente critice, mituri, fonduri, eroi, succese, tradiţii);

2. credinţe – prezumţii, moduri de a înţelege şi dogme;

40

3. valori – lucrurile pe care organizaţia le consideră importante;

4. norme şi standarde – exprimă ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie făcut, principii, politici, reguli, legi şi tabuuri care guvernează comportamentul de ansamblu al sistemului, subsistemele şi membrii organizaţiei; definesc comportamentele ce vor fi recompensate şi limitează comportamentele care vor fi tolerate de sistem;

5. tipare de comportament – modalităţile de a acţiona în organizaţie, obiceiuri, ritualuri şi ceremonii prevalente; credinţele, valorile şi normele generează tipare de comportament (comportamente specifice).

Vom puncta astfel: – cultură de suprafaţă – măsura în care cele cinci elemente

sunt scrise în documente publice (regulamente de funcţionare, jurământul, organizarea), celebrate în mod public (înaintări în grad, premieri etc.) sau orice combinaţie a acestora;

– cultură de profunzime – oricare din cele cinci categorii, dacă: nu sunt scrise, nu sunt parte a nivelului conştient al membrilor cu privire la sistem, sunt înţelese numai parţial şi nu sunt discutate în forumuri publice.

Asemănător acestui model este cel descris de Kotter şi Heskett bazat pe două niveluri ale culturii organizaţionale, în permanentă corelaţie şi influenţându-se reciproc:

– nivelul invizibil, prin excelenţă conservator şi deci greu de schimbat, cuprinde valorile împărtăşite de membrii organizaţiei, care tind să modeleze comportamentul colectiv;

– nivelul vizibil, mai uşor de schimbat, se referă la normele de comportament care se transmit noilor membri ai organizaţiei şi sunt corelate cu un sistem de recompense şi sancţiuni care funcţionează în concordanţă cu sistemul de valori acceptat şi împărtăşit de membrii organizaţiei.

Cultură şi performanţă

Sistemul de valori Valorile sunt „esenţa culturii”, esenţa filosofiei organizaţiei

despre succes, elementul central ce dă sensul unei direcţii comune şi indică membrilor sistemului cum trebuie să lucreze împreună, cu o singură condiţie: pentru ca această funcţie indispensabilă pentru

41

performanţă să fie îndeplinită, trebuie să fie împărtăşită de toţi membrii organizaţiei.

Organizaţiile devin instituţii în momentul în care sistemul de valori este cristalizat, comunicat acceptat şi însuşit de către toţi participanţii la creaţia colectivă, pentru că valorile produc o identitate distinctă şi construcţia de semnificaţie comună, implicând modelarea caracterului social al sistemului.

Integrarea socială înseamnă mai mult decât comanda şi coordonarea cu caracter formal şi se reflectă în toate acţiunile şi întreprinderile individuale, pentru că valorile comune sunt legitime din punct de vedere social şi dau sens şi semnificaţie acţiunilor individuale; dacă cultura organizaţională este puternică, valorile vor capta atenţia generală; în caz contrar valorile vor fi ignorate.

Valorile angajatului rămân virtual constante pe parcursul derulării contractului de angajare şi rezistă efortului făcut de management şi de ceilalaţi în vederea modificării lor; având în vedere acest scenariu, culturile organizaţionale devin în cel mai bun caz o expresie a etnicităţii colective a angajaţilor.

Crearea unor culturi solide – cu aportul critic al unor lideri puternici, care au capacitatea de a comunica valorile esenţiale în întreaga organizaţie prin intermediul unor viziuni şi misiuni bine articulate – determină în mod direct performanţele organizaţiei pe termen lung.

Culturile puternice pot include şi factori disfuncţionali alături de factori favorabili performanţei, ceea ce în funcţie de context, poate duce la succesul sau insuccesul organizaţiei. Succesul pe termen lung poate fortifica culturile puternice, dar există pericolul ca o cultură puternică să devină arogantă, focalizată intern, politizată şi birocratică, deci extrem de inerţială.

Organizaţiile care prezintă performanţe slabe pot, de asemenea, să aibă culturi puternice, dar disfuncţionale, centrate pe sisteme de valori care numai aparent definesc succesul.

Culturile puternice ne demonstrează rolul sistemului de valori pentru alinierea, motivarea şi controlul membrilor organizaţiei; valorile joacă rolul unui sistem informal de control, care este mai puternic decât oricare altul deoarece furnizează scop şi semnificaţie pentru tot ce trebuie să fie realizat în vederea obţinerii de rezultate performante. Există multiple dovezi practice că, pentru ca o organizaţie să aibă succes, premisa de bază este să-şi creeze o cultură puternică.

42

Sistemele de valori care aparţin culturilor puternice au următoarele caracteristici:

– sunt expresia unei filosofii clare şi explicite; – sunt comunicate în întreaga organizaţie şi cunoscute de

toţi membrii acesteia; – definesc caracterul fundamental al sistemului: creează un

sens al identităţii, influenţează toate aspectele sistemului, indică ce este important în cadrul procesului de luare a deciziilor, definesc ce fel de oameni sunt respectaţi şi semnalează lumii exterioare la ce trebuie să se aştepte din partea unei anumite organizaţii. Cu cât valorile acţionează mai puternic, cu atât cultura este mai inerţială, rezultând riscuri ale sistemelor de valori puternice ca atribute ale culturilor puternice;

– riscul inconsecvenţei – în cazul în care comportamentele contrazic valorile profesate;

– riscul perimării – în cazul în care contextul se schimbă şi valorile profesate nu mai sunt în concordanţă cu noile cerinţe;

– riscul stimulării rezistenţei la schimbare. Identificarea culturii organizaţionale Pentru identificarea tipului de cultură organizaţională se

abordează în principal următoarele dimensiuni: 1.Sistemul de valori: – valori cu caracter pozitiv şi valori cu caracter negativ; – relaţia valori – comportamente; – relaţia dintre valori şi alocarea resurselor; – relaţiile dintre valori legate de eficienţa muncii şi cele

legate de calitatea condiţiilor de muncă; – valori etice şi morale; codul etic al profesiei; – ataşamentul şi loialitatea faţă de organizaţie. 2. Climatul organizaţional: – rezistenţa la schimbare; – gradul de colaborare între persoană şi colaboratorii săi; 3. Eroi (persoanele care au reprezentat ceva pentru

organizaţie, trăsăturile lor caracteristice). Eroi apar în fiecare zi, va fi întotdeauna un reprezentant promovat în media cu ale cărui rezultate organizaţia se va mândri şi va fi punct de reper în reuşita şi performanţele celorlalţi.

4. Atitudinea în faţa riscului. 5. Stilul de muncă: – factorul timp (respectarea unor termene, intervenţia în

timpul minim necesar şi suficient);

43

– preocuparea pentru calitate; – grad de creativitate. 6. Credinţe. 7. Ceremonii, „obiceiuri” relevante, ritualuri acceptate şi

practicate de către angajaţi. 8. Comportamente/caracteristici care conduc la acceptarea

unui individ în cadrul organizaţiei. 9. Calitatea spaţiului fizic; îmbrăcămintea (uniforma). 10. Preocuparea pentru numele şi imaginea organizaţiei: – analiza SWOT a culturii organizaţionale în perspectiva

obiectivelor diagnozei. Analiza SWOT se face în vederea creării unei imagini cât mai clare asupra profilului cultural al organizaţiei investigat şi a furnizării unei baze de date solid argumentate pentru intervenţiile ulterioare. Graniţele sunt însă flexibile în funcţie de momentul, contextul şi perspectiva analizei.

Model de diagnoză culturală

la nivelul unei structuri militare Pentru identificarea culturii organizaţionale s-a folosit

modelul Cummings şi Worley. Metode folosite: observaţia externă şi interviul.

Date demografice: unitate militară aparţinând Jandarmeriei Române, înfiinţată în anul … în judeţul … cu scopul de a asigura identificarea funcţionării eficiente a organizaţiei

Personalul ce activează în cadrul organizaţiei de tip militar, aparţinând Jandarmeriei Române, se împarte în două mari categorii:

– personal operativ format din … cadre militare; – personal neoperativ format din … cadre militare şi …

personal contractual. În total în cadrul organizaţiei întâlnim … angajaţi. În cadrul personalului operativ întâlnim pe categorii ofiţeri şi

respectiv subofiţeri. Structura pe sexe a personalului operativ este preponderent în favoarea bărbaţilor (2,4% din personalul operativ sunt femei).

În cadrul personalului neoperativ pe categorii întâlnim ofiţeri, subofiţeri şi personal contractual. Structura pe sexe a personalului neoperativ indică un procent de 23,5% femei.

Vârsta medie a personalului este de 34,6 ani.

44

Programul de lucru variază în funcţie de specificul activităţii: formal la centru 08.00 – 16.00, în schimburi de 12 ore şi respectiv 8 ore (trei schimburi pe zi).

Perioada medie pe timpul căreia un angajat îşi păstrează postul este variabilă. Fiind o organizaţie cu specific militar, oamenii rămân încadraţi până la trecerea în rezervă, majoritatea fiind militari de carieră proveniţi din şcolile militare (Academia de Poliţie „Al. I. Cuza” şi şcoli de subofiţeri). Din rândul celor care pleacă sunt în special cei cu studii medii (subofiţeri) care aleg în general, plecarea la muncă în străinătate, motivând avantaje financiare deosebite acolo. În general se constată o fluctuaţie mică de personal, chiar în situaţia în care cadre provenite din sursă externă au studii superioare în alte domenii (tehnice, economice etc.).

Absenteism: fiind o organizaţie militară cu reguli şi disciplină puternic formalizate nu se pune problema absenteismului, care ar fi grav sancţionat. Există în schimb o evidenţă strictă a învoirilor şi a recuperărilor orelor suplimentare.

Educaţie: – studii postuniversitare la nivel de inspector şef/comandant,

şefi servicii; – studii universitare (Academie de Poliţie sau facultăţi de

profil pentru toate categoriile de ofiţeri); – studii medii pentru categoriile de subofiţeri; – studii gimnaziale pentru personalul contractual. Experienţa: în general, experienţa practică anterioară este

limitată (multe din cadre au venit direct din şcoală), se pune accent pe potenţialul de învăţare a personalului.

Programe de formare, perfecţionare (continuare şi completare de studii): formarea şi pregătirea personalului se face în mod puternic formalizat: formare prin Academia de Poliţie şi şcoli militare de subofiţeri pentru cursuri de iniţiere în carieră în cadrul centrelor de pregătire pentru cei proveniţi din sursă externă, programe de tutelă profesională. Periodic personalul este trimis la cursuri de specializare, perfecţionare sau participă la convocări de specialitate şi instructaje. În organizaţiile militare pregătirea are un rol extrem de important, ea desfăşurându-se şi la locul de muncă individual sau colectiv prin prezentări de teme sau accesare a sistemului e-learning.

45

Model de structurare a organizaţiei: organigrama este structurată cu acoperirea sectoarelor de activitate necesare desfăşurării în condiţii optime a activităţii.

Strategie: unitatea funcţionează în sistem integrat în cadrul ei desfăşurându-se toate secvenţele necesare activităţii, subordonată la rândul ei unei structuri centrale existând pentru fiecare specific de activitate o structură centrală coordonatoare.

Structura organizatorică este una formalizată, organizată pe structuri de lucru bine conturate. Sarcinile funcţionale sunt îndeplinite operativ sub îndrumarea nivelului ierarhic imediat superior. Munca este strict coordonată, activitatea desfăşurându-se conform planificărilor.

Probleme legate de putere: – la nivel central este stabilită strategia de acţiune prin

decizii strategice pe termen mediu şi lung; – obiectivele organizaţiei sunt stabilite la nivel central; – managerii (inspectorii şefi/comandanţii) asigură managementul

organizaţiei pentru atingerea obiectivului stabilit. Credinţe şi mentalităţi: – există percepţia eronată a oamenilor că sunt mai slab

apreciaţi ca alte structuri ce aparţin M.A.I. Comportamente şi relaţii: – relaţionarea formală se face pe verticală ascendent –

descendent; – relaţionarea informală are loc pe toate direcţiile de

comunicare, incluzând relaţii statornice de amiciţie şi bună colegialitate.

Evaluarea performanţelor individuale şi recompense: – evaluarea personalului se face semestrial (personalul

operativ) sau anual (personalul neoperativ), calificativele fiind oferite pe baza rezultatelor obţinute.

Elemente caracteristice pentru comportamente şi relaţii de grup:

– atribuirea sarcinilor se face strict în funcţie de specificul fiecărui post respectând Fişa postului;

– controlul se face centralizat; – efortul de grup ar putea fi îmbunătăţit. Comunicare, conflicte, norme: – comunicarea se desfăşoară pe toate nivelurile; – majoritatea conflictelor ce apar sunt contextuale şi fără

amploare.

46

Elemente de management al resurselor umane: – în cadrul organizaţiei există o structură de management

resurse umane foarte bine articulată şi reprezentată care îndeplineşte toate funcţiile necesare acestui domeniu.

Sistemul de valori: există un sistem de valori foarte bine conturat atât la nivel formal, cât şi informal: calitatea lucrului bine făcut (îndeplinirea sarcinilor şi misiunilor), cu respectarea termenelor şi gestiunea cât mai bună a timpului. Printre valorile cu caracter pozitiv ale organizaţiei se numără: corectitudinea, fidelitatea faţă de organizaţie, implicarea şi respectul faţă de ceilalţi. Comportamente neacceptate: atingerea onoarei şi demnităţii militare, neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, comportamente adictive. Comportamentul personalului este în acord cu valorile acceptate la nivel informal.

Climatul organizaţional este acela de grup extins, unde fiecare membru al grupului îşi ştie locul (sarcinile profesionale) şi responsabilităţile. Abaterile sunt sancţionate după o prealabilă analiză şi încercare de soluţionare a situaţiei problemă. Atitudinea managementului de vârf (comanda) este adesea patern-autoritară, încercând să preia spre rezolvare o parte din probleme;

– comanda aplică un model perfecţionist aşteptând un feedback pozitiv din partea personalului;

– comanda se prezintă ca model comportamental prin caracteristicile: perseverenţă, devotament faţă de o instituţie şi organizaţie şi faţă de muncă, în general, dar şi autoritate specifică organizaţiei militare.

Comportamente/caracteristici care conduc la acceptarea unui individ în cadrul organizaţiei:

– pentru „intrarea” şi acceptarea unei persoane în cadrul organizaţiei sunt necesare: perseverenţa, implicarea, deschiderea la nou, curaj, respect faţă de membrii organizaţiei şi faţă de instituţie, respectarea statutului militar ales.

Atitudinea faţă de risc: – în vederea atingerii obiectivelor se ia în calcul varianta

pesimistă prin identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor pentru atingerea obiectivelor şi viabilitatea scopului organizaţiei.

Atitudinea faţă de muncă: – timpul este un factor important prin necesitatea respectării

planificărilor, termenelor şi asigurarea operaţiunilor în perioada estimată;

– preocuparea sistematică faţă de calitatea muncii şi ameliorarea permanentă a acesteia, demonstrată şi prin programe permanente de pregătire şi perfecţionare executate în cadru formal.

47

Ceremonii şi ritualuri: – ceremonii legate de zile de naştere sau alte evenimente

personale; – ceremonii colective desfăşurate în cadru festiv (avansări,

festivităţile cu ocazia Zilei Jandarmeriei, ceremonia de înălţare a drapelului, jurământul militar);

– alte ceremonii colective (de genul, revelionul jandarmilor) s-au diluat în timp până la dispariţia lor.

Analiza S.W.O.T. Puncte tari: – potenţial uman reprezentat de personal eficient şi

pregătit; – imaginea organizaţiei şi reputaţia ei sunt foarte bune în

judeţ; – există în cadrul organizaţiei un set de valori pozitive

susţinute de către comandă; – cultivarea bunelor relaţii cu societatea civilă; – pregătirea superioară a comenzii şi conducerii. Puncte slabe: – asumare limitată de responsabilitate şi răspundere

generată de stricta limitare a sarcinilor conform atribuţiilor; – motivaţie intrinsecă cu o tendinţă de scădere din

cauza modificărilor structurale ale momentelor anterioare de timp;

– stres psihologic generat de factorul uman. Oportunităţi: – imaginea şi reputaţia bună a instituţiei; – relaţiile pozitive cu societate civilă. Ameninţări: – centralizarea deciziilor ce pot naşte nemulţumiri

potenţiale; – migrarea forţei de muncă către statele vest-europene. Concluzii Organizaţia funcţionează după strategii clare şi obiective

precise, aduse la cunoştinţa personalului, funcţionând astfel ca o organizaţie cu context ridicat. Se remarcă o reacţie de întârziere subiectivă a personalului la schimbări de strategie, atrăgând o serie de nemulţumiri la nivel de comandă. Comanda este adepta unei culturi de tip perfecţionist solicitând personalului aceeaşi capacitate de acţiune.

48

Recomandări Acestea ating latura umană a instituţiei prin vizarea unor

antrenamente de team-building pentru stimularea şi eficientizarea lucrului în echipă (funcţionând ca un tot armonios).

De asemenea, este importantă reiniţierea unei sărbători colective pentru a strânge coeziunea grupului. Bibliografie:

1. Huţu C.A.: Cultură organizaţională şi leadership, Editura

Venus, Iaşi, 2005.

2. Hofstede G.: Cultural and Organization. Software of the Mind, McGraw-Hill Book Comp., 1991.

3. Jung C.G.: Tipuri psihologice, Editura Humanitas, 1997.

4. Vlăsceanu M.: Organizaţii şi comportament organizaţional, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

49

I.5. JUSTIŢIA TRANSILVĂNEANĂ. INSTITUŢII JURIDICE ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

Comisar-şef de poliţie dr. Gabriel-Virgil RUSU Director adjunct, Şcoala de Agenţi de Poliţie

„Septimiu Mureşan” Cluj-Napoca

Organizarea judecătorească a principatului este şi ea tributară, în parte, justiţiei voievodale, constatându-se continuarea unor cutume şi practici anterioare momentului genezei principatului ardelean. Arhitectura judiciară a ţării era organizată, conform modelelor europene, ca o piramidă cu mai multe niveluri, al cărei vârf era însuşi suveranul, ce deţinea prestigioasa calitate de instanţă supremă de pedeapsă sau graţiere. Doar episcopul Martinuzzi, care cumula demnităţile de guvernator şi locţiitor şi-a asumat, prin excepţie, calitatea de judecător suprem, însă, la începuturile constituirii principatului nu putem vorbi despre separarea puterilor, existând multe anomalii instituţionale.

Tabla princiară

În activitatea juridică suveranul era asistat de Tabla princiară,

una dintre instituţiile de prim rang ale ţării. Aşa cum am văzut, preşedintele acestui for era unul dintre consilierii principelui, care prezida şi adunările dietale. El conducea instanţa in persona principis, în numele suveranului, demnitate echivalentă cu cea a marelui cancelar, în ierarhia Curţii. De aceea, se poate spune că cel dintâi om în stat controla, prin oamenii săi de încredere, justiţia ardeleană, putând interveni, în mod abuziv, în procesele civile şi penale în interesul uneia sau alteia dintre părţi. Instanţă superioară de judecată înfiinţată pe la mijlocul secolului al XVI-lea, Tabla judeca în apel pricinile înaintate de comitate, de scaunele secuieşti şi

50

săseşti. Oraşele libere regale apelau în mod cu totul excepţional la acest for.

Din studiul documentelor vremii identificăm câteva personalităţi importante în istoria principatului, care au îndeplinit această funcţie. În 1653 şi 1655-1657 preşedintele Tablei princiare era Acaţiu Barcsai, viitorul conducător al ţării. În 1607-1608 instituţia este gestionată de un sas, pe nume Lucaci Trauzner. Şi nobilul secui Ştefan Petki s-a aflat în fruntea Tablei, la fel ca şi Sigismund Bánffy, cel mai longeviv preşedinte; nu mai puţin de 18 ani a condus forul suprem judecătoresc.1 În organigrama instituţiei regăsim doi protonotari, câte unul pentru spaţiul transilvan şi pentru comitatele din Partium, aceasta în condiţiile în care competenţa Tablei era extinsă şi asupra teritoriilor ungurene alipite la coroana princiară a Ardealului. Protonotarii erau funcţionari de carieră, cu pregătire juridică şi experienţă acumulată în instanţele inferioare ardelene, în Cancelaria mică, în calitate de directori ai cauzelor fiscale sau asesori. În materie de resurse umane, protonotarii se selecţionau dintre cei mai buni cunoscători ai legilor ţării, dintre judecătorii care s-au remarcat prin operativitatea şi legalitatea soluţionării cauzelor penale sau civile, dintre oamenii corecţi, incoruptibili.

Protonotarii sunt ajutaţi de asesori, aleşi, în principal, dintre scribii cancelariilor, sau din rândul directorilor fiscali. Unii dintre ei cumulează şi alte funcţii, cum ar fi cea de jude regal al scaunelor secuieşti, de vicecomite, de notar scăunal sau chiar de comite suprem. Toţi funcţionarii Tablei princiare erau plătiţi cu un salariu provenit din bugetul statului, dar, începând cu anul 1556 li se anulează acest drept.2

Instituţia nu funcţiona în mod permanent, nu avea un statut foarte clar stabilit. De aceea, începând cu secolul al XVII-lea, dieta îi fixează un regim de funcţionare, potrivit căruia începând cu data de 25 octombrie a fiecărui an Tabla princiară lua în dezbatere cauzele în apel înaintate de instanţele comitatense din Transilvania, din 1 decembrie se discutau cele ale comitatelor din Partium, iar din 13 ianuarie, se judecau pricinite apelate din comitatele secuieşti. Rezultă că această instituţie lucra aproape permanent, dacă ţinem seama că o întrunire dura circa 30-40 de zile, iar pricinile se înmulţiseră în mod continuu.

Identificăm practic trei zone de competenţă ale tablei: zona comitatelor transilvane, cea a comitatelor din Partium şi zona comitatelor secuieşti. Universitatea săsească, cea de-a patra zonă, a apelat mult prea puţin la dreptatea Tablei princiare. Desigur, la

51

soluţionarea cauzelor înaintate, preşedintele şi protonotarii săi trebuiau să aplice atâtă legislaţia generală ardeleană, cât şi cutumele locale, specifice zonelor amintite. Astfel, judecata se făcea după vechiul obicei al ţării (juxta veterem regni consuetudinem in Hungaria) pentru Partium, şi după legile şi obiceiurile Transilvane, după legiuirile adunate de Tripartitum, după cele prevăzute de Approbate şi Compillate, pentru comitate şi secui. Cazurile sesizate de instanţele din Ţara Făgăraşului se judecau după obiceiul românilor.3

Pentru ca legea să fie cunoscută şi aplicată în mod corect de către funcţionarii instanţei superioare, dieta de la Cluj, din anul 1561, dispunea ca materialele tururor proceselor care se desfăşurau în comitate, să fie trimise la curia (tabla) regală.4 Astfel, dinspre centrele de comitate pleacă transporturi întregi de dosare spre oraşul de pe Someşul Mic, ce îi pun pe funcţionari în imposibilitatea studierii unui aşa mare volum de documente. În acestă situaţie se hotărăşte ca doar actele proceselor cu o valoare mai mare de trei florini să fie trimise spre studiu.

Sediul tablei, la fel ca şi cel al adunărilor de stări, nu era unul fix, cu toate că în veacul al XVI-lea s-a preferat mai mult Clujul. În secolul următor instituţia a funcţionat itinerant la Mediaş, Bistriţa sau Sighişoara. Situaţia se stabilizează treptat, iar cauzele apelate din Partium se judecă la Cluj, în vreme ce dosarele înaintate de instanţele comitatense secuieşti sau din Săsime, sunt dezbătute la Târgu-Mureş. În mod obligatoriu, Tabla princiară trebuia să funcţioneze pe tot parcursul desfăşurării comitiilor.

Şedinţele erau publice, în măsura în care publicitatea era percepută în Evul Mediu. De obicei, cauzele care ajungeau în faţa instanţei supreme reprezentau plângeri ale particularilor faţă de hotărârile emise la nivel local, erau contestaţii faţă de procedura aplicată, faţă de legalitatea sentinţelor pronunţate sau faţă de modul de stabilire a pedepsei, ori a despăgubirilor. Iată un caz mai rar de contestare a procedurii judiciare, consemnat în anul 1640. La acea dată, procurorul5 Grigore Semjén desfăşoară activităţi de cercetare şi începe un proces de omor al cărui învinuit este Francisc Darlaczi. Apărătorul acestuia din urmă dovedeşte, în faţa tablei, mai multe deficienţe în aplicarea legii, deficienţe ce atrag nulitatea actelor procedurale, judecătorul absolvindu-l de vină pe autor.6

În caz că nici tabla nu a stabilit dreptatea pe măsura pretenţiei părţilor, ultimul for era reprezentat de principele însuşi, la care se ajungea în mod excepţional. Când acesta urma să ia, totuşi,

52

o decizie, o făcea numai în prezenţa preşedintelui tablei. Hotărârea principelui era definitivă, obligatorie şi practic inatacabilă.

Instanţele comitatense

În epoca tulbure ce a urma momentului Mohács, instanţele

de judecată locale ar fi dispărut dacă nu ar fi supravieţuit instituţia comitatului, situaţie sesizabilă mai ales în Partium. Desigur, comitatul îşi rezervă, în principal, competenţe administrative, însă şi cele judecătoreşti sunt la fel de importante. Dacă în perioada voievodatului comitatele erau nobiliare, în epoca principatului ele devin unităţi administrativ-teritoriale, moderne, care nu mai ţin cont de vechile privilegii decât în situaţii de excepţie. În vechime, comitatul, ca for de judecată, reprezenta, în principal, interesele aristocraţiei locale, era, în fapt, universitas nobilium, sau universi magnates et nobiles comitatus.7 Tot ca un semn al normalităţii şi evoluţiei după modelele apusene este reprezentat de excluderea, începând cu anul 1556, a clericilor din structurile de conducere ale comitatelor.

Acestea, la fel ca şi scaunele secuieşti şi săseşti ori districtele, s-au bucurat de o oarecare autonomie, situaţie care le-a dat posibilitatea, în limitele cadrului general legislativ, să-şi creeze propriile regulamente şi statute, cum a fost cazul documentelor comitatelor Târnava (1610), Cluj (1650) sau Turda (1664), ce au venit cu precizări privind aplicarea legilor în plan local.8 Aşadar, exista o Adunare generală a comitatului, cu o gamă variată de atribuţii. Treptat, apare nevoia de separare a treburilor administrative de cele judecătoreşti, sens în care apare Scaunul general de judecată, sedes generalis sau sedria generalis. Este un for superior comitatens, prezidat de comitele suprem însuşi, numit în funcţie de către principe,9 ori de judele regal în cazul structurilor administrative secuieşti sau în cazul districtelor săseşti. Instanţa era completată de notar şi de un număr variabil de asesori juraţi, numiţi „colegi de judecată”, aceştia din urmă repartizaţi proporţional în funcţie de religiile recepte. În principiu, sedria generalis se întrunea de patru ori pe an, după o planificare prealabilă, în funcţie de numărul cazurilor ce urmau a fi soluţionate. Ulterior, membrii instanţei se întâlnesc din două în două săptămâni, fiind convocaţi de comitele suprem.10 Nu exista neapărat un loc fix, dar de cele mai multe ori şedinţele se ţineau în localitatea reşedinţă a comitatului. Dreptul de judecată al

53

tribunalelor comitatense izvora din dreptul de judecată al şefului satului şi, de aceea, în mod obligatoriu, în sală era expus portretul principelui.11

Sub aspectul procedurii, menţionăm faptul că persoana era chemată în judecată printr-un anunţ făcut de solgabirău cu cel puţin opt zile înainte. Se practica şi citaţia (littere citatorie),12 care trebuia înmânată personal părţii sau părţilor. Prin grija funcţionarilor sedriei, în ziua întrunirii completului, era afişată lista proceselor în dezbatere. Cei chemaţi în faţa instanţei trebuiau să se legitimeze prin prezentarea documentelor de identitate. Absenţa mai mult sau mai puţin justificată de la proces putea atrage amânarea acestuia. În general, desfăşurarea judecăţii se făcea potrivit articolelor prevăzute în Opus Tripartitum.

În privinţa cauzelor penale, funcţiona procedeul numit inquisitoris, adică cercetarea sau anchetarea făptuitorului în faţa instanţei. Acesta era chestionat cu privire la detaliile infracţiunii, stabilindu-se gradul de pericol social şi, în final, pedeapsa. Răspunderea penală o aveau şi complicii numiţi în documente „ajutori” sau „sprijinitori” ai făptaşilor. El putea fi asistat de un apărător, numit în Tripartit advocat.13 Numărul infractorilor a crescut atât de mult la sfârşitul secolului XVI-lea, încât împotriva lor a fost mobilizată armata. Astfel, la 1594, prin hotărârea comitiei, nobilul Martin Cserényi primeşte conducerea garnizoanelor cetăţilor Gherla şi Beclean pentru asanarea unui grup de infractori care acţiona pe raza comitatului Solnoc Interior.14

Suspecţii care, din diferite motive, nu se prezentau în faţa instanţei pentru a-şi pleda cauza, deşi fuseseră citaţi, puteau fi omorâţi de oricine din principat, cu obligaţia ca numele lor să fie menţionat într-o circulară. Această formă de urmărire a suspecţilor putea da roade deoarece averea suspectului urma să fie însuşită de cel sau cei care l-au omorât, cu condiţia restituirii, către văduvă şi copii, a părţii cuvenite.15

Se impune a preciza câteva aspecte privitoare la funcţionarii ce compuneau instanţa. În majoritate, ei nu aveau o pregătire juridică specială, principala condiţie fiind să treacă drept cinstiţi şi să aibă proprietăţi în comitat. Ei erau numiţi pe un an de către comitele suprem, fiind confirmaţi de nobilii locali. Renunţarea la funcţie se făcea, de asemenea, cu acordul comitelui suprem. Pentru activităţile desfăşurate, potrivit cerinţelor postului, funcţionarii erau remuneraţi destul de modest. Dacă unul dintre ei era ucis în timpul exercitării

54

funcţiei, de pildă într-o confruntare dintre poteră şi un grup de infractori, acesta era socotit erou, iar asasinii urmau să fie cercetaţi pentru această faptă considerată agravantă. În general, abuzurile ori samavolniciile comise de comitele suprem, vicecomite sau notar erau aspru pedepsite, deoarece nimeni nu trebuia să fie mai presus de lege, nici chiar cei care o aplicau.

În secolul al XV-lea, comitele suprem nu era salarizat pentru munca depusă, dar era motivat prin obţinerea unei cote-părţi (gloabă) din valoarea amenzilor aplicate şi din averile confiscate răufăcătorilor dovediţi. S-a procedat astfel pentru ca funcţionarii comitatenşi să fie cât mai interesaţi în soluţionarea cauzelor, în prinderea şi condamnarea, cu operativitate a făptuitorilor. În schimb, comitele era obligat prin lege să dea partea cuvenită văduvei şi copiilor infractorului executat, pentru care instanţa a dispus confiscarea bunurilor imobile sau a proprietăţilor. Totuşi, acest sistem prezenta destule deficienţe şi a creat suficiente premise pentru săvârşirea de abuzuri. S-a întâmplat, astfel, ca unor oameni nevinovaţi să li se intenteze procese imaginare, după care să fie deposedaţi de proprietăţi. Unii comiţi şi-au reţinut, fără drept, partea din bunurile cuvenite văduvei şi copiilor şi au comis multe acte de corupţie. Pentru a neutraliza asemenea practici, dieta din 1550 hotărăşte ca venitul comitelui să provină dintr-un impozit de câte doi denari pe poartă şi nu din bunurile răufăcătorilor,16 însă există dovezi că această dispoziţie nu a fost respectată.

Scaunul general judeca în primă instanţă cauzele civile cu valoare mai mare de 100 de florini, precum şi speţele penale ale căror părţi beneficiau de privilegii nobiliare. Tot aici se judecau, în apel, pricinile înaintate de forurile inferioare comitatense, precum şi cele trimise de forul dominial. Iniţial a existat în comitate un singur scaun de judecată ce funcţiona încă din timpul epocii voievodatului. Pe parcursul secolului al XVII-lea, pe fondul creşterii populaţiei, a înmulţirii şi diversificării cauzelor civile sau penale, dar şi în condiţiile segmentării comitatului în două cercuri administrative, sunt înfiinţate instanţele comitatense de rang inferior. Astfel, fiecare cerc, cu jude suprem şi vicecomite posedă Scaune parţiale (sedes partialis, sedra partialis sau nemesek szék), ce judecau pricini mai mici de 100 de florini ale nobililor şi Scaunele filiale (sedes filialis, sedria filialis sau fiú szék), ce judecau procesele civile şi penale ale populaţiei care nu beneficia de prerogative nobiliare. Ambele scaune erau prezidate de vicejudele regal, vicecomiţi şi asesori. Primele serdia partialis apar

55

în comitatul Clujului la 23 octombrie 1664, iar un an mai târziu asemenea foruri se organizează şi în Solnocul Interior.17 În Comitatul Zarand şi în districtul Făgăraşului, care nu aveau scaun de judecată parţial, plângerile se soluţionau la sedria generalis.18

Instituirea funcţiei de vicecomite devine o necesitate, în condiţiile în care atribuţiile comitelui sporesc pe parcursul secolului al XVI-lea, dar mai cu seamă în veacul următor. Dieta de la Cluj, din anul 1606, decreta faptul că vicecomitele nu are atribuţii proprii, ci are obligaţia de a ajuta în toate pe comitele mare.19 Totuşi, o parte din competenţele şefului comitatului, mai ales cele judiciare, sunt transferate adjunctului său, care acum este îndriduit să organizeze potera pentru prinderea urmăriţilor şi aducerea lor în faţa scaunului de judecată, să organizeze colectarea impozitelor şi să inspecteze contingentele militare nobiliare cu ocazia mustrei. O sarcină deosebit de importantă a vicecomitelui este cea de acuzator în cadrul proceselor penale, el devenind un fel de procuror al comitatului. Îşi obţinea veniturile din executările silite sau din averea răufăcătorilor prinşi cu ocazia poterei.

La finele secolului al XVI-lea apare instituţia solgabirăului mare, numit în documente supremus judex nobilium, sau judecătorul suprem al nobililor, menţionat pentru prima dată în documentele dietei de la Alba Iulia din anul 1594: Solgabirăul este reprezentantul nobilimii de rând.20 Acesta îl depăşeşte în organigrama funcţiilor pe vicecomite, devenind a doua persoană în comitat. Totuşi, averea lui este controlată de stat, pentru a se preveni eventuale abuzuri. Potrivit hotărârii comitiei din 1601 de la Cluj, solgabirăul nu poate deţine o avere mai mare de 25 de case de iobagi.21Judele suprem al nobililor era ajutat în munca sa de unul sau doi adjuncţi, era bine plătit şi era scutit de campanii militare. Se ajunge la situaţia în care sedria generală nu se mai putea desfăşura fără solgabirăul mare. Din protocoalele oraşului Cluj rezultă faptul că în anul 1609 instanţa nu a avut cvorum din cauza absenţei solgabirăului Petru Szilvásy.22

Comitatul avea un singur notar. A fost cel mai stabil funcţionar pentru că numirea lui se făcea pe o perioadă mai mare de timp care dura câţiva ani. Printre cele mai importante atribuţii ale acestuia reţinem întocmirea proceselor-verbale atât la şedinţele adunării comitatense, cât şi la procesele penale sau civile dezbătute la această instanţă. În general, el avea un salariu relativ stabil de 40 florini pe lună în comitatul Solnoc Interior sau de 50 florini în cel al Clujului, sume de bani ce proveneau din impozite. Pe lângă această

56

remuneraţie, notarul mai acumula venituri din taxele plătite pentru procese sau pentru eliberarea unor documente oficiale.23

În fine, asesorii sunt prezenţe constante în arhitectura scaunului de judecată general, numărul lor variind de la un comitat la altul. O dietă din anul 1680 fixează numărul lor la 24, colegiu compus din câte 12 asesori proveniţi de la cele două cercuri. Se pare că nici în acest caz nu se respectă hotărârea comiţiei, deoarece cu ocazia adunării de înnobilare a funcţionarilor comitatului Târnava, în anul 1694 se vorbeşte de un număr de 23 asesori.24 Potrivit competenţelor, ei participau la dezbateri, precum şi la luarea hotărârilor în cadrul completului de judecată. Pentru activitatea prestată asesorii primeau un onorariu.

Tot la instanţele locale includem scaunele săteşti şi cele dominiale. Primele erau gestionate de judele sătesc sau judex pagi, asistat de un număr variabil de juraţi, provenind din rândul sătenilor.25 Acest for judeca pricinile cu un prejudiciu mai mic de 1 florin. Persoanele nemulţumite puteau face apel la sedriile filiale. Scaunul dominial era practic o instanţă privată a stăpânului de moşie, forum dominiale, la hotărârile căruia se putea face apel la sedria filială. Pentru domeniile fiscale, judecata în primă instanţă aparţinea provizorului sau căpitanului cetăţii.

Pentru Ţinutul Secuilor, Scaunul general de judecată este la Odorhei, unde funcţiona un for de apel, dar care avea şi competenţă de a judeca în primă instanţă cazuri speciale. Judele regal scăunal prezida instanţa asistat de căpitanul secuilor, asesorii şi notarul cu care împărţea gloaba sau birşagul perceput pentru diferite pricini de furt sau omor. În scaunele secuieşti, în fruntea sedriei parţiale şi a celei filiale îl regăsim pe vicejudele scăunal (vice iudex regius, vice királt biró).26 În situaţii deosebite, erau aleşi de către Adunarea generală a scaunului, judecători ambulanţi care judecau pricinile penale şi civile, deplasându-se dintr-un loc în altul al unităţii administrativ-teritoriale. Scaunele filiale de la Micloşoara, Brăduţ şi Cristur îşi aveau propriile foruri de judecată, formate dintr-un vicejude regal şi asesori. La hotărârile acestei instanţe inferioare se putea formula apel la Adunarea generală a scaunului.

În privinţa justiţiei în Universitatis saxonum, toate pricinile se judecau şi soluţionau în arealul instituţional al saşilor. Forul suprem l-a reprezentat scaunul Universităţii sau Sedria celor şapte scaune, format din cei şapte juzi scăunali asistaţi de asesori, având sediul la

57

Sibiu. În situaţii de excepţie se făcea apel direct la şeful statului ardelean, ocolindu-se instituţia Tablei princiare. De această practică au uzat saşii atunci când principele Gheorghe Rakoczi al II-lea decide elaborarea Approbatelor. Iată ce consemnează cronicarul Georg Kraus în legătură cu acest aspect: În februarie (1653) s-a ţinut o dietă la Alba-Iulia. Printre altele s-a hotărât ca toate articolele dietei, începând cu 1540 până acum să fie înscrise într-o carte sau volum pentru ca articolele care sunt încă folositoare să fie întărite, iar celelalte, dimpotrivă, clasate. S-a ales ca loc unde să se facă această culegere oraşul Reghin, iar din partea tuturor stărilor a fost ales un mare număr de assessores în afara naţiunii săseşti, din care a fost numit un singur asesor, şi anume cinstitul şi înţeleptul domn Ioan Reussner, primarul Sibiului. Cinstita Universitate a înţeles îndată că îndărătul acestui fapt de ascunde ceva şi urmează să fie împovărată naţiunea săsească cu vreun lucru primejdios şi păgubitor. Ca urmare, saşii au mijlocit atât la alteţa sa princiară, cât şi la dietă, ca fiecare oraş să trimită la Reghin cel puţin câte un înţelept domn, căci un singur cinstit şi înţelept domn va fi prea slab pentru o treabă atât de însemnată.27

Înainte de a ajunge la forul suprem saxon, cazurile erau judecate de Magistratul orăşenesc (senatus consulatus magistratus). Tot aici soseau, în apel, dosarele înaintate de sedriile scaunelor districtuale, prezidate de judele regal. La nivelul inferior se afla Scaunul sătesc de judecată, ale cărui hotărâri puteau fi contestate la instanţele scaunului districtual. Judecata se făcea pe baza legilor generale ale ţării, pe baza statutelor oraşelor şi a privilegiilor dobândite, ţinându-se cont, desigur, şi de dreptul cutumiar local. Se poate constata faptul că, în general, aceste pravile au fost respectate şi pe Fundus Regius, cu toate că din documentele vremii răzbat nemulţumiri ale particularilor privind unele amânări nejustificare ale cauzelor, despre faptul că o serie de litigii s-au judecat acasă la jude, ceea ce contrevenea în mod flagrant legii sau că plângerile nu au mai ajuns niciodată la Tabla princiară, în ciuda plăţii taxei de 3 florini. Din anul 1584, stările decid că aşa-numitele „fapte criminale”, între care regăsim, cu siguranţă, omuciderea, tâlhăria, incendierea, falsul etc.,28 nu mai pot fi apelate la instanţele superioare ale principatului,29 ele urmând a fi soluţionate în plan local.

Dacă în Apus exista o legislaţie clară în privinţa proceselor de vrăjitorie, fiind elaborate corpusuri de tipul Practica Rerum

58

Criminalia, în care se detaliau fapte şi proceduri de judecată distincte, în sentinţele date de judecătorii din Cluj, în condamnările pentru asemenea fapte, nu se fac referiri la încadrarea juridică.30 Totuşi, asemenea fapte sunt cercetate şi sancţionate potrivit Decreta Regni Medievalis Hungariae sau pe baza Triprtitului. În timpul lui Apafi se declanşează o prigoană a vrăjitoarelor, sens în care Martin Schmeitzel, profesor la Universitatea din Halle afirma faptul că ... s-au reaprins rugurile în Transilvania şi cu multă jale au mistuit, de multe ori, oameni nevinovaţi.31

Organizarea justiţiei orăşeneşti

Drepturile oraşelor libere regeşti sunt echivalate celor ale

comitatelor, scaunelor şi districtelor, îşi trimit delegaţi în comiţie, au autonomie administrativă şi judecătorească şi posedă un canal de comunicaţie directă cu principele de la care primesc dispoziţii. Conturarea statutului juridic al unui burg se realizează cu concursul a două elemente importante: privilegiile obţinute şi sistemul propriu elaborat pe baza lor.32

Dintre localităţile urbane cu un asemenea statut se distinge Clujul, ce rămâne oraş liber regesc pe pământ comitatens până în anul 1660, când, în urma căderii Oradiei sub stăpânire otomană, devine burg înnobilat, supus autorităţii comitelui suprem. Pe teritoriul locuit de secui doar Târgu-Mureş este oraş liber regesc, statut identic cu cel al Braşovului, Sibiului, Sighişoarei, Mediaşului, Bistriţei sau Sebeşului de pe cuprinsul Universităţii săseşti. Aici, cazurile civile sau penale se judecau în primă instanţă, de către un complet format din judele primar (ales), judele regal, notarul şi aesorii, cei nemulţumiţi de decizia acesteia puteau să se adreseze consilierilor burgului.

Opulenţa bogaţilor bürgeri clujeni, ca expresie a unui comerţ înfloritor, secondat de o paletă largă de activităţi manufacturiere, practicate liber în virtutea unor privilegii voievodale ori regale, nu a putut trece neobservată. Astfel, cronicarul sas, Georg Kraus, consemna cu surprindere: „...Chiar şi soţiile de meşteşugari se îmbrăcau în mătase, iar soţiile negustorilor şi a altor orăşeni de vază erau îmbrăcate în blănuri scumpe căptuşite cu atlas alb în loc de piele, în mantale de tafta neagră sau din ţesături de mătase, căptuşite cu samur şi jder. Purtau soţiile celor mai bogaţi podoabe de aur şi de argint.33

În asemenea condiţii Clujul reprezenta o atracţie nu numai pentru oameni cu interese politice, economice sau culturale, ci şi

59

pentru aventurieri, vagabonzi, tâlhari, ori tot soiul de delincvenţi. Oraşul avea însă suficiente instituţii şi mijloace spre a se proteja. În anul 1405, cei 12 orăşeni juraţi (cives jurati), împreună cu corpul bătrânilor şi oamenilor cu avere clujeni (senioribus et hominibus possessionatis) îşi alegeau judele (judicem eligendi), pe care-l învesteau, în premieră, cu drept de cercetare şi judecată asupra tuturor răufăcătorilor de pe raza burgului. Potrivit privilegiului oraşului Cluj, judele ales34 va judeca pricinile iscate între ei şi înăuntru hotarelor lor, afară de cele privitoare la omor, furt, tâlhărie, urme de foc şi răniri (vătămări corporale), pe care le vor judeca laolaltă judele nostru şi judele lor (judele regal) aflători în slujbă, împărţind între ei amenzile astfel ca două părţi din aceasta să-i vină judecătorului nostru, iar a treia parte, ... să o primească judele lor.35

În anul 1405, prin privilegiul dat de suveranul Sigismund de Luxemburg, Clujul obţine dreptul de a judeca şi pe răufăcătorii ...străini de oraş, care au săvârşit fapte rele în oraş sau în hotarele lui.36 Măsura s-a dovedit extrem de practică în condiţiile în care, potrivit însemnărilor pastorului german, Iacob Conrad Hiltebrandt, făcute cu ocazia unei solii, la curtea principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, Clujul era ... cel mai populat oraş (din Transilvania), având suburbii foarte mari, în care îşi găsesc azil toţi vagabonzii izgoniţi din alte părţi.37 În situaţii cu totul deosebite, părţile nemulţumite puteau ajunge la Tabla princiară, ocolindu-se scaunul comitatens.

Sfatul orăşenesc sau magistratul (senatus consulatus magistratus) reprezintă pentru Cluj autoritatea executivă superioară, având importante atribuţii în domeniul fiscal, judiciar, administrativ sau militar. Cei 12 juraţi se constituiau într-un prim for, o primă instanţă de judecată pentru locuitorii oraşului, hotărând în procesele de trădare, omor, incendiere, vrăjitorie, furt, viol sau alte pricini. Cercetarea se făcea destul de sumar şi în mod violent, anchetatorii putând utiliza, fără oprelişti, metodele clasice de tortură; bătaia, arderea cu fierul roşu, smulgerea unghiilor, a dinţilor etc. Pedepsele erau pe măsura faptelor comise. Execuţiile, unele precedate de mutilări barbare, se consumau, de regulă, în piaţa mare, în prezenţa mulţimilor curioase, cum a fost cazul nobililor executaţi în bloc la 1594, urmare a aşa-numitei „Conspiraţii de la Cluj”,38 altele erau săvârşite în tainiţele ascunse ale închisorii. Făptuitorii puteau fi ucişi pe loc în cazul constatării unor infracţiuni grave flagrante sau dacă încercau să fugă de sub escortă.39

Când existau date că un vinovat se ascundea în cetate, sfatul sau „senatul” putea dispune măsuri extreme. Astfel, în anul 1584, fiind căutat un individ care-şi părăsise credinţa catolică

60

trecând la ritul arian, faptă considerată deosebit de gravă, echivalentă cu erezia, conducerea administrativă a Clujului ... a dispus să se închidă o zi porţile oraşului, pentru a-l căuta, prinde şi preda lui Campani (un superior iezuit care urma să-l judece după perceptele dreptului canonic).40

În privinţa oraşelor sau târgurilor nobile, dintre care menţionăm Dejul, Turda Veche şi Turda Nouă, Aiudul şi, bineînţeles, Clujul de după anul 1660, constatăm faptul că şi acestea aveau propriul for de judecată, prezidat de jude, numit în funcţie în epoca voievodatului feudal, de la care apelul se putea formula la sedria generală a comitatului. Important de reţinut este faptul că instanţa oppidului nu era competentă să soluţioneze cauze în care valoarea prejudiciului depăşea suma de 100 de florini, această sarcină revenind scaunului comitatens.

În anul 1487 apare primul act de judecare a unui caz de către un oraş, este vorba de Dej, iar trei ani mai târziu sunt pomeniţi, alături de jude, cei 12 juraţi şi 40 de consuli. Cu ocazia întăririi statutului breslei cărmacilor de plute „Kalandos”, în 16 decembrie 1500 se face referire la un singur jude alături de cei 12 juraţi. În fine, la 1510, într-un document redactat de primăria oraşului Dej, în fruntea aşezării, având şi competenţe judiciare, sunt pomeniţi judele, notarul, 12 consilieri, 40 de consuli şi 100 de cetăţeni aleşi.41

Judecata la români

Ne vom referi în cele ce urmează la modul în care funcţiona justiţia în spaţiile controlate de banii de Lugoj şi Caransebeş şi despre justiţia din Ţara Făgăraşului, zone cu populaţie românească compactă. Neincluşi între naţiunile privilegiate, românii sunt majoritari în principat şi se regăsesc pe teritoriul tuturor formelor de organizare administrtativ-teritoriale ale Transilvaniei. În virtutea acestui fapt, teoretic, ei au acces la toate instanţele judiciare ce funcţionau în ţară, chiar dacă statutul şi averea nu le permitea să acceadă la forurile superioare de judecată. Totuşi, cele mai multe cauze se judecau la nivelul scaunului sătesc sau a celui dominial, românii ajungând mai rar în faţa comitelui suprem pentru a-şi apăra drepturile.

Potrivit tradiţiei din perioada cnezatelor şi voievodatului, dar şi în virtutea vechilor libertăţi, judecata la români se realiza potrivit principiului autonomiei judiciare. Operau corpusurile specifice numite în documente jus Valahicum, juxta ritum Valachiae sau juxta

61

legem Olachorum.42 Scaunul sătesc este practic moştenitorul instanţei Judecăţii oamenilor buni şi bătrâni, având competenţe generale (legea era aplicată tuturor membrilor comunităţii, cu excepţia boierilor şi a preotului ce intrau sub incidenţa altor instanţe) şi materiale (se judecau toate tipurile de conflicte civile şi speţe penale comise pe raza de competenţă a comunităţii, utilizându-se mijloacele de probă recunoscute: martori, juraţi sau, mai rar, înscrisuri). Judecata se făcea, fie la hotar, pentru soluţionarea unor litigii chiar la faţa locului, fie la vatra satului, acolo unde se ţineau, de regulă adunările obştii sau alte tipuri de întruniri, fie în tinda bisericii pentru a se da o semnificaţie mistică actului de împărţire a dreptăţii.

După gravitatea faptelor de natură penală, judecata era mare sau mică. Din prima categorie făceau parte infracţiunile cu un pericol social ridicat: sodomia, prostituţia, mutilarea, trădarea sau crima. Acestea din urmă sunt preluate de sedria generală a comitatului sau chiar de Tabla princiară, spre competentă soluţionare. Judecata mică se aplica pentru cauze mai mărunte: cearta, calomnia, înşelăciunea, furtul sau bătaia. Sentinţa era publică şi pedeapsa putea îmbrăca diverse forme: mustrarea, bătaia sau plata unor despăgubiri.43

Se ştie faptul că odată cu dispariţia Banatului de Severin, principalele autorităţi în zonă sunt banii de Lugoj şi Caransebeş. Până la căderea acestor cetăţi în anul 1658, sistemul judecătoresc funcţiona, în general, după modelele regăsite în scaunele secuieşti şi săseşti. Cea mai înaltă instanţă o reprezenta banul, înlocuit, la nevoie, de vicebanul sau banus substitus. Acesta judeca pricinile asistat de un personal specializat format din juzii juraţi44 sau asesori, un notar şi secretari. În competenţa banului intrau cauzele civile şi penale, precum şi dosarele în apel înaintate de instanţele inferioare, recte scaunele de judecată ale districtelor Lugoj şi Caransebeş sau ale oraşelor târgurilor aflate pe teritoriul banatului. De la judecata banului, părţile nemulţumite puteau înainta pricina, la început „regelui” şi, ulterior, Tablei princiare.

