Monarhia-Spaniola (1) refereat

31
MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR” FACULTATEA DE DREPT POLITOLOGIE Coordonator: Conf. univ. dr. David Doina Student: Raduly Attila Sandor

description

Monarhia-Spaniola

Transcript of Monarhia-Spaniola (1) refereat

Page 1: Monarhia-Spaniola (1) refereat

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE DREPT

POLITOLOGIE

Coordonator:

Conf. univ. dr. David Doina

Student:

Raduly Attila Sandor

TÂRGU-MUREȘ

Page 2: Monarhia-Spaniola (1) refereat

2016

UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE DREPT

MONARHIA SPANIOLĂ

Coordonator:

Conf. univ. dr. David Doina

Student:

Raduly Attila Sandor

TÂRGU-MUREȘ

Page 3: Monarhia-Spaniola (1) refereat

2016

PLANUL LUCRĂRII

Introducere

II. REGII CATOLICI

2.1. Regele

2.2. Inchiziția spaniolă

III. REGIMUL POLITIC AL SPANIEI

3.1. Partidele Politice

Concluzii

Bibiografie

Page 4: Monarhia-Spaniola (1) refereat

INTRODUCERE

O monarhie constituțională este o formă de guvern monarhică ce face parte dintr-un sistem

constituțional care acceptă un monarh ereditar sau ales în funcție de șef de stat. Monarhiile

constituționale moderne, de obicei implementează conceptul de trias politica, sau "separarea

puterilor", unde monarhul e capul ramurei legislative sau doar are un rol ceremonial. În cazul în

care monarhul deține putere absolută, aceasta se numește o monarhie absolută.

Astăzi, monarhiile constituționale sunt combinate cu o democrație reprezentativă, care

reprezintă teoriile suveranității populare care plasează suveranitatea în mâinele poporului, și cele

care consideră important rolul tradiției în guvernământ. Cu toate că regele sau regina pot fi

considerați șeful statului, prim Ministrul, a cărui putere provine direct sau indirect în urma

alegerilor, este Șeful guvernului.

Dezastrosul Război Civil din anii 1936- 1939 nu a fost decât epilogul unei perioade de 125 de

ani de continue tulburări, insurecții, lovituri de stat, având ca rezultat alternanțe între monarhii

constituționale și monarhii absolute, chiar între monarhie și republică, sau între regimuri mai mult

sau mai puțin liberale și dictaturi militare. Acest haos politic a fost cauzat atât de problemele

dinastice ale monarhiei spaniole, cât și de influența Revoluției Franceze, care a încurajat năzuințele

de libertate politică și progres social ale poporului spaniol1.

Relativa stabilitate a Regatului Spaniol din secolul al XVIII a fost zdruncinată la 5 mai 1808 de

Napoleon I, împăratul francezilor, care a deturnat pe regele spaniol Fernando VII și a pus pe tron în

locul lui pe fratele său, Joseph Bonaparte2.

Căderea lui Napoleon I fiind iminentă, la 22 martie 1814, Fernando VII revine pe tron și

grăbește 4 mai 1814, să anuleze Constituția3 printr-un decret, reinstaurând monarhia absolută.

Reacția poporului, sub conducerea lui Rafael Riego, este promptă și regele este nevoit, 9 martie

1920, să restabilească Constituția din 1812.

Dar numai peste trei ani, la 1 octombrie 1923, regele revocă a doua oară Constituția de la Crdix,

iar la 30 iunie 1833 editează o pragmatică sancțiune4 prin care abolește Legea Salică, introdusă de

1 ? https://ro.wikipedia.org/wiki/Spania2 A se vedea: Constituția Spaniei, traducere Prisacaru, M., Editura All Educational, București, 1998, București,

p. 13 În 19 martie 1812 a Constituției de la Cardix, care stabilea monarhia ereditară, divizarea puterii legislative

între rege și Cortesuri- adunare a nobililor și clerului, deci a curtenilor.

Page 5: Monarhia-Spaniola (1) refereat

Bourboni în Spania, proclamând-o pe fiica sa Isabela, de numai trei ani, moștenitoare a tronului,

prin excluderea fratelui său Don Carlos, care ar fi trebuit să-i urmeze la tron potrivit legii salice.

Domnnia reginei Isabela II (1833-1868) a reprezentat perioada cea mai frământată din istoria

Spaniei, nu numai din cauza primului război carlist, dar și din cauza numeroaselor lovituri de stat și

insurecții populare sau militare.

Regenta, Maria Cristina, promulgă la 10 aprilie 1834 o nouă constituție, sub denumirea de

Statutul Regal, prin care se instituie parlamentul bicameral, iar la 12 august 1836 restaurează

Constituția din 1812, pentru ca în anul următor, la 16 iunie 1837, continuând acest carusel de

constituții, să promulge o altă nouă constituție, care constiuia un compromis între Constituția din

1812 și Statutul Regal din 1834.

Din 1840 intră pe scena politică generalii și asistăm la o suită de lovituri de Stat și dictaturi

militare. Generalul Baldomero Espartero devine regent în 1840, instaurând o dictatură militară, dar

la 23 iulie 1843 este răsturnat de la putere de generalul Ramon Maria Narvaez, cu vederi mai

liberale, care printr-o nouă constituție restabilește Statutul Regal din 18345.

În urma unei noi insurecții, Isaabela II fuge în Franța, puterea fiind luată de generalul Francesco

Serrano y Rodriguez, numit regent la 30 septembrie 1868, iar la 6 iunie 1869 se adoptă o altă

constituție. La 3 iunie 1874, generalul Paia y Rodriguez și mareșalul F. Serrano y Rodriguez

instaurează o dictatură militară, dar la 29 decembrie 1874 generalul Martinez y Campos printr-o

lovitură de stat îl proclamă rege pe Alfonso XII (1875- 1885), fiul Isabellei II.

La 30 iunie 1876 se adoptă o nouă constituție, prin care Spania este proclamată monarhie

ereditară constituțională6.

După adoptarea ultimei noi constituții, care avea să dureze 47 de ani, se părea că Spania și-a

găsit în sfârșit stabilitatea sub un regim de monarhie constituțională, dar la 13 septembrie 1923 are

loc lovitura de stat a generalului Primo de Rivera, primul act violent al unei perioade de 16 ani de

grave tulburări politice.

