lect. univ. dr. Cosmin Marinescu

MONEDA ŞI SISTEMUL MONETAR

Planul temei: 1. Moneda – instituţia fundamentală a acţiunii umane calculate

2. Cererea de bani şi preţul banilor Figura 1: Preţul banilor şi dinamica acestuia Figura 2: Efectul anticipării preţului banilor

3. Oferta de bani şi procesul creaţiei monetare Tabelul 1: Masa monetară în România: structuri şi dinamici Figura 3: Procesul creării monedei scripturale

4. Teoria cantitativă a banilor: care este masa monetară optimă?

5. Teoria preferinţei pentru lichiditate şi politica monetară Figura 4: Transmisia efectelor politicii monetare Caseta 1: Potenţa politicii monetare: keynesism vs. monetarism Caseta 2: Orientări şi obiective ale politicii Băncii Naţionale a României

Obiectivele temei • Înţelegerea rolului indispensabil al monedei – calculul economic • Clarificarea condiţiilor în care moneda poate lua naştere – regresia monetară • Aplicarea teoriei generale a cererii şi ofertei în domeniul monedei • Prezentarea explicaţiilor cantitative asupra banilor • Înţelegerea implicaţiilor redistributive ale modificării masei monetare

• Explicarea mecanismelor şi instrumentelor politicii monetare • Evidenţierea aspectelor temporale ale analizei politicii monetare

Dintotdeauna, rolul monedei în economie a fost amplu dezbătut în teoria economică. Filozoful şi economistul clasic David Hume remarca: „Banii nu sunt roţile comerţului; ei sunt uleiul care face mişcarea roţilor lină şi uşoară”.

Dintre toate problemele şi domeniile ştiinţei economice, puţine sunt mai lipsite de confuzie şi consens decât aspectele monetare. La tot pasul întâlnim polemici acerbe: în ce măsură şi când sunt mai buni „banii ieftini” sau „banii scumpi”? care sunt funcţiile adecvate pe care trebuie să le îndeplinească banca centrală şi de ce? care este masa monetară optimă de care are nevoie sistemul economic? care trebuie să fie rolul guvernelor în problemele de natură

1

monetară? cât de solide sunt fundamentele sistemului monetar actual? întoarcerea la etalonul aur constituie soluţia necesară eliminării „haosului” monetar?

Asemenea probleme şi multitudinea de opinii asupra aspectelor monetare definesc toate explicaţiile teoretice şi dezbaterile publice cu privire la monedă. Unii economişti consideră că fenomene precum inflaţia şi ciclul economic au surse monetare, ceea ce înseamnă că stabilizarea masei monetare sau a ritmului de creştere a acesteia reprezintă cea mai importantă atribuţie a guvernului şi a autorităţilor monetare. Alţi economişti consideră că banii au un rol mai puţin important, fără însă a nega semnificaţiile monedei şi impactul sistemului monetar asupra funcţionării economiei şi asupra performanţelor acestuia.

1. Moneda: instituţia fundamentală a acţiunii umane calculate

Apariţia monedei a constituit probabil una dintre cele mai mari binefaceri ale umanităţii. Acest eveniment istoric a deschis calea afirmării depline a sistemului instituţional al diviziunii muncii prin faptul că a dat naştere posibilităţii calculului economic (monetar). Avantajele utilizării banilor (ale schimbului indirect) în comparaţie cu trocul (schimbul direct) sunt enorme. Derularea procesului de schimb prin intermediul banilor atrage dispariţia obstacolelor reprezentate de dubla coincidenţă a nevoilor şi de indivizibilitate, situaţii definitorii pentru orice schimb direct. Spre exemplu, în sistemul schimbului direct, un profesor de economie care îşi doreşte anumite cărţi trebuie să găsească un editor de carte care, la rândul său, să îşi dorească lecţii de economie în schimbul cărţilor respective.

Schimbul indirect (monetar) înseamnă efectuarea schimburilor prin intermediul banilor, toate raporturile de schimb sunt exprimate în bani şi oamenii pot astfel să compare valoarea de piaţă a fiecărui bun cu aceea a oricărui alt bun. Aceste raporturi de schimb se numesc preţuri iar moneda serveşte ca numitor comun pentru toate aceste preţuri (monetare), a căror formare creează posibilitatea acţiunii umane calculate.

Primul sistem cuprinzător de teorie economică – realizarea economiştilor clasici – constituia, în esenţă, o teorie a acţiunii calculate. Calculul monetar este busola generală a tuturor persoanelor care acţionează prin alocarea de resurse rare în vederea obţinerii unor efecte; calculul monetar face posibilă distingerea domeniilor de producţie pe care consumatorii le apreciază de cele pe care aceştia le dezaprobă şi reprezintă singurul instrument de verificare a viabilităţii alocării resurselor. În absenţa monedei, civilizaţia umană ar fi lipsită metodele calculului economic, ca instrument intelectual indispensabil alocării raţionale a resurselor.

Moneda este indispensabilă pentru dezvoltarea unei structuri de producţie complexe şi pentru îmbunătăţirea eficienţei alocării resurselor în cadrul acesteia. Banii constituie unitatea de măsură cardinală specifică tuturor schimburilor, necesară efectuării evaluărilor relative a factorilor de producţie şi bunurilor economice. Preţurile monetare, formate în cadrul procesului de schimb voluntar al drepturilor de proprietate privată, indică gradul de raritate a resurselor şi bunurilor. Aceste preţuri monetare (formate liber) reprezintă instrumentul indispensabil de calcul pentru coordonarea raţională a alocării resurselor rare; ele permit

2

oamenilor de afaceri să calculeze economic, de vreme ce calculul monetar este baza intelectuală a economiei de piaţă.1

Pentru a explica rolul monedei şi procesul apariţiei acestei instituţii fundamentale a schimbului (calculat) e necesară întoarcerea în timp, precum şi înţelegerea motivaţiilor pentru care oamenii se angajează în schimburi. Atunci când o persoană acţionează în vederea obţinerii bunurilor preferate, aceasta învaţă să substituie, ca mijloc de schimb, bunurile mai greu vandabile cu bunuri mai uşor vandabile. Un asemenea comportament în procesul schimbului permite individului sǎ obţină bunurile preferate într-un mod mai rapid şi mai puţin costisitor. În cadrul unui asemenea proces au apărut banii.

Detaşarea din rândul mărfurilor schimbate în mod direct a unora cu o capacitate superioară de vandabilitate a deschis posibilitatea afirmării schimburilor indirecte. Pentru un bun mai uşor vandabil decât altul va exista o cerere mai mare deoarece acesta poate fi utilizat ca mijloc de schimb. Pe măsură ce selecţia bunurilor superior vandabile avansează are loc dezvoltarea cumulativă dintr-o marfă a unui mijloc de schimb pe piaţa liberă (moneda marfă) – singura modalitate prin care o monedă poate lua naştere. Potrivit lui Carl Menger, „cu cât cultura economică avansează, unul sau mai multe obiecte părăsesc sfera bunurilor rămase (ca mijloc de schimb) şi devin monedă. Banii nu sunt o invenţie a statului şi nici un produs al actelor legislative. Nici sancţiunile autorităţilor politice nu sunt necesare pentru existenţa banilor…Nimeni nu i-a inventat“2.

Cererea pentru un instrument de schimb este compusă din două cereri parţiale: cea derivată din dorinţa de utilizare directă şi cea derivată din dorinţa de utilizare a bunului respectiv ca mijloc de schimb. Similar tuturor celorlalte bunuri economice, moneda ca instrument de schimb respectă legea utilităţii marginale: fiecare persoană va decide alocarea primei unităţi monetare din cele de care dispune pentru achiziţionarea bunului poziţionat pe cel mai înalt rang în scara individuală de valori. Formarea preţului unui bun (A) depinde, în ultimă instanţă, de poziţionarea bunului şi a mijlocului de schimb în cadrul scărilor de valori ale persoanelor care doresc să efectueze asemenea schimburi. Evaluarea monedei depinde, însă, de utilizările alternative ca mijloc de schimb ale acesteia, adică de cantităţile din alte bunuri (B, C, D etc.) pe care unitatea monetară le poate „cumpăra”. Aşadar, dimensionarea cererii pentru bunul A trebuie, în mod necesar, să se bazeze pe existenţa preţurilor monetare ale altor bunuri, B, C, D etc. Însă cum pot fi utilizate scările de valori şi utilităţile anticipate ale bunurilor pentru explicarea formării preţurilor monetare, de vreme ce aceste scări de valori şi utilităţi depind ele însele de existenţa unor preţuri monetare anterioare?

Spre deosebire de bunurile de consum şi de producţie, care sunt utilizate direct, moneda are nevoie de preţuri preexistente pe care să se întemeieze cererea (de bani). Însă singura posibilitate ca acest lucru să se producă este luarea în considerare a unui bun economic schimbat în sistem de barter şi apoi suprapunerea cererii pentru acest bun (ca mijloc de schimb) peste cererea anterioară (ca bun cu valoare intrinsecă, direct utilizabil). Acest raţionament constituie conţinutul teoremei regresiei monetare (Ludwig von Mises, The Theory of Money and Credit) din care se desprinde adevărul esenţial că banii sunt o marfă iar 1 Sistemul calculului economic în termeni monetari este condiţionat de existenţa anumitor instituţii sociale: el nu se poate efectua decât în cadrul instituţional al diviziunii muncii şi proprietăţii private a mijloacelor de producţie, cadru în care bunurile şi serviciile de orice ordin sunt cumpărate şi vândute contra unui mijloc intermediar de schimb denumit monedă. 2 Carl Menger, Principles of Economics, Libertarian Press, Inc., 1994, p. 262.

3

preţurile monetare încorporează, în mod necesar, o componentă temporală de vreme ce utilitatea marginală a banilor (ca mijloc de schimb) decurge din preţurile monetare anterioare ale diferitelor bunuri.

Nu există posibilitatea formării unor judecăţi de valoare asupra puterii de cumpărare viitoare în absenţa luării în considerare a modului în care se prezintă valoarea banilor în trecutul imediat. Această constituie elementul care deosebeşte radical preţul banilor (raportul de schimb între bani şi mărfuri) de preţurile relative (raporturile de schimb între diferite bunuri economice). Dacă participanţii la procesul de piaţă pierd complet memoria preţurilor trecute, aceasta determină reluarea de la zero a dezvoltării schimbului indirect şi a selecţiei instrumentelor monetare necesare acestuia.

Această abordare a monedei marfă demonstrează că banii nu au luat naştere ca simplu simbol fără nici o valoare, bun doar pentru schimburi; nici sub forma unei „creanţe asupra societăţii” şi nici drept garanţie pentru un nivel stabil al preţurilor. Nu se poate închipui apariţia monedei prin emiterea de către guvern a unui decret prin care anumite bucăţi de hârtie să fie numite „bani”, deoarece cererea de monedă încorporează, în mod necesar, preţurile exprimate în monedă din trecutul imediat. Deşi este adevărat că autorităţile guvernamentale şi acordurile dintre membri societăţii au impulsionat instaurarea schimbului indirect şi a monedei, aceasta nu subminează faptul că numai comportamentul economic al oamenilor în cadrul procesului de schimb a creat schimbul indirect, moneda şi calculul economic.

Faptul că moneda a luat naştere sub forma unui instrument de schimb cu valoare intrinsecă (ceea ce înseamnă că moneda avea valoare şi în condiţiile în care nu ar fi fost utilizată ca mijloc de schimb) justifică utilizarea termenului de monedă marfă. Aurul şi celelalte metale preţioase constituie un exemplu elocvent în acest sens. Aurul are o valoare intrinsecă deoarece prezintă utilizări industriale şi estetice. Conceptul de etalon-aur desemnează utilizarea ca mijloc de schimb a aurului sau a biletelor de bancă convertibile la cerere. Deşi în prezent aurul nu mai este utilizat ca mijloc de schimb, istoria monetară arată că metalul preţios (aurul, în special) a fost cel mai practic şi general mijloc de schimb, datorită facilităţilor de măsurare, verificare şi transport3.

