Modul 4 Incheerea Contractului Extern

MODULUL 4- INCHEIERE CONTRACTULUI

1. Definirea contractului comercial internaţional

Contractul este un acord de voinţă între părţi, prin care acestea îşi asumă obligaţii în vedere promovării unor interese proprii, în cadrul unui proiect comun.

În cazul contractului comercial acest proiect este realizarea unei afaceri, din care părţile urmăresc obţinerea unui câştig economic, material. Prin urmare, contractul comercial se defineşte prin caracterul lucrativ (lat. lucrum) al obiectului său

Contractul internaţional – în general nedefinit în dreptul pozitiv al statelor – se particularizează prin incidenţa elementului străin (de extraneitate) sau, în termenii Convenţiei de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri (semnată în 1980 şi intrată în vigoare ulterior, la date diferite, de către statele care au adoptat-o), prin calitatea de „internaţionalitate”.

Calificarea privind caracterul internaţional se face, de obicei, prin utilizarea mai multor criterii. De exemplu, în jurisprudenţa franceză se folosesc criterii economice, juridice şi mixte

Criteriul economic se referă la aspecte cum sunt: plata internaţională, existenţa unor interese legate de comerţul internaţional, mişcarea bunurilor, serviciilor şi a monedei dincolo de graniţele naţionale etc

După criteriul juridic, un contract este calificat ca fiind internaţional dacă el conţine condiţii sau prevederi care cad sub incidenţa mai multor sisteme de drept.

Este vorba de acte care privesc încheierea contractului sau executarea acestuia, de faptul că părţile, prin naţionalitatea sau domiciliul lor, implică aplicarea unor norme juridice aparţinând legislaţiilor mai multor state, sau de faptul că obiectul contractului este localizat în străinătate. În toate cazurile există un element străin (de extraneitate) care determină natura internaţională a contractului.

În literatura juridică se arată că naţionalitatea părţilor sau calificarea dată de acestea contractului sunt fără efect asupra naturii naţionale sau internaţionale a contractului .

Contractul este internaţional atunci când el cade sub incidenţa mai multor sisteme de drept, a unei convenţii internaţionale, când implică interese ale comerţului internaţional, în sfârşit, când implică trecerea unei frontiere naţionle

Criteriul mixt, adică aplicarea cumulativă a criteriului economic şi a celui juridic, se foloseşte atunci când există divergenţe sau controverse doctrinare, pentru a asigura o soluţie acceptabilă şi operativă. Contractul de vânzare internaţională – care reprezintă un fel de standard în materie şi datorită codificării prin Convenţia de la Viena din 1980 – reprezintă un acord de voinţă între părţi prin care o parte (exportatorul) se obligă să transfere dreptul de proprietate asupra unui bun al său celeilalte părţi (importatorul), acesta din urmă obligându-se la plata preţului.

Din definiţie rezultă principalele caracteristici juridice ale acestui contract:


- caracterul consensual: părţile se obligă prin libera lor voinţă (solo consensu), respectând cadrul general, naţional şi internaţional, al contractării;

- caracterul sinalagmatic: obligaţia fiecărei părţi este cauza obligaţiei celeilalte părţi (do ut des) (obligaţia exportatorului de a livra bunul se întemeiază pe obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul, şi invers);

- caracterul translativ de proprietate: vânzătorul se obligă să transfere asupra cumpărătorului, contra plăţii preţului, toate componentele dreptului de proprietate: posesiunea, folosinţa şi dispoziţiunea;

- caracterul de internaţionalitate, dat de incidenţa unuia sau mai multor aspecte de extraneitate.

După cum se vede, contractul de vânzare internaţională este, practic, un contract de vânzare, aşa cum acesta este cunoscut în dreptul intern din ţările lumii, afectat de incidenţa elementului de extraneitate

Celelalte tipuri de contracte comerciale internaţionale pot fi definite prin raportare la acest instrument contractual de bază. Astfel, în funcţie de obiectul operaţiunii comerciale, contractele pot fi: de executare de lucrări, de depozit, de mandat şi reprezentare comercială, de transport şi expediţii internaţionale, de turism

1.1 .Legea aplicabilă contractelor externe.

Contractele externe se încheie în condiţiile diversităţii legislaţiei statelor, dar una dintre cerinţele fundamentale ale relaţiilor comerciale internaţionale o constituie asigurarea unei poziţii juridice egale pentru participanţi, ceea ce necesită stabilirea unui regim juridic pe cât posibil uniform pentru contractele externe.

Cadrul contractual uniform pentru diferite contracte externe, în principal pentru contractul de vânzare-cumpărare, a fost creat în practica internaţională în baza principiului fundamental al libertăţii contractuale, prin:- elaborarea de condiţii generale,- contracte-tip, - contracte-cadru,- uzanţe comerciale uniforme. Cadrul contractual uniform, cu toate virtuţile sale de supleţe şi flexibilitate, este lipsit de stabilitate şi securitate. Ca atare, statele au adoptat, pe calea convenţiilor internaţionale sau ca urmare a recomandării unor organizaţii internaţionale, unele reglementări de drept uniform. Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional (UNCITRAL) depune eforturi pentru realizarea unui drept pentru principalele contracte externe.Datorită elementului de extraneitate, contractul extern devine susceptibil de a fi cârmuit de legile a diferite state. Sistemul juridic al fiecărei ţări cuprinde o categorie specială de norme juridice, numite norme conflictuale sau norme de drept internaţional privat, menite să stabilească legea contemporană, să reglementeze un contract extern.Lex contractus (dreptul unui stat în regulile sale pertinente) este legea care guvernează:


- condiţiile de fond (mai puţin capacitatea de a contracta a părţilor); - efectele obligaţionale ale contractului comercial internaţional.In sistemul juridic, aceste norme sunt, de regulă: - lex voluntatis, ca normă juridică de bază şi- lex loci contractus ori lex loci executionis, ca norme subsidiare,- iar în comerţul exterior se operează şi cu conceptul de lex fori.Lex voluntatis este principiul autonomiei de voinţă în virtutea căruia condiţiile de fond, altele decât capacitatea părţilor şi efectele contractelor, sunt supuse legii desemnate de către părţi. Lex voluntatis, permiţând părţilor să determine legea care guvernează contractul extern, implică egala recunoaştere a legilor civile şi comerciale ale diferitelor state. Acest lex voluntatis răspunde cel mai bine exigenţelor de previzibilitate şi securitate, proprii relaţiilor comerciale internaţionale.Lex fori reprezintă legea instanţei judecătoreşti sau arbitrare de comerţ exterior sesizată pentru soluţionarea unui litigiu ca element de extraneitate.In cazul în care părţile nu au desemnat legea contractului, dreptul internaţional privat român consacră ca norme subsidiare în primul rând lex loci conclusionis/celebrationis contractus şi apoi lex executionis.Lex loci contractus, pe baza căreia contractul extern este cârmuit de legea ţării în care a fost încheiat, se întemeiază, în principal, pe prezumţia cunoaşterii de către părţi a normelor iuridice în vigoare la locul încheierii contractului. In ipoteza în care contractul extern are o legătură mai semnificativă cu legea locului de executare, în practica arbitrajului pentru comerţul exterior se aplică această lege din urmă. Spre deosebire însă de locul de încheiere, care este unic, locul de executare a obligaţiilor contractuale, în lipsa altor prevederi, se consideră a fi lex loci executionis.

Conţinutul contractului extern de vânzare-cumpărare:Contractele economice externe trebuie să cuprindă, în principal, următoarele componente:> identificarea părţilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi determinarea obiectului contractului;> durata contractului, termenele şi locul de executare a obligaţiilor, modalităţile de recepţie şi de rezolvare a eventualelor reclamaţii;> obiectul contractului, cantitatea mărfii, garanţiile privind calitatea mărfii, condiţiile de ambalaj, marcare şi etichetare, expediere şi transport;> preţul şi modalităţile de plată, măsurile pentru prevenirea unor eventuale deprecieri monetare;> clauze asigurătorii corespunzătoare, ţinând seama de tendinţele conjuncturii externe şi de interesele economiei naţionale;> răspunderile contractuale ale părţilor, legislaţia aplicabilă şi jurisdicţia competentă, precum şi orice alte clauze necesare, care se vor conveni de către părţi.


