Modalitati de Gestiune a Serviciilor Publice

MODALITĂŢI DE GESTIUNE A SERVICIILOR PUBLICE

7.1 Consideraţii generale cu privire la gestionarea serviciilor publice Există mai multe moduri de a gestiona un serviciu public, fie de către o

persoană publică (stat, comunităţi locale, instituţii), fie de către o persoană privată (fizică sau juridică).

Persoana publică poate gestiona un serviciu fie în regie proprie, fie printr-o instituţie specializată.

Persoanele private pot gestiona un serviciu public în mai multe moduri: • în baza unui contract administrativ; • în temeiul unui contract de locaţie; • prin împuternicirea dată de autoritatea administraţiei publice locale sau

mai bine spus prin delegare; • prin concesionare (trebuie făcută distincţia faţă de arendarea

recunoscută în legislaţia altor state, dar interzisă în România). În afara unor dispoziţii contrare, autorităţile administraţiei publice locale

acţionează atât în beneficiul statului, cât şi al colectivităţilor locale şi au posibilitatea de a alege una din aceste forme de gestiune.

Autorităţile administraţiei publice locale au dreptul de a încredinţa gestiunea unui serviciu public intuitu personae, indiferent dacă agentul este public sau privat. Desigur această nominalizare a prestatorului de servicii trebuie făcută potrivit unei proceduri (exemplu: licitaţia), aspect pe care-l vom trata distinct.

Încredinţarea unui serviciu public către o persoană publică sau privată trebuie să respecte transparenţa, sau altfel spus, publicitatea necesară pentru a pune candidaţii interesaţi în concurenţă şi a permite celui mai bun să obţină gestiunea. Chiar şi în legislaţia comunitară s-a stipulat obligaţia transparenţei în toate cazurile în care urmează a se încheia „contracte de delegare” (G. Lebreton, DAG, p. 115).

Capitolul 7

Managementul serviciilor publice

În practică s-a pus problema de a excepta instituţiile publice de concurenţă pe ideea că ele aparţin statului şi, ca atare, obligaţiile acestora sunt garantate; putem garanta această idee, deoarece scopul unui serviciu public este satisfacerea unui interes general la un nivel cât mai ridicat calitativ. În plus, încheierea unui contract direct între administraţie şi altă instituţie publică lasă deschisă posibilitatea favoritismului.

7.2 Concesionarea serviciilor publice Practica transmiterii „sarcinilor” cu caracter administrativ către persoane

fizice/juridice private este lungă şi foarte diversă; tocmai de aceea vom întâlni în doctrină mai multe definiţii ale concesiunii.

În opinia lui Pierre Delvolve, prin concesiune se înţelege „o convenţie prin care o persoană publică însărcinează cu prestarea unui serviciu public o întreprindere privată, care asigură finanţarea lucrărilor, exploatarea lor şi care este remunerată din redevenţele percepute de usageri”(LDA, p. 47).

După alt autor francez, Gilles Lebreton, concesiunea serviciului public este „actul administrativ prin care o persoană publică numită concedent încredinţează unei persoane private, numită concesionar, gestiunea serviciului public pe riscul său, recunoscându-i dreptul de a percepe redevenţa de la beneficiarii serviciului” (DAG, p. 122).

În doctrina românească actuală, Antonie Iorgovan arată că „prin contractul de concesiune o parte – cedentul – transmite altei părţi – concesionarul – spre administrare rentabilă, pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate economică, un serviciu public, o subunitate productivă sau un teren proprietate de stat”. (DATE, vol. III, p. 103).

Aceste definiţii necesită unele precizări. În primul rând, trebuie făcută distincţia între concesionarea serviciului

public şi actele, foarte variate, în cazul cărora, datorită unui limbaj administrativ insuficient de precis, se utilizează, de asemenea, termenul de concesionare. Concesionarea serviciului public se distinge radical prin faptul că reprezintă un mod de gestionare a unui serviciu public. În cazul concesionării lucrărilor publice diferenţa este, spre exemplu, mult mai puţin semnificativă, reducându-se la un simplu procedeu: este vorba de concesionarea serviciului public, dar concesionarul nu se angajează numai să asigure funcţionarea serviciului, ci, în prealabil, se angajează să efectueze el însuşi lucrările publice necesare acestei

Modalităţi de gestiune a serviciilor publice

funcţionări. Gestiunea serviciului trebuie să-i permită, ca atare, printre altele, să suporte cheltuielile şi să amortizeze aceste lucrări publice, care, la finele contractului de concesionare, revin gratuit cedentului. De aceea, concesionarea lucrărilor publice se face pe perioade lungi. Astăzi, procedeul se aplică şi în cazul constituirii şi exploatării autostrăzilor cu plată şi a parcurilor subterane de garare a autovehiculelor. Există şi cazul concesionării în stare pură, fără lucrări publice, atunci când serviciul nu necesită construirea de infrastructuri publice (reţeaua de autobuze).

În al doilea rând, conform accepţiunii clasice a concesionării, gestiunea serviciului public este încredinţată, în principiu, unei persoane private, individuale sau de tip societate, care păstrează acest caracter şi se raportează la dreptul privat. Procedeul concesionării are un câmp limitat de acţiune, din cauza naturii sale, cât şi a surselor de provenienţă. El nu se poate aplica decât serviciilor care încasează în contrapartidă o sumă de la beneficiarii săi, ceea ce exclude din plecare serviciile gratuite (ajutor social) şi cele ce permit individualizarea utilizatorilor (ansamblul căilor publice, mai puţin autostrăzile care permit individualizarea şi a căror construcţie/întreţinere poate fi concesionată). Procedeul, pe de altă parte, presupune, cel puţin în forma sa clasică, adeziunea statului la liberalismul economic. Atunci când statul liberal, în secolul al-XIX-lea, s-a văzut obligat să intervină pentru a permite dezvoltarea întreprinderilor (rezultate în urma progresului tehnic a cărui realizare excludea concurenţa şi cerea măsuri de autoritate publică în domenii precum: căi ferate, gaze, electricitate), a considerat că gestionarea unor astfel de întreprinderi nu ţine de competenţele sale normale; exista teama riscului pe care aceste întreprinderi păreau să le suporte la înfiinţare. Procedeul concesionării a permis statului să menţină aceste întreprinderi în afara sferei publice, să introducă în gestionarea lor conceptul de profit capitalist, element necesar al progresului economic din punct de vedere liberal, şi, în sfârşit, să se elibereze de riscurile financiare ale acestor iniţiative.

