MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

Cu titlu de manuscris

C.Z.U.: 341.44(043.3)

DAVID Mircea-Laurenţiu

EXTRĂDAREA ÎN DREPTUL PENAL

SPECIALITATEA: 12.00.08 – DREPT PENAL

(DREPT PENAL)

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific: STAMATIN Ştefan,

dr. în drept, conf. univ.

Autorul:

CHIŞINĂU, 2012

2

© DAVID Mircea-Laurenţiu, 2012

3

CUPRINS

ADNOTĂRI .............................................................................................................................. 4

LISTA ABREVIERILOR ........................................................................................................ 7

INTRODUCERE ....................................................................................................................... 8

1. CADRUL NORMATIV ŞI DOCTRINAR ÎN MATERIA EXTRĂDĂRII PENALE

1.1. Tratări doctrinare şi conceptuale ale extrădării penale ....................................................... 15

1.2. Natura juridică a extrădării penale ...................................................................................... 26

1.3. Evoluţia istorică a reglementărilor normative privind instituţia extrădării penale ............. 40

1.4. Concluzii la capitolul 1 ....................................................................................................... 47

2. CONDIŢII, IMUNITĂŢI ŞI DELIMITĂRI ALE EXTRĂDĂRII PENALE

DE ALTE INSTITUŢII SIMILARE

2.1. Condiţii de fond ale extrădării penale ................................................................................. 50

2.2. Condiţii de formă ale extrădării penale ............................................................................... 82

2.3. Imunităţi de drept intern şi de drept internaţional cu privire la extrădarea penală ............. 93

2.4. Delimitarea extrădării penale de procedurile şi instituţiile asemănătoare .......................... 97

2.5. Concluzii la capitolul 2 ...................................................................................................... 117

3. INSTITUŢIA EXTRĂDĂRII ÎN REGLEMENTĂRILE LEGISLATIVE ALE

ALTOR STATE ŞI ÎN CONTEXTUL INSTRUMENTELOR JURIDICE

ALE UNIUNII EUROPENE

3.1. Extrădarea în cadrul sistemelor de drept continental şi de drept comun .......................... 120

3.2. Instituţia extrădării în sistemul de drept musulman .......................................................... 127

3.3. Extrădarea şi predarea infractorilor – instrumente juridice de contracarare

a criminalităţii în spaţiul Uniunii Europene ...................................................................... 131

3.4. Concluzii la capitolul 3 ..................................................................................................... 148

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI .............................................................. 153

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................... 159

ANEXĂ: SPEŢE ŞI SOLUŢII REZULTATE DIN PRACTICA JUDICIARĂ

PE CAZURILE CE VIZEAZĂ EXTRĂDAREA PENALĂ .............................................. 171

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ................................................ 185

CV-ul AUTORULUI .............................................................................................................. 186

4

ADNOTARE

David Mircea-Laurenţiu, „Extrădarea în dreptul penal”. Teză de doctor în drept la

specialitatea 12.00.08 – Drept penal (drept penal). Chişinău, 2012

Structura tezei: Introducere, 3 capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografie

(190 titluri), 151 pagini text de bază, anexă. Rezultatele obţinute sunt publicate în 6 lucrări

ştiinţifice.

Cuvinte-cheie: extrădare (extrădabil, extradiţional); tratate internaţionale; cooperare,

acorduri de asistenţă juridică; stat solicitat; stat solicitant; transfer de persoane, cetăţenie, cerere

de extrădare, principii de drept penal internaţional.

Domeniul de studiu şi obiectivele lucrării. Analiza extrădării ca instituţie a dreptului

penal. Printre obiectivele lucrării se enumără analiza doctrinară a normelor juridice privind

extrădarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi formularea noţiunii de extrădare,

prezentarea evoluţiei istorico-juridice a instituţiei extrădării, precum şi valorificarea condiţiilor

de extrădare. Elucidarea asemănărilor şi deosebirilor între extrădare şi instituţiile apropiate,

determinarea locului şi rolului extrădării în sistemul instituţiilor de colaborare internaţională în

domeniul luptei cu criminalitatea, precum şi investigarea prevederilor normelor penale

referitoare la instituţia extrădării în legislaţia altor state, de asemenea, sunt determinate ca

obiective ale lucrării. Un alt obiectiv îl constituie elaborarea unui sistem de recomandări pentru

perfecţionarea ulterioară a instituţiei extrădării în dreptul penal.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică. Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute este

determinată de însăşi scopul cercetării şi caracterul obiectivelor elucidate şi rezidă din faptul că

aceasta constituie un studiu monografic complex al problemelor teoretice, metodologice şi

aplicative ce vizează instituţia extrădării în contextul legislaţiei Republicii Moldova, României şi

a celei internaţionale, în care sunt relevate legităţi, formulate concluzii, elaborate propuneri şi

recomandări importante pentru teoria dreptului penal în materia respectivă.

Problema ştiinţifică soluţionată constă în elaborarea unui sistem de recomandări pentru

perfecţionarea ulterioară a legislaţiei ce vizează extrădarea penală.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Prevederile cu caracter teoretic

şi aplicativ conţinute în teză sunt importante pentru cercetarea ştiinţifică a instituţiei extrădării în

dreptul penal. Tematica lucrării reprezintă un ansamblu de probleme în materie de extrădare de o

importanţă deosebită pentru sistemul judiciar al Republicii Moldova şi României, care se află în

perioada de tranziţie.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Propunerile formulate în teză pot fi utilizate în

procesul de elaborare a normelor juridice, în activitatea practică, precum şi în procesul de studii

din cadrul instituţiilor de învăţământ.

