CUPRINS

Introducere_______________________________________________________4Capitolul 1 - Noţiunea şi clasificarea modurilor de dobândire a proprietăţii_______7

1.1. Consideraţii generale__________________________________________71.2. Clasificarea modurilor de dobândire a drepturilor reale________________8

Capitolul 2 - Convenţia sau contractul – mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale_________________________________13

2.1. Noţiune. Scurt istoric_________________________________________132.2. Efectul translativ al convenţiei. Excepţii___________________________14

Capitolul 3 - Accesiunea – mod de dobândire a proprietăţii_________________163.1. Noţiunea şi felurile accesiunii___________________________________163.2. Accesiunea imobiliară_________________________________________17

3.2.1. Accesiunea imobiliară naturală______________________________173.2.2. Aluviunea_______________________________________________173.2.3. Avulsiunea______________________________________________193.2.4. Insulele şi prundişurile_____________________________________203.2.5. Accesiunea albiei unui râu care şi-a schimbat cursul în mod natural__213.2.6. Accesiunea animalelor sălbatice_____________________________213.3.2. Lucrările efectuate de o persoană, cu materialele ei pe terenul unei alte persoane_________________________________________________223.3.3. Tratamentul juridic al constructorului de rea credinţă_____________223.3.4. Tratamentul juridic al constructorului de bună credinţă____________233.3.5. Accesiunea mobiliară______________________________________243.3.6. Adjoncţiunea____________________________________________243.3.7. Specificaţiunea___________________________________________253.3.8. Confuziunea sau amestecul_________________________________26

Capitolul 4 - Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă – mod de dobândirea a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi principale imobiliare___________28

4.1. Consideraţii generale_________________________________________284.2. Noţiunea, reglementarea şi justificarea uzucapiunii__________________294.3. Domeniul de aplicare al uzucapiunii______________________________304.4. Posesia utilă – condiţie esenţială a uzucapiunii_____________________314.5. Clasificarea uzucapiunii_______________________________________334.6. Uzucapiunea în sistemul codului civil_____________________________33

4.6.1. Uzucapiunea de 30 de ani__________________________________334.6.2. Uzucapiunea de 10 până 20 de ani___________________________34

4.6.2.1. Reglementarea. Domeniul de aplicare. Enumerarea condiţiilor__344.6.2.2. Justul titlu___________________________________________354.6.2.3. Buna credinţă – condiţie a uzucapiunii de scurtă durată________364.6.2.4. Termenul uzucapiunii de scurtă durată_____________________37

4.7. Uzucapiunea în sistemul cărţilor funciare__________________________374.7.1. Succesiunea legilor în timp în această materie____________________38

4.7.2 Uzucapiune tabulară______________________________________384.7.3. Uzucapiunea extratabulară_________________________________394.7.4 Sancţiunea posesiilor______________________________________404.7.5 Modul de calcul al termenului de uzucapiune___________________41

4.7.5.1 Începutul şi sfârşitul termenului de uzucapiune_______________414.7.5.2 Întreruperea prescripţiei achizitive_________________________414.7.5.3 Suspendare prescripţiei achizitive________________________43

2

4.8. Efectul uzucapiunii:__________________________________________434.8.1. Efectul principal al uzucapiunii_______________________________434.8.2 Invocarea uzucapiunii______________________________________44

4.9. Renunţarea la prescripţia achizitivă______________________________44Capitolul 5 - Buna credinţă – mod de dobândire a dreptului de proprietate_____45

5.1. Dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil pe baza posesiei din buna credinţă_________________________________________455.2 Dobândirea fructelor civile prin posesia de bună credinţă_____________46

Capitolul 6 - Alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale_____________________________________________________47

6.1. Tradiţiunea_________________________________________________476.1.1. Noţiune şi domeniu de aplicare_____________________________47

6.2 Ocupaţiunea________________________________________________486.2.1 Noţiunea şi domeniul de aplicare_____________________________48

6.3 Hotărârea judecătorească_____________________________________496.3.1 Noţiune şi domeniul de aplicare______________________________49

Capitolul 7 - Succesiunea – mod de dobândire a dreptului de proprietate______507.1. Noţiune – precizări terminologice________________________________507.2. Felurile moştenirii____________________________________________51

7.2.1. Succesiunea legală. Noţiune. Condiţii_________________________517.2.2. Vocaţia succesorală legală_________________________________527.2.3. Nedemnitatea succesorală__________________________________537.2.4. Drepturile statului asupra moştenirii vacante. Noţiune. Natura juridică______________________________________________________54

7.3. Succesiunea testamentară. Definiţie caractere juridice şi cuprinsul testamentului___________________________________________________55

7.3.1. Definiţie________________________________________________557.3.2. Caractere juridice_________________________________________557.3.3. Definiţia legală a testamentului______________________________567.3.4. Cuprinsul testamentului____________________________________587.3.5. Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului________607.3.6. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă___________________617.3.7. Diferite feluri de testamente. Condiţii speciale de formă___________62

CONCLUZII______________________________________________________64Bibliografie______________________________________________________66

3

Introducere

Proprietatea a luat fiinţă o dată cu apariţia omului pe pământ şi

este cunoscută încă din timpurile antichităţii, ale formării civilizaţiei.

Proprietatea şi modurile sale de dobândire au evoluat în timp o dată

cu dezvoltarea omenirii şi a economiei, a statului în general într-un

sens larg cuvântul proprietate exprimă totalitatea relaţiilor d producţie

şi într-un sens restrâns, spre a exprima numai o parte – partea

hotărâtoare – a acestor relaţii şi anume însuşirea, apropierea, într-o

formă socială a obiectelor naturii.

Oricare ar fi, fermele aproprieri în sens economic, procesul

aproprierii obiectelor naturii constituie o condiţie de existenţă a

oricărei societăţi.

Proprietatea în sens economic, a existat încă din orânduirea

comunei primitive, când nu exista statul şi dreptul şi deci când nu

există nici dreptul de proprietate.

Dreptul de proprietate apare numai odată de apariţia societăţii

sclavagiste, deci odată cu apariţia claselor antagoniste, a statului şi

dreptului, când relaţia economică de proprietate a fost îmbrăcată în

formă juridică, în sensul de însuşirea, apropierea bunurilor materiale a

devenit un drept de însuşire, un drept de apropriere, sancţionat şi

întâlnit cu puterea de constrângere a statului.

Proprietatea nu este un raport între om şi lucru ci un raport între

oameni cu privire la lucruri.

După apartenenţa mijloacelor de producţie proprietatea poate fi

poate fi; obştească, socială atunci când mijloacele de producţie

aparţin unor particulari.

4

În fiecare epocă istorică proprietatea s-a dezvoltat în mod diferit

şi în cadrul unor relaţii sociale diferite. Aşadar ea nu poate fi privit5ă

ca o relaţie independentă, ca o categorie aparte, ca o idee abstractă

şi veşnică. Istoria a cunoscut şi cunoaşte mai multe tipuri de

proprietate, care pot fi grupate în două categorii principale:

- categoria proprietăţii private, caracteristică aparte pentru

societăţile sclavagistă, feudală şi capitalistă;

- categoria proprietăţii comune, caracteristică pentru

orânduirea socialistă şi comunistă.

Problema definiţiei dreptului de proprietate este una dintre cele

mai controversate deoarece istoria omenirii a dovedit că proprietatea

deci şi dreptul de proprietate au cunoscut profunde transformări

concretizate în diferitele tipuri istorice cunoscute ale proprietăţii .

Proprietatea este definită potrivit art. 482 Cod civil ca fiind

„dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi de a dispune de un

lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limite determinate de lege.”

Dreptul de proprietate va exista atât timp cât vor exista statul şi

dreptul. Aparent, aşadar pe o anumită treaptă de dezvoltare a

societăţii, dreptul de proprietate va dispune într-un anumit stadiu de

dezvoltare a acesteia.

Sintagma moduri de dobândire a dreptului de proprietate

desemnează totalitatea mijloacelor reglementate de lege – acte

juridice şi fapte juridice1 – prin care se poate dobândi dreptul de

proprietate (indiferent de forma sub care se prezintă). Aceste moduri

pot servi şi la dobândirea altor drepturi reale derivate din dreptul de

proprietate (desmembrămintele proprietăţii) şi au ca domeniu de

palicare bunurile aflate în circuitul civil.

1 Constantin Stătescu Drept civil Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturi reale, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti – 1970, pag. 518 – 531.

5

După cum ştim, dreptul roman a stat la baza codului Napoleon

de la 1804, deci şi la baza Codului civil român de la 1864. Astfel se

explică faptul că, în prezent, unele dintre modurile de dobândire a

proprietăţii au aceeaşi reglementare ca şi în dreptul roman.1

1 V. Popa, R. I. Motica Drept privat roman, Editura Presa Universitară Română, Timişoara 1994, p. 116 – 128.

6

Capitolul 1

Noţiunea şi clasificarea modurilor de dobândire a proprietăţii

1.1. Consideraţii generale

A dobândi înseamnă a deveni proprietar iar dacă se

înstrăinează urmează a fi făcută o altă persoană proprietar.

Se numeşte mod de dobândire sau transmisiune, trecerea unui

drept dintr-un patrimoniu în altul în aşa chip încât între transmiţător

care se numeşte autor şi dobânditor care se numeşte succesor, să se

nască un raport juridic cu privire la dreptul transmis.

Modurile de transmisiune a unor drepturi reale anume

determinate în natura lor specifică, adică transmisiunile cu titlu

particular, sunt toate actele juridice de voinţă creatoare a unui raport

de dare, adică de transformare a unui drept real, fie acel raport între

vii adică propriu – zis contractual, în care caz obligaţiunea de dare

adică de transformare a dreptului real se naşte în persoana însăşi a

transmiţătorului (precum în caz de donaţie, de schimb sau de

vânzare), fie acel raport propter mortem adică testamentar (legat

singular) sau chiar propriu – zis contractual când transmisiunea

dreptului făgăduit are a se face numai la moartea transmiţătorului, în

care cazuri obligaţiunea de dare adică de transformare a dreptului

real se naşte în persoanele succesorilor universali ai transmiţătorului.1

Transmisiunea sau modul de dobândire este oneroasă când în

puterea raportului transmiţătorul dreptului, nu-l transmite

dobânditorului decât în schimbul unui alt drept din patrimoniul

1 Liviu Pop, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea din Cluj – Napoca, 1987, p. 252 – 253.

7

acestuia pe care dobânditorul îl transmite ca echivalent, ca

contravaloare a dreptului ce i s-a transmis, cu alte cuvinte raportul

oneros creează între părţi obligaţiunea fiecăruia dintre părţi

constituind cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi.

