Tema 11..PREVENIREA ŞI GESTIONAREA CONFLICTELORDIN SISTEMUL INTERNAŢIONAL

11.1 CONCEPTELE DE PREVENIRE ŞI GESTIONARE A CONFLICTELOR

Conflictele nu se declanşează chiar pe neaşteptate. Istoria modernă şi contemporană ne arată că totdeauna a existat o fază de trecere de la normalitate la anormalitate în relaţiile dintre actorii mediului internaţional. David a Mitrany scria, în 1943, că “the problem of our time is not how to keep nations peacefully apart but how to bring them actively together”1. Astăzi este evident că Mitrany a subestimat succesul de a determina statele să vină în cadrul unor organizaţii regionale sau internationale ci cum să se rezolve de litigiile care apar între ele şi să se menţină relaţii bune de cooperare pentru a se preveni stările conflictuale. Prevenţia în domeniul conflictualităţii este strîns legată de cunoaşterea stadiilor prin care se ajunge de la cooperare la conflict. Interesul în prevenirea conflictelor a înflorit pe parcursul anilor 1990, şi a determinat apariţia unei imense literaturi pe această temă. Astăzi prevenţia este un concept central pentru studiile de securitate şi irenologie dar şi un instrument important pentru organismele şi organizaţiile internaţionale insărcinate cu menţinerea stabilităţii şi păcii în lume. Ideea de prevenire a conflictelor nu este nouă. Încă de la congresul de Pace din 1815 de la Viena marile naţiuni ale Europei au căutat soluţii pentru a nu se mai ajunge pe continent la starea de conflict2.

Nu există nici o îndoială că prevenirea conflictelor, atât ca un concept teoretic şi un instrument practic pentru diplomaţia contemporană, este tot mai important, deoarece îmbunătăţeşte posibilităţile pentru o dezvoltare paşnică a lumii, la un cost redus pentru comunitatea internaţională.

Multiplicarea conflictelor, diversificarea instrumentelor şi căilor de soluţionare a acestora a complicat discursul teoretic în ceea ce priveşte definirea si înţelegerea însusi a conceptului de prevenire a conflictelor. Conceptul a parcurs un drum sinuos de la o utilizare a sa în mod propagandistic în timpul războiului rece de către Uniunea Sovietică pentru a-şi justifica intervenţiile militare în aşa zisul lagăr socialist pînă la o suprasaturaţie în epoca postrăzboi rece.

În termeni generali, prevenirea conflictelor în arena internaţională se referă la orice încercare a unor terţe părţi pentru a preveni izbucnirea conflictului violent. Conceptul de prevenire a conflictelor este un termen cu multiple înţelesuri variind de la un termen extrem de general care ar îngloba toate acţiunile politico-diplomatice, economice sau de alta natură menită a menţine pacea şi stabilitatea într-o regiune sau la niel global pîna la setul particular de acţiuni care rezolvă un conflict specific.

1 David Mitrany, A Working Peace, Chicago, Quadragle Books, 1966, p. 28

2 Alice Ackermann, The Idea and Practice of Conflict Prevention, în Journal of Peace Research,

vol. 40, no. 3, 2003, p. 340

Termenii care “acopera” asemenea activităţi sunt şi ei la fel de diversificaţi de la “preventive diplomacy” la „crisis management” sau “peace-building” şi “post conflict” reconstruction/rehabilitation”.

O bună înţelegere a conceptului conduce la o bună gestionare a conflictelor. Neintervenţia din orice motiv conduce nu numai la escaladarea conflictelor dar şi la deteriorarea mediului de securitate. Astăzi tot mai mult este conştientizat faptul că lipsa de acţiune, sau de acţiune întârziată, conduce la cresterea costurilor deoarece conflicte militare, în combinaţie cu noile ameninţări de securitate, tind să fie mai devastatoare, atât în ceea ce priveşte suferinţa umană şi pierderi economice3. Managementul conflictelor, ca un concept, a fost asociată cu convenţional conflictului de izolare4.

Potrivit lui Hugh Miall, teoreticienii managementului conflictelor "văd conflictele violente ca o consecinţă a diferenţelor dintre valori şi interese imposibil de eradicat în cadrul şi între comunităţi.5 Aceşti teoreticieni au în vedere viziunea realistă a modului cum se rezolvă conflictele. În opinia lor în cele mai bune cazuri ceea ce se poate face este de a gestiona şi de limita şi ocazional se poate ajunge la un compromis istoric în care violenţa poate fi evitată şi situaţia politică normală restabilită.6 Această definiţie porneşte de la premisa că sunt conflicte de nerezolvat deoarece manipularea părţilor este limitată şi astfel nu se pot aplica eficient mecanismele care să ducă la încheierea actelor de violenţă. Pe de altă parte sunt teoreticieni care cred că este posibil eliminarea conflictelor din viaţa internaţională.

Prin urmare, ei văd gestionarea conflictelor ca o etapă în procesul de eliminare a conflictelor şi nu ca o actiune propriu-zisă.

De exemplu, John McGarry şi Brendan O'Leary au împărţit acţiunea de management a conflictului interetnic în două secţiuni principale: managementul conflictului şi încetarea conflictelor. Această distincţie se bazează pe ideea că forţa nu se ocupă cu manipularea diferenţelor de mentalitate sau convingeri ale adversarilor întrucât actorul care utilizează forţa pentru a stopa un conflict este preocupat de a separa forţele combatante si a nu permite contactul direct dintre ele.7 Cunoscutul teoretician şi analist John Burton, la rândul său, face distincţia între "soluţionarea conflictului" şi "managementul conflictului ". Distincţia porneşte de la modul cum este definit un conflict. În opinia sa conflictul apare în cazul în care într-o relaţie rezultatul implică o pierdere pentru o parte şi un câştig pentru celelalte, sau un compromis în care toate sau unele părţi sunt învinşi într-o anumită măsură. Rezultă o situaţie în care nici una dintre părţi nu este complet multumită. În unele cazuri, acest lucru poate fi rezultat şi prin constrângere8. Cu toate acestea, conflictul este rezolvat cazul în care rezultatul pe deplin îndeplineşte nevoile şi interesele tuturor părţilor implicate. Această situaţie apare în cazul

3 Niklas Swanstrom, Cooperare regională şi prevenirea conflictelor, on line, http://www.silkroadstudies.org/new/docs/beijing/CPinNEA_ch4.pdf

4 Hamad, Ahmad, Azem, The Reconceptualisation of Conflict Management, în Peace, Conflict and Development: An Interdisciplinary Journal, Vol. 7, July 2005, on

line http://www.peacestudiesjournal.org.uk., accesat la 12 martie 2010

5 Hugh Miall, Conflict Transformation: A Multi-Dimensional Task, în vol., Berghof Handbook of Conflict Transformation, www.berghof-center.org , accesat la

12 martie 2010

6 John McGarry, Brendan O’Leary, The Politics of Ethnic Conflict Regulation, London: Routledge, 1993, p.4

7 Ibidem

în care părţile sunt de acord pentru a exploata situaţia în aşa fel încât să satisfacă complet tuturor respectarea propriilor valori şi interese9.

Analistul politic Peter Wallensteen subliniază nevoia de izolare a părţilor aflate în conflict înaintea ca acestea să fie gestionate. În opinia sa metoda şi teoria în managementul conflictelor de obicei, se concentrează pe aspectele militare: încetarea luptei, limitarea răspândirii violenţei şi, astfel, să fie limitată aria de desfăşurare a luptei. În practica politică rezolvarea conflictului în relaţiile internaţionale este un proces mai amplu decît după cum se arată în studiile teoretice10. Un conflict ar putea fi încheiat prin izolarea şi apoi gestionarea lui. Alţi autori consideră că nu există o o tipologie "universal acceptată" pentru metodele folosite în abordarea şi gestionarea conflictelor, există doar căi particulare de urmat şi paşi specifici într-un asemenea proces. Fiecare un asemenea pas poate fi un element intr-o metodologie sau alta. Astfel unii autori identifică aceşti paşi cu: prevenirea conflictelor, soluţionarea conflictului, managementul conflictelor, rezolvarea conflictelor şi transformării conflictelor.11

În conformitate cu viziunea anterioară, care este acceptată pe scară largă, unii cercetători sugerează că soluţionarea conflictelor sunt faze în acţiunile de prevenire a conflictului, care sunt mult mai complexe şi avansate decât de gestionarea conflictelor. În opinia lor, conflictul pentru a putea fi gestionat trebuie văzut unitar "pentru a descrie domeniul [de studii a conflictului] ca un întreg".12 Ideea provine de la definirea conflictelor prin prisma studiilor psihologice. Astfel în opinia acestor specialişti conflictul are" surse profunde în energiile sociale şi politice ale unei societăţi şi conflictul poate fi gestionat trebuie să găseşti metodele prin care să se transforme energiile de război negative în schimbări pozitive sociale şi politice."13

Este important să se prezinte şi o altă tendinţă în gestionarea şi prevenirea conflictulelor internaţionale. Există cercetători care văd gestionarea conflictelor plecînd de la o metaforă. Termenul “umbrelă" desemnează acele acţiuni şi metode care pot conduce la transformarea conflictului în stare paşnică de cooperare între părţile aflate în dispută14. Cordula Reimann, de exemplu, recunoaşte că "logica" managementului conflictului este îngustă: “Managementul conflictelor este în sine est un termen utilizat destul de nefericit, deoarece poate include şi acţiuni, cum ar fi transformarea conflictelor care merg mult dincolo de logica cerută de activitatea de management. Cu toate acestea, în lipsa unei alternative mai bune, voi accepta utilizarea de gestionare a conflictelor ca un termen umbrelă, în timp ce avertizând împotriva capcanele sale de definire şi conceptuale.15

8 John W. Burton, Global Conflict: The Domestic Sources of International Crisis,Brighton, Sussex, UK: Wheatsheaf Books, 1984, p.143

9 Peter Wallensteen, Understanding Conflict Resolution: War, Peace and the Global System, London; Thousand Oaks, CA; & New Delhi: Sage Publications, 2002,

p.53

10 Simon Fisher et al., Working with Conflict: Skills & Strategies for Action, London: Zed Books, 2000, p.7.

12Ibidem

13 Ibidem

14 Ibidem

Consider că utilizarea unei metafore pentru a descrie o modalitate de prevenire şi gestionare a conflictelor aşa cum o face Cordula Reimann pentru gestionarea conflictelor este util mai ales pentru acţiunea practică în zonele de criză şi conflict. Operaţionalizarea conceptelor are o importanţă deosebită în momentul în care se declanşează o operaţiune de gestionar a conflictelor deoarece la asemenea acţiuni participă instituţii şi personal din state şi organisme internaţionale diferite. Este necesar ca toată lumea să aibă aceeaşi percepţie asupra realităţii în care acţioneză. Utilizarea unui sens îngust limitează gestionarea conflictelor şi conduce la scăderea eficienţii acţiunilor desfăşurate. Ar fi, prin urmare, mai bine, să fie utilizate concepte şi noţiuni mai cuprinzătoare pentru gestionarea conflictelor pentru a include soluţii complexe şi variate de soluţionare a crizelor apărute într-o parte sau alta a lumii.

Nu este deloc surprinzător faptul că, oamenii de ştiinţă au căutat alte concepte pentru a exprima procese mai largi si alte dimensiuni în analiza şi gestionarea conflictelor internaţionale. Eforturile de a dezvolta conceptele alternative şi suplimentare, intruchipează şi unele critici explicite sau implicite ale sensul convenţional îngust de gestionare a conflictelor16. De fapt, tendinţa implică o dezvoltare atît a studiilor cît şi a analizelor privind conflictualitatea sugerând noi teorii şi perspective pentru studierea conflictelor. Adepţii realismului politic în relaţiile internaţionale pleacă de la ideea centrală potrivit căreia gestionarea conflictelor este o acţiune dificil de realizat dacă actorul care intervine nu are suficientă forţă pentru a stopa confruntarea dintre părţi. În opinia lor conflictele sunt irezolvabile sau cel puţin foarte dificil de a fi rezolvate sau, rareori, rezolvate17.

Prin urmare, gestionarea conflictelor înseamnă numai acţiuni de izolare şi suspendare a violenţei. Această atitudine a condus la o situaţie paradoxală pe harta politică a relaţiilor internaţionale şi anume aceea a aşa ziselor conflicte îngheţate. O situaţie în care pacea şi normalitatea există atît timp cît actorul care a impus încetarea violenşţei există şi este perceput ca element interesat de stabilitatra zonei in care violenţa este regula în relaţiile interumane. Asemenea situaţii de conflicte îngheţate întîlnim în toate zonele fierbinţi ale planetei din Caucaz şi Asia Centrală în Africa Centrală din din Balcani în Orientul Mijlociu şi asia de sud est. Alan C. Tidwell îşi exprimă un asemenea punct de vedere în scrierile sale. Acesta afirmă, pe bună dreptate, că soluţionarea conflictelor şi gestionarea, aşa cum este, de obicei aplicate de către savanţi, este îndreptată mai degrabă la problema, decât la actanţii care se află în conflict18. Lipsa instrumentelor şi metodelor de analiză a devenit în mare măsură structurale în teoria şi practica de de gestionare a conflictelor. Această situaţie a fost cauzată în mare parte de tendinţa de a interpreta acţiunea de gestionare a conflictelor şi de soluţionare a lor în sens îngust19. Accentul se pune mereu pe acţiune şi măsuri practice, de obicei, într-o

15 Cordula Reimann, Assessing the State-of-the-Art in Conflict Management: Reflections from a Theoretical Perspective, în vol., Berghof Handbook, p.1, on line

http://www.berghof-handbook.net/articles/reimann_handbook.pdf).

16 Hamad, Ahmad, Azem, op., cit., în loc., cit.,

17 Joseph S. Nye jr., op., cit., p. 14

18 Alan C. Tidwell, Conflict Resolved? A Critical Assessment of Conflict Resolution, London & New York: Pinter Publishers, 1998, p.2.

19 Ibidem

atmosferă de criză şi de urgenţă. Prin urmare, foarte puţină atenţie a fost acordată pentru a analiza problema în sine şi cadrului teoretic necesar pentru a studia, precum şi recunoaşterea şi examinarea consecinţele multe cursuri recomandate de acţiune şi tipuri de decontare sugerat de către cercetători sau consilieri care ajută oamenii politici sa ia decizii în asemenea situaţii. Acuzaţia pe care o întîlnim în unele studii că se acţionează fără o analiză temeinică este o critică severă. Deşi există exemple concrete pentru a susţine acest punct de vedere, este important să subliniem faptul că, în alte cazuri există o problemă de separare. Acest lucru înseamnă că o analiză se poate face, şi cea mai mare parte pe o bază empirică inductiv, dar fără conectarea acestuia la metodele de manipulare conflict şi fără un cadru teoretic. John Burton este de acord că există o lipsă de studii teoretice adecvate, şi mai grav, o lipsă de scenarii din timp pregătite pentru a a face faţă în cazul unor conflicte care pun în pericol stabilitatea şi securitatea in regiuni cu potenţial de instabilitate20. El crede că vina, de obicei, revine specialiştilor sau experţilor într-un domeniu special unde uneori doar datele empirice sunt utilizate fără o fundamentare teoretică adecvată. Marcelle E. DuPraw observă şi ea acest lucru şi afirmă că "în gestionarea conflictelor din diferite zone ale lumii nu a existat un proces de integrare suficientă între datele teoretice şi deciziile luate de practicanţii în câmpul conflictual. DuPraw explică acest fapt prin neluarea în consideraţie a "diferenţelor rezultate din studiul teoriilor din domeniul gestionarii conflictelor şi modelele practicienilor aplicate în gestionarea unui conflict". În plus, este posibil ca atmosfera de criză şi nevoia de a pune capăt cît mai repede conflictului imposibil ca practicienii să aibă şi timpul necesar studierii unor teorii şi modele teoretice de rezolvare. Ca urmare, în opinia cercetătoarei, există o separare între "diagnostic"-dimensiunile, factorii şi contextul conflictului- şi "reţeta" de soluţionare a conflictului21. În unele cazuri, oamenii de ştiinţă cu toate că nu le lipseşte capacitatea de a teoretiza şi de a aplica teoriile lor pentru rezolvarea unor crize şi conflicte internaţionale dintr-un motiv sau altul ei aleg sa nu utilizeze studiile teoretice în analizele unor conflicte in desfăşurare. Un exemplu tipic în acest sens este profesorul Ian Lustick de la departamentul de Ştiinţe politice a Universităţii din Pensylvania care a scris o carte despre cauzele, dimensiunile şi consecinţele conflictului în mediul internaţional foarte apreciată la data apariţiei sale în mediul academmic. Acesta a fost publicată în 1993, şi conţine ceea ce ar putea fi descrisă ca o teorie pionier pentru elucidarea conflictelor teritoriale22. Şapte ani mai târziu, Lustick a scris un articol despre conflictul dintre evrei şi arabi în problema Ierusalimului. Deşi el s-a referit la acest subiect în lucrarea sa anterioară, el a adoptat o abordare foarte empirică în articol, şi nu a aplicat propria sa teorie, sau orice altă teorie la înţelegerea cauzelor şi evoluţiilor crizei Ierusalimului. Justificarea pentru această atitutudine ar putea fi faptul că în a doua lucrare, Lustick a analizat o problemă legată de escaladarea conflictului iar problema Ierusalimului domina titlurile din ziare. Această atmosferă de urgenţă în găsirea unei soluţii l-a influenţat şi

20 John W. Burton, op., cit., p. 25

22 A se vedea, Ian Lustick, Unsettled States, Disputed Lands: Britain and Ireland, France and Algeria, Israel and the West Bank–Gaza, Ithaca , NY & London:

Cornell University Press, 1993

poate că el a dorit să fie "pragmatic", astfel încât cititorul să înţeleagă analiza media iar politicienii să fie interesaţi în soluţia pe care a sugerat-o23.

O altă manifestare interesantă şi explicită a separării modelului teoretic de acţiunea practică în managementul conflictelor internaţionale şi discursul apologetic utilizat de oamenii politici în asemenea situaţii. Fiecare dintre părţi invită cititorii să acorde atenţie propriei explicaţii ori analiştii în analiza pe care o fac iau în calcul şi asemenea discursuri. Credem ca este vorba de capacitatea autorilor de a păstra sau nu neutralitatea axiologică. Din această perspectivă se poate vorbi şi de o incapacitate de a fi perfect neutră din punct de vedere ideologic vreo teorie indiferent cărei Şcoli de gindire aparţine. În această situaţie considerăm că acceptarea şi respectarea sistemului normativ existent în practica organizaţiilor internaţionale menite a gestiona şi promova pacea şi cooperarea este singura soluţie.

Dreptul internaţional este cu toate imperfecţiunile constatate în decursul anilor la rîndul său o altă soluţie ca bază pentru managementul conflictelor. Există trei principii fundamentale de drept internaţional care garantează în mod direct dreptul la pace. Acestea sunt următoarele: nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa; rezolvarea prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state; neintervenţia în treburile interne ale altor state. Procesul de eliminare a forţei din scena internaţională, care a culminat cu consacrarea în Carta Naţiunilor Unite a principiului nefolosirii forţei şi ameninţării cu forţa şi a corolarului său, principiul reglementării paşnice a diferendelor dintre state, face parte dintr-o mişcare generală de perfecţionare a raporturilor interstatale 24. Adoptarea Cartei Naţiunilor Unite a reprezentat un moment istoric în viaţa comunităţii internaţionale. În cuprinsul acesteia, se interzice folosirea forţei şi a ameninţării cu forţa de către un stat împotriva altui stat, indiferent de motivul invocat sau de efectul scontat.

Ea interzice atât folosirea forţei armate, cât şi constrângerea economică sau de altă natură, precum şi folosirea forţei în exercitarea aşa-zisului “drept la autoprotecţie”. În Cartă se prevede că: “Membrii Organizaţiei se abţin, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la forţă şi la ameninţarea cu forţa, fie împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice a fiecărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”25. În acelaşi timp, Carta ONU recunoaşte dreptul statelor de a recurge la forţă armată în legitimă apărare, în cazul unui ata armat împotriva lor sau până în momentul când Consiliul de Securitate va lua măsurile impuse de situaţia respectivă, pentru restabilirea păcii. Interzicerea folosirii forţei şi a ameninţării cu forţa a înlăturat din dreptul internaţional “legalitatea cuceririlor” şi “dreptul învingătorului”, acestea fiind înlocuite cu obligaţia statelor de a reglementa diferendele internaţionale dintre ele prin mijloace paşnice26. Atunci cînd conflictele nu pot fi rezolvate poate fi utilizat cu succes arbitrajul internaţional. Arbitrajul international este judecata pe plan international a unui

23 Ian Lustick, Yerushalayim and al-Quds: Political Catechism and Political Realities, în Journal of Palestine Studies, vol.30, no.1, Autumn 2000, p.5–21

24 I. Diaconu, Curs de drept internaţional public, Editura „Şansa”, Bucureşti 1993, p. 27

25 Centrul de Informare ONU pentru România, Carta ONU, on line, http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/, accesat la 10 mai

2009, ora 20.00

26 I. Diaconu, op., cit., p. 43

diferend de catre o instanta ad-hoc, constituita de partile în diferend. Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oara în Conventia de la Haga din 1907, privind aplanarea conflictelor internationale, care prevede obligatia partilor de a se supune cu buna-credinta hotarârii arbitrale27. Sentintele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru partile diferendului si sunt limitate la cauza în care au fost pronuntate. Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind conditionata de acordul partilor într-un diferend. Acordul partilor poate sa îmbrace urmatoarele forme: a) Compromisul, care reprezinta un tratat international prin care partile consimt sa supuna diferendul dintre ele unei instante arbitrale, constituita fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal prestabilit. b) Clauza compromisorie, care este o clauza (generala sau speciala) inclusa intr-un tratat încheiat de parti prin care acestea înteleg sa supuna eventualele diferende dintre ele unei instante arbitrale.

În competenta a unei instante arbitrale intra solutionarea diferendelor de ordin juridic si politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului international public. Tribunalul arbitral decide asupra competentei sale, pe baza compromisului arbitral si a altor tratate în legatura cu cauza, precum si prin aplicarea principiilor de drept. În solutionarea cauzei, tribunalul aplica regulile determinate prin compromisul partilor ( dreptul international sau echitatea). Sentinta pronuntata este motivata, are caracter obligatoriu si definitiv. Se admit, în mod exceptional, anumite cai de recurs: recursul în interpretare, daca între partile diferendului a aparut un dezacord asupra sensului hotarârii; recursul în corectare, daca tribunalul a savârsit o eroare de drept sau de fapt sau a manifestat exces de putere; recursul în revizuire, daca se descopera un fapt nou, cu caracter esential care nu a fost cunoscut la data pronuntarii sentintei.

Toate acestea ne arată că dialogul politic este o formă importantă pentru prevenirea conflictelor. Carta ONU consideră că principala modalitate de rezolvare a oricăror diferende o constituie dialogul, mai exact, dialogul politic. În esenţa lui, dialogul politic este un instrument al politicii, adică o modalitate prin care se relevă interesele, deosebirile, opiniile, zonele de confluenţă şi zonele divergente şi, pe această bază, se caută şi se găsesc soluţiile cele mai potrivite. În relaţiile dintre state şi în interiorul acestora, în cadrul structurilor care le compun, dialogul se consideră a fi mijlocul cel mai simplu, cel mai util, cel mai la îndemână şi cel mai eficient pentru soluţionarea oricăror probleme. Dialogul politic este foarte important, este hotărâtor şi în rezolvarea crizelor politico-militare internaţionale. Chiar dacă, pe parcurs, se poate recurge şi la alte mijloace – economice, militare, informaţionale, sau de altă natură –, în cele din urmă, tot dialogul politic este cel care pune lucrurile la punct.

Formele dialogului politic sunt numeroase, fluide, independente şi transparente la semnificaţie28. Există dialog de informare, de investigare a situaţiei, a crizelor şi împrejurărilor în care a avut loc un eveniment sau s-a declanşat o criză, de tatonare, de evaluare, de presiune şi chiar de impunere a punctului de vedere al uneia dintre părţi, al unei alianţe sau al comunităţii internaţionale etc. Dialogul se realizează la diferite niveluri, de la cel mai înalt, între şefii de state – Summit-ul –, până la nivelul experţilor. El poate fi dus în mod direct, adesea nemijlocit, sau pe căi diplomatice, în acest caz

27 Mihai Floroiu, Marcel Stănciulescu, Consideraţii pe marginea arbitrajului internaţional şi investişiilor internaţionale, on line,

http://drept.ucv.ro/RSJ/Articole/2006/RSJ3/B03MihaiFloroiuMS.pdf, accesat la 10 mai 2009, ora 22.00

28 Gheorghe Văduva, Mihai Ştefan Dinu, op., cit., p. 31

constând în schimburi de scrisori şi telegrame efectuate prin intermediul ambasadelor, ca şi în alte activităţi specifice diplomaţiei.

Dacă dialogul politic nu dă roadele scontate pentru a asigura stabilitatea şi refacerea securităţii într-o regiune de criză şi conflict, organizaţiile internaţionale pot utiliza diferite metode de constrîngere pînă la utilizarea violentei armate. În cazul în care un stat comite actiuni inamicale fata de un alt stat sau încalca normele dreptului international, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, daca nu reuseste sa rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate sa recurga la folosirea unor mijloacele pasnice bazate pe constrângere. Aceste mijloace nu trebuie sa implice folosirea fortei sau amenintarea cu forta, pentru a nu încalca principiul fundamental al dreptului international – principiul neagresiunii. În cadrul OSCE s-au stabilit unele norme şi reglementări privind rezolvarea paşnică a diferendelor dintre state. În anul 1991, a avut loc la La Valetta, în Malta, o reuniune de experţi OSCE. Cu această ocazie a fost adoptat documentul cu denumirea “Procedura de la La Valetta”. Acest document stabileşte un mecanism pan-european, bazat pe intervenţia terţilor, la care pot să recurgă statele membre ale OSCE, pentru soluţionarea unui diferend29. Documentul de la La Valetta este de natură politică şi nu impune statelor obligaţia de a recurge la mecanismele prevăzute de acesta. Mai mult decât atât, nu pot fi reglementate prin această procedură: litigiile pe care părţile au încercat să le reglementeze prin consultări sau negocieri; diferendele în privinţa cărora există căi de reglementare deja convenite; diferendele care ridică probleme privind integritatea teritorială, apărarea naţională, suveranitatea asupra teritoriului naţional sau delimitarea spaţiilor maritime sau aeriene. Cu toate aceste limitări, Procedura de la La Valetta reprezintă o evoluţie importantă în ceea ce priveşte definirea căilor de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor care pot interveni între statele participante la procesul OSCE. Convenţia are la bază ideea subsidiarităţii. Astfel, art.19 din Convenţie “Salvgardarea modalităţilor de reglementare existente”, prevede că procedurile prezentate în Convenţie, şi anume concilierea şi arbitrajul, nu vor putea fi declanşate pentru soluţionarea unui diferend dacă privitor la acesta un alt mecanism jurisdicţional de soluţionare - din afara celor prezentate în Convenţie – a fost pus deja în mişcare sau s-a pronunţat cu privire la acel diferend. De asemenea, nu se aplică Convenţia în cazul diferendelor în legătură cu care părţile au acceptat o procedură jurisdicţională obligatorie sau au convenit să caute o soluţie, lăsată la alegerea lor.

În legătură cu problema angajamentelor concurente în materie de soluţionare paşnică a diferendelor, Convenţia prin art.19, alin.4, dă prioritate angajamentelor părţilor exterioare Conevenţiei, prevăzând că: “Un stat poate, în momentul semnării sau ratificării Conevţiei, sau aderării la aceasta, să formuleze o rezervă în scopul de a asigura compatibilitatea mecanismului de reglementare pe care îl instituie, cu alte moduri de reglementare a diferendelor rezultând din angajamente internaţionale aplicabile acelui stat.”30Această prevedere reflectă principiul subsidiarităţii, în baza

29 Magdalena-Denisa Lungu, Rolul organizaţiilor internaţionale în rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2010, p. 51

30 Ibidem, p. 112

căruia statele părţi la Convenţie pot să-şi rezerve orice angajament convenţional, care rezultă dintr-o clauză compromisorie sau dintr-un tratat bilateral sau multilateral de conciliere sau arbitraj, ca şi orice alt angajament unilateral de natură juridică sau politică asumat în domeniul reglementării paşnice. Convenţia însă nu conţine o regulă care să limiteze folosirea procedurilor prezentate, pentru fapte care au avut loc anterior de intrarea în vigoare a Convenţiei şi nu permite părţilor contractante să formuleze rezerve în acest sens. Procedura de conciliere prevăzută de Convenţie este obligatorie, în sensul că atunci când între statele părţi la Convenţie intervine un diferend şi acesta nu a putut fi soluţionat prin negociere sau alte modalităţi paşnice, fiecare parte poate să declanşeze unilateral această procedură. În acest sens partea interesată se va adresa Grefierului Curţii cu o cerere pentru constituirea unei comisii de conciliere.

Procedura de conciliere poate fi declanşată şi prin notificarea Grefierului în legătură cu acordul statelor părţi în diferend, de a supune diferendul Curţii spre soluţionare. În acest caz, părţile la diferend pot fi state membre la Convenţie dar şi alte state participante la C.S.C.E., dar nemembre la Convenţie. Comisia de conciliere acţionează numai cu privire la litigiul cu care este sesizată pentru a-l soluţiona. Comisia este compusă din cinci persoane. De pe lista de conciliatori şi arbitrii, fiecare stat parte la diferend desemnează un conciliator. Biroul Curţii poate desemna un conciliator, dacă o parte admite să-l desemneze în termenul stabilit. După aceasta Biroul Curţii alege de pe aceeaşi listă de conciliatori, încă trei conciliatori “neutrii”. Preşedintele Comisiei de conciliere va fi ales de Curte dintre concilatorii desemnaţi de Birou, conform art.22.5 şi 22.6 din Convenţie.

Procedura de conciliere stabilită prin Convenţie poate fi aplicată – în temeiul unui acord special – şi diferendelor la care sunt părţi state participante la CSCE, dar care nu sunt părţi la Convenţia de conciliere şi arbitraj (acesta fiind un avantaj al Convenţiei). Dispoziţiile din Convenţie cu privire la conciliere, sunt în general, cele specifice acestei modalităţi de soluţionare a diferendelor, cu o excepţie, şi anume cea prevăzută în art.24 al Convenţiei, care prevede: “Comisia de conciliere ajută părţile la un diferend ca să-l reglementeze pe acesta conform dreptului internaţional şi angajamentelor la care au subscris în cadrul CSCE.”31

Se consideră că referirea la dreptul internaţional din art.24 limitează activitatea Comisiei de conciliere, deoarece aceasta ar trebui să se pronunţe exclusiv în funcţie de norma de drept. Această trimitere ar putea fi interpretată însă în sensul că, Comisia nu poate să ofere părţilor o soluţie contrară normelor de jus cogens. Din dispoziţiile art.25 din Convenţie cu privire la “rezultatul procedurii de conciliere”, reiese faptul că obiectivul fundamental al concilierii este de a încerca să găsească “toate posibilităţile de reglementare” a diferendului.Examinarea diferendului de Comisia de conciliere se poate încheia: fie prin semnarea de către părţi a unui “rezumat” al concluziilor sale, atunci când soluţia propusă este “mutual acceptabilă”, şi în acest caz procedura este finalizată fie prin întocmirea de către Comisie a unui “raport final”, atunci când părţile nu se pronunţă imediat asupra acceptării soluţiei. Raportul Comisiei – care nu este obligatoriu - se adoptă cu majoritate de voturi iar părţile trebuie să comunice dacă îl acceptă sau nu în termen de 30 de zile. Conform

31 Ibidem, p.113

dispoziţiilor art.25 alin.4 şi alin.5 din Convenţie, dacă părţile la diferend nu acceptă soluţia propusă de conciliatori în termen de 30 de zile, raportul este înaintat Consiliului CSCE, prin intermediul Comitetului Înalţilor Funcţionari. În acest caz, singurul lucru care poate fi opus statelor la diferend este presiunea Consiliului CSCE, care poate trage concluzii cu privire la refuzarea soluţiei propusă de Comisia de conciliere, iar dacă este cazul, să folosească mijloacele de presiune de care dispune, cu excepţia celor coercitive32.