5

ANNOTATION

David Mircea-Laurenţiu, „Extradition in Criminal Law”, PhD thesis as the specialty

12.00.08 – Criminal Law (Criminal Law), Chişinau, 2012

The structure of the thesis: Introduction, 3 chapters, general conclusions and

recommendations, bibliography from 190 titles, 151 pages basic texts, annexes. The results

obtained are reflected in 6 scientific articles.

Key words: extradition (extradited) treaties, cooperation agreements, legal assistance,

the requested State; Requesting State; transfer of people, citizenship, application for extradition,

international criminal law principles.

Field of study and objectives of research. Analysis of extradition as an institution of

criminal law. Among the objectives of the paper lists the doctrinal analysis of legal rules on

extradition of offenders and the formulation of the concept of extradition, presenting historical

and legal evolution of the institution of extradition and to seize the conditions for extradition.

Elucidate similarities and differences between extradition and close institutions, determine the

place and role of the extradition system of international cooperation institutions in the fight

against criminality and criminal investigation of the norms relating to the institution of

extradition legislation of other states are also determined that the objectives of work. Another

objective is to develop a system of recommendations for further improvement of the institution

of extradition in criminal law.

The solved scientific problem is to develop a system of recommendations for further

improvement of legislation aimed at extradition proceedings.

The scientific novelty and originality. Scientific novelty of the results is due to the very

purpose and nature of research objectives clarified and resides in the fact that it is a monographic

study of complex theoretical issues, methodological and applied in the context of targeting the

institution of extradition laws of the Republic of Moldova, Romania and international scrutiny,

in which are revealed laws, formulated conclusions, proposals and recommendations developed

important theory of criminal law on the matter.

The theoretical and application significance. With theoretical and applied the

provisions contained in the thesis are important for scientific research institution of extradition in

criminal law. The theme of the paper is a set of issues relating to extradition of particular

importance for the judiciary of the Republic of Moldova and Romania, which is in transition.

Implementation of the scientific research. Proposals made in the thesis can be used in

the development of legal norms in practice and in the study of higher educational institutions.

6

АННОТАЦИЯ

Давид Мирчя-Лауренциу, «Экстрадиция в уголовном праве», диссертация на соискание

ученой степени доктора права по специальности 12.00.08 – Уголовное право (уголовное

право), Кишинэу, 2012 г.

Структура работы: Введение, 3 главы, общие выводы и рекомендации,

библиографический список из 190 наименований, 151 страниц основного текста, приложения.

Результаты опубликованы в 6 научных статьях.

Ключевые слова: экстрадиция; международные соглашения о сотрудничестве; договора о

юридической помощи; запрашиваемые государства; запрашивающие государства; перемещение

людей, гражданство, просьба о выдаче; принципы международного уголовного права.

Область исследования и цели диссертации. Анализ экстрадиции как институт

уголовного права. Среди целей диссертации выделяются анализ доктринальных правовых норм о

выдаче правонарушителей, разработка концепции экстрадиции, исторический и правовой анализ

эволюции института экстрадиции, а также представление условий экстрадиции. Выяснение

сходств и различия между экстрадицией и близких ей институтов, определение места и роль

экстрадиции в системе международного сотрудничество в области борьбы с преступностью,

исследование норм, касающихся института экстрадиции законодательство других стран, также

являются целями диссертации. Другая задача настоящей работы состоит в разработке системы

рекомендаций для дальнейшего совершенствования института экстрадиции в уголовном праве.

Научная новизна и оригинальность. Научная новизна результатов связано с самой

целью и характером задач исследования и заключается в том, что является комплексное

монографическое исследование теоретических, методологических и прикладных вопросов

экстрадиции в контексте законодательства Республики Молдова, Румынии и международного

права, где выявлены закономерности, сформулированы выводы, предложения и рекомендации по

усовершенствования института экстрадиции.

Решенная научная задача состоит в разработке системы рекомендаций по дальнейшему

усовершенствованию законодательства в области экстрадиции.

Теоретическое и прикладное значение. Теоретические и прикладные положения,

содержащиеся в диссертации, имеют большое значение для научного исследования экстрадиции в

уголовном праве. Тематика данной работы составляет комплекс вопросов, касающихся

экстрадиции, которая имеет особое значение для судебной системы Республики Молдова и

Румынии.

Внедрение научных результатов. Предложения, сформулированные в диссертации,

могут быть использованы при разработке правовых норм, практикой деятельности

правоохранительных органов, а также в процессе изучения уголовного право в высших учебных

заведениях.

7

LISTA ABREVIERILOR

alin. = alineat

art. = articol

BCN = Birou Central Naţional

Cap. = capitol

CE = Consiliul Europei

CEDO = Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale

Omului

CtEDO = Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale

Omului

CIP = Curtea Internaţională Penală

CP = Codul penal

CPP = Codul de procedură penală

CPR = Cod penal român

CRM = Constituţia Republicii Moldova

DUDO = Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

FR = Federaţia Rusă

HP CSJ = Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie

MAI = Ministerul Afacerilor Interne

MJ = Ministerul Justiţiei

lit. = litera

p. = punct

pag. = pagină

op. cit. = operă citată

RM = Republica Moldova

UE = Uniunea Europeană

vol. = volum

8

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Creşterea semnificativă a nivelului

criminalităţii după cel de Al Doilea Război Mondial şi proliferarea formelor de criminalitate

organizată pe teritoriul mai multor state, înlesnite de dezvoltarea mijloacelor rapide de transport

şi de intensificarea turismului internaţional, au determinat o reacţie de solidaritate din partea

statelor pentru combaterea acestui fenomen. Totodată, dezvoltarea rapidă a tehnologiei a generat

apariţia unor noi forme de criminalitate, necunoscute anterior, a căror prevenire şi contracarare a

reprezentat pentru instituţiile abilitate acţiuni dificile, uneori chiar imposibil de a fi realizate.