În ceea ce priveşte opozabilitatea către terţi a efectului translativ

de drepturi, rezultând din însăşi raportul închiriat între transmiţător şi

dobânditor, este supus unei formalităţi de publicitate a raportului

translativ, care numeşte transcripţiune când este vorba despre

transmisiunea dreptului de proprietate sau a unei dezmembrări

principale şi de sine stătătoare a proprietăţii (superficie, subsol,

uzufruct, uz, abitaţiune, servitute) şi inscripţiune când este vorba de

transmisiunea unui drept real accesoriu de garanţie (ipotecă).

Terţii în materie de transcripţiune imobiliară sunt toţi aceia, şi

sunt exclusiv numai aceia, care au dobândit şi ei asupra aceluiaşi

imobil un drept din categoria celor a căror transmisiune este supusă

transcripţiunii sau inscripţiunii, aşa că în lupta dintre două drepturi

privitoare la acelaşi imobil, şi care se exclud unul pe altul, sau din

care unul ştirbeşte pe celălalt, rămâne învingător, nu acel al cărui

transmisiune este anterioară, ci acel a cărui transcripţiune sau

inscripţiune au întâietate de dată.1

1.2. Clasificarea modurilor de dobândire a drepturilor reale

O clasificare a modurilor de dobândire a drepturilor reale se va

putea face după câteva criterii cum ar fi. Întinderea dobândirii,

momentul când are loc transmiterea drepturilor de reale, situaţia

1 Matei B. Cantacuzino, Drept civil român, Editura All Educaţional SA – 1998, pag. 131 – 136.

8

juridică a bunului şi momentul dobândirii şi, în fine caracterul

transmiterii.

a) După întinderea dobândirii modurile de dobândire a

drepturilor reale pot fi universale, cu titlu universal şi cu titlu particular.

Modurile de dobândire universală sunt acele moduri prin care se

dobândeşte o întreagă universalitate de bunuri, cum este cazul unui

moştenitor legal ce culege întreaga masă de bunuri lăsate de autorul

său.

Modurile de dobândire cu titlu universal reprezintă situaţia în

care se transmite dobânditorului doar o fracţiune dintr-un patrimoniu

şi nu întreaga masă cum este cazul succesiunii legale când la

culegerea moştenirii vin mai mulţi moştenitori. Se poate observa că

diferenţa între modul de dobândire universal şi cel cu titlu universal

este numai de ordin cantitativ, nu şi de ordin juridic.

Moduri de dobândire cu titlu particular, prin care se transmite

dobânditorului un bun determinat sau o masă de bunuri determinate.

Astfel de moduri sunt cele mai cele mai frecvente, ca de exemplu:

convenţia, uzucapiunea, legatul cu titlu particular, accesiunea,

posesia de bună credinţă a unui bun mobil, hotărârea judecătorească.

Această clasificare prezintă interes prin aceea că dobânditorul,

în cazul transmisiunii universale şi cu titlu universal răspunde de plata

datoriei celui pe care îl moşteneşte în totalitate în cazul dobânditorului

universal, sau în funcţie de fracţiunea culeasă în celălalt caz pe când,

în cazul dobânditorului cu titlu particular, el nu este ţinut în principiu

de datoriile autorului său, cu excepţia celor care se află individualizate

9

asupra bunului transmis şi care sunt în acelaşi timp anterioare

momentului în care a operat transferul.

b) După momentul în care se produce afectul dobândirii

dreptului de proprietate distingem moduri de dobândire prin acte

între vii şi moduri de dobândire pentru cauză de moarte:

Modurile de dobândire prin acte între vii au în vedere acele

mijloace juridice care-şi produc efectul în timpul vieţii celor care

încheie actul, ca de exemplu: convenţia, tradiţiunea, accesiunea,

uzucapiunea, legea, ocupaţiunea. În aceste situaţii, dobândirea

operează în momentul încheierii actului, aşa cum cere legea în

momentul luării în posesie a bunului sau la momentul convenit de

părţi;

Modurile de dobândire pentru cauză de moarte, mortis causa,

sunt acele moduri în care transmiterea drepturilor reale se face numai

în momentul decesului autorului cum este cazul succesiunii şi al

legatarului.

c) După caracterul dobândirii, distingem între moduri de

dobândire cu titlu oneros şi cu titlu gratuit a dreptului de proprietate.1

Modurile de dobândire cu titlu oneros sunt acele moduri în care

dobânditorul este obligat să dea un lucru ori să facă o prestaţie în

schimbul dobândirii dreptului ca de exemplu convenţia, tradiţiunea;

1 Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex – 2001, p. 211 – 212.

10

Modurile de dobândire cu titlu gratuit sunt acelea în care

dobânditorul dreptului real nu se obligă la o prestaţie faţă de

transmiţător, ca de exemplu contractul cu titlu gratuit (donaţia),

uzucapiunea, succesiunea, legatul.

Această ultimă clasificare prezintă interes din mai multe puncte

de vedere. Astfel, pentru actele cu titlu gratuit este necesară forma

autentică (donaţia) ca şi testamentul care trebuie să fie întocmite cu

respectarea cerinţelor legale în ceea ce priveşte forma, în timp ce

actele cu titlu oneros sunt supuse, cu unele excepţii, principiului

consensualismului (solo consensu obligat).1

În ceea ce priveşte capacitatea părţilor de a întocmi cele două

categorii de acte, acesta este reglementată diferit, condiţiile fiind mai

restrictive la actele cu titlu oneros; în cazul înstrăinărilor cu titlu gratuit

este necesară respectarea cotităţii disponibile, condiţie ce nu se

aplică actelor cu titlu oneros. De asemenea revocarea actelor cu titlu

gratuit făcută în frauda creditorilor este permisă mai uşor decât

revocarea actelor oneroase.

d) După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii,

deosebim moduri originare şi moduri derivate de dobândire a

proprietăţii.

Modurile de dobândire originare se individualizează prin aceea

că, cel care dobândeşte bunul este primul proprietar, fără să opereze

transmisiunea dreptului de proprietate de la o persoană la alta. Se

includ în această categorie ocupaţiunea precum şi accesiunea

naturală, uzucapiunea, dobândirea cu bună credinţă a unui bun mobil,

1 Solo consensu obligat – Simplul consimţământ obligă – Vladimir Hanga, Adagii juridice latineşti Editura Lumina Lex – Bucureşti – 1998, p. 109.

11

dobândirea fructelor de către de către posesorul de bună credinţă,

legea.

În literatura de specialitate s-a susţinut că în categoria modurilor

originare de dobândirea a proprietăţii trebuie incluse şi acele moduri

ce se referă la un bun în privinţa căruia dreptul titularului anterior se

stinge în temeiul legii, concomitent cu naşterea dreptului în persoana

noului dobânditor, cum este cazul uzucapiunii sau al posesiei

bunurilor mobile cu bună credinţă, şi al legii.

Modurile de dobândire derivate presupun transferul dreptului

real de la o persoană la alta. Rezultă că toate celelalte moduri de

dobândire a proprietăţii care nu se includ în categoria celor originare

sunt derivate, cum ar fi; succesiunea, legatul, convenţia, tradiţiunea.

Clasificarea prezintă un interes redus, deoarece ocupaţiunea,

nu se mai poate aplica decât bunurilor mobile, în privinţa bunurilor

imobile aplicându-se art. 646 şi art. 477 Cod civil care prevăd ca

bunurile fără stăpân sunt ale statului.1

1 Ion P. Filipescu; Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 14.

12

Capitolul 2

Convenţia sau contractul – mod de dobândire a dreptului de

proprietate şi a celorlalte drepturi reale

2.1. Noţiune. Scurt istoric

Potrivit art. 942 Cod civil, contractul este acordul între două sau

mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport

juridic.

Contractul este modul de dobândire cel mai frecvent întâlnit,

atât ca varietate, cât şi ca multitudine de operaţiuni juridice, în viaţa

de toate zilele.

Este un mod de dobândire cu titlu particular, în marea majoritate

a cazurilor cu titlu oneros (poate fi şi cu titlu gratuit cum este

contractul de donaţie), producându-şi efectele în timpul vieţii

participanţilor, fiind deci un act juridic între vii. Fac parte din categoria

unor astfel de contracte: contractul de vânzare cumpărare, schimbul,

renta viageră şi donaţia. Aceste contracte se pot încheia şi pentru

constituirea sau transferul unor desmembrăminte ale dreptului de

proprietate.

Ele au caracteristica generală că strămută proprietatea de la un

titular la altul, efectul fiind dobândirea dreptului de proprietate în

persoana unui nou titular.

Cel mai întâlnit contract este cel de vânzare cumpărare, prin

care una dintre părţi, vânzătorul, strămută dreptul de proprietate sau

13

un alt drept al său celeilalte părţi, cumpărătorul, care se obligă a plăti

în schimb vânzătorului preţul bunului vândut.1

2.2. Efectul translativ al convenţiei. Excepţii

Convenţia sau contractul este cel mai important mod derivat de

dobândire a drepturilor reale.

Codul nostru civil consacră principiul că prin ea însăşi, fără a

necesita o operaţie subsecventă suplimentară, convenţia este

translativă de drepturi reale. După cum se spune în art. 271 Cod civil

„în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau a unui alt

drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul

consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul

dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea bunului”.

Tot astfel, făcând aplicaţiunea acestui principiu în materia

vânzării, art. 1295 alin. 1 dispune că vinderea este perfectă între părţi

şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa

vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra bunului şi asupra

preţului, deşi lucrul încă nu s-a predat şi preţul încă nu se va fi

numărat.

Excepţii: În următoarele situaţii transferul dreptului real nu se

realizează concomitent cu încheierea convenţiei translative de

drepturi reale:

a) Când printr-o declaraţie de voinţă expresă părţile au convenit

să amâne transferul dreptului real la împlinirea unui termen sau după

realizarea unei condiţii;

1 Ioan Adam, op. cit., pag. 679.

14

b) Dacă este vorba de un lucru viitor, transferul se va realiza

atunci când acest lucru se va realiza;

c) Proprietatea bunurilor de gen se transferă la momentul

predării, deoarece numai atunci se face individualizarea bunului.1

1 Corneliu Bârsan – Drept civil. Drepturile reale principale, Editura ALL BECK, 2001, pag. 337.

15

Capitolul 3

Accesiunea – mod de dobândire a proprietăţii

3.1. Noţiunea şi felurile accesiunii

Încorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un

lucru important se numeşte accesiune.

În acest sens, art. 488 din Cod civil dispune că tot ce se uneşte

şi se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului.

Dacă cele două lucruri aparţin de proprietari diferiţi, titularul

dreptului asupra lucrului mai important devine titularul dreptului

asupra lucrului mai puţin important, deci accesiunea apare ca un mod

de dobândire a proprietăţii.

Dacă lucrul încorporat nu ar aparţine nimănui, accesiunea apare

ca o ocupaţiune.