Ţara Făgăraşului oferă o situaţie distinctă în arhitectura judiciară a Principatului Transilvaniei. Aici existau nu mai puţin de cinci scaune inferioare de judecată compuse din câte 12 boieri asesori şi un notar, care judecau pricinile mărunte reclamate de locuitorii de pe raza de competenţă. De la acest nivel se putea face apel la scaunul superior din Făgăraş, instanţă formată tot din 12 asesori, un notar, precum şi doi juzi ai nobililor, forul fiind prezidat de căpitanul cetăţii Făgăraş. Aici se judecau, în primă instanţă, pricinile

62

civile sau penale mai mari ale boierilor, negustorilor, ostaşilor etc., după Statutele (1508) şi Constituţiile Ţării Făgăraşului (1657 şi 1690). Redactate în limba latină, aceste corpusuri de drept cutumiar şi penal, ce conturează imaginea modului de funcţionare a scaunelor de judecată locale, aveau o aplicabilitate redusă la nivelul districtului făgărăşean. De aici în apel cauzele ajungeau direct la Tabla princiară.

În anul 1511, boierii din localitatea Viştea, invocând o danie a lui Mircea cel Bătrân, primită de la strămoşul lor Costea, pe care au pierdut-o în timpul incursiunilor otomane din vremea voievodului Petru Gereb de Vingart, se adresează forului de judecată făgărăşean. Castelanul Paul Tomori, asistat de 12 boieri juraţi, studiind documentele, le întăreşte reclamanţilor posesiunile Viştea de Jos, Viştea de Sus, precum şi jumătatea satului Arpaşu de Jos, împreună cu ţiganii înscrişi nominal.45

La data de 20 aprilie 1600, Mihai Viteazul judecă în cetatea de scaun în Făgăraş, pricina de hotărnicie dintre satele Scorei şi Sărata, pe baza cercetării efectuate la faţa locului de către jupan Foarcaş, căpitanul din cetatea Făgăraşului.46

Se cuvine a mai adăuga câteva cuvinte despre statutul juridic al Săliştei, care, deşi era pusă sub jurisdicţia magistratului din Sibiu, primind un al doilea jude scăunal, precum şi elemente din dreptul municipal săsesc pentru speţele penale de mare gravitate, avea propriul scaun de judecată. Acest for se compunea din bătrânii juraţi ai satelor componente, fiind administrat de judele săliştean, care judeca după normele dreptului românesc. Apelul se putea formula direct Universităţii săseşti. Tot o situaţie distinctă o aveau şi stalele privilegiate Vlăhiţa şi Căpâlniţa, din interiorul scaunelor secuieşti, ce aveau propriile instanţe locale de judecată, cu drept de apel la Tabla princiară.

Instanţele ecleziastice

Tot ca foruri judecătoreşti, dar cu competenţe speciale, sunt

instanţele ecleziastice. Acestea erau organizate pe baza unui privilegium fori ce nu îngăduia ca membrii clerului să poată compărea în faţa justiţiei laice. De altfel, delimitarea dintre laic şi profan se observă şi în justiţia ardeleană, desigur, cu unele excepţii care vor fi prezentate mai jos. Patru religii recepte, cu patru instanţe ecleziastice distincte, plus cele ale bisericii ortodoxe. Pentru români se vorbeşte de scaunul de judecată protopopesc, ce are în frunte pe

63

un protopop alături de un număr variabil de preoţi juraţi. În apel, pricinile se înaintează Soborului mare, care putea fi general, cu participarea reprezentanţilor clerului din toate protopopiatele eparhiei, pentru soluţionarea unor cauze deosebite sau parţial, cu o participare mai restrânsă.47

În biserica catolică instanţa era prezidată de episcop sau de locţiitorul acestuia. Cu timpul, arhidiaconul va fi cel care va prezida primul grad de jurisdicţie ecleziastică, deciziile sale putând fi reexaminate de episcop şi atacate la arhiepiscopie sau la scaunul papal. Dacă în justiţia laică am întâlnit situaţii în care, pe baza unor drepturi sau cutume, unele niveluri de justiţie erau ocolite, aşa ceva nu era posibil în lumea bisericii. Aici, nicio instanţă inferioară teritorială nu se putea adresa în mod direct arhiepiscopiei, nunţiului papal sau suveranului pontif.

Justiţia bisericească era competentă şi în soluţionarea cauzelor penale comise de membrii clerului sau chiar de laici, dacă prin faptele lor aduceau atingere moralei creştine şi ne referim aici, în principal, la cazurile matrimoniale ce încălcau rânduielile şi tainele bisericii. Cu timpul unele fapte sunt date în competenţa laicilor, după cum o serie de abateri comise de cetăţenii de rând ajung să fie judecate de oamenii bisericii. În această ultimă categorie intră: dota, allatura, darul logodnei, cvartaliţiul, zeciuiala, testamentul în scopuri pioase, specula, jurământul strâmb, cauzele văduvelor şi a celor fără protecţie şi altele.48

Scaunele ecleziastice urmau cutume judiciare valabile şi în instanţele civile. Aceste cauze cu caracter mixt, laico-bisericesc, reclamau includerea în completele de judecată, alături de asesorii profani, a unui număr de asesori civili. În procedura cercetării se făcea apel la proba prin revelaţia divină, o probă de esenţă mistică, precum şi la rudimentara proba ordalică, sau proba fierului roşu, bazată pe pretinse semne divine. Ordaliile se desfăşurau, de regulă, la sediul episcopiei catolice din Oradea.49

Închisorile

În peisajul justiţiei comitatense un loc aparte îl reprezintă

închisoarea, punct final al acţiunii judiciare şi loc de executare a sentinţelor definitive emise de diferitele niveluri de instanţă. Este totodată şi un instrument eficient al consolidării stării de siguranţă la nivelul comunităţilor locale, comitele suprem fiind cel care răspundea de inquisitia.

64

De obicei, fiecare centru al comitatului poseda o carceră, mai mult sau mai puţin spaţioasă, unde infractorii erau păziţi de lefegii. Aceştia puteau să fie făptuitori locali sau voiajori, prinşi de potera,50 diferiţi vagabonzi şi cerşetori ce nu-şi puteau dovedi identitatea sau justifica prezenţa în anumite locuri, persoane condamnate care se sustrăgeau executării pedepsei, mercenari fără soldă, autori de tâlhării sau jafuri, ori nobili scăpătaţi urmăriţi de fisc.

Dar curând, numărul infractorilor creşte, iar autorităţile întâmpină mari greutăţi în încarcerarea acestora. Dieta din 24 aprilie – 21 mai 1643, de la Alba-Iulia, la art. XI preciza următoarele: Ni se raportează că sunt prinşi mulţi latroni, dar nefiind închisori, slujbaşii principelui nu ştiu ce să facă cu aceştia. Am ajuns la concluzia că de acum înainte malefactorii să fie duşi în cele mai apropiate cetăţi ale fiscului.51

Astfel, cei condamnaţi la ani grei de închisoare, dar şi cei din categoriile prezentate mai sus vor fi depuşi în carcerele organizate în cetăţile Beclean, Chioar, Gherla sau Făgăraş. Unii dintre făptuitori erau iniţial reţinuţi, apoi judecaţi, cum a fost cazul celor din fortificaţia gherleană. În anul 1566, judele curţii îl invită pe Nicolae Torma, judele suprem al comitatului Solnoc Interior, pentru a judeca câţiva deţinuţi, data fixată pentru dezbateri fiind 23 noiembrie.52 Tot la Gherla sunt închişi şi nobili, cum a fost cazul lui Gheorghe Rácz, arestat în 1606 de Ştefan Bócskai, Farkas Kamuthi, viitor comite suprem al Turdei şi general al secuilor, încarcerat de acelaşi principe, Ştefan Petrocyz împreună cu fiul său.

Pentru anul 1636, documentele îl pomenesc în administraţia fortificaţiei gherlene pe Francisc Némethy de Szatmár-Némethi, în calitate de raţionalist, pentru ca un act emis la data de 21 martie 1641 să îl menţioneze pe Nicolae Nagy drept „mare pârcălab”, respectiv pe Ştefan Bonczhiday, adjunctul său (vicepârcălab)53. Aceştia vor fi judecaţi şi condamnaţi la pedeapsa capitală prin tăierea capului, respectiv confiscarea averilor, deoarece, potrivit acuzaţiilor aduse de Rathonothy Gergely, s-au făcut vinovaţi de faptul că, în cursul anului 1640, cu ocazia sărbătorilor de Rusalii, au permis să-i fie adus vin deţinutului Paul Kún, închis la Gherla. Conform rezultatelor anchetei, vinul a fost trimis de către ruda acestuia, Kún István. Cu ocazia procesului, Nicolae Nagy a afirmat că „deţinuţii sunt păziţi de către vicepârcălab, nu de pârcălabul mare”, fapt pentru care acesta a fost absolvit de vină şi achitat împreună cu subalternul său, rămânând în funcţii şi în anul 1649.54

65

Pentru fapte imaginare, dar din motive politice clar conturate, contele Mihail Teleki o arestează pe Susana Vitéz, soţia generalului Paul Béldi, care, potrivit unui document din data de 19 noiembrie 1774, se afla în detenţie în beciurile cetăţii Gherla. De aici, femeia încearcă să obţină graţierea.55 Contele o eliberează, însă tot el inventează în anul 1678 o pretinsă conspiraţie a lui Béldi, devenit lider al partidei filo-turce, situaţie în care generalul fuge la Poartă, via Ţara Românească, pentru a-şi salva viaţa, părăsindu-şi familia şi averea imobiliară. În aceste împrejurări Susana este din nou încarcerată împreună cu nobilul secui Ştefan Lazar şi cu alţi partizani ai lui Béldi, sfârşindu-se din viaţă în cetatea lui Martinuzzi după o detenţie de nu mai puţin de 9 ani.56 Ca o măsură complementară, întreaga avere a familiei va fi confiscată. Şi Lazar a murit în subteranele fortificaţiei, cu toate că în 1679 el încă mai trăia.57 Îndepărtându-şi astfel, rivalii politicii, Mihail Teleki ajunge cel mai important consilier, exercitând o mare influenţă asupra principelui Apafi.

Concluzii

Pe parcursul acestui articol am încercat să analizăm

arhitectura judiciară a principatului Transilvaniei, conform planului prestabilit. Studiul culegerilor de legi şi a actelor emise de diete, lucrările generale şi cele speciale cuprinse în anexa bibliografică, au conturat preocuparea autorităţilor de a ţine în frâu infracţionalitatea, de a face ordine în stat prin crearea unor instituţii dotate cu mecanisme juridice moderne şi eficiente, adaptate la specificul regnicolar.

La fel ca şi legislaţia civilă sau penală şi instituţiile responsabile cu aplicarea ei au fost tributare epocii voievodatului. Constatăm faptul că în secolul al XVI-lea aceste reminiscenţe sunt omniprezente, însă, treptat, îşi fac loc instituţii noi, specifice noii contrucţii statale: tabla princiară, consiliul princiar, adunările de stări, toate cu atribuţii şi în plan juricic. Putem spune că abia în veacul următor, odată cu cristalizarea instanţelor de diferite niveluri, odată cu separarea juriştilor de corpusul administrativ central sau local, odată cu elaborarea unor culegeri de texte de tipul Approbatelor sau Compillatelor, cu organizarea unui sistem eficient de urmărire a infractorilor şi de încarcerare a lor, justiţia ardeleană capătă personalitate şi tinde să devină una modernă, apropiată de modelele Apusului.

66

Izvoarele documentare pomenesc despre hoţi prinşi, executaţi sau condamnaţi la ani grei de închisoare, despre bunuri mobile ori averi întregi confiscate ca măsuri complementare ale condamnărilor, despre indivizi certaţi cu legea, puşi sub urmărire, despre potere organizate de comiţi sau vicecomiţi pentru prinderea acestora, despre monede false descoperite prin târguri sau chiar asupra plasatorilor, despre razii organizate pentru asanarea grupurilor infracţionale, despre vrăjitori sau eretici arşi pe rug, ori despre amenzi usturătoare aplicate uneori şi nobililor. Sunt, iată, realităţi ce probează faptul că justiţia ardeleană a funcţionat, că legea penală s-a aplicat şi că ordinea publică era asigurată, cu excepţiile care s-au numit războaie, ocupaţii otomane sau încartiruiri habsburgice.

În concepţia lumii medievale, elementul esenţial al infracţiunii îl constituia prejudiciul cauzat, paguba produsă particularului, dedublată de concepţia mistică a păcatului.58 Scopul rămâne acelaşi: protecţia societăţii, în ansamblul ei, a membrilor săi, în particular, împotriva oricăror fapte antisociale ce cad sub incidenţa legii penale,59 care sunt pedepsite atât de Dumnezeu, în viaţa care va să vină, cât şi de oameni, pe Pământul guvernat de obiceiuri şi legi.

Având cadrul legislativ organizat la un nivel acceptabil, autorităţile, în speţă organele de cercetare şi instanţele de judecată, au putut realiza în condiţii bune actul de justiţie, într-un principat confruntat mereu cu probleme politice şi sociale, mereu măcinat de agresiuni otomane, privit cu lăcomie de Habsburgi sau angrenat în alianţe statale şi proiecte militare periculoase, însă întotdeauna orientat spre Apusul de unde venea progresul şi modernitatea. Note: 1 Trócsányi Zsolt, Erdély köyponti kormányzata 1540-1690,

[Conducerea centrală a Transilvaniei], Budapest, 1980, p. 356. 2 Szilágyi Sándor, Monumenta Comitalia Regni Transylvaniae –

Erdélz Orsyággzűlési emlékék, [Hotărârile dietei Transilvaniei], sub red. Syilágyi Sándor (=Monumenta), vol. 2, Budapesta, 1875, p. 58.

3 Susana Andea, Instituţiile centrale şi locale în Transilvania, (=Instituţiile), în Istoria românilor, vol. V, coord. acad. Virgil Cândea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 708.

67

4 Szilágyi Sándor, Monumenta, vol. II, 176. 5 poate să fie vorba de vicecomitele care apare în procese ca

acuzator (NA). 6 Pokoly József, Istoria instituţiei comitatului, (=Istoria), în Kádár

József, Tagány Károly, Réthy László, Szolnok – Doboká Vármegye Monographiája, [Monografia comitatului Solnoc-Dăbâca], vol. 1, Dej, 1901, p. 412. Este interesant totuşi că o asemenea speţă a putut fi dezbătută în apel la Tabla regală în condiţiile în care Dieta de la Cluj din 1561 dispuse ca toate cauzele referitoare la asasinate să rămână în competenţa de soluţionare a tribunalelor comitatense (Szilágyi Sándor, Monumenta, vol. III, p. 209), iar din 1584, Stările stabiliseră cu în apel nu pot fi înaintate anumite pricini criminale (Susana Andea, Instituţiile, p. 710).

7 Ibidem, p. 343. 8 Kolosvári Sándor, Óvári Kelemen, Corpus statutorum Hungariae

municipalium, vol. I, Budapest, 1885, p. 277-288, 291. 9 Ibidem, p. 356. 10 Instanţa supremă comitatensă se întrunea în ziua de joi a

săptămânii, în comitatul Solnoc Interior şi miercurea, în comitatul Târnavei (Pokoly József, Istoria, p. 404).

11 Ibidem, p. 393. 12 Documente privind istoria României, Introducere, (=DIR), vol. II,

Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1956, vol. 2, p. 260. 13 Moldovan I. Florin, Originea şi evoluţia instituţiei jurătorilor la

români, Editura Texte, Dej, 2007, p. 243. 14 Szilágyi Sándor, Monumenta, vol. III, p. 461. 15 Pokoly József, Istoria, p. 407. 16 Szilágyi Sándor, Monumenta, vol. I, p. 306. 17 Pokoly József, Istoria, p. 397. 18 Susana Andea, Instituţiile, p. 709. 19 Szilágyi Sándor, Monumenta, vol. V, p. 412. 20 Ibidem, p. 435. 21 Ibidem, vol. III, p. 583. 22 Pokoly József, Istoria, p. 370. 23 Ibidem, p. 381. 24 Ibidem.

68

25 Alexandru Herlea, Studii de istorie a dreptului, (=Studii), vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 224.

26 Susana Andea, Instituţiile, p. 710. 27 Georg Kraus, Cronica Transilvaniei 1608-1665, (=Cronica),

Bucureşti, 1965, p. 148. 28 Alexandru Herlea, Studii, vol. I, p. 217. 29 Susana Andea, Instituţiile, p. 710. Dieta de la Cluj din 1561

dispunea ca toate cauzele referitoare la asasinate rămâneau în competenţa de soluţionare a tribunalelor comitatense (Szilágyi Sándor, Monumenta, vol. III, p. 209).

30 Kiss András, Boszorkányok, kuruzslók, szalmakoszorus paráznák, [Vrăjitoare, ghicitoare şi destrăbălate cu coarne pe cap], Editura Kriterion, Bucureşti-Cluj, 1998, p. 13.

31 Ibidem. 32 Rüsz-Fogorasi Enikő, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor din

Transilvania voievodală, (=Privilegiile) Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003, p. 85.

33 Georg Kraus, Cronica, p. 232. 34 Clujul dobândeşte dreptul ca să-şi aleagă liber, cu încuviinţarea şi învoirea tuturor, pe acela pe care vor voi să-l pună jude (DIR, vol. XIV, p. 252).

35 Ibidem, p. 252-253. 36 Ibidem. 37 Călători străini despre ţările române, vol. V, Bucureşti, 1970, p. 555. 38 Gabriel-Virgil Rusu, Restituiri transilvane. O lume aşa cum a fost,

(=Restituiri), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007, p. 66-68. 39 Ibidem, p. 64-65. 40 Ibidem. 41 Rüsz-Fogorasi Enikő, Privilegiile, p. 91 şi Kádár József, Tagány

Károly, Réthy László, Szolnok – Doboká Vármegye Monographiája, [Monografia comitatului Solnoc-Dăbâca] vol. III, Dej, 1901, p. 8.

42 Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etongeneza românilor până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, 1997, p. 174.

43 Alexandru Herlea, Studii, vol. I, p. 263-264. 44 Despre instituţia jurătorilor în Transilvania, Ibidem, p. 248-259.

69

45 Lukács Antal, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 117.

46 Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, XI, Bucureşti, 1966, p. 517.

47 Susana Andea, Instituţiile, p. 712. 48 Alexandru Herlea, Studii, vol. I, p. 228. 49 Ibidem, p. 230. 50 Pokoly József, Istoria, p. 364. 51 Szilágyi Sándor, Monumenta, vol. X, p. 369. 52 Kádár József, Tagány Károly, Réthy László, Szolnok – Doboká

Vármegye Monographiája, [Monografia comitatului Solnoc-Dăbâca], vol. VI, Dej, 1901, p. 228.

53 Ibidem, p. 252. 54 Ibidem. 55 Ibidem, p. 230. 56 Gabriel-Virgil Rusu, Restituiri, p. 153. 57 Ibidem. 58 D.V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 94. şi Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei RSR, vol. 1, Bucureşti, 1980, p. 157.

59 Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Drept penal. Partea Generală, Editura Allbeck, Bucureşti, 2002, p. 5. Tot aici poate fi studiată lucrarea Drept penal. Partea generală, Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Valerică Lazăr, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999.

70

I.6. EROI DIN POLIŢIA ROMÂNĂ – PERIOADA INTERBELICĂ –

Agent-şef principal de poliţie Valentin MANACHE Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate Cluj-Napoca

„Cunoscând istoria, eroii, tradiţia, ne facem mai sociabili, mai altruişti, mai iubitori de om şi viaţă.”

Nicolae Iorga

EROII. Am plăcerea să discut şi să scriu foarte mult despre ei, oameni care au murit pentru un ideal sau pentru apărarea patriei. Au fost conducători sau oameni simpli, dar toţi şi-au câştigat titlul de erou în urma faptelor lor. Armata are eroii săi pe timp de război pentru faptele de curaj şi vitejie ale ostaşilor şi care sunt cunoscuţi de marea majoritate a oamenilor.

Au fost ridicate statui în cinstea eroilor. Numele lor a devenit numele unor străzi, parcuri sau pieţe publice pentru a ne aduce aminte de ei şi a le cinsti memoria.

Pentru Serviciile Secrete, eroii nu există decât în cadru restrâns, munca şi jertfa lor nu o cunosc decât colegii şi familia, ei fiind eroii de pe frontul nevăzut.

În timp de pace, jertfa pentru Ţară şi umanitate este făcută de către oamenii din Ministerul de Interne, din toate armele.

Nu o să fac referinţă la eroii în viaţă, ei vor trăi cu titlul de erou toată viaţa, îi vom vedea la evenimente importante, vor fi invitaţi la diferite emisiuni, se vor scrie articole despre ei. Despre eroismul lor o să-i las pe alţii să scrie.

Am să scriu despre eroii poliţişti care au plătit cu preţul vieţii titlul de erou sau care nu mai sunt în viaţă şi sunt uitaţi.

Având o pasiune pentru istorie am început să colecţionez reviste, cărţi, cărţi poştale, poze, precum şi alte înscrisuri din activitatea Poliţiei, de acum aproape trei ani.

71

Am decis să le colecţionez rezumându-mă la perioada anilor 1948.

„Un fapt e istorie atunci când rădăcinile lui nu mai ating prezentul”.

În schimb pentru perioada interbelică am o curiozitate foarte mare. Din toate ziarele şi revistele pe care le-am avut în mână, de la începutul secolului al XX-lea (anii 1908-1949) şi pe care le-am citit, am observat că anumite evenimente care s-au petrecut atunci parcă sunt trase la indigo pentru perioada pe care o trăim.

Una din revistele editate în perioada interbelică a fost şi revista Poliţia Modernă – revistă lunară de specialitate, literatură şi ştiinţă – editată sub direcţia domnilor inspector de poliţie Constantin Georgescu şi comisar-şef de poliţie Jean Ionescu.

Pe lângă articolele de specialitate, cultură şi ştiinţă am găsit şi articole despre poliţiştii care au căzut la datorie. În revista Poliţia Modernă nr. 39-40, din lunile mai şi iunie ale anului 1929, am găsit un articol despre moartea agentului I. BOLTAŞ „unul dintre slujbaşii cei mai devotaţi ai Poliţiei Capitalei.”

În anii 1929, bandele de tâlhari Pia Brădeanu şi Ogaru au terorizat Capitala şi judeţele limitrofe. „Agentul Boltaş care făcea parte din echipa de urmărire în frunte cu comisarii: Ştefan Popescu şi Panova, a pătruns cu arma în mână în ascunzătorile lor de la Cerveni şi Ploieşti. Dispreţuind moartea care îi flutura asupra-i prin ploaia de gloanţe trimisă de bandiţi, s-a năpustit asupra acestora izbutind să-i răpună. Pe unul din ei l-a ucis, iar pe altul l-a rănit grav”. „Boltaşu a murit sărac şi pe urma lui rămâne fără nici un sprijin soţia cu doi copii” (vezi anexa nr. 1).

În nr. 38 din 15 aprilie 1929 al Revistei Poliţia Modernă am găsit articolul „Nebunii de la Timişoara” (Noui victime poliţieneşti) în care este descrisă o intervenţie a poliţiei, jandarmeriei şi armatei pentru întreruperea unei adunări de comunişti (bolşevici), precum şi un elogiu la adresa poliţiştilor. „Subcomisarul Ionel Coti a fost rănit la cap, deasupra ochiului drept. Bandajat imediat, a continuat să-şi facă datoria înainte până la evacuarea localului de bolşevici.”

„Nu înseamnă aceasta eroism? Dacă nu, care-i eroismul civic?”

„Subcomisarul D. Crăciun a primit un glonte în picior. Şi el a rămas la datorie până la sfârşit. Onoare lui!” „Noi ne mărginim doar să înregistrăm alte noui sacrificii de sânge, poliţieneşti. Le înregistrăm, nu pentru a glorifica din nou spiritul de datorie şi

72

de jertfă, al poliţistului nostru. În cazul pomenit glorificarea cea mai elocventă e simbolizată prin rănile încă sângerânde ale poliţiştilor-victime” (vezi anexa nr. 2).

Am prezentat două cazuri diferite (anihilarea unei bande de tâlhari şi întreruperea unei adunări a comuniştilor (bolşevici) în care avem eroi, unii în viaţă, iar altul căzut la datorie, dar în ambele cazuri trebuie să remarcăm că poliţiştii şi-au făcut datoria faţă de cetăţean şi Ţară prin jurământul pe care l-au depus „chiar cu preţul vieţii”.

Un caz care mi s-a părut mai interesant a fost atentatul comis de studenţii simpatizanţi ai Gărzii de Fier, din anul 1938, împotriva rectorului Universităţii din Cluj, Florian Ştefănescu-Goangă. În ziarul FOAIA NOASTRĂ-CLUJ, din 4 decembrie 1938, a apărut articolul „Sângeroasa faptă a unor necunoscuţi la Cluj.” Felul în care jurnalistul a descris evenimentul este extraordinar, mai ales că s-a bazat pe o informaţie telefonică. În articol se face referire la trei atentatori şi încercarea agentului Gruia Enache, de a-i anihila pe atentatori, având însărcinarea să-l păzească pe rector, în urma unor informaţii deţinute de poliţie, care menţionau faptul că „s-ar pune la cale ceva împoriva d-lui Ştefănescu Goangă” (vezi anexa nr. 3). Din curiozitate am început să mă documentez mai mult despre acest caz şi am găsit în cartea Viaţa universitară clujeană interbelică, scrisă de Stelian Neagoe, o descriere amănunţită a atentatului, precum şi urmările acestuia.

În carte se face referire numai la doi atentatori „De la un metru, faţă în faţă cu victimele lor, au tras: unul din ei (Ioan T. Pop, student în anul al III-lea, la Facultatea de Litere din Cluj) patru gloanţe în rector, iar celălalt (Lăscaianu Aurel, student în anul III la Academia de Agricultură Cluj) trei gloanţe în agentul Gruia”. „Agentul însoţitor Gruia a murit pe loc. Rectorul s-a prăbuşit la pământ-pradă unei puternice hemoragii”. Ce este mai impresionat, în acest caz, este solidaritatea oamenilor pentru ajutorarea familiei agentului de poliţie asasinat. Studenţii căminişti au deschis o listă de subscripţie pentru ajutorarea familiei agentului Gruia Enache, iar în Senatul Universităţii prin cererea semnată de profesorul universitar Gh. A. Dima se propune deschiderea unei liste pentru strângerea unui fond de ajutorare a familiei lui Gruia „mort la datorie”.

Adevăratul CULT AL EROILOR s-a pierdut. Participăm la sărbători importante ale ţării, dar nu ne cunoaştem eroii.

Cei mai mulţi eroi au fost în Primul Război Mondial. Atunci şi oameni ai Ministerului de Interne au participat la luptele pentru

73

întregirea Ţării, atât cu arma în mână, cât şi prin mijloacele specifice muncii de poliţie. Au fost prea puţin cunoscuţi sau daţi uitării, chiar după întregirea Ţării, cum a fost cazul comisarului Alexandru Popovici din Brăila care a fost executat de germani pe perioada ocupaţiei din Primul Război Mondial, sub acuzaţia de spionaj.

„Din iniţiativa d-lui Faltiş, farmacist, s-a făcut un pelerinaj la mormântul comisarului Alexandru Popovici, executat de germani pe timpul ocupaţiunei sub învinuirea de spionaj.”

„A asistat lume multă din toate clasele sociale.” „Cum vi-se pare, iubiţi camarazi poliţişti, acest pelerinagiu

pentru unul de-ai noştri, ucis de duşmani pentru că şi-a servit Ţara?...S-a găsit un domn farmacist, nu un poliţist, care să ia iniţiativa pelerinagiului” – Revista Poliţiei – 7 septembrie 1919 – Anul I – nr. 14 (vezi anexa nr. 4).

Cu toate acestea, în anul 1932, la iniţiativa domnului D. George Rânzescu-Chestorul Poliţiei Municipiului Brăila, osemintele poliţistului, erou au fost îngropate în cimitirul eroilor. „Pentru a împlini o datorie creştinească şi românească faţă de jertfa pe altarul Patriei, a comisarului Alexandru Popovici, cât şi pentru exemplificarea devotamentului lui faţă de tinerele generaţii, am hotărât în comun acord cu ofiţerii de poliţie a acestei chesturi şi cu concursul patriotic al prefecturii judeţului, primăriei Municipiului şi comandamentului diviziei locale, să-i îngropăm osemintele în dimineaţa zilei de 1 iunie crt. (Sfânta Treime), ora 10 dimineaţa, în cimitirul Eroilor, într-un loc de mare cinste fixat de societatea „Cultul Eroilor”, cu toate onorurile cuvenite unui mare erou, iar după aceasta să-i sfinţim locul jertfei, prin aşezarea unei cruci pentru a imortaliza memoria lui, chiar pe locul unde a fost executat.

Ţinând seama încă o dată că fapta comisarului Alexandru Popovici, care s-a sacrificat pentru unitatea naţională, merită a fi cinstită aşa cum numai marii eroi se cinstesc, ne facem interpreţii dorinţelor ofiţerilor de poliţie şi ai întregului personal a acestei chesturi, de a înştiinţa toată suflarea românească să participe la această creştinească şi românească pomenire, care va simboliza veşnic, faptele poliţiei în marele război de întregire al neamului”. La slujba de comemorare, din iulie 1937, au participat mai multe delegaţii de poliţişti, din ţară, fiind tipărită şi o broşură dedicată special poliţistului erou – „EROISMUL POLIŢISTULUI ROMÂN – Executarea Comisarului Alexandru Popovici din Brăila în anul 1917/Solemnitatea din 1936 şi Comemorarea din 1937 – de Ionel Poppa – Tiparul Brăila – 40 de pagini (vezi anexa nr. 5).

74

Putem crede că uitarea acestui poliţist nu a fost intenţionată, un articol apărut în 1934 dovedeşte acest fapt: „Cazul acesta de eroism individual s-a contopit atunci cu eroismul întregii armate şi naţiuni române şi de aceea a trecut neobservat de marele public. Nu ştim dacă în literatura noastră de război s-a pomenit ceva şi despre acest sacrificiu pe altarul patriei al comisarului Alexandru Popovici din Brăila. Este soarta eroilor anonimi, căci în vălmaşugul luptelor sau bucuria victoriilor finale cine a stat să mai caute eroi şi prin poliţie.”

Poliţiştii, oameni iubiţi sau urâţi de populaţie, respectaţi sau detestaţi, buni sau răi, toţi au fost oameni, toţi au avut sămânţa eroului, dar în puţini dintre ei a răsărit şi s-a dezvoltat. Pentru cei care au fost eroi, avem datoria morală să ne aducem aminte de ei, prin gândurile noastre sau prin scris. Rândurile de faţă le dedic poliţiştilor-eroi care au căzut la datorie pentru întregirea neamului românesc, precum şi celor care şi-au făcut datoria faţă de Ţară şi cetăţeni.

,,Ignoranţa noastră vizavi de istorie ne determină să o falsificăm.”

Gustave Flaubert Bibliografie:

1. Revista Poliţiei – Anul I – nr. 14 din 07 septembrie 1919.

2. Revista Poliţia Modernă nr. 39-40 din lunile mai şi iunie 1929.

3. Revista Poliţia Modernă nr. 38 din 15 aprilie 1929.

4. Ziarul FOAIA NOASTRĂ-CLUJ, 4 decembrie 1938.

5. Viaţa universitară clujeană interbelică, de Stelian Neagoe, vol. 2, pag. 212-216.

6. Eroismul poliţistului român – Executarea comisarului Alexandru Popovici din Brăila în anul 1917, Solemnitatea din anul 1936 şi Comemorarea din anul 1937 – de Ionel Popa – Tiparul Brăila, broşură din anul 1937.

75

Anexa 1

76

Anexa 2

77

Anexa 3

78

Anexa 4

79

Anexa 5

80

I.7. FOIŞORUL DE FOC – 120 ANI

Muzeograf Vasile BĂLAN Directorul Muzeului Naţional al Pompierilor

La începutul sec. al XIX-lea, măsurile „feritoare de foc” luate de autorităţi încep să se intensifice ca urmare a dezvoltării oraşelor (comerţul şi manufacturile), dar şi din cauza deselor incendii produse.

Reuşita intervenţiei pompierilor era condiţionată de rapida lor alarmare. În majoritatea oraşelor, clădirile cele mai înalte au fost utilizate şi pentru supraveghere, ziua şi noaptea, astfel încât, în cazul izbucnirii unui incendiu, să se dea imediat semnalul de foc. Aceste puncte de observaţie au apărut treptat în toată Europa, în paralel cu manifestarea primelor forme de organizare ale oamenilor în lupta cu focul.

81

Alimentarea cu apa necesară intervenţiei la foc era dificilă, tehnica utilizată fiind insuficientă şi fără performanţe, iar formaţiile profesioniste sau voluntare de pompieri aproape că nu existau.

În aceste condiţii se punea accentul pe salvarea oamenilor şi bunurilor şi nu pe acţiunea de stingere propriu-zisă. Aşa se explică preocuparea autorităţilor pentru alarmarea şi prevenirea populaţiei prin ridicarea de turnuri de observare a incendiilor. De asemenea, clopotniţele bisericilor şi turnurile primăriilor (Sibiu, Sighişoara ş.a.), fiind cele mai înalte din localităţile respective, au fost folosite în anumite perioade istorice şi ca observatoare de foc, la fel şi turnurile de observare şi apărare împotriva oştirilor duşmane a cetăţilor Cluj, Braşov, Iaşi (Golia), Târgovişte (Chindia).

Reglementări referitoare la prevenirea şi intervenţia la incendii au fost emise deseori, printre care şi „Regulamentul pentru starea sănătăţii şi pazei bunei rânduieli în poliţia Bucureştilor” din anul 1832, care prevedea ridicarea în fiecare „comisie” a oraşului „la locul cât se va putea mai de mijloc şi cel mai înalt, câte un foişor de foc unde să fie apururea 2 paznici din jandarmi, însă unul din pedestrime care să păzească sus, iar altul călare, jos. Şi cum va vedea cel de sus foc, să spună călăreţului, care să meargă la comisarul Plasei şi Agie”.

Iaşi – Turnul Golia, Giurgiu 1929, Tecuci 1903 În Bucureşti au existat mai multe clădiri înalte utilizate şi ca

foişoare de observare a incendiilor, una dintre cele mai cunoscute fiind Turnul Colţei, construită în 1715, care a servit în acest scop până în anul 1802. În 1888, a fost demolat din cauza stării avansate de degradare şi din necesitatea sistematizării oraşului.

82

Turnul Colţei (1715-1888)

Foişoarele din care se supraveghea oraşul erau dotate cu clopote de alarmare, cu steaguri şi felinare în culorile „comisiilor”, acoperişurile fiind vopsite de asemenea în aceste culori. În situaţia izbucnirii unui incendiu semnalele de foc erau date prin bătăi de clopot sau prin steaguri (ziua) iar noaptea prin felinare.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Capitala se confrunta cu o multitudine de probleme de ordin edilitar printre care alimentarea cu apă potabilă şi lipsa unui foişor de observare a incendiilor din care să fie supravegheat oraşul. Dificultăţile se datorau creşterii continue a populaţiei care ajunsese la 20.000 locuitori, precum şi a măririi suprafeţei la peste 30 de km2.

83

În aceste condiţii primăria iniţiază un proiect de realizare a unui sistem de alimentare cu apă a Bucureştiului, însemnând o staţie de pompare a apei la Grozăveşti, o reţea de distribuţie a ei şi un rezervor de compensaţie.

Astfel este pus în practică planul construirii unei clădiri turn, care urma să servească drept post de observare a incendiilor şi rezervor de alimentare cu apă.

Proiectul clădirii i-a fost încredinţat arhitectului-şef al primăriei, George Mandrea, profesor la prima şcoala românească de arhitectură înfiinţată în anul 1892 şi colaborator al revistei „Analele Arhitecturii”, prima revistă românească de specialitate. Este autorul şi al altor proiecte cunoscute cum ar fi Piaţa Bibescu-Vodă, biserica Delea Veche, biserica mănăstirii Sinaia ş.a.

George Mandrea a realizat mai întâi o variantă constructivă

masivă, un trunchi de con greoi cu două brâie. După modificări succesive ale proiectului ajunge în final la o construcţie suplă şi rezistentă. Proiectul a fost terminat la 6 septembrie 1890, iar licitaţia de construire a fost câştigată de antreprenorul A. Thenen.

Estimat la 200.000 lei, foişorul a fost ridicat în mai puţin de un an, în perioada 18 septembrie 1890 – 1 iulie 1891 cu materialele şi mijloacele tehnice existente la vremea respectivă.

Unul dintre numeroasele devize ale lucrărilor executate pentru ridicarea Foişorului de Foc

84

Cea mai înaltă construcţie din Bucureşti, la acea dată (aproape 50 m), era realizată din piatră, cărămidă şi var hidraulic cu fundaţia din beton. La nivelul solului diametrul exterior era cam de 17 m, zidăria avea grosimea de 3,20 m (ca şi în prezent), iar la partea superioară, în dreptul rezervorului de apă, grosimea era de lăţimea unei cărămizi, pentru a reduce greutatea clădirii. Postul de veghe se afla situat la înălţimea de 42 m, iar rezervorul de alimentare cu apă, cilindric, cuprindea etajele (actuale) 4, 5 şi 6 fiind mascat de peretele care-l înconjura, prevăzut cu 16 ferestre cu jaluzele din lemn.

În luna martie 1892, după montarea rezervorului cu

capacitatea de 750 m.c. şi a instalaţiilor auxiliare aferente aduse de la Uzina Generală de Apă din Liège s-a constatat că pompele de la Grozăveşti nu aveau puterea necesară ridicării apei la nivelul superior al rezervorului renunţându-se astfel la utilizarea lui.

În ianuarie 1892, comandantul Regimentului 6 Artilerie se adresează primăriei afirmând că „postul de pompieri de la Olari

26 februarie 1892 – Răspunsul Primăriei dat comandantului Regimentului 6 Artilerie: „Domnule comandant

La adresa dvs. (...) avem onoarea a vă face cunoscut că în curând se vor completa micile lucrări rămase neterminate şi că în luna viitoare se va putea ocupa turnul de apă de un post de pompieri după cum cereţi”.

85

poate ocupa turnul ce s-a pus în lucrare deoarece în urma inspecţiei făcute s-a găsit gata”. Primăria este de acord cu această solicitare şi pune la dispoziţie spaţiul necesar instalării pompierilor: parterul şi etajul I. Etajul II rămânea în continuare la dispoziţia „supraveghetorului rezervorului precum şi pentru fântânarii însărcinaţi cu manevrarea diverselor robinete-vane”.

Servanţii postului de pompieri nr. 5, Foişor, 1920 Postul de pompieri nr. 5 – Foişor, aşa cum a fost denumit

este instalat în aprilie 1892: la parter existau două pompe manuale montate pe trăsuri hipo, o saca, 6 cai şi magazia cu echipament. La etajul I era amenajat biroul comandamentului pichetului, camera de

1900

86

gardă şi dormitorul pompierilor. La etajul al II-lea se afla comandantul postului de pompieri şi bucătăria, iar la etajul al III-lea (care nu putea fi locuit datorită marginii inferioare a rezervorului) se depozitau materiale, se uscau furtunuri, se efectuau reparaţii minore.

Saca hipo şi pompă manuală hipo, fabricate de Knaust Wien, modele 1882 (aflate în colecţiile muzeului)

Accesul în clădire se făcea pe patru uşi diametral opuse.

Una permitea intrarea în grajdul cailor (actuala şi singura uşă de acces în foişor), pe alta se intra în remiza cu materiale de stingere, pe a treia se ajungea în depozitul de furaje, iar pe a patra practicată spre actualul bulevard Ferdinand, se urca la etaj, spre birouri şi spre dormitoarele trupei.

87

Macheta foişorului Plan parter foişor (1892) Scara interioară în spirală ajungea până la etajul al III-lea. De

aici era fixată pe peretele exterior al rezervorului de apă, până la partea superioară a sa, de unde, pe o altă scară în spirală se ajungea la postul de veghe aflat la înălţimea de 42 m.

Gheorghe Constantinescu în muzeu (comandant al postului „Foişor”

în perioada 1916-1918)

88

La anunţarea unui incendiu se înhămau rapid caii la cele două pompe manuale şi la saca aflate la parterul clădirii, după care se alerga spre locul indicat. Convoiul era precedat de un gonaş călare cu misiunea de a descoperi locul incendiului şi sursele de apă. Servanţii pompieri erau echipaţi în vestoane maro, pantaloni negri cu vipuşcă grena şi cizme.

Foişorul de Foc, 1940 Ca „observator al incendiilor”, foişorul a funcţionat până la

instalarea telefonului, în 1910, ca post de pompieri până în anul 1936, când este construită cazarma Regele Ferdinand din apropierea Gării Obor – în care se transferă acest post, iar ca turn de apă, niciodată.

După 1936, Foişorul de Foc a avut diverse destinaţii: depozit de arhive, birouri ale întreprinderii de transporturi comunale, spaţiu pentru locuinţe ş.a. care au produs degradarea sa lentă, până în anii 1961-1963, când a fost consolidat, renovat şi amenajat ca muzeu. În locul rezervorului de apă dezafectat au fost construite trei niveluri, s-a instalat liftul, scara centrală în spirală a fost prelungită până la ultimul etaj, s-a amenajat expoziţia de bază, iar la 16 septembrie 1963 a fost inaugurat Muzeul Pompierilor.

89

Bibliografie:

1. Arimia V., Istoria Pompierilor Militari Bucureşteni, Bucureşti, 1996.

2. Panţuru I., File din istoria pompierilor români, Serviciul Editorial şi Cinematografic, 1983.

3. Istoricul Pompierilor Militari 1835-1935, Atelierele «Cartea Românească» Bucureşti.

4. Paza Contra Incendiilor, nr. 8/1958. 5. Udor A., O istorie ilustrată a pompierilor capitalei, Bucureşti,

2003. 6. Comandamentul Pompierilor, Pagini din istoria pompierilor –

Culegere de comunicări, Serviciul Editorial, presă, şi propagandă în rândul populaţiei, 1977.

Documentul care a stat la baza înfiinţării cazărmii de pompieri Regele Ferdinand (Obor), 1936

90

I.8. INCENDIUL DE LA PALATUL REGAL (1926)

Profesor muzeograf Loredana OPRICA Muzeul Naţional al Pompierilor

După Primul Război Mondial, Bucureştiul cunoaşte o puternică dezvoltare, atât sub aspect economic şi demografic, cât şi edilitar. Pe fondul sporirii numărului populaţiei, construcţiile de locuinţe cunosc o amploare deosebită în toate zonele oraşului. Într-un interval de doar 15 ani (1920-1935), în Capitală se construiesc 29.518 clădiri.1

În ceea ce priveşte numărul incendiilor, o statistică a timpului arată că acesta a crescut de la 60 în 1915, la 330 în anul 1926.2

Incendiile care au avut loc la începutul anilor ’20 (Atelierele C.F.R., Teatrul Modern, Vama Antrepozite, Gara de Nord, Magazinul Predoleanu) vor determina Primăria Capitalei să doteze Compania de Pompieri Bucureşti cu primele autospeciale fabricate în Germania. Şi totuşi, faţă de nevoile oraşului aceste dotări erau insuficiente.

În seara zilei de 8 decembrie 1926, un violent incendiu avea să izbucnească la Palatul Regal. Evenimentul a fost amplu reflectat în presa timpului.

Ridicat la sfârşitul secolului al XIX-lea, de arhitectul Paul Gottereau (1882-1885) pe locul caselor lui Dinicu Golescu, Palatul Regal a fost modificat după Primul Război Mondial. S-a folosit în construcţie şi betonul armat. Corpul principal cuprindea la acea vreme 2 niveluri şi mansarda.

În seara zilei de 8 decembrie la ora 23.20 minute „...un puternic incendiu a izbucnit la acoperişul părţii centrale a Palatului Regal din Calea Victoriei. Din cauza vântului, flăcările s-au extins cu 1 Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, Bucureşti, 2005, p. 500. 2 Istoricul Pompierilor Militari, 1835-935, Bucureşti, p. 209.

91

repeziciune la întregul acoperiş.”3 În câteva minute au sosit pompierii militari de la postul „Central”, urmaţi fiind de pompierii de la posturile „Cometa”, „Foişor” şi „Radu-vodă”. Pompierii care au venit cu cisternele pline, le-au golit imediat.

Împrospătarea sacalelor a fost foarte greoaie, din cauza

lipsei apei. În această situaţie a fost nevoie de racordarea capetelor de furtun la gurile de apă existente, lucru imposibil de realizat din cauza nepotrivirii dimensiunilor. Au fost trimise maşini de la Pirotehnia Armatei pentru a aduce motopompe şi s-a telefonat la Uzina de la Grozăveşti pentru a mări presiunea apei.4

3 Universul, an XLIV (1926), nr. 287 din 10 decembrie. 4 Ibidem, nr. 286 din 9 decembrie.

92

Toate aceste măsuri au făcut să se scurgă mai mult de o oră, timp în care flăcările au mistuit acoperişul făcut din grinzi de brad acoperite cu tablă de zinc. Lemnul aprins care se prăbuşea a determinat incendierea sălii tronului şi a sălii de ceremonie, aflate la etajul I.

Vestea incendiului avea să se răspândească în întreaga capitală. „Mii de cetăţeni au venit cu automobile, trăsuri şi pe jos, în faţa Palatului Regal. Vasta piaţă a palatului s-a populat imediat şi circulaţia a devenit anevoioasă. A fost nevoie de intervenţia armatei ca să împingă curioşii la o parte şi pompierii să-şi poată continua opera de salvare.5 La locul incendiului au sosit preşedintele consiliului de miniştri – Al. Averescu, ministrul de interne – Octavian Goga, ministrul de război – general Mircescu, col. Gh. Pohrib – inspectorul pompierilor militari (1920 – 1937).

Armata a desfăşurat acţiunea de salvare a bunurilor de mare preţ: tablouri, coroanele şi bijuteriile familiei regale, piese de mobilier etc. Violenţa incendiului a făcut necesară intervenţia pompierilor pentru a salva şi viaţa soldaţilor surprinşi la parterul palatului. În cele din urmă, în dimineaţa zilei de 9 decembrie, incendiul a fost lichidat.

O comisie condusă de procurorul general Camil Dumitrescu urma să stabilească cauzele care au provocat dezastrul. Rapida întindere a focului la întregul acoperiş a dus la concluzia producerii unui scurtcircuit. Tot acum s-a făcut şi o evaluare a pagubelor, care au fost estimate la circa 40 milioane lei.6

5 Ibidem, nr. 286 din 9 decembrie. 6 Viitorul, an 19 (1926), nr. 5.636 din 9 decembrie.

93

La 10 decembrie 1926 a avut loc o şedinţă condusă de primarul Capitalei, dr. Constantinescu, unde au fost subliniate marile greutăţi şi lipsuri din înzestrarea corpului pompierilor bucureşteni. S-a arătat că fondurile sunt insuficiente şi că materialul e degradat.

„În bugetul anului viitor a prevăzut 6 milioane pentru corpul de pompieri, pe câtă vreme nevoile lui cer 30 milioane şi un buget anual de cel puţin 10 milioane… Organizaţia pompierilor capitalei va rămâne şubredă dacă iniţiativa particulară nu va găsi mijlocul de a colabora cu organele publice… nu este vreme de pierdut…”. La rândul ei, presa cerea luarea unor măsuri eficiente fără de care cei 250 de pompieri ai capitalei nu ar fi putut stopa incendiile. Printre soluţii se număra şi „instituirea unui timbru de 5 lei pe vânzări în scopul cumpărării de utilaje noi”.7

În scopul cumpărării de maşini moderne se va iniţia organizarea unei loterii cu un câştig de 1 milion de lei, punându-se în vânzare 5,5 milioane de bilete a 2 lei fiecare, tragerea urmând să aibă loc la 1 ianuarie 1927. Restul sumei strânse, adică 10 milioane, urma să fie vărsată integral pompierilor.

„Plătindu-se milionul fericitului câştigător, domnului arhitect

Peterneli, din restul (10 milioane), Primăria Capitalei comandă al treilea tren automobil de patru maşini Magirus, din cele mai moderne 7 Universul, an XLIV (1926), nr. 286 din 9 decembrie.

94

şi mai perfecţionate. În anul 1927 se primesc maşinile comandate din fondul loteriei.”8

Incendiul de la Palatul Regal a pus în mişcare autorităţile timpului, care vor lua pentru prima dată în mod serios în discuţie problema dotării tehnice a pompierilor. Însă, primul „Plan de dotare a pompierilor Capitalei” cu tehnică modernă, va fi elaborat de guvernul României abia în anul 1938, după marele incendiu de la Muzeul Militar.

8 Istoricul Pompierilor Militari, 1835-1935, Bucureşti, p. 196.

95

I.9. POMPIERII MILITARI BUCUREŞTENI – DE LA ISTORIE ŞI TRADIŢIE, LA CONTEMPORANEITATE

Căpitan Ştefăniţă Verşescu Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Dealu Spirii”

al Municipiului Bucureşti

Crearea primelor forme de organizare ale pompierilor bucureşteni

Sfârşitul secolului al XVIII-lea înregistra eforturile domnitorilor Ţării Româneşti (Valahia) de modernizare a Bucureştilor (centrul politico-administrativ) şi în planul creării primei instituţii de intervenţie şi luptă împotriva incendiilor, Corpul Tulumbagiilor (deşi nu se cunoaşte anul înfiinţării acestei instituţii, se cunoaşte că, în timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni, 1786-1790, acest corp a fost reorganizat). Interesant de semnalat este faptul că această reorganizare fusese întreprinsă pentru nevoile domniei.

Astfel, alături de Agia Bucureştiului (actuala Poliţie), Corpul Tulumbagiilor era cealaltă structură destinată apărării vieţii şi avutului locuitorilor Capitalei.

Lucrurile evoluează spre dezvoltarea şi consolidarea instituţiei create: în timpul domnitorului Alexandru Moruzi, 1793-1796, este emis un document important, care cuprinde organizarea instituţiei ce avea menirea luptei cu focul, Steagurile de foc.

Astfel, aflăm despre existenţa a două Căpitănii de foc organizate pe lângă Spătăria domnească. Acestea aveau fiecare, câte un steag de 25, respectiv 24 de slujitori ce efectuau serviciul (slujeau) săptămânal, prin alternanţă.