2.Contractarea prin negociere

Realizarea acordului de voinţă reprezintă finalizarea cu succes a procesului de negociere; contractul este încheiat în urma unor tratative faţă în faţă şi este semnat – în acelaşi timp şi în acelaşi loc – de către reprezentanţii autorizaţi ai părţilor contractare între prezenţi).

Contractarea cuprinde trei faze: faza precontractuală; proiectul de contract; redactarea contractului.

2.1. Faza precontractuală

Chiar dacă obligaţiile contractuale ale părţilor se nasc în momentul semnării contractului, uzanţele, normele de drept şi jurisprudenţa consacră în domeniul comerţului internaţional o serie de cerinţe şi de responsabilităţi precontractuale.

. ETAPA PRECONTRACTUALĂ- Este reprezentată de anumite demersuri pe care părţile interesate le efectuează în scopul informării pieăei Internaţionale cu privire la intenşiile lor sau în scopul de a se informa asupra tendintelor şi oportunitătilor de pe piaţa internaţională .

Dialogul contractual este supus regulilor şi strategiilor de negociere. Negocierea unui contract de comerţ internaţional are ca scop stabilirea unui sistem de reguli, de drepturi şi de obligaţii corelative care vor guverna viitorul contract.

Pe durata negocierilor contractului, părţile pot opta pentru schimbul de scrisori de intenţie sau pentru încheierea unor acorduri de negociere.

Negocierea, indiferent de forma pe care o îmbracă, implică respectarea unor reguli, cum sunt:

a. informarea corectă şi completăa eventualului partener asupra elementelor de evaluare al viitorului contract

b. colaborarea părţilor pentru ca negocierea să nu depăăească, în timp, o durata strict necesare informării şi clarificării cadrului contractual

c. păstrarea confidenţialităţii asupra informaţiilor primite, dacă aceste informaţii nu au un caracter public evident

d. evitarea repunerii în discuşie a clauzelor contractuale asupra cărora s-a căzut deja de acord

e. anuntarea imediatăa celeilalte părţi a hotărârii de a întrerupe negocierile, temporar sau definitiv

f. evitarea negocierilor paralele, afără numai dacă partea interesată şi-a declarat expres intenţia ori şi-a rezervat dreptul de a intra în contact şi de a negocia şi cu alţi potenşiali parteneri

g. respectarea termenelor prevăzute de părţi pentru încheierea diferitelor faze ale negocierii

În esenţă toate aspectele învederate cu privire la negocierea unui contract comercial internaţional sunt materializări ale principiului libertăţii contractuale.


O tranzacţie comercială este precedată de regulă, de o suită de acţiuni întreprinse atât de ofertant cât şi de destinatarul ofertei, având drept scop cunoaşterea condiţiilor concrete ale viitorului contract comercial. Aceste activităţi, adevărate dialoguri precontractuale, care se pot realiza prin corespondenţă, convorbiri telefonice, contacte directe etc. se materializează într-o serie de acte şi documente comerciale: cererea de ofertă, acceptarea, oferta, comanda ş.a.

Toate acestea nu sunt decât paşi concreţi a căror finalitate este încheierea contractului. Încheierea propriu-zisă are loc după ce a fost stabilit un consens între ofertă şi acceptare

A. Oferta şi acceptarea ofertei

o Aspecte terminologice

Prin ofertă (policitaşiune, propunere) se înţelege lato sesu concretizarea voinţei de a încheia un contract din sfera dreptului comercial dar şi a celui Internaţional.

Stricto sensu, prin ofertă se înţelege o propunere de încheiere a unui contract comercial internaţional care a fost efectuată numai de debitorul prestaşiei materiale care face obiectul contractului

Astfel, oferta trebuie să fie făcută de către vânzător, furnizor, exportator, etc.

o Condiţiile de validitate ale ofertei

- să fie fermă şi să reprezinte un angajament juridic adică evidenţiază intenţia ofertantului de a fi şinut de aceasta în cazul acceptării.

- oferta făcutăsă fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate

- oferta trebuie să fie precisă şi completă

B. Revocarea ofertei de a contracta

Ofertantul are posibilitatea de a revoca propunerea de a contracta ceea ce constituie, de asemenea, o manifestare de voinţa din partea sa.

În ceea ce priveşte regimul juridic al revocării ofertei trebuie să precizămcăputem discuta despre aceasta în două ipoteze: între persoane prezente şi între persoane absente.

o Acceptarea ofertei de a contracta

Dacă oferta de a contracta reprezintă manifestarea voinţei unei părţi de a încheia un contract de comerţ internaţional la rândul sau acceptarea ofertei reprezintă cealaltă voinţa juridică.

În practica întâlnită în comerţul internaţional acceptarea ofertei este întâlnită sub două modalităşi, ea putând fi, astfel expresă ori tacită, ambele bucurându-se de acceaşi valoare juridică.

o Tăcerea (inactivitatea) destinatarului ofertei


Se consideră nulă clauza contractuală conform căreia tăcerea (inactivitatea) destinatarului are calitatea unei acceptări a ofertei. Mai mult chiar, tăcerea nu valorează ca acceptarea dacă o astfel de clauză nici nu a fost prevăzută în contract.

o Condiţiile de valabilitate ale acceptării ofertei

Fiind tot o latură a consimţământului, ca şi oferta şi acceptarea trebuie să îndeplinească unele condiţii şi anume:

a) să fie făcută de către destinatarul ofertei de a încheia contractul comercial internaţional ori de la un reprezentant al acestuia;

b) să fie pură şi simplă, cu alte cuvinte pe deplin concordantă cu conţinutul ofertei primite.

Dacă acceptarea ofertei este condiţionată are unele limitări sau modificări, se apreciază că ne aflăm înaintea reprezentării ofertei şi în faţa unei contraoferte

În procesul negocierii contractului se parcurg mai multe faze, partenerii încercând să-şi apropie cât mai mult punctele de vedere cu scopul realizării acordului de voinţă şi, în acelaşi timp, să-şi protejeze interesele care-i animă în afacerea

O obligaţie specifică, ţinând atât de faza precontractuală, cât şi de răspunderea postcontractuală, este cea de confidenţialitate: partea care primeşte în cursul negocierilor o informaţie cu titlu confidenţial este ţinută să nu divulge acea informaţie şi să n-o folosească în mod incorect în scopuri personale

Părţile pot să utilizeze o serie de instrumente pentru reglementarea fazei precontractuale: angajamente precontractuale şi contractele pregătitoare.

Angajamentele precontractuale pot fi numite şi scrisori de intenţie sau memorandumuri

Este vorba de documente care exprimă o anumită intenţie a semnatarilor, putând fi declarate ca neobligatorii (engl. not binding) sau, dimpotrivă, ca expresii ale unui pre acord intervenit între părţi.

Contractele pregătitoare sunt de două feluri: cele referitoare la securitatea şi buna desfăşurare a negocierilor şi cele referitoare la formarea contractului principal.

În cazul unor negocieri complexe se poate practica formula unor contracte pregătitoare referitoare la securitatea şi buna desfăşurare a negocierilor.

Acestea pot să reglementeze durata negocierilor (pentru a preîntâmpina tratativele maraton),

realizarea lucrărilor pregătitoare şi suportarea costurilor acestora, angajarea negocierilor în exclusivitate, păstrarea confidenţialităţii informaţiilor care se transmit în timpul tratativelor etc.

O altă categorie de contracte pregătitoare sunt cele care au ca obiect formarea contractului principal, putând fi vorba de : acordul de preferinţă (o persoană se angajează faţă de alta să nu încheie


un contract cu un terţ înainte de a-i propune partenerului acel contract), promisiunea de contract unilaterală (cel care face promisiunea se obligă să încheie contractul prin simpla exercitare a opţiunii de către partener) sau bilaterală (practic, un contract, ce se încheie sub rezerva îndeplinirii unei formalităţi sau realizării unei modalităţi), acordurile de negociere (părţile angajându-se să poarte tratative, fără să poată fi obligate de a ajunge la un acord).