Accesiunea este definită cu un înţeles mai larg de art. 482 Cod

civil: proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce

produce lucrul şi asupra a tot ce se uneşte, ca accesoriu cu lucrul, în

mod natural sau artificial. Acest drept se numeşte drept de accesiune.

După cum am arătat, dobândirea fructelor, este un efect normal al

exercitării dreptului de proprietate.

Acţiunea poate fi, după obiectul principal, mobiliară sau

imobiliară.

Accesiunea imobiliară poate fi naturală sau artificială.

16

3.2. Accesiunea imobiliară

Accesiunea imobiliară este reglementată la art. 489 – 503 Cod

civil. Din această reglementare se desprinde ideea că pământul

constituie lucrul principal, toate lucrurile care se încorporează în

acesta având caracter accesoriu.

3.2.1. Accesiunea imobiliară naturală

Accesiunea imobiliară naturală se referă la pământ şi la

animale. Cazurile de asemenea accesiune sunt aluviunea,

avulsiunea, insulele şi prundişurile precum şi accesiunea animalelor.

3.2.2. Aluviunea

Potrivit art. 495 şi 496 Cod civil, creşterile de pământ care se

fac succesiv şi pe nesimţite pe malurile apelor curgătoare, precum şi

pământurile rămase după retragerea apelor curgătore de la un mal la

altul se numesc aluviuni. Ele se cuvin proprietarului fondului riveran.

De la această regulă fac excepţie:

1) pământurile rămase după retragerea apelor (lacurilor,

iazurilor, heleşteelor) care rămân în proprietatea acelui căruia ele au

aparţinut;

17

2) albia apei curgătoare care şi-a schimbat cursul rămâne

proprietatea proprietarilor mărginaşi sau în termen de un an pot

aduce apa în vechea albie, cu respectarea condiţiilor legale de

readucere;1

3) pământul rămas în urma retragerii apei mării aparţine

domeniului public

Art. 135, pct. 5 din Constituţie prevede că apele cu potenţial

energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public sunt

obiect exclusiv al proprietăţii publice. Pe de altă parte, albiile râurilor

şi fluviilor cuvenite lacurilor de interes public, fundul apelor maritime

interioare şi al mării teritoriale, aparţin domeniului public (art. 5, alin. 1

din Legea 18/1991) republicată.

Terenurile din albiile abandonate ale cursurilor de apă, devenite

disponibile în urma lucrările de regularizare, vor fi amenajate pentru

producţia agricolă, piscicolă sau, după caz, silvică, odată cu lucrările

de bază executate de titularii acestora (art. 78 din Legea 18/1991)

republicată.

Potrivit art. 3, alin. 1 din Legea apelor nr. 107 din 8.10.1996,

aparţin domeniului public apele de suprafaţă cu albiile or minore cu

lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc

suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele

subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile

lor naturale şi potenţial energetic valorificabil, marea teritorială şi

fundul apelor maritime.

Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine

hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 km2, pe care apele nu

curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu ai terenurilor pe

care le formează sau curg.

1 Vezi art. 78 din Legea nr. 18/1991 republicată.

18

Proprietarii acestor albii trebuie să folosească această apă în

concordanţă cu condiţiile generale de folosire a apei în bazinul

respectiv (art. 3 alin. 2).

Insulele care sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul

mediu al apei aparţin proprietarului albiei râului (art. 3 alin. 3).1

În consecinţă, textele Codului civil se aplică în măsura în care

nu au fost abrogate de dispoziţiile legale menţionate.

3.2.3. Avulsiunea

Adăugirea la un teren a unei bucăţi de teren, prin acţiunea unei

ape se numeşte avulsiune.

Această adăugare devine proprietatea proprietarului terenului la

care s-a alipit dacă fostul proprietar nu o revendică în termen de un

an.

Dacă această bucată de teren, care desigur se poate

individualiza şi recunoaşte, provine din domeniul public, revendicarea

este imprescriptibilă (art. 1844 Cod civil, art. 5 alin. ultim din Legea nr.

18/1991, republicată art. 135 pct. 5 din Constituţie).

Şi în acest caz trebuie avute în vedere cele arătate la aluviune.

1 Liviu Pop, op. cit. p. 245.

19

3.2.4. Insulele şi prundişurile

Art. 500 Cod civil dispune ca insulele şi prundişurile ce se

formează în râurile nenavigabile şi neplutitoare sunt ale proprietarului

fondului pe care s-au format.

În măsura în care este proprietate publică insulele şi

prundişurile vor avea acelaşi regim.

Alte situaţii sunt:

1) insula se formează prin ruperea bruscă a unei porţiuni dintr-

un fond;

2) un râu sau îşi face un braţ, înconjurat pământul unui

proprietar riveran; proprietarul fondului păstrează proprietatea insulei

formate din braţ.

Potrivit art. 78 din Legea nr. 18/1991, republicată terenurile

rezultate în urma secării albiilor părăsite de apă se amenajează de

titularii acestora. Deci, deosebim, după cum este vorba de un fluviu

ori râu, sau aparţin statului, şi pârâurile care aparţin particularilor.

Potrivit art. 3 alin. 3 din Legea apelor 107 din 8.10.1996,

insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu

al apei, aparţin proprietarului albiei râului.1

3.2.5. Accesiunea albiei unui râu care şi-a schimbat cursul în

mod natural

1 Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu – Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2000 pag. 272 – 274.

20

Conform art. 78 din Legea nr. 18/1991, albia apei curgătoare

care şi-a schimbat cursul în mod natural rămâne proprietarilor

mărginaşi care în termen de un an pot aduce apa în vechea albie cu

respectarea condiţiilor legale de readucere.1

3.2.6. Accesiunea animalelor sălbatice

Potrivit art. 503 Cod civil orice animal sau zburătoare sălbatice

care trec în cuprinsul nostru se fac ale noastre pe cât timp trec la noi

şi rămân în acelaşi timp la noi, afară numai dacă asemenea trecere s-

a ocazionat prin fraude sau prin artificii.

Trebuie avute în vedere:

1) pentru animalele ce intră în fondul cinegetic se aplică

dispoziţiile speciale;

2) textul codului civil şi-ar putea găsi aplicare în privinţa unor

animale semisălbatice, cum ar fi porumbeii şi albinele, dar care să

facă parte din domeniul public.

3.3.2. Lucrările efectuate de o persoană, cu materialele ei pe

terenul unei alte persoane

1 Ioan Adam, op. cit., pag. 603 – 604.

21

Această ipoteză, reglementată la art. 494 Cod civil, a dat

naştere, în practică, la multe litigii, datorită şi modului în care este

precizată situaţia constructorului de bună credinţă şi a celui de rea

credinţă.1

3.3.3. Tratamentul juridic al constructorului de rea credinţă

Astfel dacă ne aflăm în ipoteza constructorului de rea credinţă

adică a celui care face anumite lucrări, construcţii, plantaţii etc. cu

materialele sale, dar ştiind că forumul aparţine altcuiva, proprietarul

terenului are un drept de opţiune, putând să aleagă între două soluţii

şi anume, fie să păstreze lucrările, devenind proprietarul lor, prin

accesiune, dar cu obligaţia de a plăti constructorului atât valoarea

materialelor cât şi preţul muncii, fără ca în calculul valoric să fie luată

în consideraţie „sporirea valorii” fondului, ocazionată prin facerea unor

asemenea plantaţii şi construcţii, fie să oblige pe constructor să-şi

ridice lucrările făcute, pe cheltuiala celui din urmă şi, dacă este cazul,

cu obligarea constructorului de a plăti „daune-interese pentru

prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului”.

3.3.4. Tratamentul juridic al constructorului de bună credinţă

1 A. Mihancea Drept civil, Editura Mirton, Timoşoara, 1996, p. 159.

22

În ipoteza constructorului de bună credinţă, adică a celui care

nu a cunoscut că terenul aparţine altcuiva ci, crezând, că este al său,

a făcut diferite lucrări pe acel teren, proprietarul terenului devine şi

proprietar al construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor făcute pe terenul

său fără a fi îndreptăţit să ceară dărâmarea sau ridicarea acestora.

Desigur pentru a nu se îmbogăţi în detrimentul constructorului,

va trebui să-l dezdăuneze, dar cât întinderea obligaţiei de dezdăunare

au un drept de opţiune stabilit tot la art. 494 Cod civil.

Astfel proprietarul terenului poate să adopte fie soluţia de a plăti

constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii, fie să-i

plătească o sumă de bani „egală cu aceea a creşterii valorii fondului”

Dreptul de retenţie al terţului constructor a fost recunoscut şi în

jurisprudenţa românească cu privire la construcţiile, plantaţiile şi

lucrările făcute pe terenul altuia în condiţiile art. 494 Cod civil până la

achitarea despăgubirilor ce i se cuvin.1

Dreptul de creanţă al constructorului” se prescrie în termen de 3

ani calculat de la data formulării preţurilor de către proprietarul

terenului, în temeiul art. 494 Cod civil.

3.3.5. Accesiunea mobiliară

1 C. Stătescu, Regimul juridic al construcţiilor edificate pe terenul proprietatea altei persoane, în R.R.D. nr. 5/195, p. 30.

23

Proprietarul bunului principal devine în temeiul accesiunii,

proprietar şi al bunului de mai mică importanţă care s-a unit cu cel

dintâi, având însă obligaţia de a plăti o anumită despăgubire. Sunt

cunoscute, potrivit prevederilor art. 504 – 516 Cod civil următoarele

cazuri de accesiune mobiliară.

3.3.6. Adjoncţiunea

Conform prevederilor art. 504 – 507 Cod civil adjoncţiunea

implică unirea a două lucruri diferite, aparţinând la proprietari diferiţi

astfel încât formează un singur întreg. Cu toate acestea, ele rămân şi

pot fi despărţite unul de altul întrucât prin unire nu-şi pierd

individualitatea. Întregul aparţine proprietarului bunului principal, cu

îndatorirea de a plăti celuilalt proprietar „preţul bunului ce a fost unit

cu principalul”.

În ceea ce priveşte criteriul potrivit căruia se stabileşte care

dintre cele două lucruri este principal şi care accesoriu, la art. 505

Cod civil se arată că principalul este bunul „pentru uzul sau

ornamentul, pentru completarea căruia a servit unirea celuilalt lucru”.

La art. 506 Cod civil este reglementată situaţia în care lucrul unit

este mult mai de preţ decât lucrul principal iar unirea lucrurilor s-a

făcut fără ştirea proprietarului celui dintâi. În această situaţie

proprietarul lucrului unit, chiar dacă în urma despărţirii ar rezulta o

vătămare a lucrului cu care a fost unit poate cere despărţirea celor

două lucruri şi restituirea lucrului unit.

