Cuvînt înainte

Munţii Şureanu au înălţimi medii şi mici (2 130 m în Vf. lui Pătru) şi ocupă o suprafaţă relativ întinsă (1 585 km2) Ei sînt lipsiţi de creste zvelte şi de custuri glaciare, însă au suprafeţe de eroziune extinse.

Efortul de a le străbate potecile este compensat de satisfacţia descoperirii unui inestimabil tezaur natural, arheologic, etnografic şi folcloric. În cuprinsul lor se găsesc culmi prelungi, greoaie, cu plaiuri, văi adînci cu rîuri repezi, bazinete şi lunci odihnitoare, peşteri şi pereţi verticali de calcar, păşuni alpine cu numeroase turme de oi, poieni cu flori viu colorate în mijlocul codrilor de fag şi brad, precum şi cele mai importante vestigii dacice din timpul lui Burebista şi Decebal. Pentru conservarea acestui tezaur, Comitetul Executiv al Consiliului Popular Judeţean Hunedoara, prin Decizia nr. 452/1979, a hotărît constituirea în aceşti munţi a unui parc naţional (Parcul Natural Grădişte-Ciclovina), cu posibilităţi multiple de practicare a turismului.

Munţii Şureanu sînt străbătuţi de o reţea densă de poteci (marcate şi nemarcate) şi drumuri forestiere, fapt ce permite alegerea unor variante convenabile de drumeţie. Calea ferată şi şoselele asfaltate din jurul lor îi fac accesibili din toate părţile, încît turistul - iubitor de natură, istorie, folclor, etnografie - urmează numai să-şi aleagă traseul şi să pornească la drum,..

Prezentare geografică

AŞEZAREA Şl LIMITELE

Munţii Şureanu fac parte din marea unitate a Carpaţilor Meridionali, şi anume din grupa situată între Olt şi Jiu-Strei (grupa Parîng sau a Carpaţilor Meridionali Centrali, după cum a fost denumită de geologul Ghica St. Budeşti). Ei se învecinează cu Munţii Cindrel în est, culoarul depresionar al Streiului inferior în vest, valea largă a Mureşului la nord, depresiunile Haţeg, Petroşani şi Munţii Caprei (o prelungire a Masivului Parîng) la sud (fig. 1). Latitudinal se desfăşoară între 45053'15" şi 45026'30" (N), iar longitudinal între 22059'03" şi 23039'10" (E).

Fig. 01În totalitate au aproximativ, forma unui triunghi cu baza mare orientată NE-SV şi vîrful în

şaua Poiana Muierii, aflată în SE. În nord, limita porneşte din valea Sebeşului, din dreptul satului Căpîlna şi trece pe la localităţile Loman, Strungari, Cugir, Romoşel, Sibişel, Costeşti, Boşorod, Gînţaga, Balomir, Ciopeia. Peste tot, ea se înscrie în relief printr-o denivelare marcantă (200 m) şi printr-o diferenţă netă sub aspect petrografic şi structural. În munţi există şisturile cristaline ale Pînzei Getice, iar la exterior, sedimentarul neogen pe care se grefează dealuri cu înălţimi sub 600 m.

Între văile Sebeş şi Grădiştea, culmile lobate ale dealurilor coboară cu pante domoale spre nord, pînă la contactul cu terasele Mureşului. Între văile Grădiştea şi Strei se dezvoltă o spinare deluroasă (Ocolişul Mic - Jeledinţ), puternic fragmentată transversal, iar de la Vîlcelele Bune la Ciopeia, culmile montane se termină aproape brusc la albia Streiului, în lungul unui glacis piemontan îngust, rezultat din îngemănarea unor conuri de dejecţie.

Limita de sud porneşte de la Ciopeia, unde Streiul şi-a tăiat un defileu mic în şisturi cristaline şi urmăreşte pînă în comuna Baru, îndeaproape, malul drept al acestuia (excepţii: la Fizeşti şi la Ohaba Ponor). Şi aici muntele se termină prin versanţi abrupţi ce domină Depresiunea Haţeg. În continuare, limita faţă de Munţii Retezat (culmea Tulişa) este formată de valea Crivadiei, pasul şi valea Băniţei, pe la Peştera Bolii, pînă la confluenţa cu pîrîul Roşia. Apoi limita urmăreşte contactul dintre Depresiunea Petroşani (sectorul estic) şi munte, trecînd pe la nord de oraşul Petrila, satul Răscoala. De aici, Jiul de Est (pînă la cabana Voievodu) şi valea Steriminosu îi separă de Munţii Parîng. Dincolo de cumpăna de ape de la Poiana Muierii, obîrşia văii Sălanele reprezintă limita faţă de Munţii Lotrului.

Limita estică este formată de valea Sălanele, pînă la confluenţa cu Frumoasa, acum acoperită de apele lacului de acumulare de la Oaşa şi de valea Sebeşului pînă în satul Căpîlna. Aceasta din urmă îi desparte de Munţii Cindrel. În literatura geografică, aceste unităţi montane - Şureanu şi Cindrel - formează o subgrupă cunoscută sub numele de Munţii Sebeşului.

GEOLOGIA

Munţii Şureanu sînt constituiţi, preponderent, din şisturi cristaline mezometamorfice şi

epimetamorfice. Către marginile munţilor se adaugă cîteva petice de roci sedimentare. Seria mezometamorfică are cea mai mare extindere şi este reprezentată prin diferite varietăţi de gnaise, paragnaise, amfibolite, micaşisturi (cu granaţi, disten şi staurolit) etc. Atît materialul premetamorfic, cît şi metamorfozarea sa sînt foarte vechi, vîrsta lor fiind atribuită de geologi anteproterozoicului superior (circa 2 600 mil. ani).

Seria rocilor epimetamorfice se întîlneşte pe o zonă restrînsă numai în partea nordică a masivului. Ea este alcătuită dintr-o suită de roci sedimentare din proterozoicul superior-carboniferul inferior), care au fost transformate în roci cristaline (epimetamorfice), în timpul orogenezei hercinice (paleozoic).

Rocile cristaline au faciesuri variate datorită, pe de o parte, existenţei unei succesiuni de depozite sedimentare, pe de alta, metamorfozării lor în condiţii diferite ale metamorfismului regional. Ele sînt străbătute de corpuri de roci bazice şi ultrabazice cu forma rotunda sau lenticulară. Rocile sedimentare care s-au depus ulterior pe formaţiunile cristaline se întîlnesc în partea nordică şi cea sudică a acestor munţi. Astfel, la nord, între văile Sebeş şi Pianu, ele sînt alcătuite din gresii cu intercalaţii de conglomerate, nisipuri şi marne şi au vîrsta cretacieă (Senonian). La sud şi sud-vest formaţiunile sedimentare sînt alcătuite din conglomerate şi gresii permiene (la Ciclovina), urmate de o succesiune de gresii, conglomerate cu intercalaţii argiloase, calcare spatice, calcare noduloase de vîrsta jurasică, calcare masive recifale barremian-apţiene, bauxite (a căror prezenţă indică o fază continentală), conglomerate, gresii, argile nisipoase, marne cenomanian-senoniene.

Geneza Munţilor Şureanu este în strînsă conexiune cu geneza întregului lanţ al Carpaţilor Meridionali în care se integrează. Formaţiunile care-l alcătuiesc au fost afectate de mai multe mişcări tectonice, care au generat procese de metamorfozare, scufundări şi ridicări alternative, fracturi. Formarea edificiului montan este însă efectul orogenezei alpine. În faza austrică (cretacic mediu) este pusă în mişcare Pînza Getică, iar în faza laramică (cretacic superior) are loc cutarea depozitelor sedimentare şi desăvîrşirea regiunii ca unitate de relief. În paleogen s-a produs o ridicare generală a zonei cristaline, iar în miocen s-au produs scufundări laterale, care au generat depresiunile intramontane Petroşani şi Haţeg. Acestea au funcţionat iniţial ca golfuri ale mării ce ocupa Depresiunea Transilvaniei. Ulterior, întregul edificiu montan a suferit ridicări, sacadat. În acelaşi timp, eroziunea exercitată asupra sa a dus la ferăstruirea muntelui şi la crearea aspectelor peisagistice atît de complexe şi de inedite pe care le putem surprinde numai străbătîndu-i. Dar, nu oricum, ci pas cu pas...

RELIEFUL

Munţii Şureanu sînt constituiţi dintr-o culme principală, pe care se găsesc cele mai înalte vîrfuri, şi din care se desprind, radiar, culmi secundare, mai largi spre nord şi vest şi mai scurte către sud.

Culmea principală, care descrie o concavitate spre SSE, are o lungime de 49 km. Ea se leagă, în est - prin pasul Tărtărău (1665 m) - cu Munţii Lotrului (culmea Ştefleşti), iar la sud - prin pasul Băniţa (759 m) - cu Masivul Retezat. În lungul ei trece şi cumpăna de ape dintre bazinele hidrografice ale Mureşului (nord) şi Jiului (sud). Înfăţişarea sa, în profil longitudinal, e dominată de mai multe vîrfuri (Sălanele, 1709 m; Vîrful lui Pătru, 2130 m; Auşel, 2010 m; Şureanu, 2059 m; Pîrva, 1901 m; Comărnicel, 1894 m; Ştevia, 1763 m; Jigoru, 1497 m), precum şi de şeile Gura Potecului (1600 m), Şureanu (1 760 m), Prislop (1 260 m) etc.

Partea mediană, mai înaltă, a culmii principale este orientată est-vest şi constitute principalul nod orografic al acestor munţi. Alte noduri orografice sînt formate din munţii (vîrfurile): Păltinei, Şinca, Lupşa, Brusturelu, Lăutu etc. Atît pe culmea principală, cît şi pe culrnile secundare se recunosc fragmente din vechile suprafeţe de eroziune care apar, uneori, ca adevărate poduri suspendate deasupra văilor adînci. Ele aparţin diferitelor etape ale evoluţiei masivului. În ansamblu, corespund celor trei suprafeţe pe care geograful francez Emm. de Martonne le-a identificat în Carpaţii Meridionali. Cu toate că mişcările tectonice le-au deformat, iar eroziunea le-a fragmentat, prezenţa şi extinderea lor pot fi urmărite uşor de la centru spre marginea muntelui.

Suprafaţa Auşel, care se păstrează insular la altitudini de 1 900-2100 m, corespunde suprafeţei Borăscu (modelată în paleogen) şi a avut înfăţişarea unei pediplene. Apare sub forma unor poduri pe culmile Auşel-Vf. lui Pătru-Şureanu-Cîrpa şi ca vîrfuri mamelonare în Clăbucet, Gropşoara, Pîrva.

A doua suprafaţă, Păltinei (Rîu Şes), s-a format în miocen. Ea se desfăşoară între 1400 şi 1 700 m pe culmile prelungi şi răsfirate orientate spre nord şi vest, dar şi pe cele scurte orientate spre sud şi est. Se dezvoltă în jurul suprafeţei Auşel, fie sub forma unei trepte (rezultată prin abraziune), fie ca umeri în lungul văilor care pătrund în arealul acesteia. Eroziunea şi mişcările tectonice i-au schimbat mult aspectul iniţial. În timpul formării acestei suprafeţe, în bazinele de exterior s-au format depozitele

sedimentare care alcătuiesc dealurile de la bordura munţilor.Cea de-a treia suprafaţă, Luncani (Gornoviţa), formată în ponţian, se găseşte la altitudini de

800-1.100 m. Ea se dezvoltă ca treaptă pe toată latura externă a munţilor, dar pătrunde pe marile văi sub forma de umeri, iar la obîrşia acestora îi aparţin unele bazinete suspendate.

Văile rîurilor, adînc sculptate în sisturile cristaline, au adesea caracterul unor defilee şi chiar al unor chei însoţite de stînci golaşe, la fel de spectaculoase ca şi cheile săpate în calcarele din sud-vestul munţilor. Din profilele longitudinale ale văilor rezultă că zonele de obîrşie au pante mari, de peste 1,2%, dar scad treptat, încît la limita muntelui valoarea lor este mai mica de 0,5%. Succesiunea de pante din lungul rîurilor în zona cristalină indică etape de adîncire a reţelei hidrografice ce se încadrează în ansamblul evoluţiei acestor munţi. Ele corespund nivelurilor şi suprafeţelor de eroziune de pe culmi. Astfel, rupturile din talvegul văilor principale aflate în cursul superior corespund suprafeţelor de eroziune Păltinei şi Luncani, iar rupturile din cursul mijlociu se racordează cu terasele şi suprafeţele piemontane aflate la exteriorul munţilor.

In sectoarele de vale mai largi, cu deosebire spre marginea munţilor, dar şi în bazinetele din interiorul lor, apar terase care aparţin unor faze mai recente de modelare (cuaternar). Orientarea culmilor se găseşte de cele mai multe ori în discordanţă unghiulară cu direcţia marilor linii tectonice, ceea ce dovedeşte că acţiunea agenţilor externi n-a fost dirijată de structură decît în mica măsură. Acest fapt nu exclude unele adaptări, mai mult sau mai puţin evidente. Astfel, culmile Jigoru, Meleia şi Bătrîna (aici apare o crestă bine reliefată) corespund unei bolte anticlinale, iar zona de obîrşie a Pietroşului pare a fi modelată pe un sinclinal.

Văile actuale urmează parţial traseul unor ondulări secundare. Sectoarele transversale ale lor, mult mai înguste, au rezultat prin antecedenţă. Spre marginea munţilor, rîurile s-au adîncit mai întîi în depozitele sedimentare şi apoi în rocile metamorfice, avînd caracter epigenetic. Adîncinea epigenetică este relativ uşor de descifrat. Prin modificarea bazei de eroziune, rîurile şi-au lungit traseul pe materialele - transportate şi depuse anterior, care, atunci, constituiau un vast piemont de bordură (transformat ulterior în culmi deluroase).. Prin eroziune verticală, în urma coborîrilor repetate ale nivelului de baza, ele au trecut din formaţiunile sedimentare în rocile cristaline în care s-au adîncit continuu. Cuvertura de sedimente a fost îndepărtată, cu timpul, de pe culmile mai înalte; se păstrează azi numai la periferia munţilor, modelată sub forma unor culmi teşite piemontane, mai ales spre culoarul Mureşului.

In Munţii Şureanu, numeroase forme de relief au fost condiţionate de tipul de rocă. Astfel există abrupturi petrografice, martori de eroziune, chei (în gnaise şi calcare) a căror monumentalitate este un omagiu adus ,,frumosului natural". Crestele şi suprafeţele structural sînt prezente în special pe depozitele sedimentare de la periferia munţilor.

Prezenţa calcarelor în partea sud-vestică a masivului a determinat apariţia formelor carstice de suprafaţă şi adîncime, deosebit de spectaculoase, dar puţin cunoscute iubitorilor de drumeţie. Ele sînt grupate în patru nuclee cu extensiuni diferite. Primul se află lîngă Grădiştea de Munte, în dealul Vîrtoapele; al doilea, între localităţile Ciclovina şi Baru; al treilea, în zona Crivadia-Băniţa-Peştera Bolii; iar ultimul, în nord-estul Depresiunii Petroşani, în culmea Piatra Leşului. Calcarele situate de o parte şi de alta a rîului Petros (Ciclovina-Baru şi Crivadia-Băniţa), datorită extensiunii şi grosimii mari, sînt mai bogate în forme carstice.

Captarea în subteran a unor cursuri de apă cu obîrşia în zona cristalină a determinat formarea în masa de calcare a peşterilor, iar la suprafaţă, a văilor oarbe, cum sînt cele de la Calianu, Ponorîci, Fundătura Ponorului (Ohabei), Poiana, Fundatura Hobenilor. Acestea sînt limitate spre aval de trepte antitetice. Alte rîuri sînt captate numai parţial, astfel că la debite medii sau mari ele reuşesc să curgă prin albia calcaroasă, pe care o adîncesc (spre exemplu: Obîrşia, Luncile Hobenilor, Roşia). În urma unor baticaptări repetate şi totale, unele cursuri de apă şi-au părăsit văile, care au rămas seci şi neverosimil de largi. Ele sînt suspendate cu 300-440 m faţă de talvegul rîului Petros (exemple: Lola, Tecuri). În prezent, apele lor curg în subteran, unde au sculptat galerii spectaculoase. Apariţia la suprafaţă se produce sub forma unori izvoare puternice.

Pe suprafeţele împădurite sau înierbate, din stratul de sol, de sub litieră sau din roca nudă apar adesea mici creste sau cocoaşe de calear, dispuse uneori paralel. Sînt aşa-numitele lapiezuri. Ele s-au format prin procesul de dizolvare exercitat asupra calcarului de către apele meteorice în lungul diaclazelor. Cele mai importante forme carstice de suprafaţă sînt însă dolinele, cunoscute sub numele de tecane la est şi de caţîne la vest de valea Petroşului. Ele au forma unon pîlnii cu diametre sub 200 m, adîncimi între 3 şi 25 m. Se întîlnesc îndeosebi pe suprafeţele orizontale sau slab înclinate. Uneori se dispun în lanţ, formînd văi dolinare (Căprioara-Preluci, Piatra Tinului-Blidanu, Albii etc.), alteori areolar (Comarnice), generînd depresiuni de tipul uvalelor (sud de dealul Arsului).

Formele carstice de adîncime (peşteri, avene) sînt de asemenea numeroase (tabelul 1). Majoritatea au fost cercetate de membrii Clubului de speologie ,,Emil Racoviţă", care au reuşit

explorări de mare dificultate. Spectaculozitatea şi atracţia acestor goluri subterane rezidă din bogăţia şi diversitatea formaţiunilor stalagmitice (peştera Pălăriei, care aproape că rivalizează cu peştera Tecuri - declarată monument al naturii), din lungimea şi modul de formare (Ponorîci-Ciclovina cu Apă, Şura Mare, Peştera din valea Clenjii), din dificultăţile de explorare (avenele Bîtan, Fundătura Hobenilor, Dosul Lăcşorului - unul dintre cele mai adînci din ţară), din urmele de locuire ale omului primitiv (Ciclovina Uscată, Peştera Cocoşului, Bordu Mare).

In Munţii Şureanu, la înălţimi de peste 1 650 m există şi forme de relief glaciar. Ele au o extensiune redusă şi sînt reprezentate prin circuri glaciare simple de tip pirenaic, sculptate la obîrşia văilor fluviatile preglaciare, încrustate în suprafaţa superioară de eroziune (Auşel). Cele mai conturate circuri glaciare sînt orientate spre est (Pătru, Şureanu), NNE (Cîrpa, Pîrva) şi NV (Gropşoara). Aici se acumulau cantităţi mari de zăpadă. Circurile cu orientare sudică (Auşel) şi sud-vestică (Dobraia) sînt mai - puţin conturate (datorită faptului că la formarea lor nu a acţionat o masă de gheaţă compactă, ci mai mult o gheaţă firnică sau numai zăpadă tasată (Dobraia), care nu a reuşit decît să dea naştere unor circuri glacio-nivale. De asemenea, ulterior eroziunea fluviatilă a distrus pragurile mici de la baza acestora.

Tabelul 1Peşteri şi avene din Munţii Şureanu

Nr. pe

hartaDenumire şi sinonime Localizare Dezvl Denivelare

- +1 P. din Piatra Bodii Valea Rea; Cunună 70,0 13,02 P. de la Izvoare Muntele Vîrtoape 42,0 3,03 Av. de la Ponorîci Depres. Ponorîci 150,0 20,04 P. Ponorîci-Ciclovina cu Apă Gura Ponorîci - V. Luncanilor 7850,0 174,05 P. Ciclovina Uscată Valea Luncanilor; v. Dr. 763,06 P. din v. Scoaba Trăiştiorului Scoaba Trăiştorului 85,0 3,07 Sura de Jos de la Federi (P. Leordei) Fruntea Mare; NV 130,0 15,08 Av. din Şesul Leordei Fruntea Mare; NV 27,0 16,09 P. din Valea Cheii (P. lui Valer Munteanu) 230,0 16,010 Av. de la Fundătura Hobenilor

(Av. de la Fundătură)Fundătura Hobenilor 295,0 78,0 7,0

11 Av. Balaj 92,0 46,012 Av. din Dosu Lăcşorului 796,0 268,013 Şura Mare (P. de la Ohaba Ponorului) Valea Ohaba 3143,0 50,014 Gaura Frinţoanei (P. Frînţoanei) Valea Ohaba 67,0 15,015 Av. din Lăzuiu (Av. din Dosu Feţii) Vîrful Cercheze; SV 29,0 29,016 Av. Balcan Lunca Hobenilor; v. St. 45,0 42,517 P. din Faţa Comarnicelor Valea Ohaba; v. Dr. 51,0 9,018 P. lui Cocolbea (Gaura lui Cocolbea) Valea Opriţei; Şipoteni 125,019 P. Plăişorului (P. din Valea lui Ion; P.

Livedenilor)Valea lui Ion; v. Dr. 239,0 28,0

20 P. de la Cascadă (P. de la Cas cada din Valea lui Ion)

Valea lui Ion; v. Dr. 47,0 13,0

21 Av. de la Tău Negru (Av. Bîlan) 150,0 101,022 P. lui Gavrilas Vulcu Valea Strei; v. Dr. 161,0 8,023 P. din Potecă 71,5 8,524 P. lui Cezar Manea Şipot 150,0 5,025 P. Teiul Lung Platou 61,0 3,0 7,026 Gaura Boului Şomirdale 122,0 15,027 P. din Valea Clenjii Valea Clenjii 1467,0 103,028 P. de la Tecuri Tecuri 458,0 49,029 Av. din Tecanul Rotund Valea Cheii; v. Dr. 20,0 17,0 2,030 P. Izvoreni Valea Cuculeu; v. Dr. 100,0 5,031 P. de la Malul Roşu Cheile Munceilor; v. St. 343,032 P. din Perete Cheile Munceilor; v. Dr. 273,0 14,033 Gaura Oanei (P. de la Grivadia) Valea Jghiabului 577,034 P. Ţepoasă Cheile Jghiabului 116,0 10,035 P. Getatea Bolii (P. Bolii) Valea Jupîneasa 455,0 2.036 P. Ulciorului Valea Băniţa; v. St. 420,0 12,0 17,037 P. din Capu Stîncii Valea Bolii; Dl. Bolii 79,038 P. de lîngă Pod Valea Roşia; Dl. Roşia 281,039 P. Urşilor Valea Roşia; Dl. Roşia 120,0 12,040 P. Mare din Piatra Peretelui Urzicari Valea Babei; v. St. 427,0 15,0 4,041 P. de sub Cetate(P. Şarpelui) Valea Băniţa; Dl. Cetăţii 510,0 12,0 31,042 P. de sub Fag Valea Babei; v. St. 45,043 P. nr. 5 din Valea Roşia Valea Roşia; v. St. 34,0 3,0 2,0

44 P. nr. 7 din Valea Roşia (P. Ba trînului Florian) Valea Roşia; v. Dr. 92,0 2,0 4,045 P. nr. 4 din Cheia Taia (P. lui lonuţ; P. XI) Valea Taia, Biserica Iepurilor 76,046 P. Urşilor din Valea Roşia Valea Roşia; v. Dr. 189,0 8,0 5,547 P. cu Patru Intrări de lîngă P. Urşilor Valea Roşia; v. Dr. 145,0 6,5 5,548 P. cu Două Etaje Valea Roşia; v. Dr. 52,0 3,0

In cadrul circurilor cu expunere nordică şi estică se recunosc praguri, spinări de berbec şi morene. Depozitele morenice, destul de numeroase şi vizibile, sînt acoperite uneori de jnepeni. Ele se succed din aval în amonte, ceea ce dovedeşte o retragere în etape a gheţarilor pînă la dispariţia lor. Pragurile şi spinările de berbec sînt mai puţin evidente.

Absenţa circurilor cu expunere vestică şi formele mai tipice ale celor cu expunere nordică şi -estică demonstrează că, alături de masivitatea şi configuraţia reliefului, vîntul a jucat un rol important. Bătînd predominant din sectorul vestic, el spulberă zăpada de pe versanţii expuşi şi de pe suprafeţele de eroziune şi o depunea în cantităţi mari pe versanţii opuşi.

CLIMA

Cele mai importante caracteristici climatice ale Munţilor Şureanu sînt date de regimul temperaturii aerului, regimul precipitaţiilor şi al vîntului, a căror evoluţie în timp şi spaţiu sînt determinate de factorii genetici (suprafaţa activă, radiaţia solară şi circulaţia generală a atmosferei), în interdependenţă cu particularităţile locale de relief şi expunere.

Temperatura aerului este strîns legată de altitudine şi de circulaţia maselor de aer. Local interval o serie de factori, printre care expunertea versanţilor şi caracterul vegetaţiei pot fi socotiţi mai importanţi. Diferenţele termice medii între marginea masivului şi vîrfurile cele mai înalte sînt de aproape 100C (fig. 2). Acest fapt determină un gradient termic anual de 0,50C/100 m, apropiat de valoarea gradientului termic din troposferă.

La marginea nord-vestică a masivului, spre culoarul Mureşului şi valea inferioară a Streiului, datorită pătrunderii maselor de aer cald din Cîmpia Banato-Crişană, temperaturile medii anuale au valorile cele mai maru (între 9 şi 100C). În sud, către Depresiunea Petroşani, media anuală este mai mică datorită frecventelor inversiuni termice, cît şi a ecranizării radiaţiei solare de către ceaţa industrială. Pe versanţii nordici temperaturile sînt mai scăzute decît pe cei sudici, datorită proceselor cinetice şi radiative.

Fig. 2 - Variaţia, în raport cu altitudinea, a temperaturilor medii anuale în Munţii ŞureanuÎn anotimpul de iarnă, temporaturile medii variază între -20C la marginea munţilor şi -70C la

peste 2000 m altitudine, astfel că diferenţele termice sînt mai reduse decît în cazul valorilor medii anuale. În Depresiunea Oaşa, în văile adînci, ca şi în depresiunile laterale (Petroşani, Haţeg), inversiunile de temperatură sînt frecvcnte iarna, datorită acumulării aerului rece. Invaziile de aer maritim care se produc uneori iarna în vestul ţării pătrund pe culoarul Mureşului pînă spre Alba Iulia, determinînd creşteri uşoare ale temperaturii pe rama nordică a acestor munţi, pînă la înălţimea de 1 000 m.

In anotimpul de primăvară, temperaturile medii lunare sînt mai ridicate cu 6-12 0C, dar, la înălţimi de peste 1900 m, ele rămîn încă negative. Vara, datorită intensificării radiaţiei solare, temperaturile medii sînt mai ridicate, ajungînd la 80 la altitudini de 2000 m şi la peste 190C la poalele munţilor. Toamna, mediile termice sînt mai coborîte cu 5,5-9,50C faţă de cele din lunile de vară. Spre culoarul Mureşului, la începutul toamnei, temperaturile se menţin ridicate (100C), datorită pătrunderilor de aer mai cald din vest. Răcirile puternice de pe culmi, însoţite de deplasarea şi stagnarea aerului rece în unele depresiuni, determină dezvoltarea inversiunilor termice, care devin frecvente o dată cu venirea iernii (îndeosebi în depresiunile Oaşa şi Petroşani).

Variabilitatea temperaturilor medii de la un an la altul are un caracter neperiodic; ea se realizează în ecartul a 2-40C şi se produce sub influenţa circulaţiei generale a atmosferei. Faţă de media multianuală, abaterile mediilor anuale sînt de obicei mai mici de 20C. In cursul anului, cele mai mari abateri de la mediile lunare se înregistrează iarna, şi mai cu seamă primăvara, datorită circulaţiei atmosferice mai intense. În lunile de vară, deosebirile termice au valori mai mici. Amplitudinile termice medii anuale, care exprimă contrastul între vară şi iarnă, descresc o dată cu creşterea înălţimii. Ele depăşesc 210C la poalele munţilor, au circa 200C la înălţimi de 800-900 m şi scad sub 170C la peste 2 000 m.

Pentru o imagine interpretative, în vederea alegerii unui echipament adecvat, în fig. 3 prezentăm graficul din care rezultă datele calendaristice probabile în care temperaturile medii zilnice sînt > 0, >5, >10, >150C şi durata acestor temperaturi în funcţie de altitudine. In privinţa temperaturilor extreme absolute, menţionăm că minimele au atins valori între -25 şi -310C, iar maximele au urcat pînă la 290C în centrul munţilor şi au depăşit 390C la marginea dinspre culoarul Mureşului.

Fig. 3 - Variaţia datelor medii de apariţie (A) şi dispariţie (D) a temperaturilor zilnice de: O 0, 50, 100, 150: în raport de altitudine.Numărul zilelor cu îngheţ, caracterizate prin existenţa temperaturilor minime <00C, se

încadrează între 120 la limita nordică a Munţilor Şureanu şi peste 220 zile pe culmile cele mai înalte aflate în partea central-sudică. Zilele de iarnă exprimate prin temperaturi maxime <00C însumează o perioadă mai scurtă decît zilele cu îngheţ. Spre valea Mureşului, numărul lor este de aproximativ 30 zile pe an, pentru ca să depăşească 100 zile/an la înălţimi mai mari de 1 600 m. Zilele de vară, caracterizate prin temperaturi maxime >250C, se ridică la peste 60 la periferia munţilor şi scad treptat pînă la zero pe vîrfurile cele mai înalte.

Nebulozitatea medie anuală se menţine în jurul valorii de 6,5 zecimi; iarna, valorile medii de nebulozitate sînt mai ridicate (7 zecimi) decît baza (6 zecimi). Cerul senin se menţine 80-100 zile pe an, iar cerul noros circa 100 zile. Numărul de zile cu cer acoperit se ridică la 160-190, dar nu în toate zilele cu cer noros sau acoperit se întrunesc condiţii favorabile căderii precipitaţiilor.

Durata de strălucire a soarelui este în medie de 1 700-1 900 ore/an. Zilele cele mai însorite sînt în lunile septembrie-octombrie. Dar chiar în lunile de iarnă, cînd cerul este adesea mai mohorît, în multe zile, strălucirea soarelui generează imagini inegalabile şi posibilitatea bronzării prin însumarea radiaţiei solare cu reflexia putemică a zăpezii.

Fig. 4 - Distribuţia altitudinală a precipitaţiilor medii anuale în Munţii Şureanu.Precipitaţiile atmosferice reprezintă, alături de temperatură, o caracteristică importantă şi

utilă în activitatea turistică. În Munţii Şureanu cantitatea medie multianuală de precipitaţii variază de la 550-600 mm în zonele marginale, la peste 1000 mm în zonele centrale cu altitudini mai mari de 1800 m (fig. 4). Distribuţia în timp are caracter discontinuu şi neuniform. Producerea lor este legată de activitatea ciclonică şi de invaziile de aer umed. Intensificarea activităţii fronturilor de aer la traversarea munţilor generează ploi cu caracter de averse în timpul verii şi ninsori abundente în timpul iernii. Ploile generate de convecţia termică sînt, de asemenea, caracteristire mai ales pentru sezonul cald.

Repartiţia anotimpuală a precipitaţiilor este în strînsă dependenţă de circulaţia generală a atmosferei. Cantităţile maxime de precipitaţii căzute în 24 ore se încadrează între 60 şi 260 mm şi sînt mai mari în sezonul cald, datorită umezelii absolute ridicate a atmosferei şi a intenselor procese convective. În sezonul rece, valorile lor scad datorită faptului că umezeala absolută a atmosferei este mai mică. În timpul ploilor de inţensitate mare caracterizate ca ploi torenţiale excepţionale s-au înregistrat cantităţi de 10-30 mm/10 minute.

Fig. 5 - Schimbarea, în raport cu înălţimea, a datelor aproximative la care cade prima (a) şi ultima (b) ninsoare şi a formării primului (c) şi ultimului (d) strat de zăpadă.Stratul de zăpadă are o mare importanţă în desfăşurarea turismului şi a sporturilor de iarnă.

Primele ninsori, ca data medie, se produc spre sfîrşitul lunii septembrie la altitudini de peste 1 800 m şi sfîrşitul lunii noiembrie la altitudini mai mici de 400 m. Stratul de zăpadă se instalează cu o întîrziere de 10-20 zile (fig. 5). Ultimele ninsori au loc din a doua decadă a lunii martie la altitudini sub 400 m, întîrziind pînă în a treia decadă a lunii mai la înălţimi mai mari de 1 800 m. Ultimele zile cu strat de zăpadă preced cu aproximativ o decadă datele medii ale ultimelor ninsori.

Intervalul posibil cu strat de zăpadă este de 80 zile la marginea munţilor şi de peste 200 zile pe crestele mai înalte de 1 800 m. Faţă de intervalul posibil cu strat de zăpadă (care este aproape egal cu eel de producere a ninsorilor), durata medie a acestuia este mai mică cu 50-75 zile, fiind cuprinsă între 30 zile la periferia nordică a Munţilor Şureanu şi 160 zile la altitudinea de 2 000 m.

Numărul mediu lunar al zilelor cu strat de zăpadă creşte treptat, începînd din noiembrie pînă în luna ianuarie, cînd devine maxim, după care începe să scadă. La poalele masivului, scăderea numărului de zile cu strat de zăpadă apare brusc în martie în timp ce pe culmile înalte (peste 1 800 m) acesta se menţine pînă în aprilie.

Grosimea stratului de zăpadă creşte treptat, dar în mod diferenţiat în funcţie de altitudine. În zonele marginale ale munţilor, grosimile medii decadice ating valori maxime, de 8-10 cm, la sfîrşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie, în timp ce în zona centrală a Munţilor Şureanu ele înregistrează peste 60 cm, dar cu o întîrziere de aproximativ o lună. Faţă de această evoluţie generală a grosimii stratului de zăpadă, repartiţia pe culmile munţilor este neuniformă datorită spulberării de pe suprafeţele expuse şi a acumulării în porţiunile adăpostite şi pe văi. De exemplu, pe culmea Cîrpa, grosimea maximă a stratului de zăpadă a fost de 27 cm, în februarie 1968, pe cînd în circul glaciar cu acelaşi nume, ea a depăşit 4 m, Unele acumulări de zăpadă sînt generate de avalanşe, frecvente mai cu seamă pe versanţii cu expunere estică.

De multe ori, în timpul iernii au loc topiri parţiale, întrerupte de îngheţ şi acumulări noi de zăpadă.

Vînturile din Munţii Şureanu sînt cele care se manifestă în lanţul Carpaţilor Meridionali, fiind

determinate de caracteristicile şi raporturile existente între principalele sisteme barice europene (azoric, eurasiatic, mediteranean). Orientarea şi desfăşurarea culmilor creează însă diferenţieri locale importante în privinţa direcţiei şi intensităţii lor. Pe culmile cele mai înalte, neadăpostite, la peste 1800 m, vînturile predominante bat de la vest, fapt demonstrat de altfel şi de orientarea precumpănitoare spre est a ramurilor exemplarelor izolate (pipernicite) de conifere (pin, molid) din jurul înălţimilor Cîrpa, Şureanu (arbori-drapel).

Pe marginea nordică a munţilor, spre Mureş, o frecvenţă mai mare o au vînturile din sectorul vestic (18%), canalizate pe acest culoar depresionar, iar în sud-est, spre Depresiunea Petroşani predomină cele din sud (12,6%) şi nord (10%).

Văile din interiorul munţilor schimbă local direcţia generală a vînturilor, prin faptul că ele canalizează curenţii de aer.

Vitezele vîntului, măsurate la diferite staţi meteorologice, indică valori medii de 6,5 m/s pe vîrfurile cele mai înalte, 1,9 m/s la Petroşani, 3,3 m/s la Alba lulia şi 5 m/s la Deva.

Vitezele maxime depăşesc 10 m/s. Ele au o frecvenţă mare (peste 100 zile/an) doar pe crestele înalte. În zonele depresionare, limitrofe, vitezele mai mari de 10 m/s se înregistrează în mai puţin de 20 zile/an. Fenomenele atmosferice deosebite întregesc tabloul caracteristicilor meteorologice din Munţii Şureanu. Cunoaşterea lor previne turistul de “surprize" mai puţin plăcute.

Ceaţa care este adesea o frînă pentru drumeţie, mai ales cînd traseul este necunoscut, se produce de obicei în perioadele reci şi umede ale anului. Un rol important în procesul de condensare a vaporilor de apă şi de formare a ceţii îl joacă răcirile adiabatice ale aerului ascendent, dar ceaţa se produce şi în cazul răcirilor radiative sau datorită evaporării în urma ploilor, atît pe timp de ceaţă, cît şi în situaţiile cînd norii învăluiesc culmile munţilor, deplasările sînt neindicate. Dorinţa de a umbla, în propriu, ,,cu capul în nori" are adesea urmări tragice.