Regimul concesionării clasice rezultă din concilierea între cele două elemente fundamentale, şi aparent opuse, ale sistemului; pe de o parte, un serviciu public subordonat imperativelor interesului general; pe de altă parte, un particular care nu acceptă să-l gestioneze decât prin prisma interesului personal.

A fost necesar, ca urmare, să se menţină cedentului o autoritate strictă asupra serviciului şi să se garanteze concesionarului beneficiile la care poate spera în mod legitim. Necesitatea acestei concilieri domină regimul concesionării.


După cum se poate observa, obiectul concesiunii poate fi diferit. Chiar în art. 25 din Legea nr. 15/1990 se arată care poate fi acesta:

• o activitate economică; • serviciile publice; • unităţile de producţie aparţinând regiilor autonome; • terenurile proprietate de stat. O primă observaţie trebuie făcută cu privire la faptul că serviciile publice,

la rândul lor, pot avea caracter economic, ceea ce justifică tratarea lor separată. Ca atare, trebuie să restrângem sfera noţiunii de „activitate economică”

numai la acele activităţi care satisfac un interes general pentru care este responsabilă administraţia publică. Jurisprudenţa interbelică şi mai puţin cea actuală au considerat că prin noţiunea de “activitate economică” trebuie avute în vedere două situaţii:

♦ lucrările publice în cazul în care exploatarea lor nu era un prerogrativ al serviciului public;

♦ monopolul de exploatare, adică dreptul exclusiv al statului/colectivităţii locale de a administra şi/sau de a emite licenţe de exploatare.

La rândul ei noţiunea de „lucrări publice” comportă două sensuri: în sens strict, lucrările publice sunt numai cele care au caracter

imobiliar, în scopul de utilitate generală şi se supun regimului juridic administrativ;

în sens larg, pe lângă elementele enumerate mai sus, se înţeleg şi obiectele ce sunt înglobate în cadrul lucrărilor publice.

Practic, prin contractul de concesionare se realizează o fuziune între serviciul public şi lucrarea publică executată din moment ce concesionarul preia serviciul public ce beneficiază de lucrarea respectivă sau, invers, persoana privată care gestionează un serviciu public va face lucrările necesare şi le va exploata în continuare.

În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil concesiunilor de servicii publice, trebuie precizat că acesta este diferit în funcţie de natura lor:

pentru regiile autonome care gestionează servicii publice de interes naţional sau local sunt aplicabile normele dreptului public (administrativ);

pentru societăţile comerciale care desfăşoară activităţi industriale/comerciale pentru satisfacerea interesului general, dar obţin profituri prin vânzarea de furnituri sau servicii către usageri, se aplică un regim mixt de drept public/privat;


pentru serviciile publice concesionate de regiile autonome unor persoane private şi care, deci, nu realizează un interes general, este aplicabil regimul juridic civil.

În practică, s-au făcut adesea confuzii cu privire la clauza contractului de concesiune, în special pentru transmiterea unor terenuri spre folosinţă unor persoane private. De aceea, autorităţile administraţiei publice trebuie să stabilească de la început care este destinaţia terenului sau a construcţiei ce trebuie realizată:

dacă terenul este numai un accesoriu pentru lucrările publice, el va putea fi concesionat;

dacă terenul este obiectivul exploatării, atunci trebuie încheiate contracte de închiriere (art. 30-31 din Legea nr. 15/1990).

Subiectele contractului de concesiune

Având în vedere natura juridică a contractului de concesiune care se aplică totdeauna asupra unui bun/serviciu public rezultă că nu poate fi concedent decât o persoană publică (statul, colectivităţile locale, alte instituţii publice). Ca atare, poate fi concedent:

o regie autonomă, în cazul în care transmite folosinţa asupra unor unităţi productive sau activităţi economice ori servicii;

autorităţile administrative publice, centrale şi locale, în cazul concesionării terenurilor din patrimoniul lor sau al unităţilor de producţie pe care le-a avut în administrare directă.

În ceea ce priveşte concesionarul, legea permite practic oricărei persoane să preia în gestiune proprie un serviciu public. Potrivit art. 25 alin. 4 din Legea nr. 15/1990 poate fi concesionar “orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, respectiv, societate comercială (cu capital de stat, cu capital privat sau cu capital mixt), comercianţi persoane fizice, de naţionalitate română sau străină, dacă profiturile obţinute din activităţile comerciale sunt destinate realizării scopului lor nelucrativ.

Structura contractului de concesiune

Concesiunea se bazează pe un contract încheiat între autoritatea cedentă şi particularul pe care l-a ales în mod liber, cu respectarea, însă, a prevederilor legii.

Contractul se compune din două documente distincte: O convenţie, care consemnează acordul părţilor; Un caiet de sarcini în care sunt înscrise detaliat drepturile şi obligaţiile

lor şi, în special, regulile de organizare şi funcţionare ale serviciului.


Actul concesionării era considerat în secolul al-XIX-lea ca fiind pe deplin contractual. Dar, pe măsura dezvoltării serviciului public şi a bunei conturări a exigenţelor sale, jurisprudenţa şi doctrina au revizuit această soluţie. Ele afirmă, în prezent, principiul dublei naturi a actului concesionării, făcându-se astfel distincţia între clauzele contractuale specifice dreptului administrativ şi cele contractuale specifice dreptului civil, respectiv comercial.

Clauzele obligatorii sunt impuse de faptul că orice contract de concesiune se încheie având în vedere un interes general al colectivităţii. Tot în virtutea acestui interes general, autorităţile administraţiei publice au dreptul de a modifica unilateral aceste clauze.

Clauzele care formează „partea regulamentară” sunt prestabilite de către administraţia publică prin caietul de sarcini; participanţii cunosc dinainte obligaţiile ce le revin în cazul câştigării licitaţiei; ei nu se pot sustrage acestor norme prestabilite decât sub sancţiunea rezilierii unilaterale a contractului.

Contractul de concesiune conţine însă şi clauze care satisfac interesele private ale concedentului şi concesionarului, clauze de ordin comercial ce formează „partea contractuală”.

Clauzele pot fi modificate cu acordul autorităţii administraţiei publice pe parcursul desfăşurării licitaţiei prin negociere directă; după licitaţie clauzele vor figura în contractul de concesiune aşa cum au fost modificate prin acordul părţilor.

Este vorba, în esenţă, de prevederile financiare care garantează concesionarului remunerarea sa şi care sunt dominate de principiul fundamental pentru contracte administrative, şi anume, cel al echilibrului financiar al contractului.