În cazul în care nu se poate stabili care dintre cele două lucruri

este accesoriul celuilalt, se consideră că lucrul de mai mare valoare

24

este lucrul principal. În sfârşit dacă lucrurile sunt de aceeaşi valoare,

va fi considerat ca fiind principal lucrul cu volum mai mare (art. 507

Cod civil).

Un exemplu clasic de adjoncţiune se întâlneşte în ipoteza

montării unei pietre preţioase într-o bijuterie.

3.3.7. Specificaţiunea

Potrivit prevederilor art. 508 Cod civil această accesiune

mobiliară se realizează când o persoană face un obiect nou prin

prelucrarea şi transformarea unui material care aparţinea altei

persoane.1

Pot fi deosebite două ipoteze. Dacă bunul principal este materia

– ceea ce se întâmplă de regulă – proprietarul acesteia are dreptul de

a reclama lucrul format in ea, plătind însă preţul manoperei sau, astfel

cum se arată în finalul art. 508 Cod civil: „plătind preţul muncii, atât

când acel obiect ar putea cât şi când el n-ar putea reveni în starea

primitivă”.

Dacă totuşi manopera întrece cu mult valoarea materiei

întrebuinţate, cel care a confecţionat lucrul va deveni proprietar,

plătind preţul materiei folosite de către proprietarul acesteia (art. 509

Cod civil).2

3.3.8. Confuziunea sau amestecul

1 V. Stoica, op. cit., p. 31 – 35.2 C. Bârsan, op. cit. p. 33.

25

La art. 511 Cod civil este reglementat cazul în care amestecul

mai multor materii care aparţin unor proprietari diferiţi a rezultat un

lucru nou. Dacă acele materii pot fi despărţite şi nici una nu poate fi

considerată principală, proprietarul care nu a avut cunoştinţă de

amestec va putea cere despărţirea lor. Dacă amestecul nu mai poate

fi despărţit fără consecinţe negative, lucrul nou format se va împărţii

între proprietari în proporţie cu „câtimea, calitatea şi valoarea

materiilor lor, întrebuinţate la facerea acelui lucru.

La art. 512 Cod civil se arată că în situaţia în care materia

aparţinând unuia dintre proprietari este mult mai mare sub aspect

cantitativ ori valoric decât a celorlalţi proprietari, va putea cere lucrul

care a rezultat din amestec, plătind însă celorlalţi proprietari preţul

materiei aparţinând fiecăruia.

Dacă lucrul este format prin confuziune rămâne proprietatea

comună a tuturor proprietarilor materiilor folosite, lucrul se va vinde

prin licitaţie şi preţul se va împărţi între aceştia (art 513 Cod civil).

În cazul în care materia aparţinând unui proprietar a fost

folosită, fără ştirea acestuia, pentru formarea unui lucru nou el va

putea să ceară, în locul lucrului nou format, fie o materie de aceeaşi

natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate, fie valoarea acelei

materii (art. 514 Cod civil).1

1 Paul Mircea Cosmovici, op. cit., pag. 153.

26

Capitolul 4

Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă – mod de dobândirea a

dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi principale

imobiliare

4.1. Consideraţii generale

27

Deşi în Codul civil regulile cu privire la prescripţia achizitivă erau

cuprinse în acelaşi titlu (Titlu XX) cu cele referitoare la prescripţia

extinctivă, cele două instituţii nu se pot confunda; prescripţia achizitivă

are ca efect dobândirea unor drepturi, pe când prescripţia extinctivă

are ca efect încetarea posibilităţii de a obţine realizarea, prin

constrângere, a unor drepturi.1 Distincţia dintre ele este cu atât mai

evidentă cu cât prin Decretul nr. 167/1958 prescripţia extinctivă a

primit o reglementare distinctă. Este adevărat că, şi în prezent, există

unele reguli comune în privinţa celor două feluri de prescripţie. În

special regulile referitoare la calculul termenelor de prescripţie dar

această împrejurare nu contrazice cu nimic diferenţa evidentă dintre

efectele juridice dintre cele două prescripţii.

4.2. Noţiunea, reglementarea şi justificarea uzucapiunii

Unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei, când

acesta se prelungeşte în timp este uzucapiunea sau prescripţia

achizitivă.

Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii sau a altor

drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a

aceluiaşi lucru în tot timpul fixat de lege.1 C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale – Universitatea Bucureşti, 1988, p. 279.

28

În sistemul Codului civil uzucapiunea este concepută alături, de

ocupaţiune, ca o probă absolută a dreptului de proprietate.

Am văzut la materia revendicării imobiliare dificultăţile probei

dreptului de proprietate imobiliară, ori uzucapiunea înlătură aceste

dificultăţi deoarece acela care reuşeşte să dovedească faptul că a

dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune nu mai are a suferi

rigorile impuse de probatio diabolica.

Uzucapiunea se justifică din mai multe puncte de vedere.

Mai întâi, deşi posesia este o stare de fapt, este posibil ca,

voind a-şi procura cu titlu de dobândire care face dovada absolută a

dreptului său, însuşi proprietarul bunului să aibă interes despărţi, în

persoana sa, posesia pe care o exercită de dreptul de proprietate

asupra bunului şi să invoce uzucapiunea. Prin acestea sunt înlăturate

dificultăţile amintite ale probei dreptului de proprietate.

În al doilea rând, nevoia de stabilitate a raporturilor juridice mai

ales în privinţa imobilelor, conducerea la recunoaşterea de efecte

juridice aparenţei de proprietate create în persoana celui care se

comportă timp îndelungat ca proprietar al bunului, deşi poate să fie

numai posesor.

În sfârşit uzucapiunea, în măsura în care apar ca fiind efect al

posesiei prelungite în timp, despărţită de dreptul de proprietate, poate

să reprezinte o sancţiune împotriva adevăratului proprietar care, dând

dovadă de o anumită neglijenţă a părăsit bunul timp îndelungat.1

4.3. Domeniul de aplicare al uzucapiunii

1 D. Gherasim, op. cit., p. 149.

29

Pot fi dobândite prin uzucapiune dreptul de proprietate şi

desmembrămintele acesteia, uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile,

dacă sunt continue şi aparente şi, cel puţin teoretic, superficia.

Ea nu se poate aplica în privinţa bunurilor imobile proprietate

publică pentru că, atât Constituţia, cât şi dispoziţiile cuprinse în alte

legi, precum Legea nr. 18/1991 (art. 5), republicată Legea nr.

213/1998 (art 11) şi altele, prevăd că acestea sunt inalienabile şi

imprescriptibile.

De asemenea, art. 1844 Cod civil dispune că „nu se poate

prescrie domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie sau printr-o

declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt

scoase afară din comerţ”.

Bunurile imobile proprietatea publică a statului sau a unităţilor

sale administrativ-teritoriale sunt imprescriptibile atât extinctiv cât şi

achizitiv.

O problemă ce poate fi discutată este aceea a aplicării

uzucapiunii cu privire la bunurile mobile. Am arătat că, potrivit art.

1909 Cod civil, bunurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii

lor, fără să fie nevoie de vre-o curgere de timp, cu îndeplinirea

condiţiilor impuse de această dispoziţie legală.

În acelaşi timp, am reţinut că dreptul de proprietate este un

drept perpetuu, fără distincţie între bunurile mobile şi imobile, ceea ce

poate conduce la acceptarea imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare

mobiliară, de la terţul dobânditor de rea credinţă, de la hoţ sau de la

găsitor; altfel spus, de la posesorul de rea-credinţă. Evident că

aceeaşi este situaţia când bunul mobiliar se găseşte la detentor.

Dacă este aşa înseamnă că trebuie să mergem cu

raţionamentul astfel constituit până la ultimele lui consecinţe, anume

să recunoaştem posibilitatea dobândirii proprietăţii bunurilor mobile

30

prin uzucapiune chiar de către posesorul de rea-credinţă al unui bun

mobil care-l poate dobândi, în proprietate, prin uzucapiune, ceea ce

n-ar putea face posesorul de rea-credinţă al unui bun mobil.

4.4. Posesia utilă – condiţie esenţială a uzucapiunii

Efect al posesiei, uzucapiunea presupune neapărat o posesie

utilă, adică neatinsă de nici unul dintre viciile acesteia (art. 1847 Cod

civil).

Astfel, în practica judecătorească s-a decis, pe drept cuvânt, că

„pentru dobândirea proprietăţii prin uzucapiune se cere doar ca

posesia să se exercite public şi să îndeplinească totodată celelalte

condiţii prevăzute de art. 1847 Cod civil, pentru ca proprietarul să

poată afla de posesia ce se exercită împotriva sa. Legea nu prevede

însă şi condiţia că proprietarul să aibă efectiv cunoştinţă de

împrejurarea că bunul său este posedat de altul.”

Simpla detenţie precară ori posesia viciată, oricât ar dura în

timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune.

S-a decis că chiriaşul „exercitând o posesie precară nu poate

dobândi proprietatea prin uzucapiune, cât timp exercită stăpânirea ca

locatar şi nu ca proprietar.

De asemenea Curtea Supremă de Justiţie a decis recent în

cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii că „detenţia locatarului,

fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la

dobândirea proprietăţii asupra imobilului ce face obiectul locaţiunii”.1

1 A se vedea, Curtea Supremă de Justiţie, S. V., decizia nr. VIII/27.09.1999, Dreptul nr. 2/2000, p. 169.

31

Fostul Tribunal Suprem a statuat că stăpânirea unei construcţii

de către o persoană alta decât proprietarul acesteia, dar cu

îngăduinţa lui; nu este aptă a duce la dobândire prin uzucapiune a

dreptului de proprietate asupra construcţiei respective, deoarece

aceea persoană nu exercită o posesie utilă, fiind numai un detentor

precar.1

Practica judecătorească a fost confruntată şi cu problema de a

şti dacă moştenitorii aflaţi în indiviziune pot dobândi bunuri

succesorale prin uzucapiune. S-a decis că moştenitorii sunt presupuşi

că stăpânesc bunurile succesorale unii pentru alţii cât timp se găsesc

în stare de indiviziune, motiv pentru care posesia lor, având un

caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de

proprietate prin uzucapiune.

Prin excepţie însă, stăpânirea de către unul dintre moştenitori a

unui bun succesoral este aptă să ducă la dobândirea dreptului de

proprietate prin uzucapiune dacă a intervenit o manifestare exterioară

din partea sa, care să demonstreze că a înţeles să transforme

posesia din comună în exclusivă, adică s-a produs o intervertire în

fapt a posesiei.2

4.5. Clasificarea uzucapiunii

După sistemul în care este reglementată uzucapiunea, aceasta

este de două feluri:

a) uzucapiunea în sistemul codului civil;

1 A se vedea Tribunalul Suprem, s. civ., decizia nr. 972/1976, c. D. 1976, p. 52 – 54.2 Corneliu Bârsan, op. cit. pag. 320 – 323.