În acest context, era inevitabil identificarea unor mijloace juridice de cooperare

internaţională pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, care prin ramificaţiile

sale devenea internaţional. Recrudescenţa criminalităţii internaţionale, în special a celei

organizate, cunoaşte o expansiune continuă, manifestându-se ca un flagel care afectează aproape

toate statele. Fenomenul a căpătat proporţii îngrijorătoare şi este unanim recunoscut că, în

prezent, reţelele criminalităţii organizate se extind dincolo de frontierele naţionale, exploatând

legăturile etnice, culturale şi istorice pe tot globul. Grupările criminale au început să devină tot

mai sofisticate, folosindu-şi profitul, puterea şi influenţa pentru a-şi izola şi proteja ierarhia de

orice tentativă de descoperire şi tragere la răspundere penală.

Statele lumii pot şi trebuie să ajungă la o colaborare mai strânsă în vederea prevenirii şi

combaterii formelor de criminalitate organizată, în conformitate cu legislaţia lor internă şi

folosind mecanismele internaţionale pentru culegerea de informaţii şi date necesare instituţiilor

abilitate de a preveni şi elimina aceste infracţiuni, de a urmări şi extrăda pe autorii lor.

În ultima perioadă de timp, România şi Republica Moldova au cunoscut mutaţii de fond

în structura şi dinamica fenomenului infracţional sub toate aspectele, inclusiv prin dezvoltarea

crimei organizate şi intensificarea faptelor de corupţie. Dimensiunile criminalităţii organizate fac

din aceasta o ameninţare la adresa siguranţei naţionale a acestor două ţări prin afectarea

majorităţii domeniilor de manifestare ale mediului economic şi social. Principalele forme ale

criminalităţii organizate se manifestă în special prin infracţiuni de terorism, trafic de droguri,

trafic de persoane, criminalitate informatică, trafic cu obiecte de patrimoniu, cu arme şi

explozivi, prin spălarea banilor proveniţi din infracţiuni, taxele de protecţie şi alte infracţiuni de

acest gen.

Prin urmare, în condiţiile în care criminalitatea transnaţională organizată a dobândit,

odată cu deschiderea frontierelor, o amploare din ce în ce mai mare, cooperarea juridică

internaţională în materie penală constituie un mijloc eficient de a răspunde acestui fenomen,

cuprinzând asistenţa juridică prin extrădare, predare a infractorilor, transfer al persoanelor

9

condamnate, transfer de proceduri şi recunoaşterea hotărârilor etc. Din cadrul acestora extrădarea

este şi va continua să rămână unul din principalele mijloace de realizare a cooperării

internaţionale, contribuind astfel la depistarea, reţinerea şi tragerea la răspundere penală, urmată

de condamnarea persoanelor care au comis fapte cu caracter penal.

Inexistenţa instituţiei extrădării ca mijloc de drept penal ar diminua eficienţa legii penale,

iar posibilitatea contracarării criminalităţii s-ar reduce considerabil. În acelaşi timp, neextrădarea

infractorilor, în cazul în care aceştia au părăsit teritoriul statului unde s-a comis fapta, ar conduce

la imposibilitatea aplicării legii penale în temeiul principiilor teritorialităţii, personalităţii şi

realităţii legii penale.

Funcţionând direct în interesul statului care o solicită, extrădarea este o instituţie de drept

penal care, indirect, răspunde şi intereselor comune ale tuturor statelor – asigurarea ordinii de

drept pe plan internaţional. Extrădarea nu poate desigur acoperi toate necesităţile asistenţei

juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor, ea este însă modalitatea de asistenţă cu

cele mai importante efecte.

Actuala legislaţie penală a Republicii Moldova şi a României reglementează instituţia

extrădării prin prisma unor reflecţii normative, care implică o serie de imperfecţiuni ce urmează

a fi identificate şi amplu analizate. În acest context, prezenta lucrare este o încercare de analiză

ştiinţifică a acestei instituţii complexe prin prisma legii penale naţionale, în care doar se defineşte

într-un mod foarte succint instituţia extrădării.

Subiectul cercetat se referă la un spectru larg de probleme privind unele reglementări ale

legislaţiei penale naţionale în vigoare ce vizează cooperarea internaţională în materie penală şi

asistenţă juridică a Republicii Moldova şi României în vederea realizării mecanismului justiţiei

prin prisma instituţiei extrădării persoanei vinovate de comiterea crimelor; a eşantionului de

persoane extrădabile, precum şi stabilirea jurisdicţiei statului competent de examinare şi judecare

a cauzei penale conform principiilor generale de aplicare a legii penale sau în baza prevederilor

acordurilor internaţionale la care Republica Moldova şi România sunt parte.

În condiţiile constituirii statului de drept, de efectuare a reformei judiciare, investigaţiile

ştiinţifico-practice în acest domeniu au menirea de a propune soluţii de valoare în vederea

edificării ştiinţei naţionale, la care ne alăturăm prin acest studiu.