Noul dictator este înlăturat și el de la putere la 28 ianuarie 1930 de generalul Damaso de

Berenguer y Fuste, care la 30 ianuarie 1930 restabilește Constituția din 1876.

În urma succesului la alegeri a forțelor de stânga, se proclamă pentru a doua republica la 14

aprilie 1931, iar regele Alfonso XIII este nevoit să părăsească țara fără să abdice în mod formal. La

4 ? Prgmatica sancțiune este un act al unui monarh, prin care decide în mod unilatera și discreționar asupra unei

probleme statale esențiale, de obicei asupra succesiunii dinastice. Cea mai celebră este Pragmatica Sancțiune din 1713 a

împăratului Austriei Carol al VI, prin care a impus pe fiica sa Maria Tereza ca succesoare a tronului, excluzând pe fii

fratelui sau Iosif.5 https://ro.wikipedia.org/wiki/Spania6 ? A se vedea: Constituția Spaniei, traducere Prisacaru, M., Editura All Educational, București, 1998, București,

p. 3.

Page 6: Monarhia-Spaniola (1) refereat

9 decembrie 1931, se adoptă o constituție republicană, care proclamă separația Bisericii de stat și

introduce sufragiul universal pentru bărbați și femei.

Instalarea la 15 ianuarie 1936 a unui guvern de front popular provoacă la 17 iulie a aceluiași an

o insurecție militară, sub conucerea generalilor Francisco Franco și Emilio Mola, provocând un

sângeros război civil, care avea să dureze trei ani (1936-1939). Acesta, prin intervenția puterilor

axei, Germania și Italia, în favoarea insurgenților, și a Uniunii Sovietice, în favoarea guvernului de

front popular, provocase un adevărat măcel al populației și transformase țara în ruine.

Statul spaniol se va reface însă în mod surprinzător, chiar în timp ce aproape toate țările

europene, de la Pirinei la Urali și de la Cercul Polar de Nord și Insula Creta și chiar nordul Africii,

erau bântuite de un nimicitor război, provocându-le distrugeri enorme. Prin abilitatea sa politică,

generalul Franco, fără șă-și înstrăineze simpatiile axei, a reușit să țină țara sa în afara războiului,

culegând, ca și Portugalia, Eleveția și Suedia, avantajele economice ale neutralității. Astfel, la

sfârșitul războiului, din care restul Europei ieșise devastat, Spania își vindecase aproape complet

rănile pe care i le provocase războiul civil7.

La 31 martie 1947, șeful statului spaniol, generalisimul Franco, promulgă Legea cu privire la

succesiune, prin care Spania este proclamată monarhie, persoana monarhului urma să fie propusă la

încetarea funcției de șef al statului a lui Franco.

La 23 iulie 1969, la două zile de la aselenizarea pe lună, Franco îl prezintă Cortesurilor ca

succesor al său și viitor rege al Spaniei pe Don Carlos de Bourbon, deși moștenitorul legitim ar fi

fost Don Juan de Bourbon y Battember, conte de Barcelona, fiul lui Alfonso al XIII, și tatăl celui

desemnat de Franco. Dictatorului nu-i plăcea însă ideile liberale ale contelui de Barcelona și spera

ca fiul acestuia, care fusese educat și instruit încă din 1949 sub directa sa îndrumare, avea să pună

în aplicare concepțiile sale politice.

Franco moare la 20 noiembrie 1975 și este proclamant rege Juan Carlos I. Speranțele fostului

dictator s-au dovedit deșarte, deoarece regele s-a dovedit încă mai liberal decât tatăl său. La numai

un an de la suirea pe tron, Juan Carlos I propune Cortesurilor elabrarea unei constituții democrate,

care după adoptarea ei, este supusă unui referendum la 6 decembrie 1978, obținând 87,8% din

voturi în favoarea sa. La 26 decembrie 1978 regele promulgă Constituția, care intră în vigoare la 29

decembrie 1987, data publicării ei, după promulgarea, în Buletinuk Oficial Espagnol No. 311-1.

Problema legitimității regelui Juan Carlos I la tronul Spaniei este rezolvată în mai 1977, când

tatăl său, contele de Barcelona, succesorul legitim, îi cedează fiului său drepturile dinastice, la care

nu renunțase niciodată până atunci.

7 A se vedea: Prisacaru, M., traducere, Constituția Spaniei, Editura All Educational, București, 1998,

București, p. 4.

Page 7: Monarhia-Spaniola (1) refereat

Regimul de monarhie constituțională a fost pus în pericol în februarie 1981, când mai mulți

comandanți militari ocupă palatul Cortesurilor în încercarea de a restabili franchinismul. Regele

Juan Carlos I apare în aceeași seară la televiziune, în mare ținută de comandant suprem al armatei

spaniole, denunță tentativa loviturii de stat a comandanților militari și ordonă trupelor să elibereze

Cortesurile și să se întoarcă în cazărmi, astfel puciul8 a fost anihilat.

După urcare pe tron a regelui Juan Carlos I, puterea politică se liberalizează progresiv și apar

din ce în ce mai frecvent acte legislative cu caracter vădit democratic9.

Forma de guvernământ adotată de Constituția Spaniolă este monarhia constituțională ereditară.

Regele este capul statului, simbolul unității și permanenței statale și are rolul de arbitru între

instituțiile statului. El nu poate avea alte atribute afară de cele care îi sunt conferite în mod expres

prin Constituție. Coroana este ereditară, iar femeile nu sunt excluse de la succesiune, dar la grad de

rudenie egal bărbații au preferință. În schimb, pierde dreptul la succesiune dinastică moștenitorul

prezumtiv atât el cât și succesorii săi care se căsătorește împotriva interdicției exprese a Regelui și a

Cortesurilor.

II. REGII CATOLICI

2.1. Regele

Din punct de vedere al formei de guvernământ, Spania este o moarhie. Ca toate monarhiile

contemporane și monarhia spaniolă are un caracter parlamentar, ceea ce înseamnă că prerogativele

de putere sunt repartizate Parlamentului și Guvernului. Aceste două organisme sunt principalii

actori politici.