Chiciura apare pe timp ceţos şi cu vînt, la tempennturi negative ale aerului, cu precădere în lunile ianuarie şi februarie.

Bruma. formată din cristale fine de gheaţă, se produce în nopţile senine de primăvară sau toamnă, cînd răcirea radiativă determină scăderea temperaturii la sol sub 00C. Cele mai dese brume au loc în intervalul septembrie-noiembrie.

Viscolele sînt frecvente iarna şi se caracterizează prin căderi abundente de zăpadă însoţite de vînturi puternice. În asemenea situaţii, zăpada se acumulează în zonele adăpostite. Nu se recomandă deplasările pe timp de viscol, nici chiar pe trasee cunoscute. A aştepta un timp favorabil, ascultînd mugetul vîntului şi privind prin geam la dansul fulgilor de nea, este mai înţelept decît o ,,vitejie" ieftină cu urmări nedorite.

Orajele sînt fenomene atmosferice complexe care se manifestă prin descărcări electrice însoţite de fulgere şi trăsnete, intensificarea vîntului, averse violente de ploaie şi uneori căderi de grindină. Numărul mediu de zile cu oraje este de peste 30. Ele sînt mai frecvente pe culmile înalte mai ales în perioada caldă a anului. Durata lor este variabilă. Poate depăşi uneori 15 ore pe zi, mai ales în cazul advecţiei maselor de aer instabile.

HIDROGRAFIA

Munţii Sureanu constituie un uriaş castel natural de ape subterane şi de suprafaţă.Apele subterane au fost identificate sub forma unor complexe acvifere pe tipuri de roci. Cel

mai extins complex acvifor revine rocilor metamorfice care, datorită reţelei de fisuri, planurilor de şistuozitate şi alterării, acumulează cantităţi importante de ape (provenite din ploi şi topirea zăpezii). Ele apar la suprafaţă prin numeroase izvoare cu debite, în general, < 1 l/s. Izvoare cu debite importante (5-10 l/s) se găsesc în zonele cu roci putemic tectonizate şi milonitizate.

In calcare, apele subterane se găsesc în reţele de fisuri şi goluri carstice. Ele sînt alimentate atît prin infiltrarea precipitaţiilor, cît şi prin ponorîrea unor pîraie. În adînc rezultă cursuri de apă cu lungimi de sute şi mii de metri. Izvoarele de tipul resurgenţelor (Şipot, Sura Mare, Ciclovina, Izvorul Morii) şi exurgenţelor (Fîntîna Socilor, Izvorul din Strîmtură, Izvorul de sub Piatră, Cuculeu etc.) apar în mod obişnuit la marginea zonei calcaroase, adesea la contactul cu rocile cristaline din baza.

Depozitele eluviale şi deluviale de pe interfluvii, formate pe seama alterării rocilor, conţin strate şi lentile de ape freatice care alimentează numeroase izvoare, precum şi reţele de fisuri din rocile subiacente. În văile rîurilor, apele subterane sînt cantonate în aluviunile din luncă şi de pe terase, precum şi în conurile de dejecţie.

Temperatura izvoarelor, chiar în timpul verii, este destul de coborîtă - în raport cu cea a aerului, avînd valori de 9-120C la altitudini de 600 m, 6-90C la 1 200 m şi 4-60C la 2 000 m. Apele subterane pot fi bicarbonato-calcice sau bicarbonato-sodice, cu mineralizări scăzute (<200 mg/l); pH-ul oscilează între 5,5 şi 7 la izvoarele din şisturile cristaline şi scoarţa de alterare a acestora, şi între 6,5 şi

8 la izvoarele din calcare.Rîurile. Cursurile de apă sînt disputate de două bazine hidrografice: Mureşul şi Jiul, a căror

cumpănă de ape urmăreşte fidel creasta principală a masivului. Tributarii mai importanţi ai Mureşului sînt Sebeşul, Pianul, Cugirul, Romosul, Grădiştea şi Streiul.

Sebeşul (L=88 km, S=1280 km2), al cărui curs superior (pînă la lacul Oaşa) se numeşte Frumoasa, facilitează accesul în interiorul muntelui. Totodată, el este şi un colector important al apelor din Munţii Sureanuşi Cindrel. Principalii afluenţi de pe stînga sînt: Tărtărău (L=7 km, S=19 km 2), Sălanele (L = 12 km, S=50 km2), Valea Mare (L=7 km, S=10 km2), Prigoana (L = 11 km, S=30 km2), Gîlceag (L=6 km, S=14 km2), Miraş (L = 7 km, S=18 km2), Groseşti (L = 8 km, S=12 km2), Mărtinia (L = 13 km, S=41 km2). Debitul său mediu este de 3,2 m3/s la Oaşa, 7,4 m3/s la Şugag şi 8,9 m/s la Petreşti.

Diferenţa de nivel dintre obîrşie şi vărsare creează un potenţial hidroenergetic amenajabil, cu o putere medie de peste 60 000 kW. De astfel, lucrările hidroenergetice (baraje, conducte, hidrocentrale) de pe cursul Sebeşului, care se finisează în prezent, vor aduce unele modificări în peisaj, precum şi în regimul scurgerii apei şi al vieţii acvatice. Astfel au apărut lacurile Oaşa şi Tău Bistra. Acestea reprezintă un suport important al traficului turistic.

Pianul, cu o lungime de 31 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 133 km2, prin afluentul său Recea, pătrunde în munţi pînă la aproape 1 200 m altitudine în zona Cărări, la limita dintre pădure, păşuni şi fîneţe. Bazinul său hidrografic are forma unei frunze de plop.

Cugirul (L = 54 km, S = 354 km2), cunoscut sub numele de Rîul Mare în amonte de oraşul Cugir, izvarăşte de sub Vf. lui Pătru. Principalii săi afluenţi sînt Boşorogul (L = 11 km, S=50 km2), Molivişul, Răchitii şi Rîul Mic (L=26 km, S = 84 km2). Inainte de confluenţa cu Rîul Mic, debitul său este de circa 3 m3/s. În cursul superior, aproximativ pe locul unde a funcţionat un hait (“Intre Ape"), se construieste un baraj de retenţie.

Romosul (L = 23 km, S = 72 km2), deşi are dimensiuni modeste, constituie o cale de pătrundere relativ uşoară în interiorul munţilor, prin localităţile Romos şi Romoşel, cu frumoase tradiţii folclorice.

Orăştie (L=47 km, S=399 km2) poartă, din amonte în aval, mai multe denumiri: Godeanu, Grădişte, Beriu, Oraşului. În zona montană, pînă la Costeşti, dezvoltă o vale arcuită, apoi se orientează spre nord. Afluenţii săi mai importanţi sînt: Aninieşul şi Sibişelul (la obîrşie se numeşte Alunul). Volumul de apă pe care-l transportă anual în Mureş este de 63 mil. m3, dintre care 22 mil m3 revin Sibişelului.

Streiul (L=89 km, 5=1970 kmr) îşi are obîrşia sub culmea D. Negru-Mlăcile-Şinca. Numai cursul său superior (tinde poartă numele de Petros) străbate zona montană. La localitatea Baru părăseşte munţii, ocolindu-i apoi pe la sud şi vest. Afluenţii lui mai importanţi din cadrul Munţilor Şureanu sînt: Sasu (L = 9 km, S=17 km2), Jigoreasa (L=6 km, S=14 km2), Crivadia (L = 13 km, S = 72 km2) care, înainte de confluenţă, merge pe cîţiva kilometri la limita sudică a masivului, Ohaba (L=15 km, S=39 km2), al cărui bazin hidrografic este dezvoltat parţial pe calcare, prezentînd un sector de curs subteran prin peştera Şura Mare, Văratec (L-7 km, S-27 km2), Luncani (L=25 km, S-142 km2), care străbate peştera Ponorîci-Ciclovina cu Apă.

Din bazinul Jiului, care se desfăşoară pe cca 17% din suprafaţa acestor munţi, sînt de amintit Jiul de Est, cu afluenţii săi de pe dreapta: Sterminosu (L = 7 km, S=23 km2), Bilele (L = 8 km, S=13 km2), Răscoala (L=-9 km, S=17 km2), Taia (L=20 km, S=90 km2), Băniţa (L = 16 km. S=103 km2), al cărei curs superior (valea Babii) este ameninţat cu captarea de pîrîul Crivadia.

Alimentarea cu apă a rîurilor se realizează din surse de suprafaţă (ploi, zăpezi) şi subterane (strate şi lentile freatice şi suprafreatice). La altitudini medii ale bazinelor hidrografice mai mari de 1 200 m, sursele de suprafaţă şi cele subterane participă în proporţii egale. La altitudini mai mici predomină alimentarea din surse de suprafaţă în proporţie de cel puţin 60%.

Modul de asociere în timp a surselor de alimentare determină o variabilitate a debitelor scurse prin albiile rîurilor. Regimul acestora ilustrează ape mici în timpul iernii, urmate primăvara de ape mari (cu 1-3 unde de viitură), care se pot continua şi vara pe seama ploilor. Urmează apoi o scădere a debitelor pînă toamna, cînd are loc iarăşi o creştere pe seama ploilor din acest anotimp. Cantitatea de apă scursă anual prin intermediul rîurilor formează un strat a cărui grosime creşte, de la mai puţin de 200 mm în zona marginală a munţilor cu înălţimi sub 600 m, la peste 800 mm în zona centrală, cu înălţimi mai mari de 1 800 m. Debitele maxime au origine pluvială în 58% din cazuri şi mixtă (zăpezi şi ploi) în rest. Debitele maxime provenite din ploi se produc în intervalul cald (mai-noiembrie), pe cînd cele mixte se produc în primele luni ale anului.

Un element caracteristic al scurgerii maxime sînt viiturile. Cele mai mari sînt generate de ploi şi au înregistrat debite de vîrf de 65 m3/s pe rîul Beriu, la Orăştie, 60 m/s pe Cugir, la Cugir, 125 m 3/s pe Sebeş, la Petreşti. Durata totală a viiturilor variază între 70 şi 130 ore pentru lungimi ale rîurilor de

20-80 km. Timpul de creştere a apelor din viitură este mai mic, de 15-30 ore.Debitele minime din perioada vară-toamnă se datoreaza precipitaţiilor scăzute şi unei evapo-

transpiraţii importante. Apele mici din timpul iernii se explică prin forma solidă a precipitaţiilor (zăpadă) care se acumulează pe versanţi şi prin reţinerea unor volume de apă sub forma de gheaţă pe rîuri. În aceste condiţii, rîurile se alimentează în cea mai mare parte din rezervele de ape subterane.

Scurgerea de aluviuni în suspensie prezintă un regim asemănător debitelor lichide. Cele mai mari cantităţi de aluviuni sînt transportate primăvara şi vara, în timpul apelor mari şi al viiturilor. Conţinutul mediu de aluviuni în apa rîurilor (turbiditatea) este mai mic de 25 g/m3 în sectoarele situate la altitudini de peste 1000 m şi creşte la 100-150 g/m3 în sectoarele de la marginea unităţii montane. Cantitatea medie anuală de aluviuni transportate de rîuri, raportată la unitatea de suprafaţă, indică o eroziune de 0,5 t/ha/an în zona înaltă. Valoarea creşte pînă la 1 t/ha/an în zona mijlocie. La periferia muntelui, către culoarul Mureşului, ea scade din nou la 0,5 t/ha/an; în schimb, spre depresiunile Haţeg şi Petroşani creşte pînă la 2 t/ha/an.

Chimismul apei rîurilor poartă amprenta caracteristicilor litologice ale masivului. După conţinutul ionic, apele sînt bicarbonato-calcice, cu mineralizări medii cuprinse între 50 şi 200 mg/1. Concentraţia ionilor de hidrogen oscilează între 6 şi 7,5, dar poate ajunge şi la 8 unităţi pH, dacă mineralizările sînt mai ridicate. Apele sînt bine oxigenate (datorită proceselor de aerare prin barbotare naturală), ceea ce constituie una din condiţiile favorabile dezvoltării păstrăvului. Duritatea scăzută a apelor (sub 40G) le conferă posibilităţi largi de utilizare industrială. Substanţele biogene se găsesc în cantităţi optime dezvoltării vieţuitoarelor acvatice.

Fig. 06Lacurile naturale au origine glaciară şi nivală. Iezerul Şureanu se găseşte pe treapta inferioară a circului din estul vîrfului Şureanu. Cuveta

lui s-a format prin subsăpare glaciară şi baraj morenic. Intr-o denivelare dezvoltată în depozitele morenice, invadate de jnepeni, sînt situate “lacurile mici" care au caracter sezonier. Pe treptele superioare ale circului Cîrpa se află două lacuri: Iezerul şi Iezeraşul. Apa s-a acumulat în spatele unor potcoave nivale ale căror capete se sprijină pe versanţii circului (fig. 6). Deoarece aportul de apă (precipitaţii directe, scurgerea pe versanţi, izvoare) este superior pierderilor prin evaporaţie şi prin infiltraţii, aceste lacuri prezintă emisari permanenţi.

In Munţii Şureanu au funcţional (pe Sebeş, Rîul Mare, Rîul Mic, Auşel etc.) şi cîteva haituri, ultimele fiind abandonate în 1964. Ele erau rezervoare de apă care se descărcau, după necesităţi, o data sau de două ori pe zi, ori o data la 2-3 zile. Apa era folosită la transportul buştenilor în albii naturale sau pe jgheaburi. Vetrele unora dintre ele se recunosc şi azi. Cu titlul de curiozitate documentară, prezentăm caracteristicile cîtorva dintre cele care au funcţionat în bazinul rîului Sebeş (tab. 2).

Pe Rîul Mic există un mic lac de baraj pentru alimentare cu apă industrială şi agrement. In prezent, pe rîul Sebeş se desfăşoară mari lucrări de construcţii hidrotehnice, concretizate prin baraje de retenţie, aducţiuni, centrale hidroelectrice. Lacurile create, pe lîngă rolul de asigurare a debitului necesar producerii energiei electrice, au şi rol de atenuare a viiturilor determinate de ploi torenţiale şi de topirea zăpezilor. De asemenea, ele constituie puncte de atracţie turistică şi de practicare a sporturilor nautice (tab. 3).

Tabelul 2Haiturile din bazinul Sebeşului

Lacul Aşezare Descărcare Mirele la care se înregistrau

undele

Observaţii

Tărtărău Pe Frumoasa. la 1 km aval de confluenţa cu Tărtărăul

Două ori pe zi: orele 9 şi 15. La ape mici, o data pe zi

Oaşa - Bolovan Iarna nu funcţionează

Oaşa Oaşa Mare aval, la îngustarea văii

O dată pe zi, dimineaţa Şugag Reţinea unda lacului Tărtărău, situat în amonte.

Ciban Pe Ciban. la 'i km tnain-le de conf 1. en Sehoşul

O data pe zi (dimineaţa, mai rar după-amiaza)

- Unda se contopea (cumula) cu a lacului Oaşa

Dobra Pe Dobra, la 1,2 km amonte de confl. cu Sebeşul

Două ori pe zi Dobra Şugag

Mărtinia Pe Mărtinia, cu 6 km amonte de vărsarea în Sebeş

O data pe zi

Tabelul 3Lacurile antropice de pe valea Sebeşului

Nr. crt

Acumularea Înălţime baraj (m)

Altitudinea nivelului media de relenţie (m)

Volum brut (mil. m3)

U.H.E. Pi MW

1 Oaşa 91 1 255 136 Gîlceag 1502 Tău (Bistra) 78 790 21 Şugag 1503 Obreja de Capîlna 46 409 3,6 Săsciori 424 Petreşti 22 294 3,65 Petreşti 8

SOLURILE

Solurile din Munţii Şureanu prezintă o serie de caracteristici legate de condiţiile pedogenetice şi de particularităţile reliefului. În ansamblu, ele au un caracter zonal, determinat de altitudine şi, implicit, de condiţiile bioclimatice.

In partea centrală a munţilor cu înălţimi ce depăşesc 1700 m, deasupra limitei superioare a pădurii (în Vîrful lui Pătru, Auşel, Şureanu, Clăbucet, Cîrpa, Brateşu, Dobraca, Pîrva), în condiţiile unui climat rece şi umed subalpin, pe materiale rezultate din dezagregarea rocilor acide silicioase (şisturi cristaline), sub vegetaţie ierboasă, lemnoasă tîrîtoare (jnepeni) şi uneori sub păduri de molid, se dezvoltă soluri spodice (brune ferii-luviale şi chiar podzoluri). Ele au un profil redus (grosimi sub 0,5 m), orizontul superior înţelenit, şi sînt puternic acide, avînd pH-ul cuprins între 3,5 (la suprafaţă) şi 4,7 (la adîncime).

Zona forestieră, care se desfăşoară pînă la marginea munţilor, este domeniul de răspîndire a solurilor cambice. Aici se găsesc solurile brune acide, mai mult sau mai puţin podzolite. Solurile brune acide se dezvoltă sub molidişuri şi păduri de amestec, dar şi sub tufişurile din etajul subalpin. Aceste soluri au la suprafaţă o litieră de cîţiva centimetri grosime, care, sub acţiunea microorganismelor, suferă o descompunere lentă, dar incompletă. Solurile brune acide prezintă o podzolire humicoferiiluvială incipientă, cînd se găsesc pe suprafeţe netede sau slab înclinate. Aceste soluri ajung pînă la partea superioară a muntelui, în etajul subalpin, unde se asociază cu solurile brune feriiluviale.

Solurile bruneeu-mezobazice se dezvoltă mai ales în sud-vestul masivului, pe conglomerate, gresii în ciment calcaros, sub pădurea de foioase şi de amestec, într-un climat umed. Sînt soluri cu un conţinut mare de material scheletic din care so eliberează cationi bazici ce menţin solul nepodzolit.

La marginea muntelui, pe piemonturile colinare din culoarul Mureşului se dezvoltă soluri argiloiluviale în diferite stadit de podzolire. Răspîndirea lor este legată de prezenţa pădurilor de foioase. În general se dezvoltă pe roci sărace în baze, cu conţinut ridicat de argilă. La altitudini mai joase, cu temperaturi medii anualo de 9,50C şi precipitaţii de 550 mm/an predomină soluriie mollice (cernoziomuri cambice şi cernoziomuri argiloiluviale), dezvoltate pe suprafeţe orizontale sau puţin înclinate, avind ca substrat argile, marne şi depozite deluvio-proluviale.

In perimetrul Munţilor Şureanu se mai întîlnesc soluri aluviale, hidromorfe, turboase, rendzine şi soluri roşii (terra rossa). Solurile aluviale apar în luncile şi bazinetele de pe văile Sebeşului, Cugirului, Grădiştei, Luncanilor, Petroşului.

Solurile hidromorfe, reprezentate prin soluri clinohidromorfe (soluri negre de fîneaţă umedă), apar insular pe valea Grădiştei, Petroşului şi Taiei. Rocile carbonatice din zona Ciclovina-Ohaba Ponor-Băniţa au favorizat formarea rendzinelor şi solurilor roşii. Rendzinele s-au format pe calcare în condiţii de umiditate ridicată, caracteristică solurilor de pădure şi au un areal redus (Dosul Vîrtoapelor-Grădiştea, Piatra Leşului-Petrilu şi Ciclovina). Pe ele există păşuni, fîneţe şi foarte rar sînt ocupate de pădure. Terra rossa sînt soluri relicte, formate într-un climat mai cald. Se dezvoltă pe calcare ce au un conţinut bogat în oxizi de fier slab hidrataţi; prin alterare au rezultat depozite reziduale roşii, de unde şi culoarea caracteristică a solului. Ele se află pe suprafeţele calcaroase dinspre depresiunile Haţeg-Băniţa, situate în domeniul fagului.

Solurile turboase oligotrofe apar local în Luncile Prigoanei, Mlăcile, circurile glaciare Şureanu şi Cîrpa. Ele se dezvoltă sub vegetaţie de Sphagnum şi alte specii adaptate la aciditate puternică. Aceste soluri, cu o mare capacitate de reţinere a apelor meteorice, au un conţinut ridicat în substanţe organice, dar sînt sărace în elemente minerale.

VEGETAŢIA

Munţii Şureanu, prin caracteristirile climatice, morfologice (masivitatea şi configuraţia rcliefului, orientarea culmilor) şi edafice, oferă condiţii favorabile dezvoltării unor grupări vegetale caracterizate printr-o mare varietate floristică. Astfel, se pot diferenţia mai multe etaje de vegetaţie care se succed pe verticala muntelui.

Etajul alpin, reprezentnt prin pajişti, apare insular doar pe vîrfurile ce depăşesc 2 000 m. Defrişarea masivă a jnepenişurilor a permis coborîrea în altitudine a limitei acestui etaj pînă aproape la 1 900 m. Golurile montane caracterizate prin geruri prelungite, vînturi puternice şi soluri acide sînt populate de graminee, ciperacee şi juncacee, alături de care apar numeroase plante cu flori care dau

frumuseţe acestor locuri. Intre componentele vegetaţiei pajiştilor alpine amintim coarna (Carex curvula), păruşca (Festuca supina), rupina (Juncus trifidus), cărorn li se adaugă clopoţeii (Campanula alpina), ochiul păinii (Primula minima), degetăruţul (Soldanella pussila), piciorul cocoşului alpin (Ranuncullus alpestris), unghia păsării (Viola declinata), spînzul (Helleborus purpurascens), coacăzul de munte (Brukenthalia spicullfolia) ş.a. Grohotişurile de sub vîrfurile lui Pătru şi Şureanu sînt populate cu miliţea (Silene acaulis), Minuartia sedoides etc.

Etajul subalpin este mult mai extins în suprafaţă decît cel alpin şi mai bogat din punct de vedere floristic. Cuprinde toate vîrfurile şi crestele situate între 1 700 şi 1950 m. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată în principal prin jneapăn (Pinus mugo), care formează grupări compacte sub Vîrful Şureanu, pe Dosul lui Brat şi Vîrful Negru. Pe versanţii cu expunere nordică apare frecvent ienupărul (Juniperus communis ssp. nana). În circurile glaciare (Pîrva, Şureanu şi Cîrpa) şi glacionivale se observă tufe de smirdar (Rhododendron Kotsckyi), azalee pitică (Loisleuria procumbens) coacăz de munte (Brukenthalia spiculifolia), între care apar specii de pajişte, ca: păruşcă (Festuca supina), rogoz (Agrostis rupestris), scrîntitoare (Potentilla ternata) etc. La limita inferioară a acestui etaj şi pătrunzînd mult în pădurea de molid, apar grupări de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis idaea).Pajiştile subalpine, dezvoltate pe locul fostelor tufărişuri de jneapăn şi ienupăr, sînt alcătuite din firuţă (Poa media), iarba stîncilor (Agrostis rupestris), ovăscior (Avenastrum versicolor), tîrsa (Deschampsia caespitosa), ţepoşica (Nardus stricta), rugina (Juncus trifidus), clopoţelul (Campanula alpina), cupele (Gentiana acaulis), brînduşele de munte (Crocus montana) etc. Suprapăşunarea acestor pajişti a contribuit la degradarea vegetaţiei lor şi, în primul rînd, la dominarea nardetelor, care nu au valoare nutritivă mare.

Pădurile sînt formate din esenţe de răşinoase şi foioase grupate în două etaje. Altitudinal, acestea sînt dispuse diferenţiat, trecerea de la un etaj la altul făcîndu-se prin grupări vegetale comune lor.

Etajul pădurilor de molid, cuprins între 1 300 şi 1 700 m, este mult mai bine dezvoltat pe versanţii nordici ai masivului. Este alcătuit în principal din molidişuri pure (Picea abies). La obîrşia rîurilor apar ca un brîu subţire, la limita superioară a pădurii, bradul (Abies alba) şi rareori exemplare de zîmbru (Pinus cembra). În cadrul etajului, pe pantele însorite apare scoruşul de munte (Sorbus aucuparia), socul (Sambucus racemosa) ori paltinul de munte (Acer pseudoplatanus). În rariştile din pădure ori pe parterul mai luminos al acestora pot fi întîlnite măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), degetăruţul (Soldanella montana), perişorul (Moneses uniţlora), horştii (Luzula silvatica), ferigile (Driopteris filix mas) etc.

Pajiştile întîlnite îndeosebi pe coamele plate ale munţilor au caracter secundar, fiind dezvoltate pe locul pădurilor de molid defrişate. Ele sînt alcătuite în principal din păiuş roşu (Festuca rubra var. fallax), ţepoşica (Nardus stricta) şi tîrsa (Deschampsia caespitosa). Pe alocuri, mai ales la altitudini mai mari de 1 600 m, pajiştile sînt inundate de ienupăr (Juniperus communis ssp. Nana) Pe pajiştile însorite vegetează unele leguminoase, ca: trifoiul alb (Trifolium repens), trifoiul roşu (T. pratense), rogoz (Carex leporina), ruşuliţa (Hieracium aurantiacum), sunătoarea (Hypericum maculatum). Aici pot fi adunate adesea plăpîndele, dar frumoasele flori de unghia păsării (Viola declinata), garofiţa de munte (Dianthus sp.) etc.

Etajul pădurilor de foioase este alcătuit din păduri de fag în amestec cu molid, brad, păduri de fag şi păduri de fag în amestec cu gorun ocupă suprafeţe apreciabile în partea de nord şi de vest a masivului.

Pădurile de amestec de fag cu răşinoase au extensiune mai mare în cursul superior al văilor Stroi şi Cugir, la altitudini cuprinse între 900 şi 1400 m. Ele sînt alcătuite din fag (Fagus silvatica), molid (Picca alba), brad (Abies alba), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), ulm de munte (Ulmus glabra), scoruş de munte (Sorbus aucuparia).

Stratul ierbaceu este dominat de măcrişul iepurelui (Oxalis acctoella), horşti (Luzula nemorosa), păiuşul de pădure (Festuca silvatica), ferigi (Driopteris Ulix mas, Athyrium filix ţernina) ş.a. Pe locul pădurilor defrişate apar pajişti secundare cu păius roşu (Festuca rubra), păiuşcă (Agrostis tenuis), pieptănăriţă (CynoRurus cristatus), trifoi (Trifolium rcpens, T. medium), ghizdei (Lotus corniculatus).

Pădurile de fag înconjoară ca un brîu masivul pe laturile sale nordice şi vestice, ocupînd spaţiile cuprinse între 500 şi 1050 m, iar pe văi urcă pînă la 1 500 m, îndeosebi în bazinul Grădiştei. Vegetaţia lemnoasă a făgetelor este alcătuită în principal din fag (Fagus silvatica). Se mai întîlnesc exemplare de paltin de munte (Acer pseudoplatanus), plop tremurător (Populus tremula), mesteacăn (Betula pendula), scorus (Sorbus aucuparia) etc. La Grădiştea de Munte, în Dosul Vîrtoapelor (pe Valea Rea) apare tisa (Taxus baccata). Acest arbore ocupa spaţii mai mari, dar, pentru că frunzele sale sînt otrăvitoare pentru oi, ciobanii l-au tăiat, fără restricţii - ca de altfel şi în alte locuri din ţară. În bazinul Sibişel se întîlnesc pîlcuri răzleţe de pin (Pinus silvestris) cu larice (Larix decidus). La limita

superioară a făgetelor, pe grohotişuri, mesteacănul (Betula pendula) formează grupări frecvente. În mod obişnuit, la limita inferioară, fagul apare asociat cu gorunul (Quercua petraea).

Pe calcarele din Cheile Crivadiei, în jurul peşterii Bolii şi la Piatra Leşului se dezvoltă o bogată flora termofilă şi saxicolă. In luminişurile făgetelor apar pîlcuri de arbuşti formate din soc roşu (Sambucus racemosa) şi negru (S. nigra), caprifoi (Lonicera xylosteum) etc.

Vegetaţia ierboasă din luminişurile pădurii de fag este alcătuită din vinariţă (Asperula odorata), colţişor (Bentaria glandulosa), tătăneasă (Symphytuum cordatum), leurdă (Allium ursinum), ferigi (Athyrium filix fernina, Dryopteris filix mas) etc. Primăvara, parterul făgetelor este presărat cu flori mici colorate de măseaua ciutei (Erithronium denscanis), păştiţa (Anemone ranunculoides, A. nemorosa), viorea (Scilla bifolia). La limita superioară a pădurii de fag, pe versanţii nordici se întîlnesc adesea afinul (Vaccinium myrtiUus), măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), firuţa de pădure (Poa nemoralis) etc.

Pajiştile secundare dezvoltate pe locul pădurilor de fag defrişate sînt alcătuite din păiuşcă (Agrostis tenuis), păiuş roşu (Festuca rubra), pieptănăriţă (Cynosurus cristatus), specii de trifoi (Trifolium pratense, T. dubium) etc. Suprapăşunarea acestor pajişti a dus la degradarea lor prin invadarea cu ţepoşică (Vardus stricta), ienupăr (Juniperus comunis ssp. nana) sau ferigă (Pteridium aquillinum).

Pădurile de gorun (Quercus petraea ssp. petraea) apar insular în bazinete Strei, Cugir, Sebeş, îndeosebi pe versanţii cu expunere vestică. Ele nu apar ca gorunete pure, ci în amestec cu fagul şi carpenul (Carpinus betulus). Stratul arbuştilor este mai bine dezvoltat, find alcătuit din sînger (Cornus sanguinaea), corn (Cornus mas) etc. În nord-vestul rnasivului, spre culoarul Mureşului apar, la altitudini de 400-500 m, exemplare de cor (Quercus cerris) şi chiar gîrniţă (Q. frainetto).

După tăierea pădurii se instalează grupări vegetale alcătuite din Fragaria vesca, Rubus idaeus, Sambucus racemosa şi Epilobium angustifolium. Pajiştile secundare au aici o extensiune mult mai mare, fiind alcătuite din numeroase graminee, ca: iarba cîmpului, meişor, timoftică, ovăscior, cărora li se adaugă plante cu flori, ca: ciocul berzei, garofiţa, cimbrişorul, campanula s.a.

In lungul rîurilor se dezvoltă pîlcuri de anin şi specii ierboase, ca: Ranunculus platanifolius, Daucus carota (morcov sălbatic), Geranium silvaticum, Myosotis palustris (nu mă uita), Adenostyles alli-ariae (ciucuraş) şi Veratrum alburn (stirigoaie). În vecinătatea izvoarelor, pe Vîrful lui Pătru apar, de asemenea: Saxifraga stellaris, Epilobium mutans (pufuliţă), Minium punctatum (muşchi) şi Poa trivialis (şovar de munte). Apele curgătoare constituie mediul prielnic pentru speciile: mană de apă (Glyceria aquatica), şovar (Sparganium erectum), floare de lac (Ranunculus repens) şi sînziene de apă (Galium palustre).

In bazinetele depresionare din lungul văilor, în circurile glaciare şi chiar pe unele suprafeţe de eroziune, condiţiile de umiditate au favorizat dezvoltarea mlaştinilor oligotrofe, cum sînt cele de la Prigoana, Mlăcile, Şteaua şi din circurile glaciare Cîrpa şi Şureanu. În toate turbăriile sînt nelipsiţi muşchii, rogozurile şi rugina. Caracteristice sînt speciile: Sphagnum girgensohnii, S. robustum, Polytrichum strictum, Eriophorum vaginatum (bumbăcăriţa) şi Vaccinium oxycoccos (răchiţele). Uneori, în cadrul mlaştinilor turboase se dezvoltă şi arbuşti, cum sînt pîlcurile de jnepeni şi ienuperi din circul Şureanu, molizii şi pinii piperniciţi de pe valea Sălanelor.

Pe calcarele de la Ohaba Ponor predomină specii calcifile (păiuş, rogoz). Tot aici se observă şi un interesant fenomen biogeografic, exprimat prin aspectul gîrbovit şi noduros al fagilor (contrastînd cu vigoarea celor de pe cristalin), datorită alcalinităţii solului care le impiedică dezvoltarea normulă.

FAUNA

Munţii Şureanu dispun încă de o fauna bogată, a cărei răspîndire este favorizată de prezenţa pădurilor. Totuşi, intervenţiile antropice - prin exploatarea pădurilor sau defrişări în scopul extinderii pajiştilor şi a suprafeţelor cultivate, construirea şoselelor forestiere etc. - au determinat, în parte, restrîngerea arealului unor specii.

In etajul alpin pot fi văzute nenumărate păsări, cum sînt: ciocîrlia urecheată (Eremophila alpestris), pasărea omătului (Plectrophenax nivalis), de origine arctică, ce se află aici în pasaj, apoi fîsa de munte (Anthus sp. spinoletta), pietrarul (Oenanthe oenanthe), brumăriţa (Prunella collaris) şi mierla de piatră, care cuibăresc aici. Pot fi întîlnite, de asemenea, corbul, silvia şi cinteza, ce provin din păduri. Dintre rozătoare este prezent şoarecele de zăpadă (Microtus nivales ulpius).

In zilele călduroase, pe pajiştile alpine, ca şi pe stîncile calcaroase se pot vedea vipera comună (Vipera berus), şopîrla de munte (Lacerta vivipara) şi numeroase specii de fluturi, între care Erebia pandrose roberti Peschke, element alpin.

In locurile umede de la obîrşia rîurilor, din circurile glaciare, ca şi în zonele înmlăştinite, trăiesc broasca de munte (Rana temporaria), salamandra (Salamandra s. salamandra) şi tritonul

(Triturus alpextris). Răspîndirea animalelor nu reprezintă totuşi o etajare strictă, ca în cazul vegetaţiei; arealul

acestora este mult mai larg, ca de exemplu ursul (Ursus arctos) şi lupul (Canis lupus), care urcă în etajul alpin, atraşi de stîne, sau vulpea (Vulpes vulpes), mistreţul (Sus scrota), care coboară pînă în zonele depresionare înconjurătoare, deşi ele sînt caracteristice pădurii. Alături de aceste animale, în păduri mai trăiesc căpriori (Capreolus capreolus), veveriţe, viezun, iepuri, exemplare rare de jderi (Martes martes) şi de rîs (Lynx lynx), specie ocrotită.

Lumea păsărilor de pădure este de asemenea bogată şi variată. Este de ajuns să amintim numai cîteva dintre acestea, ca: privighetoarea, ciocănitoarea, alunarui, piţigoiul, cinteza, mierla, mătăsarii, gaiţele, sitarii. În desişurile pădurii din bazinul Sebeşului se ascund cocoşul de munte (Tetrao urogallus) şi ierunca (Tetrastes bonasia), elemente faunistice declarate monumente ale naturii ocrotite de lege.

Apele rîurilor sînt săgetate de peşti: păstrăvul indigen (Salmo trutta fario) se întîlneşte pe cursurile superioare, repezi şi limpezi, în timp ce lipanul (Thumallus thumallus) şi moioaga (Barbus meridionales petenyi) se pescuiesc pe cursurile mijlocii. In apele rîurilor mai pot fi amintiţi: nisiparniţa (Sabanejenia romanica), iar dintre nevertebratele acvatice, racul (Astacus torrentium).

LOCUITORII ŞI ACTIVITĂŢILE UMANE

Bordura şi împrejurimile Munţilor Şureanu au fost locuite din cele mai vechi timpuri. Dovezile materiale ale unei populaţii paleolitice s-au descoperit în peşteri şi pe unele locuri netede înalte. Astfel, în peşterile Bordul Mare şi Ciclovina Uscată sînt mai multe strate suprapuse, cu urme de vetre de foc, instrumente de cremene şi os, fragmente din schelete de Ursus spelaeus, Equu caballus, Canis lupus, care atestă aşezări din comuna primitivă. În peştera Gaura Cocoşului şi în dealul Coasta Vacii, la Federi, s-au găsit urme din epoca musteriană.

Vestigii neolitice, cînd se practica, pe lîngă vînat şi pescuit, şi cultura rudimentară a pămîntului şi creşterea animalelor, s-au descoperit în multe aşezări de la poalele muntelui şi culoarele depresionare vecine (Turdaş, Tărtăria, Petreşti etc.). La Sebeş (Rîpa Rosie), Sebeşel (d. Gorgan), Răchita (vf. Zăpozii) etc. s-au găsit elemente din faza de trecere de la neolitic la epoca bronzului (cultura Coţofeni), care atestă activitatea agrară.

Epoca bronzului şi epoca fierului, cînd s-a conturat formarea poporului şi culturii geto-dace, sînt de asemenea bine reprezentate la Călan, Strei, Pianu de Jos, Sebeşel ş.a.). Descoperirile arheologice au scos în evidenţă faptul că în aceste locuri a existat nucleul stăpînirii dace şi, ulterior, al celei romane; mai tîrziu, pînă aici s-a extins şi voievodatul lui Litovoi.