Descrierea situaţiei în domeniul de cercetare. Problemele ştiinţifice ce vizează

instituţia extrădării în dreptul penal au constituit în diferite perioade de timp obiectul de studiu

reflectat în lucrările şi publicaţiile elaborate de savanţii autohtoni şi străini. Sub diferite aspecte

extrădarea a fost tratată de savanţii din Republica Moldova şi România: Alexandru Borodac,

Gheorghe Ulianovschi, Mariana Grama, Xenofon Ulianovschi, Ivan Macari, Alexandru Mariţ,

Alexei Barbăneagră, Vintilă Dongoroz, Ioan Tanoviceanu, Constantin Bulai, Alexandru

10

Gurănescu, Matei Basarab, Alexandru Boroi, Traian Dima, Vasile Dobrinoiu, Gheorghe

Nistoreanu, Traian Pop, Traian Alexandrescu, Maria Zolyneac, Rodica Mihaela Stănoiu, Grigore

Geamănu, Florin Streteanu, Cornel Herlea. O serie de cercetări în domeniul extrădării penale au

fost realizate şi de către unii autori de peste hotare: Jean Pradel, Jaques Lemotrey, Ivan Sheraer,

Bernd Schünemann, Antolisei Francesco, Bouat Piere, Giovanni Fiandaca, Enzo Musco, Glaser

Stephane, Gonzales Campo, A. Boiţov, A. Marcenco, I. Lucaşuc, A. Naumov, A. Jeludcov ş. a.

Scopul şi obiectivele lucrării. Scopul cercetării constă în elaborarea bazelor teoretice ale

instituţiei extrădării în dreptul penal, analiza doctrinară a normelor juridice privind extrădarea

persoanelor care au săvârşit infracţiuni, precum şi elaborarea unor propuneri şi recomandări,

ţinând cont de experienţa internaţională şi naţională acumulată în acest domeniu.

Având în vedere complexitatea problemei, realizarea acestor scopuri a determinat

următoarele obiective ale studiului:

- analiza abordărilor doctrinare a problemei extrădării în dreptul penal şi elucidarea

naturii juridice a acestei instituţii;

- formularea noţiunii de extrădare şi evidenţierea caracteristicilor sale de bază;

- studierea evoluţiei istorico-juridice a extrădării şi precizarea tendinţelor de dezvoltare

a acesteia la etapa actuală;

- identificarea şi caracterizarea condiţiilor de fond şi de formă ale extrădării penale în

contextul legislaţiei naţionale;

- elucidarea temeiurilor juridice de extrădare a persoanelor care au săvârşit infracţiuni,

precum şi a temeiurilor care condiţionează refuzul extrădării infractorilor;

- caracterizarea imunităţilor de drept intern şi de drept internaţional cu privire la

extrădarea penală;

- delimitarea extrădării penale de procedurile şi instituţiile asemănătoare;

- determinarea locului şi rolului extrădării penale în sistemul instituţiilor de colaborare

internaţională în domeniul luptei cu criminalitatea;

- investigarea instituţiei extrădării în reglementările legislative ale altor state;

- elaborarea unui sistem de recomandări pentru perfecţionarea ulterioară a legislaţiei ce

vizează extrădarea penală.

Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. Metodologia studiului o constituie tezele

fundamentale ale filozofiei, sociologiei, teoriei generale a statului şi dreptului, dreptului penal,

dreptului penal internaţional, dreptului procesual-penal, precum şi ale altor discipline socio-

umane şi juridice care abordează problematica investigată. Caracterul complex al lucrării implică

diverse metode, procedee şi tehnici de cercetare: generale (gramaticală, logică, sistematică,

11

istorică, comparativă); sociologice (studierea documentelor, analiza erorilor); juridice (formal-

juridică, juridică comparată) etc.

În procesul investigaţiilor a fost consultată şi analizată legislaţia naţională (Constituţia

Republicii Moldova şi cea a României, Codul penal al Republicii Moldova şi cel al României,

Legea nr. 371-XVI cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală din

01.12.2006, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,

Hotărârea Parlamentului nr. 1183-XIII din 14.05.1997 pentru ratificarea Convenţiei Europene de

extrădare etc.); legislaţia internaţională în materie de extrădare (Convenţia europeană de

extrădare din 13.12.1957, Convenţia-tip de extrădare adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în

anul 1990, Convenţia referitoare la procedura simplificată de extrădare între statele membre ale

Uniunii Europene din 30.03.1995, Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr.

2002/584/JAI din 13.06.2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare

între statele membre ale Uniunii Europene); hotărârile instanţelor de judecată naţionale cu

privire la extrădarea sau refuzul de a extrăda persoanele ce au comis infracţiuni; hotărârile

CtEDO cu referire la extrădare.

De asemenea, a fost supus unui studiu comparat reglementările legislative ale instituţiei

extrădării din ţările cu sisteme de drept continental, comun şi musulman.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute este determinată de însăşi scopul cercetării

şi caracterul obiectivelor elucidate şi rezidă din faptul că aceasta constituie un studiu monografic

complex al problemelor teoretice, metodologice şi aplicative ce vizează instituţia extrădării în

contextul legislaţiei Republicii Moldova, României şi a celei internaţionale, în care sunt relevate

legităţi, formulate concluzii, elaborate propuneri şi recomandări importante pentru teoria

dreptului penal în materia respectivă.