Regele este șeful statului și un simbol al unității și permanenței acesteia. Regelui îi revine

sarcina de a arbitra funcționarea corespunzătoare a instituțiilor democratice. Regele este

reprezentantul cel mai de seamă al statului în relațiile internaționale. Totodată, Șeful statului are

raporturi de reprezentare a naționalităților din Spania. Constituția îngrădește preorgativele

monarhului, acesta exercită funcțiile care îi sunt expres atribuite prin Constituție.

Persoana regelui este inviolabilă; totodată, regele nu poate fi tras la răspundere pentru

guvernarea statului. Pentru a fi valabile și pentru a produce efecte juridice, actele regelui, în

îndeplinirea prerogativelor sale constituționale, trebuie să fie contrasemnate de Primul ministru sau,

după caz, de miniștri de resort.

8 Lovitura de stat.9 Legea asupra dreptului de asociere politică, publicată în Buletinul Oficial Espagnol, No. 21 din 14 iunie

1986; Legea partidelor politice, Publicată în Buletinul Oficial Espagnol, No. 64 din 4 decembrie 1987.

Page 8: Monarhia-Spaniola (1) refereat

Coroana regală se transmite pe cale erediatră, descndenților Regelui Don Juan Carlos I de

Bourbon, cu respectarea dreptului de primogenitură. Acestei reguli i se adaugă și alte dispoziții

vizând sistemul de preferințe.

În 1474 are loc perioada cea mai prolifică din istoria Spaniei: regii catolici lasă sucesorilor

lor, un instrument eficace, un stat castelan, puternic, dinamic și modern; Carlos V y Felipe II,

transformă Spania într-o putere economică pe scala mondială; dinastia asturiană produce o

puternică decădere a evoluției imperiului spaniol; primii regi ai dinastiei Bourbon se produce o

recuperare promițătoare, care se termină cu catastrofa provocată de războiul de independență.

În 1469 Fernando II de Aragon și Isabel I de Castilla decid să unească două din cele mai

puternice regate: Aragon și Castilla, prin căsatorie. Unificarea celor două regate a avut ca și

consecințe expulzarea musulmanilor din Granada10 și cucerirea teritoriului Navarra, incorporându-le

în noul regat. Înfrângerea Garanadei de către Francisco Pradilla a reprezentat înfrângerea lui

Muhammad XII11, în fața regilor catolici.

Se consideră, prin urmare că monarhia spaniolă își are originile în unirea personală și

dinastică dintre regina Isabel I a Castilliei și a Ferdinand II al regatului Aragon12.

Juana I de Castilla, fiica regilor catolici, succede la coroana Castilliei, la moartea mama ei,

Regina Isabel I.

Juana I se căsătorește cu Filip I13, lucuru care pune în pericol politica dusă de regii catolici,

dar Filip I moare prematur, și regele Fernando II de Aragon, tatăl Juanei, o elimină de la conducerea

regatului castillan și se ocupă el de regat până la moartea sa. jJuana moștenește și regatul Aragon,

după încercarea eșuată a tatălui ei, de a avea un al dilea moștenitor cu cea de a doua soție, Germana

de Foix, care ar fi putut moșteni coroana Aragonului.

Datorită însă incapacității reginei Juana de a se ocupa de regatul unit, fiul său, Carlos I, se

autoproclamă rege, conducând regatul împreună cu mama sa. În acest fel, Carlos I,14 consolidează

unirea celor două regate, fiind numit Regele Catolic al Spaniei15, de către Papa Leon X, prin Bula

Pacificus et aeternum din 1 aprilie 1517.

10 In timpul evului mediu, arabii au cucerit o bună parte a Peninsulei Iberice. Începtul secolului XV, a fost

marcat de existența a 4 mari regate care au reușit expulzarea arabilor de pe teritoriul lor: Castilla, Aragon, Navarra și

Portugalia. Regatul Granada a fost ultima fortăreață a arabilor.11 Cunoscut de altfel, Boabdil, a condus regatul Granada, înainte ca acesta să fie preluat de către Regatul

Castilliei, deoarece acesta aparținea acestuia.12 Au fost numiți Regii Catolici, de către papalitate din mai 1493, ca și răsplată pentru salvarea Peninsulei

Iberice de la cucerirea islamică și evanghelizând proiectul unei noi lumii.13 Philip I devine după căsătoria sa cu regina Juana I, înainte de căsătorie ii se spunea Filip cel frumos ( Felipe

el Hermoso).14 Carlos I, este cunoscut ca și Carol Quintul sau Carol al V-lea.15 Hispaniarum Rex Caholicus.

Page 9: Monarhia-Spaniola (1) refereat

A fost fiul lui Filip I al Castiliei și al Ioanei de Castilia. Bunicii lui din partea tatălui au fost

împăratul Maximilian I și Maria de Burgundia, a cărei fiică, Margareta de Austria, s-a ocupat de

educația lui. Bunicii din partea mamei au fost Ferdinand al II-lea de Aragon și Elisabeta I a

Castiliei.

Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune

personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia,

Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit

ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I.

Pentru prima dată, coroanele Castiliei și Aragonului erau unite sub aceeași conducere.

Ferdinand și Elisabeta fuseseră suverani fiecare în regatul său, dar numai rege consort în regatul

celuilalt.

Negocierile cu Adunările Castiliene s-au dovedit a fi dificile, și până la urmă Carol a fost

acceptat cu următoarele condiții : trebuia să învețe castiliană; să nu ofere titluri străinilor; să nu

scoată metale prețioase din Castilia; să respecte drepturile mamei sale, regina Ioana a Castiliei.

Adunările i-au depus jurământ în Valladolid, în 1518. În 1519, a fost încoronat în fața Adunării de

la Aragon, la Zaragoza, și după aceea în Catalonia.

Carol a fost acceptat ca suveran, deși spaniolii nu erau prea încrezători în statutul său de

Împărat. Până atunci, monarhii spanioli fuseseră limitați de lege; monarhia era un contract cu

poporul. Cu Carol ar fi căpătat accente absolutiste, deși până la moartea mamei sale, în 1555, Carol

nu a avut drepturi depline de rege.

Felipe II, Prinț de Asturia, accede la tronul Spaniei, prin abdicarea tatălui său, Carol al V-

lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman.

În timpul domniei sale, Spania a fost cea mai importantă putere din Europa de Vest. Sub

conducerea lui, Spania a ajuns la maximul de influență și putere, a efectuat explorări în întreaga

lume și a colonizat teritorii pe toate continentele cunoscute.