Se poate spune că, în managementul crizelor, sistemele informaţionale– structuri şi acţiuni – reprezintă ochii şi urechile celor care îşi asumă responsabilitatea gestionării şi, în consecinţă, a supravegherii şi, într-o formă sau alta, a rezolvării crizelor. De aceea, serviciile de informaţii şi structurile de analiză, evaluare şi prognoză a mediului internaţional de securitate, a situaţiilor generatoare de crize şi conflicte trebuie tratate cu toată atenţia. Misiunea lor este extrem de dificilă, de rezultatul acţiunii lor deprinzând în cea mai mare măsură calitatea, oportunitatea şi eficienţa deciziilor care se iau33. Există trei modalităţi importante de circulaţie a informaţiei de la surse la factori de decizie, fiecare din acestea având avantajele şi dezavantajele ei: a) datele şi informaţiile ajung nemijlocit, nepreluate şi neanalizate, la factorul de decizie, urmând ca aici ele să fie analizate şi prelucrate; b) datele suportă un proces de prelucrare, sunt transformate în informaţii, evaluări şi prognoze, abia acestea ajungând la factorul de decizie; combinarea celor două căi, în funcţie de condiţiile concrete şi de cerinţa de informaţie.

Procesul accentuat de mondializare a economiei şi informaţiei aduce factorului economic coordonate noi, inexistente în vechime, în economia de tip autarhic, şi nici în epoca modernă, în economia de tip industrial. Factorul economic se constituie într-o bază de susţinere a dinamicii sociale, într-un factor determinant al realităţii sociale, într-un element de putere reală, cu influenţe şi determinaţii hotărâtoare în toate mediile34. Crizele sociale se produc, în general, pe fondul recesiunii economice, al incapacităţii economiei de a se reproduce, de a genera surse de venituri şi bunăstare. Soluţia indiscutabilă a celor mai multe dintre crize este dezvoltarea economică a zonei respective, asigurarea unor câştiguri substanţiale pentru populaţie şi, pe această bază, a unui nivel de trai ridicat, ceea ce reprezintă unul din principalii factori determinanţi ai stabilităţii şi securităţii. Numai că un astfel de lucru nu este totdeauna posibil. La ora actuală, există o mare şi ineluctabilă contradicţie între tendinţa de mondializare, de regrupare pe criterii de eficienţă a marilor corporaţii economice şi persistenţa mentalităţilor, valorilor şi trebuinţelor identitare naţionale. Desigur, în final, mondializarea informaţiei şi economiei va duce la mondializarea societăţilor, a culturilor, a valorilor. Dar, până atunci, antinomia mondialnaţional persistă şi se manifestă (tot antinomic) ca sursă de progres, de globalizare socială şi, în acelaşi timp, ca frână a dezvoltării unor zone, ca sursă de conflict social, adesea, chiar violent.

Mondializarea are o componentă de progres economic, informaţional, cultural şi social normal, în virtutea legii dezvoltării societăţii omeneşti, care asamblează experienţele şi valorile naţionale, şi una de distrugere a opozanţilor, a valorilor naţiunilor. Exponenţii acesteia din urmă sunt cercuri de interese care doresc să domine lumea, reţele 32 Ibidem, p. 114

33 Gheorghe Văduva, Mihai Ştefan Dinu, op., cit., p. 34-36

34 Ibidem

ale criminalităţii şi lumii interlope (şi ele se mondializează), grupuri influente care urmăresc câştigarea unor pieţe, secătuirea unor ţări, accesul neîngrădit şi exclusiv la materii prime, exploatarea ilicită a unor surse de îmbogăţire rapidă şi nelimitată. Există un conflict organic între cele două componente contradictorii ale procesului de mondializare, care nu poate fi soluţionat decât prin distrugerea tendinţelor negative, subversive. Există însă şi alte două conflicte majore în interiorul acestui proces35:

a) între tendinţa progresistă, constructivă în esenţa ei, de mondializare economică prin integrare, şi rezistenţa la globalizare a economiilor naţionale;

b) între tendinţa distructivă de mondializare economică prin dezintegrarea violentă a economiilor naţionale şi opoziţia naţiunilor la acest proces; Marea majoritate a crizelor acestei planete, ca şi unele dintre acţiunile teroriste, îşi au cauzele aici, în această realitate, care nu estetotdeauna cunoscută, investigată cu minuţie şi înţeleasă în dinamica ei, în legitatea ei. În procesul de gestionare, prin mijloace economice, acţiunile se înscriu în următoarele fluxuri principale:

a. din şi în interiorul statelor naţionale pentru rezolvareacrizelor specifice;

b. dinspre statele puternice, cu interese economice globalesau regionale

c. dinspre marile concerne economice transnaţionale sprezonele lor de interes;

d. dinspre organismele internaţionale.Există, desigur, şi sancţiuni economice externe, care au menirea de a descuraja

generatorii de crize sau de a pune capăt unor conflicte. Statele puternice, marile unităţi economice transnaţionale, ca şi organismele internaţionale folosesc o gamă diversificată de forme şi procedee de acţiune dintre care nu lipsesc: sancţiunile economice, embargoul, boicotul şi blocada economică.

Din păcate, comunitatea internaţională întrebuinţează sancţiunile şi măsurile economice restrictive îndeosebi ca mijloace de presiune pentru a impune un anumit comportament sau pentru a rezolva,prin presiune şi descurajare, o situaţie conflictuală. Factorul economic poate fi însă în primul rând un element de prevenire a crizelor, de terapie pentru mediile şi zonele cu predispoziţie conflictuale. Pactul de stabilitate pentru zona de sud-est a Europei, ca şi Planul Marshall sunt argumente incontestabile ale eficienţei unor asemenea măsuri. Dacă numai 1% din sumele cheltuite pentru acţiuni distructive şi destabilizatoare în Balcani ar fi fost investite pentru ridicarea economică a zonei, cele mai multe dintre conflictele care au însângerat tragic acest colţ de lume n-ar fi avut loc niciodată. Potrivit unui reputat specialist în domeniu, sectorul privat poate contribui la prevenirea unui conflict prin strategii de prevenire care îmbracă trei moduri de manifestare: prin activităţile sale de afaceri de bază; programe sociale de investiţii, şi implicarea în dialogul politic activitate civică şi crearea de instituţii36. Sunt numeroase cazurile în care o serie de corporaţii multinaţionale intervin si întreţin conflictele în zonele lor de interes pentru a-şi mări

35 Ibidem, p. 37

36 Juliette Bennett, Multinational Corporations, Social Responsibility and Conflict, în Journal of International Affairs, Spring 2002, vol. 55, no. 2, on line

http://info.worldbank.org/etools/docs/library/57510/bennett_article.pdf, accesat la 9 ianuarie 2010 ora 20.00

profitul. Exemple in acest sens sunt în domeniul exploatării petrolului şi a altor bogăţii minerale din unele regiuni ale Africii. Corporaţiile au fost acuzate de complicitate cu încălcarea drepturilor omului, şi legături corporative cu beligeranţii care în schimbul unor diamante şi alte bunuri valoroase aceştia sunt aprovizionaţi cu arme de diferite calibre, prelungind şi intensificînd lupta şi suferinţa civililor37

In cazul violenţelor extreme dreptul international admite recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relatiilor diplomatice, ca mijloace pasnice bazate pe constrângere38. Nu toate statele au acceptat u;or aceast[ modalitate de reyovare a unui conflict. Rusia, de exemplu, a susţinut în mod constant că a fost legal utilizată forţa numai în cazul conflictelor în care Consiliul de Securitate, a indicat acest lucru, ca un instrument de menţinere a păcii pentru a proteja şi de a aplica adăposturi sigure de arme în zone de excludere. Forţa a fost legitimă numai dacă obiectivele au fost alese greva fără părtinire şi în consultare cu oficialii ruşi. Forţa a fost eficace numai ca un instrument pentru a reduce un conflict deschis şi pentru a facilita mediere diplomatică. Potrivit oficialilor rusi, numai diplomaţia este capabilă de a rezolva conflictele, constrîngerea utilizată ca un instrument de soluţionare a conflictului este sortită eşecului.39 Acest lucru nu a fost valabil cînd a trebuit să utilizeze violenţa armată pentru rezolvarea crizei cecene!

Sunt specialişti care consideră că intervenţiile militare pentru prevenirea escaladării unui conflict in relaţiile internaţionale pun sub semnul întrebării însîşi conceptul de suveranitate a statelor in sistemul internaţional. Erodarea suveranitatii s-a produs în principal pe fondul interventiilor umanitare din anii ‘90. Cine poate decide în ce situatii poate fi nerespectată suveranitatea unui stat ? Ce for international ar trebui să se ocupe de legitimarea operaţiunilor prin care se « desacralizează » suveranitatea? Şi în acest domeniu SUA şi Europa sunt pe poziţii diferite. Europa susţine mai mult abordarea multilaterală şi văd legitimizarea la nivelul unor instituţii multinaţionale. SUA în schimb consideră că nivelul cel mai ridicat de legitimitate şi legitimizare democratică este deţinut de statul-naţiune constituţional, democratic. Statul are obligaţia de a respecta autoritatea organizaţiilor multinaţionale (ONU) atâta timp cât interesele sale naţionale sunt respectate şi realizate. Mai mult îşi asumă dreptul de se retrage sau acţiona în contradicţie cu deciziile organizaţiei. Statul naţiune are drept de preempţiune în orice domeniu faţă de organizaţiile sau instituţiile internaţionale.

Statele europene, au ca model statul, apărător al intereselor publice care sunt superioare intereselor cetăţenilor40 (Nettl, 1968 şi Huntington 1981). Câteodată este posibil chiar să acţioneze impotriva cetăţenilor dacă interesele sunt în conflict.

37 Ibidem

38 R. Harrison Wagner, Bargaining and Conflict Management, on line, http://www.ruf.rice.edu/˜stoll/irmeth.htm); Col.dr. Romică Cernat, Operaţiile de menţinere a

păcii şi dreptul internaţional umanitar, on line, http://www.arduph.ro/operatiile-de-mentinere-a-pacii-si-dreptul-international-umanitar/, accesat la 12

iunie 2009, ora 20

39 Rebecca J. Johnson, Russian Responses to Crisis Management in the Balkans How NATO's Past Actions May Shape Russia's Future Involvemient,on line

www.demokratizatsiya.org/bin/pdf/DEM%2009-2%20Johnson.PDF

40 J. P. Nettl. World Politics, Vol. 20, No. 4, (Ju1., 1968), pp 559-992; Samuel Huntington, University Press, 1981

Politicile concrete ale SUA, apărătoarea modelului de stat liberal, Lockean, ne indică preferinţa acesteia pentru a lua în considerare doar interesele comunităţii, statul trebuind să respecte interesele ratificate democratic de comunitate. Aceasta din urmă îşi poate delega autoritatea dar statul nu va reţine la nesfârşit autonomia decizională.

Urmând o logică simplă, întrucât europenii consideră că interesele statului sunt deasupra cetăţenilor, în mod normal vom considera şi că interesele organizaţiilor, instituţiilor multinaţionale la care sunt parte sunt superioare intereselor statelor membre. Interesele comune sunt mai importante decât interesele individuale (fie ale indivizilor sau statelor). Simplificând teoria lui Kagan Robert (2003) putem explica diferenţa de abordare prin faptul că SUA sunt atât real cât şi la nivel de percepţie mai puternice decât Europa, şi atunci este normal ca europenii să prefere legitimitatea oferită de o organizaţie multinaţională, mai ales dacă la nivelul acesteia interesele lor sunt mai favorizate decât ale SUA. Statele slabe, sau cu viziuni mai pacifice, simt nevoia multilateralismului spre diferenţă de statele mari care îşi permit să acţioneze şi unilateral.

Diferenţa de proiect statal promovat este dată în primul rând de propria experienţă. SUA au ideea de naţiune, de identitate naţională dezvoltată pe conceptul de civism şi nu pe identitate religioasă, sau etnică. În mod repetat SUA confundă interesele lor cu cele ale comunităţii internaţionale. Mai mult consideră că documentele naţionale relevante pentru ei au semnificaţie la nivel global. În Europa, nu este obişnuit să consideri propriile instituţii ca modele universale (excepţie fostele puteri coloniale) sau ca având legitimitate asupra altor naţiuni ori legitimitate mai mare decât a unei organizaţii internaţionale.

Pe de altă parte, argumentează americanii, dacă deciziile unei organizaţii multinaţionale nu pot fi implementate, nu sunt forţe pentru enforcement atunci însuşi sistemul statului de drept este slăbit, sau pus în pericol. Dar atâta timp cât aplicarea, respectarea unei decizii a comunităţii internaţionale depinde de puterea militară a statului naţiune şi nu a acelei comunităţi atunci aceasta (comunitatea internaţională) este încă « ficţiune » (Fukuyama, 2004 : 115). Europenii în schimb consideră depăşite politicile şi instrumentele specifice real politik şi că scena internaţională poate fi normalizată prin domnia legilor, normelor şi prin acorduri, înţelegeri internaţionale. Europenii au ajuns la « sfârşitul istoriei », prin crearea UE, dar din nefericire nu înţeleg că pacea şi prosperitatea în lumea lor e menţinută şi se datorează SUA ! (Fukuyama, 2004 :117).

Practic cele două modele de stat propuse au fundamente diferite : europenii diferenţiază între interesele statului şi cele ale individului, cetăţeanului, cu preferinţă pentru recunoaşterea chiar a unui nivel superior acestora respectiv interesele comunităţii internaţionale.Modelul american identifică un singur set de interese, cetăţenii şi statul nu au interese conflictuale, de altfel statul fiind de fapt « sclavul » cetăţeanului. Decidenţii americani nu recunosc interese superioare celor ale comunităţii democratice, care prin mijloace democratice a delegat puterea statului. Mai mult pot acţiona unilateral, se pot retrage din organizaţii sau instituţii instituţionale dacă acestea nu le mai reprezintă interesele.

In 2004 Fukuyama, se întreba, empiric, dacă lumea este atât de periculoasă pe cât susţine SUA. Şi continua precizând că dacă pericolele au fost exagerate atunci politica

preventivă a SUA este ea însăşi sursa cea mai mare de instabilitate (chief source of global instability)(Fukuyama : 2004, 118).

Atunci când vorbim de conflicte violente sau la folosirea forţei în mod normal, noi avem în vedere acele conflicte în care oamenii să ia măsuri care produc daune fizice altor persoane sau să distrugă lucruri de valoare pentru ei. Pentru rezolvarea acestor situaţii pot fi utilizate o gamă largă de acţiuni de la retorsiune, descurajare, ruperea relaţiilor diplomatice pînă la intervenţii umanitare pentru mentinerea păcii. retorsiunea constă în măsurile de răspuns ale unui stat fata de actele inamicale, contrare curtoaziei internationale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Actul de retrorsiune, ca si actele la care se raspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care determina retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecătoresti. Represaliile constă într-un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare dreptului international, prin care acesta raspunde la actele ilegale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Prin aplicarea represaliilor se urmareşte determinarea statului vinovat să înceteze actele ilegale şi să repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi aplicate numai ca raspuns la acţiuni ilegale ale unui stat faţă de alt stat şi doar dacă, înainte de a recurge la ele statul lezat a cerut statului vinovat să repare daunele provocate prin acţiunile ilegale şi nu a obţinut vreun rezultat, şi doar cu respectarea principiului proporţionalităţii între actele ilicite şi daunele provocate prin acestea şi represaliile care se aplică. Exemple de represalii sunt: sechestrarea bunurilor apartinând cetatenilor statului vinovat, întreruperea relaţiilor poştale, a comunicaţiilor cu statul vinovat etc. Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul si boicotul. Embargoul reprezintă acţiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau ieşirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritorială, pâna când statul vinovat nu înceteaza acţiunile sale ilegale si nu îl despagubeste pentru daunele provocate. Tot o masură de embargo o reprezintă şi reţinerea bunurilor, de orice fel, apartinând statului vinovat. Boicotul constă în masurile de constrângere executate de un stat sau de o organizaţie internatională împotriva altui stat, care s-a făcut vinovat de încălcarea dreptului internaţional (întreruperea relatiilor economice, ştiintifice, culturale şi de alta natură)41. Ruperea relaţiilor diplomatice poate să determine un stat în anumite condiţii să determine un stat agresor să renunţe la acţiunile sale. Această măsură reprezintă actul unilateral al unui stat, prin care acesta îşi recheamă misiunea diplomatică dintr-un stat şi cere statului respectiv să îşi recheme misiunea diplomatică de pe teritoriul său. Prin acest act, statul pune capăt relaţiilor oficiale cu statul vizat prin actiunea sa şi conduce la izolarea agresorului.

Presiunea politică este o altă formă prin care se încearcă să se impună părţilor aflate în conflict sau părţii opozante, un anumit tip de comportament, în sensul acceptării unor soluţii pentru rezolvarea crizei, a diferendelor etnice sau de altă natură, pentru izolarea unuistat agresor, pentru combaterea terorismului etc. În acelaşi scop poate fi utilizat şi avertismentul. În ceea ce priveşte soluţionarea crizelor şi mai ales combaterea terorismului, o formă nonconvenţională de conflict, există o serie de convenţii între care: Convenţia de la Tokio, din 14 septembrie 1963, referitoare la infracţiuni şi alte acte săvârşite la bordul aeronavelor. Ea defineşte conceptul de „Capturare de aeronave”, fără să stabilească şi măsuri corespunzătoare împotriva celora care săvârşesc asemenea fapte.

41 I. Diaconu, op., cit., p. 51-67

România a ratificat această convenţie la 21 septembrie 197342; Convenţia de la Haga din 16 decembrie 1970 completează Convenţia de la Tokio, având ca scop legiferarea unor acţiuni ferme împotriva actelor şi autorilor deturnărilor aeronavelor. În această convenţie se vorbeşte de pirateria aeriană şi se stabilesc pedepse severe împotriva autorilor. România a ratificat Convenţia de la Haga, la 19 aprilie 1972.43 Convenţia de la Montreal s-a încheiat la 23 septembrie 1971 şi se referă la modalităţile de reprimare a acelor acte care pun în pericol securitatea aviaţiei civile. Este, de asemenea, o convenţie importantă pentru formarea unui front împotriva terorismului aerian care, la acea dată, se manifesta mai ales sub forma deturnării de nave şi luare de ostatici dintre pasageri sau dintre membrii echipajelor. Ea a fost ratificată de România la 30 mai 197644. La 5 februarie 1974, la New York a fost adoptată o altă convenţie pentru prevenirea şi reprimarea persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţi diplomatici, iar la 13 decembrie 1979, prin rezoluţia Adunării Generale a ONU, a fost adoptată Convenţia internaţională împotriva luării de ostatici. Toate aceste documente şi multe altele dovedesc voinţa politică şi civică a comunităţii internaţionale pentru combaterea terorismului şi rezolvarea pe cale politică a crizelor de orice fel. Sistemul de restricţii şi de constrângeri acceptate are ca obiectiv realizarea unei comuniuni de forţe – politice, în primul rând – şi a unui complex de acţiuni şi de reacţii la stările de anormalitate, la situaţiile de criză şi, mai ales, la actele de terorism. Acest sistem nu este însă suficient. În urma atacului terorist asupra Statelor Unite ale Americii, s-a desprins imperativul elaborării unei strategii complexe, inclusiv militare, pentru lichidarea terorismului şi rezolvarea, printr-o puternică şi necesară coaliţie mondială, a situaţiilor de criză. varea situaţiilor de criză şi combaterea terorismului şi altor pericole şi ameninţări asimetrice vizează: prevenirea şi dezamorsarea situaţiilor generatoare de crize şi conflicte; conştientizarea părţilor aflate în conflict şi a opiniei publice asupra cauzelor şi, mai ales, asupra efectelor crizelor respective; îndemnul la reflecţie, la luciditate; realizarea unei puternice opinii naţionale sau internaţionale în favoarea rezolvării imediate, pe cale politică, a diferendului, a situaţiei, a crizei, astfel încât efectele negative şi cele secundare să fie cât mai mici, sau, în orice caz, suportabile; evitarea confruntărilor violente, a pierderilor de vieţi şi a distrugerii bunurilor materiale; suveranitatea legii, a dreptului şi a raţiunii; prevenirea extinderii crizei sau a conflictului.

Politica utilizării de stimulente pentru prevenirea conflictelor a fost des utilizată în timpul si după încheirerea războiului rece. Stimulentele sunt eficiente atunci când se identifică şi se încearcă a se ameliora cauzele profunde ale conflictului. Dacă nevoile primare sunt economice, politice, sau legate de securitate, de stimulente ar trebui să fie ambalate şi livrate în moduri care îndeplinesc aceste nevoi şi reduce probabilitatea de conflict45. Aceasta este o modalitate importantă, în care stimulentele diferă de la sancţiuni. În cazul în care sancţiuni ia sau nega resurse pentru partide concurente, stimulentele adăuga beneficii. Cheia pentru utilizarea strategică a stimulentelor este

42 Buletinul Oficial, nr. 192, din 14 noiembrie 1973

43 Ibidem, nr. 49 din 9 mai 1972

44 Ibidem, nr. 58 din 10 iunie 1975

45 David Cortright, Incentives Strategies for Preventing Conflict,on line http://legacy.wilsoncenter.org/subsites/ccpdc/pubs/price/frame.htm, accesat la 10

aprilie 2010, ora 20.30

alocarea de resurse pentru ca adversarii să constate că este pentru societatea respectivă mai profitabil stingerea conflictului decît continuarea lui. In cazul utilizării acestor tehnici şi mijloace de gestionare a conflictelor internaţionale actorul care face uz de asemenea strategii trebuie sa fie atent ca nici una dintre părţi să nu perceapă că ajutorul este utilizat pentru a intări partea adversă.

Cea mai bună abordare este o strategie win-win, care oferă recompense pentru ambele părţi, şi foloseşte-stimulente pentru a încuraja cooperarea între doi adversari. Dacă o concesie comercială sau altă formă de stimulent este promisă şi onorată la timp ea va duce la stingerea conflictului şi implicit va aduce cooperare şi respectarea normelor internaţionale. Întârzierile în punerea în aplicare a unei strategii stimulative va împiedica părţile să ajungă la cooperare. Nicole Ball apreciază că întîrzierea pieţelor financiare in livra angajamentele asumate în 1993 în privinţa conflictului israeliano-palestinian a contribuit la întârzierea în punerea în aplicare a procesului de pace din Gaza şi Cisiordania46.

Înevitabil teoriile privind prevenrea conflictelor sunt legate de cele ce abordează problea păcii şi a situaţiilor de criză47. Acestea explică prin tehnica modelării sau a scenariilor momentele/stadiile pe care le parcurg statele în relaţiile dintre ele de la pace la conflict. Aceste stări/momente de trecere de la normalitate la precriză, pot fi identificate după modificările survenite în comportamentul statelor. Aceste modificări semnalează anormalitatea, precriza şi conflictul48. De aceea o criză în relaţiiile internaţionale trebuie urmărită încă din faza de trecere a sistemului de la starea de normalitate la cea de anormalitateşi de precriză. Este adevărat, nu există încă certitudini cu privire la aceste faze – ele diferă semnificativ de la un domeniu la altul, de la o ţară la alta, de la o situaţie la alta –, dar pot fi identificate şi analizate, dacă se stabilesc criterii, etaloane şi indicatori de evaluare.

Aşadar, gestionarea crizelor, în opinia unor specialişti, presupune49: sesizarea disfuncţionalităţilor de sistem şi de proces şi găsirea unei modalităţi de monitorizare a acestora; sesizarea fenomenului de criză, din faza de anormalitate şi de precriză, analizarea şi cunoaşterea detaliată a acestuia; identificarea punctelor sensibile, a vulnerabilităţilor şi punctelor forte ale acestui fenomen şi acţiunea adecvată asupra acestora; unificarea şi coalizarea tuturor factorilor anticriză şi angajarea acestora în a formula şi pune în operă, pe întregul parcurs, unele răspunsuri adecvate. Răspunsul la crize (interne, regionale, internaţionale etc.), pentru a fi corect, oportun şi eficient, trebuie să îndeplinească în mod obligatoriu câteva condiţii esenţiale, între care pot fi situate şi următoarele: să fie dat în cunoştinţă de cauză, ceea ce înseamnă întreprinderea unor investigaţii profunde pentru înţelegerea caracteristicilor şi personalităţii fenomenului; să fie preventiv, anticipativ, pe cât posibil, ante-factum şi nu post-factum; să ofere soluţii; să

46 Ibidem

47 Alice Ackermann, op., cit., p. 345

48 Dr. Gheorghe Văduva Mihai-Ştefan Dinu, Crizele politico-militare ale începutului de mileniu, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p.

20

49 Ibidem, p. 23-24

se concretizeze în acţiuni; să includă asumarea de riscuri şi, deci, suportarea consecinţelor nereuşitei.

Pornind de aici, precum şi de la analiza critică, managementul crizelor pentru a nu se ajunge la stadiul de conflict trebuie să răspundă unor interogaţii, cum ar fi: Cu ce fel de criză avem de-a face? Care sunt cauzele care au generat-o? Care sunt caracteristicile ei? Care este aria ei de răspândire? Care sunt efectele şi implicaţiile cunoscute? Care sunt forţele, mijloacele şi situaţiile care au declanşat-o şi cum sunt acestea angajate sau afectate de procesul crizei şi conflictului? Care sunt structurile şi caracteristicile? Care sunt evoluţiile posibile?

Din această perspectivă managementul include un proces de cunoaştere a situaţiei politice şi strategice şi, pe această bază, unul de gestionare, de administrare a crizei respective, care presupune: cunoaşterea fenomenului de criză; organizarea şi desfăşurarea acţiunilor pentru supravegherea, controlul şi rezolvarea ei.Cunoaşterea crizei presupune: a. Culegerea de date şi informaţii, analiza şi structurarea acestora şi desprinderea concluziilor; b. Evaluarea şi diagnosticarea care trebuie să cuprindă: identificarea cadrului, mediului şi a caracteristicilor situaţiei care au favorizat şi favorizează criza; identificarea cauzelor crizei; identificarea ariei de răspândire a crizei; identificarea principalelor caracteristici; identificarea obiectivelor urmărite şi realizate, atunci când criza este provocată şi are părţi angajate într-o situaţie conflictuală; identificarea părţilor aflate în conflict (dacă este vorba de supravegherea unui conflict între două sau mai multe tabere) sau a opozantului (dacă este vorba de o acţiune împotriva celui care gestionează criza); identificarea şi evaluarea punctelor tari şi a vulnerabilităţilor; identificarea sistemului de valori (de principii) care o susţin; descoperirea reţelelor acţionale, a modurilor de comunicaţii şi de conducere ale celor angajaţi în conflict; evaluarea efectelor; evaluarea implicaţiilor;

c. Prognozarea evoluţiei crizei: evaluarea posibilei desfăşurări a fenomenului; identificarea şi evaluarea cauzelor care determină continuarea şi evoluţie crizei; deducerea obiectivelor care urmează a fi îndeplinite; identificarea (anticiparea) structurilor acţionale posibile, a alianţelor şi a noilor vulnerabilităţi.Organizarea acţiunilor pentru soluţionarea crizei impune50: a. Supravegherea crizei: culegerea de date şi informaţii şi analiza lor; identificarea părţilor aflate în conflict şi a intenţiilor lor; monitorizarea acţiunilor. b. Rezolvarea crizei: acţiuni asupra cauzelor, în măsura în care se cunosc; contactarea părţilor; organizarea negocierilor (când este cazul); stabilirea forţelor şi mijloacelor care acţionează în diferite etape ale crizei (politice, diplomatice, informaţionale, economice, de ordine publică şi siguranţă naţională, militare) şi pregătirea acestora pentru astfel de acţiuni; stabilirea modului de acţiune, a modului de angajare, a mandatului şi a acţiunilor propriu-zise (acţiuni asupra părţilor; acţiuni asupra liderilor; acţiuni asupra punctelor tari; acţiuni asupra punctelor vulnerabile; acţiuni asupra

50 Ibidem, p. 26

partenerilor; acţiuni asupra reţelelor şi bazelor, depozitelor şi statelor care sprijină părţile sau acţiunile, în cazul terorismului de orice fel sau în conflicte violente); represalii etc. c. Limitarea extinderii crizei: embargo; boicot; blocadă; alte sancţiuni stabilite de ONU şi alte organisme internaţionale. De asemenea, este necesar să fie organizate foarte bine şi acţiunile post-criză sau post-conflict, pentru lichidarea urmărilor şi reluarea vieţii normale. Crizele sunt numeroase, extrem de diversificate şi, în consecinţă, la fel de numeroase, de diversificate şi de particularizate trebuie să fie şi formele şi procedeele de acţiune.

S-a dovedit că încadrarea acestora în tipicuri sau în tipare nu este, de cele mai multe ori, binevenită. De aici nu rezultă că astfel de forme şi procedee trebuie să fie haotice (pentru ca starea de haos este paradisul crizelor, conflictelor şi actelor de terorism), ci doar cerinţa ca ele să fie inteligente, ingenioase şi, mai presus de orice, eficiente. Statele, Organizaţia Naţiunilor Unite, organismele internaţionale au stabilit o mulţime de acorduri, convenţii şi norme privind relaţiile între state, dreptul păcii şi al războiului, precum şi principii, reguli şi norme de rezolvare a conflictelor şi situaţiilor de criză. Acestea nu sunt însă suficiente şi nu se constituie în soluţii concrete. E drept, soluţiile nu trebuie să eludeze normele de drept internaţional, dar şi aceste norme trebuie să fie tot timpul actualizate la condiţiile concrete ale situaţiei internaţionale, la realităţile vieţii. Totuşi, atâta timp cât ele n-au fost schimbate, nu pot să nu fie respectate. Acţiunea NATO asupra Iugoslaviei, fără mandat ONU, ca şi războiul din Irak din martie-aprilie 2003, au creat un precedent deosebit de periculos, de unde s-a dedus, în mod simplist, că noua ordine mondială, concept iniţiat de preşedintele Bush pe la începutul deceniului 9 al secolului trecut, ar fi ea însăşi un imperiu al arbitrariului şi voinţei celor puternici, deci tot o stare de haos. Acest precedent şi multe altele, mai puţin spectaculoase dar la fel de primejdioase, fac extrem de dificil procesul de elaborare şi desfăşurare a acţiunilor statelor, instituţiilor, organismelor internaţionale şi chiar ale Alianţei Nord-Atlantice pentru rezolvarea crizelor, inclusiv a celor generate de proliferarea terorismului51. Şi aşa acţiunile împotriva terorismului, atât cele de protecţie şi de apărare (antiterorism), cât şi cele ofensive, de lichidare a cauzelor, structurilor, reţelelor şi cuiburilor teroriste sunt foarte dificile, întrucât se desfăşoară împotriva unui inamic aparent neînarmat (dar care poate acţiona cu orice fel de arme, inclusiv chimice, biologice, radiologice şi nucleare), nelocalizat (dar care poate acţiona oriunde şi asupra oricui) şi fără reguli, principii şi strategii (dar care poate întrebuinţa orice fel strategii şi de tactici şi desfăşura orice fel de acţiuni, de lacele cu bombe artizanale, la cele asupra reţelelor Internet). Forţele şi mijloacele la dispoziţie pentru rezolvarea crizelor rămân cele cunoscute: politice şi diplomatice, informaţionale, economice, de ordine publică şi siguranţă naţională şi, în ultimă instanţă, cele militare, mai ales forţele speciale, dar şi celelalte categorii de forţe.