Drepturile şi obligaţiile concedentului

Autorităţile administraţiei publice locale în calitatea lor de concedente în contractele de concesiune au următoarele obligaţii:

• stabilirea, urmărirea şi încasarea preţului stabilit; prin preţ se realizează venitul garantat al colectivităţii locale, aşa încât el constituie element de fond al contractului asupra căruia nu se poate negocia. Art. 27 din Legea nr. 15/1990 se referă atât la preţul concesiunii, cât şi la redevenţă. Sub acest aspect, facem distincţia între preţ şi redevenţă în sensul că aceasta din urmă constituie un venit suplimentar pentru autorităţile administraţiei publice (de exemplu, în cazul concesiunii unui teren, în cazul că acesta conţine bogăţii în subsol, administraţia are dreptul la un venit în natură sau bani, suplimentar faţă de preţul concesiunii);


• obligaţia de a plăti concesionarului o indemnizaţie în cazurile în care intervine o situaţie de forţă majoră şi concesionarul trebuie repus într-o situaţie normală (în cazul în care administraţia refuză plata acestei indemnizaţii concesionarul poate renunţa la contract);

• dreptul concedentului de a controla pe concesionar cu privire la modul în care îşi execută obligaţiile contractuale; deşi în jurisprudenţă se consideră că dreptul de control decurge din calitatea de parte contractuală, credem că în ceea ce priveşte administraţia publică locală această clauză trebuie înscrisă expres în contract;

• dreptul concedentului de a modifica unilateral clauzele contractule ori de câte ori este periclitat interesul general; pe de altă parte, nimic nu se opune la acordul concesionarului cu modificarea unor clauze atâta timp cât nu-i sunt lezate interesele comerciale;

• obligaţia concedentului de a despăgubi pe concesionar în cazurile în care se constată că cheltuielile efectuate pentru prestarea serviciului public au depăşit încasările. Acest aspect este impus de faptul că prestatorul serviciului nu mai poate reveni asupra tarifelor încasate de la clienţi. Diferenţa între cuantumul tarifelor şi cuantumul cheltuielilor trebuie acoperită din bugetul local pentru faptul că serviciul public a fost prestat în interesul colectivităţii locale.

Drepturile concesionarului

A. Drepturi aferente gestionării serviciului. Cedentul pune la dispoziţia concesionarului, în virtutea contractului, un ansamblu de mijloace materiale sau juridice, care-i sunt necesare în funcţionarea serviciului. Este vorba fie de bunuri ale domeniului privat sau public care-i sunt repartizate, sau de privilegii exagerate de drept comun: el beneficiază cel mai adesea de un monopol de drept, pe care regulile comunitare îl repun de acum în discuţie, administraţia angajându-se să nu trateze cu un alt concurent şi chiar să nu favorizeze indirect concurenţa. Concesionarul poate chiar să beneficieze de prerogative de putere publică: expropiere din motive de utilitate publică etc.

B. Drepturi pecuniare. Sunt cele mai importante pentru concesionarul sau întreprinzătorul privat care înţelege să obţină beneficiile scontate pe seama gestiunii serviciului.

1) În mod normal, concesionarul se remunerează păstrând pentru el produsul taxelor percepute de la utilizatori în contrapartida serviciului prestat. Dar tarifele care fixează suma fac parte din clauzele de reglementare: cedentul îşi păstrează stăpânirea asupra tarifelor, ceea ce explică incidentele lor economice


şi sociale; concesionarul nu-l poate constrânge să le modifice, ceea ce, în perioada de instabilitate economică, ar risca să dezechilibreze total gestiunea în lipsa unei contraprestaţii. Totuşi, acest principiu tradiţional este în regresie: statul acceptă, în prezent, ca uneori să-l lase pe concesionar să stăpânească tarifele (autostrăzi), cu scopul de a-i spori sentimentul responsabilităţii gestiunii.

2) Pe linia asocierii între cedent şi concesionar, contractele prevăd deseori, în favoarea concesionarului, şi alte avantaje financiare, mai ales garanţia unui interes minim acordat împrumuturilor sale către cedent.

3) În afara clauzelor formale, concesionarul poate să se preleveze de principiul echilibrului financiar al contractului. Comun tuturor contractelor administrative, acest principiu joacă un rol esenţial în cazul concesionării, datorită timpului mare la care se referă acesta.

Acest drept îi permite să fie indemnizat dacă administraţia impune modificări la convenţia iniţială. Concesionarul dispune, de asemenea, în principiu, de un monopol în ceea ce priveşte exploatarea serviciului.

Obligaţiile concesionarului

Obligaţiile concesionarului se referă în întregime la asigurarea funcţionării serviciului. Aceasta presupune, mai întâi, respectarea regulilor înscrise în caietul de sarcini, precum şi a regulilor generale comune tuturor serviciilor publice.

1) Concesionarul trebuie să asigure continuitatea serviciului. Nu se poate sustrage acestei obligaţii invocând vina administraţiei sau dificultăţi materiale/pecuniare. Numai forţa majoră îl poate exonera pe concesionar.

Obligaţia de continuitate se referă şi la agenţii serviciului. Aceşti agenţi, aleşi liber de concesionar, sunt salariaţi de drept privat, supuşi dreptului comun al muncii; dar, în ceea ce priveşte dreptul la grevă, ei sunt supuşi aceloraşi limitări ca şi agenţii publici, după regulile stabilite de legiuitor. În contrapartidă, caietul de sarcini impune uneori concesionarilor, în favoarea lor, condiţii de muncă şi de remunerare mai avantajoase decât cele care decurg din dreptul comun.

2) Obligaţia de a respecta egalitatea beneficiarilor în faţa serviciului se impune concesionarului, în sensul furnizării prestaţiilor solicitate tuturor celor ce îndeplinesc condiţiile cerute şi aplicării tarifelor fixate de autoritatea cedentă. Totodată, tarifele tind să se diferenţieze din ce în ce mai mult în funcţie de situaţia utilizatorilor, conform cu o gestionare comercială; dar toţi cei care se află în condiţiile prevăzute pot să se prevaleze de condiţiile tarifare care sunt ataşate.

3) Puterea administraţiei de a modifica regimul oricărui serviciu pentru a-l adapta noilor aspecte ale interesului general se aplică serviciilor concesionate.


Această regulă, pe care o ataşăm uneori naturii de reglementare a clauzelor relativ la organizarea serviciului, impune concesionarului obligaţia de a se adapta modificărilor decise de către cedent.