Insulele Filipine au fost numită după el.

La 16 ianuarie 1556, el devine rege al Spaniei sub numele Filip al II-lea. Totuși, Filip a mai

trăit câțiva ani în Țările de Jos din cauza conflictului cu Franței.[4] După semnarea Tratatului de la

Cateau-Cambrésis și căsătoria cu Elisabeta a Franței, în vara anului 1559 se îmbarcă pentru a se

întoarce în Spania.

Deși uneori descris ca un monarh absolut, autoritatea lui Filip se confruntă cu multe

constrângeri constituționale.

Din anul 1580 Filip II a devenit Filip I, rege al Portugaliei, după ce a reușit să se impună

candidatului oponent Antonio de Crato ce s-a incoronat el însuși rege al Portugaliei.

Page 10: Monarhia-Spaniola (1) refereat

Prima soție a regelui a fost Maria de Portugalia cu care s-a căsătorit în 1543 și, împreună,

au avut un fiu, pe Don Carlos. Această căsătorie a unit Spania cu Portugalia între anii 1580 și 1640.

Mai târziu a fost observată greșeala făcută prin căsătoria înrudită (cei doi erau veri), fiul lor fiind

handicapat fizic și mintal.

După moartea soției lui, Maria (12 iulie 1545), a urmat căsătoria de alianță cu regina Maria I

a Angliei la 25 iulie 1554, verișoara tatălui său, numită și "mătușa" sau Maria Tudor. Căsătoria a

fost dezaprobată de curtea engleză, fiind o căsătorie cu țeluri clar politice; în această perioadă el a

folosit titlul de "rege al Angliei".

La 16 ianuarie 1556 după retragerea lui Carol V (Quintul) din viața politică, devine Filip al

II-lea, rege al Spaniei, dar revine în țară numai după moartea tatălui său. În 1558 moare și cea de-a

doua soție a lui, Maria Tudor, fără să-i lase urmași. Filip încearcă fără succes să se căsătorească cu

sora mai tînără a Mariei Tudor, Elisabeta I a Angliei.

În anul 1559 se încheie pacea de la Cateau-Cambresis între Spania și Franța, după un război

ce a durat 60 de ani. O condiție a păcii încheiate a fost căsătoria lui Filip cu fiica regelui francez

Henric II, Elisabeta de Valois, cu care va avea două fiice. El și-a iubit soția, după moartea căreia a

căzut într-o stare de letargie.

În timpul domniei sale sunt cucerite Florida și insulele Filipine, ce primesc numele regelui.

În perioda regelui Filip situația financiară deficitară a statului este agravată de creșterea

amenințătoare a puterii otomane, la care se adaugă conflictul cu Anglia și lupta pentru independență

a „Țărilor de Jos”, care alcătuiesc „Uniunea de la Utrecht” (1579), în 1581 declarându-se

independente de Spania.

Filip reușește să inlăture aceste conflicte numai parțial, prin îmbunătățirea situației

financiare din veniturile aduse din coloniile americane, și prin obținerea prin căsătorie a coroanei

portugheze.

Filip al III-lea s-a născut la Madrid ca fiu al regelui Filip al II-lea al Spaniei și a celei de-a

patra soții, Anna de Austria, fiica împăratului romano-german Maximilian al II-lea și a împărătesei

Maria a Spaniei. Mai târziu, Filip al III-lea s-a căsătorit cu Margaret de Austria, sora împăratului

romano-german Ferdinand al II-lea. Deși a fost cunoscut în Spania ca Filip ce Pios, reputația

politicii lui Filip în străinătate a fost în mare parte negativă - un „om mediocru și nesemnificativ”,

un „monarh mizerabil”.

Pentru mulți, declinul Spaniei poate fi datat de dificultățile economice din primii ani ai

domniei sale. Cu toate acestea, în calitate de conducător al Imperiului Spaniol și ca rege care a

realizat o pace temporară cu olandezii (1609-1621) și a adus Spania în Războiul de Treizeci de Ani

(1618-1648) printr-o campanie (inițial) de succes, domnia lui Filip rămâne o perioadă critică în

istoria Spaniei.

Page 11: Monarhia-Spaniola (1) refereat

Filip a moștenit un imperiu considerabil extins de către tatăl său. Filip al II-lea a cucerit

Portugalia în 1580; în Europa, în ciuda revoltei olandeze în curs de desfășurare, posesiunile

spaniole din Italia și de-a lungul "Drumului Spaniol" au fost securizate; la nivel global, combinația

de castiliană și teritoriile portugheze coloniale au acordat conducătorului spaniol posibilitatea de a

ajunge de la America la Filipine și dincolo prin India.

Chiar și în cadrul peninsulei în sine, Filip va conduce regatele Castilia, Aragon, Valencia și

Portugalia, provinciile autonome din Catalonia și Andaluzia - toate doar vag unite prin instituția

monarhiei Castiliei și persoana lui Filip al III-lea. Fiecare din ele a avut parte de un sistem diferit de

impozitare, privilegii și aranjamentele militare; în practică, nivelul de impozitare în multe dintre

provinciile periferice a fost mai mic decât în Castilia, însă nobilimea castiliană avea o poziție

privilegiată la toate nivelurile superioare de funcții.

Filip al IV-lea al Spaniei

A urcat pe tron în 1621 și a domnit în Spania până la moartea sa și în Portugalia până în

1640. Filip a fost un patron al artelor, inclusiv al artiștilor ca Diego Velázquez, și a domnit în

Spania în timpul perioadei dificile din timpul Războiului de Treizeci de Ani.

În ajunul morții sale, în 1665, Imperiul spaniol a ajuns la 12,2 milioane km2 dar în alte

privințe a fost în declin, proces la care a contribuit incapacitatea lui Filip de a realiza reforma

internă și militară.

Carol al II-lea al Spaniei a fost rege al Spaniei, Napoli, Siciliei, aproape întregii Italii (mai

puțin Piemontul, Statele Papale și Veneția), și suveran al imperiului spaniol de peste mări, de la

Mexic până la Filipine. Carol a fost singurul fiu supraviețuitor al predecesorului său Filip al IV-lea,

împreună cu a doua lui soție (și nepoată) Mariana a Austriei, tot din Casa de Habsburg. Nașterea lui

a fost întâmpinată cu entuziasm de spanioli, care se temeau de conflictul ce ar fi izbucnit dacă Filip

al IV-lea ar fi murit fără moștenitori.