Astfel, noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute şi-a găsit reflectare prin tezele înaintate

spre susţinere, şi anume:

1. Analiza abordărilor doctrinare ale problemei extrădării în dreptul penal şi elucidarea

elementelor care precizează natura juridică a acestei instituţii. Instituţia extrădării are

o natură juridică interdisciplinară, deoarece reglementarea acesteia se realizează prin

prisma normelor internaţionale, penale şi procesual penale, care determină în cele din

urmă particularităţile conţinutului şi mecanismului realizării în practică.

2. Formularea noţiunii de extrădare şi evidenţierea caracteristicilor sale de bază. Astfel,

definind extrădarea, putem menţiona că aceasta este actul bilateral de suveranitate

statală şi cooperare juridico-penală, prin care un infractor străin, susceptibil de

răspundere penală pentru săvârşirea oricărei fapte în condiţiile dublei incriminări şi

pedepsită ca pregătire, tentativă sau infracţiune consumată, sau fiind cetăţean al

12

statului solicitant, poate fi predat de către statul solicitat autorităţilor statului care

urmează să-l judece ori unde va executa pedeapsa în baza unei cereri de extrădare,

coroborată de un acord de asistenţă juridică.

3. Studierea evoluţiei istorico-juridice a extrădării şi precizarea tendinţelor de dezvoltare

a acesteia la etapa actuală au permis de a evidenţia o legitate importantă: fiind iniţial

o instituţie de luptă cu criminalitatea şi având la bază un aspect politic, instituţia

extrădării pierde treptat caracterul său politic şi devine o instituţie de luptă cu

infracţiunile de drept comun.

4. Identificarea şi caracterizarea condiţiilor de fond şi de formă ale extrădării penale în

contextul legislaţiei naţionale şi elucidarea temeiurilor juridice de extrădare a

persoanelor care au săvârşit infracţiuni, inclusiv a temeiurilor care condiţionează

refuzul extrădării infractorilor.

5. Relevarea situaţiilor în care principiul „dublei incriminări” poate fi ignorat atunci

când o anumită faptă, conform legislaţiei unei ţări, nu este considerată infracţiune în

virtutea anumitor particularităţi juridice, geografice sau de altă natură ale statului

respectiv.

6. Delimitarea extrădării penale de procedurile şi instituţiile asemănătoare; determinarea

locului şi rolului extrădării penale în sistemul instituţiilor de colaborare internaţională

în domeniul luptei cu criminalitatea, precum şi investigarea instituţiei extrădării în

reglementările legislative ale altor state.

7. Argumentarea necesităţii de a opera modificările necesare în legislaţia internă cu

scopul de a face posibilă extrădarea în baza principiului reciprocităţii cu statele pentru

care existenţa unui tratat privind extrădarea nu este obligatoriu pentru extrădare. De

asemenea, în scopul uniformizării şi eficientizării legislaţiei naţionale au fost înaintate

următoarele propuneri de lege ferenda: substituirea sintagmei „azil politic” din

prevederile art. 13 alin. (1) CP RM cu sintagma „drept de azil”; rezultând din

Convenţia europeană de extrădare, considerăm necesar de a racorda legislaţia

Republicii Moldova (art. 70 alin. (2) CP şi art. 541 alin. (1) CPP) la prevederile

acesteia în ceea ce priveşte minimul pedepsei pentru care urmează a se acorda

extrădarea în cazul condamnării, care trebuie să fie de cel puţin 4 luni şi nu de 6 luni;

atât actualul Cod penal, cât şi noul Cod penal al României, urmează să reglementeze

direct principiul cetăţeniei, prin interzicerea extrădării cetăţenilor săi statelor străine

pe teritoriul cărora a fost săvârşită infracţiunea, cu excepţia cazurilor prevăzute de

lege sau în bază de convenţie internaţională; efectuarea modificărilor de rigoare în art.

1 din Legea cetăţeniei române, prin includerea sintagmei „... şi nu pot fi extrădaţi sau

13

expulzaţi din ţară ...”; se propune ca definirea noţiunii de loc al săvârşirii infracţiunii

în art. 12 Cod penal al Republicii Moldova să fie preluată şi implementată în legea

penală a României.

Problema ştiinţifică soluţionată constă în elaborarea unui sistem de recomandări pentru

perfecţionarea ulterioară a legislaţiei ce vizează extrădarea penală.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a rezultatelor cercetării constau în faptul

că prevederile cu caracter teoretic şi aplicativ conţinute în teză sunt importante pentru

dezvoltarea în continuare a studierii ştiinţifice a instituţiei extrădării în dreptul penal. Tematica

lucrării reprezintă un ansamblu de probleme în materie de extrădare de o mare importanţă pentru

sistemul judiciar al Republicii Moldova şi al României, care se află în perioada unor reforme şi

transformări radicale. Concluziile, propunerile şi recomandările formulate în lucrare pot fi

utilizate în procesul de modificare şi perfecţionare a cadrului legislativ, în activitatea practică a

organelor şi instituţiilor abilitate în domeniul extrădării infractorilor, precum şi în procesul de

studii din instituţiile de învăţământ cu profil juridic.

Aprobarea rezultatelor ştiinţifice s-a realizat prin prezentarea şi discutarea rezultatelor

studiului la diverse conferinţe, seminare şi simpozioane naţionale şi internaţionale (Conferinţa

internaţională ştiinţifico-practică din 15 decembrie 2007 „Probleme actuale ale legislaţiei

naţionale în contextul procesului integraţionist european” şi Conferinţa internaţională

ştiinţifico-practică din 12-13 iunie 2012: „Criminalitatea în spaţiul Uniunii Europene şi al

Comunităţii Statelor Independente: evoluţie, tendinţe, probleme de prevenire şi combatere” etc.)

ce au avut loc în Republica Moldova. Rezultatele de bază au fost publicate în diferite reviste de

specialitate naţionale şi internaţionale, precum şi în anale ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel

Mare” a MAI.