Nenumăratele incendii ce afectau Bucureştiul impun o nouă dezvoltare, în timpul domnitorului Constantin Ipsilanti, la 29 septembrie 1804, un pitac domnesc consemna existenţa a două Căpitănii în breasla Spătărească şi alte două în cea Agiască, având

96

fiecare căpitan la steagul său câte 50 de oameni. Se observa dublarea unităţilor de pompieri, precum şi a numărului de oameni în structura unui steag de foc, dar şi a unui alt fapt foarte interesant, căpitanii steagurilor de foc nu puteau fi înlocuiţi decât cu ştirea (deci dorinţa) domnitorului.

Să fim bine înţeleşi, acum vorbim despre copilăria instituţiei noastre, acei „pompieri” nu erau „de meserie”, erau oameni obişnuiţi, plătitori de taxe (biruri, deci birnici), care efectuau acest serviciu săptămânal, prin rotaţie, fiind în schimb scutiţi de biruri.

În 1816, 29 noiembrie, un pitac domnesc consemna suplimentarea efectivelor Steagurilor de foc cu o echipă de 40 de dulgheri cu topoare care trebuiau să ia parte la stingerea focurilor.

Domnitorul Alexandru Şutu, 1818-1821, dădea dispoziţie ca „tulumbagii” să fie cuprinşi în bugetul oastei (prevedea acordarea sumei de 500 de piaştri, deci, din acest punct de vedere instituţia începea să treacă din domeniul cvasi-privat al domnitorului în cel mai apropiat de o instituţie publică aşa cum era oastea ţării) şi propunea crearea unei Eforii Speciale de Priveghere a oraşului. În acest scop, domnitorul instituia şi un bir (taxă, impozit) pentru întreţinerea acesteia: „un adaus de 2 parale la oca de carne vândută în Bucureşti”.

Nici dotarea materială a „tulumbagiilor” nu a fost uitată: anul 1831 era anul în care ministerul de interne de atunci, Dvornicia Mare a Treburilor din Lăuntru, achiziţiona din Rusia 5 tulumbe (cisterne) mari şi 16 sacale (pompe). În anul 1859, ele se aflau încă în serviciu, fiind propuse pentru casare.

Epoca Regulamentului Organic avea să aducă o serie de încercări şi căutări de modernizare şi specializare a serviciului de pompieri al Capitalei, de aducere de tehnică nouă, de creare a unei uniforme specifice, de instruire şi salarizare etc. Cu ocazia centenarului pompierilor bucureşteni – 1935 – colonelul Gheorghe Pohrib preciza: „După documente autentice detaşamentul acesta (Roata de foc – n.a.), sâmburele pompierilor militari din Muntenia, ia fiinţă chiar în cursul anului 1835 şi-l vedem intervenind la toate focurile din Bucureşti şi nu rareori soldaţii pompieri sunt citaţi pentru bravura lor prin ordine de zi pe oaste”. Iată un fapt dovedit clar, Roata de foc a Capitalei era deja un organism militar, din organica oastei muntene, care se făcea remarcat prin fapte de vitejie răsplătite prin „citările prin ordin de zi” neschimbate până astăzi, chiar dacă ofisul domnesc al domnitorului Gheorghe Bibescu, din 19 august 1844, oficializa constituirea Roatei de pompieri.

97

Documentul reglementa: structura, numărul de pompieri, modul de recrutare, locul şi numărul sediilor, numirile în funcţii, uniforma (aidoma celei a infanteriştilor, cu mici deosebiri), instruirea, subordonarea (supusă fără mijlocire Agiei), dotarea cu tehnică de luptă. Interesant de remarcat este faptul că atât Departamentul Ostăşesc, cât şi cel al Treburilor din Lăuntru se ocupau de Roata de pompieri.

Primul comandant al Roatei de pompieri a fost numit în mai 1845 în persoana căpitanului Emanoil Boteanu ajutat de alţi şase ofiţeri: porucicul Grigore Drăgulescu şi prapornicii: Dimitrie Şerban, Nicolae Dănescu, Radu Dragomirescu, Ioan Deivos şi... Pavel Zăgănescu. Data de 4 august 1845 aduce şi botezul... focului pentru nou înfiinţata Roata a pompierilor, când aceştia sting un incendiu izbucnit în Bucureşti. Evident, se fac remarcaţi de însuşi domnitorul Gheorghe Bibescu, care consemna: „am văzut asemenea cu plăcere bărbăţia şi îndrăzneala pompierilor noştri, bărbăţia atât mai însemnată cu cât aceasta a fost pentru dânşii cel dintâi prilej de a se arăta într-o slujbă în care au intrat de puţină vreme”. De remarcat, este faptul că în acele timpuri, predomina influenţa rusească în organizarea, dotarea, instruirea pompierilor.

13 septembrie 1848 – salvatorii patriei şi ai onoarei Anul revoluţionar european 1848 a fost şi anul redeşteptării

naţionale. Efervescenţa acelui an revoluţionar i-a cuprins pe toţi, cu mic cu mare. Pompierii Roatei Bucureştiului nu au făcut excepţie, mai ales că unii dintre aceştia făceau parte din masonerie (Ioan Deivos şi Pavel Zăgănescu). Marele minus al Revoluţiei de la 1848 în Ţările Române a fost dat de lipsa efortului unitar şi a hotărârii şi fermităţii Comitetelor Revoluţionare pentru asigurarea reuşitei acţiunilor întreprinse. Cu atât mai mult, intervenţia militară otomană în Muntenia a fost mai puternică, influenţată fiind şi de atitudinea Rusiei, de amestec în zona de interes a Imperiului Otoman. Sultanul avea să-l trimită pe Fuad Paşa în fruntea trupelor turce să înăbuşe revoluţia în Muntenia.

Dimineaţa zilei de 13 septembrie 1848 avea să debuteze cu arestarea unei părţi a fruntaşilor revoluţiei, numirea lui Constantin Cantacuzino drept caimacam. La auzul acestei veşti, populaţia oraşului a ieşit în calea trupelor otomane împărţite în trei coloane, în încercarea, zadarnică, de a le opri înaintarea în capitală.

98

Evenimentele s-au precipitat atunci când cea de-a treia coloană, sub comanda lui Kerim Paşa, formată din 5000 de soldaţi s-a îndreptat spre cazarma infanteriei din Dealul Spirii pentru a o ocupa şi spre a obţine un loc de încartiruire a trupei. În cazarmă, sub comanda colonelului Radu Golescu, se aflau singurele unităţi militare rămase în oraş: Batalionul I din Regimentul II Infanterie (600 ostaşi) şi Compania 7 din Regimentul I Infanterie (150 ostaşi); lor avea să li se alăture şi Compania de Pompieri strânsă în cazarma I de la Agie.

Intervenţia trupelor otomane era clară: pătrunderea în capitală, reintroducerea Regulamentului Organic, arestarea delegaţilor revoluţionari. Deşi generalul Christian Tell ordonase la începutul aceleiaşi zile deplasarea tuturor unităţilor militare (inclusiv pompierii) la cazarma din Dealul Spirii pentru a se da onorul trupelor otomane şi primirea noilor steaguri (a primi un nou steag sau drapel de luptă nu se poate face decât dacă desfiinţezi unitatea militară respectivă şi apoi o reînfiinţezi, sub altă formă) situaţia se va schimba radical, pe de o parte, refuzul colonelului Golescu de a preda cazarma lui Kerim Paşa, deci de neexecutare a ordinului dat de generalul Christian Tell, a hotărârii pompierilor de a se opune turcilor, cât şi presiunii maselor radicalizate, de a cere arme celor din cazarmă pentru a lupta contra otomanilor.

În faţa cazărmii din Dealul Spirii se afla mulţimea furioasă că nu primea armele cerute, în spatele lor, trupa lui Kerim Paşa, iar la scurt timp, soseau "în pas alergator", pompierii conduşi de căpitanul Zăgănescu, cu drapelul în mijloc, împărţiţi în doua plutoane. Intervenţia pompierilor a primit riposta imediată a turcilor, schimburile de focuri accentuându-se pe măsură ce pompierii se apropiau de poarta cazărmii.

Constatând deruta din rândul propriilor trupe, Kerim Paşa a ordonat deschiderea focului cu artileria în contra pompierilor; victimele s-au înmulţit grabnic, căzând 2 ofiţeri.

Deloc intimidaţi, ba chiar îndârjiţi şi înfuriaţi, pompierii atacă bateria de artilerie, îi trec pe toţi prin sabie şi apoi îi bombardează pe turci până la epuizarea muniţiei. Pompierii sunt susţinuţi cu foc intens şi de infanteriştii din interiorul cazărmii, până la intrarea celor dintâi în cazarmă. Lupta continuă şi în cazarmă, colonelul Radu Golescu căzând la datorie în fruntea trupei.

Comanda a fost preluată de maiorul Nicolae Greceanu, apoi de căpitanul Ioan Deivos, până la terminarea muniţiei. Nevoit să

99

înceteze lupta, căpitanul Ioan Deivos a început tratativele de pace. Deşi li s-a promis încetarea focului, păstrarea drapelelor şi a armelor, precum şi "libera ieşire din cazarmă", Kerim Paşa a ordonat imediat după ieşirea acestora deschiderea focului. Au căzut ucişi 2 ofiţeri, 48 soldaţi, alţi 57 fiind răniţi. În plus, turcii nu au permis timp de trei zile ridicarea ostaşilor români morţi, pentru a crea un efect demoralizant foarte puternic asupra tuturor.

Deşi capitala a fost ocupată de trupele otomane, rezistenţa opusă de pompierii militari alături de infanteriştii cazărmii din Dealul Spirii a constituit actul salvator al fiinţei statului, otomanii neavând în acel moment politic (de slăbiciune în zona est-europeană, pe fondul expansiunii tot mai manifeste a Rusiei Ţariste) suficientă forţă militară de a desfiinţa ţara, transformând-o în provincie a imperiului, cum ar fi dorit.

Atunci, pompierii militari au consfinţit prin jertfa supremă, ceea ce şi astăzi Constituţia României priveşte, ca o datorie sacră, cea a fiecărui cetăţean de a sări în apărarea patriei, dacă este nevoie, mai ales dacă cei mai mari chemaţi nu o fac şi pun în pericol destinul naţiunii române.

La 16 septembrie 1901, în Dealul Spirii, se inaugura Monumentul închinat luptătorilor din Dealul Spirii, înălţat în faţa clădirii Arsenalului Armatei, printr-o grandioasă manifestaţie a populaţiei Bucureştiului.

În dreptul monumentului, la loc de cinste stăteau pompierii veterani, acum doar 17 rămaşi în viaţă, cel mai în vârstă având 90 de ani. Acest frumos monument nu a fost distrus de bombardamentele din al Doilea Război Mondial, dar a cunoscut o perioadă neagră începând cu 1981, când a fost luat şi aruncat în curtea Combinatului Fondului Plastic din Bucureşti.

În Dealul Spirii avea să răsară o clădire gigant, Casa Republicii, actualmente Palatul Parlamentului. Anul 1990, cu ocazia zilei de 13 septembrie, va fi anul revenirii, aproape de locul iniţial al monumentului celor îndrăzneţi şi nemuritori.

Locul pompierilor militari în sistemul militar al

României moderne – prefaceri, evoluţie sinuoasă, lupta cu premodernitatea

Unul din obiectivele principale ale factorilor decizionali în perioada următoare Unirii Principatelor Române a fost acela de organizare a unei armate puternice, moderne şi omogene. Ca

100

prim-pas, eforturile au fost îndreptate spre unificarea celor două armate într-una singură, crearea Marelui Stat Major General, celelalte măsuri de unificare instituţională la nivelul instruirii, regulamentelor militare, uniformelor, dotării tehnico-materiale etc.

La 27 noiembrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulga legea organizării puterii armate. Astfel, forţele armate naţionale erau compuse din două părţi: a) armata permanentă şi rezervele acesteia (în care erau incluşi pompierii cu o unitate de tăria unui batalion sau divizion având un stat major special şi companii) şi b) miliţia, formată din dorobanţi, grăniceri şi rezervele acestora.

Considerentele care stăteau la baza includerii pompierilor în structura armatei permanente erau următoarele:

a) făceau parte, deja, din armata permanentă; b) se aflau în subordinea unei mari unităţi militare – Divizia

militar-teritorială; c) activitatea pe care o desfăşurau se afla strict reglementată

de regulamente militare; d) recrutarea se realiza potrivit legilor militare, efectivul era

repartizat prin marile unităţi, unităţilor de pompieri; e) în fruntea unităţilor se aflau ofiţeri activi numiţi din rândul

cadrelor unităţilor militare, supuşi ordinelor şi regulamentelor militare;

f) pompierii figurau în bugetul Ministerului de Război din punct de vedere administrativ-financiar deşi două treimi din sumele necesare erau date de administraţiile locale;

g) armamentul şi muniţia erau furnizate de Ministerul de Război, la fel ca pentru restul armatei.

În acest context înnoitor, pompierii militari bucureşteni depăşesc statutul şi nivelul de Roată – vechea comandă înfiinţată în 1845 cu efectivul unei companii de pompieri – şi trec la cel de batalion cu 4 companii în organigramă, prin Înaltul Ordin de Zi numărul 26 din 1 februarie 1861, astfel: „Avându-se în vedere şi punerea în lucrare a noului sistem de administraţie introdus în oaste, am decretat şi decretăm: art. 1. Comanda de pompieri în viitor va avea numirea de Batalion, împărţindu-se în patru companii, având fiecare şeful ei responsabil ca şi cei de la regimente”. Maiorul D. Călinescu avea să fie numit comandantul Batalionului, iar la 18 februarie 1861 comandanţii de companii, astfel: căpitanul Dumitrescu la a I-a, căpitanul Badea Dan la a II-a, locotenentul

101

Scarlat Cojescu la a III-a şi locotenentul Grigore Petrescu la a IV-a. Pompierii aveau să lupte nu numai cu incendiile, ci şi cu multele lipsuri materiale şi de dotare, în contextul dezvoltării accelerate a urbei lui Bucur la sfârşitul secolului al XIX-lea. Este demn de reamintit că la nivelul anului 1864, structuri militare de pompieri din cadrul armatei permanente erau două: Batalionul de pompieri din Bucureşti şi Compania de pompieri din Iaşi.

Anul 1872, prin modificarea legii de organizare a puterii armate, aducea o nouă structură pentru Batalionul de pompieri Bucureşti: un stat major, micul stat major, o companie afară de rânduri şi şase companii.

Doi ani mai târziu, în 1874, survin modificări extraordinare în organizarea şi destinaţia pompierilor militari: aceştia erau organizaţi şi formaţi ca trupe de artilerie alcătuind artileria armatei teritoriale. Astfel, Batalionul de pompieri devenea Divizion de artilerie(!), iar ofiţerii proveneau dintre cei de artilerie şi geniu(!). Organizarea Divizionului era următoarea: Marele Stat Major (29 de cadre), pluton afară de rânduri ( 75 persoane) şi trei baterii (558 trupă), în total 699 oameni, 24 tunuri şi 172 cai.

Aceste majore modificări de structură şi organizare erau conţinute în legea promulgată de Domnitorul Carol I în 18 martie 1874 prin care se schimbau articole din legile din 11 iunie 1868 şi 27 martie 1872.

Începea o perioadă foarte grea, ingrată, presărată cu multe probleme, date de dubla specializare, accentul fiind pus pe pregătirea artileristică, cea de bază fiind continuu neglijată, cu urmări neplăcute în plan practic; un exemplu este suficient: de multe ori, anunţul pentru intervenţia la un incendiu îi surprindea pe pompieri la pregătirea de artilerie, în poligon, departe de oraş. Câte asemenea cazuri nu au fost, în care pompierii erau nevoiţi să ajungă în timpul cel mai scurt la cazarmă, să deshame caii de la tunuri, să-i înhame la pompe şi sacale şi să plece, în fine, la intervenţie. Evident, populaţia şi administraţiile locale au fost extrem de nemulţumite faţă de prestaţia serviciului de pompieri atâta timp cât în fiecare an depuneau în tezaurul statului sume importante pentru aceştia.

Să analizăm puţin situaţia de ambivalenţă a naturii pompierilor militari la acea vreme: trecerea lor în cadrul unităţilor de artilerie îşi dovedea raţiunea din punct de vedere economic, prin neîncărcarea bugetului ministerului, precum şi de a mări numărul şi puterea de foc a unităţilor de artilerie.

102

Acest lucru îşi găsea punerea în practică pe timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878, când pompierii militari aduceau o însemnată contribuţie la efortul de război al ţării şi la rezultatul victorios al bătăliilor în care au fost angajaţi. Aceste realităţi erau grefate şi pe faptul că, treptat, se contura comanda unică a pompierilor militari la Bucureşti: în mod tacit, chiar dacă legea din 1874 nu o prevedea, Divizionul de pompieri Bucureşti îndeplinea acest rol, datorită situării în Capitala ţării, era cea mai mare unitate de pompieri militari din ţară, aici erau formaţi instructorii în şcoli, ofiţerii absolvenţi ai cursurilor de pompieri (doar proveneau de la artilerie şi geniu!) fiind mutaţi ulterior la diferite unităţi din ţară.

Considerentul economic şi cel militar se aflau în contradicţie cu realitatea din teren, mai ales în faţa nemulţumirii crescânde a societăţii civile ce se vedea lipsită de apărare în faţa incendiilor. Nemulţumirea se înregistra şi în rândul pompierilor care trebuiau să acorde din timpul lor instruirii specifice artileriei.

După Războiul de Independenţă, bateriile de artilerie-pompieri au cunoscut un regres accentuat al activităţii de pompieri şi un progres simţitor al pregătirii de artilerişti, cu impact negativ imediat asupra scopului iniţial propus acestor unităţi militare deja specializate (să nu uităm că aveau pregătirea militară de infanterie pe lângă cea de pompieri!).

Ecourile se răsfrângeau până la nivelul Ministerului de Interne astfel, la 24 noiembrie 1879, acesta se adresa Primăriei oraşului Bucureşti în legătură cu reorganizarea pompierilor: „Experienţa a dovedit că organizaţiunea actuală a pompierilor nu corespunde pe deplin scopului existenţei sale. Îndoitele atribuţiuni, de artilerie teritorială şi de instituţiune urbană, pun în poziţiune pe aceste corpuri ca să neglijeze amândouă serviciile”.

În ciuda celor constatate, în aprilie 1883, bateriile de pompieri erau integrate organic în regimentele de artilerie, pe cale de consecinţă, stingerea incendiilor devenea o atribuţie teoretică, făcându-se când se putea!

După 17 ani, prin ordinul 3149 al Ministerului de Război din 9 iulie 1891, se hotăra desfiinţarea bateriilor de pompieri artilerişti şi înfiinţarea, în oraşele respective, a secţiilor de pompieri. Se năştea un vârtej de documente schimbate între Ministerul de Război, cel de Interne şi Primărie, soarta pompierilor fiind prinsă la mijloc, odată cu ancorarea lor în premodernitate, adică acumularea unui serios decalaj în pregătire, organizare, dotare

103

tehnico-materială, concepţie tactico-strategică a muncii de stingere a incendiilor.

Pompierii militari în Războiul de Independenţă

(1877-1878) Luna mai 1877 îi găsea pe pompierii Divizionului Bucureşti

pe linia Dunării, în zona Calafatului, cu scopul precis de intrare în dispozitivul de acoperire strategică a fluviului, de zădărnicire a oricărei încercări a trupelor otomane de a ocupa capete de pod pe teritoriul românesc. În această zonă în care erau concentrate Diviziile I şi II constituite în Corpul I Armată se aflau şi bateriile de artilerie ale Divizionului Bucureşti.

Detaşamentul de 80 de pompieri de sub comanda căpitanului Constantin Horezeanu (instructor de artilerie al Divizionului de pompieri Bucureşti) încadra la 14 mai 1877 Bateria de coastă „Independenţa”. Aceştia erau primii pompieri artilerişti prezenţi pe câmpul de luptă.

La 11 iulie 1877, efectivele se măreau cu încă 80 de ostaşi din care 45 din Bucureşti, 15 din Piteşti şi 20 din Craiova. Datorită curajului, experienţei şi foarte bunei pregătiri, pompierii-artilerişti ai căpitanului Horezeanu erau solicitaţi în diferite puncte ale sistemului defensiv de la Calafat, pentru împiedicarea manevrelor fluviale ale monitoarelor turceşti.

La 25 august 1877, Divizionul de la Bucureşti încheia mobilizarea, diferite baterii urmând a se deplasa şi încadra pe front pentru nevoile operaţionale. Astfel, Bateria 1 activă condusă de căpitanul Bujoreanu coopera cu bateria „Basarab” din 15 decembrie 1878 pentru bombardarea Vidinului, până la încheierea armistiţiului. Bateria 2 activă a căpitanului Puică intra în acţiune la 3 ianuarie 1878 la Calafat alături de bateria „Independenţa”. La 2 noiembrie 1877 Divizionul de pompieri Bucureşti mobiliza încă două baterii active, 4 şi 5 care, la sfârşitul lunii decembrie intrau în dispozitiv, tot la Calafat, încadrând bateria de coastă „Ştefan”.

La 23 ianuarie 1878, în urma încheierii armistiţiului, activitatea operativă a bateriilor de la Calafat se încheia, dar bateriile de pompieri mai rămâneau până în luna august atunci când Divizionul de pompieri demobiliza ostaşii.

Un parcurs interesant avea să-l aibă Bateria 3 activă a Divizionului de pompieri Bucureşti condusă de locotenentul Constantin Petrovici. Singura unitate de luptă alcătuită în întregime

104

din pompieri, avea să participe la luptele din sudul Dunării, completând artileria „Corpului de pe Vid şi Isker” de sub comanda colonelului George Slăniceanu, luptând la Rahova, la Vidin, la Tatargic, fiind evidenţiată de comandantul Diviziei a 4-a.

Pompierii au mai primit şi sarcina organizării şi conducerii coloanelor de muniţii ce trebuiau să aprovizioneze unităţile operative de pe front. Au fost constituite patru coloane care corespundeau celor patru divizii de pe front. În compunerea acestora se găseau şi patru ofiţeri pompieri din Bucureşti la coloanele Diviziilor I, II şi III. Bravura de pe câmpul de luptă avea să-şi găsească răsplata în ziua de 6 octombrie 1878, atunci când armata română intra în Bucureşti, biruitoare, pe sub Arcul de Triumf, iar pompierii conduceau trofeele cucerite de ei în luptă: tunurile capturate de la turci.

Pompierii – drumul către statutul de unităţi de sine

stătătoare Primii paşi îi înregistrăm în anul 1912, la 11 aprilie, atunci

când căpitanul Constantin Urlăţeanu, comandantul Companiei de pompieri Bucureşti era avansat la gradul de maior şi numit Inspector al pompierilor, păstrând şi comanda companiei. Ca structură autonomă se poate vorbi despre Inspectoratul Pompierilor din 1916 deşi, în acel an funcţiona tot în organigrama Inspectoratului Artileriei.

Alt pas important era făcut tot în 1912 atunci când Marele Stat Major dispunea ca recruţii pentru pompieri să fie repartizaţi direct unităţilor de pompieri. Astfel, recrutul repartizat la pompieri nu mai era al regimentului de artilerie, ci invers!

Decizia ministerială din 30 decembrie 1926 privitoare la gestiunile în bani şi în materiale, care se înfiinţau la Inspectoratul Pompierilor Militari cu începere de la 1 ianuarie 1927, reprezenta un real progres. La acea dată, Inspectoratul avea în subordinea sa 30 de unităţi de pompieri militari în toată ţara, iar comandantul era ajutat de doi ofiţeri superiori, şeful serviciului tehnic şi cel al serviciului administrativ(!).

În vara lui 1929, în cuprinsul legii pentru organizarea ministerelor, la art. 107, Comandamentul Pompierilor figura pe penultimul loc ca structură în subordinea Inspectoratului General al Artileriei.

Începând cu 1 iulie 1934, Corpul Pompierilor Militari care depindea integral de Ministerul Apărării Naţionale trecea, din punct

105

de vedere administrativ, la Ministerul de Interne, fiind cuprins în bugetul ministerial de atunci.

Un pas înainte a fost făcut la 23 martie 1936 prin adoptarea legii de organizare a pompierilor: era adoptat principiul militarizării tuturor pompierilor, durata serviciului activ era fixată la 3 ani, art. 6 stabilea Comandamentului Pompierilor îndatoriri specifice, inclusiv cele de Apărare Pasivă, art. 9 prevedea că pompierii din Bucureşti erau constituiţi într-un Batalion, astfel că, propunerea comandantului pompierilor din 1931, colonelul Gheorghe Pohrib, devenea realitate după cinci ani. Batalionul de Pompieri Bucureşti devenea şi Centrul de Instrucţie al Corpului, fiecare ofiţer şi subofiţer din organigramă urmând a efectua obligatoriu un stagiu de pregătire şi perfecţionare.

Legea din 1936 stabilea denumirea – Corpul Pompierilor Militari şi compunerea, cu un Batalion de Pompieri la Bucureşti, astfel că după o jumătate de secol rangul unităţii revenea la cel din 1880.

În paralel cu evoluţia societăţii, a dezvoltării capitalei, pompierii bucureşteni îşi schimbau concepţia despre incendii, despre procedeele de acţiune, despre acţiunile preventive, despre necesitatea înfiinţării unui sistem de Apărare Pasivă, pe fondul grozăviilor de pe fronturile Primului Război Mondial când au fost utilizate, cu rezultate îngrozitoare, mii şi zeci de mii de morţi şi răniţi, substanţele toxice de luptă.

De acum se pune tot mai mult accentul pe înlăturarea cauzelor care puteau da naştere incendiilor, din ce în ce mai mulţi edili ai oraşelor impunând ca autorizaţiile de construcţie să fie însoţite de avizul comandantului pompierilor. Inspecţiile pompierilor bucureşteni aveau să se înmulţească, atât pentru acordarea avizelor de construcţii, cât şi pentru controale tehnice periodice de prevenire a incendiilor (970 de inspecţii în 1934).

Legea din 1936 care consfinţea cele două mari atribuţii ale pompierilor, prevenirea şi combaterea sinistrelor, stabilea şi sarcina de creare şi instruire a formaţiunilor de pompieri rurali.

Regulamentul Apărării Pasive, din 23 martie 1933, stabilea îndatoriri clare pentru pompieri, care erau văzuţi în lumina acestui act normativ ca „specialişti de apărare pasivă în sensul larg al cuvântului”. Se ocupau cu ridicarea proiectilelor şi bombelor neexplodate, evacuarea dărâmăturilor, salvarea victimelor, stingerea incendiilor, dezafectarea tuturor spaţiilor afectate de gaze, precum şi

106

cu decontaminarea populaţiei afectate. Şcoala de gaze înfiinţată pentru pompierii militari avea să pregătească specialişti care aveau să dea măsura pregătirii foarte bune în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, atât pe teatrele de operaţii, cât şi în ţară.

Bucureştiul avea să fie un centru efervescent al pregătirii populaţiei în apărarea pasivă în acei ani, înfiinţându-se câte două centre de instruire în fiecare din cele patru sectoare ale capitalei. Orice cetăţean al Bucureştiului era obligat să parcurgă un număr de 24 de ore pe an prin exerciţii de apărare pasivă, astfel încât, întâlnim în Darea de seamă a Comandamentului Pompierilor, pe anul 1940, numărul de 80.000 de cetăţeni ai Bucureştiului instruiţi prin aceste centre.

Altă formă eficientă de pregătire a fost reprezentată de exerciţiile demonstrative organizate în colaborare cu Liga contra atacurilor aeriene începând cu anul 1934.

La 25 aprilie 1935, la Postul Central de Pompieri din Bucureşti (str. Elie Radu nr. 2), în contextul unui ciclu de conferinţe de apărare pasivă, era organizată la nivel naţional o demonstraţie de apărare pasivă cu participarea ofiţerilor şi subofiţerilor din seria a cincea a şcolii de cadre a Corpului Pompierilor Militari; aveau să participe peste 150 secretari generali şi secretari ai comisiilor de apărare pasivă, de la ministere, judeţe, municipii şi oraşe, întreprinderi şi alte instituţii.

În perioada dintre sfârşitul Primului Război Mondial şi până la primele măsuri de dotare cu tehnică şi echipament modern, la zi, pompierii au fost nevoiţi a se descurca cu ce aveau, adică cu tehnica de intervenţie cu tracţiune hipo!

La mijlocul anilor ’20 ai secolului al XX-lea, încă se mai intervenea cu tracţiune hipo, iar Bucureştiul nu avea o reţea de hidranţi, atât de necesară alimentării cu apă a pompelor de incendiu, aceasta fiind adusă, în principal, din râul Damboviţa, pierzându-se timp preţios şi alocându-se resurse din plin la incendiile majore.

Cel mai elocvent exemplu este dat de incendiul produs la Palatul Regal din Capitală, în data de 7 decembrie 1926, atunci când jumătate din palat a fost mistuit de flăcări până când pompierii au reuşit să lichideze incendiul.

Dotarea insuficientă şi înapoiată a pompierilor şi-a spus cuvântul, pe fondul unei grave încălcări a normelor: reţeaua de hidranţi exteriori dispusă în zonă nu avea dimensiunile racordurilor fixe în conformitate cu echipamentul deţinut de pompieri la ora

107

aceea, aceştia nefiind consultaţi atunci când s-a făcut achiziţia şi punerea în operă a reţelei de hidranţi.

Rezultatul, pagubele mari, uriaşul efort depus de pompieri pentru stingerea incendiului (totuşi, ardea Palatul Regal!!!) şi... grăbirea procesului de dotare cu tehnică modernă (dintr-o singură sursă, firma germană Magirus), care avea să se definitiveze, în parte, în 1935, prin trecerea completă la tracţiune auto a pompierilor bucureşteni.

Dotarea era completată în anul 1939, pe baza unui plan de înzestrare a pompierilor Capitalei, atât cu tehnică şi echipamente de stingere a incendiilor, cât şi cu cea pentru apărare pasivă.

Interesant de remarcat este faptul că, după acest ultim efort de înzestrare, la sfârşitul anului 1940, situaţia dotării cu maşini de intervenţie a pompierilor militari din Bucureşti, era următoarea: 33 autospeciale.

Tot în perioada interbelică au fost construite localuri pentru subunităţile de pompieri ai Capitalei: clădirea pentru Corpul Pompierilor din str. Gutenberg nr. 2, trei pavilioane necesare cazării celor care urmau diverse cursuri, în Grozăveşti; la 18 august 1934, se punea piatra de temelie a cazărmii „Regele Ferdinand I” construcţie finalizată în 1940, actualmente, localul Detaşamentului de Pompieri „Obor”; să nu uităm că realizarea construcţiei a aparţinut Batalionului de Pompieri Bucureşti!

Incendii, inundaţii, cutremure, secolele XIX – XX Acest capitol conţine o scurtă prezentare a marilor sinistre ce

au afectat Bucureştiul pe parcursul a două secole, punct de plecare fiind marele incendiu din 23 martie 1847. Atunci, dintr-o joacă a fiului cluceresei Drăgănescu, care a descărcat un pistol în tavanul şopronului plin cu fân, a ars toată partea centrală şi de răsărit a oraşului, peste 2000 de clădiri, şi-au pierdut viaţa 15 oameni, din care şi un pompier. Focul a ars cu sălbăticie 24 de ore, dar unele case au mocnit săptămâni la rând.

Anii 1860, 1864, 1865 aveau să aducă pe lângă incendii şi inundaţii puternice în capitală, frecvente în acele vremuri mai ales din cauza revărsărilor râului Dâmboviţa, multe cartiere având de suferit. Pompierii militari aveau să se distingă şi atunci prin lupta lor neobosită cu apele, fiind evidentiaţi de însuşi domnitorul Alexandru Ioan Cuza: „Pompierii s-au arătat tot cu asemenea bravură şi dinaintea acestui element”.

108

Incendiile aveau să se producă şi în continuare, afectând vieţile şi bunurile bucureştenilor.

În cele ce urmează este prezentată o scurtă recapitulare a celor mai importante evenimente:

– 5-6 martie 1868, incendiu în str. Lipscani, pornit de la o magazie de chibrituri, pe fondul unui vânt care bătea puternic; reacţia foarte rapidă a pompierilor a determinat localizarea şi stingerea incendiului înainte să se producă un dezastru;

– 4 ianuarie 1882, ardea circul Kremsler instalat pe Bd. Elisabeta; însuşi domnitorul Carol I s-a deplasat la faţa locului;

– 1884, ardea redacţia şi atelierul tipografic al ziarului „Românul”;

– 23 martie 1884, puternic incendiu izbucnit la aripa dreaptă a Universităţii, dinspre str. Academiei; incendiul stins cu mare greutate din cauza cantităţilor mari de materiale combustibile şi a fumului foarte gros, doi pompieri salvându-se în ultima clipă;

– ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea aveau să aducă alte mari incendii, în care ardeau clădirea Academiei, vechea Casă de Depuneri, vechiul Spital Militar, clădirea Ministerului de Finanţe, Palatul funcţionarilor şi multe altele; nici mahalalele nu erau ocolite de focuri grozave, care afectau adesea mai multe grupuri de locuinţe;

– bombardamentele germane executate cu zepelinele asupra Capitalei României, în anul 1916, au solicitat, la maxim, pompierii militari bucureşteni: ei au fost cei care au ridicat şi transportat bombele neexplodate au stins incendiile şi au salvat oameni şi ce se mai putea din avutul lor, în urma incendiilor produse de bombardamentele din 1 septembrie 1916, 12 septembrie 1916, 13 septembrie 1916, deşi acestea erau executate de 3-5 ori pe zi, până la sfârşitul lunii noiembrie 1916. Tot pompierii militari printre care şi cei ai capitalei aveau să fie repartizaţi la unităţile operative pentru a compune subunităţile de linia întâi, care acţionau având în dotare aruncătoarele de flăcări individuale;

– cel mai puternic bombardament suportat de Bucureşti a fost cel din 12 septembrie 1916, când 485 de oameni au murit şi peste 1000 au fost răniţi, mulţi decedând în urma rănilor suferite;

– după război, incendiile s-au produs în continuare, aşa cum au fost cele de la Atelierele C.F.R., Teatrul Modern, Fabricile Economu, Schmidt, Belvedere, Lessel, Lack şi Blau, Staţia Bucureşti mărfuri, Vama Antrepozite, Gările de Nord şi Filaret, Fortul Căţelu;

109

– 1924, incendiu catastrofal la moara militară Obor; pe timpul acţiunilor de stingere etajele superioare au căzut peste pompierii care interveneau din interior – au murit 3 soldaţi şi alţi 4 au fost grav răniţi, alţii 6 scăpând cu răni uşoare;

– incendiile mari au continuat, pompierii luptând cu flăcările la Depozitul central de muniţii, Ministerul de Finanţe, Fabrica Rozen, Gara Obor şi Universitate;

– alte două mari incendii produceau la acea vreme panică în Bucureşti: la Banca de Credit în 9 martie 1925 şi la Palatul Regal (a ars aripa centrală şi Sala Tronului) în 7 decembrie 1926; deşi bravura şi spiritul de sacrificiu al pompierilor s-a manifestat deplin, minusurile vădite ale dotării materiale au îngreunat misiunea salvatorilor, mobilizaţi de la Postul Central, „Cometa”, „Foişor”, „Radu Vodă”;

– 9 ianuarie 1927, mare incendiu la rezervoarele de benzină şi petrol din Splaiul Ciurel nr. 14, unde erau 50 de vagoane cu benzină; pompierii au localizat şi lichidat incendiul împiedicând producerea exploziilor şi propagarea la carburanţi;

– 13 februarie 1929, incendiu la imobilul Societăţii de Asigurare „Generală” din Bd. I.C. Bratianu nr. 29; la acest sinistru cădea la datorie caporalul Szekely Karol din Compania de Pompieri Bucureşti, fiind citat prin Ordin de zi nr. 2276 al Inspectoratului Pompierilor;

– septembrie 1929, ardea fabrica de uleiuri vegetale „Hermes”; focul a fost stins de pompierii din toate posturile capitalei;

– 22 decembrie 1932, puternic incendiu în Bd. I.C. Brătianu nr. 3, la hotelul „Britania”; intervenţie condusă de colonelul Gheorghe Pohrib, cu posturile „Central”, „Cometa” şi „Radu Vodă”, acţiunea terminându-se după 13 ore de luptă cu flăcările, fiind utilizate 19 autospeciale;

– anul 1939: cele mai semnificative incendii stinse de pompierii bucureşteni au fost cele de la Eforia Spitalelor Civile, Baza Aeriană Pipera, Pasajul Comedia, Fabricile Firocoton, Voina, Prefectura Poliţiei Capitalei, Aeroportul Băneasa, Antrepozitele Panduri, Poşta Centrală;

– octombrie 1940, mare incendiu la depozitele fabricii de uleiuri „Zimer”; lichidat cu toate posturile de pompieri după 14 ore de luptă intensă cu flăcările;

– 9 noiembrie 1940, cutremur de 7,4 magnitudine pe Richter (IX pe scara Mercalli cu hipocentrul la 150 km adâncime),

110

manifestat pe o arie delimitată de Moscova, Sankt-Petersburg, Budapesta, Istanbul şi Salonic; prăbuşirea blocului „Carlton” în Bucureşti a produs o vie impresie în rândul tuturor, sub ruine găsindu-şi sfârşitul peste 200 de oameni; pompierii militari bucureşteni, începând cu noaptea producerii cutremurului, timp de 15 zile, neîntrerupt, au depus o muncă istovitoare, plină de abnegaţie, pentru salvarea celor prinşi sub dărâmături, a avutului acestora şi a limitării şi înlăturării efectelor negative ale seismului;

– 4 aprilie 1944, bombardament masiv al aviaţiei anglo-americane asupra Bucureştiului: între orele 13.45-15.00, bombele căzute distrugeau şi incendiau Gara de Nord, triajul Chitila, hotelul Athenee Palace, hotelul Splendid, imobile de pe Calea Victoriei, Institutul Babeş, Facultatea de Medicină Veterinară, Institutul Cantacuzino, Manutanţa Armatei; incendiile au fost stinse în zilele de 4 şi 5 aprilie de către toate subunităţile de pompieri mai ales că 2 dintre subunităţi plecau pe 5 aprilie la Ploieşti, în sprijinul pompierilor de pe Valea Prahovei, intens bombardată. Erau distruse 672 locuinţe, alte 140 avariate, 1920 de oameni morţi şi 524 de răniţi; deşi au fost ridicate şi asanate 18 bombe, alte 171 rămâneau pe teren, asta şi datorită extrem de slabei înzestrări cu truse de intervenţie necesare ridicării bombelor. Bombardamentele au continuat cu regularitate aproape de metronom, în zilele de 15, 21, 24 aprilie, 2/3, 6/7 mai, 10, 28 iunie, 2/3, 3, 22, 27/28 iulie, 9/10 august 1944; în bombardamentul din 7 mai, postul de pompieri „Cometa” era spulberat;

– în urma atacului aerian din 15 aprilie 1944 cădeau la datorie în lupta cu flăcările caporal Ciolcan Dumitru, soldat Brotescu Gheorghe şi soldat Meliciuc Constantin, iar plt. Eremia Vasile era grav rănit;

– 23 august 1944: Comandantul grupării de pompieri, lt. col. Pantelimon Popescu primea ordin să organizeze în cel mai desăvârşit secret, echipe de pompieri care să întrerupă legăturile telefonice ale unor comandamente şi unităţi germane din Bucureşti, misiune de care se achitau în bune condiţiuni;

– noaptea de 23/24 august 1944: Compania I de pompieri comandată de cpt. Barea Ion, dispersată în sectorul Străuleşti-sud-pădurea Băneasa, împreună cu bateria 12 artilerie antiaeriană a apărat dispozitivul de luptă încredinţat împotriva germanilor organizaţi în teren la liziera pădurii Baneasa;

111

– Compania 6 pompieri sub comanda căpitanului Podeanu Dumitru anihila o unitate germană lângă uzina Semănătoarea; Compania 2 pompieri dispersată pe Şos. Colentina-Afumaţi a apărat magaziile de armament, muniţie şi echipament;

– 24-26 august 1944: bombardamente de răzbunare ale Lufftwaffe, 470 de bombe explozive şi 156 de bombe incendiare, care produceau distrugeri masive, în centrul Capitalei, triajul Chitila, piaţa Chibrit, cartierul Bucureştii Noi, Atelierele Griviţa, „Lemaitre”, fabrica „Leul”, moara „Herdan”, uzinele chimice, depoul Panduri; pompierii au intervenit non-stop între 24-29 august 1944, chiar şi în timpul bombardamentelor, cei din Compania 5 revenind în cazarma după 126 ore de acţiune neîntreruptă. Cădeau la datorie: fruntaş Ilieş Ion, soldat Ghindă Constantin, soldat Leguminchi Ilie şi Prună Dumitru;

– 1945-1989: pompierii militari bucureşteni au intervenit pentru stingerea unor mari incendii în această perioadă, cum sunt cele de la depozitul de muniţii din comuna Bragadiru (1948), uzina de metale şi aliaje neferoase „Solex” (1964), fabrica de anvelope „Danubiana” (1966), fabrica de încalţăminte „Pionierul” (1974), magazinul „Victoria” (1978), Teatrul Naţional (1978), forţe şi mijloace angrenate la stingerea incendiului din zona petroliferă Mădulari (1979), incendiul de la „Policolor”; inundaţiile din 1975;

– 4 martie 1977, cel mai distrugător seism care a lovit România în secolul al XX-lea. La ora 21.21, seismul de o magnitudine de 7,2 pe scara Richter cu focarul situat la 95 km adâncime în zona hipocentrală din Vrancea a zguduit pământul timp de 56 de secunde. Au pierit 1.570 de oameni, iar alţi 11.275 au fost răniţi. Pierderile materiale s-au cifrat la suma de 2 miliarde dolari SUA fiind avariate peste 150.000 de apartamente în zonele urbane şi peste 21.000 locuinţe în zonele rurale. Pompierii au acţionat pentru stingerea a peste 71 de incendii, unele la obiective deosebit de importante: Uzina 23 August, Institutul de Fizică Atomică Măgurele, centralele de termoficare Sud şi Vest, Facultatea de Chimie, Institutul Politehnic, spitalele Fundeni şi Colentina, staţia electrică Fundeni, magazinele Victoria şi Unirea. Se intervine cu întregul personal al Grupului de Pompieri Bucureşti în 16 puncte de lucru în Capitală: Colonadelor, Brezoianu, Hotel Victoria, Casata şi Lido, Scala, Dunărea, Sahia nr.1-3 şi Nestor, Facultatea de Chimie, Sahia colţ cu Rosetti, Poenari-Bordea şi Apollodor, Flacăra Roşie, Panificaţie 23 August, Academiei colţ cu Edgar Quinet,

112

Piaţa Sf. Gheorghe şi blocul OD16 de la Păcii. Acţiunile de salvare, limitare şi înlăturare a efectelor seismului au durat 30 de zile, pompierii militari salvând 110 persoane, au evacuat alte 806, salvând importante bunuri şi valori de patrimoniu. Au participat nemijlocit 87 ofiţeri, 205 maiştrii militari şi subofiţeri, 867 militari în termen şi 111 autospeciale de intervenţie;

– cutremurele din 30 august 1986 şi 30 mai 1990 au pricinuit mai puţine pagube şi pierderi umane, dar au reamintit bucureştenilor pericolul permanent ce-i pândeşte şi au prilejuit intervenţia exemplară a pompierilor militari ai Capitalei.

Drumul spre dezideratul unei instituţii moderne,

europene După cel de-al Doilea Război Mondial, Batalionul de

Pompieri Bucureşti devenea Grupul de Pompieri Bucureşti transformat la 1 ianuarie 1952 în Grupul Regional de Pompieri Bucureşti. După renunţarea la regionalizarea stalinistă prin reorganizarea administrativă din 1968, la 1 august 1969 lua fiinţă Grupul de Pompieri al Municipiului Bucureşti care îşi înceta activitatea la 6 ianuarie 1992, sarcinile operative şi de prevenire a incendiilor fiind preluate de nou înfiinţata Brigadă de Pompieri a Capitalei.

1 august 1995 este data prin care lua fiinţă (O.M.I. nr. 05460) Brigada de Pompieri „Dealu Spirii” a Capitalei, iar la 2 august 1996, unitatea primea drapelul de luptă care se află şi astăzi cu noi, pompierii militari ai Bucureştiului. Marele pas spre o instituţie modernă, actualizată la cerinţele şi provocările contemporaneităţii a fost făcut la 14 decembrie 2004, când a luat fiinţă Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Dealu Spirii” al Municipiului Bucureşti prin unirea Brigăzii de Pompieri „Dealu Spirii” a Capitalei cu Inspectoratul de Protecţie Civilă Bucureşti.

Dotarea cu tehnică de luptă, echipamente de protecţie, salvare, scafandri, S.M.U.R.D. a inspectoratului se află astăzi într-un proces permanent de înnoire, proces ilustrat de ultimele achiziţii: două motociclete S.M.U.R.D. destinate intervenţiilor pentru acordarea primului ajutor medical în zonele centrale şi cu intens trafic rutier.

Rezultatele nu au întârziat a se arăta: pompierii militari ai capitalei intervin, în medie, la un numar de 150 intervenţii zilnic, prin care sunt gestionate un întreg complex de situaţii de urgenţă apărute.

113

Nu putem să nu amintim două situaţii de urgenţă care au reiterat încă o dată, că deviza noastră „Audacia et Devotio – Curaj şi devotament” este port-stindardul din inima fiecărui pompier, crezul susţinut şi mărturisit chiar cu preţul vieţii: incendiul devastator de la complexul en-gros „Dragonul Roşu” în care şi-a pierdut viaţa camaradul nostru slt. p.m. Ionuţ Cristian Ungureanu salvând viaţa celuilalt coleg, grav rănit, sg. maj. Comşa Dumitru; incendiul de la Maternitatea „Giuleşti” urmat de complexa operaţiune de salvare a bebeluşilor din salonul incendiat, executată cu forţele pompierilor şi ale S.M.U.R.D. Să nu-i uităm nici pe colegii noştri care au format detaşamentul de intervenţie la inundaţiile catastrofale din 2010, din Republica Moldova, unde au făcut cinste armei şi ţării.

Viitorul se arată plin de provocări, procesul de modernizare şi profesionalizare se află într-o continuă evoluţie, accentul fiind pus pe actualizarea pregătirii specifice pentru intervenţia în toate situaţiile de urgenţă. Peste toate acestea străjuieşte neclintit actul emblematic al pompierilor militari în acea zi de 13 Septembrie a anului 1848, în care patria şi revoluţia erau salvate de o mână de ostaşi inspiraţi de o dragoste nelimitată faţă de ţară.

114

I.10. PREOCUPĂRI EUROPENE PENTRU FORMAREA ARHIVIŞTILOR

ÎN SECOLELE XVIII-XX

Consilier principal Laura Niculescu Arhivele Naţionale

Profesiunea de arhivist a apărut odată cu necesitatea de a păstra actele create de-a lungul timpului. Preocupaţi de meseria lor şi conştienţi de amploarea activităţilor desfăşurate, arhiviştii au început să scrie lucrări referitoare la practica profesională, încercând să evidenţieze principiile de bază ale muncii în arhive.

Cea mai veche lucrare de acest fel îi aparţine lui Baldassare Bonifacio, De Archivis Liber Singularis, apărută la Veneţia în 16321. În Franţa, sunt cunoscute încă din secolul al XVIII-lea manualele lui Pierre-Camille Le Moine, Diplomatique pratique ou traité de l'arrangement des archives et trésors des chartes, apărută la Metz în 1765, cel al lui Chevrières, Le nouvel archivist, contenant une nouvelle méthode de ranger un chartier dont l'ordre chronologique est la base, apărut la Paris în 1775, şi cel al lui Mariée, Traité des archives, dans lequel on enseigne le moyen de faire revivre les aciennes écritures, apărut la Paris în 1779.

Însă abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin eforturile unor specialişti de renume mondial, au apărut manuale de arhivistică ce vor reprezenta ceea ce numim azi „temelia solidă a arhivisticii”.

Primul dintre aceste manuale reprezintă opera a trei arhivişti olandezi, S. Muller, J.A. Feith şi R. Fruin, Handleiding voor 1 Michel Duchein, Archives, archivistes, archivistique: définitions et problématique, în „La pratique archivistique française”, Archives Nationales, Paris, 1993, p. 19.

115

hetordenen en beschrijven van archiven2, fiind tradus în limbile: germană (1905), italiană (1908), franceză (1910), engleză (1940) şi portugheză (1960).

Acestuia i-au urmat, în prima jumătate a secolului al XX-lea, alte două manuale, astăzi devenite clasice: A Manual of Archive Administration, apărut la Londra, în 1922, al cărui autor este Hilary Jenkinson, şi Archivistica lui Eugenio Casanova, în 1928.

Dar arhivistica a cunoscut cel mai mare avânt în dezvoltarea ei ca ştiinţă abia după cel de-al Doilea Război Mondial, datorită schimbărilor survenite în practicile tradiţionale prin dezvoltarea tehnologiilor. Edificator în acest sens este manualul lui Theodore R. Schellenberg, Modern Archives: Principles and Techniques, apărut la Chicago în 1956, lucrare ce poate fi considerată drept punct de referinţă în materie de arhivistică contemporană.

În mod surprinzător, francezii au avut un manual „serios” de arhivistică abia în 1970, deşi cu aproximativ un secol în urmă erau posesorii a trei manuale în domeniu. La noi a apărut un astfel de manual tot în 1970, „Arhivistica”, editat de profesorul Aurelian Sacerdoţeanu.

În cele mai multe cazuri, orice pregătire intelectuală se face cu ajutorul unei forme de învăţământ, atât parte teoretică, cât şi parte practică. Fiecare instituţie şi-a creat „instrumentele” de care a avut nevoie pentru a-şi desfăşura activitatea în cele mai bune condiţii.

Coroborarea acestor manuale cu existenţa şcolilor de arhivistică va reprezenta baza pregătirii în profesia de arhivist, profesie care a cunoscut de-a lungul timpului o mare stabilitate, în măsura în care documentele de care se ocupa nu îşi schimbau natura.

La început, pregătirea celor care aveau în grijă arhiva, iar mai târziu bibliotecile, se făcea, de obicei, în cadrul mănăstirilor. Acolo se învăţa paleografie, fiind studiate limbile vechilor texte. Dar, odată cu înlăturarea privilegiilor nobiliare şi ecleziastice şi trecerea arhivelor în grija statului, s-a simţit nevoia unei pregătiri speciale pentru personalul acestora. 2 Aflăm de la Michel Duchein, op. cit., p. 20, că traducerea în limba franceză a acestui manual, realizată în 1910 de Jean Cuvelier şi Henri Stein, este Manuel pour le classement et la description des archives.

116

În Franţa, revoluţia din 1789 a înlăturat influenţa bisericii, făcând simţită lipsa oamenilor pregătiţi care să-i înlocuiască pe călugări. Cu toate că aceeaşi revoluţie dăduse în folosire publică toate tezaurele arhivistice, totuşi nu a putut utiliza rezultatul acestei hotărâri, motiv pentru care s-a căutat o rezolvare a acestei probleme prin crearea unei şcoli laice, care să înlocuiască practica mănăstirească.

Pentru a pune în ordine arhivele strânse şi pentru a împiedica distrugerea lor, s-a simţit nevoia de a încredinţa aceste acte unor persoane în măsură să le facă utile pentru publicul larg şi să le păstreze pentru cercetările ulterioare.