Carol al II-lea este cunoscut în Istoria Spaniei ca El Hechizado (Cel Vrăjit), conform

credinței populare - susținute de însuși Carol - că incapacitatea sa psihică și fizică era cauzată de

„vrăjitorie” mai degrabă decât de cauza cea mai probabilă : secole de endogamie în cadrul dinastiei

habsburge (în care căsătoriile între verișori primari sau între unchi și nepoate erau ceva obișnuit,

pentru păstrarea controlului asupra teritoriilor).

Carol al II-lea a fost ultimul monarh spaniol din dinastia de Habsburg, invalid fizic, retardat

mental și desfigurat (posibil datorită prognatismului mandibular; nu era capabil să mestece). Limba

lui era atât de mare încât cu greu se putea înțelege ce vorbește, și saliva în mod excesiv.

Anii domniei lui Carol al II-lea au fost unii de agonie pentru Spania. Economia a stagnat,

erau probleme de foamete în regat, și puterea monarhiei asupra diverselor provincii spaniole era

foarte slăbită. Incapacitatea lui Carol de a guverna a însemnat că a fost de multe ori ignorat, și

Page 12: Monarhia-Spaniola (1) refereat

puterea în regatul său a devenit motivul intrigilor de la curte și a fost influențată de interese străine,

în special franceze.

La succesiunea tronului Spaniei îi urmează Filip V, atunci când tronul Spaniei a devenit

vacant în 1700, tatăl său, Louis, Marele Delfin, deținea cea mai puternică pretenție genealogică la

coroana spaniolă. Cu toate acestea, din moment ce Marele Delfin și fratele mai mare al lui Filip,

Louis, Duce de Burgundia, dețineau pozițiile 1 și 2 în linia de succesiune la tronul Franței, regele

Carol al II-lea al Spaniei l-a numit pe Filip ca moștenitorul său.

Cum uniunea dintre Franța și Spania sub un singur monarh ar fi afectat echilibrul de putere

în Europa, celelalte puteri europene ar fi putut lua măsuri pentru a preveni acest lucru. Filip a fost

primul membru al Casei de Bourbon care a domnit în Spania. Suma celor două domnii ale lui a fost

de 45 de ani și 21 zile, fiind cea mai lungă din istoria modernă spaniolă.

Filip s-a născut la Palatul Versailles în Franța; a fost al doilea fiu al lui Ludovic, le Grand

Dauphin și a soției sale Maria Anna de Bavaria, cunoscută drept Delfina Victoria.

După abdicarea regelui Filip, îl urmează fiul său, Luis Felipe16 s-a născut la Palatul Retiro

din Madrid. Ca moștenitor al tronului Spaniei, a fost Prinț de Asturia. În 1714, când Ludovic avea 7

ani, mama sa a murit. La 24 decembrie 1714, regele Spaniei s-a căsătorit cu Elisabeta de Parma.

Ca moștenitor nu numai al vastului imperiu spaniol, dar și a unei noi dinastii, Ludovic

trebuia să se căsătorească. La 20 ianuarie 1722, la Lerma, el s-a căsătorit cu Louise Élisabeth

d'Orléans, fiica lui Filip al II-lea, Duce de Orléans, verișorul tatălui lui Ludovic și regent al Franței.

Soția sa nu s-a adaptat la curtea spaniolă și adesea refuza să vorbească cu soțul ei. Nu au avut

moștenitori.

Ludovic a domnit pentru o scurtă perioadă, după ce tatăl său a abdicat în favoarea sa la 15

ianuarie 1724 și până la moartea sa de variolă, șapte luni mai târziu. După decesul său, tatăl său s-a

întors pe tron și a continuat să domnească până la propria lui moarte în 1746.

După moartea regelui Filip al V-lea, la conducerea regatului spaniol îl urmează Ferdinand al

VI- lea, a fost rege al Spaniei din 1746 până la moartea sa. A fost al patrulea fiu al regelui Filip al

V-lea al Spaniei, fondatorul Casei de Bourbon din Spania și a primei lui soții, Maria Louisa de

Savoia.

Carol al III-lea al Spaniei, a fost rege al Spaniei17. A fost un adept al despotismului luminat.

Ca rege al Spaniei, politica sa externă a fost marcată de alianța cu Franța (Pacte de Famille) și de

conflictul cu Marea Britanie privind controlul posesiunilor din America.

16 După încoronare, poartă numele de Ludovic I rege al Spaniei.17Rege al Spaniei între anii 1759-1788, ca și Carlos III de Borbón, rege al Napoli și Sicilia - 1735-1759, ca și

Carlo VII, și duce de Parma - 1732-1735, ca și Carlo I.

Page 13: Monarhia-Spaniola (1) refereat

În interiorul țării guvernarea sa a fost, per ansamblu, benefică. A început prin obligarea

locuitorilor Madridului să nu mai își arunce gunoiul pe ferestre, și când aceștia au protestat, a spus

că sunt precum copiii, care plâng când li se spală fețele.

A fost anulată o mare parte din vechea legislație, care restricționa industria și comerțul;

drumuri, canale, sisteme de canalizare au fost contruite atunci. A creat Loteria spaniolă și a introdus

procesiunile de Crăciun, după model napolitan. Pe timpul domniei sale, s-a format mișcarea pentru

crearea Societăților Economice, prototip al Camerei de Comerț.

La conducerea statului, l-a urmat Carol al IV –lea al Spaniei, la moartea sa în anul 1788.

Chiar daca el credea profund în sanctitatea monarhiei și a păstrat aparențele unui monarh absolut și

puternic, a luat parte doar pasiv la direcția urmată de guvernul său, și a preferat să se ocupe de

vânătoare. Guvernarea a lăsat-o soției lui și primului ministru.

Când i s-a spus regelui Carol că fiul său Ferdinand a apelat la Napoleon împotriva

ministrului său Godoy, el a stat de partea ministrului său. În 1808, la 19 martie, a abdicat în

favoarea fiului său pentru a-și salva ministrul care fusese luat prizonier.