51 Ibidem

11.2 INSTITUŢII ŞI MECANISME POLITICE ŞI DIPLOMATICE DE PREVENIRE A CONFLICTELOR

Organizaţiile internaţionale, în special, cele apărute după cel de-al doilea război mondial, au un rol important în acţiunea de soluţionare paşnică a diferendelor ivite între statele membre. Organizaţiile internaţionale, în special ONU, sunt competente să acţioneze în mod direct pentru soluţionarea diferendelor internaţionale, fie la cererea părţilor diferendului, fie din propria lor iniţiativă. Prevenire a conflictelor necesită implicarea şi conducerea guvernele naţionale, partide politice, organizaţii neguvernamentale, OSCE, UE dar şi organismele financiare internaţionale.

Carta ONU instituie un sistem de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale care prezintă o anumită gravitate şi a căror prelungire în timp pune în pericol pacea şi securitatea internaţională52. Dintre organele principale ale ONU sunt competente să acţioneze pentru soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generaăa şi, în anumite condiţii, Secretariatul General al Organizatiei53. ONU, prin Adunarea Generală poate pune în discuţie orice probleme referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale conform art.33, alin.2, poate invita părţile aflate în diferend, prin intermediul Consiliului de Securitate, să soluţioneze diferendul prin mijloace paşnice conform art.34, poate ancheta prin Consiuliul de Securitate, orice diferend sau situaţie care ar putea da naştere unui diferend poate recomanda părţilor în diferend proceduri sau metode de soluţionare a diferendului. ONU nu soluţionează în mod direct diferendele dintre statele membre. ONU având ca scop final menţinerea păcii, propune măsuri care să poată duce la reglementarea diferendelor sau care să evite agravarea acestora. Diferendele se sting în momentul în care părţile acceptă soluţiile date de organizaţie sau convin altfel, în mod direct asupra soluţionării lor.

11.2.1 Rolul ONU în prevenirea conflictelor internaţionale

Carta ONU prevede în mai multe dispoziţii, că organele sale sunt competente să aplaneze sau să rezolve nu numai diferendele, ci şi orice situaţie internaţională care ar putea duce la o încălcare a păcii sau ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională. Deci, în principiu, ONU nu intervine decât atunci când un diferend este grav şi când este susceptibil să ameninţe pacea şi securitatea internaţională. Aceasta nu înseamnă însă, că atunci când este sesizată de statele membre cu privire la diferende de mai mică importanţă, organizaţia nu poate interveni.54 Din art.2, alin.6 coroborat cu art.35, alin.2 din Carta ONU, rezultă că, ONU poate reglementa nu numai litigiile dintre statele membre dar şi cele în care

52 P. E., Deldique, Le myth des Nations Unies – L’ONU après la guerre froide, Hachette Livre, 1994 p.28

53 Ibidem, p. 46

54 Ibidem

sunt implicate state care nu sunt membre ONU, cu condiţia ca acestea din urmă să fi acceptat, în prealabil, în ceea ce priveşte diferendul supus ONU, obligaţiile de soluţionare paşnică prevăzute în Cartă. Organele din cadrul ONU care au atribuţii în ceea ce priveşte soluţionarea paşnică a diferendelor, conform Cartei ONU, sunt Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală.

Principala responsabilitate în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, conform Art.24, alin.1 din Carta ONU revine Consiliului de Securitate. Dintre toate organele ONU, Consiliul de Securitate este cel mai eficace, are un număr restrâns de membri, este organizat ca să poată funcţiona permanent, iar în adoptarea hotărârilor sale încredinţează o răspundere mai mare marilor puteri, membre permanente în Consiliu. Consiliul de Securitate îşi exercită funcţiile în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale pe baza prevederilor din următoarele capitole ale Cartei ONU: cap.VI – “Rezolvarea paşnică a diferendelor” cap.VII – care dă dreptul Consiliului să ia măsuri preventive sau coercitive în caz de “ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune” cap.VIII – “Acorduri regionale”, care stabileşte competenţa acordurilor sau organismelor regionale de a lua anumite măsuri privind menţinerea păcii şi securităţii şi raporturile acestora cu Consiliul de Securitate55. De asemenea Carta ONU se prevede: în art.11.2 că, orice problemă privind pacea şi securitatea internaţională, care reclamă să se întreprindă măsuri, va fi deferită Consiliului de Securitate de către Adunarea Generală, iar în art.12, alin.2, prevede că, atât timp cât Consiliul de Securitate exercită în privinţa unui diferend sau unei situaţii, funcţiile care îi sunt atribuite prin Cartă, Adunarea Generală nu trebuie să facă nici o recomandare cu privire la acel diferend sau situaţie, cu excepţia cazului în care Consiliul de Securitate ar cere acest lucru.

Într-un diferend internaţional pot fi implicate două sau mai multe state. Pentru a interveni în soluţionarea unui diferend, Consiliul de Securitate trebuie să fie sesizat în acest sens de: statele aflate în litigiu, sau numai de unul dintre ele; de un alt stat membru ONU (în afara celor în litigiu); de un stat nemembru; de un organ al ONU 56. Conform art.38 din Cartă, Consiliul poate interveni dacă toate părţile îi solicită intervenţia. Consimţământul părţilor poate fi realizat prin iniţiativa comună a părţilor privind sesizarea Consiliului cu diferendul în cauză, sau prin cereri separate. Important este faptul ca, părţile în diferend să fie de acord să supună Consiliului diferendul spre soluţionare. Consiliul poate să fie sesizat şi unilateral, numai de una din părţile în diferend: dacă, în prealabil, nu s-a reuşit soluţionarea diferendului prin mujloacele paşnice menţionate anterior (tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj etc.). Un stat parte la un diferend nu se poate opune sesizării unilaterale a Consiliului de către cealaltă parte. Atunci când, conform art.94, alin.2 din Cartă, există o hotărâre a Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la acel diferend, iar partea adversă refuză executarea acestuia. Orice stat terţ, membru ONU, care nu este implicat într-un diferend, poate sesiza Consiliul de Securitate, dacă consideră că

55 A. Pellet, M. Forteau, La Charte des Nations Unies, Commentaire article par article, 3ème édition, Paris,

Economica, 2005, p.1367

56 Michel Liégeois, Le rôle des organisations européennes dans le maintien de la paix et de la sécurité internationale, on line,

http://www.cerium.ca/IMG/pdf/liegeois.pdf, accesat la 11 iunie 2010, ora 20.00

prelungirea acestuia sau a unei situaţii ar pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale57. Consiliul, potrivit art.35, alin.2 din Cartă, poate fi sesizat şi de un stat care nu este membru ONU, care îi poate atrage atenţia asupra oricărui diferend la care acest stat este parte, dacă a acceptat în prealabil obligaţiile de soluţionare paşnică prevăzute de Cartă. Adunarea Generală poate sesiza Consiliul (art.11, alin.3), atunci când Consideră că un diferend sau o anumită situaţie sunt de natură să pună în pericol pacea şi securitatea internaţională. Adunarea Generală s-a folosit de această prevedere în situaţii referitoare la decolonizare şi discriminare rasială. De asemenea, Secretarul General ONU - potrivit art.99 din Cartă - poate să sesizeze Consiliul de Securitate cu orice problemă care, în opinia sa, ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională58.

În condiţiile în care nici unul dintre statele sau organele menţionate nu sesizează Consiliul de Securitate, acesta poate interveni şi din proprie iniţiativă, dacă consideră acest lucru necesar, invitând părţile să reglementeze diferendul în cauză prin mjloace paşnice. În acest caz, Consiliul poate interveni chiar şi împotriva voinţei părţilor aflate în litigiu. Natura diferendului supus Consiliului de Securitate spre soluţionare, determină şi felul acţiunilor pe care Consiliul le întreprinde în diferendul în cauză. După ce a fost sesizat, primul lucru pe care Consiliul îl face este acela de a verifica dacă sesizarea respectivă pote fi sau nu înscrisă pe ordinea sa de zi. Înscrierea unei probleme pe ordinea de zi a Consiliului nu prefigurează soluţia litigiului, însă dă ocazia, de obicei, la discuţii tensionate, care nu sunt străine de unele interese politice ale membrilor Consiliului. Pentru a se înlătura, pe cât posibil intervenţia politicului în discuţii, decizia de înscriere a unei probleme la ordinea de zi a Consiliului, fiind o chestiune de procedură, trebuie luată cu o majoritate de nouă membrii, din cei 15 ai Consiliului. Membrii permanenţi ai Consiliului nu trebuie să folosească în acest caz, dreptul de veto. În cazul în care un membru al Consiliului este parte în litigiu, el nu are drept de vot, conform art.27, alin.2 din Cartă.

După înscrierea unei probleme pe ordinea de zi, Consiliul poate întreprinde următoarele acţiuni: poate începe o anchetă pentru a stabili dacă diferendul sau situaţia este susceptibilă să ameninţe pacea şi securitatea internaţională (art.34 din Carta ONU). Ancheta nu este întreprinsă direct de către Consiliu. El poate însărcina un organ subsidiar în vederea efectuării acesteia sau o comisie formată fie din reprezentanţi ai statelor , fie din personalităţi independente. Concluziile anchetei constituie o primă etapă în determinarea poziţiei Consiliului cu privire la natura diferendului. După realizarea anchetei (dar şi în cazurile în care o asemenea anchetă nu a fost dispusă), Consiliul va recomanda statelor părţi ale diferendului să îl reglementeze prin mijloace paşnice. Astfel, dacă părţile în diferend o cer, Consiliul face recomandări acestora în scopul soluţionării diferendului -conform art.38 din Cartă – fiind abilitat să “recomande procedurile sau metodele de aplanare corespunzătoare”59( art.36, alin.1).

Recomandările Consiliului în funcţie de natura diferendului: pot avea un caracter general – prin faptul că recomandă părţilor să recurgă la mijloace paşnice de 57 Ibidem

58 A.Pellet, M. Forteau, op., cit., p.1369

59 Ibidem, p. 1371

reglementare a diferendului sau pot fi sugestii precise. Consiliul poate recomanda o modalitate concretă de soluţionare a diferendului sau poate însărcina un terţ (o comisie sau o personalitate) să acţioneze ca mediator. Deseori, o misiune de mediere sau de bune oficii este încredinţată Secretarului General al ONU. Consiliul trebuie să ţină cont de faptul că, diferendele de natură juridică urmează să fie supuse spre soluţionare Curţii Internaţionale de Justiţie, conform prevederilor statutului acesteia. Consiliul poate recomanda ca un diferend să fie trimis unei organizaţii regionale spre a fi soluţionat. Aceasta nu împiedică Consiliul să-şi exercite dreptul de supraveghere asupra soluţionării diferendului.

În aplicarea cap.VI din Carta ONU, rezoluţiile adoptate de Consiliul de Securitate au caracterul de recomandări, şi generează obligaţii de comportament în sarcina statelor, fără a avea însă forţă obligatorie pentru părţi. Deşi nu au forţă juridică obligatorie, rezoluţiile nu sunt lipsite, din punct de vedere politic, de o anumită semnificaţie. Statele trebuie să le ia în considerare şi să examineze posibilitatea de a li se conforma. Această obligaţie rezultă din rolul pe care întreaga comunitate internaţională l-a atribuit Consiliului de Securitate în asigurarea păcii şi securităţii internaţionale. În baza art.34 din Cartă, statele nu pot împiedica Consiliul de Securitate să ancheteze “orice situaţie care ar putea da naştere unui diferend”, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei sunt de natură să pună în pericol menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Părţile aflate în diferend nu pot refuza invitaţia Consiliului de Securitate de a soluţiona diferendul prin mjloace paşnice, lăsate la alegerea lor.

Aşa cum s-a putut observa în Cartă nu există prevederi exprese care să poată fi invocate în legătură cu crearea şi desfăşurarea misiunilor de menţinere a păcii. Foştii secretari generali ai ONU plasau baza legală într-o zonă de reglementare aflată între capitolele VI şi VII. În avizul său din 20 iulie 1962, Curtea Internaţională de Justiţie a constatat că operaţiunile desfăşurate în Egipt şi Congo sunt activităţi ale ONU care se înscriu pe linia obiectivelor urmarite de organizaţie, anume menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, şi, prin urmare, nu contravin prevederilor Cartei. A fost astfel, înlăturată orice îndoială asupra capacităţii, din punct de vedere legal, a Naţiunilor Unite, de a crea şi desfăşura operaţiuni de menţinere a păcii. În practică, atât Adunarea Generală, cât şi Consiliul de Securitate şi Secretarul General al ONU au un rol de jucat. Prin efectul combinat al articolelor 10, 11 şi 14 din Cartă şi al prevederilor Rezoluţiei 377 (V) a Adunării Generale, Adunarea Generală a ONU posedă intrinsec o competenţă generală, de a discuta orice chestiuni sau cauze cu relevanţă pentru menţinerea păcii, de a face recomandări şi a lua decizii, însă nu cu privire la diferende sau situaţii în legătură cu care Consiliul de Securitate îşi exercită funcţiile, mai puţin în cazul în care acesta nu poate lua o decizie. Adunarea Generală a creat misiuni în Egipt şi Afganistan. Pe de altă parte, Consiliul de Securitate posedă o competenţă specifică, puterile acordate acestuia fiind menţionate la capitolele VI, VII, VIII şi IX. Articolul 29 împuterniceşte Consiliul să înfiinţeze organe subsidiare pentru îndeplinirea funcţiilor sale, inclusiv cele prevăzute la 39 (recomandări şi măsuri pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale), care nu face referire exclusivă la aplicarea unor măsuri de constrângere,60

ci doar la faptul ca ele vor fi luate în „conformitate cu articolele 41 si 42”. Aceasta

60 A se vedea şi Octavian Codrin Stamate, Operaţiuni de mentinere a păcii, on line, http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010Noiembrie/Stamate

%20Octavian-Ovidu%20-%20Misiunile%20ONU%20de%20mentinere%20a%20pacii/Rezumat%20O.%20Stamate.pdf, accesat la 12 mai 2010, ora 20.00

permite desfășurarea de misiuni de menținere a păcii, pe coordonatele principiilor de organizarea și funcționare enunțate de fostul secretar general al ONU, Dag Hammarsjkold, și care ulterior au fost consacrate în practică. În ceea ce-l privește pe Secretarul General al ONU, competența acestuia s-a extins, de la exercitarea rolului de șef militar la asumarea funcția de administrator al unui teritoriu. Gradul de implicare a variat, în funcție de disponibilitatea și capacitatea organului ONU care a decis înfiinţarea misiunii, de a fi direct angajat în gestionarea acesteia. Articolul 52 din Cart ONU aprobă în principiu implicarea acordurilor sau organismelor regionale în probleme privind menținerea păcii și securității internaționale, cu respectarea principiiilor organizației. Orice acțiune coercitivă presupune însă existența unei aprobări din partea Consiliului de Securitate. Aceasta a lipsit, în unele cazuri, spre exemplu în cazul intervenției în Kosovo.

Capitolul II al Titlului II tratează problematica principiilor care stau la baza organizării și funcționării misiunilor ONU de menținere a păcii. Acestea sunt reguli fundamentale stabilite în procesul adoptării deciziilor organizaţiei legate de înfiinţarea şi funcţionarea unor operaţiuni de menţinere a păcii. Principiile sunt interdependente și fac din operațiunile de menținere a păcii un instrument distinct de menținere a păcii și securității. Ele au fost enunțate pentru prima oarea în Raportul Secretarului General al Națiunilor Unite către Adunarea Generală, cu privire la „United Nations Emergency Force”(UNEF), aprobat prin Rezoluția Adunării Generale a ONU 1001 (ES – 1). Cel mai important principiu este cel al desfășurării operațiunii numai cu consimțământul părților combatante. Consimțământul este dat, în practică, de unul sau mai multe guverne interesate în intervenția ONU (cel egiptean, cu privire la desfășurarea UNEF). Situația este mai complicată în cazul conflictelor interne, când nu toate facțiunile combatante doresc sau pot consimți la desfășurarea forței ONU. Consimțământul este esențial pentru succesul misiunii, în absența lui operațiunea riscând să devină una de impunere a păcii61. El trebuie menținut pe toată durata desfășurării misiunii. Există situații în care el este retras de facto, prin impunerea de diverse limitări în acțiunea forțelor onusiene. În principiu, retragerea consimțământuluidetermină retragerea misiunii. Retragerea poate avea loc explicit (Egipt) sau implicit (Georgia).

Principiul neutralității și imparțialității vizează activitatea propriu-zisă a misiunii62. Neutralitatea se referă la inexistența unui interes al forțelor ONU în conflict, iar imparțialitatea – la tratarea egală a părților. Un corolar al acestui principiu este regula de compunere a forțelor de menținere a părților, care prevede o serie de restricții pentru participarea trupelor unor țări care au interes în conflict, precum și reprezentarea echilibrată a tuturor zonelor geografice de proveniență.

Regula de compunere a suferit unele modificări, sub impactul evoluţiilor înregistrate în practica misiunilor de menţinere a păcii după terminarea Războiului Rece. Menținerea imparțialității unei misiuni ridică probleme mult mai dificile decât menținerea neutralității. Imparțialitatea nu poate justifica o atitudine indiferentă față de

61 A. Sarjoh Bah, Bruce D. Jones, Peace Operations Partnerships: Lessons and Issues from Coordination to Hybrid Arrangements, Center on International

Cooperation, New York University, May 2008. p.2

62 William J. Durch şi altii, The Brahimi Report and the Future of UN Peace Operations, on line, http://www.gimun.org/2006/documents/W.Durch

%20Brahimi.pdf, accesat la 10 mai 2010, ora 20.00

încălcări grave și sistematice ale drepturilor omului sau punerea pe picior de egalitate a victimelor şi agresorilor63.

Principiul folosiri forței numai în scop de autoapărare este cel mai problematic, din punct de vedere al respectării sale în practică. Fostul secretar general D. Hammarsjkold a subliniat că respectarea principiului presupune că trupele ONU pot utiliza forţa pentru a răspunde unui atac armat ce le pune viaţa în pericol, atunci când îşi îndeplinesc sarcinile încredinţate, şi, în al doilea rând, că recurgerea în primă instanţă la forţă de către trupele ONU este exclusă. Această interpretarea a cunoscut evoluții, etape importantă fiind marcate cu prilejul misiunilor din Congo, Cipru şi Liban. Autoapărarea include şi rezistența la încercările de a împiedica misiunea să îşi îndeplinească mandatul încredințat de Consiliul de Securitate. Atribuirea uneori de către Consiliul de Securitate a unui mandat robust forțelor ONU, incluzând „utilizarea tuturor mijlocelor necesare”, nu trebuie confundată cu impunerea păcii. A menține pacea prin acțiuni ce presupun utilizarea forței este o acțiune derulată la nivel tactic, la care adesea sunt chemate să consimtă şi părțile principale aflate în conflict, în timp ce autorizarea folosirii forței conform articolului 42 din Cartă este o acţiune cu impact strategic. Recurgerea la for ță este o decizie a cărei consecințe trebuie atent evaluate.

În baza prevederilor Cap.VII din Carta ONU, atunci când Consiliul constată că un diferend este deosebit de grav şi constituie o “ameninţare a păcii, o încălcare a păcii, sau un act de agresiune”, poate adopta decizii care au forţă obligatorie. Aceste decizii pot privi:măsuri care nu implică folosirea forţei armate (art.41), cum ar fi: întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mjloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice, măsuri care implică folosirea forţei armate (art.42), cum ar fi: demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate cu forţe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Naţiunilor Unite.

Consiliul de Securitate foloseşte diferite proceduri pentru a garanta pacea, proceduri care au fost explicite în “Agenda pentru pace”, prezentată de Secretarul General ONU, la data de 17 iunie 1992. Aceste proceduri privesc urmAtoarele categorii de activităţi: diplomaţia preventivă, care cuprinde toate măsurile de sub incidenţa cap.VI, care vizează evitarea diferendelor restabilirea păcii (peace making), care se referă la toate procedurile de reglementare paşnică a diferendelor, conform art.33, cap.VI menţinerea păcii (peace keeping), care presupune şi acţiuni militare coercitive, conform prevederilor Cap.VII consolidarea păcii (peace building), care cuprinde măsuri clasice de reglementare paşnică dar şi folosirea unor proceduri şi acţiuni cu un mai pronunţat caracter intervenţionist.

Categoriile de activităţi menţionate nu sunt respectate în practică chiar în forma prezentată. Astfel, în ultimul timp, hotarul dintre operaţiunile de menţinere a păcii (Cap.VI) şi acţiunile coercitive de impunere a păcii (cap.VII), devine din ce în ce mai greu de stabilit. Acestea se întrepătrund şi se completează reciproc, existând

63 Ruth Wedgwood, The Evolution of United Nations Peacekeeping, on line, http://digitalcommons.law.yale.edu/cgi/viewcontent.cgi?

article=3278&context=fss_papers&sei-redir=1#search=%22un%20peacekeeping%20operations%22 accesat la 10 mai 2010, ora 21.00

,

tendinţa înmulţirii cazurilor în care Consiliul de Securitate foloseşte prevederile cap.VII pentru a decide măsurile coercitive care trebuie luate, implicând sau nu folosirea forţei armate. În anumite operaţiuni, în funcţie de evoluţia pe teren a conflictului, are loc trecerea de la aplicarea măsurilor prevăzute de cap.VI, la aplicarea de acţiuni în baza Cap.VII.

Consiliul de Securitate ca organ principal al Naţiunilor Unite, în îndeplinirea rolului de menţinere a păcii, exercită o triplă funcţie: constată existenţa actului de agresiune care dă dreptul la autoapărare deţine controlul asupra modului de exercitare a acestui drept exercită acţiunea de autoapărare colectivă. Potrivit art.39 din Cartă, prima funcţie a Consiliului de Securitate este de a “constata existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei violări a păcii, sau a unui act de agresiune”. Cea de-a doua funcţie este prevăzută de art.51 din Cartă, potrivit Caruia: “Măsurile luate de membrii în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi nu vor afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea Consiliului de Securitate, potrivit cu prezenta Cartă, de a întreprinde oricând acţiuni pe care le va socoti necesare pentru menţinerea şi restabilirea păcii şi securităţii internaţionale”64. A treia funcţie prevăzută de art.42 din Cartă, împuterniceşte acest organ să întreprindă “cu forţe aeriene, maritime, sau terestre orice acţiune pe care o consideră necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii si securităţii internaţionale. Această acţiune poate cuprinde demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate cu forţele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Naţiunilor Unite”65.

Carta prin prevederile art.43 obligă pe toţi membrii ONU, să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea lui, şi în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forţe armate, sprijinul şi înlesnirile necesare, inclusiv dreptul la trecere, necesare în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. art.43 şi 47 stabilesc modalităţile de constrângere, care pot fi întreprinse de Consiliul de Securitate. Adunarea Generală are de asemenea competenţe în domeniul soluţionării

Pe cale paşnică a diferendelor internaţionale. Adunarea Generală nu a fost învestită cu competenţe speciale în materie de reglementare a diferendelor. Fiind un organ plenar al ONU, Adunării Generale, şi s-a atribuit o competenţă generală, în baza căreia se poate ocupa şi de reglementarea diferendelor. Astfel, conform art.10 din Carta ONU, “Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni sau cauze ce intră în cadrul prezentei Carte sau care se referă la puterile şi funcţiile vreunuia din organele prevăzute în prezenta Cartă” şi “poate face recomandări” membrilor Naţiunilor Unite şi Consiliului de Securitate în asemenea chestiuni sau cauze66. Carta ONU prevede şi atribuţiile Adunării Generale în domeniul soluţionării paşnice a diferendelor. Astfel, Adunarea Generală: conform art.11, alin.1, poate examina principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi poate face recomandări cu privire la asemenea principii, atât membrilor ONU cât şi Consiliului de Securitate conform art.11, alin.2, poate discuta

64 A. Pellet, M. Forteau, op., cit., p.1374

65 Ibidem, p. 1375

66 Ibidem

orice problemă cu privire la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale cu care este sesizată şi poate face recomandări în ceea ce priveşte asemenea probleme conform art.11, alin.3, poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională conform art.14, poate recomanda măsuri pentru soluţionarea paşnică a oricărei situaţii, indiferent de origine, pe care o consideră de natură a dăuna relaţiilor prieteneşti dintre state67.

Deşi sunt de ordin general, atribuţiile cu care a fost învestită Adunarea Generală sunt concurente, în linii mari, cu cele cu care este învestit Consiliul de Securitate. Pentru a se stabili raporturile dintre cele două organe şi pentru a se garanta preponderenţa Consiliului de Securitate în domeniul păcii şi securităţii internaţionale, Carta ONU limitează intervenţiile Adunării Generale în acest domeniu, după cum urmează. În primul caz, Adunarea Generală nu poate interveni cu recomandări cu privire la diferendele sau situaţiile care sunt supuse examinării Consiliului de Securitate, dacă acesta îşi exercită, în diferendul sau situaţia respectivă, funcţiile care îi sunt atribuite conform art.12, alin.1, din Cartă. Deci, Adunarea Generală se poate pronunţa numai dacă Consiliul îi cere expres să ia poziţie asupra diferendului respectiv. În cel de-al doilea caz, atunci când o problemă cu privire la pacea şi securitatea internaţională, necesită întreprinderea unor acţiuni cum ar fi cele prevăzute în cap.VII al Cartei, această problemă va fi deferită Consiliului de Securitate de către Adunarea Generală, fie înainte, fie după discutarea ei, conform art.11, alin.2 din Cartă68.

De-a lungul timpului, pentru a se evita blocajul permanent al activităţii Consiliului de Securitate, prin veto-ul unora din membrii săi permanenţi, Adunarea Generală a căutat soluţii în ceea ce priveşte creşterea gradului de eficienţă a organizaţiei. În acest sens - la iniţiativa secretarului de stat american Dean Acheson - Adunarea Generală a adoptat rezoluţia 377 (V) din 3 noiembrie 1950, “Uniting for Peace”, prin care s-a urmărit să se atribuie Adunării Generale competenţe mai largi decât acelea care rezultau din cuprinsul Cartei69. În rezoluţia 377 (V) este stipulat faptul că, atunci când Consiliul de Securitate, din cauza lipsei de unanimitate a membrilor săi permanenţi, nu îşi poate exercita responsabilitatea pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, intervine Adunarea Generală. Aceasta trebuie să examineze problema imediat, şi să prezinte recomandări pentru a se întreprinde măsuri colective.

În cazul în care s-a încălcat pacea sau a avut loc un act de agresiune, pentru a se menţine sau restabili pacea şi securitatea internaţională, se va avea în vedere chiar folosirea forţei, dacă acest lucru este necesar. Tot în baza acestei rezoluţii, atunci când activitatea Consiliului de Securitate a fost blocată în perioada Războiului Rece, Adunarea Generală a adoptat măsuri în problema: Egiptului, în anul 1956, Ungariei, în anul 1956, Libanului, în 1958, Iordaniei, în 1980, Afganistanului, în 1980, Namibiei, în 198170. Din modul în care s-a folosit această rezoluţie, rezultă că, adunarea Generală nu a recomandat niciodată recurgerea la măsuri coercitive din 67 Ibidem, p. 1377

68 Ibidem, p. 1378

69 Robert C. Johansen, A United Nations Emergency Peace Service, on line, http://www.responsibilitytoprotect.org/files/UNEPS_PUBLICATION.pdf, accesat la

9 mai 2010, ora 21.00

categoria celor cuprinse în Cap.VII din Carta ONU, a căror posibilitate de recomandare a rămas constant în competenţa Consiliului de Securitate. Efectele Rezoluţiei 377 (V) par să nu mai fie operative şi actuale, având în vedere implicările mai recente ale Consiliului de Securitate, cu privire la situaţiile care pot constitui o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale.

Secretarul General ONU poate interveni prin mai multe modalităţi în domeniul reglementării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale. Secretarul General, conform art.98 din Carta ONU, poate exercita asemenea funcţii pe baza unui mandat, acordat fie de Adunarea Generală fie de Consiliul de Securitate. Exemple în acest sens, pot fi următoarele: intervenţia Secretarului General, pe baza mandatului Adunării Generale, în anul 1953, în problema prizonierilor americani aflaţi în China, în urma războiului din Coreea, iar în 1956, intervenţia în problemele din Palestina intervenţia Secretarului General, pe baza mandatului Consiliului de Securitate, în anul 1965, în reglementarea conflictului dintre India şi Pakistan. Iar în 1974 în reglementarea diferendului teritorial dintre Iran şi Irak71. De asemenea, Secretarul General are dreptul să sesizeze Consiliul de Securitate în vederea unei intervenţii, în cazul în care acest lucru nu se face de către un stat sau de către un grup de state, conform art.99 din Carta ONU.

În orice situaţii sau diferende internaţionale, Secretarul General se va putea implica, în virtutea autorităţii şi prestigiului funcţiei sale, atât prin intermediul diplomaţiei preventive, uneori în mod discret şi confidenţial, cât şi prin acţiuni de bune oficii sau de mediere directă. Exemple în acest sens sunt: implicarea Secretarului General în diferendul dintre Olanda şi Indonezia, cu privire la Iranul Occidental în anul 1962, iar în 1963, implicarea în dezangajarea situaţiei dintre Egipt şi Arabia Saudită cu privire la situaţia din Yemen72. Carta ONU conferă unor organizaţii regionale atribuţii în domeniul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale. Dintre acestea menţionăm: Organizaţia Statelor Americane (OSA) Organizaţia Unităţii Africane (OUA) Liga Statelor Arabe.

Prin “organizaţii şi acorduri regionale” (art.33) sau “organisme şi acorduri regionale” (art.52) se înţeleg: tratatele multilaterale regionale, prin care statele dintr-o regiune se angajează să-şi reglementeze diferendele fără a crea în acest scop instituţii permanente sau organizaţii internaţionale dotate cu personalitate juridică proprie. În acest sens, pot fi menţionate: Convenţia europeană pentru reglementarea paşnică a diferendelor din 1957 sau Tratatul american asupra soluţionării paşnice a conflictelor din 1948 (Pactul de la Bogota) organizaţiile internaţionale, create prin tratate multilaterale regionale, sub forma unor instituţii permanente având personalitate juridică internaţională şi competenţă în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv reglementarea diferendelor, în acest scop dispunând de mecanisme proprii73. În această categorie intră: Consiliul Europei, Liga

70 Ibidem

71 The early years, on line, http://www.un.org/en/peacekeeping/operations/early.shtml,

72 Ibidem

73 A se vedea şi A. Abass, Regional Organizations and the Development of Collective Security: Beyond Chapter VIII of the UN Charter, Oxford, Hart Publishing,

2004

Statelor Arabe, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane acorduri regionale în domenii precis determinate (cum ar fi protecţia drepturilor omului, integrarea economică, gestiunea în comun a resurselor etc.), care prevăd şi mijloace speciale de reglementare a diferendelor.

În Carta ONU se prevede că statele membre ONU, părţi la asemenea acorduri sau organizaţii regionale, “trebuie să depună toate eforturile pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul unor astfel de acorduri sau organisme regionale, înainte de a le supune Consiliului de Securitate.” Carta ONU nu stabileşte o ierarhie sau o distribuire clară a competenţelor, în ceea ce priveşte coordonarea activităţii între organele ONU şi aceste structuri regionale, în domeniul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale. Însă, din analizarea prevederilor Cartei ONU – art.52, alin.3, coroborat cu art.34 şi art.35 - putem trage concluzia că, Consiliul de Securitate are competenţa de a se implica în orice diferend care ameninţă pacea şi securitatea internaţională, deci şi în acelea care ar interveni între statele membre la acorduri sau organizaţii regionale.

În fiecare caz concret, Consiliul de Securitate va decide dacă este cazul să se implice direct în soluţionarea paşnică a diferendului sau să “transfere” problema unor structuri regionale. În Carta ONU, în art.103 se prevede că, în cazul unui conflict între obligaţiile membrilor ONU decurgând din Cartă sau din orice alt acord internaţional, prevalează obligaţiile care decurg din Cartă. În ceea ce priveşte organismele sau aranjamentele regionale, Carta ONU admite crearea şi funcţionarea lor, pentru a se ocupa de probleme referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, în care este adecvată acţiunea pe plan regiona.