În concluzie, în conformitate cu uzanţele comerciale şi practica juridică, părţile trebuie să dovedească un comportament corect din punct de vedere etic, ceea ce se transpune într-o serie de cerinţe specifice :

- oferta să nu poate fi retrasă în astfel de condiţii încât retragerea sa ar cauza un prejudiciu nejustificat partenerului;

- o negociere nu poate fi ruptă intempestiv fără un motiv valid (culpa în contrahoudo);

- angajamentele reciproce trebuie să fie definite într-un limbaj clar şi de înţeles pentru toţi;

- partea mai slabă din punct de vedere economic trebuie să ştie riscurile pe care şi le ia şi garanţiile de care poate beneficia;

- conţinutul contractului trebuie să fie echilibrat şi să nu fie în mod excesiv în avantajul părţii puternice;

- este condamnabilă „reticenţa” dolosivă, adică omisiunea voluntară în scop de înşelăciune a elementelor despre care, în condiţii de loialitate, partenerul trebuia să fie informat.

.2.2. Proiectul de contract

În procesul tratativelor este foarte important controlul asupra redactării contractului.

Ca atare, un obiectiv al negocierii va fi acela de a se obţine dreptul de a formula primul proiect de contract

Există mai multe modalităţi de construire a contractului : contractul specific (negociat integral); referirea la condiţiile generale; utilizarea unui contract-tip.

Contractul specific este construit prin negocierea tuturor clauzelor între părţi şi consemnarea acordului lor de voinţă într-un document ad-hoc. Această formulă este mai puţin frecventă în tranzacţiile comerciale internaţionale, ea practicându-se, mai degrabă, în operaţiunile punctuale realizate între parteneri ocazionali.

În contractele de mare anvergură – exporturi complexe, cooperări industriale – contractul specific este mai mult utilizat, chiar dacă, la iniţierea sau pe parcursul negocierilor se face referire la condiţii generale sau contracte-tip; contractul convenit în final este, însă, unul adecvat situaţiei concrete, unic şi specific.


Condiţiile generale reprezintă un ansamblu de termeni contractuali (clauze) prestabilite şi destinaţi a fi inseraţi într-un număr nedeterminat de contracte de acelaşi tip. Este vorba de un cadru juridic global al operaţiunii comerciale, care rezultă, în general, din practicile specifice unui anumit sector de activitate şi care sunt elaborate de către o firmă sau un grup de firme.

Multe oferte internaţionale sunt construite din două părţi : o ofertă comercială precisă (condiţiile particulare de vânzare sau cumpărare) şi un ansamblu de clauze standard (condiţiile generale).

Condiţiile generale pot fi prezentate de către vânzător (condiţii generale de vânzare) sau de către cumpărător (condiţii generale de cumpărare). În primul caz, vânzătorul face o ofertă pe recto-ul căreia figurează condiţiile particulare ale vânzării, în timp ce pe verso sunt înscrise condiţiile generale de vânzare; ansamblul documentului constituie conţinutul contractului eventual.

Contractul se formează prin acordul cumpărătorului asupra tuturor propunerilor făcute de către vânzător; în cazul, cel mai frecvent, în care primul face contrapropuneri privind condiţiile particulare sau cele generale, au loc tratative, iar acordul de voinţă este realizat atunci când schimbul de propuneri şi contrapropuneri se finalizează

Condiţiile generale de cumpărare sunt prezentate pe verso-ul documentului de comandă sau, în cazul contractării prin corespondenţă, pe un document separat, conţinând pe recto nota de confirmare a primirii comenzii, iar pe verso condiţiile generale de cumpărare

În utilizarea condiţiilor generale trebuie să se ţină seama de câteva aspecte:

- condiţiile generale constituie un model şi pot fi modificate de către părţi potrivit intereselor lor specifice;

- atunci când au loc modificări, părţile trebuie să vegheze la menţinerea coerenţei interne a condiţiilor generale, respectiv la asigurarea unei logici riguroase a contractului;

- condiţiile particulare prevalează, întotdeauna, asupra condiţiilor generale.

Contractul tip este un model de contract standardizat care poate fi completat sau modificat şi la care părţile fac referinţă. Spre deosebire de „condiţiile generale” el este, de regulă, adoptat de comun acord de către părţi ca un instrument contractual principal sau chiar unic. Utilizarea contractelor tip oferă comercianţilor o serie de avantaje, printre care menţionăm: simplificarea procesului de negociere şi reducerea duratei acestuia, evitarea riscului formulării unor clauze neclare, evitarea riscului omisiunii unor clauze importante şi evitarea neînţelegerilor cu privire la interpretarea unor clauze.

În practica de comerţ internaţional se cunosc şi aşa-numitele contracte de completat sau perfectat. Este vorba de acorduri între părţi care nu pot constitui prin ele însele un contract, urmând a fi completate printr-un acord anterior sau posterior şi constituind numai împreună cu acesta un contract.

În acest sens, se cunosc: contractul sub condiţie suspensivă; contractul de bază; contractul cadru


Contractul sub condiţie suspensivă este valabil incheiat numai dupa indeplinirea unei anumite condiţii: obţinerea finanţării sau a unei autorizaţii administrative.

Contractul de bază se aplică în exporturile complexe şi acţiunile de cooperare industrială. Contractul descrie obiectivele cooperării preconizate, precum şi mijloacele care vor fi utilizate pentru realizarea obiectivelor respective.

Realizarea proiectului depinde însă de încheierea şi executarea contractelor efective prevăzute

în contractul de bază: de licenţă; know-how; management etc

Contractul cadru este un acord prin care părţile stabilesc, pentru o perioadă determinată, principalele condiţii ce vor fi cuprinse în contracte ce vor fi perfectate ulterior între ele

. Acestea din urmă, numite şi contracte de aplicare, nu sunt decât concretizarea condiţiilor stabilite în contractul cadru.

Contractul cadru poate preciza majoritatea clauzelor contractuale, cu excepţia unora esenţiale, cum este preţul. Lipsit de un element esenţial, contractul nu va fi valabil încheiat decât în momentul convenirii preţului. De exemplu, se poate încheia un contract cadru pentru o anumită perioadă de timp şi o cantitate totală, la fiecare livrare precizându-se preţul.

2.3. Redactarea contractului

Încheierea fructuoasă a negocierilor corespunde cu etapa redactării definitive a contractului (engl. final draft), expresie a consacrării acordului de voinţă dintre părţi.

La finalizarea contractului se trec în revistă o serie de aspecte legate de elaborarea acestui document.

În funcţie de natura tranzacţiei şi de interesele lor, părţile pot opta pentru un contract lung” (mai frecvent în dreptul anglo-saxon, bazat pe jurisprudenţă), sau„ pentru un „contract scurt” (specific dreptului continental, unde contractul este interpretat în spiritul său, pe baza legii).

Contractele comerciale sunt, în principiu, consensuale, în sensul că ele se încheie prin simplul consimţământ al părţilor, fără să fie necesară vreo formalitate sau condiţie de formă (ca în cazul contractelor solemne).

Totuşi, în comerţul internaţional acordul de voinţă este, de regulă, consemnat într-un contract scris, fie pentru că dispoziţiile legale o impun, fie pentru că practica de afaceri este în favoarea formei scrise

Un document scris prezintă importanţă atât pentru dovada existenţei contractului, cât şi pentru interpretarea corectă a acestuia.

O importanţă aparte în procesul contractării este alegerea limbii în care va fi redactat contractul


În ceea ce priveşte limba de redactare, există două mari practici: utilizarea limbii engleze şi redactarea în limbile partenerilor.

Limba engleză a devenit o limbă de comunicare cvasi-universală şi mulţi parteneri o adoptă ca limbă de redactare a contractului. În literatură se atrage, însă, atenţia asupra riscurilor pe care le prezintă utilizarea englezei pentru partenerii care nu au o perfectă cunoaştere a acestei limbi.