Ferdinand a urcat pe tron ca Ferdinand al al VII-lea însă nu avea încredere în Napoleon care

avea 100.000 de soldați în Spania în aceea vreme. Carol al IV-lea a devenit prizonier al lui

Napoleon în Franța și, mai târziu, a revenit asupra abidicării sale și a abdicat la 5 mai 1808 în

favoarea lui Napoleon. Napoleon l-a pus pe tronul Spaniei pe fratele său Joseph Bonaparte. Joseph

I, a fost rege al Spaniei din 6 iunie 1808 până pe 11 decembrie 1813.

Spaniolii l-au poreclit Pepe Botella („Sticlă Iosif”) această denumire părând a proveni din

faptul că acesta era mai mereu beat. Cu toate acestea, altă teorie susține că porecla a fost cauzată de

o confuzie: atunci când Joseph Bonaparte ieșea afară din castelul unde locuia pentru a se uita prin

împrejurimi cu o lunetă, aceasta arăta ca o sticlă, sau fusese făcută să arate ca o sticlă de către

oponenții săi.

În timpul domniei sale a pus capăt Inchiziției spaniole, una din cauze fiind și aceea că

Napoleon era în relații proaste cu papa Pius al VII-lea în acea perioadă. În ciuda acestor eforturi

pentru a-și spori popularitatea, naționalitatea și sprijinul străin ale lui Bonaparte, plus apartenența

acestuia la o lojă masonică, au garantat practic faptul că nu va fi acceptat niciodată ca monarh

legitim de către majoritatea populației spaniole.

În timpul domniei sale asupra Spaniei, Venezuela și-a declarat independența (1810) față de

Spania, fiind prima națiune care recurge la acest fapt. De-a lungul Războiului peninsular, comanda

sa asupra forțelor franceze din Spania s-a dovedit a fi doar formală, deoarece comandanții săi

insistau ca fratele mai mic al regelui să fie de acord cu instrucțiunile lui Joseph înainte de a le urma.

Page 14: Monarhia-Spaniola (1) refereat

În urma abdicării regelui Napoleon Bonaparte, s-a reîntors pe tronul Spaniei, Ferdinand al

VII-lea, domnind din 1813 până la moartea sa, mai puțin în 1823, când a fost obligat să abdice de

Consiliul Regenței18.

Puțini monarhi s-au bucurat de atâta încredere și popularitate la începutul domniei lor, în

rândul poporului spaniol. Cu toate acestea, în scurt timp s-a dovedit a fi un suveran absolutist,

nepreocupat de dorințele supușilor săi, care îl considerau lipsit de scrupule, răzbunător și orientat

spre trădare. Înconjurat de o suită de admiratori, prin politica sa a urmărit să-și asigure propria

bunăstare.

În anul 1833, la urmat la tron, Isabella a II a Spaniei, care a domnit vreme de 35 ani, panâ în

anul 1868. Regina Isabela a moștenit tronul pentru că Ferdinand a convins Curțile (Cortes) să

elimine Legea salică19, introdusă de Burboni la începutul secolului al XVIII-lea și să restabilească

vechea modalitate de succesiune în Spania. Drepturile Isabelei au fost apărate de armată. Curțile

Generale (Cortes Generales), alături de liberali și progresiști, care atunci au instituit guvernul

constituțional și parlamentar au dizolvat ordinele religioase, au confiscat proprietățile lor (inclusiv

ale iezuiților) și au încercat să pună ordine în finanțe.

Regina Isabela a domnit din 1843 până în 1868 iar acea perioadă a fost o lungă succesiune

de intrigi, conspirații și pronunciamientos militare, dirijate de interesele partidelor politice.

Regina Isabela a II-a obișnuia să intervină în chestiunile politice de o manieră inoportună și

lipsită de scrupule, ce o făcea impopulară. Și-a favorizat cei mai reacționari generali și oameni de

stat, precum și Biserica și ordinele religioase, și a fost în mod constant unealta curtezanilor corupți

și intriganți. A fost trimisă în exil la sfârșitul lui septembrie 1868, după ce rezistența slabă a

generalilor săi moderados a fost înfrântă în Bătălia de la Alcolea de către mareșalii Serrano și Prim.

Alte evenimente din cadrul domniei Isabelei au fost războiul cu Maroc, care s-a terminat cu un

tratat avantajos pentru Spania, și cedarea de către marocani a unor teritorii; Războiul Insulelor

Chincha împotriva lui Peru și Chile, lipsit de succes; revolte independentiste în Cuba și Puerto

Rico, precum și ceva progres în ceea ce privește operele publice, în special căile ferate, alături de o

ușoară îmbunătățire a comerțului și finanțelor.

Exilul său din 1868 a contribuit la izbucnirea Războiului franco-prusac, deoarece spaniolii

au văzut în prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen un posibil candidat. Regina Isabela a II-a

18 ? http://referat.clopotel.ro/MONARHIA_SPANIOLA-6258.html19 Legea Salică (Pactus Legis Salicae) a fost o colecție de legi folosite de franci, forma lor oficială fiind

stabilită în secolul al VI-lea, sub domnia lui Clovis I.

Un aspect interesant și cu o mare importanță în istoria Europei este legea moștenirii; legea salică interzicea femeilor să

moștenească pământuri și, prin urmare, ascensiunea lor la tron. Datorită acestei legi, s-au declanșat un număr de

războaie pentru succesiune, cel mai celebru fiind războiul de 100 de ani și cel mai recent, războaiele carliste din Spania

(1833-1876).

Page 15: Monarhia-Spaniola (1) refereat

provenea din Casa de Burbon (membră a vechii regalități franceze), și s-a propus atunci varianta

unui rege german pentru tronul spaniol, variantă pe care francezii conduși de Napoleon al III-lea nu

aveau de gând s-o accepte.

Isabela a fost obligată să abdice în Paris, pe 25 iunie 1870, în favoarea fiului ei Alfonso al

XII-lea în vârstă de 13 ani.

După ce revoluția spaniolă a detronat-o pe regina Isabela a II-a, noua curte a decis să

reinstaleze monarhia sub o nouă dinastie. Ducele de Aosta a fost ales rege sub numele de Amadeus

la 16 noiembrie 1870. El a depus jurământul la Madrid, la 2 ianuarie 1871.