Condiţia care trebuie respectată însă, este ca asemenea organisme sau aranjamente şi activitatea lor să fie conforme cu scopurile şi principiile Cartei ONU.

Carta prevede, pentru statele membre ale ONU, care fac parte din asemenea organisme sau aranjamente, obligaţia să depună toate eforturile pentru a se ajunge la soluţionarea paşnică a diferendelor locale prin aceste organisme sau aranjamente, înainte de a le supune Consiliului de Securitate. Consiliul încurajează soluţionarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul lor, fie la iniţiativa statelor în cauză, fie chia la iniţiativa sa - a Consiliului. Supunerea unor diferende organismelor regionale nu afectează în nici un fel competenţa Consiliului de Securitate de a se ocupa oricând de orice diferend, ca organ care are ca răspundere principală menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Organizatiile internationale regionale sunt încurajate prin Carta ONU sa contribuie la solutionarea pasnica a conflictelor locale, cu obligatia de a informa Consiliul de Securitate asupra actiunilor întreprinse în acest sens74. În general, organizatiile regionale cu competenta generala exercita functii în domeniul apararii pacii si securitatii internationale si a solutionarii pasnice a diferendelor locale. Astfel de functii intra în competenta urmatoarelor organizatii internationale regionale: Organizatia Statelor Americane (OSA), Organizatia Unitatii Africane (OUA) si Conferinta pentru Securitate si Cooperare în Europa (în prezent, OSCE).

74 Lev Voronkov, Cooperare regională: prevenirea conflictelor si creşterea securităţii prin interdependenţă, on line,

http://www.gmu.edu/programs/icar/ijps/vol4_2/voronkov.htm

Mai recent, activitatea Consiliului Europei a fost orientata în sensul asigurarii pacii si securitatii pe continentul european, prin mijloace politice proprii ale organizatiei, vizând asigurarea protectiei drepturilor omului.

11.2.2 Rolul NATO în prevenirea şi managenetul conflictelor

La 4 aprilie 1949 s-a semnat la Washington Tratatul Atlanticului de Nord, care a instituit o alianţă defensivă a statelor din Europa de Vest şi America de Nord. Alianţa, având ca fundament politic Carta Atlantică adoptată în august 1941 de Preşedintele Statelor Unite ale Americii, F .D. Roosevelt şi Primul-ministru britanic, W. Churchill, îşi afirma drept scop fundamental "salvgardarea libertăţii, a moştenirii comune şi a popoarelor statelor părti, fundamentate pe principiile democraţiei, libertăţii individuale şi respectului legii"şi "promovarea stabilităţii şi bunăstării", "păstrarea păcii şi securităţii în spaţiul euro-atlantic"75.

Contextul politic în care Alianţa a fast creată, şi anume începutul Războiului Rece, caracterizat prin structurarea sistemului internaţional pe o formulă bipolară şi apariţia unor tensiuni între cele două blocuri politice, a determinat ca scopul politic al Alianţei să se subsumeze ideii de instituire a unei obligaţii de apărare colectivă. Baza juridică a creării acestei obligaţii de apărare colectivă era reprezentată de articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, care dispune că "nimic din prevederile prezentei Carte nu aduce atingere dreptului inerent la autoaparare, individuală sau colectivă"76. Faţă de această dispoziţie permisivă a Cartei, esenţa Aliantei Nord-Atlantice s-a tradus în cunoscuta prevedere a articolului 5: "părţile convin ca un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau America de Nord va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, convin ca în cazul în care un astfel de atac armat intervine, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului individual sau colectiv de autoaparare, recunoscut de articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, să ofere asistenţa părţii sau părţilor atacate prin luarea imediat, individual sau în concert cu celelalte părţi, a măsurilor pe care Ie consideră necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru reinstaurarea şi menţinerea securităţii în spaţiul Nord-Atlantic"77.

Prin urmare, Alianţa a fost creată pentru a răspunde unei ameninţări potenţiale, din partea Uniunii Sovietice (şi a statelor satelit). Se observă, din documentele NATO din primele decenii ale existenţei sale, că obligaţia de apărare colectivă reprezintă fundamentul existenţei sale, cooperarea politică şi economică fiind doar elemente auxiliare, suprapuse relaţiilor existente între statele părţi. Astfel, în Comunicatul Final al primei sesiuni a Consiliului Nord- Atlantic, emis la Washington, la 17 septembrie 1949, se arată că "părţile sunt unite în hotărârea lor de a-şi conjuga eforturile pentru promovarea păcii durabile, pentru păstrarea moştenirii comune şi pentru întărirea apărării comune"78. În acelaşi sens se pronunţa un document NATO din 1956: "Primul

75 Gustav Schmidt, A History of NATO: The First Fifty Years, Palgrave, St Martin`s Press, 2001, p. 12

76 Charter of United Nations, chap. 7, art. 51, on line, http://www.un.org/en/documents/charter/chapter7.shtml, accesat 09 ianuarie 2011, ora 18.00

77 Ibidem

78 Gustav Schmidt, op., cit., p.

aspect esenţial care conduce la o dezvoltare sănătoasă a NATO se regăseşte în acceptarea unanimă de către toţi membrii săi a angajamentului politic de apărare comuna şi în încrederea pe care fiecare parte o are în voinţa şi abilitatea celorlalte părţi de a onora acest angajament în caz că o astfel de agresiune are loc”79. Deşi pe întreg parcursul Războiului Rece NATO s-a definit ca o alianţă de apărare o posibilă agresiune din partea blocului comunist, care putea să apară ca urmare a politicii expansioniste promovate de URSS a condus, încă din anii '60, la apariţia unor factori care au condus la schimbarea mediului de securitate.

Aceşti factori ai schimbării în mediul de securitate au transformat harta politică a Europei şi au condus la apariţia unor evoluţii, care aveau să producă implicaţii pe termen lung în relaţia Est-Vest. Mai multe aspecte ale acestor evoluţii pot fi constatate, însa trei evenimente se remarcă în mod deosebit. În primul rînd adoptarea de către Alianţă, în decembrie 1967, a doctrinei Harmel, bazată pe politici paralele de menţinere a unei apărări corespunzatoare, simultan cu încercarea de relaxare a relaţiilor dintre est şi vest 80. În anul 1969, Guvernul Republicii Federale Germania a lansat doctrina "Ostpolitik" pe baza concepţiilor şi a viziunilor politice ale cancelarului Willy Brandt, care dorea aducă un suflu nou în relatiilor dintre Uniunea Sovietică şi statele din Europa Occidentală. Şi în fine, în 1975, Actul Final de la Helsinki al Conferintei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a stabilit noi standarde pentru discutarea problemelor drepturilor omului şi a introdus măsuri pentru creşterea încrederii reciproce între est şi vest.

De asemenea, o serie de evenimente semnificative, după Helsinki, au marcat cursul relaţiilor internaţionale în deceniul nouă al secolului trecut. Acestea au condus la hotărîrea unor state membre NATO să desfăşoare un sistem defensiv antirachetă pe continentul european. Această acţiune se încadra în decizia Alianţei, din decembrie 1979, referitoare la modernizarea nucleară şi controlul armamentelor. Tratatul de la Washington din 1987 semnat între cele două superputeri, a îţi propunea să reducă focoasele terestre INF(Tratatul Forţelor Nucleare cu Rază Medie de Acţiune) din dotarea forţelor nucleare americane şi sovietice pe o bază globală81. Acest fapt a putut fi perceput o timpurie destindere situaţiei în Europa. Aceste prime semnale pot fi coroborate cu recunoaşterea, în august 1980, a mişcării sindicatului liber independent "Solidaritatea" din Polonia.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionate ca factori determinanţi ai conjuncturii relaţiilor internaţionale consecinţele invaziei Afganistanului de către Uniunea Sovietică în 1979, ultima retragere a forţelor sovietice din aceasta ţară în februarie 1989, precum şi alegerea lui Mihail Gorbaciov în martie 1985 în funcţia de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

În martie 1989, în cadrul CSCE, s-au deschis, la Viena, noi negocieri privind controlul armamentelor la care au luat parte 23 de state membre ale NATO şi ale Organizatiei Tratatului de la Varşovia, având ca scop reducerea forţelor convenţionale în Europa. Ideile avansate în cadrul acestor negocieri s-au reflectat la nivelul Alianţei Nord -

79 Lawrence S. Kaplan, Report of the Committee of Three on Non-Military Cooperation in NATO" on the 50th anniversary of its publication NATO Review,Spring

2006, on line http://www.nato.int/docu/review/2006/issue1/english/history.html, accesat 09 ianuarie 2011, ora 18.00

80 Richard L. Kugler, NATO Chronicle: The Cold War Years, on line, http://www.dtic.mil/doctrine/jel/jfq_pubs/0421b.pdf, accesat 09 ianuarie 2011,

ora 19.00

81 Ibidem

Atlantice în faptul că, în cadrul Summit-ului care a avut loc în luna mai 1989, au fost adoptate doua declaraţii: una privind marcarea unor obiective şi politici menite sa ghideze activitatea aliaţilor şi o a doua instituind un Concept Comprehensiv al Controlului Armamentelor şi Dezarmării82. Elemente importante erau conţinute in aceste declaraţii: se recunoşteau schimbările care interveniseră în Uniunea Sovietică, dar şi în alte state est-europene, se sublinia abordarea Alianţei privind învingerea tendinţelor de divizare a Europei şi atingerea obiectivului său pe termen lung pentru instaurarea unei păci stabile şi durabile în Europa. Declaraţia reitera necesitatea creşterii credibilităţii reciproce a creării unor forţe de intimidare eficiente şi a unei strategii de apărare adecvate. In acest context, statele NATO s-au alăturat iniţiativei preşedintelui american George Bush, semnand o declaraţie comuna cu trei obiective: a) accelerarea negocierilor de la Viena, b) reduceri semnificative în categoriile suplimentare de forţe convenţionale şi c) reduceri majore ale personalului militar al S.U.A şi al Uniunii Sovietice staţionat în afara teritoriului national.

De asemenea, în cadrul Summit- ului din 1989 s-a abordat problema extinderii cooperării între est şi vest şi la alte domenii, pentru o acţiune comună asupra provocărilor globale semnificative, în scopul îndeplinirii progresive a obiectivelor pe termen lung ale Alianţei, legate de pacea durabilă în Europa.

Anul 1989 a găsit Alianţa într-un moment aniversar -40 de ani de existenţă- dar a reprezentat, în acelaşi timp şi o scimbare în evoluţia sistemului politic internaţional, marcând începutul prabuşirii sistemului comunist şi în acest mod, schimarea fundamentală a mediului de securitate pe continentul european. Această schimbare a pus Alianţa într-o situaţie nouă: aceea a dispariţiei motivelor pentru care a fast creată83. Alianţa a fost pusă in situaţia de a face fată unei conjuncturi noi, în care "inamicul" reprezentat de Uniunea Sovietică şi aliaţii săi işi schimbase orientarea geopolitică. O conjunctura nouă impunea şi o abordare nouă în ceea ce priveşte fundamentul şi obiectivele NATO.

In acest context geopolitic Alianţa nu numai că s-a adaptat schimbărilor intervenite, dar s-a manifestat şi ca un actor de prim rang pe scena politică internatională. Rolul Alianţei Nord-Atlantice a fost crucial în contextul schimbărilor legate de transformarea sistemului internaţional dintr-un sistem bipolar într-unul unipolar. Prin oferirea bazei pentru apărarea colectivă şi securitatea comună a statelor sale membre şi prin menţinerea unui echilibru strategic în Europa în perioada Războiului Rece, Alianţa a constituit un factor de garanţie al stabilităţii internaţionale.

În ceea ce priveşte transformarea Alianţei Nord-Atlantice, se poate afirma că Alianţa a urmat cursul politicii mondiale, şi s-a adaptat la noul sistem internaţional (şi garantând, dar nu maipuțin adevărat este că, prin forţa politică pe care o reprezenta, aceasta s-a structurat în jurul unui actor fundamental al scenei internaţionale, Statele Unite ale Americii. Un moment important în acest sens a fost reprezentat de Summitul de la Londra din iulie 199084. Prin declaraţia emisă cu acel prilej, la 6 iulie 1990, şefii de stat şi de guvern au anunţat paşi majori în transformarea Alianţei în mod compatibil cu

82 ibidem

83 Gustav Schmidt, op., cit., p.23

84 A se vedea şi R. C. Hendrickson, Diplomacy and war at NATO: the Secretary General and military action after the Cold War, Columbia and London:

University of Missouri Press, 2006, p. 104–107

noul mediu de securitate şi cu eliminarea confruntării dintre est şi vest. Au fost înaintate invitaţii către statele din Europa Centrala şi de Est şi Uniunii Sovietice de a stabili relaţii diplomatice cu NATO şi de a intreţine noi relaţii bazate pe încredere şi cooperare. Practic, declaraţia reprezenta o mână întinsă noilor democraţii din Europa Centrala şi de Est, a căror securitate era privită ca fiind strâns legată de securitatea statelor membre. Obiectivul acestei cooperări este clar enunţat de textul declaraţiei: "Recunoaştem că, într-o nouă Europă, securitatea fiecărui stat este inseparabil legată de securitatea vecinilor săi. NATO trebuie sa devină o instituţie în care europeni, canadieni şi americani îşi unesc eforturile nu numai pentru o apărare comună, ci şi pentru construirea de noi parteneriate cu toate naţiunile Europei.. Comunitatea Atlantică trebuie să se apropie de statele din Europa Centrală şi de Est care au fost adversarele noastre în războiul rece şi să le întindă mâna prieteniei"85. Declaraţia se profilase, de fapt, cu o lună mai devreme, odată cu întâlnirea miniştrilor de exteme ai statelor NATO in Scotia şi lansarea "Mesajului de la Turnberry", prin care se înainta o ofertă de cooperare cu Uniunea Sovietică şi celelalte state est-europene.

Declaraţia a avut meritul de a menţiona mutarea rolului esenţial al Alinaţei din sfera cooperării militar-defensive în sfera cooperării politice. Astfel, Alianţa îşi afirmă obiectivul stabilirii, prin mijloace în esentă politice, a unei "Europe unite". Relevant pentru această idee este textul paragrafului 2 al Declaraţiei, care arată că: "Alianţa va putea ajuta la construirea structurilor unui continent mai unit, susţinând stabilitatea şi securitatea, încrederea noastră comună în democraţie, drepturile individului şi soluţionarea paşnică a diferendelor. Reafirmăm că securitatea şi stabilitatea nu se bazează numai pe dimensiunea militară, motiv pentru care intenţionăm sa întarim componenta politică a Alianţei, aşa cum este prevazută în articolul 2 al Tratatului Nord-Atlantic".

Apelul spre cooperare al Alianţei a avut un răspuns prompt: mesajul preşedintelui Mihail Gorbaciov din iulie 1990, prin care se anunţă acceptarea participării Germaniei reunificate la Alianţa-Nord Atlantică a reprezentat "aderarea" la această ofertă de deschidere86.

Iniţiativele menţionate de Declaraţia de la Londra, legate de ridicarea nivelului cooperării într-un număr important de domenii s-au concretizat în invitarea unor şefi de stat şi de guvern ai noilor democraţii europene, a unor reprezentanţi diplomatici şi militari ai acestor state la cartierul general al NATO de la Bruxelles. Asemenea vizite au fost considerate un succes, fiind urmate de angajamente concrete cu privire la stabilirea de relaţii diplomatice. La rândul său, secretarul general al NATO a vizitat Moscova imediat după Summit-ul de la Londra, în scopul de a comunica liderilor sovietici propunerile conţinute în Declaratie şi hotărârile Alianţei de a se folosi în mod constructiv de noile oportunităţi politice deschise.

O declaraţie comună şi un angajament de non-agresiune au fost semnate la Paris în noiembrie 1990, în acelaşi timp cu semnarea Tratatului asupra Forţelor Convenţionale în Europa şi cu adaptarea, de către statele membre CSCE, a Cartei de la Paris pentru o nouă Europă. Declaraţia comună a pus capăt reacţiilor adverse şi a reafirmat intenţia semnatarilor de a se abţine de la ameninţări şi de la folosirea forţei împotriva integrităţii

85 Ibidem, p. 105

86 Ibidem, p. 106

teritoriale şi independenţei politice a oricărui stat, în conformitate cu principiile Cartei ONU şi cu Actul final de la Helsinki al CSCE.

Într-un scurt interval de timp au fost stabilite noi contacte militare, incluzând discuţii intensificate asupra forţelor şi doctrinelor militare. S-a înregistrat un progres semnificativ şi în ceea ce priveşte negocierea acordului "Cer deschis" prin care se permite survolarea teritoriului naţional de catre avioane straine pe bază reciprocă. In scopul de a creşte încrederea şi transparenţa vis-a-vis de activităţile militare, au fost iniţiate, pe baza Tratatului CFE, negocieri în scopul reducerii foţelor convenţionale de la Atlantic până la Munţii Ural , inclusiv în ceea ce priveşte unele măsuri adiţionale militare a efectivelor militare în Europa. In acelaşi timp, s-a ajuns la un acord privind intensificarea măsurilor adoptate de statele în vederea înlesnirii procesului de consolidare a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care înregistrase deja un proces anterior. Principalele direcţii în cadrul acestui forum erau creşterea încrederii reciproce şi crearea unui cadru instituţional care să ofere posibilităţi noi pentru un dialog politic mai larg într-o Europa unită.

Astfel a căpătat, în ultimii ani ai deceniului trecut, rolul de factor determinant al unei schimbări la nivel de principii a ordinii internaţionale. Avem in vedere, bineînteles, la momentul 1991, care are rolul de a determina regândirea fundamentului juridic al ordinii mondiale87. Anul 1991 a reprezentat o intensificare a legăturilor şi a contactelor diplomatice ale Alianţei cu statele din Europa Centrala şi de Est. Astfel, la 7 iunie 1991, la Copenhaga, a fost lansat, printr-o declaraţie a Consiliului Nord-Atlantic, Parteneriatul cu Statele din Europa Centrala şi de Est88. Documentul propunea consolidarea cooperării în vederea eliminarii dificultăţilor întâmpinate de tranzitul catre o societate democratică. Se propunea organizarea de înalniri la nivel politic şi de experţi pentrtu discutarea unor teme de securitate, intensificarea contactelor pe linie militară, participarea statelor din Europa Centrala şi de Est la anumite activităţi ale Alianţei, întărirea cooperării în domeniul informaţiilor etc.

Odată cu adoptarea Declaraţiei de la Roma din noiembrie 1991, a fost creată baza pentru aşezarea acestei relaţii pe un suport instituţional. Astfel a fost infiinţat Consiliul de Cooperare Nord Atlantic. Iniţial, nouă state din Europa Centrala şi de Est au fost invitate într-un forum consultativ. In martie 1992, participarea a fost extinsă pentru a include toţi membrii Comunităţii Statelor Independente. Intâlnirea inaugurală a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică a avut loc la 20 decembrie 1991, chiar în ziua în care Uniunea Sovietică înceta să existe. Transformările care au avut loc la nivelul Alianţei, în ceea ce priveşte concepţiile acesteia cu privire la relaţiile cu statele din estul continentului şi cu privire la abordarea securităţii europene şi a riscurilor la adresa acesteia, s-au reflectat în adoptarea unui nou Concept Strategic. Astfel, Conceptul porneşte de la premisa că pericolul unei confruntări militare masive a dispărut şi abordări bazate pe cooperare în ceea ce priveşte securitatea au luat locul fostelor confruntări. In examinarea noului mediu de securitate, pe langă schimbările la nivel politic, sunt luate în consideraţie progresele substanţiale realizate în domeniul controlului armamentelor şi al creşterii transparenţei

87 A se vedea, President Bush's speech to Congress, March 6, 1991 (extracts), on line, http://www.al-bab.com/arab/docs/pal/pal10.htm, accesat 10 ianuarie 2011,

ora 17.00

88 Jeffrey Simon, Partnership for Peace(PfP): After the Washington Summit and Kosovo, on line, http://www.dtic.mil/cgi-bin/GetTRDoc?

AD=ADA394708&Location=U2&doc=GetTRDoc.pdf, accesat la 12 mai 2010 ora 20.00

militare şi încrederii reciproce. Riscurile de securitate luate în calcul nu mai sunt legate de posibilitatea unui conflict general în Europa, ci de consecinţele adverse ale instabilităţii rezultate din dificultăţile de ordin economic, social şi politic, inclusiv tensiuni etnice sau diferende teritoriale, care afectează statele din Europa Centrală şi de Est. In menţinerea unei balanţe strategice în Europa, Conceptul ia însa ca bază de calcul, în continuare, puterea militară sovietică.

Conceptul a reafirmat funcţiile de bază ale Alianţei şi importanţa menţinerii legăturilor transatlantice. S-a recunoscut că securitatea este clădită atât pe considerente politice, economice, sociale, cat şi pe apărare. De asemenea, s-a stabilit că aspectele structurale şi instituţionale joacă un rol important. Astfel, Conceptul din 1991 a proiectat o politică de securitate largă, în care capacităţile militare sunt incluse şi ele în numărul mare de elemente semnificative ce trebuie luate în considerare pentru a putea face uz de aceasta oportunitate fără precedent pentru a îndeplini obiectivele pe termen lung ale Alianţei prin mijloace politice, după cum prevăd angajamentele asumate prin articolele 2 şi 4 ale Tratatului Atlanticului de Nord89.

Conceptul din 1991 a enunţat cele mai importante principii şi considerente care afectează viitorul Alianţei. Aceşti factori urmau să determine caracteristicile transformării ulterioare a structurilor NATO pentru a permite organizaţiei să-şi indeplinească sarcinile continuu şi pentru a-şi juca rolul potrivit în cooperarea cu alte organizaţii şi organisme intemaţionale, în viitoarea securitate a zonei euro- atlantice. Dezvoltarea politicilor Alianţei are loc într-un cadru mai larg al cooperării în vederea asigurării securităţii intemaţionale, luată ca un întreg, iar nu izolat faţă de alte structuri şi instituţii de securitate. Astfel, Alianţa îşi joacă rolul alături deşi în cooperare cu alte organizaţii. Această bază institutională de conducere a viitoarei securităţi europene a fost enunţată prin Declaraţia de la Roma din 1991, care a recunoscut că provocările cu care se confruntă noua Europa nu pot fi abordate în integralitatea lor doar de o singura instituţie. Aceste provocări necesită cadrul unor instituţii care să se reasigure în mod reciproc şi să conecteze într-un sistem de structuri inter-relaţionale de sprijin reciproc statele din Europa şi America de Nord. Pentru aceste motive, Alianţa a început în 1991 elaborarea unei noi arhitecturi europene de securitate, care prevedea o complementaritate a rolurilor NATO, CSCE – OSCE, UE, UEO (iniţial) şi Consiliului Europei. Aceste cadre regionale de cooperare, precum şi cele care încurajează cooperarea în regiunile Mării Negre, Mării Baltice şi Mării Mediterane joacă, în opinia Alianţei, un rol important. Astfel, a apărut concepţia potrivit căreia prevenirea instabilităţii şi a divizării care pot rezulta din dificultăţile economice şi din manifestările naţionaliste depinde de interacţiunea eficientă între aceste elemente. Pe fondul evoluţiei noii arhitecturi de securitate europeana, Alianţa şi-a propus, în 1991, să dezvolte progresiv aranjamente practice cu alte instituţii implicate în proces pentru a asigura transparenţa şi complementaritatea necesare între ele.

Conceptul Strategic mai sublinia şi nevoia Alianţei de a lua în considerare contextul global al securităţii. El evidenţia riscurile mai mari, inclusiv proliferarea armelor de distrugere în masă şi modul în care acestea sunt livrate, întreruperea fluxului vital al resurselor şi actele de terorism şi sabotaj care puteau afecta interesele vitale ale Alianţei. In consecintă, conceptul reafirma importanta consultărilor între aliaţi pe baza Tratatului de la Washington şi, acolo unde era nevoie, coordonarea eforturilor şi a reacţiilor lor la asemenea riscuri. In baza conceptului din 1991, Alianţa a abordat aceste

89 Ibidem

provocări prin consultări interne sporite şi prin cea mai largă cooperare posibilă cu alte state în cadrul forumurilor multilaterale corespunzatoare cunoscute in istorie pînă la acea dată90.

În conformitate cu conceptul strategic din 1991, baza politicii de securitate a Alianţei era constituită de abordarea instaurării unei păci durabile în Europa atât prin mijloace politice, cît şi prin mijloace militare. Totuşi, sunt retinute în mod semnificativ oportunităţile de a îndeplini aceste obiective îndeosebi prin mijloace politice şi de a da dimensiuni economice, sociale şi de mediu conceptelor de securitate şi stabilitate.

Urmărirea activă a dialogului de către Alianţă şi cooperarea cu noii parteneri şi cu alte organizaţii intemaţionale era bazată pe angajarea acesteia în două direcţii semnificative: menţinerea unei capacităţi defensive colective eficiente şi clădirea bazelor indispensabile pentru activităţi de management al crizelor şi prevenire a conflictelor. Aceste abordări au avut ca scop reducerea riscurilor apariţiei unor conflicte ca urmare a neinţelegerilor politice, îmbunatatirea activităţilor de management al crizelor şi lărgirea oportunităţilor de parteneriat intre toate statele europene pentru a face faţă problemelor de securitate.

Prin Conceptul Strategic din 1991, politica Alianţei a fost fundamentată pe patru elemente de reasigurare reciprocă: dialogul, cooperarea, menţinerea unei capacităţi defensive colective şi managementul crizelor - prevenirea conflictelor91. Fiecare dintre aceste puncte a fost creat pentru a da asigurări că acele crize care afectează securitatea europeană pot fi prevenite sau rezolvate în mod paşnic. De asemenea, un accent deosebit se acordă ideii prevenirii conflictelor din faza incipientă a acestora, prin diplomaţie preventivă, dialog şi cooperare insterstatala şi interinstituţionala.

Totuşi, potrivit conceptului, dimensiunea militară a Alianţei a rămas un factor esenţial pentru atingerea acestor trei obiective. Ea s-a manifestat într-un număr de principii fundamentale: Alianţa era considerată ca având un obiectiv pur defensiv; Securitatea era indivizibilă; un atac asupra unui membru al Aliantei semnifica un atac asupra tuturor. Prezenta forţelor americane angajate în Europa ramînea vitală pentru securitatea continentului, care este inseparabil legată de cea a Americii de Nord; Politica de securitate NATO este şi la această dată bazată pe securitatea colectivă, inclusiv pe o structură militară integrată, ca şi pe acorduri de cooperare şi de coordonare; Menţinerea unei combinaţii potrivite de forţă nucleară şi convenţională pe teritoriul Europei este necesară pentru viitorul apropiat.

În circumstantele schimbate care afectau securitatea Europei la începutul ultimului deceniu, forţele NATO au fost adaptate noului mediu strategic şi au devenit mai puţin numeroase şi mai flexibile. Este căutată combinaţia ideală între forţele terestre, navale şi aeriene. Forţele convenţionale au fost reduse în mod substanţial. Necesitatea momentului era aceea de a intreţine forţe cu o mobilitate sporită, pentru a putea face faţă acţiunilor de management al crizelor şi pentru a se putea constitui, în caz de necesitate, în scopuri defensive. S-a pus accent crescut pe rolul forţelor multinaţionale în interiorul structurilor militare integrate în NATO Alianţa a decis să mentină existenţa forţelor nucleare, cu scop pur defensiv - de descurajare a oricarui potenţial agresor. De asemenea,

90 S.N. Drew, NATO, From Berlin to Bosnia. Trans-Atlantic Security in Transition, on line http://oai.dtic.mil/oai/oai?

verb=getRecord&metadataPrefix=html&identifier=ADA421921, accesat la 8 mai 2010, ora 20.25

91 Ibidem

se fac primii paşi pentru crearea unei identităţi europene de securitate şi apărare, subliniindu-se necesitatea întăririi pilonului european al Alianţei şi a asumării de către statele europene a unui rol sporit în ceea ce priveşte securitatea continentului.

Concluzionând, putem afirma că acest Concept Strategic a marcat în mod oficial transformarea Alianţei, din perspectiva contracarării unor noi riscuri de securitate, a accentuării mijloacelor politice de acţiune în paralel cu menţinerea celor militare, a reducerii forţelor convenţionale în paralel cu crearea unei mai mari flexibilităţi şi mobilităţi a acestora şi a abordării unei noi identităţi europene de apărare.

Noua structură de securitate a continentului european, deterrninată de dispariţia Tratatului de la Varşovia şi de apropierea fostelor state comuniste de valorile democraţiei şi statului de drept a deterrninat necesitatea asumării de către NATO a unui rol sporit în asigurarea securităţii pe continent92. Un rol important l-a avut şi atitudinea noilor democraţii, care în perioada 1991-1992 depun solicitări oficiale de aderare la Alianţă. Mecanismul juridic de lărgire avut în vedere de NATO este prevăzut de articolul 10 din Tratatul de la Washington, care arată că "prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la Tratat orice alt stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor prezentului Tratat de a contribui la securitatea regiunii Atlanticului de Nord"93.

NAT O a exprimat pentru prima data o poziţie oficială faţă de instituţia lărgirii cu ocazia Summit-ului de la Bruxelles din ianuarie 1994. Cu această ocazie, s-a arătat că , în conformitate cu prevederile Tratatului, lărgirea este necesară pentru atingerea obiectivului fundamental al păcii şi securităţii pe continentul european.

Prin urmare, în 1995 Alianţa a elaborat « Studiul asupra lărgirii Alianţei » structurat pe două linii de bază: "cum?" şi "de ce?". Răspunsul la întrebarea "cum?" nu a fost deloc dificil, fiind oferit de articolul 10 din Tratatul de la Washington. Concluzionând asupra intrebarilor "de ce?", studiul arată că ,, odata cu sfârşitul razboiului rece şi cu dispariţia Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, s-a simţit nevoia clădirii unei securităţi mai performante în întreaga zona euro-atlantică, dar fără a crea linii de diviziune". În ceea ce priveşte criteriile în conformitate cu care ar urma sa fie invitate noile state membre, s-a arătat că un factor decisiv este reprezentat de capacitatea statelor candidate de a contribui militar la apărarea colectivă şi la noile misiuni ale Aliantei. De asemenea, s-a pus un accent aparte pe criteriul politic intern al statului candidat: Impărtăşirea valorilor democratice şi asigurarea unei stabilităţi interne.

Din cele cinci candidaturi prezentate, la Summitul de la Madrid din 1997 NATO a decis invitarea numai a trei noi state membre: Ungaria, Polonia şi Cehia. Alianţa a adoptat în continuare politica "porţilor deschise", în cadrul Summiturilor de la Madrid (1997) şi Washington (1999), fiind nominalizate România şi Slovenia drept candidate prioritare la aderare94. In vederea aderării noilor state candidate a fost implementat Membership Action Plan, structurat pe cinci capitole, în cadrul căruia fiecare stat candidat, prin Programul National de Aderare, îşi stabilea obiective pe care-şi le propunea să le atingă într- un anumit interval de timp. Acest mecanism permite o mai bună pregătire a statului candidat pentru aderare, în vederea asigurării unei reale

92 D. Peters, Conflict Prevention and Crisis Management The Role of NATO, on line http://www.luisedruke.com/luise/book_thess/peters_529_540.pdf

93 Tratatul Nord-Atlantic, Washington DC, 4 aprilie 1949, art.10

94 Jeffrey Simon, op. cit p. 112

interoperabilităţi militare cu alianţa şi a unei coeziuni la nivel politic şi juridic (Capitolul V din MAP, spre exemplu, are ca temă realizarea unei compatibilităţi între legislaţia statului candidat şi posibilitatea implementarii obligatiilor prevăzute de Tratatul Atlanticului de Nord şi celelalte instrumente juridice din cadrul NATO).

După lansarea, în cursul Summit-ului NATO de la Praga (20-21 noiembrie 2002), a invitaţiei de aderare la NATO pentru cele 7 state candidate, România, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Estonia, Lituania, Letonia, la 26 martie 2003, reprezentanţii guvernelor statelor aliate au semnat, la Bruxelles, protocoalele de aderare la NATO a statelor invitate, dând astfel forma juridică voinţei politice exprimate prin invitaţia de aderare de la Praga.