Este vorba, în primul rând, de înţelegerea corectă a termenilor; de exemplu, noţiunea de contract (scrisă cvasi identic în engleză, franceză şi română) desemnează în dreptul latin un contract care poate fi bilateral sau unilateral, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în timp ce în dreptul anglo-saxon desemnează exclusiv un contract sinalagmatic şi cu titlu oneros

În al doilea rând, redactarea într-o limbă străină poate duce la dificultăţi în înţelegerea voinţei părţilor pentru că, spune un specialist francez, fiecare ţară are dreptul său cu noţiuni juridice unice şi de neînlocuit

Altă formulă este cea a redactării contractului în limbile partenerilor, ceea ce duce la existenţa a două (sau mai multe) versiuni de contract scris. În acest caz, se impun mai multe cerinţe:

- asigurarea unei traduceri profesioniste, astfel încât versiunile să exprime cât mai exact intenţia partenerilor;

- precizarea versiunii originale, adică a contractului care va avea prioritate în caz de dificultăţi de interpretare;

- utilizarea unor noţiuni cât mai neutre, astfel încât acestea să aibă un conţinut cât mai redus de „context juridic naţional”;

- definirea în contract a sensului pe care părţile înţeleg să-l dea diferiţilor termeni utilizaţi.

În ceea ce priveşte numărul de exemplare, părţile vor urmări să fie pregătite atâtea exemplare originale câte părţi sunt implicate în contract (partenerii), precum şi un număr de copii (sau chiar originale) necesare pentru terţii care au legătură cu contractul.

Astfel de terţi pot fi:

- organisme naţionale sau internaţionale, care au influenţă politică sau

administrativă asupra contractului (agenţii guvernamentale, organizaţii

economice internaţionale ş.a.);


- instituţii bancare sau financiare care participă la finanţarea proiectului sau la

decontarea operaţiunilor;

- subcontractanţii, firmele care asigură managementul proiectului etc.

3. Semnarea contractului presupune efectuarea următoarelor operaţiuni:

- verificarea identităţii părţilor şi a reprezentanţilor acestora împuterniciţi să semneze contractul (documentele atestatoare vor fi depuse la dosar);

- verificarea „puterii de reprezentare”, a competenţei reprezentanţilor de a semna contractul;

- procedarea la semnarea propriu-zisă; înscrierea fizică pe ultima pagină a numelor semnatarilor (în dreptul anglo-saxon); parafarea (trecerea iniţialelor semnatarilor pe toate paginile contractului mai puţin ultima) şi semnarea pe ultima pagină (în dreptul latin).

Se recomandă utilizarea practică a parafării (sau „iniţializării”) pe fiecare pagină a contractului scris – operaţiune făcută, în general, de către negociatori – şi indicarea locului semnăturii – unde va semna reprezentantul autorizat (sau reprezentanţii) firmelor partenere (de regulă, conducătorul executiv al firmei).

Semnătura poate fi precedată de o expresie care dă un plus de caracter formal actului respectiv: „citit şi aprobat”, „bun pentru …”, această formulă este, însă, mai puţin utilizată în contractele comerciale internaţionale.

În cele mai multe cazuri, contractele prezintă o structură formată din mai multe părţi: partea introductivă; clauzele esenţiale; clauzele care reglementează „viaţa contractului” şi modul de soluţionare a diferendelor; anexele.

.3. 1.Introducere, anexe „Introducerea” şi anexele sunt, de regulă, componente ale contractelor complexe, de valoare ridicată sau pe termen lung. În contractele internaţionale ele au, însă, funcţii importante şi trebuie să fie avute în vedere, chiar dacă nu orice contract necesită o abordare in extenso a acestora. Partea introductivă cuprinde mai multe elemente: titlul şi subtitlurile; preambulul; glosarul de termeni.

Titlul şi subtitlurile care apar în contract nu au valoare contractuală, ci doar un caracter explicativ sau orientativ. Ele pot servi pentru orientare în ceea ce priveşte structura relaţiei contractuale şi modul în care s-a manifestat voinţa părţilor. Titlurile pot genera astfel anumite consecinţe juridice, mai ales în cazul sistemelor de drept codificate – cum este dreptul continental, permiţând calificarea anumitor aspecte legate de exprimarea intenţiilor părţilor. Instanţele de judecată nu sunt, însă, ţinute să respecte calificarea dată de către părţi unui act juridic .


Anexele au, în unele contracte, un volum considerabil şi o importanţă deosebită. Ele pot îndeplini trei funcţii:

- de ordin contractul, deoarece anexele, făcând parte din contract, pot servi atât la cunoaşterea cu exactitate de către părţi a obligaţiilor ce le revin, cât şi la interpretarea corectă a voinţei părţilor;

- de ordin redacţional, în sensul că preiau o serie de detalii tehnice, financiare sau juridice, păstrându-se în contract numai clauzele ca atare (precizarea detaliilor fiind realizată în documentele anexate la contract);

- de ordin lingvistic, în sensul că documentele trecute în anexe nu trebuie, de regulă, să fie redactate în limba contractului (de exemplu, limba naţională impusă de lege); ele pot fi redactate în limba originară, uneori fără traducere, ceea ce asigură un plus de precizie şi economie de efort

. În anexe pot fi plasate mai multe tipuri de documente. În primul rând, este vorba de contractele conexe: de subcontractare, de locaţie, de transport, asigurare, garanţie bancară etc.

În al doilea rând, se prezintă documente şi materiale care permit descrierea exactă a obiectului contractului: desene, schiţe, fotografii, proiecte tehnice, studii de fezabilitate, studii de piaţă, devize de lucrări etc.

În al treilea rând, anexele pot cuprinde o serie de documente de suport: piese

aferente brevetelor sau mărcilor, certificate (de origine, de calitate etc.), avize (juridice), autorizaţii administrative, rezultate ale auditului contabil sau financiar etc.

În sfârşit, la contract mai pot fi anexate documentele privind mijloacele şi modalităţile de plată (cec sau ordin de virament, acreditiv documentar etc.).

Uneori, la contract se ataşează o „scrisoare-anexă” (engl. side letter) prin care se precizează

sau se derogă de la o anumită dispoziţie pentru una din părţi; este vorba de o circumstanţiere particulară – pentru partea la care se face referire – a unei anumite prevederi contractuale.

3.2. Clauzele esenţiale

Clauzele esenţiale sunt acelea în lipsa cărora, în principiu, contractul nu este valabil încheiat pentru că nu s-a realizat acordul de voinţă: părţile, obiectul (bunul) şi preţul

Părţile la un contract comercial internaţional pot fi societăţi comerciale (cazul cel mai frecvent) sau statele, atunci când acestea acţionează ca întreprinzători, potrivit funcţiei lor economice.


Persoanele fizice intervin rar în comerţul internaţional în nume propriu, ele fiind mai ales organe de conducere sau reprezentanţi ai persoanelor juridice

Trei probleme prezintă importanţă practică în procesul contractării: capacitatea şi consimţământul societăţilor partenere, precum şi puterea de reprezentare a persoanelor juridice care le reprezintă.

În sens practic, comercial, prin obiectul contractului este desemnat bunul( marfa) asupra căreia poartă drepturile şi obligaţiile părţilor.Contractul de vânzare internaţională de mărfuri creează obligaţii specifice în sarcina părţilor – care pot fi înscrise în contract în mod expres sau pot rezulta în mod implicit şi care au ca efect sau consecinţă transferul proprietăţii şi riscurilor bunului de la vânzător la cumpărător.

Vânzătorul are, în esenţă, obligaţia de livrare a bunului, respectiv de predare efectivă a mărfii către cumpărător, precum şi, subsidiar, pe aceea de garantare a mărfii, în sensul că aceasta trebuie să fie livrată fără vicii ascunse şi liberă de sarcini.

Intr-o vânzare internaţională vânzătorul are trei obligaţii principale ].

În primul rând, să livreze marfa şi să remită documentele de livrare. Livrarea mărfurilor înseamnă punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului la locul prevăzut în contract şi la data fixată prin contract sau determinabilă pe baza contractului.