Situaţia în care moneda nu mai are valoare intrinsecă desemnează banii-hârtie neconvertibili, al căror statut (de monedă legală) este stabilit prin decizia autorităţii statului. În ciuda acestui fapt, acceptarea ca mijloc general de schimb a monedei contemporane depinde de cristalizarea unor convenţii sociale şi de încrederea publicului, nu neapărat de voinţa guvernului. Faptul că guvernul nu abandonează niciodată moneda naţională nu înseamnă că, în mod necesar, populaţia va utiliza întotdeauna ca mijloc de schimb moneda decretată guvernamental. Sunt binecunoscute cazurile în care populaţiile ţărilor suferinde de haos monetar au avut mai mare încredere în monedele altor ţări sau chiar în anumite bunuri care au fost temporar utilizate pentru mijlocirea schimburilor.

În general, în legătură cu banii sunt luate în considerare mai multe funcţii ale acestora: funcţia de mijloc de schimb, funcţia de unitate de calcul sau de „măsură a valorii”, precum şi funcţia

3 Înainte de 1933, în regimul etalonului aur, se spunea că preţul aurului era fixat, de exemplu, la douăzeci de dolari pe uncia de aur. În realitate, „dolarul” era numele dat prin definiţie unei cantităţi de douăzecimi dintr-o uncie de aur. În aceste condiţii era eronat, de fapt, să se vorbească despre ratele de schimb ale monedei unei ţări în raport cu alta. Lira sterlină se schimba, în realitate, cu cinci dolari deoarece dolarul reprezenta prin definiţie 1/20 dintr-o uncie de aur iar lira sterlină era, în acel timp, numele dat unui sfert dintr-o uncie de aur.

4

de „rezervă a valorii”, de formă de conservare a valorii. Este însă destul de clar că toate aceste funcţii sunt simple corolare ale funcţiei principale: aceea de mijloc general de schimb. Este important să ne dăm seama că banii nu pot fi o unitate de măsură abstractă sau o creanţă asupra societăţii decât în măsura în care servesc ca mijloc de schimb.

2. Cererea de bani şi preţul banilor

Spre deosebire de alte bunuri, utilitatea banilor se manifestă atunci când aceştia pot fi utilizaţi oricând de către deţinătorul lor pentru a-i schimba cu ceva, un bun oarecare. Banii constituie instrumente de schimb care au o anumită valoare (de schimb): oamenii fac sacrificii pentru a-i dobândi, ei plătesc „preţuri” pentru a intra în posesia banilor. Banii sunt ceruţi în general în calitatea lor de mijloc de schimb care, ca toate bunurile economice, se caracterizează printr-un stoc existent, se confruntă cu cereri din partea oamenilor de a-i cumpăra, de a-i deţine etc. Ca la orice marfă, „preţul” banilor – exprimat în celelalte bunuri – este determinat prin interacţiunea stocului de bani (ofertei totale) cu cererea totală (dorinţa de a deţine bani) a oamenilor.

Preţul banilor poate fi exprimat numai în termenii celorlalte mărfuri, adică prin bunurile şi serviciile care pot fi obţinute pe piaţă în schimbul unei unităţi monetare. În consecinţă, „preţul” sau „valoarea de schimb obiectivă” a banilor constă în „puterea de cumpărare” a unităţii monetare. Preţul banilor depinde într-o relaţie invers proporţională de preţurile bunurilor: dacă preţurile bunurilor sunt mai mari, atunci fiecare unitate monetară „cumpără” o cantitate mai mică din aceste bunuri, ceea ce înseamnă că banii au o valoare mai scăzută şi invers. Determinarea puterii de cumpărare a banilor se face conform relaţiei:

PCB = 1/P,

unde PCB este puterea de cumpărare a banilor iar P este nivelul preţurilor bunurilor (tranzacţionate).

Subliniem importanţa disocierii preţului banilor (PCB) de rata dobânzii, care reprezintă preţul capitalului (împrumutat). Această disociere constituie punctul de plecare pentru separarea analizei monedei şi a pieţei monetare de piaţa creditului. Aceasta din urmă are ca obiect de analiză creditul şi preţul acestuia (rata dobânzii), fenomene ce reflectă schimbul de valori prezente contra unor valori viitoare. Necesitatea acestei delimitări provine din faptul că, pe de o parte, cererea de bani nu trebuie şi nu poate fi analizată drept cerere de credit (de investiţii) şi, pe de altă parte, stocul monetar existent într-o economie (masa monetară) nu poate fi echivalent ofertei de credit (de economii).

Pe piaţa creditului, participanţii schimbă bunuri diferite: creditorul îi oferă debitorului un bun prezent, pe când debitorul oferă o perspectivă, un bun viitor, adică bani pentru care creditorul va trebui să aştepte perioada convenită pentru a-i putea utiliza. Cum fenomenul universal al preferinţei de timp face întotdeauna un bun prezent mai valoros decât acelaşi bun disponibil la un anumit moment în viitor, creditorul va trebui să perceapă iar debitorul să fie dispus să plătească o primă pentru bunul prezent. Această primă este dobânda, adică preţul schimbului

5

de bunuri prezente cu bunuri viitoare. Nivelul ratei dobânzii depinde astfel de ansamblul ratelor preferinţelor de timp ale agenţilor de pe piaţă, adică de gradul în care oamenii preferă prezentul viitorului. Preferinţa de timp a oamenilor justifică măsura în care ei vor economisi şi investi, în comparaţie cu nivelul consumului prezent. Dacă preferinţa de timp a oamenilor ar scădea, atunci va exista tendinţa de a consuma mai puţin în prezent şi de a economisi şi investi mai mult; din acest motiv, în timp, rata dobânzii va scădea.

Pe piaţa monetară, obiectul de analiză îl constituie banii. Ce anume determină valoarea banilor, adică puterea lor de cumpărare? Precum în cazul tuturor bunurilor, răspunsul constă în cererea şi oferta de bani. În acelaşi fel în care cererea şi oferta de tutun determină preţul tutunului, cererea şi oferta de bani determină valoarea banilor.

În sens general, cererea de bani poate fi analizată la nivelul următoarelor dimensiuni:

1) ca cerere monetară de schimb, reflectată în cantitatea de bani care se doreşte a fi „cumpărată” prin intermediul bunurilor şi serviciilor pe care oamenii doresc să le vândă. Cererea monetară de schimb este o cerere anterioară venitului. În calitatea sa de proprietar de factori de producţie şi de bunuri de consum, fiecare persoană oferă asemenea bunuri economice şi solicită în schimb bani, proces care înseamnă de fapt formarea venitului monetar. Cererea monetară de schimb se întemeiază pe recunoaşterea faptului că a câştiga bani este, de fapt, cealaltă faţetă a dorinţei de a „cumpăra” bani. Între cererea monetară de schimb şi preţul banilor se stabileşte o relaţie inversă. Cu cât va fi mai mare preţul banilor (valoarea de schimb a banilor, ca putere de cumpărare), cu atât va fi mai scăzută cantitatea de bani cerută, adică cea care se doreşte a fi „cumpărată”.

2) ca cerere monetară de rezervă, adică acea cantitatea de bani pe care oamenii doresc să o deţină ca rezervă monetară (deţinere de bani cash). Cererea monetară de rezervă este o cerere posterioară venitului. Ca etapă ulterioară formării venitului monetar, fiecare persoană decide alocarea venitului său între următoarele trei direcţii: cheltuieli de consum, cheltuieli de investiţii şi suplimentarea/reducerea deţinerii de bani cash. Această ultimă direcţie constituie cererea monetară de rezervă. Utilitatea marginală a banilor ce formează rezerva monetară reprezintă factorul în funcţie de care fiecare persoană decide proporţia deţinerii sale de bani în totalul venitului monetar. Suplimentarea/reducerea stocului de bani cash (cantităţii cerute de bani) este determinată de scăderea/creşterea puterii de cumpărare a banilor. Spre exemplu, la o PCB mai scăzută, deţinerea de bani valorează în termeni reali mai puţin decât în perioada anterioară, ceea ce indică necesitatea suplimentării deţinerii nominale de bani în vederea conservării valorii reale a acesteia.

În analiza pieţei monetare, cererea de bani reprezintă relaţia dintre preţul banilor şi cantitatea de bani pe care populaţia alege să o deţină sub formă de rezerve monetare de bani cash. Fiecare persoană decide alocarea venitului său monetar în următoarele trei direcţii: pentru cheltuieli de consum, pentru cheltuieli de investiţii şi pentru constituirea (suplimentarea/reducerea) rezervei monetare de bani cash pe care alege să o deţină. Totalitatea deţinerilor de bani aferente celei de-a treia direcţii constituie cantitatea cerută de bani.

Înţelegerea conceptului esenţial al cererii de bani presupune luarea în considerare a faptului că venitul bănesc este un flux iar cantitatea de bani deţinută este un stoc. De aceea, măsurarea deţinerilor de bani ca stoc se face în orice moment, pe când mărimea venitului ca flux se măsoară în cadrul unei perioade de timp. Cantitatea de bani pe care oamenii aleg să o deţină

6

(ca stoc) este strâns corelată cu mărimea veniturilor lor (ca flux). Este posibil însă ca una dintre mărimi să crească iar cealaltă să se diminueze. De exemplu, cantitatea de bere consumată anual este un flux iar berea din frigider este un stoc. Dorinţa de a deţine mai multă bere în frigider nu înseamnă, în mod necesar, dorinţa de a consuma mai multă bere anual.

Elementul fundamental al cererii de bani constă în aceea că toate persoanele sunt interesate de puterea de cumpărare a banilor pe care îi deţin. Aceasta dezvăluie, în mod necesar, preocuparea permanentă a oamenilor asupra cererii reale de bani, nu neapărat asupra cantităţii nominale de bancnote şi monedă metalică deţinute (cererea nominală de bani). Dacă se doreşte menţinerea cererii reale de bani şi dacă modificarea preţului banilor (PCB) determină modificarea invers proporţională a cererii nominale de bani, astfel încât cererea reală de bani să rămână neschimbată, atunci spunem că deciziile individuale nu suferă de iluzie monetară.

Dar care sunt motivaţiile în virtutea cărora oamenii doresc să deţină anumite cantităţi de bani la dispoziţia lor? Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să se înţeleagă faptul că banii asigură un serviciu nu doar atunci când sunt cheltuiţi. În fond, trei sunt serviciile importante asigurate de (prin) deţinerea banilor. Aceste servicii potenţiale ilustrează trei mobiluri ale cererii de bani – tranzacţional, precauţional şi speculativ – cu precizarea că cererea de monedă este condiţionată de toate motivele arătate împreună luate.

Mobilul tranzacţional. Banii mijlocesc marea majoritate a tranzacţiilor din economie. Consumatorii plătesc bunurile oferite de vânzători în bani iar întreprinzătorii plătesc salariile angajaţilor lor în bani. Operaţiunile de plăţi şi încasări din orice economie nu sunt sincronizate. Salariaţii încasează drepturile lor o dată sau de două ori pe lună, dar cheltuiesc zilnic din banii încasaţi. Mobilul tranzacţional al deţinerii banilor se manifestă ca urmare a nesincronizării plăţilor şi încasărilor participanţilor la tranzacţii. Cererea de bani motivată tranzacţional se află în relaţie directă cu volumul total al schimburilor dintr-o economie. În general, există o relaţie stabilă şi pozitivă între tranzacţii şi venit. Creşterea venitului naţional (a produsului intern brut) determină creşterea valorii totale a tuturor tranzacţiilor şi deci creşterea cererii de bani.

Mobilul prudenţei sau al precauţiei derivă din faptul că incertitudinea este caracteristica fundamentală a tuturor acţiunilor umane. Numeroase cheltuieli apar în mod neaşteptat (o deplasare neprogramată, un tratament medical accidental). Ca precauţie împotriva apariţiei unei “crize de bani gheaţă” – plăţi crescute anormal corelate cu încasările – populaţia şi firmele decid să păstreze anumite sume de bani în rezervă. Asemenea rezerve monetare oferă protecţie împotriva nesiguranţei legate de momentul în care este nevoie să se apeleze la fluxuri de bani lichizi. Cu cât mai mari sunt astfel de sume, cu atât mai mare este protecţia asigurată împotriva fluxului de bani din cauza fluctuaţiilor temporare ale fluxului de bani lichizi. Ca şi motivul tranzacţional, motivul precauţiei face ca cererea de bani să se modifice în acelaşi sens cu mărimea venitului.