Această situaţie l-a determinat pe Napoleon I, în 1807, să se gândească la înfiinţarea unei şcoli în care să fie studiate diplomele, istoria şi geografia3. Dar realităţile vremii l-au împiedicat să finalizeze acest proiect.

În 1821 s-a înfiinţat vestita École des chartes, printr-o ordonanţă regală emisă de Ludovic al XVIII-lea. Doi profesori, numiţi de ministrul de interne, aveau să predea descifrarea şi interpretarea manuscriselor din Evul Mediu în faţa a 12 elevi. În primii 15 ani de activitate, această şcoală nu a avut decât 24 de elevi. După 120 de ani de activitate număra 1.081 elevi, reprezentând o medie de 9 elevi pe an.

Dar prima legislaţie la nivel european referitoare la o şcoală de arhivistică este cea din 1818, prin care se organizează arhivele din Napoli. Astfel, la articolul 23 se prevedea un profesor de paleografie şi un număr de 10 elevi bursieri. Articolul 30 preciza că profesorul de paleografie avea sarcina de a lucra la compilarea codicelui diplomatic şi de a-i învăţa pe elevi cunoaşterea diplomelor şi pergamentelor şi descifrarea caracterelor. Acesta ţinea şi lecţii publice, iar catedra sa făcea parte din cele de la Universitatea Regală de Studii, funcţionând încă în localul Arhivelor4.

În 1819 s-a înfiinţat Societas aperiendis fontibus rerum germanicarum aevii (Societatea pentru descoperirea izvoarelor despre faptele germanilor din Evul Mediu), care şi-a desfăşurat activitatea timp de 30 de ani, fiind cunoscută pentru publicarea lucrărilor „Monumenta Germaniae Historica”. 3 Livret de l'École des chartes, publicat de Societatea l'École des chartes, Paris, 1852, p. 2. 4 Aurelian Sacerdoţeanu, Pregătirea Arhiviştilor, în „Hrisovul” – Buletinul Şcoalei de Arhivistică, Bucureşti, vol. V/1945, p. 11.

117

Prin decretul Ministerului Educaţiei Naţionale din 3 martie 1935, aceasta a fost transformată în Reichsinstitut für ältere deutsche Geschichtskunde, grupând catedre de paleografie, diplomatică, numismatică, studiul izvoarelor, cronologie.

În iulie 1854, prin decret austriac s-a instituit la Veneţia o şcoală de paleografie similară celei de la Milano5, al cărei regulament prevedea că şcoala pregătea personalul pentru arhive, arhive notariale, biblioteci publice şi comunale, muzee şi institute care se ocupau cu conservarea monumentelor istorice. Existau două tipuri de cursuri: elemente de paleografie şi paleografie critică.

Trei ani mai târziu, apare la Madrid Escuola di diplomatica, de archiveros, bibliotecarios y antiquarios. În 1858, s-a deschis Scuola di paleografia diplomatica, care depindea de Arhiva Centrală de Stat din Florenţa. Este reorganizată în 1870 ca Scuola di paleografia pe lângă Facultatea de Litere a Institutului Regal Superior de Studii practice şi de perfecţionare.

Şcoala de arhivistică de la Petrograd a fost înfiinţată în 1877, iar în 1884 – Scuola Pontificia di Paleografia e diplomatica in Vaticano. La Marburg a existat, de asemenea, un seminar de arhivistică. În 1909, o şcoală similară este fondată la Liverpool, School of Local History and Records. Începând cu anul 1919, numărul şcolilor de pregătire a arhiviştilor s-a înmulţit, apărând şi la Bruxelles, Haga şi Praga6, fiindcă arhivele nu pot fi prelucrate de oricine: „Numai arhivistul poate face utilă grămada informă de hârtii ce i se aduce cu camionul din când în când”7, spunea unul dintre cei mai reprezentativi oameni ai arhivelor, Aurelian Sacerdoţeanu.

Ideea creării unei şcoli de arhivistică a existat şi la noi. Încă din 1862, Grigore Bengescu al II-lea se gândea la înfiinţarea unui Institut de paleografie, care să funcţioneze pe lângă Direcţiunea Generală a Arhivelor Statului, cu scopul de a forma arhivişti şi paleografi. Iniţiatorul căuta să introducă programa celebrei École des chartes din Paris8. 5 Scuola di Paleografia de la Milano a fost înfiinţată de administraţia austriacă în 1842. 6 Constantin Moisil, Progresele Arhivisticei, în „Revista Arhivelor”, nr. II/1927, p. 5. 7 Aurelian Sacerdoţeanu, Pregătirea arhiviştilor, în „Hrisovul”, V, 1945, Bucureşti, p. 9. 8 Constantin Moisil, Din Istoria Şcoalei de Arhivistică, extras din „Hrisovul” – Buletinul Şcoalei de Arhivistică, vol. I/1941, Bucureşti, tipografia Carpaţi, p. 7.

118

Această idee a fost preluată de Grigore Manu în 1870, care, în calitate de director general al Arhivelor Statului, propune Ministerului Instrucţiunii Publice înfiinţarea unei Şcoale de arhivari, pentru a forma „juni experţi … tineri erudiţi şi folositori în diverse ramuri”9. Dar nici această iniţiativă nu s-a bucurat de succes.

În timp ce la Bucureşti se încerca fără sorţi de izbândă înfiinţarea unei şcoli speciale pentru pregătirea personalului din arhive, directorul Arhivei Naţionale Săseşti din Sibiu, Franz Zimmermann, preia iniţiativa pentru organizarea unor cursuri de paleografie pentru viitorii arhivişti. Aceste cursuri încep în 1876 şi durează 30 de ani, fiind desfiinţate în 1907.

La scurt timp de la numirea lui Constantin Moisil în funcţia de director general al Arhivelor Statului, acesta începe demersuri pentru întemeierea unei şcoli care să pregătească funcţionarii din arhive. Aceste demersuri se concretizează în 1924, când s-au deschis cursurile anului I ale Şcolii practice de arhivari-paleografi.

La 30 mai 1931, este promulgat Regulamentul Şcoalei Superioare de arhivistică şi paleografie, şcoală care avea scopul să pregătească arhivişti, bibliotecari şi experţi grafici cu pregătire ştiinţifică pentru instanţele judecătoreşti10, având o durată de doi ani. Fiecare curs avea o parte teoretică şi una practică.

Prin modificarea din 5 aprilie 1932 a legii de organizare a Arhivelor Statului, această şcoală devine Şcoala specială de arhivistică şi paleografie, având dreptul de a organiza cursuri pentru funcţionarii arhivelor de la autorităţi şi instituţii publice sau particulare.

La 1 octombrie 1938, Aurelian Sacerdoţeanu fiind numit director general al Arhivelor Statului şi director al acestei şcoli, prin legea din 4 noiembrie 1938, reuşeşte să obţină încadrarea acesteia în cadrul învăţământului superior, grupul şcolilor speciale, sub numele Şcoala de Arhivistică. Ulterior, durata cursurilor a devenit de trei ani, iar disciplinele predate au fost grupate în 11 catedre fundamentale.

Odată cu apariţia Şcolii de Arhivistică, s-a înfiinţat şi Institutul de Cercetări Arhivistice, având sarcina de a urmări problemele în legătură cu studiul şi organizarea arhivelor. 9 Idem, Din Istoria Arhivelor româneşti: Arhive judeţene şi şcoală de arhivistică, în „Revista Arhivelor”, vol. II, nr. 4-5/1927-1929, p. 222. 10 Aurelian Sacerdoţeanu, Arhivistica, Bucureşti, 1970, Editura Didactică şi Pedagogică, p. 118.

119

Prin reforma învăţământului din 194811, şcoala a devenit Institutul de arhivistică, bibliologie şi muzeografie, fiind desfiinţat la 9 septembrie 1950. În locul lui s-a înfiinţat secţia de arhivistică de la Facultatea de Istorie din Bucureşti, unde cursul de arhivistică a fost redus la „Tehnica şi organizarea arhivelor”. În 1956, secţia a devenit subsecţie la secţia Istoria României, iar cursul de arhivistică a fost redus numai la partea sa teoretică, anulându-i-se orele de lucrări practice şi de seminar.

În perioada 1980-1991 şi-a desfăşurat activitatea Centrul de Perfecţionare Profesională, care a urmărit formarea şi pregătirea personalului de specialitate, nou încadrat în Arhivele Statului. Este vorba de specializarea în discipline auxiliare ale istoriei şi reciclarea periodică a personalului pe linie de arhivă, pentru a fi informat în legătură cu noile concepţii şi metode de educare şi instruire a arhiviştilor şi a personalului auxiliar din arhive. În 1991, acest centru s-a transformat în Şcoala Naţională de Arhivistică12, a cărei menire era de a forma şi specializa personalul din Arhivele Naţionale13. Activitatea de predare era susţinută de personalul şcolii, dar şi de angajaţi ai Arhivelor Naţionale.

În 1992, este înfiinţată Facultatea de Arhivistică, în baza Hotărării Guvernului României nr. 137/1991. Facultatea face parte din structura Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, inaugurându-şi activitatea la data de 5 octombrie 1992. În prezent, în cadrul acesteia se organizează şi cursuri de master (specializări: Izvoare istorice, Arhivistică contemporană).

O profesie în permanentă schimbare are nevoie de instituţii de învăţământ, metode şi manuale pe măsură, impuse de evoluţiile legislative şi organizatorice ale timpurilor, totul fiind necesar „pentru a transmite actele de identitate ale neamului către generaţiile de azi şi generaţiile viitoare”14.

11 Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Arhivele Statului – 125 ani de activitate, 1831-1956, Bucureşti, 1957, p. 66. 12 Ioan Scurtu, Ştefan Hurmuzache, O nouă instituţie de învăţământ superior: Facultatea de Arhivistică, în „Buletin de informare şi documentare arhivistică”, nr. 1/1992, p. 9. 13 Eleonora Mitrescu, Preocupări de actualitate ale Şcolii Naţionale de Arhivistică, în „Buletin de informare şi documentare arhivistică”, nr. 1/1992, p. 14. 14 Corneliu-Mihail Lungu (coordonator), Ana-Felicia Diaconu, Cristina Ţineghe, Arhivele înfruntând vremurile – mărturii documentare, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2006, p. XII.

120

I.11. EUGEN IONESCU LA SLATINA

Comisar-şef de poliţie Victor ION Centrul de Formare şi Perfecţionare a Poliţiştilor

„Nicolae Golescu” – Slatina

Există în spiritualitatea românească o vorbă înţeleaptă: „Omul care n-a făcut armată, acela nu este bărbat”. Spusă astăzi, unii ar putea zâmbi de un asemenea raţionament. În fond, nu este vorba de o expresie, ci de un crâmpei din viaţa multor oameni care şi-au făcut datoria într-o situaţie dată. Este vorba despre îndeplinirea serviciului militar în condiţiile moderne şi nu în vremea „lui Bădiţa Vasile” luat la oaste cu arcanul.

Cazarma în care îşi desfăşoară astăzi activitatea Centrul de Formare şi Perfecţionare a Poliţiştilor „Nicolae Golescu” – Slatina, la finele secolului al XlX-lea, era sediul fostului Regiment 3 Olt – Dorobanţi – unitate înfiinţată în 1876, ca necesitate a susţinerii Războiului de Independenţă naţională a României (1877-1878).

După această dată, cazarma a găzduit mii şi mii de tineri sosiţi să-şi satisfacă îndatoririle militare. Pentru toţi aceştia, cazarma devenea pentru un timp noua lor casă.

În cazarmă, s-au făcut cunoştinţe între oameni, s-au închegat prietenii şi s-au învăţat multe lucruri folositoare în viaţă. În cazarmă s-au făurit caractere noi, s-au format „bărbaţi ai datoriei”.

La formarea climatului familiar, de ordine şi disciplină au contribuit o serie de cadre militare. Lista generalilor, ofiţerilor superiori şi a subofiţerilor este destul de lungă şi cu nume de rezonanţă în analele armatei române: generalul medic Vianu, tatăl filozofului şi omului de cultură, Tudor Vianu, generalii Bucică şi Buiculescu şi atâţia mulţi alţii.

Nu mai puţin celebre sunt şi numele celor care au efectuat stagiul militar. Din lunga listă, pe care n-o mai amintim aici, se

121

desprinde numele academicianului – Eugen Ionescu – ctitorul teatrului absurdului.

Ilustrul om de cultură, cetăţean francez, de origine română, Eugen Ionescu s-a născut la 13/26 noiembrie 1909 în oraşul Slatina, fiind primul copil al avocatului Eugen N. Ionescu doctor în drept de la Paris, director al prefecturii judeţului Olt şi soţ al doamnei Terejina Ionescu.

După petrecerea copilăriei, în Franţa, unde urmează şcoala primară şi cursurile gimnaziale, în anul 1924, Eugen Ionescu revine în ţară alături de tatăl său şi absolvă, în perioada 1924-1928, clasele terminale la Liceul „Sfîntul Sava” din Bucureşti, susţinând bacalaureatul la Liceul nr. 1 „Carol I” din Craiova. În intervalul 1929-1932 urmează cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti.

Student fiind, în ziua de 23 aprilie 1930, este chemat la Cercul Militar Olt pentru recrutare şi clarificarea situaţiei militare. În registrul matricol al născuţilor din 1909, poziţia 2525/72 figurează înscris Ionescu Eugen, născut în 1909 în Slatina, din judeţul Olt cu următoarele date:

– talia 165/80; – părul – castaniu; – ochii – căprui; – nasul şi bărbia – potrivite; – faţa – semiovală; – sprâncene – castanii: – fruntea şi gura – potrivite: – semne particulare – nu are.

Observaţii: 23. IV. 1930 – absent, neprezentat. Diplomă bacalaureat nr. 1064/1928 – Liceul Carol I Craiova. Bun infanterie nr. 37151, restructurat 15526/1930. 1930/31 – solicită amânarea efectuării stagiului militar pentru studii. 1931/32 – solicită amânarea efectuării stagiului militar pentru studii.

Datele respective, coroborate cu informaţiile memorialistice, arată faptul că în anul 1932, Eugen Ionescu şi-a satisfăcut stagiul militar ca militar cu termen redus în cazarma fostului Regiment 3 Olt, actualmente sediul Centrului de Formare şi Perfecţionare a Poliţiştilor „Nicolae Golescu” – Slatina.

În fiecare an în cursul lunii noiembrie, în oraşul nostru se desfăşoară festivalul „Zilele Eugen Ionescu la Slatina”, devenind o manifestare tradiţională, la reuşita căreia îşi dau concursul toate

122

instituţiile culturale din Slatina. În cadrul festivalului au loc spectacole de teatru, simpozioane, lansări de carte, expoziţii legate de viaţa şi opera lui Eugen Ionescu.

În acest an, festivalul s-a desfăşurat în perioada 24-27 noiembrie, iar una dintre activităţile desfăşurate a fost un pelerinaj al locurilor legate de numele Eugen Ionescu.

În amfiteatrul „Eugen Ionescu” aparţinând instituţiei noastre s-a prezentat un material despre tânărul recrut Eugen Ionescu.

În cartea de onoare a Centrului scriitorul George Stanca consemna:

„Cu emoţie, am trecut prin locurile unde geniul poporului român Eugen Ionescu a făcut armata, ca militar cu termen redus. Deci a fost şi el om, român şi cetăţean. Plus … oltean.”

Cu ani în urmă, în ziua de 27 noiembrie 2007, în cadrul Centrului, a avut loc inaugurarea amfiteatrului „Eugen Ionescu” şi dezvelirea plăcii comemorative „Eugen Ionescu”. Cu această ocazie a fost interpretată piesa „Scaunele”, pusă în scenă de trupa Teatrului Municipal „Eugen Ionescu” din Slatina, în regia lui Mihai Lungeanu.

123

I.12. DECORAŢIE INTERIOARĂ ÎN BUCUREŞTIUL SECOLULUI AL XIX-LEA

Muzeograf dr. Maria-Camelia ENE Muzeul Municipiului Bucureşti

Pe plan urbanistic, în principal în arhitectura oraşului, chiar

dacă nu au fost rezolvate în mod integral şi unitar toate problemele, totuşi s-a constatat un mare progres. Corpul tehnic, inginerii şi arhitecţii, angajaţi în proiectarea caselor particulare sau a clădirilor proprietate de stat, au dovedit un deosebit talent şi au depus un mare zel profesionist.

Neexistând însă o concepţie unitară privind arhitectura oraşului, s-a construit în mai toate stilurile la modă în Europa occidentală, mai cu seamă de către arhitecţii străini care au lucrat pentru oraşul Bucureşti. Nu este mai puţin adevărat că arhitecţii români, având o formaţie profesională occidentală, au manifestat influenţe în opera realizată de ei. Această situaţie a fost însă mult ameliorată prin şcoala de arhitectură românească promovată cu mare strălucire de arhitectul Ion Mincu.

În prima perioadă a regimului turco-fanariot, aspectul caselor boiereşti – ca şi al întregului oraş de altfel – fusese puternic influenţat de moda turcească de la Constantinopol. Casele de zid, din ce în ce mai numeroase, încep să fie împodobite în stil ţarigrădean, cu arcade şi ferestre în formă de treflă şi cu balcoane închise ce ieşeau afară din corpul casei. Totodată, după acelaşi model oriental, se construiesc chioşcuri în grădinile curţilor domneşti şi boiereşti, iar locuinţele încep să fie mobilate cu divanuri mari şi saltele.

În ceea ce priveşte organizarea şi împărţirea interiorului, după descrierea unor călători străini, casele boiereşti erau zidite după acelaşi tipic, mai toate „în formă de cruce”, având deasupra

124

parterului „un singur cat, străbătut pe din lăuntru de o largă galerie […] care lasă la fiecare intrând o mică încăpere, unde se cuibăreşte stăpânul şi familia sa”; se afirmă, de asemenea, că „odăile sunt astfel aşezate încât să dea toate într-o sală mare aflată în mijloc”.

Din deceniul trei al secolului al XIX-lea ni s-a păstrat descrierea unei case boiereşti, tipică pentru Bucureştii începutului de veac.

Casa Colintineanu se afla pe Calea Moşilor la nr. 280, fiind renumită în zonă pentru faptul că era cu etaj. Apartamentul boieresc avea odăile nu prea înalte, dar bine proporţionate, încăpătoare şi cu ziduri foarte groase.

Uşile erau în două canaturi şi purtau podoabe de alamă. Unele camere de la etaj erau destinate primirii oaspeţilor, respectiv un salon mare şi un salon mai mic, pardoseala fiind din dale mari de marmură. Într-una dintre camerele de ceremonie, a existat, până în 1956, o monumentală sobă veche românească de zid, care înfăţişa după descrierea locatarilor „leit chipul mitropoliei”.

La parter erau odăi pentru mulţimea de slujitori ai casei şi diversele dependinţe. Spaţiul de sub geamlâc, în curte, a fost închis pentru a fi folosit ca încăperi în plus; altă dată însă era liber.

Intrarea în casă se făcea pe o scară dublă de piatră, care conducea la intrarea geamlâcului. Deasupra, o marchiză de fier apăra de ploaie pe cine aştepta să i se deschidă uşa. Pe unul dintre blocurile de piatră care constituia baza scării se vedea săpat leatul 1875, data uneia dintre reparaţiile acestei vechi locuinţe.

Dintre actele care ni s-au păstrat, se poate crede că locuinţa a fost ridicată prin 1825. Pe dinafară, la stradă, faţa casei era împodobită cu false coloane din tencuială, purtând caneluri şi capiteluri. În sfârşit, la patru colţuri ale acoperişului se aflau patru băşici mari de aramă, şi ar fi avut – după tradiţia familiară – rostul de a arăta că acolo sălăşuia o autoritate turcească.

După moartea proprietarului, casa a rămas văduvei Petruţa Polcovniceasca, ce şi-a administrat averea cu mână de fier. Martorii ne-au lăsat şi unele impresii despre unele obiecte cu care era înzestrată casa. Undeva într-un pod, mai exista sipetul de la Lipsca pentru haine, îmbrăcat în piele de viţel şi trecut în foaia de zestre din 1837. Din cele „două sfeşnice de alamă cu lumânările şi tava lor”, unul a fost transformat pentru a sluji drept lampă electrică de masă. Imensa tavă de aramă pentru plăcintă a supravieţuit şi ea, ca şi „tava de Lipsca pentru dulceaţă, nouă, verde”.

125

Ca urmare a dezvoltării noilor relaţii capitaliste, un puternic curent de modernizare începe să pătrundă în oraşul orientalizat în parte. Casele boiereşti şi cele ale negustorilor înstăriţi se adaptează din ce în ce mai mult stilului „empire” şi „neoclasic” răspândit atunci în Rusia, iar clădirile orăşenilor mai săraci au adoptat tipul caselor săseşti şi secuieşti din Transilvania. Mobilierul a fost, de asemenea, schimbat, devenind adecvat noilor locuinţe, iar întrebuinţarea veselei şi a tacâmurilor la masă a devenit aproape generală.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea arhitecţi şi meşteri austrieci, germani şi unguri (Hartl, Ott, Weltz, Tilig ş.a.) ajunşi pe meleagurile noastre, pe lângă meşteri localnici dotaţi, construiesc o serie de case noi, contribuind la modificarea aspectului general al oraşului. Din această perioadă apar în Bucureşti case cu valoare arhitectonică apreciabilă, interioarele fiind decorate cu picturi de oarecare rafinament, lucrări de sculptură, porţi monumentale din piatră.

Ridicarea somptuoaselor locuinţe de pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi din Vopseaua roşie este încredinţată noilor arhitecţi francezi veniţi în ţară (Sanejouand, Villacrosse, Lepetit).

Aprecierile călătorilor străini asupra clădirilor din Bucureşti pot fi completate însă cu datele, mult mai exacte, din presa vremii, datorită anunţurilor inserate de diferiţii proprietari, vânzându-şi sau închiriindu-şi casele.

Casele clucerului Mihalache Câmpulungeanu din mahalaua Gorganului din dreptul caselor marelui vornic Nicolae Ghica, la nr. 475, oferite spre vânzare în 1837, posedau la „catul de sus […] patru odăi, din care 3 zugrăvite, cu îndoite ferestre şi cea mare cu jaluzele, o bucătărie şi o cămară. În catul de jos 2 odăi mari, un iatac şi o cămară. Alte 2 odăi în deosebita bina cu cuhnie[…], iar sub binaua mare, pivniţă şi brăgărie deosebită”.

În anul 1846, Vasilichi Constantin, proprietar al unei perechi de case „cu gang pă dedesubt” în Podul Beilicului, mahalaua Sf. Ioan, Vopseaua de roşu, nr. 1167, le scotea la vânzare. Ele numărau „6 odăi în catul de deasupra din care sunt 5 zugrăvite, iar salonul îmbrăcat păreţii în hârtii (tapet), însă aceste 5 odăi sunt aşternute cu parcheturi, asemenea şi iatacurile lor, cu uşe de frasin cu lustru şi geamurile de cristal”. Apoi, „o sală la mijlocul lor, zugrăvită şi aceasta, afară spre gârlă gălărie cu geamlâcuri, în rândul cărora” se aflau „3 odăi şi două plimbări, iar în mâna dreaptă 2 odăi, cuhnie franţuzească şi 2 plimbători, toate acestea zugrăvite”.

126

La capătul de jos, casa cuprindea „4 odăi zugrăvite şi cuhnie, şi galerie tot cu geamlâc, scară de peatră, asemenea şi în dreapta; 4 – pivniţe mari şi alte două mai mici, o spălătorie cu balcon deasupra; scara caselor de jos şi până în catul de sus franţuzească cu parmalâcuri de fer şi alămuri”.

Importantă pentru cunoaşterea aspectului unei case boiereşti bucureştene de la începutul secolului XIX este şi descrierea făcută de Ion Ghica, autor care arată că aceste clădiri erau „măreţe, bine împărţite, bine aerate, călduroase iarna şi răcoroase vara. Corpul principal se compunea din o sală mare cu odăi în dreapta şi în stânga, cu tinzi în cruci, prin care se comunică cu celelalte părţi ale edificiului”.

Acelaşi contemporan, Ion Ghica, ne-a lăsat şi o descriere a fostei case a vornicului Grigore Romanit: „acesta a isprăvit-o cu cel mai mare lux: pereţii odăilor toţi cu mermer (stuc), imitând marmurele cele mai rare şi mai frumoase, tavanurile de o bogăţie rară şi de bun-gust, lucrate în relief de meşterii cei mai buni aduşi din Ţarigrad. Odăile toate aşternute iarna cu covoare scumpe de Uşak şi de Agem, iar vara cu rogojini fine de Indii; macaturile şi perdelele de mătăsărie groasă de Damasc şi de Alep. Scaunele şi canapelele toate de lemn de mahon şi de abanos, încrustate cu sidefuri şi cu figuri de bronz poleit, îmbrăcate cu piele de Cordoba. În toate odăile, policandre atârnate de tavanuri cu girandole între uşi şi ferestre, toate de cristal de Veneţia, tăiate cu diamanturi, în care se oglindeau seara aceea mii de lumânări de spermanţet şi dau casei un aspect încântător”.

În Bucureştii perioadei regulamentare au existat multe case boiereşti, pe lângă alte numeroase locuinţe particulare construite atunci în epocă sau ulterior. Majoritatea lor se aflau pe Podul Mogoşoaiei, arteră principală a oraşului şi sediu al protipendadei în secolul al XIX-lea. Printre ele putem enumera casele Corbeanu-Cantacuzino, Casa Moruzi-Cantacuzino (Casa cu lanţuri), casa Filip Lenş, Creţulescu, Pană Filipescu, Dumitrache Ghica (palatul lui Caragea şi Grigore Dimitrie Ghica), Racoviţă-Bellu-Meitani, Slătineanu ş.a.

Dacă în 1860 erau în Bucureşti doar 56 case cu două etaje, 1.327 cu un etaj şi 13.321 numai cu parter, între 1885-1900, au fost construite 9.132 case cu un etaj, 2.058 cu două etaje, 341 cu trei etaje şi 57 cu patru etaje, adică un total de 11.588 case, în afară de acelea numai cu parter, al căror număr atingea cifra de 26.256 construcţii.

127

Munca depusă de către arhitecţii români, cărora li s-au adăugat şi arhitecţii francezi Albert Galleron, Paul Gottreau şi Xavier de Villacrosse au determinat în mare măsură schimbarea feţei urbanistice a unui oraş dominat până la mijlocul secolului al XIX-lea de construcţii în stilul vechii arhitecturi româneşti sau de case care aminteau influenţe orientale, clădirile în stil european, occidental, fiind foarte rare.

Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea, stilurile clasic, romantic, eclectic sau cel al Renaşterii franceze cunosc o impetuoasă afirmare, alături de stilul românesc, dezvoltat în forme majore de şcoală iniţiată de arhitectul Ion Mincu, cu concursul lui Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Cristofi Cerchez, N. Ghica-Budeşti, pentru a aminti numai numele mai cunoscute.

Cu toată întinderea sa exagerată, centrul oraşului avea un aspect civilizat şi modern, cu monumente şi edificii impunătoare, putându-se compara cu oraşele mari europene, în contrast cu periferia, care prezenta un aspect semirural.

Ansambluri decorative interioare În Bucureştiul secolului al XIX-lea au loc profunde schimbări

de ambient atât în ceea ce priveşte aspectul oraşului, cât şi al interioarelor de case bucureştene. Dacă la începutul secolului predominant era mobilierul de tip oriental definit prin lipsa pieselor de mari dimensiuni, având mai multe sofale cu perne şi covoare orientale, după 1850 acesta începe să capete aspect occidental, în care domină mobilierul de tip Biedermayer, Louis-Philippe şi Napoleon al III-lea. În acelaşi timp găsim o amalgamare de obiecte provenind din ţările orientale şi occidentale, dar adesea ele cuprind neamestecate stilurile clasice europene cu toată frumuseţea lor. Nu trebuie uitat că pentru Ţările Române acest secol reprezintă intrarea lor în Europa, că începe o perioadă de profunde transformări, odată cu sfârşitul domniilor fanariote, atât pe plan economic, social şi edilitar-urbanistic, cât şi ca mentalitate.

Deşi se vor păstra, în mare parte, obiceiurile orientale, boierimea română va începe să parcurgă drumul emancipării care îşi va pune amprenta, evident şi pe viaţa cotidiană. Vom asista, în acelaşi timp la europenizarea oraşului dorind să-l ridice la nivelul marilor oraşe europene.

Cunoaşterea Bucureştiului, în vederea recompunerii imaginii sale, poate fi înlesnită de construcţiile şi elementele de urbanism

128

păstrate de forma de ambient interior cu mobilier, obiecte decorative mici, de uz curent sau de opere de artă plastică la care se adaugă piese de vestimentaţie, documente, scrieri şi opere ale artiştilor călători străini.

În secolul al XIX-lea călători străini, pictori, francezi şi italieni voiajează pentru interese artistice sau de plăcere prin Moldova sau Valahia. Dintre aceşti artişti s-au remarcat prin calitatea lucrărilor Marcel Bouquet, Lancelot, Valerio, Charles Doussault, Denis Auguste Marie Raffet şi Domenico Preziossi. În aceeaşi perioadă desfăşoară o prolifică activitate pictorul şi fotograful Carol Popp de Szathmary. Prin munca sa plină de dăruire el realizează o adevărată enciclopedie a costumului heritage din toate zonele etnografice ale ţării.

Pentru a face o incursiune în Bucureştiul secolului al XIX-lea, în încercarea de reconstituire a atmosferei de epocă a interioarelor ne imaginăm o vizită într-o casă boierească de pe Podul Mogoşoaiei prin intermediul impresiilor călătorilor străini. Alphonse Royer scria în Aventures de Voyage publicate pe la 18371: „Recunosc că n-am fost puţin mirat intrând pentru prima oară în salonul unuia dintre cei mai însemnaţi boieri din Bucureşti. Acest salon era mobilat franţuzeşte şi după cel mai bun gust. Fotolii din lemn de paltin încrustat, perdele din mătase de Lyon, frumoase bronzuri aurite pe un cămin de marmură, în mijlocul camerei o masă de lucru acoperită cu jurnale de la Paris şi de la Londra; romane noi şi care nu veneau de la atelierele de ieftină imitaţie din Bruxelles sau Geneva, albume, gravuri, caricaturi, desenuri de modă şi, împrejurul mesei, 5-6 doamne brodând şi conversând, îmbrăcate cu rochii încântătoare, ieşite de la cele mai bune case din Paris; acesta era spectacolul ce-mi oferea una din laturile salonului.

În partea cealaltă, un divan turcesc se întindea în unghiul peretelui; pe acest divan turcesc în faţa căruia era aşezată o masă de joc, doi bărbaţi cu barba lungă, îmbrăcaţi în caftane şi cu picioarele aduse sub dânşii, jucau whist cu doi parteneri, care erau la fel numai că erau aşezaţi în nişte fotolii, poziţie luată nu cumva de voie bună, ci de nevoia de a se aşeza tus-patru faţă în faţă. Din când în când, un fecior aducea aci ciubucuri aprinse şi cafele, iar dincolo, pe o tavă de argint, pahare de cristal cu apă, şi dulceţuri”. 1 Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973, p. 22.

129

Această descriere ne arată că se deschisese fereastra spre Apus. Salonul boierului bucureştean ne arată contrastul dintre Orient şi Occident care s-a stabilit atunci în sufletele şi obiceiurile noastre.

În modelarea cadrului ambiental, ca şi în cea a înfăţişării umane a pătruns un nou ideal de frumuseţe, dictat de interesele burgheziei, ajunsă de-abia acum să-şi impună gustul. Creşterea rolului său social şi declinul valorilor aristocratice vor duce la diminuarea treptată a vechiului formalism, la promovarea unei noi mentalităţi reflectată într-o nouă structură a vieţii sociale şi un alt ritm de desfăşurare a vieţii cotidiene. Acestea duc la rândul lor la apariţia unor noi funcţii şi a unor noi categorii de obiecte.

În general, asupra artei oficiale şi-a pus amprenta gustul burghez care, în tot decursul secolului al XIX-lea, va împinge arhitectura şi artele decorative spre imitarea stilurilor trecute sau combinarea lor în eclectism.

Dacă în primele decenii ale secolului XIX se mai poate vorbi încă de câteva mari stiluri cu caracteristici bine definite (Regency, Biedermayer, Empire), ceea ce caracterizează evoluţia artelor decorative îndeosebi în a doua jumătate a secolului este permanenta revenire la formele şi vocabularul unor stiluri anterioare; se remarcă interesul burghez pentru piese de factură mai complicată, inspirate din modelele ce au trecut deja proba timpului. Eliberate de eticheta strictă a secolelor anterioare, spaţiile interioare îşi modifică aspectul prin redistribuirea pieselor de mobilier. Astfel, garniturile de salon sunt aduse în centrul încăperilor, populate acum abundent cu mobilier de diferite tipuri şi stiluri, precum şi cu nenumărate alte obiecte de faianţă, porţelan, sticlă, metal. Atmosfera se relaxează, ambianţa este agreabilă, gradul de confort creşte. Cel mai adesea casa burgheză înstărită din a doua jumătate a secolului XIX se remarcă prin eclectismul decoraţiei interioare: un salon şi un budoar neorococo se asociază unui dormitor mobilat cu piese neoclasice, unei biblioteci neogotice, unei sufragerii neorenascentiste.

Silul burghez propriu-zis s-a cristalizat în decoraţia de interior din ţările germanice în stilul Biedermayer, stil decorativ ce va împodobi saloanele elitei bucureştene în epoca romantismului, specifică generaţiei paşoptiştilor. Este de remarcat că, deşi mobilierul este mai durabil şi, de obicei supravieţuieşte mai mult modelelor vestimentare şi chiar posesorilor lor, costumul este cel care determină, în general apariţia noilor forme ale scaunelor şi

130

fotoliilor prin conturarea unui nou ideal uman şi prin impunerea unor noi dimensiuni. Astfel, în Anglia, la începutul secolului al XVII-lea, din pricina noii mode a pantalonilor bufanţi, au trebuit lărgite scaunele Parlamentului. Un secol mai târziu, fotoliile Louis XV aveau braţele deplasate spre spate pentru a putea cuprinde fustele susţinute pe schelete de lemn (panier). La 1848, tinerii întorşi de la Paris, îmbrăcaţi în haine romantice, cu pantalonii strânşi pe picior, nu mai puteau şedea turceşte, ca boierii, în şalvari, pe canapele şi pe perne. Aceştia au adus de la Viena moda scaunelor Bidermaier.

Mobilierul Biedermayer definea o ambianţă plăcută, confortabilă, destinată în primul rând vieţii de familie din mediile orăşeneşti. Mobila holului de sufragerie era pe prim-plan, cu masa rotundă, scaune şi canapele care mai aminteau doar vag de formele empire, liniile rigide fiind înlocuite cu contururi curbe iar lemnul negru de abanos cu esenţe mai ieftine, nuc, stejar, de culoare brun deschisă, fără aplicaţii de bronz. Ilustrând şi de astă dată mularea scaunului după forma trupului şi a costumului, spătarul Biedermayer imita rotunjimea umerilor şi talia subţire cerută de modă.

Către 1840 repertoriul ornamental se va îmbogăţi cu motive vegetale sculptate, aplicate, cu ornamente şi garnituri prefabricate din lemn, în unele cazuri chiar din metal (alamă).

Una dintre cele mai populare piese în interioarele epocii este secrétaire-ul care, cu uşa sa rabatabilă poate fi transformat în pupitru de scris, în timp ce în plan secundar nenumărate sertare, nişe şi compartimente secrete pot ascunde „comorile” proprietarului de privirile indiscrete.

Predilecţia ebeniştilor pentru elementul utilitar îşi găseşte exprimarea în comode, cele mai uzuale şi căutate piese, iar comoda Biedermayer este o mobilă practică, cu sertare, mai scundă decât binecunoscutul „chiffonier” francez apărut în jurul anului 1745.

Spectaculoasa masă mare, rotundă de sufragerie, cu sertare pe centură şi blatul masiv, fixat pe o coloană robustă cu aspect de balustru era prezentă în majoritatea încăperilor.

Moda lucrului de mână, a broderiilor şi a cusăturilor de tot felul, a jocurilor de societate cunoaşte în epocă o înflorire fără precedent, căreia creatorii de mobilier îi răspund printr-o multitudine de tipuri de măsuţe cu forme noi.

Însoţită de scaune, fotolii şi măsuţe, canapeaua devine, indiferent de locul în care este plasată, punctul central al încăperii, fiind o întruchipare a bunăstării şi confortului.

131

Dulapul acestei perioade este particular prin simplitatea lui, elementul distinctiv constituindu-l panourile cu variate profiluri ce decorează batanţii. Aceasta este piesa care a rezistat cel mai bine în timp, bucurându-se de o apreciere specială până în zilele noastre.

Decorul interioarelor era completat de perdele, draperii din muselină albă, cu decoraţii aplicate ce conferă şi ele diferitelor spaţii o notă de intimitate.

Asemenea mobilierului, piesele de argintărie atestă perpetuarea aceloraşi standarde de calitate în ceea ce priveşte execuţia. Nedecorate în majoritatea cazurilor, ele se remarcă prin virtuozitatea finisajului, prin jocul de lumini şi umbre pe suprafeţele cu ample muluri. Secolul al XIX-lea, pe tot parcursul său, şi-a însuşit limbajul diferitelor stiluri; sfeşnice, garnituri de masă (tacâmuri, servicii, cupe), obiecte de toaletă (casete, flacoane) recurg atât la elemente specifice stilului Biedermayer, cât şi la vocabularul renascentist (gheare de leu, personaje în relief sau ronde-bosse) şi la cel al stilului Ludovic XVI (panglici, lauri, motive perlate).

Referitor la costum, acesta va modela o siluetă voit diferită de cea antichizantă (mâneci bufante, talia strânsă, fusta evazată). Rochia avea corsajul strâmt, decolteul oval (en bateau) sau o pelerină care îl acoperea decent, mânecile bufante gigantice susţinute de sârme şi vată, talia de viespe strânsă într-un corset, iar fusta evazată, susţinută pe jupoane de muselină. Artiştii dădeau tonul pentru o vestimentaţie extravagantă care-şi găsea aplicarea mai ales în baluri costumate sau în ţinuta de interior. Idealul feminin romantic era „un suflet fără trup”, un înger, iar costumaţia urmărea să transforme fiinţa vie într-un vis fără substanţă, parcă rod al fanteziei, în timp ce idealul de frumuseţe bărbătească al romanticului era determinat în primul rând de o intensă viaţă spirituală pusă în valoare printr-o relativă fragilitate fizică, cum era figura lui Nicolae Bălcescu, reprezentată plastic de Negulici sau Tattarescu la care te izbeşte privirea arzătoare, spiritualitatea chipului parcă consumat de o trăire prea intensă.

Pictural se preferau culori evanescente, tonuri pastelate, bleu-pal, lavandă, gri-verde, argintiu. Ţesăturile, în general, erau uşoare, vaporoase. Predilecţia pentru natura sălbatică se manifesta, ca şi în rococo, prin apariţia de floricele pe rochie, ca podoabe pe cap, chiar şi pe ciorapi. Frumuseţea hainelor a fost atinsă în fiecare perioadă prin alte mijloace artistice. Au existat mereu artişti care au reuşit nu numai în pictură sau sculptură, ci şi în creaţia vestimentară

132

să provoace privitorilor acea trăire totală care face ca o clipă să rămână de neuitat, care intensifică deopotrivă senzaţiile, gândirea, afectele, amintirile şi asociaţiile între toate acestea.

Între 1850-1870 moda era dictată din nou de curtea franceză, a celui de-al doilea imperiu. Intrate în orbita culturală a Franţei, Ţările Române cultivau moda pariziană, mai cu seamă din epoca Revoluţiei de la 1848. Aceasta se vede bine şi în gravura Cununia Ortodoxă din 1874, de pictorul Theodor Aman. Se remarcă vestimentaţia mirelui, o jachetă neagră, doamnele purtând rochii cu crinolină şi decolteuri largi.

Către 1880, fascinaţia exercitată încă din secolul anterior de culturile orientale şi extrem orientale se face simţită din ce în ce mai mult. Alături de nenumărate elemente de „neo”, decoraţia interioară include şi elemente maure sau japoneze, contribuind la accentuarea notei de eclectism prevalentă în cele mai multe medii la sfârşitul secolului XIX.

Reluarea celor trei stiluri anterioare, Ludovic al XIV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea constituie fenomenul cel mai des întâlnit. Piesele „neo-Ludovic” sau în „stil Ludovic” s-au bucurat de un succes considerabil în lumea comercială europeană. Către 1845 severitatea stilului Biedermayer se va atenua treptat, neo-rococoul câştigând teren, interioarele epocii transformându-se în adevărate cabinete de curiozităţi. Acum se va dezvolta stilul Second Empire, cunoscut şi sub denumirea de Napoleon al III-lea. Ebeniştii şi fabricanţii de mobile francezi preiau o serie de influenţe interne şi externe, imitaţia luând adesea locul inspiraţiei. Piesele aparţinând stilului Second Empire reproduc nuanţat, prin materiale, forme şi decor modelele unor secole anterioare, cum ar fi: mobilierul renascentist în stil Henric al II-lea, cel în stil Boulle, precum şi cele de inspiraţie rococo şi neoclasică.

Scaunele vor fi din cele mai diferite categorii, unele copiind până la detaliu exemplare mai vechi, în timp ce altele, a căror structură de lemn este complet acoperită cu textile şi franjuri, au în vedere asigurarea unui grad mai mare de confort. Pline de farmec şi originale sunt canapelele „indiscret” cu trei locuri şi spătar în formă de elice, ca şi cele denumite „confident” cu două locuri şi spătar în S. Acestora li se vor alătura fotoliile „crapaud” – scunde şi capitonate, cu spătar în gondolă –, pufurile – taburete de formă rotundă, capitonată, cu picioarele mascate de franjuri –, precum şi „bornele” cu aspect de banchetă circulară cu un soclu central

133

supraînălţat. Şi, la fel cum altădată fotoliile Ludovic al XV-lea îşi modificaseră braţele pentru a face loc fustei, acum s-au inventat taburete speciale pouf, pentru a permite şederea doamnelor cu crinolină. Pe deasupra şalul se purta în continuare în casă dar şi pe stradă. Pardesiul era larg, lung sau mai ales scurt, uneori ca o cazacă îmblănită, kasawekos (caţaveică).

Capriciile pasagere ale modei vor face ca rochia cu crinolină să se transforme în rochie cu tournure. Dispărând crinolina (după 1870) amploarea fustei era mascată într-un drapaj bogat formând tournura. Faldurile întregeau astfel trupul ca în sculptura barocă a veacurilor trecute, alcătuind compoziţii în spirală, care abundau şi în arhitectura exterioară şi interioară a vremii.

Deosebit de solicitate în epocă vor fi piesele executate „în stil Boulle” chiar dacă atât tehnica de lucru, cât şi materialele folosite nu vor corespunde celor utilizate în cazul pieselor originale. Celuloidul, material nou şi mult mai ieftin, înlocuieşte bagaua, în timp ce bronzul cedează alamei.

Marcate de dezvoltarea extraordinară a tehnicii, atelierele de mobilă recurg la tot felul de experimente, lemnul fiind uneori asociat cu papier-mâché-ul. Acest material, în componenţa căruia intră hârtia, creta, cleiul şi nisipul, căpăta prin lăcuire o strălucire aparte, oferind o suprafaţă excelentă pentru pictură. În epocă sunt produse o multitudine de piese decorate cu picturi cu motive vegetale multicolore şi încrustaţii de sidef. Motivele se regăsesc în special în cazul aşa-numitelor mobile fantezi cum ar fi: mesele gigognes (măsuţe mici, ale căror dimensiuni descrescătoare permit introducerea lor unele într-altele), dar şi al pieselor ce compun cochete garnituri de salon, al pupitrelor pentru scris, ca şi al gheridoanelor, jardinierelor şi al ramelor pentru oglinzi.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, moda pieselor de factură renascentistă specifice interioarelor monarhiei austro-ungare şi Transilvaniei va fi preluată şi de elitele Bucureştiului, de casele înstărite de aici, din saloanele cărora nu vor lipsi garniturile realizate în aşa-zisul stil florentin. Arta metalului va urma acelaşi traseu, dominat de eclectism, piesele datând celei de-a doua jumătăţi a secolului fiind realizate într-o mare varietate de stiluri.

Costumul se va încadra în ambianţa interioarelor secolului al XIX-lea, prin însăşi prezenţa drapajelor din mulţi metri de ţesătură care aminteau perdelele cu ciucuri şi funde de la ferestre şi uşi, feţe de mese, abajururile lămpilor. Nu întâmplător această modă a fost

134

denumită style tapissier. Acest stil va dura până la finele secolului. În timp ce fracul era haina cea mai răspândită, rochia cu tournură era purtată când mai amplă, când mai redusă, susţinută de o pernuţă-strapontin, sau indicată discret prin câteva cute plate, urmând să dispară complet odată cu conturarea noului stil 1900.

În ultimul sfert al secolului al XIX-lea şi până la Primul Război Mondial, Europa a cunoscut o perioadă de pace şi relativă bunăstare, „la belle epoque”. În căutările lor înnoitoare, arhitecţii şi decoratorii au mers pe căi diferite folosind mijloace de expresie deseori opuse, dar având comun idealul de a deschide drumuri noi. Ecouri ale trecutului, ca barocul fantastic al spaniolului Gaudi stătea alături de geometrismul, prevestind cubismul, al austriacului Hoffmann sau al americanului Sullivan. Orientări la fel de deosebite prezentau costumele masculine şi feminine. În timp ce costumul masculin era marcat de rigiditatea hainelor întunecate, cu guler tare şi pălărie-cilindru, costumul feminin, mai liber, receptiv la noutăţile modei, a devenit un domeniu de manifestare însemnat al noului val, al stilului serpentin care a dominat întreg cadrul prin arta 1900, apunând odată cu acei ani. Siluetele 1900, cu talia strangulată, apăreau ca lianele suple, misterioase, pudic ascunse sub falduri mişcătoare. Curbele stilului Nouille se regăseau în faldurile mătăsii creponate ca în blăniţele din puf de lebădă – acei boa în formă de şarpe, încolăciţi în jurul gâtului frumoaselor vremii. Rochia cu corsetul cambrat, gulerul ridicat, fusta în formă de lalea sau rochiţa rândunicii exprima concepţia coloristică a artei 1900 care era stăpânită de tente plate, tonuri reci, luminoase cu efecte opalescente, iradiante, electrice. Calitatea ţesăturilor şi prelucrarea lor cerea o mare investiţie de muncă. Un cronicar al timpului remarca: „Stofele se întrebuinţează rar în starea lor naturală, se brodează, se crestează, se ajurează, se încrustează cu dantelă, se acoperă cu aplicaţiuni de toate felurile”2.

Construcţiile, ca şi obiectele, păreau a se preface, trecând în regnul vegetal sau animal. Scheletele metalice, rampele scărilor, mobilele, sugerau plante cu tije lungi, curbate. Pe când prototipul masculin era cel al prozaicului burghez, femeia slăvită de artişti era o fiinţă de vis, o divinitate inaccesibilă, surâzătoare şi misterioasă. Impresioniştii ca Manet sau Monet au pictat femei asemănătoare 2 Moda Universului, an I, nr. 1, 1899, apud Adina Maria Nanu, Artă, stil, costum, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 188.

135

florilor, cu fuste învoalate ca nişte corole, cu pălării înfoiate ca buchetele de roze.

În timp ce eleganţa feminină era afişată de dantelă şi mătăsuri, gulere şi manşoane din puf de barză (marabou), evantaie şi mănuşi lungi, bijuterii şi catarame cu forma sinuoase, vegetale, au loc profunde schimbări atât în stilul arhitecturii, al decoraţiei, în general. Concomitent cu stilul serpentin apăruseră şi căutările înnoitoare care mergeau de astă dată în consens cu industrializarea, adaptându-se noilor cerinţe de simplitate, funcţionalism, confort.

Treptat, după 1900, formele alungite şi decorurile florale contorsionate au făcut loc liniilor drepte, în care ornamentul, mai discret, era puţin reliefat sau lipsit de relief şi s-a mers către suprafeţe plane şi metode de stilizare geometrică, remarca René Huyghe3. „Arta în toate, Arta pentru toţi”, necesitatea creării de obiecte, mobilier, locuinţe etc., „frumoase şi ieftine” au reprezentat sloganuri de bază pentru majoritatea partizanilor artei 19004.

În primele decenii ale secolului XX au avut loc primele acţiuni de emancipare feminină, ţinând atât de independenţa materială, cât şi de afirmarea personalităţii. Tendinţa de eliberare de vechile prejudecăţi s-a manifestat cu putere în costumaţie, urmărindu-se crearea unei linii mai naturale. Lupta împotriva corsetelor se dezlănţuie chiar cu un deceniu înainte de 1900. În Germania, patria Jugendstil-ului au apărut la începutul secolului şi primele veşminte feminine mai practice. În acest scop s-au creat asociaţii ce reuneau artişti, medici, croitori, s-a iniţiat editarea unui jurnal de mode pentru femei, s-au făcut propuneri de reformă a costumului lansându-se rochia-sac (Reformkleid) de purtat fără corset, lungă, închisă până la gât, croită simplu, fără complicaţii şi aplicaţii, iar în viaţa zilnică au fost preferate cât mai mult fusta şi bluza, apoi costumul taior şi poalele au început să se scurteze treptat. Toate aceste schimbări sunt imediat percepute de moda bucureşteană atât pentru protipendadă, cât şi pentru celelalte categorii sociale.

În jurul anului 1910 s-a conturat evoluţia pardesielor şi jachetelor către o linie mai suplă şi mai comodă, cu apropieri de costumul bărbătesc, fusta s-a strâns treptat pe corp, în lalea, apoi, în 1912-1915 apare fusta scurtă şi largă peste o fustă lungă şi strâmtă 3 René Huyghe, L΄art et l΄homme, vol. III, Paris, p. 445. 4 Paul, Constantin, Arta 1900 în România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, p. 25.

136

şi chiar fusta crăpată (tango). Pentru bărbaţi, la recepţii fracul era obligatoriu. Pardesiul avea diferite forme, de la cel de dimineaţă, scurt, cu mâneca raglan, până la cel de seară, negru, cu pelerină. Paltonul era din stofă groasă sau blană, iar accesoriile lor obişnuite erau monoclul, mănuşile, bastonul de bambus sau umbrela neagră mare, bijuterii ca acul de cravată, inelele, ceasul la brâu.

În timpul Primului Război Mondial, costumul ofiţerilor era ca linie cel civil precedent (cu cascheta cilindrică, umerii mici, talia strânsă, pantalonii pe picior) pornind de la ţinuta de oraş (redingotă) şi adoptând unele elemente ale costumelor de sport (buzunare cu clape, cizme, pelerine etc.), iar costumul civil era influenţat de cel militar, adoptând o linie simplă şi piese mai puţine. Culorile cel mai frecvent utilizate erau albastrul deschis, cenuşiul, brunul.