Pentru România, Legea de aderare a fost promulgată de Preşedintele României, Ion Iliescu, la 1 martie 2004 şi publicată în Monitorul Oficial (Legea nr. 22 din 1 martie 2004). Preşedintele României a semnat, la 4 martie 2004, instrumentul de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord. La 29 martie 2004, Prim-ministrul României, Adrian Năstase, a depus, concomitent cu ceilalţi 6 prim-miniştri ai statelor invitate, instrumentul de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord la depozitarul Tratatului, Guvernul SUA, în cadrul unei ceremonii speciale organizate la Washington, moment în care, România a devenit membru cu drepturi depline al Aliantei Nord-Atlantice. La 2 aprilie 2004, la Cartierul General al NATO din Bruxelles a fost organizata reuniunea festiva de marcare a aderarii noilor state membre la NATO În aceeasi zi, dupa ceremonia de marcare a aderarii, a avut loc reuniunea informala a Consiliului Nord-Atlantic la nivelul ministrilor de externe, prima reuniune de lucru NATO la care România a participat în noua sa calitate, de membru cu drepturi depline al Aliantei. Din acest moment şi ţara noastră a devenit un actor important în politica şi strategia NATO de a preveni şi gestiona conflictele in politica internaţională

O altă instituţie menita să complementeze lărgirea Alianţei în vederea atingerii scopului realizării unei cooperări eficiente cu noile democraţii europene a fost Parteneriatul pentru Pace. Acest mecanism a fost iniţiat prin lansarea, în cadrul Summitului de la Bruxelles, la 10 ianuarie 1994, a două documente: Documentul de Invitare adresat viitoarelor state participante la Parteneriatul pentru Pace şi Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace95. Invitaţia a fost adresată tuturor statelor participante la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică şi altor state participante la CSCE, la invitaţie raspunzând 27 de state (de menţionat că România a fost primul stat care a semnat Documentul Cadru al Parteneriatului). Scopul declarat al acestui proces de cooperare era "transformarea relaţiei între NATO şi statele participante". În invitaţia adresată statelor europene, se precizează că Parteneriatul va fi plasat sub autoritatea Consiliului Nord-Atlantic, statele partenere urmând a participa în anumite organe politice şi militare create la sediul NATO, în scopul consultării cu aliaţii96. Domeniile concrete de cooperare menţionate în invitaţie sunt legate de transparenţa bugetelor de apărare, promovarea controlului civil al armatei,

95 Anca Dana Pop, SUA si integrarea Romaniei in NATO: 1994-2004, teză de doctorat UBB Cluj Napoca 2010, on line http://docs.google.com/viewer?

a=v&q=cache:doQG9yHxCjsJ:doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2010/relatii%2520internationale/POP_ANCA_DANA_

%2520RO.pdf+Pop+Integrarea+Romaniei+in+NATO&hl=ro&gl=ro&pid=bl&srcid=ADGEESg4HpCKBkhXyAGWKjkcKAHBv0J7Ci7YhLF3kvqVmst7mvwT2

4ciTH-vPSDj17O89h3p1EqxK2taInbpvOEm7ZJtohUcfdptxEIbZcYhAG3GIMO5rh9KFk026QSKo-

ICRbAKLErH&sig=AHIEtbQGgUTrWx84rd9zHiREiGGQ53TBYQ

crearea interoperabilităţii între statele partenere şi aliaţi în domeniul operaţiunilor de menţinere a păcii şi a acţiunilor umanitare de căutare şi salvare.

Statele care au aderat la instituţia Parteneriatului pentru Pace au aderat Ia principiile Documentului Cadru, prin semnarea acestuia. Documentul, pe lângă afirmarea principiului menţinerii păcii şi securităţii în spaţiul euro-atlantic şi prevederea hotărârii statelor partenere de a se ataşa valorilor democratice, libertăţilor individuale şi principiilor dreptului internaţional, reia obiectivele principale ale Parteneriatului stipulate în Invitaţie: facilitarea transparenţei bugetelor nationale de apărare, asigurarea controlului democratic al forţelor armate, menţinerea unor forţe capabile să opereze împreuna cu cele aliate, întarirea cooperării militare în relaţiile cu NATO şi dezvoltarea, pe termen lung, a unor forţe interoperabile cu cele aliate.

Parteneriatul pentru Pace are meritul de a fi dezvoltat în relaţia cu statele participante o procedură de cooperare bine individualizată. Astfel, statele participante remit, într-o primă etapă, Alianţei, Documentul de prezentare, prin care sunt indicate acţiunile pe care acestea sunt pregătite să le întreprindă pentru realizarea scopurilor parteneriatului. Pe baza acestui material, Alianţa şi statuI participant încheie Programul individual de parteneriat (IPP), care prevede, pentru o perioadă de doi ani, mijloacele politice şi militare prin care cele două părţi vor coopera în vederea atingerii scopurilor parteneriatului. Lista activităţilor înscrise pe agenda fiecărui stat participant în relaţia cu NATO se regăseşte Ia nivelul Programului de Iucru al Parteneriatului (PWP), încheiat, ca şi IPP, pe o perioadă de doi ani şi e revizuit anual97.

Parteneriatul pentru Pace a creat şi structura instituţională capabilă să asigure cooperarea eficientă între statele participante şi Alianţă. Astfel, au fost create Comitetul director politico-militar al Parteneriatului pentru Pace şi Celula de coordonare a Parteneriatului. De asemenea, a fost iniţiat un Proces de planificare şi evaluare (PARP), având o ciclicitate de trei ani, care a fost de natură să ofere o perspectivă evolutivă asupra activităţilor întreprinse (iniţial, activităţile cuprindeau doar exerciţii de menţinere a păcii, ulterior fiind extinse la toată gama de operaţiuni NATO). Planificarea se realizează pa baza datelor furnizate de fiecare stat partener, fiind ulterior aprobate pe baza bilaterală (NATO şi statuI partener) în urma analizei efectuate.

Succesul în plan politic şi militar al Parteneriatului pentru Pace a determinat introducerea Parteneriatului pentru Pace Intensificat (Intensify Partnership for Peace). Obiectivele acestei instituţii cuprind dezvoltarea consultării politice în cadrul Parteneriatului, stabilirea unui nou rol operaţional al acestuia şi asigurarea unei asocieri mai strânse între aliati şi parteneri. La 30 mai 1997, la Sintra, Portugalia, a fost emis Documentul de bază al Consiliului Parteneriatulul Nord-Atlantic (EAPC), o structură instituţională care urma a servi drept forum de consultare între aliaţi şi parteneri, în scopul de a determina o implicare sporită a acestora din umră în luarea de decizii politice în cadrul parteneriatului şi în stabilirea unui cadru politico-militar al operaţiunilor. Mecanismele lărgirii Alianţei şi ale Parteneriatului pentru Pace au avut rolul de a consolida forţa politică a NATO în spaţiul european. Prabuşirea Tratatului de la Varşovia a fost urmată, datorită acestor institutii, de asumarea de către NATO a rolului de unic

96 David Phinnemore, Romania and Euro-Atlantic Integration since 1989: a Decade of Frustration?, în Duncan Light & David Phinnemore, Post-Communist

Romania. Coming to Terms with Transition, Hampshire & New York, Palgrave, 2001, p. 245

97 Ibidem

forum politico-militar capabil să acţioneze pentru asigurarea păcii şi securităţii pe continent.

Totuşi, dacă în primii ani Post Război Rece NATO s-a adaptat noului context de securitate european, treptat, în anii care au urmat, Alianţa s-a afirmat ca un factor de decizie politic ai cărui vectori se întind pe întregul spaţiu european. Chestiunea care apare în atentie, în acest context, este aceea că, ţinând cont de faptul că în cadrul mecanismului decizional al NATO o pondere determinantă o exercită Statele Unite ale Americii, Alianţa ar deveni practic un instrument politico-militar prin care puterea Statelor Unite să fie exercitată asupra unui spaţiu geopolitic crescut.

În acest sens, se poate observa implicarea tot mai crescută a Alianţei în soluţionarea noilor tipuri de crize apărute în afara şi in interiorul continentului european. Astfel, în cadrul primului război din Golf, forţa de coaliţie s-a format sub comanda Statelor Unite, fără a fi implicat în mod direct NATO, însă un rol deosebit de important a fost jucat de solidaritatea care s-a format la nivel politic în cadrul Alianţei cu privire la situaţia creată. Forumul Alianţei a fost folosit intens ca un cadru al consultărilor politice şi a avut un rol esenţial în sprijinirea demersurilor diplomatice ale Statelor Unite pentru ajungerea la o soluţie diplomatică. În conflictele apărute pe continentul european, rolul jucat de NATO a fost mult crescut98. Este suficient să ne referim la conflictul din Bosnia şi Herţegovina, unde, în urma eşuării planurilor de pace Vance-Owen şi Yasushi Akashi, intervenţia diplomatică a Statelor Unite a fost susţinută de atacurile NATO. Astfel, în scopul slăbirii poziţiei sârbilor bosniaci în confruntarea acestora cu Federatia Croato-musulmană (creată prin Tratatul de la Washington, în decembrie 1994), în urma solicitării Consiliului de Securitate, forţele NATO au atacat la 25 mai 1995 poziţiile sârbe din jurul localităţii Pale. In lunile iunie şi august, atacurile s- au intensificat impotriva poziţiilor sârbe de la Srebrenica şi Sarajevo. Incetarea focului are loc abia la 1 septembrie, când sârbii bosniaci convin sa îşi retragă poziţiile din jurul oraşului Sarajevo. Slăbirea poziţiei militare sârbe prin atacurile NATO a avut, în concluzie, un rol determinant pentru încheierea definitivă a conflictului prin Acordul de la Dayton din 14 decembrie 1995. Acest exemplu dovedeşte implicarea tot mai activă a NATO, prin operaţiuni "non-articol 5", în soluţionarea oricăror crize de pe continentul european care ar putea duce, direct sau indirect, la periclitarea păcii şi securităţii. Intervenţia NATO în Bosnia şi Herţegovina s-a realizat în deplina conformitate cu dreptul internaţional - trupele având mandat din partea Consiliului de Securitate, deci NATO actionând, practic, sub "umbrela" juridică a ONU Cu toate acestea, evoluţiile la nivelul contextului de securitate european vor duce, treptat, la apariţia necesităţii indeplinirii unor acţiuni în spaţiul euro-atlantic caracterizate printr-un grad sporit de independenţă faţă de srtructurile mondiale99. Aceste imprejurări vor duce, după cum se va arăta mai jos, nu numai la o nouă transformare a Alianţei, ci la determinarea de către Alianţă a unei noi evoluţii la nivelul principiilor dreptului interanţional contemporan.

La baza viitoarelor acţiuni ale NATO în prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor au stat o serie de rapoarte referitoare la deteriorarea situaţiei umanitare din Kosovo. Astfel, potrivit unui raport al Depratamentului de Stat al Statelor Unite, începând cu februarie 1998, campania guvernului sârb împotriva grupării separatiste

98 D. Peters, op., cit în loc., cit.

99 H. Daalder and Michael E. O’Hanlon, Winning Ugly, NATO’s War to Save Kosovo, p.85-86

albaneze UCK a "evoluat într-un program comprehensiv, premeditat şi sistematic de purificare etnică a provinciei sârbe Kosovo de cei 1,7 milioane de etnici albanezi"100. Raportul afirma că forţele militare, paramilitare şi de poliţie sârbe au deplasat de la locul de domiciliu peste 1 milion de persoane, din martie 1999 (momentul plecării misiunii de verificare a OSCE) fiind raportaţi în statele vecine peste 700.000 de refugiaţi albanezi. De asemenea, raportul face referiri la atrocităţile comise de autorităţile sârbe, cum ar fi execuţii colective, violuri, deportări în masă, distrugeri de lacaşe de cult etc.

Trebuie să menţionăm, în acelaşi timp, faptul că unii autori pun la indoiala relatările raportului american în conformitate cu care calitatea de agresor o au numai autorităţile sârbe, vicitme fiind doar membrii comunităţii albaneze. Astfel, unii autori citează rapoarte conform cărora UCK ar fi fost implicată în ucideri colective, luări de ostatici, tortură, pentru a determina o replică dură a autorităţilor de la Belgrad (este citată executarea a 45 de persoane la Racak la 15 ianuarie 1999, descoperirea a 22 de cadavre la Kleca etc.).

Faţă de această situaţie, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a emis rezoluţiile nr. 1160/1998 şi 1199/1998, prin care situaţia din Kosovo era calificată drept o ameninţare contra păcii (situaţie care, în conformitate cu articolul 39 din Carta Naţiunilor Unite, creează premisa luării de către Consiliu a unor măsuri pentru soluţionarea situaţiei, măsuri care pot implica şi folosirea forţei armate)101. Totuşi, trebuie precizat că nici una dintre aceste Rezoluţii ale Consiliului de Securitate nu au mandatat expres forţele unui/unor state membre ONU să intervină cu forţa armată (cum s-a întamplat, de exemplu, în cazul Bosniei şi Herţegovinei), Rusia şi China afirmând că vor face uz de dreptul lor de veto în cazul în care s-ar propune o rezoluţie care să autorizeze astfel de măsuri).

În primele trei luni ale anului 1999, Alianţa Nord-Atlantică a desfăşurat o campanie diplomatică în vederea ajungerii la o soluţie în cazul Kosovo. Astfel, la 18 ianuarie, generalul Wesley Clark, comandantul suprem al forţelor aliate din Europa, vizitează Belgradul pentru a atrage atenţia preşedintelui Slobodan Milosevic asupra gravităţii situaţiei. Sub presiunea politică a Alianţei (la 30 ianuarie, Consiliul Nord-Atlantic autorizase loviturile aeriene împotriva Republicii Federale Jugoslavia), la 7 februarie încep la Rambouillet negocieri între guvemul de la Belgrad şi separatiştii albanezi. Deşi la 15 martie textul unui acord interimar de pace fusese convenit, patru zile mai târziu, Republica Federala Jugoslavia anunţa că nu va semna un astfel de acord, negocierile fiind sistate.

Urmare a deciziei luate de organele de conducere ale NATO, la 24 martie 1999 trupele aliate încep loviturile aeriene împotriva unor ţinte militare din Jugoslavia, în scopul stopării represiunii împotriva albanezilor kosovari. Operaţiunea ia sfârşit abia la 10 iunie 1999, după ce Belgradul "a fost de acord" să semneze acordul cu Grupul G8 care prevedea autonomia provinciei Kosovo şi desfăşurarea unei forţe militare în zonă. Semnarea Acordului a fast salutată de Consiliul de Securitate, care, prin Rezoluţia nr. 1244/1999 autoriza prezenţa militară în provincie.

Prin acţiunile întreprinse, NATO, în spatele căreia era plasată, bineînţeles, puterea politică a Statelor Unite, a dovedit, din punct de vedere politic, voinţa de a se implica

100 Ibidem, p. 89

101 Ibidem

într-o măsură mult mai mare decât până în acel moment în soluţionarea unor crize, chiar în ipoteza în care aceste crize apar în interiorul unui stat european.

În cadrul Summitului de la Washington, din aprilie 1999, a fost lansat Noul Concept Strategic (23-24 aprilie), de natură să răspundă noilor schimbări în mediul de securitate şi noului rol al NATO in raport cu ordinea mondială în schimbare. Alianţa îşi afirmă, prin acest Concept Strategic, rolul indispensabil în consolidarea schimbărilor pozitive şi În întâmpinarea noilor riscuri de securitate. Noul Concept Strategic s-a dovedit a fi un document de bază, care a reflectat în mare masură transformarea Alianţei ca urmare a mutaţiilor produse la nivelul ordinii mondiale. Trebuie sa remarcam însă că relaţia dintre transformarea Alianţei şi apariţia unei "noi ordini mondiale" nu reprezintă o relaţie efect-cauză, cele două fenomene fiind interdependente, rezultatul inerent al caracterului unipolar al sistemului internaţional.

În ceea ce priveşte scopurile Alianţei, interesant de remarcat este faptul că scopul asigurării unei păci sigure şi durabile în Europa este dublat de asumarea de către Alianţă a unei responsabilităţi cu privire la întregul spaţiu euro-atlantic, ce excede in consecinta teritoriul statelor membre. Astfel, Conceptul afirmă că pacea şi securitatea în Europa pot fi supuse unor riscuri "de către crize şi conflicte care afectează spaţiul euro-atlantic. Prin urmare, Alianţa nu asigură numai apărarea membrilor săi, ci are rolul de a contribui la pacea şi securitatea intregii regiuni". Acest aspect constituie un element-cheie de transformare a Alianţei în paralel cu noua ordine mondială, permitând acesteia să intervină în afara teritoriului membrilor săi, în numele "dreptului la intervenţie umanitară"102.

Conceptul redă, de asemenea, obiectivele esenţiale ale Alianţei. Cele trei obiective principale sunt securitatea - crearea unui mediu de securitate stabil în spaţiul euro-atlantic, consultarea şi descurajarea - apărarea. Două instituţii primesc un loc distinct în contextul menţionării obiectivelor de securitate: managementul crizelor şi parteneriatul. In ceea ce priveşte managementul crizelor, vom arăta că acesta reprezintă o "nouă coloană vertebrală" a Alianţei Nord- Atlantice - în contextul în care apare evident ca un atac masiv împotriva membrilor săi este din ce în ce mai puţin probabil, managementul crizelor dă viaţă scopului alianţei de a interveni (în concordanţă cu noile schimbări la nivelul ordinii mondiale) inclusiv în afara teritoriului său, pentru soluţionarea unor ameninţări de securitate.

În ceea ce priveşte mediul strategic şi noile riscuri de securitate, sunt menţionate cu prioritate "incertitudinile şi riscurile care pot degenera în crize acute"103. Faţă de aceste noi riscuri, Alianţa îşi afirmă "hotararea, exemplificată in Balcani, pentru prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, inclusiv prin operaţiuni de menţinere a păcii, în scopul modelării mediului strategic european" (se poate observa reflectarea obiectivului Alianţei de a-şi asuma responsabilităţi largite şi de a interveni în consecintă). In contextul "noii ordini mondiale", considerăm că este util să arătăm că riscurile de securitate cărora Alianţa îşi propune să le facă faţă includ situaţii specifice, precum "posibilitatea unor crize regionale la periferia Alianţei, care pot evolua rapid", "abuzul şi nerespectarea

102 Zbigniew Brzezinski, The Lessons of Kosovo, testimony before the U.S. Senate Foreign

Relations Committee, October 6, 1999, on line http://www.csis.org/hill/ts991006zb.html

103 Ibidem

drepturilor omului, disoluţia statelor", capabile să justifice o intervenţie umanitară din punctul de vedere al Alianţei104. Mediul strategic continuă însă să fie definit prin cooperarea NA TO cu un numar de actori internaţionali precum ONU, OSCE, Uniunea Europeana (căreia i se recunoaşte exsitenta unei componente de securitate şi apărare - ESDP - compatibile cu cerinţele de securitate în spaţiul european). lnteresant de remarcat, din perspectiva modificării modului de articulare a principiilor dreptului internaţional, este faptul ca Alianţa îşi afirmă hotărârea de a respecta principiile Cartei ONU şi rolul primar al Consiliului de Securitate - aserţiune ce serveşte la argumentarea faptului că noua abordare asupra "dreptului de intervenţie" este compatibilă cu Carta ONU, modificarea la nivel de principiu intervenind prin tehnica interpretării.

Abordarea problemelor de securitate reflectată în Noul Concept Strategic cuprinde un număr de şapte principii, de natură să răspundă noului mediu strategic: menţinerea legăturii transatlantice, menţinerea capacităţii militare a Alianţei, identitatea Europeana de Securitate şi Apărare, Prevenirea Conflictelor şi Managementul Crizelor, ideea de parteneriat - cooperare - dialog, lărgirea Alianţei şi controlul armamentelor - dezarmare - neproliferare.

Câteva consideraţii pot fi făcute în ceea ce priveşte aceste principii. Astfel, în ceea ce priveşte menţinerea capacităţii militare a Alianţei, se menţioneaza expres necesitatea adaptării acestei capacităţi la "prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, prin operaţiuni non-articol 5", specifice noului context de securitate şi noii ordini mondiale. ldentitatea Europeana de Securitate şi Apărare este o instituţie din ce în ce mai importantă, în condiţiile în care Statele Unite doresc menţinerea rolului lor de lider al Alianţei în paralel cu creşterea implicării militare a celorlalţi aliaţi, în special în ceea ce priveşte operaţiunile non-articol 5 (în care, eventual, Statele Unite nu ar dori să intervină direct). Se observă, de asemenea, că prevenirea conflictelor şi managementul crizelor sunt ridicate la nivelul de principiu strategic al NATO, dând expresie noului rol al Alianţei în contextul mondial. Nu în ultimul rând, trebuie să menţionăm lărgirea Alianţei - politica uşilor deschise - instituţie de natură să intărească forţa politică a acesteia şi să sporească securitatea prin includerea de noi state europene. După cum afirmam într-o secţiune anterioara, Summit-ul de la Washington este cel care a introdus Membership Action Plan, un document care trasează un parcurs mult mai bine definit pentru statul candidat către calitatea de membru, urmărind realizarea unei coeziuni între Alianţă şi statuI candidat în ceea ce priveşte105: i) problemele politice şi economice, ii) problemele militare şi de apărare, iii) problemele referitoare la resurse, iv) probleme de securitate şi v) probleme legale. Schimbarea intervenită la nivelul Alianţei, în stransă conexiune cu apariţia teoriei intervenţiei la nivelul fundamentului dreptului internaţional, este reflectată de Conceptul Strategic inclusiv la nivelul capacităţilor militare ale NATO - Capitolul IV din Concept, intitulat "Linii directoare pentru forţele Alianţei. Stipulând menţinerea necesarului de forţe pentru asigurarea întregii game de misiuni NATO şi reiterând ideea că apărarea

104 Jeffrey Simon, NATO’s Membership Action Plan and Defense Planning: Credibility at

Stake, Problems of Post-Communism, vol. 48, no. 3 (May 2001).

105 Kathryn Mazur, NATO Accession: Expansion Candidates Face Tougher Criteria, Balkan

Times, January 17, 2002

comună - articolul 5 din Tratatul de la Washington - rămâne unul din principiile de baza ale Alianţei, Conceptul Strategic introduce elemente noi, legate de necesitatea îndeplinirii de către forţele NATO a unor operaţiuni specifice de prevenire a conflictelor şi management al crizelor. In acest sens, între misiunile forţelor aliate sunt menţionate cu prioritate "îndeplinirea efectivă de operaţiuni non-articol 5 ca răspuns la apariţia unor crize" şi "minimizarea riscurilor prin gestionarea crizelor intr-un stadiu incipient". Astfel, interesant de notat este faptul ca operaţiunile NATO sunt concepute pentru a face faţă unei "game largi de actori, riscuri, situaţii şi solicitări, inclusiv urgenţe umanitare ". In vederea realizării acestor operaţiuni non-articol 5, Conceptul prevede elaborarea de aranjamente practice între membrii Alianţei, de natură să faciliteze acţiunea şi decizia comună în astfel de operaţiuni şi repartiţia eficientă a sarcinilor între aliaţi. De asemenea, sunt prevăzute structuri adecvate de planificare, comandă şi control capabile să asigure eficienţa acestor acţiuni.

În privinţa compoziţiei forţei militare, a fost menţinută prevederea Conceptului din 1991, conform căreia Alianţa va menţine combinaţia optimă de forţe nucleare şi convenţionale, însa este inserată necesitatea ca aceste forţe să aibă capacitatea de a acoperi o gamă cât mai largă de operaţiuni convenţionale.

Un aspect important care trebuie luat în considerare se referă la anumite caracteristici ale forţelor Alianţei, caracteristici care definesc noile tipuri de operaţiuni non-articol 5. Astfel, este menţionată, în primul rând, necesitatea ca forţele să poată indeplini operaţiuni într-un termen scurt, la mare distanţă de teritoriul naţional, eventual în afara teritoriului statelor aliate. In vederea realizării acestei cerinţe, sunt prevazute o serie de elemente cum ar fi: menţinerea numărului forţelor la un nivel cât mai scăzut posibil, dispersarea forţelor pe teritoriul statelor membre, operativitatea - constând în capacitatea de angajare rapidă în operaţiuni, capacitate de proiectare la distanta şi mobilitate, capacitate de a face faţă o perioadă mai îndelungată unui mediu ostil, capacitate de susţinere a forţei. Este subliniată în mod repetat necesitatea creării capacităţii forţei de a reacţiona rapid: a se constitui, proiecta la distanţă şi retrage într-un timp cât mai scurt.

Necesitatea adaptării forţelor aliate la noile operaţiuni non-articol 5 este reluată în documentul intitulat Defence Capabilities Initiative (DCI), adoptat în cadrul Summit-ului de la Washington, la 25 aprilie 2001106. DCI ofera cateva elemente realiste referitoare la viitoarele caracteristici pe care forţele aliate vor trebui sa le deţină. Este menţionată, astfel, necesitatea creării unei capacităţi de transport aerian eficiente (airlift) şi, eventual, capacitatea forţelor de a construi o anumită infrastructură în cadrul teatrului operaţiunii. Este reiterată, în acelaşi timp, capacitatea forţelor de a reacţiona rapid, de a proiecta, proteja şi menţine anumite unităţi pe o anumită perioadă de timp la o distanţă considerabilă de teritoriul naţional. Nu în ultimul rând, este de menţionat faptul că un loc semnificativ este ocupat de eficienţa structurilor de comandă şi control, precum şi de crearea unor sisteme de informaţii capabile să asigure succesul operaţiunii.

Acţiunea NATO în Kosovo a contribuit esenţial (am putea spune chiar că a determinat) o schimbare fundamentală a raporturilor dintre principiile dreptului internaţional contemporan. Chiar dacă la nivel teoretic existenţa unui drept de intervenţie umanitară este încă pusă sub semnul intrebării, am putea spune în mod întemeiat din punct de vedere juridic, ca intervenţia umanitară a NATO a reprezentat, în mod

106 Jeffrey Simon, op., cit., în loc., cit.

indubitabil, o situaţie, un fapt juridic, acceptat de cvasi-majoritatea actorilor internaţionali. Prin urmare, schimbarea produsă, cel puţin la nivel practic, se caracterizează prin preeminenţa principiului respectării drepturilor omului asupra principiilor interzicerii folosirii forţei şi a ameninţării cu forţa (în forma în care rezultă din dispoziţiile Cartei ONU), al neamestecului în treburile interne şi al suveranităţii.

Această schimbare a raportului între anumite norme de drept internaţional, produsă la nivel practic şi teoretic, s-a realizat în paralel cu asumarea de către Alianţa Nord-Atlantică a unui nou rol, specific instituţiei intervenţiei umanitare. Astfel, în Noul Concept Strategic din 24 aprilie 1999 şi în Defence Capabilities Initiative se regăsesc coordonatele unui nou tip de operaţiune - operaţiunea non- articol 5, de prevenire a conflictelor şi management al crizelor, desfăşurată chiar pe teritoriul altor state decât membrii Alianţei - caracterizată prin anumite elemente referitoare la forţele implicate, cum ar fi capacitatea de reacţie rapidă, proiectabilitatea la distanţă, capacitatea de susţinere.

Evenimentele din 11 septembrie 2001 au determinat anumite schimbări la nivelul sistemului internaţional, determinate în principal de apariţia unor noi riscuri de securitate la nivel mondial. Astfel, la nivel mondial a apărut un nou factor capabil să pericliteze pacea şi stabilitatea, şi anume "terorismul". Terorismul ar putea fi catalogat, pe de o parte, ca ameninţare la adresa securităţii, dar, pe de altă parte, ar putea fi considerat un actor internaţional: un ansamblu de forţe mai mult sau mai puţin organizate, caracterizate prin lipsa de statalitate, lipsă de identitate clară şi folosirea de mijloace ilegale pentru procurarea resurselor, care acţioneaza prin metode specifice pentru atingerea unor scopuri107.

Necesitatea eliminării riscurilor majore determinate de prezenţa şi acţiunea acestui actor pe scena intenraţională, riscuri demonstrate în mod tragic la 11 septembrie, a determinat formarea unei largi coaliţii internaţionale ad-hoc, reunite în jurul Statelor Unite ale Americii. Constituirea acestei coaliţii în primele zile de după atacurile teroriste a reprezentat realizarea unui consens fără precedent la nivel mondial referitor la necesitatea declanşării "razboiului cu terorismul". Statelor Unite, în calitate de lider al coaliţiei antiteroriste, li s-a alăturat o paletă foarte largă de actori internaţionali. Astfel, pe lângă aliaţii şi partenerii tradiţionali, s-au implicat în această coaliţie sau cel puţin şi-au declarat susţinerea: Federaţia Rusă, China, o importantă parte a statelor arabe, Pakistanul etc.

Constituirea coaliţiei antiteroriste a avut drept consecinţă tendinţa sistemului internaţional, caracterizat ca uni-multipolar de a se concentra în jurul Statelor Unite, devenind astfel mai mult un sistem unipolar (opiniile care susţineau multipolarismul sau uni-multipolarismul imediat după 1990 tind a converge către unipolarism. Totuşi, această caracteristică poate fi considerată valabilă numai dacă luăm în considerare actorii "clasici" prezenţi pe scena internaţională. Apariţia noilor ameninţări creează însă premisele pentru confruntări asimetrice, de tip nou, între aceşti actori clasici şi actori nestatali, de factură nouă, cum ar fi "terorismul".

Din perspectiva dreptului internaţional, ar fi de notat faptul că atacurile teroriste au fost calificate de Consiliul de Securitate al ONU, prin Rezoluţiile nr 1368/2001 şi 1373/2001, drept "ameninţări la adresa păcii şi securităţii", de natură să justifice "exercitarea dreptului inerent la autoaparare". Prin urmare, Statelor Unite li se deschideau

107 Dr. Constantin Mostoflei, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii, Editura UNAp „Carol I”, Bucuresşti, 2008, p. 9-12

două posibilităţi legale de acţiune: pe de o parte, se crea posibilitatea obţinerii unei rezoluţii subsecvente a Consiliului de Secuiritate, prin care ar fi fost autorizată expres o acţiune militară, în conformitate cu Capitolul VII din Carta ONU : pe de altă parte se crea posibilitatea unei riposte directe, fundamentate pe exercitarea dreptului la autoaparare. Statele Unite au ales a doua variantă pentru operaţiunea militară din Afganistan.

Trebuie însă remarcat faptul că riposta a avut drept obiect un actor statal, în raport cu "atacul armat" care survenise din partea unui actor nestatal, neidentificat cu absolută certitudine (operaţiunile au fost declanşate în condiţiile în care existau numai indicii ale comiterii atacurilor de către membri ai organizaţiei teroriste AI-Qaida). Prin urmare, atacul armat împotriva căruia se poate exercita dreptul la autoaparare capătă noi valenţe, nefiind obligatoriu ca acesta să provină din partea unui stat (fiind suficient ca statuI împotriva căruia se ripostează să fie suspectat a sprijini grupările teroriste).

În consecinţă, la nivelul teoriei dreptului internaţional este pe cale de formare o nouă teorie referitoare la aşa-zisa « autoapărare anticipativă », necesară eliminarii riscului oricarui atac viitor. Deşi nu a fost necesară invocarea acestei teorii în cadrul operaţiunii din Afganistan (existând elemente certe ale autoapărării clasice), ea a putut fi folosită pentru operaţiuni, cum a fost cea pe care Statele Unite au avut-o împotriva lrakului.