Sumarul compartimentelor tezei.

În capitolul 1 sunt expuse analizei lucrările publicate în literatura de specialitate ce vizează

problemele de cercetare propuse şi metodele de soluţionare, în scopul conturării nivelului de

studiere a tematicii tezei în plan ştiinţific naţional şi internaţional. De asemenea, este elucidată,

prin prisma aspectului comparat, situaţia existentă în domeniu, precum şi tratările conceptuale

privind extrădarea. În continuare este investigată problema evoluţiei reglementărilor normative

vizând extrădarea penală.

În capitolul 2 sunt examinate condiţiile fixate în Convenţiile de extrădare încheiate între

state. Astfel, printre condiţiile de fond sunt evidenţiate cele cu privire la făptuitor, cu privire la

faptă şi pedeapsă. La condiţiile de formă sunt examinate existenţa şi regularitatea cererii de

extrădare, cadrul suplimentar al condiţiilor de formă, precum şi aspectele privind procedura de

extrădare. De asemenea, sunt prezentate situaţiile unor subiecţi, care, în virtutea unor funcţii sau

14

demnităţi publice, atrag un tratament special sau implică o serie de imunităţi. Tot aici, în scopul

de a stabili asemănările şi deosebirile, dar, mai cu seamă, pentru a clarifica natura juridică

a fiecăreia, extrădarea este examinată în raport cu alte proceduri sau instituţii

asemănătoare.

În capitolul 3 este studiat aspectul reglementării normelor ce vizează extrădarea în

legislaţia altor state. Astfel, este prezentat sistemul de drept romano-german cu cele patru

subsisteme de drept, şi anume: sistemul francez, german, scandinav şi latino-american. Un alt

sistem analizat care se evidenţiază prin reglementări specifice ale extrădării este sistemul de

drept anglo-saxon (common – law). Ultimul sistem de drept cercetat este cel musulman, care

diferă de celelalte sisteme de drept prin izvoare, structură şi, în special, prin specificul

reglementărilor la nivel de coran. O problemă importantă examinată în acest capitol este şi cea

care se referă la instrumentele juridice ale Uniunii Europene în materia extrădării şi predării

infractorilor.

15

1. CADRUL NORMATIV ŞI DOCTRINAR ÎN MATERIA

EXTRĂDĂRII PENALE

1.1. Tratări doctrinare şi conceptuale ale extrădării penale

Lupta contra infracţiunilor este o problemă care interesează toate statele, indiferent de

faptul dacă sunt avansate sau tind spre aceasta. De multe ori, efectele infracţiunii săvârşite într-

un stat se răsfrâng, într-un fel sau altul, şi asupra altor state.

Există numeroase situaţii când anumiţi infractori, după ce au comis infracţiuni sau după

ce au fost condamnaţi pe teritoriul unui stat, se refugiază în alt stat, căutând în acest fel, să scape

de urmărire sau condamnare, ori de executarea pedepsei. Statul pe teritoriul căruia s-a refugiat

infractorul va trebui ca, pe baza solicitării adresate, să-l predea statului pe teritoriul căruia s-a

comis fapta sau acelui care a fost lezat prin infracţiune, ori al cărui cetăţean este făptuitorul, în

vederea judecării, condamnării sau executării pedepsei, contribuind astfel la lupta comună

împotriva criminalităţii realizată în plan internaţional.

Extrădarea reprezintă o modalitate de realizare a asistenţei juridice internaţionale în

materie penală, un important şi eficient act de solidaritate şi întrajutorare a statelor în lupta

împotriva fenomenului infracţional cu care se confruntă fiecare din ele.

De altfel, extrădarea este considerată ca fiind expresia cea mai vie a asistenţei juridice în

dreptul penal [145, pag. 163] şi un instrument de aplicare a legii penale a fiecărui stat, în vederea

administrării în cele mai bune condiţii a justiţiei proprii.

Funcţionând direct în interesul statului care o solicită, extrădarea este o instituţie de drept

penal care, indirect, răspunde şi intereselor comune ale tuturor statelor – asigurarea ordinii de

drept pe plan internaţional. Extrădarea nu poate desigur acoperi toate necesităţile asistenţei

juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor, ea este însă modalitatea de asistenţă cu

cele mai importante efecte.

În cazul săvârşirii unor infracţiuni pe teritoriul unui stat de către infractori care au reuşit

apoi să părăsească acel teritoriu, refugiindu-se în alte state sau în cazul infracţiunilor săvârşite în

străinătate, aplicarea legii penale nu este posibilă fără cooperarea dintre state, cooperare care să

asigure remiterea infractorilor statului solicitant pentru a fi judecaţi [23, pag. 91].