4) Dacă administraţia nu mai are ca sarcină gestionarea serviciului, ea mai are responsabilitatea faţă de utilizatori şi opinia publică; de unde controalele stricte, tehnice şi financiare pe care le exercită asupra gestiunii; concesionarul este determinat să se supună.

5) Obligaţia de a-şi executa personal obligaţiile contractuale (în cazul în care se transmite patrimoniului prin reorganizarea persoanei juridice sau prin succesiune, în cazul persoanei fizice, atunci cel care preia serviciul public trebuie să aibă acordul expres al autorităţii administraţiei publice).

6) Obligaţia de a exploata bunurile/serviciile în condiţii de eficienţă, pentru a putea conserva şi creşte valoarea lor; în cazul pagubelor produse din culpa sa, concesionarul va trebui să despăgubească administraţia.

7) Obligaţia de a realiza investiţiile specificate prin caietul de sarcini, a programului de retehnologizare, a celorlalte condiţii tehnico-economice.

8) Concesionarul mai are o serie de obligaţii referitoare la respectarea normelor legale din sfera protecţiei mediului, încadrării şi concedierii personalului, pazei etc.

Încetarea concesiunii

1) În mod normal, concesiunea se sfârşeşte la expirarea perioadei pentru care a fost instituită; ea poate fi, însă, reînnoită.

La expirarea termenului stipulat în contract, potrivit art. 8-11 din Anexa la H.G. nr. 1228/1990, concesionarul este obligat să predea autorităţilor administraţiei publice locale toate bunurile utilizate, precum şi cele rezultate din investiţiile făcute, în mod gratuit şi libere de sarcini. Concesionarul nu va primi despăgubiri pentru aceste bunuri.

• trebuie specificat că reglementarea H.G. nr. 1228/1990 vine în contradicţie cu prevederile Legii nr. 15/1990 în ceea ce priveşte gratuitatea trecerii în patrimoniul statului/colectivităţilor locale a bunurilor rezultate ca urmare a concesiunii.

2) Concesiunea poate lua sfârşit şi înainte de termen în următoarele cazuri:

• prin rezilierea contractului de către autorităţile publice în cazurile în care concesionarul nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale; este evident că funcţionarea defectuoasă a serviciului public justifică retragerea concesiunii.


Tocmai de aceea trebuie înscrisă şi clauza privind penalităţile datorate în cazul rezilierii contractului, precum şi a daunelor;

• prin renunţarea concesionarului, fie pentru că a dispărut obiectul concesiunii, fie că este în imposibilitate de a-şi desfăşura activitatea din cauze obiective; autorităţile administraţiei publice vor verifica însă aceste situaţii mai înainte de a aproba renunţarea;

• există şi posibilitatea răscumpărării concesiunii, atunci când intervin alte interese ale colectivităţii locale; trebuie precizat că răscumpărarea se va face la preţul stipulat în documentaţia tehnico-economică.

În situaţia încetării concesiunii asupra bunurilor folosite sau dobândite de concesionar se aplică un regim juridic special:

• toate bunurile imobile şi mobile folosite de concesionar reintră în patrimoniul concedentului;

• bunurile mobile aparţinând concesionarului şi folosite pe durata concesiunii reintră în patrimoniul acestuia (cu condiţia să nu fi devenit imobile prin destinaţie conform art. 468 şi următoarele din Codul civil român);

• bunurile imobile edificate de concesionar pe terenul proprietate publică (a statului sau a colectivităţii locale) trec în proprietate publică potrivit principiului ascensiunii artificiale;

• bunurile mobile dobândite de concesionar prin exploatarea concesiunii trec în proprietatea acestuia; în cazul în care aceste bunuri sunt „fructe”, ele se supun regimului de comerţ, iar dacă sunt „producte” ele revin proprietarului fondului din care au rezultat.

3) Cedentul, ca o aplicare a teoriei generale a contractului administrativ, poate, dacă estimează că interesul general o cere şi fără vreo vină a concesionarului, să pună capăt concesiunii, fie pentru a suprima serviciul, fie pentru a-l gera (a-l administra) după o altă metodă. Este cazul răscumpărării concesiunii. În această situaţie, concesionarul are dreptul la o indemnizaţie de despăgubire, ca urmare a acestui fapt. Judecătorul îşi rezervă, însă, puterea de a verifica temeiul motivelor de interes general invocate de cedent în sprijinul deciziei sale şi o poate anula chiar dacă o consideră nejustificată.

4) Se poate întâmpla ca împrejurările să facă definitiv deficitară, fără posibilităţi de redresare exploatarea unui serviciu, mai ales dacă el nu mai corespunde nevoilor publicului. În acest caz, este inutil să se prelungească efectul teoriei impreviziunii, invocat pentru a permite concesionarului să suporte un deficit temporar până la restabilirea previzibilă a unei situaţii normale. Oricare


dintre părţi, în lipsa unui acord amiabil, poate, deci, cere judecătorului să pronunţe rezilierea concesiunii.

7.3 Asocierea în participaţie Potrivit art. 251 din Codul Comercial, „asociaţiunea în participaţiune are

loc atunci când un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o participare în beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar asupra întregului lor comerţ”.1

Din păcate, în practica autorităţilor administraţiei publice locale s-a generalizat tipul de asociere în participaţiune cu diferite persoane private pentru a se eluda în acest mod obligaţia organizării de licitaţii publice. O dată ce administraţia devine „asociată” ea nu-şi poate scoate la licitaţie propria prestaţie întrucât nu se află în concurenţă cu alt prestator de servicii.

În fapt, nu suntem nici măcar în prezenţa unui contract de asociere în participaţiune pentru că, de cele mai multe ori, administraţia publică pune la dispoziţia comercianţilor un spaţiu comercial contra unei sume de bani, adică o chirie „mascată”.

Este ştiut că, atunci când una din părţi procură munca, iar cealaltă parte se foloseşte de această prestaţie remunerând-o, este vorba de un contract de locaţie a lucrărilor (locatio operarum) conform art. 1412 Cod Civil.

Din însăşi definiţia Codului Comercial rezultă mai multe condiţii obligatorii pentru legalitatea încheierii unor asemenea contracte de asociere în participaţiune.

În primul rând, persoana care se asociază trebuie să aibă calitatea de comerciant sau societate comercială, iar din acest punct de vedere autorităţile administraţiei publice nu convin definiţiei:

este adevărat că art. 252 din Codul Comercial permite şi necomercianţilor să încheie astfel de contracte, dar precizează pentru „operaţiuni comerciale”;

sarcinile administraţiei publice sunt expres stipulate în legea organică fără a exista nici o competenţă pentru desfăşurarea de „operaţiuni comerciale”.