După Primul Război Mondial viaţa şi-a reluat cursul într-un ritm mai accelerat; odată cu industrializarea s-a apreciat frumuseţea formei simple, determinată de funcţiune, purificată de ornamente inutile. În arhitectură betonul armat şi sticla, folosite pentru localul-manifest al şcolii Bauhaus în 1925 se purtau la volume geometrice, îmbucate în spaţiu ca sculpturile sau picturile cubiste experimentate un deceniu şi jumătate mai devreme. Mobilierul nou, din ţeavă metalică contrasta, de asemenea, total cu cel din lemn sculptat, cu motive electrice, baroce sau clasicizante, dinainte de război. Moda care s-a răspândit larg era simplă şi practică, folosind cu precădere producţia industrială de serie. Vârfurile sociale căutau să se etaleze prin lux şi prin sofisticare totuşi datorită croielilor simple, costumaţiei reduse, diferenţele erau mai puţin marcate ca până atunci. Idealul de frumuseţe opus celui antebelic era adaptat geometrismului ambianţei; naturaleţei candide din timpul războiului i-a urmat gustul pentru artificialitate. Sculptural, silueta era geometrizată, compusă din fragmente tubulare cu contururi drepte. Erau preferate rochia-sac sau fusta şi bluza, drepte, fără talie, scurte până deasupra genunchiului, cu mâneci lungi sau deloc. În colorit erau preferate tonurile de bej, gri sau brun, iar materialele folosite erau uşoare – suple, jerseul, flanelul, crêpe-de Chine. Seara, rochiile scurte aveau fusta din şaluri cu colţuri de diferite lungimi. Singurele podoabe erau mărgelele lungi. Ţinută între degete dezinvolt, ţigareta era de rigoare de prin 1925. În anii 1927-1928 s-a definit silueta de băiat, cu părul tuns scurt, drept, à la garçonne, uneori cu o bentiţă legată pe frunte. În saloane, silueta sportivă de băieţandru era însă denaturată, artificializată, mai ales prin machiajul strident. Ca o

137

compensare, înfăţişarea bărbatului suferă o uşoară feminizare. Se purta obrazul ras, eventual mustaţa mică gen Charlie Chaplin. Pe trup, hainele de seară erau cele tradiţionale, fracul, smokingul, iar cele de zi au evoluat către o ţinută mai lejeră, cu jacheta mai largă, talia mai ridicată, pantalonul s-a lungit şi s-a lărgit (denumit charleston). Pantofii au luat locul ghetelor acoperite cu ghetre-jambiere, iar ca accesorii s-au păstrat bastonul şi umbrela. În anii '30, în saloanele de modă se încerca o revenire către idealul de frumuseţe de dinaintea Primului Război Mondial, prin veşminte greoaie şi incomode, cu fuste lungi şi largi cerând o cantitate mare de material, cu croieli complicate, multe cusături, broderii şi aplicaţii. Această schimbare vine din dorinţa de reafişare a graţiei şi feminităţii. După formele drepte ale modelelor cubiste era redescoperită cu plăcere unduirea curbelor. Şi într-adevăr pelerinele rotunde (1931), borurile savant drapate (1934-35), fustele învoalate pe jupon de dantelă (1938), părul buclat până la umeri au adus un proaspăt suflu romantic, în timp ce pentru domni, fracul va rămâne de rigoare ţinuta de seară.

Ca o concluzie, se poate spune că în perioada dintre anii 1850-1950, când influenţa franceză era precumpănitoare, aspiraţia către cultura vest-europeană, mai ales cea franceză s-a manifestat începând cu Revoluţia de la 1848, iar modelele de eleganţă, piesele de mobilier şi multe veşminte veneau de la Paris.

Un bogat fond de artă decorativă, provenit din vechi şi prestigioase colecţii particulare şi muzee, donaţii şi achiziţii a făcut posibilă prezentarea în cadrul Muzeului Municipiului Bucureşti a unor expoziţii tematice dedicate exclusiv artelor decorative. Prezenta expoziţie oferă imaginea unei variante de asociere a pieselor de costum, mobilier şi orfevrărie realizate în Europa secolului XIX şi început de secol XX, în ideea familiarizării publicului cu trăsăturile caracteristice ale unora dintre stilurile ce s-au dezvoltat şi au pătruns în această perioadă în casele elitei bucureştene. Selecţia efectuată a urmărit evidenţierea momentelor semnificative din istoria celor două genuri ale artelor decorative, mobilier şi costum, varietatea stilistică din perioadele de tranziţie, pe care le-a cunoscut societatea românească, inclusiv cea bucureşteană, sublinierea valorii intrinseci a pieselor, dincolo de valoarea materialelor din care sunt realizate, dar şi tradiţia românească în ceea ce priveşte preferinţa pentru modă, stil şi eleganţă în acest Bucureşti oriental şi european deopotrivă, căruia i se va atribui pe merit, în perioada interbelică,

138

denumirea de „Micul Paris”. Ca urmare, această expoziţie îşi propune să aducă parfumul epocilor trecute în care eleganţa românească a veşmintelor şi a saloanelor caracteriza societatea bucureşteană.

Bibliografie:

1. Anul 1848 în Principatele Române, vol. I-III. 2. Istoria oraşului Bucureşti, Bucureşti, vol. I, 1965. 3. Mobilier şi argintărie în Europa secolului XIX, M.N.A.R.,

Bucureşti, 1999. 4. Moda Universului, an I, nr. 1, 1899. 5. Cantemir, Carmen, Din activitatea arhitectului I. N. Socolescu

(1859-1924) în Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie, vol. XI, Bucureşti.

6. Crutzescu, Gheorghe, Podul Mogoşoaei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973.

7. Cucu, Nicolae, Mobilierul locuinţei, tradiţie şi modernitate, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974.

8. Constantin, Paul, Arta 1900 în România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972.

9. Damé, Frederic, Bucarest en 1906, 1907. 10. Georgescu, Florian, Dezvoltarea edilitar-urbanistică a oraşului

Bucureşti în timpul Revoluţiei de la 1848, în Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie, Bucureşti, vol. II, 1965.

11. Georgescu, Florian, Regimul construcţiilor în Bucureşti în deceniile IV – V din secolul al XIX-lea, în Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie, vol. V, Bucureşti, 1967.

12. Ghica, Ion, Opere, II, Bucureşti, 1956. 13. Huyghe, René, L΄art et l΄homme, vol. III, Paris. 14. Ionescu, Adrian-Silvan, Balurile costumate din secolul

al XIX-lea şi sursele lor de inspiraţie istorică, în Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie, vol. XI, Bucureşti.

15. Ionescu, Ştefan, Dezvoltarea edilitară-urbanistică a oraşului Bucureşti la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie, vol. VII, 1969.

139

16. Mucenic, Cezara, Aportul arhitecţilor români la definirea stilistică a arhitecturii bucureştene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie, vol. XI, Bucureşti.

17. Nanu, Adina-Maria, Artă, stil, costum, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976.

18. Nanu, Adina-Maria, Arta pe om, Editura Compania, Bucureşti, 2001.

19. Patrulius, R. Radu, Locuinţa în timp şi spaţiu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1975.

20. Ştefănescu, Liviu, Aspecte ale vieţii sociale în oraşul Bucureşti în perioada de trecere spre capitalism, în Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie, vol. II, 1965.

21. Vătămanu, Nicolae, Două case vechi bucureştene, în Bucureşti, Materiale de istorie şi muzeografie, vol. VI, Bucureşti, 1968.

140

CAPITOLUL II

DIMENSIUNI EDUCATIVE

141

II.1. IMPACTUL CRIZEI GLOBALE ASUPRA SECURITĂŢII INTERNAŢIONALE,

NAŢIONALE ŞI UMANE

General de brigadă Viorel SĂLAN Inspector-şef al Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Hunedoara

O problemă recentă apărută în climatul de siguranţă

european extins către cel internaţional este degradarea bunăstării pe fondul apariţiei crizei economice. În acest context, putem să ne întrebăm dacă nu cumva o criză economică internaţională poate fi o ameninţare la adresa securităţii internaţionale. Economia proprie a reprezentat un domeniu de mare interes pentru securitatea statelor lumii.

Orice tip de agresiune îndreptată din interior sau exterior împotriva capacităţii economice a reprezentat o prioritate de securitate. Înlăturarea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor sunt tot atâtea căi şi mijloace protective şi de prevenire utilizate de către decidenţii politici naţionali implicaţi în gestionarea politicilor economice.

În conţinutul acestei lucrări nu urmăresc ca să analizez originea apariţiei acestei crize economice globale, însă putem afirma că efectele pe care le-a produs sau urmează să le producă, în următoarea perioadă, creează disfuncţii mediului economic internaţional şi naţional şi, ca urmare, contribuie la tensionarea securităţii internaţionale şi naţionale.

1. IMPACTUL CRIZEI GLOBALE ASUPRA SECURITĂŢII

INTERNAŢIONALE

Securitatea globală reprezintă un concept relativ nou ce este, în acelaşi timp, o oglindire a imaginii ONU, dar şi un subiect de controversă din cauza sferei sale uriaşe de acoperire. Securitatea

142

globală poate fi subminată realmente uşor de preocupările referitoare la asigurarea unui anumit nivel de securitate naţională: dacă o naţiune se simte ameninţată de alta, atunci securitatea globală nu poate exista atâta vreme cât unii actori ai lumii sunt în dezacord.

De asemenea, securitatea globală este compromisă şi de existenţa atitudinii de respingere şi dezacord afişată de un stat asupra filosofiei de guvernare a altuia. Din aceste motive, conceptul de securitate globală nu este consistent. El presupune existenţa unei entităţi supranaţionale care ar putea lua decizii aplicabile întregii omeniri. Mai mult, în condiţiile în care competiţia pentru resurse între naţiuni s-a accentuat, este puţin probabil ca securitatea globală să devină un concept durabil în relaţiile internaţionale1. În analiza securităţii globale rolul cel mai important revine ONU, ca organizaţie interguvernamentală cu vocaţie mondială care are de îndeplinit următoarele scopuri:

– menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; – dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni şi realizarea

cooperării internaţionale; – promovarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale ale acestuia; – constituirea acesteia într-un centru în care să se

organizeze eforturile acţiunilor către atingerea acestor scopuri comune.2

De asemenea, este important de subliniat că principalele ameninţări care se profilează la adresa securităţii globale la începutul secolului XXI sunt următoarele:

– instabilitatea politică a unor state şi regiuni; – instabilitatea economică, determinată de gravele probleme

economice pe care le au de rezolvat ţările în curs de dezvoltare; – terorismul sau activităţile legate de acesta; – degradarea mediului;

1 Cristian, Troncotă, Evoluţia conceptelor de securitate, în Analele Academiei Naţionale de Informaţii, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2007, p. 3. 2 Bădulescu Aurelian, Mutaţii survenite în cadrul conceptului de securitate sub impactul globalizării, în vol. Perspective ale securităţii şi apărării în Europa, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, (coordonator dr. Constantin Moştofei) Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, p. 319.

143

– dezvoltarea şi politizarea atitudinilor şi confruntărilor etnice şi extremist-naţionaliste, fundamentaliste şi xenofobe;

– proliferarea armelor de nimicire în masă.3 O idee din ce în ce mai mult acceptată în comunitatea

internaţională este legată de faptul că problemele securităţii globale nu se pot soluţiona fără iniţierea unor măsuri ferme atât în privinţa rolului ONU, cât şi a atitudinii statelor, deoarece persistenţa în continuarea actualei stări de lucruri nu face altceva decât să menţină focarele de tensiune şi conflict şi care afectează climatul internaţional, în ansamblul său.

În realizarea securităţii, în viziunea ONU, dezvoltarea economică şi socială şi respectarea drepturilor omului reprezintă elemente esenţiale şi interrelaţionate. Dezbaterile referitoare la dezvoltare au evoluat în jurul a două ideologii: una care consideră că dezvoltarea sau lipsa acesteia este, în principal, o consecinţă a acţiunii forţelor naţionale, iar alta, care, în timp ce recunoaşte importanţa acestor factori, îi aduce în prim-plan pe cei internaţionali ce tind să pericliteze sau să perpetueze inegalităţile existente.

În acest context, specialiştii ONU au identificat principalele trei asimetrii ale lumii globale, cu impact major asupra stării de securitate a lumii: concentrarea extremă a progresului tehnic şi tehnologic în ţările dezvoltate, contrastul dintre gradul înalt de mobilitate a capitalului şi mobilitatea internaţională a muncii.4

Tensiunile sociale ce ameninţă stabilitatea politică şi coeziunea comunităţii sunt strâns legate de alte forme de insecuritate, ce îşi au rădăcinile în globalizare. Aceasta conferă noi caracteristici conflictului. Ceea ce alimentează aceste conflicte este traficul global de armament, ce aduce în prim-plan noi actori politici din diverse părţi ale lumii.

Odată cu accentuarea globalizării, activitatea politică se desfăşoară din ce în ce mai mult la nivel internaţional, prin intermediul unor structuri politice integrate, precum Uniunea Europeană, sau organizaţii interguvernamentale, precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. De asemenea, activitatea politică poate transcende graniţele naţionale prin mişcările globale şi organizaţiile nonguvernamentale.5 3 Ibidem, pp. 319-320. 4 Economic Commission for Latin America and the Caribbean (ECLAC), Globalization and Development, ONU, 2002, http://www.onu.org. 5 Bădulescu Aurelian, op. cit., pp. 320-321.

144

1.a. Probleme generale privind conceptul de criză Dacă pornim pe filiera etimologică aflăm, folosind dicţionarul

Larousse, că în greaca veche krisis însemna decizie. Astfel, putem schiţa o paradigmă în care accentul cade pe momentul alegerii, al găsirii şi aplicării unei soluţii pentru problema apărută. Însă, având în vedere experienţa secolului recent încheiat, criza nu este doar o metodă de răspuns la tensiunile apărute, ci şi o metodă de cunoaştere şi dezvoltare societală. Astfel, după fiecare criză majoră sistemele naţionale sau internaţionale s-au modificat, fie recunoscând prezenţa unor noi entităţi în spaţiile societale proprii, fie înţelegând necesitatea unor modificări esenţiale. Practic, după fiecare criză, mediul societal s-a îmbogăţit şi niciodată nu a mai putut fi adus în situaţia anterioară.6

Aproape în orice domeniu al activităţii umane există preocupări privind disfuncţionalităţile care pot să apară în interiorul lui şi, de aceea, se studiază cauzele, modul de apariţie şi manifestările acestora, precum şi consecinţele lor. Crizele sunt astfel de disfuncţionalităţi. Economiştii analizează criza după criterii specifice, atribuindu-i caracteristicile unor fenomene cu urmări nefaste pentru organizaţii, instituţii şi grupuri sociale afectate: inflaţia, şomajul, stagnarea, recesiunea etc.

O criză financiară veritabilă are drept caracteristică faptul că un accident bine localizat are capacitatea de a se propaga la nivelul întregului sistem financiar.7

1.b. Criza economică – posibilă ameninţare la adresa

securităţii globale O problemă recentă, apărută în climatul de siguranţă

european extins către cel internaţional, este degradarea bunăstării pe fondul apariţiei crizei economice. În acest context, putem să ne întrebăm speculativ dacă nu cumva o criză economică internaţională poate fi o ameninţare la adresa securităţii internaţionale. Economia proprie a reprezentat un domeniu de mare interes pentru securitatea statelor lumii. 6 Lijphart, Arend, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 217. 7 Doctorand Negoiţă, Sorin-Robert, Criza economico-financiară şi impactul acesteia asupra echilibrului social, Bucureşti, 2012 (teza de doctorat, p. 15).

145

Orice tip de agresiune îndreptată din interior sau exterior împotriva capacităţii economice a reprezentat o prioritate de securitate. Înlăturarea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor sunt tot atâtea căi şi mijloace protective şi de prevenire utilizate de către decidenţii politici naţionali implicaţi în gestionarea politicilor economice.

Precedentul anterior, existent în anii '33, nu este relevant şi nu este luat ca un criteriu de analiză, deoarece sistemele macroeconomice şi economice internaţionale au evoluat şi au generat instrumente, proceduri şi pârghii noi care presupun abordări clare.

Din analiza problematicii ameninţărilor la adresa securităţii statelor, criza economică nu s-a configurat ca tip de ameninţare. Dacă evaluăm principalele efecte produse de aceasta de la data apariţiei ei, putem să admitem, fără să riscăm erori fundamentale, că poate fi considerată o ameninţare la adresa securităţii regionale şi internaţionale. Unele dintre consecinţele globalizării sunt interdependenţa şi interconexiunea economiilor naţionale sau a celor regionale. Crearea unor organisme internaţionale coordonatoare, epuizarea sau concentrarea geografică a unor resurse, dependenţa energetică au făcut posibilă angrenarea în efectul de domino a economiei tuturor statelor lumii. Consecinţele economice negative par a fi crescute pentru ţările dezvoltate, care raportează deficite economice şi admit pentru perioada proximă menţinerea situaţiei.8

Apariţia şomajului, lipsa capitalului financiar, falimentul unor companii aparent solide, falimentul unor bănci sau a unor societăţi de investiţii financiare, prăbuşirea domeniilor construcţiilor imobiliare, a industriei auto au transferat, pe cale de consecinţă, problema economică în domeniul social. Astfel, au apărut convulsii şi mişcări sociale şi a crescut în mod alarmant rata şomajului care, la rândul ei, a generat creşterea infracţionalităţii. În acest cadru, încrederea populaţiei în instituţiile statului scade şi poate conduce la apariţia unor crize de autoritate şi legitimitate instituţională sau chiar statală. 8 Carmen, Postelnicu, Domenii fundamentale de aplicare a expertizei în domeniul securităţii. Criza economică – posibilă ameninţare la adresa securităţii internaţionale?, în vol. Perspective ale securităţii şi apărării în Europa, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, (coordonator dr. Constantin Moştofei), Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, p. 128.

146

Pentru înlăturarea efectelor crizei au fost organizate numeroase întruniri internaţionale la nivel înalt, întruniri economice sau forumuri cu participare extinsă. Este remarcabil interesul organizaţiilor economice pentru găsirea de soluţii necesare depăşirii crizei, chiar dacă acesta este uşor inedit.

Riscurile globale, rezultate din rapoartele pe 2008, 2009 şi 2010 ale FEM, pot fi circumscrise problematicii securităţii internaţionale, în condiţiile în care componentele nonmilitare ale securităţii au câştigat teren în favoarea dimensiunii militare. Deşi aceste riscuri au o incidenţă economică evidentă, prin consecinţele pe care le propagă, interferează în mod negativ şi cu alte domenii de realizare a securităţii. În fapt, toate domeniile sociale suportă repercusiuni generate de criza economică.

Din literatura de specialitate rezultă că ameninţările la adresa securităţii sunt stări de pericol care, neînlăturate într-un timp eficient, lezează în mod radical valori fundamentale pentru interesele naţionale sau pentru cele internaţionale.9

1.c. Implicaţiile crizei financiare asupra securităţii

mondiale În privinţa crizei financiare mondiale, în momentul de faţă,

avem de-a face numai cu o criză financiară. Trebuie să înţelegem cu toţii că această criză financiară se transpune în elemente din ce în ce mai concrete de criză economică mondială, care nu va afecta numai un număr de state, nici chiar Statele Unite, ci toate ţările de pe glob. Milioane de oameni din ţările dezvoltate suferă de pe urma crizei creditelor, care a pornit din SUA şi Europa, după care s-a extins rapid şi pe pieţele ţărilor emergente”.

Într-un raport anual de evaluare al securităţii mondiale redactat de Oxford Research Group, se arată că o deteriorare a economiei mondiale provocată de criză financiară, este cea mai mare ameninţare la adresa securităţii întregii lumi. Concluzia se bazează pe faptul că această criză va aduce sărăcie şi resentimente pentru sute de milioane de oameni, ceea ce va influenţa negativ sistemele de securitate socială, prin mişcări de stradă ample care nu vor mai face faţă. Drept urmare, în aceste condiţii, criminalitatea a 9 Fota Dionysius, Bacescu Marius, Criza Economică din România anului 2009: cauze, efecte, soluţii, Editura Universitară, Bucureşti, 2009, p. 14.

147

atins un nivel fără precedent în Grecia, pe fondul crizei economice dure, pe care o traversează această ţară. În timp ce oficialii europeni încearcă să găsească un răspuns adecvat acestei tendinţe, firmele private de securitate prosperă într-un climat social tot mai nesigur.

Reducerile de cheltuieli pentru anul 2011 totalizează peste 1% din produsul intern brut (PIB) al ţărilor dezvoltate. Ne putem aştepta ca oamenii să iasă în stradă mai mult ca oricând, aşa cum au făcut-o în Grecia şi Franţa. Grevele se vor ţine lanţ, iar efectele vor adânci şi mai mult problemele economice.

Majoritatea statelor, de la Germania, Franţa, Marea Britanie, Spania şi până la România şi Bulgaria, resimt impactul măsurilor luate de guverne pentru a reduce deficitele bugetare uriaşe. În aceste condiţii, creşterea economică va fi timidă, influenţată de consumul redus şi scăderea investiţiilor publice.

În anul 2011, ţările din grupul PIIGS (Grecia, Irlanda, Spania, Portugalia şi Italia) au devenit „pietre de moară” pentru Europa, iar Bruxelles-ul continuă să pompeze miliarde pentru salvarea acestora.

Celebrul economist Nouriel Roubini, unul dintre puţinii care au prevăzut criza, a estimat că în Europa se vor manifesta cele mai mari riscuri la adresa economiei mondiale, pentru că măsurile luate au fost haotice. Expertul avertizează totodată că riscul ca situaţia să ia o întorsătură negativă rămâne la un nivel „extrem de ridicat”.

Potrivit lui Roubini, măsurile de austeritate vor îngheţa Grecia şi Portugalia în recesiune, în timp ce Spania va fi salvată aproape la limită, urmând să înregistreze un avans economic de 0,1%. Irlanda, cea de-a doua ţară din zona euro salvată de la faliment, va înregistra o creştere de 1 procent în 201110.

În următorii douăzeci de ani, America îşi va pierde statutul de putere dominantă, lumea se va confrunta cu o catastrofă de mediu, iar oamenii vor trăi cu spaima războiului nuclear. Scenariul apocaliptic nu este rezultatul vreunei teorii a conspiraţiei, ci chiar concluzia unui raport al National Intelligence Council, un organism care reuneşte specialişti din toate serviciile de informaţii americane. Peste 15-20 de ani, reacţiile la deciziile pe care Iranul le ia cu privire la programul său nuclear ar putea determina o mulţime de state din regiune să intensifice aceste eforturi şi să ia în considerare dezvoltarea de arme nucleare” se arată în Global Trends 2025. 10 Doctorand Negoiţă, Sorin-Robert, Criza economico-financiară şi impactul acesteia asupra echilibrului social, Bucureşti, 2012 (teza de doctorat, p. 29).

148

Sistemul internaţional va fi aproape de nerecunoscut în 2025, datorită creşterii puterilor emergente, unei economii globalizate, transferului de bogăţie dinspre Occident spre Orient şi influenţei crescânde a actorilor nonstatali. Deşi Statele Unite vor rămâne cel mai puternic actor, relativa putere a SUA, inclusiv în domeniul militar, va intra în declin şi avantajul SUA va fi tot mai slab, se arată în document. Acelaşi raport estimează şi că UE va fi în 2025 un „gigant şchiop”, dependent de energia Rusiei, UE nu va reuşi niciun punct din aşa-zisa „politică a apărării” 11.

2. IMPACTUL CRIZEI GLOBALE ASUPRA SECURITĂŢII

NAŢIONALE Criza financiară, de regulă fiind şi un început de criză

economică, este o situaţie în care cererea de bani este mai mare decât oferta de bani. Aceasta înseamnă că lichiditatea este rapid evaporată, deoarece banii disponibili sunt retraşi din bănci, forţând astfel băncile să vândă propriile active şi investiţii, pentru a-şi acoperi necesităţile sau să colapseze .

Ca definiţie, criza economică reprezintă o situaţie în care economia unei ţări trece brusc printr-o scădere a forţei sale. O economie ce trece printr-o criză economică se resimte prin scăderea PIB-ului (Produsului Intern Brut), o evaporare a lichidităţilor şi o creştere/scădere a preţurilor din cauza unei inflaţii/deflaţii. Unele crize economice, precum cea prezentă, pot lua forma unei stagflaţii, unei recesiuni economice şi, uneori, pot duce la colaps economic. Bineînţeles, nu în ultimul rând, depresiunea economică este o urmare a agravării crizei economice, mai exact ca urmare a scăderii susţinute a uneia sau mai multor economii naţionale. Ea este caracterizată de o creştere „neobişnuită” a ratei şomajului, restricţionarea creditelor, restrângerea majoră a producţiei industriale şi a investiţiilor, deflaţia preţurilor, hiperinflaţie, numeroase falimente bancare, schimburi comerciale semnificativ reduse, un curs valutar foarte volatil şi impredictibil, în principal cu tendinţă de devalorizare.

Securitatea naţională este un proces sociopolitic complex întreţinut prin demersuri de natură politică, economică, socială, 11 http://andreivocila.wordpress.com/2010/11/19 – Implicaţiile actualei crize financiare asupra securităţii naţionale a României, cap. I – 1.4.

149

informaţională, juridică, ecologică, socială, militară, care are drept finalitate starea de securitate fundamentată pe ordinea de drept. Aceasta defineşte lipsa primejdiilor pentru naţiune, comunităţi sociale, statul naţional şi cetăţenii acestuia, fiind exprimată prin următorii indicatori:

– dezvoltarea economică durabilă şi proposperitate pentru cetăţeni;

– prevenirea şi contracararea agresiunilor sociopolitice; – exercitarea neîngrădită a drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti; – legalitatea; – echilibrul şi stabilitatea sociopolitică; – libertate de decizie şi de acţiune a statului naţional. Strategia de securitate naţională răspunde nevoii şi obligaţiei

de protecţie legitimă împortiva riscurilor şi ameninţărilor ce pun în pericol drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Securitatea naţională se realizează prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică, educativă, administrativă şi militară, prin activitatea de informaţii, contrainformaţii de securitate, precum şi gestionarea eficientă a crizelor.

Securitatea naţională are ca principale priorităţi următoarele: 1. promovarea democraţiei; 2. lupta împotriva terorismului internaţional; 3. combaterea proliferării armelor de distrugere în masă; 4. poziţia României, de vector dinamic al securităţii şi

prosperităţii în regiunea Mării Negre; 5. securitatea internă; 6. administraţie publică profesionistă şi eficientă; 7. justiţie democratică; 8. combaterea corupţiei; 9. creşterea competitivităţii şi a caracterului performant al

economiei; 10. modernizarea instituţiilor care au responsabilităţi în

domeniul securităţii naţionale; 11. dezvoltarea infrastructurii şi sporirea gradului de protecţie

a acesteia. Principiile ce călăuzesc fundamentarea strategiei de

securitate naţională sunt: 1. abordarea sistematică şi cuprinzătoare a problematicii

securităţii naţionale;

150

2. convergenţa dintre politica de securitate şi politica de dezvoltare economico-socială;

3. concentrarea eforturilor asupra siguranţei cetăţeanului şi securităţii publice;

4. concordanţa dintre concluziile rezultate din evaluarea mediului de securitate, opţiunea politică şi acţiunea strategică.12

2.a. Impactul crizei economice globale asupra

obiectivelor principale ale securităţii naţionale Ca factor cumulativ şi de convergenţă transpartinică,

securitatea naţională urmăreşte să asigure starea de normalitate democratică la care aspiră societatea, cetăţenii, comunităţile şi statul, pe baza eforturilor ce vizează deplina instaurare a legalităţii, făurirea prosperităţii economice, echilibrul social şi stabilitatea politică.

Progresul, prosperitatea şi securitatea naţională a României, ca rezultantă majoră a unui proces complex de promovare şi garantare a valorilor şi intereselor naţionale vizează în esenţă:

– integrarea reală şi deplină în Uniunea Europeană; – asumarea responsabilităţii a calităţii de membru al

Alianţei Nord-Atlantice; – menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii, indepedenţei

şi indivizibilităţii statului român, în condiţiile specifice ale participării la construcţia europeană;

– dezvoltarea unei economii de piaţă competitive, dinamice şi performante;

– modernizarea radicală a sistemului de educaţie şi valorificarea eficientă a potenţialului uman, ştiinţific şi tehnologic;

– creşterea bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate ale populaţiei;

– afirmarea şi protejarea culturii, identităţii naţionale şi vieţii spirituale ale românilor, în condiţiile create de cadrul unional european.13

Pentru a fi parcurse aceste obiective, trebuie îndeplinite în plan intern:

♦ stabilitatea politică; 12 Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007. 13 Toma Gheorghe, Securitatea naţională din perspectiva noilor arhitecturi de securitate, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2006, p. 45.

151

♦ reforma profundă a clasei politice; ♦ maturizarea spiritului civic şi participarea activă a societăţii

civile la procesul de guvernare; ♦ eradicarea corupţiei instituţionale; ♦ asigurarea armoniei interetnice şi interconfesionale; ♦ modernizarea rapidă şi sporirea gradului de protecţie a

infrastructurii critice; ♦ menţinerea stabilităţii sistemului financiar şi a pieţei de

capital; ♦ protejarea resurselor naturale şi a mediului.14 O economie puternică, performantă şi competitivă,

macrostabilă, dinamică, sub raportul ritmului de creştere şi adaptabilă la cerinţele integrării şi globalizării, reprezintă un pilon important al securităţii naţionale, asigurând condiţii pentru securitatea economică şi socială, interesul majorităţii populaţiei pentru susţinerea instituţiilor democratice şi baza necesară pentru promovarea iniţiativelor vizând prosperitatea şi securitatea naţiunii.

Prin studierea obiectivelor securităţii naţionale ne dăm seama cum criza globală afectează din plin ramura economică, unul dintre pilonii principali ai securităţii naţionale.

Ţinând cont de faptul că statul are numai de suferit de pe urma crizei, el trebuie să aibă o capacitate mai bună de anticipare şi de acţiune proactivă la eventualele ameninţări la adresa securităţii naţionale. Importantă şi deopotrivă esenţială este cunoaşterea, înţelegerea şi mai ales evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială.

2.b. Influenţa crizei mondiale asupra economiei

româneşti Într-o ţară afectată de criza financiară mondială, deşi indirect,

ce va trebui să suporte investiţii de miliarde de euro în învăţământ, educaţie, apărare şi infrastructură, cu cheltuieli bugetare foarte mari, cu evidente conflicte sociale între Guvern şi majoritatea categoriilor de bugetari, avem nevoie de asumarea responsabilităţii în primul rând şi aplicarea unor soluţii ce pot fi găsite. Specialişti apar, putem spune, ca ciupercile după ploaie, dar, evident, de discursuri plăcut prezentate suntem deja sătui. Trebuie mărite veniturile ca să 14 Fota Dionysius, Bacescu Marius, Criza Economică din România anului 2009: cauze, efecte, soluţii, Editura Universitară, Bucureşti, 2009, p. 18.

152

crească vânzările, nu trebuie mărite veniturile ca să crească inflaţia. Trebuie să depreciem moneda ca să stimulăm exportul şi să scadă deficitul comercial, nu trebuie s-o depreciem ca să menţinem capabilitatea de rambursare a creditelor interne în valută.

Există o lipsă de forţă de muncă în România sau o să fim afectaţi de şomaj? „Să fim clar înţeleşi, toată lumea în momentul de faţă este blocată. Din acest motiv planează riscul de gripaj al economiei reale. Noi trebuie să fim prudenţi şi să înţelegem că vor exista defecţiuni în ceea ce înseamnă investiţiile”, constată prim-ministrul României, în declaraţia oficială de la finalul Consiliului European din toamnă. O parte din investiţii nu se vor mai putea realiza, cel puţin în perioada următoare, pentru că finanţările de la bănci nu vor veni. Nici cheltuirea banilor nu trebuie să fie făcută în mod lejer, ci într-o manieră absolut responsabilă. Trăim într-o economie globală. 70% dintre exporturile româneşti sunt îndreptate către UE, iar economia UE intră în recesiune, aşa cum este şi cea americană. Noi nu vom putea să fim o insulă de bunăstare şi de performanţă într-un ocean de dezastru.

Mediul de securitate este complex, plin de contradicţii şi într-o perpetuă schimbare, sub acţiunea convergentă a unui set de factori economici, militari, sociali, politici etc. Într-un asemenea mediu geopolitic şi geostrategic România trebuie să acţioneze consecvent pentru dezvoltarea sa, sub toate aspectele, dar şi să participe la gestionarea crizelor din regiune şi din lume, în calitatea sa de stat membru al Alianţei Nord-Atlantice.

Criza financiară şi bancară din ultima perioadă ne arată slăbiciuni profunde atât ale statelor naţionale, cât şi ale unor organizaţii internaţionale şi lipsa lor de interes faţă de cetăţean. Este firesc să ne întrebăm ce soluţii alternative avem? În România nu avem probleme majore în sistemul bancar deocamdată, însă, în ciuda acestui lucru efectele crizei economice mondiale se fac resimţite peste tot 15.

3. IMPLICAŢIILE CRIZEI GLOBALE

ASUPRA SECURITĂŢII UMANE La începutul acestui mileniu, securitatea umană a devenit un

deziderat social care dă naştere la contradicţii şi dezbateri aprinse, atunci când statele îşi proiectează propriile politici de securitate. 15 http://andreivocila.wordpress.com/2010/11/19 – Implicaţiile actualei crize financiare asupra securităţii naţionale a României cap. I - 2.1.; 2.2.

153

După cum se cunoaşte, securitatea nu mai reprezintă de multă vreme doar un concept aparţinând exclusiv statalităţii, noţiunea de securitate colectivă, ca şi cea de globalizare a procesului de asigurare a securităţii, devenind prioritare pentru acest secol. Procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, în tot mai largi şi mai variate sfere ale vieţii, solicită o soluţionare mai curând globală, decât naţională a problemelor de securitate.16 Statele au conştientizat tot mai mult nevoia unei securităţi colective, tot mai globalizate, şi prin aceasta au înţeles să-şi transfere atribuţiile suverane de securitate către organisme internaţionale specializate printr-un management colectiv al deciziei în domeniul securităţii, prin afirmarea parteneriatului şi a membership-ului la organizaţii internaţionale în acest domeniu.17

Pe scena internaţională au apărut şi s-au afirmat noi actori, ceea ce a indus creşterea puternică a interdependenţelor între state. Totuşi, specialiştii studiilor în domeniu apreciază că: „...Statul naţional continuă să fie încă cel mai important jucător al lumii contemporane”18.

Fiecare naţiune îşi stabileşte, pe baza analizelor proprii, strategia de securitate şi apărare pe termen scurt, mediu şi lung, care să răspundă intereselor, valorilor şi aşteptărilor cetăţenilor proprii. Apartenenţa la structuri internaţionale de securitate şi apărare colectivă aduce statelor beneficiile unei contribuţii partajate la eforturi comune şi le obligă să-şi creeze structuri, facilităţi şi să-şi achiziţioneze echipamente moderne prin care să poată gestiona aspectele de securitate internă. Realizându-se aceste obiective sistemul colectiv este mai puternic, iar strategia comună, mai realistă şi credibilă.

Realizarea securităţii umane este o condiţie obligatorie pentru supravieţuirea şi dezvoltarea sistemelor social-politice. În mediile academice, securitatea umană este abordată prin asocierea 16 Bari Ioan, Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 37. 17 Dr. Neag Mihai Marcel, Implicaţiile crizei globale asupra formelor şi metodelor de asigurare a securităţii umane, în vol. Perspective ale securităţii şi apărării în Europa, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, (coordonator dr. Constantin Moştofei), Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, p. 91. 18 Col. prof. univ. dr. Preda Graţiela, Barna Constantin, Consideraţii privind interesele naţionale ale României, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2006, p. 5.

154

situaţiilor referitoare la drepturile omului, interesului naţional şi cooperării/concurenţei internaţionale, integrităţii teritoriale, vulnerabilităţilor, pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor. Analiza stării de securitate umană include, de regulă, alegerea politică, capabilităţile şi intenţiile unui actor internaţional, şi, tot mai presant, ameninţările19.

Aspectele ce ţin de asigurarea securităţii umane sunt o problemă universală, atât în ceea ce priveşte populaţia de pretutindeni, din ţările bogate dar, mai ales din ţările sărace. Multe din ameninţările existente sunt comune tuturor popoarelor, putând menţiona în acest sens violările drepturilor omului, crima, drogurile, poluarea şi şomajul. Intensitatea acestora diferă de la ţară la ţară, de la regiune la regiune, însă, în ansamblul lor, toate aceste ameninţări sunt reale şi în continuă dezvoltare.

Specialiştii consideră că există o serie de ameninţări care vizează atât statele puternice, cât şi pe cele slabe:

– consecinţele negative ale globalizării economiei, soldate cu sărăcirea milioane de oameni;

– răspândirea epidemiilor; – proliferarea armelor de distrugere în masă; – actorii nonstatali capabili să-şi procure mijloace de luptă

din această categorie; – terorismul internaţional; – conflictele locale şi interne, interreligioase şi interetnice; – sărăcia, epidemiile şi degradarea mediului ce stimulează

războaie locale şi terorismul internaţional; – reţelele crimei organizate care ameninţă stabilitatea

internaţională.20 Politicieni, comentatori şi experţi deopotrivă consideră

actuala criză financiară rezultatul lăcomiei şi al capitalismului sălbatic. În realitate însă ea nu este decât consecinţa firească a unui lung şir de politici intervenţioniste care au subminat economia de piaţă. Criza actuală – ca orice fluctuaţie ciclică, de altfel – se prezintă sub forma unui cumul de erori antreprenoriale, care au dus la o alocare greşită a unui volum imens de capital la nivelul 19 Dr. Teodor Frunzeti, dr. Vladimir Zodian, coordonatori, Lumea 2009, Enciclopedie politică şi militară, Editura Centrului Tehnic – Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009, p. 78. 20 Dr. Teodor Frunzeti, dr. Vladimir Zodian, coordonatori, op. cit., p. 85.

155

societăţii. Acest fapt presupune un scurtcircuit sistemic în mecanismul preţurilor şi competiţiei care, de regulă, coordonează activitatea economică a milioane de indivizi.

3.a. Caracteristici ale conceptului de securitate umană Perspectiva conceptului de securitate umană, în condiţiile

actualei crize globale, pune în evidenţă următoarele sale caracteristici:

a) securitatea umană este o problemă universală; b) componentele securităţii umane sunt interdependente; c) securitatea umană se asigură mai uşor prin măsuri de

prevenire decât prin intervenţii ulterioare; d) securitatea priveşte modul în care individul este integrat în

societate, şi depinde de câtă libertate dispune pentru a-şi exercita dreptul la opţiune într-o multitudine de posibilităţi.21

În contextul globalizării, pe fondul recesiunii economice care a afectat multe state şi continente, problemele de securitate umană ale prezentului se cer formulate şi soluţionate mai ales din perspectiva viitorului pentru a se garanta respectarea drepturile omului şi a se aduce îmbunătăţiri conceptului de securitate umană, ca persoana umană să trăiască în condiţii de normalitate.

Asigurarea continuă a unor standarde de trai şi îmbunătăţirea condiţiei umane, precum şi acţiunea pentru diminuarea efectelor crizei economico-financiare, impun valorificarea resurselor umane ca nucleu primar integrator al ordinii sociale şi economiei globale. Securitatea tuturor presupune controlul adecvat al pericolelor globale, aspect greu de realizat în condiţiile crizei globale, antrenând o senzaţie de lipsă a bunăstării, nelinişte şi de teamă pentru ziua de mâine.

3.b. Influenţa crizei globale asupra siguranţei

cetăţeanului Actuala deteriorare a economiei globale, provocată de criza

financiară, este una dintre cele mai mari ameninţări la adresa securităţii globale, pentru că va reduce la sărăcie şi la resentimente 21 Dr. Neag Mihai Marcel, op. cit., p. 98.

156

sute de milioane de oameni. Criza pe care o traversăm la scară globală accentuează decalajele între state, din cauza modului diferit în care acestea înţeleg să intervină în dezvoltarea capitalului social instituţional şi cognitiv, precum şi în gestionarea riscurilor. Nu este suficient să se obţină creştere economică pentru a depăşi această stare. Este nevoie de un efort de schimbare a normelor şi valorilor ca să se producă dezvoltarea, de înlăturare a unor riscuri la adresa sistemului.

Criza economică creează probleme serioase îndeosebi pentru populaţia din clasa de mijloc, datorate căderii veniturilor din impozite care va conduce la probleme majore pentru bugetul de stat concomitent cu reducerea numărului de angajaţi ai statului şi scăderea salariilor acestora.

În acest context putem spune că statul român, pentru a putea deveni un luptător anticriză, trebuie să se transforme profund, dar şi rapid, printr-un evantai de metode şi politici care trec prin descentralizare, de-reglementare, prin subsidiaritate, dar şi prin adevărate revoluţii instituţionale şi fiscale, ce conduc nu numai la simplificarea birocraţiei, ci şi la creşterea încrederii cetăţeanului în voinţa şi putinţa statului de a-l servi şi nu de a-l umili, de a-i respecta drepturile şi demnitatea de cetăţean, nu numai obligaţiile de contribuabil.

În contradicţie cu aspectele crizei globale, care, evident, afectează bunăstarea şi siguranţa cetăţenilor, politicile care ar trebui să genereze securitate umană presupun o nouă paradigmă a dezvoltării, care consideră evoluţia economică un mijloc şi nu un scop, protejează şansele la viaţă atât ale viitoarelor generaţii, cât şi ale celor actuale.

Cu alte cuvinte, securitatea umană necesită o dezvoltare umană. Pentru a susţine această idee cu privire la dezvoltare, se poate afirma că preocuparea reală pentru securitate este mai curând sărăcia decât violenţa. Prin urmare politicile de dezvoltare umană trebuie să aibă prioritate. În timp ce sărăcia şi violenţa conduc amândouă spre insecuritate, sărăcia este cea care dă naştere la violenţă (sărăcia şi violenţa sunt înrudite, iar noţiunea de securitate umană exprimă această relaţie). Asigurarea continuă a unor standarde de trai şi îmbunătăţirea condiţiei umane, precum şi acţiunea pentru diminuarea efectelor crizei economico-financiare, impun valorificarea resurselor umane ca nucleu primar integrator al ordinii sociale şi economiei globale.

157

Concluzii

Criza globală amplifică vulnerabilitatea socială şi economică a societăţii, precum şi instabilitatea politică, provocând un declin al încrederii cetăţenilor în stat, ameninţând securitatea naţională din cauza imposibilităţii de asigurare a protecţiei cetăţeanului. Politicile statelor trebuie să manifeste un caracter proactiv pentru a-şi asuma responsabilităţi în aplicarea unor iniţiative la situaţiile de risc în situaţii de criză, pentru protejarea intereselor membrilor societăţii şi diminuarea efectelor asupra securităţii acestora.

Într-un context generos de analiză poate fi luată în calcul ipoteza conform căreia spectrul ameninţărilor şi riscurilor convenţionale a fost depăşit prin introducerea conceptului asimetriei, lista rămânând deschisă pentru ameninţările greu predictibile sau disjunse prin forme agravante din ameninţările clasice. Domeniul economic deţine un rol important pentru climatul de securitate naţională şi, în mod tot mai evident, pentru climatul de securitate internaţională.

Punerea în acord a unor obiective şi priorităţi internaţionale precum şi corelarea ori obiectivarea intereselor economice internaţionale, pot deveni factori favorizanţi pentru reducţia efectelor crizei economice. Ceea ce părea iniţial un fenomen alarmant doar pentru domeniul economic s-a demonstrat a avea o extensie insidioasă şi asupra altor domenii de interes naţional sau internaţional. Deşi literatura de specialitate are o abordare generoasă asupra incidenţei ameniţărilor propagate la adresa securităţii este prudent să se ia în calcul şi posibilitatea iniţierii unor noi fenomene sau acţiuni, ce se pot transforma în ameninţări. Identificarea categoriilor de ameninţări actuale, cu siguranţă că nu a epuizat toate eventualele manifestări periculoase viitoare, ce pot surveni ca urmare a apariţiei unor contexte bine determinate sau în mod accidental.

Bibliografie:

1. Băhnăreanu, Cristian, Resursele energetice şi mediul de securitate la începutul secolului XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” – Bucureşti, 2006.

158

2. Fota, Dionysius, Bacescu, Marius, Criza economică din România anului 2009: cauze, efecte, soluţii, Editura Universitară, Bucureşti, 2009.

3. Frunzeti, Dr. Teodor, Zodian, dr. Vladimir, coordonatori, Lumea 2009, Enciclopedie politică şi militară, Editura Centrului Tehnic – Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009.

4. Gilpin, Robert, Economia mondială în secolul XXI, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

5. Moştofei, dr. Constantin, coordonator, Perspective ale securităţii şi apărării în Europa, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009.

6. Mureşan, Mircea, Enache, Doru, Globalizarea la începutul secolului XXI. Securitatea naţională a României în epoca globalizării, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005.

7. Toma, Gheorghe, Securitatea naţională din perspectiva noilor arhitecturi de securitate, Editura ANI, Bucureşti, 2006.

8. Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007. 9. Doctorand, Negoiţă Sorin-Robert, Criza economico-financiară

şi impactul acesteia asupra echilibrului social, Bucureşti, 2012 (teza de doctorat).

10. http://andreivocila.wordpress.com/2010/11/19 – Implicaţiile actualei crize financiare asupra securităţii naţionale a României.

159

II.2. PERFORMANŢĂ INDIVIDUALĂ – EFICIENŢĂ ORGANIZAŢIONALĂ

Locotenent-colonel Carmen BĂRBULESCU Inspectoratul General al Jandarmeriei Române

„Chiar dacă excelenţa are un preţ, adeseori costisitor şi dur în efort, consum de resurse, investiţii umane şi materiale, ea trebuie atinsă, pentru că numai în felul acesta se progresează, se înaintează spre obţinerea performanţei individuale, eficienţei şi dezvoltării organizaţionale.” (Aubert, Gaulejac, 1991, apud M. Zlate, 2004).

Într-o manieră extrem de sintetică, psihologia organizaţională poate fi definită ca ştiinţa care studiază relaţiile dintre om şi organizaţie. Organizaţia şi individul sunt legaţi într-un complex de interacţiuni.

Organizaţiile sunt grupuri mari de oameni între care se stabilesc relaţii sociale şi psihologice. Interacţiunile şi interdependenţele dintre constituenţi în cadrul organizaţiei sunt centrate pe realizarea scopurilor comune, evoluţie şi nu în ultimul rând spre performanţă.

Organizaţia şi individul se află permanent într-o relaţie de codeterminare şi coevoluţie în scopul obţinerii, în condiţii de eficienţă, a unui optim funcţional.

Omul organizaţional nu trebuie conceput doar ca fiind omul care-şi desfăşoară activitatea într-un mediu organizaţional, ca omul care este generat de acel mediu, el purtând pecetea mediului respectiv, ci este elementul care, prin aportul său individual psihologic, intelectual, social, profesional aduce plus de valoare, performanţă în procesul evolutiv al organizaţiei.

Aşadar, conceptul de om organizaţional introdus de W.H. White Jr. în 1956, în lucrarea The Organization Man, conform

160

căruia, omul organizaţional este omul pe care-l produce organizaţia, omul care poartă amprenta modului de structurare şi funcţionare a organizaţiei, naturii şi scopului ei specific, ar putea fi dezvoltat luând în studiu aportul adus organizaţiei de componenta individuală. În acest sens, se poate susţine că organizaţia este suma contribuţiilor umane individuale, a plusului de valoare adus prin expertiză profesională, nivel cultural, eficienţă şi performanţă.

Dacă omul este produsul, oglinda organizaţiilor pe care le traversează de-a lungul existenţei sale, atunci organizaţia reprezintă suma aportului adus de totalitatea indivizilor, care la un moment dat au constituit-o. În cadrul organizaţiei, omul se manifestă, este activ, are deci un comportament organizaţional.

Pentru a putea cuantifica rolul său individual, dar şi de grup în cadrul organizaţiei se poate lua în discuţie evaluarea comportamentului organizaţional prin crearea şi utilizarea unui ansamblu coerent de criterii evaluative. Concretizând performanţa individuală în eficienţă organizaţională, criteriile de evaluare pretabile sunt transformate de la simplu la complex, de la individ la organizaţie. Astfel, criteriile de eficienţă (productivitate, profit, dezvoltare, inovare, adaptare la schimbare) sunt exprimate în criterii de performanţă umană (satisfacţie, motivaţie, dezvoltare intelectuală şi profesională, sănătate fizică şi psihică, securitate, calitatea vieţii).

În concluzie, comportamentul organizaţional reflectă atitudinile indivizilor şi grupurilor în organizaţie, ansamblul reacţiilor adaptative şi progresive ale individului sau grupului şi, evident se individualizează prin finalitatea lui, care poate fi de susţinere, promovare a noului, tinzând spre performanţă sau, dimpotrivă, de rezistenţă şi opunere la progres.

Organizaţia este un loc de acţiune al indivizilor, este purtătoarea unui ansamblu de reprezentări, de cunoştinţe acumulate care comportă dispozitive cognitive colective, susţinând acţiunile membrilor săi şi permiţându-le să înveţe în permanenţă (Livian, 2001, p. 18, apud M. Zlate, 2004).

Dintotdeauna, nu realizarea oricum a scopurilor a constituit punctul maxim de interes al organizaţiilor, ci realizarea lor eficientă şi performantă. „Organizaţiile sunt aranjamente sociale pentru controlarea performanţelor scopurilor colective” (A. Huczynski, D. Buchanan, 1991, p. 7, apud M. Zlate, 2004, p. 97). Tom Peters şi Bob Waterman, în In Search of Excellence, 1982, Walter Goldsmith şi David Untterbuck, în The Winning Streak, 1984 au insistat asupra

161

descoperirii secretelor companiilor de succes americane şi engleze, respectiv modalităţile de obţinere a eficienţei şi performanţelor înalte. Cercetătorii aduc în atenţie, pe lângă nevoia de obţinere a performanţelor ca şi caracteristică esenţială a organizaţiilor, o serie de mijloace prin intermediul cărora se ajunge la acest deziderat. Printre prioritatea acordată acţiunilor, ascultarea clienţilor, structura simplă şi lejeră, productivitate prin motivarea personalului, autonomia şi spiritul întreprinzător, se numără fără echivoc legea valorilor împărtăşite şi aportul performanţei individuale în cadrul organizaţiei.

Eficienţa şi performanţa se bazează pe idei fundamentale în procesul de înfăptuire a acţiunilor practice, respectiv pe o serie de principii, astfel:

– Principiul stabilirii obiectivelor, conform căruia eficienţa este evaluată în funcţie de gradul de realizare a obiectivelor propuse, rolul obiectivelor în întreaga activitate umană, implicit organizaţională fiind de a regla, stimula, direcţiona şi impulsiona spre acţiune. Obiectivele sunt extrem de importante în realitatea psihologică a oamenilor, producând efecte asupra comportamentului, oamenii asociindu-şi obiectivele propriei personalităţi, constituind astfel o punte de legătură între condiţia prezentă a persoanei şi condiţia viitoare. Odată stabilit obiectivul, structurile psihice necesare îndeplinirii obiectivului respectiv se vor dezvolta, intervenind astfel motivaţia şi susţinerea scopului.