Instituţia extrădării de către un stat a persoanelor ce au săvârşit infracţiuni altui stat străin

este demult cunoscut dreptului internaţional. Însă, locul extrădării, ca instituţie în sistemul

dreptului internaţional, se interpretează neunivoc. Uneori, aceasta este considerată drept instituţie

secundară ce şi-a depăşit existenţa. Totodată, infracţionalitatea se dezvoltă, capătă caracter

16

transfrontalier, iar criminalitatea organizată stabileşte noi contacte cu formaţiunile criminale din

alte ţări. Infractorii ce au săvârşit fapte penal condamnabile într-o ţară se ascund pe teritoriul

alteia, îşi schimbă permanent locul de trai şi identitatea, fiind susţinuţi prin acordarea de asistenţă

de către infractorii băştinaşi. Toate acestea determină actualitatea şi importanţa abordărilor

privind problemele specifice extrădării.

În acelaşi timp, este relevată tendinţa unor ţări de a nu extrăda cetăţenii săi ce au săvârşit

infracţiuni peste hotare, chiar dacă aceştia nu se bucură de imunitate diplomatică. Alte ţări,

dimpotrivă, sunt dispuse spre colaborare în acest sens, extrădându-i pe infractori şi, în aşa mod,

uşurându-şi sarcina de resocializare.

Lupta împotriva criminalităţii impune statelor o serie de rigori „pozitive”, stipulate oficial

în actele internaţionale, care prevăd obligaţia de a-şi acorda asistenţă juridică. Actualmente,

novaţiile tehnico-informaţionale, programele operative, precum şi organele împuternicite

facilitează cooperarea interstatală, contribuind la depistarea, reţinerea şi atragerea la răspundere

penală, urmată de condamnarea persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală.

Este important de menţionat despre inadmisibilitatea situaţiei de eschivare de la

răspundere a făptuitorului prin simpla refugiere a acestora pe teritoriul altui stat. În acest sens,

cooperarea internaţională este soluţia optimă pentru estomparea acestor abateri. Părăsirea de

către făptaş a teritoriului statului a cărui lege penală a fost încălcată sau al cărui interese legitime

au fost prejudiciate, pe bună dreptate o putem considera o „abatere”, iar reabilitarea situaţiei şi

echilibrarea juridică a coeficientului crimă – pedeapsă, poate fi soluţionată datorită asistenţei

juridice interstatale.

Reglementările în materie de drept penal internaţional prevăd ca modalităţi de asistenţă

juridică o serie de instituţii: extrădarea, transmiterea procedurilor penale, transferul persoanelor

condamnate, recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti străine, mandatul

european de arestare etc. Dezvoltarea relaţiilor internaţionale ale statelor, inclusiv ale Republicii

Moldova şi României, şi angajarea lor în procesul de integrare europeană, determină creşterea

continuă a ponderii tratatelor şi convenţiilor internaţionale în sfera dreptului penal.

În ceea ce priveşte realizarea colaborării statelor în lupta împotriva fenomenului

infracţional, extrădarea joacă un rol deosebit, fiind forma de asistenţă juridică la care statele

recurg cel mai adesea în activitatea de prevenire şi reprimare a infracţiunilor.

Extrădarea este considerată ca expresia cea mai eficientă a asistenţei juridice în domeniul

dreptului penal. Certitudinea că fuga nu poate asigura sustragerea de la răspundere penală este o

condiţie indispensabilă eficacităţii preceptului penal [144, pag. 223].

Extrădarea este o instituţie care funcţionează direct în interesul statului care o solicită,

indirect însă ea serveşte interesele tuturor statelor, fiindcă prevenirea şi reprimarea infracţiunilor

17

devin o preocupare de interes colectiv pe plan internaţional. Totodată, extrădarea nu poate

acoperi toate necesităţile asistenţei juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor, ea

este însă forma de asistenţă cu cele mai importante efecte.

Normele referitoare la aplicarea legii penale în raport cu spaţiul edict în legile penale

interne ale diferitelor state nu pot asigura realizarea fără dificultăţi a activităţii de combatere a

infracţionismului. În general, aceste dificultăţi apar în cazul infracţiunilor comise în străinătate şi

în cazul când cei care au comis infracţiuni pe teritoriul unui stat se refugiază în alt stat. În astfel

de situaţii incidenţa legii penale interne funcţionează limitat sau ineficient.

Aşadar, principalul rol al extrădării este ca în activitatea de represiune să asigure fiecărui

stat cele mai bune condiţii de realizare a justiţiei.

Această cerinţă se realizează ori de câte ori infractorul este judecat şi pedepsit de statul a

cărui lege a încălcat-o. Or, extrădarea oferă statelor posibilitatea de a realiza această cerinţă,

constituind o dovadă evidentă de solidaritate internaţională, solidaritate concretizată în

acceptarea de către fiecare stat a obligaţiei de a preda infractorii justiţiei statului a cărui ordine

publică a fost tulburată. În acest fel, legislaţiile care prevăd criteriul nelimitat pentru infracţiunile

săvârşite în afara teritoriului consacră astfel principiul universalităţii, care subordonează

aplicarea normelor proprii, dând preferinţă extrădării [141, pag. 465].

Numai atunci când extrădarea din anumite motive nu ar funcţiona, statul pe teritoriul

căruia infractorul s-a refugiat va face cu titlu subsidiar aplicarea legii sale penale.

Unii autori ruşi, printre care şi V. Voljenkina, în articolul К вопросу о разработке

закона о выдаче экстрадиции (2002), critică această instituţie, invocând următoarele

argumente: de multe ori convenţiile dintre state privind extrădarea contravin Pactului privind

drepturile omului. Un exemplu caracteristic acestei necorespunderi este cazul când între ţări au

loc tratative privind extrădarea, care durează ani de zile, iar cetăţeanul, vinovăţia căruia încă nu

este dovedită, este privat de libertate toţi aceşti ani [185, pag. 75].