În al doilea rând, pentru a fi în prezenţa unei participaţiuni, trebuie ca asociaţii să participe atât la beneficii, cât şi la pierderi. Din acest punct de vedere, 1 Ionescu, St., Jurisprudenţa română la zi, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1993,

p. 211


administraţia publică nu poate accepta încheierea unui contract în condiţii de risc pentru că nu are dreptul să accepte pierderi din patrimoniul colectivităţilor locale (întrucât prin asocierea în participaţiune nu se naşte o persoană juridică nouă, urmează ca, în cazul pagubelor, să intervină răspunderea nemărginită şi solidară a asociaţilor).

În al treilea rând, asocierea în participaţiune are caracter ocult (fiind cunoscută numai de asociaţi) şi ca atare nu are nici firmă, nici sediu, nici semnătură sau capital social. Activitatea desfăşurată în asociere are caracter ilicit pentru că lipsa de publicitate şi a înregistrării la administraţia financiară pentru plata impozitului pe profit constituie evaziune fiscală.

În sfârşit, implicarea autorităţilor administraţiei publice în asocieri cu persoane fizice/juridice private are ca efect scăderea imaginii acestora în faţa cetăţenilor:

• prestarea de servicii în asociere cu agenţi economici privaţi duce atât la scăderea cantităţii şi calităţii produselor furnizate, cât şi la inechitarea în distribuirea lor (asociatul luând partea leului);

• administraţia publică nu are compartimente specializate pentru a urmări contabilitatea asociaţilor şi nici servicii de control financiar proprii pentru a urmări în ce măsură asociaţii îşi respectă obligaţiile;

• administraţia publică nu poate verifica modul în care asociaţii îşi realizează investiţiile; ori, este de notorietate că orice comerciant are intenţia de a-şi creşte valoarea investiţiilor proprii cu scopul de a-şi micşora cota de participare pe care o plăteşte primăriei;

• mai amintim doar faptul că mijloacele materiale, echipamente, instalaţii etc. sunt utilizate de aşa-numiţii asociaţi în alte scopuri decât cele stabilite prin contractul de participaţiune.

Potrivit art. 38 (j) din Legea Administraţiei Publice Locale nr. 215/2001, consiliile locale pot să hotărască „în condiţiile legii, asocierea cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale sau internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese comune”.

Textul de mai sus are două părţi distincte: în prima parte menţionează de „asociere” şi este mai restrictiv chiar decât Codul Comercial, întrucât se referă numai la alte autorităţi ale administraţiei publice, iar în partea a doua se referă la „colaborare”, ceea ce implică un sens mult mai larg decât acela comercial.


De altfel, chiar şi atunci când legea permite asocierea administraţiei cu agenţi economici privaţi scopul acesteia nu poate fi decât realizarea de lucrări şi servicii de interes public.

Este evident că asocierea cu un comerciant de băuturi nu se realizează în interes public atâta timp cât profitul se împarte între comerciant şi primărie;

În practică, s-a ridicat, însă, problema ca profitul încasat de primărie de la comercianţi să fie destinat unor lucrări publice; ori, această schimbare în practică nu este încă posibilă.

Nici asocierea cu agenţi economici furnizori de produse alimentare (pâine, lapte, carne) nu corespunde interesului public prevăzut de lege (comerciantul desfăşoară într-adevăr o activitate de interes social, dar în scopul obţinerii de profit).

În ceea ce priveşte „colaborarea” considerăm că sunt permise acele contracte economice prin care se realizează investiţii întrucât legea se referă la execuţia unor „lucrări” de interes comun (evident, pentru colectivitatea locală). Contractele comerciale nu intră aşadar în discuţie atunci când avem în vedere „colaborări”.

Indiferent de asociere sau colaborare ele trebuie să fie încheiate „în condiţiile legii”; ori, singura lege care reglementează asocierile este Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

7.4 Arendarea serviciilor publice În practica ţărilor occidentale este posibilă arendarea serviciilor publice

printr-un contract de affermage, adică printr-un contract administrativ prin care o persoană publică deleagă unei persoane private, numită fermier, gestiunea unui serviciu public. Forma de remunerare a fermierului este identică celei pentru concesionar, însă contractul diferă sub trei aspecte:

în primul rând, fermierul are obligaţia de a restitui autorităţii administraţiei publice o parte din încasările primite de la usageri;

al doilea aspect constă în faptul că fermierul primeşte utilajele necesare de la administraţie şi le utilizează pe toată durata contractului (administraţia păstrându-şi dreptul de proprietate);


al treilea aspect diferit de contractul de concesiune rezidă în caracterul exclusiv comercial al contractului (administraţia neavând dreptul de a-l rezilia unilateral ca în cazul concesiunii).

De regulă, aceste contracte de arendare survin după terminarea duratei unei concesiuni, adică după ce s-au realizat mijloacele necesare funcţionării unui serviciu public şi aceste mijloace pot fi arendate unui fermier.

Potrivit legislaţiei române, pot fi date în arendă numai bunurile agricole (terenuri cu destinaţie agricolă) cu interdicţia expresă pentru regii, instituţii publice sau staţiuni de cercetare de a administra terenuri proprietate de stat şi de a arenda aceste terenuri. Per a contrario, rezultă că administraţia publică locală, instituţiile publice pot da în arendă terenuri aparţinând domeniului privat.

Legiuitorul român a definit arendarea ca un „contract ce se încheie între proprietar, uzufructar sau alt deţinător legal de bunuri agricole şi arendaş, cu privire la exploatarea bunurilor agricole pe o perioadă determinată şi la un preţ stabilit prin acordul părţilor”.

Contractul de arendare trebuie să cuprindă clauze referitoare la: părţile contractante, inclusiv domiciliul; obiectul contractului (descrierea exactă a tuturor bunurilor agricole

arendate); obligaţiile fiecăreia dintre părţi şi durata lor (minim 5 ani); arenda şi modalităţile de plată (în natură, în bani sau în natură şi bani).

Pentru a fi opozabile terţilor, contractele de arendă se înregistrează la consiliul local în raza căruia se află situat bunul arendat; dacă bunul arendat se află pe raza administrativă a mai multor localităţi, contractul va trebui înregistrat la fiecare consiliu local din acele localităţi.

Specificul contractului de arendă rezidă în posibilitatea arendaşului de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor exploatate. Legea stipulează că „la expirarea contractului se poate recunoaşte arendaşului, prin hotărâre judecătorească, un drept de retenţie cu privire la contraprestaţiile sale faţă de cealaltă parte, izvorâte din contract”.