32

b) uzucapiunea în sistemul cărţilor funciare.3

4.6. Uzucapiunea în sistemul codului civil

În sistemul codului civil uzucapiunea este de două feluri:

a) uzucapiunea de 30 de ani.

b) Uzucapiunea de 10 la 20 de ani.

4.6.1. Uzucapiunea de 30 de ani

Uzucapiunea de 30 de ani, denumită şi uzucapiunea lungă, este

reglementată de art. 1890 Cod civil.

Două sunt condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca dreptul de

proprietate sau un alt drept real principal ce au ca obiect un bun

imobil să poată fi dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani.

a) posesia să fie utilă, adică să nu fie afectată de nici unul din

viciile posesiei.

b) posesia să fie exercitată neîntrerupt, timp de 30 de ani.

Conform art. 1890 Cod civil aceste două condiţii sunt necesare

şi suficiente pentru a uzucapa, cel ce invocă prescripţia fiind de bună

sau de rea credinţă şi nefiind obligat să prezinte vre-un titlu.

3 A se vedea Tribunalul Suprem, s. civ.. decizia nr. 786/1977, C. D. 1977, p. 24 – 26, Tribunalul Suprem, s. civ., decizia nr. 769/1979, R.R.D. nr. 10/1979, p. 65.

33

4.6.2. Uzucapiunea de 10 până 20 de ani

Conform art. 1895 Cod civil „Cel ce câştigă cu bună credinţă şi

printr-o justă cauză un nemişcător determinat va prescrie proprietatea

aceluia prin 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în

circumscripţia tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul, şi prin

20 de ani dacă locuieşte în afara din acea circumscripţie.”

4.6.2.1. Reglementarea. Domeniul de aplicare. Enumerarea

condiţiilor

Uzucapiunea de 10 la 20 de ani, denumită şi uzucapiunea

scurtă, este reglementată prin art. 1895 – 1899 Cod civil.

Uzucapiunea scurtă poate fi invocată dacă sunt întrunite

următoarele condiţii:

a) Posesia să se întemeieze pe just titlu sau, folosind

exprimarea codului civil, pe o justă cauză;

b) posesia trebuie să se exercite neîntrerupt de la 10 la 20 de

ani după distincţiile prevăzute de lege.

4.6.2.2. Justul titlu

Din cuprinsul art. 1897 Cod civil rezultă că justul titlu sau justa

cauză, poate fi orice act translativ de proprietate care din diverse

34

motive, exceptând nulitatea absolută, nu a fost apt prin el însuşi să

transmită acest drept.

Dacă actul în cauză a fost apt să transfere dreptul de

proprietate asupra bunului problema uzucapiunii nu se mai pune,

dobânditorului fiindu-i suficient acest act care constituie veritabilul sau

titlu de proprietate. Just titlu1 nu poate fi decât acel act care, aparent,

îndeplineşte toate condiţiile pentru a transmite proprietatea sau alt

drept real principal, dobânditorul crezând că acest efect s-a produs,

deşi actul nu a putut transmite decât posesia bunului, independent de

voinţa părţilor.

Conform doctrinei şi practicii judiciare sunt considerate just titlu

actele translative de proprietate încheiate cu o persoană care nu are

calitatea de proprietar; hotărârile judecătoreşti de adjudecarea unui

imobil pronunţate în cadrul procedurii executării silite imobiliare;

tranzacţia.

Art. 1897 Cod civil prevede expres că un titlu nul, respectiv titlu

afectat de o cauză de nulitate absolută, nu poate servi drept bază

uzucapiunii de 10 până la 20 de ani. Justul titlu este o condiţie de sine

stătătoare a uzucapiunii, distinctă de buna credinţă, astfel că

existenţa sa trebuie dovedită de cel care invocă uzucapiunea.

4.6.2.3. Buna credinţă – condiţie a uzucapiunii de scurtă durată

Posesia trebuie să fie de bună credinţă. Conform art. 1898 Cod

civil, buna credinţă este credinţa posesorului că a dobândit bunul de

la un proprietar, astfel că el însuşi a devenit proprietar. Dacă

1 A se vedea Tribunalul Suprem, s. civ., decizia nr. 709/1974 I. Mihuţă, Repertoriu (…), p. 107.

35

posesorul a avut dubii referitor la calitatea de proprietar a celui e la

care a dobândit imobilul, el nu poate fi considerat de bună credinţă.

Buna credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei

imobilului. Împrejurarea că ulterior posesorul a aflat că titlul său este

impropriu pentru a-i fi transmis proprietatea nu schimbă natura

posesiei sale, care rămâne una de bună credinţă.

Potrivit art. 1899 Cod civil, buna credinţă se prezumă (bona

fides presumitur).1

Prezumţia este relativă, cel interesat putând face dovada

contrară cu orice mijloace de probă.

4.6.2.4. Termenul uzucapiunii de scurtă durată

Posesia trebuie să se exercite în termenul prevăzut de lege.

Legiuitorul a prevăzut două limite între care trebuie să se situeze

durata posesiei, pentru a conduce la dobândirea dreptului de

proprietate prin uzucapiunea prescurtată, după următoarele distincţii.

Dacă adevăratul proprietar locuieşte într-o localitate aflată în

raza aceluiaşi tribunal judeţean, unde se află imobilul, durata posesiei

trebuie să fie de 10 ani. Atunci când adevăratul proprietar locuieşte

într-un judeţ diferit de cel în care se află imobilul, durata posesiei

trebuie să fie de 20 de ani.1 Bona fides presumitur – buna credinţă se prezumă Vladimir Hanga Adagii juridice latineşti, Editura Lumina Lex – 1998, p. 17.

36

În situaţia în care adevăratul proprietar a locuit, în diferite

perioade în circumscripţia tribunalului judeţean în care se află imobilul

şi în afara acestei circumscripţii, la numărul anilor cât proprietarul a

locuit în raza tribunalului judeţean unde se află imobilul se adaugă un

număr dublu de ani cât a locuit în raza altui tribunal respectiv se

dublează anii rămaşi până la împlinirea termenului de 10 ani.

Spre exemplu, dacă adevăratul proprietar a locuit 6 ani în raza

teritorială a Tribunalului Argeş şi 4 ani în cea a Tribunalului Vâlcea cei

patru ani se dublează şi apoi se adaugă la cei 6 ani, astfel termenul

de prescripţie va fi de 14 ani.

4.7. Uzucapiunea în sistemul cărţilor funciare

În sistemul de publicitate imobiliară prin cărţile funciare, regimul

dobândirii drepturilor reale prin uzucapiune este reglementat strict prin

decretul lege nr. 115/1998 privind cărţile funciare.

Această lege de unificare a dispoziţiilor de carte funciară, urma

să intre în vigoare în Transilvania odată cu Codul civil unificat care

republicat la 6 septembrie 1940, nu a mai intrat în vigoare, prin Legea

nr. 951/1940.

4.7.1. Succesiunea legilor în timp în această materie

În acele regiuni în care se aplică sistemul de publicitate

imobiliară prin cărţile funciare reglementate de decretul lege nr.

115/1938 ( Transilvania, Banat, Bucovina), uzucapiunea este supusă

37

prevederilor acestei legi, care a intrat în vigoare la data de 12 iulie

1947. Decretul lege nr. 115/1938 se aplică numai uzucapiunilor

începute după intrarea sa în vigoare, cele anterioare rămânând

reglementate de vechile legi maghiare.

Codul civil austriac şi Codul civil român după caz.

Potrivit art.27 şi art.28 din Decretul lege nr. 115/1938

uzucapiunea este de două feluri: uzucapiunea tabulară şi

uzucapiunea extratabulară.1

4.7.2 Uzucapiune tabulară

Conform art. 27 din Decretul lege nr. 115/1938, în cazul în care

s-a înscris fără cauză legitimă drepturi reale care pot fi dobândite în

termenul uzucapiunii, ele vor rămâne viabile dobândite dacă titularul

drepturilor le-a posedat de bună credinţă potrivit legii, timp de 10 ani.2

Denumirea de uzucapiune tabulară este atrasă tocmai de

împrejurarea că dreptul a fost intabulat în cartea funciară, intabulare

care nu a putut prin ea însăşi să conducă la dobândirea dreptului de

proprietate pentru că s-a făcut fără cauză legitimă, adică în absenţa

unui act translativ de proprietate valabil închiriat.

Intabularea a creat însă o aparenţă de drept aptă să cureţe

viciul sau originar să conducă la dobândirea proprietăţii prin

uzucapiune, dacă posesia se va exercita în timp de 10 ani, iar

posesorul a fost de bună credinţă, adică nu a cunoscut viciile titlului

său.

1 T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 185.2 Liviu Pop, op. cit., p. 263.

38

Rezultă că următoarele condiţii trebuie îndeplinite în cazul

uzucapiunii tabulare:

a) titularul să fi dobândit bunul în baza unui titlu nevalabil;

b) dreptul la care se referă titlul să fi fost înscris în cartea

funciară;

c) titularul să fie de bună credinţă;

d) titularul să posede imobilul timp de 10 ani de la înscrierea în

cartea funciară.

4.7.3. Uzucapiunea extratabulară

Potrivit art. 28 alin.1 din Decretul lege nr.115/1938 „Cel care a

posedat un bun nemişcator în condiţiile legii timp de 20 de ani, după

moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere

înscrierea dreptului uzucapat.”

În acest caz uzucapiunea este extratabulară pentru că

dobândirea dreptului de proprietate se realizează fără ca posesorul

să-l fi înscris în cartea funciară, la începutul posesiei sale.

Următoarele condiţii trebuie întrunite în acest caz:

a) Titularul dreptului intabulat în cartea funciară să fie decedat;

b) Uzucapantul să posede imobilul timp de 20 de ani de la

moarte proprietarului tabular;

c) Posesia exercitată de uzucapant să fie utilă. Nu se cere ca

posesorul să fie de bună-credinţă.1

1 Eugen Chelaru – Editura ALL BECK-2000 „Curs de drept civil. Drepturile reale principale” pag. 202-204; 210-211.

39

4.7.4 Sancţiunea posesiilor

În cazul posesiilor imobilului ce aparţin ce aparţin mai multor

coindivizari care locuiesc unii în raza tribunalului, iar alţii în afara lui

este necesar ca termenul uzucapiunii să se stabilească pentru fiecare

în parte.

Astfel se poate ajunge la situaţia ca uzucapantul, în cazul

coindivizarilor din raza aceluiaşi tribunal, să devină coindivizar cu

aceştia, iar faţă de ceilalţi va continua posesia până va devenii

proprietar asupra întregului imobil.

4.7.5 Modul de calcul al termenului de uzucapiune

Indiferent de felul uzucapiunii, termenul se calculează pe zile şi

nu pe ore.