În vederea obţinerii eficienţei, obiectivele trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe caracteristice, capabile a conduce atât la succes personal, cât şi organizaţional. Astfel, claritatea obiectivelor, precizia şi rigoarea, coerenţa şi interdependenţa acestora, personalizarea şi adecvarea în raport cu specificul persoanei şi al organizaţiei condiţionează în mare măsură eficienţa organizaţională.

– Principiul stabilirii priorităţilor. În tot ceea ce o persoană, implicit o organizaţie îşi propune, trebuie realizată o ordine a realizării, o prioritizare, ierarhizare, ordonare şi eşalonare a tuturor obiectivelor stabilite pentru a fi realizate. La fel de importantă, la nivel de organizaţie este şi nevoia corelării şi armonizării priorităţilor între indivizi, dar şi între individ şi organizaţie.

– Principiul fixării termenelor. Valoarea stimulatoare a termenelor rezidă din impulsul pe care-l dă individului, uneori chiar făcându-l să-şi mobilizeze toate eforturile şi capacităţile, să caute şi

162

să descopere mijloace necesare pentru a ajunge la ceea ce şi-a propus. Termenele fixate însă, pentru a avea caracterul stimulativ, trebuie să fie realiste, clare, precise, benefice pentru individ şi organizaţie.

– Principiul organizării în raport cu timpul, conform căruia, eficienţa este analizată pe de-o parte prin prisma de a face cât mai mult, dar şi prin necesitatea de a face cât mai bine.

– Principiul sinergiei scoate în evidenţă necesitatea interacţiunii, interdependenţei complexe, cooperării şi întrajutorării extinse. Rare sunt obiectivele personale, profesionale care pot fi îndeplinite doar prin forţe proprii. În mediul organizaţional, fără armonizarea şi coordonarea eforturilor, interdependenţa acţiunilor în vederea realizării obiectivelor şi activităţilor propuse, eficienţa personală şi cea organizaţională sunt grav afectate. Acţiunea împreună, corelată şi simultană în vederea îndeplinirii unui obiectiv comun generează posibilitatea evoluţiei personale şi profesionale, contribuţia individului prin performanţa personală la eficienţa întregului din care face parte, a organizaţiei.

Orice organizaţie este preocupată de aportul individual de performanţă, în vederea realizării eficienţei pentru că, astfel se va asigura supravieţuirea ei ca întreg şi posibilitatea realizării feedbackului faţă de cei ce o compun.

Nevoia de performanţă şi eficienţă determină necesitatea controlului acestora, ceea ce implică stabilirea unor standarde în raport cu care să se realizeze cuantificarea, luarea unor decizii de ridicare, de scădere sau de corectare a abaterilor de la acestea, diviziunea muncii, programarea activităţilor şi interacţiunea membrilor în vederea realizării acelor standarde, admiterea de plusvaloare în organizaţie şi eliminarea nonvalorii, atunci când standardele nu au fost atinse.

În teoriile clasice ale organizaţiilor, oamenii, ca elemente componente, erau consideraţi simple instrumente a căror sarcină era de a munci fără să pună întrebări cu privire la scopul muncii, la unele probleme umane pe care le presupune munca. Fiind implicat direct în activitatea productivă, dar şi în cea de conducere, americanul F.W. Taylor, în urma unor cercetări, publică mai multe lucrări reunite, în 1947, într-un volum „Scientific Management”, lucrare din care rezultă necesitatea revoluţiei mintale, în scopul creşterii eficienţei organizaţionale, implicând nevoie de performanţă individuală. Astfel, principiile managementului ştiinţific susţinut vizau

163

cu precădere dezvoltarea ştiinţei, adunarea şi sistematizarea tuturor cunoştinţelor deţinute de muncitori, în reguli, legi şi chiar formule matematice, pentru a putea fi aplicate în sprijinul eficienţei, selecţia ştiinţifică a muncitorilor şi dezvoltarea lor progresivă, alegerea acestora în funcţie de însuşirile fizice şi intelectuale absolut necesare muncii, însoţită de instruirea lor pentru a putea ajunge muncitori de primă clasă, apropierea dintre ştiinţă şi muncitorul selecţionat şi instruit, inducerea dorinţei şi interesului muncitorilor pentru ştiinţă, pentru a se instrui şi a progresa.

Ulterior, teoriile moderne interpretează organizaţia ca un întreg, în interiorul căruia acţionează o multitudine de factori şi fenomene în strânsă dependenţă şi interdependenţă. Astfel, teoria resurselor umane porneşte de la două premise teoretice, şi anume, capacităţile şi disponibilităţile psihice ale oamenilor, resursele umane sunt cele mai importante, iar prin utilizarea lor raţională pot fi sau deveni inepuizabile; oamenii nu aşteaptă doar să li se satisfacă cerinţele material-economice şi sociale, ci şi să li se dea posibilitatea de a se afirma, de a-şi pune în valoare şi, implicit în sprijinul organizaţiei, capacităţile de care dispun. M. Crozier arată că, de-a lungul istoriei, individul a reprezentat pentru organizaţie întâi mâna, apoi inima, iar urmare a evoluţiei şi aportului cognitiv de performanţă, capul.

Obţinerea eficienţei reprezintă, fără echivoc, obiectivul strategic cel mai important al oricărei organizaţii. Creşterea interesului pentru problematica eficienţei se explică şi prin conştientizarea, de-a lungul istoriei, că eficienţa unei organizaţii se datorează atât performanţei individuale a membrilor acesteia, cât şi conjugării eforturilor tuturor. Aşadar, performanţa individului generează eficienţa organizaţiei, în centrul eficienţei organizaţionale se află individul cu tot ceea ce are el caracteristic. Un exemplu ilustrativ în acest sens este dat în lucrarea Organizational Effectiveness. The Role of Psychology (2002), Ivan T. Robertson, M. Callinan, D. Bartram, în care, recrutarea şi selecţia personalului, învăţarea, managementul performanţei, motivaţia, cultura organizaţională, competenţa individuală sunt factori de determinare ai eficienţei organizaţionale.

La o primă vedere se poate conchide că eficienţa grupală, a organizaţiei, rezultă din simpla adiţionare sau multiplicare a eficienţei şi performanţei individuale. De acum există un scop comun, pentru care membrii organizaţiei interacţionează în vederea realizării, ierarhizându-se totodată statutele şi rolurile.

164

Un model de eficienţă a grupului este propus de Gladstein (1984), care constă în intrările de factori individuali, de grup şi de mediu, între care se realizează procese şi interacţiuni de grup cum sunt comunicarea, interdependenţele, conflictele şi ieşirile/rezultatele, concretizate în performanţă şi satisfacţie.

Extrapolând, eficienţa organizaţională este suma celor individuale şi de grup, la care se adaugă o serie de elemente noi. Din ultima categorie fac parte resursele complexe care îmbină subiectivul cu obiectivul, psihologicul cu materialul.

Luând în studiu un alt complex de factori care influenţează eficienţa organizaţională, vom descoperi dependenţa de resursele materiale. În aceste condiţii, oricât de performanţi şi motivaţi ar fi membrii organizaţiei, oricât de bune sunt relaţiile dintre ei, dacă produsele realizate sunt necompetitive, va fi foarte greu de realizat o organizaţie eficientă. Un alt factor este reprezentat de faptul că eficienţa organizaţională se extinde şi influenţează alte organizaţii, clienţi, furnizori, consumatori, parteneri, concurenţi. Nu în ultimul rând, eficienţa organizaţională este un simbol, ea contribuind la formarea identităţii de sine a membrilor săi. Ei trăiesc succesele şi eşecurile organizaţiei, se identifică cu ea, există deci o influenţă motivantă sau demotivantă asupra lor. Organizaţiile, prin natura scopurilor, prin specificul normelor şi gradul constrângerilor, generează efecte distincte la nivelul modalităţilor lui comportamentale, evident cu influenţe asupra eficienţei organizaţionale.

Individul constituie una din materiile prime cele mai importante ale organizaţiei. Oamenii sunt cei care trebuie organizaţi, orientaţi, motivaţi, profesionalizaţi şi centraţi spre realizarea scopurilor organizaţionale, ei sunt cei care asigură permanenţa, subzistenţa, eficienţa şi nu în ultimul rând performanţa organizaţiei. În acest sens orice organizaţie are nevoie de elaborarea unei concepţii proprii asupra omului pe care ulterior îşi grefează propriile acţiuni. În funcţie de această concepţie, organizaţia îşi alege scopurile, îşi elaborează proiectele de organizare şi conducere, propune modalităţi de intervenţie, schimbare, eficientizare şi performare. Tot în baza propriei concepţii îşi alege mijloacele de acţiune tehnice, umane, structurale, organizatorice, modalităţile de motivare, control şi corecţie şi îşi justifică transformările în evoluţie. Prin intermediul concepţiei asupra omului, organizaţia îşi fundamentează ideologic necesitatea acţiunii asupra subiecţilor, în vederea determinării acestora de a acţiona şi a performa.

165

Organizaţiile îşi îmbunătăţesc performanţele prin aportul membrilor, astfel încât aceştia să fie capabili să contribuie la atingerea obiectivelor pe care şi le propun. Procesul are la bază definirea competenţei profesionale pentru fiecare post.

Definind indicatorii de competenţă, organizaţia poate pune în practică procedee de stimulare a îndeplinirii acestora de către fiecare membru al său, implicit activarea unui sistem de evaluare a performanţei individuale. Oricare ar fi metodologia pusă în practică în acest scop, obiectivul primordial al procesului de evaluare trebuie să se concretizeze în stimularea performanţei individuale, ca suport pentru eficienţa organizaţională.

Utilitatea procesului de apreciere a performanţei în muncă nu decurge din simpla utilizare a unor metode şi tehnici sofisticate, ci, mai ales, din felul în care datele obţinute sunt transformate în activităţi de stimulare prin facilitarea unui feedback adecvat membrilor organizaţiei.

Ineficienţa organizaţională apare, pe de-o parte, ca urmare a neoferirii de către organizaţie a condiţiilor necesare satisfacerii unora sau altora dintre trebuinţele care îi animă pe oameni, indiferent care ar fi acestea, însă cu siguranţă se coagulează în jurul creării condiţiilor pentru atingerea performanţei individuale, iar pe de altă parte datorită unor situaţii în care oamenii, fie nu înţeleg exact intenţiile organizaţiilor, fie nu răspund într-o manieră adecvată condiţiilor favorabile create în vederea contribuţiei cu performanţă individuală la eficienţa organizaţională.

Pentru definirea relaţiei performanţă individuală-eficienţă organizaţională, individul trebuie să aspire către un înalt grad de competenţă, care psihologic presupune un efort pentru crearea ocaziilor de a creşte conştiinţa de sine şi a altora, iar organizaţia să ofere activităţile în care individul este capabil de a-şi defini propriile obiective, evident în consonanţă cu cele ale organizaţiei, dar şi mijloacele de realizare a lor, în care el este capabil să-şi valorizeze performanţa personală şi să-şi crească fără încetare competitivitatea în muncă.

În esenţă, condiţiile performanţei individuale care determină eficienţa organizaţiei sunt reprezentate de sentimentul responsabilităţii personale şi al controlului propriilor activităţi, implicarea personală într-o muncă cu sens şi, nu în ultimul rând, utilizarea de către individ a cunoştinţelor acumulate, a deprinderilor formate şi aptitudinilor pozitive.

166

Guy Missoumi, în 1999, considera performanţa individuală, „ca fiind determinată de potenţialul psihologic concretizat într-o serie de capacităţi ale individului, de prelucrare a informaţiilor, gestiune a emoţiilor, întreţinere a relaţiilor interpersonale optime, disponibilizare a energiei şi dinamismului comportamental şi a încrederii în sine, trainingul mental definit ca ansamblul mijloacelor şi modalităţilor mentale, prin care individul îşi dezvoltă şi perfecţionează propriile resurse informaţionale şi strategiile mentale, reprezentând partea ascunsă şi inedită a reuşitei care asigură pregătirea şi gestiunea eficientă a acţiunilor, ca şi permanenţa lor, prin intermediul cărora, individul îşi proiectează şi programează succesul”.

Toţi aceşti factori nu pot acţiona în mod individual, importantă fiind interacţiunea lor. Diferenţele de eficienţă (performanţă individuală în raport cu vârsta) se datorează şi unor însuşiri şi capacităţi personale.

De-a lungul vieţii, pe parcursul evoluţiei vârstei, performanţa individuală are mai mulţi determinanţi, printre care şi cunoştinţele declarative, strâns legate de abilităţile personale, de experienţă, de personalitate, cunoştinţele procedurale şi principiile, îndemânările, disponibilităţile psihomotorii, fizice, motivaţia sau opţiunea de a performa, nivelul de efort şi persistenţa efortului (Canpbell, 1990, Motowidlo, 1997).

Multe cercetări au scos în evidenţă relaţia dintre eficienţă şi abilităţile cognitive, conform cărora, indivizii cu abilităţi cognitive înalte sunt mai eficienţi decât cei cu un nivel scăzut. Un rol important în atingerea performanţei îl are conceptul de autoeficienţă percepută, care reprezintă „aprecierea oamenilor cu privire la propriile capacităţi de a organiza şi de a executa o serie de acţiuni necesare pentru a obţine diferite tipuri de performanţe” (A. Bandura, 1986, p. 395, apud M. Zlate, 2004).

Percepţia autoeficienţei prezintă efecte pozitive sau negative nu doar pentru individ, ci şi pentru organizaţie. În organizaţiile în care există o bună percepere a autoeficienţei, oamenii sunt motivaţi şi productivi, în timp ce, în organizaţiile în care această percepere este slabă, vor predomina indivizii superficiali, care nu-şi dezvoltă propriile abilităţi.

Concluzii

Dată fiind importanţa acestor diferenţe individuale în

determinarea performanţei personale, se impune necesitatea

167

considerării lor în ceea ce priveşte eficienţa organizaţiei. Aici individul se află într-o relaţie interpersoanală permanentă. Astfel, nu doar contactul dintre două persoane asigură creşterea eficienţei, ci şi armonizarea şi adaptarea lor reciprocă, centrarea pe realizarea de obiective comune, influenţarea lor, generatoare de efecte sinergetice.

Scopurile indivizilor interrelaţionate sunt extrem de diverse şi constau în transmiterea cunoştinţelor şi informaţiilor, obţinerea informaţiilor, schimbarea atitudinilor, comportamentelor şi convingerilor, dirijarea muncii altora, supravegherea şi coordonarea activităţii grupurilor.

Eficienţa interpersonală este dependentă de capacitatea indivizilor aflaţi în relaţie de a traduce în practică, de a transpune în comportamentele lor interpersonale o serie de competenţe sociale, care au un rol important atât în planul vieţii personale şi interpersonale, cât şi în cel al activităţii în muncă.

Bibliografie:

1. Lieury, A., Manual de psihologie generală, Editura Antet XX Press, Filipeşti, 1990.

2. Cioloca, I., Psihosociologie şi pedagogie militară, Editura Militară, Bucureşti, 1992.

3. Manolescu, A., Managementul resurselor umane, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1995.

4. Buzărnescu, S., Introducere în sociologia organizaţională şi a conducerii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.

5. Andreescu, A., Prună, Şt., Psihologie militară, Editura Timpolis, Timişoara, 1999.

6. Orford, J., Psihologia comunităţii – teorie şi practică, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998.

7. Zlate, M., Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

8. Dragu, A., Cristea, S., Psihologie şi pedagogie şcolară, Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2003.

9. Pânişoară, I.O., Comunicarea eficientă – metode de interacţiune educaţională, Editura Polirom, Bucureşti, 2003.

168

10. Zani, B., Palmonari, A., Manual de psihologia comunităţii, Editura Polirom, Bucureşti, 2003.

11. Zlate, M., Tratat de psihologie organizaţional-managerială, vol. I, Editura Polirom, Bucureşti, 2004.

12. Jinga, I., Dobridor Negreţ, I., Inspecţia şcolară şi design-ul instrucţional, Editura Aramis, Bucureşti, 2004.

13. Bridges, W., Managementul tranziţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004.

14. Cosmovici, A. Iacob, L., Psihologie şcolară, Editura Polirom, Bucureşti, 2005.

15. Matthews, G. Deary, J.I., Whiteman, C.M., Psihologia personalităţii – trăsături, cauze, consecinţe, Editura Polirom, Bucureşti, 2005.

16. Negreţ, D. Pânişoară, I.O., Ştiinţa învăţării de la teorie la practică, Editura Polirom, Bucureşti, 2005.

17. Pânişoară, G., Pânişoară, I.O., Managementul resurselor umane – ghid practic, Editura Polirom, Bucureşti, 2005.

18. Cucoş, C., Pedagogie – ediţia a II-a revăzută şi adăgită, Editura Polirom, Bucureşti, 2006.

19. Păuş, A. V., Comunicare şi resurse umane, Editura Polirom, Bucureşti, 2006.

20. Robins, P. St., Adevărul şi numai adevărul despre managementul personalului, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2006.

21. Zlate, M., Tratat de psihologie organizaţional-managerială, vol. II, Editura Polirom, Bucureşti, 2007.

22. Gherguţ, A., Management general şi strategic în educaţie – ghid practic, Editura Polirom, Bucureşti, 2007.

23. Popa, M., Introducere în psihologia muncii, Editura Polirom, Bucureşti, 2008.

169

II.3. ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE MANAGEMENTULUI CREDIBILITĂŢII

PROFESIONALE A LUCRĂTORULUI DIN DOMENIUL ORDINII PUBLICE

Căpitan psiholog Daniel STROI Gruparea Mobilă de Jandarmi Bacău

Motto: Credibilitatea sursei este sursa credibilităţii. A fi credibil înseamnă a convinge opinia publică de

acurateţea şi corectitudinea mesajului pe care îl transmiţi. În opinia lui John Budd (2000), a fi credibil înseamnă a fi crezut. Callison (2001) exprimă aceeaşi idee: „credibilitatea se referă la judecăţile receptorului mesajului cu privire la onestitatea sursei” (p. 220). Pentru Stacks şi Watson (2007) „credibilitatea depinde de încrederea dintre o organizaţie şi publicul său, fiind strâns corelată atât cu reputaţia, cât şi cu relaţia dintre cele două părţi” (p. 69).

Anderson (1971) a identificat trei premise pentru dezvoltarea credibilităţii: statusul, statornicia şi expertiza. Studiile altor autori din aceeaşi perioadă adaugă acestor dimensiuni şi încrederea în expertiză ca şi calitate de bază a surselor (Hovland şi Weiss, 1951; Ohanian, 1990). Alte cercetări au scos în evidenţă faptul că a fi demn de încredere şi competent reprezintă de fapt cele mai importante caracteristici ale credibilităţii (O’Keefe, 1990).

Credibilitatea este un concept composit, multidimensional şi utilizat drept criteriu de performanţă şi status în toate nivelurile vieţii sociale. Vorbim de credibilitate:

a) la nivelul ţărilor, popoarelor, regimurilor – credibilitatea Greciei de a-şi ţine promisiunile asumate în faţa Uniunii Europene pentru ieşirea ţării din criză;

170

b) la nivelul economiei-macro, vorbim de credibilitatea sistemului bancar (destul de afectată de criza economică actuală), iar micro, de credibilitatea unei firme, a unui produs, ajungând până la nivelul industriei publicităţii, acolo unde războaiele se duc pe tărâmul credibilităţii;

c) la nivelul instituţiilor – credibilitatea este evaluată prin sondajele de opinie („cât de multă încredere aveţi în ...”), iar de nota dată credibilităţii se construiesc strategiile imagologice instituţionale;

d) la nivelul grupurilor – în grupurile de muncă, de exemplu, erorile de comunicare ale unui manager afectează credibilitatea acestuia atât în interiorul, cât şi în exteriorul organizaţiei; diada familială îşi fundamentează existenţa pe raporturile de încredere dintre membrii familiei;

e) la nivel individual – credibilitatea este un indicator al succesului personal în orice domeniu (profesional, social, personal).

Pe un palier al analizei care priveşte dimensiunea comunicaţională, credibilitatea este o caracteristică a:

a) emiţătorului (sursei); b) mesajului; c) canalului de comunicare; d) receptorului; e) obiectului care constituie subiectul mesajului; f) contextului comunicaţional. Combinarea celor două paliere, structural şi funcţional,

conturează o matrice complexă de analiză şi evaluare a credibilităţii, aspectele fiind cercetate multidisciplinar, roluri importante revenind sociologiei, psihologiei sociale, politologiei, ştiinţelor comunicaţionale, managementului etc.

Prezentăm un model de matrice, unde pe coloane sunt prezentate entităţile structurale (ţări, organizaţii, instituţii, grupuri, individ), iar pe linii figurează dimensiunea comunicaţională (sursă, mesaj, canal, receptor, obiect, context). Matricea poate fi supusă îmbunătăţirii şi adaptării la evoluţiile actuale ale societăţii.

Credibilitatea sursei – ţări, popoare, regimuri politice.

Credibilitatea firmei sau chiar a întregului sistem economic.

Credibilitatea instituţiilor publice sau private.

Credibilitatea managerului, a membrului grupului.

Credibilitatea personală.

171

Credibilitatea mesajului transmis în plan extern, respectiv în plan intern, la nivelul opiniei publice.

Credibilitatea mesajelor transmise prin publicitate, promovare, relaţii publice, date financiare.

Credibilitatea mesajelor transmise prin comunicate de presă şi prin activitatea propriu-zisă.

Credibilitatea dispoziţiilor, mesajelor, ideilor, propunerilor, ofertelor etc.

Credibilitatea mesajelor transmise, a discursului, a conduitei personale.

Credibilitatea comunicatelor, mass-media, blogosferei.

Credibilitatea comunicatelor, publicităţii, web-ului, mass-media.

Credibilitatea comunicatelor, a purtătorului de cuvânt.

Credibilitatea adreselor, mail, messenger, telefon.

Credibilitatea vizuală, faptică, discursivă.

Credibilitatea receptorului – alianţele, organizaţiile internaţionale.

Credibilitatea grupurilor-ţintă a campaniilor duse de firme.

Credibilitatea grupurilor-ţintă a campaniilor duse de instituţii.

Credibilitatea celorlalţi membrii ai echipei.

Credibilitatea mediului social.

Conţinutul comunicării.

Credibilitatea produsului.

Credibilitatea serviciilor.

Credibilitatea activităţilor.

Credibilitatea comporta-mentelor.

Contextul comunicaţional – credibilitatea anumitor tratate, înţelegeri.

Credibilitatea campaniilor, a strategiilor de relaţii publice.

Oportunitatea şi adecvarea campaniilor iniţiate de instituţii.

Credibilitatea relaţiei sociale, interpersonale, familiale.

Credibilitatea intenţiilor, scopurilor, beneficiilor.

Prin specificul lucrării, ne vom îndrepta atenţia asupra

fenomenului credibilităţii în domeniul menţinerii şi asigurării ordinii publice, atât la nivel macro – imagologia instituţiilor din domeniul acesta, cât şi la nivel micro – lucrătorul din domeniul ordinii publice. Ne vom concentra atenţia pe două instituţii cu rol fundamental în asigurarea ordinii publice, Poliţia şi Jandarmeria.

Puţină psihologie socială Atât pentru abordarea la nivelul relaţiilor publice

instituţionale, cât şi pentru înţelegerea fenomenului credibilităţii lucrătorului din domeniul ordinii publice, este utilă înţelegerea în sinteză a principalelor idei vehiculate în cercetarea credibilităţii din perspectivă psihosocială.

Cele mai multe cercetări în domeniu s-au efectuat în zona evaluării credibilităţii sursei, în evaluarea credibilităţii mesajului şi în ceea ce priveşte mecanismul prin care credibilitatea (sursei, mesajului) influenţează receptorul.

La nivelul sursei, credibilitatea depinde de: • competenţă (calitatea instituţiei de a fi profesionistă,

calitatea persoanei de a fi bine informată şi specialistă pe problema respectivă);

172

• încrederea care se poate avea în sursă (gradul de onestitate al instituţiei, respectiv a persoanei).

Caracteristicile mesajului: • cantitatea de informaţii transmisă: comunicate de presă

lungi versus scurte, discurs personal amplu versus concentrat pe o idee;

• polaritatea mesajului: pozitiv versus neutru versus negativ; • transmiterea mesajului: imediat după eveniment versus

după o perioadă de timp, canalul de transmitere a mesajului; • construcţia mesajului: informaţiile pozitive întâi apoi cele

negative versus informaţiile negative iniţial urmate de cele pozitive; tăria argumentelor.

Caracteristicile ţintei (receptorului): • gradul de interes faţă de subiectul mesajului sau ţintă; • gradul de implicare în eveniment; • abilităţile de prelucrare cognitivă a mesajului. Modelul favorit în acest moment în aria cercetărilor

privind credibilitatea este modelul probabilităţii de elaborare (Petty & Cacioppo, 1986).

Confruntată cu un mesaj persoana îl va analiza pentru a-şi forma o opinie. Analiza mesajului se poate face cu un efort mare de procesare cognitivă, receptorul consumând timp şi energie pentru a face o evaluare critică a conţinutului mesajului, apelând la cunoştinţele anterioare şi la diverse strategii de inferenţă.

Autorii au numit această modalitate de prelucrare cognitivă a mesajului ruta centrală. Dacă însă, persoana nu este interesată de conţinutul mesajului sau de sursă, prelucrarea mesajului se face luând în considerare caracteristici adiacente, neesenţiale, care nu presupun un efort cognitiv semnificativ. Autorii au etichetat această modalitate drept ruta periferică.

Ruta centrală de analiză şi evaluare a mesajului este folosită preponderent de persoanele care au fost implicate în mod direct în evenimente, cele care au fost influenţate de evenimente, cele care au avut de câştigat sau pierdut din cauza acelor evenimente, cele care deţin deja informaţii suplimentare despre evenimente.

Schimbările atitudinale induse pe ruta periferică sunt mai puţin stabile şi prezic în mai mică măsură comportamentul, comparativ cu cele antrenate de procesarea cognitivă, sistematică a mesajului.

173

Probabilitatea de a folosi una sau alta dintre rute în prelucrarea mesajului depinde de:

• motivaţia persoanei – gradul de implicare, nivelul de interes;

• capacitatea de a înţelege mesajul. Modelul probabilităţii de elaborare aduce contribuţii

semnificative în înţelegerea anumitor fenomene legate de credibilitate:

• mesajul care include argumente tari, bine structurate, logice, este apreciat ca fiind mai credibil de către persoanele care pot şi au interes să prelucreze mai profund acel mesaj;

• mesajul care include aspecte adiacente, de imagine, argumente nerelevante, aspecte de suprafaţă generează o mai mare credibilitate în rândul persoanelor care nu sunt interesate de subiect sau nu au capacitatea de a analiza mesajul.

Evident, lucrurile nu sunt totuşi atât de clare cum par. Când mesajul este ambiguu, elementele transmise pe ruta periferică influenţează într-o manieră importantă deciziile persoanei receptoare. De asemenea, acceptarea unor informaţii negative în conţinutul mesajului este favorizată dacă acestea sunt însoţite de elemente atrăgătoare care să influenţeze receptorul prin ruta periferică. În fine, neconcordanţa dintre elementele esenţiale, prelucrate pe ruta centrală şi elementele marginale, prelucrate pe ruta periferică, duce deseori la creşterea credibilităţii elementelor marginale în dauna celor de conţinut.

Având în atenţie aceste aspecte explicative privind maniera în care credibilitatea sursei sau a mesajului pot fi influenţe, ne vom îndrepta atenţia spre evaluarea credibilităţii la nivelul instituţiilor din domeniul ordinii publice.

Credibilitatea instituţională Comunicarea eficientă presupune obţinerea feedback-ului

din partea receptorului; un astfel de feedback în plan social este reprezentat de percepţia credibilităţii din partea opiniei publice. Nivelul credibilităţii se poate obţine în mod voluntar, de exemplu, prin sondajele de opinie care evaluează dimensiunea încrederii în instituţia respectivă, sau este impusă prin imagologia promovată de mass-media.

În domeniul relaţiilor publice este nevoie de credibilitate pentru stabilirea unor relaţii corecte cu opinia publică, pentru a se

174

permite o colaborare reciproc avantajoasă şi posibilitatea ca instituţiile să-şi îndeplinească atribuţiile pentru care sunt destinate prin norme legale.

Atribuţiile Poliţiei şi Jandarmeriei în domeniul ordinii publice sunt situate într-o zonă deosebit de delicată în raport cu opinia publică, coexistând atât oportunităţii, cât şi vulnerabilităţii în construirea şi promovarea imaginii instituţionale.

În categoria punctelor tari şi a oportunităţilor includem: • publicul este cel care beneficiază de serviciile oferite de

către Poliţie şi Jandarmerie în domeniul menţinerii şi asigurării ordinii publice;

• activităţile desfăşurate vin în sprijinul tuturor categoriilor de public (cu excepţia celor care încalcă normele legale), activităţile, misiunile şi rezultatele obţinute fiind de interes general;

• există deseori o bună cooperare şi colaborare cu organizaţiile şi instituţiile guvernamentale, neguvernamentale, centrale şi locale.

Referitor la punctele slabe şi la ameninţările asupra credibilităţii instituţiilor vizate putem avea în vedere:

• nivelul de trai scăzut al populaţiei, rata şomajului foarte mare şi, în general, nivelul slab de dezvoltare economică a anumitor zone face ca activităţile şi comportamentele anumitor persoane să se „intersecteze” legal cu atribuţiile Poliţiei şi Jandarmeriei;

• instituţiile nu sunt permanent percepute de către public ca pe o forţă în sprijinul lor, publicul poate deveni (în anumite situaţii) un adversar al instituţiilor, în special în urma acţiunii cu caracter de restabilire a ordinii publice, aplanării unor conflicte, destructurării unor grupuri infracţionale etc.;

• comportamentul neetic (corupţia), abuziv sau neprofesionist al unor angajaţi aparţinând celor două instituţii.

În esenţă comunicarea în relaţiile publice se concentrează în jurul a două întrebări: cine comunică? şi cum o face?

Prima etapă în pregătirea pentru o comunicare de tip informativ este aceea de a răspunde la o serie de întrebări.

• Ce doresc să realizez cu această comunicare? • Cine reprezintă publicul? Care sunt atitudinile

ascultătorilor referitor la probabilitatea de a acorda atenţie subiectului şi vorbitorului?

• Cine este comunicatorul? Cât de mult se potriveşte cu imaginea instituţiei? Dar cu subiectul discutat?

175

• La câte întrebări se poate răspunde? La ce nivel de profunzime se poate merge în dezvăluirea aspectelor ce fac obiectul comunicării?

• Cât de multe informaţii deţine deja publicul? Cât de adecvate sunt ele raportat la faptele în sine? Care este atitudinea lor preexistentă privind subiectul în discuţie (preconcepţii, stereotipuri, imagini anterioare)?

• Cât timp va dura comunicarea? O comunicare credibilă ar trebui să parcurgă următoarele

etape: 1. atragerea atenţiei; 2. delimitarea temei (de preferat trei, maximum patru puncte,

altminteri comunicarea devine dificil de urmărit, iar posibilitatea apariţiei neconcordanţelor creşte). În orice caz, acele teme trebuie să fie cele de pe agenda opinei publice, altfel se va considera comunicarea ca având un scop manipulator, cu efect negativ asupra credibilităţii;

3. prezentarea argumentelor şi a dovezilor susţinătoare, după algoritmul, argumentul şi dovada;

4. luarea în discuţie şi a cazurilor controversate şi, fără a se căuta justificări (excepţie, cazul în care se pot furniza dovezi indubitabile care să clarifice situaţia în favoarea comunicatorului), să se precizeze poziţia de ansamblu a instituţiei faţă de cazul respectiv;

5. rezumarea şi exprimarea intenţiilor/valorilor instituţiei care au fundamentat un anumit curs al acţiunii şi deciziei. Aici trebuie introdus mesajul principal, cel care se doreşte a da nota generală cu privire la subiectul discuţiei. Tot aici, în finalul prezentării se poate încerca şi o evoluţie stilistică a discursului spre unele accente amuzante, ironice sau autoironice, care să destindă atmosfera;

6. disponibilitatea de a răspunde la întrebări, în limita competenţelor comunicatorului.

Sunt exprimate idei conform cărora în cazul evenimentelor pozitive este mai potrivit să se înceapă discursul cu o afirmaţie mai generală privind interesul general, valorile instituţiei, scopul acţiunii respective etc., urmată de prezentarea faptelor, a dovezilor.

În cazul evenimentelor negative se pare că e mai potrivit să se prezinte mai întâi faptele, dovezile, iar apoi să se emită o afirmaţie generală cu privire la obiectivele/valorile/intenţiile care explică sau justifică acele cazuri.

176

Odată cu mesajul trebuie transmisă şi credibilitatea

emiţătorului, în sensul că acesta are încredere în veridicitatea a ceea ce spune, este convins el însuşi de argumentele prezentate, crede în valorile exprimate şi, mai ales, consideră opinia publică/audienţa ca şi interlocutori cu care împărtăşeşte informaţii, argumente şi valori şi nu ca un opozant ce trebuie „lămurit”. Acest lucru presupune disponibilitatea de a asculta activ opiniile contrare nu într-o manieră defensivă, justificativă, ci mai curând explorativă

Nr. crt.

Instituţie publică

Feb. 2009

Mar. 2010

Sep. 2010

Dec. 2010

Feb. 2011

Mai 2011

Feb. 2012

Mar. 2012

1. Pompieri 91 93 89 85 93 93 94 9

2. Biserică 84 83 80 79 77 84 79 79 3. Armată 68 76 73 70 79 69 81 76 4. Banca

Naţională a României

- - - 49 62 53 62 59

5. Primăria localităţii dvs.

57 53 55 50 52 48 57 56

6. Institutele de sondare

65 57 57 55 57 56 58 56

7. Jandarmerie 60 64 63 58 61 58 69 56 8. Mass-media 60 52 61 50 53 49 58 54 9. Uniunea

Europeană - - - 42 60 55 51 49

10. Poliţie 43 52 55 42 48 46 54 47 11. NATO - - - 40 51 53 49 46 12. SRI 43 46 40 37 44 44 43 41 13. SIE - - - - - - 39 38 14. ONG-uri 35 27 33 28 35 31 34 34 15. Avocatul

Poporului - 29 34 29 36 27 37 33

16. Bănci 32 32 25 23 33 31 37 31 17. Justiţie 22 27 29 23 33 31 37 31 18. Sindicate 32 34 32 23 28 20 25 24 19. Preşedinţie 48 31 17 13 18 16 21 17 20. Guvern 26 17 13 9 14 10 20 15 21. Parlament 20 14 14 8 10 8 15 13 22. Partide

politice 14 10 12 8 10 8 12 11

MEDIA 47 44 44 39 45 42 47 43

177

(„am luat act de observaţiile dumneavoastră, le vom transmite celor în drept spre analiză şi soluţionare, iar rezultatele vi le vom comunica în termenul legal. Dacă aveţi ceva dovezi, materiale etc. care să susţină opinia dumneavoastră, vă rugăm să ne sprijiniţi în a lămuri cazul respectiv”).

Este esenţială construirea unui plan al comunicării, indiferent de nivelul de precipitare a evenimentelor. Chiar şi câteva minute înainte de transmiterea comunicatului de presă sau a interviului pot fi decisive în efortul de clarificare a incidentelor, de extragere a ideii principale ce trebuie comunicată sau, de ce nu, a aflării unor noi informaţii care să completeze tabloul evenimentelor.

O altă recomandare este exprimată sugestiv de sfatul lui Irvin Cobb: „Niciun discurs nu poate fi în întregime rău dacă este destul de scurt”. De aceea comunicarea la subiect trebuie elaborată pe scurt. Fiecare temă trebuie să fie sub forma unei afirmaţii simple şi clare, care să se bazeze pe dovezile existente. Materialul doveditor trebuie să fie suficient de cuprinzător pentru a-i conferi credibilitate acestei idei.

Dimensiunea încrederii poate prezice cel mai bine gradul de satisfacţie al opiniei publice. Spre exemplificare prezentăm evoluţia încrederii instituţiilor în perioada 2009-2012, pe dimensiunea încredere, „cât de multă încredere aveţi în următoarele instituţii”. În tabel sunt trecute procentele de încredere (CCSB – SocioPol, sondaj de opinie naţional, martie 2012).

Semnificativă este scăderea încrederii în Jandarmerie în perioada februarie 2012 (69%)-martie (56%). Este probabil efectul acţiunilor de restabilire a ordinii publice şi a altor intervenţii intens mediatizate în luna ianuarie, din zona Pieţei Universităţii. Scăderea încrederii a afectat opiniile exprimate în martie (şi nu în februarie) din cauza perioadei necesare de cristalizare a sentimentului colectiv şi de diseminare a opiniei majoritare în rândul publicului.

Credibilitatea personală Comunicarea nonverbală are un rol deosebit în ceea ce

priveşte evoluţia credibilităţii. Trebuie reţinut faptul că la nivel micro credibilitatea este influenţată decisiv de relaţiile directe cetăţeni – poliţişti sau jandarmi. Indiferent de poziţia în care se află, învinuit, contravenient, martor, victimă etc., cetăţeanul nu poate rămâne indiferent la interacţiunea cu reprezentantul instituţiilor de ordine publică, iar aceasta este de multe ori sursa primară de

178

construire a credibilităţii. Urmează apoi poveştile auzite de la terţi, opiniile formatorilor de opinii şi impactul mass-media.

Relaţiile credibile presupun luarea în considerare a tuturor elementelor constitutive limbajului nonverbal: gesturi, atitudine, poziţie, voce.

Atitudinea. Jandarmul, poliţistul credibil afişează o atitudine relaxată, dar fermă, creând impresia de încredere în sine şi bun control în cazul mediului situaţional. Ştie să aplice procedurile profesionale şi nu ezită să vină în sprijinul celor care îi solicită ajutorul.

Vocea. Stilul de comunicare ce foloseşte aspectele paraverbale ton, volum, accent al vocii adecvate creează imaginea unui profesionist competent, de încredere. Persoana care comunică trebuie să evite tonul monoton, fără viaţă, cu bâlbisme, pauzele frecvente, punctate prin ăăă, îîî, ezitările etc. sugerează o lipsă de încredere în capacităţile profesionale proprii. Trebuie acordată o atenţie specială realizării concordanţei între conţinutul mesajului transmis şi componenta nonverbală a comunicatorului. Orice discrepanţă în această zonă subminează credibilitatea.

Ochii. Contactul privirii este unul din cele mai importante surse a credibilităţii. Lăsarea privirii în jos, evitarea contactului cu privirea celuilalt, privitul în zare, clipitul excesiv nu cresc credibilitatea, dimpotrivă.

Gesturile. Trebuie să predomine cele fireşti, nici ample, menite să-l pună pe interlocutor într-o poziţie defensivă, nici prea reţinute, care sugerează timiditate şi reţinere.

Concluzia de bază a acestei lucrări este că încrederea este ceva de care ai nevoie şi nu îţi permiţi să pierzi, este ceva ce speri să poţi dezvolta pe viitor. Vestea bună şi în acelaşi timp, şi vestea rea este aceea că credibilitatea nu este o condiţie permanentă. Odată câştigată, ea poate fi oricând pierdută. Totodată, odată pierdută, credibilitatea poate fi din nou recâştigată.

Însă trebuie reţinut că pentru recâştigarea încrederii este nevoie de un multiplicator cu zece faţă de incidentul care a determinat scăderea credibilităţii. Bibliografie:

1. Anderson, N. (1971) – Integration theory and attitude change. Psychological Review, 78.

179

2. Budd, J. F. (2000) – The Incredible Credibility Dilemma. Public Relations Quarterly, 45 (3).

3. Callison, C. (2001) – Do PR Practitioners Have a PR Problem?: The Effect of Associating a Source With Public Relations and Client-Negative News on Audience Perception of Credibility. Journal of Public Relations Research, 13.

4. Chaiken, S., Mahewaran, D., (1994) – Heuristic Processing Can Bias Systematic Processing: effects of source credibility, argument ambiguity and task importance on attitude judgment. Journal of Personality and Social Psychology, nr. 3, vol. 66.

5. O’Keefe, D. J. (1990) – Persuasion: Theory and research. 6. Newbury Park, CA: Sage, Priester, J.R., & Petty, R.E. (1995)

– Source attributions and persuasion: Perceived honesty as a determinant of message scrutiny. Personality and Social Psychology Bulletin, 21, 637-654.

7. Tormala, Z., Brinol, P., Petty R. (2006) – When credibility attacks: the reverse impact of sourse credibility on persuasion. Journal of Experimental Social Psychology, nr. 42.

8. Tschannen-Moran, M. & Hoy, W. K. (2000) – A multidisciplinary analysis of the nature, meaning, and measurement of trust. Review of Educational Research, 70(4), 547-593.

9. Compania de Cercetare Sociologică şi Branding (CCSB) – SocioPol, sondaj de opinie naţional, martie 2012.

180

II.4. PROMOVAREA UNUI MARKETING DE IMAGINE PERFORMANT ÎN POLIŢIA ROMÂNĂ

STUDIU DE CAZ: REFLECTAREA ÎN PRESĂ A ACTIVITĂŢII ŞCOLII DE AGENŢI DE POLIŢIE „SEPTIMIU MUREŞAN”

CLUJ-NAPOCA, ÎN PERIOADA 2007-2011

Subcomisar de poliţie Alice-Oriana POPA Şcoala de Agenţi de Poliţie „Septimiu Mureşan” Cluj-Napoca

Introducere „Stabilirea de politici de relaţii publice înseamnă, în primul

rând, armonizarea intereselor unei întreprinderi cu interesele acelora de care depinde dezvoltarea ei. Următorul pas este punerea în practică a acestor politici. Aceasta înseamnă dezvoltarea unei politici de comunicare care poate să stabilească şi să menţină o relaţie de încredere mutuală cu multiplele publicuri ale firmei”1, consideră Lucien Matrat, creatorul codului internaţional de etică al relaţiilor publice. Acesta este un principiu de bază al relaţiilor publice pentru orice întreprindere sau organizaţie, fie aceasta de stat sau privată. Transpunându-l în activităţi concrete, ofiţerul pentru relaţii publice al unei instituţii are în vizor două tipuri majore de comunicare: cea intersistemică (cu mijloacele de comunicare în masă şi cu sistemele învecinate sau dependente) şi cea intrasistemică (din cadrul propriei instituţii, atât pe orizontală, cât şi pe verticală)2.

1 Apud Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, Totul despre relaţiile publice, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 18. 2 Flaviu Călin Rus, Campanii şi strategii de PR, Iaşi, Editura Institutul European, 2009, p. 29.

181

Elaborarea planurilor şi strategiilor în baza cărora se menţine şi se dezvoltă o imagine publică pozitivă a instituţiei pe care o reprezintă3 este una dintre atribuţiile de bază ale ofiţerului pentru relaţii publice din orice instituţie, implicit a celor din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a Inspectoratului General al Poliţiei Române.

Urmând această idee, în cadrul Şcolii de Agenţi de Poliţie „Septimiu Mureşan” Cluj-Napoca este aprobată anual o „Strategie de marketing pentru popularizarea ofertei educaţionale”, care, alături de Planul anual şi de planurile trimestriale ale Compartimentului de Relaţii Publice, vin să promoveze imaginea şcolii, prin popularizarea evenimentelor importante din viaţa acesteia – examenul de admitere, începutul de an şcolar, festivitatea de absolvire, „Ziua porţilor deschise”, „Elev al şcolii de poliţie pentru o zi”4 – precum şi a rezultatelor deosebite obţinute de instituţie, de elevii şi de angajaţii săi (pe linie educaţională, profesională, sportivă, culturală etc.).

Ofiţerul de relaţii publice „gestionează relaţiile cu mass-media, monitorizează modul de prezentare a activităţii unităţii de către presa scrisă şi audiovizuală şi prezintă comandanţilor (şefilor) analize şi sinteze gen revista presei”5.

În continuare, vom prezenta o astfel de analiză a reflectării în presă a activităţii şcolii de poliţie clujene din ultimii 5 ani, respectiv din intervalul 2007-2011. Vom utiliza clasificări privind mijloacele de informare cele mai interesate de viaţa şcolii (presă scrisă, audio, video sau presă electronică), tipologii de evenimente care au atras atenţia presei locale şi corespondenţilor presei naţionale şi perioadele din an care au fost cele mai bogate la capitolul reflectărilor în presă.

Un an record În cursul anului 2011, activităţile şcolii de poliţie clujene au

fost reflectate printr-un total de 248 de ştiri, reportaje scrise (în publicaţii tipărite, agenţii de presă şi presă electronică), emisiuni radio, ştiri şi emisiuni TV. Faţă de anul anterior, când au fost 3 Ibidem, pp. 35-37. 4 Aceste ultime două evenimente sunt organizate anual în luna martie, cu ocazia sărbătoririi Zilei Poliţiei Române. 5 Art. 16, alin. (2), lit. (b), din Instrucţiunile nr. 171 din 21.11.2001 privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de relaţii publice, tradiţii, educaţie şi sport în Ministerul de Interne.

182

înregistrate 155 de apariţii în presă, în anul 2011 numărul acestora a crescut cu 60%.

Pentru a observa evoluţia reflectării activităţilor instituţiei în presă, graficul alăturat parcurge perioada 2007-2011, trendul general fiind unul ascendent:

2007 - 113 2008 - 106

2009 - 196

2010 - 155

2011 - 248

40

80

120

160

200

240

280

1 2 3 4 5

Aparitii în presă 2007- 2011

În tabelul următor (Tabel 1), vă prezentăm evoluţia reflectării în presă a activităţilor şcolii în ultimii 5 ani, precum şi evenimentele cele mai mediatizate:

Tabel 1 – Reflectarea în presă a activităţii Şcolii de Poliţie Cluj în perioada 2007-2011

ANUL 2007 2008 2009 2010 2011

Total apariţii în presă

113 106 196 155 248

Apariţii în presa scrisă, agenţii de presă, presa electronică

71 68 130 130 199

183

Apariţii radio

20 21 25 10 9

Apariţii TV 22 18 41 15 40

Evenimentul anului (nr. apariţii)

Admiterea (21)

Admiterea (27)

Admiterea (52)

Admiterea (46)

Admiterea (52)

Majoritatea apariţiilor în presă sunt în media scrisă, aici

incluzând tot mai mult, de la an la an, presa electronică, aceasta publicând aproape în timp real materiale despre examenul de admitere (faza înscrierilor, probele sportive şi cea scrisă, afişarea rezultatelor), evenimente de tipul „Elev al şcolii de poliţie pentru o zi”, „Ziua porţilor deschise” sau începutul unui nou an şcolar.

De altfel, începând cu anul 2009, ca un răspuns la evoluţia pieţei, o bună parte dintre cotidienele şi săptămânalele clujene nu mai apar în format tipărit, ci doar în format electronic. Pentru a face faţă acestei cereri a pieţei, la toate conferinţele de presă a fost asigurat accesul reprezentanţilor mass-media la Internet, pentru ca materialele scrise şi imaginile surprinse să poată fi transmise aproape în timp real.

O scădere a fost înregistrată, din păcate, începând cu anul 2010, la capitolul presei radio. Menţionăm faptul că, în perioada 2007-2009, instituţia de învăţământ clujeană a beneficiat de o emisiune lunară la postul teritorial Radio Cluj, unde ofiţerul pentru relaţii publice, însoţit de membrii conducerii şcolii, de profesori sau elevi, au prezentat aspecte importante din viaţa instituţiei (condiţiile examenului de admitere, colaborări ale şcolii pe plan internaţional, prima zi de şcoală şi prima sesiune de practică a elevilor, rezultate sportive sau preocupări culturale deosebite etc.). Ulterior, odată cu schimbarea grilei de programe a postului, emisiunea şcolii clujene nu a mai fost inclusă pe agenda Radio Cluj.

Consideraţii generale asupra celor mai mediatizate evenimente

La capitolul evenimente intens mediatizate, în fiecare an conduce detaşat procesul de admitere (începând cu condiţiile admiterii şi înscrierea candidaţilor şi continuând cu selecţia acestora şi afişarea rezultatelor) – de altfel, unul dintre cele mai importante

184

din viaţa oricărei instituţii de învăţământ. Pe durata celor cinci ani studiaţi, numărul ştirilor de presă despre examenul de admitere a fost de 198.

Şcoala Cluj a gândit, de asemenea, două evenimente speciale, unul destinat publicului larg – „Ziua porţilor deschise”6 – şi unul destinat în principal presei – „Elev al şcolii de poliţie pentru o zi”7. În cazul primei activităţi, considerăm că aceasta ar trebui să ocupe un loc important în calendarul oricărei instituţii publice sau chiar private.

Flaviu Călin Rus, vorbind despre cele şapte mari atribuţii ale consilierului PR în cadrul comunicării intersistemice8, situează la loc de cinste printre acestea organizarea „Zilei porţilor deschise” din cadrul instituţiei pe care o reprezintă. În cazul şcolii clujene, ca public-ţintă sunt vizaţi în principal elevii din clasele a XI-a şi a XII-a din liceele clujene, dar, de-a lungul anilor, au fost trimise invitaţii şi unor licee din Dej, Turda, Gherla sau instituţiilor de învăţământ liceal din judeţe învecinate precum Alba, Sălaj, Bihor şi Maramureş.

Numărul celor care au trecut pragul şcolii clujene cu ocazia acestor evenimente demonstrează interesul tinerilor pentru profesia de poliţist: la fiecare ediţie au participat între 500 şi 600 de tineri, anul 2010 înregistrând un record de 832 de vizitatori. În intervalul analizat, 2007-2011, în presă (presa scrisă, radio, TV şi cea electronică) au apărut 39 de ştiri despre acest eveniment.

A doua activitate, „Elev al şcolii de poliţie pentru o zi”, este special gândită pentru a atrage atenţia presei, ai cărei ochi sunt mereu aţintiţi spre „VIP”-urile vremii. Evenimentul are în centrul său o personalitate a vieţii culturale, sportive sau politico-administrative, care acceptă propunerea instituţiei de a îmbrăca timp de o zi uniforma de elev al şcolii şi de a participa la un program gândit special (cu elemente de criminalistică, intervenţii specifice pentru aplanarea şi soluţionarea conflictelor, utilizare a unor tehnici de autoapărare, utilizare a armamentului etc.). Totul se petrece sub ochii presei, invitate să ia parte la evenimentul menit să promoveze atât oferta educaţională a şcolii, cât şi profesia de poliţist în general. 6 „Ziua porţilor deschise” a ajuns în anul 2011 la ediţia cu numărul VII. 7 Evenimentul „Elev al şcolii de poliţie pentru o zi” a ajuns la a V-a ediţie, în anul 2011. 8 Flaviu Călin Rus, op. cit., pp. 35-37.

185

Astfel, au fost „elevi ai şcolii pentru o zi” interpreta de muzică uşoară Anamaria, actorul Dorel Vişan, jucătorul de fotbal Anthony da Silva, prefectul judeţului Cluj, Alin Tişe sau jurnalistul Andy Daiszler. În intervalul 2007-2011, evenimentul a fost reflectat în presă prin 119 ştiri scrise, audio şi video.