Mobilul speculativ. Banii pot fi deţinuţi şi pentru serviciile lor potenţiale în calitate de active. Firmele şi indivizii pot deţine sume de bani ca un fel de scut protector împotriva incertitudinii inerente legate de fluctuaţiile preţurilor sau de fluctuaţiile cursurilor activelor financiare. În anumite condiţii, banii lichizi constituie un activ superior faţă de activele financiare. Sumele de bani deţinute în acest scop sunt numite sume motivate speculativ.

7

În ultimă instanţă, dorinţa oamenilor de a deţine bani decurge din disponibilitatea banilor de a fi utilizaţi în orice moment pentru efectuarea schimburilor. Aceasta înseamnă că utilizarea deţinerilor de bani în procesul de schimb nu trebuie, în mod necesar, să fie imediată. Motivul esenţial pentru care există cerere de bani constă în disponibilitatea acestor bani de a fi utilizaţi pentru schimburi viitoare.

Preţul banilor (PCB) este determinat de raportul între cererea de bani (totalitatea deţinerilor de bani) şi stocul instrumentelor monetare care există într-o economie. Dacă aurul este mijlocul general de schimb într-o economie, atunci preţul monedei decurge din stocul de metal preţios pe care proprietarii acestuia decid să îl utilizeze în procesul de schimb. În economiile contemporane, stocul de monedă este determinat de banca centrală şi de către sistemul bancar, prin procesul de creaţie monetară, aşa cum vom arăta în secţiunea următoare.

În graficul alăturat am reprezentat dinamica echilibrului pieţei monetare. Curba cererii de bani (Cb) este descrescătoare în raport de preţul banilor (PCB), care este reprezentat pe ordonata graficului. Abscisa indică stocul monetar existent în economie, M fiind masa bănească ce poate fi utilizată pentru derularea tranzacţiilor. Stocul monetar şi cererea de bani determină nivelul de echilibru al preţului banilor (PCBe). De exemplu, dacă valoarea banilor este superioară PBCe0, oamenii îşi vor diminua deţinerile de bani, ceea ce va intensifica „vânzarea” banilor, creşterea preţurilor bunurilor şi scăderea valorii

Msamsms

DdlpHa

4

dbi

Masa monetară

PCB (valoarea banilor) PCBe0 PCBe1 Cb

M0 M1 cantitatea de bani

Figura 19.1. Preţul banilor şi dinamica acestuia

banilor. Evoluţia se manifestă până când are loc refacerea echilibrului monetar, adică restabilirea valorii de echilibru a banilor.

odificarea preţurilor monetare (implicit a valorii banilor) poate fi rezultatul modificărilor urvenite fie la nivelul cererii, fie la nivelul stocului monetar utilizat în tranzacţii. În practică, proape toate schimbările valorii banilor sunt datorate modificărilor survenite la nivelul asei monetare. Modificările la nivelul cererii de bani pot produce, desigur, schimbări

emnificative ale preţurilor, însă numai pe termen lung. Însă posibilitatea modificării masei onetare, în sistemul monedei fiduciare, ţine de orizontul temporal scurt, de aceea influenţele

emnificative asupra preţurilor aparţin modificărilor apărute în stocul de bani.

upă cum arată graficul, să ne imaginăm că banca centrală decide dublarea masei monetare in economie, situaţie reprezentată prin deplasarea curbei ofertei de bani la dreapta, de la M0 a M1. Să luăm în considerare situaţia simplificată în care creşterea masei monetare se roduce simultan şi uniform în întreaga economie, precum în faimosul exemplu al lui David ume în care toţi oamenii descoperă, peste noapte, că în mod magic deţinerile lor de bani s-

u dublat4. Restabilirea echilibrului monetar prin egalizarea cererii de bani cu noul nivel al

În realitate, modificarea cantităţii de bani din economie nu se produce simultan şi cu aceeaşi intensitate în toate omeniile şi pentru toate persoanele. Aceasta însemnă că, caeteris paribus, modificările apărute în cantitatea de ani nu pot afecta niciodată preţurile tuturor mărfurilor în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate, fapt ce infirmă poteza de „neutralitate” a monedei.

8

masei monetare trebuie să se realizeze prin diminuarea valorii banilor (PCB), respectiv creşterea preţurilor bunurilor (a nivelului preţurilor). Cum producţia de bunuri economice a rămas neschimbată, atunci preţurile bunurilor s-au dublat iar valoarea banilor s-a înjumătăţit. Acest tip de explicaţie a formării nivelului şi a evoluţiei preţurilor constituie conţinutul a ceea ce se cheamă teoria cantitativă a banilor. Potrivit acesteia, cantitatea de monedă disponibilă în economie determină valoarea banilor: cauza este modificarea lui M iar efectul este modificarea preţurilor şi a valorii banilor (PCB).

Cum se produce ajustarea echilibrului monetar? Efectul imediat al creşterii masei monetare constă în apariţia unei oferte excedentare de bani. În condiţiile echilibrului iniţial, publicul deţinea exact cantitatea de bani pe care, la nivelul PCB0, o dorea. Creşterea cantităţii de bani din economie face ca deţinerile de bani ale oamenilor să devină excedentare în raport de cele pe care aceştia şi le doreau. La nivelul PCB0 stocul monetar din economie (M1) depăşeşte cantitatea de monedă cerută. Oamenii vor căuta să se debaraseze de deţinerile excedentare de bani în următoarele modalităţi: prin creşterea nivelului consumului şi/sau prin creşterea volumului economiilor/investiţiilor. Această creaţie monetară desemnează creşterea cererii de bunuri economice, de consum şi/sau de producţie, ceea ce înseamnă creşterea preţurilor bunurilor, respectiv scăderea PCB. La o valoare mai scăzută a banilor oamenii vor dori să deţină cantităţi mai mari de bani, proces de ajustare ce se finalizează cu restabilirea echilibrului între cererea de bani şi noul nivel al stocului monetar (M1).

Indiferent de natura instrumentelor monetare utilizare (monedă marfă sau monedă fiduciară), în orice fracţiune temporală a desfăşurării procesului de schimb, stocul monetar se va afla în posesia cuiva, anume în posesia persoanelor care se angajează sau care doresc să se angajeze în efectuarea de schimburi prin intermediul banilor. Aceasta înseamnă că întreaga masa monetară se găseşte în deţinerile tuturor celor care au decis să constituie o rezervă monetară (cerere de bani). Astfel, într-o economie monetară formată din acţiunile de producţie şi schimb a 100 de persoane, suma deţinerilor individuale de bani este egală cu stocul monetar existent şi utilizat ca mijloc de schimb. În termeni matematici, putem scrie că:

M = ∑ m,

unde M este masa monetară din economie iar m este deţinerea individuală de bani.

Pe această bază, subliniem inconsistenţa punctului de vedere adoptat în general de către economiştii aflaţi sub influenţa abordării monetare a lui Irving Fisher, potrivit căruia analiza monetară este circumscrisă banilor aflaţi „în circulaţie” în opoziţie cu banii „scoşi din circulaţie”, adică dihotomiei „bani în circulaţie” – „bani inactivi, nefolosiţi”. În nici o economie nu există ceva misterios de tipul unei arene în care banii „circulă”. De fapt, în orice fracţiune temporală din desfăşurarea vieţii economice banii se găsesc în posesia cuiva, mai exact întregul stoc monetar este repartizat în deţinerile de bani ale persoanelor ce susţin schimburile monetare pe piaţă. Orice cerere monetară de schimb, anterioară formării venitului unei persoane, făcea parte din rezerva monetară a unei alte persoane. Cum banii desemnează o fracţiune a proprietăţii oricărei persoane, în cadrul desfăşurării unui schimb aceştia trec spontan din proprietatea cumpărătorului bunurilor în cea a vânzătorului acestora. Faptul că rezerva monetară a unei persoane nu este utilizată în derularea tranzacţiilor la fel de intens ca cea a altor persoane nu elimină disponibilitatea acelor bani de a fi utilizaţi ca mijloc de schimb, în orice moment din viitor.

9

Pe termen scurt, factorul cu cele mai evidente influenţe asupra cererii de bani şi echilibrului monetar constă în anticiparea unor schimbări în valoarea de schimb a banilor. Să presupunem, de exemplu, că se anticipează scăderea rapidă a PCB a banilor la un anumit moment în viitor. Modul în care se modifică cererea de bani depinde de numărul de persoane care efectuează asemenea anticipări şi de intensitatea acestora. Astfel, anticiparea scăderii PCB va tinde să determine scăderea PCB în prezent, şi invers.

Anticiparea scăderii valorii banilor semnifică faptul că unitatea monetară valorează mai mult în prezent decât în viitor, ceea ce va determina o reducere în cererea de bani devreme ce oamenii tind să cheltuiască mai mulţi bani în prezent decât la o data ulterioară. Invers, anticiparea unei creşteri a PCB în viitorul apropiat va produce tendinţa de creştere a cererii de bani devreme ce oamenii decid să suplimenteze rezervele lor monetare. Rezultatul va consta în creşterea în prezent a PCB. Aceste raţionamente arată că efectul (speculativ) al anticipării preţului banilor se manifestă în aceeaşi manieră ca şi

Îuepccv(baPa

Pacpdc

Fîpc„s

PCB (valoarea banilor) PCBs A B

E Cs Cb M cantitatea de bani

Figura 19.2. Efectul anticipării preţului banilor în cazul anticipării preţului oricărui alt bun.

n graficul de mai sus am reprezentat situaţia anticipării unei creşteri a PCB, adică anticiparea nei scăderi a preţurilor. Curba Cb desemnează adevărata cerere de bani, căreia îi corespunde chilibrul monetar E, iar curba Cs desemnează cererea de bani care încorporează anticipările rivind creşterea preţului banilor. Anticiparea creşterii PCB determină, caeteris paribus, reşterea cererii de bani şi a PCB. Valoarea banilor creşte corespunzător segmentului EA, eea ce permite speculatorilor (a căror cerere de bani nu s-a majorat) să obţină câştiguri din alorificarea banilor lor deveniţi acum mai valoroşi. Însă la valoarea speculativă a banilor PCBs) se manifestă un exces al stocului monetar (AB) în comparaţie cu adevărata cerere de ani, ceea ce determină reducerea deţinerilor de bani şi creşterea achiziţiilor de bunuri. În cest fel are loc creşterea preţurilor bunurilor (reducerea PCB) şi restabilirea valorii banilor. recum în cazul oricărui alt bun, erorile manifestate în anticiparea preţului banilor tind să fie uto-corectoare.

e termen lung, stabilitatea cererii de bani este influenţată lent de anumiţi factori care cţionează în sensuri şi cu intensităţi diferite. Spre exemplu, economiile aflate în progres se aracterizează întotdeauna prin noi oportunităţi de schimb, pe măsură ce are loc creşterea roducţiei de bunuri economice, a numărului de stagii ale acesteia şi diversificarea structurii e producţie. Creşterea oportunităţilor de schimb tinde să determine creşterea dimensiunii ererii de bani.

actorul major care contracarează pe termen lung această tendinţă, prin aceea că acţionează n vederea scăderii cererii de bani, constă în puternica dezvoltare instituţională a diferitelor ractici financiare (utilizarea formelor electronice de plată), precum şi a diferitelor sisteme de ompensare (clearing). Dezvoltarea unui asemenea mecanism de compensare înseamnă economisirea” banilor prin faptul că permite acestora îndeplinirea funcţiei de mijloc de chimb în absenţa prezenţei lor fizice.

10

Cel mai simplificat exemplu de clearing este cel care are loc între două persoane. Ionescu cumpără hârtie de la Georgescu de 5 milioane de lei iar Georgescu doreşte creioane produse de Ionescu de 3 milioane de lei. În locul vehiculării a 8 milioane de lei, bani necesari efectuării celor două schimburi, cei doi convin să opereze un clearing: Ionescu îi plăteşte lui Georgescu 2 milioane de lei, ceea ce face posibil schimbul mărfurilor dorite. Prin compensare este transferată numai suma netă, adică diferenţa dintre cantităţile de bani luate în considerarea pentru evaluarea şi mijlocirea schimburilor. În aceste condiţii, deţinerile de bani ale părţilor schimbului tind să se reducă. Cu cât mai multe activităţi sunt angajate în operaţiunile de clearing cu atât banii vor fi mai bine „economisiţi”, prin compensarea periodică a datoriilor reciproce.