NATO şi-a asumat, încă din primele zile ale formării coaliţiei antiteroriste, un rol central în cadrul acesteia. Astfel, nu poate fi omis faptul că, în legatură cu atacurile din 11 septembrie 2001, Consiliul Nord-Atlantic, printr-o declaraţie din 12 septembrie, afirma că "în cazul în care se va stabili că atacurile teroriste au venit din afara teritoriului Statelor Unite, ele vor fi considerate un atac armat în sensul articolului 5 din Tratatul Nord-Atlantic". Prin urmare, atacurile teroriste au dat naştere, în cadrul NATO, aplicării instituţiei apărării colective. Acest fapt a capătăt semnificaţii sporite în situaţia în care riposta declanşată împotrtiva Afganistanului a avut ca fundament, după cum am arătat mai sus, exercitarea dreptului la autoaparare108. In acest context, operaţiunile întreprinse de Statele Unite, împreuna cu aliaţii săi, sub egida NATO în Afganistan au reprezentat materializarea exercitării apărării comune.

Noile schimbări la nivel internaţional, reprezentate în special, de apariţia noilor riscuri asimetrice legate de apariţia actorului "terorism" pe scena internaţională a determinat începutul unor transformări de substanţă la nivelul NATO.

Atacurile dramatice din 9 septembrie 2001 şi cele ulterioare au demonstrat legătura dintre tehnologie şi teroarea morţii, declanşând un răspuns, care a scos trupele NATO în afara spaţiului euroatlantic, pentru mai mult timp, astfel că, la Summit-ul NATO de la Strasbourg – Kehl109 , din aprilie 2009, liderii statelor membre au împuternicit pe Secretarul General, Anders Fogh Rasmussen, să stabilească şi să convoace un grup larg de lucru, constituit din experţi în domeniu, pentru a studia şi pregăti elaborarea unui nou Concept Strategic. Grupul de experţi, condus de Madeleine K. Albright (Statele Unite) - preşedinte şi Jeroen van der Veer (Olanda) - vice-preşedinte, a început activitatea în septembrie 2009. În conformitate cu mandatul său de a iniţia şi coordona o discuţie deschisă cu privire la scopul şi organizarea NATO. Grupa s-a angajat într-o serie largă de seminarii şi consultări cu oameni de ştiinţă şi oficiali, civili şi militari

108 Ibidem, p. 10

109 http://www.nato.int/docu/comm/2009/0904-summit/index.html

din interiorul şi din afara Alianţei. În noiembrie 2009, Grupul a înaintat un prim document la organismul de conducere al NATO (Consiliul Nord Atlantic), care a cuprins reflecţii cu privire la necesitatea schimbării Conceptului în vigoare şi a lansat o agendă de discuţii deschise cu specialişti din toate ţările membre, astfel că, în luna mai raportul a fost fnalizat şi pus la dispoziţia publicului.

Raportul pune în evidenţă o serie de pericole a căror pondere a crescut pe scara evaluării stării de securitate a lumii. Astfel, se menţionează că au reînviat tensiunile istorice generatoare de incidente de instabilitate în unele zone periferice ale Europei. Apoi, regimul de neproliferare nucleară globală se află într-o presiune crescândă, iar implicaţiile de securitate ale pirateriei, riscurile aprovizionării cu energie şi lipsa de protecţie a mediului au devenit mai evidente ca oricând. De asemenea, recenta criză economică ce a pus în mare dificultate bugetele multor state, iar dacă se ia în calcul şi faptul că Alianţa a crescut la douăzeci şi opt de membri, atunci, devine evident că este chiar timpul de a da o imagine proaspătă misiunilor, structurilor, planurilor şi procedurilor de cooperare.

Noul Concept Strategic trebuie să vină ca o invocare a voinţei politice, ca o reînnoire a angajamentelor fiecărui membru. Se mai precizează că ameninţările la adresa intereselor Alianţei provin din afară, dar organizarea şi vigoarea lui ar putea fi foarte uşor măcinate din interior. Complexitatea tot mai crescută a mediului politic global are potenţialul de a eroda coeziunea Alianţei; problemele economice pot distrage atenţia de la nevoile de securitate; rivalităţile vechi ar putea reapărea; există şi posibilitatea reală a unui dezechilibru între contribuţiile militare ale unor membri în raport cu ale altora. Statele membre NATO nu pot permite ca pericolele secolului al XXI-lea să facă ceea ce pericolele trecute nu au reuşit: să dividă liderii lor şi să slăbească hotărârile colective ale acestora, se concluzionează în raport.

Noile pericole solicită noi rezolvări, astfel că, NATO intră în al doilea deceniu al secolului al XXI-lea ca o sursă esenţială de stabilitate într-o lume nesigură şi imprevizibilă. Ca urmare, se subliniază că Alianţa are ample şi numeroase motive pentru a fi credibilă în continuare şi că rolul ei în menţinerea unităţii, securităţii şi libertăţii în regiunea euro-atlantică este de mare actualitate. Statutul său pe glob, ca cea mai de succes alianţă politico-militară, este de necontestat.

Dar, se afirmă că, în pofida realizărilor obţinute până azi, NATO nu poate oferi nici o garanţie pentru viitor. În acest sens, reţine atenţia aprecierea că, de acum şi până în 2020, NATO va fi testat de apariţia unor noi pericole, de numeroase operaţii complexe şi va fi provocat să se organizeze eficient, într-o eră în care răspunsurile rapide vor fi vitale.

Ca principale prevedri ale NCS NATO(NATO Committee for Standardisation), amintim:

“Apărare Colectivă”, Conceptul confirmă angajamentul fundamental al ţărilor membre de a "se apăra reciproc împotriva unui atac, inclusiv împotriva noilor ameninţări".

“Nuclear”, NATO se angajează să "creeze condiţiile pentru o lume fără arme nucleare", dar va rămâne o Alianţă nucleară "atât timp cât vor exista arme nucleare în lume". Disuasiunea rămâne un "element crucial" al strategiei: forţele nucleare oferă "garanţia supremă" a securităţii Alianţei, deşi condiţiile folosirii armei nucleare sunt "extrem de improbabile".

“Apărare Atirachetă”, NATO îşi defineşte capacitatea de a se apăra împotriva unui atac cu rachete ca fiind unul dintre "elementele centrale" ale apărării sale. În acest domeniu, Alianţa va căuta activ "cooperarea Rusiei şi a altor parteneri euroatlantici".

“Parteneriate”, Parteneriatele cu ţări terţe pot "contribui la consolidarea securităţii internaţionale, la apărarea valorilor NATO, la operaţiunile sale, precum şi la pregătirea ţărilor interesate de aderare". "O Uniune Europeană activă şi eficientă contribuie la securitatea globală a zonei euroatlantice. UE este un partener unic şi esenţial pentru NATO". Cooperarea NATO-Rusia are o "importanţă strategică".

“Gestionarea Crizelor”, NATO se va angaja pentru "a preveni sau a gestiona" crize care riscă să degenereze în conflicte şi să "stabilizeze o situaţie postconflict sau să ajute la reconstrucţie". Alianţa va crea, "învăţând o lecţie din operaţiuni, o structură civilă de gestionare a crizelor adecvată, dar modestă, pentru a interacţiona mai eficient cu partenerii civili".

“Terorism şi Traficanţi”, Terorismul este o "ameninţare directă". Conflictele în afara frontierelor NATO pot ameninţa securitatea sa "alimentând extremismul, terorismul", dar şi traficul de arme, de droguri şi de persoane.

“Atacuri Cibernetice”, Conceptul prevede dezvoltarea capacităţii Alianţei de a "preveni şi detecta atacurile cibernetice". Textul citează ca surse posibile "forţe armate şi servicii de informaţii străine, criminalitatea organizată, grupări teroriste şi/sau extremiste".

“Securitate Energetică”, NATO vrea să contribuie în acest domeniu, "inclusiv prin protecţia infrastructurilor energetice, zonelor şi căilor de tranzit critice".

“Aliantă pentru Secolul XXI”, Liderii NATO se declară "hotărâţi să continue renovarea Alianţei pentru ca ea să poată face faţă provocărilor secolului XXI" şi "ferm hotărâţi să-i menţină eficacitatea în calitate de alianţă politico-militară care a reuşit cel mai bine în lume".

Astfel, pornind de la premisa că terorismul nu mai este o problemă ce ţine de treburile interne ale statelor, fiind o ameninţare la adresa securităţii internaţionale ce

necesită o abordare globală, NATO a introdus la nivel teoretic conceptul de "cooperative security ", sintetizat în ideea că riscurile la adresa securităţii comune trebuie abordate de aliati şi parteneri împreună, printr-o strânsă cooperare. In acest sens, NATO a militat pentru crearea unei coaliţii de naţiuni cât mai largi, în cadrul căreia Alianţa ar juca un rol central prin puterea sa militară. In contextul creării acestei reţele, prezintă o foarte mare importanţă ideea creării unui "flanc sudic" al Alianţei în Europa, cu consecinţe evidente asupra aderarii României la Alianţă. Alături de această reţea, primeşte un rol important cooperarea NATO cu alte organizaţii sau organisme intemaţionale: ONU, OSC.E, UE110 .

Implicarea NATO în acţiunile coaliţiei antiteroriste s-a tradus în contribuţii esenţiale aduse la două campanii recente: operaţiunea militară condusă de Statele Unite împotriva organizaţiei AI-Qaida şi Forţa Intemaţională de Asistenţă pentru Securitate desfaşurată în Kabul şi în împrejurimile acestuia. De asemenea, este de notat implicarea NATO în eliminarea mai multor celule teroriste în Balcani.

În contextul războiului antiterorist, NATO. şi-a asumat un nou rol. Alianţa îşi propune să fie întotdeauna pregatită să descurajeze, să întrerupă orice atac terorist, să apere şi să protejeze teritoriile, populaţia, infrastructura statelor membre şi forţele sale de astfel de atacuri. Ceea ce trebuie evidenţiat este însă că NATO îşi propune să acţioneze nu numai împotriva atacurilor teroriste, ci şi împotriva oricarei ameninţări cu atacuri teroriste şi împotriva statelor care "găzduiesc" teroriştii, dând astfel expresie practică teoriei autoapărării anticipative. De asemenea, NATO îşi propune să facă faţă cerinţelor de apărare a forţelor proprii şi a populaţiilor statelor membre faţă de eventuale atacuri nucleare, biologice sau chimice.

În vederea realizării acestor scopuri, NATO îşi propune unele adaptări specifice în ceea ce priveşte capacităţile sale militare. Astfel, noile riscuri de securitate impun necesitatea creării posibilităţii de a proiecta forţele oriunde şi oricând s-ar cere. De asemenea, forţelor le este cerută o mobilitate mai mare şi o capacitate de autoprotecţie faţă de o gamă mult mai largă de riscuri. Nu în ultimul rănd, forţele NATO vor trebui să răspundă şi "urgenţelor" civile, rezultate în urma unor eventuale atacuri teroriste .

Elementele legate de transformarea NATO în contextul războiului anititerorist au fost regăsite în documentele ce au fost adoptate în cadrul Summit-ului de la Praga din toamna anului 2002. In afara aşteptatei decizii privind extinderea Alianţei, Summit-ul a mai adus: un concept militar de apărare împotrriva terorismului, un document care să evidenţieze rolul NATO în susţinerea coaliţiilor antiteroriste şi în gestionarea consecinţelor atacurilor teroriste şi aprobarea unui Plan de Acţiune pe baza căruia statele NATO şi cele partenere să acţioneze împotriva terorismului.

După numai un deceniu , au apărut opinii care vorbeau despre apariţia unei alte "noi ordini mondiale"111, care ar avea ca punct de început tocmai intervenţia NATO în Kosovo din martie-aprilie 1999.

Nu în ultimul rând, considerăm necesar să ne oprim asupra reacţiei NATO faţă de unul din momentele cheie ale evoluţiei relaţiilor internaţionale contemporane: 11 septembrie 2001. Astfel, considerăm că nu ar trebui omis faptul că, la 12 septembrie 110 Ibidem, p. 202

111Oleksandr Sushko, The end of “International order –1991”:Impact of 2008 Russia-Georgia war on Ukraine, on line,

http://www.boell.pl/downloads/Georgia_war_from_UA_perspective_by_O.Sushko.pdf, accesat 10 ianuarie 2011, ora 17.30

2001, în Declaraţia Consiliului Atlanticului de Nord, se afirma că, în cazul în care se va stabili că atacul terorist a venit din afara teritoriului Statelor Unite, acest atac va fi considerat capabil să declanşeze aplicarea articolului 5 al Tratatului Atlanticului de Nord. În afara acestui aspect, evenimentele din 11 septembrie au dus la o nouă configuraţie a scenei politice internaţionale, determinate de următorii doi factori: apariţia unui nou actor internaţional capabil să ameninţe pacea şi securitatea internaţională - denumit generic, "terorism" şi noua orientare a Federaţiei Ruse, inamicul tradiţional în perioada Războiului Rece şi cu o poziţie "aparte" în perioada imediat următoare.

Orice sistem internaţional modern, indiferent de structura sa, se regăseşte, la nivelul dreptului internaţional în vigoare la momentul respectiv, mai exact la nivelul principiilor dreptului internaţional. In acest context, dreptul internaţional postbelic, având la baza sistemul D.N.V., a fundamentat o serie de principii, care, în plan politic, erau caracterizate prin faptul că reprezentau rezultatul unor negocieri, a unor compromisuri între cele doua blocuri: capitalist şi comunist. Aceste principii răspundeau cerinţelor unui "echilibru politic" existent şi erau de natură să faciliteze aplanarea tensiunilor inerente apărute între cele doua blocuri politice.

Regăsite la nivelul Cartei Naţiunilor Unite (articolul 2), principiile dreptului internaţional au fost reafirmate şi conţinutul lor a fost detaliat prin Declaraţia Adunării Generale a ONU privind Principiile Dreptului Internaţional, Relaţiile Prieteneşti şi Cooperarea între State în conformitate cu Carta ONU (Rezoluţia 2625/1970)112. La nivelul acestui document, se regăseau şapte principii: interzicerea folosirii forţei şi a ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state, soluţionarea paşnică a diferendelor, neamestecul în treburile interne, dreptul poparelor la autodeterminare, îndatorirea statelor de a coopera, egalitatea suveranităţii statelor, ce are drept principal corolar respectul suveranităţii statelor şi respectarea cu bună-credintă a obligaţiilor din tratatele internaţionale (s.n.). In contextul "incălzirii" relaţiilor dintre est şi vest în anii '70, principiile au fost completate prin Actul Final de la Helsinki al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care stipula, pe langă cele şapte principii menţionate, înca trei, rezultat al compromisului între cele doua blocuri: integritatea teritorială, inviolabilitatea frontierelor şi respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Am menţionat aceste principii pentru ca ele constituie fundamentul juridic al ordinii mondiale. Dupa cum putem observa, între principiile de baza se regasesc interzicerea folosirii forţei, neamestecul în treburile interne ale altor state şi egalitatea suverana a statelor. Vom încerca să observam, gradual, în paralel cu analiza transformării Alianţei Nord-Atlantice, evoluţia acestor principii în raport cu schimbările intervenite la nivelul sistemului internaţional, odată cu prabuşirea bipolarismului.

Vom constata că, în perioada imediat urmatoare prăbuşirii blocului comunist, perioada marcată de incertitudine în ceea ce priveşte viitorul sistemului international şi al mediului de securitate, nu au intervenit modificări la nivelul structurii principiilor dreptului internaţional. Acest lucru a fost, în principal, determinat de faptul că rapiditatea schimbărilor intervenite la nivel politic nu a permis o reaşezare la nivel juridic. Reacţia

112 Jean-Jacques Patry, Nations Unies et stabilité :transformer les conflits armés, on line http://docs.google.com/viewer?

a=v&q=cache:Bu8CXhIBU_8J:www.frstrategie.org/barreFRS/publications/notes/20070916.pdf+Jean-Jacques+Patry,+Nations+Unies+et+stabilit

%C3%A9+:transformer+les+conflits+arm

%C3%A9s&hl=ro&gl=ro&pid=bl&srcid=ADGEESjUFjOk7uTYPCuPj0puuLECT7yOO0hZdBAqEARTw95c7k6eF58hWUQl7H2_qITUTQ3Mx3mUbtpxtGTXLZ

aGu-aCyiHB7PpkxOlSBAFhOxZh3Kh-51POOFDeexbP993n1IyEaVDx&sig=AHIEtbSNVyQH6tCHfkI599hTVqmgBAAgzA

normală faţă de o astfel de situaţie a fost reprezentată de conservarea ordinii juridice. Astfel, în cadrul Summitului CSCE de la Paris din 1990, a fost adoptată, la 21 noiembrie, Carta de la Paris pentru o noua Europă, document care răspundea, din punct de vedere politic, noilor schimbări intervenite la nivelul continentului, dar confirma, din punct de vedere juridic, cele zece principii ale dreptului international. In concluzie, se poate afirma ca prabusirea sistemului comunist a fast insotita, la nivel juridic, de o mentiere a ordinii juridice mondiale113. Ceea ce se constata, insa, in paralel cu afirmarea valorilor democratice in statele din Europa Centrală şi de Est, este o mai mare atenţie acordata principiului respectului pentru drepturile omului - fostele state comuniste adera in perioada 1990-1994 la principalele conventii multilaterale in acest domeniu: Conventia europeana a drepturilor omului, Conventia pentru reprimarea Torturii şi a altor tratamente cu cruzime, inumane şi degradante, Conventia Natiunilor Unite pentru Drepturile Copilului etc.

Astfel, pe baza valorilor comune asumate de Alianţă încă de la înfiinţare şi pe baza noului rol de promotor al acestor valori, identificat de NATO după dispariţia Tratatului de la Varşovia, Alianţa şi-a asumat “încurajarea dezvoltărilor democratice din Uniunea Sovietică şi Europa Centrală şi de Est, ca şi angajamentul acestor state pentru reforme economice şi respingerea totalitarismului comunist, ca formă de guvernare a statelor proprii”. Alianţa îşi asumă “susţinerea tuturor paşilor din statele Europei Centrale şi de Est în sensul reformelor şi se angajează să asigure asistenţă practică pentru a le ajuta să aibă succes, în această tranziţie dificilă. Mai mult documentul menţionează în articolul 9 faptul că “acest sprijin şi asistenţă (asumată financiar de statele membre ale Alianţei–n.a.)se bazează pe convingerea că securitatea statelor membre ale Alianţei este inseparabilă de securitatea celorlaltor state din Europa”114. Deci, Alianţa îşi asuma tranziţia şi securitatea statelor central şi est europene tocmai pentru că propria sa securitate era dependentă direct de securitatea tuturor statelor din Europa. Mai mult, aceste formulări arată foarte clar preocupările Alianţei în toate domeniile transformării şi valorilor, dar şi în domeniul economic, nu numai în domeniul militar şi de securitate. Mitul NATO militarist şi belicos din perioada Războiului Rece îşi pierdea astfel orice temei, chiar şi pe cel propagandistic. Articolul 10 al documentului menţionează explicit dezideratul unei Europe complete şi libere, şi menţionează modul în care NATO sprijină acest deziderat: prin întărirea percepţiei de securitate şi încredere al statelor europene, prin sprijinirea abilităţilor de a-şi îndeplini angajamentele din cadrul C.S.C.E. şi prin asigurarea democratizării ireversibile115. Li se adăuga un program de schimburi de vederi în domeniul securităţii şi conexe, cu schimburi şi contacte militare, scopul fiind creşterea încrederii şi mersul în direcţia preocupărilor de securitate ale acestor state.

În cadrul Summit-ului NATO de la Bucureşti, din 2-4 aprilie 2008, au fost adoptate o serie de prevederi şi angajamente care se referă la securitatea în Europa. Este vorba, însă, de această dată, despre dimensiuni diferite, ce ţin de acţiunile NATO în combaterea terorismului în Afghanistan, la angajarea de operaţiuni cu parteneri globali, odată ce, prin globalizare, s-au globalizat şi ameninţările, după cum a arătat-o foarte

113 Octavian- Codrin Stamate, op., cit., în loc., cit.

114 Ibidem

115 Ibidem

elocvent evenimentul de la 11 septembrie 2001. Şi documentele de la Summit-ul NATO de la Bucureşti subliniază consecvenţa şi continuitatea politicilor Alianţei de Asigurare a Securităţii Europei, dar şi a politicilor de deschidere şi transparenţă faţă de Rusia, în timp ce comportamentul şi declaraţiile acesteia probează faptul că Moscova s-a schimbat, ambiţiile sale au crescut, iar actorul ce şi-a permis ulterior să iasă din regulile internaţionale a fost tocmai Federaţia Rusă. Deja limbajul din declaraţia finala a Summit-ului NATO are cu totul alt ton. Astfel, extinderea şi întărirea capacităţii de a confrunta ameninţările prezente şi emergente ale secolului XXI sunt obiective citate chiar la începutul declaraţiei, chiar înaintea reiterării principiilor şi valorilor fundamentale ale Alianţei.

În ceea ce priveşte relaţiile NATO - UE, articolul 14, menţionează o gamă largă de interese commune relative la securitate, apărare, managementul crizelor, combaterea terorismului, dezvoltarea capabilităţilor coerente şi întărirea lor reciprocă. Este reamintită operaţiunea de succes din Balcani dar şi operaţiunea UE Althea, realizată cu capabilităţi NATO pe baza acrodurilor „Berlin Plus”. În virtutea valorilor şi intereselor comune ale NATO şi UE, cele două instituţii lucrează împreună în operaţiuni de management al crizelor. NATO recunoaşte valoarea pe care o apărare europeană mai puternică şi capabilă o reprezintă aducând capabilităţi noi pentru a contracara provocările cu care se confruntă atât NATO cât şi UE Alianţa continuă să sprijine întărirea capabilităţilor europene cu îmbunătăţirea relaţiei strategice NATO – UE cu scopul unei mai mari eficienţe şi evitarea duplicării eforturilor şi costurilor, în spiritul transparenţei, cu respectarea autonomiei celor două organizaţii. Însă acest lucru nu presupune o soluţie autonomă a UE pentru securitatea europeană, independentă de NATO, ci doar complementaritatea şi capabilităţile suplimentare faţă de securitatea asigurată de Alianţă, pe baza principiilor şi valorilor comune. Declaraţia finală a Summit-ului NATO sancţionează auto-suspendarea Rusiei din Tratatul revizuit al Forţelor Convenţionale în Europa şi împuterniceşte S.U.A. în numele NATO pentru a negocia subiectul în relaţiile bilaterlae cu Moscova, în beneficiul securităţii în Europa. Alte contribuţii directe la securitatea Europei sunt extinderea NATO cu Croaţia, Albania şi decizia privind Macedonia, ca pas înainte pentru stabilizarea Balcanilor de Vest, dar şi reafirmarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, Georgiei, Armeniei şi Azerbaidjanului. Nu în ultimul rând, este reafirmată susţinerea pentru retragerea trupelor ruse din Georgia şi Republica Moldova.

11.2.3 OSCE prevenirea şi gestionarea conflictelor în politica internaţională

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), este un instrument care a jucat şi poate conta încă în prevenirea conflictelor internaţionale. Această organizaţie este în prezent formată din 55 state membre în Europa, în general definită ca extinderea de la "Vancouver la Vladivostok în jurul valorii de pace, inclusiv Statele Unite şi Canada şi toate fostele state din Eurasia care au apărut ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice. Acesta este succesorul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), care a apărut în urma "Acordurilor de la Helsinki" din 1975, deseori citat ca un punct al destinderii Est-Vest din perioada Războiului Rece. De la sfârşitul Războiului Rece, acesta a evoluat şi adaptat la schimbările survenite şi a început să joace un rol

principal în prevenirea şi soluţionarea conflictelor care au apărut în Eurasia după 1989 şi în alte zone ale fostei U.R.S.S.

Mulţi specialişti au apreciat acest fapt şi au afirmat că OSCE s-a transformat într-un "regim de securitate" pentru regiunea Eurasia116. Astfel, putem găsi un punct de sprijin teoretic pentru a ilustra puterea ideilor liberale în ceea ce priveşte soluţionarea conflictelor în relaţiile internaţionale. Realiştii susţin că relaţiile internaţionale sunt în mod inevitabil caracterizate de conflicte de interese în care schimbările în balanţa puterii relative a statelor în cadrul unui sistem internaţional anarhic conduce la război şi violenţă aproape inevitabil, mai ales in momentele în care structurile sistemului devin instabile. Predicţiile realiştilor despre sfârşitul Războiului Rece, în general, au susţinut că prăbuşirea unui echilibru relativ stabil de putere bazată pe descurajarea nucleară între Statele Unite şi Uniunea Sovietică ar duce inevitabil la o mare conflagraţie, în contrast cu ultimele patru decenii ale "păci lungi."117 Ceea ce nu s-a confirmat, din fericire, în practica relaţiilor internaţionale.

În contrast cu realiştii, adepţii curentului liberal au susţinut, aşa cum am mai menţionat, că este posibil de a construi mecanisme de cooperare între state suverane şi independente în cadrul unui sistem anarhic internaţional, pe baza unui set de principii implicite sau explicite, norme, reguli şi proceduri de luare a deciziilor în jurul valorii pace şi democraţie. Aşa a apărut Teoria regimurilor de securitate, intrând astfel la intersecţia dintre Şcoala realistă şi cea liberală ale relaţiilor internaţionale. Acest fapt este argumentat pe larg de Keohane şi Nye care subliniază că: „ instituţiile internaţionale care gestionează pacea nu pun sub semnul întrebării baza modelului realist de anarhie, deoarece nu au puterea de a pune în aplicare normele lor atunci cînd stabilitatea şi pacea sunt puse in discutie de statele puternice118. OSCE a parcurs un drum lung în anii ’90 spre formrea nucleului unui astfel de regim de securitate. A creat multe dintre condiţiile necesare pentru cooperarea regională pentru a menţine securitatea europeană de la sfârşitul Războiului Rece. Ea are valori articulate şi acceptate de toţi membrii săi care au subscris în mod oficial prin aderarea la Carta OSCE În jurul acestor principii s-a construit un cadru instituţional în care toate statele membre pot participa la crearea unui mediu internaţional de securitate. OSCE a creat un set de structuri destinate a preveni conflictele, să medieze incetarea focului în perioadă de conflict violent, pentru a gestiona şi rezolva acele probleme care au la bază acte care au produs violenţă, şi pentru a sprijini statele membre şi regiunile care au experimentat violenţa pentru a reconstrui securitatea lor, în scopul de a reabilita structurile lor politice, sociale, economice.

Multe dintre rolurile asumate de OSCE pentru a putea să-şi îndeplinească misiunea de creare a unei lumi stabile şi paşnice au fost analizate, de-a lungul anilor, de către Michael Lund119.

116 Terrence Hopmann, OSCE, on line, http://www.nap.edu/openbook.php?record_id=9897&page=569

117 Joseph Nye Jr., op., cit., . p.122-126

118 Robert O.Keohane, Joseph S.Nye, Introduction: The End of the Cold War in Europe, in Robert O.Keohane, Joseph S.Nye, and Stanley Hoffmann, eds., After the

Cold War: International Institutions and State Strategies in Europe, 1989–1991, Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1993, p. 5.

119 Michael S.Lund, Preventing Violent Conflicts: A Strategy for Preventive Diplomacy, Washington, D.C.: United States Institute of Peace Press, 1996, p. 38

Concluzia sa este că, deşi nu toate aceste roluri au fost duse la bun sfîrşit de către OSCE în primul deceniu de la sfârşitul Războiului Rece, cele mai multe dintre ele au fost o reuşită.

Dezvoltându-se sub forma unui proces de consultări politice, negocieri şi decizii, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) încă mai păstrează aceste caracteristici specifice unei conferinţe, chiar dacă schimbarea denumirii de “conferinţă” cu cea de “organizaţie” s-a produs cu mult timp în urmă. Mai mult, justificarea acestei din urmă denumiri necesită încă multe transformări în cadrul organizaţiei, atât în sens structural, cât şi dintr-o perspectivă a dreptului internaţional. Tendinţele şi eforturile recente, dar şi climatul politic general apropie organizaţia de realizarea acestui obiectiv, înregistrându-se o evoluţie pozitivă în acest sens, concomitent cu adoptarea unor elemente noi specifice unei organizaţii internaţionale în accepţiunea actuală.

Principala problemă care derivă din această stare de fapt se referă la faptul că activitatea şi orientarea politică a instituţiilor şi structurilor organizaţiei îşi au originea mai puţin în atribuţiile presupuse de mandatele lor, fiind mai mult rezultatul unor interpretări politice de moment ale organismelor decizionale politice, cu precădere ale Consiliului Permanent şi ale Preşedinţiei în Exerciţiu.

Acestui inconvenient i se mai adaugă şi modalitatea de luare a deciziilor, vehement criticată de către mulţi, dar elementul cheie într-o organizaţie de securitate care are la bază principiul cooperării – consensul, deşi unele instituţii din cadrul OSCE, care nu operează sub constrângerea acestui principiu au dovedit o eficienţă sporită (de exemplu, Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale – HCNM).

Un alt aspect foarte important care necesită o reevaluare din partea statelor participante se referă la numărul mare de instituţii, care nu doar că se dovedesc a fi ineficiente, atribuţiile unora fiind în competenţa altora deja existente, dar nu sunt compatibile cu specificul şi orientările iniţiale ale OSCE, ele avându-şi originea tocmai în caracterul de conferinţă pe care organizaţia încă îl mai are120.

O analiză a organizaţiei, ca întreg, luându-se în considerare principiile şi caracteristicile fundamentale care stau la baza unei organizaţii de securitate prin cooperare, ne pot releva în ce măsură există şi dacă ele dau un impuls pozitiv, iar pe de altă parte, o analiză critică a cadrului instituţional actual, insistându-se, cu precădere asupra acelor instituţii care au o relevanţă mai mare pentru îndeplinirea obiectivelor OSCE.

Deşi s-au încercat unele teoretizări ale modelului OSCE121, nu ne propunem acest lucru, întrucât repetarea lui în altă parte a planetei nu ar fi nici viabilă, dar nici necesară, având în vedere arealul acoperit de organizaţie, atât prin membri sau parteneri de cooperare, cât şi prin afirmarea intenţiei unor state din afara spaţiului OSCE de a deveni participanţi.

În demersul nostru, acela de a evidenţia diferite aspecte din procesul instituţionalizării OSCE, am considerat a fi de maximă importanţă analiza documentelor electronice din arhiva organizaţiei, coroborată cu rezultatele altor cercetători ale evoluţiei

120 Jan Kubis, The Interaction of OSCE Institutions and Structures, PSIO Ocasional Paper, 1/1996, Geneva, p. 49

121 De exemplu, Bjorn Muller, NATO, OSCE, EU: Role Models for Southern Africa, Institute of Global Dialog, South Africa, paper for the “Collaborative Security in

Africa”

organizaţiei (de exemplu, Institutul de Studii Internaţionale, condus de profesorul Yves Ghebali, din Geneva) şi cu unele articole apărute în presa internaţională.

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, denumirea iniţiala a OSCE a avut de la bun început o gândire largă, abordând probleme legate de stabilitatea militară, economică şi politică, asigurând o participare cuprinzatoare122. Agenda sa de lucru a inclus întreaga gamă de aspecte legate de relaţiile internaţionale, pornind de la regulile de bază pentru securitate şi reglementările specifice comportamentului militar (măsuri de creştere a încrederii) cuprinse în primul coş, parcurgând relaţiile economice tratate în cadrul celui de-al doilea coş şi ajungând la dimensiunea umană, care face obiectul celui de al treilea coş. Pe de altă parte, este singurul forum conceput în mod explicit pentru Europa, însă cuprinzând nu numai participanţi europeni, ci şi din afara continentului , fiind, totodată şi singurul forum la care participau nu numai statele aparţinând alianţelor occidentale, şi din est, cât şi ţări neutre, nealiniate.