Urmele de locuire dacică, prin aşezări fortificate militare sau civile, locuinţe izolate şi stîne, sînt destul de numeroase. Epoca de convieţuire daco-romană apare peste tot sub forma de ,,vilae rusticae", precum şi prin castrele de la Tîrsa, vf. Godeanu, Orăştioara de Sus, Auşel - Vîrful lui Pătru, Comărnicel - Gruişoara.

Din feudalism au rămas numeroase vestigii, reprezentate prin ruinele unor cetăţi şi turnuri de pază (Sibişel, Crivadia) sau lăcaşe de cult. De asemenea, o serie de documente ne furnizează date cu privire la continuitatea populării acestui teritoriu, precum şi la participarea populaţiei la luptele împotriva asupririi. Un reprezentant al luptei împotriva nedreptăţilor este Sofronie de la Cioara (azi Sulişte), conducătorul uneia din răzvrătirile (1759-l761) care au precedat răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784).

Pe lîngă vechimea aşezărilor se remarcă continuitatea lor pe aceeaşi vatră, fapt atestat nu numai de documentele istorice, ci şi de anumite denumiri care, preluate nemistificat, oferă unele date interpretative. Numele străvechi de ,,ohabă" (Ohaba Ponor, Ohaba de sub Piatră, Ohaba Streiului), care înseamnă ,,moşie ereditară scutită de impozite şi prestaţii", atestă nu numai o situaţie privilegiată, dar şi perpetuarea acestora din prefeudalism. Insuşi numele de Ciclovina - şi nu ,,Cioclovina”, cum greşit a fost preluat din hărţile şi documentele austriece - pare a fi de origine geto-dacă, dacă nu chiar mai veche. De altfel, înşisi locuitorii satului îi spun Ciclovina şi ,,... ei ştiu mai bine decît oricine cum îi zice cătunului lor", afirma ilustrul geograf-toponimist Ion Conea, care a cercetat această zonă, dar, prin vitregia naturii, nu a mai apucat să-şi publice studiu.

Activitatea agricolă, deosebit de intensă la marginea spaţiului montan, a pătruns şi în interiorul acestuia, pînă la altitudini de 800-1 000 m, cu plante adaptabile la temperaturi scăzute (cartof, porumb, unele zarzavaturi). Alături de agricultură, activităţile zootehnice au tradiţii străvechi pe aceste meleaguri, iar deplasările tranşumante se practicau în mod obişnuit. Din arhivele punctelor de vamă din prima jumătate a secolului al XIX-lea rezultă că locuitorii satelor Lancrăm, Sebeşel, Săsciori, Loman, Căpîlna, Răchita, Cioara, Grid, Ludeşti, Bosorod, Subcetate, Ponor, Livadia treceau cu turmele în Ţara Romănească ajungînd pînă la Dunăre, iar oierii de la Sebeş, Şugag, Pianu ajungeau pînă în Dobrogea.

Pe lîngă aşezările permanente, în znna munţilor Şureanu sînt o serie de aşezări temporare, legate de diferite activităţi economice (adunarea şi păstrarea fînului, iernarea animalelor). Astfel, unele sate de culme, cu case răzleţite pe platouri sau aninate de versanţi, au rezultat din permanentizarea locuirii sălaşelor (colibe).

Stînele, foarte numeroase în Munţii Şureanu, sînt, de asemenea, aşezări temporare (sezoniere). Majoritatea se găsesc pe culmile din partea centrală a muntelui, la limita superioară (adesea antropizată) a pădurii (în general, la peste 1500 m). Sînt însă şi stîne situate în pajisti secundare, pe locul pădurjlor de răşinoase sau fag. De exploatările forestiere, precum şi de activităţile de replantare şi întreţinere a fondului forestier sînt legate aşezări cu caracter pasager.

Activitatea industrială s-a dezvoltat la bordura masivului, în aşezările din depresiuni, pe baza materiilor prime locale, a priceperii şi tradiţiei locuitorilor. Astfel sînt unităţile metalurgice şi cocsochimice de la Călan, întreprinderile mecanice de la Cugir, Orăstie şi Petroşani, întreprinderile de prelucrare a lemnului de la Sebeş, Orăştie, Haţeg, Pur, întreprinderile de prelucrare a pieilor şi de confecţii de blănuri de la Orăştie şi Sebeş, fabricile industriei alimentare de la Orăştie şi Haţeg. Industria extractivă este reprezentată prin întrepninderile miniere pentru extragerea cărbunelui (Petrila, Lonea), pentru exploatarea bauxitei (Ohaba Ponor), pentru exploatarea argilei refractare şi calcarului (Băniţa), balastiere (Bretea) etc.

Turism

OBIECTIVE TURISTICE

Obiectivele turistice de natură istorică, folclorică, hidromorfologică, biogeografică etc. sînt numeroase şi se întîlnesc pretutindeni în interiorul şi la exteriorul muntelui. În cele ce urmează amintim cîteva dintre cele mai importante şi mai accesibile. Altele sînt menţionate la descrierea traseelor.

Obiective social-istorice.Vestigiile dacice sînt reprezentate de vase, unelte, arme, podoabe, construcţii cu caracter

militar sau civil, precum şi de unele gospodării ţărăneşti. Ansamblul de cetăţi şi fortificaţii din Munţii Şureanu, de un tip cu totul original, a cunoscut o mare dezvoltare în secolele I î.e.n. - I e.n. Ele au fost distruse după al doilea război de cucerire a Daciei de către romani (105-l06). Dintre principalele fortificaţii dacice descoperite pînă în prezent patru sînt situate pe valea Grădiştei.

Fig. 7. - Cetatea Sarmizegetusa (după I. H. Crişan)Cetatea Sarmizegetusa-Regia, considerată capitala Daciei, este situată pe un deal (un vechi

nivel de eroziune din cadrul platformei Luncani), limitat de valea Godeanu (sud) şi valea Pîrîului Alb (nord); are forma unui patrulater neregulat (fig. 7). Intreaga incintă, fortificată, cu o lungime de 240 m şi lăţime maximă de 160 m, este împrejmuită cu ziduri de tip murus dacicus (ziduri duble din blocuri de piatră făţuită, legate între ele prin tiranţi de lemn; spaţiul dintre ziduri este umplut cu pămînt şi bolovani).

In interiorul fortificaţiilor s-au descoperit urmele unor locuinţe, depozite de grîne şi unelte. O captare ingenioasă (în punctul Tău) asigură apa necesară adusă printr-o conductă din tuburi de lut ars, protejate de jgheaburi din trunchiuri de copaci şi blăni de stejar.

In partea nord-estică a cetăţii se află incinta sacră - un grup de sanctuare, dintre care unul de mari proporţii - în forma circulară. Studiile întreprinse de profesorul universitar Gheorghe Chiş şi cercetătorul ştiinţific Pompei Mureşan asupra acestora au dovedit şi funcţia de calendar.

Pe culmea prelungă, de la vestul cetăţii, se găsesc urmele unor aşezări cu caracter civil-gospodăresc şi turnuri de pază. Edificiile, în general, au forma de patrulater cu una sau mai multe încăperi construite din bîrne aşezate pe temelii de piatră. Intr-una din locuinţe, de forma poligonală, s-a descoperit un vas cu inscripţia ,,DECEBALUS PER SCORILO", iar în alta, cu două încăperi, o trusă medicală.

Accesul în cetate se făcea prin partea de vest, străbătînd mai întîi aşezarea civilă cu elemente de urbanizare. În prezent se poate vizita urmînd traseul 12. Un drum forestier construit pe Pîrîul Alb facilitează accesul auto dinspre Orăştie. După cel de-al doilea război cu romanii (105-l06), cetatea, incinta sacră şi aşezarea civilă au fost distruse şi incendiate. O clădire de cărămidă, construită ulterior în cetate, adăpostea o unitate romană din Legiunea a IV-a, ,,Flavia Felix", care avea misiunea de supraveghere a zonei în eventualitatea unor intenţii de reaşezare a dacilor. Edificiul unei băi, construită tot de romani, s-a descoperit pe o terasă aflată în sudul cetăţii. Intrucît săpăturile arheologice continuă, cu siguranţă că se vor face şi alte descoperiri menite să elucideze şi mai bine una din civilizaţiile Europei nesclavagiste.

Aşezarea civilă de la Feţele Albe este situată pe un mic platou înclinat (Şesul cu Brînză), fragment al unei suprafeţe de eroziune. Ea a fost probabil reşedinţa unui nobil dac şi se remarcă prin lungimea zidurilor şi prin sanctuarul circular, asemănător celor de la Sarmizegetusa Regia. Accesul este uşurat de poteca ce urca din Pîrîul Alb.

Fig. 8 - Cetatea Blidaru (după O. Floca)Cetatea Blidaru se află pe un mamelon terasat la 640 m, pe partea stîngă a văii Grădiştei. Este

formată din două incinte alăturate, construite în etape diferite (fig. 8). Prima, de forma trapezoidală, cu patru turnuri exterioare de colţ, se presupune a fi din timpul lui Burebista. În centrul ei se observă fundaţia unui turn-locuinţă. A două incinta, construită în vremea lui Decebal, este legată de prima, pe care o întregeşte. În partea nord-vestică, în afara cetăţii, se găseşte o cisternă patrulateră (8 x 6,2 x 5 m) pentru apă, căptuşită cu zid de piatră şi tencuită cu mortar de var, nisip şi cărămidă pisată, după modelul roman. Cisterna era acoperită cu blocuri de piatră şi alimentată cu apa unui izvor din apropiere printr-o conductă formată din tuburi de teracotă. Tot în afara cetăţii s-au descoperit turnuri de pază de forma patrulateră (unui în Poiana Popii, altul în Poiana Porţii, mai jos de cisternă). La cetate se poate ajunge fie coborînd din satul Tirsa, fie urcînd din dreptul taberei de pionieri de la Costeşti, pe culmea Făeragului (tra-seul 13).

Fig. 9 - Cetatea Costeşti (după O. Floca)Cetatea de la Costeşti este situată la sudul localităţii, pe vîrful unei înălţimi conice (540 m), pe

partea stîngă a văii Grădiştea. Este o fortificaţie formată dintr-un val de pămînt, lat de 6-8 m şi înalt de 2 m, pe a cărui creastă există o palisadă din stîlpi de lemn. Valul de pămînt era dublat în interior, spre panta mai accesibilă, de un zid de piatră de tip ,,murus dacicus" prevăzut la colţuri cu turnuri pătrate (fig. 9). In incintă sînt două turnuri-locuinţă din piatră şi cărămidă arsă şi probabil din lemn la partea superioară, acoperite cu ţigle de tip grecesc. Între cele două turnuri erau anexe gospodăreşti (cămară, bucătărie, cuptor de copt pîine). De la poartă la unul din turnurile locuinţei duce o scară din blocuri de piatră, flancată cu jgheaburi de scurgere a apei.

In afara cetăţii au fost descoperite turnuri de apărare construite din piatră şi patru sanctuare patrulatere. În timp de pace, cetatea de la Costeşti era reşedinţa unui nobil dac; în caz de primejdie se transforma într-o primă redută din ansamblul fortificaţiilor de pe valea Grădiştei.

Poteca spre cetate porneşte din faţa cabanei turistice şi trece pe la tabăra de copii situată la baza înălţimii.

Cetatea Piatra Roşie se compune din două incinte: una mica (102 x 45 m), dreptunghiulară, cu zid din piatră făţuită, prevăzută cu turnuri la cele patru colţuri şi un turn-poartă pe latura de est; cealaltă este mai mare (140 X 125 m), are ca împrejmuire un zid de bolovani, completat cu palisadă pe trei laturi, a patra latura fiind formată din zidul primei incinte. În interiorul incintei mici se găseşte un rezervor de apă circular şi fundaţiile unor construcţii din lemn; în cadrul incintei mari, străjuită la cele două colţuri libere de turnuri pătrate, se păstrează urmele unei locuinţe şi ale unui sanctuar. În exterior, un turn izolat străjuieşte drumul spre cetate (fig. 10).

La cetate se poate ajunge pe o potecă ce urcă pe versantul stîng al văii Alunului, din apropierea şcolii din satul Alun. Se mai poate ajunge şi din Valea Roşie, pe cărarea ce urcă pe versantul drept, la o distanţă de 1,6 km de confluenţa cu valea Lujicani.

Fig. 10 - Cetatea Piatra Roşie (după O. Floca)Cetatea de la Peştera Bolii este situată pe un pinten calcaros, în care pîrîul Băniţa şi-a săpat o

cheie scurtă dar pitorească. Construcţia era prevăzută cu turnuri de apărare, sanctuare, canalizare, depozite de alimente şi arme. În partea cea mai înaltă era un turn-locuinţă, la care se ajungea pe trepte săpate în stîncă. El oferea condiţii bune pentru supravegherea drumului ce urca dinspre Valea Jiului către Haţeg. Poteca la cetate urcă pe versantul drept al Cheii Băniţei din apropierea podeţului de cale ferată. Tot aici se recunosc urmele unor ziduri de apărare. La limitele abrupte ale platoului calcaros, către nord şi est, zidurile lipsesc, probabil datorită prăvălirii. În centrul platoului sînt fundaţiile a două construcţii din piatră. Urmele cetăţii sînt destul de şterse, iar inventarul mobil, sărac. Acest fapt se datoreşte, în buna măsură, devastării vestigiilor, spre sfîrşitul secolului trecut, în timpul construirii căii ferate Simeria-Petroşani (1872), cînd o parte din pietrele făţuite ale zidurilor au fost utilizate la construirea podeţelor şi armarea tunelului din Cheia Băniţei. În treimea inferioară a pintenului calcaros, aproape de poteca ce urca la cetate, se găseşte Peştera Şarpelui, puternic descendentă şi sifonată la capătul inferior din care se presupune că locuitorii cetăţii se aprovizionau cu apă (O. Floca).

Cetatea de la Cugir este situată la 494 m, pe un vîrf conic format din şisturi cristaline, detaşat de eroziune în marginea nordică a munţilor. Aici există vestigii arheologice de o deosebită importanţă. Cercetările realizate pînă în prezent au identificat două niveluri de locuire, unul aparţinînd secolelor III-II î.e.n. şi altul, din vremea lui Burebista şi Decebal (secolele I î.e.n. - I e.n.). Prin nivelarea şi amenajarea platoului, vestigiile mai vechi, din epoca bronzului (cultura Witenberg) şi din epoca hallstattiană au fost distruse în mare parte.

Marginea platformei era fortificată cu zid de piatră spre nord, cu val de pămînt, palisadă şi şanţ spre sad. Cu ocazia săpăturilor întreprinse de profesorul doctor I. H. Crişan au fost descoperite numeroase locuinţe, precum şi o necropolă, în cadrul căreia a fost deşumat un mormînt princiar, de incineraţie, din secolul I î.e.n., cu un bogat inventar (arrnură din zale de fier împodobite cu argint, coif de fier, lance, spadă lungă, celebra sica - pumnalul încovoiat, specific dacilor - etc.).

Această aşezare dacică, situată la 35 km de Sarmizegetusa Regia, pe drumul de culme Prihodişte-Prislop-Scîrna-Godeanu (traseele 8 şi 12), a făcut parte din lanţul de fortificaţii de la marginea Munţilor Şureanu (dintre care, unele încă nu sînt localizate) şi a constituit un obstacol în calea unui duşman care ar fi intenţionat să urmeze acest drum. Accesul din oraş la cetate este prin strada N. Copernic.

O mare parte din obiectele descoperite cu ocazia săpăturilor sînt expuse în clădirea Casei Pionierilor (str. V. I. Lenin). Unii cercetători presupun că Singidava, menţionată de Ptolemeu, ar putea fi identificată cu cetatea de la Cugir, pe cînd alţii o localizează la Deva.

Cetatea de la Căpîlna este situată pe un pinten, la altitudinea de 660 m. Are forma ovală, cu axa mare de 56 m, iar cea mica de 42 m şi datează din secolul al II-lea î.e.n. A fost refăcută în timpul lui Burebista şi consolidată cu ziduri din piatră şi lemn. Ea era o reşedinţă nobiliară în timp de pace şi fort militar în timp de război. Drumul la cetate se face în circa 30-40', urcînd pe valea Gărgălăului, de la ,,podul cetăţii", aflat peste apa Sebeşului, în amonte de satul Căpîlna (apendice al traseului 1). In afara cetăţilor dacice de la interiorul şi exteriorul munţilor, se mai găsesc şi cîteva vestigii de fortificaţii feudale:

Cetatea feudală de la Sibişel a fost construită în secolul al XIII-lea, ca loc de refugiu şi apărare, probabil după invazia tătarilor din 1241. Ea este situată pe coama înălţimii numită Bordul Cetăţii, la 515 m, aflată pe dreapta pîrîului Sibişel. Astăzi se mai păstrează zidul din partea sud-estică, cu înălţime de 3-5 m, precum şi o poartă cu arc frînt în partea de nord-est. Cetatea a fost construită din piatră brută unită cu mortar. La ea se ajunge urmînd drumul de la Sibişelul Vechi spre Cucuiş, din care se desprinde, în dreapta, o potecă şi un drum de căruţă.

Cetatea feudală de la Săsciori, construită în secolul al XH-lea, este situată pe stînga văii Sebeşului, la o altitudine de 430 m şi are forma unei elipse cu diametrele de 140 şi 35 m. Este prevăzută cu două turnuri, construite probabil ulterior (secolul al XIII-lea). Turnul de nord-est este străbătut de o poartă dublă, cu arc frînt la partea superioară. Cetatea a fost folosită ca loc de refugiu. Se ajunge la ea urcînd versantul văii, pe poteci, dinspre Săsciori şi Laz.

Turnul medieval de la Crivadia, amplasat strategic pe o stîncă de calcar (600 m), în apropierea viaductului peste rîul Crivadia. Fiind în apropierea soselei (DN-66), el poate fi vizitat cu uşurinţă. Are formă rotundă şi este construit din piatră. A fost utilizat pentru observare şi apărare. Intrarea iniţială era la înălţime, trebuind să fie utilizată o scară care, la nevoie, se ridica. Acum se pătrunde printr-o spărtură practicată la bază. La partea superioară a turnului există creneluri, iar în interior un coridor cu parapet pentru apărători. Intrucît în partea de nord a turnului stînca de calcar coboară vertical în Cheile Crivadiei, el era uşor de apărat. Se pare că turnul nu a fost acoperit şi nu a servit ca locuinţă.

Objective ale cadrului naturalCheile Crivadiei sînt sculptate în partea sud-vestică a dealului Runcu (788 m) şi au o lungime

de peste 1 km. Îngustimea dintre pereţii cheilor cu înălţimi de 70-l00 m deasupra rîului, verticalitatea lor, precum şi numeroasele marmite cu adîncimi de peste 1,5 m din jumătatea superioară nu au permis nici măcar formarea unei poteci. Un proces interesant în aceste chei este colmatarea (umplerea) şi decolmatarea (golirea) alternativă a marmitelor.

De pe viaductul care traversează cheile, la capătul inferior (DN-66), se observă confluenţa cu pîrîul Jgheabului (Munceilor), care şi el şi-a săpat chei greu accesibile în aval de Gaura Oanei. În versanţii acestora se găsesc peşteri. Flora şi vegetaţia Cheilor Crivadiei, ,,conservate pînă în prezent într-o deplină autenticitate", ca şi spectaculozitatea reliefului prezintă un deosebit interes stiinţific. Fondul cenotic este alcătuit de un mare număr de specii termofile, alături de care se remarcă numeroase elemente dacice şi daco-balcanice (Dianthus petraeus, Sesleria rigida, Thymus comosus, Hepatica transsilvanica etc.). Vegetaţia lemnoasă este alcătuită din liliac sălbatic (Syringa vulgaris), frasin (Fraxinus ornus), sorb (Sorbus borbassi), corn (Cornus mas), tei (Tilia cordata), carpen (Carpinus betulus) etc.

Vegetaţia stîncăriilor de lîngă Ohaba de Sub Piatră este reprezentată prin specii xerice: Plan-tago holosteum, Minuartia frutescens, Silene armeria. Astragalus onobrychis, Anthemis montana, Festuca pseudodalmatica, Achillea nailreichii ş.a. Specia reprezentativă este Plantago holosteum, care se mai găseşte numai pe stîncile din amonte de satul Petros şi în Cozia.

Cheile Dăniţei, sculptate epigenetic în calcare mezozoice, scurte dar pitoreşti, sînt străbătute de calea ferată Petroşani-Simeria. La mijlocul lor se dezvoltă un bazinet depresionar de confluenţă, de

unde urca o potecă la Cetatea Bolii. Spre extremitatea din amonte se recunosc patru nivele de eroziune (adîncire). Tot aici, în dreptul tunelului căii ferate de la nivelul celei de a doua trepte de eroziune, pereţii lor surplombaţi şi modelaţi de marmite se apropie pînă la 2-3 m. Sectorul din aval, unde se găseşte şi Peştera Bolii, a fost lărgită cu ocazia construirii liniei ferate.

In cadrul cheilor, ca şi pe înălţimile calcaroase din jur, cu precădere pe înălţimea pe care se află Cetatea Bolii, se dezvoltă o flora care include numeroase endemisme şi specii sudice: Juniperus sana, Syringa vulgaris, Fraxinus ornus, Sorbus orbassi, Spiraea chamaedryfolia, Hepatica transsilvanica, Asperula capitate, Doronicum columnae etc.

Peştera Bolii este situată în apropierea gării cu acelaşi nume. Ea s-a format prin străpungerea subterană a unei bare calcaroase de către pîrîul Jupîneasa. Procesul a avut loc cînd talvegul acestuia era cu peste 25-30 m mai ridicat decît în prezent şi cînd apele lui curgeau spre valea Băniţei prin şaua din apropiere, prin care acum trece un drum carosabil. Peştera, cu o lungime de circa 450 m, lăţimi între 12 şi 75 m şi înălţimi de 3-12 m, are forma unui tunel meandrat (fig. 11). În interiorul ei se găsesc fragmentele unei terase de 2-3 m, care alternează de o parte şi de alta a pîrîului. Talpa peşterii este pardosită cu aluviuni grosiere, care la viituri sînt acoperite complet de apă.

Cheile Taiei şi Roşiei sînt sculptate într-o ramă calcaroasă prinsă de-a lungul unei falii între şisturi cristaline. Deşi scurte, ele sînt spectaculoase, iar în pereţii lor se deschid cîteva peşteri. Aici se regăsesc elemente floristice termofile de stîncărie, precum şi specii sudice (traseele 19 şi 20).

Fig. 11 - Peştera Bolii (după Margareta Dumitrescu)Cheia Rîului Mic (a Cugirului) este modelată în roci metamorfice (amfibolite), într-o zonă în

care acestea sînt străbătute de migmatite, la circa 8 Km amonte de confluenţa cu Arieşul. Prezenţa cheii a favorizat construirea unui baraj de hait, acum colmatat.

Peştera Gaura Oanei este modelată în dealul Cornetu de către pîrîul Munceilor. Procesul a evoluat în mai multe etape, prin captări succesive. O primă captare, în subteran, a dus la formarea jumătăţii inferioare a pesterii. Alte două captări se constată prin pierderi de apă parţiale sau totale în patul albiei; ele au dus la prelungirea peşterii în amonte. Ultima captare a creat joncţiunea hidrogeologică cu peştera Malul Roşu, situată mai sus, care este încă inaccesibilă omului. În jumătatea inferioară a peşterii se află trei guri de acces: una în amonte, sub Scăuniş, formată în timpul primei captări, prin care şi azi pătrund - la debite mari - apele pîrîului Muncel; alta, în aval, prin care apa părăseşte pestera, şi a treia, situată între primele două; ea constituie cea rnai accesibilă poartă de pătrundere în subteran.

Fig. 12 - Peştera Gaura Oanei (A) (după V. Trufaş, I. Micu, St. Oprescu) şi Peştera din Perete (B) (după C. Farmache, C. Megulete) .Peştera este slab concreţionată. În schimb, în lungul cursului subteran apar aluviuni în care

predomină elementele metamorfice; la capătul inferior există o cascadă asociată cu marmite şi un pod natural (fig. 12).

Lărgimea mare a puţului de sub Scăuniş, care constituie prima captare subterană, este opera evorsiunii şi eroziunii regresive. Spre muchia cascadei formată de pîrîul Muncel la deversarea spre puţ sînt sculptate cîteva marmite. Intr-una din ele se găsesc ,,bile de marmitaj" de diferite dimensiuni - de la 1 la 15 cm. În abruptul vestic al puţului, aproape la nivelul treptei antitetice peste care iniţial curgea pîrîul Muncel, se află Peştera din Perete, o galerie de 273 m, cu fragmente de planşeu stalagmitic (traseul 17).

Peştera Tecuri, lungă de aproape 500 m, este accesibilă printr-un aven adînc de 12 m, amenajat cu o scară de lemn. De la baza avenului pornesc două galerii: una spre nord-est, care constituie o adevărată expoziţie de forme rezultate din cristalizarea carbonatului de calciu (stalactite, stalagmite, coralite, gururi etc.), alta spre sud, la capătul căreia, după traversarea unui lac, dăm de un puţ strîmt (fig. 13).

Din anul 1954, peştera a fost declarată monument al naturii şi constituie o rezervaţie speologică; multe din podoabele sale formate în mii de ani au fost distruse de unii vizitatori.

Peştera Ciclovina Uscată reprezintă un etaj superior, fosil, al sistemului hidrocarstic Ponorîci-Ciclovina cu Apă şi este formată din două galerii (fig. 14). Intrarea naturală, rar utilizată, se deschide într-un perete vertical, deasupra unei pante de grohotiş. Accesul în pesteră se face printr-o galerie săpată de om pentru exploatarea guanofosfatului. Prin aceste lucrări au fost distruse numeroase formaţiuni stalagmitice.

Peştera Ciclovina Uscată a fost a doua din lume din care s-a exploatat guanofosfat. Grosimea zăcămîntului atingea pe unele locuri 15 m, iar întreaga cantitate a fost estimată la 50 000 tone. Guano analizat conţinea 17% superfosfaţi, din care 70-80% solubili în acid citric. Materialul exploatat era transportat la gara Pui, cu un funicular lung de 7,5 km, unde oasele de Ursus spelleus (găsite mai ales în fundul peşterii) erau măcinate şi amestecate cu gunoiul de liliac, înainte de a fi trimise beneficiarilor.

Fig. 13 - Pestera Tecuri (după Margareta Dumitrescu)

Fig. 14. - Peştera Ciclovina Uscată (V. Trufaş, A. Jurkiewicz)Importanţa peşterii constă atît în modul de formare, cît mai ales în vestigiile locuirii umane.

Aici s-au descoperit patru strate paleolitice suprapuse (urme de vetre de foc, fragmente din scheletele animalelor vînate, unelte din os şi cremene). Prin decolmatarea unei galerii umplute cu prundiş ar fi posibilă descoperirea unor culoare în care izolarea a favorizat păstrarea intactă a formaţiunilor stalagmitice (traseele 14, 15).

Peştera Şura Mare se deschide la capătul din amonte al unei chei lungi de circa 500 m, ce apare ca o vale ,,în fund de sac", sculptată de pîrîul Ohaba, la baza versantului Fruntea Mare. Peştera a luat naştere prin lărgirea unor falii de către apele pîrîului Ohaba, care se pierd în subteran la capătul unei văi oarbe (Fundătura Ponorului). Distanţa în linie dreaptă între punctele de dispariţie şi apariţie a apei este de 4 km, dar cursul ei subteran este mult mai lung.

Peştera este formată dintr-o galerie accesibilă pe o distanţă de circa 4.5 km, largă de 2-7 m şi înaltă de 30 m. La capătul din amonte, galena este închisă de un lac-sifon. Intrarea monumentală, cu o lăţime de 8-l2 m şi o înălţime de aproape 40 m, sugerează o evoluţie îndelungată. In lungul peşterii sînt numeroase repezişuri şi cascade. Pe primul sector talpa este acoperită cu aluviuni din roci metamorfice şi blocuri de calcar provenite din prăbuşiri. În amonte de Sala Mare (45/35 m), în talpa galeriei sînt sculptate marmite, apoi carene.

Cercetătoarea Margareta Dumitrescu menţionează prezenţa în această peşteră a celei mai mari colonii de lilieci în hibernare din ţara noastră (Pipistrellus pipistrellus), estimată la peste 100 000 exemplare. Ea se află situată la circa 350 m de la intrare, unde temperatura aerului este în jur de 8 0C iarna şi 100C vara.

Peştera nefiind amenajată, vizitarea se poate face numai în cadrul unor echipe experimentate în turismul subteran şi dotate cu echipament adecvat, deoarece trebuie traversate lacuri adînci şi escaladate unele cascade şi formaţiuni stalagmitice care obstruează galeria (traseul 14).

Avenul din Dosul Lăcşorului, printre cele mai mari din ţară, este format dintr-un puţ adînc de 155 m la baza căruia se desfac două galerii ce coboară la peste 260 m (fig. 15). Rîul subteran care trece pe la baza avenului ajunge în Sura Mare la distanţa de 950 m de la intrare.

Fig. 15 - Avenul din Dosul Lăcşorului (H. Mitrofan, I. Giurgiu, I. Popa, R. Costache)După cum rezultă din paginile anterioare, potenţialul turistic al Munţilor Şureanu se oglindeşte

într-o constelaţie de monumente istorice, de arhitectură şi de artă, de variate şi pitoreşti forme de relief (glaciar, fluviatil, carstic), de privelişti neasemuit de frumoase. Originalitatea şi farmecul creaţiilor folclorice, al tezaurului etnografic de mare expresivitate fac din această regiune o adevărată vatră folclorică, expresie a culturii populare.

Diversitatea cromatică, dar sobră şi de bun gust, a portului popular exprimă însuşirile artistice ale locuitorilor acestor meleaguri. Trecînd prin satele de la marginea masivului sau străbătînd potecile din interiorul său, turistul va fi în postura de a-şi îmbogăţi bagajul formulelor de bineţe. De altfel, în această zonă se păstrează vechiul şi frumosul obicei ca trecătorii să se salute, indiferent dacă se cunosc sau nu. Salută tînărul pe cel mai vîrstnic, cel care trece pe cel care stă, cel care coboară pe cel care urcă. A nu saluta sau a nu răspunde la salut, aici ca şi în alte zone montane ale ţării, înseamnă o impoliteţe.

CĂI DE ACCES

Munţii Şureanu sînt accesibili din toate direcţiile. Văile care-i delimitează au uşurat dezvoltarea căilor de comunicaţii şi a numeroaselor localităţi care constituie puncte de plecare spre interiorul lor. Căile ferate înconjoară masivul din trei părţi. La nord, între Sebeş şi Simeria este tronsonul magistralei feroviare Bucureşti-Braşov-Curtici, din care, la Şibot, pătrunde un apendice spre sud, pînă la Cugir. La sud şi vest este calea ferată Filiaşi-Simeria, a cărei traversare prin defileul Jiului a fost realizată prin munca voluntară a tineretului în anul 1948. Ea uneşte magistrala feroviară Bucureşti-Roşiori-Timişioara-Moraviţa cu magistrala Bucuresti-Curtici. La Subcetate se desprinde un racord către Caransebeş, care trece prin Porţile de Fier ale Transilvaniei. Aceste căi ferate uşurează transportul din orice parte a ţării, pînă în vecinătatea Munţilor Şureanu.

Căile rutiere formează o reţea densă de drumuri naţionale, judeţene, comunale şi forestiere, care oferă perspective lesnicioase de pătrundere pînă în centrul munţilor.

Inelul rutier periferic este format din tronsoane ale drumurilor naţionale DN 7 în partea de nord, între Sebeş şi Simeria, DN 66 în partea de vest şi sud, între Simeria şi Petroşani, DN 67 C în partea estică, între Sebeş şi Obîrşia Lotrului (asfaltat numai pînă la Oaşa) şi DN-7 A între Obîrşia Lotrului şi Petroşani (asfaltat parţial).

Din acest inel rutier care leagă, ca şi calea ferată, numeroasele localităţi din jurul masivului, pătrund convergent (legînd localităţile din lungul văilor) drumuri judeţene şi comunale, asfaltate pînă la limita muntelui, spre interior continuîndu-se cu drumuri comunale şi forestiere, adesea bine întreţinute.

LOCALITĂŢI ŞI PUNCTE DE PORNIRE

Sebeşul (altitudine 240-260 m) este menţionat în documente încă de la mijlocul secolului al XHI-lea, dar vestigiile arheologice atestă o aşezare încă din secolele IX-X, precedată de urme de locuire continuă din neolitic. El este menţionat în 1245 sub numele de Mallenbak, iar în 1301 cu numele de Sebeş (Sebuş)1. Ca oraş (civitas) este cunoscut din 1341. Spre finele secolului al XIV-lea (1387) şi în secolele următoare este întărit cu ziduri şi turnuri de apărare (opt), dintre care azi se mai păstrează o parte din poarta de vest, turnurile croitorilor (al studentului), cizmarilor, octogonal şi semicircular.

In centrul oraşului se găseşte biserica evanghelică, monument istoric şi artistic, care impresionează prin varietatea formelor arhitectonice rezultate din faptul că datează din două epoci diferite. Pe la 1350, în locul unei vechi bazilici romanice se începe ridicarea unei mari biserici gotice. Lucrarea se întrerupe după ridicarea ,,corului", prin anul 1383, datorită necesităţii fortificării oraşului în faţa pericolului turcesc. În această situaţie, partea de vest (cu clopotniţa) a vechii biserici în stil romanic, nedărîmată, face corp comun cu partea de est în stil gotic.

Tot în centrul oraşului (Parcul 8 Mai, nr. 4) se află ,,casa regească" (Casa Zapolya), valoros monument istoric care datează din secolul al XV-lea şi care azi adăposteşte Muzeul de istorie al oraşului, cu un patrimoniu de peste 20 000 obiecte şi documente istorice, de ştiinţe naturale şi o secţie de pictură Sava Henţia. În această clădire s-au întrunit mai multe diete voievodale.

In secolele XVI-XVII, la Sebeş au fost tipărite în limba română mai multe cărţi cu caracter moralizator (laic) şi bisericese. Activitatea industrială începe din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cînd se înfiinţează primele fabrici (cherestea, piele, ţesătorie de bumbac). În prezent, în oraş funcţionează mai multe întreprinderi: Fabrica de piele ,,Simion Bărnuţiu" (cu sectoare de tăbăcărie, marochinerie, confecţii haine de piele, articole de sport), Fabnca de ciorapi şi tricotaje, Fabrica de cherestea şi mobilă.

Oraşul Sebeş constituie în prezent un centru polarizator zonal şi are o funcţie industrială bine reprezentată, în care sînt antrenate 52%, iar în cadrul serviciilor 34% din populaţia activă. Industria este prezentă prin întreprinderi de interes republican (,,Căprioarau, Forestiera-Sebeş şi Fabrica Sebeşul), alături de care mai contribuie la ridicarea potenţialului economic al oraşului şi o serie de întreprinderi ale industriei locale şi un complex de îngrăşare a taurinelor. La nordul oraşului (1 km), spre Alba lulia, pe şoseaua naţională se află localitatea Lancrăm, în hotarele căreia s-a descoperit o aşezare din comuna primitivă, urme dacice şi un drum roman. Aici s-a născut şi tot aici îşi are locul de veci Lucian Blaga (1895-l961), poet, dramaturg, filozof şi eseist, membru al Academiei Române şi profesor universitar la Cluj. Aici există statuia în bronz a poetului, realizată în 1975 de Romulus Ladea.

In versantul abrupt al colinelor Secaşelor, care formează versantul drept al văii Sebeşului, apar mai multe rîpe colorate în tonuri de gri şi roşu, dintre care mai spectaculoasă prin formele expuse este Rîpa Roşie, legiferată ca monument al naturii. Ea se găseşte în partea de nord a oraşului (3 km) şi este sculptată în depozite miocene constituite din gresii, conglomerate şi argile roşii cutate într-un anticlinal. Panorama grandioasă a Rîpei Roşii este data de morfologia de amănunt, alcătuită din forme sculpturale (văi, interfluvii, coloane, piramide, minarete etc.), structurale (creste, suprafeţe structurale), clasto-carstice (pîlnii, poduri suspendate).

In preajma rîpei se întîlnesc atît plante de climă rece, ca jaleşul plecat (Salvia nutans) şi cel endemic (Salvia transsilvanica), cît şi de climă caldă, ca stejarul pufos (Quercus pubescens), otrăţelul (Onosma. viride), pirul crestat (Agropyron cristatum), pesma (Centaurea atropurpurea). Spre fundul rîpei creşte o garoafă rară (Dianthus serotinus var. demissorum), cu flori albe şi miros suav. Tot rarităţi floristice sînt cîrcelul (Ephedra distachya) şi grozama (Genista spathulata). Păduricea din apropiere este formată din tei, stejar, jugastru, o ferigă rară, Părul Maicii Domnului (Asplenium adianthumnigrum) şi arbustul bîrcoace (Cotoneaster integeri rima). În ascunzişurile coloanelor şi piramidelor cuibăresc corbi, porumbei sălbatici şi turturele.