Evenimente 2007-2010 Un clasament al activităţilor şcolii în perioada 2007-2010, în

funcţie de atenţia de care s-au bucurat acestea în ochii presei independente, arată astfel (Tabel 2):

Tabel 2 – Evenimentele cele mai mediatizate în perioada 2007-2010

NR. ANUL TOP 3 EVENIMENTE 1. 2007 – locul I, cu 21 de apariţii, examenul de

admitere 2007; – locul II, cu 16 apariţii, campania de

promovare a ofertei educaţionale a şcolii în licee din judeţele Cluj, Bihor, Mureş, Harghita, Covasna;

– locul III, cu 11 apariţii, evenimentul „Elev al şcolii de poliţie pentru o zi”.

2. 2008 – locul I, cu 27 de reflectări în presă, examenul de admitere 2008;

– locul II, cu 10 reflectări în presă, o scrisoare anonimă trimisă presei via internet, de tipul „Armaghedon”, prin care s-a încercat discreditarea conducerii instituţiei;

– locul III, cu 8 reflectări în presă, începutul anului şcolar 2008-2009.

3. 2009 – locul I, cu 52 de apariţii în presă, examenul de admitere 2009;

– locul II, cu 39 de apariţii în presă, evenimentul „Elev al şcolii pentru o zi”;

– locul III, cu 17 apariţii în presă, amânarea absolvirii promoţiei 2007-2009.

4. 2010 – locul I, cu 46 de apariţii în presă, examenul de admitere 2010;

– locul II, cu 26 de apariţii în presă, evenimentul „Elev al şcolii pentru o zi”;

– locul III, cu 19 apariţii în presă, absolvirea promoţiei 2008-2010.

186

Anul 2011, unul special „Relaţiile publice implică managementul reputaţiei unei

organizaţii prin identificarea percepţiilor promovate de organizaţia respectivă şi prin efortul de a informa toate audienţele relevante cu privire la performanţele organizaţiei”9 este de părere Sandra Oliver. În acest sens, ofiţerului pentru relaţii publice i-a fost uşurată mult munca în anul 2011, datorită performanţelor deosebite înregistrate de instituţie.

În comparaţie cu perioada 2007-2010, anul 2011 este unul special, fiind marcat de o serie de evenimente deosebit de importante pentru instituţia clujeană, cum este obţinerea titlului de „Şcoală Europeană” (o premieră pentru instituţiile de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Internelor) sau demararea Proiectului BIA privind „Crearea unui centru de excelenţă în pregătirea profesională iniţială şi continuă, pe linia managementului stresului profesional şi a competenţelor în tactica tragerii, bazat pe transfer de inovaţie de la partenerii străini”.

În plus, şcoala a fost onorată de interesul manifestat de ziarişti faţă de performanţele şi preocupările angajaţilor săi, în plan profesional sau extracurricular. Proiecte deja intrate în tradiţia şcolii de poliţie clujene („Ziua porţilor deschise” – ediţia a VII-a; „Elev al şcolii pentru o zi” – ediţia a V-a; tabăra „Misiune Posibilă” – ediţia a II-a) şi-au găsit de asemenea locul în peisajul media local şi naţional. Topul 10 al evenimentelor anului 2011 este astfel următorul (Tabel 3):

Tabel 3 – Topul 10 al evenimentelor anului 2011 reflectate în presă

LOC EVENIMENT – PERIOADA REFLECTĂRI

ÎN PRESĂ 1. Admiterea 2011 (înscrieri, probe fizice, proba

scrisă, afişare rezultate) mai – august 2011

52

2. Dorel Vişan – „Elev al şcolii pentru o zi” martie 2011

43

3. Insp. pr. Ioana Aluaş – aur la judo la Campionatele Europene ale Poliţiştilor mai 2011

25

9 Sandra Oliver, Strategii de relaţii publice, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 31.

187

4. Primirea titlului de „Şcoală Europeană” aprilie – mai 2011

23

5. Ag. pr. Zoltan Goia – intervenţie salvatoare în timpul liber aprilie 2011

21

6. Aprobarea şi apoi lansarea proiectului de transfer de inovaţii BIA mai şi septembrie 2011

18

7. „Ziua porţilor deschise” martie 2011

10

8. Începutul anului şcolar septembrie 2011

7

9. Cms.-şef Robinson Ruja – misiune în Congo aprilie – mai 2011

6

10. Tabăra „Misiune posibilă”, ediţia a II-a august 2011

6

Perioade de vârf În fiecare an, perioadele în care activitatea Şcolii de Agenţi

de Poliţie „Septimiu Mureşan” a fost cel mai bine reflectată în presă au fost lunile martie şi august.

În luna martie, atenţia presei s-a îndreptat spre cele două evenimente amintite deja („Elev al şcolii de poliţie pentru o zi”, „Ziua porţilor deschise”), precum şi spre debutul campaniei de promovare a ofertei educaţionale (întâlniri ale cadrelor didactice ale şcolii cu tineri elevi din anii terminali de liceu, organizate de obicei la orele de dirigenţie).

În ceea ce priveşte luna august, „vedeta” este examenul de admitere, cu toţi paşii săi: înscrieri, probele medicale şi sportive eliminatorii, examenul scris şi afişarea rezultatelor.

Consideraţii finale Majoritatea ştirilor apărute în presă au fost pozitive sau

neutre. Două evenimente negative au marcat intervalul analizat (vezi Tabelul 2, la anii 2008 şi 2009). Aceste momente au fost depăşite cu calm şi responsabilitate, interesul pentru cele două subiecte stingându-se rapid, în urma emiterii unor declaraţii lămuritoare prompte.

Anul 2011 a fost unul deosebit în viaţa tinerei şcoli de poliţie clujene, unul care va fi greu de egalat la capitolul reflectării în presă. Continuarea unor proiecte mai vechi, precum şi demararea altora

188

noi, de impact, au fost metodele alese pentru menţinerea în sfera de interes a presei locale şi naţionale.

Munca echipei responsabile de mediatizarea activităţilor din viaţa instituţiei a fost uşurată, în fiecare an, de rezultatele deosebite obţinute de elevii şi angajaţii instituţiei, în diferite domenii, profesionale sau extracurriculare, pentru care merită respectul şi admiraţia tuturor şi, cum s-a dovedit deja, al presei locale şi naţionale.

Unul dintre aspectele care îngreunează uneori reflectarea imaginii şcolii de poliţie clujene în mass-media este găsirea de subiecte, de multe ori a celor considerate a fi importante pentru unitatea de învăţământ (cum ar fi absolvirea unei promoţii sau vizita unei delegaţii străine) nefiind considerate suficient de atractive de către jurnalişti.

La nivelul şcolii, canalele de comunicare existând şi funcţionând foarte bine, trebuie doar găsite noi metode de „vânzare” a subiectelor. Deschiderea spre comunicare a conducerii şcolii, a cadrelor şi a elevilor care obţin rezultate deosebite ne determină să credem că acest lucru este realizabil.

Bibliografie şi surse electronice:

1. Newsom, Doug, Turk, Judy VanSlyke, Kruckeberg, Dean,

Totul despre relaţiile publice, Iaşi, Editura Polirom, 2003. 2. Oliver, Sandra, Strategii de relaţii publice, Iaşi, Editura

Polirom, 2009. 3. Rus, Flaviu Călin, Campanii şi strategii de PR, Iaşi, Editura

Institutul European, 2009. 4. Instrucţiunile nr. 171 din 21.11.2001 privind organizarea şi

desfăşurarea activităţilor de relaţii publice, tradiţii, educaţie şi sport în Ministerul de Interne.

5. Documente interne, cu caracter nesecret, ale Şcolii de Agenţi de Poliţie „Septimiu Mureşan” Cluj-Napoca, precum „Strategia de marketing pentru popularizarea ofertei educaţionale” pentru anii 2007, 2008, 2009, 2010 şi 2011, şi „Planul anual de relaţii publice” pentru anii 2007, 2008, 2009, 2010 şi 2011.

6. www.scoalapolcj.ro – site-ul oficial al Şcolii de Agenţi de Poliţie „Septimiu Mureşan” Cluj-Napoca.

189

II.5. ROLUL FORMATORULUI CA FACILITATOR AL PROCESULUI DE ÎNVĂŢARE AL ADULTULUI

Subcomisar de poliţie Anca-Ionela STAN Inspectoratul de Poliţie Judeţean Călăraşi

Motivaţia alegerii temei

În contextul unui management modern, adapdat cerinţelor Uniunii Europene şi procesului în curs, de aderare a României la Spaţiul Schengen, la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor s-au realizat o multitudine de demersuri privind creşterea calităţii formării profesionale a lucrătorilor de poliţie.

În acest cadru, atât la nivelul Aparatului Central, cât şi la nivelul inspectoratelor judeţene de poliţie, procesul pregătirii profesionale a lucrătorilor este susţinut prin prezenţa unor ofiţeri specialişti în ştiinţele educaţiei.

Astfel, la nivelul Serviciului de Formare Profesională Iniţială şi Continuă din cadrul I.G.P.R. au fost proiectate strategii optime pentru desfăşurarea unor programe de pregătire generală şi complementară, care s-au derulat cu sprijinul ofiţerilor formatori şi al lectorilor profesionali.

Aceste programe vizează dobândirea unor competenţe psihopedagogice ale lucrătorilor cu atribuţii de formare a poliţiştilor, prin parcurgerea unor module de instruire, ateliere de lucru, menite să furnizeze instrumentele necesare unei activităţi de pregătire profesională corespunzătoare cerinţelor actuale.

La nivelul inspectoratelor judeţene aceste principii sunt mediate pedagogic de către ofiţerii specialişti în ştiinţele educaţiei, care oferă materiale de suport şi consultanţă de specialitate în ceea ce priveşte utilizarea unor strategii didactice eficiente pentru formarea profesională a poliţiştilor de către ofiţerii formatori.

Un aspect, de multe ori neglijat de către lectorii grupelor de pregătire, îl constituie analiza potenţialului de dezvoltare al

190

lucrătorului, motivarea insuficientă a acestuia pentru a dobândi noi competenţe profesionale. Pe fondul deficitului de personal, al suprasolicitării cu sarcini, motivaţia pentru învăţare scade, şi, în lipsa unei strategii corecte privind managementul pregătirii, este afectat întreg randamentul muncii.

Capacitatea de mediere eficientă a unor conţinuturi pedagogice se dobândeşte în timp, de-a lungul experienţei, dar şi pe baza studiului şi a respectării reperelor ce ţin de managementul activităţilor de formare profesională.

În acest sens, am considerat utile pentru activitatea de pregătire profesională a formatorilor şi lectorilor de la nivelul acestui inspectorat de poliţie, realizarea şi diseminarea într-un limbaj accesibil a unor module privind: „Teoria învăţarii la adulţi”, „Etica formatorului/lectorului”, „Conţinut şi proces de instruire”, „Scopuri şi obiective ale instruirii”.

Teoria învăţării la adulţi Adulţii au diferite grade de autonomie şi îşi exercită

autonomia în situaţiile de învăţare. Imaginea lor de sine afectează în mod direct învăţarea deci, investiţia pe care o fac în activitatea educaţională creşte. Din acest motiv, dacă adulţii au impresia că

191

activităţile la care participă sunt inutile, interesul lor pentru învăţare o să scadă.

Adulţii au o mare experienţă de viaţă la care fac referire şi pe care doresc să o împărtăşească şi altora. Fiecare dintre ei are experienţe de viaţă unice, exprimate prin rolurile pe care le au ca angajat, soţ/soţie, părinte, cetăţean, absolvent al unei instituţii de învăţământ… Totodată, ei au reflectat asupra înţelesului vieţii profesionale. Motivaţia adulţilor creşte atunci când li se oferă posibilitatea să facă referire la experienţa lor şi să lege lucrurile de ceea ce învaţă nou.

Cea mai importantă modalitate prin care adulţii asimilează noi informaţii şi îşi formează noi abilităţi este aceea de a discuta pe parcursul instruirii cu ceilalţi colegi despre ceea ce cred ei şi despre experienţele pe care le-au avut.

Adulţii tind să reţină ceea ce consideră ei ca fiind important, mai degrabă decât ceea ce consideră alţii ca fiind important. Sistemul de credinţe, atitudini şi valori determină într-o foarte mare măsură ceea ce vor reţine şi vor învăţa.

Adulţii caută să înveţe ceea ce are aplicabilitate. Totodată, ei doresc şi au nevoie de autoevaluare, pentru a vedea în ce măsură noile cunoştinţe le pot creşte eficienţa în ceea ce fac.

Adulţii sunt centraţi mai degrabă pe problemă decât pe subiect; acest lucru e important în ideea aplicării pragmatice a ceea ce învaţă şi mai puţin în vederea creşterii volumului de cunoştinţe cu privire la un anumit subiect.

Adulţii au nevoie să ştie dacă ceea ce învaţă este relevant pentru nevoile lor. Ei doresc să dobândească noi informaţii şi abilităţi pentru a-şi reduce frustrările, pentru a le creşte eficenţa şi productivitatea, ca şi pentru a le extinde orizonturile.

Caracteristici ale învăţării adultului

Cel care învaţă este persoana care: vrea ceva, observă ceva, face ceva şi dobândeşte ceva!

De remarcat este că aceste verbe sunt active – învăţarea înseamnă transformare. Nu este o simplă problemă de acumulare, de a adăuga ceva; întotdeauna are loc o reorganizare sau restructurare.

Învăţarea implică o schimbare în comportament. Se presupune că schimbarea va conduce la o realizare mai eficientă.

192

Premisele unei învăţări eficiente În activitatea de instruire, formatorii vor respecta următoarele

etape: – întocmirea planificării activităţii de instruire a formatorului

conform anexei 1; – definirea sarcinilor de învăţare: se prezintă personalului

aspectele teoretice ce vor fi parcurse; implicaţiile practice avute în vedere, indicii care vor fi repere în desfăşurarea unor activităţi corecte şi eficiente;

– structurarea informaţiilor astfel încât să se respecte principiile: a) gradualităţii – se vor parcurge întâi cunoştinţe mai

simple, mai uşor de înţeles, se va trece treptat către aspecte ce implică dificultate;

b) îmbinării teoriei cu practica – după parcurgerea unui conţinut teoretic, se vor exersa cunoştinţele asimilate prin aplicaţii, simularea sau executarea unor sarcini de natură practică;

c) respectării ritmului propriu de învăţare – fiecare individ învaţă în ritmul său, în stilul său; nu se va trece mai departe în parcurgerea cunoştinţelor fără a se verifica dacă cele recente sunt corect şi corespunzător fixate.

Prezentarea informaţiilor se va face astfel încât să se confere timpul necesar sedimentării informaţiilor prezentate, pentru a se evita fenomenele de interferenţă sau uitare, facilitându-se transferul cunoştinţelor predate.

ATENŢIE! Cunoştinţele incorect fixate sunt mai greu de corectat după aceea!

d) evaluării formative – după parcurgerea unui conţinut, de

exemplu a unui document legislativ, este indicat să se verifice nivelul de dobândire a informaţiilor, fie prin intermediul unei discuţii, fie prin intermediul pregătirii de către debutanţi a unui material de sinteză a celor studiate, în cadrul convocărilor profesionale;

e) motivării pozitive – pe întreg parcursul activităţilor de tutoriat este indicată menţinerea unei atitudini de încurajare a celui ce învaţă, de susţinere şi întărire a progresului acestuia, factor ce va stimula dorinţa de succes;

193

ATENŢIE! O atitudine excesiv de critică, bazată doar pe negativism din partea tutorelui, va îngreuna

procesul de învăţare al celui aflat în tutelă!

f) exemplului personal – se ştie că orice persoană, aflată într-un proces de formare, are tendinţa de a copia, în primă fază, modelul oferit de cel care îl formează; se impune astfel o atitudine riguroasă, corectă şi responsabilă din partea lectorilor.

ETICA FORMATORULUI Prin etică se înţeleg acele reguli ale comportamentului uman

recunoscute, ca respectul faţă de o anumită categorie a acţiunilor umane sau faţă de un anumit grup, cultură sau disciplină.

Ariile de responsabilitate a formatorului sunt cele faţă de sine (să aibă sentimente de satisfacţie şi competenţă în efortul făcut pentru pregătirea şi prezentarea activităţilor de instruire); cele faţă de participanţi, faţă de profesie şi faţă de organizaţia pe care o reprezintă.

Componentele eticii formatorului:

nediscriminarea – recunoaşterea şi respectarea drepturilor individuale şi a egalităţii şanselor, indiferent de rasă, religie, naţionalitate, sex, vârstă, orice fel de handicap sau de orientare sexuală;

194

selecţia participanţilor – elaboraţi criterii clare de selecţie a participanţilor pentru un anumit tip de instruire. Cel mai mare potenţial pentru succes îl oferă participanţii care au o motivare personală şi doresc să participe la curs. Când procesul de instruire cere un grad crescut de angajare şi asumare a unor responsabilităţi, este nerecomandabilă selecţia prin impunere sau obligare;

aşteptări – scopuri enunţate clar şi precis. Formatorului îi revine şi responsabilitatea de a culege aşteptările participanţilor şi de a le indica pe cele care vor fi îndeplinite, precum şi pe cele care nu fac obiectul cursului respectiv. Această responsabilitate include clarificarea cunoştinţelor şi abilităţilor care vor fi dobândite şi aplicarea lor adecvată. De exemplu, simpla participare a cuiva la un curs nu califică automat acea persoană ca formator;

responsabilitate – enunţarea clară a intenţiilor formatorului de a împărtăşi informaţii specifice, de a dezvolta abilităţi specifice şi/sau de a conduce activităţi specifice. Responsabilitatea este demonstrată de folosirea unor instrumente de evaluare adecvate;

Valori, atitudini, credinţe – conştientizarea faptului că ele există la formator, la participanţi, promovate de cultura organizaţională din care fac parte. S-ar putea ca ele să nu fie congruente, dar procesul de instruire trebuie condus fără lezarea punctelor de vedere sau a valorii unei persoane, comunităţi sau organziaţii.

competenţa formatorului – presupune conştientizarea de către formator a propriilor limite. Un instructor va folosi doar acele tehnici şi va preda doar acele informaţii care îi sunt familiare şi care răspund standardelor profesionale;

evitarea denaturării – afirmarea onestă a calităţii profesionale. Instructorul nu numai că este dator să fie onest în afirmarea calificării sale, dar trebuie să corecteze presupunerile greşite sau denaturările făcute de alţii;

recunoaşteri şi mulţumiri – atribuirea clară a materialelor, conceptelor şi metodelor, ale celor care le-au creat. Dacă este necesar se va cere dreptul de utilizare pentru anumite materiale;

195

influenţa – conştientizarea şi folosirea înţeleaptă a influenţei formatorului în grup. Instructorul îşi foloseşte influenţa pentru a facilita învăţarea/atingerea scopurilor propuse. Intervenţiile şi tehnicile de conducere a grupului respectă implicarea participanţilor în luarea deciziilor ce privesc grupul şi oferă un echilibru între libertatea individuală şi necesitatea de a respecta normele grupului. Se cere în permanenţă feedback de la coechipieri şi de la participanţi pentru a fi siguri că ne folosim influenţa în mod adecvat;

standarde morale şi legale – cunoaşterea şi respectarea legilor comunităţii în care lucrează formatorul. Violarea standardelor morale şi/sau legale acceptate poate atrage conflicte personale, poate dăuna reputaţiei formatorului, organizaţiei din care face parte şi profesiei în general;

confidenţialitatea – respectul şi protecţia asupra confidenţialităţii informaţiilor împărtăşite în timpul sesiunilor;

creşterea şi dezvoltarea personală – informarea şi exersarea abilităţilor de formare este necesar să se facă constant şi continuu. Formatorul caută să-şi dezvolte abilităţile şi caută feedback pentru a-şi îmbunătăţi permanent activitatea.

CONŢINUT ŞI PROCES ÎN INSTRUIRE Comunicarea interpersonală implică două aspecte majore:

conţinutul şi procesul. Prin conţinut se înţelege informaţia transmisă, totalitatea ideilor, conceptelor, gândurilor, sentimentelor. Procesul reprezintă modul de transmitere a conţinutului.

Astfel, transmiterea eficientă a unui conţinut depinde de totalitatea metodelor, mijloacelor, comportamentului verbal şi nonverbal al instructorului, de dinamica grupului.

În ceea ce priveşte conţinutul trebuie să se ţină seama de următorii paşi:

o Introduceţi conceptele ca prim-plan al activităţii, deoarece înţelegerea lor reprezintă o condiţie pentru îndeplinirea sarcinilor de învăţare;

o Exersaţi formarea abilităţilor de bază înainte ca acestea să fie combinate cu altele;

196

o Prezentaţi abilităţi şi cunoştinţe în aceeaşi secvenţă, aşa cum sunt ele folosite în realizarea unei sarcini;

o Plasaţi mai întâi concepte şi abilităţi mai uşor de acumulat.

În ceea ce priveşte procesul trebuie să aveţi în vedere următoarele:

o În cadrul procesului sunt cuprinse şi actele comportamentale nonverbale (mimica, gestica, tonul vocii, intonaţia, vestimentaţia, distanţa fizică stabilită faţă de participanţi);

o Metodele folosite pot ajuta la transmiterea eficientă a unei informaţii, la formarea atitudinilor sau la deprinderea şi exersarea abilităţilor într-un mediu sigur;

o Folosirea mijloacelor vizuale/auditive ajută la transmiterea mai rapidă a informaţiilor şi, de asemenea, la reţinerea acestora;

o Folosirea unei metode în sine nu duce automat la creşterea sau scăderea eficienţei instructorului. Este important ca fiecare metodă să fie folosită corect.

SCOPURI ŞI OBIECTIVE Scopurile sunt afirmaţii generale care vizează ce se doreşte

a se realiza la sfârşitul instruirii. Rezultatele finale se vor raporta la scopurile propuse iniţial, iar aceste rezultate se referă la comportamentele pe care participanţii le vor dobândi după ce s-a încheiat cursul.

Funcţia scopului este de a stabili ţinta generală şi direcţia programului de instruire.

Obiectivele au un nivel de generalitate mai mic şi se referă la acele comportamente observabile/măsurabile pe care participanţii trebuie să le demonstreze la sfarşitul instruirii. Un obiectiv arată cine îl va pune în practică şi când (de obicei la sfârşitul pregătirii). De asemenea, într-un obiectiv sunt cuprinse condiţiile în care participanţii vor pune în practică noile comportamente.

Există un model de stabilire a scopurilor numit RUMBAS: Realist – nivelul de dificultate trebuie să fie moderat,

pentru a putea fi atins de cât mai mulţi participanţi; Uşor de înţeles – modul de comunicare/de exprimare a

scopului să fie pe înţelesul grupului; Măsurabil – schimbarea în comportament să poată fi

observată şi apreciată. O întrebare-cheie în formularea obiectivelor măsurabile este: „După ce ne dăm seama că participantul ştie...?”;

197

Comportamental – scopul trebuie să conţină paşi de acţiune;

Stabilit de comun acord – scopul este recunoscut şi acceptat de alte persoane care ar putea fi implicate sau ar avea un rol în îndeplinirea sa;

Specific – scopul poate fi descris prin unul sau mai multe comportamente concrete.

Condiţiile necesare pentru formularea obiectivelor

obiectivul se referă la activitatea participanţilor, nu a formatorului;

să fie realizabil – să corespundă particularităţilor de vârstă şi experienţei anterioare a participanţilor;

să descrie comportamente observabile şi nu procese sau acţiuni interne;

desemnează un rezultat imediat al instruirii şi nu unul de perspectivă, neidentificat în timp şi spaţiu;

în obiectiv se enunţă atât condiţiile de îndeplinire a sarcinilor, cât şi criteriul de performanţă;

exprimarea comportamentelor se face prin apelul la verbe precum: să aplice, să redea, să identifice, să rezolve, să propună...

fiecare obiectiv va viza o activitate singulară; obiectivele nu se vor repeta prin formulări diferite.

Bibliografie:

1. O.M.A.I. nr. 665 din 28.11.2008 privind unele activităţi de management resurse umane în unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu modificările şi completările ulterioare.

2. O.M.A.I. nr. 69 din 28.04.2009 pentru aprobarea Ghidului carierei poliţistilor şi cadrelor militare din Ministerul Administraţiei şi Internelor.

3. Instrucţiunile M.A.I. nr. 363/2002 privind pregătirea continuă a personalului M.A.I.

4. Dispoziţia Inspectorului General al Poliţiei Române nr. 88 din 2007.

198

5. Dispoziţia Inspectorului General al Poliţiei Române nr. 10 din 2008.

6. Dispoziţia Inspectorului General al Poliţiei Române nr. 13 din 2008 privind Normele Metodologice pentru activităţile de pregătire continuă realizate de formatori.

7. Constantin Cucoş, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

8. Ordonanţa nr. 129 din 31 august 2000 privind formarea profesională a adulţilor.

199

II.6. PREGĂTIREA PSIHOLOGICĂ ÎN DOMENIUL AUTOAPĂRĂRII

Comisar-şef de poliţie dr. Doru GALAN Institutul de Studii pentru Ordine Publică

În orice tip de activitate, înaintea contactului fizic, relaţia psihică subtilă sau cea grosieră este omniprezentă.

Acest aspect este mult mai pregnant în majoritatea stilurilor de luptă; înainte de contactul fizic confruntarea este reprezentată mai întâi de o luptă a sistemelor de gândire a celor doi combatanţi, iar execuţia luptei/confruntării propriu-zise, este reflectarea în realitate a bagajului tehnic şi măiestriei dobândite până în acel moment.

Numai un antrenament greu, perseverent, împingând posibilităţile proprii „dincolo de limite”, va contribui la desăvârşirea tehnică şi la crearea unui psihic puternic.

Conceptul japonez ZANSHIN („spirit viu”) specific budoka (practicanţi de arte marţiale) apare ca o urmare firească a celor enunţate mai sus.

De aici, la celelalte trei concepte binecunoscute în BUDO, nu mai este decât un pas. Acestea demonstrează că artele marţiale nu sunt numai sisteme de luptă, prin care îţi poţi învinge adversarul prin abilitate tehnică, ci sisteme/moduri de viaţă.

În cele ce urmează, vom puncta cele trei principii/concepte filozofice japoneze, ce trebuie atinse de orice budoka, materializate prin:

– JITA-KYOEI – totul este o unitate, mintea, fizicul şi spiritul, în sensul că numai împreună pot obţine o eficacitate maximă.

– MIZU NO KOKORO – spiritul ca apa, sugerând ideea unei minţi calme şi limpezi, precum suprafaţa unei ape, care reacţionează corect şi oportun, învăluind orice obiect care o tulbură.

200

– TSUKI NO KOKORU – spiritul ca luna, concept care sugerează necesitatea unei priviri cuprinzătoare (aşa cum razele lunii îmbracă întreg globul pământesc), sesizând fiecare tentativă de mişcare a adversarului şi apelând la decizia oportună în mod spontan fără stare de tulburare.

În budo, ca în oricare domeniu este necesară atingerea a trei laturi:

– latura intelectuală – care cuprinde procesele percepţiei, atenţiei, reprezentărilor şi imaginaţiei, gândirii şi limbajului, precum şi memoriei;

– latura volitivă – este probabil cea mai importantă, întrucât aceasta energizează întreaga activitate, motivând-o, definind particularităţile psihoindividuale ale personalităţii budoka ca: atitudini, interese, temperament şi caracter;

– latura afectivă este responsabilă de procesele afective ca: dispoziţii, emoţii, sentimente, pasiuni etc.

Acestea sunt importante pentru orice individ, întrucât acesta este o fiinţă vie, care simte, gândeşte şi ia hotărâri şi nu este o maşină de luptă pregătită pentru un anumit scop.

Cât despre abordarea sumară în procesul de antrenament/pregătire, vom sublinia trei etape distincte:

1. Pregătirea psihologică de bază – care cuprinde ansamblul de măsuri de ordin educativ, orientate spre dezvoltarea multilaterală a personalităţii individului, a trăsăturilor morale superioare, respectiv: curaj, modestie, fairplay, spirit de iniţiativă şi combativitate, respect, onoare, perseverenţă, disciplină etc.

2. Pregătire psihologică specială – este caracteristică budoka – dar neexclusă în cazul profanilor, cu repercusiuni şi în viaţa cotidiană şi face trimiteri la însuşiri, precum: capacitate de anticipare, rapiditatea şi complexitatea gândirii, luciditate, promtitudine şi hotărâre, iniţiativă, spirit de luptă, de observaţie, concentrarea atenţiei, controlul şi „sângele rece”.

Acestea, împreună cu rezistenţa la stres, creativitatea imaginaţiei, dorinţa de victorie, responsabilitate etc. vor face diferenţa dintre un viitor cadru bine pregătit şi un profan.

3. Pregătirea psihologică de concurs, aşa cum sugerează chiar titlul, vizează latura competiţională sub toate aspectele ei, fiind mai puţin importantă pentru pregătirea specifică a cadrelor M.A.I., noi tratând-o, aici, doar cu titlu informativ.

201

Metodologia pregătirii psihologice Exerciţiile de concentrare şi meditaţie, combinate cu cele de

respiraţie pot crea un psihic puternic absolut necesar oricărui budoka/individ.

Cum se realizează un psihic puternic unui budoka sau oricărui sportiv în general? Pot fi aceste aspecte utile în instruirea unor subiecţi? Cum anume?

În primul rând printr-o pregătire fizică bună, cunoaşterea unei game largi de cunoştinţe tehnico-tactice, crearea unei încărcături emoţionale în tot ceea ce face.

Dacă facem un antrenament/lecţie în dojo (sala de arte marţiale)/sala de sport sau în baza sportivă, unde fiecare face ce-l taie capul, iese şi intră pe saltea sau în sală, pe teren etc., pentru diverse motive mai mult sau mai puţin întemeiate, se vorbeşte sau se comentează etc., despre ce „încărcătură emoţională” mai poate fi vorba? Iată de ce trebuie respectate o serie de reguli în Dojo sau în cadrul lecţiei de educaţie fizică, cu stricteţe.

În cele ce urmează vom face o enumerare a metodelor şi tehnicilor utilizate în pregătirea şi refacerea psihică a sportivilor/budoka (după M. Epuran, 1990, adaptate de noi la specificul artelor marţiale şi în cadrul activităţilor de pregătire psihofizică):

Metode pedagogice – de instruire şi educare:

– conversaţia; – explicaţia; – povestirea/prelegerea; – demonstraţia; – observaţia; – modelarea; – problematizarea; – studiul individual; – aprobarea-dezaprobarea etc.

Metode somatofiziologice (şi psihofiziologice):

– stretching; – respiraţie; – încălzire intensă; – dietă; – masaj.

202

Metode de relaxare:1 – analitică (metoda Jacobson – de relaxare musculară

progresivă a grupelor musculare); – antrenament autogen (metoda Schultz – de realizare

a decontracţiei progresive, inclusiv viscerale, pentru diminuarea anxietăţii);

– antrenament psihoton (care are la bază relaxarea, în vederea conservării energiei);

– relaxare alfagenică (corespondenţa dintre frecvenţa undelor cerebrale şi stările de conştiinţă);

– relaxare cu biofeedback (folosirea informaţiei inverse provenită de la diverse sisteme fiziologice ale organismului – de exemplu, informaţia inversă cu privire la respiraţie, la ritmul cardiac etc.);

– relaxare dinamică – sofrologică (metodă de modificare a nivelurilor de conştiinţă, prin intermediul terpnos logos-ului – maniera de a vorbi a celui care comandă procesul de relaxare);

– muzică. Metode de conştientizare a realului:

– conştientizarea perceptivă mono şi plurisenzorială; – conştientizarea corporală; – focalizarea atenţiei – îngustă, largă etc.

Metode imaginative: – imaginarea obiectivelor; – imaginarea situaţiilor şi acţiunilor motrice; – repetarea în reprezentare; – imaginarea pentru desensibilizare (decondiţionare); – metafore.

Metode de programare lingvistică: – vorbire pentru sine; – autoevaluare; – formule autosugestive; – autocomenzi; – gândire pozitivă; – antrenament mental; – comportament motor vizualizat;

1 A se vedea şi „Reglarea şi autoreglarea stărilor psihice ale sportivilor” – M. Epuran, 2000, şi „Tehnici de relaxare”, D. Galan, 2001.

203

– stabilirea de obiective; – mobilizare etc.

Metode sugestive: – hipnoză; – sugestie; – autosugestie.

Metode de comunicare în grup: – jocul de rol; – cooperarea; – ascultarea; – acceptarea/tolerarea şi întrajutorarea; – conducerea.

Deşi se pare că sunt o sumedenie de metode şi tehnici enumerate, în practică acestea se reunesc (sau se combină) într-o singură procedură metodică, în funcţie de obiectivul urmărit şi gradul de instruire la care s-a ajuns sau la care se doreşte să se ajungă.

Îmbinarea şi folosirea lor armonioasă şi eficientă va reflecta gradul de măiestrie a profesorului şi, în acelaşi timp, va contribui la continua ridicare a nivelului de pregătire al materialului uman.

Tratarea aprofundată a acestor metode atât de folosite (şi cunoscute) depăşeşte cadrul acestei lucrări, din acest motiv ne limităm doar la enumerarea lor.

Concluzii privind necesitatea pregătirii psihologice Dacă am face referire, fie şi numai la sublinierile de mai sus,

considerăm că este suficient să considerăm pregătirea psihologică ca fiind una din cele mai importante verigi, în complexul proces de pregătire/instruire multilaterală [şi] în domeniul autoapărării.

Psihologia îl poate ajuta pe specialist în formarea mai multor direcţii de acţionare privind:

– cunoaşterea mai bună a individului, a trăsăturilor de personalitate privite evolutiv şi diferenţial;

– desprinderea direcţiilor şi căilor de dirijare şi realizare a dezvoltării şi pregătirii psihice, în conformitate cu scopurile sociale;

– realizarea unei capacităţi psihice superioare, conform cu cerinţele viitoarei profesii (echilibru afectiv, voinţă, motivaţie, acţionare etc);

– formarea capacităţii de autoreglare şi autoeducaţie etc.

204

În final, vom sublinia faptul că pregătirea psihologică este considerată, la această oră, ca fiind unul dintre factorii vitali ai antrenamentului sportiv, domeniu distinct al psihologiei ca ştiinţă aplicată – în strânsă legătură cu alte discipline (pedagogia, biologia, fiziologia etc.), iar în cadrul specific muncii noastre trebuie să se constituie într-o preocupare permanentă a specialiştilor.

205

II.7. AUTOAPĂRAREA – CERINŢĂ ŞI NECESITATE

Comisar-şef de poliţie Ion GÂRBEA Institutul de Studii pentru Ordine Publică

Generalităţi Autoapărarea reprezintă totalitatea actelor şi/sau acţiunilor

vizând apărarea prin/cu resurse proprii împotriva unui act sau acţiuni injuste îndreptate asupra propriei persoane (conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, 1996 – completat de noi).

În ultima vreme s-a încetăţenit denumirea de „autoapărare” ca disciplină de luptă, situând-o în rândul stilurilor binedefinite de luptă. Probabil, această denumire, mai mult sau mai puţin relevantă, are în vedere amalgamul de metode şi/sau tehnici folosite în cadrul unei situaţii de autoapărare care nu pot fi atribuite unui stil distinct, bazat pe ceva concret.

Dar, acest lucru nu trebuie să reprezinte un inconvenient în însuşirea unor tehnici şi metode cât mai variate care să aducă supremaţia într-o situaţie de agresiune.

Obiectivele autoapărării Variabilitatea şi multitudinea situaţiilor tehnico-tactice de atac

şi/sau de apărare nu poate avea decât efecte benefice asupra organismului (în plan somatic, funcţional, psihic, social) în cadrul instruirii în domeniul autoapărării. Aderând la părerea unor specialişti (Vespan, V., 2001) vom sublinia obiectivele urmărite în cadrul acestui proces (modificate şi completate de noi):

– crearea unor deprinderi şi priceperi specifice eficiente; – menţinerea şi întărirea unei dezvoltări fizice armonioase; – călire psihofizică; – dezvoltarea calităţilor moral-volitive;

206

– posibilităţi de transfer pozitiv al însuşirilor dobândite în cadrul procesului de pregătire din domeniul autoapărării în sfera cotidiană sau activitatea profesională;

– formarea obişnuinţei de practicare individuală sistematică a exerciţiilor şi tehnicilor specifice etc.

Să punctăm succint câteva aspecte ale acestor obiective. Crearea unor deprinderi şi priceperi specifice eficiente Dintotdeauna lupta cu arme sau cu mâinile goale a constituit

unul din prilejurile de etalare a supremaţiei sub diverse forme într-o comunitate. Acest aspect a influenţat chiar obiceiurile şi tradiţiile unor popoare ale lumii, creându-le o altfel de aură mai aparte decât celelalte. Câteva exemple edificatoare: China, Japonia, Thailanda, Vietnam, Mongolia, Coreea etc.

Transformând într-o obişnuinţă [chiar necesitate/cerinţă de a face] diferite forme de luptă cu scopul consolidării şi perfecţionării autoapărării, se creează în timp o serie de deprinderi şi priceperi specifice, care se pot regăsi în domenii de activitate variate.

Deprinderile şi priceperile specifice pot fi catalogate astfel dacă:

– se desfăşoară spontan, cu rapiditate şi eficacitate maximă; – nu utilizează în exces şi neîntemeiat forţa musculară; – sunt capabile de adaptare eficientă şi spontană: spaţiu

restrâns sau larg, condiţii de mediu (teren lunecos, vânt, soare, ploaie etc.), adversar sau [mai ales] adversari înarmaţi sau neînarmaţi, oportunitatea efectuării unor tehnici, gradualitatea/tăria aplicării lor etc.;

– respectă limitele legale etc. Menţinerea şi întărirea unei dezvoltări fizice armonioase

Idealul de corp şi minte armonios dezvoltate a fost încă din antichitate unul din idealurile omenirii. Lumea modernă continuă să fie uimită de descoperirile arheologice care privesc idealul de corp armonios dezvoltat, inclusiv prin practicarea diferitelor forme de luptă.

Coborând în negura istoriei, vom descoperi că dincolo de considerentele privind apărarea sau autoapărarea de vicisitudinile naturii sau mai ales ale oamenilor, oamenii practicau diferite forme de luptă pentru armonia corpului cu mintea sau pentru a ajunge la crearea unor abilităţi neobişnuite. Scrierile istorice şi descoperirile

207

arheologice despre aceste aspecte sunt destul de vaste: Templul Shaolin („Templul pădurii tinere”) din China a fost şi continuă să fie şi în epoca modernă, un important loc de cultură psiho-fizico-marţială; Konjaku Monogatari („Cronica întâmplărilor din trecut”) importantă lucrare din Japonia care tratează subiectul în discuţie, picturile şi basoreliefurile descoperite în piramidele egiptene sau incaşe, civilizaţia greacă cu tot ce însemna lupta (a se vedea brutala formă de luptă „Pancratio” – un fel de Ju-jitsu extrem de brutal); luptele gladiatorilor din Roma antică, chiar Dacia lui Burebista şi a lui Decebal renumită pentru curajul şi agilitatea luptătorilor etc., nu fac decât să întărească afirmaţiile noastre anterioare.

Din cele subliniate mai sus, putem concluziona faptul că, atunci când nu se desfăşoară în mod brutal şi dezorganizat, respectând anumite cerinţe şi principii morale şi didactice, orice sport de luptă nu poate avea decât efecte benefice asupra stării generale psihofizice a individului. Opozitivitatea partenerului de concurs sau luptă va necesita „o minte ageră şi un corp de oţel” pentru a contracara forţa sa fizică sau psihică. Numai cei care se supun unui antrenament variat riguros vor avea asigurată victoria, făcând astfel dovada unei pregătiri psiho-fizice adecvate.

Călirea psiho-fizică Când auzim despre „călire” ne gândim numai la factorii de

mediu (apă, aer, soare) care au influenţă asupra călirii organismului. Evident că acesta este un obiectiv foarte important, care vizează creşterea rezistenţei generale a organismului faţă de acţiunea nocivă a factorilor de mediu, faţă de anumite boli etc., însă este insuficient din punctul de vedere al autoapărării. Călirea psihofizică din acest punct de vedere înseamnă rezistenţă la supraeforturi, rezistenţă la durere, factori de stres, tenacitate, abordare eficientă a evenimentelor neprevăzute etc. Cum realizăm aceste lucruri din punctul de vedere al pregătirii în domeniul autoapărării, vom exemplifica în cele ce urmează.

Dezvoltarea calităţilor moral-volitive Nu putem spune despre cineva că a practicat arte marţiale

sau orice sport de luptă, dacă nu posedă anumite calităţi absolut necesare în branşa noastră:

– calităţi volitive remarcabile (sau măcar acceptabile);

208

– spirit de ordine şi disciplină; – spirit de întrajutorare şi toleranţă etc. Voinţa de a vrea să faci un lucru (şi de a reuşi!), spiritul de

ordine şi disciplină (tăria de a te supune unor ordine, de a accepta rigorile specifice activităţii din Ministerul Administraţiei şi Internelor), spiritul de întrajutorare al semenilor (chiar şi în situaţii mai mult sau mai puţin conflictuale) sunt elemente absolut necesare unui component al Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Posibilităţile de transfer pozitiv Sunt rezultatul principal al contactului cu sfera sporturilor/artelor

de luptă vizând perfecţionarea în autoapărare. O serie de deprinderi necesare în luptă, ca: orientarea

spaţiotemporală, ambidextria şi ambilateralitatea, reacţiile spontane eficiente, pregătirea fizică şi psihică specifică, o serie de trăsături moral-volitive etc., pot şi trebuie să aibă o serie de influenţe pozitive asupra activităţii cotidiene şi profesionale. Trebuie menţionat faptul că aceste aspecte se produc în mod spontan şi necondiţionat, odată cu măiestria dobândită în sfera autoapărării, fără a mai necesita eforturi suplimentare.

Formarea obişnuinţelor de practicare individuală Trăim într-un Univers nemărginit şi au existat şi există o

infinitate de oameni, spirite şi caractere. Fiecare are o anumită afinitate pentru ceva sau cineva, pentru un lucru sau un fapt.

Artele marţiale, sporturile de luptă, autoapărare in extremis, au un ceva aparte care trebuie descoperit şi cultivat, altfel totul nu va fi decât o înşiruire de exerciţii fizice, eventual gimnastică mai mult sau mai puţin eficientă, o activitate ca oricare, sau – mai grav – pierdere de timp.

Încă de la primii paşi în acest domeniu rolul profesorului, antrenorului, instructorului etc. sau sensei-ului – în arte marţiale, este hotărâtor pentru profilul de activitate sportivă al oricărui individ. Noi nu afirmăm că numai practicarea oricărei forme de luptă este benefică pentru a obţine beneficii psihofizice, ci a oricărui tip de mişcare bine dirijată şi constantă.

Dacă, însă, subiectul are inoculată ideea de comoditate şi lipsă de atractivitate faţă de o anumită activitate acum, când încă se mai poate „mişca” acceptabil, când va lua contact cu noianul obligaţiilor de serviciu, va fi puţin probabil că va face ceva în această direcţie.

209

II.8. PARTENERIATE PENTRU SIGURANŢA COMUNITĂŢII – O SOCIETATE INFORMATĂ

OFERĂ PREMISELE UNOR ORIZONTURI SIGURE

Compartimentul Analiză şi Strategii Preventive Inspectoratul General Pentru Situaţii de Urgenţă

OOO OOOOOOOO societate informată oferă

premisele unor orizonturi sigure Conectaţi permanent la „suflul” comunităţii, identificăm încă

nevoia de informare în ceea ce priveşte măsurile şi modul de comportare ce trebuie respectate înainte, în timpul şi după producerea unei situaţii de urgenţă, în scopul preîntâmpinării, reducerii ori eliminării riscurilor presupuse de acestea.

O naţiune pregătită, „ancorată” în cultura preventivă şi comportamentul proactiv, va şti să facă faţă situaţiilor de urgenţă cu care se confruntă ţara noastră, conturând premisele unui viitor în siguranţă.

Cetăţeanul este un partener extrem de important în procesul de gestionare a situaţiilor de urgenţă, pe lângă drepturi având şi obligaţia însuşirii şi aplicării informaţiilor diseminate de reprezentanţii componentelor preventive, existente la nivelul autorităţilor abilitate în gestionarea situaţiilor de urgenţă.

Susţinători ai principiului transparenţei, oferim publicului, adulţi şi copii, informaţii privind proiectele noastre, intenţiile şi colaborările viitoare.

Pentru atingerea dezideratelor propuse, căutăm, permanent, soluţii prin intermediul cărora materialele informativ-educative, realizate la nivelul Inspectoratului General, să fie diseminate, cu eficienţă, comunităţii.

Pentru promovarea măsurilor şi regulilor de comportare specifice tipurilor de situaţii de urgenţă şi popularizarea acestora

210

către toate categoriile sociale, derulăm activităţi de informare preventivă în şcoli, grădiniţe, centre destinate copiilor cu dizabilităţi, operatori economici etc. şi iniţiem demersuri parteneriale cu instituţii din mediul public şi privat.

În ultimii ani, la nivelul instituţiei noastre au fost desfăşurate o serie de activităţi în acord cu obiectivele convenţiilor încheiate: crearea unui climat preventiv în rândul comunităţii, prin informarea şi conştientizarea acesteia asupra importanţei cunoaşterii măsurilor şi modului de comportare în cazul producerii unor situaţii de urgenţă, respectiv consecinţelor la care poate fi expusă în cazul nerespectării lor.

Vă prezentăm, în cele ce urmează, colaborările cu „acoperire” naţională, aflate în derulate, spicuind scopul şi obiectivele care susţin aceste proiecte.

- Organizaţia WORLD VISION INTERNATIONAL – filiala România

– colaborarea în procesul de informare, instruire şi educare a membrilor comunităţilor urbane şi rurale, cu privire la tipurile de riscuri naturale specifice României, precum şi modul de comportare ce trebuie respectat în cazul producerii unor dezastre naturale.

Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei AID România

– promovarea campaniilor de educare, informare şi conştientizare a cetăţenilor cu privire la comportamentul ce trebuie adoptat premergător, în timpul şi după producerea unei calamităţi sau a unei alte situaţii de urgenţă.

Phoenix Media şi Vision Media Plus – promovarea prin intermediul TV-screen-urilor stradale

aparţinând celor două firme, a mesajelor de educare, informare şi conştientizare a cetăţenilor, cu privire la pericolele la care se expun în comunitatea în care locuiesc, modul de comportare pentru prevenirea acestora, precum şi măsurile ce trebuie luate în cazul situaţiilor de urgenţă.

Totodată, prin Parteneriatul încheiat, pietonii şi conducătorii auto pot primi informaţii, în timp real, despre evenimentele majore în desfăşurare, atât în Capitală, cât şi în ţară, pentru limitarea cărora echipele de intervenţie sunt solicitate şi pentru care este necesară ocolirea zonei şi/sau luarea unor măsuri de către cetăţeni.

211

Acest sistem flexibil de comunicare, unic în Europa, este adaptat nevoilor actuale de informare a opiniei publice şi a mass-media, datorită rolului acestuia de „interfaţă” de comunicare între vectorii de imagine (I.G.S.U.) ai M.A.I. şi cetăţeni.

Asociaţia Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi

Promovarea Programelor şi Strategiilor (ANPCPPS) – promovarea diverselor campanii de educare, informare şi

întărire a capacităţii instituţionale, pe tema situaţiilor de urgenţă la nivel naţional, precum şi crearea unei mentalităţi preventive şi a unei atitudini pro-active, atât în rândul autorităţilor publice, cât şi al cetăţenilor.

Administraţia Naţională a Penitenciarelor – organizarea şi desfăşurarea unor activităţi de educaţie

preventivă, cu tematică din domeniile protecţie civilă, prevenirea şi stingerea incendiilor în centrele de reeducare şi penitenciarele pentru minori şi tineri, din sistemul administraţiei penitenciarelor.

Asociaţia Centrul Român pentru Initiaţivă Socială – promovarea campaniilor de educare, informare şi

conştientizare a cetăţenilor cu privire la comportamentul ce trebuie adoptat premergător, în timpul şi după producerea unei calamităţi sau a unei alte situaţii de urgenţă.

Asociaţia de Ajutor AMURTEL România – organizarea şi desfăşurarea activităţilor comune menite, pe

de o parte, să promoveze în rândul populaţiei măsurile şi regulile de comportare ce trebuie respectate înainte, în timpul şi după producerea unei situaţii de urgenţă, iar pe de altă parte, să asigure formarea şi pregătirea grupelor de voluntari şi coordonatori, selectaţi de Asociaţie.

Liga Asociaţilor de Proprietari HABITAT – organizarea şi desfăşurarea unor acţiuni comune,

prin intermediul cărora să se promoveze în rândul proprietarilor de imobile măsurile şi regulile de comportare pentru prevenirea izbucnirii ori limitarea efectelor incendiilor la locuinţele multifamiliale.

212

INFO WORLD SRL – derularea unei colaborări menite să promoveze

mesajele/spoturile de informare şi conştientizare a cetăţenilor asupra pericolelor la care se expun în cazul nerespectării măsurilor şi modului de comportare specifice tipurilor de situaţii de urgenţă, prin intermediul panotajului indoor, administrat de firma perteneră.

Informaţiile de actualitate privind activităţile de profil derulate la nivelul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă şi structurilor subordonate se pot vizualiza accesând site-ul

www.igsu.ro, respectiv site-ul Inspecţiei de Prevenire www.informarepreventivă.ro

213

CAPITOLUL III

UNIVERS POETIC

214

Cetatea de gheaţă

Agent-şef adjunct de poliţie Viorel PIVNICERU I.P.J. Covasna

Alunecă soarele pe oglinda cerului, spre munţii acoperiţi de cântecul alb al iernii, să se ascundă de ochiul rece al lunii ce răsare. Lumina se pierde şi crestele orizontului păstrează ultimele tonuri de asfinţit ce amintesc de aurele sfinţilor aşezaţi în icoane. În cetate se aprind lumini şi coşurile clădirilor aruncă spre cer coloane albe de fum, semn că forfota din stradă s-a mutat în case şi hanuri, departe de frigul înserării. Dinspre periferie se aproprie în valuri ceaţa. Tăcută, sub suflarea gerului, acoperă ferestrele luminate cu flori de gheaţă; îmbracă ramurile copacilor cu ace albe, ascunde munţii şi luna. Din când în când o voce răguşită de femeie destramă tăcerea cu cântece de pahar ce se aud din cârciuma deschisă până târziu, acompaniată de un taraf de lăutari. Nici maidanezii nu mai latră. E linişte şi semne reci de iarnă se arată.

215

De iarnă

Agent-şef adjunct de poliţie Viorel PIVNICERU I.P.J. Covasna

Ziduri reci de ceaţă mărginesc privirea. Munţii dispar sub văluri cenuşii. Opac mi-e ochiul şi mată-i ideea Ce vine din unde de lacuri îngheţate. Neîndemânatic arunc bucăţi de nori decupate din cer, Îngrop frunze sub sloiuri de gheaţă, la un foc de cristalemă încălzesc. Oare voi mai revedea vântul spulberând flori de nea prinse de acoperişul căbănuţei? Cu respiraţia cerului zbor pene de versuri, Dintr-un ulcior de stele cern o ploaie albă. Rugăciunile se sting... Viscolul mă acoperă cu un strat de nea... Îngheţ...