Principalele clauze contractuale, prin care se defineşte obligaţia de livrare a vânzătorului în contractul internaţional, sunt următoarele:

- definirea mărfii: felul acesteia, cantitatea, calitatea;

- stabilirea modalităţilor de determinare a cantităţii şi calităţii;

- stabilirea garanţiilor pe care vânzătorul trebuie să le ofere cumpărătorului;

- precizarea parităţii de livrare (momentul şi locul transferului cheltuielilor şi riscurilor de la vânzător la cumpărător);

- stabilirea modalităţii de livrare (globală sau în tranşe);

- precizarea modului de prezentare a mărfii (ambalare, marcare).

Totodată, remiterea documentelor trebuie să fie făcută în momentul, la locul şi în formele prevăzute prin contract.

În al doilea rând, vânzătorul trebuie să livreze marfa conform cu prevederile c ontractului

.Aceasta înseamnă livrarea de mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip corespund celor prevăzute în contract şi ale căror ambalaj şi condiţionare corespund prevederilor contractului.


Vânzătorul răspunde de orice defect de conformitate care există în momentul transferului riscurilor către cumpărător, chiar dacă acest defect nu apare decât ulterior sau apare după transferul riscurilor şi este imputabil neexecutării unei obligaţii a exportatorului (de exemplu, nefurnizarea unei garanţii necesare)

În al treilea rând, vânzătorul trebuie să livreze mărfurile libere de orice sarcini .Aceasta înseamnă că vânzătorul trebuie să livreze mărfurile libere de orice drept sau pretenţie din partea unui terţ, cu excepţia cazului în care cumpărătorul acceptă mărfurile cu sarcini.

În cazul neprecizării locului în contract, livrarea se face la sediul vânzătorului din momentul încheierii contractului sau, când contractul de vânzare implică un transport de mărfuri, la remiterea către primul transportator.

Obligaţiile cumpărătorului constau, în esenţă, în plata preţului şi preluarea mărfii de la locul de livrare. Convenţia de la Viena (1980) precizează obligaţiile cumpărătorului în vânzarea internaţională, după cum urmează.

În primul rând, cumpărătorul este obligat la plata preţului. Această obligaţie include cerinţa de a lua toate măsurile şi de a îndeplini formalităţile menite să permită plata preţului, măsuri şi formalităţi prevăzute în contract sau prevăzute în legi şi reglementări. Preţul trebuie plătit la locul convenit sau, în lipsă, la sediul vânzătorului s au, dacă plata se face contra remiterii mărfii sau a documentelor, acolo unde remiterea are loc.

Preţul trebuie plătit în momentul convenit prin contract sau rezultând din contract fără să fie necesară vreo cerere sau formalitate din partea vânzătorului.În lipsa precizării în contract a momentului plăţii, aceasta trebuie făcută la punerea la dispoziţia cumpărătorului a mărfii sau a documentelor care o reprezintă

În al doilea rând, cumpărătorul este obligat să preia marfa livrată. Aceasta înseamnă îndeplinirea oricărui act care trebuie, în mod rezonabil, făcut de către cumpărător pentru ca vânzătorul să efectueze livrarea, precum şi preluarea efectivă a mărfii.

În al treilea rând, cumpărătorul are obligaţia de specificare a mărfii, atunci când contractul prevede că acesta trebuie să specifice forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfii.

Astfel, conţinutul unui atare contract trebuie să cuprindă:

1. Denumirea mărfii, care constitue obiectul contractului. Ea trebuie stabilită astfel, încât să evite orice posibilitate de înţelegere greşită. În cazul bunurilor fungibile, datorită calităţii omogene care face posibilă înlocuirea unui lot de marfă cu altul, este suficientă înregistrarea denumirii complete şi a tipului de marfă, conform uzanţelor comerciale interne sau internaţionale.

Pentru bunurile nefungibile şi servicii este necesară enumerarea elementelor care contribuie la individualizarea produsului sau prestării de servicii: descrierea exactă, tehnologia de fabricare,


caracteristicile tehnice relevante, referirea la catalog, la prospect, la norme tehnice, la mostră, eşantion, la marcă de fabrică etc.

.2. Cantitatea mărfii se determină prin folosirea unităţilor de măsură, în funcţie de uzanţele cu privire la măsuri şi greutăţi de pe piaţa clientului. De asemenea, în contract trebuie să se prevadă documentul care să ateste ce cantitate a expediat furnizorul. Cantitatea mărfii se stabileşte, de obicei, la locul în care se face expedierea mărfii, dar părţile pot să cadă de acord ca stabilirea acesteia să se facă la locul de destinaţie, mai ales dacă la locul de expediere nu există instalaţiile necesare. De asemenea, se poate conveni să aibă loc o dublă stabilire a cantităţii: una - la locul de expediere, alta - la cel de destinaţie, această variantă fiind preferată în situaţia în care, în termenul transportării, nu există certitudinea conservării cantitative a mărfii.

În cazurile în care nu se poate determina exact, de la început, cantitatea mărfii, fie datorită caracteristicilor pe care marfa respectivă le are, fie din cauza mijloacelor de transport, aceasta se înscrie în contract cu o anumită aproximaţie, indicându-se toleranţa admisibilă de măsură specifică şi / sau în procente.

La stabilirea greutăţii unor mărfuri, se ţine seama de caracteristicile tehnice care definesc greutatea totală fizică şi greutatea substanţei efective. De exemplu, pentru cereale, bumbac, fibre, lână, minereuri, trebuie precizat procentul de umiditate; pentru îngrăşăminte chimice, este necesar să fie indicată concentraţia în substanţa utilă etc.

Pentru a determina corect cantitatea, în contract este necesar să se prevadă:

Unitatea de măsură este în funcţie de natura mărfii. Pentru bunuri nefungibile se utilizează bucăţi sau multiplii (de ex. duzini, seturi, groşi în cazul nasturilor etc.). Pentru bunuri fungibile se utilizează unităţi de suprafaţă, lungime, greutate, capacitate etc. Trebuie ţinut cont de diferenţele care există între sistemele de măsuri şi greutăţi.1

Modul de stabilire a cantităţii, dacă se face prin numărare, cântărire, măsurare etc.; se va preciza dacă operaţiunea se efectuează integral sau parţial (şi cota la care trebuie să se limiteze verificarea).

Documentele care atestă cantitatea mărfii expediate; de regulă, conform uzanţelor internaţionale, acestea sunt însăşi documentele de transport (scrisoarea de trăsură sau conosamentul, în funcţie de modalitatea de transport).

Toleranţa admisă. În cazurile în care cantitatea nu se poate determina exact, de la început (îndeosebi la mărfurile fungibile), aceasta se înscrie în contract cu o anumită aproximaţie, indicându-se toleranţa admisă, în unitatea de măsură specifică sau în procente. Admiterea de toleranţe cantitative îi dă posibilitatea expeditorului să utilizeze integral capacitatea mijlocului de transport, să evite frachtul mort, să depisteze uşor mijloacele de transport necesare şi potrivite etc. Dacă în contract nu se precizează toleranţa, ea trebuie înţeleasă ca fiind de maximum ±10%.

Starea fizică a mărfii. La unele categorii de mărfuri, cantitatea este în funcţie de starea ei fizică în momentul cântăririi. La mărfuri cum sunt cerealele, bumbacul, fibrele, lâna, minereurile ş.a., trebuie precizat procentul de umiditate.

Concentraţia în substanţă utilă. Pentru îngrăşăminte chimice, minereuri şi altele mărfuri de acest tip, trebuie indicată concentraţia în substanţă utilă. Acest amănunt este foarte important deoarece de el depinde însuşi preţul mărfii.2

1


3. Calitatea mărfii. Descrierea calităţii mărfii se face prin indicarea, în mod detaliat, a mai multor caracteristici tehnice ale mărfii sau ale rezultatelor prestaţiei de servicii. Pentru maşini, utilaje şi echipamente, se face, în mod obişnuit, o descriere amănunţită în anexele contractului, fiind menţionaţi parametrii tehnico-cantitativi: capacitatea de producţie, durata de funcţionare, randamentul, consumurile specifice etc.