Satul Strungari, aflat la altitudinea de 380-420 m, este cea mai din amonte aşezare situată în valea Pianului. Se poate ajunge din DN-7 (15 km de Vinţu de Jos), trecînd prin localităţile Pianul de Jos (vestigii romane şi o biserică evanghelică în stil romanic din secolul al Xll-lea) şi Pianul de Sus (centru de comuna, cu urme din comuna primitivă şi din epoca stăpînirii romane). Intre aceste două localităţi se descifrează şi azi ,,semnele" unor exploatări aurifere din secolele XV-XIX prin spălarea depozitelor aluvionare. Accesul, de la Strungari spre interiorul masivului, se face pe poteci nemarcate, prin satele Plaiuri şi Purcăreţi, răsfirate la nivelul platformei Luncani, pe drumurile forestiere de pe

1 Intr-un document din anul 1224 este amintită Ţara Sebeşului, Terra Sebus, denumire care se presupune că derivă de la Sabasius - zeul fertilităţii. Deci, Sabasius-Sabes-Sebus-Sebeş (P. M. Băcanu).

văile Recéa şi Tonea sau urcînd în satul Loman şi, de acolo, pe poteca marcată cu triunghi albastm (traseul 5).

Comuna Săliştea (Cioara) este o aşezare veche, situată la altitudinea de 280-300 m, pe terasele Mureşului, la marginea unor coline piemontane. De aici s-a ridicat în secolul al XVIII-lea un strălucit luptător pentru dreptate, cunoscut sub numele de Sofronie de la Cioara. Şi-a completat cunoştinţele în Valahia, de unde a revenit fii satul său natal, în anul 1756. Pentru activitatea dusă împotriva nedreptăţilor, împilării, pentru ca romănii ortodocşi să aibă vlădici şi ca urmare a conducerii unei răzvrătiri (1759-l761), el a fost prins şi închis de nouă ori de către autorităţile habsburgice. A fost ctitorul schitului Plăişor (transformat ulterior în mănăstire), unde funcţiona o şcoală pentru copiii ţăranilor. În 1955 a avut loc la Alba lulia solemnitatea cinstirii acestuia cu titlul de ,,mărturisitor al dreptei credinţe".

De la Sălişte se pot utiliza potecile nemarcate care urca prin satele de înălţime Călene şi Mugeşti sau pe valea Cioara, pe la mănăstirea Plăişor şi care în final se adună la Cărări (traseul 5).

Oraşul Cugir (320-360 m altitudine) este situat la contactul dintre munte şi culoarul depresionar al Mureşului, avînd o poziţie laterală faţă de marile căi de circulaţie din lungul acestuia. În limitele sale sînt incluse şi localităţile: Vinerea (situată în partea nordică, la circa 3 km în lunca şi pe terasa inferioară a rîului Cugir), Bocşitura, Bucuru, Goaşele (situate pe interfluviul dintre Rîul Mare şi Rîul Mic, la altitudini care se ridică pînă la 1000 m), Călene, Mugeşti (pe interfluviul dintre valea Cioara şi Rîul Mare, la altitudini de 600-900 m) şi Feţani (pe stînga Rîului Mic). A fost atestat documentar în anul 1493.

Oraşul este legat de magistrala feroviară Bucureşti-Braşov-Arad-Curtici, prin calea ferată construită în 1905 (Şibot-Cugir) şi de şoseaua naţională (DN-7, km 346), printr-o derivaţie asfaltată, care trece, ca şi calea ferată, prin Vinerea. Pe vatra actualului oraş s-au descoperit urme de veche locuire din epoca bronzului, fierului, prefeudală. Săpăturile arheologice - în curs de desfăşurare, sub îndrumarea profesorului universitar doctor I. H. Crişan, pe dealul conic al cetăţii - au scos la iveală vestigii care atestă că aici a fost un important centra dacic (Singidava?), ale cărui începuturi datează din secolele III-II î.e.n.

Oraşul Cugir este cunoscut ca centru metalurgic, încă de la finele secolului al XVIII-lea (Fabrica de fier). În prezent, la Cugir se găseşte una dintre cele mai reprezentativp platforme industriale constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor, ale cărei produse sînt exportate în peste 50 de ţări. În cadrul întreprinderii Mecanice Cugir se produc maşini-unelte, maşini de cusut, maşini de spălat rufe, lanţuri articulate.

Oraşul Cugir constituie un punct important de convergenţă (divergenţă) a drumurilor turis-tice din Munţii Şureanu (traseele 6, 8, 9, 10).

Comuna Romos (240-380 m altitudine), cu vechi tradiţii folclorice, ocupă o arie largă prin satele componente (Vaidei, Pişchinţi, Romos, Romoşel), din care pornesc mai multe poteci nemarcate spre interiorul munţilor. Una dintre ele trece prin Ciungu Mare - sat cu case împrăştiate la altitudinea de 700-1000 m. Aici se întîlnesc jocuri de copii perpetuate, probabil, din vremea dacilor, iar Jocul Căluşarilor este mai sobru. Desagii de Romos se recunosc prin ţesătura sub forma de tablă de şah cu pătrate negre şi albe.

In casa şi prin strădania inginerului pensionar Ion Renţea a luat fiinţă un modest punct muzeal etnografic.

Prin Romos-Romoşel-Ciungu-Plăvaia ar putea fi deschis un drum turistic pentru vizitarea cetăţilor dacice de către cei care-şi petrec concediul la Geoagiu-Băi.

Oraşul Orăştie (220-260 m altitudine) este situat la confluenţa rîurilor Grădiştea cu Sibişelul, pe o vatră locuită încă din neolitic. Aşezarea dacică fortificată de pe dealul Holumb era un avanpost al ansamblului de apărare de pe valea Grădiştei. În timpul şi după ocupaţia romană, populaţia autohtonă a durat la poalele cetăţii un tîrg. Mai tîrziu, în secolul al XII-lea, populaţiei autohtone i se suprapune colonizarea săsească.

Menţionat documentar din 1224, oraşul Orăştie devine un important centru meşteşugăresc şi cultural din secolul al XlV-lea. Este distrus de invazia tătarilor din 1241 - 1242 şi a turcilor din secolul al XV-lea, dar se reface treptat. Intr-una din aceste invazii, în toamna anului 1471, are loc bătălia de la Cîmpul Pîinii (lîngă Orăştie), în care trupele otomane sînt înfrînte de oastea condusă de Pavel Chinezul, comite al Timişoarei. La sfîrşitul secolului al XV-lea este declarat ,,civitas", cu dreptul de a avea reprezentant în Dietă.

La Orăştie a locuit Nicolae Olahus (pe vremea cînd tatăl său Ştefan Olahus era jude în oraş), cel care în opera sa istorico-etnografică, Hungaria, demonstrează originea, unitatea de neam şi limbă a românilor din Transilvania, Moldova şi Tara Românească.

Orăştia a intrat în analele culturii naţionale prin Palia de la Orăştie (158l-l582) - prima traducere în limba romănă a Vechiului Testament, realizată de Mihail Turdaş - tipărită de Şerban (fiul

lui Coresi) şi diacul Marien. Mai tîrziu, oraşul devine un centru important de culturalizare a românilor din Transilvania, prin publicaţiile periodice: ,,Revista Orăştiei" (1895- 1899), la care au colaborat George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, St. O. losif, Ilarie Chendi ş.a.; ,,Bunul econom" (1899-l908), ,,Libertatea” (1902 -l941), “Tovărăşia" (1905-l911), ,,Bobîrnaci" (1910-l914), ,,Cosînzeana" (191l-l917), condusă de poetul, folcloristul şi publicistul Sebastian Bornemisa (1892-l952), avînd colabonatori pe Liviu Rebreanu, Ion Agărbiceanu, Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu ş.a.

Tradiţiile culturale ale oraşului, începute cu reuniuni şi Societatea de lectură ,,Casina Română" (1868), s-au perpetual şi au evoluat, încît azi sînt mai multe formaţiuni cultural-artistice, precum şi Cenaclul literar ,,Liviu Rebreanu". În Piaţa Aurel Vlaicu nr. 1 funcţionează Muzeul de artă populară, în care pe lîngă minunatele exponate artizanale pot fi văzute o machetă a zonei, numeroase obiecte de interes arheologic şi istoric, monede de argint descoperite în localităţile învecinate, ceramica neolitică de la Tundaş ş.a.

Vechiul centru meşteşugăresc s-a transformat într-un oraş cu o industrie în plină dezvoltare, reprezentată printr-o întreprindere mecanică, o întreprindere chimică, o întreprindere de plante medicinale, o unitate forestieră, precum şi unităţi de interes naţional, ca Intreprinderea ,,Vidra", înfiinţată în 1928, profilată pe prelucrarea pieilor de animale şi confecţii de blănuri din care peste 16% sînt exportate, şi întreprinderea pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor, înfiinţată în 1958.

In împrejurimile Orăştiei, la Turdaş, Romos, Beriu, Orăştioara, Costeşti etc., se găsesc numeroase vestigii de cultură materială, din cele mai vechi timpuri pînă în feudalism. In apropiere de Orăştie (DN-7) este satul de origine al lui Aurel Vlaicu (6.XI.1882-l3.IX.1913), unul din pionierii aviaţiei noastre, ,,datorită căruia Romania a fost a treia ţară din lume care a avut un avion original, inventat, construit şi pilotat de unul din fiii ei". Alături de casa părintească şi a copilăriei se află monumentul pilotului construit în 1934 şi o clădire nouă ridicată cu ocazia centenarului naşterii marelui inventator (1982), pentru a adăposti majoritatea lucrărilor sale.

Satul Aurel Vlaicu (Binţînţi) este atestat documentar din 1291, dar în cuprinsul vetrei sale s-au găsit urme de locuire încă din epoca bronzului.

Localitatea Sibişel (320-400 m altitudine) este situată la marginea munţilor (Sibişelul Vechi), dar se continuă şi în interior, pe valea Sibişel, pe o distanţă de 4-5 km (Sibişelul Nou). În prima jumătate a secolului al XlX-lea, aici a funcţionat o uzină de fier înfiinţată în 1803. Activitatea ei s-a întrerupt prin avîntul luat de uzinele de la Hunedoara şi Cugir. Satul este renumit prin nucile mari, cu coaja subţire şi miezul gustos. Pe înălţimea Bordul Cetăţii, din partea estică, se găsesc ruinele unei fortificaţii feudale.

Satul Măgureni este situat în plină zonă montană, la altitudinea de 1100-1200 m, în partea de nord a Vf. Godeanu, între văile Glivii şi Măgurea. Se ajunge pe drum de care, dinspre Sibişel. El ar putea fi amenajat ca sat de vacanţă. Aici este pus sub ocrotire un arboret de pin şi larice (10 ha), provenit dintr-o plantaţie.

Comuna Orăştioara de Sus se desfăşoară pe valea Grădiştei şi include satele Bucium, Orăştioara de Sus, Ludeştii de Jos, Costeşti, Grădiştea de Munte, dar şi pe nivelurile de eroziune ale platformei Luncani (Ludeştii de Sus, Costeşti-Deal). Satele comunei folosesc mai mult ca localităţi de tranzit turistic.

La est de Ludeştii de Jos, pe locul numit Cetăţeaua s-au găsit urmele unei aşezări din epoca bronzului şi ale unei aşezări dacice. Tot aici s-a descoperit un tipar monetar (Caius Marius Capito), folosit - după cum afirmă Octavian Floca - de daci pentru fabricarea monedelor republicane. În hotarul localităţii Orăştioara de Sus, pe înălţimea Piatra Grădiştei, s-a descoperit un castru roman din piatră, în care staţionau detaşamente din Legiunea a XIII-a Gemina, de la Alba lulia, cu misiunea de a supraveghea complexul de fortificaţii dacice, chiar după ce au fost evacuate şi distruse.

La Costeşti, pe dealul Cetăţuia, se găsesc rămăşiţele primei fortăreţe dacice de pe valea Grădiştei. În apropiere funcţionează o cabana şi o tabără de pionieri. De aici, trecînd pe la Cetatea Blidaru (o altă fortăreaţă dacică), se ajunge pe platforma Luncani şi, mai departe (prin Poiana Omului), la calcarele de la Ohaba-Ponor sau, peste Muntele Tîmpu, la vîrfurile Şteaua, Negru, Şureanu şi apoi la cabana Şureanu, cabana Prislop (traseul 13). În hotarul satului Grădiştea de Munte sînt cele mai importante vestigii dacice: Sarmizegetusa Regia, completată cu aşezarea civilă de la Feţele Albe. La confluenţa Grădiştei cu Aninieşul se ridică Vîrtoapele, un munte din şisturi cristaline, acoperit de o placă de calcar în care se întîlnesc forme carstice (peşteri, doline, un aven).

Oraşul Simeria (200 m altitudine) reprezintă un nod feroviar important (din 1866), cu depou de întreţinere şi reparaţii a materialului rulant. Pe teritoriul oraşului îşi desfăşoară activitatea o întreprindere de exploatare şi prelucrare a marmurii, o întreprindere de colectare şi industrializare a laptelui, un complex industrial de îngrăşare a mieilor, ferme de vaci cu lapte. În raza administrativă a oraşului sînt cuprinse şi localităţile Cărpiniş (carieră de marmură şi travertin), Uroi (C.A.P.), Şăuleşti (C.A.P., balastieră), Simeria Veche, Sîntandrei (sere legumicole), Bîrcea Mare (întreprindere de

prefabricate).In lunca din bucla Mureşului de la nordul oraşului, la circa 1,5 km de gară, există Arboretumul

din Simeria (Biscaria), rezervaţie naturală şi parc dendrologic, cu o suprafaţă de peste 70 ha, care cuprinde cea mai bogată colecţie de arbori şi arbuşti exotici aclimatizaţi la noi în ţară la adăpostul florei autohtone.

Primul document în care este menţionat datează din anul 1763. El a fost alcătuit prin introducerea succesivă de specii exotice într-o pădure naturală de luncă. Iniţial, ca proprietate particulară, a avut rol de agrement. După 1879 au fost introduse specii din America de Nord şi din Extremul Orient, iar după primul război mondial s-a urmărit aclimatizarea de specii rare de interes forestier şi decorativ. Din cele 560 unităţi sistematice, 309 au fost introduse după anul 1954. Acest parc adăposteşte unele specii unice în ţară, ca: brazi giganţi (Abies delavay, A. taxoniana), Metasequoia glyptostroboides, Torreya taxifolia), precum şi cea mai bogată colecţie de magnolii (15 specii): Magnolia denudata, M. macrophila, M. kubus, M. soulangiana, M. tripetala ş.a.). Tot aici mai pot fi văzute: Xantoceras-ul (cu flori violacee prinse direct pe ramuri), cireşul japonez, călinul “bulgăre de zăpadă", varietăţi de liliac, salcîmul, bambus etc.

Arboretumul din Simeria a evoluat de la rolul de parc de agrement la cel de staţiune de cercetări forestiere şi horticole, fiind un adevărat laborator în aer liber, în care se îmbină studiul biologiei planţelor cu producţia diferitelor specii, constituind o adevărată sursă de seminţe şi puieţi de plante exotice şi decorative. El poate fi utilizat şi ca laborator didactic pentru elevi şi studenţi.

La 3 km nord de Simeria se ridică Măgura Uroiului (389 m), cea mai sudică prelungire a Munţilor Apuseni, intrată ca un pinten în valea Mureşului, la confluenţa cu Streiul. Ea reprezintă un neck vulcanic format din andezite, a cărui piatră - transportată cu plutele pe Mureş - a fost utilizată de romani la construirea castrului de la Micia (Mintia).

De pe creasta rotunjită ca o cupola a Măgurii Uroi se cuprinde cu o privire mănoasa vale a Mureşului pînă spre Mintia (V) şi Orăştie (E), valea largă a Streiului (S), piemonturile şi dealurile care bordează nord-estul Poienii Rusce şi nord-vestul Munţilor Şureanu. În zare, spre sud, privirile găsesc culmile îndepărtate şi cenuşii ale Şureanului şi Retezatului. Spre nord, dealul, al cărui nume de Pies reflectă o realitate fitogeografică, se ridică în pantă, expunîndu-si suprafeţele degradate. Acest minunat şi uşor accesibil punct de perspectivă a fost folosit în timpurile istorice ca poziţie strategică ce ţinea sub observaţie căile de acces spre Banat, Ţara Haţegului şi Podişul Transilvaniei. Tot poziţia a condiţionat construirea în jurul Măgurii Uroi a unei colonii romane şi, mai tîrziu, a unei cetăţi medievale ale cărei ziduri se mai văd şi astăzi.

Oraşul Călan, cunoscut centru siderurgic, este situat pe Streiul inferior. Oraşul nou, construit ca o cerinţă a dezvoltării industriale, se află pe terasa de pe dreapta Streiului, în apropiere de confluenţa cu rîul Luncani. Combinatul siderurgic ,,Victoria" Călan, înfiinţat în 1870, a înregistrat un proces de înnoire şi dezvoltare în producerea de fontă cenuşie, cocs, semicocs, piese turnate etc.

In partea de nord a oraşului sînt Băile Călan (Aquae), cu ape termale şi cu un bazin săpat de romani în travertin. Vestigiile romane, precum şi cele peste 20 de inscripţii găsite în zonă dovedesc prosperitatea aşezării rurale (pagus), favorizată atît de prezenţa apelor termale, cît şi de drumul imperial Sarmizegetusa romană Apulum.

In împrejurimile Călanului, la Totia, Tîmpa, Sîntămăria de Piatră, Grid, Chitid, Boşorod etc., sînt numeroase vestigii care atestă vetre de locuire din neolitic pînă în epoca prefeudală şi feudală. Astfel, la estul oraşului se află satul Streisîngiorgiu, atestat documentar din 1377, dezvoltat pe vatra unei aşezări arhaice protoromâneşti, precedată de o ,,villa rustica". În cimitirul satului se păstrează o biserică de piatră zidită în secolul al Xll-lea, în buna parte cu materiale romane (blocuri fasonate, monumente religioase ori funerare, cărămizi, ţigle, piese arhitectonice de la edificii), luate probabil din ruinele aşezării Aquae. Biserica a fost ridicată pe locul alteia, din lemn, din secolele X-XI şi a aparţinut unei reşedinţe feudale româneşti, ale cărei temelii s-au descoperit în apropiere. Din săpăturile arheologice rezultă că în secolele X- XI aici exista o comunitate cu structură cnezială, care s-a continuat şi în secolele următoare (familiile Balea, Zeicu, Cîndreş, Dionisie ş.a.). La sudul oraşului (DN-66) se găseşte satul Strei, menţionat documentar din 1392, unde a fost descoperită o ,,villa rustica", precum şi monumente medievale din secolul al XIII-lea, dintre care se păstrează biserica de curte cnezială cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Oraşul Călan constituie o baza pentru vizi-tarea obiectivelor turistice de pe valea inferioară a Streiului şi de plecare pe traseul 14. Spre Simeria, la nord de Băile Călan, se află satul Băcia, unde s-a născut dr. Petru Groza (1884-l958), deputat în parlament (1919-l927), ministru în guvernele prezidate de generalul Averescu (1920-l921; 1926-l927). A întemeiat organizaţia Frontul Plugarilor (1933), al cărei preşedinte a fost pînă în 1954. În această calitate a încheiat cu organizaţiile democratice conduse de P.C.R. un acord de luptă contra fascismului. După 23 August 1944 a fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (noiembrie 1944 - februarie 1945), preşedinte al primului guvern revoluţionar-

democratic al Romăniei (6 martie 1945 - 2 ianuarie 1952), preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (2 ianuarie 1952 - 7 iunie 1958).

Comuna Boşorod, situată la sud-vest de Călan, ocupă bazinul mijlociu şi superior al văii Luncani. Cu excepţia satelor Chitid, Bobaia şi Boşorod, situate în afara muntelui, utilizate numai ca puncte de tranzit, celelalte (Alun, Cioclovina, Luncani, Prihodişte, Ursici, Tîrsa), formate din case răzleţe, se distribuie pe un spaţiu larg în văile şi mai ales pe interfluviile nivelate la înălţimi de 800-l000 m, pe stînga şi mai ales pe drepta văii Luncani. La Chitid, pe dealul Pleşe, s-au descoperit monede antice greceşti şi o bară de aur.

Oraşul Haţeg, cu o economie în plină dezvoltare, se află situat în nord-vestul depresiunii cu acelaşi nume, pe rîul Galbena. În cadrul său funcţionează o fabrică de conserve din legume şi fructe, o fabrică de bere, un complex de tăiere şi prelucrare a cărnii. Constituie punct de plecare pentru turismul montan şi baza pentru vizitarea numeroaselor objective cu caracter istoric, etnografic, folcloric, zoologic din depresiune şi din regiunile montane limitrofe. Haţegul este amintit documentar, ca oraş, din 1412. Aici funcţiona un reprezentant al regalităţii cu atribute multiple (politice, militare, fiscale, judecătoreşti), dar care au fost pierdute treptat. Situat la intersecţie de drumuri, oraşul s-a dezvoltat atît ca loc de judecată, cît şi ca tîrg. El a devenit reşedinţa unuia dintre numeroasele districte valahe din Transilvania, cu organizare şi funcţie militară. În 1669, oraşul ajunge autonom în cadrul principatului, cu dreptul de a trimite doi reprezentanţi în Dietă, iar în 1764 ia fiinţă o companie de grăniceri.

In apropiere de Haţeg se află comuna Densuş, cu un monument de mare valoare arhitectonică, în care se regăsesc elemente din demolarea construcţiilor de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Aici s-a născut Aron Densuşianu (1837 -l900), care a prestat o intensă activitate culturală în Transilvania, înainte de a funcţiona ca profesor la Iaşi, şi fratele său Nicolae Densuşianu (1846-l912), membru corespondent al Academiei Române, istoric, ,,scotocitor în arhivele din Transilvania, Ungaria, Italia". De aici îşi trage seva Ovid Densuşianu (1873-l938), fiul lui Aron, cel mai mare filolog român al epocii moderne, recunoscut şi apreciat peste hotare, care s-a străduit să descifreze viaţa şi fizionomia morală a poporului romăn, apartenenţa sa latină.

In pădurea de la Slivuţ, din nordul oraşului, este un mare pare cinegetic cu cerbi lopătari (Dama dama), căprioare (Capreolus capreolus) şi zimbri (Bonasus bonasus). Alte obiective de interes turistic ce se pot vizita prin excursii de o zi de la Haţeg sînt: Sarmizegetusa (centrul politic, religios şi cultural al Daciei romane (Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), Porţile de Fier ale Transilvaniei, Cetatea Colţ, Sîntămăria Orlea, atestată documentar din 1363, cu un monument arhitectonic etc.

La est de Haţeg, în fiecare din localităţile de la marginea Munţilor Şureanu, bogăţia expresivă a folclorului este însoţită de frumuseţea peisajului şi de descoperiri de importanţă istorică şi culturală.

Comuna Sîntămăria Orlea, situată la capătul vestic al masivului, în Depresiunea Haţeg, ia contact cu muntele prin satele Balomir, Bucium-Orlea şi Ciopeia. Tot în cadrul acestei comune intră şi satul Subcetate, cu o gară - nod de cale ferată, care constituie un punct de plecare în excursiile spre Munţii Şureanu şi Retezat. Deasupra satului, pe Vf. Orlea (510 m), se află un punct de perspective atît spre Depresiunea Haţegului, cît şi spre valea inferioară a Streiului; se mai văd ruinele unei fortificaţii feudale. În vestul acesteia, pe dealul Petriş, s-au constatat urmele unei aşezări hallstattiene.

In localitatea Sîntămăria Orlea există un castel feudal transformat în han turistic şi o biserică, ctitorie a cnejilor români din familia Cîndea, construită spre sfîrşitul secolului al XIII-lea. Ea a reprezentat o forma specifică a fazei de trecere de la stilul romanic la cel gotic timpuriu. Fragmente din pictura interioară datează din anul 1443 şi evidenţiază legături stilistice cu picturile din Muntenia acelei vremi. Ulterior a fost preluată de reformaţi.

Din satele Balomir şi Bucium-Orlea urca poteci nemarcate în Munţii Şureanu, la Vf. Crucii şi satul de înălţime Ursici (comuna Boşorod), de unde se poate ajunge la Ciclovina. Satul Ciopeia, în limitele căruia s-au găsit urme romane, este situat la colţul vestic al masivului. De aici porneşte o potecă nemarcată spre zona carstică de la Ohaba Ponor-Ciclovima (traseul 15).

La sud-est de Ciopeia, pe DN-66, se află satul Ohaba de sub Piatră (comuna Sălaşu de Sus), al cărui nume pare să ateste o veche aşezare scutită de impozite şi prestaţii.

Comuna Pui cuprinde mai multe sate cu funcţie de tranzit turistic înşiruite de-a lungul Streiului (Băieşti, Ruşor, Galaţi, Pui, Ponor); altele pătrund adînc pe văilc şi clinele Munţilor Şureanu (Fizeşti, Federi, Ohaba Ponor). Unele aşezări au avut statut de sate grănicereşti, ţinînd de regimentul de la Orlat. La Băieşti s-au găsit monede antice, iar în peşterile de la Federi, Coasta Vacii şi Ohaba Ponor (Bordul Mare) s-au descoperit vestigii ale omului paleolitic.

Localitatea Pui (400-440 m altitudine) este un nod turistic în care se întîlnesc potecile din Munţii Şureanu (prin Ohaba Ponor - traseul 14) cu cele din Munţii Retezat (spre cabana Baleia - prin Hobiţa); a fost multă vreme capitală de plasă.

Comuna Baru (460-500 m altitudine) este situată la confluenţa Petroşului (Streiul superior) cu

Crivadia şi Muncelu. Localitatea Baru este atestată ca sat grăniceresc în secolul al XV-lea. Aici a functional ca învăţător omul de cultură şi folcloristul Ion Pop-Reteganul (1852-l905), ale cărui scrieri din acel timp (Cartea poporului, Poveşti ardeleneşti) s-au bucurat de o largă popularitate. În comuna Baru există o fabrică de produse refractare. De aici urca poteci nemarcate în Munţii Şureanu şi Retezat.

Satul Petros aparţine de Baru. Este atestat documentar din secolul al XIV-lea. E considerat locul de origine al primilor locuitori ai actualului oras Petroşani. Prin el se trece, urmînd cursul rîului Petros, pentru a ajunge la pereţii de calcar de la Şipot şi Lola, favorabili practicării alpinismului sau pentru a pătrunde adînc spre centrul masivului (traseul 16).

Comuna Baniţa continuă spre est - prin satele Crivadia, Merişor, Băniţa - şirul localităţilor de la bordura sudică a Munţilor Şureanu. Primele două sînt situate în bazinul Streiului, al treilea în bazinul Jiului. În satul Crivadia, rîul cu acelaşi nume (care la izvoare se numeşte Obîrşia) şi-a tăiat chei spectaculoase cu numeroase marmite. Deasupra cheilor, lîngă viaductul şoselei (DN-66) se ridică un turn de pază medieval. Din apropierea acestuia porneşte traseul 17 spre zona carstică de la Tecuri.

Satul Merişor, situat mai spre est, cu case ascunse în livezi, este o aşezare veche. El este amintit într-un document din anul 1520 ca loc de întîlnire al unor soli de pace trimişi de voievodul Ţării Româneşti (Neagoe Basarab) şi al Transilvaniei (loan Zapolya). De la Merişor spre sud se derulează un vechi drum de căruţe care trece peste Dealul Babii (944 m) şi coboară la Vulcan, în Depresiunea Petroşani. Drumul era folosit cu precădere de localnici. De asemenea, pe el circulau poştalioanele care făceau legătura cu Oltenia peste pasul Vîlcan, pînă în a două jumătate a secolului al XlX-lea, cînd s-a construit calea ferată şi s-a amenajat şoseaua prin pasul Băniţa. De la Merişor se ajunge lesne pe platoul calcaros de la nord, unde se pot vedea numeroase doline (Comarnice), văi seci (Preluci, Bojiţa) şi peşteri (Gaura Oanei, Izvorcni, Tecuri, Clenji).

Satul Băniţa se desfăşoară atît în lungul şoselei (DN-66), care urmăreşte valea cu acelaşi nume, cît şi pe înălţimile de la nordul şi sudul acesteia. Se crede că numele localităţii derivă de la baniţă - unitate de măsură pentru cereale (20-25 1) - aici, în vechime, fiind un punct de vamă unde taxele se percepeau în natură. În apropierea staţiei de cale ferată există o mare carieră pentru exploatarea calcarului. La hotarul estic sînt Cheile Băniţei, Cetatea şi Peştera Bolii; în vestul acestora se află şi o cabana. Din pasul Băniţa, pe sub care trece tunelul căii ferate, o potecă urmăreşte cumpăna apelor dintre Mureş şi Jiu, pînă în centrul Munţilor Şureanu (traseul 18).

Oraşul Petroşani este un vechi centru industrial cu o dezvoltare impetuoasă în ultimele trei decenii, care s-a format pe vatra unei aşezări alcătuite în urma procesului de roire a locuitorilor din satul Petros (comuna Baru). El este reşedinţa unor comuniuni de oraşe (Lupeni, Uricani, Vulcan, Petrila) şi comune (Aninoasa, Băniţa) înglobate în municipiu.

Pe teritoriul său îşi desfăşoară activitatea întreprinderile miniere Dîlja şi Livezeni, Institutul de Mine, înfiinţat în 1948, un Institut de cercetări miniere, o Fabrică de Tricotaje şi un Teatru dramatic. Oraşul Petroşani constituie un centru de drumeţie spre mai multe masive: Vîlcan, Retezat, Parîng, Şureanu.Oraşul Petrila, aşezat pe valea Jiului de Est. la poalele Munţilor Şureanu, este un centru de exploatare a huilei - prin întreprinderile miniere Petrila şi Lonea - şi de preparaţie a cărbunelui. În coordonarea administrative a oraşului intră şi localităţile Cimpa, Jieţ, Răscoala, Tirici, Petrila este baza de ascensiune pe potecile din sud-estul Munţilor Şureanu (traseele 19-24). Accesul de la Petroşani este foarte uşor, prin cursele I.G.O., care pleacă din centrul oraşuiui, din apropierea gării

DOTARI TURISTICE

Dotările turistice actuale, raportate la suprafaţa masivului, sînt destul de reduse. Prin constituirea Parcului natural şi prin lucrările hidrotehnice în curs de realizare se creează o serie de amenajări care vor oferi turiştilor un plus de confort şi un ansamblu de baze sportive şi de agrement.

Unităţi de cazare - hoteluri, hanuri, popasuri şi cabane (tab. 4). Ele sînt relativ numeroase, diversificate şi satisfăcătoare pentru circulaţia turistică de la bordura masivului, dar sînt insuficiente pentru turismul montan de creastă. Astfel, din 7 cabane, numai două (Şureanu şi Prislop) se găsesc în interiorul Munţilor Şureanu, pe cînd celelalte se situează la marginile acestora. Absenţa cabanelor turistice este suplinită, într-o oarecare măsură, de prezenţa cabanelor silvice, în care se pot caza 2-4 persoane. De aceea, pemtru traseele lungi se recomandă camparea în cort.

In interiorul şi la marginea munţilor funcţionează şi tabere de pionieri, cum sînt cele de la Sibişel, Căpîlna, Costeşti, Prigoana etc. La Tău-Bistra, pe valea Sebeşului, vor fi construite patru hoteluri.

Poteci şi marcaje. Reţeaua de drumuri şi poteci din Munţii Şureanu este densă. Drumurile forestiere construite în ultimii ani în lungul principalelor văi usurează pătrunderea spre centrul acestora şi scurtează timpul necesar pentru a ajunge la obiectivele alese. Adesea, dru-murile forestiere urca la

nivelul culmilor şi tra-versează cumpenele de apă.In general, potecile sînt bine conturate, mai ales pe versanţi. Excepţie fac cele care, ajunse pe

culme, se pierd uneori în iarba pajiştilor. Marcajele prezintă neuniformităţi şi neconcordanţe cu normativele în vigoare; uneori semnele sînt prea rare sau plasate în locuri greu vizibile. Stîlpii metalici, mai ales pe platouri cu pajişti, lipsesc sau sînt foarte rari. De asemenea, lipsesc săgeţile indicatoare necesare la intersecţiile de poteci sau la schimbările de direcţie. Acolo unde apar, acestea se află într-o stare de degradare avansată. Dintre potecile şi drumurile descrise numai 12 sînt marcate. Se simte absenţa unui marcaj de creastă între pasul Tărtărău şi pasul Băniţa, precum şi a unor marcaje şi panouri explicative la cetăţile dace şi în zona carstică Ohaba Ponor-Ciclovina-Băniţa. De aceea, în descrierea traseelor s-a insistat cu detalii în locurile unde posibilitatea de rătăcire este reală.

Pe lîngă potecile descrise în prezentul ghid, mai sînt şi altele care pot fi utilizate de persoane cu un simţ dezvoltat de orientare.

TURISM DE IARNĂ SI ALPINISM

Zăpada care se menţine în intervalul decembrie-martie, iar pe creste pînă în aprilie, oferă condiţii favorabile turismului de iarnă şi practicării schiului. Aproape toate traseele, mai ales cele de pe interfluvii la altitudini de peste 800 m, pot fi străbătute cu schiuri. Coborîrile pe schiuri din centrul masivului pe culmile nordice (mai domoale) sau sudice (mai abrupte) aduc satisfacţia parcurgerii unor distanţe mari cu eforturi fizice minime.

Pantele despădurite cu diferite înclinări din preajma cabanelor constituie pîrtii naturale de schi, cu posibilităţi de practicare a acestui sport pentru toate vîrstele, de la începători la avansaţi. Albul imaculat al zăpezilor şi scînteierile ei în bătaia soarelui determină o luminozitate deosebită şi condiţii de bronzare rapidă. Stratul de zapadă oferă şi posibilitatea de a recunoaşte urmele diferitelor vieţuitoare ale muntelui, de a reconstitui drumurile pe care le fac în căutarea hranei sau de a ne imagina unele întîmplări tragice ori hazlii la care au participat.

Prezenţa calcarelor a favorizat dezvoltarea numeroaselor fenomene carstice, dintre care 150 peşteri şi avene cu lungimi de la cîţiva metri la sute şi chiar mii de metri. Pereţii calcarosi din cheile Taiei, Roşiei, Crivadiei şi mai ales cei de la Şipot şi Lola, din valea Petroşului, oferă condiţii bune de practicare a alpinismului cu diferite grade de dificultate. Accesul la baza acestor pereţi este uşurat de prezenţa drumurilor care trec prin apropierea lor. La traseele clasice de alpinism prin care ar fi posibilă descoperirea unor peşteri se adaugă şi alpinismul subteran, facilitat de prezenţa unor avene, ca: Bîtan (-l01 m), Dosu Lăcşorului (fig. 15), Balaj (-46 m), Peştera din Valea Clenjii (-l03 m) ş.a.

Trasee turistice

Munţii Şureanu dispun de o reţea densă de trasee turistice, care oferă vizitatorului secvenţe pitoreşti ale cadrului natural (relief de eroziune fluvială şi glaciară, fenomene carstice, codri de fag şi răşinoase, pajişti alpine şi rîuri vijelioase etc.) şi urme de străveche locuire a acestui ţinut.

Dispunerea în evantai a culmilor potrivit structurii orohidrografice şi numeroasele puncte de plecare de la marginea masivului oferă alegerea unor variante convenabile, cu diferite grade de dificultate şi durată. Multe trasee sînt nemarcate, dar parcurgerea lor nu provoacă, în general, pericolul de rătăcire. Dificultăţile constau mai mult în lungimea drumurilor şi, pe alocuri, în unghiurile mari de pantă. Iarna, unele sectoare (Vîrful lui Pătru, faţa sudică a Şureanului, Vîrful Negru) trebuie parcurse cu atenţie, datorită pericolului de avalanşe.

Timpul indicat pentru diferite trasee de picior este orientativ şi corespunde unui efort (ritm) mediu. În general, la parcurgerea în sens invers (urcuş) a traseelor descrise pe direcţia de coborîre (spre marginea masivului) se poate adăuga o marjă de l-2 ore.

Fiecare turist îşi cunoaşte posibilităţile (rezistenţa) şi, în funcţie de antrenament, starea fizică şi psihică, de ritmul biologic şi greutatea rucsacului, îşi va doza efortul şi va parcurge drumul ales după propriul său timp, la care va trebui să însumeze şi minutele de popas, necesare atît pentru odihnă, cît şi pentru admirarea naturii.