4.7.5.1 Începutul şi sfârşitul termenului de uzucapiune

Ziua în care va începe prescripţia nu se ia în calcul, potrivit

art.1887 Codul civil (dies a que non computatun in termino)

40

Zile a termenului, conform art. 1889 Codul civil ( dies ad quem

computatun in termino).

Ziua se socoteşte de 24 de ore, începe la ora 0 şi se termină la

miezul nopţii următoare ( art. 1888 Codul civil).1

4.7.5.2 Întreruperea prescripţiei achizitive

Fiind în prezenţa unei prescripţii vor fi aplicabile, în primul rând,

prevederile Decretului nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă. Ca

urmare, întreruperea prescripţiei achizitive ca avea ca rezultat

înlăturarea acelor efecte ale posesiilor anterioare intervenirii cazului

de întrerupere.2

O nouă posesie va trebui începută pentru a se putea uzucapa.

Întreruperea prescripţiei achizitive este de două feluri: civilă şi

naturală.3

4.7.5.2.1 Întreruperea naturală

Cazurile de întrerupere naturală sunt specifice numai

prescripţiei achizitive şi sunt prevăzute de art. 1864 Codul civil.

Potrivit dispoziţiei legale citate, prescripţia se întrerupe:

a) Când posesorul este şi rămâne lipsit mai mult de un an de

posesia bunului, indiferent cine este autorul deposedării.

1 IOAN ADAM, Drept civil. Drepturile reale, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002 pag. 666.2 Tr. Ionaşcu … S. Brădeanu, op. cit., p. 151.3 C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 277.

41

b) Când bunul cu privire la care se exercită posesia este

declarat imprescriptibil de lege.

Este cazul bunurilor trecute în domeniul public, trece care face

impasibilă începerea unei noi prescripţii atâta timp cât acestea vor

aparţine proprietăţii publice.

4.7.5.2.2 Întreruperea civilă

Cazurile de întrerupere civilă sunt comune cu cele ale

extinctive, iar pentru prezentarea lor facem trimitere la cele expuse în

lucrările consacrate părţii generale a dreptului civil.

4.7.5.3 Suspendare prescripţiei achizitive

Suspendarea prescripţiei achizitive nu are ca efect ştergerea

prescripţiei curse anterior, aşa cum se întâmplă în cazul întreruperii

acestuia după ce suspendarea ia sfârşit, prescripţia îşi reia cursul,

fiind luată în calcul şi perioada de timp scurtă anterior.

Codul civil reglementează cazurile de suspendare a prescripţiei

prin art. 1874-1875.

Această reglementare a fost însă înlocuită de cea cuprinsă în

decretul nr. 167/1958. De aceea pentru prezentarea de suspendare a

prescripţiei facem trimitere la cele expuse în lucrările consacrate părţii

generale dreptului civil.

42

4.8. Efectul uzucapiunii:

4.8.1. Efectul principal al uzucapiunii

Uzucapiunea are ca efect naşterea dreptului de proprietate al

posesorului asupra bunului uzucapat, concncomitent cu stingerea

dreptului de proprietate al fostului titular. Odată prescripţia împlinită

acest efect produce retroactiv, uzucapantul fiind considerat a fi fost

proprietar din prima zi a posesiei sale.

4.8.2 Invocarea uzucapiunii

Posesorul pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, dar şi

creditorii săi, prin utilizarea acţiunii oblice, pot invoca dobândirea

proprietăţii de către acesta prin uzucapiune.1 Spre deosebire de

prescripţia extinctivă, prescripţia achizitivă nu poate fi invocată de

instanţa din oficiu ( art.1841 Codul civil).

4.9. Renunţarea la prescripţia achizitivă

După împlinirea prescripţiei uzucapantul poate renunţa expres

sau tacit la efectele sale ( art.1838 Codul civil). Din dispoziţiile

1 C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, A. I. Băicoianu, op. cit., p. 299.

43

art.1843 Cod. civil, conform cărora „ Creditorii şi orice persoană

interesată pot să opună prescripţia câştigată debitorului sau

codebitorului lor, ori proprietarului, chiar dacă acel debitor, codebitor

sau proprietar renunţă la dânsa”, rezultă că renunţând la uzucapiune

nu este posibilă terţilor.

Renunţarea făcută în fraudarea drepturilor creditorilor

uzucapantului va putea fi revocată pe calea acţiunii pauliene.1

Capitolul 5

Buna credinţă – mod de dobândire a dreptului de proprietate

Prin buna credinţă se înţelege credinţa greşită a posesorului de

a dobândi de la adevăratul proprietar ( art.1989, alin.1 Cod. civil)

Buna credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii

imobilului (art.1898, alin.2 Cod. civil). Faptul că ulterior posesorul şi-a

dat seama de greşeală nu are importanţă (bona fides superveniens

non impedit).2 Buna credinţă se prezumă, potrivit art.1899, alin.2 Cod.

civil, (bona fides presumitum).3

1 Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura ALLBECK, Bucureşti 2000, pag. 205, 209-210.2 Bona fides superveniens non impedit – buna credinţă survenită nu are importanţă.3 Bona fides presumitum – buna credinţă se prezumă Vladimir Hanga, Adagii juridice latineşti, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1998, p. 12.

44

Prezumţia este relativă, putând fi înlăturată de către cel

interesat prin proba contrară. Dovada contrară poate fi făcută prin

orice mijloc de probă.4

5.1. Dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun

mobil pe baza posesiei din buna credinţă

Potrivit art.1909 Cod. civil, în materie de mobile prescripţia este

instantanee în cazul posesiei de bună credinţă a bunurilor mobile

prezumţia de proprietate este mai puternică deoarece potrivit art.

1909, alin.1, cod. civil, posesia de bună credinţă echivalează cu

însuşi titlul de proprietate, fără a se putea face proba contrară, ceea

ce înţelegem este că posesorul este considerat proprietar în

momentul intrării în posesia bunului mobil, iar proprietarul de drept al

bunului respectiv intentând împotriva posesorului acţiunea în

revendicare, nu poate înlătura prezumţia de proprietate, care are

caracter relativ sau absolut (irefragabil).

5.2 Dobândirea fructelor civile prin posesia de bună

credinţă

Fructele civile potrivit (art.523 Cod. civil) sunt veniturile băneşti

produse prin folosirea bunurilor, cum sunt chiriile şi dobânzile.

4 ION P. FILIPESCU , ANDREI I. FILIPESCU , Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura ACTAMI, Bucureşti 2000, pag. 288.

45

În cazul posesorului de bună credinţă, acesta nu are obligaţia

de a restitui proprietarului lucrurile fructului pe care le-a perceput (art.

486, Cod. civil ).

Pentru ca posesorul de bună credinţă să dobândească fructele

lucrului posedat trebuie îndeplinite două condiţii:

a) Fructele să fi fost percepute .

Această percepere trebuie să se fi făcut în mod normal, adică în

momentul scadenţelor ci nu prin anticipaţie, adică mai înainte de

scadenţa lor.

b) Posesorul să fi fost de bună credinţă.

Prin buna credinţă se înţelege credinţa posesorului că are

asupra lucrului posedat un drept de proprietate, pe baza unui titlu

translativ proprietate, a cărui nevaliditate o ignoră (art.486, Cod.

civil).1

Capitolul 6

Alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate şi a

celorlalte drepturi reale

Alte moduri de dobândire a proprietăţii sunt prin hotărâre

judecătorească, tradiţiune şi ocupaţiune.

6.1. Tradiţiunea

1 ION P. FILIPESCU, ANDREI I. FILIPESCU, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura ACTAMI, 2000, pag. 72-74.

46

6.1.1. Noţiune şi domeniu de aplicare

Prin tradiţiune se înţelege remiterea materialelor sau predarea

bunului de la înstrăinător la dobânditor.

Reamintim că, în dreptul nostru civil, transmiterea dreptului de

proprietate are loc în momentul încheierii contractului, chiar dacă

bunul nu a fost remis sau predat dobânditorului.

Este motivul pentru care tradiţiunea are o sferă de aplicare

foarte restrânsă. Astfel, tradiţiunea are efect translativ de proprietate

în cazul darurilor manuale, fiind o solemnitate care înlocuieşte forma

înscrisului autentic, condiţie de valabilitate a contractului de donaţie.

Ea marchează transmiterea dreptului de proprietate şi în cazul

înstrăinării titlurilor la purtător (obligaţiuni CEC, obligaţiuni de stat,

acţiuni la diferite societăţi comerciale etc.)

6.2 Ocupaţiunea

6.2.1 Noţiunea şi domeniul de aplicare

Ocupaţiunea constă în dobândirea dreptului de proprietate prin

luarea în posesie a unui bun care nu aparţine nimănui. Dar, după cum

se ştie, conform art.477 şi 646, Cod. civil, bunurile fără stăpân întră în

proprietate statului.

Prevederi asemănătoare există şi în Decretul nr.111/1951,

privind reglementarea situaţiei juridice a bunurilor de orice fel supuse

47

confiscării, confiscate fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi unor

bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare. Aşadar bunurile fără

stăpân sunt proprietatea statului.

Aşa fiind se pune întrebarea, care bunuri pot fi dobândite în

proprietate prin ocupaţiune?

Bunurile imobile nu sunt susceptibile de o astfel de dobândire.1

Literatura de specialitate apreciază că se poate dobândi prin

ocupaţiune unele bunuri, cum sunt: apa de băut sau pentru

trebuinţele casnice, când este luată dintr-un izvor natural; vânatul ori

peştele capturat definitiv şi cu respectarea prevederilor legale

speciale.

Aceste reglementări speciale sunt cuprinse în Legea

nr.26/1976, privind regimul vânatului sau vânătoarea şi Legea

nr.12/1976, privind piscicultura şi pescuitul.

6.3 Hotărârea judecătorească

6.3.1 Noţiune şi domeniul de aplicare

Hotărârile instanţelor de judecată constituie un mod de

dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale numai

în cazul când au caracter constitutiv sau atributiv de drepturi intră în

această categorie, de exemplu, ordonanţele de judecătorie, în materia

1 E. Safta Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Editura Grafix, 1993, p. 333.

48

executării silite. În temeiul ordonanţei de judecare, cumpărătorul

imobilului sau adjudecătorul imobilului devin proprietari.2

Capitolul 7

SUCCESIUNEA – MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE

PROPRIETATE

7.1. Noţiune – precizări terminologice

Prin succesiune se înţelege transmiterea patrimoniului unei

persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în fiinţă

(persoane fizice, persoane juridice ori statul). Rezultă că regulile care

2 Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi desmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2001, pag. 245

49

guvernează moştenirea se pot aplica numai în cazul morţii unei

persoane fizice, nu şi în cazul încetării existenţei unei persoane

juridice.

a) Persoana despre a cărei moşteni8re este vorba defunctul se

mai numeşte şi de cujus, abreviere din formula dreptului roman is

decujus succesionis (rebus) agitur (cel despre a cărui moştenire/

bunuri este vorba).

b) Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se

numesc moştenitori sau succesori.