Mostra poate fi o parte care prezintă marfa pusă la dispoziţia cumpărătorului. Marfa livrată trebuie să corespundă mostrei - concordanţă care, în caz de contestaţie, poate fi determinată prin expertiză. De regulă, un exemplar din mostrele acceptate se depune pentru păstrare la terţe persoane, care pot fi: camere de comerţ, asociaţii ale comercianţilor, agenţii de bursă, comisii de arbitraj etc. (când este vorba de tranzacţii internaţionale). La livrarea mărfii, mostra joacă rolul de probă pentru verificarea îndeplinirii obligaţiei contractuale cu privire la calitate.

În contract, calitatea mărfii poate fi indicată cu o noţiune abstractă, căreia trebuie să-i corespundă marfa ce urmează să fie livrată. Tipurile de marfă pot fi definite în contract şi prin standarde, care, în unele cazuri, au devenit internaţionale. În acest sens, menţionăm existenţa organizaţiei „International Standardisation Organization” (I.S.O.), care face recomandări organizaţiilor naţionale de standardizare în acest domeniu de activitate. Corespunzând acestor standarde, mărfurile pot fi comercializate cu menţiunea calitativă „I.S.O.”.

Calitatea mărfii poate fi înregistrată în contract prin indicarea mărcii de fabrică, a celei de comerţ sau de serviciu. Marca de fabrică sau de comerţ permite individualizarea unui produs, identificarea calitativă a lui dintr-o gamă de produse similare, care pot satisface aceeaşi necesitate; marca de serviciu atestă calităţile şi competenţa firmelor specializate în acest scop.

În unele contracte, în articolele privind calitatea mărfii, apare clauza „văzut şi plăcut”, ceea ce înseamnă că cumpărătorul a văzut marfa înaintea încheierii contractului, acceptând calitatea ei, fără o descriere tehnică.

Clauza „după încercare” presupune că încheierea contractului este condiţionată de acceptarea calităţii de către cumpărător, care trebuie să se pronunţe într-un timp limitat – ore sau zile – potrivit naturii mărfii şi a uzanţelor sau a prevederilor contractuale.

Notă: Dacă cumpărătorul nu acceptă calitatea mărfii, contractul se consideră reziliat. Această variantă este mai frecvent utilizată în comerţul cu maşini, cu aparate, cu automobile etc., încercarea fiind prevăzută, de obicei, pentru perioada de garanţie convenită. Vânzătorul se angajează să înlocuiască piesele defecte şi să aducă îmbunătăţirile necesare din contul său.

În contractele pentru tranzacţii internaţionale, pentru determinarea calităţii mărfii, se folosesc clauze consacrate, exprimate prin formule de genul: „Tel quel”, care înseamnă că cumpărătorul acceptă marfa “aşa cum este”, fără a o vedea.

Metoda este practicată, în special, în comerţul mondial cu produse agricole, cu minereuri, la comercializarea mărfurilor la care, ţinându-se cont de locul de origine a lor, nu pot interveni modificări mari în calitate.

„Sound delivered (S.D.)” – „Marfă sănătoasă la descărcare” – este clauza care indică faptul că importatorul nu va accepta marfa decât dacă aceasta soseşte la destinaţie intactă, fără degradări calitative.

Clauza „Rus terms (R.T.)” – „Comerţul cu secară”, obligă cumpărătorul să accepte marfa chiar dacă soseşte la destinaţie cu unele deficienţe. În acest caz, exportatorul trebuie să ofere o bonificaţie la preţ, indicată în contract;

Se consideră că vânzătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a livra marfa în următoarele situaţii, care, la fel, se stipulează în contract:

când a remis o cantitate în plus sau în minus faţă de cea stipulată; 2 Este firesc să fie aşa. Un cumpărător nu va plăti acelaşi preţ pentru, să spunem, minereu de mangan cu concentraţie 55% ca pentru acelaşi minereu dar cu conţinut 65%. Preţul creşte pe măsură ce creşte concentraţia în substanţă utilă.


dacă a livrat altă marfă decât cea prevăzută în contract sau un produs de altă specie, un produs neconform cu mostra, cu modelul trimis cumpărătorului, cu excepţia cazului în care acestea au fost prezentate cu titlu indicativ;

în cazul în care marfa nu posedă calităţile necesare pentru utilizarea comercială; când a fost remisă o marfă care nu posedă calităţile şi particularităţile prevăzute în mod expres

sau tacit în contract.

Contractul trebuie să prevadă şi clauza care prevede modul de constatare a deficienţelor şi termenul de înştiinţare a vânzătorului despre acestea.

Cumpărătorul pierde dreptul de a beneficia de despăgubiri, dacă nu-l înştiinţează pe vânzător de cele constatate într-un termen bine stabilit, de obicei cât mai scurt, începând cu data în care a efectuat sau ar fi trebuit să efectueze examinarea. Dacă a reclamat la timp deficienţele constatate, cumpărătorul poate să pretindă: executarea în continuare a contractului, reducerea preţului, plata unor penalităţi, rezilierea acestuia etc.

4. Tipul şi preţul ambalajului

În contract trebuie menţionat, în mod expres, tipul ambalajului. Dacă, anticipat, vânzătorul şi cumpărătorul nu se înţeleg asupra ambalajului, vânzătorul este obligat, conform normelor generale de livrare, să predea marfa cumpărătorului într-un ambalaj uzual pentru transportare.

În contractul de vânzare-cumpărare sunt necesare precizări în legătură cu faptul că ambalajul trece în proprietatea cumpărătorului, rămâne în cea a vânzătorului sau doar se împrumută acestuia.

În ceea ce priveşte preţul ambalajului, se stipulează, cel mai adesea, una din următoarele clauze: „neto” - vânzătorul nu pretinde nimic pentru ambalaj, costul acestuia fiind cuprins în preţul

mărfii; „neto plus ambalajul” – vânzătorul calculează separat costul ambalajului; „bruto per neto” – ambalajul este calculat la preţul unitar al mărfii.

5. Marcarea ambalajului este o altă cerinţă întâlnită, de regulă, atât în contractele interne, cât şi în cele externe.

Această operaţie are două scopuri: manipularea operativă a mărfii în timpul transportării; realizarea publicităţii comerciale în cazul revânzării de către cumpărător.Contractul trebuie să cuprindă o descriere amănunţită a marcajelor (limba utilizată, locul şi modul

de aplicare) şi să prevadă, dacă este cazul, obligaţia cumpărătorului de a furniza şabloane, etichete, viniete, ambalaje individuale marcate.

De regulă, pe fiecare colet trebuie să se marcheze: numărul contractului, cel al coletului, numele vânzătorului, numele şi adresa destinatarului, greutatea bruto şi neto, seria utilajelor, inscripţia „Made in…” (pentru produse importate).

Contractul poate specifica şi alte marcaje: „Special”, pentru mărfurile la care se cere o manipulare atentă (aparate de mare precizie,

materii explozive, obiecte fragile etc.); „Originar”, când marfa rămâne în lăzile sau în sacii în care a fost ambalată de către producător,

purtând marca originală a acestuia; „Neutru”, când ambalajul nu poartă nici un semn distinctiv care să ateste ţara de origine a mărfii,

modul de manipulare a ei în timpul transportării etc.

6.Garanţiile cu privire la calitatea mărfii


Garanţiile asupra mărfii sunt date de vânzător şi se referă la:

garanţia contra evicţiunii, respectiv a eventualelor pretenţii pe care le-ar ridica persoane terţe dacă le-a fost lezat dreptul de inventator sau dreptul de proprietate asupra mărcii de comerţ sau de fabricaţie, asupra modelelor de utilitate etc.

Garanţia contra viciilor de calitate. Prin contract, vânzătorul trebuie să garanteze calitatea mărfii. În general, sunt de remarcat două categorii de mărfuri din punct de vedere al necesităţii acordării garanţiei: mărfuri care contractual, necesită termene de garanţie (majoritatea bunurilor prelucrate) şi mărfuri care nu necesită termene (toate bunurile fungibile precum şi cele cumpărate în starea în care se află, prin metoda „tel quel”).