3. Oferta de bani şi procesul creaţiei monetare

Majoritatea oamenilor care se gândesc la bani fac referire la bucăţile de hârtie şi monedele, de diferite dimensiuni şi culori, „produse” şi scoase pe piaţă de către Banca Centrală a fiecărei ţări. În prezent însă, cel mai cuprinzător mijloc de plată nu este numerarul, ci banii aflaţi în conturi la băncile comerciale, conturi operabile prin cecuri, numite depozite la cerere. Adesea oamenii au dificultăţi în a înţelege că depozitele la cerere constituie, cu adevărat, bani, deşi pretutindeni cecurile dobândesc un rol tot mai important în efectuarea plăţilor. Unii autori chiar descriu situaţii în care depozitele la cerere constituie singurul mijloc de schimb, ceea ce înseamnă că banii numerar ar putea dispărea fără vreo diminuare în utilizarea monedei ca mijloc de schimb.

Introducerea relativ recentă a banilor electronici şi a cărţilor de credit a contribuit la diversificarea instrumentelor financiar-monetare şi la amplificarea dezbaterilor cu privire la ceea ce trebuie să fie considerat ca monedă. Liberalizarea pieţelor bancare şi inovaţiile financiare au dat naştere diferitelor forme de bani electronici (e-money sau moneda digitală). Însă asemenea instrumente financiare nu au „propria lor viaţă”, ele nu modifică esenţa banilor; existenţa şi utilizarea acestor instrumente sunt posibile atâta vreme cât oamenii consideră că pot obţine, la cerere, bani cash prin intermediul lor. Teorema regresiei monetare contribuie la înţelegerea faptului că stabilitatea sistemelor monetare de astăzi decurge din credinţa oamenilor că în spatele cecurilor, cardurilor şi altor diferite forme de bani stă „ceva”, în calitate de suport, de garanţie. Implicaţia este aceea că numeroasele inovaţii financiare nu creează, de fapt, bani noi, ci mai degrabă noi moduri de utilizare în tranzacţii a unor bani deja existenţi.

Într-o economie complexă devine dificilă trasarea unei frontiere între aşa-numitele active monetare (ca elemente componente ale masei monetare) şi alte active. Această diferenţiere este realizată în funcţie de gradul de lichiditate ce caracterizează diferitele active. Lichiditatea unui activ este apreciată în funcţie de costurile preschimbării acestuia în monedă sau cu alte active. Un activ este mai lichid decât un altul dacă oferă posesorului posibilitatea de a obţine cu mai multă uşurinţă, în comparaţie cu celălalt activ, bani sau bunuri în schimbul său. Monedele metalice şi bancnotele sunt active cu lichiditate perfectă, automobilul personal nu este un activ monetar; însă între aceste două extreme sunt poziţionate o multitudine de alte

11

active, diferenţiate în funcţie de gradul lor de lichiditate. Compoziţia portofoliului de active a oricărei persoane poate fi analizată în funcţie de lichiditatea fiecărui activ. Cererea de bani (deţinerile de monedă) reprezintă un activ lichid prin excelenţă.

Cât de lichid trebuie să fie un activ pentru a putea fi considerat monedă? Această întrebare suscită numeroase controverse în rândul diferitelor curente de gândire economică asupra problemelor monetare. Aceste controverse decurg din caracterul de relativitate a calităţii de bani a unor active. Aceasta înseamnă că definirea masei monetare are un caracter oarecum arbitrar: nu există consens asupra unui criteriu ultim pentru a decide ce trebuie inclus în masa monetară şi ce trebuie exclus din definiţia banilor5.

Banii reprezintă totalitatea instrumentelor monetare imediat disponibile pentru efectuarea plăţilor. Bucăţile de hârtie ţinute cu grijă în portofelele noastre reprezintă bani ce pot fi utilizaţi pentru plata bunurilor dorite şi pentru achitarea datoriilor. De asemenea, conturile bancare operabile prin cecuri (depozitele la cerere) se consideră a fi bani, de vreme ce asemenea instrumente sunt acceptate pentru mijlocirea în mod curent a unei proporţii foarte importantă a tranzacţiilor. În general, sunt conturate două componente ale masei monetare, care se deosebesc calitativ între ele: (1) bani propriu-zişi (bani cash), adică instrumentele monetare caracterizare prin lichiditate perfectă; (2) disponibilităţi semi-monetare (quasi bani), adică instrumente monetare care pot fi transformate cu uşurinţă în bani lichizi sau pot îndeplini funcţiile acestora.

Analiza masei monetare şi a componentelor ei este realizată cu ajutorul conceptului de agregat monetar. Termen asimilat de Sistemul Contabilităţii Naţionale, agregatul monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată, prin instituţiile bancar-financiare care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc. Includerea instrumentelor de schimb în agregatele monetare se face după uşurinţa sau dificultatea transformării lor în bani lichizi, în funcţie de încetineala sau rapiditatea cu care se face aceasta, de riscul mai mare sau mai mic de a pierde o anumită valoare a acelor active (criteriul lichidităţii).

Agregatul monetar desemnat prin M1 reprezintă masa monetară în sens restrâns, fiind format din numerarul (bani de hârtie şi monedă divizionară) aflat în afara sistemului bancar, conturile bancare operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor nonfinanciari, cecurile la purtător (de călătorie). Acest agregat răspunde pe deplin conţinutului monedei şi facilităţilor sale. Componentele lui sunt în măsură să mijlocească direct o tranzacţie şi să stingă imediat o datorie fără ca deţinătorul lor să depună eforturi.

Agregatul monetar desemnat prin M2 desemnează masa monetară în sens larg, el cuprinzând, în plus faţă de M1, următoarele: depozitele la vedere aflate în conturile bancare neoperabile prin cecuri, depunerile la casele de economii, depozitele pe termen aflate în gestiunea băncilor şi depozitele în valută ale rezidenţilor.

5 De exemplu, economiştii monetarişti consideră că stabilizarea ritmului de creştere a masei monetare constituie cel mai important remediu pentru inflaţie şi pentru recesiune. Aprobarea sau dezaprobarea acestei recomandări este însă dificilă tocmai datorită controverselor asupra instrumentelor care trebuie considerate monedă şi, în consecinţă, incluse în masa monetară.

12

În România modificările absolute şi relative ale masei monetare, ca şi schimbările intervenite în structura acesteia sunt redate în tabelul următor:

Tabelul 19.1. Masa monetară în România: structuri şi dinamici - în miliarde lei, la sfârşitul perioadei –

M1 Din care: Cvasi bani Din care: M2

Anul Absolut % în M.M.

Numerar în afara

s.b.

Dispo-nibil la vedere

Absolut % în M.M.

Economii ale

populaţiei

Depozite la termen şi condiţ.

Depozite în valută ale rezid.

Absolut %∆

1991 697 67,4 177 520 336 32,6 262 34 41 1.033 100,91992 1028 55,4 411 617 827 44,6 409 87 332 1.856 79,61993 2.231 49,9 1.049 1.183 2.241 50,1 646 299 1.296 4.472 141,01994 4.534 42,6 2.201 2.333 6.115 57,4 2.728 1.029 2.358 10.649 138,11995 7.083 38,8 3.760 3.323 11.195 61,2 5.136 1.927 4.132 18.278 71,61996 11.173 36,8 5.383 5.790 19.162 63,2 8.801 3.267 7.086 30.335 66,01997 18.731 30,1 9.200 9.531 43.414 69,9 20.165 5.568 17.686 62.150 104,91998 22.110 23,9 11.525 10.585 70.420 76,1 30.967 9.252 30.201 92.530 48,9

În general, responsabilitatea cu privire la existenţa în economie a unui anumit nivel al masei monetare este ataşată băncii centrale, care dispune de diferite pârghii de politică monetară prin care poate antrena modificări ale masei monetare. Această viziune este una incompletă deoarece neglijează rolul băncilor şi altor organisme financiare în sistemul monetar. Comportamentele băncilor influenţează semnificativ dimensiunea monedei scripturale din economie, deci dimensiunea masei monetare. De fapt, trebuie subliniată ideea că, în condiţiile sistemelor monetare contemporane, masa monetară nu este o variabilă exogenă dată; masa monetară de fapt se formează în cadrul unui proces de creaţie monetară la care sistemul bancar participă în mod decisiv. Examinarea rolului băncilor în ceea ce priveşte modificarea masei monetare este subordonată aranjamentului instituţional în cadrul căruia se manifestă activitatea bancară.

Cazul acoperirii integrale (rata rezervei de 100%). Ne putem imagina o economie în care nu există bănci, moneda lichidă (numerarul) fiind în aceste condiţii singurul mijloc de schimb. De altfel, această situaţie corespunde cu începutul dezvoltării sistemelor monetare. În aceste condiţii, toate schimburile se desfăşoară prin moneda marfă lichidă selectată pe piaţa liberă. Apariţia băncilor nu modifică semnificativ datele problemei, în condiţiile în care acestea sunt organisme bancare de depozit (cu funcţia primordială de păstrare a securităţii valorilor monetare sau non-monetare).

Persoana care constituie un depozit la o asemenea bancă va primi un certificat de monedă (bilet de bancă) care atestă dreptul de proprietate permanent asupra cantităţii de monedă aur depozitate în bancă. Creanţele asupra băncii (atestate prin certificate de depozit, bilete de bancă) care au ca obiect cantitatea de monedă ce va fi restituită la cerere se numesc substitute monetare. Aceste substitute monetare trebuie să fie incluse în oferta de bani deoarece sunt acceptate ca mijloace de plată (ele reprezintă creanţe asupra unor bunuri prezente): oamenii se comportă cu substitutele monetare ca şi cum ar fi bani, fiind încredinţaţi de posibilitatea de a le schimba oricând, fără costuri, contra monedă propriu-zisă.

Dacă rezerva monetară conservată de debitor (banca) este inferioară în raport de substitutele monetare (pasivul băncii), atunci excedentul acestora reprezintă instrumente monetare fiduciare. O bancă ce nu emite monedă fiduciară nu poate utiliza pentru operaţiunile de creditare decât capitalul propriu, adică banca păstrează în totalitate valorile depozitate ca

13

rezerve (spunem că sistemul bancar funcţionează cu o rată a rezervelor de 100% sau în condiţii de acoperire integrală).

De exemplu, în cadrul unui asemenea aranjament instituţional, crearea unui depozit de 1.000 $ aur face ca situaţia financiară a unei bănci nou înfiinţate să fie următoarea:

Banca Naţională de Depozit Active Pasive 1.000 $ Rezerve Depozite 1.000 $

Această operaţiune bancară a avut ca efect transformarea numerarului de 1.000 $ în monedă scripturală: aceeaşi sumă este înregistrată şi ca pasiv (datorie a băncii către deponent) şi ca activ (resurse pe care banca le păstrează ca rezerve). În condiţiile unei rate a rezervelor de 100%, orice depozit determină reducerea stocului de bani lichizi (numerar) şi creşterea stocului de bani de cont (monedă scripturală), cu rezultatul menţinerii stocului monetar la acelaşi nivel. Aşadar, atunci când băncile transferă depozitele integral în rezerve are loc doar modificarea structurii masei monetare, nu şi a dimensiunii acesteia. De asemenea, lichidarea unui depozit are ca rezultat scăderea monedei scripturale şi creşterea numerarului cu aceeaşi sumă.

Creaţia monetară în condiţiile ratei rezervei fracţionare. Procesul creaţiei monetare are loc atunci când bancherii doresc să nu lase neutilizate rezervele constituite. Băncile vor emite instrumente monetare fiduciare corespunzător unei anumite fracţiuni din rezervele constituite, ceea ce reflectă posibilitatea posibilitatea băncilor de a extinde „artificial” volumul creditului peste capitalul propriu. Păstrarea unui anumit procent de rezerve din totalul depozitelor devine însă obligatorie, în scopul posibilităţii de a susţine cererile de retragere care pot să vină oricând din partea deponenţilor. Să ne imaginăm că Banca Naţională de Depozit decide să conserve sub formă de rezerve doar 10% din volumul depozitelor, restul de 90% să fie folosit pentru acordarea de credite, ceea ce înseamnă transformarea băncii în bancă de credit. În condiţiile unei rate a rezervelor de 10%, situaţia financiară a băncii va deveni:

Banca Naţională de Credit Active Pasive 100 $ Rezerve Depozite 1.000 $ 900 $ Credite

În aceste condiţii banca are două tipuri de active: rezerve (100 $) şi credite (900$). Înainte ca banca să consimtă acordarea creditelor, oferta de bani este de 1.000 $, sumă care a fost depusă la bancă. Însă orice operaţiune de creditare (monetizarea unei creanţe bancare) desemnează o ofertă nouă de monedă. De asemenea, procesul invers de rambursare a unui credit în favoarea unei bănci echivalează cu o reducere a masei monetare. În cazul exemplului nostru, la nivelul de 1.000 $ al depozitelor se adaugă 900 $ lichidităţi împrumutate. Astfel, oferta de bani devine 1.900 $. În consecinţă, aranjamentul instituţional al rezervei fracţionare dă naştere procesului de creaţie monetară prin multiplicarea banilor de cont (a monedei scripturale).