În cazul moştenirii testamentare dobânditorul se numeşte, de

regulă, legatar.

c) Masa succesorală în cadrul dreptului de moştenire sau

succesiune presupune patrimoniul unei persoane fizice decedate

către una sau mai multe persoane în fiinţă.

d) Succesiunea se întrebuinţează şi într-un sens mai larg,

desemnând orice transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauză

de moarte, transmisiunea care poate fi universală cu titlu particular.

7.2. Felurile moştenirii

Conform art. 650 C. civ. „succesiunea se deferă sau prin lege,

sau după voinţa omului, prin testament”.

50

Prin urmare, în funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor

care dobândesc patrimoniul persoanei decedate, succesiunea poate fi

legală sau testamentară.

7.2.1. Succesiunea legală. Noţiune. Condiţii

Succesiunea este legală în cazul în care transmiterea

patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii – la persoanele, în

ordinea şi în cotele determinate de lege. Ea intervine în cazul şi în

măsura în care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul

sau pentru caz de moarte sau manifestarea sa de voinţă nu poate

produce efecte, în total sau în parte.

Dar ea intervine şi în cazurile în care defunctul a lăsat

testament însă acesta nu cuprinde legate, prevăzând numai alte

dispoziţii de ultimă voinţă, de exemplu, recunoaşterea unui copil din

afara căsătoriei, dispoziţiei cu privire la funerali8i şi îngropau,

determinarea unui executor testamentar etc.

Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii

trebuie să aibă în afara capacităţii succesorale ca o condiţie generală

a dreptului la moştenire – vocaţie succesorală legală, să nu fie

nedemnă şi să nu fie înlăturată de la moştenire.

În prezenţa acestor condiţii transmiterea moştenirii operează în

virtutea legii din momentul deschiderii moştenirii. Aceasta nu

înseamnă, bineînţeles, că moştenitorii legali (ca de altfel, şi legatarii)

sunt siliţi să primească moştenirea. Potrivit art. 686 C. civ. „nimeni nu

51

este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine” (nemo

invitus heres).1

Dacă moştenitorul, în baza acestui text renunţă la moştenire,

prin aceasta desfiinţează cu efect retroactiv titlul de moştenitor,

devenind o persoană străină de moştenire (art. 696 C. civ.).

7.2.2. Vocaţia succesorală legală

Instituţia moştenirii este concepută – în cadrul devoluţiunii

legale – ca o moştenire de familie şi numai în cazul moştenirii vacante

masa succesorală este culeasă de către stat. Astfel fiind, în dreptul

nostru sunt chemate la moştenire în temeiul legii – şi deci au vocaţie

succesorală legală – persoanele care sunt în legătură de familie, cu

defunctul, adică rudele defunctului – din căsătorie, din afara căsătoriei

şi (în anumite condiţii) din adopţie şi alături de acestea soţul

supravieţuitor al defunctului.

7.2.3. Nedemnitatea succesorală

Pentru ca o persoană să poată veni la succesiune în temeiul

legii, nu este suficient să aibă vocaţie succesorală, fiind necesar să

înd3eplinească şi o condiţie negativă şi anume, să nu fie nedemnă de

a moşteni. Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală este decăderea

de drept a moştenitorului legal din dreptul de a culege o moştenire 1 nemo invitus heres – nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce i se cuvine, Vladimir Hanga, Adagii juridice latineşti, Editura Lumina Lex – Bucureşti, 1998, p. 78.

52

determinată, inclusiv rezerva la care ar fi avut dreptul din această

moştenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de cel

care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia.1

Art. 655 C. civ. prevede trei cazuri de nedemnitate:

a) atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea;â

b) acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă

moştenirea;

c) nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost cel care lasă

moştenirea.

7.2.4. Drepturile statului asupra moştenirii vacante. Noţiune.

Natura juridică

Potrivit art. 680 C. civ. astfel cum a fost modificat cât prin

Decretul nr. 73/1954 privind modificarea art. 680 şi 700 din C. civ., „în

lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile, lăsate ed

defunct trec în proprietatea statului.”

Pentru interpretarea art. 680, apreciem ca utilă formularea unui

patrimoniu succesoral trece în proprietatea – în total sau în parte – în

cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau testamentari), fie

chiar dacă aceştia există – vocaţia lor succesorală concretă nu se

întinde asupra întregii masei succesoral. Cu alte cuvinte, „lipsa de

moştenitori”, în sensul art. 680 C. civ., poate fi nu numai o lipsă totală

dar şi cea parţială.1 Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Ediţia a II – a actualizată şi completată, Editura S. C. Universul juridic S.R.L. – 2002, p. 59.

53

Evident în toate cazurile prin lipsă trebuie să înţelegem nu

numai absenţa fizică a moştenitorilor, ci şi absenţa lor în sens juridic,

determinată de renunţarea lor la moştenire ori de înlăturarea lor de la

moştenire ca urmare a exheredării, nedemnităţii ori revocării pe cale

judecătorească a legatului (şi bineînţeles, dacă nu operează dreptul

de acrescământ în favoarea unor comoştenitori ori colegatari

acceptanţi).

Problema măsurii juridice a dreptului statului asupra moştenirii

vacante este foarte controversată în literatura de specialitate.

Potrivit unei opinii – aşa numita teorie a exheredării – statul

culege bunurile moştenirii vacante (privite ut singuli) în temeiul

dreptului de suveranitate (iure imperi), după cum culege orice bun

fără stăpân aflat pe teritoriul său1.

Potrivit celui de a doua opinii – teoria dreptului de moştenire

vacantă (ca universalitate) în baza unui drept de moştenire legală

(iure hereditas).

În ceea ce ne priveşte, împărtăşim teza adoptată şi în practică –

potrivit căreia statul culege succesiunea vacantă cu titlu de

moştenitor.

7.3. Succesiunea testamentară. Definiţie caractere juridice

şi cuprinsul testamentului

7.3.1. Definiţie

1 ut singuli – individual; iure imperi – sub imperiul său; iure hereditas – lăsat moştenitorilor; - Vladimir Hanga „Adagii juridice latineşti” Editura Lumina Lex – Bucureşti 1998, p. 60, 61, 116.

54

Potrivit art. 650 C. civ. patrimoniul succesoral se poate

transmite nu numai în temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în

cotele determinate de lege), dar şi în temeiul voinţei celui care lasă

moştenirea, manifestată prin testament, caz în care moştenirea

(devoluţiunea ei) este testamentară.

7.3.2. Caractere juridice

Rezultă că, deşi se poate afirma că în dreptul nostru moştenirea

legală este regula şi constituie dreptul comun în materia transmiterii

patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată – în tot sau în parte –

în condiţiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat

de de cujus.

Aceasta înseamnă că legea consacră principiul libertăţii

testamentare, libertate la care nu se poate renunţa, în sensul că orice

persoană capabilă este liberă de a lăsa (sau a nu lăsa) un testament

şi de a dispune, pe această cale, de patrimoniul sau pentru caz de

moarte (mortis causa)1.

În dreptul nostru, libertatea testamentară nu este absolută,

legea prevăzând imperativ anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind

instituţia rezervei succesorale prevăzută în favoarea unor moştenitori

legali şi care este specifică actelor liberale ale celui care lasă

moştenirea, fie că este vorba de liberalităţile făcute în timpul vieţii de

către defunct, fie pentru legate.

1 Mortis causa – pentru cauză de moarte; - Vladimir Hanga „Adagii juridice latineşti” Editura Lumina Lex – Bucureşti 1998, p. 53.

55

7.3.3. Definiţia legală a testamentului

Potrivit art. 802 C. civ. „testamentul este un act revocabil prin

care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot

sau în parte de avutul său.”

După cum rezultă din această definiţie, coroborată cu alte

dispoziţii legale, testamentul este „act juridic unilateral, solemn,

esenţialmente personal şi revocabil.”

a) Testamentul este un act juridic deoarece cuprinde

manifestarea de voinţă a testatorului cu intenţia de a produce efecte

juridice, şi ca atare, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească

condiţiile de fond (consimţământul neviciat, capacitate, obiect şi

cauză) prevăzute de lege pentru orice act juridic şi cele specifice

liberalităţilor. Testamentul, ca act juridic, este unilateral – voinţa

testatorului este producătoare de efecte indiferent de atitudinea

legatarului şi înainte de acceptarea de către el a legatului.

b) Testamentul este un act juridic esenţialmente personal, în

sensul că nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviinţarea

ocrotitorului legal în măsura în care o persoană are capacitatea de a

testa, o poate face exclusiv personal, iar dacă nu are această

capacitate nu o poate face prin reprezentare sau cu încuviinţarea altor

persoane. Chiar dacă testatorul primeşte consultaţii de specialitate de

la o altă persoană în vederea redactării testamentului el trebuie să

exprime voinţa s personală.

56

c) El este un act juridic solemn; sub sancţiunile nulităţii absolute

testamentul trebuie să fie încheiat într-una dintre formele prevăzute

de lege.

Posibilitatea de alegere a testatorului este limitată la formule

reglementate strict de lege.

d) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte; dacă

legea nu prevede altfel, efectele dispoziţiile testamentare se produc

numai la moartea testatorului prin urmare, condiţiile de validitate ale

testamentului se apreciază raportat la momentul întocmirii sale, în

schimb, efectele pe care le produc dispoziţiile sale raportat la

momentul întocmirii sale, raportat la momentul morţii testatorului.

Astfel fiind, legatarul nu dobândeşte nici un drept cât timp testatorul

este în viaţă; testatorul păstrează dreptul de dispoziţie asupra

bunurilor de care dispune prin testament.

e) Testamentul este un act esenţialmente nerevocabil. Până la

ultima clipă a vieţii testatorul poate revoca sau modifica unilateral

dispoziţiile sale testamentare. El are un drept absolut, deci

nesusceptibil de abuz de a revoca dispoziţiile testamentare şi sub nici

o formă nu poate renunţa valabil la acest drept.

Renunţarea ar constitui un pact asupra unei succesiuni viitoare,

interzis de lege (art. 965 C. civ.).

Având în vedere ansamblul caracterelor juridice ale

testamentului, în multe privinţe derogatorii de la dreptul comun al

actelor juridice, el se manifestă ca un act juridic excepţional, guvernat

în mare măsură, de reguli de fond şi de formă speciale.