1. Sebeş - Şugag - Tău - Oaşa - Tărtărău -Obîrşia LotruluiNemarcat Distanţa: 78 km

Acest traseu urmăreşte sectorul nordic al şoselei (DN-67 C), care străbate transversal Carpaţii Meridionali Centrali între localităţile Sebeş şi Novaci. În acelaşi timp, ea constituie o ,,alee" din care se desprind numeroase trasee turistice, unele descrise în ghid. Datorită lungimii, recomandăm parcurgerea

sa cu un mijloc de transport (autobuzul I.T.A.), şoseaua fiind asfaltată pînă la Oaşa şi în curs de asfaftare în rest.

Ieşim din oraşul Sebeş prin str. Poştei. În continuare, drumul se derulează în amonte, prin lunca largă a văii Sebeşului. La 3 km dam de Petreşti, cunoscută localitate, unde există o fabrică de hîrtie. Tot aici au fost descoperite ruinele unei biserici fortificate din secolul al XIII-lea şi vestigii de cultură din neoliticul tîrziu (ceramică pictată). Prin alinierea caselor cu porţi masive, a străzilor curate, Petreştiul pare un orăşel-satelit al Sebeşului.

Pe măsura apropierii de localitatea Sebeşel, valea se strîmtează; în peisaj se impun mai întîi lacul de acumulare Petreşti, apoi rîpele de Sub Piatră cu caracter de cuestă, formate prin eroziunea viguroasă a rîului în malul drept. Ele sînt constituite din gresii şi gresii marnoase. Alături apare valea Joagărului cu caracter subsecvent. Şoseaua se apropie de fruntea de terasă, care se ridică teşit cu 5 m deasupra luncii. După 3 km de la Petreşti, se ajunge în Sebeşel, satul de origine al pictorului Sava Henţia (1848-l904), cunoscut mai ales ca portretist; după ce a urmat Şcoala de belle arte din Bucureşti şi s-a consacrat ca pictor în anturajul cunoscuţilor profesori Gh. Tattarescu şi Th. Aman, a fost trimis la studii în Franţa, ca bursier al statului. A participat, ca şi N. Grigorescu, la Războiul pentru cucerirea Independenţei de stat a Romăniei (1877). La Sebeşel, pe dealul Gorgan, s-au descoperit urmele unei aşezări din comuna primitivă şi urme romane în punctul ,,In vii".

Părăsind Sebeşelul, valea se lărgeşte puţin şi după nici 2 km intrăm în Săsciori, centrul administrativ al satelor Căpîlna, Dumbrava, Laz, Săsciori, Loman, Pleşi, Răchita, Sebeşel, Tonea. Aici, pe un pinten de deal, se văd încă ruinele unei cetăţi feudale din secolul al XII-lea. De la Săsciori, pe un drum vicinal spre est, se poate ajunge la Cacoviţa şi Cîlnic (aici există o cetate ţărănească de la sfîrsitul secolului al XIII-lea), iar spre vest, în satul Loman, de unde se poate urma traseul 5 spre cabana Şureanu.

Urmărind drumul asfaltat (circa 1 km), după un cot brusc ajungem în satul Laz, unul din centrele renumite de pictură a icoanelor pe sticlă. De la Laz, în amonte, drumul urmăreşte meandrele adîncite în roci metamorfice ale văii Sebeşului. Satul Căpîlna, la care ajungem după 4 km, este prins ca într-un cleşte, încît casele se înşiră de-a lungul şoselei sau se anină pe versanţi. Aici, pe stînga văii, pe dealul Cetăţuia se păstrează urmele unei fortăreţe dacice construită din blocuri de piatră. Pentru vţitarea acestor vestigii urmărim soseaua spre Şugag, circa 3 km, pînă cînd traversăm rîul Sebeş de pe dreapta pe stînga peste ,,podul Cetăţii". Indată ce trecem podul, coborîm terasamentul şoselei şi ne angajăm pe lîngă o veche carieră, pe o potecă ce suie pe valea Gărgălăului, umbrită de pădurea de fag. După circa 25 minute de urcus, pădurea se răreşte şi poteca face un ocol către stînga. Urcăm costiş prin poiană avînd în stînga valea Gărgălăului şi în cîteva minute ajungem pe mamelonul care mai păstrează temeliile cetăţii construite în secolul al II-lea î.e.n., distrusă de romani în timpul celui de-al doilea război cu dacii (105-l06). Din acest punct se poate urmări o potecă nemarcată pînă în apropierea şcolii din Pleşi şi, de acolo, la cabana şi Vîrful Şureanu (traseul 5).

De la Căpîlna la Şugag, pe o distanţă de circa 10 km, şoseaua şi rîul Sebeş şerpuiesc paralel sub versanţii împăduriţi. Din loc în loc, pe clinele mai domoale sau pe boturile de deal se disting case izolate în mijlocul fîneţelor. Pe la jumătatea distanţei dintre cele două localităţi, pe partea dreapta a văii, este confluenţa cu Nedeiu, care şi-a săpat o vale adîncă cu pereţi prăpăstioşi. Mai în amonte cu 2 km apare drumul forestier care urca pe valea Mărtiniei.

Şugagul este cea mai din amonte localitate de pe valea Sebeşului şi centru de comuna de care aparţin satele: Arţi, Bîrsana, Dobra, Jidoştina, Mărtinia, Tău-Bistra. Casele sale se aliniază de o parte şi de alta a şoselei pe mai bine de 2 km. Aici se păstrează elemente de arhitectură ţărănească tradiţională şi se perpetuează arta încrustării lemnului. La capătul sudic al localităţii, Sebeşul primeşte din dreapta rîul Dobra, pe care porneşte o ramificaţie a şoselei ce duce la Jina (în Munţii Cindrel).

Din amonte de Şugag şi plnă la Tău (confluenţa cu Bistra), pe o distanţă de 14 km, valea este îngustă, cu aspect de defileu, cu versanţi prăpăstioşi. Impresionant este mai ales versantul drept, între colţii Măgurii şi Runcu, ale cărui stînci golaşe poartă denumiri sugestive de ,,Grumazi", ,,Masa Jidovului”, ,,Masa Dracului", precum şi un sector de albie cu pantă mare, unde apa se zbuciumă printre bolovani, numit ,,La Ţurloaie". Tot aici sînt două mici organisme torenţiale cu denumiri de rezonanţă: ,,Pîrîul Dracului" şi ,,Torentul Morţii", care exprimă limpede înfăţişarea lor. Menţionăm şi existenţa pinetelor de la Colţii Măgurii, ca vegetaţie relictă glaciară. După un cot al văii ajungem la Tău-Bistra, unde a existat o veche colonie a muncitorilor forestieri. Denumirea provine de la un hait ce funcţiona aici, pe a cărui vatră s-a creat lacul de acumulare Tău-Bistra.

Din şoseaua care se desfăşoară pe malul vestic al lacului se desprinde drumul forestier ce urcă pe valea Miraşului şi ajunge în punctul Curmături (traseul 5), de unde coboară în valea Rîului Mare (traseul 6). Alt drum forestier urcă pe valea Gîlciagului pînă aproape de izvoare, aflate pe culmea Stînişoara.

Continuăm traseul nostru de la Tău-Bistra la Oaşa, pe valea îngustă a Sebeşului. Dintre

afluenţii mai importanţi pe care îi primeşte în acest sector se diferenţiază Prigoana, pe stînga, pe al cărui curs mijlociu se dezvoltă bazinetul depresionar Luncile Prigoanei, cu aspect suspendat, la circa 1400 m. El se încadrează, de fapt, în Depresiunea intramontană Oaşa. Pe Prigoana urca un drum forestier pînă în curmătura Prisăcii (traseele 5 şi 6), de unde, apoi, trece în valea Rîului Mare. În Luncile Prigoanei, din acest drum se desprinde o ramură care coboară la Oaşa pe Valea Mare.

In amonte de Gura Prigoanei, cu 2,3 km, Sebeşul primeşte din Munţii Cindrel contribuţia de apă a Cibanului şi, mai în amonte (5,7 km), se ridică impunătorul baraj de la Oaşa, care reţine apele celui mai mare lac de pe cursul Sebeşului. Bazinetul depresionar de la Oaşa, compartimentat prin îngustarea de la Bolovan, este partea cea mai coborîtă (1200 m) a unei depresiuni intramontane înalte, care se extinde pînă în curmătura Ştefleşti, înglobînd mai mulţi umeri de vale, precum şi nivelele suprafeţei de eroziune Păltinei.

Înainte de formarea lacului, fundul aluvionat al acestui bazinet, unde se întîlneau apele văilor Frumoasa şi Sălanele, avea toate caracterele unci mlaştini cu ochiuri de apă şi procese de turbificare. În compartimentul din aval (Oaşa Mare) a funcţionat un hait. În compartimentul din amonte (Oaşa Mica), pe clina domoală de la malul stîng al pîrîului Sălanele era casa în care îşi petrecea vacanţele Mihail Sadoveanu şi unde a elaborat multe din Povestirile de pe valea Frumoasei, pline de tîlc şi de sensibilitate pentru natură. Tot aici era şi vechca cabana turistică Oaşa, unde a fost multă vreme cabanier Rudi-bacii, poreclit şi Ochi de urs, tovarăş de vînătoare al lui Mihail Sadoveanu şi lonel Pop.

La baraj, drumul carosabil se bifurcă. Ramura principală (asfaltată) trece peste baraj, urmărind malul drept (estic); ramura secundară (pietruită) se menţine pe malul stîng (vcstic) al lacului şi ajunge la colonia Fetiţa - aşezare a constructorilor de la baraj şi hidrocentrală; apoi, după cîteva bucle, pătrunde pe valea Sălanele, ca drum forestier. Urmărind şoseaua (DN-67C) peste baraj, trecem pe la noua cabana Oaşa. Mai sus de gura Curpătului, lacul rămîne în urmă, valea devine mai strîmtă între culmile Podele şi Slimoiul, pen-tru ca apoi, la confluenţa cu pîrîul Tărtărău, ea să se lărgească brusc. Aici se află un bazinet depresionar în vatra căruia există un canton silvic cu posibilităţi de cazare.

La Tărtărău, drumul se bifurcă. Ramura din stînga rămîne în continuare pe Valea Frumoasei, pe care urca spre NE, traversează curmătura Ştefleşti dintre Munţii Lotrului şi Munţii Cindrel şi coboară în valea Sadului. Ramura din dreapta (DN-67 C) urca în serpentine largi o diferenţă de nivel de circa 400 m, pînă pe cumpăna apelor dintre bazinele rîurilor Lotru şi Sebeş, în şaua Tărtărău (1 665 m). De aici porneşte o potecă turistică ce urca pe Muntele Tîmpele şi pe creasta principală a Munţilor Ştefleşti (Munţii Lotrului). Din pasul Tărtărău1 şoseaua (DN-67C) coboară la Obîrsia Lotrului.

In lipsa unui mijloc de transport, drumul de la Oaşa în curmătura Tărtărău (marcat destul de rar cu triunghi albastru) se parcurge în circa 3 ore. La obîrşia Lotrului funcţionează o cabana turistică, un magazin alimentar şi o staţie hidrometeorologică.

2. Pasul Tărtărău - Foiana Muierii - Vf. Sălanele - Smida Mare - Gura Potecului - Vf. lul Pătru - Auşel - curmătura Şureanu - cabana ŞureanuMarcaj: bandă albastră Durata: 7-8 ore Distanţa: 20 km.

Traseul acesta constituie un prim sector al drumului de creastă prin Munţii Şureanu. El este şi un fragment din poteca de creastă a Carpaţilor Meridionali (poate în viitor o magistrală turistică de picior), care face legătura între Munţii Cindrel, Lotru şi Munţii Retezat, urmărind cumpăna de ape între bazinul hidrografic al Muroşului şi cel al Jiului.

Se poate pleca în traseu fie din pasul Tărtărău, fie de la cabana Obîrşia Lotrului. În prima situaţie, coborîm spre Obîrşia Lotrului pe DN-67 C, circa 1,5 km, unde şoseaua face un cot brusc (aproape 3600) la stînga. Chiar din cotul şoselei spre dreapta (V) se desprinde poteca marcată cu bandă albastră ce ne va conduce spre curmătura, vîrful şi cabana Şureanu. Locul este marcat de un stîlp metalic, cu trei săgeţi de tablă pe care apar (destul de neclar) indicaţiile spre: Obîrşia Lotrului, Şureanu, Tărtărău. O poieniţă ne îmbie la puţină odihnă înainte de a porni mai departe.

Dacă se porneşte în traseu de la cabana Obîrsia Lotrului, atunci se va urca pe şosea, spre nord, circa 5 km, în 1½ ore.

Poteca largă, utilizată şi ca drum de căruţe, urmăreşte aproximativ curba de nivel de 1600 m şi, după ¼ ore, traversează printr-o şa cumpăna de ape dintre bazinele văilor Pravăţ şi Sălanele. După alte 15 minute de mers prin pădure ajungem în şaua Poiana Muierii, cu intersecţie de poteci (dar fără indicatori de direcţie): dinspre sud coboară poteca ce vine de la Cotul Ursului prin Poiana Muierii, dinspre vest urca poteca de la cabana Voievodu prin Muntele Stenninosu, spre est coboară un drum forestier pe valea Sălanele. Ne continuăm traseul pe drumul orientat spre nord, care ocoleşte mai întîi pe la est un vîrf împădurit şi ajunge într-o şa. În continuare lăsăm în stînga un alt vîrf, trecem printr-o

1 Tărtărău derivă, probabil, de la tartan (tărtănaş) - ţesătură de lînă cu carouri mari.

şa lungă şi împădurită, presărată cu poieniţe. La capătul acesteia urcăm puţin, apoi coborîm într-o poiană largă, după circa 1½ ore de cînd am părăsit DN-67 C. În faţa noastră se ridică Vf. Sălanele (1 709 m). În acest punct ajunge şi o potecă nemarcată ce urca din valea Jiului de Est (cabana Voievodu) prin Muntele Grivei (traseul 23).

In continuare, cu toate că sîntem tentaţi să urmărim drumul din dreapta, pe curba de nivel, bine circulat (care de altfel duce la stîna din Sălanele, aflată la NE de vîrf), vom renunţa în favoarea unci poteci mai puţin vizibile, care urcă (jumătate stînga) în partea vestică a Vf. Sălanele. Lăsăm pe dreapta un izvor, urcăm spre un pile de brazi. Aici ne ghidăm după marcajul de pe pietre; ajungem într-o şa cu poiană, lăsăm apoi pe stînga un mic vîrf şi potecile de oi şi intrăm din nou în pădure. Mai departe, poteca urmăreşte aproximativ curba de nivel pe versantul dinspre bazinul Smidelor (estic), trece prin poieni şi plantaţii (din care se deschid perspective spre Munţii Cindrel şi Ştefleşti) şi ajungem în poiana stînei din Smida Mare.

Se impune un scurt popas în această poiană şi pentru a ne odihni privirea pe culmea centrală a Munţilor Cindrel, care se ridică spre est, dincolo de culmile Smida Mica şi Slimoiu.

Reluăm traseul ocolind pe la dreapta (est) Vf. Smida Mare (1 774 m) şi urcăm uşor (marcaj pe brazi), lăsînd stîna în partea dreapta. După ce ajungem în cumpăna de ape, în punctul ,,La Pociumb", coborîm în serpentină pe versantul vestic al culmii şi, după ½ oră de la plecarea din şaua Smidei Mari, o data cu ieşirea din pădure, ajungem în cel mai coborît punct din curmătura de la Gura Potecului. De aici urcăm, săltînd pe verticală circa 30 m, pe lîngă un pîlc de brazi (dreapta) şi după 10 minute ajungem la baza Vf. lui Pătru (2 130 m), cu aspect piramidal, unde un indicator îmbătrînit de vreme ne îndrumă spre cabana Voievodu, prin Bilele – 3 ½ ore (fragmente din traseele 3 şi 22), cabana Oaşa, prin Cioaca Ciontii - 3 ore (traseul 3), spre cabana Şureanu - 3 ore (traseul 2) şi spre Obîrşia Lotrului -4Va ore (adică înapoi, pe drumul pe care am venit).

In acest loc ne aflăm aproximativ la jumătatea drumului (ca timp) dintre Tărtărău şi Şureanu. Pe o muchie, spre est, se zăreşte stîna de la Gura Potecului, prin apropierea căreia duce poteca la Oaşa (triunghi roşu). Spre vest se vede valea adîncă a Bîrlogului Mic, dincolo de care se ridică muchia şi stîna Bilele.

Din acest punct urcăm prin pajişte pe versantul sudic al Vf. lui Pătru, avînd în stînga pădurea de conifere. După 10-l5 minute cotim uşor la stînga, urmînd marcajul bandă albastră. La început, poteca este mai mult bănuită, dar, treptat, devine vizibilă, mai ales după ce intrăm în pădure. În continuare, poteca urmăreşte aproximativ curba de nivel pe un arc de cerc în bazinul văii Bîrlogul Mic. După circa 10 minute ieşim din pădure şi începem să urcăm, costiş, traversînd cîteva pîrîiaşe; în 15 minute de la părăsirea pădurii ajungem în muchia Bilelor (un picior al Vf. lui Pătru). Aici duce şi poteca de la cabana Voievodu, pe la stîna Bilele, pe care o zărim jos, în stînga noastră. În acest punct, un indicator ar fi salutar.

Drumul continuă în urcuş spre NV (jumătate dreapta) pe versantul sud-vestic al Vf. lui Pătru. La marcajul bandă albastră aplicat pe pietre se adaugă cel cu cruce albastră (traseul 22) şi triunghi roşu (traseul 3). După 30-45 minute de mers, avînd mereu în faţă platoul Auşel, în dreapta Vf. lui Pătru şi în stînga (dincolo de valea Bilele) Muntele Clăbucet, ajungem în şaua Ocolul (1990 m), situată între Vf. lui Pătru şi Auşel. Aici se pot recunoaşte urmele unui castru roman. Timpul şi pendularea turmelor de oi au nivelat vechiul edificiu de pămînt, dar conturul său pătrat se observă încă destul de clar, dacă urcăm puţin spre est. Urmele castrului au determinat probabil şi denumirea locului - Ocolul1.

Aici se poate ajunge pe o potecă nemarcată, traversînd Vf. lui Pătru. În acest caz, din curmătura Gura Potecului, urcînd pe versantul sudic al Vf. lui Pătru (după ce am părăsit poteca marcată cu bandă albastră care coteşte la stînga intrînd în pădure), se ajunge la pisc, pe o pantă ce depăşeşte uneori 400. În apropierea vîrfului, o data cu domolirea pantei, întîlnim cîteva stînci reziduale. Sub vîrf, pe versantul estic, se află un circ glaciar. Oboseala urcuşului este compensată nu prin faptul de a avea ,,sub picioare" cel mai înalt vîrf din Munţii Şureanu, ci şi prin splendida panorama ce-o oferă. După ce ne-am delectat privirile asupra culmilor împietrite ale Retezatului, Parîngului, Lotrului, Cindrelului şi Şureanului, identificînd culmi şi văi, vîrfuri şi suprafeţe de eroziune, coborîm spre vest, în şaua Ocolu, unde privirile ne sînt atrase de patrulaterul castrului.

Din şaua Ocolul continuăm traseul urcînd spre vest, pînă pe platoul uşor bombat al Auşelului (2 010 m), de unde ochiul găseşte îndată spre NNV cocoaşa înaltă şi stîncoasă a Şureanului, iar spre nord, culmile prelungi, golaşe ori împădurite care se lasă în trepte spre valea Mureşului. După 15-20 minute de mers pe platoul Auşel, în dreapta se adînceşte obîrşia unui pîrîu, tributar pe stînga Rîului Mare al Cugirului. Din acest punct, ocolim obîrşia pîrîului şi coborîm spre curmătura Şureanu, avînd în stînga muchia prin care culmea Auşel2 se prelungeşte spre şa, în dreapta, valea Rîului Mare şi, dincolo

1 Ocol = curte, ogradă, spaţiu delimitat de o împrejmuire.2 Denumirea de Auşel provine de la ,,auş"=moş (termen dispărut din limbă) sau de la pasărea din

de ea, Muntele Puru. Trecem printr-un grup de brazi piperniciţi, ienuperi şi jnepeni şi, după circa 45 minute din Vf. Auşel, ajungem în adînca şi larga curmătură a Şureanului, în care se interscctează mai multe poteci. Dincolo de cel mai coborît punct al curmăturii, spre Vf. Şureanu, există un indicator cu săgeţi spre cabanele: Şureanu (nord) 15 minute, Prislop (vest) 7 l/2 ore, Auşel (sud) 2½ - 3 ore, Obîrşia Lotrului 8-9 ore şi Voievodu 5-6 ore.

Din acest punct, pentru a ajunge la cabana Şureanu, cotim la dreapta, spre NE, avînd în stînga Vf. Şureanu şi în dreapta valea Rîului Mare. Poteca este marcată cu bandă, cruce şi triunghi albastru. O data cu părăsirea curmăturii, creasta se lărgeşte transformîndu-se aproape într-un drum de căruţă. După 15 minute de coborîş uşor cotim brusc la stînga. În acest punct ajunge şi poteca ce urca de la Poarta Raiului (vine din dreapta), marcată cu cruce roşie. După 5 minute ajungem la cabana Şureanu, construită pe un tăpşan format din depozite morenice. Aici dăm de o poiană frumoasă, înconjurată de conifere.

In spatele cabanei distingem circul glaciar sculptat în versantul estic al Muntelui Şureanu. În cadrul circului, care prezintă o asimetrie pronunţată (versanţii vestic şi nordic fiind mai înalţi şi mai abrupţi decît cel sudic), se distinge un prag glaciar (la baza căruia se află lacul) îngropat parţial (în partea nordică) de o morenă longitudinală împădurită. Deasupra pragului, o potcoavă nivală, acoperită de jnepeni, închide o mica depresiune mlăştinoasă. În partea estică, circul este limitat de un prag şi o morenă frontală. Aceasta închide o cuvetă de subsăpare glaciară, ocupată odinioară în întregime de apele lacului. Colmatarea acestuia, asociată cu adîncirea emisarului în morenă au redus suprafaţa lacului, favorizînd dezvoltarea unei zone mlăştinoase, cu cîteva pîlcuri de jnepeni.

De la cabana se poate urca în 1½ ore la Vf. Şureanu (traseul 7).

3. Colonia Fetiţa - culmea Diudiu - culmea Cioaca Ciontii - Gura Potecului - BileleMarcaj: triunghi roşu Durata: 4¾ - 5½ ore Distanţa: 18 km.

Din colonia Fetiţa se urmăreşte drumul forestier în amonte (circa 5 km), pe malul vestic al lacului Oaşa, pînă în punctul Dîmbul Şerpilor. În dreapta se formează o potecă marcată cu triunghi roşu, care urca prin pădure (ocolind obîrşia unui pîrîu) pînă într-o poiană de pe culmea Diudiu (1400 m). De aici porneşte o potecă, nemarcată, care urmăreşte cu aproximaţie cumpăna de ape spre NV, trece pe la stîna Diudiu şi ajunge pînă în Valea Mare şi la luncile Prigoanei.

Urmărim însă poteca marcată cu triunghi roşu, care, din poiană, coboară 40-50 m diferenţă de nivel, pe un drum pietros, pînă în valea Diudiu (Şasa). Pe această vale urca şi o ramură a drumului forestier, părăsit la Dîmbul Şerpilor (si care ne-ar fi condus pînă în acest loc cu o întîrziere de circa ½ oră). Ajunşi în vale, cotim la stînga (aval) şi, după aproximativ 250 m parcurşi pe drumul forestier, ajungem la confluenţa cu pîrîul Potecului (1½ ore de la colonia Fetiţa).

Trecem pe malul drept al Diudiului peste pod şi ne angajăm pe valea Potecului. După 30-50 m traversăm pe malul drept al acestuia şi începem urcuşul pe culmea Ciontii (spre SV), printr-o rarişte, apoi printr-o poiană. Curînd se intră în pădure şi panta devine mai mare. Serpentinele alternează cu porţiuni pieptişe. După aproape o oră de la podeţ ajungem în Vf. Ciontii. De aici cotim spre dreapta (vest), coborîm puţin într-o poiană, apoi intrăm în pădure, menţinîndu-ne aproximativ în lungul culmii aproape plate (martor indubitabil din suprafaţa de eroziune Păltinei). Trecem printr-o zonă unde pădurea a fost doborîtă de vînt, coborîm uşor la stînga, pe sub culmea care rămîne în dreapta, şi traversăm un pîrîu. Urcăm apoi într-o rarişte, cotim la dreapta, trecem printr-o zonă de turbărie şi după cîteva minute de mers prin pădure ieşim în poiana de la Gura Potecului, situată pe o spinare netedă, punctată ici-colo de conifere. Parcurgem poiana în lung lăsînd pe dreapta drumul la stînă, traversăm un pîrîu şi urcînd puţin costiş ajungem în curmătura Gura Potecului, la indicatorul de direcţii (după 4-4½ ore de la colonia Fetiţa).

Aici, poteca noastră invizibilă prin iarba pajiştei se intersectează cu traseul 2, marcat cu bandă albastră (curmătura Tărtărău-Vf. Sălanele-cabana Şureanu). Marcajul cu triunghi roşu duce în continuare spre vest în culmea Bilele, pe o potecă ce asigură legătura între stîne şi care este utilizată şi de turiştii ce vor să ajungă de la Oaşa la cabana Voievodu (sau invers) pe cel mai scurt drum. Urmărind marcajul spre vest, coborîm în pădurea de conifere. După aproximativ 10 minute, poteca se transformă într-o alee care urmăreşte curba de nivel şi traversează cîteva pîraie. Din ultimul pîrîu, printr-un mic canal de coastă paralel cu poteca, apa este dusă pentru uzul curent la stîna Bilele. Părăsind pădurea, după ½ oră de la curmătura Gura Potecului, ne apare în faţă stîna. Lîngă stîlpul indicator întîlnim poteca dintre cabanele Voievodu şi Şureanu, marcată cu cruce albastră (traseul 22). Săgeţile de tablă ne arată direcţiile spre: Voievodu (3 ore), Şureanu (3 ore), Obîrşia Lotrului (5 ore).

familia piţigoiului, cunoscută sub acest nume.

4. Colonia Fetiţa (Oaşa) - Luncile Prigoanei - cabana ŞureanuMarcaj: cruce roşie Durata: 3-3½ ore Distanţa: 8,4 km

De la colonia Fetiţa, din şoseaua de contur al lacului, se desprinde un drum forestier ce se derulează pe pîrîul Fetiţa. În acel punct există un stîlp cu săgeată de tablă avînd inscripţia: ,,Spre cabana Şureanu 3-3½ ore". Parcurgem drumul forestier, desfăşurat pe malul stîng, circa 200 m, apoi trecem pe malul drept şi urmărim poteca prin pădurea de molid care urca în Golul Fetiţa (o poiană largă, cu stînă). Stîlpii de marcaj din poiană ne ghidează pe versantul sudic al Muntelui Fetiţa (1696 m), unde pădurea a fost tăiată. Poteca se lărgeşte la dimensiunile unui drum de căruţă. După puţin timp ajungem la o bifurcaţie de drumuri marcată de o troiţă (Crucea Fetiţei) şi un stîlp indicator. Spre dreapta (nord), drumul de căruţe coboară la cantonul silvic şi tabăra de elevi din Luncile Prigoanei.

Urmăm poteca turistică spre stînga, care ne va conduce pînă în poiana din Luncile Prigoanei. Aici, bifurcarea potecii este materializata de un stîlp indicator. Traseul din stînga, marcat cu triunghi roşu, este o nouă variantă de acces la Bilele, prin Vf. lui Pătru şi Gura Potecului, în curs de amenajare. Urmărim poteca din dreapta pînă la intersecţia drumului forestier ce urca din Valea Mare. Traversăm drumul şi după circa 200 m de mers prin poiană ajungem în drumul forestier care se derulează pe valea Prigoana. Traversăm pîrîul Prigoana de pe malul drept pe malul stîng peste un pod de beton. După circa 1 km apare o săgeată indicatoare îndreptată spre versant (dreapta). Din acest loc părăsim drumul forestier (care mai continuă circa 2 km în amonte, pe Prigoana) şi ţinem cărarea ce se derulează pe versant, prin pădurea defrişată. Urcuşul este greoi, mai întîi pe un ogaş, apoi în serpentine scurte pînă străbatem o diferenţă de nivel de cca 80 m. Inainte de a intra în pădure, mai parcurgem cca 200 m apro-ximativ pe curba de nivel. De aici putem admira valea Prigoanei în toată splendoarea ei. Vom pătrunde în pădurea de răşinoase pentru mai multă vreme. Poteca se lărgeşte şi trece muchia pe celălalt versant. Marcajul cruce roşie apare frecvent pe trunchiul copacilor. Îşi fac apariţia şi cîteva izvoare, iar la unul dintre acestea este amenajat un loc de popas cu o bancă. În continuare, poteca coboară în pantă domoală; luminişurile devin mai frecvente, arborii se răresc şi după cîteva minute pătrundem în poiana largă de la Poarta Raiului. Aici, cei care doresc să rămînă peste noapte pot găsi cu uşurinţă un loc favorabil pentru aşezarea cortului. În poiană apar încă două marcaje turistice - cel care vine de la Săsciori (triunghi albastru) şi cel care urcă de la Cugir, urmărind valea acestuia. În faţa noastră, pe stînga, se profilează frumoasa construcţie din lemn a cantonului silvic. Trecem pe lîngă canton, apoi traversăm rîul Canciu pe o punte, intrăm în pădure şi începem un urcuş ceva mai greu, timp de ½ oră, pe o potecă largă acoperită de pietriş şi bolovăniş. La capătul acesteia întîlnim o ramificaţie spre stînga, o potecă duce în curmătura Şureanu (triunghi albastru, bandă albastră) şi alta spre dreapta, care, după circa 5 minute, ne scoate la cabană.

5. Cabana Şureanu - Poarta Raiului - curmătura Prisaca - dealul Păltinei - dealul Tomnatecului - Curmături - Cărări - dealul Crucilor -Loman - SăscioriMarcaj: triunghi albastru Durata: 11-14 ore Distanţa: 44 km

Este unul dintre cele mai lungi trasee turistice şi urmăreşte un vechi drum de acces la stînele care se ţin lanţ pe culmea dintre văile Cugirului şi Sebeşului. A fost utilizat şi pentru transportul poverilor cu carul. O data cu crearea drumurilor forestiere şi-a pierdut din importanţă, dar rămîne un traseu atractiv şi reconfortant, întrucît oferă privelişti deosebite, alături de multe elemente etnografice. El poate fi parcurs şi numai parţial, utilizînd la coborîre (sau la urcuş) drumurile forestiere care-l intersectează. Datorită lungimii mari, îl indicăm numai pentru coborîre.

De la cabana Şureanu la Poarta Raiului parcurgem drumul marcat cu cruce roşie, triunghi roşu şi triunghi albastru, în 25 minute, coborînd aproape continuu o pantă de 20-250. Din poiană, poteca se bifurcă. La dreapta (est) se desprinde traseul spre Oaşa, prin Luncile Prigoanei (cruce roşie - traseul 4). Drumul pe care-l urmăm face la stînga şi este larg. El se îndreaptă spre Muntele Canciu (Prisaca), pe care-l vom ocoli pe la est. După 40-50 minute de la plecarea din poiană ajungem în curmătura Prisaca. Ultima parte a acestui drum este însoţită de garduri. În curmătura Prisaca traversăm drumul forestier ce face legătura între Rîul Mare (Cugir) şi rîul Sebeş, trecem pe lîngă o stînă, apoi ne angajăm pe culmea sudică şi sud-vestică a Muntelui Păltinei. Se urcă prin pădure pe un drum îngust de care, pantele ceva mai înclinate alternînd cu pante domoale pe care există şi mici poieni. După o oră de mers, avînd în dreapta aproape permanent vîrful retezat al Păltineiului, vom traversa cîteva pîrîiaşe. După un urcuş uşor, poteca se menţine pe curba de nivel şi traversează o frumoasă poiană cu brazi rari timp de 20 minute. La capătul ei apare o potecă mai bine circulată, care ne îmbie să o urmăm. Ea însă ocoleşte pe la nord Vf. Păltinei şi se îndreaptă spre stîncile de pe culmile Stînişoara şi Groscioara. Traseul nostru se desfăşoară pe poteca din stînga, spre nord. După circa 15 minute, lăsînd pe stînga un mamelon, coborîm mai întîi prin poiană şi apoi prin pădure, pînă în şaua Izvoarele, pe o potecă pietroasă cu multe

iviri de apă. În şa exista o poieniţă prin care şerpuieşte un pîrîu. De aici, un drum pietros ne conduce timp de 20 minute prin pădure şi după un scurt coborîs ajungem în poieniţa de la Crucea Comanului. Mai departe, poteca urca prin pajişte spre Vf. Comanului, trecînd pe lîngă stînă, la care se ajunge într-un sfert de oră.

La vîrf, vom face un mic popas necesar pentru odihnă, dar şi pentru a admira panorama. Reluăm traseul coborînd muchia de nord a Comanului, trecem pe lîngă rămăşiţele fostului canton silvic Măgura, apoi urmărim drumul care merge aproape pe curba de nivel, avînd în stînga muchia Măgurii, iar în dreapta, valea superioară a Miraşului. După 25-30 minute, din Vf. Coman ajungem în şaua largă dintre Măgura şi Tomnatec, pe care o recunoaştem după un mamelon împădurit, plasat arhitectural în mijlocul ei. În continuare, marcajul foarte rar, ca de altfel şi pînă aici, urmăreşte drumul de care ce urcă prin pădure şi ne scoate după ¼ oră în pajiştea Tomnatecului, pe culmea căreia se ridică, în stînga noastră, două mameloane; între acestea a fost construită o stînă. Urmărim liziera pădurii şi, după ce depăşim un mic izvor în stînga, începem să coborîm spre şaua Curmături, unde ajungem în 15 minute, pe un drum în care şiroirea şi roţile carelor au săpat făgaşe adînci în şisturile cristaline alterate. Prin şaua Curmături, disputată de obîrşiile pîraielor Miraşu (est) şi Tomnatec (vest), trece drumul forestier ce vine din valea Sebeşului (de la Tău-Bistra) în valea Rîului Mare (la lacul Canciu). În şa s-a construit un canton silvic - replica celui părăsit în Măgura.

In continuare, traversăm drumul forestier, trecem prin faţa cantonului silvic şi urmăm drumul de care pe cumpăna de ape dintre văile Miraşu şi Tomnatec. După 5 minute ajungem la o bifurcaţie. La dreapta, o potecă duce spre mănăstirea Ţăţu (o oră de mers), apoi în satele Jidoştina, Arţi, Bîrsana, cu case răsfirate la înălţirni de 1 000-1 350 m. Drumul nostru urca în stînga prin pădure, pe versantul vestic al Muntelui Ţăţu. După circa 20 minute de la bifurcaţie, trecem pe lîngă un vălău şi ieşim într-o poiană largă. Mai urcăm 20-30 minute şi ajungem pe spinarea care leagă Vf. Ţăţu (est) de Măgura (vest). Cotim la dreapta 900 şi începem un coborîş lin spre nord, la început prin poiană, apoi, cotind la stînga, prin pădure. După 20-30 minute ajungem în poiana din şaua Hurdubeu, peste care trece o linie de înaltă tensiune. Ocolim Vf. Muncelul (1 373 m) pe la est şi în 15-20 minute ajungem în şaua de la Cărări, punct de întîlnire a mai multor poteci, marcată printr-un grup de case şi unde, cu ani în urmă, funcţiona un făgădău.