Depozitul iniţial de 1.000 $ contribuie la creşterea volumului monedei scripturale cu fiecare act de creditare a disponibilului rămas în urma constituirii rezervei de 10% din depozitele succesive. Titularul creditului de 900 $ de la Banca Naţională de Credit utilizează aceşti bani

14

pentru achitarea obligaţiilor faţă de un partener comercial care îşi are un cont deschis la Banca Regională de Credit, de exemplu. Situaţia financiară proprie acestei operaţiuni este:

Banca Regională de Credit Active Pasive 90 $ Rezerve Depozite 900 $

810 $ Credite

Cum fiecare bancă reţine ca rezervă doar 10% din volumul depozitelor, diferenţa de 90% din valoarea oricărui depozit nou creat îşi va găsi drumul către alte bănci, pe măsură ce titularii creditelor utilizează banii împrumutaţi pentru efectuarea diferitelor schimburi. Acest proces de creare de monedă de cont poate fi descris prin intermediul schemei următoare: 1.000 900 810 729 $ $ $ $

Împr…

reze

Împr…

reze

Împr…

reze

“injecţia”

iniţială de

numerar

Figu

Procesul de creaţie monetară minimă obligatorie stabilite dîn virtutea deţinerii monopolcomerciale care formează sistcredite, aşa cum am arătat intermediul unui asemenea pr

Determinarea ofertei totale fracţionare (raportul dintre repe care publicul alege să o drezervele bancare şi cu N numa sistemului (BM) este format

Notăm acum cu r cota dorită d

iar cu n ponderea pe care o de

Prin înlocuirea ecuaţiilor (2) ş

Prin rezolvarea acestei ecuaţii

A

umuturi……

rve 100

ra 19.3. Procesul creării mon

este opera sistemului bae Banca Centrală. Aceasului legal al baterii/emiemul bancar oferă/creeazmai sus. Care este ofeoces?

de bani decurge din lzervele bancare şi totalueţină în totalul depoziteerarul deţinut de populaă din rezerve plus numer

R + N = BM

e rezerve (R) a băncilor

R = r⋅D

ţine populaţia din depoz

N = n⋅D.

i (3) în prima ecuaţie, vo

r⋅D + n⋅D = BM

în raport cu variabila D

D = BM /(r + n).

15

B

umuturi……

rve 90

edei scripturale

ncar în cadrul regulilor ta se mai numeşte Bancsiunii de monedă în nuă monedă scripturală prrta de bani care poate

uarea în considerare al depozitelor) şi a propolor. Notăm cu R numeţia non-bancară. Astfelarul din economie:

în totalul depozitelor (D

itele sale bancare în num

m obţine:

.

, vom obţine:

C

umuturi……

rve 81

privind rezerva ă de Emisiune, merar. Băncile in acordarea de fi creată prin

ratei rezervei rţiei de numerar rarul deţinut în , baza monetară

(1)

):

(2);

erar:

(3).

(4).

Ecuaţia (4) arată că, dacă proporţia de numerar a populaţiei în totalul depozitelor este zero (ceea ce înseamnă efectuarea tuturor tranzacţiilor prin intermediul banilor de cont), atunci dimensiunea monedei scripturale decurge din multiplicarea bazei monetare cu un număr aflat într-o relaţie invers proporţională cu rata rezervei. De exemplu, dacă rata rezervei bancare este 10%, atunci depozitele ar fi de zece ori cât baza monetară din economie. Astfel, multiplicatorul banilor de cont într-o economie în care n = 0 este inversul ratei rezervei fracţionare: 1/r. În cazul exemplului nostru, în condiţiile unei rezerve fracţionare de 10%, depozitul iniţial de 1.000 $ creat la Banca Naţională de Credit dă naştere unei oferte totale de bani de 10.000 $ deoarece multiplicatorul banilor de cont este 10. Un n pozitiv arată reducerea intensităţii procesului de multiplicare a depozitelor, de vreme ce creşte valoarea numitorului în relaţia (4).

Oferta totală de bani este reprezentată de suma celor două componente, D (depozitele) şi N (numerarul). Oferta de bani nu include R (rezervele), deoarece depozitul care a creat rezervele bancare iniţiale este deja inclus prin depozitele D şi se urmăreşte evitarea dublei înregistrări. Deci oferta de bani, M, este dată de relaţia:

M = N + D (5)

Procesul de creaţie monetară este ilustrat prin intermediul multiplicatorului monetar care face legătura între BM şi M şi care arată de câte ori este mai mare oferta de bani decât baza monetară a sistemului:

m = M / BM = (N + D) / (N + R) = (n + 1) / (n + r) (6)

Amplitudinea multiplicatorului banilor este cu atât mai mare cu cât cota obligatorie de rezerve a băncilor este mai mică (este vorba despre corelaţia multiplicatorului cu variabila r, în conformitate cu relaţiile de mai sus). De asemenea, multiplicatorul banilor este în relaţie inversă şi cu procentul de numerar pe care doreşte să-l deţină populaţia, adică cu variabila n, aşa cum demonstrează natura relaţiilor luate în considerare.

Procesul analizat până acum funcţionează şi în sens invers. Aceasta se produce în cazul în care are loc o scurgere de numerar din sistemul bancar. Lichidarea unui depozit şi transformarea banilor de cont în numerar antrenează reducerea monedei scripturale de 1/r ori faţă de volumul numerarului. În cazul în care un client al băncii decide să păstreze sub formă de numerar un plus de 100 $, retragerea acestei sume din contul său curent determină diminuarea rezervelor băncii cu 100 $. Restabilirea echilibrului necesită diminuarea depozitelor la vedere cu 1.000 $. Acest rezultat nu se produce însă imediat şi în mod automat, ci prin decizia băncii de a nu mai reînnoi acele împrumuturi ajunse la scadenţă care corespund bazei monetare formate din depozitul în numerar retras. Acelaşi proces de reducere a masei monetare scripturale are loc în condiţiile în care bancherii, din dorinţa asigurării unei lichidităţi sporite, decid să păstreze rezerve excedentare (rezerve superioare ratei rezervei obligatorii)6.

6 În prezent, constituirea de rezerve excedentare nu este o practică bancară semnificativă din mai multe motive: (1) băncile se confruntă cu un cost (de oportunitate) al deţinerii de rezerve, reprezentat de dobânda care ar putea fi obţinută prin utilizarea resurselor respective pentru acordarea de credite sau efectuarea unor plasamente; (2) nivelul falimentele pe care istoria bancară le-a consemnat au indus necesitatea unor reforme instituţionale privitoare la asigurarea depozitelor bancare; (3) dezvoltarea pieţelor financiare şi a comunicaţiilor au facilitat administrarea mai eficace a rezervei minime.

16

Aşadar, oferta de bani se găseşte atât sub incidenţa deciziilor adoptate în sistemul bancar dar şi a comportamentelor publicului cu privire la proporţia dorită între numerar şi depozite. Imposibilitatea controlului acestor comportamente şi a anticipării lor cu acurateţe explică de ce controlul asupra ofertei de bani exercitat de către Banca Centrală nu poate să fie unul perfect, de dimensionare precisă a mărimii ei. Aceasta indică, într-o anumită măsură, caracterul endogen al procesului de formare a masei monetare. Spunem într-o anumită măsură deoarece Banca Centrală dispune de posibilitatea de a utiliza diferite instrumente prin care determină modificări ale masei monetare, aşa cum vom arăta în secţiunea destinată politicii monetare.

4. Teoria cantitativă a banilor: care este masa monetară optimă?

În esenţă, teoria cantitativă a banilor se întemeiază pe înţelegerea faptului că raporturile de schimb între monedă şi bunurile economice sunt determinate în aceeaşi manieră ca şi raporturile de schimb între bunuri (în absenţa monedei). Teoria cantitativă a banilor constituie, de fapt, aplicarea teoriei generale a cererii şi ofertei în cazul monedei. Ea ilustrează implicaţiile „cantitative” ale monedei (ale masei monetare) asupra variabilelor nominale şi reale dintr-o economie, precum preţurile şi producţia. Este evidenţiată astfel relaţia de cauzalitate ce se stabileşte între cantitatea de bani existentă în economie şi variabilele economice care se găsesc sub incidenţa acesteia. De asemenea, orice analiză de natură monetară trebuie să încorporeze, în mod necesar, problema relevanţei optimului în ceea ce priveşte masa monetară. Care trebuie să fie cantitatea optimă de monedă şi cum poate fi aceasta determinată? Masa monetară ar trebui să scadă, să crească, să rămână constantă şi de ce?

Analiza comparată dintre sfera monedei şi cea a bunurilor economice conduce la evidenţierea unei legi economice fundamentale. Creşterea stocului de bunuri de capital determină, caeteris paribus, creşterea ofertei de bunuri de consum. Creşterea producţiilor anumitor bunuri de consum (fără a avea loc scăderea producţiilor altor bunuri) constituie un beneficiu social; această situaţie semnifică sporirea venitului real al unor categorii de persoane, fără a avea loc scăderea acestuia pentru nimeni altcineva. În cazul banilor lucrurile stau cu totul altfel; banii, în sine, nu pot fi consumaţi şi nu pot fi utilizaţi direct ca input în procesul productiv. Banii, în sine, sunt neproductivi. Pământul, munca şi capitalul sunt factori încorporaţi întotdeauna în anumite bunuri, în instrumente productive specifice. Spre deosebire, banii rămân întotdeauna în rezervele monetare ale tuturor celor care îi utilizează în procesul de schimb.

Bunurile se caracterizează prin raritate şi orice creştere a stocului de bunuri constituie indicatorul obţinerii unui beneficiu social. În cazul banilor, utilitatea acestora nu este una de natură directă, ci în calitatea lor de mijloc general de schimb. Banii nu sunt niciodată consumaţi în ciuda faptului că sunt indispensabili alocării raţionale a resurselor. În ipoteza banilor „neutri”, modificarea uniformă a stocului monetar într-o societate face ca, caeteris paribus, valoarea de schimb a banilor (PCB) să se modifice în relaţie inversă până când are loc restabilirea echilibrului monetar.

17

Din moment ce banii îndeplinesc doar funcţia de mijloc de schimb, nu una de natură productivă, orice cantitate de bani este la fel de bună ca oricare alta, cu condiţia să fie constantă. Nu are nici o importanţă cât de mare sau de mică este cantitatea de bani în raport de cantitatea de bunuri tranzacţionată prin intermediul acesteia. De altfel, o asemenea comparaţie este imposibilă: este ca şi cum s-ar compara timpul cu spaţiul. În consecinţă, în legătură cu banii nu există ceva de tipul „prea mult” sau „prea puţin” (adică masă monetară în exces sau deficitară). Oricare ar fi stocul monetar, beneficiile monedei ca mijloc de schimb înseamnă întotdeauna utilizarea integrală a cantităţii de bani existente pentru tranzacţionarea bunurilor existente. Nu există nici un criteriu ştiinţific potrivit căruia să se poată argumenta dacă intermedierea schimburilor cu bunurile economice existente într-o economie se desfăşoară mai bine atunci când stocul monetar este ipotetic de 600 mld. $, comparativ cu situaţiile în care aceleaşi bunuri ar fi tranzacţionate, de exemplu, prin intermediul a 1.200 mld. lei, 2.000 mil. yeni sau 700 mld. euro.

Atunci când cantitatea de bani existentă în economie nu este constantă are loc modificarea de la o perioada la alta a preţurilor şi a producţiei de bunuri, cu fiecare modificare ce apare în dimensiunea masei monetare. Impactul monedei asupra producţiei este diferit, în funcţie ipotezele utilizate şi de orizontul temporal luat în considerare.