216

Crăciun

Agent-şef adjunct de poliţie Viorel PIVNICERU I.P.J. Covasna

„Colindă! Colindă! Iată vin colindătorii...” la poarta casei mele Bat îngeri blonzi şi mititei. Inocenţi spun colinda învăţată de la bătrâni. În sunete cristaline de clopoţei se pierde urma lor. Plutesc în aer arome de cozonaci şi mere coapte. Crenguţe de brad şi vâsc acoperă şemineul. Un Moş Crăciun înconjurat de beteală şi goburi stă liniştit pe birou. Din stradă intră pe fereastră chiote de bucurie, explozii de veselie, frânturi de suave colinde, aerul rece şi vântul pribeag împreună cu fulgii de nea ce se agaţă de perdea. Adorm visând la Moş Crăciun şi spiriduşi.

217

31 Decembrie

Agent-şef adjunct de poliţie Viorel PIVNICERU I.P.J. Covasna

Aglomeraţie pe stradă... Viteza melcului pe drumul spre Poiana Braşov... Circulaţie bară la bară... Ultimele magazine deschise... Cumpărături întârziate... Petarde aprinse... ursari în costume... Trompetă dezacordată... Alarmă de mesaj la un telefon mobil... Mirosuri variate de condimente autohtone... Grup de urători gălăgioşi... O sticlă de vin dată din mână în mână... Ceaţă densă de seară... muzica tare în case şi cluburi... focuri de artificii... pocnete de şampanii deschise... La mulţi ani!

218

CAPITOLUL IV

CALENDAR CULTURAL

219

IANUARIE

1 ianuarie: Anul Nou. Sfântul Vasile cel Mare. 1 ianuarie 1868: 145 ani de la naşterea lui Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, om politic, scriitor şi academician, pentru o perioadă vicepreşedinte al Academiei Române (1 ian. 1868 – 14 dec. 1946). 1 ianuarie 1868: 145 ani de la naşterea lui George Murnu, istoric, poet, prozator, traducător şi academician (1 ian. 1868 – 17 nov. 1957). 1 ianuarie 1923: 90 ani de la naşterea lui Mihail Crama, poet şi prozator (1 ian. 1923 – 17 apr. 1994). 1 ianuarie 1928: 85 ani de la moartea lui Valeriu Branişte, publicist, editor, om politic, profesor, memorialist şi doctor în filozofie, membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918-1920) şi unul dintre fondatorii Universităţii din Cluj (22 ian. 1869 – 1 ian. 1928). 2 ianuarie 1928: 85 ani de la naşterea lui Tiberiu Olah, compozitor, laureat al Premiului George Enescu acordat de Academie şi al Marelui Premiu al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România pentru întreaga activitate (2 ian. 1928 – 2 oct. 2002). 2 ianuarie 1933: 80 ani de la naşterea lui Ion Băieşu, prozator şi dramaturg (2 ian. 1933 – 21 sept. 1992). 3 ianuarie 1953: 60 ani de la naşterea lui Gabriel Dorobanţu, interpret de muzica uşoară. 4 ianuarie 1948: 66 ani de la apariţia, la Bucureşti, a revistei Flacăra. 5 ianuarie 1873: 140 ani de la naşterea lui Emil Gârleanu, scriitor, cel care a înfiinţat, în 1909, Societatea Scriitorilor Români (5 ian. 1873 – 2 iul. 1914).

220

6 ianuarie Botezul Domnului (Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare). 7 ianuarie Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului. 8 ianuarie 1873: 140 ani de la naşterea lui Iuliu Maniu, avocat, academician, om politic, preşedinte al Partidului Naţional Român, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc, prim-ministru în mai multe rânduri şi opozant al regimului comunist (8 ian. 1873 – 5 feb. 1953). 8 ianuarie 1928: 85 ani de la moartea lui Dumitru Georgescu-Kiriac, compozitor, dirijor, critic muzical, profesor, folclorist şi autor al unor lucrări didactice în domeniul muzical; a fost fondator şi dirijor al cunoscutei societăţi corale Carmen (6 mart. 1866 – 8 ian. 1928). 9 ianuarie 1908: 105 ani de la naşterea lui Simone de Beauvoir, scriitoare şi eseistă franceză, reprezentantă a existenţialismului. 9 ianuarie 1998: 15 ani de la moartea Liei Manoliu, fostă sportivă, unica atletă din lume care a participat la şase olimpiade (25 apr. 1932 – 9 ian. 1998). 10 ianuarie 1493: 520 ani de la naşterea lui Nicolaus Olahus, scriitor, istoric, mitropolit şi cronicar umanist (10 ian. 1493 – 17 ian. 1568). 12 ianuarie 1933: 80 ani de la naşterea lui Constantin Bichescu, pictor. 12 ianuarie 1983: 30 ani de la moartea lui Lucian Predescu, istoriograf, paleograf, bibliotecar, bibliograf-şef la Academia Română, scriitor şi publicist (27 iul. 1907 – 12 ian. 1983). 13 ianuarie 1958: 55 ani de la moartea lui Dan Botta, poet şi eseist (26 sept. 1907 – 13 ian. 1958). 15 ianuarie 1850 S-a născut Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor – 163 ani (m. 15 iunie 1889).

221

15 ianuarie: Ziua Culturii Naţionale, potrivit Legii nr. 238/2010, adoptată de Parlamentul României. 16 ianuarie 1838: 175 ani de la naşterea lui Franz Brentano, filozof neorealist german (16 ian. 1838 – 17 mart. 1917). 17 ianuarie 1568: 445 ani de la moartea lui Nicolaus Olahus, istoric, mitropolit şi cronicar umanist (10 ian. 1493 – 17 ian. 1568). 17 ianuarie 1828: 185 ani de la naşterea lui Alexandru Cernat, general şi ministru de război, unul dintre eroii Războiului de Independenţă din 1877-1878 (17 ian. 1828 – 8 dec. 1893). 17 ianuarie 1928: 85 ani de la desfăşurarea şedinţei de constituire a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din ţara noastră, datorită căreia am putut avea, în România, primul post de radio (1 noiembrie 1928). 18 ianuarie 1848: 165 ani de la naşterea lui Ioan Slavici, scriitor, publicist, academician şi director (1884-1890) al publicaţiei Tribuna din Sibiu (18 ian. 1848 – 17 aug. 1925). 19 ianuarie 1798: 215 ani de la naşterea lui Auguste Comte, filozof şi sociolog francez, unul dintre părinţii sociologiei (19 ian. 1798 – 5 sept. 1857). 19 ianuarie 1828: 185 ani de la moartea lui Franz Peter Schubert, compozitor austriac, creatorul liedului modern (31 ian. 1797 – 19 ian. 1828). 20 ianuarie 1928: 85 ani de la naşterea lui Dan P. Rădulescu, geolog, academician şi vicepreşedinte al Academiei Române. 20 ianuarie 1993: 20 ani de la moartea lui Audrey Hepburn, actriţă engleză (4 mai 1929 – 20 ian. 1993). 22 ianuarie 1788: 225 ani de la naşterea lui George Gordon Byron, lord, poet englez (22 ian. 1788 – 1824). 22 ianuarie 1928: 85 ani de la naşterea lui Mircea Horia Simionescu, scriitor.

222

23 ianuarie 1783: 230 ani de la naşterea lui Henri Beyle (Stendhal), scriitor francez, unul dintre creatorii romanului realist francez (23 ian. 1783 – 23 mart. 1842). 23 ianuarie 1853: 160 ani de la naşterea lui Vintilă C.A. Rosetti, om politic, publicist, memorialist, director din 1901 al „Monitorului oficial” şi conducător, din 1885, al ziarului „Românul” (23 ian. 1853 – 10 sept. 1916). 24 ianuarie 1859: Adunarea Electivă a Ţării Româneşti se pronunţă pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, realizându-se astfel Unirea Principatelor Române. 25 ianuarie 1928: 85 ani de la naşterea lui Eduard A. Sevardnadze, om politic şi actualul preşedinte al Republicii Georgia (învestit la 26 noiembrie 1995). 25 ianuarie 1993: 20 ani de la înfiinţarea cotidianului Cronica Română. 27 ianuarie: Zi de comemorare a celor şase milioane de evrei şi alte victime ale Holocaustului nazist din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, proclamată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

28 ianuarie 1853: 160 ani de la naşterea lui José Marti, poet, eseist şi om politic cubanez, personalitate marcantă a literaturii universale (28 ian. 1853 – 1895). 29 ianuarie 1873: 140 ani de la naşterea lui Petre Bogdan, profesor universitar, chimist şi academician, creator al învăţământului de chimie-fizică din România (29 ian. 1873 – 28 mart. 1944). 29 ianuarie 1918: 95 ani de la moartea lui Constantin I. Istrati, chimist, medic şi academician, membru al mai multor societăţi ştiinţifice străine, cel ce a înfiinţat Societatea română de ştiinţe (1890) (7 sept. 1850 – 29 ian. 1918). 29 ianuarie 1953: 60 ani de la naşterea lui Mihai Lungeanu, actor, profesor universitar şi dramaturg, realizator de spectacole radiofonice, director de teatre şi laureat al numeroase premii UNITER.

223

30 ianuarie: Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan-Gură de Aur. 31 ianuarie 1923: 90 ani de la naşterea Tiei (Ernestina) Peltz, graficiană. 31 ianuarie 1933: 80 ani de la moartea lui John Galsworthy, scriitor şi eseist englez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1932) (14 aug. 1867 – 31 ian. 1933).

FEBRUARIE

1 februarie: Ziua Intendenţei Militare. 2 februarie: Întâmpinarea Domnului.

Ziua Mondială a Tineretului Ortodox. 1 februarie 1838: 175 ani de la naşterea lui Nicolae Gane, poet, prozator, avocat, om politic şi academician, fost preşedinte al Academiei Române (1 feb. 1838 – 16 apr. 1916) 1 februarie 1848: 165 ani de la naşterea lui Sava Hentia, pictor (1 feb. 1848 – 1904). 1 februarie 1938: 75 ani de la naşterea lui Constantin Popovici, sculptor, laureat în 1967 al Premiului UAP. 2 februarie 1868: 145 ani de la naşterea lui Constantin Rădulescu-Motru, filozof, psiholog, profesor universitar, publicist şi academician, preşedinte al Academiei Române în perioada 1938-1941 (2 feb. 1868 – 6 mart. 1957). 2 februarie 1928: 85 ani de la apariţia, la Bucureşti, până în 1945, a revistei Bilete de papagal, sub direcţia lui Tudor Arghezi. 4 februarie 1883: 130 ani de la naşterea lui Ion C. Vissarion, scriitor (4 feb. 1883 – 5 nov. 1951).

224

5 februarie 1953: 60 ani de la moartea lui Iuliu Maniu, avocat, academician (din 1919) şi om politic, prim-ministru al ţării în mai multe rânduri (8 ian. 1873 – 5 feb. 1953) 5 februarie 2004: Toate cele 19 state membre ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) au ratificat protocolul de aderare a României. 6 februarie 1793: 220 ani de la moartea lui Carlo Goldoni, dramaturg italian (25 iul. 1707 – 6 feb. 1793). 6 februarie 1908: 105 ani de la naşterea lui Geo Bogza, poet, prozator, publicist şi academician (fratele lui Radu Tudoran) (6 feb. 1908 – 14 sept. 1993). 6 februarie 1933: 80 ani de la naşterea lui Sorin Holban, scriitor. 7 februarie 1978: 35 ani de la moartea lui Dimitrie Cuclin, compozitor, muzician, scriitor, filozof şi gânditor (1885 – 7 feb. 1978). 9 februarie 1908: 105 ani de la naşterea lui Cicerone Theodorescu, poet (9 feb. 1908 – 17 feb. 1974). 9 februarie 1923: 90 ani de la premiera, la Viena, a operetei Ţara surâsului, de Frantz Lehar. 10 februarie 1388: 625 ani de la menţionarea, pentru prima oară, a oraşului-cetate Suceava, viitoare capitală a statului feudal Moldova. 10 februarie 1933: 80 ani de la naşterea lui Victor Rebengiuc, actor. 10 februarie 1938: 75 ani de la naşterea lui Constantin Botoran, istoric şi publicist istoric. 10 februarie 1968: 45 ani de la înfiinţarea Societăţii de Ştiinţe Istorice din România. 13 februarie 1883: 130 ani de la moartea lui Richard Wagner, compozitor, dirijor, dramaturg, scriitor, eseist şi teoretician de artă german (22 mai 1813 – 13 feb. 1883).

225

13 februarie 1893: 120 ani de la moartea Mariei Rosetti, scriitoare şi publicistă (1819 – 13 feb. 1893). 14 februarie 1888: 125 ani de la inaugurarea Ateneului Român din Bucureşti. 14 februarie 1928: 85 ani de la naşterea lui Radu Cârneci, scriitor. 15 februarie 1838: 175 ani de la naşterea lui Eusebiu Popovici, protopop, profesor de teologie, academician şi custode al Bibliotecii Centrale a Bucovinei (pe care a şi organizat-o) (15 feb. 1838 – 28 sept. 1922). 15 februarie 1933: 80 ani de la naşterea lui Iosif Sava, muzicolog, critic muzical şi realizator TV (15 feb. 1933 – 1999). 16 februarie 1908: 105 ani de la naşterea lui Constantin Zamfir, folclorist (16 feb. 1908 – 15 sept. 1987). 17 februarie 1803: 210 ani de la naşterea lui Edgar Quinet, istoric şi filozof francez (17 feb. 1803 – 27 mart. 1875). 18 februarie 1908: 105 ani de la naşterea lui Ion Mara, poet şi folclorist. 19 februarie 1473: 540 ani de la naşterea lui Nicolaus Copernicus (Copernic), astronom polonez (19 feb. 1473 – 24 mai 1543). 19 februarie 1633: 375 ani de la naşterea lui Miron Costin, logofăt, cronicar umanist, poet, moralist şi traducător, considerat primul nostru scriitor autentic prin intenţionalitate şi prin rezultate, el fiind autorul celebrei lucrări Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace (1675) (19 feb. 1633 – dec. 1691). 19 februarie 1878: 135 ani de la încheierea cunoscutului Tratat de pace ruso-turc de la San-Stefano, care consemna sfârşitul războiului ruso-româno-turc şi recunoaşterea Independenţei României faţă de Imperiul Otoman. 21 februarie: Ziua Internaţională a Limbii Materne (instituită de U.N.E.S.C.O.).

226

21 februarie 1903: 110 ani de la naşterea lui Tudor Muşatescu, poet, prozator şi dramaturg (21 feb. 1903 – 4 nov. 1970). 22 februarie 1788: 225 ani de la naşterea lui Arthur Schopenhauer, filozof german (22 feb. 1788 – 21 sept. 1860). 22 februarie 1928: 85 ani de la naşterea lui Irinel Liciu (Lia Silvia Popa), prim-balerină a Operei Române, considerată cea mai mare balerină a ţării noastre din toate timpurile (a fost soţia poetului Ştefan Augustin Doinaş) (22 feb. 1928 – 25 mai 2002). 23 februarie 1863: 150 ani de la naşterea lui Gheorghe Marinescu, academician, profesor universitar şi medic neurolog, fondator al şcolii româneşti de neurologie şi primul din lume ce a utilizat cinematografia în cercetarea ştiinţifică (1898) (23 feb. 1863 – 15 mai 1938). 24 februarie 1938: 75 ani de la naşterea lui Alexandru Surdu, filozof şi academician. 24 februarie: Dragobetele – sărbătoare populară românească, având dată fixă, cu semnificaţii apropiate de sărbătoarea occidentală a îndrăgostiţilor (Sfântul Valentin, care este pe 14 februarie). 25 februarie 1873: 140 ani de la naşterea lui Enrico Caruso, tenor italian (25 feb. 1873 – 2 aug. 1921). 25 februarie 1943: 70 ani de la naşterea lui George Harrison, cântăreţ britanic, unul dintre membrii celebrei trupe de muzică pop-rock Beatles (25 feb. 1943 – 30 nov. 2001). 26 februarie 1838: 170 ani de la naşterea lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu, scriitor, filolog şi folclorist (26 feb. 1838 – 25 aug. 1907). 26 februarie 1923: 90 ani de la naşterea lui Ion Verdeş, filozof, sociolog, traducător, publicist, pedagog şi grafician. 27 februarie 1893: 120 ani de la moartea lui Grigore Brătianu, om politic, fost preşedinte al Ligii pentru unitatea culturală a Românilor (nepot de frate al lui Ion Brătianu) (1849 – 27 feb. 1893).

227

27 februarie 1903: 110 ani de la naşterea lui Ion Irimescu, sculptor şi profesor, şef de catedră la mai multe şcoli şi institute de arte plastice. 28 februarie 1533: 480 ani de la naşterea lui Michel de Montaigne, scriitor şi filozof francez (28 feb. 1533 – 13 sept. 1592). 28 februarie 1908: 105 ani de la naşterea lui Emanoil Haivas, scriitor, publicist şi profesor universitar. 28 februarie 1913: 80 ani de la naşterea lui Vida Geza, sculptor maghiar (28 feb. 1913 – 11 mai 1980). 28 februarie: Ziua Protecţiei Civile. La 28 februarie 1933 este adoptat Regulamentul apărării contra atacurilor aeriene, actul de naştere al Protecţiei Civile. Instituţia se va numi, de-a lungul timpului, Apărarea Locală Antiaeriană, Apărarea Civilă, iar din 25 septembrie 1996, trecând în subordinea Ministerului de Interne, va primi denumirea actuală.

MARTIE

1 martie: Sărbătoarea Mărţişorului. 1 martie: Ziua Mondială a Protecţiei Civile. A fost adoptată la prima adunare a statelor-membre ale Organizaţiei Internaţionale a Protecţiei Civile, în 1972. 1 martie 1788: 225 ani de la naşterea lui Gheorghe Asachi, cărturar, dramaturg, nuvelist, traducător, editor şi publicist (1 mart. 1788 – 12 nov. 1869). 1 martie 1898: 115 ani de la naşterea lui Constantin Daicoviciu, istoric si arheolog (1 mart. 1898 – 27 mai 1973). 1 martie 1923: 90 ani de la naşterea lui Arcadie Donos, scriitor şi actor. 3 martie: Ziua Mondială a Scriitorilor.

228

4 martie 1678: 335 ani de la naşterea lui Antonio Vivaldi, compozitor şi violonist italian (4 mart. 1678 – 28 iul. 1741). 4 martie 1918: 95 ani de la semnarea, la Buftea, a Tratatului Preliminar de Pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia a fost definitivat Tratatul de Pace de la Bucureşti. 5 martie 1953: 60 ani de la moartea lui Serghei Prokofiev, compozitor, dirijor şi pianist rus (23 apr. 1891 – 5 mart. 1953). 6 martie 1818: 195 ani de la desfăşurarea festivităţii de inaugurare a Şcolii de la Sf. Sava din Bucureşti. 6 martie 1853: 160 ani de la premieră, la teatrul La Fenice din Veneţia, a celebrei opere în 3 acte, Traviata, de Giuseppe Verdi. 8 martie: Ziua Internaţională a Femeii (Ziua Naţiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor şi Pace Internaţională, instituită de O.N.U., pentru a marca primul marş de protest al femeilor din New York, împotriva condiţiilor grele de muncă, din anul 1857). 8 martie 1888: 125 ani de la naşterea lui Cornel Medrea, sculptor (8 mart. 1888 – 25 iul. 1964). 9 martie: Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia. 9 martie 1848: 165 ani de la naşterea lui Gheorghe Panu, scriitor memorialist, om politic, ziarist şi avocat (9 mart. 1848 – 6 nov. 1910). 9 martie 1888: 125 ani de la naşterea lui Dimitrie Iov, poet, prozator, publicist şi om politic (9 mart. 1888 – 1959). 9 martie 1903: 110 ani de la moartea lui Iuliu Cezar Slăvescu, poet (28 sept. 1866 – 9 mart. 1903). 10 martie 1833: 180 ani de la naşterea lui Dimitrie A. Sturdza-Miclăuşanu, istoric, om politic, publicist, ministru şi prim-ministru între 4 octombrie 1895 – 27 decembrie 1908, membru şi preşedinte al Academiei Române şi fost preşedinte al PNL şi al Consiliului de Miniştri (10 mart. 1833 – 8 oct. 1914). 10 martie 1938: 75 ani de la naşterea Corneliei Tăutu, compozitoare.

229

11 martie: Ziua Europeană a Victimelor Terorismului. 13 martie 1908: 105 ani de la naşterea lui Nicolae Agârbiceanu, compozitor. 13 martie 1918: 95 ani de la naşterea Cellei Dima, actriţă. 16 martie 1888: 125 ani de la naşterea lui Alexei (Alecu) Mateevici, poet şi preot (16 mart. 1888 – 13 aug. 1917). 18 martie 1823: 190 ani de la naşterea lui Constantin D. Aricescu, poet, istoric, romancier şi publicist (18 mart. 1823 – 18 feb. 1886). 18 martie 1858: 155 ani de la naşterea lui Rudolf Diesel, inginer german, inventatorul motorului ce-i poartă numele (18 mart. 1858 – 29 sept. 1913). 18 martie 1973: 40 ani de la moartea lui Demostene Botez, poet, prozator, publicist, academician şi avocat, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor (2 iul. 1893 – 18 mart. 1973). 19 martie 1873: 140 ani de la naşterea lui Ioan I. Livescu, scriitor, publicist şi actor (19 mart. 1873 – 7 feb. 1944). 19 martie 1933: 80 ani de la naşterea lui Constantin Dinulescu, actor. 20 martie: Ziua Internaţională a Teatrului pentru Copii şi Tineret.

Ziua Internaţională a Francofoniei. A fost instituită în 1970, de către Organizaţia Internaţională a Francofoniei, având drept obiectiv promovarea cooperării dintre ţările care utilizează oficial sau prioritar limba franceză. Între 27-29 septembrie 2006, a avut loc, la Bucureşti, Reuniunea Internaţională a Francofoniei. 20 martie 1828: 185 ani de la naşterea lui Henrik Ibsen, dramaturg norvegian (20 mart. 1828 – 23 mai 1906). 21 martie: Ziua Internaţională de Luptă pentru Eliminarea Discriminării Rasiale.

230

21 martie: Ziua Internaţională a Poeziei. A fost proclamată prin Rezoluţia nr. 29 a celei de-a 30-a sesiuni a Conferinţei Generale a U.N.E.S.C.O., desfăşurată la Paris, în octombrie-noiembrie 1999. 21 martie 1928: 85 ani de la naşterea lui Valentin Gheorghiu, pianist şi compozitor. 22 martie: Ziua Mondială a Apei. 22 martie 1908: 105 ani de la naşterea lui Gheorghe O. Lupaşcu, parazitolog, academician, publicist, profesor şi rector al Institutului de Medicină din Timişoara între 1946-1952, membru corespondent al Societăţii de Patologie Exotică din Paris, expert al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii pentru malarie (22 mart. 1908 – 1979). 22 martie 1943: 70 ani de la premiera filmului O noapte furtunoasă, după I.L. Caragiale, cu Radu Beligan şi Alexandru Giugaru în rolurile principale, regia fiind semnată de Jean Georgescu. 23 martie: Ziua Mondială a Meteorologiei. 25 martie 1813: 200 ani de la naşterea lui Cezar Bolliac, scriitor şi publicist, primul poet social român şi primul arheolog român (va urma apoi Al. Odobescu), militant pentru unirea Principatelor Române şi participant la Revoluţia din 1848 (25 mart. 1813 – 25 feb. 1881). 25 martie: Ziua Poliţiei Române. În 1822, domnitorul muntean Grigore Dimitrie Ghica a conferit marelui agă, Mihăiţă Filipescu, steagul Agiei. Acesta, de o excepţională valoare istorică, păstrat în Muzeul Naţional al Poliţiei Române, de la Târgovişte, este confecţionat din mătase galbenă, are dimensiunile 2,20 m x 2,40 m şi are pictată, pe una dintre feţe, icoana Bunei-Vestiri. Pornind de la această atestare istorică, s-a stabilit ca data de 25 martie, înscrisă în calendarul creştin ortodox sub numele de Buna-Vestire, să fie sărbătorită ca Ziua Poliţiei Române. 25 martie: Buna-Vestire a Maicii Domnului (Blagoveştenia). 26 martie 1913: 100 ani de la moartea lui Panait Cerna, poet şi traducător (25 sept. 1881 – 26 mart. 1913).

231

26 martie 1918: 95 ani de la moartea lui Claude Debussy, compozitor francez (22 iul. 1862 – 26 mart. 1918). 26 martie 1923: 90 ani de la naşterea lui Valentin Lipatti, scriitor, traducător şi diplomat (26 mart. 1923 – 25 mart. 1999). 26 martie 1953: 60 ani de la naşterea lui Mihai Coman, scriitor, publicist, profesor universitar şi doctor în filologie (1984), decan al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Universitatea Bucureşti între 1990-1998. 27 martie: Ziua Mondială a Teatrului. 28 martie 1868: 145 ani de la naşterea lui Maxim Gorki, scriitor rus, membru de onoare al Academiei Ruse de Ştiinţe din 1902 şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor Sovietici din 1934 (28 mart. 1868 – 18 iun. 1936). 28 martie 1888: 125 ani de la naşterea lui Alexandru Kiriţescu, dramaturg, publicist şi traducător (28 mart. 1888 – 9 apr. 1961). 28 martie 1903: 110 ani de la naşterea lui Alexandru Demetriad, pianist român. 28 martie 1943: 70 ani de la moartea lui Serghei Vasilievici Rahmaninov, compozitor, pianist şi dirijor rus de renume mondial (1 apr. 1873 – 28 mart. 1943). 29 martie 1878: 135 ani de la naşterea Elenei Farago (Elena Paximide), poetă (29 mart. 1878 – ian. 1954). 29 martie 1908: 105 ani de la naşterea lui Virgil Carianopol, poet (29 mart. 1908 – 6 apr. 1984). 29 martie 2004: Şapte ţări din Europa de Est, printre care şi România, devin, oficial, membre ale N.A.T.O. 30 martie 1923: 90 ani de la naşterea lui Viorel Cosma, muzicolog. 30 martie 1938: 75 ani de la naşterea lui Tudor Ghideanu, filozof şi eseist.

232

30 martie 1993: 20 ani de la moartea lui Edgar Papu, filozof, filolog, estetician, eseist, istoric al artelor şi al culturii, profesor universitar, traducător şi publicist, laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor (1973) şi al Premiului Special al Uniunii Scriitorilor (1978) (13 sept. 1908 – 30 mart. 1993). 31 martie 1933: 80 ani de la naşterea lui Nichita Stănescu, poet (31 mart. 1933 – 13 dec. 1983).

APRILIE

1 aprilie 1873: 140 ani de la naşterea lui Serghei Vasilievici Rahmaninov, compozitor, pianist şi dirijor rus de renume mondial (1 apr. 1873 – 28 mart. 1943). 1 aprilie 1888: 125 ani de la naşterea lui Mircea Florian, filozof (1 apr. 1888 – 1960). 2 aprilie: Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii. Este aniversată, din anul 1967, pentru a marca ziua de naştere a lui Hans Christian Andersen, scriitor danez pentru copii (n. 2 aprilie 1805 – m. 4 august 1875). 3 aprilie: Ziua Jandarmeriei Române. A fost stabilită prin Legea proprie de organizare şi funcţionare, nr. 116/1998. La 3 aprilie 1850, domnitorul Grigore Alexandru Ghica a promulgat Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi. La 1 septembrie 1893, a fost promulgată Legea asupra jandarmeriei rurale, act care a marcat, după modelul francez al timpului, înfiinţarea Jandarmeriei moderne în România. 4 aprilie: Ziua Academiei Române. Se aniversează din anul 2000, în urma hotărârii Prezidiului Academiei Române. 4 aprilie 1949: A fost creată Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – N.A.T.O., prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Washington.

233

5 aprilie 1908: 105 ani de la naşterea lui Herbert von Karajan, dirijor, regizor şi şef de orchestră austriac. 5 aprilie 1908: 105 ani de la naşterea lui Bette Davis, actriţă americană (5 apr. 1908 – 6 oct. 1989). 5 aprilie 1928: 85 ani de la naşterea lui Ioan Ursu, fizician, academician şi profesor universitar, membru al Academiei Române. 5 aprilie 1933: 80 ani de la naşterea lui Romulus Vulpescu, poet, prozator şi traducător. 5 aprilie 1943: 70 ani de la moartea lui Tony Bulandra, actor (13 mart. 1881 – 5 apr. 1943). 7 aprilie: Ziua Mondială a Sănătăţii (în 1948, a fost înfiinţată Organizaţia Mondială a Sănătăţii – O.M.S.; se sărbătoreşte din anul 1950). La aceeaşi dată se sărbătoreşte şi Ziua Sănătăţii pe teritoriul României. 8 aprilie 1848: 165 ani de la moartea lui Gaetano Donizetti, compozitor italian (29 nov. 1797 – 8 apr. 1848). 8 aprilie 1913: 100 ani de la moartea lui Panait Cerna, scriitor (25 sept. 1881 – 8 apr. 1913). 8 aprilie 1973: 40 ani de la moartea lui Pablo Picasso, pictor spaniol (25 oct. 1881 – 8 apr. 1973). 11 aprilie: Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. A fost monah din 1808, stareţ al Mănăstirii Cernica din 1818, episcop al Râmnicului din 1850. A murit la 11 aprilie 1868. La 28 februarie 1950, episcopul Calinic a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar moaştele i-au fost aşezate în biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica, ctitoria sa. 12 aprilie: Ziua Mondială a Aviaţiei şi Cosmonauticii. Marchează primul zbor al omului în Cosmis, la 12 aprilie 1961 (Iuri Gagarin, la bordul navei „Vostok”), aniversare stabilită de Federaţia Internaţională de Aviaţie.

234

13 aprilie 1743: 270 ani de la naşterea lui Thomas Jefferson, politician american, al treilea preşedinte al S.U.A. (1801-1809) şi principalul autor al Declaraţiei de Independenţă a S.U.A. (13 apr. 1743 – 4 iul. 1826). 13 aprilie 1913: 100 ani de la înfiinţarea, la Bucureşti, a Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, prima instituţie de învăţământ superior economic din România, în prezent Academia de Studii Economice (A.S.E.). 13 aprilie 1938: 75 ani de la naşterea Cătălinei Buzoianu, regizoare. 14 aprilie 1943: 70 ani de la naşterea actriţei Rodica Mandache. 16 aprilie 1923: 90 ani de la moartea lui Constantin Dimitrescu-Iaşi, estetician, filozof, profesor universitar şi director al Bibliotecii Centrale Universitare între anii 1898-1910 (25 feb. 1849 – 16 apr. 1923). 18 aprilie: Ziua Internaţională pentru Conservarea Monumentelor şi Siturilor (stabilită în 1893, de Consiliul Adunării Mondiale pentru Păstrarea Monumentelor şi Siturilor de Interes – I.C.O.M.O.S. – creat pe lângă U.N.E.S.C.O., în 1967). 18 aprilie 1848: 165 ani de la desfăşurarea, la Blaj, a primei adunări a românilor din Transilvania, în cadrul căreia s-a hotărât să se convoace, pentru 3 mai, Marea Adunare Naţională. 19 aprilie 1848: 165 ani de la naşterea lui Calistrat Hogaş, poet, prozator, publicist şi profesor de limba şi literatura română, laureat post-mortem în 1922 al Premiului Societăţii Scriitorilor Români (19 apr. 1848 – 28 aug. 1917). 20 aprilie 1828: 185 ani de la naşterea lui Carol Davilla, medic (20 apr. 1828 – 26 aug. 1884). 20 aprilie 1968: 45 ani de la moartea lui Adrian Maniu, poet şi dramaturg, membru corespondent al Academiei Române (7 feb. 1891 – 20 apr. 1968). 20 aprilie: Ziua Internaţională a Presei Libere.

235

22 aprilie: Ziua Internaţională a Planetei Pământ. Prima oară a fost sărbătorită în S.U.A., în anul 1970, la ideea senatorului american Gaylord Nelson, când peste 20 de milioane de americani s-au adunat sub steagul Mamei-Natura. Se sărbătoreşte pe plan internaţional din anul 1990, având menirea ca locuitorii Planetei să se unească în lupta pentru apărarea mediului înconjurător. 23 aprilie: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă.

Ziua Trupelor de Uscat din România. Ziua Internaţională a Cărţii şi a Dreptului de Autor. Ziua Bibliotecarilor din România.

23 aprilie 1938: 75 ani de la naşterea lui Marin Radu Mocanu, scriitor şi istoric. 25 aprilie 1933: 80 ani de la moartea lui Mina Minovici, medic legist şi farmacist (30 apr. 1858 – 25 apr. 1933). 26 aprilie: Ziua Mondială a Informaţiei. 26 aprilie 1963: 50 ani de la moartea lui Vasile Voiculescu, poet, prozator şi publicist (27 nov. 1884 – 26 apr. 1963). 28 aprilie 1893: 120 ani de la moartea lui Emmanuel Protopopescu-Pache, avocat, om politic conservator şi editor, primar al Bucureştiului între 25 aprilie 1888-15 decembrie 1891 şi prefect al Poliţiei Bucureşti între 5 mai-3 noiembrie 1876 (12 ian. 1845 – 28 apr. 1893). 28 aprilie 1908: 105 ani de la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români, al cărei prim preşedinte a fost Cincinat Pavelescu. 29 aprilie: Ziua Veteranilor de Război. Este instituită prin Hotărârea de Guvern nr. 1222 din 10 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 699 din 17 octombrie 2007. 29 aprilie: Ziua Internaţională a Dansului. Marchează naşterea coregrafului francez Jean Georges Noverre, la 29 aprilie 1727 (în urmă cu 280 ani), artist care a inovat arta dansului. Se celebrează din anul 1982, la iniţiativa Comitetului de Dans al Institutului Internaţional de Teatru.

236

29 aprilie 1868: 145 ani de la înfiinţarea Filarmonicii Române din Bucureşti, astăzi Filarmonica George Enescu. 29 aprilie 1918: 95 ani de la moartea lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea, prozator, dramaturg, orator şi om politic (12 apr. 1858 – 29 apr. 1918). 30 aprilie 1883: 130 ani de la naşterea lui Jaroslav Hasek, scriitor ceh (30 apr. 1883 – 3 ian. 1923). 30 aprilie 1883: 130 ani de la moartea lui Edouard Manet, pictor francez (23 ian. 1832 – 30 apr. 1883). 30 aprilie 1933: 80 ani de la moartea Annei Elizabeth Noailles (Principesa Brâncoveanu), scriitoare de origine franceză (15 nov. 1876 – 30 apr. 1933). 30 aprilie: Ziua Infanteriei Române.

MAI

1 mai: Ziua Internaţională a Muncii. 1 mai 1923: 90 ani de la naşterea lui Ion Popescu-Gopo, actor, desenator, regizor, scenarist şi realizator de filme de animaţie (1 mai 1923 – 29 nov. 1989). 1 mai 1928: 85 ani de la naşterea lui Ion Ianosi, filozof şi estetician. 2 mai 1933: 80 ani de la naşterea lui Nicolae G. Iorga, pictor. 3 mai: Ziua Mondială a Libertăţii Presei (World Press Freedom Day). A fost hotărâtă de Adunarea Generală a O.N.U., în anul 1993, la propunerea Conferinţei Generale a U.N.E.S.C.O. din 15 octombrie 1991. Marchează semnarea, la 3 mai 1991, a Declaraţiei de la Windhoek (Africa de Sud), care sublinia că „o presă liberă, pluralistă şi independentă este o componentă esenţială a oricărei societăţi democratice”.

237

3 mai 1848: 165 ani de la adoptarea, de către românii ardeleni, în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Blaj, a programului Revoluţiei Române din Transilvania, intitulat Petiţiunea Naţională. 3 mai 1933: 80 ani de la naşterea lui George Constantin, actor (3 mai 1933 – 30 apr. 1994). 4 mai: Ziua Europeană a Persoanelor cu Handicap. 5 mai: Ziua Europei. A fost instituită de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, în anul 1964, pentru a marca aniversarea creării C.E., la 5 mai 1949. Consiliul Europei a fost fondat cu scopul de a realiza o uniune între statele democratice europene. La 4 octombrie 1993, Comitetul de Miniştri al C.E. a hotărât admiterea României ca membru al organizaţiei. La 7 octombrie 1993 a avut loc ceremonia de semnare a documentelor de aderare a României la C.E. 5 mai 1898: 115 ani de la naşterea lui Dimitrie Gheorghe Dinicu, violoncelist şi pedagog, fost director al Conservatorului bucureştean (5 mai 1898 – 5 feb. 1964). 5 mai 1933: 80 ani de la moartea lui Ernest Juvara, medic chirurg, anatomist şi profesor de anatomie descriptivă (1906-1912) la Facultatea de Medicină din Iaşi (14 mai 1870 – 5 mai 1933). 5 mai 1948: 65 ani de la moartea lui Sextil Puşcariu, poet, publicist, memorialist, editor, academician, istoric literar, filolog şi profesor universitar (4 ian. 1877 – 5 mai 1948). 6 mai 1938: 75 ani de la moartea lui Octavian Goga, poet, dramaturg, publicist, om politic şi academician, prim-ministru al României între 1937-1938, laureat al numeroase premii, dintre care amintim Premiul Naţional pentru poezie (1924), devenind şi doctor honoris causa al Universităţii din Cluj (20 mart. 1881 – 6 mai 1938). 6 mai 1943: 70 ani de la naşterea lui Laurenţiu Ulici, critic literar, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (6 mai 1943 – 16 nov. 2000). 7 mai 1833: 175 ani de la naşterea lui Johannes Brahms, compozitor, pianist şi dirijor german (7 mai 1833 – 3 apr. 1897).

238

7 mai 1933: 80 ani de la naşterea Silviei Popovici, actriţă (7 mai 1933 – 16 sept. 1993) 7 mai 1933: 80 ani de la moartea lui Ştefan Dimitrescu, pictor şi desenator (18 ian. 1886 – 7 mai 1933). 8 mai: Ziua Mondială a Crucii Roşii (la 8 mai 1828 s-a născut elveţianul Henry Dunant, fondatorul mişcării Crucea Roşie). 9 mai

Ziua Independenţei de Stat a României. Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor proclamă Independenţa de Stat a României.

Ziua Victoriei împotriva Fascismului. La Cartierul General sovietic din Berlin, se semnează, la 9 mai 1945, ora 0.16, actul de capitulare necondiţionată a Germaniei. Ia sfârşit, astfel, oficial, cel de-al Doilea Război Mondial, care începuse la 1 septembrie 1939.

Ziua Uniunii Europene, cunoscută şi ca „Ziua Schumann”. A fost instituită în 1985, de ţările Comunităţii Economice Europene. Marchează declaraţia lui Robert Schumann, ministrul de externe al Franţei, de la 9 mai 1950, privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – C.E.C.O., punct de plecare în construcţia europeană.

9 mai 1918: 95 ani de la moartea lui George Coşbuc, poet (20 sept. 1866 – 9 mai 1918). 9 mai 1928: 85 ani de la moartea lui Constantin Dimitrescu, compozitor şi violonist (7 mart. 1847 – 9 mai 1928). 12 mai: Ziua Internaţională a Adolescenţilor. 12 mai 113: 1900 ani de la inaugurarea, la Roma, într-un forum nou construit, a Columnei lui Traian, opera atribuită lui Apollodor din Damasc. 13 mai 1938: 75 ani de la naşterea lui Ludovic Spiess, tenor român, fost ministru al Culturii.

239

15 mai: Ziua Internaţională a Familiei. 15 mai: Ziua Latinităţii. Marchează semnarea, la Madrid, la 15 mai 1954, a Convenţiei Constitutive a Uniunii Latine, organizaţie interguvernamentală care reuneşte 35 de state (inclusiv România) care au limba oficială sau naţională neolatină. A fost proclamată la 22 octombrie 2000. 15 mai 1838: 175 ani de la naşterea lui Nicolae Grigorescu, pictor (15 mai 1838 – 21 iul. 1907). 15 mai 1873: 140 ani de la moartea lui Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Tarii Româneşti între 1859-1866, sub a cărui conducere s-a realizat Unirea Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859 (20 mart. 1820 – 15 mai 1873). 15 mai 1938: 75 ani de la moartea lui Gheorghe Marinescu, academician, profesor universitar şi medic neurolog de renume mondial, fondator al şcolii româneşti de neurologie şi primul din lume ce a utilizat cinematografia în cercetarea ştiinţifică (1898) (23 feb. 1863 – 15 mai 1938). 17 mai: Ziua Muzeului Satului Românesc.

Ziua Mondială a Protecţiei Mediului.

Ziua Mondială a Telecomunicaţiilor. 17 mai 1908: 105 ani de la naşterea lui Sigismund Toduţă, compozitor, muzicolog şi profesor la Conservatorul din Cluj. 18 mai: Ziua Internaţională a Muzeelor (instituţionalizată în anul 1977, la iniţiativa Consiliului Internaţional al Muzeelor – I.C.O.M.). 18 mai 1928: 85 ani de la naşterea lui Domokos Geza, scriitor, ziarist şi om politic maghiar de naţionalitate română. 20 mai 1388: 625 ani de la prima menţionare documentară a oraşului Râmnicu Vâlcea. 20 mai 1913: 100 ani de la naşterea lui Ion Dumitrescu, compozitor, dirijor, muzicolog şi profesor de muzică, fost preşedinte al Uniunii Compozitorilor (20 mai 1913 – 6 sept. 1996).

240

20 mai 1988: 25 ani de la moartea Anei Aslan, academician şi medic specialist în geriatrie, unul dintre pionierii gerontologiei medicale mondiale şi inventator al medicamentului „Gerovital” (1 ian. 1897 – 20 mai 1988). 21 mai: Ziua Mondială a Dezvoltării Culturale (declarată cu ocazia Deceniului Mondial al Dezvoltării Culturale, 1988-1997); se serbează sub egida U.N.E.S.C.O., începând din anul 1993.

Sfinţii Mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena. 22 mai 1813: 200 ani de la naşterea lui Richard Wagner, compozitor, dirijor, dramaturg, scriitor, eseist şi teoretician de artă german (22 mai 1813 – 13 feb. 1883). 24 mai: Ziua Europeană a Parcurilor (marchează apariţia primelor parcuri naţionale din Europa, la 24 mai 1909, prin decizia autorităţilor din Suedia, de a transforma nouă parcuri în parcuri naţionale). 24 mai 1543: 470 ani de la moartea lui Nicolaus Copernicus (Copernic), astronom polonez (19 feb. 1473 – 24 mai 1543). 24 mai 1908: 105 ani de la naşterea lui Fory Etterle, actor român (24 mai 1908 – 16 sept. 1983). 24 mai 1913: 100 ani de la naşterea lui Anghel Rugină, economist american de origine română, membru de onoare al Academiei Române. 24 mai 1923: 90 ani de la naşterea lui Ion Caraion, poet, eseist şi traducător (24 mai 1923 – 21 iul. 1986). 25 mai 1883: 130 ani de la moartea lui Ciprian Porumbescu, compozitor şi violonist (2 oct. 1853 – 25 mai 1883). 25 mai 1933: 80 ani de la naşterea lui Eugen Simion, scriitor, critic literar, profesor universitar şi academician, fost preşedinte al Academiei Române. 25 mai 1938: 75 ani de la naşterea Mariei Slătinaru-Nistor, soprană. 28 mai 1913: 100 ani de la naşterea lui George Macovescu, scriitor.

241

28 mai 1963: 50 ani de la moartea lui Ion Agârbiceanu, scriitor, membru al Academiei Române (12 sept. 1882 – 28 mai 1963). 31 mai: Ziua Geniştilor Români.

Ziua Mondială Fără Tutun. 31 mai 1883: 130 ani de la naşterea lui Onisifor Ghibu, cărturar, istoric, scriitor, editor, academician, doctor în filozofie şi om politic (31 mai 1883 – 31 oct. 1972).

IUNIE

1 iunie: Ziua Internaţională a Copilului. 1 iunie 1838: 175 ani de la naşterea lui George Lahovari, geograf şi scriitor (1 iun. 1838 – 13 iun. 1909). 4 iunie 1928: 85 ani de la naşterea lui Valentin Teodorian, tenor. 5 iunie: Ziua Internaţională a Mediului Înconjurător (marchează aniversarea zilei de deschidere a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător, care a avut loc în Suedia, la Stockholm, în 1972). 5 iunie 1898: 115 ani de la naşterea lui Federico Garcia Lorca, poet şi dramaturg spaniol (5 iun. 1898 – 19 aug. 1936). 7 iunie 1848: 165 ani de la naşterea lui Paul Gauguin, pictor francez (7 iun. 1848 – 8 mai 1903). 8 iunie 1938: 75 ani de la moartea lui Ovid Densusianu, poet, critic şi istoric literar (29 dec. 1873 – 8 iun. 1938). 10 iunie: Ziua Paraşutiştilor Români. La 10 iunie 1941, în cadrul Centrului de Instrucţie al Aeronauticii, pe aerodromul Popeşti-Leordeni, a luat fiinţă prima companie de paraşutişti români, al cărei comandant era locotenentul Ştefan Soverth.

242

10 iunie 1853: 160 ani de la naşterea lui Ioan Pop-Reteganul, folclorist, poet şi traducător (10 iun. 1853 – 3 apr. 1905). 11 iunie 1848: 165 ani de la declanşarea Revoluţiei Române de la Bucureşti, în urma căreia domnul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu (1842-1848), a fost nevoit să semneze Constituţia şi să recunoască guvernul revoluţionar. 11 iunie 1943: 70 ani de la naşterea lui Grigore Arbore, poet. 12 iunie 1923: 90 ani de la promulgarea Legii pentru educaţie fizică, prima de acest fel din România, tot atunci înfiinţându-se Institutul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport. 14 iunie 1818: 195 ani de la naşterea lui Vasile Alecsandri, poet, prozator şi dramaturg (14 iun. 1818 – 22 aug. 1890). 15 iunie 1843: 170 ani de la naşterea lui Edward Grieg, compozitor, pianist şi dirijor norvegian, întemeietorul şcolii muzicale norvegiene (15 iun. 1843 – 4 sept. 1907). 15 iunie 1848: 165 ani de la hotărârea, de către Adunarea naţională a românilor bănăţeni de la Lugoj, în frunte cu Eftimie Murgu, de a înfiinţa armata populară română, de a introduce limba română şi de a recunoaşte naţiunea română. 15 iunie 1848: 165 ani de la decretarea, de către guvernul revoluţionar de la Bucureşti, a înfiinţării steagului naţional: roşu, galben şi albastru, cu deviza Dreptate şi Frăţie, înscrisă pe el. 15 iunie 1889: A murit poetul naţional Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850). 15 iunie 1893: 120 ani de la naşterea lui Ion Marin Sadoveanu, poet, dramaturg şi romancier (15 iun. 1893 – 2 feb. 1964). 15 iunie 1898: 115 ani de la naşterea lui Federico Garcia Lorca, poet şi prozator spaniol (5 iun. 1898 – 19 aug. 1936) 17 iunie 1473: 540 ani de la încheierea, de către călugărul şi miniaturistul Nicodim, de la Mânăstirea Neamţ, a lucrării

243

Tetraevanghelul de la Humor, vestită pentru că adăposteşte în paginile sale, printre miniaturi, portretul domnitorului moldovean Ştefan cel Mare. 17 iunie: Ziua Aviaţiei Române. La 17 iunie 1910, a avut loc primul zbor al unui aeroplan românesc, proiectat, construit şi pilotat de Aurel Vlaicu. 19 iunie 1623: 390 ani de la naşterea lui Blaise Pascal, matematician, fizician şi filozof francez (19 iun. 1623 – 19 aug. 1662). 20 iunie 1913: 100 ani de la naşterea lui Aurel Baranga, poet şi dramaturg (20 iun. 1913 – 10 iun. 1979). 21 iunie: Ziua Muzicii Europene. 21 iunie 1848: 165 ani de la apariţia poeziei Un răsunet, de Andrei Mureşanu, cunoscută sub titlul Deşteaptă-te, române!, actualul imn al ţării noastre. 21 iunie 1943: 70 ani de la naşterea lui Andrei Şerban, regizor. 21 iunie 1988: 25 ani de la moartea lui George Ivaşcu, critic, istoric literar şi publicist (22 iul. 1911 – 21 iun. 1988). 22 iunie 1913: 100 ani de la moartea lui Ştefan Octavian Iosif, scriitor şi traducător (11 oct. 1875 – 22 iun. 1913). 22 iunie 1963: 50 ani de la moartea Mariei Tănase, cântăreaţă de muzică populară (25 sept. 1913 – 22 iun. 1963). 24 iunie 1818: 195 ani de la naşterea lui Ion Ionescu de la Brad, economist şi statistician (24 iun. 1818 – 31 dec. 1851). 24 iunie 1918: 95 ani de la naşterea lui Georges Voinescu, pictor, desenator, caricaturist, scenograf, actor şi libretist. 24 iunie 1988: 25 ani de la moartea lui Mihai Beniuc, poet, prozator, dramaturg, eseist şi traducător (20 nov. 1907 – 24 iun. 1988). 25 iunie 1928: 85 ani de la naşterea lui Şerban Papacostea, istoric şi academician.

244

25 iunie 1988: 25 ani de la moartea lui Şerban Cioculescu, critic şi istoric literar (7 sept. 1902 – 25 iun. 1988). 26 iunie: Ziua Drapelului Naţional. Este sărbătorită din anul 1998, la iniţiativa Senatului României. Pentru prima dată, Drapelul Naţional a fost decretat ca simbol naţional de către Guvernul revoluţionar provizoriu din Ţara Românească la 14/26 iunie 1848: albastru, galben, roşu – de la lance.

Ziua Internaţională de Luptă împotriva Abuzului şi Traficului Ilicit de Droguri. A fost hotărâtă de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 42/112 din 1987.

Ziua Internaţională de Colaborare în favoarea Păcii şi Democraţiei. Se marchează din anul 1995, când a fost semnată Carta O.N.U.

27 iunie 1893: 120 ani de la naşterea lui Ion Marin Sadoveanu, poet, prozator, eseist si dramaturg (27 iun. 1893 – 2 feb. 1964) 28 iunie 1873: 140 ani de la moartea lui Andrei Şaguna, mitropolit ortodox al Transilvaniei, membru al Societăţii Academice Române (1 ian. 1809 – 28 iun. 1873). 28 iunie 1918: 95 ani de la semnarea, la Versailles (Franţa), a Tratatului de pace dintre Antanta şi Germania. 28 iunie 1938: 75 ani de la moartea lui Andrei P. Butunoiu, general, scriitor şi publicist, membru al Asociaţiei Cultul Patriei (28 mart. 1871 – 28 iun. 1938) 29 iunie: Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. 29 iunie 1873: 140 ani de la naşterea lui Petre Antonescu, arhitect, membru al Academiei Române (29 iun. 1873 – 22 apr. 1965)

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor Bucureşti, str. Mihai Vodă nr. 17, sector 5

Tel.: 021/313 76 63; Fax: 021/315 43 16

E-mail: editura@mai.gov.ro www.editura.mai.gov.ro