Sîntem aproximativ la jumătatea drumului şi un scurt popas se impune. Pentru cei mai puţin antrenaţi mai ales cînd urcă de la Săsciori prin Loman, sau pentru cei care au zăbovit mai mult pe drum, locul este cel mai nimerit pentru popasul de noapte, în cort sau la una din cabanele forestiere. Reluăm traseul mergînd spre nord. Vom intra în domeniul fîneţelor, presărate ici-colo de sălaşe. Cumpăna de ape care pînă aici delimita bazinul hidrografic al Sebeşului de cel al Cugirului se bifurcă, prin interpunerea bazinului hidrografic al Pianului. Drumul de care duce în serpentine larg desfăşurate pe interfluviul dintre Pian şi Mărtinia timp de 45 minute, la şaua Băţăeni. Aici el intersectează un drum forestier. Mai departe, după un scurt urcuş, panta sc domoleşte, apoi urmează un coborîş pe clina nordică a dealului Crucilor. La finele acestuia, cotim 900 la dreapta (est), lăsăm pe stînga cîteva case, apoi pe dreapta dealul Stroe (1 106 m) şi după o oră (aproximată de la şaua Băţăeni) ajungem la şaua adîncă situată între obîrşia văii Tonii (bazinul Pian) şi a unei văi din bazinul Mărtiniei. De aici urcăm pe drumul de căruţe de pe dealul Pleşcioara, avînd mereu culmea în partea stînga, apoi coborîm uşor pe muchie şi după 1/3 oră ajungem în dreptul şcolii din cătunul Pleşi. Drumul îşi schimbă direcţia spre stînga (NV) cu 900 şi ajunge în şaua Pleşi (în lungul văii Boţii, spre nord, avem o largă perspectivă asupra colinelor Secaşelor, oraşului Sebeş şi Rîpei Roşii). Mai departe, drumul coboară continuu, avînd cînd pante mari, cînd pante line, prezentînd numeroase curbe prin care se ocolesc mameloane şi crupe. După 3 ore de la plecarea din şaua Pleşi ajungem în satul Loman, o aşezare pitorească pe interfluviul dintre văile Sebeş şi Tonii. De aici pînă la Săsciori mai sînt de parcurs 3 km pe un drum de maşină bine întreţinut. Coborînd, avem în dreapta perspective ruinelor cetăţii medievale situate pe un pinten din versantul stîng al văii Sebeşului, între Săsciori şi Laz.

6. Cugir - Moara Turcului - Între Ape - curmătura Prisaca - Poarta Raiului - cabana ŞureanuMarcaj: triunghi roşu Durata: 11-14 ore Distanţa: 42 km

Traseul începe din cartierul sudic al orasului Cugir, din dreptul confluenţei acestuia cu Rîul Mic. El urmează un drum forestier. O dată cu traversarea rîului lăsăm oraşul în urmă. Şoseaua, la început asfaltată (3 km), urmăreşte malul drept al rîului. După aproape 4 km se ajunge la Complexul turistic Mistreţul (situat pe malul stîng, în apropierea unei păstrăvării). În continuare, valea se îngustează, coturile devin mai bruşte şi, după 11 km de la Cugir, drumul trece de pe malul drept pe malul stîng. După alţi 2 km traversează din nou pe malul drept, dar numai pe o distanţă de 1 km, după care revine pe malul stîng, după ce a urmărit bucla de contur (meandrul Încătuşat) de la Moara

Turcului. Aici apare în psisaj o creastă zimţată de stîncă cu aspect deosebit de pitoresc. După aproape 1 km de la Moara Turcului se ajunge la confluenţa cu valea Răchitii, pe care urca un drum forestier. Pe el se poate ajunge uşor, în circa 1½ oră în golul din Răchita (traseul 9).

De la confluenţa cu pîrîul Răchita, traseul urmăreşte în continuare malul stîng, trece prin dreptul confluenţei cu pîrîul Molivişul (pe care se derulează un drum forestier, circa 1 km, pînă sub cantonul silvic Groşi). După 31,5 km de la Cugir se ajunge în punctul numit ,,Intre Rîuri" (,,Intre Ape"), unde se construieşte barajul unui lac de acumulare ale cărui ape vor fi deviate în valea Sebeşului, la Tău-Bistra. În acest loc coboară drumul care vine din valea Sebeşului (Tău-Bistra) prin şaua Curmături. Tot de aici, un alt drum forestier urca pe valea Boşorogului, permiţînd o ascensiune relativ uşoară la Vf. Negru sau la Vf. Comărnicel, trecînd pe la stîna din Gropşoara.

Reluăm traseul plecînd din punctul ,,Intre Rîuri". La început, drumul se desfăşoară pe malul drept (cca 3 km), apoi trece pe versantul stîng (2 km) şi revine din nou pe cel drept (3 km). De la confluenţa cu pîrîul Prisăcii, drumul părăseşte firul văii, urca în cîteva serpentine pînă în curmătura Prisăcii. De aici, el coboară în Luncile Prigoanei şi, pe această vale, pînă în albia Sebeşului (10 km), unde se uneşte cu DN-67 C.

Din curmătura Prisăcii, însă, traseul nostru nu mai urmează drumul forestier. Aici se va intersectează cu traseul 5 şi va merge spre sud pe drumul de care (fragment din traseul 5), pe la est de Vf. Canciu, prin Poarta Raiului (45 minute) şi apoi la cabana Şureanu.

7. Cabana Şureanu - curmătura Şureanu - Pîrva - dealul Negru - Şinca - Scîrna - Lupşa -cabana PrislopMarcaj: triunghi şi punct roşu Durata:1-8 ore Distanţa: 27,5 km

De la cabana Şureanu se porneşte, spre sud, pe cărarea descrisă la traseul 2. După 20 minute ajungem la curmătura Şureanu, unde se întretaie mai multe poteci. O alegem pe cea din dreapta, care urca pe piciorul sud-vestic al Muntelui Şureanu, pe o pajişte străbătută de ravene şi îngustată de înaintarea pădurii. După 5-10 minute de la intersecţia potecilor, pădurea rămîne în urmă, se urca încă 5 minute şi se iese pe un platou mic, unde întîlnim o potecă nemarcată ce vine de la cabana Şureanu. O tablă indicatoare ne face cunoscut că pînă la cabana Şureanu facem 15 minute, iar pînă la cabana Prislop, 7½ ore. De aici, poteca - mai bine conturată şi marcată cu triunghi şi punct roşu - se angajează în urcuş continuu pe faţa sudică a Vf. Şureanu, pe versantul unui circ glacio-nival aflat la obîrşia văii Auşel. Acest circ, datorită expunerii sudice, a fost alimentat cu cantităţi mai mici de zăpadă. De aceea, aici nu a rezultat un gheţar propriu-zis cu efecte de subsăpare. Zăpada şi firnul în cantităţi mai mici au dus la lărgirea obîrşiei văii preglaciare. După topirea acestora, cuveta rezultată a fost distrusă de eroziunea torenţială viguroasă, determinată de nivelul de baza coborît al văii Auşel. După 30-40 minute, poteca pietroasă ne scoate în şaua dintre vîrfurile Şureanu şi Brateş. Din acest punct se poate ajunge, pe cărări nemarcate, pe Vf. Şureanu sau pe muntele şi la circul glaciar Cîrpa. Ele se desfăşoară la dreapta (nord). La Vf. Şureanu se urca susţinut circa 120 m prin păşune. Pentru circul Cîrpa se ocoleşte mai întîi pe la vest Vf. Şureanu, apoi se merge jumătate stînga (spre NV) la marginea estică a culmii ce duce la Vf. Cîrpa. Poteca trece pe la partea superioară a circului, după care coboară la stîna Cîrpa.

Circul glaciar Cîrpa, de aceeasi orientare ca şi circul Şureanu, este însă mai dezvoltat în suprafaţă şi are un contur mai regulat, cu abrupturi stîncoase sfîrtecate de torenţi. În cadrul său se distinge un relief haotic format din grohotişuri, depozite morenice, spinări de berbec şi fragmente din praguri structurale. La baza versanţilor se văd conuri de grohotiş şi potcoave nivale. Două din ele închid lacuri (Iezerul şi Iezeraşul). În partea sudică a circului (cea mai adîncă şi mlăştinoasă) se schiţează un uluc care se continuă şi în aval de pragul glaciar.

Continuarea traseului către Vf. Pîrva presupune întoarcerea în poteca marcată, în sud-vestul Vf. Şureanu. Ea este jalonată cu rari stîlpi metalici şi marcată cu triunghi şi punct roşu. Ne deplasăm pe direcţia vest, lăsăm în stînga culmea Brateşului, coborîm uşor circa 25 minute pe la sudul unui mamelon, într-o şa plată, lîngă o ,,casă de piatră". Spre nord, în dreapta, observăm spinarea prelungă a Muntelui Cîrpa, spre sud şi SE (stînga) Dosul lui Brat şi valea adîncă a Dobraiei (Brătcuşului), a cărei obîrşie largă şi povîrnită ne face să presupunem o veche modelare glacio-nivală; în SV apare culmea Dobraiei, iar spre vest (în fata), Munţii Pîrva şi Comărnicel spre care ne îndreptăm.

In continuare, traseul trece pe la nord de culmea Dobraia, pe care o recunoaştem după ,,omul de piatră", cu funcţie de limită de păşune, şi pe la sud de vîrfurile Pîrva (1901 m) şi Gropşoara (1894 m). În acest sector se ocoleşte într-un arc de cerc obîrşia văii Popii. Astfel, după 60-70 minute de la plecarea de sub Şureanu, ajungem într-o mica şa în faţa Muntelui Comărnicel, pe care-l recunoaştem după baliză.

De pe acest tronson al traseului se pot vizita circurile glaciare Pîrva şi Gropşoara, abătîndu-ne

spre nord (circa 10 minute), din dreptul Dobraiei pentru circul Pîrva şi din şaua Comărnicelului pentru circul Gropşoara.

Circul glaciar Pîrva este orientat spre nord. Pe versanţii săi se distinge o treaptă distrusă parţial de torenţi; în relief apar cîţiva umeri erozivo-structurali.

Circul glaciar Gropşoara, mult mai mic, are forma semicirculară cu versanţi puţin abrupţi, îmbrăcaţi într-o manta de grohotişuri înierbate, afectate de solifluxiuni. El pare a fi format mai degrabă de eroziunea firnică. Din acest punct, neconcretizat în teren printr-un indicator turistic, există o cărare care merge spre sud, ocoleşte pe la est Muntele Comărnicel şi se îndreaptă spre pasul Băniţa, peste culmile Ştevia, Drugu, Jigoru (traseul 18). Poteca pe care o urmăm coboară pe la nordul Vf. Comărnicel în curmătura Gropşoarelor. Mergînd pe ea, vom avea în faţă domul stîncos al Vf. Negru. El reprezintă un corp magmatic format din roci ultrabazice (serpentinite) al cărui nume vine, probabil, de la culoarea verde-închisă a jnepenişului (abundent pe versanţii dinspre vest şi nord).

După parcurgerea a 15-20 minute ajungem lîngă un indicator turistic la baza Vf. Negru, aflat la o intersecţie de poteci abia vizibile prin iarba pajiştei. O potecă (nemarcată) se îndreaptă spre Titiana. Din ea se desprinde, în dreapta, o ramură care ocoleşte Vf. Negru pe la sud şi vest. Poteca marcată cu punct (alteori cu triunghi) roşu, pe care o urmăm, ocoleşte acest munte pe la est şi nord. După un scurt popas la întretăierea potecilor pornim spre dreapta (nord). La început urcăm uşor şi traversăm cîteva pîrîiaşe ale căror izvoare se află în trena de grohotiş care îmbracă baza acestui dom magmatic, trecem printr-o vraniţă, ocolim obîrşia adîncă a pîrîului Rovinei şi urcăm pe culmea Mlăcile, care ne impresionează prin netezimea ei. Ea este un martor al unei vechi suprafeţe de eroziune. De altfel, netezimea acesteia şi condiţiile climatice favorizează menţinerea umezelii solului, formarea marghilelor şi a proceselor de turbificare. De aici şi numele de mlacă, care înseamnă mlaştină, smîrc. Traversăm culmea Mlăcile de la SE la NV, ghidîndu-ne după cîţiva stîlpi metalici, şi după 35-45 minute facem joncţiunea cu poteca nemarcată care ocoleşte Vf. Negru pe la vest. Ne continuăm drumul spre nord, pe la vestul culmii Mlăcilor, avînd în stînga pîraiele care alcătuiesc obîrşia Petroşului (cursul superior al Streiului). De aici coborîm timp de 30 minute pînă în şaua Şinca. Inainte de a ajunge în ea trecem de o vîlcea, unde atenţia ne este atrasă de susurul apei unui izvor ,,captat" într-un jgheab, cotim apoi la stînga (vest) şi urcăm uşor. După cîteva minute ajungem lîngă troiţele din Capu Mlăcilor (şaua Şinca), unde poate mai există un indicator degradat cu 3 săgeţi metalice îndreptate spre Vf. Şureanu, cabana Prislop şi Vf. Bătrîna. Aici se desprinde la dreapta o potecă (punct roşu) pe care se poate ajunge la Cugir, trecînd prin Vf. Bătrîna, Nisipişte, Poiana Groşilor etc. (traseul 9). Noi însă menţinem direcţia stînga (vest), pe marcajul triunghi roţu, trecem pe la obîrşiile pîraielor Rovinei şi Cald şi după circa 20 minute (de la troiţe) ajungem la o rarişte de brazi printre care zărim, în fundul văii Şinea, stîna cu acelaşi nume.

Poteca turistică cste ceva mai slab bătută decît cea care duce la stînă; ea coteşte prin păşune la dreapta şi după cca 5 minute coboară în pădure. La capătul a 10-15 minute de coborîş pe un drum cu pietre ajungem la albia pîrîului Şinca, pe care îl trecem mai sus de confluenţa cu pîrîul Şteaua. Traversăm ambele cursuri de apă de pe dreapta pe stînga şi, eventual, facem un scurt popas lîngă săgeata care indică drumul sprc Şureanu (pe care am venit).

Mai departe, cărarea marcată cu triunghi roşu (uneori, punct roşu) coteşte spre vest şi urcă costiş pe versantul stîng al văii Şteaua, ale cărei luncă largă şi terase pun interesante probleme de evoluţie geomorfologică; după 10 minute intrăm în pădure şi după alte 10 minute ajungem pe cumpăna de ape din dealul Cocoşului, zărim în faţă vîrful golaş al Scîrnei, ieşind din codrul de conifere. Coborîm puţin cotind spre stînga şi în 5 minute ieşim spre obîrşia văii Scîrna (valea Mare), unde un indicator arată drumul spre Şureanu şi Prislop.

Poteca traversează un drum forestier ce urcă în Şteaua, apoi ocoleşte liziera pădurii (rămîne pe dreapta), urca prin golul de pe partea estică a culmii Scîrna şi se menţine aproximativ pe curba de nivel pînă ce ocoleşte vîrful principal şi ajunge în partea nordică a lui (timp necesar: 25- 30 minute). Aici întîlnim poteca ce coboară pe versantul vestic al Scîrnei. În continuare, lăsînd pe dreapta o casă de adăpost a muncitorilor forestieri, intrăm în pădure pe un drum de care. Marcajul este rar. După circa 15 minute ieşim într-o plantaţie de răşinoase şi începem să coborîm aproximativ pe cumpăna de ape timp de 15 minute. Drumul de care intră din nou în pădure şi după încă 10 minute ajungem într-o şa. Din ea urcăm puţin (5-l0 minute) pe culmea Gertezu şi apoi coborîm continuu pînă în poiana din curmătura adîncă a Lupşei (unde ajungem după 60-80 minute de la părăsirea pajiştii din Muntele Scîrna). Aici ajunge şi poteca marcată cu punct roşu, care face legătura cu traseul 9. Această curmătură, creată de eroziunea regresivă a pîrîului Lupşa, indică o viitoare captare a sectorului superior al Rîului Mic.

In mijlocul curmăturii există un stîlp indicator; săgeţile ne fac cunoscut că pînă la cabana Prislop mai avem de mers 1½ oră, la cabana Şureanu prin culmea Scîrna (deci pe traseul parcurs) sînt nccesare 6 ore, iar prin culmile Groşi-Bătrîna, 7 ore (traseul 9). De la stîlp mai coborîm puţin (circa 10 m diferenţă de nivel), apoi urcăm pe o poteca largă, un adevărat drum de care ce merge costiş prin

pădure pe versantul vestic al culmii Dosu Lupşei. După 45 minute ieşim pe o pajişte, trecem pe lîngă un izvor şi traversăm cumpăna de ape dintre bazinul Sibişelului (vest) şi al Cugirului (est), prin şaua dintre Lupşa (1488 m) şi Dosul Lupşei. Ajunşi pe faţa estică a Muntelui Lupşa, ne continuăm drumul aproximativ în curba de nivel, trecem pe lîngă două izvoare, pe deasupra stînelor (veche şi nouă) situate în josul pantei spre dreapta. După 15-25 minute terminăm ocolirea Vf. Lupşa, lăsînd în dreapta o culme întinsă (Tisa-Pleşoiu). De aici începem coborîşul prin pădurea de fag pe vcrsantul nordic, apoi pe cumpăna de ape. După cca 30 minute de la intrarea în pădure, în faţa noastră se deschide poiana curmăturii Prislop. În marginea poienii întîlnim drumul forestier care traversează culmea şi face legătura între văile Rîul Mic şi Alunul. În mijlocul poienii se află cabana turistică Prislop.

8. Cabana Prislop - Vf. Plăvaia (Fata Bătrînă) - Vf. Tonmatecul - Prihodişte - CugirMarcaj: triunghi şi punct roşu Durata: 3-5 ore Distanţa: 15 km

De la cabana Prislop urcăm timp de 15 minute spre NE o diferenţă de nivel de circa 100 m, pe o pantă despădurită pe care poteca se desfăşoară în serpentine largi. Se intră într-o pădure de fag aflată pe Vf. Prislop, unde urmărim aproximativ cumpăna de ape timp de 20-30 minute, trecem pe lîngă Vf. Plăvaia (stînga), apoi începem să coborîm uşor (vreo 40 m diferenţă de nivel) şi părăsim pădurea în dreptul unei şei. Traversăm Vf. Tomnăticel, acoperit de păşune, şi culmea Fata Bătrînă, depăşim un pîrîiaş, avînd pe dreapta liziera pădurii, iar în stînga păşunea. După cca 45 minute ajungem în faţa Vf. Tomnatec, prin a cărui pajiste mai întîi urcăm uşor, apoi coborîm timp de 20 minute. Treptat, peisajul se schimbă: se termină păşunea şi, la început mai rar, apoi tot mai des, întîlnim parcele cu fîneţe. Lăsăm în stînga livada unui sălaş şi după un mic ocol spre est coborîm prin pădure pînă în dealul Frăsinei (20 minute). Urmînd cumpăna de ape de pe acesta, cu mici urcuşuri şi coborîşuri, ajungem în 20-30 minute în şaua Prihodişte, într-un punct cu săgeată indicatoare.

De aici, pentru a ajunge în oraşul Cugir, avem de ales între două variante. Prima este indicată de săgeata metalică, poteca coborînd pe culmea nordică pe lîngă un sălaş, apoi prin pădure, unde punctul roşu apare din cînd în cînd pe fagi. După 30 minute ajungem în valea Rîului Mic, la confluenţa cu pîrîul Prihodişte şi la 1 km amonte de oraş.

A doua variantă se poate realiza pe o poteca nemarcată; ea este ceva mai lungă, dar mult mai pitorească. Lăsînd în dreapta săgeata indicatoare, urmărim poteca bine bătută care se face spre stînga, pe cumpăna de ape dintre văile Romos şi Rîul Mic. După cca 30 minute ajungem într-o şa, unde drumul se desparte. Ramura din stînga ocoleşte pe la nord Vf. Bălzii şi coboară în satul Romoşel. Noi urmăm însă ramura din dreapta, care descrie un mare arc de cere, ocolind bazinul de recepţie al pîrîului Brădet (afluent al Rîului Mic). Trecem apoi pe la est de Vf. Feţii (730 m) şi ajungem după o oră de la părăsirea marcajului deasupra unui versant despădurit şi intens ravenat. De aici se pot face observaţii interesante asupra văii Mureşului.

Coborîrea în oraşul Cugir pe acest versant se face în 20 minute.

9. Şinra - Butrîna - Nisipişte - Groşi - Moliviş - Bocşitura - Bucuru - CugirMarcaj: punct roşu Durata: 1-8 ore Distanţa: 29 km.

Traseul porneşte de la Troiţa din Şinca, unde ajungem venind mai ales de la cabana Şureanu (traseul 7) sau de la Grădiştea de Munte (traseele 12, 13). El poate fi utilizat şi pentru a ajunge la cabana Prislop, printr-o variantă care se îmbină parţial cu traseul 7.

De la troiţă, din pajiştea de la Şinca, poteca cu punct roşu are direcţia nordică şi se recunoaşte uşor, fiind bine circulată, mai ales de ciobani. La început se păstrează pe curba de nivel, ocolind prin dreapta (est) un mamelon teşit şi avînd în faţă culmea prelungă a Muntelui Bătrîna (1 792 m), orientată NE-SV. După 10 minute de la plecare ajungem într-o şa, de unde cotim spre NE, urcînd uşor în lungul culmii Bătrîna, presărată cu ţancuri reziduale. În dreapta se deschide valea adîncă şi împădurită a pîrîului Untul (afluent al Boşorogului). Dincolo de jumătatea culmii, poteca trece printr-o îngustare, o adevărată poartă de stîncă, pe versantul nord-vestic al ei şi începe să coboare. Pe Muntele Bătrîna sînt plantaţi stîlpi metalici rari. La început coborîrea este ceva mai rapidă, dar, treptat, se domoleşte; trecem pe lîngă un izvor şi ajungem pe platoul Muntelui Sîpcea (1 670 m). După ce îl traversăm, păstrăm direcţia spre NE şi intrăm în pădurea de conifere. Panta devine mai mare, coborîşul mai rapid, pe o diferenţă de nivel de cca 100 m. După aproximativ 1¼ oră de la intrarea pe traseu, se ajunge în punciul Nisipişte, unde există o poiană lungă şi îngustă, cu o cabana - loc de odihnă al muncitorilor din Cugir.

Dacă intrarea în acest traseu (la Şinca) se face în a doua jumătate a zilei şi nu dorim să ajungem la cabana Prislop, este recomandabil ca popasul de noapte să-l facem aici sau la cantonul din poiana Groşilor, din apropiere (1 km spre NE).

Reluăm traseul din poiana de la Nisipişte, urmărind ca şi pînă aici linia de creastă, spre nord.

După 5 minute poteca se bifurcă, cea din dreapta (est) merge la cantonul silvic Groşi şi coboară (circa 1 oră) pe preluca Groşilor la albia Rîului Mare. Urmărind-o pe cea din stînga (vest), transformată în drum de care, coborîm mai întîi pe lîngă o plantaţie (stînga); după circa 15 minute trecem pe lîngă un izvor cu vălău, iar de la el drumul coteşte brusc la dreapta şi în 5 minute ajungem pe dealul Moliviş, la o bifurcaţie cu un stîlp indicator; săgeţile îndrumă spre cabana Şureanu, prin Muntele Bătrîna (pe drumul pe care am venit), şi spre stînga, la cabana Prislop. Din acest loc, pînă la cabana Prislop se fac 3-4 ore, urmărind marcajul punct triunghi roşu. Mai întîi coborîm cca 20 minute printr-o pădure tînără de conifere pînă la albia Rîului Mic, amonte de chei. După ce o traversăm, urcăm timp de 10-l5 minute pe versantul opus, pînă în saua Lupşei, unde întîlnim marcajul triunghi/punct roşu (traseul 7), care ne conduce la cabana Prislop.

De la ramificaţia de pe dealul Moliviş, în faţă (spre nord), apare o poteca lată nemarcată. Ea traversează platoul împădurit al Molivişului (lat de 1 km), după care coboară într-o şa mică, ocoleşte pe la est două vîrfuri şi, după 50-60 minute de la înscrierea pe ea, ajungem în poieniţa de la Răfăinul (1356 m). Mai departe trecem pe lîngă izvorul de la obîrşia pîrîului Chiciura (afluent al Rîului Mare) şi coborîm mai bine de 100 m diferenţă de nivel într-o şa, ocolim pe la vest Vf. Răchita Mare (Chiciura). În continuare, coborîşul uşor continuă prin pădure şi după aproape două ore de la plecare ajungem în poiana Răchita. De aici putem coborî fie în valca Rîului Mare, pe valea Răchitei, fie în valea Rîului Mic, la confluenţa cu Arieşul.

Continuăm traseul spre nord, poteca traversează poiana, ocoleşte pe la est Vf. Răchita (1 238 m), apoi se lasă pe versantul vestic şi începe să coboare (peste 1 km) prin pădure, pînă se ajunge, după circa 1 oră din poiana de la Răchita, în cătunul Bocşitura, cu case răsfirate în jurul altitudinii de 1 100 m. Trecem printre casele răzleţe, ascunse după pîlcuri de pomi, ocolim un vîrf teşit pe la est, traversăm vreo 200 m de pădure şi după cca 20 minute ajungem la o bifurcaţie a drumului, lîngă o troiţă. La dreapta, drumul duce în cătunul Goaşele, unde avem mai multe posibilităţi de a coborî în valea Rîului Mare. Noi ne menţinem însă pe poteca de culme care coboară prin Fata Fîntînilor şi dealul Prisăcii în cătunul Bucuru, mai întins, dar cu case la fel de răzleţe presărate prin poieni. Aceste cătune s-au format probabil prin strămutarea locuitorilor de la şes în zona fostelor sălaşe.

După mai mult de o oră de la bifurcarei drumului spre Goaşele, ocolind cîteva vîrfuri mici şi trecînd pe lîngă şcoala din Bucuru, ajungem la o intersecţie de poteci în apropierea Vf. lui Bucur (905 m). Cea din stînga coboară destul de repede, în serpentine, prin pădure, pînă în valea Rîului Mic, la cca 2 km amonte de orasul Cugir; cea din dreapta ocoleşte Vf. lui Bucur pe la est, după care se desprind din ea mai multe ramuri: una coboară în valea Rîului Mare, aproape de ,,Mistreţul"; alta în valea Rîului Mir, pe muchia Scăunel, nu departe de confluenţa acestuia cu Rîul Mare.

10. Cugir - cabana Rîndunica - pîrîul Arieş - cabana Prislop - cantonul AlunulMarcaj: punct roşu Durata: 1-8 ore Distanţa: Cugir-cabana Prislop = 22 km; cabana Prislop-canton Alunul = 3 km.

De la capătul liniei de autobuz, care se găseşte aproape de limita sudică a oraşului, mult extins pe Rîul Mic, dacă nu găsim nici o ocazie, ne fixăm bine rucsacul pe spate şi pornim. În 10-15 minute ajungem în dreptul potecii turistice care coboară de la cabana Prislop prin Prihodişte la Rîul Mic (traseul 8). După 1 km, în amonte, se desprinde la stînga noastră poteca nemarcată care urcă prin satul Bucuru în culmile Bătrîna şi Şinca (traseul 9). Mai în amonte, valea se îngustează şi şoseaua urmăreşte bucla unui meandru încătuşat al rîului. Ajungem la Tău, un mic lac de baraj pe cursul Rîului Mic, pentru agrement şi apă industrială; alături de acesta se află Complexul turistic ,,Rîndunica".

In amonte de confluenţa cu pîrîul Răchita, valea se îngustează. Apoi, după 3 km, valea începe să se lărgească. Se intră în bazinetul de eroziune format la confluenţa pîrîului Arieş cu Rîul Mic. Aici drumul forestier se bifurcă. Ramura din stînga continuă pe Rîul Mic (a cărui vale se îngustează foarte mult după 2 km) şi se opreşte deocamdată sub culmea Lupşa, în aval de cheie. Ramura din dreapta se angajează pe valea Arieşului, apoi (după cca 1,5 km) pe valea Lupului, după care urcă în serpentine pe dealul Frasinului. Ajungînd în vîrful acestuia, după ce parcurge cîteva sute de metri pe muchie, se bifurcă.

Drumul care coteşte la stînga se termină după puţin timp în parchetul de exploatare. Cel din dreapta se menţine pe curba de nivcl şi după 3 km ajunge în curmătura Prislop (la cabana turistică). De aici, drumul coboară serpuit pînă la cantonul Valea Alunului. În continuare traseul poate fi urmat în aval pe acesta şi pe Sibişel, pînă în comuna Sibişel şi oraşul Orăştie; sau, în amonte, prin Scoruşeţ, la cetatea Sarmizegetusa (traseele 11 şi 12).

11. Orăştie - Sibişel - canton Alunul - dealul ZebruNemarcat Durata: 8-10 ore Distanţa: 32 km

Acest traseu se suprupune în prima parte şoselei care leagă localităţile de pe valea Sibişelului. El poate fi parcurs pe o distanţă de cca 14 km cu autobuze I.T.A., cu plecarea din Autogara Orăştie, pînă în capătul din amonte al satului Sibişel (Sibişelul Nou), trecînd prin satele Căstău şi Sibişelul Vechi.

De la Orăştie la Sibişelul Vechi, şoseaua străbate un golf depresionar ocupat de un piemont teşit format de rîurile Grădiştea (Beriu) şi Sibişel. La Sibişelul Vechi, localitate situată la limita muntelui, valea se îngustează brusc, dar se menţine destul de largă pînă la confluenţa cu Rîuşorul (4 km), oferind spaţiu de desfăşurare Sibişelului Nou.

Pe înălţimea de la estul Sibişelului Vechi, numită Bordul Cetăţii, se află ruinele unei cetăţi feudale. La aceasta se ajunge plecînd din staţia de autobuz pe drumul spre Cucuiş, ce trece pe lîngă biserică. Ajunşi în păşunea de la baza muchii dealului, ne angajăm pe un drum de căruţe care urcă costiş prin pădure pînă în poiana de lîngă cetate.

De la capătul liniei de autobus, traseul poate fi parcurs cu piciorul sau cu vehicule de ocazie. În amonte de Sibişelul Nou, valea se îngustează şi devine destul de cotită (meandrată). În acest sector, cursului de apă i se mai spune şi Rîul Mare. După cca 4 km de la Sibişelul Nou, pe vale se găseşte un mic bazinet depresionar, lung de aproape 2 km. După alţi 2 km de meandre încătuşate, în care rîul se zbuciumă, apa sărind din piatră în piatră, întîlnim confluenţa ca pîrîul Glivii, ce coboară din dreptul micului sat Măgureni, situat pe mai multe culmi la 900-1 000 m înălţime. Aici se mai păstrează încă vechi tradiţii ce merită să fie înscrise în patrimoniul folcloric.

Drumul forestier continuă pe Valea Mare în amonte, urmărind îndeaproape albia rîului. Din loo în loc se pot vedea praguri şi marmite săpate în gnaise. După 4 km de la gura pîrîului Glivii ajungem la o bifurcaţie, unde se află şi cantonul silvic Valea Alunului. În stînga (est) se desprinde drumul care duce în valea Rîului Mic (al Cugirului), trecînd pe la cabana Prislop (traseul 10). Tot de aici, la dreapta (vest), urca o potecă spre satul Măgureni.

Ne menţinem însă traseul pe drumul ce urca pe vale în amonte. Din acest loc, rîul poartă şi numele de Alunul (a treia şi ultima denumire). După cca 5 km se ajunse la confluenţa pîraielor Brăduiului şi Lupşa, care formează zona de obîrşie a Alunului. La aceasta confluenţă există un centru de colectare a fructelor de pădure. Aici drumul se bifurcă.

O ramură urca pe valea Lupşa, iar alta, pe care o urmăm, coteşte la dreapta, suind pe stînga văii Brăduiul. După 30 minute ajungem la o casă de adăpost a muncitorilor forestieri, aninată în stînga, pe versant. Traversăm un pîrîu de la obîrşia Brăduiului şi după cca 1 oră de urcuş în serpentine pe versantul despădurit recent părăsim drumul forestier, care coteşte la dreapta spre Muntele Scoruşeţ.

Ne angajăm pe poteca bine circulată, care urcă în stînga şi după 20 minute ajungem în şaua dintre Scîrna şi Zebru. Aici întîlnim poteca largă care urcă de la Grădiştea de Munte prin culmea Godeanu la Şteaua (traseul 12). Din acest punct pînă la cabana Şureanu se mai fac 5 ore, iar pînă la Cetatea Sarmizegetusa Regia, 2 ore.

12. Şaua Şinca - culmea Şteaua Mare - Vf. Godeanu - Cetatea Grădiştea - satul Grădiştea - cabana Costeşti - OrăştieNemarcat Durata: 7-8 ore Şinca-Costeşti (12 - 13 ore Şureanu-Costeşti), Costeşti-Orăştie (5 ore) Distanţa: Şinca-Costeşti 30 km, Costeşti-Orăştie 20 km

In şaua de la Şinca se ajunge folosind mai multe trasee (7, 9).Poteca pe care o vom urma se desprinde spre stînga din cea cu marcaj triunghi roşu, care vine

de la cabana Şureanu şi merge la cabana Prislop (traseul 7). Coborîm pînă la stîna Şinchii, pe o pantă înierbată, ca un culoar limitat de o parte şi de alta de păduri de conifere. La stînă traversăm pîrîul Şinchii, ce curge spre nord şi care aparţine cursului superior al Rîului Mic-Cugir. După cîţiva metri se formează un drum de tractor pe care ne angajăm şi care ocoleşte pe la sud Vf. Şteaua Mare, urcînd o diferenţă de nivel de 60-70 m. După ce traversăm prelungirea sudică a Ştelei Mari, drumul ne coboară într-o curmătură; sîntem la circa 35-45 minute de la părăsirea traseului 7.

In dreapta se conturează o zonă mai joasă, în care zărim stîna Ştelei Mari. Aici este punctul unde, la stînga, se desprinde poteca spre Costeşti prin Poiana Omului (traseul 13). Noi însă continuăm să mergem pe drumul de tractor, care se menţine în curba de nivel, spre nord, prin poiana Ştelei. După circa 20 minute de la bifurcaţie, trecînd printr-o rarişte de pădure, drumul ne scoate într-o tăietură. În dreapta se ridică domul Vf. Scîrna, iar spre stînga se deschide valea împădurită Godeanu.

Atenţie! In acest punct se desprinde, la dreapta, un drum de tractor care se înfundă în valea Scirnei, după ce intersectează traseul 7, precum şi o poteca ce ocoleşte Vf. Scîrna pe la vest, pentru ca la nordul acestuia să se unească cu poteca turistică (triunghi roşu) care duce la cabana Prislop (traseul 7).

Traseul nostru merge spre stînga (vest), pe direcţia Vf. Godeanu, coborînd uşor cca 60 m diferenţă de nivel, spre NV, pînă în şaua de pe cumpăna de ape dintre văile Godeanu (stînga) şi Brăduiu (dreapta), unde ajungem în ccn 15 minute. Aici întîlnim, spre dreapta, un alt drum de tractor care duce pe Muntele Scoruşeţu. În această şa mai putem ajunge urcînd pe valea Sibişelului (Alunului) şi a Brăduiului (traseul 11).

In continuare, drumul se menţine aproximativ pe cumpăna de ape; urcăm uşor spre vest, circa 40 m diferenţă de nivel, traversăm un pîlc de conifere, ocolind pe la sud un mamelon şi ieşim într-o pajişte largă. După cca 15 minute de la bifurcarea drumului spre Scoruşeţ ajungem într-o şa, de unde, spre dreapta, coboară o potecă spre satul Măgureni, trecînd prin zona de obîrşie a văii Uia. Traseul nostru se menţine pe drumul de tractor care coteşte spre SV (jumătate stînga) şi urca uşor pe o culme pe al cărei vîrf piramidal se găseşte un ,,om de piatră". Este Vf. Godeanu, în apropierea căruia ajungem după 20-30 minute. În dreapta, sub drum, pe versantul dinspre obîrşia văii Uia, există un izvor de apă rece care ne îmbie la un scurt popas. În stînga şi puţin în faţă se ridică Vf. Godeanu, lîngă al cărui ,,om de piatră" putem ajunge în 5 minute, pentru frumoasa perspectivă ce se desfăşoară spre nord, vest şi sud.

Reluăm traseul plecînd de sub Vf. Godeanu, spre vest. La început urcăm puţin, avînd în stînga Vf. Godeanu, apoi coborîm şi după 20 minute ajungem în curmătura de la Crucea Godeanului. În faţă, spre vest, se profilează Vf. Muncel. Din acest punct părăsim drumul de tractor care urcă spre Vf. Muncel (1 564 m). Cotim la stînga şi coborîm pe poteca ce trece prin pajiştea de pe piciorul sudic şi Muncelului, avînd în stînga liziera pădurii. După 20 minute de la Crucea Godeanului, poteca slab conturată devine mai vizibilă şi la capătul de jos al pajiştei pătrunde în pădurea de fagi, menţinîndu-se pe o culme îngustă limitată de versanţi abrupţi. Panta mare ne obligă la un coborîş atent pe cca 200 m diferenţă de nivel. La capătul a 20-30 minute de la intrarea în pădure panta se îndulceşte. Am ajuns într-o şa de undc se urca uşor pe marnelonul teşit pe care se află Cetatea Sarmizegetusa Regia.