În plus, arendaşul, persoană fizică, are un drept de preemţiune înaintea statului, în cazul vânzării-cumpărării terenurilor arendate dacă sunt situate în extravilan.

Pentru persoanele fizice care au dobândit calitatea de acţionar conform art. 36 din Legea nr. 18/1991 există opţiunea de a deveni locatar. Contractul de locaţiune se încheie pe o perioadă de minim 5 ani între societatea comercială care deţine terenul şi persoana fizică devenită locatar.


După emiterea titlurilor de proprietate de către comisiile judeţene asupra terenurilor în echivalent arabil, se pun în posesie persoanele îndreptăţite, iar după expirarea termenului arendei, persoanele rămân proprietare de drept.

7.5 Prestarea serviciului în regie proprie Un serviciu public se prestează în regie proprie, atunci când este gestionat

direct de către persoana publică, autoritatea care l-a înfiinţat. Ca urmare, serviciul public nu va avea personalitatea juridică distinctă faţă de persoana publică prin care s-a înfiinţat. În principiu, toate serviciile publice administrative sunt gestionate în regie proprie. Unele servicii publice cu caracter industrial sau comercial pot fi gestionate în regie proprie:

♦ potrivit legilor române, serviciul de spaţiu locativ se desfăşoară în regie proprie, deşi el poate fi mult mai eficient ca serviciu comercial (agenţie imobiliară). De lege ferenda ar fi utilă restructurarea acestor servicii publice şi transformarea lor în agenţi comerciali sub controlul administraţiilor locale.

Gestiunea serviciului public în regie proprie poate fi directă, adică pe baza finanţării de către administraţie, sau indirectă, pe baza unei autonomii financiare. Această distincţie este absolut necesară, atunci când este vorba de servicii cu caracter industrial sau comercial, deoarece acestea trebuie să-şi acopere cheltuielile din veniturile proprii (nu de la bugetul local).

Ca atare, serviciile în regie prezintă următoarele trăsături: 1. Serviciile în regie nu constituie persoane juridice distincte. Ele depind

de colectivitatea teritorială, de stat, de regiune, departament sau comună, care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din activitatea lor. Nu cu serviciul de „poduri şi şosele” contractează întreprinderile lucrări publice, ci cu statul, prin intermediul „Serviciului de poduri şi şosele”. Trebuie să se insiste asupra acestui aspect care dă naştere la confuzii datorită limbajului folosit.

2. În ceea ce priveşte organizarea lor, serviciile în regie sunt dependente direct de colectivitatea căreia îi aparţin. Pentru stat, ele constituie serviciile descentralizate ale diverselor departamente ministeriale. Agenţii cărora le sunt încredinţate aceste servicii sunt subordonaţi ierarhic ministrului, cu considerarea relaţiei aferente autorităţii prefectului la nivel judeţean sau departamental. Este, în special, cazul serviciilor de poliţie. Serviciile municipale, regionale


şi departamentale ţin de consiliul şi puterea executivă aferente colectivităţii respective.

3. Din punct de vedere financiar, serviciul nu are nici caracter individual (nici personalitate). Creditele necesare funcţionării sale sunt prevăzute în bugetul general de venituri şi cheltuieli al colectivităţii. Dacă serviciul are încasări, acestea se transferă masei încasărilor bugetare pe baza căreia sunt suportate majoritatea cheltuielilor.

4. Ca excepţie, în cazul colectivităţilor locale, termenul de „regie” desemnează atât servicii fără personalitate, cât şi servicii cu autonomie financiară cu sau fără personalitate.

Principalele categorii de servicii în regie Cadrul general permite două variante. De regulă, serviciile în regie sunt

servicii administrative. Ca atare, toate regulile şi toate procedurile de drept administrativ sunt valabile: agenţii lor sunt funcţionari în cea mai mare parte, lucrările realizate sunt lucrări publice, responsabilitatea lor este angajată conform dreptului administrativ, iar litigiile sunt rezolvate de jurisdicţia administrativă.

În mod excepţional, procedeul regiei se aplică şi în cazul serviciilor comerciale şi industriale, mai ales în cadrul colectivităţilor locale. În acest caz, regulile precedente suferă anumite modificări: în lipsa autonomiei financiare, serviciul are individualizare contabilă, care îi permite să ştie dacă obţine sau nu profit, iar dreptul privat se aplică relaţiilor lor cu furnizorii şi utilizatorii.

Observaţie: Serviciile în regie pot exercita fie o activitate de serviciu public (cazul general), fie de control administrativ, fie o acţiune de sprijinire a activităţilor private de interes general şi control a acestora.

Pentru satisfacerea unor necesităţi ale populaţiei, administraţia publică locală poate crea servicii publice, fără personalitate juridică, sub forma unor departamente, direcţii, birouri etc. a căror organizare şi funcţionare se caracterizează prin:

serviciile publice fără personalitate juridică nu au buget propriu de venituri şi cheltuieli şi, ca atare, nici autonomie financiară;

conducerea serviciului public se face de către un funcţionar subordonat direct primarului sau preşedintelui consiliului judeţean, care nu se află într-un raport juridic de management, ci de muncă, faţă de administraţie;


atât capacitatea de folosinţă, cât şi capacitatea de exerciţiu a acestor servicii nu se pot manifesta decât ca o ficţiune a legii, în sensul că recunoaşterea lor ca subiecte de drept civil se face prin intermediul persoanei juridice a consiliului local. Ca atare, aceste instituţii publice pot încheia acte juridice în nume propriu, urmând însă ca răspunderea să revină consiliului local în numele căruia acţionează. De aici, rezultă necesitatea ca autoritatea administraţiei publice să precizeze, la înfiinţarea oricărui serviciu, categoriile de acte pe care acestea le pot încheia.

Prestarea serviciilor în regie proprie

DIRECTOR

DIRECŢII TEHNICE

DE SPECIALITATE PERSONAL

SERVICII INTERFAŢĂ

USAGERI

COMPARTIMENTE DE EXECUŢIE

SERVICII DE CONTROL

UTILIZATORI

CONSILIUL LOCAL

Regulament de organizare şi funcţionare

SECRETARIAT

HOTĂRÂRI


7.6 Serviciile publice în sistemul franchising Conceptul istoric al acestui tip de comerţ se regăseşte încă din perioada

Evului Mediu, iar după anii 1980 a cunoscut o largă răspândire în ţările capitaliste, în special, în SUA.