Fiind rezultatul unei evoluţii ce a avut la bază adaptarea structurilor şi mecanismelor la provocările impuse de evenimentele sfârşitului, respectiv începutului de mileniu, OSCE are o evoluţie diferită de cea a celorlalte organizaţii internaţionale de securitate, nefiind nevoie ca după încheierea Războiului Rece să îşi redefinească modul de abordare şi de acţiune. Totuşi, OSCE, asemeni altor structuri de securitate regională, a cunoscut transformări substanţiale, ca urmare a faptului că a devenit tot mai evident că nici o instituţie europeană nu-şi poate asuma de una singură gestionarea întregului complex de probleme cu care se confruntă continentul. În etapa actuală, OSCE se află în faza de definire a identităţii de securitate europeană, bazată pe patru elemente: geopolitic, funcţional, normativ şi operaţional. Avantajele OSCE în această privinţă rezidă in: abordarea atotcuprinzătoare a securităţii (militară, politică, economică şi umană); participarea, pe bază de egalitate, a tuturor ţărilor participante; principii, norme, valori şi standarde comune; instrumente, mecanisme şi experienţă unică în domeniul diplomaţiei preventive.123

Datorită capacitaţii şi experienţei sale unice în domeniul diplomaţiei preventive, prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor, consolidării respectării drepturilor omului, a democraţiei şi statului de drept şi promovării tuturor aspectelor societăţii civile, OSCE va continua să joace un rol important în promovarea unui spaţiu comun de securitate. Ea va contribui la consolidarea încrederii în domeniul militar şi promovarea securităţii prin cooperare.

În prezent, OSCE ocupă un loc unic în sistemul organizaţiilor internaţionale. Caracteristicile principale ale OSCE se referă la numărul de membri (toate statele spaţiului euro-atlantic), abordarea atotcuprinzătoare a securităţii, instrumente şi mecanisme specifice pentru prevenirea conflictelor, procesul decizional, bazat pe consens, realizat în urma consultărilor intense, dialog politic constant şi deschis, normele şi valorile comune asumate de state prin documentele adoptate, precum şi un sistem de contacte şi cooperare cu alte organizaţii şi instituţii internaţionale.

122 Heinz Vetchera Prevenirea conflictelor in Europa: Rolul CSCE, in Arta Prevenirii Conflictlor, Institutul Roman de Studii Internationale Centrul de

Informare asupra NATO, Bucuresti, 1996, p. 42

123 OSCE Handbook, Viena, Secretary General, 2000, p. 3

Priorităţile OSCE, sintetizate în câteva propoziţii se referă la consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în edificarea unor societăţi democratice, civile, bazate pe statul de drept, prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de tensiune, eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate şi evitarea creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.124

Pe lângă cele amintite mai sus, care prezintă organizaţia într-o aură aparte, există la acest nivel o serie de provocări, cărora, aşa cum a fost OSCE concepută şi instituţionalizată de-a lungul diferitelor summit-uri nu le mai poate face faţă într-un mod eficient, sau chiar deloc.

Principalul aspect care trebuie luat în considerare pentru ca instituţionalizarea începută o dată cu semnarea Cartei de la Paris pentru o nouă Europă să poată funcţiona eficient, dar şi să poată emite documente cu caracter juridic, se referă la statutul aparte pe care organizaţia îl are. Deşi există o voinţă şi un curent puternic în OSCE, care se pronunţă pentru ca organizaţia să primească personalitate juridică, Statele Unite blochează sistematic acest demers.

Problematica statutului organizaţiei îşi are originile încă de la începutul anilor ’90, de atunci multe dezbateri eşuând, fără vreun rezultat.125 Importanţă acordării acestui statut de persoană juridică este colosală, ţinând cont că deciziile luate în acest moment au doar o conotaţie politică, ele neputând fi implementate decât tot în această manieră. Această legalizare ar permite, pe de altă parte o derulare mult mai eficientă a operaţiunilor desfăşurate, nu doar sub aspectul că s-ar putea ajunge la acorduri cu caracter legal, dar ar fi extrem de utilă pentru personalul din misiuni (în sensul protecţiei şi securităţii acestora).126 Pe lângă aceste aspecte, avantajele de ordin fiscal şi financiar, sunt de departe evidente.

Transformarea OSCE din organism politic în organizaţie cu personalitate juridică s-a aflat şi în agenda Preşedinţiei Române în Exerciţiu, precum şi a preşedinţiilor care s-au succedat, dar opoziţia permanentă a Statelor Unite a blocat constant transformarea, nici în acest moment nefiind obţinut consensul. Din acest motiv, deşi dispune de un cadru instituţional unic, după cum aminteam, toate documentele elaborate în cadrul diferitelor instituţii ale organizaţiei au un caracter politic, neputându-se recurge la măsuri coercitive sau la crearea unor mecanisme de implementare.Aceste probleme aduc în prim plan o altă dezbatere mai veche, cea a luării deciziilor prin consens. Aceasta, deşi este cea mai dificilă modalitate de a lua decizii, reprezintă în opinia celor mai mulţi cel mai corect mod de a proceda.127

În condiţiile în care organizaţia trebuie percepută ca o comunitate de valori şi responsabilităţi, dar şi un instrument al tuturor statelor participante, schimbarea regulii consensului ar presupune o schimbare majoră în toată organizaţia. Pronunţarea pentru păstrarea acestei proceduri ţine cont de unele aspecte extrem de importante, precum faptul că în acest mod se ţine cont de interesul tuturor, decizia adoptată fiind astfel în

124 http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=7343&idlnk=1&cat=3

125 Advisory Council on International Affairs, The Netherlands and the OSCE in 2003: Role and direction, Haga, 2003, p. 35

126 Ibidem

127 conferinţa susţinută de prof. Arie Bloed, “OSCE as an Institution: Basic Features”, Stadtschlaining, Iunie, 2004

conformitate cu normele OSCE Pe de altă parte, ţinând cont de caracterul politic al deciziilor, desfiinţarea procedurii consensului ar putea avea ca efect o şi mai mare ineficienţă în implementarea lor, în state care nu au optat pentru soluţia adoptată.128

Deşi consensul este o regulă, există şi derogări de la ea. Un astfel de caz este consensul minus unul, folosit în cazul excluderii Iugoslaviei şi consensul minus doi, atunci când doi membri sunt in conflict, regulă încă neaplicată.

O critică persistentă, din partea Rusiei şi Belarus în special, dar şi din partea altor state din Asia Centrală, se referă la alte aspecte legate de ponderea pe care o au în care în cadrul organizaţiei diferitele dimensiuni ale securităţii. În acest sens, o primă remarcă extrem de critică are în vedere o focalizare excesivă pe latura umană a securităţii, care este în totală contradicţie cu conceptul atotcuprinzător (comprehensive) de securitate, care ar trebui să fie una din caracteristicile de bază ale OSCE.129

Din alte perspective, criticile atacă totala lipsă de echilibru între discuţiile colective, respectiv negocierile din cadrul instituţiilor pe de o parte şi misiunile OSCE, pe de altă parte. În acest sens, la momentul anului 2001, Preşedinţia Română a OSCE a apreciat ca justificată această nemulţumire a Rusiei, luând ca măsură intensificarea numărului de rapoarte pe care şefii de misiuni trebuiau să le trimită Consiliului Permanent.130

Printre alte discordii, focalizarea doar pe anumite ţări, în timp ce altele sunt neglijate duce la deteriorarea conceptului de egalitate despre care se vorbeşte în cadrul organizaţiei că nu a devenit o realitate, creând de facto un “dublu standard” pentru statele participante prin aplicarea unor grade diferite de apreciere.131

O altă problemă sesizată a fost cea a deteriorării procedurii de consens, dublată de apariţia unei noi diviziuni între statele participante OSCE şi aspirante la Instituţiile euro – atlantice în “cei aleşi”, “aspiranţi” şi “excluşi pentru totdeauna”.132 O altă problematică, sesizată de Iugoslavia se referea la o altă scindare în cadrul organizaţiei, care a condus la apariţia aşa – zisului grup care învaţă celălalt grup ce să facă.133

Aceste câteva remarci, din partea unor state participante, demonstrează, pe de altă parte, că deficienţele organizaţiei nu vin doar pe fondul imperfecţiunii sau deteriorării unor principii ale organizaţiei, cât mai ales din lipsă de voinţă politică din partea anumitor state participante.Este evident faptul că în condiţiile în care NATO şi Uniunea Europeană sunt într-o continuă lărgire nu doar geografică, ci şi conceptuală, prin abordarea domeniului securităţii într-o altă manieră (prevenirea, gestionarea, conflictelor şi refacerea post

128 Michael Bothe et al. (Eds), The OSCE in the Maintenance of Peace and Security, Arie Bloed, The OSCE and the Main Political Bodies and their Role in Conflict

Prevention and Crisis Management, Haga, 1997, p. 365

129Daniel Warner, Valerie Clerc (Eds), “Challenges Faced by the OSCE during 2001”, Geneva, The Graduate Institute of International Studies, PSIO Occasional

Paper, 2/2002, Thomas M. Buchsbaum, OSCE’s Comprehensive Security: Integrating the Three Dimensions, p. 74

130 Liviu Bota, “How would you like Romanian Chairmanship to be remembered”, declaraţie de presă, www.osce.org/archive/cio/speeches

131 PC.DEL/11/01, 11 Ianuarie, 2001

132 PC.DEL/22/01, 15 Ianuarie, 2001

133 PC.DEL/420/01, 18 Iunie, 2001

conflict), OSCE trebuie să reevalueze total scopurile şi modalităţile de a le realiza.134

Aceste lucruri le putem observa analizînd organele şi organismele care fac această instituţie funcţională. Conferinţe ale şefilor de stat sau de guvern (Summit) ai statelor membre trasează priorităţile şi liniile directoare la cel mai înalt nivel politic. După stabilirea, prin Carta de la Paris, a ţinerii periodice a acestora, la fiecare doi ani, Conferinţele CSCE/OSCE la nivel înalt au avut loc la Helsinki (1992), Budapesta (1994), Lisabona (1996) şi Istanbul (18-19 noiembrie 1999). În prezent, această periodicitate nu mai este respectată cu rigurozitate, deşi s-a vehiculat ideea ca în 2005, cel mai târziu 2006, România să găzduiască un astfel de summit.135

Consiliul Ministerial se reuneşte, de regulă, o dată pe an (atunci când în anul respectiv nu are loc Summit-ul OSCE, la nivel de miniştri ai afacerilor externe, fiind organul central de decizie şi orientare politică al OSCE Reuniunea Consiliului Ministerial are loc în ţara care deţine preşedinţia în exerciţiu, înspre finalul mandatului, acesta încheindu-se odată cu reuniunea ministerială care, de regulă, are loc în luna decembrie. Una dintre cele mai mari reuniuni, prin numărul record de miniştri care au participat, dar şi oficiali ai altor instituţii euro-atlantice a avut loc la Bucureşti în perioada 3-4 decembrie, 2001136, problema principală luată în discuţie fiind cea a combaterii terorismului, adoptându-se documentul numit “Bucharest Action Plan on Combating Terrorism”.

Consiliul Superior (care a înlocuit Comitetul Înalţilor Funcţionari) răspunde de orientarea, coordonarea şi gestionarea tuturor activităţilor OSCE Examinează şi stabileşte politica şi orientările bugetar-financiare. Anual, Consiliul Superior se întruneşte ca Forum Economic la Praga. De notat că periodicitatea reuniunilor acestei structuri, de la crearea ei prin Carta de la Paris, a fost de cel puţin două ori pe an, la care se adăugă reuniuni speciale, în aplicarea mecanismului de urgenţă. Ultima reuniune a Consiliului Superior a avut loc în anul 1996 la Praga. Deşi nu există o decizie formală privind desfiinţarea acestei structuri, unele state participante consideră inutilă menţinerea acesteia, datorita existenţei Consiliului Permanent. Unii autori îl consideră a fi chiar polul opus a Consiliului Permanent, care este practic cea mai importantă instituţie decizională.137

Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent) se ocupă de activitatea politică, decizională şi operaţională curentă a OSCE. Se întruneşte la Viena, de regulă, săptămânal, în şedinţe plenare, precum şi ori de cate ori se consideră necesar în reuniuni speciale, extraordinare sau de urgentă. Sub egida Consiliului Permanent funcţionează diferite grupuri de lucru ad-hoc, deschise participării tuturor statelor membre. Pentru creşterea transparenţei procesului decizional şi lărgirea ariei de consultări în cadrul acestuia, prin Carta asupra securităţii europene adoptata la Istanbul în 1999, a fost creat Comitetul Pregătitor, ca structură subordonată Consiliului Permanent.

134 Thomas M. Buchsbaum, op. cit., p. 75

135 Walter Kemp, Summer Academy on OSCE, Viena, iunie, 2004

136 Sursa, Ministerul Afacerilor Externe, România

137 Arie Bloed, op. cit., p. 35

CP, considerat, pe bună dreptate, organismul politic (interguvernamental) central al OSCE în domeniul prevenirii şi gestionării conflictelor138, este compus din reprezentanţi permanenţi, cu rang de ambasadori.

Una dintre principalele sale atribuţii este implicarea în conflictele majore din spaţiul OSCE şi, deşi în acest sens puterile îi sunt limitate, poate adopta declaraţii şi lua decizii. Dintr-o altă perspectivă, în CP poate fi ridicată orice problemă care este de interes general OSCE (de exemplu încălcări ale normelor). Deşi, ca urmare a Preşedinţiei române139, se pot adopta declaraţiile politice dacă întrunesc consensul, CP nu are nici o putere de a impune sancţiuni.

Totuşi, mandatul CP este extrem de flexibil, în principiu putând pune la masa discuţiilor orice se consideră a fi potrivit în găsirea unor soluţii la diferite probleme, cu condiţia ca toate statele participante să îşi dea consensul, ceea ce înseamnă că, în practică poate lua decizii şi în ceea ce îl priveşte sau poate face recomandări altor instituţii ale OSCE sau altor organizaţii.140 Principalele instrumente la îndemâna CP în prevenirea/gestionarea conflictelor sunt posibilităţile de a stabili misiuni, fie de lungă durată, fie doar de documentare. Misiuni de lungă durată au fost stabilite în mai multe state, iar CP a făcut uz de mai multe ori de dreptul de a stabili misiuni ad hoc, fără a recurge, până la această oră la procedurile specifice rezolvării paşnice a disputelor sau la dreptul de a implementa operaţiuni de menţinere a păcii.141

O prerogativă importantă a CP permite acestuia să trimită raportori pentru misiuni. Se stipulează că astfel de misiuni, pe lângă faptul că necesită consensul statelor participante, trebuie să aibă un “mandat clar”.142 În aceste situaţii, statul în cauză este obligat să coopereze în toate aspectele cu reprezentanţii misiunii şi să le uşureze munca.143 Astfel de misiuni foarte importante sunt menite a culege informaţii, în multe situaţii acestea nefiind date niciodată publicităţii, dar ei pot îndeplini şi funcţii de mediere, desigur, în funcţie de abilităţile membrilor misiunii.144

Evidenţierea acestor câteva atribuţii ale CP demonstrează importanţa pe care acesta îl are în cadrul organizaţiei, el fiind sursa, chiar dacă este impropriu spus în cazul OSCE, dreptului primar, dar şi garantul egalităţii şanselor de afirmare a statelor participante. Reuniunile structurilor menţionate mai sus (exceptând Summit-urile OSCE) sunt prezidate de reprezentanţii preşedinilor în exerciţiu, în timp ce reuniunile grupurilor de lucru pot fi prezidate şi de reprezentanţii ţărilor din troica OSCE, din însărcinarea preşedintelui în exerciţiu. Preşedinţia şedinţelor Summit-urilor OSCE se asigură prin rotaţie.138 Ibidem, p.39

139 Liviu Bota, op. cit., p. 1

140 Arie Bloed, op. cit., p. 41

141 Ibidem, p. 42

142 Helsinki Decisions, 1992, par. III13, in Helsinki Monitor, 1994, vol 1 no.1

143 Ibidem, par. III.14

144 Arie Bloed, op. cit., p. 42

Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii este parte integrantă a OSCE, se întruneşte săptămânal, la Viena, pentru consultări şi negocierea unor măsuri concrete vizând întărirea încrederii, securităţii şi stabilităţii în aria euro-atlantică. Forul are ca obiective principale negocierile privind controlul armamentelor şi masuri de dezarmare, creşterea încrederii şi securităţii, consultări regulate şi cooperarea intensă în probleme de securitate, în vederea reducerii riscurilor unui conflict armat. Forumul se ocupă, de asemenea, de aplicarea masurilor de creştere a încrederii şi securităţii (CSBM), pregătirea seminariilor privind doctrinele militare, organizarea reuniunilor anuale de evaluare a aplicării angajamentelor asumate în domeniul militar, precum şi examinarea şi clarificarea schimbului de informaţii convenit conform măsurilor de încredere. Sub auspiciile Forumului, au loc reuniunile anuale de evaluare a aplicării Documentului de la Viena privind măsurile de creştere a încrederii şi securităţii, reuniunile de evaluare a aplicării Codului de Conduită, ca şi seminarii pe diferite teme. Forumul îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare şi în cadrul a două grupuri de lucru.

Fiind un instrument foarte agreat mai ales de Rusia, FSC ar urma să joace un rol deosebit de important în condiţiile în care abordarea celor trei dimensiuni, militară, umană şi economică ar fi mai echilibrată.

Preşedintele în exerciţiu este autoritatea politică supremă a organizaţiei pe perioada pe care îşi desfăşoară mandatul şi asigură, împreună cu echipa sa, coordonarea şi orientarea efectivă a activităţii tuturor structurilor OSCE. Demnitatea este deţinută de ministrul de externe al ţării desemnată a asigura preşedinţia, care este investit cu responsabilitatea generală asupra activităţii executive a OSCE.145

România a deţinut mandatul de Preşedinte în exerciţiu al OSCE în anul 2001, fiind apreciată pentru modul în care şi-a îndeplinit misiunea, iar începând cu 1 ianuarie 2002, preşedinţia organizaţiei a fost preluată de Portugalia, urmată în 2003 de Olanda, iar în 2004 de Bulgaria.

Preşedintele în exerciţiu, în îndeplinirea atribuţiilor sale, poate fi asistat de: troica OSCE, formată din fostul, actualul şi viitorul preşedinte al OSCE (în prezent, troica OSCE este formată din Olanda, Bulgaria şi Slovenia)146 grupuri ad-hoc, create pentru diferite probleme, îndeosebi în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor; reprezentanţi personali, numiţi de preşedintele în exerciţiu cu un mandat clar şi precis, pentru a-l asista într-o situaţie de criză sau conflict147.

În condiţiile în care mandatul de preşedinte în exerciţiu incumbă rolul unui super-coordonator, funcţia constituie din ce în ce mai mult o povară pentru miniştri de externe implicaţi, dar şi pentru statul pe care îl reprezintă.148

Deşi instituţia are un rol crucial în cadrul organizaţiei, poate funcţiona doar cu susţinerea politică a statelor participante. În cazul în care ea este bine instrumentată iar coordonarea cu celelalte organisme ale instituţiei este realizată, rezultatele pot fi extrem de utile pentru organizaţie.

145 Budapest Summit Decisions, Chapter VII, par. I.19 text în Helsinki Monitor, Haga, 1995, vol. 6, nr. 1

146 ca regulă, atunci când se aprobă candidaturile la preşedinţia OSCE, se are în vedere ca Troica ce urmează să fie formată să conţină cel puţin un stat

important

147 Preşedintele român i-a avut ca reprezentanţi personali pe Max van der Stoel pentru Iugoslavia şi pe Wilhelm Hoynk pentru Asia Centrală

148 Arie Bloed, op. cit., p.46

Din perspectiva rolului politic pe care îl are în funcţionarea OSCE, în special în domeniul prevenirii conflictelor, al managementului crizelor şi al refacerii post-conflict, statele mai mici s-au remarcat cel mai adesea149, observându-se un interes scăzut pentru această poziţie din partea unor state puternice.

Secretarul general este numit de Consiliul Ministerial pentru o perioadă de trei ani şi, potrivit mandatului, este “chief administrative officer”, pe de o parte şi acţionează ca reprezentant al preşedintelui în exerciţiu, sprijinindu-l pe acesta în toate activităţile vizând promovarea obiectivelor OSCE150, pe de alta. Sarcinile Secretarului, localizat în Viena, includ, de asemenea, gestionarea structurilor şi operaţiunilor OSCE. Primul Secretar general al OSCE a fost dr. Wilhelm Hoynck (Germania), urmat de Giancarlo Aragona (Italia), iar din 1999 - Jan Kubis (Slovacia).

Deşi prima impresie este că funcţiile Secretarului general sunt acelea de administrator, rolul său politic a început să fie extins. Ca personaj central în cadrul structurii are o influenţă considerabilă în evoluţia organizaţiei. În afară de rolul de consilier al preşedintelui în exerciţiu şi de a menţine relaţia cu celelalte structuri ale OSCE care nu sunt plasate în Viena, secretarul general mai are rolul de a face vizite în statele participante, putând sesiza probleme relevante pentru OSCE. Sub acest aspect, instituţia Secretariatului General poate deveni un eficient instrument de prevenire a conflictelor.

În rândul statelor participante nu există la această dată un consens în legătură cu evoluţia acestei instituţii, deşi se vehiculează tot mai mult ideea de a i se lărgi competenţele.151

Secretarul general are în subordinea sa Secretariatul OSCE, cu sediul la Viena (şi o unitate la Praga), structurat pe trei departamente: politic (probleme generale - sprijinirea activităţii preşedintelui în exerciţiu, pregătirea reuniunilor, contacte cu organizaţii internaţionale etc.).

Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, în competenţa căruia intra activitatea operaţională a OSCE în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionarii crizelor, sprijinirea activităţii misiunilor OSCE. CPC mai urmăreşte îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-au asumat statele în domeniul politico-militar al securităţii europene (Documentul de la Viena privind masuri de creştere a încrederii şi securităţii, Codul de Conduită etc.) ; unii autori consideră că rolul acestui centru ar trebui orientat mai mult înspre analiză politică şi planificare, pentru îndrumare politică, în scopul asigurării continuităţii responsabilităţii preşedintelui în exerciţiu;152

Departamentul administrativ-financiar şi pentru organizarea conferinţelor (traduceri, documentaţie, protocol).

În cadrul Secretariatului funcţionează, totodată, un Oficiu de presa al OSCE şi un Coordonator pentru activităţi economice şi de mediu, în ale cărui sarcini intră

149 Ibidem, p. 47

150 OSCE Handbook, p. 31

151 Arie Bloed, op. cit., p. 49

152 de exemplu, Ambasadorul Klaus Tornudd,”The OSCE Institutionaland Operational Responses to Post-Cold War Risks and Challenges”, in Victor Yves Ghebali, Daniel

Warner, The OSCE and Preventive Diplomacy, Geneva, Graduate Institute for International Studies, PSIO Occasional Paper, nr. 1/1999, p. 48

consolidarea capacitaţii Consiliului Permanent şi ale altor instituţii OSCE de a examina aspectele economice, sociale şi de mediu ale securităţii.

Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale - instrument creat pentru a se ocupa de tensiuni etnice în faza incipientă a acestora, cu potenţial de a se dezvolta într-un conflict ce poate pune în pericol pacea, stabilitatea sau relaţiile dintre statele participante - are rolul de a preveni situaţiile conflictuale şi de criză şi de a identifica soluţii pentru reducerea tensiunilor. Înaltul Comisar acţionează independent, mandatul său conţine prevederi ce-i impun păstrarea confidenţialităţii informaţiilor şi acţiunilor sale. Înaltul Comisar, asistat de experţi, elaborează rapoarte în legătură cu diferite situaţii sau probleme cu care a fost sesizate şi formulează recomandări pentru părţile implicate. Aceste recomandări nu au un caracter obligatoriu. Obiectivul acestora este de a încuraja părţile în identificarea de modalităţi paşnice pentru soluţionarea problemelor. De la 1 iulie 2001, potrivit deciziei Consiliului Ministerial de la Viena din noiembrie 2000, ambasadorul Rolf Ekeus (Suedia) a fost numit în această funcţie pentru o perioadă de trei ani.

Una dintre confuziile care se fac în legătură cu această instituţie (credem cea mai independentă şi eficientă) se referă la o problemă de traducere greşită în diferite limbi. De cele mai multe ori, cuvântul “on” (High Comisioner on National Minorities - HCNM) este interpretat ca însemnând “în favoarea” minorităţilor naţionale, cum este de altfel şi traducerea din limba română (“pentru”). Din cauza acestui neajuns, în multe situaţii activitatea Înaltului Comisar a fost greşit interpretată, atât de către minorităţi, care înţeleg că respectiva autoritate are menirea de a lua decizii doar în favoarea lor, cât şi de către oficialii majoritari, care o percep ca pe un sprijin necondiţionat al minorităţilor.153

Instituţia oferă Înaltului Comisar o independenţă extraordinară, fiind un instrument flexibil în acelaşi timp, demnitarul care ocupă funcţia putând decide când şi unde trebuie să se implice, dar şi cum să promoveze dialogul, creşterea încrederii şi cooperarea între părţi.

Mandatul HCNM permite acestuia să se deplaseze în orice stat participant, pentru a comunica direct cu părţile implicate şi pentru a se documenta din toate sursele posibile.154

Intervenţia HCNM în România s-a făcut simţită în mai multe rânduri, iar eficienţa instituţiei este dovedită pe deplin.155

Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei este o funcţie nou creata (în 1997), în care a fost numit Freimut Duve (Germania), pentru o perioadă de trei ani, începând cu 1 ianuarie 1998, mandatul sau fiind prelungit în cadrul Consiliului Ministerial de la Viena din noiembrie 2000 şi din nou în cursul anului 2001. Începând din 2004, această funcţie a fost preluată de către Miklos Haraszti, la origini scriitor, cunoscut disident în perioada comunistă, din Ungaria.

Crearea instituţiei este una dintre cele mai inspirate decizii, întrucât libertatea presei nu este obstrucţionată doar în statele cu deficit democratic sau în cele caracterizate de conflicte, ci chiar în statele cu o bogată tradiţie democratică. Ne referim în primul rând

153 Challenges Faced by OSCE during 2001, Max van der Stoel, Reflections and Suggestions on the Role of the High Commissioner on National Minorities, p. 13

154 Ibidem, pp. 8-10

155 de exemplu în cazul legii “statutului maghiarilor din afara graniţelor”, al creării unei universităţi maghiare la Cluj-Napoca etc

la Statele Unite, unde au fost sesizate de mai multe ori tendinţe de intimidare a presei din partea autorităţilor.Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), cu sediul la Varşovia este instituţia OSCE responsabilă cu promovarea drepturilor omului, democraţiei şi a statului de drept. Se ocupă de organizarea reuniunilor şi seminariilor privind îndeplinirea angajamentelor asumate în domeniul dimensiunii umane. Deşi în unele situaţii activitatea sa se suprapune celei desfăşurate de HCNH, ODIHR are un rol deosebit în monitorizarea alegerilor şi dezvoltarea instituţiilor electorale naţionale, acordând asistenţă tehnică pentru dezvoltarea instituţiilor juridice, promovarea acţiunii organizaţiilor neguvernamentale şi a societăţii civile, pregătirea observatorilor pentru alegeri şi respectarea drepturilor omului, a ziariştilor; funcţionează ca punct de contact pentru problemele Roma şi Sinti, oferă sprijin logistic pentru seminariile OSCE.

În anul 1997, aceasta instituţie a marcat evoluţii considerabile, definind un nou concept de funcţionare, prin consolidarea mijloacelor operaţionale şi sporirea implicării sale în diferite acţiuni ale OSCE, îndeosebi în zone de tensiune, în favoarea structurilor democratice şi drepturilor omului. În anul 1999, în cadrul ODIHR a fost creat postul de consilier pentru problemele populaţiei Roma, ocupat de Nicolae Gheorghe (România).

Deşi este percepută ca o structură tehnică mai degrabă, ţinând cont de atribuţiile lui, ODHR este un instrument util în prevenirea conflictelor. Autonomia acestuia se reflectă şi prin locaţia sa, în Varşovia, ceea ce, prin distanţarea de elementul politic specific Vienei, ar trebui să-i garanteze independenţa.

Considerate ca fiind structuri ale organizaţiei, Misiunile OSCE sunt amplasate în mai multe zone din spaţiul ex-sovietic şi Balcani, ele fiind unul dintre cele mai utile instrumente pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor.

Pentru a nu sensibiliza statul pe teritoriul căruia OSCE desfăşoară activităţi specifice de prevenire, gestionare sau refacere post conflict, s-a evitat folosirea termenului de “misiune”. Dintre acestea, menţionăm: Reprezentantul personal al preşedintelui în exerciţiu şi echipa sa de asistenta pentru problema din Nagorno Karabah; Grupul de asistenta din Cecenia, Prezenta OSCE în Albania; Grupul de consultanţă şi monitorizare din Belarus; Coordonatorul pentru proiectele OSCE în Ucraina.

Pentru a evidenţia importanţa pe care OSCE o acordă misiunilor, este suficientă doar o analiză a distribuţiei personalului, respectiv bugetului organizaţiei. Din totalul personalului OSCE, în anul 2003, circa 380 de persoane lucrau în Secretariat sau în celelalte instituţii ale organizaţiei, în timp ce aproximativ 3500, în misiuni (dintre aceştia, 1500 funcţionari internaţionali şi 2500 personal local).156

În privinţa bugetului, cifrat la 187,5 milioane euro, aproximativ 80% au ca punct de destinaţie misiunile. Acestor cheltuieli li se mai adaugă, aşa numitul “buget invizibil”, care se referă la funcţionarii internaţionali angajaţi în sistem secondat.157

Curtea de Conciliere şi Arbitraj, creată conform Convenţiei privind concilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE, intrată în vigoare în decembrie 1994 (după depunerea instrumentelor de ratificare de către 12 state semnatare), are ca funcţii reglementarea diferendelor ce-i sunt supuse de către statele semnatare ale Convenţiei, prin conciliere sau arbitraj, după caz, fiind situată în Geneva.

156 Arie Bloed, OSCE: institutional Structure and Budget, Stadtschlaining, iunie, 2004

157 Ibidem

Adunarea Parlamentară a OSCE (AP OSCE), creată ca una din instituţiile originale ale OSCE prin Carta de la Paris din 1990, a continuat să se dezvolte şi să-şi lărgească rolul şi competentele. Secretariatul internaţional al Adunării Parlamentare - cu sediul la Copenhaga - colaborează strâns cu Secretarul general şi alte instituţii ale OSCE. Preşedintele Adunării Parlamentare participă în mod regulat la reuniunile troicii OSCE şi prezintă declaraţii ale Adunării în cadrul reuniunilor la nivel înalt şi ministeriale ale OSCE. Sesiunile anuale ale Adunării parlamentare au loc în diferite capitale ale ţărilor membre. Conform unei tradiţii stabilite, preşedintele în exerciţiu al OSCE, Secretarul general, precum şi şefii diferitelor instituţii şi misiuni OSCE prezintă expuneri la aceste reuniuni. De menţionat ca hotărârile Adunării Parlamentare se adoptă prin vot majoritar (spre deosebire de OSCE, a cărei regulă de bază este consensul) şi nu sunt obligatorii pentru OSCE.

Unul dintre cei mai marcanţi membri ai acestui for a fost Adrian Severin, care, apreciat pentru calităţile şi contribuţiile sale, pe data de 11 iulie, 2000 a fost ales Preşedinte al Adunării Parlamentare, în ciuda faptului că se vehiculau nume din alte state pentru această demnitate, candidaţii respectivi renunţând la competiţie.158

La sfârşitul celor doi ani de mandat (a deţinut două mandate), Severin este apreciat cu calificativul “cel mai activ preşedinte din ultimii opt ani”, motiv pentru care i se acordă titlul de Preşedinte Emerit.159

Deşi pe parcursul acestui capitol s-a încercat mai degrabă o informare în privinţa cadrului instituţional al OSCE, evidenţiind aspectele pozitive sau negative în legătură cu fiecare instituţie, dar şi tendinţele şi viziunile din organizaţie, câteva concluzii se impun a fi evidenţiate.

Ca prim aspect pozitiv, putem puncta poziţia încă puternică pe care o deţine organizaţia, atât prin caracterul ei pan-european, cât şi prin modul de abordare a principalelor aspecte din sistemul internaţional, care acoperă toate segmentele specifice: uman, militar, economic şi de mediu înconjurător. Din această perspectivă, organizaţia are structura necesară pentru a se adresa majorităţii problemelor care ar putea degenera în conflicte. Filosofia ei de bază, aceea de a fi “o comunitate de valori”, totodată cu o “comunitate de responsabilităţi”, subliniază, dacă mai era nevoie această poziţie.