57

7.3.4. Cuprinsul testamentului

După cum rezultă din definiţia legală a testamentului, obiectul lui

principal îl constituie legatele, care sunt dispoziţii referitoare la

patrimoniul succesoral (legate universale sau cu titlu universal) sau la

bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular)

însă, alături de legate sau chiar fără a cuprinde legate, testamentul

poate conţine şi alte manifestări de ultimă voinţă defunctului, cum ar

fi:

- exheredări, adică înlăturarea de la moştenire a unor

moştenitori legali, în limitele prevăzute de lege (art. 802 şi 841 şi urm.

C. civ.);

- numirea de executor testamentar, împuternicit pentru a putea

asigura executarea dispoziţiilor testamentare (art. 910 şi urm. C. civ.);

- sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali, de natură

patrimonială (legate) sau de altă natură (art. 902 şi 930 coroborat cu

art. 830 C. civ.);

- revocarea totală sau parţială a unui testament anterior sau a

unei dispoziţii testamentare anterioare, ori retractarea revocării

anterioare (art. 802 şi 920 şi urm. C. civ.);

- partajul de ascendent, adică împărţeala făcută de testator între

descendenţii săi a bunurilor succesorale sau a unei părţi din aceste

bunuri (art. 794 şi urm. C. civ.);

58

- recunoaşterea de către a mamă a copilului trecut în registrul

de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi sau de către tată a

copilului din afara căsătoriei (art. 48 şi 57 C. fam.);

- alte dispoziţii de ultimă voinţă, cum ar fi cele privitoare la

funeralii şi îngropare, recunoaşterea unei datorii etc. dispoziţiile legale

în materie nefiind limitative.

7.3.5. Condiţii generale de formă pentru validitatea

testamentului

Având în vedere importanţa şi gravitatea efectelor pe care le

produc dispoziţiile testamentare şi pentru protejarea – pe cât posibil –

a voinţei testatorului împotriva unor influenţe şi presiuni, precum şi

pentru a nu lăsa îndoiala asupra existenţei şi sensului manifestării de

voinţă, legea prevede ad solemnitatem – sub sancţiunea nulităţii

absolute – anumite forme testamentare pe care trebuie să le îmbrace

voinţa testatorului pentru a putea produce efecte juridice (art. 800 şi

art. 858 şi urm. C. civ.).

a) Forma scrisă

Indiferent de forma testamentului şi chiar dacă testatorul s-ar

găsi în împrejurări excepţionale (de ex. militar în timp de război), în

toate cazurile testamentul trebuie să fie îmbrăcat în formă scrisă.

Legitatea noastră nu recunoaşte ca valabil testamentul verbal

(numcupativ). Subliniem că forma scrisă este revăzută ca o condiţie

59

de validitate a testamentului (ad solemnitatem), iar nu ca o simplă

condiţie de dovadă, lipsa ei fiind sancţionată cu nulitatea absolută a

manifestării de voinţă. În principiu, fără forma scrisă nu există

testament1.

Înseamnă că dispoziţiile mortis causa ale testatorului trebuie să

rezulte din cuprinsul unui testament încheiat într-una din formele

scrise prevăzute de lege.

b) Forma actului separat, interzicerea testamentului conjunctiv

Pentru a asigura libertatea de voinţă a testatorului şi caracterul

personal, unilateral şi irevocabil al dispoziţiilor testamentare, legea nu

permite ca două sau mai multe persoane să testeze „prin acelaşi act,

una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei a treia persoane” (art.

857 C. civ.). Asemenea testamente, numite conjunctive, sunt interzise

pentru că pluralitatea de părţi ar conferi testamentului caracter

contractual şi deci irevocabil prin voinţă unilaterală înseamnă că

libertatea de voinţă a testatorului nu ar fi deplină nici la revocarea

dispoziţiilor pe care le cuprinde.

7.3.6. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă

Potrivit art. 866 C. civ., nerespectarea condiţiilor generale de

formă nerespectarea condiţiile generale de formă, forma scrisă şi

formarea actului separat, ca şi nerespectarea condiţiilor speciale de

formă prevăzute pentru diferite feluri de testamente se sancţionează 1 numcupativ – testament verbal; ad solemnitatem – forma solemnă, condiţie a validităţii; - Vladimir Hanga „Adagii juridice latineşti” Editura Lumina Lex – Bucureşti 1998, p. 62, 67.

60

cu nulitatea absolută şi, ca atare, potrivit dreptului comun, constatarea

nulităţii poate fi invocată de orice persoană interesată şi oricând, fie

pe cale de acţiune, dreptul de a invoca fiind imprescriptibil.

7.3.7. Diferite feluri de testamente. Condiţii speciale de formă

În afara condiţiilor de formă generale care afectează validitatea

oricărui testament (forma scrisă şi forma actului separat), legea

permiţând testatorului să aleagă, în funcţie de împrejurări, între mai

multe feluri de testamente – prevede pentru fiecare în parte în

anumite reguli speciale de formă, a căror nerespectare atrage după

sine, în condiţiile şi limitele arătate, nulitatea absolută a dispoziţiilor

testamentare.

a) Testamentul olograf

Potrivit legii, testamentul olograf este valabil ca atare „când este

scris în tot, datat şi semnat de mâna testatorului” (art. 859 C. civ.). Cu

toate 0că nu necesită îndeplinirea unor formalităţi speciale., fiind

confecţionat ca înscris sub semnătură privată, datarea şi semnarea

de mâna testatorului sunt prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii

absolute, deci ad solemnitatem, iar nu ad probationem1 sau pentru

opozabilitate.

1 ad probationem – pentru a proba - Vladimir Hanga „Adagii juridice latineşti” Editura Lumina Lex – Bucureşti 1998, p. 43.

61

b) Testamentul autentic

Testamentul făcut pe teritoriul ţării este autentic dacă, prin

încheiere, a fost investit autentic dacă, prin încheiere, a fost investit în

condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu

formă autentică de către notarul public (art. 860 C. civ. şi art. 65 din

Legea nr. 36/1995).

c) Testamentul mistic

Testamentul mistic sau secret este un testament semnat de

mâna testatorului, strâns şi sigilat, prezentat Judecătoriei în vederea

efectuării formalităţilor de suprascriere (art. 867 C. civ.).

62

CONCLUZII

Lucrarea este structurată pe 7 capitole în care am încercat să

surprindem mijloacele de dobândire a proprietăţii atât inter vivos cât şi

mortis causa.

Modurile de dobândire a proprietăţii evidenţiate în prezenta

lucrare desemnează totalitatea mijloacelor reglementate de lege –

acte juridice şi fapte juridice prin care se poate dobândi dreptul de

proprietate (indiferent de forma sub care se prezintă). Aceste moduri

pot servi şi la dobândirea altor drepturi reale derivate din dreptul de

proprietate (desmembrămintele proprietăţii) şi au ca domeniu de

aplicare bunurile aflate în circuitul civil.

Considerăm că de lege ferenda, este bine ca legiuitorul să

abordeze în cazul dobândirii dreptului de proprietate asupra unui bun

problema proprietarului din două ipostaze; proprietarul de bună –

credinţă respectiv proprietarul de rea – credinţă.

Susţinem aceasta deoarece printr-o asemenea reglementare

s-ar înlătura în mod clar, evident, orice abuz de drept exercitat de

proprietarul bunului.

De asemenea mai propunem, de lege ferenda ca un constructor

de bună credinţă să poată păstra calitatea de proprietar al

construcţiei, dobândind însă folosinţa terenului. Considerăm că prin

aceasta s-ar respecta principiul echităţii şi cel al bunei – credinţe.

Prin astfel de reglementări să reduce numărul de litigii în

această materie iar practica judiciară va fi uniformă în acest sens.

63

Totodată susţinem opinia potrivit căreia hotărârile pronunţate de

instanţele judecătoreşti în baza unui antecontract de vânzare –

cumpărare, hotărâri care ţin loc de act autentic, pot fi considerate

moduri de dobândire a proprietăţii.

Considerăm că hotărârea judecătorească pronunţată de

instanţă are caracter constitutiv, deoarece are loc o transformare a

obligaţiei (care rezultă din antecontractul părţilor) în obligaţia de a da,

specifică vânzării.

Aşadar, s-a creat o situaţie juridică nouă, iar hotărârea

constituie un titlu de proprietate asemenea celui pe care l-ar fi

constituit părţile dacă s-ar fi prezentat la notariat pentru autentificare.

64

Bibliografie

I. Acte normative:

1. Constituţia României;

2. Codul civil român;

3. Codul de procedură civilă;

4. Legea 18/1991 privind fondul funciar republicată ;

5. Legea 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor;

6. Legea apelor nr. 107/1996;

7. Legea nr.26/1976, privind regimul vânatului sau vânătoarea;

8. Legea nr.12/1976, privind piscicultura şi pescuitul.

II. Doctrină juridică:

1. Constantin Stătescu Drept civil, Editura Didactică şi Pedagogică

Bucureşti – 1970;

65

2. Ioan Adam – Drept civil. Drepturile reale, Editura ALL BECK, 2002;

3. Corneliu Bârsan – Drept civil. Drepturile reale principale, Editura

ALL BECK, 2001;

4. Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu – Dreptul de proprietate şi alte

drepturi reale, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2000;

5. Matei B. Cantacuzino, Drept civil român, Editura All Educaţional SA

– 1998;

6. Eugen Chelaru – Editura ALL BECK-2000 „Curs de drept civil.

Drepturile reale principale”;

7. Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi desmembrămintele sale,

Editura Lumina Lex, Bucureşti 2001.

8. Eugeniu Safta Romano, Dreptul de proprietate privată în România,

Editura Grafix, 1993.

9. Vladimir Hanga, Adagii juridice latineşti, Editura Lumina Lex,

Bucureşti 1998

10. A Mihancea, Drept civil, Editura Mirton, Timişoara, 1996.

III. Jurisprudenţă:

- Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1968; 1969;

1984; 1986;

66

- Revista Dreptul pe anul 1992;1993;

- Constantin Crişu, Nicorina Crişu Magraon, Ştefan Crişu –

Repertoriu, Doctrină şi jurisprudenţă română 1989 – 1994, Editura

Arghessis, Curtea de Argeş, 1995, vol. I şi II;

- Adrian D. Dumitru, Camil Gall, Repertoriu alfabetic de practică

judiciară – rezumate al hotărârilor judecătoreşti, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1958;

- Camil Gall, Nicolae Hogaş, Repertoriu alfabetic de practică

judiciară – rezumate ale hotărârilor judecătoreşti, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1963;

- Ioan G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a

Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975 –

1980, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1982;

- Ioan G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a

Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980 –

1985, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1982;

- Tudor Popescu, Ion P. Filipescu, Drept civil. Speţe şi soluţii din

practica judiciară, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1970;

- Gabriela Răducan, Gelu Titus Maravela, Drept civil. Culegere de

speţe, Editura All Beck, Bucureşti, 1998.

67