Contractele de franchising au ca obiect transmiterea sau concesiunea mărcii, a mijloacelor de comercializare a mărfii sau serviciului. Franchisingul a fost conceput ca un tip de extindere a unei afaceri prin producerea şi comercializarea unor bunuri/servicii (deja cunoscute anterior în alte regiuni) în zone noi. Avantajul franchisingului constă în faptul că cel care concesionează marca unui produs pune la dispoziţia comerciantului toate informaţiile necesare (experienţa anterioară), metodele sale comerciale, copyright, îi asigură acces la sistemul de publicitate şi reclamă, îi asigură asistenţă tehnică şi pune la dispoziţie reţeaua de distribuţie.

În ţările occidentale, administraţia utilizează contractele de franchising pentru a menţine astfel simbioza dintre sistemul politic şi cel privat; faţă de avantajele prestatorului în franchising enumerate mai sus, administraţia publică îşi rezervă un singur drept, şi anume, acela de a stabili planul general de marketing. În acest fel, administraţia publică rămâne producătoare de servicii publice, dar distribuţia lor se face prin intermediul unui agent economic privat.

Pentru domeniul serviciilor publice contractul de franchising poate fi benefic din următoarele considerente:

• agentul economic privat are tot interesul să-şi mărească permanent piaţa de desfacere pentru a-şi creşte profiturile;

• administraţia este degrevată de riscuri atâta timp cât producerea/desfacerea se realizează cu banii agentului economic privat;

• agentul economic privat este obligat să respecte normele impuse, să asigure funcţionarea comercială, să efectueze investiţii, să plătească o redevenţă (calculată în procente sau cotă fixă) în funcţie de desfacerile realizate.

O variantă foarte modernă constă în preluarea unui contract la cheie pe baza căruia agentul privat alocă fonduri, proiectează şi construieşte obiective de interes public pe care apoi le administrează pe termen lung.


7.7 Serviciul public în locaţie de gestiune Locaţia de gestiune este un contract administrativ prin care o persoană

publică încredinţează unei persoane private (pe care o plăteşte cu sume forfetare) exploatarea unui bun din domeniul public sau a unei afaceri (închirierea fondului de comerţ).

Cele mai cunoscute, în practică, sunt contractele de locaţie ale lucrărilor de construcţii, încredinţate unor antreprenori specializaţi care, după terminarea lucrărilor, beneficiază în continuare de exploatarea lor conform clauzelor stabilite prin contractul administrativ.

Spre deosebire de contractul de concesiune sau de arendă, titularul contractului de locaţie este remunerat direct de către administraţia publică, iar, spre deosebire de regie, remuneraţia este forfetară (pe bază de comision calculat asupra facturii).

În România, după 1989, potrivit legii de transformare a întreprinderilor socialiste în regii autonome sau societăţi comerciale s-a permis locaţia de gestiune în cazul unor „secţii economice din structura regiei autonome”. Locaţia de gestiune se atribuie persoanelor fizice/juridice române sau străine prin decizia administraţiei publice centrale (în cazul regiilor autonome de interes naţional) sau decizia consiliilor locale (în cazul regiilor de interes local).

Prin noţiunea de „decizie” trebuie să înţelegem actul administrativ, respectiv Hotărârea de Guvern (Hotărârea Consiliului Local).

În practică, s-a generalizat tipul locaţiei de gestiune care implică economia de fonduri (comerciantul suportând toate cheltuielile), în condiţiile în care comerciantul, are dreptul de a folosi domeniul public o perioadă relativ mare de timp.

În jurisprudenţă, locaţia de gestiune a fost tratată ca regim juridic asemănător concesiunii din două considerente: întâi, că se bazează pe un contract guvernat de dreptul comercial şi apoi pentru că rezilierea lui unilaterală nu este posibilă (în afara clauzelor contractuale) ca în cazul oricărui contract comercial.


7.8 Prestarea serviciilor publice în gestiune delegată unilateral Posibilitatea de a transmite gestiunea unui serviciu public nu se reduce

numai la tipul actelor juridice bilaterale (contracte), ci se poate face prin act juridic unilateral (lege, hotărâre a autorităţii administraţiei centrale sau locale).

În ţările occidentale, acolo unde autorităţile administraţiei publice locale deţin capitalul majoritar în cadrul unei societăţi comerciale, se realizează privatizarea acestora prin act juridic unilateral. Astfel, prin hotărârea autorităţilor deliberative, se cedează cota de participare la capital către acţionari, urmând ca serviciul public să funcţioneze în continuare în regim privat.

Un alt mod de prestare a serviciilor publice prin delegare unilaterală se realizează ca urmare a dispoziţiilor legale:

• formarea unei asociaţii de comune în scopul realizării unor lucrări de interes local prin dispoziţiile legii;

• constituirea asociaţilor, federaţiilor, cooperativelor ca urmare a unor hotărâri de guvern;

• constituirea societăţilor mixte prin hotărârea consiliului local. Procesul de privatizare a serviciilor publice, fie prin transformarea regiilor

autonome în societăţi comerciale, fie prin cesiunea acţiunilor în cazul societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, trebuie obligatoriu însoţită de norme care să garanteze supremaţia interesului general faţă de considerentele comerciale.

În ceea ce priveşte instituţiile publice prin intermediul cărora se prestează servicii de interes general, privatizarea se realizează conform dreptului comun, în cazul nostru, administrativ, astfel încât prin actul unilateral de delegare să fie precizate principiile de organizare şi funcţionare a serviciului public respectiv.

În fapt, însăşi hotărârea autorităţii administraţiei publice de privatizare a unui serviciu constituie actul delegării; nu sunt necesare acte administrative separate atâta timp cât instituţia (cu sau fără personalitate juridică) funcţionează sub autoritatea administraţiei publice.

Administraţia publică locală are posibilitatea de a delega gestiunea unui serviciu public către o persoană juridică, de regulă, un agent economic specializat, prin intermediul unui contract. Se poate afirma că elementul esenţial pentru definirea gestiunii delegate îl constituie contractul, deoarece, prin clauzele sale, acesta trebuie să precizeze atât drepturile, cât şi obligaţiile administraţiei


şi prestatorului. Fiind, sub aspect juridic, un contract administrativ rezultă că autoritatea publică are dreptul oricând de a rezilia contractul cu prestatorul iniţial şi de a-l continua cu un alt prestator.

Din tabelul prezentat în continuare, se poate observa că responsabilitatea maximă a prestatorului intervine în cazul contractului de concesiune.