Pentru mărfurile la care prin contract nu se acordă un termen de garanţie, trebuie să se prevadă

obligaţia vânzătorului de a elibera un certificat de calitate sau un buletin de analiză.

În perioada de garanţie, vânzătorul continuă să fie răspunzător pentru remedierea defecţiunilor,

chiar dacă transferarea riscurilor de la vânzător la cumpărător a avut deja loc. În orice contract, se va

stipula că vânzătorul este răspunzător de viciile aparente şi de viciile ascunse privind calitatea.

7) Controlul şi recepţia mărfii

Cumpărătorul se obligă prin contract, să recepţioneze marfa, adică să depună diligenţele

necesare pentru a intra în posesia ei. Intrarea în posesia mărfii se face după efectuarea controlului final

de recepţie. În cazul în care rezultatele controlului nu permit preluarea mărfii, cumpărătorul este obligat

să o depoziteze în condiţii normale de păstrare şi conservare, fiind răspunzător de custodia ei, pe contul

şi cheltuielile vânzătorului. În contract se va stipula locul unde se va face recepţia, în funcţie de natura

mărfii şi de înţelegere. Se va indica pe cât posibil şi organul împuternicit de cumpărător cu controlul

mărfii şi de asemenea, dacă controlul se va efectua şi la sediul vânzătorului (la locul de producţie).

Controlul cantitativ şi calitativ trebuie realizat cu maximă atenţie pentru a fi evidenţiate toate defectele care apar la data efectuării acestuia. Cumpărătorul are obligaţia de a-l informa pe vânzător


despre orice neregulă sau deficienţă descoperită în timpul controlului, atât la locul de producţie cât şi la livrare sau la destinaţie.

8) Reclamaţii. Respingerea mărfii

Reclamaţiile pot să se refere la: lipsuri cantitative, devieri de la condiţiile de calitate înscrise în contract, deficienţe de ambalare, marcare, etichetare ş.a.

Reclamaţia nu conduce automat la respingerea mărfii, care înseamnă refuzul cumpărătorului de a considera marfa ca fiind livrată, ea nefiind conformă cu prevederile contractului. Respingerea de către cumpărător a mărfii este o măsură cu efecte complexe. Se recurge la ea ori de câte ori cumpărătorul este convins că au avut loc încălcări serioase ale contractului de către vânzător. Cazurile de respingere trebuie precizate în contract. În general, se consideră că vânzătorul nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, în următoarele situaţii:

Cu privire la cantitate: când a livrat o cantitate în plus sau în minus faţă de cea stipulată, peste toleranţa admisă în mod expres în contract. Cel mai grav este cazul în care cantitatea livrată este mult inferioară celei convenite, situaţie în care cumpărătorul nu-şi poate onora obligaţiile asumate faţă de clienţii interni (mai ales când este vorba de mărfuri sezoniere sau care se comercializează cu prilejul sărbătorilor).

Cu privire la calitate. Avem 2 situaţii: (1) dacă a livrat altă marfă decât cea prevăzută în contract (un produs de alt tip, un produs neconform cu mostra sau modelul trimis cumpărătorului şi pentru care acesta şi-a dat acordul, un produs de altă marcă decât cea indicată de cumpărător etc.). (2) Dacă marfa sosită la destinaţie nu posedă calităţile necesare pentru utilizare comercială (marfă deteriorată sau distrusă pe timpul transportului, indiferent dacă este vina producătorului sau a cărăuşului).

Cu privire la termenul de livrare: dacă marfa a fost livrată cu întârziere, astfel încât cumpărătorul este în situaţia de a nu-şi putea onora obligaţiile asumate faţă de clienţii interni.

Dacă cumpărătorul dispune de date şi informaţii pe care îşi poate baza respingerea mărfii, el îşi poate exercita acest drept şi înainte de livrare. Motivele refuzului trebuie să fie temeinic fundamentate, cunoscând că cumpărătorul este pasibil de grave consecinţe materiale dacă vânzătorul dovedeşte că marfa nu trebuia respinsă.

Contractul trebuie să precizeze remediile posibile în caz de respingere. Trebuie ţinut cont de faptul că respingerea mărfii nu echivalează cu rezilierea sau rezoluţia contractului. Cumpărătorul poate să dorească să rămână în raporturi contractuale cu vânzătorul şi chiar să încerce să obţină unele avantaje din situaţia nou creată, cum ar fi preluarea mărfii la o altă dată, convenită de comun acord, cu acceptarea de loturi noi de marfă, corespunzător prevederilor contractului, cu dreptul de a cere penalizări sau despăgubiri.


Cumpărătorului îi revine obligaţia de a notifica fără întârziere vânzătorului despre respingerea mărfii şi de a cere instrucţiuni. Cu toate că notificarea orală poate fi considerată suficientă, este util ca ea să fie confirmată în scris.

Riscurile decurgând din respingerea mărfii revin vânzătorului şi de aceea, claritatea notificării orale şi a confirmării scrise sunt deosebit de importante. Dacă vânzătorul nu poate să facă aranjamentele necesare pentru custodierea mărfii imediat după respingere, cumpărătorul este obligat să se îngrijească de marfă, în contul vânzătorului, şi să o returneze acestuia imediat ce a primit indicaţii în acest sens.

Sintetizând, prin contract, trebuie negociate şi convenite modalităţile de prezentare şi rezolvare a reclamaţiilor, ca de exemplu:

- transmiterea în formă scrisă a reclamaţiei;- menţionarea documentelor justificative care vor fi anexate la reclamaţie;- precizarea organelor competente, care vor emite sau atesta documentele

justificative;- prelevarea şi transmiterea de eşantioane din marfa reclamată;- stabilirea termenului în care pot fi transmise reclamaţiile;- stabilirea termenului în care vânzătorul rezolvă reclamaţia şi în ce mod (bonificaţie,

înlocuirea parţială a mărfii livrate, remediere la destinaţie, returnare pentru remediere în ţara vânzătorului ş.a.).

Principalele clauze prin care se definesc obligaţiile cumpărătorului în vânzarea internaţională de mărfuri sunt următoarele:

- stabilirea mărimii preţului şi precizarea monedei de plată;

- precizarea modalităţi de plată (de exemplu, acreditiv documentar) şi, eventual, a instrumentelor de plată (de exemplu, cecul);

- precizarea garanţiilor pe care le oferă cumpărătorul privind plata;

- precizarea modului de realizare a recepţiei cantitative şi calitative;

- stabilirea modului în care se pot face şi se soluţionează reclamaţiile

Preţul contractului este, în general, recunoscut ca element esenţial al contractului de vânzare.Oricare ar fi termenul utilizat pentru a-l desemna (preţ, tarif, comision, remuneraţie, onorariu)

preţul reprezintă suma exprimată în bani pe care un partener o plăteşte celuilalt partener . Preţul se înscrie în contract fie pe unitatea de produs, fie ca o sumă globală pentru întreaga

cantitate a marfii care face obiectul contractului. În general, conţinutul clauzelor privind stabilirea preţului în contracte depinde de natura produselor negociate. De exemplu, pentru mărfurile nefungibile, care nu se cotează la bursă, preţurile se înscriu în contracte ferm, atât pe unitate de măsură, cât şi ca valoare totală; pentru mărfurile care se cotează la bursă, se pot stabili atât preţuri fixe, cât şi preţuri


determinabile, cu indicarea elementelor de referinţă - anumite situaţii care pot apărea pe parcurs – care să permită o determinare a preţurilor fără echivocuri.