După vizitarea cetăţii ieşim prin poarta de la sud şi coborîm la dreapta pe o potecă ce şerpuieşte prin lăstăriş de fag şi care în cca 10 minute ne conduce la drumul forestier de pe valea pîrîului Alb. După 3 km de mers pe această vale ajungem la confluenţa cu pîrîul Godeanu, care vine din stînga. Drumul pe care am coborît se uneşte cu cel care se derulează pe valea Godeanu şi care, în parte, se suprapune unei foste căi ferate forestiere.

In continuare, urmăm drumul spre aval şi după aproape 6 km ajungem, la confluenţa cu pîrîul Aninieş, în satul Grădiştea de Munte. În nordul acestei localităţi, la peste 900 m altitudine, se găseşte un mic platou calcaros cu cîteva ponoare, peşteri şi avene (Vîrtoape). De la Grădiştea de Munte la Costeşti şi Orăştie putem ajunge cu autobuze I.T.A. Indiferent de mijlocul de transport, continuîndu-ne drumul în aval, după cca 8,5 km, ajungem la cabana Costeşti, situată pe dreapta văii, într-un peisaj îmbietor la odihnă şi meditaţie asupra vestigiilor arheologice vizitate. Pe stînga văii, sub dealul Cetăţuia se găseşte tabăra de pionieri pe lîngă care tree potecile ce urca la alte două cetăţi dacice: Blidaru şi Costeşti.

De la cabana Costeşti pînă la autogara din Orăştie sînt cca 20 km de şosea asfaltată. Este recomandabil ca această porţiune de drum să se facă cu un mijloc de transport, dacă nu combinăm dorinţa de cunoaştcre mai detaliată a peisajului cu antrenamentul fizic. La 1 km în aval de cabana Costeşti se află satul Costeşti, situat la limita muntelui. De aici, spre nord, valea se deschide tot mai mult. Versanţii devin mai domoli, iar spre baza lor apar glacisuri şi terase. Şoseaua trece prin sate frumoase, îngrijite, cu oameni harnici, cu tradiţii care nu s-au alterat: Ludeştii de Jos, Orăştioara de Sus (centru de comună), Bucium, Orăştioara de Jos, Beriu (centru de comună), Căstău.

13. Vf. Şteaua - Vf. Tîmpu - culmea Meleia - Vf. Rudii - Poiana Omului - Tîrsa - Leurdana - Cetatea Blidaru - cabana CosteştiNemarcat Durata: 9-l0 ore Distanţa: 33 km

Drumul spre Costeşti, prin platforma Luncani, porneşte din Şteaua Mare, unde ajungem venind dinspre Grădiştea de Munte (traseul 12), Orăştie (traseul 11), cabanele Prislop sau Şureanu (traseul 7). Stînd pe drumul de tractor al traseului 12, orientaţi cu faţa spre vest, avem în dreapta stîna din Şteaua Mare; în faţa noastră, urmărind curba de nivel, se desfăşoară pe clina domoală a unei culmi orientate N-S panglica drumului pe care ne aflăm; în stînga noastră, aproape la nivelul drumului, este o mică şa (spre obîrşia văii Scorţaru).

Părăsim poteca traseului 12, cotind la stînga, trecem prin şa şi ne menţinem prin pajişte mergînd spre vest timp de cca 10 minute, apoi vom coborî prin pădure, pe culmea Tîmpu1, aflată între văile Şesul şi Scorţaru. După cca 15 minute ieşim într-o poiană. În dreapta susură un izvor alături de o

1 Timp = cu vîrful tocit.

construcţie care, la nevoie, poate fi folosită pentru refugiu. În faţă, spre sud, se conturează un mic mamelon (Vf. Tîmpu, 1 493 m), pe care-l ocolim prin est şi ajungem într-o pajişte largă pe care o traversăm, avînd mereu în stînga valea Scorţaru (împădurită). După cca 20 minute de la izvor, cotim în unghi drept la stînga şi ne menţinem, coborînd prin pădure, pe cumpăna apelor, de pe culmea ce separă văile Tîmpu de Scorţaru. În dreapta avem pădure de fag, iar în stînga de răşinoase. Ieşim din pădure după 15-20 minute şi în faţă ne apare un vîrf (1 417 m), pe care îl ocolim pe clina vestică. Trecem printr-o rarişte de brazi şi ajungem în pajiştea de pe culmea Meleia, cu vestigii de stîne dacice, pe care o străbatem timp de 15 minute, pînă la un pîlc de brazi uscaţi (o fostă pepinieră).

In faţa noastră se ridică un vîrf (1395 m). De la pîlcul de brazi uscaţi coborîm uşor spre dreapta, intrăm în pădurea de fagi ocolind vîrful pe la nord, pe o poteca ce urmăreşte aproximativ curba de nivel. Ajungem într-o şa uşor ondulată, în lungul căreia cresc molizi, pe stînga, şi fagi, pe dreapta. După aproape 30 de minute de la depăşirea pîlcului de brazi uscaţi, începem să urcăm din şa timp de 10-15 minute, pînă ce ajungem la o tăietură. Vom ocoli, pe la sud, un mamelon şi vom ajunge într-o altă şa, unde putem face un popas lîngă izvorul de pe versantul nordic. De aici, spre sud, se pot recunoaştc vîrfurile şi culmile de pe partea stînga a Streiului superior (Taia, Drugu, Capu Muntelui, Jigoru), iar spre nord - culmea Godeanului, pînă la Cetatea Grădiştea.

In continuare, traversăm un pîlc de fagi şi ieşim în poiana de pe culmea Rudii. În stînga zărim o stînă. Pe culme ne menţinem în zona cumpenei de ape. Urcînd uşor, vom lăsa pe stînga un mamelon, apoi poteca ne poartă printr-o poiană îngustă, urmată de o pădure de fagi cu mici luminişuri, pînă la poiana largă din culmea Rudii. Sîntem aici la capătul a 45 minute de la plecarea de la izvor. De la baliza (1281 m) plantată lîngă poteca pe Vf. Rudii, avem un frumos punct de perspectivă spre NV, pînă în valea Mureşului la Orăştie, peste culmile împietrite ale platformei Luncani. Continuăm traseul cotind spre sud, lăsînd baliza la dreapta; vom coborî cca 40 m diferenţă de nivel prin poiana care se îngustează treptat. Trecem pe lîngă un mic pîrîu şi cotim la dreapta. Drumul pe cumpăna de ape ne poartă cînd prin mici poieni, cînd prin pădure.

După 30-40 minute de la plecarea de pe Vf. Rudii ajungem într-o poiană largă cu cîteva sălaşe. Sîntem la Porumbelul Mare. Aici îşi are obîrşia pîrîul Ponor (Ohaba), care curge spre SV şi se pierde în ponoarele de la Fundătura. Ne continuăm însă drumul spre dreapta, pe liziera pădurii, trecem pe deasupra izvorului pîrîului Ponor, de unde pătrundem în pădure. Mergem cca 30 minute, pînă într-o mica poiană (Ciovîrtez), de unde, urcînd uşor, vom intra iar în pădurea pe care o vom parcurge în cca 20 minute. La marginea ei este poiana de pe culmea Deluţu. Vom cobori uşor, trecînd pe la nord de poiana Chicera Izvorului. La marginea ei intrăm din nou în pădure, poteca schimbînd direcţia către dreapta. Se iese în Poiana Omului. Aceasta apare ca o suprafaţă aproape netedă, situată la 1100 m, de un pitoresc deosebit şi cu o frumoasă perspectivă spre pîlcurile de case ale satelor Alunul, Prihodişte, Tîrsa (unde s-au descoperit urme de aşezări civile dace). Aici poteca se bifurcă. Ramura din stînga merge spre vest către dealul Rotunda şi, mai departe, la Ponorîci. Ramura din dreapta, pe care vom continua traseul, urmează un drum de care ce face un cot spre nord, pe coama netedă a dealului Frasinului, acoperit de o pădure compactă de fagi pe versantul estic şi o plantaţie de răşinoase pe cel vestic. La capătul nordic al acestei culmi, pe care o parcurgem în cca 25-30 minute, există o poiană. Din ea vom coti la stînga (vest) şi vom coborî cca 10 minute pînă în şaua de la Prihodişte, unde zărim primele case din aşe-zările de pe platforma Luncani. După alte 5 minute ajungem în dreptul şcolii.

De aici avem o frumoasă perspectivă asupra văii Grădiştei, dincolo de care se ridică dealul Vîrtoapele. Drumul de care şerpuieşte cu mici urcuşuri şi coborîşuri pe coama dealului Alunu şi după 35 minute ajungem în satul Tîrsa, unde se bifurcă. În dreapta se merge pe dealul Groşilor, iar în stînga, drumul pe care-l urcăm spre Leurzea (Leurdana) ne conduce în 30 minute pînă la căminul cultural. Aici drumul se bifurcă din nou. Ne angajăm pe eel din dreapta. După 20 minute drumul se transformă în potecă, pe care mergem cca 25 minute, pînă ajungem în Leurdana, coborînd şi urcînd pe la obîrşia Văii lui Mălin.

Din cătunul Leurdana, poteca ne poartă cca 50 minute prin poienile de pe dealul Petroşu, pe care coborim la Cetatea Blidaru. După vizitarea cetăţii, situată pe un pinten de peste 300 m deasupra văii Grădiştei, coborîm timp de 40 minute la cabana Costeşti, pe o potecă largă, utilizată uneori şi de care. Deoarece traseul este foarte lung pentru a-l parcurge, e necesară înnoptarea la o stînă, pe parcurs, la una dintre cele mai apropiate de punctul de pornire (Şinca. Şteaua) sau la una din casele răsfirate de pe platforma Luncani.

14. Călan - Luncani - Ciclovina - Ohaba Ponor - PonorNemarcat. Durata: 4-5 ore (între Luncani şi Ponor) Distanţa: 37 km

Pentru parcurgerea acestui traseu este convenabil să folosim autobuzul de la Călan pînă la Luncani, pe o distanţă de 18 km, cînd de fapt străbatem zona de terase şi de dealuri din culoarul

Streiului. Din autogara Călan, o şosea asfaltată traversează lunca spre est, în linie dreaptă, apoi trece peste rîul Strei şi urca pe terasa de 10 m de pe dreapta acestuia, unde în ultimii ani s-a construit Călanul Nou, un cartier modern al oraşului Călan. De aici, şoseaua coteşte spre SV şi urmăreşte valea Luncanilor, trecînd prin satele Streisîngiorgiu (la 2,8 km de Călan), Chitid (7 km de Călan), Boşorod (10,6 km de Călan), în amonte de care, o dată cu pătrunderea în domeniul montan şi cu apariţia rocilor cristaline, valea se îngustează. Cursele I.T.A. îşi au capul de linie în satul Luncani (moară), aflat la 18 km de Călan.

Şoseaua carosabilă urca mai departe, trece de cunfluenţa pîraielor Luncani cu Alunul (există un drum forestier ce duce în satul Alunu) şi după aproape 4 km se bifurcă; o ramură pătrunde la dreapta, pe valea Vînătorului, alta, la stînga, pe pîrîul Morii (denumirea pîrîului Ponorîci, după ce traversează în subteran peşterile Ponorîci - Ciclovina cu Apă). Ne angajăm pe drumul acesta din urmă.

După mai bine de 1 km, el începe să urce pe versantul drept, în satul Ciclovina, unde pot fi zărite case răsfirate înconjurate de livezi. După un urcuş mai greu, panta scade treptat. Drumeagul se transformă într-o cărare ce şerpuieşte printre livezi, pînă la un fîneţ situat la baza unui abrupt calcaros, împădurit, în care sînt sculptate peşterile Ciclovina Uscată şi Ciclovina cu Apă. În dreapta, o urmă de cărare ne îndreaptă spre peştera Ciclovina Uscată (pe care o putem vizita, dacă sîntem în posesia unei surse de lumină).

După eventuala vizitare a peşterii, ne întoarcem şi urcăm cca 15 minute pe poteca în serpentină aninată de abruptul calcaros. Ajungem în Albii - o vale seacă, perforată de doline, creată de pîrîul Ponorîci, înainte de a fi fost captat în subteran. Urmăm poteca pe versantul nordic al Albiilor şi după 20 minute ajungem la capătul lor, pe buza treptei antitetice formate prin adîncirea Ponorîciului în urma captării sale în subteran. În faţa noastră se desfăşoară valea oarbă a Ponorîciului, prin a cărui luncă serpuieşte pîrîul. Urmărindu-i meandrele, găsim cu uşurinţă punctul în care dispare în adîncuri: baza versantului stîncos, în apropierea unor gospodării izolate.

Cărarea coteşte la dreapta, menţinîndu-se aproape pe curba de nivel. Avînd în stînga albia Ponorîciului, trecem pe deasupra unui aven şi a intrării în peştera Ponorîci. După aceea ajungem în apropierea unei doline, unde întîlnim una din cărările de acces între Poiana Omului şi satele Fizeşti şi Ponor. Tot aici ajunge şi poteca de la Ciopeia (traseul 15).

Pentru a vizita peştera Ponorîci, coborîm timp de 5 minute la stînga. Deschiderea triunghiulară a peşterii apare în peretele vertical de calcar. În faţa ei este un mic tăpşan înierbat, provenit din dărîmături. Fără un echipament adecvat (scară, corzi etc.), peştera poate fi vizitată parţial (pînă la un puţ adînc de peste 20 m).

După vizitarea peşterii, revenim la intersecţia potecilor. Din acest punct, lăsînd în dreapta cărarea pe care am venit de la Ciclovina, după un parcurs de cca 200 m, la dreapta (vest), se desprinde un drum de care ce ocoleşte (la nord şi vest) Vf. Robu (974 m), trecînd pe lîngă o serie de doline de dimensiuni mari, care, prin îngemănare, au format o depresiune carstică de tip uvalas. Din acest drum se desprind mai multe poteci, care coboară spre satul Fizeşti.

Depăşim această bifurcaţie îndreptîndu-ne spre sud şi traversăm o şa. Cotim uşor la stînga şi, după un scurt parcurs, aproape pe curba de nivel, coborîm poteca largă, avînd în faţă peisajul unei părţi din Depresiunea Haţeg, dincolo de care se zăresc Munţii Retezat. Trecem pe lîngă un grup de case din satul Federi. În stînga se deschide valea Cheii. După cca 1½ ore de la plecarea din Ponorîci, trecem pe lîngă biserica din Federi, aninată pe coasta dealului. Pînă în satul Ohaba Ponor, drumul coboară continuu cca 20 minute.

La Ohaba Ponor putem vizita, dacă dispunem de echipament adecvat, cheile şi peştera Şura Mare, ambele de o deosebită monumentalitate. Tot de aici, un drum pietruit urcă către est la Luncile Hobenilor. Aceasta este o vale seacă, cu versanţi înierbaţi şi cu numeroase fenomene carstice (avene, doline, lapiezuri).

De la Ohaba Ponor parcurgem distanţa de 3 km pînă în satul Ponor pe un drum pietruit. De la podul peste Strei pînă la halta Ponor avem de mers încă 0,5 km, iar pînă la şoseaua naţională (DN-66), 1,2 km.

15. Ciopeia - Vf. Purcăreţu - Vf. Lăutu - Vf. Rotundei - dealul Arsului - PonorîciNemarcat. Durata: 5-6 ore Distanţa: 16 km

De la Ciopeia, unde putem ajunge cu trenul pe calea ferată Simeria-Petroşani sau cu autobuzul de la Haţeg ori Petroşani (pe DN-66), trecem puntea de peste apa Streiului. Pe malul drept al acestuia facem cîţiva paşi prin iarba grasă a luncii, pînă la poalele înălţimii Purcăreţu, cel mai vestic vîrf din Munţii Şureanu. De aici ne angajăm pe drumul de care ce urca costiş spre stînga (nord) şi intră în pădurea de fag. După cca o oră ajungcm în Vf. Purcăreţu (870 m), pe un mic platou, ce reprezintă un admirabil punct de perspectivă.

Spre nord se derulează panglica argintie a Streiului inferior, în a cărui vale lungă, punctată de numeroase aşezări, deosebim oraşul Călan (se recunoaşte cu uşurinţă după blocurile noi de locuinţe şi fumul de la bateriile de cocsificare). Mai departe, la confluenţa cu Mureşul, valea parcă este stăvilită de Munţii Mureşului, din care se detaşează înălţimea mamelonară a Măgurii Uroiului. Pe dreapta Streiului, pînă în valea Beriului se desfăşoară dealurile piemontane a căror fragmentare este estompată de distanţă şi de înălţimea de la care sînt privite, dar fără să afecteze paleta culorilor ce subliniază modul de folosire a terenului. Doar dealul Măgura (592 m) apare mai pregnant, datorită abruptului cuestic orientat spre sud. În stînga Streiului urmărim şirul dealurilor Hunedoarei, mai puţin fragmentate, dincolo de care bănuim oraşul Hunedoara şi valea Cernei.

Spre vest, la orizont, se profilează Munţii Poiana Ruscă, ca un imens dom împădurit. La sud se ridică maiestuos Munţii Retezat, la care, în condiţii atmosferice favorabile, putem identifica cu uşurinţă toată înşiruirea de vîrfuri, culmi şi circuri glaciare de pe versantul nordic.

La picioarele noastre, spre vest, sud şi sud-vest se desfăşoară admirabila Depresiune a Haţegului1, cu cele două compartimente dcspărţite prin linia de înălţimi Beleiu-Dumbrava-Ploştina-Poieni. Ele sînt străpunse printr-o captare de rîul Nucşoara şi printr-o adîncire epigenetică de Strei, în defileul de la Ciopeia. Compartimentul de vest al depresiunii, mai coborît, este format dintr-o cîmpie piemontană netedă, puţin fragmentată de o reţea hidrografică cu numeroase puncte de convergenţă asemănătoare celei din Depresiunea Braşov. Compartimentul de est, numit şi Pui, este mai înalt. În el se pot recunoaşte mai multe trepte piemontane, dispuse de la poalele Retezatului spre nord, fragmentate de o reţea hidrografică paralelă, în culmi plane, prelungi, asemănătoare celor din Depresiunea Făgăraş.

Din Vf. Purcăreţu, poteca urmăreşte culmea Ruşorului, aproximativ pe cumpăna apelor, împinsă mult spre sud, ca un arc de cerc, de izvoarele Văii Mari. Urmînd-o prin rariştea de pădure, observăm versantul sudic - stîncos, ravenat al culmii care adăposteşte o vegetaţie cu elemente floristice xerice. Coborîm într-o şa adîncă de 140 m, după care urcăm la Vf. Măgura. În continuare, poteca urmăreşte linia de creastă prin pădure, cu mici urcuşuri şi coborîşuri. Lăsînd pe dreapta mai multe poteci ce coboară spre localităţile Băieşti, Ruşor, Galaţi din Depresiunea Haţeg-Pui, ajungem pe culmea Bîrnei. Aici dăm de o întretăiere de poteci şi de o troiţă. Spre nord, o poteca largă ocoleşte zona de obîrşie a văii Vînătorului, apoi se desparte treptat în mai multe ramuri ce coboară în satele Balomir (prin dealul Lat), Bucium (prin Cracu lui Trandafir), Covragi şi Gînţaga (prin Moşotca, 1101 m), Vîlcele şi Boşorod (prin Vf. Jubăi, dealul Pleş, Muncelu). De la troiţă, altă poteca coboară spre est, în Valea Vînătorului. Cărarea pe care însă o urmăm pleacă de la troiţă spre SE cca 500 m, lăsînd în stînga un mic mamelon, apoi coteşte spre NE şi din nou, la SE, pînă în Vf. Lăutu, unde ajungem după 30-40 minute de la reluarea traseului. De culmea se lărgeşte, pădurea se retrage de pe versantul sudic, înalt, din mers, se pot urmări relieful şi distribuţia grupărilor de case din bazinul hidrografic al Fizeşului, coama împădurită a Măgurii, care se ridică insular spre sud, stîncile calcaroase de la Ohaba Ponor şi covata compartimentului depresionar Pui, astfel că aproape nici nu simţim trecerea timpului (circa 1 oră) pînă în dealul Arsului din apropierea Ciclovinei. De aici, poteca mai umblată coboară în valea Morii. Noi menţinem însă direcţia spre est, trecem printr-o şa şi ajungem la capătul vestic al abruptului de la Ciclovina, care priveşte spre nord.

Mai departe urmărim liziera pădurii, care se menţine tot timpul în stînga noastră şi coborîm uşor, avînd în dreapta o depresiune carstică (uvală) perforate de doline imense, dincolo de care se ridică dealul Robului. Cu timpul, poteca devine tot mai vizibilă, merge aproape în curba de nivel şi ajungem în capătul din aval al văii Ponorîci în apropierea peşterii, unde întîlnim traseul 14, dintre Călan şi Ohaba Ponor.

16. Comuna Baru - satul Petros - valea Rea - pîrîul Cald - saua ŞincaNemarcat. Durata: 10-l2 ore Distanţa: 32 km, care se pot parcurge cu mijloace auto şi 3 km cu piciorul.

Traseul urmăreşte un drum forestier care urca în lungul văii Petroşului. La 150 m de la staţia de autobuz din Baru, mergînd spre Petroşani, din şoseaua asfaltată (DN-66) se desprinde la stînga un drum pietruit. Este uşor de recunoscut, deoarece de îndată ce ne angajăm pe el trecem podul peste rîul Muncel, care vine din sud, din Piscul Oboroca (M. Tulişa). Traversînd podul, observăm în stînga confluenţa rîurilor Petros şi Muncel. În aval de confluenţă, cursul de apă se numeşte Strei. După cca 500 m pătrundem în satul Petros, cu case ascunse în grădini şi livezi de pomi, din care ieşim după cca 2 km.

În continuare, drumul se desfăşoară, ca şi pînă aici, pe malul stîng al Petroşului, a cărui vale se îngustează treptat. El face un cot mare la stînga, apoi la dreapta, după care se lărgeşte într-un bazinet

1 In 1247 făcea parte din voievodatul lui Litovoi.

alungit. La 5,6 km de la părăsirea şoselei (DN-66) ajungem în punctul ,,La Strîmtură"; în stînga văii, lîngă şoseaua forestieră, există un izvor carstic cu debit important (10 1/s), care îşi trimite apele în rîul Petros. Pe dreapta văii, unde se ajunge trecînd o punte formată din tulpina unui arin, se zăreşte poteca nemarcată ce urca şerpuit în valea Lola. O excursie în bazinul hidrografic al acestei văi seci, perforată de doline şi suspendată la 300 m în versantul drept al văii Petroşului, este deosebit de instructivă pentru iubitorii formelor carstice.

Depăşind Strîmtura, valea coteşte la dreapta şi se deschide într-un bazinet depresionar, în a cărui luncă se găseşte un canton forestier. Aici se pot admira, pe dreapta văii, sub Vf. Ticera Pinului (1 057 m), impresionanţii pereţi de calcar însoţiţi de hornuri, turnuri, surplombe sau crestaţi de văi suspendate care oferă minunate trasee de alpinism cu diferite grade de dificultate. La capătul din amonte al acestui bazinet (cunoscut şi sub numele de ,,km 9", din timpul funcţionării C.F.F.), valea prezintă o îngustare în spatele căreia se dezvoltă un alt bazinet depresionar, dar cu un larg tăpşan dezvoltat pe stînga sa. La capătul nordic acestuia şi la 7 km de la şoseaua naţională ajungem la confluenţa cu pîrîul Şipot, care-şi adună apele din trei izvoare carstice de tip resurgenţă. Oboseala urcuşului în lungul acestui pîrîu este recompensată de tulburătoarea privelişte a unor cascade şi repezişuri cu frumoase concreţiuni de tuf calcaros, precum şi de cele trei resurgenţe situate la baza unui perete vertical înalt de peste 150 m. Două din izvoare apar din grote, iar unui dintr-un con de grohotiş calcaros (care cu siguranţă maschează intrarea într-o peşteră). Apa resurgenţelor aparţine, în cea mai mare parte, pîraielor din platoul de la Poiana, din valea Clenjii şi din Răchiţeaua, care au fost captate în subteran. Tot în peretele calcaros din această zonă se deschid şi cîteva peşteri ale căror admirabile formaţiuni stalagmitice s-au putut păstra tocmai pentru că sînt greu accesibile.

In amonte, pînă la confluenţa cu Valea Rea (Apa Rea), pe o distanţă de 3,5 km, valea Petrosului prezintă o succesiune de 4 bazinete cu lunci bine dezvoltate, utilizate ca terenuri de fîneţe, separate de îngustări scurte. De la această confluenţă marcată şi de schimbarea orientării rîului Petros, diverg mai multe poteci care urcă spre sălaşele şi stînele din Paltinu, Bulzu, Teiu Lung etc. Tot de aici se desprinde spre nord, în lungul Văii Rele, un drum forestier pe cca 2 km.

Vom continua traseul pe valea Petroşului ce vine din est. Ea se menţine relativ largă, cu bazinete înierbate şi agestre suprapuse, ce sînt folosite şi ca locuri propice unor construcţii de adăpost sezoniere. După 2,7 km, în preajma confluenţei cu Jiguroşiţa, direcţia văii se schimbă iar, orientîndu-se spre nord. O data cu această schimbare, ea devine mai îngustă, astfel că luncile înierbate, cu flori viu colorate, în care orchestra greierilor concură cu murmurul apelor, sînt tot mai restrînse. Pe acest sector lung de aproape 4 km, cuprins între gurile văilor Jiguroşiţa pe stînga şi Răchiţeaua pe dreapta, rîul Petros primeşte pe partea stînga pîrîul Jigureasa, în lungul căruia există un alt drum forestier, care se înfundă după aproape 6 km.

De la confluenţa cu pîrîul Răchiţelei, orientarea văii devine est-vest pe o distanţă de 6,5 km (pînă la confluenţa cu pîrîul Sasu). Aproximativ la jumătatea acestui sector, drumul forestier trece de pe dreapta pe stînga văii. Pe valea Sasu, la cca 5 km amonte, există un sector pitoresc, format din chei şi cascade modelate în roci metamorfice. Eventuala vizitare a acestui sector este parţial uşurată de drumul forestier la care ajungem trecînd podul construit chiar la confluenţă (de pe dreapta, pe stînga Petroşului).

De la gura văii Sasu şi pînă la gura Pîrîului Cald mai sînt de străbătut 7 km. Pe acest sector, valea Petroşului are pante mai accentuate. Drumul în lungul văii Petroşului, lung de cca 31 km de la şoseaua asfaltată (DN-66), se poate parcurge cu mijloace de transport auto. La cantonul de la Pîrîul Cald (Izvoarele Streiului) se poate solicita cazarea.

Pentru a ajunge în saua Şinchii pornim în amonte pe Pîrîul Cald, urmărind un drum de tractor. După cca 45 minute lăsăm în stînga două bifurcaţii ale drumului, păşind uneori din piatră în piatră, ajungem la o a treia bifurcaţie, la confluenţa cu un pîrîu care coboară din stînga noastră (pe dreapta văii Pîrîul Cald). De aici ne angajăm pe cărarea care urca în lungul pîrîului (,,Drumul oilor") ce-şi adună apele dintr-o zonă mlăştinoasă. După 15-20 minute de urcuş de la firul Pîrîului Cald ajungem în şaua de ia stîna Şinchii, la o potecă largă, bătută de oi (traseul 12). De aici putem să ne îndreptăm spre Babana Şureanu, prin Mlăci (traseul 7), spre Grădişte prin culmea Godeanu (traseul 12), spre Costeşti prin Poiana Omului (traseul 13), spre cabana Prislop (traseul 7) sau spre Cugir (traseul 9).

7. Crivadia - valea Jghiabului (Munceilor) -peştera Tecuri - valea Răchiţea - Poiana -Comarnice - Izvoreni - MerişorNemarcat Durata: 6-8 ore Distanţa: 20 km

Traseul porneşte din apropierea viaductului peste rîul Crivadia, străjuit de un turn medieval. De pe viaduct putem admira măreţia Cheilor Crivadiei, precum şi confluenţa în chei cu pîrîul Jghiabului. Dacă condiţia fizică şi cunoştinţele ne permit, putem încerca ascensiunea prin Cheile

Crivadiei şi Cheile Jghiabului, pînă la peştera Gaura Oanei.Traseul propus urmăreşte şoseaua (DN-66) spre localitatea Baru; după cca 400 m de la

viaduct, în dreapta se desprinde un drum forestier pe care urcăm în serpentine lungi timp de 40 minute, cca 200 m diferenţă de nivel. Aproximativ în dreptul Vf. Runcuri, bucla drumului forestier se apropie foarte mult de Cheile Jghiabului. Din curba acestei bucle coborîm pe o potecă îngustă, care în 5 minute ne duce în faţa celei de-a doua deschideri a peşterii Gaura Oanei (pe care o putem vizita, dacă avem o sursă de lumină).

După vizitarea peşterii ne întoarcem la drumul forestier, pe care continuăm urcuşul, trecînd prin apropierea unui sălaş ascuns de vegetaţie bogată. El este situat pe un mamelon de calcar deasupra treptei antitetice a văii Jghiabului, unde se află şi deschiderea din amonte a peşterii Gaura Oanei. După ce trecem de sălaş, în dreapta noastră şi pe stînga văii apare o şa prin care, urmărind o potecă, putem ajunge la peşterile de la Izvoreni.

Drumul se menţine pe versantul drept al Cheilor Jghiabului, care aici sînt ceva mai puţin spectaculoase, dar în care putem recunoaşte, în apropierea talvegului, intrarea în peştera Malul Roşu, care, la ape mari, funcţionează ca ponor.. Puţin mai în amonte, o data cu trecerea pe roci cristaline, valea se lărgeşte şi îşi schimbă numele în valea Munceilor. În lungul ei, pe tăpşanele de la baza versanţilor apar fînaţe. Deasupra tăpşanelor de pe stînga văii, versantul este mai abrupt, fiind alcătuit din calcare; este împădurit şi fragmentat de cîteva şei (Scoaba Paltinului, Bîrloagă, Poieţi), care facilitează trecerile spre Izvoreni, Cuculeu şi Gura Plaiului. Noi mergem în amonte, pe drumul forestier.

După cca 1 km trecem pe versantul stîng al văii şi imediat drumul se bifurcă. O ramură urcă pe deasupra Poieţilor, pe versantul sudic al Vf. Căpriori (1 141 m) şi se îndreaptă spre Comarnice. Continuăm deplasarea pe drumul care se menţine în lungul văii şi după aproape 2 km ajungem la cabana forestieră de la obîrşia Văii Munceilor. Dincolo de mamelonul pe care a fost construită cabana, întîlnim poteca largă, nemarcată, care urcă din valea Petros. Din şoseaua naţională (DN-66) pînă aici, traseul s-a parcurs în aproape 3 ore. În acest punct putem ajunge şi o potecă ce se desprinde din drumul forestier în dreptul Scoabei Paltinului şi urcă pe versantul drept al văii Munceilor pînă în cumpăna apelor, pe care o urmăreşte prin pădure, apoi prin pajişte pînă în Vf. Pleşa (1048 m). Aici se deschide o frumoasă privelişte spre Depresiunen Haţeg şi Munţii Retezat. Din acest vîrf se vede şi cabana forestieră spre care ne îndreptăm, ocolind obîrşia văii Munceilor.

In continuare mergem pe poteca largă ce şerpuieşte pe muchia calcaroasă a versantului stîng al văii Petroşului. Intrăm în pădure şi poteca se îndepărtează de muchia versantului văii. După circa 20-30 minute ajungem în punctul Preluci, vale carstică seacă. Pentru a ajunge la peştera Tecuri, vom apuca pe poteca ce coteşte la stînga şi coboară pe versantul drept al văii, intrînd în pădure. După 5 minute observăm în dreapta o altă potecă, ce coboară de la Teiul Lung de-a lungul văii seci dintre culmea Şomîrdale şi dealul Bradului. Continuîndu-ne drumul încă 2-3 minute, ajungem dreptul peşterii Tecuri, situată mai sus cu 20 m diferenţă de nivel. Spre ea se desprinde cărarea care urcă în linie dreaptă. Recomandăm vizitarea ei (parţială) după ce ne întoarcem de abruptul dinspre Petros. Pentru aceasta continuăm drumul spre vest încă 5 minute şi ajungem deasupra abruptului, spre valea Petroşului.

După înapoierea în Poiana Preluci, urmărim 15 minute valea seacă, în amonte, pînă la cabana forestieră situată pe un tăpşan pe dreapta văii. De aici cotim la stînga, ocolind cabana, şi intrăm într-o pădure tînără, ieşim din nou în poiană şi, după 45 minute de la peştera Tecuri, ajungem în dreptul unui tăpşan pe care se află o pepinieră şi un adăpost din lemn. Tăpşanul este un con de dejecţie a pîrîului Răchiţelei, captat ulterior în subteran.

Dacă continuăm drumul prin poiană spre est, ajungem în dreptul văii Clenjii, unde trei ponoare trimit în subteran apele unor pîraie. Una din pierderile de apă se realizează prin peştera Clenjii. Traseul însă continuă de la pepiniera din Răchiţea. Din faţa adăpostului pornim spre nord (pe valea Răchiţelei). Poteca, mai circulată, urcă pe versantul drept. O părăsim deocamdată, pentru a merge în lungul văii circa 5 minute. Vom ajunge pe buza unei depresiuni circulare formată prin adîncirea văii în locul de captare a pîrîului Răchiţelei. O potecă îngustă coboară pînă la punctul de pierdere a apei. Pe stînca de calcar se observă urme de înfundări şi desfundări repetate ale ponorului. Reţeaua sa subterană se desfăşoară spre resurgenţele de la Şipot.

Ne întoarcem din nou la pepinieră, pentru a urca prin pădure, pe poteca semnalată pe versantul drept, care ne va conduce în 15 minute pe o culme înierbată. Spre nord avem priveliştea unui uluc depresionar perforat de doline. Urmărim poteca spre nord, pe marginea acestui uluc. La capătul său (după 15-20 minute) intrăm pe o potecă mai circulată, care se ramifică. Mergînd spre stînga, putem ajunge în 10 minute la ponorul din Teiu Lung, de unde se poate coborî în valea Petroşului, la confluenţa cu Valea Rea. Drumul la dreapta duce după 10 minute de mers prin pădure la depresiunea de contact litologic şi ponoarele de la Poiana. Aici, pe stînga, există o stînă. Din drumul care urcă uşor la Vf. Jigorel, cam la mijlocul poienii, se desprinde o potecă la dreapta, în apropierea unor fagi izolaţi.

Ea trece pe lîngă un izvor şi ajunge deasupra văii Obîrşiei unde face un cot de 900. De aici, cărarea ne duce spre S şi SV, printre doline şi lapiezuri, la început pe muchia versantului drept al văii Obîrşia. Treptat, ea se depărtează de vale şi ajunge în cîmpul de doline de la Comarnice. Intr-una ele, numită Tecanul Rotund, se găseşte intrarea îngustă a unui mic aven (29).

După cca 45 minute de la plecarea de la Poiana, trecem pe lîngă cîteva stîne şi intrăm în pădure, prin care mai mergem 10-l5 minute, pînă lîngă izvorul Gura Plaiului. De aici coborîm lungul unei văi seci, apoi cotim puţin la dreapta. Poteca se bifurcă. Spre dreapta, duce prin Poieţi în valea Munceilor. Ne menţinem însă pe poteca pietroasă ce coboară spre sud, pînă zărim în partea stînga, sub un perete abrupt de calcar, un grup de case. Ne îndreptăm spre ele şi, urmărind cărarea de vite ce ocoleşte împrejmuirea, ajungem sub peretele abrupt de calcar la exurgenţele de la Izvoreni. După ce le-am vizitat, ne întoarcem pe acelaşi drum pînă la împrejmuire, de unde poteca ne coboară pe sub versantul estic, abrupt, al dealului Runcu, apoi pe lîngă gardurile unor livezi, pînă la podul căii ferate aflat pe valea Crivadiei. De aici o luăm la stînga şi folosim poteca din lungul terasamentului, pînă la şoseaua naţională (15 minute) sau pînă la staţia de cale ferată Merişor (30 minute).

18. Vf. Comărnicel - Vf. Ştevia - culmea Drugu - Vf. Jigoru Mare - Jigorel - culmea Vîrtoape - BăniţaNemarcat. Durata: 7-8 ore Distanţa: 27 km.

Acest traseu urmăreşte cumpăna de ape între afluenţii Jiului şi Mureşului şi constituie sectorul nemarcat al crestei principale a munţilor Şureanu. Se poate folosi ca itinerar de coborîre la aşezările din depresiunile Haţeg şi Petroşani, în completare la traseul 7.