Odată cu dezvoltarea teoriei economice clasice (David Hume, Adam Smith, David Ricardo, Th. Malthus, J. B. Say, J. S. Mill), aspectele monetare au fost abordate în termeni de „neutralitate” a banilor. Teoria monetară clasică susţine că modificarea cantităţii de bani determină modificarea preţului bunurilor/banilor într-o relaţie direct/invers proporţională. Pentru clasici, pe termen lung, modificarea masei monetare nu exercită nici un efect asupra producţiei reale.

Economiştii neoclasici aduc noi perspective în analiza fenomenelor monetare. În limbajul comun, s-a generalizat însă conceptul de “teorie cantitativă clasică”, formulată în două variante: varianta “tranzacţională” (Irving Fischer) şi varianta “venit” (L. Walras, A. Mashall, K. Wicksell, A. Pigou). După 1950, un grup de economişti cunoscuţi ca reprezentanţi ai “Şcolii de la Chicago”, în frunte cu Milton Friedman, readuc în actualitate teoria cantitativă clasică prin adaptarea acesteia la condiţiile economiei de la sfârşitul secolului XX. Apare, astfel, teoria cantitativă a banilor reformulată, fiind cunoscută în literatura de specialitate ca ”noua teorie cantitativă a banilor”.

Teoria cantitativă clasică se bazează pe un model simplu ce conţine următoarele elemente: M – reprezintă masa monetară în circulaţie la nivelul unei economii; Y – reprezintă producţia totală sau produsul naţional brut real; ν - reprezintă viteza de circulaţie a banilor; P – reprezintă nivelul general al preţurilor. Modelul arată că economiştii clasici au privit cererea de bani în termenii ecuaţiei schimbului:

M⋅ν = P⋅Y

Relaţia cauzală fundamentală subliniată de teoria cantitativă a banilor în cadrul ecuaţiei schimbului este cea dintre M şi P: modificarea masei monetare determină modificarea în relaţie directă a nivelului general al preţurilor. Considerând viteza de circulaţie a banilor ca fiind constantă, teoria cantitativă clasică mai este denumită “teoria cantitativă a banilor în variantă statică”. Potrivit lui Irving Fisher, schimbarea cantităţii de bani reprezintă factorul explicativ decisiv al modificării nivelului preţurilor. În condiţiile contemporane, teoria cantitativă este, în esenţă, un model explicativ al inflaţiei.

18

(1) Teoria cantitativă a banilor în variantă statică are următoarele coordonate: • viteza de circulaţie a banilor este invariabilă; • producţia totală nu este modificată ca urmare a modificării masei monetare; • modificarea masei monetare face ca, indiferent de termen, să se modifice nivelul general al preţurilor (P) în relaţie direct proporţională. Există două variante secvenţiale ale teoriei cantitative a banilor în varianta statică: (a) varianta tranzacţională şi (b) varianta venitului.

(a) Varianta tranzacţională a teoriei cantitative este cunoscută şi sub numele de “ecuaţia Fischer”, după numele susţinătorului ei. În formă matematică, ecuaţia Fischer apare astfel:

M⋅ν’ = P⋅T

Ecuaţia Fischer este construită pe baza următoarelor elemente: viteza de tranzacţie (ν’) – ce arată de câte ori o unitate monetară este cheltuită în cadrul unei perioade, masa monetară (M), volumul tranzacţiilor băneşti efectuate la preţurile existente (T) şi nivelul general al preţurilor (P). În această variantă, volumul tranzacţiilor băneşti cuprinde nu doar elementele incluse în PIB, ci şi produse intermediare, comercializarea de mărfuri vechi, tranzacţii financiare etc. “Viteza de tranzacţie” se foloseşte însă mai puţin decât “viteza veniturilor”, deoarece datele despre tranzacţiile totale sunt mai puţin sigure. Viteza veniturilor poate fi calculată relativ mai uşor prin utilizarea raportului dintre PIB nominal (P⋅Y) şi masa monetară (M):

ν = P⋅Y / M

Din punct de vedere funcţional, varianta tranzacţională a teoriei cantitative a banilor reprezintă un model teoretic general, care nu oferă date despre condiţiile concrete în care se desfăşoară schimbul monetar, banii fiind priviţi doar ca instrument de plată şi, prin urmare, cererea reală de bani se exprimă prin volumul tranzacţiilor băneşti.

(b) Varianta venit a teoriei cantitative a banilor sau “Ecuaţia Cambridge” a fost elaborată de Alfred Marshall şi A. C. Pigou de la Universitatea Cambridge. Ea reprezintă practic a doua fază a teoriei cantitative clasice şi apare după primul război mondial. Ecuaţia Cambridge se deduce din împărţirea ambilor termeni prin viteza de circulaţie a banilor. Astfel, se obţine:

M = (1/ν)⋅P⋅Y

Folosind simbolul k pentru 1/ν, rezultă forma matematică a Ecuaţiei Cambridge:

M =k⋅P⋅Y

Raportul 1/ν (notat prin constanta k) arată proporţia din venitul nominal (PIB nominal) pe care indivizii o ţin în formă monetară. De exemplu, dacă k = 1/10, aceasta înseamnă că oamenii păstrează sub formă de bani, în medie, o sumă egală cu 10% din venitul lor. Acest lucru reflectă faptul că viteza de circulaţie a banilor este 10, adică fiecare unitate monetară ajunge la diferiţi subiecţi sub formă de venit de 10 ori pe an. Să mai presupunem că suntem în cazul unei economii simple, formată din 10 persoane, al cărei PIB nominal este 1.000 $ iar distribuţia producţiei este perfect egală. Acest lucru înseamnă că venitul anual al fiecărei persoane este de 100 $ iar deţinerea individuală de bani (rezerva monetară) este de 10 $. În consecinţă, masa monetară este de 100 $, adică a zecea parte din PIB-ul nominal, ceea ce indică suma deţinerilor individuale de bani, aşa cum am arătat într-o secţiune anterioară.

19

Înlocuirea lui ν prin k va determina o reorientare majoră în teoria economică: banii încetează să mai fie consideraţi o formă sterilă de păstrare a avuţiei. Această variantă a teoriei cantitative defineşte banii atât ca instrument de plată (tranzacţii), dar şi ca instrument de avere (numerar de rezervă, disponibilităţi în cont), factorii determinanţi ai cererii de bani fiind mult diferenţiaţi faţă de prima variantă.

(2) Noua teorie cantitativă a banilor care formează nucleul modelului monetarist, denumită şi “teoria cantitativă a banilor în variantă dinamică”, are ca principal element analiza cererii de bani (abordată în legătură cu evoluţia economiei reale). Analiza monetaristă realizează o disjuncţie între cererea de bani a întreprinderilor (ca formă a capitalului) şi cererea de bani a populaţiei (ca formă a averii). Teoria presupune că viteza de circulaţie se modifică sub influenţa cererii de bani, care se schimbă în funcţie de evoluţia unor determinanţi extramonetari.

Teoria cantitativă a banilor reformulată se bazează pe următoarele coordonate: • viteza de circulaţie a banilor este variabilă, dar ea nu variază în relaţie inversă cu M, ci mai degrabă în relaţie directă: creşte M, creşte şi ν; scade M, scade şi ν; • producţia totală se poate modifica în urma variaţiei masei monetare numai pe termen scurt; • modificarea masei monetare determină schimbarea:

- pe termen scurt, în relaţie directă, atât a preţurilor cât şi a producţiei totale; - pe termen lung, în relaţie direct proporţională, numai a preţurilor.

Deosebirea fundamentală între teoria cantitativă clasică şi teoria cantitativă reformulată este aceea că şcoala monetaristă analizează diferit echilibrul monetar, în funcţie de orizontul temporal luat în considerare. Deşi teoria monetaristă sprijină afirmaţia clasicilor că modificările masei monetare acţionează pe termen lung numai asupra preţurilor, pe termen scurt monetariştii acordă o mare atenţie impactului modificării masei monetare asupra economiei reale. Nucleul tare al întregului lor program de cercetare este acela că “money only matters”.

Prin analiza cantitativă a banilor, teoria economică în general şi teoria monetară, în special, furnizează înţelegerea faptului că modificarea masei monetare exercită influenţe semnificative, chiar determinante, asupra unora dintre cele mai importante variabile economice. Recunoaşterea faptului că pe termen scurt modificarea cantităţii de bani afectează preţurile şi producţia reală nu elucidează însă pe deplin implicaţiile esenţiale ale creşterii sau ale scăderii masei monetare. Ecuaţia cantitativă a schimbului monetar este considerată un model explicativ al cărui păcat constă tocmai într-o interpretare generală, globalistă, care ignoră fundamentele microeconomice ale abordării macroeconomice. Consecinţa dramatică a explicaţiilor sale de natură „macro” ar consta în trecerea cu vederea a unor implicaţii microeconomice esenţiale pentru procesul de alocare a resurselor în cadrul structurii de producţie.

Deoarece banii în sine nu sunt consumaţi, ci doar transferaţi de la o persoană la alta, înseamnă că modificarea (artificială) a stocului monetar alterează alocarea resurselor şi realizează redistribuirea (arbitrară) a avuţiei în societate, deoarece banii injectaţi/retraşi în/din sistemul economic nu afectează toate domeniile (persoanele) în acelaşi sens şi cu aceeaşi intensitate. Spre exemplu, expansiunea monetară nu generează beneficii generale (sociale), ci realizează în diferite grade realocarea (redistribuirea) resurselor. Aceasta

20

înseamnă avantaje pentru unii (cei care au acces la banii noi la începutul procesului de expansiune monetară) în detrimentul celor care ajung ulterior în posesia monedei suplimentare, după ce a avut loc scăderea valorii banilor.

Apariţia unei mase monetare suplimentare în economie nu afectează în mod simultan şi cu aceeaşi intensitate toate domeniile. Pe termen scurt, expansiunea monetară determină creşterea preţurilor şi a producţiei. Însă creşterea preţurilor nu este uniformă şi nici simultană, aşa cum s-ar putea deduce din utilizarea conceptului de „nivel general al preţurilor”. Este vorba, de fapt, de modificarea structurii preţurilor, adică a preţurilor relative, independent de faptul că toate preţurile au crescut sau scăzut7. Acest proces, cunoscut sub denumirea de „efectul Cantillon” după numele economistului francez, exercită influenţe determinante asupra alocării resurselor în cadrul structurii de producţie sub influenţa preţurilor relative artificiale rezultate din manipularea masei monetare.

În orice moment, cantitatea de bani existentă în economie nu poate fi diminuată sau extinsă altfel decât prin diminuarea sau creşterea deţinerilor de bani ale unor persoane, ceea ce înseamnă avantaje pentru unii şi dezavantaje pentru alţii. De exemplu, expansiunea monetară face ca persoanele care ajung primele în posesia cantităţii suplimentare de monedă să beneficieze de o putere de cumpărare suplimentară, reflectată în bunurile suplimentare ce pot fi achiziţionate. Preţurile bunurilor cumpărate de aceste persoane încep să crească. Astfel, masa monetară suplimentară se propagă gradual în întreaga economie de la un grup de persoane la altul, de la un domeniu la altul, pe măsură ce ajung şi alţii în posesia banilor cei noi. Producţia din domeniile în care puterea de cumpărare suplimentară este alocată se va extinde. La fel de treptat şi preţurile bunurilor vor continua să crească.

Dezavantajele se manifestă în afacerile şi pentru persoanele care se văd silite să plătească preţuri mai mari pentru anumite bunuri, înainte ca banii cei noi să le parvină şi lor. Aceasta înseamnă că puterea de cumpărare de care au beneficiat unii echivalează cu reducerea veniturilor şi a avuţiilor reale în cazul altora. Este binecunoscut faptul că cei mai dezavantajaţi de pe urma procesului inflaţionist sunt cei ale căror venituri nominale cresc mai târziu şi/sau mai încet decât creşterea preţurilor. Aşadar, orice proces de injectare/retragere a unei cantităţi de bani în/din economie afectează procesul productiv şi situaţia materială a oamenilor în sensuri şi cu intensităţi diferite.