De exemplu, pentru produsele petroliere, clauza privind preţul poate fi formulată astfel: „Preţ provizoriu …lei/tonă, franco-… Preţul definitiv va fi calculat pe baza cotaţiei medii a

produsului în Republica Moldova din ziua încărcării. Dacă data încărcării inserată în factură / conosament / fraht / scrisoare de trăsură coincide cu o zi de duminică sau de sărbătoare, când nu apar cotaţii, atunci preţul se va calcula după cotaţiile din ziua anterioară zilei de sărbătoare…

În funcţie de caz, se mai poate adăuga: „La preţul rezultat din calculul cotaţiei de mai sus, vânzătorul acordă cumpărătorului un rabat

de…, lei/tonă, reprezentând cheltuieli de transport de la X la Chişinău, taxe vamale etc.” Contractele trebuie să mai prevadă şi alte aspecte legate de preţul mărfii, cum ar fi: cantitatea

pentru care se calculează preţul, valuta în care se face plata şi reducerile de preţ pe care le acordă vânzătorul cumpărătorului.

În practica comercială, vânzătorul se obligă, prin clauzele stabilite în contract sau ulterior, să acorde cumpărătorului bonificaţii fie prin mărirea volumului / greutăţii mărfii facturate, fie prin scăderea preţului.

Reducerile asupra preţului convenit, de care poate beneficia cumpărătorul din partea vânzătorului, sunt:

scontul de reglementare, numit şi „cassa sconto”, acordat clienţilor care plătesc achiziţiile lor înainte de termenul de scadenţă;

rabatul, acordat asupra preţului de vânzare convenit în prealabil, din cauza unui defect de calitate, a calităţii neconforme cu obiectul contractului sau a întârzierii în livrare;

remiză, acordată, de obicei, asupra preţului de vânzare, luându-se în considerare, de exemplu, importanţa vânzării sau a clientului.

zacţii internaţionale, preţul poate fi exprimat şi în cantităţile de marfă (de exemplu, compensaţiile).

Clauze privind termenul de livrare şi condiţiile de plată.

Data livrării poate fi fixată expres de cele două părţi contractante sau poate să rezulte din uzanţele comerciale. În ambele cazuri, clauza trebuie să determine că vânzătorul este obligat să livreze marfa la data sau luna respectivă.

În principiu, data exactă a livrării o fixează vânzătorul. Când contractul nu prevede o dată concretă de livrare, vânzătorul este obligat să remită marfa cumpărătorului într-un termen cât mai scurt de la data încheierii contractului, în funcţie de natura mărfii şi de împrejurările existente.

Termenul de remitere a mărfii cumpărătorului la locul de destinaţie poate depinde de termenul de achitare a acesteia de către cumpărător. De aceea o clauză a contractului poate fi: „Remiterea mărfii către cumpărător după achitarea ei în contul nr…”.

Fiind vorba de un contract extern, situaţia se complică atunci când livrarea mărfii se încheie cu predarea acesteia unei organizaţii specializate care-i asigură transportul la destinaţie; chiar şi în acest caz, vânzătorul are posibilitatea să-şi păstreze dreptul de dispoziţie asupra mărfii pe parcursul transportării şi să se opună eliberării mărfii până în momentul în care obţine achitarea ei.

Clauzele privind condiţiile de plată se vor referi la determinarea: locului de plată; termenului de decontare a preţului; modalităţilor de plată; monedei în care se va efectua plata; garanţiei oferite de cumpărător; documentelor ce atestă livrarea mărfii.


3.3 Tipuri de contracte comerciale internaţionale

a) Având în vedere apartenenţa agenţilor economici la o singură ţară, la două sau la mai multe ţări, distingem:

- contracte economice interne pentru realizarea operaţiunilor de export-import încheiate de unităţile economice producătoare cu întreprinderile de comerţ exterior, cu diferiţi oameni de afaceri din aceeaşi ţară;contracte economice externe încheiate între parteneri din ţări diferite

b) In funcţie de obiectivul afacerilor economice externe, contractele pot fi: - de vânzare-cumpărare în producţie, executare de lucrări, de intermediere şi reprezentare

comercială, transport şi expediţii internaţionale, asigurări şi reasigurări de mărfuri şiservicii, transfer de tehnologie, turism, transfer de capital, afaceri financiar-monetare şi alte activităţi practicate în relaţiile economice internaţionale.

Din tipurile de contracte comerciale internaţionale cele mai frecvent întâlnite sunt:

1. Contractul comercial de factoringPrin acest contract, o parte, denumită factor, îşi asumă obligaţia ca, în baza unui comision, să

realizeze creanţele, sub formă de facturi, pe care cealaltă parte, denumită aderent, se obligă să le transmită contra plată, prin subrogarea factorului în toate drepturile pe care le are asupra debitorilor (cumpărători ai mărfurilor livrate).

2. Contractul comercial de forfaitingAcest contract prevede mobilizarea creditelor de către exportatori pe termen scurt şi pe termen

mediu prin scoaterea de titluri de credite, în special sub formă de cambii.Firmele comerciale, industriale etc., care prezintă băncilor spre scontare cambii, sunt creditate de

către instituţiile bancare respective. Creditul de scont ce se acordă acestor firme are o valoare egală cu cea a cambiilor, din care se scade taxa scontului.

3. Contractul comercial de leasingPrin acest contract, finanţatorul pune la dispoziţia beneficiarului mijloace de producţie pe care le-a

achiziţionat în acest scop, uneori cu concursul tehnic al beneficiarului. Plata se face în rate periodice, fiecare rată incluzând cota de amortizare plus beneficiul finanţatorului. Este un contract special de finanţare pe termen lung.

4. Contractul comercial de licenţă de brevet de invenţieEste contractul prin care o parte (licenţiatorul) transmite celeilalte părţi (licenţiatul) dreptul de

folosinţă asupra unei invenţii protejate printr-un brevet de invenţie, în schimbul unui preţ, imprimându-i astfel un caracter oneros.

5. Contractul comercial de transfer de know-how


Este contractul prin care o parte transmite celeilalte părţi, contra unui preţ, cunoştinţele sau procedeele tehnice pe care le deţine şi care nu au fost brevetate sau nu sunt brevetabile, necesare fabricării unui anumit produs, comercializării lui sau prestării unui anumit serviciu prin metode necunoscute.

Noţiunea de know-how nu implică neapărat condiţia noutăţii absolute. Este suficient ca deţinătorul unor informaţii să facă ceva mai bine decât o persoană interesată, care achiziţionează aceste cunoştinţe, pentru a realiza accepţia lui know-how. 6. Contract comercial de mandat

Este contractul prin care o persoană fizică sau juridică, numită mandatar, se obligă către o altă persoană, numită mandatant, să îndeplinească însărcinarea primită, în numele şi în contul acestuia.

7. Contractul comercial de comision Este contractul prin care o parte, numită comitent, împuterniceşte cealaltă parte, numită

comisionar, să încheie în contul ei acte de comerţ. Ca şi în contractul de mandat, contractul de comision prezumă existenţa a două persoane: comitentul – persoana în contul căreia se încheie acte de comerţ; comisionarul – persoana care încheie actele de comerţ în numele său, dar în contul comitentului, având calitatea de comerciant independent.

8. Contractul comercial de consignaţie Este contractul prin care o persoană, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită

consignatar, mărfuri în depozit pentru a fi comercializate în condiţiile stabilite, contra unui comision. Este o varietate a contractului de comision. Trăsătura specifică a acestui contract este aceea că mărfurile nu trec în proprietatea consignatarului, ci numai în posesia lui. Actul de vânzare este făcut în nume propriu, iar efectele lui se regăsesc în gestiunea comitentului, prin obligaţia primitorului de a-i deconta preţul încasat.

9. Contractul comercial de depozit Este contractul, prin care o parte, denumită deponent, predă pentru păstrare şi conservare

celeilalte părţi, denumită depozitar, mărfuri, pe care acesta se obligă să le restituie la termenul convenit.

10. Contractul comercial de consulting şi de engineering Este contractul în care o parte (prestator) se obligă faţă de cealaltă parte (client) ca, în schimbul

unui preţ, să ofere consultaţii tehnice de specialitate şi să asigure asistenţă tehnică privind realizarea unui anumit obiectiv industrial, social etc.

Modul 4 Incheerea Contractului Extern

Documents

Transcript of Modul 4 Incheerea Contractului Extern