Domnia regelui Amadeo I a durat foarte puțin, iar în anul 1873 în 11 februarie a abdicat, iar

Spania a fost proclamată republică. Prima republica spaniolă a durat mai puțin de un an, iar în

noiembrie 1874, fiul Isabellei a II-a, Alfonso al XII-lea, a fost proclamat rege, sprijinit în

exercitarea atribuțiilor sale de către un Prim ministru, Antonio Canovas del Castillo. În 1881, regele

a refuzat să sancționeze o lege prin care miniștrii ar fi fost numiți pentru un mandat fix de

optsprezece luni.

În anul 1885, a murit din cauza tuberculozei, iar la tron îi succede Alfonso al XIII-lea, fiind

numit rege încă de la naștere. A domnit între 1886 și 1931. Mama sa, Maria Cristina de Austria, a

fost numită regentă cât timp Alfonso a fost minor. În 1902, împlinind 16 ani, regele Alfonso a

preluat controlul în stat20.

În timpul domniei sale Spania și-a pierdut ultimele colonii din America (Cuba și Puerto

Rico) și Filipine, și a pierdut mai multe războaie în nordul Africii; a fost martorul începutului

Generației lui 1927, și a acceptat dictatura lui Miguel Primo de Rivera, ceea ce avea să-l coste până

la urmă tronul.

A promovat turismul în Spania. Problemele de cazare a invitaților pentru nunta sa au grăbit

construcția hotelului de lux Hotel Palace în Madrid. A sprijinit de asemenea crearea unei rețele de

apartamente administrate de stat în clădiri istorice ale Spaniei. Dragostea lui pentru fotbal l-a

determinat să patroneze diferite cluburi de fotbal „regale” precum Real Sociedad, Real Madrid,

Real Betis sau Real Unión.

Când s-a proclamat A doua republică spaniolă pe 14 aprilie 1931, a părăsit Spania, dar fără

să abdice. S-a stabilit până la urmă la Roma, unde a trăit la Grand Hotel.

Pe 15 ianuarie 1941, Alfonso al XIII-lea a renunțat la drepturile sale asupra coroanei

spaniole, în favoarea celui de-al patrulea fiu al său, al doilea dintre supraviețuitori: infantul Juan,

conte de Barcelona, tatăl viitorului rege Juan Carlos I al Spaniei.

În Spania între anii 1939 și 1975 puterea a fost în mâinile dictatorului Francisco Franco

Bahamonde. În 1946 Juan de Borbon locuiește în Portugalia de unde militează pentru instaurarea

20 ? http://referat.clopotel.ro/MONARHIA_SPANIOLA-6258.html

Page 16: Monarhia-Spaniola (1) refereat

monarhiei. Mai multe întrevederi cu dictatorul Franco îl conving că acesta nu-i va reda tronul. Dar

acceptă să-l trimită pe fiul său Juan Carlos pentru a fi educat în Spania sub tutela dictatorului și cu

promisiunea să fie numit de acesta succesor cu titlu de rege21.

Juan Carlos I al Spaniei, a fost rege al Spaniei din 22 noiembrie 1975 până pe 19 iunie 2014,

conform constituției Spaniei, care îl recunoaște ca simbol de unitate națională și legitim moștenitor

al dinastiei istorice.

La succesiunea tronului spaniol îl urmează fiul său, Felipe al VI-lea de Bourbon și Grecia.

Este actualul rege al Spaniei.

2.2. Inchiziția spaniolă22

Inchiziția, ca tribunal ecleziastic, avea jurisdicție numai asupra creștinilor botezați. Însă, de

când evreii (în 1492) și maurii musulmani (în 1502) au fost exilați din Spania, jurisdicția Inchiziției

de-a lungul unei perioade lungi a istoriei sale s-a extins practic asupra tuturor supușilor coroanei.

Inchiziția avea în mare parte scopul de a asigura ortodoxia celor recent convertiți, cunoscuți ca

conversos sau marranos.

Nu există o unanimitate despre motivele pentru care Regii Catolici au decis să introducă în

Spania mașinăria inchizitorială . Investigatorii au prezentat diferite posibile motive23:

- Stabilirea unei unități religioase . Pornind de la faptul că obiectivul Regilor Catolici

era crearea unei mașinării statale eficiente, una din prioritățile lor era obținerea unității religioase. În

plus Inchiziția permitea monarhiei sa intervină activ în problemele religioase, fără intermedierea

Papei .

- Slăbirea opoziției politice locale a Regilor Catolici. Cu siguranță mulți din cei care

au negat implantarea Inchiziției în cadrul Coroanei de Aragon au facut-o invocând drepturi speciale

proprii .

- Terminarea puternicii minorități evreo-convertită. În Regatul Aragonului au fost

judecați membrii ale familiilor influente, cum ar fi Santa Fe, Santangel, Caballeria și Sanchez. Asta

contrazice, fără doar și poate, faptul că Ferdinand a continuat să se bizuiască în administrația sa pe

numeroși convertiți

- Finanțarea economică. Pornind de la faptul că una din măsurile care se luau contra

judecaților era confiscarea bunurilor lor , nu se poate elimina nici această posibilitate .

21 ? http://referat.clopotel.ro/MONARHIA_SPANIOLA-6258.html22 Inchiziția spaniolă a fost fondată în 1478 de monarhii catolici Ferdinand și Isabela pentru a menține

ortodoxia catolică în regatele lor și s-a situat sub controlul direct al monarhiei spaniole. Nu a fost abolită definitiv decât

în 1834, în timpul domniei lui Isabela a II-a.23 ? http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/podul-prieteniei-gigantul-care-rusii-aveau-nevoie-aer

Page 17: Monarhia-Spaniola (1) refereat

Carol al II al Spaniei, a prezidat de asemenea cel mai mare auto de fe din istoria Inchiziției

spaniole, în 1680, în care 120 de prizonieri au fost judecați și 21 condamnați la moarte prin ardere.

O carte mare, bogat decorată, a fost publicată pentru a celebra evenimentul. Către sfârșitul vieții

sale, în ceea ce a fost unul dintre puținele gesturi independente ale sale ca rege, Carol a creat o Junta

Magna (Mare Consiliu), pentru a examina și investiga Inchiziția spaniolă. Raportul a fost atât de

incriminator la adresa „Sfântului Oficiu”, încât Inchizitorul General l-a convins pe monarhul

decrepit să „destineze teribilul rechizitoriu flăcărilor”.