5. Teoria preferinţei pentru lichiditate şi politica monetară

Teoria economică a fost întotdeauna marcată de puternice controverse cu privire la originea, natura şi formarea ratei dobânzii. Dezbaterile dacă rata dobânzii constituie un fenomen real sau unul de natură monetară caracterizează aproape orice abordare a ratei dobânzii. De asemenea, explicarea influenţelor care se manifestă în nivelul ratei dobânzii favorizează înţelegerea impactului relaţiilor monetare (cerere de bani – ofertă de bani) şi a politicii monetare asupra performanţelor economice reale. 7 Dacă preţurile exprimate în unităţi monetare sunt variabile nominale, preţurile relative (raporturile de schimb între bunuri) sunt variabile reale.

21

Orice persoană îşi alocă venitul în direcţia consumului, investiţiilor şi pentru suplimentarea sau reducerea rezervei sale monetare (deţinerea de bani lichizi). Preferinţa sa de timp este cea care determină proporţia în care individul decide să aleagă între bunurile prezente (consum) şi bunurile viitoare (investiţii). Deoarece factorul preferinţei de timp este cel care determină rata dobânzii (ca discount între valoarea bunurilor prezente şi valoarea bunurilor viitoare), aceasta dobândeşte natură reală. Când cineva îşi majorează cererea de bani înseamnă că decide să aloce o proporţie suplimentară din venitul său pentru susţinerea creşterii rezervei monetare de bani cash. Creşterea deţinerilor de bani nu atrage, caeteris paribus, modificarea proporţiei consum/investiţii. Aceasta înseamnă că modificarea cererii de bani determină modificarea ratei dobânzii numai în condiţiile modificării proporţiei consum/investiţii. În ipoteza creşterii spontane şi uniforme a masei monetare, va avea loc scăderea proporţională a PCB; în aceste condiţii oamenii utilizează o cantitate mai mare de bani pentru a tranzacţiona la preţuri proporţional mai mari aceeaşi cantitate de bunuri economice. Aceasta nu înseamnă însă modificarea raporturilor dorite între consum şi investiţii care derivă din modificarea preferinţelor de timp, nici scăderea ratei reale a dobânzii a cărei formare este subordonată preferinţelor de timp şi variabilelor reale. Această abordare îşi propune să demonstreze că rata dobânzii este un fenomen real, nu reflectarea exclusivă a relaţiilor de natură monetară şi a variabilelor nominale.

Teoria preferinţei pentru lichiditate constituie explicarea ratei dobânzii furnizată de J. M. Keynes în lucrarea Teoria generală a folosirii mânii de lucru, a dobânzii şi a banilor. Potrivit acestei teorii, rata dobânzii asigură realizarea echilibrului pieţei monetare, adică a egalităţii dintre oferta şi cererea de bani. În teoria keynesiană, rata dobânzii apare ca fiind (1) determinată de cererea de bani motivată speculativ (rezerva monetară de bani cash, ca preferinţă pentru lichiditate) şi (2) factorul determinant al volumului investiţiilor. În realitate, abordarea se concretizează în faptul că cererea de bani nu constituie elementul determinant al ratei dobânzii, ci mai degrabă cererea de bani este determinată de aceasta. În această perspectivă, rata dobânzii nu este variabila dependentă de cererea de bani, ci mai degrabă variabila independentă.

Potrivit teoriei preferinţei pentru lichiditate, modificarea ratei dobânzii determină, caeteris paribus, modificarea în relaţie inversă a deţinerilor monetare. Această evoluţie decurge din luarea în considerare a ratei dobânzii drept cost de oportunitate al deţinerii banilor. Costul de oportunitate al deţinerii unei cantităţi de bani este dat de dobânda care ar fi fost încasată dacă banii respectivi erau utilizaţi pentru achiziţionarea unor active financiare (aducătoare de dobândă).

Această abordarea face ca teoria preferinţei pentru lichiditate să fie cunoscută şi sub denumirea de teoria echilibrului portofoliului. Portofoliul echilibrat reflectă acea structură a activelor (cerere de bani, conturi de economii, titluri de valoare, active non-financiare etc.) pe care fiecare persoană o consideră optimă, prin evaluarea avantajelor conferite de raportul între lichiditatea şi randamentul acestor active. De exemplu, creşterea ratei dobânzii înseamnă creşterea costului de oportunitate a deţinerii de bani lichizi, ceea ce ar atrage scăderea cantităţii cerute de bani în favoarea creşterii activelor aducătoare de dobândă. De asemenea, creşterea ratei dobânzii determină, de exemplu, tendinţa oamenilor de a renunţa la o anumită parte din deţinerile lor de obligaţiuni (titluri de valoare cu venit fix) şi de a extinde depozitele de economii în compoziţia portofoliului. Se produce scăderea preţului obligaţiunilor astfel încât creşterea randamentului acestora să egaleze nivelul superior al ratei dobânzii. Un

22

asemenea proces de modificare a structurii portofoliului de active are loc până când avantajele relative anticipate ale diferitelor active se vor echilibra.

Teoria preferinţei pentru lichiditate este o teorie a ratei dobânzii pe termen scurt. Ea permite înţelegerea modului în care politica monetară exercită influenţe asupra performanţelor economiei prin intermediul cererii agregate.

În sens general, politica monetară poate fi definită ca ansamblul de acţiuni exercitate de autorităţile monetare (Banca Naţională, Trezoreria) asupra ofertei de bani în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu. Procesul în care modificarea ofertei de bani afectează cererea agregată se numeşte transmisia efectelor politicii monetare. Rata dobânzii este elementul de transmisie în cadrul acestui proces, compus din două etape esenţiale.

În prima etapă, modificarea ofertei de bani determină în mod direct dezechilibrul portofoliilor: de exemplu, creşterea ofertei de bani face ca deţinerile de bani din portofoliile celor care au intrat în posesia monedei suplimentare să fie mai mari decât cantităţile de bani pe care aceşti oameni doresc să le deţină. Echilibrarea portofoliului necesită modificarea structurii portofoliilor de active în sensul reducerii deţinerilor de bani lichizi în favoarea creşterii stocului de obligaţiuni, de exemplu. Are loc astfel creşterea preţului obligaţiunilor şi reducerea randamentelor acestora, în consecinţă scăderea ratei dobânzii. În mod indirect, creşterea masei monetare se produce prin expansiunea volumului creditului, ceea ce induce scăderea ratei dobânzii. Aşadar, creşterea ofertei de bani determină reducerea temporară a ratei dobânzii.

A doua etapă a transmisiei efectelor politicii monetare este cea în care modificarea ratei dobânzii afectează nivelul cererii agregate. Rate ale dobânzii mai scăzute înseamnă reducerea costului creditului şi, în consecinţă, firmele sunt tentate să-şi extindă programele de investiţii. Creşterea cheltuielilor de investiţii echivalează cu sporirea cererii agregate care stimulează extinderea producţiei dar şi creşterea preţurilor8, ceea ce înseamnă creşterea PIB-ul nominal.

Să presupunem că Banca Naţională modifică oferta de bani şi, pe termen scurt, nivelul preţurilor nu răspunde acestei modificări. În acest caz, modificarea ofertei de bani determină modificarea nivelului ratei dobânzii şi, în consecinţă, variaţia cererii agregate. Vom prezenta în continuare acest proces, mai întâi prin explicarea grafică a modului său de manifestare; mai apoi, vom evidenţia obiectivele şi instrumentele de politică monetară, adică modalităţile tehnice prin intermediul cărora Banca Centrală se implică în funcţionarea economiei.

8 Trebuie remarcat faptul că intensitatea procesului de creştere a preţurilor se manifestă diferenţiat pentru bunurile de capital în raport cu bunurile de consum, ceea ce indică modificarea preţurilor relative şi distorsionarea alocării resurselor, efect inevitabil al oricărei modificări a masei monetare, aşa cum arată „efectul Cantillon” prezentat în secţiunea anterioară.

23

Dsdlledşcpmrpdcdd

Adadp

Ccema„abc

Masa monetarăd’ (rata dobânzii) d’e0 d’e1 Cb (la P*) M0 M1 cantitatea de bani

Figura 4: Transmisia efectelor politicii monetare

e exemplu, aşa cum arată graficul din stânga us, expansiunea monetară reprezentată prin eplasarea curbei ofertei de bani la dreapta, de a M0 la M1, induce scăderea ratei dobânzii de a d’e0 la d’e1, în vederea menţinerii chilibrului pieţei monetare. Reducerea ratei obânzii înseamnă reducerea costului creditului i a remunerării economiilor populaţiei. În onsecinţă, firmele vor investi mai mult iar opulaţia va economisi mai puţin şi va cheltui ai mult. În graficul din dreapta sus am

eprezentat creşterea nivelului investiţiilor lanificate ca răspuns la scăderea ratei obânzii. Graficul din dreapta jos evidenţiază reşterea cererii agregate prin deplasarea la

reapta a curbei cererii agregate, de la CA0 (coobânzii de echilibru d’0) la CA1 (pentru masa mon

mplitudinea efectelor politicii monetare depinde ouă etape de ajustări: dacă dezechilibrul portofolle ratei dobânzii sau dacă cererea agregată nu reaobânzii, atunci între monedă şi producţia realăozitive au dezvăluit însă implicaţiile puternice ale

reşterea producţiei şi a veniturilor determină creşererii de bani, reprezentată prin deplasarea curbeivoluţia descrescătoare a ratei dobânzii. Efectul ai lungă de timp nu poate fi prevăzut cu uşurinţă,

ceeaşi direcţie atât oferta cât şi cererea de crediartificială” a ratei dobânzii să determine creşlimentează anticipări inflaţioniste (anticiparea anilor). În aceste condiţii, va avea loc creşteompensa scăderea puterii de cumpărare a banilo

24

Masa monetarăd’ (rata dobânzii)

d’e0 d’e1 Investiţii

I0 I1 Investiţii planificate

P (nivelul preţurilor) P* CA1 CA0

Y0 Y1 Venitul/Producţia reală

respunzătoare masei monetare M0 şi ratei etară M1 şi rata dobânzii de echilibru d’1).

de acurateţea evoluţiilor înregistrate în cele iului nu conduce la modificări substanţiale cţionează semnificativ la modificările ratei se stabileşte o legătură slabă. Analizele politicii monetare asupra producţiei reale.

terea cererii de bani. Evoluţia crescătoare a cererii de bani spre dreapta, limitează însă net asupra ratei dobânzii după o perioadă deoarece politica monetară influenţează în t. De asemenea, este posibil ca reducerea terea cererii agregate într-un ritm care creşterii preţurilor şi a scăderii valorii

rea ratei nominale a dobânzii pentru a r. În consecinţă, solicitarea unui ritm mai

înalt de creştere a masei monetare pentru diminuarea ratelor dobânzii nu va conduce, în mod necesar, la acest rezultat.

Înţelegerea implicaţiilor politicii monetare atrage necesitatea diferenţierii temporale a efectelor acestei politici. Pe termen scurt, nivelul ratei dobânzii este determinat de relaţiile de natură monetară iar producţia reală răspunde la variaţiile cererii agregate induse de variaţiile ratei dobânzii. Aceasta înseamnă că, pe termen scurt, manevrarea masei monetare devine un instrument de politică economică deosebit de potent. Pe termen lung, rata dobânzii constituie reflectarea intensităţii preferinţelor de timp, fiind determinată de raportul dintre oferta de economii şi cererea de investiţii. Corespunzător teoriei cantitative a banilor reformulată, pe termen lung, politica monetară este neutrală în ceea ce priveşte producţia reală (modificarea masei monetare determină modificarea direct proporţională numai a preţurilor), de unde şi aprecierea că politica monetară este o politică conjuncturală.

Caseta 1: Potenţa politicii monetare: keynesism vs. monetarism

Amplitudinea diferită a impactului politicii monetare constituie elementul distinctiv între teoria keynesistă şi teoria monetaristă. Adepţii teoriei keynesiste iau în considerare implicaţiile reduse – sau chiar inexistente, aşa cum se pretinde în cazul „capcanei lichidităţii” – ale politicii monetare asupra ratei dobânzii şi economiei reale, în comparaţie cu cele ale politicii fiscale. În perspectiva keynesistă, politica monetară este un instrument ineficient de stabilizare datorită caracterului imprevizibil al cererii de bani. Spre deosebire, teoria monetaristă – al cărei principal exponent este Milton Friedman – arată că politica monetară este un instrument puternic de influenţare a economiei pe termen scurt, prin evaluarea (empirică) a stabilităţii cererii de bani. Totuşi, pentru monetarişti, manevrarea masei monetare este o practică periculoasă care generează mai degrabă destabilizare economică decât stabilitate monetară. Faptul că nici o bancă centrală nu duce o politică complet izolată de politica promovată la un moment dat de guvern atrage posibilitatea utilizării politicii monetare pentru satisfacerea unor interese politice. De aceea, aşa cum susţine Friedman, se impune necesitatea limitării puterii discreţionare a autorităţilor asupra masei monetare prin instituirea unei reguli de creştere a masei monetare de 3-5% anual („regula de aur”). Însă nici această politică nu exclude manifestarea unor efecte redistributive arbitrare rezultate din creşterea masei monetare.