Caracteristici pe tipuri de contracte de gestiune a serviciilor publice

Tabelul 7.1

Tipul de contract

Aspectul analizat Concesiune Arenda Regie

Gestiune proprie

Finanţarea lucrărilor noi

Concesionare Adm. publicăAdm.

publică Adm.

publică

Finanţarea fondului de rulment

Concesionare Fermier Adm.

publică Adm.

publică

Stabilirea tarifelor pentru utilizatori

Adm. publică prin prevederile

incluse în contract

Adm. publică prin

prevederile incluse în contract

Adm. publică

Adm. publică

Contractarea cu utilizatorul serviciului

Concesionar Fermier Regie Colectivitate

Remunerarea prestatorului

Inclusă în tarif Inclusă în contract

% din profit

Urmare a contractului

Realizarea sarcinilor delegate de către

administraţia publică Suprataxă Suprataxă Factură Factură

Responsabilitatea prestatorului

Foarte puternică

Puternică Medie Slabă

Angajamentul financiar

al prestatorului Foarte puternic Puternic Medie Slabă


Indiferent de contractul juridic utilizat, între cel care deleagă (administraţia) şi cel căruia i se deleagă (prestatorul de servicii) trebuie fixată regula delegării, adică măsurile asiguratorii pentru fiecare dintre părţile contractante în cazurile în care nu se respectă clauzele contractuale.

Forma juridică a raporturilor dintre administraţie şi prestatorii de servicii este prima condiţie pentru realizarea cantităţii şi calităţii serviciilor publice. Ea este obligatorie pentru că administraţia răspunde direct faţă de cetăţeni de asigurarea acestor servicii.

7.9 Achiziţia de bunuri şi servicii Autorităţile administraţiei publice pot, potrivit legii (HG nr. 63/1994

republicată în 4 august 1995) să achiziţioneze prin licitaţie publică bunuri sau servicii.

• prin bunuri se înţelege gama tuturor obiectelor fizice (produse, echipamente, instalaţii, inclusiv imobile etc.);

• prin servicii se înţelege activitatea de exploatare a acestor bunuri, reparaţiile (cu excepţia reparaţiilor capitale şi a demolărilor la construcţii şi instalaţii pentru care se aplică normele achiziţiei de investiţii).

Achiziţia de servicii se poate realiza numai prin licitaţie publică potrivit metodologiei elaborate de Ministerul Finanţelor.

Pentru achiziţia de active corporale, comisiile de licitaţii se numesc prin ordin al ministrului de resort (în cazul regiilor de interes naţional) sau prin decizia autorităţii administraţiei publice locale (pentru regiile de interes local).

• în cazul în care valoarea bunurilor sau serviciilor este mai mică de 50 milioane lei nu este obligatorie licitaţia şi se poate utiliza procedura selecţiei de preţ;

• în practică, pentru a se eluda obligaţia licitaţiei, administraţia selecţionează un ofertant pentru servicii sub 50 milioane lei, dar, de mai multe ori, pe parcursul timpului, astfel că, în realitate, serviciile plătite de la buget se ridică mult peste limita legală.


În cazul achiziţiilor de bunuri şi servicii, se pot organiza mai multe tipuri de licitaţie:

a) licitaţia fără preselecţie, la care pot participa un număr nelimitat de ofertanţi interni sau externi cu condiţia să îndeplinească cerinţele specificate de administraţie;

b) licitaţia cu preselecţie, care se organizează în două etape: în prima, participă toţi cei interesaţi şi care răspund anunţului publicitar; în a doua – ofertanţii selecţionaţi de comisia de licitaţie ca fiind competenţi şi potenţiali;

c) licitaţia publică restrânsă, determinată de faptul că nu există ofertanţi sau pentru că la o licitaţie anterioară nu s-a încheiat contractul. Oricum, numărul participanţilor este de minim doi.

Autoritatea administraţiei publice achizitoare trebuie să facă anunţul publicitar în presă cu minimum 10 zile înaintea datei stabilite pentru desfăşurarea licitaţiei. Conţinutul minim al anunţului publicitar cuprinde:

denumirea şi sediul instituţiei publice achizitoare; condiţiile de participare; forma şi obiectul licitaţiei precum şi descrierea serviciilor ce urmează a

fi contractate (cantitate, calitate, termene, condiţii de livrare sau de furnizare, plată etc.);

locul, data şi ora limită de depunere a ofertelor. Ofertele se depun sau se transmit prin poştă cu scrisoare recomandată

semnată de reprezentantul persoanei juridice interesate până la ora şi locul stabilit. Deschiderea ofertelor se face în prezenţa membrilor comisiei de licitaţie.

Aceştia vor consemna într-un proces verbal toate elementele necesare din timpul desfăşurării licitaţiei.

• comisia de licitaţie are dreptul de a cere ofertanţilor să precizeze anumite aspecte din oferta lor, fără însă a modifica valoarea sau conţinutul.

Evaluarea se face pe baza unor punctaje, prestabilite de comisia de licitaţie, specificate în caietele de sarcini, a preţului şi a condiţiilor tehnice propuse. În cel mult 10 zile, comisia de licitaţii va redacta o hotărâre de acceptare a ofertei, în două exemplare, prin care se arată: componenţa comisiei, numele ofertantului câştigător, justificarea tehnico-economică a alegerii, semnătura participanţilor şi data.


Legea obligă autorităţile publice achizitoare să redacteze caiete de sarcini (specificaţii tehnice) pentru bunurile sau serviciile ce vor fi achiziţionate prin care să se ţină seama de:

• necesitatea definirii bunului/serviciului funcţie de parametrii tehnico-calitativi ai acestuia şi mai puţin în raport de aspect sau formă;

• încadrarea în standarde şi norme internaţionale sau în reglementări şi norme naţionale, dar recunoscute internaţional.

Fiecare din modalităţile de gestiune a serviciilor conţine, aşa cum s-a demonstrat, aspecte de particularizare publice cu avantaje şi limite pentru contractanţi. În acest context legislativ şi luând în considerare toate oportunităţile oferite, autorităţile deliberative de la nivel central şi local trebuie să aibă competenţa managerială pentru a identifica cea mai eficientă modalitate de gestiune a serviciilor publice şi abilitatea de a iniţia şi dezvolta cele mai potrivite forme contractuale, pentru ca, prin furnizarea serviciilor publice în forma selectată, să se satisfacă cel mai bine interesul public.

Modalitati de Gestiune a Serviciilor Publice

Documents

Transcript of Modalitati de Gestiune a Serviciilor Publice