Joseph I, fratele mai mic al împăratului Napoleon Bonaparte, rege al Spaniei în perioada

1813, a pus capăt Inchiziției spaniole, una din cauze fiind și aceea că Napoleon era în relații proaste

cu papa Pius al VII-lea în acea perioadă, însă ea a fost complet abolită în timpul domniei Isabellei a

II-a24.

III. REGIMUL POLITIC AL SPANIEI

Actuala Constituție spaniolă a fost promulgată la 29 decembrie 1978 și este rezultatul unui

dificil proces de tranziție politică declanșat după moartea generalului Franco, cel care a condus

Spania ca un dictator din 1939 până la moartea sa, la 20 noiembrie 1975.

În timpul guvernării lui Franco, Spania era de fapt un stat monarhic fără rege. Monarhia

fusese înlocuită în aprilie 1931 cu republica prin abdicarea Regelui Alfonso al XII- lea și adoptarea

de către Cortesuri, în același an, a Constituției republicane25.

La 22 noiembrie 1975, Juan Carlos este proclamat oficial rege al Spaniei. Este de interesant

de observat că, deși noul Rege facea parte din dinastia Bourbonilor, partizana monarhiei absolute,

după restaurație Juan Carlos I, s-a dovedit a fi adeptul monarhiei constituționale și al principiului

suveranității poporului.

3.1. Partidele Politice

Chiar înainte de adoptarea Constituției a fost adoptată Legea pentru reformă politică care a

pus, între altele, problema statutului juridic al partidelor politice și cerința asigurării și respectării

principiului pluralismului politic și ideologic.

Principalele partide politice spaniole sunt:

Partidul Popular (PP) – de centru – dreapta, s-a constituit în octombrie 1976 ca o

coaliție preelectorală a organizațiilor politice profranchiste. La primul congres, din martie 1977, s-a

constituit ca o unică formațiune politică.

24 ? http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/podul-prieteniei-gigantul-care-rusii-aveau-nevoie-aer25 A se vedea: Ionescu, C., Drept constituțional comparat, Editura C.H.Beck, București, 2008, p. 217.

Page 18: Monarhia-Spaniola (1) refereat

Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE) s-a constituit în data de 30 aprilie

1978, în urma unificării cu Partidul Socialist Popular (fondat în 1975). În octombrie 1991 în

Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol intră și Partidul Muncitorilor din Spania – Unitatea

Comunistă fondat în 1987.

Stânga Unită – Izquierda Unida (IU) – coaliție constituită în anul 1986, în jurul

Partidului Comunist Spaniol (PCE) din trei partide: Partidul Unionist, Partidul de Stânga

Republican, Federația Progresistă, Partidul Acțiunii Socialiste, în anul 1986.

În Catalonia sunt înregistrate: C.I.U – „Convergență și Uniune” – coaliție de centru dreapta

cu caracter naționalist constituită din CDC (Convergența Democratică din Catalonia) și UDC

(Uniunea Democratică din Catalonia); etc.

La baza sistemului de partide este așezat principiul pluralismului politic instituționalizat în

Constituție, potrivit standardelor democratice ale liberalismului. Potrivit dispozițiilor

constituționale, partidele politice exprimă pluralismul politic și concură la formarea și manifestarea

voinței populare. Ele sunt un instrument fundamental pentru participarea politică a cetățenilor la

conducerea statului. Partidele se formează și funcționează în mod liber, cu respectarea Constituției

și a legilor.

Liberalizarea partidelor politice în 1977 a dat naștere confruntării acestora, în primul rând,

în campaniile electorale. După desființarea sistemului partidului unic, s-au creat numeroase

formațiuni politice care au dispersat electoratul în așa fel încât niciun partid politic nu a reușit, în

primii ani după moartea lui Franco, să obțină o majoritate necesară pentru a forma un guvern

monocolor.

În primii ani ce au urmat adoptării noi Constituții, partidul care s-a afirmat mai pregnant a

fost Uniunea de Centru Democratică condusă de A. Suarez. Ulterior, însă, această formațiune nu a

mai reușit să mențină contactul cu alegătorii și a pierdut în alegerile din 1982 și în cele ce au urmat.

Pe scena politică s-a afirmat cu succes Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, care a deținut la

începutul anilor `90 majoritatea absolută a locurilor în ambele camere legislative.

Ceea ce caracterizează, în prezent, sistemul pluripartidist spaniol nu este numărul mare al

partidelor, deoarece în afara a 4-5 partide mari, care participă la jocul politic, celelalte formațiuni

politice nu au un rol semnificativ. Trăsătura caractersitică a pluripartidismului spaniol, în etapa

actuală, așa cum a rezultat după alegerile generale din octombrie 1989, este bipolaritatea: centru

dreapta/centru stânga, care nu se confundă, însă, cu sistemul bipartid.

Viața politică spaniolă, rivită din prisma partidelor politice, pune în evidență tendința

partidelor europene de a deveni așa numite „partide de alegători” în care membrii și simpatizanții

nu sunt interesați de ideologie ci de soluțiile pe care candidații partidului respectiv le oferă

problemelor economice și sociale cu care se confruntă cetățeanul de rând.

Page 19: Monarhia-Spaniola (1) refereat

Principalele partide politice au reușit să-și pună în acord propunerile politice acțiunile și

deciziile cu nevoile și cerințele societății, pragmatismul politic impunându-se cu o mare rapiditate

în ultimul deceniu.

Concluzii

Sistemul politic spaniol este racordat la nevoile societății, ca urmare a unui amplu proces de

modernizare, dar și a unei capacități deosebite de a remodela, la rândul lui, societatea. Trebuie, însă

remarcate și disfuncționalitățile acestui sistem: partidele politice au pus un accent exclusiv pe

pluralismul politic, au monopolizat, aproape total, participarea politică în detrimentul democrației

directe și semidirecte.

Page 20: Monarhia-Spaniola (1) refereat

IV. BIBLIOGRAFIE

Constituția Spaniei, traducere Prisacaru, M., Editura All Educational, București, 1998,

București.

Valderon, Julio; Perez, Joseph; Santos Julia, Historia de espana, Editura Espasas,

Barcelona, 2015;

https://ro.wikipedia.org/wiki/Spania

http://referat.clopotel.ro/MONARHIA_SPANIOLA-6258.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/podul-prieteniei-gigantul-care-rusii-

aveau-nevoie-aer