Obiectivele politicii monetare (ţintele operaţionale) constau în controlul masei monetare şi al nivelului ratei dobânzii. Însă Banca Naţională nu poate să stabilească simultan atât masa monetară cât şi rata dobânzii la nivelurile dorite. Dacă Banca Naţională îşi propune să stabilească un anumit nivel al ratei dobânzii, atunci va trebui să modifice oferta de bani în aşa manieră încât nivelul de echilibru rezultat al ratei dobânzii să coincidă cu cel dorit. Invers, dacă Banca Naţională îşi propune să stabilească un anumit nivel al masei monetare, atunci va trebui să permită variaţia ratei dobânzii necesară realizării echilibrului pieţei monetare.

Este mai bine ca intervenţia Băncii Naţionale să vizeze rata dobânzii sau masa monetară? Nu există un criteriu ştiinţific care să ofere un răspuns ultim acestei probleme.

Între cele două obiective operaţionale ale politicii monetare, controlul masei monetare se pare că deţine o sustenabilitate sporită. Caracterul incert privind efectele politicii monetare asupra ratei dobânzii a convins mulţi economişti, în frunte cu monetariştii, că Banca Centrală ar trebui să ignore nivelurile ratei dobânzii – ca obiectiv operaţional de politică monetară – şi să se concentreze asupra ratelor de creştere a agregatelor monetare (M1 şi, în special, M2). Ei susţin că încercarea de a stabiliza un anumit nivel al ratei dobânzii face ca Banca Naţională să piardă controlul asupra ritmului de creştere al masei monetare, situaţie care conduce la inflaţie. În general, prin măsurile de politică monetară adoptate, Băncile Centrale acordă atenţie ratelor dobânzii pe termen scurt şi ratei de creştere a masei monetare pe termen lung.

25

Eficacitatea utilizării politicii monetare ca instrument de management al cererii agregate este îndoielnică datorită fenomenului decalajului monetar. Acest fenomen evidenţiază faptul că măsurile de politică monetară îşi fac resimţite efectele (asupra variabilelor economice) după o perioadă de timp aproape imposibil de prevăzut cu acurateţe. Această situaţia ridică problema necesităţii deciziei de politică monetară la timpul oportun. De asemenea, caracterul instabil al decalajelor temporale face ca previziunea economică, departe de a fi ştiinţă exactă, să se găsească în situaţia de a încerca să măsoare ceva care nu are, de fapt, o dimensiune standard. Paradoxul ştiinţei economice (a acţiunii umane) constă tocmai în faptul că previziunea viitorului modifică viitorul, deoarece oamenii ale căror acţiuni creează viitorul „citesc” prognozele.

Instrumentele de politică monetară sunt următoarele: rata rescontului, operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă (politica de „open market”) şi rata rezervei obligatorii.

1) Banca Centrală joacă un rol important în crearea de monedă (bază monetară) prin tehnica indirectă a rescontării titlurilor de credit. Scontarea este actul prin care o bancă achiziţionează de la clienţii săi, la vedere şi înainte de scadenţă, creanţe pe termen scurt (cambii, trate, bilete la ordin), oferindu-le acestora suma de pe înscrisul în cauză, din care se scade dobânda aferentă pentru durata de timp cuprinsă între momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei (scont). Rescontarea este operaţiunea de achiziţionare de către banca centrală, de la băncile comerciale, a efectelor de comerţ deja scontate de acestea din urmă. Rata rescontului este rata dobânzii pe care o calculează banca centrală în momentul rescontării titlurilor de credit de către băncile comerciale, adică rata dobânzii la care banca centrală acordă împrumuturi băncilor comerciale.

În general, băncile comerciale se împrumută (se refinanţează) la banca centrală în situaţia în care rezervele lor (lichidităţile) devin insuficiente pentru a face faţă retragerilor deponenţilor. Modificarea ratei rescontului determină modificarea disponibilităţilor pe care băncile comerciale le pot utiliza pentru creditare, ceea ce înseamnă modificarea volumului creditului şi a costului acestuia (rata dobânzii). De exemplu, scăderea ratei rescontului are ca rezultat expansiunea creditului şi scăderea ratei dobânzii pe piaţă. Invers în situaţia în care rata rescontului creşte. Ratele dobânzilor încasate (active) şi plătite (pasive) de băncile comerciale urmează în general dinamica ratei rescontului, ceea ce dovedeşte că politica băncii centrale influenţează costul creditului în ansamblul lui.

2) Operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă constau în intervenţii ale băncii centrale în calitate de cumpărător sau de vânzător de obligaţiuni de stat (certificate de trezorerie). Prin achiziţionarea de către banca centrală de efecte publice (creanţe asupra trezoreriei) are loc creşterea bazei monetare din economie. Dacă banca centrală cumpără obligaţiuni din sistemul bancar, atunci creşterea rezervelor băncilor comerciale creează posibilitatea multiplicării acestor rezerve prin expansiunea masei monetare scripturale. Prin vânzarea de obligaţiuni de către banca centrală are loc manifestarea unui efect invers. Vânzarea de obligaţiuni către sistemul bancar înseamnă scăderea volumului rezervelor, adică inversarea procesului de creaţie monetară şi diminuarea masei monetare.

Politica de „open market” este o politică de natură contractuală, nu reglementară, care permite manevrarea operativă a volumului de lichidităţi de pe piaţă. Asemenea argumente au făcut ca operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă să constituie instrumentul primordial de politică monetară, în special în economiile cu sisteme monetare şi pieţe financiare dezvoltate.

26

3) Rata rezervei obligatorii constă în obligaţia (legală) pe care banca centrală o impune băncilor comerciale de a deţine o fracţiune din activele lor sub formă de rezerve. Modificarea ratei rezervei obligatorii afectează direct şi puternic procesul creaţiei monetare prin intermediul modificării multiplicatorului monetar. Creşterea ratei rezervei obligatorii produce scăderea mărimii multiplicatorului şi încetineşte creaţia monetară şi invers. De exemplu, în condiţiile în care banca centrală decide creşterea ratei rezervei obligatorii, băncile sunt obligate să restricţioneze volumul creditului şi să sporească lichiditatea activelor lor conform proporţiei stabilite de banca centrală.

Politica rezervelor obligatorii exercită un puternic efect cantitativ asupra lichidităţii tuturor băncilor şi produce modificări de mare amploare ale masei monetare. Însă tocmai această potenţă deosebită a modificării ratei rezervei obligatorii asupra ofertei de bani reclamă prudenţă în manevrarea acestui instrument de politică monetară. În general, se consideră că pârghia ratei rezervei obligatorii este mult mai adecvată pentru stimularea ieşirii din recesiune, în timp ce politica de „open market” ar constitui un instrument mai potrivit pentru temperarea expansiunii economice.

În funcţie de condiţiile şi obiectivele macroeconomice urmărite prin politica economică, sensul şi intensitatea utilizării instrumentelor prezentate mai sus dau politicii monetare fie o înclinaţie inflaţionistă, fie una deflaţionistă. Aceste situaţii sunt cunoscute sub denumirea de politica banilor ieftini şi politica banilor scumpi. Instrumentele de politică monetară pot fi utilizate pentru creşterea, respectiv scăderea masei monetare din economie cu scopul stimulării, respectiv temperării cererii agregate.

În primul caz, politica banilor ieftini constă în setul de măsuri menite să determine creşterea ofertei de bani şi ieftinirea creditului prin intermediul creaţiei monetare. Pentru aceasta banca centrală va adopta, în anumite combinaţii şi succesiuni, măsuri de politică monetară expansionistă concretizate în reducerea ratei rescontului, de reducere a ratei rezervei obligatorii şi de intensificare a operaţiunilor de cumpărare de obligaţiuni pe piaţa deschisă. În cel de-al doilea caz, politica banilor scumpi înseamnă adoptarea de măsuri de politică monetară restrictivă concretizate în utilizarea în sens invers a instrumentelor de politică monetară. Amploarea şi durata aplicării unor asemenea măsuri determină gradul în care banii vor deveni mai „ieftini”, respectiv mai „scumpi”, ceea ce înseamnă scăderea, respectiv creşterea preţului (valorii) banilor.

Evident, viabilitatea politicii băncii centrale nu poate fi analizată adecvat în sine, în absenţa oricăror corelaţii cu măsurile şi natura politicilor economice promovate de către guvern. Între acestea, politica fiscală este elementul determinant, aşa cum se va vedea în capitolul corespunzător acesteia. Deşi banca centrală este şi trebuie să fie autoritatea responsabilă de starea monedei naţionale, cheia soluţiei tuturor problemelor monetare nu se găseşte exclusiv în mâna guvernatorului băncii centrale.

De exemplu, cheltuielile guvernamentale alimentate prin deficit constituie cauză determinantă a creşterii masei monetare. Atunci când nu se doreşte ca expansiunea deficitului bugetar să fie în detrimentul cheltuielilor sectorului privat, când guvernul se împrumută, banca centrală pune la dispoziţia sistemului bancar rezerve mai mari care provoacă expansiunea masei monetare şi inflaţie. În această perspectivă, eficacitatea politicii monetare şi rezolvarea potenţialului conflict de obiective politice şi monetare poartă amprenta aranjamentelor instituţionale care definesc gradul de independenţă politică a băncii centrale.

27

Caseta 2: Orientări şi obiective ale politicii Băncii Naţionale a României

Conform Art. 2 din Legea privind statutul Băncii Naţionale a României: „(1) Obiectivul fundamental al B.N.R. este asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui la stabilitatea preţurilor. (2) Pentru atingerea obiectivului său fundamental, B.N.R. elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.”

Cuvinte cheie:

• schimb indirect • dubla coincidenţă a nevoilor • mijloc de schimb • calcul monetar • teorema regresiei monetare • monedă marfă • monedă fiduciară • puterea de cumpărare a banilor • bunuri prezente/bunuri viitoare • preferinţă de timp • cerere de bani • cerere monetară de schimb • cerere monetară de rezervă • rezervă monetară (deţinere de bani) • mobiluri ale cererii de bani • masă monetară • sistem de compensare (clearing) • inovaţie financiară/bani electronici • lichiditate • substitute monetare • agregat monetar (M1, M2)

• monedă scripturală • creaţie monetară • acoperire integrală • rezervă fracţionară • multiplicator monetar • rata rezervei obligatorii • teoria cantitativă a banilor • viteză de circulaţie a banilor • neutralitate monetară • non-neutralitate monetară • teoria preferinţei pentru lichiditate • cost oportun al deţinerii de bani • teoria echilibrului portofoliului • politică monetară • transmisia efectelor politicii monetare • decalaj monetar • scontare/rescontare • politica de „open market” • rata rezervei obligatorii • politica banilor ieftini • politica banilor scumpi

28

Bibliografie

Butler, Eamonn Milton Friedman. A quide to his economic thought, Universe Books, New York, 1985.

Cerna, Silviu Sistemul monetar şi politica monetară, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

Heyne, Paul Modul economic de gândire, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.

Friedman, Milton Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, cap. 3

Keynes, J. Maynard Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, cap. 15.

Lipsey, Richard Chrystal, Alec

Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

Mankiw, Gregory Principes de l’Economie, Economica, Paris, 1998.

Marinescu, Cosmin

Instituţii şi prosperitate. De la etică la eficienţă, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

Menger, Carl Principles of Economics [1871], Libertarian Press, Inc., 1994.

Mises, Ludwig von The Theory of Money and Credit [1912], Liberty Found, Indianapolis, 1981.

Rothbard, Murray Man, Economy and State, Nash Publishing, Los Angeles, 1970.

29