Renunţarea la principiul non intervenţiei, dar şi posibilitatea statelor participante de a aduce în discuţie probleme de orice natură, care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională, lărgesc mult aria de competenţe iniţiale ale OSCE.

În privinţa mult criticatului principiu al consensului, în procesul decizional din organizaţie, nu suntem de acord cu aceste critici. Abordat dintr-o perspectivă a cooperării, tocmai principiul consensului este cel care este garantul că procesul de decizie are la bază consimţământul tuturor statelor, ceea ce îi măreşte eficienţa.

În fine, un ultim element pozitiv, se referă la instituţia Inaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale şi la înalta autoritate pe care acesta a reprezentat-o, în special pe perioada mandatului lui Max van der Stoel. În cei câţiva ani de existenţă, instituţia a reuşit să îşi câştige un înalt prestigiu, fiind considerată un instrument inovator şi util în acelaşi timp, care prin metode specifice şi aşa numitul concept de “quiet diplomacy” a

158 Gabriel Andreiescu, Locurile unde se construieşte Europa, Iaşi, Polirom, 2000, p. 279

159 Annual Report 2001 on OSCE Activities, Secretary General, (1 November 2000 - 31 October 2001), p.

reuşit în cea mai mare parte să detensioneze sau să prevină tensiuni legate de probleme etnice.

Desigur, organizaţia are, după cum s-a arătat în mai multe cazuri de făcut faţă şi propriilor imperfecţiuni. Una dintre ele este chiar şi elementul pe care l-am apreciat ca fiind pozitiv, consensul. Deşi, după cum s-a arătat există derogări de la acest principiu, acestea au fost folosite doar o dată şi atunci, pentru excluderea Iugoslaviei din organizaţie.

Una dintre cele mai stringente probleme cu care se confruntă organizaţia la acest moment, se referă la insuficienta operaţionalizare a conceptului “securitate atotcuprinzătoare”. În ciuda faptului că toate statele se pronunţă în favoarea filosofiei ce stă în spatele conceptului, în practică el este prea puţin aplicat. Desigur, instituţia HCNM, dar şi misiunile OSCE constituie bune exemple în favoarea conceptului, dar dintr-o altă perspectivă, rămâne incert rolul pe care ODIHR trebuie să îl aibă.

Este extrem de dificil de teoretizat, respectiv de catalogat toate activităţile organizaţiei în câţiva termeni abstracţi, de la care, mai apoi urmând calea inversă să putem detecta echivalentul în realitate. Probabil, tocmai acesta este motivul pentru care termenul “comprehensive” este cel preferat a fi uzitat şi nu elementele de conţinut ale acestuia. Dealtfel, complexitatea situaţiilor din cadrul fiecărei misiuni sau activităţi OSCE necesită de cele mai multe ori o abordare unitară, deoarece este imposibil de a identifica şi lua măsuri de soluţionare a unui conflict unilateral. Deşi de cele mai multe ori se încearcă încadrarea unui conflict într-o anume tipologie şi tratarea lui cu metodologia specifică respectivei categorii, experienţa din teatrele de criză gestionate de O.S.C.E. pun în evidenţă complexitatea motivaţiilor care au condus la respectivul conflict, care de cele mai multe ori parcurg toate dimensiunile – economic, politic, uman şi în multe cazuri militar. Aşadar, pentru a trata cauza şi nu doar efectul este necesară o abordare atotcuprinzătoare şi nu una unilaterală.

În ciuda celor mai sus menţionate şi în cazul OSCE există o compartimentare a activităţilor pe diferite categorii de conflicte, deşi e mai mult de natură instituţională. Initial, conform Actului Final de la Helsinki aceste diviziuni au fost denumite “coşuri”, iar ulterior, “dimensiuni”. Chiar dacă această diviziune în cele trei coşuri a conferit un caracter aparte organizaţiei, după cum afirmă şi Buchsbaum160 activitatea OSCE are un caracter mult mai complex şi nu putem vorbi în nici un caz doar de o astfel de abordare. De altfel, chiar cele trei coşuri iniţiale (măsuri de construire a comunităţilor, securitate şi dezarmare; economie, ştiinţă, tehnologie şi mediu; dimensiunea umană şi alte domenii) au cunoscut o evoluţie, chiar şi la nivel de terminologie, devenind astfel: dimensiunea politico – militară, dimensiunea economică şi de mediu şi dimensiunea umană, deşi după prevederile Cartei de la Istanbul ordinea importanţei este: umană, politico – militară şi pe ultimul loc cea economică şi de mediu.

Pentru o perioadă lungă de timp, CSCE a avut şi o dimensiune culturală distinctă, reflectată în două întâlniri majore: Forumul Cultural de la Budapesta (octombrie – noiembrie, 1985) şi Simpozionul de la Cracovia privind Patrimoniul Cultural (mai – iunie, 1991). Această dimensiune a fost totuşi una mai puţin evidentă, dat fiind rolul pe care ONU, respectiv Consiliul Europei îl joacă în acest domeniu. Relevanţa OSCE a fost, însă una de impact, în condiţiile în care organizaţia avea ca mandat schimburile culturale,

160 Tomas Buchsbaum, diplomat austriac, adjunctul şefului misiunii permanente a Austriei la OSCE în anul 2000, mai apoi director în Ministerul de Externe

al Austriei

mai precis facilitarea condiţiilor de călătorie pentru artişti peste Cortina de Fier, asigurându-se, cel puţin pentru o categorie de persoane dreptul la libera circulaţie, stipulat în documentele de bază. Deşi acţiunea din Budapesta nu a avut ca finalitate adoptarea vreunui document, aceasta se va întâmpla în Cracovia, primul capitol referindu-se exact la cultură şi libertate, dar abordându-se şi insistându-se din această perspectivă rolul minorităţilor naţionale, al organizaţiilor non – guvernamentale, al religiei dar şi al altor mijloace independente în diseminarea culturii. Pe de altă parte, simpozionul de la Cracovia este momentul în care dimensiunea culturală a OSCE îşi pierde înţelesul tradiţional, ajungându-se la concluzia că nu mai este un domeniu relevant pentru organizaţie.161

Cu toate că nu a fost considerat un coş distinct, la insistenţele Maltei , securitatea şi cooperarea în Mediterana devine, fără îndoială, un element important şi de referinţă pentru toate documentele majore ale OSCE, organizându-se întâlniri de lucru pe această temă, la nivel de specialişti, în vederea creşterii cooperării cu partenerii mediteraneeni.162

Dimensiunii Mediteraneene i se adaugă în urma intâlnirii Consiliului Permanent din 16 martie 2000, o altă dimensiune regională, denumită “Strategia Regională pentru Europa de Sud – Est. Strategia regională are la bază faptul că nu există o comunicare eficientă între misiunile OSCE din state învecinate, astfel încât programe derulate şi testate cu succes de către o misiune să poată fi aplicate direct, în cazul existenţei unor probleme “standard”. Această strategie regională vizează crearea unor politici interdimensionale, la nivel de regiune, extinzând expertiza operaţională a unei misiuni particulare la alte misiuni din regiune, stimulând cooperarea cu alte organizaţii internaţionale şi dezvoltând programe regionale comune. În acelaşi sens, încă din timpul negocierilor privind Strategia Regională pentru Europa de Sud Est, s-a vehiculat crearea unor astfel de strategii pentru Asia Centrală şi Caucaz163, prin dezvoltarea unei dimensiuni regionale a conceptului. În fine, iniţiativele pe parcursul anului 2000 referitoare la problema asiatică s-au materializat printr-o serie de conferinţe cu partenerii din această regiune, înmulţirea contactelor cu Forumul Regional ASEAN, precum şi creşterea numărului partenerilor de cooperare din Asia, prin oferirea acestui statut Tailandei.

O altă dimensiune a securităţii din perspectiva OSCE a fost lansată de către Preşedinţia Română în Exerciţiu, la începutul anului 2001. Avându-şi originile în întâlnirea din cadrul Consiliului Permanent din Viena (2 aprilie), cu tema “Spiritual and Ethical Values – factors of peace and stability: is there a role for the OSCE?”, aceasta a primit denumirea generică de “dimensiune spirituală”. 164

Concluzionând, este uşor de remarcat atât varietatea de abordări ale problematicii securităţii, prin dimensiunile sau iniţiativele mai mult sau mai puţin justificate sau necesare, cât şi superficialitatea acestora, primând, după cum se poate observa, o

161 Thomas Buchsbaum, “OSCE’s Comprehensive Security: Integrating the Three Dimensions”, Daniel Warner, Valerie Clerc (ed.), “Challenges Faced by the

OSCE During 2001”, PSIO, Occasional Paper, Nr. 2/2002, Geneva, pp. 76 - 77

162 Egipt, Algeria, Israel, Iordania, Maroc şi Tunisia

163 CEPS Task Force for the Caucasus (Chairmen: Sergiu Celac, Michael Emerson), “A Stability Pact for the Caucasus”, Working Document, No. 145, Mai, 2000, Centre for

Europe on Policy Studies, Bruxelles

164 CIO/GAL/9/01, 20 martie 2001

iniţiativă nouă, în detrimentul consolidării / eficientizării expertizei iniţiale, care a consacrat organizaţia.Insuficienta colaborare între instrumentele de prevenire din timp şi organismele politice este un alt inconvenient, pe care îl semnalăm. De cele mai multe ori, nu există obligaţia ca instituţiile politice să reacţioneze la semnalele pe care aceste instrumente le dau, motiv pentru care această relaţie ar trebui revizuită.165

În aceste condiţii, întrebarea care se pune este dacă OSCE are un viitor şi, în cazul în care răspunsul este afirmativ, care poate fi acela. Surprinzător, în concepţia ministrului de externe al Poloniei, aceasta nu este o întrebare pe care şi-o pun politicienii sau diplomaţi, care preferă să ignore sau să subestimeze importanţa OSCE166 Totuşi, răspunsul celor mai mulţi este în favoarea OSCE. Desigur, soluţiile şi ideile pentru ca organizaţia să îşi continue activitatea într-un mod eficient sunt multiple. Unele dintre cele mai vehiculate au fost deja amintite, altele sunt mult mai drastice, deşi justificate. Un astfel de exemplu ar fi retragerea mai multor misiuni de lungă durată, sau acordarea unei asistenţe instituţiilor cu performanţe slabe, mergându-se până la transformarea lor.

O evoluţie pozitivă ar putea fi conferită de către unele instituţii non-guvernamentale de cercetare, care au ca obiect central de studiu OSCE, precum Geneva Cluster of Competence, Centre for OSCE Research şi nu în ultimul rând, Helsinki Monitor şi care joacă un rol extraordinar, chiar dacă sunt subapreciate.167

Din perspectiva României se consideră ca fiind important ca OSCE să se manifeste ca un sistem cuprinzător de angajamente, valori şi standarde comune, rămânând un cadru de dialog politic care să se afirme ca lider al diplomaţiei preventive, dar nu de unul singur, ci în strânsă colaborare cu celelalte instituţii euro-atlantice.168

11.2.4 Rolul UE în prevenirea conflictelor

Integrarea europeană şi extinderea UE au contribuit la prevenirea conflictelor în Europa în ultima jumătate a secolului trecut. Uniunea a contribuit cu succes la promovarea democraţiei, prosperităţii, securităţii şi stabilităţii pe aproape întreg continentul european. În timpul anilor 1990, acest proiect de pace a devenit punctul central al politicii externe din cadrul Politicii externe şi de securitate comune PESC). Decizia de a dezvolta o politică aparte de prevenire a conflictelor a rezultat în urma Consiliului European de la Nisa din 2000, când Secretarul General/Înaltul Reprezentant pentru PESC a prezentat un raport comun cu recomandări concrete în vederea dezvoltării rolului Uniunii în prevenirea conflictelor169.

165 Arie Bloed, op. cit, p. 52

166 Victor Yves Ghebali, Daniel Warner (Eds), New Security Threats and Challenges within the OSCE Region, Adam Daniel Rotfeld, “Does OSCE have a future?”,

Geneva, Graduate Institute for International Studies, PSIO Occasional Paper, nr. 1/2003, p. 35

167 Ibidem, pp47-48

168 Ion Iliescu, Integrare şi globalizare. Viziunea românească, Bucureşti, ed. Presa Naţională, 2003, pp. 78-79

169 Rezoluţia PE privind Strategia Europeană de Securitate, JO C 33E, 9.2.2006, on line, 30. nov. 2010, h. 22.00.

Progresul iniţial în dezvoltarea PESC pentru prevenirea conflictelor a fost lipsit de succes fapt demonstrat prin absenţa unei abordări UE coerente faţă de războaiele din Balcani. Rezultatul a fost o abordare UE distinctă în vederea modificării tratatelor (1992 Maastricht, 1997 Amsterdam şi 2000 Nisa) şi creării de noi structuri (precum Secretarul General/Înaltul Reprezentant pentru P.E.S.C. şi Comitetul Politic şi de Securitate), precum şi dezvoltarea unui cadru politic global bazat pe prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor.

Actualele acţiuni UE de prevenire a conflictelor sunt legate de coordonarea consolidată cu alte agenţii internaţionale pentru prevenirea conflictelor, in primis ONU. O astfel de coordonare este evidentă în domeniu (Republica Democrată Congo, Liban, etc.) precum şi la nivelul cartierelor generale (cu ofiţeri de legătură şi sprijin acordat Comisiei ONU pentru instaurarea păcii). UE se bazează pe parteneriate solide cu alţi actori în prevenirea conflictelor - printre care Consiliul Europei, OSCE şi NATO. Rolul UE în prevenirea conflictelor s-a dezvoltat într-o perioadă relativ scurtă de timp170. Beneficiind de sprijinul parlamentelor naţionale şi al Parlamentului European, UE este un important actor internaţional: arsenalul său politic cuprinde instrumente civile şi militare, iar politicile sale - fie de comerţ, dezvoltare sau securitate - prezintă o mare importanţă în lume171.

Un obiectiv cheie al UE este asigurarea legăturii între abordările P.E.S.C. (pilonul II) şi rolulcomunitar (pilonul I). Într-adevăr, atât „Programul UE pentru prevenirea conflictelor violente” al Consiliului European, cât şi „Comunicarea Comisiei cu privire la prevenirea conflictelor” pune accentul pe dezvoltarea coerenţei dintre „pilonii” UE în vederea îmbunătăţirii eficacităţii sale în calitate de actor în prevenirea conflictelor.

Odată cu adoptarea Programului UE pentru prevenirea conflictelor violente, Consiliul European de la Gothenburg din 2001 a marcat începutul unei noi politici UE care şi-a propus să facă din prevenirea conflictelor un obiectiv central al relaţiilor sale externe. Prevenirea conflictelor avea să fie integrată la nivel politic şi în acordurile încheiate cu ţările străine (a se vedea, de exemplu, includerea sa în Acordul de la Cotonou) şi a fost făcută operaţională şi integrată în toate politicile şi activităţile externe, inclusiv în Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA), cooperarea pentru dezvoltare şi comerţul internaţional172.

Abordarea UE privind prevenirea conflictelor este caracterizată ca fiind o abordare cooperantă în vederea găsirii de soluţii paşnice la dispute şi implică soluţionarea cauzelor de bază ale conflictelor, făcând apel la instrumentele aflate la dispoziţia UE, atât comunitare cât şi interguvernamentale.

Intervenţia pe termen scurt într-o criză poate fi necesară pentru a stopa extinderea conflictelor sau pentru a furniza o prezenţă stabilizatoare pentru activităţile politice, economice şi de dezvoltare. Exemple concrete de combinare a gestionării crizelor pe

170 Ioan Mircea Paşcu, Teorie şi practică în politica externă contemporană, în vol. „Concepte şi metodologii în studiul relaţiilor internaţionale”, coordonator

Mihai Timofte, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, p. 5-8

171 Burkard Schmitt, Progress towards the European Defence Agency, in „Fresh Perspectives on Europe s security, New Defence Agenda”, Winter 2004,

www.iss+eu.org

172 Rezoluţia PE privind comunicarea Comisiei privind prevenirea conflictelor, JO C 177, 25.7.2002, on line, 11 dec.2010, h. 11.30.

termen scurt cu instrumente de construire a păcii pe termen lung pot fi întâlnite în Bosnia-Herţegovina. În ambele cazuri forţele de stabilizare militare (Operaţiunile Althea şi EUFOR DRC)173 au lucrat în paralel cu asistenţa tehnică tradiţională şi pentru dezvoltare, cu sprijinul concret acordat Reformei sectorului de securitate (misiunea de poliţie UE din Bosnia şi Herţegovina, EUPOL Kinshasa şi EUSEC DR Congo)174 pentru a sprijini acţiunea eficientă a poliţiei şi buna guvernare pentru Integrarea prevenirii conflictelor în politicile şi instrumentele UE.

Această abordare se bazează pe documentele de strategie naţională întocmite de Comisie, care desfăşoară programe specifice de asistenţă pentru dezvoltare sau economică bazate pe o analiză amănunţită economică, politică şi socială a ţării respective. Integrarea prevenirii conflictelor într-un astfel de exerciţiu şi programele de asistenţă care decurg de aici asigură faptul că iniţiativele UE sunt luate pentru a consolida ţara sau comunitatea (precum în Bosnia şi Herţegovina sau Kosovo) sau pentru a reduce vulnerabilitatea instituţiilor în faţa conflictelor.

Acestea pot include consolidarea statului de drept, sprijinul acordat instituţiilor democratice, dezvoltarea societăţii civile şi reforma sectorului de securitate.

Pe lângă iniţiativele specifice puse în aplicare la nivel naţional, UE contribuie la prevenirea conflictelor rezolvând chestiuni importante. Printre exemplele elocvente se numără sprijinul acordat regimului de comerţ internaţional, cunoscut sub numele de Procesul Kimberly, care îşi propune să elimine „diamantele de conflict”. Un alt exemplu este Acţiunea UE pentru mine a Comisiei care sprijină lucrările din cadrul Tratatului internaţional de interzicere a minelor175. Comisia a adoptat o strategie multianuală pentru2005-2007 care îşi propune un „obiectiv mondial cu victime zero”.În mod asemănător, s-a acordat multă atenţie chestiunii proliferării armelor de calibru mic şi a armamentului uşor (SALW) care întreţin conflictele şi au un impact socioeconomic devastator. Comisia şi Consiliul au creat o strategie şi programe specifice pentru a rezolva proliferarea SALW, dar toate activităţile sunt momentan suspendate, aşteptând rezultatul procedurilor judiciare privind o acţiune comună specifică cu Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest (CEDEAO).

Mecanismul de reacţie rapidă există din 2001 şi este folosit pentru finanţarea proiectelor de urgenţă în ariile de conflict precum lichidarea minelor, activităţi de construire a păcii şi reconstrucţie. Suma pentru finanţare este relativ limitată, de aproximativ 25 milioane de euro pe an, însă va creşte în cadrul noului instrument pentru stabilitate. Acestuia i s-au alocat 2,35 miliarde de euro pentru perioada noilor perspective financiare (2007-2013). Această sumă este complementară bugetului PESC, care va fi stabilit la minim 1,74 miliarde pentru aceeaşi perioadă.

173 A se vedea Comunicarea cu privire la prevenirea conflictelor, Rolul UE in prevenirea conflictelor, Bruxelles, 2006

174 A se vedea Întâlnire parlamentară, Viitorul Europei: de la reflecţie la acţiune, Poziţia Parlamentului European, Rolul UE în prevenirea conflictelor,

Bruxelles, 4-5 decembrie 2006.

175 Tratatul de la Ottawa, Convenţie asupra interzicerii folosirii, depozitării, producerii şi transportului minelor anti-personale şi asupra distrugerii lo.r

Comisia utilizează, de asemenea, întinsa sa reţea de delegaţii şi „o listă de depistare a cauzelor fundamentale” care furnizează din timp indicatori de avertizare, integrânduse în procesul politic decizional la nivelul Comisiei şi al Consiliului. Acest lucru poate provoca un răspuns diplomatic, precum desfăşurarea reprezentanţilor speciali sau adoptarea unor iniţiative militare sau civile specifice de gestionare a crizelor. De curând, astfel de indicatori se integrează în procesul „de evaluare comună a nevoilor”, prin care Consiliul şi Comisia desfăşoară o analiză comună a situaţiilor conflictuale, încercând să identifice care dintre răspunsurile CE sau PESC sunt cele mai potrivite pentru acestea.

Politica UE de prevenire a conflictelor include o strânsă cooperare cu ONU, OSCE şi NATO pentru a consolida sistemul legal care stă la baza ordinii internaţionale actuale. UE şi ONU acordă, de asemenea, o deosebită atenţie cooperării cu celelalte organizaţii internaţionale privind pacea şi securitatea. S-a făcut, de exemplu, un progres important cu Uniunea Africană şi organizaţiile regionale africane. Eforturile transatlantice sunt, de asemenea, un element cheie pentru o politică coerentă privind prevenirea conflictelor. Coordonarea şi cooperarea cu Consiliul Europei, OSCE, NATO şi ţările terţe, inclusiv cu Statele Unite şi Rusia, sunt importante pentru a se obţine rezultate concrete şi de durată176. De exemplu, securitatea regiunii Kosovo rămâne o provocare cheie şi este un excelent exemplu de necesitate a unei strânse cooperări cu ONU, cu alte organizaţii internaţionale şi cu parteneri cheie.

Prevenirea conflictelor în viziunea UE se poate realiza şi printr-o politică de dezvoltare a zonelor aflate în criză. Este o componentă deosebit de importantă în prevenirea conflictelor în statele din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP)177. Dialogul politic între ţările ACP şi UE face parte din Acordul de la Cotonou şi are ca scop prevenirea conflictelor, în special a celor interne şi transfrontaliere. Strategia UE pentru pace, securitate şi dezvoltare în Cornul Africii este de a oferi sprijin mecanismelor regionale de prevenire a conflictelor, precum cele create de Uniunea Africană. Strategia furnizează un cadru pentru iniţiativele regionale, care ar trebui să dirijeze punerea în aplicare a rapoartelor naţionale sau ale strategiei regionale. Pe de altă parte, programele politicii de dezvoltare sunt complementare operaţiunilor PESC în situaţiile post-conflictuale precum cele din RD Congo. Comisia Europeană gestionează programele corespunzătoare de consolidare a păcii şi de demobilizare (programele de dezvoltare, pilonul I), iar operaţiunile de dezarmare (PESC, pilonul II) se află în sfera de acţiune a Consiliului178.

„Forţa gravitaţională” a UE rămâne o strategie importantă de prevenire a conflictelor.Valurile succesive de extindere oferă o viziune reală a unui continent unit şi paşnic. Pe lângă actualele ţări candidate la aderare, celelalte ţări din Balcanii de Vest au primit deja o perspectivă explicită a viitoarei lor aderare, în cadrul Consiliului European de la

176 Prof univ. dr. Liviu Mureşan - coordonator, prof. univ. Adrian Pop,conf. univ. dr. Florin Bonciu, Politica europeană de securitate şi apărare – element de

influenţare a acţiunilor României în domeniul politicii de securitate şi apărare, Institutul European din România, 2004, p. 6, on line 06 ian 2011, h 20.30

177 Vasile Popa, Aalexandra Sarcinschi, Perspective în Evoluţia Organizaţiilor Internaţionale de Securitate, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol Ii”,

Bucureşti, 2007.

178 A se vedea. Rolul UE in prevenirea conflictelor, Bruxelles, 4-5 decembrie 2006.

Salonic. Eşecul iniţial de a răspunde la războaiele din fosta Iugoslavie a forţat UE, la acea vreme, să dezvolte răspunsuri mai specializate şi flexibile la prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor. De la sfârşitul anilor ’90 acest rol a fost consolidat prin numirea de reprezentanţi speciali ai Uniunii Europene (EUSR). Importanţi EUSR au fost numiţi pentru Bosnia şi Herţegovina, Kosovo şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Mai mult, UE şi-a desfăşurat misiunile civile şi militare de gestionare a crizelor în această regiune pe lângă eforturile făcute în cadrul Procesului de Stabilizare şi Asociere în vederea prevenirii oricărei reînceperi a conflictelor. Această abordare a cuprins prima misiune militară UE, operaţiunea Concordia, în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, care a fost urmată de misiunea UE de poliţie Proxima. În Bosnia şi Herţegovina, misiunea de poliţie UE a fost lansată în ianuarie 2003, iar UE a preluat de la N.A.T.O. în decembrie 2004 cea mai mare operaţiune militară la care a participat vreodată, ALTHEA.

În ceea ce priveşte Kosovo, în prezent se fac planuri pentru a permite un transfer de sarcini selectate ale UNMIK unei viitoare operaţiuni UE de gestionare a crizelor în domeniul statului de drept şi în alte domenii care ar putea fi identificate în contextul viitorului statut. Începând cu 2004, UE a dezvoltat o politică europeană de vecinătate, al cărei obiectiv este partajarea beneficiilor extinderii UE din 2004 cu ţările vecine din Europa de Est, Caucazul de Sud şi Mediterana de Sud.

Planurile de acţiune comune acoperă o gamă largă de domenii, inclusiv activităţi specifice de prevenire a conflictelor.

Evenimentele recente au demonstrat angajamentul UE în prevenirea conflictelor din ţările vecine de la est. Secretarul General/Înaltul Reprezentant Solana şi-a oferit serviciile de mediator între părţile conflictuale naţionale din Ucraina în momentul „Revoluţiei portocalii” din noiembrie 2004. În plus, au fost numiţi, de asemenea, EUSR în conflictele din Caucazul de Sud şi Transnistria. Acolo unde UE a considerat că este o ameninţare evidentă la securitatea sau standardele de bază ale democraţiei şi ale drepturilor omului, a adoptat şi introdus sancţiuni specifice precum cele referitoare la conducerea Republicii Belarus şi la republica auto-proclamată Transnistria.

Unele puncte slabe ale UE în calitate de actor în prevenirea conflictelor sunt legate în mod intrinsec de limitările sale extinse ca actor în relaţiile externe. După războaiele din Balcani, acest lucru a fost demonstrat din nou în 2003 prin incapacitatea sa de a găsi o abordare comună la criza din Irak.

În timp ce în războiul din Irak erau trimise divizii însemnate din Europa, a apărut dorinţa de a se stabili o înţelegere comună privind chestiuni din politica de securitate şi de a se îmbunătăţi coerenţa şi eficienţa UE în afacerile externe. Unul dintre rezultate a fost acordul de la Consiliul European din decembrie 2003 privind „Strategia Europeană de Securitate” (SES) care urmăreşte o abordare globală a securităţii pe baza consolidării sistemului multilateral. Obiectivele cheie sunt, în special, rezolvarea noilor ameninţări, extinderea zonei de securitate în Europa şi consolidarea ordinii internaţionale.

În timp ce SES era dezvoltată parţial ca răspuns la diviziile din Irak, UE şi-a îmbunătăţit, de asemenea, cadrul legal şi instituţional, ca răspuns la cererile de extindere şi la peisajul internaţional schimbător. Aceasta a dus la elaborarea Tratatului Constituţional, care conţinea dispoziţii importante, precum eliminarea structurii pe piloni. Tratatul constituţional a fost totuşi respins, prin referendum, în Franţa şi Olanda şi este, în prezent, subiect de discuţie în cadrul aşa-zisei „perioade de reflecţie”.

Tratatul constituţional conţinea, de asemenea, o dispoziţie referitoare la un ministru al afacerilor externe al UE (articolul I-28) şi un Serviciu european pentru acţiunea pe plan extern (articolul III-296 alineatul (3)). Ar fi stabilit noi structuri care să stea la baza ambiţiilor UE şi ale statelor membre în domeniul PESC/PESA, în special prin integrarea serviciilor externe ale Comisiei, Consiliului şi statelor membre.

Mandatul viitorului ministru al afacerilor externe al Uniunii ar conţine importante drepturi de iniţiativă, participare, reprezentare şi punere în aplicare în domeniul PESC.

În plus, el/ea ar deţine, de asemenea, funcţia de vicepreşedinte al Comisiei. Cu toate acestea, nu ar avea dreptul de decizie autonomă. Ministrul afacerilor

externe al UE ar trebui, de asemenea, să consulte şi să informeze Parlamentul European cu privire la aspectele principale şi alegerile de bază ale PESC şi PESA (articolul III-304 alineatul(1)).

Respingerea Tratatului Constituţional nu a diminuat dorinţa statelor membre şi a cetăţenilor europeni de o mai mare implicare a Europei în prevenirea conflictelor.

Securitatea internaţională are, de asemenea, nevoie de un rol mai important al UE. Acest lucru poate fi văzut în rolul proeminent acordat Secretarului General/Înaltului Reprezentant, dl Solana, în negocierea cu Iranul în numele UE-3 şi al Consiliului de Securitate al ONU.

Strategia de Securitate a Uniunii Europene vizează stabilirea obiectivelor strategice ale UE din perspectiva asumării unui rol mult mai pronunţat în demersul global de gestionare a noilor tipuri de riscuri, ameninţări şi pericole – denumite „asimetrice” sau „neconvenţionale”. Pornind de la analiza globală a impactului acestora asupra securităţii europene, a noului mediu internaţional de securitate post 11 septembrie 2001, se stabileau trei obiective strategice fundamentale pe care Uniunea trebuie să le promoveze pentru a-şi apăra securitatea şi a-şi susţine valorile: 1. promovarea unei politici eficiente de prevenire a conflictelor, prin utilizarea întregului set de capabilităţi (militare şi civile) pe care UE le posedă; 2. orientarea demersurilor Uniunii în vederea creării unui climat de securitate în imediata vecinătate a Europei (Orientul Mijlociu, Balcani şi Caucaz); 3. menţinerea ordinii internaţionale prin promovarea multilateralismului efectiv, prin respectarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, în deplin acord cu principiile Cartei Naţiunilor Unite.

Adoptarea acestei strategii europene şi încercarea de a ajunge la o poziţie comună europeană în privinţa chestiunilor de securitate şi apărare a condus la semnarea, la data de 13 decembrie 2007, de către liderii europeni, şefi de stat şi de guverne a Tratatului de la Lisabona – TL179 , intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, cunoscut iniţial şi sub numele de Tratatul de Reformă, act care amendează tratatele anterioare de instituire a Comunităţilor Europene şi a UE. Obiectivele cheie ale tratatului sunt acelea de a face Uniunea extinsă mai eficientă şi de a-i spori transparenţa şi legitimitatea democratică. Tratatul conţine

179 Ase vedea Tratatul de la Lisabona (text oficial in romana; varianta coordonata). EDITIA COMPLETA 2010, Jurnalul Oficialal Uniunii Europene, Anul 50, 17 decembrie 2007, http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:C:2007:306:SOM:RO:HTML

reforme instituţionale şi inovaţii de anvergură. În cea mai mare parte a sa, codifică procedurile şi practicile existente, bazate pe tratatele anterioare (Maastricht, Amsterdam, Nisa) şi cuprinde o serie de inovaţii menite să crească coerenţa şi capabilităţile UE în calitatea sa de actor de securitate.

Principala modificare instituţională este extinderea rolului Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă şi Securitate Comună, susţinut acum de un nou Serviciu European pentru Acţiune Externă.

Într-o lume în evoluţie constantă, Europa trebuie să facă faţă unor noi provocări: globalizarea economiei, evoluţia demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie şi noile ameninţări la adresa securităţii. Iată provocările secolului al XXI-lea.

Iar acestea nu ţin cont de frontiere. Statele membre nu mai sunt în măsură să facă faţă singure tuturor acestor probleme. Pentru a găsi soluţii şi a răspunde preocupărilor cetăţenilor, este necesar un efort colectiv la nivel european. Europa trebuie să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente şi coerente, adaptate nu numai la funcţionarea unei Uniuni recent extinse de la 15 la 27 de state membre, ci şi la transformările rapide prin care trece lumea de astăzi.

Prin urmare, regulile care stau la baza cooperării dintre ţări trebuie revizuite.