Astfel, după 2-2¼ ore de la cabana Şureanu, parcurgînd poteca traseului 7, ajungem în şaua dintre Gropşoara şi Comărnicel, pe al cărei vîrf există o baliză. Părăsim marcajul (tritmghi roşu) şi coti-m la stînga, pe o eărare nemarcată, avînd In dreapta Vf. Comărnicel1. Pe versantul estic al acestuia mergem circa 15 minute, pînă ajungem pe o culme largă. În faţă şi puţin la dreapta observăm o rarişte de brazi uscaţi, unde ajungem în cca 10-l5 minute pe o poteca abia vizibilă prin pîsla deasă de iarbă a păşunii.

Trecem prin rarişte, cotind la dreapta, şi ajungem printr-o mică şa în culmea Şteviei. Poteca se desfăşoară un timp aproape în curba de nivel, apoi coboară (cca 100 m diferenţă de nivel) în curmătura Şteviei, de unde o cărare şerpuieşte în stînga, la punctul de colectare a fructelor de pădure din valea Popii (Taiei). Pe tot parcursul, în lungul culmii Ştevia avem în stînga valea adîncă a Taiei, dincolo de care este culmea întinsă a Dobraiei.

Din curmătura Şteviei urcăm o diferenţă de nivel de 40-50 m, pătrundem în pădure şi curînd începem un coborîş rapid (cca 160 m diferenţă de nivel) pînă la poiana Gruiu, unde ajungem după cca 1½ ore de la părăsirea potecii marcate de lîngă Vf. Comărnicel. O cruce metalică, situată în şaua acestei poieni, este un semn de recunoaştere. La nordul poienii, versantul dinspre valea Sasu este acoperit cu pădure de conifere, pe cînd versantul sudic dinspre valea Taiei (Popii) este acoperit cu pădure de fag. La capătul vestic al poienii, în stînga, se află un sălaş. El poate fi folosit ca loc de refugiu pe timp nefavorabil.

Părăsind poiana, urcăm uşor 15 minute prin pădurea de amestec de la sudul Vf. Petrii (1 525 m) şi ajungem în şaua La Cristare. În stînga se ridică Vf. Poiana Lungă, în dreapta Vf. Petrii, iar în faţă Poienile Taiei, marcate de o baliză. În şaua La Cristare, poteca se bifurcă. La stînga se află poteca traseului 19, care coboară Petrila (prin dealul Boului şi Piatra Leşului); dreapta merge poteca pe care o vom urma şi este mai puţin vizibilă prin iarba pajiştei. Ea ocoleşte pe la vest Vf. Petrii, pînă în şaua dintre aceasta şi Poienile Taiei, pe cumpăna de ape dintre văile Galbena şi Sasu. Poteca urca puţin spre baliză, apoi ocoleşte vîrful pe la sud, urmărind un traseu aproximativ în curba de nivel pînă troiţa de pe versantul sudic al Poienilor Taiei. De aici se deschide perspectiva spre Vf. lui Pătru, Vf. Şureanu, Coasta lui Brat, Defileul Jiului, Depresiunea Petroşani, Munţii Vîlcan şi Vf. Piule. Coborîm spre vest în curmătura Prislop (1 260 m). În stînga zărim stînele de vaci şi oi. Traversarea Poienilor Taiei (între şeile Cristare şi Prislop) se face în cca 30 de minute.

Din curmătura Prislop urcăm pe culme în lungul cumpenei de ape, pe un drumeng larg, mai întîi prin pădurea de fag presărată cu poieni (cca 30 minute) şi apoi prin poiana de pe Muntele Drugu (1449 m). Trecem printr-o şa abia schiţată şi ajungem la o mica zonă mlăştinoasă din care izvorăşte pîrîul Drugu. În continuare, coborîm pe versantul drept al pîrîului, prin pajişte, apoi prin pădure, şi în 10 minute ajungem într-o poiana alungită, cu două stîne, pe care o parcurgem în 5 minute, avînd în stînga liziera pădurii. De aici începem un urcuş uşor şi după cca 10 minute apare în faţă noastră baliza de pe vîrful Capu Muntelui. Ocolim vîrful pe la nord, în urcus uşor. În dreapta, mai jos pe versant,

1 Diminutiv de la comarnic = colibă mică, acoperişul de la strungă, utilizat şi pentru uscarea caşului.

aproape de limita cu pădurea, observăm construcţiile unei stîne. Trecem pe lîngă un grup de lespezi orizontale, utilizate ca suport al droburilor de sare pentru animale, cotim uşor spre dreapta şi urmărim poteca ce merge aproape în curba de nivel, avînd pe stînga baliza de la Capul Muntelui.

Timp de o oră ne deplasăm prin pajişte de-a lungul culmii Jigorului1, avînd în dreapta, jos, liziera pădurii de fag. La capătul acestei culmi se ridică Vf. Jigoru Mare (1499 m), pe care-l ocolim pe la vest, lăsînd în dreapta un mamelon. În partea sudică a vîrfului întîlnim un drum de tractor pe care coborîm prin pajişte, apoi prin pădure, cca 15 minute, plnă la troiţa din curmătura Jigoru. De aici pornesc două pîraie (unul afluent al Streiului, altul al Băniţei). În continuare, drumul urcă (cca 100 m diferenţă de nivel) pe Vf. Jigorel (1 416 m), pe care îl ocoleşte pe la est.

După 30 minute de la plecarea din şa ajungem în pajiştea de la sudul Jigorelului. Spre vest observăm o culme largă, care se prelungeşte pînă la ponoarele din Poiana (cca 2 km). Ea este mai îngustă spre sud. Ne menţinem pe această culme cca 15 minute, trecînd pe deasupra obîrşiei largi a văii Obîrşia pe o cărare care se vede mai slab. O data cu intrarea în pădure, poteca se bifurcă. O ramură se menţine spre sud, alta cea pe care o urmăm - coteşte uşor la dreapta se desfăşoară peste calcarele ciuruite de doline din culmea Vîrtoape. Trece prin apropierea ei stîne, apoi printr-o pădure chircită, de unde schimbă direcţia spre sud. Începem un coborîş pe poteca pietroasă, prin pădure. După cca 45 minute de la părăsirea păşunii Jigorelu ajungem într-o şa joasă, între văile Obîrşiei (vest) şi Babei (est). Privind spre est, dincolo de valea Babei observăm o stîncă de calcar, Piatra Brînduşii. Urcăm puţin, apoi coborîm în lungul interfluviului şi în cca 15 minute ajungem în poiana de pe versantul sudic, la baza căruia sînt diseminate casele din Jitoni (Băniţa). O luăm la stînga şi trecem pe lîngă Izvorul de la moară (o resurgenţă ale cărei ape provin în bună măsură din valea Babei). Avînd pîrîul în stînga, ieşim pe poteca la drumul carosabil din Jitioni, în punctul unde putem remarca o captare iminentă a văii Cheii (Obîrşiei) asupra văii Babei. Mergînd 15 minute pe drumul carosabil spre sud, pe un platou neted, ajungem la şoseaua asfaltată (DN-66) care traversează pasul Băniţa (759 m). Gara Băniţa este la o distanţă de numai 1,5 km.

19. Piatra Leşului - dealul Boului - Vf. PetriiNemarcat. Durata: 4-5 ore Distanţa: 13 km

Din capătul nordic al străzii care porneşte din poarta minei de la Petrila se formează o cărare pe care se ajunge destul de repede pe podul unel terase de confluenţă între Jiul de Est şi Băniţa, în eel mai sudic punct al masivului. De aici coteşte la dreapta şi uncă costiş prin pajiste pînă în Piatra Leşului (1 228 m) - o lama de ealcar bine expri-mată în relief, prinsă, datorită unei falii, între şisturile cristaline. La capetele lamei calcaroase sînt modelate Cheile Rosiei şi Taiei. Traversăm calcarele prin ,,Crestătură", coborîm cca 80 m într-o sa (pe cumpăna de ape dintre văile Roşia şi Taia). Mai departe, spre nord, poteca se men-tine pe cumpăna apelor, depăseşte în urcuş dealul Jiului, ajunge prin poiană în Avrămoanea, a-poi trece prin şaua Soma, unde în partea dreapta este o stînă (l-IVa ore din Crestătură). De aici coteşte la stînga (vest) şi trece prin şaua împă-durită de la obîrşia pîrîului Roşia, apoi urca spre NV în dealul Boului şi ajunge în dreptul stînei de pe acesta.

În continuare, ea merge spre NV, menţinîndu-se pe culmea Boului, delimitată de văile Popii (est) şi Galbena (vest), ocoleşte cîteva mameloane şi trece (cca 1 km) printr-o pădure de fag. După aproximativ o oră de la stîna Boului, poteca urca în Poiana Lungă, pe la vest, şi după alte 30-40 minute ajungem în şaua dintre Vf. Petrii (1 525 m) la nord şi Vf. Poiana Lungă (1518 m) la sud, unde întîlneşte traseul (nr. 18) de creastă (încă nemarcat) al Munţilor Şureanu. Această şa, cunoscută sub numele de ,,La Cristare", se recunoaşte după poziţia vîrfurilor amintite şi a vegetaţiei. Atît Vf. Petrii cît şi Vf. Poiana Lungă sînt împădurite pe versanţii estici şi despădurite pe cei vestici. Stînd cu faţa spre nord, în stînga observăm baliza din dealul Boţanilor (Poienile Tăii). În această şa, poteca se pierde prin pajişte, dar devine vizibilă îndată ce se intră la dreapta spre Gruiu, în pădurea de fag.

Pe acest traseu se poate ajunge şi de pe văile Taia şi Roşia. Dacă se urcă pe prima vale, la mai bine de 1,5 km amonte de Cheile Taiei, din drumul forestier (traseul 20) se desprinde un altul, ce traversează lunca şi se angajează pe valea Moruşi. La 200 m pe acest drum, ascunsă după un bot de deal, se află cabana Lunca Florii, casă de odihnă a minerilor din Petrila. De aici, o poteca urcă pe pîrîul Moruşi aproximativ 1 km, pînă la furcitura pîraielor, apoi în serpentine şi pieptiş (cca 200 m diferenţă de m) pe muchia dintre pîraie - printre rugi de rare şi tufişuri crescute după tăierea pădurii pînă în Avrămoanea, unde se întîlneşte cu poteca descrisă).

Varianta pe valea Roşie este mai lungă, avînd vedere că se parcurge o distanţă de peste 7 km drumul forestier care pleacă din DN-66. Este preferabilă totuşi deoarece se parcurge uşor şi prin Cheia Rosiei, unde pot fi vizitate cîteva peşteri. De la capătul dmmului forestier, o potecă ne scoate după 30

1 Provine, probabil, de la Jigou = friptură din pulpă de berbec.

minute în şaua de la obîrşia Roşiei.

20. Cabana Şureanu - canton Auşel - PetrilaMarcaj: triunghi albastru Durata: 6-8 ore Distanţa: 19 km

Părăsind cabana Şureanu, urcăm lent timp de 20 minute pe o potecă marcată cu triunghi, bandă şi cruce albastră, mai întîi prin pădure, apoi printr-o rarişte de brazi, ocolind Vf. Şureanu pe la est. Din loc în loc, brazii răzleţi au forma de evantai indicîndu-ne direcţia dominantă a vîntului. Treptat, pădurea cedează locul păşunii. La ieşirea din rariştea de brazi, poteca se pierde, dar un indicator de marcaj vechi, aflat în curmătura Şureanu, ne precizează trei direcţii de mers. Optăm pentru cea care trece pe versantul sudic al muntelui.

Este de preferat ca în zilele senine să facem un popas pe această cumpănă de ape (care desparte bazinul Jiului de eel al Mureşului) şi să admirăm frumuseţea priveliştilor ce ne înconjoară, mai ales a Vf. lui Pătru, care se profilează ca o imensă piramidă deasupra platformel Auşel. Pornind pe poteca ce se înscrie spre dreapta, după 2-3 minute de coborîre prin păşune, pătrundem într-o prelungire a pădurii de conifere, numai cîteva sute de metri, după care urmăm poteca aproximativ în curba de nivel şi intrăm în circul glacio-nival din partea sudică a Vf. Şureanu. Traversăm în continuare, timp de 20-25 minute, cîteva grupuri de pîraie care, prin împreunare, formează obîrşia văii Auşel.

Cum părăsim această zonă de izvoare şi pîraie, poteca coboară uşor, menţinîndu-se la limita superioară a pădurii de conifere, unde copacii sînt rari şi piperniciţi şi alternează cu tufişuri de afine. După cca 20 minute de mers prin această rarişte, urcăm 10 minute pe versant, pînă ajungem la pădurea de pe culmea Brateş. Aici, atît poteca cît şi marcajul dispar. Menţinem însă muchia prin pajişte sau poteca ce mai mult se ghiceşte pe stînga muchiei. În acest loc ea se desparte în două: una porneşte puţin către dreapta, urmărind cumpăna de ape, trecînd prin Vf. Brateş şi coborînd pe la Stîna lui Brat, pînă la confluenţa Brateşului cu Auşelul. Cea de-a doua potecă pe care o urmăm intră în pădure pe versantul estic al culmii lui Brateş şi coboară, mai întîi prelung, apoi în serpentine strînse, străbătînd succesiv pădurea de conifere şi de foioase în amestec cu răşinoase, pe o diferenţă de nivel de aproximativ 400 m. După 1-1¼ oră ajungem la drumul forestier din valea Auşelului. Puţin înainte de a zări acest drum, poteca pătrunde în valea unui pîrîu şi pe cca 50 m sîntem însoţiţi de susurul acestuia, pînă la confluenţa lui cu Auşelul.

După un scurt popas urmăm drumul forestier spre dreapta, împreună cu undele zglobii ale Auşelului şi după cca 20 minute ajungem la cabana de vînătoare Auşel. În caz de nevoie, poate fi folosită şi de turişti. Drumul trece pe versant deasupra cabanei. Versanţii văii sînt abrupţi şi apropiaţi. Pădurile care îi acoperă nu mai au ca elemente predominante coniferele, ci formează un amestec relativ omogen de foioase şi răşinoase. Pe versantul stîng al văii, în aval de cabana, pădurea este defrişată.

La aproximativ 2,5 km de cabana, lăsăm pe dreapta confluenţa cu pîrîul Brateş, unde coboară cealaltă variantă a potecii. Mai în aval de confluenţă se află cabanele I. F. Petrila şi o rampă de încărcare a buştenilor. După alţi 2,5-3 km, apele Auşelului se unesc cu cele ale pîrîului Popii, care este însoţit şi el de un drum forestier (se poate urca la Vf. Gropşoara). De la confluenţa celor două pîraie, rîul format poartă numele de Taia. Aici se află un centru de colectare a fructelor de pădure şi cîteva locuinţe ale muncitorilor forestieri.

Spre aval, pantele munţilor îmbrăcate cu păduri de foioase devin din ce în ce mai domoale. După aproximativ 3 km valea se lărgeşte, iar pe cursul rîului apare un baraj mic. Ne aflăm la Lunca Florii, ascunsă de un tăpşan, Este o cabana aflată în administraţia întreprinderii miniere din Petrila. Mai parcurgem cca 1,5 km şi ajungem în Cheile Taiei, scurte, dar pitoreşti, cu pereţi prăpăstioşi sculptaţi în bara calcaroasă a Pietrei Leşului. În aval de chei apar primele locuinţe grupate. De aici pînă la şoseaua din Petrila mai parcungem cca 4 km, avînd rîul Taia pe dreapta. După 7½ ore de mers de la plecarea de la cabana Şureanu, traversăm rîul şi ajungem în faţa Liceului din Petrila, de unde putem lua autobuzul spre Petroşani.

21. Satul Răscoala - plaiul Frunţilor - Muntele Clăbucet - Muntele Auşel - cabana ŞureanuNemarcat. Durata: 7-9 ore Distanţa: 17 km.

Acest traseu, încă nemarcat, este unul dintre cele mai frumoase drumuri de acces în Munţii Şureanu dinspre Depresiunea Petroşani, fără a fi mai dificil decît celelalte. În plus, are avantajul că ne scuteşte de drumul, care nu se poate face întotdeauna cu un mijloc de locomoţie, la cabanele Voievodu (pe Jiul de Est) şi Auşel (prin Taia). De la staţia de autobuz din Cimpu, mergem în amonte pe Jiul de Est şt după cîteva sute de metri ajungem la vărsarea pîrîului Răscoala.

Cotim la stînga, trecem podul de beton peste Jiu şi ne angajăm pe valea Răscoala. După

aproape 2 km ajungem la valea Surdului, unde există şi o staţie de autobuz pentru locuitorii din satul Răscoala. Din acest punct părăsim şoseaua şi mergem în amonte pe valea Surdului, aproximativ 5 minute, după care părăsim albia acestuia şi urcăm pe versant la stînga, prin fînaţe, pînă pe culme. După încă 15 minute, avînd în stînga pîrîul Răscoala, cotim la dreapta. Poteca trece prin terenuri cu poieni şi petice de pădure şi se remarcă prin alternanţe de urcuşuri domoale şi abrupte. După 50-60 minute se ajunge pe culmea dintre văile Răscoala şi Copăciosul. Mergem puţin, aproape în curba de nivel, apoi începem să urcăm iar pe muchie; după cca 20 minute, ajungem la o vraniţă care delimitează fînaţele de păşune. Depăşind vraniţa (avînd grijă să o închidem), apare un pîlc de fagi, de unde poteca trece printre cîteva stîne şi coboară uşor într-o şa. De aici urcă spre dreapta prin pădure, avînd în stînga un mic vîrf, şi ne scoate într-o poiană, pe fundul unei şei. Pînă în acest loc, de la pîrîul Surdului, se fac 90-120 minute.

Din poiană, o poteca o ia la stînga şi intră în tăietura de pe versantul stîng al văii Răscoala; o altă potecă, bine întreţinută, merge spre dreapta aproximativ în curba de nivel şi ajunge la stînele de oi din bazinul superior al văii Iepei. Poteca pe care o urmăm începe să urce. La început e puţin vizibilă; ea lasă, de-o parte şi de alta, pe celelalte două şi urcă pe interfluviul Plaiul Frunţilor. După 5 minute intră în pădurea de conifere, pe care o parcurgem în 10 minute. Ieşim într-o păşune pe versantul estic al culmii Frunţilor, prin care mergem aproape 15 minute; spre dreapta, se zăresc pajiştile cu stîne de oi şi potecile ce şerpuiesc printre ele. Intrăm apoi pe faţă sud-vestică a culmii, într-o pădure de răşinoase. După 10 minute de mers lejer, aproape pe curba de nivel, ajungem într-o şa mică, cu poiană, după care intrăm din nou în pădure (5-10 minute) şi ieşim într-o altă poiană, de unde zărim Vf. Clăbucet (Măgura), spre care, de fapt, ne îndreptăm. În continuare, urcăm uşor printr-o rarişte, cca 5-10 minute, apoi încă 15 minute prin pădure, pentru a ieşi la limita ei superioară, unde golul muntelui pătrunde ca un golf în jos.

Poteca se pierde în pajişte, dar noi urmărim linia de culme şi după 20-25 minute ajungem sub Vf. Clăbucet. De aici, poteca se bifurcă pentru a ocoli vîrful. Ramura din stînga trece pe versantul vestic, de unde, strecurîndu-se printr-o şa în stînga, se poate ajunge în Măgura Mica. Ramura din dreapta urca uşor spre un pîlc de brazi piperniciţi, apoi urmăreşte versantul estic al Clăbucetului pe o pantă mica. Mergînd pe această poteca, avem în faţă minunata privelişte ce se deschide asupra munţilor Capra, Parîng, asupra culmilor Bilele şi Sălanele, dincolo de care se disting înălţimile Munţilor Lotru; spre NE se ridică impunător Vf. lui Pătru (de aici se observă bine creasta lungă de aproape 1 km), Pe măsură ce înaintăm spre nord, ne apare în faţă şaua Ocolul dintre Vf. Auşel şi Vf. lui Pătru, apoi Muntele Auşel, şi zărim poteca la care trebuie să ajungem. Traversăm cîteva izvoare, a căror temperatură rareori depăşeşte 50C în august, şi ajungem la crucea din curmătura Clăbucetului, unde intîlnim şi poteca ce a înconjurat Vf. Clăbucet pe la vest. De la ieşirea din pădure şi pînă aici se face peste o oră. Dacă alegem poteca de pe versantul vestic, distanţa este aproximativ aceeaşi, dar avem posibilitatea să trecem în Muntele Măgura Mica şi mai ales vom avea perspectiva asupra culmilor din bazinul hidrografic al Taiei.

De la cruce, poteca urcă pe versantul sudic al Muntelui Auşel şi după cca 30 minute ne scoate pe platoul acestuia, unde întîlnim marcajul cruce şi bandă albastră, pe care putem coborî spre NV la cabana Şureanu (cca 1 oră), să urcăm spre est către Vf. lui Pătru sau să coborîm în Bilele ori în Gura Potecului. Pentru ultimele variante este mai scurtă poteca folosită de ciobani, care porneşte de la crucea din curmătura Clăbucetului, se arcuieşte pe sub Auşel, pentru a ajunge în şaua Ocolul, iar de aici, la dreapta (SE).

22. Cabana Voievodu - culmea Bilele - Vf. Auşel - cabana ŞureanuMarcaj: cruce albastră Durata: 6-7 ore Distanţa: 15 km

La cabana Voievodu se ajunge pe drumul pietruit care se desfăşoară de la Petrila, în lungul Jiului de Est. De la cabana se merge în amonte, urmînd drumul forestier cca 2 km (30 minute). După ce se trece pe la o frumoasă cabana Jilvică, se ajunge la confluenţa cu pîrîul Cîndreşu. De aici cotim la stînga şi ne angajăm pe un drum forestier secundar ce urca pe pîrîul Cîndreş. După cîteva sute de metri, acolo unde se termină poienile cu fin, drumul face cîteva bucle pe versantul stîng al văii, apoi urcă în pantă lină pînă în parchetul de defrişare. De aici urmărim o potecă pe firul unui afluent pe dreapta Cîndreşului şi după aproximativ o oră de la părăsirea văii Voievodului întîlnim un stîlp metalic de marcaj şi o săgeată indicatoare spre stînga (ne anunţă că pînă la cabana Şureanu mai sînt 4-5 ore). Urcăm, conform direcţiei, printr-o pădure de brad şi în cca 7 minute ajungem într-o şa de pe culmea despădurită care se prelungeşte spre sud. Săgeata indicatoare, care ar fi normală în acest punct, lipseşte; dar acest amănunt nu trebuie să ne deruteze. Facem la dreapta şi, trecînd printr-o vraniţă, urcăm apoi spre nord pe o pantă povîrnită.

Poteca merge la început prin lăstărişul unei plantaţii, unde marcajul este rar, apoi printr-o

pădure de conifere. După cca o oră ajungem în poiana stînei din Bilele, de unde pînă la cabana Şureanu mai sînt 3 ore. Traversăm poiana în lung, trecem pe lîngă stînă şi dăm de un stîlp indicator, unde poteca se bifurcă. Lăsăm în dreapta poteca spre Gura Potecului (triunghi roşu) şi ne angajăm, urmînd marcajul cruce albastră, la un urcuş în serpentine strînse pe o pantă avînd peste 100 m diferenţă de nivel. Treptat, panta se mai domoleşte şi ajunge curînd în punctul de intersecţie cu poteca marcată cu bandă albastră, ce vine de la Obîrşia Lotrului prin Muntele Sălanele şi curmătura Gura Potecului. Mai departe, drumul merge la stînga, aproape costiş, pe versantul sud-vestic al Vf. lui Pătru, spre Muntele Auşel, suprapunîndu-se cu traseul 2. Pentru prima parte a acestui traseu, pînă în şaua de pe culmea Bilele, mai pot fi utilizate două poteci nemarcate, dar uşor de recunoscut şi urmarit în teren:

V a r i a n t a A. De la cabana Voievodu se urca cca 2 km pe drumul forestier de pe valea Bilele. La început valea este îngustă, însă după cca 1 km se lărgeşte, iar pădurea este înlocuită cu fînaţe. Urmează o nouă îngustare. Inainte de aceasta, însă, părăsim drumul forestier, urmărind la dreapta drumul de care, utilizat la corhănitul lemnului. După ce urcăm 15-20 minute pe versantul despădurit, părăsim drumul de care (ce coteşte la dreapta, unde se înfundă la obîrşia unui torent) şi urmărim poteca ce şerpuieşte în apropierea lizierei pădurii de fag (pe care o avem în partea stînga). După 15 minute ajungem la o pepinieră pe care o lăsăm în dreapta, apoi cu un efort minim, în 5 minute, sîntem pe şaua de pe cumpăna de ape dintre văile Bilele şi Cîndreş. Aici facem la stînga şi în 20 minute, urcînd uşor prin dreptul unei stîne vechi, ajungem într-o poiană alungită în a cărei şa întîlnim poteca marcată cu cruce albastră, ce urcă din valea Cîndreş.

V a r i a n t a B se recomandă pentru turiştii care vin pe valea Jiului şi doresc să scurteze drumul (nu ţin să ajungă la cabana Voievodu). În acest caz se utilizează drumul forestier de pe valea Molidu. La confluenţa acestuia cu Jiul de est, valea este îngustă, formînd o cheie scurtă, dar pitorească, apoi se lărgeşte treptat, versanţii domoli fiind acoperiţi de fînaţe. După aproape 1,5 km din drumul forestier, se desprinde pe dreapta o potecă ce traversează prin poieni pline de flori interfluviul (scund în aceasta parte) dintre văile Molidu şi Bilele. În 15-20 minute de drum odihnitor, ascultînd concertul fascinant al greierilor, se ajunge în valea Bilele, în apropierea locului de unde începe urcuşul descris în varianta A. În continuare se urmăreşte acest traseu pînă la intersectarea, în şaua de pe Bilele, a potecii marcate cu cruce albastră.

23. Cabana Voievodu - dealul Griver - Vf. SălaneleNemarcat. Durata: 3 ore Distanţa: 1 km

De la cabana Voievodu folosim drumul forestier, pe care urcăm cca 4,7 km. După aproape 2 km lăsăm pe partea stîngă o frumoasă cabana silvică, cu magazin alimentar pentru muncitorii forestieri, apoi după încă 150 m ajungem în dreptul văii Cîndreş (pe care urcă poteca la cabana Şureanu, prin Bilele - traseul 22). Din acest punct urcăm pe drumul forestier din dreapta, aproximativ o oră.

La început, drumul merge paralel cu firul văii, după confluenţa cu pîrîul Bîrlogu, coteşte la dreapta (lasă pe stînga două drumuri ce intră pe văile Bîrlogu şi Popii) şi urca pe versantul Faţa lui Grivei. La capătul acestui drum întîlnim un adăpost pentru muncitorii forestieri şi o rampa de încărcat buşteni. De aici poteca urmăreşte firul văii cca 300 m, ajunge în dreptul unui gard de bîrne, unde se înscrie spre stînga şi urca în serpentine pe versantul drept al văii, prin pădurea de conifere. La capătul unei ore de urcuş în serpentine, apoi în lungul unei muchii, ajungem într-o poiană în partea sud-vestică a Vf. Sălanele.

Ocolim vîrful pe la sud, avînd în dreapta liziera pădurii, trecem pe lîngă un izvor şi după 15 minute ajungem pe cumpăna de ape dintre bazinul Jiului şi al Sebeşului, unde întîlnim poteca marcată cu bandă albastră, ce leagă cabanele Şureanu şi Obîrşia Lotrului (traseul 2). Din acest punct, luînd-o pe marcaj la dreapta, ajungem la Polana Muierii (l 1/3 oră) în pasul Tărtărău (2 one) sau la Obîrşia Lotrului (2½ ore). În stînga (nord), marcajul ne conduce la curmătura Gura Potecului (1 1/3 oră) - Auşel - cabana Şureanu (4 ore).

24. Cabana Voievodu - muchia Sterminosului - Poiana MuieriiMarcaj: triunghi roşu Durata: 3-4 ore Distanţa: 6,5 km

De la cabana Voievodu se porneşte în aval, pe valea Jiului de Est, pînă la confluenţa cu valea Sterminosu, cca 350 m, apoi trecem pe drumul forestier din lungul acestuia. După ce parcurgem 600 m părăsim drumul forestier şi ne angajăm pe poteca ce urca pe versantul drept al văii. Cărarea, în serpentine dese, se avîntă pînă pe culmea Sterminosu (360 m diferenţă de nivel). De aici cărarea urcă avînd muchia în dreapta, printr-o pădure tînără, apoi prin rarişti şi poieni. Panta, la început mai dură, se îndulceşte treptat. Cărarea care trece pe cumpăna de ape părăseşte pădurea şi iese în Poiana Muierii, unde întîlneşte marcajul bandă albastră dintre cabana Şureanu şi Obîrşia Lotrului (traseul 2).

O variantă nemarcată urmăreşte drumul forestier de pe valea Sterminosu, pe o distanţă de cca 11 km, apoi o poteca urcă pe versantul drept al acestuia pînă la marcaj (triunghi roşu), pe care, în 40 minute, se mai parcurg cca 2 km pînă la Poiana Muierii.

Adrese utile

SEBEŞAutogara, str. Vînători nr. 20, tel. 3 20 42 Farmaciu nr. 37, Parcul 8 Mai nr. 3, tcl. 3 13 85 Farmacia nr. 38, str. V. I. Lenin nr. 44, tel. 3 13 84 Punct turistic, bd. Lenin nr. 52, tel. 3 10 02 Miliţie, str. Mihai Viteazul nr. 23, tel. 316 OG Muzeul mixt, Parcul 8 Mai nr. 4, tel. 31391 Of. P.T.T.R. str. V. I. Lenin nr. 59, tel. 3 23 14 Spital, str. Şureanu nr. 27, tel. 3 17 12 Staţie C.F.R., str. Vinători nr. 22, tel. 33430CUGIRAutogara, str. Tineretului nr. 2, Bl. 8, tel. 5 18 81Agenţia de voiaj, bd. V. I. Lenin nr. 3, tel. 5 17 88Farmacia nr. 40, bd. V. I. Lenin nr. 164, tel. 51044Farmacia nr. 78, str. N. Bălcescu nr. 7, tel. 5 10 53Punot turism, str. A. Sahia nr. 15, tel. 514 95Miliţie, str. N. Bălcescu, tel. 51525Of. P.T.T.R., str. I. L. Caragiale nr. 2, tel. 5 15 26Spital, str. N. Bălcescu nr. 7, tel. 5 16 21Staţie C.F.R., str. Griviţa nr. 1, tel. 51563ORĂŞTIEAutogara, str. Griviţa Roşie nr. 10, tel. 41170 Farmacia nr. 24, str. Dr. Petru Groza nr. 1 tel. 4 15 05Farmacia nr. 71, str. Dr. P. Groza nr. 2, tel. 4 11 27Filiala de turism, str. N. Bălcescu nr. 3, tel. 41296Miliţie, str. Pricazului nr. 5, tel. 4 14 23Of. P.T.T.R., str. Armatei nr. 2 A, tel. 4 22 20Spital, str. Dr. P. Groza nr. 2, tel. 42950SIMERIAAutogara, str. Victories nr. 9, tel. 6 09 20Farmacie, str. 23 August, bloc 12, tel. 60123Miliţie, str. 11 lunie nr. 1, tel. 60240Of. P.T.T.R., str. 23 August nr. 23, tcl. 6 01 79Spital, str. 23 August nr. 26, tel. 60681Staţie C.F.R., bd. Victoriei nr. 28, tel. 60080HAŢEG Autogara, str. I. L. Caragiale nr. 16, tel. 7 00 62 Farmacie, Piaţa Unirii nr. 1, Bl. 13, tel. 7 02 92 Punct turism, str. Unirii nr. 3, tel. 7 04 52 Miliţie, str. Mihai Viteazul nr. 3, tel. 7 02 22 Of. P.T.T.R., Piaţa Unirii nr. 6, tel. 7 00 22 Spital, str. T. Vladimirescu nr. 7, tel. 7 05 22 Staţie C.F.R., str. Mihai Viteazul nr. 47, tel. 7 02 60 Staţie C.F.R., Subcetate, tel. 7 06 31PETROŞAN1Agenţie de voiaj, bd. Republieii nr. 99, tel. 4 10 64 Farmacie, bd. Carpaţi, nr. 6, tel. 4 21 62 Farmacie, bd. Republieii nr. 58, tel. 4 2143 Farmacie, bd. Republieii nr. 139, tel. 41989 Filiala de turism, bd. Republieii nr. 81, tel. 41733 Miliţie, str. N. Bălcescu nr. 4, tel. 41930Muzeu, str. N. Bălcescu nr. 2, tel. 4 17 44 Spital, bd. Republicii nr. 139 A, tel. 4 23 60

Staţie C.F.R., str.Gării nr. 2. tel. 4 17 30CĂLANAutogara, Şoseaua Naţională, tel. 3 03 40Farmacia nr. 9, str. 30 Decembrie nr. 54, tel. 3 02 82Farmacie, str. Florilor nr. 32, tel. 3 00 10Miliţie, str. Furnalistului nr. 23, tel. 3 0159Of. P.T.T.R., str. Bradului nr. 1, tel. 3 05 95Spital, str. Vînătorilor nr. 3, tel. 3 01 82Staţie C.F.R., str. 7 Noiembrie nr. 1, tel. 30066

Cuprins

Cuvînt înainte

PREZENTARE GEOGRAFICAAşezarea şi limitele

GeologiaReliefulClima

HidrografiaSolurile

VegetaţiaFauna

Locuitorii şi activităţile umane

TURISMObjective turistice

Obiective social-istoriceObiective ale cadrului natural

Căi de accesLocalităţi şi puncte de pornire

Dotări turisticeTurism de iarnă şi alpinism

TRASEE TURISTICE1. Sebeş-Şugag-Tău-Oaşa-Tărtărău-Obîrşia Lotrului

2. Pasul Tărtărău-Poiana Muierii-Vf. Sălanele-Smida Mare-Gura Potecului-Vf. lui Pătru-Auşel-curmătura Şureanu-cabana Şureanu

3. Colonia Fetiţa-culmea Diudiu-culmea Cloaca Ciontii-Gura Potecului -Bilele4. Colonia Fetiţa (Oaşa)-Luncile Pri-goanei-cabana Şureanu

5. Cabana Şureanu-Poarta Raiului-curmătura Prisaca-dealul Păltinei- dealul Tomnatecului-Curmături-Cărări-dealul Crucilor-Loman-Săsciori

6. Cugir-Moara Turcului-Intre Ape-curmătura Prisaca-Poarta Raiului-cabana Şureanu7. Cabana Şureanu-curmătura Şureanu-Pîrva-dealul Negru-Şinca-Scîrna-Lupşa-cabana Prislop

8. Cabana Prislop-Vf. Plăvaia (Fata Bătrînă)-Vf. Tomnatecul-Prihodişte-Cugir9. Şinca-Bătrîna-Nisipişte-Groşi-Moliviş-Bocşitura-Bucuru-Cugir

10. Cugir-cabana Rîndunica-pîrîul Arieş-cabana Prislop-cantonul Alunul11. Orăştie-Sibişel-cantonul Alunul-dealul Zebru

12. Şaua Şinca-culmea Şteaua Mare-Vf. Godeanu-Cetatea Grădiştea-satul Grădiştea-cabana Costeşti-Orăş-tie

13. Vf. Şteaua-Vf. Ţîmpu-culmea Meleia-Vf. Rudii-Poiana Omului-Tîrsa-Leurdana-Cetatea Blidaru-cabana Costeşti

14. Călan-Luncani-Ciclovina-Ohaba Ponor-Ponor15. Ciopeia-Vf. Purcăreţu-Vf. Lăutu-Vf. Rotundei-dealul Arsului-Ponorîci

16. Comuna Baru-satul Petros-valea Rea-pîrîul Cald-şaua Şinca17. Crivadia-valea Jghiabului (Munceilor)-peştera Tecuri-valea Răchiţea-Poiana Comarnice-Izvoreni-

Merişor18. Vf. Comărnicel-Vf. Ştevia-culmea Drugu-Vf. Jigoru Mare-Jigorel-culmea Vîrtoape-Băniţa

19. Piatra Leşului-dealul Boului-Vf. Petrii

20. Cabana Şureanu-cantonul Auşel-Petrila21. Satul Răscoala-plaiul Frunţilor-Muntele Clăbucet-Muntele Auşel-cabana Sureanu

2'2. Cabana Voievodu-culmea Bilele-Vf. Auşel-cabana Şureanu23. Caba ia Voievodu-dealul Grivei-Vf. Sălanele

24. Cabana Voievodu-muchia Sterminosului-Poiana MuieriiADRESE UTILE

Redactor: DOINA GAVRILA Tehnoredactor: MARIA TAMESColi tipar: 7,5 + 1 hartă Bun de tipar: 18.04.1986

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI – yahoogroups.com