De asemenea, şi ilustrul savant italian Cesare Beccaria, în lucrarea sa Dei delitti e delle

pene (Despre infracţiuni şi pedepse), accepta depistarea tuturor infractorilor, având însă rezerve

faţă de eventuala lor extrădare. Aceste rezerve erau justificate datorita cruzimii unor pedepse

care se aplicau în unele state sau datorită disproporţionalităţii evidente dintre fapta săvârşită şi

pedeapsa aplicată.

Sursele de reglementare ale extrădării se conţin în convenţii sau tratate, în declaraţii de

reciprocitate şi în dispoziţii de drept intern, iar în lipsa acestora – în uzanţa internaţională. Fiind

un act de colaborare şi asistenţă juridică între state, act care, pentru a-şi realiza finalitatea, are

nevoie de acordul statelor, este firesc ca sursa principală de reglementare a extrădării să se

18

conţină în convenţii, tratate sau declaraţii de reciprocitate. Prin urmare, acesta este procedeul cel

mai des folosit, care răspunde cel mai bine nevoilor practice de acest gen.

Dispoziţii privind extrădarea se găsesc însă şi în dreptul intern, înscrise fie în Codul penal

şi în Codul de procedură penală, fie intr-o lege specială care fixează condiţiile şi procedura

extrădării. Astfel, cea mai veche lege cu privire la extrădare este cea belgiană, adoptată în 1833,

urmată de legea de extrădare a SUA – 1848, Angliei – 1870, Olandei – 1875, Luxemburgului –

1875, Argentinei – 1907, Canadei – 1907, Braziliei – 1911, Suediei – 1913, Finlandei – 1922,

Franţei – 1927 [117, pag. 214].

Dispoziţiile de drept intern au însă un caracter subsidiar. Rolul lor este de a servi drept

suport juridic la încheierea convenţiilor, de a facilita înţelegerea acestora şi de a completa

normele din convenţii, iar în lipsa acestora – de a funcţiona ca norme facultative.

De aceea, în convenţiile cu privire la extrădare trebuie să fie incluse principiile şi normele

unanim recunoscute, care se conţin în pactele ce vizează drepturile omului, cu respectarea

obligatorie a legislaţiilor naţionale ale statelor.

Deşi există o serie de divergenţe la acest capitol, totuşi, lupta cu criminalitatea, în special

împotriva celei cu caracter internaţional, nu poate fi realizată în afara instituţiei extrădării. În

acest context, apare o întrebare firească: „În ce mod statele rezolvă problema extrădării

infractorilor?” De fapt, statele soluţionează cel mai des această problemă prin intermediul

tratatelor bilaterale sau regionale. Astfel, există mai multe convenţii bilaterale dintre diverse state

privind extrădarea: Germania – Iugoslavia (1970), Germania – Australia (1987) etc. Din

rândurile celor regionale poate fi menţionată Convenţia privind extrădarea infractorilor din 1966,

încheiată de membrii Comunităţii Britanice a naţiunilor. Fosta URSS avea încheiate un şir de

convenţii privind asistenţa juridică cu mai multe ţări, dintre care Coreea, Ungaria, Polonia,

România, Mongolia etc.

Trebuie însă de menţionat că în unele convenţii, capitolele privind extrădarea sunt expuse

doar într-o formulă generală, fără anumite concretizări, ceea ce face dificilă practica extrădării

infractorilor. De fapt, convenţiile privind asistenţa juridică au un conţinut mai larg decât

convenţiile privind extrădarea. În ele sunt incluse şi probleme ce ţin de dreptul administrativ,

civil sau de alte ramuri de drept, cu ajutorul cărora sunt reglementate relaţiile economice,

interstatale şi de altă natură. De multe ori, în aceste convenţii se conţine menţiunea că o

problemă sau alta, inclusiv extrădarea, trebuie să fie soluţionată şi reglementată suplimentar.

La etapa actuală, când fostele republici sovietice au devenit state independente şi

suverane, elaborându-şi fiecare legislaţia penală proprie, problema extrădării a devenit deosebit

de actuală pentru aceste ţări. În multe cazuri, între statele respective nu există convenţii

19

corespunzătoare, iar problemele privind extrădarea sunt rezolvate prin înţelegeri neformale dintre

organele procuraturii sau ministerele de interne ale acestor state.

Pe marginea problemei extrădării există mai multe convenţii cu caracter general:

Convenţia Europeană privind extrădarea, adoptată la Paris în 1957; Protocolul Adiţional la

această Convenţie, adoptat la Strasbourg în 1975; al Doilea Protocol Adiţional la aceiaşi

Convenţie, adoptat tot la Strasbourg în 1978 etc. Actualmente, Consiliul Europei tinde tot mai

mult spre o înţelegere comună a problemei extrădării dintre ţările Europei.

În afară de Convenţia de la Paris din 1957, mai există un şir de alte tratate şi acorduri care

rezolvă problemele extrădării, cum ar fi: Convenţia de la Strasbourg din 1983 privind schimbul

persoanelor ce au săvârşit infracţiuni, Convenţiile de la Bruxelles din 1987 şi 1991 etc.

Codul penal al Republicii Moldova, ca izvor principal de drept penal, nu oferă o definiţie

a extrădării (ca instituţie de drept penal sau ca modalitate a actului juridic internaţional). În acest

sens, nici Codul penal al României nu defineşte expres extrădarea.

Noţiunea de extrădare a fost folosită pentru prima dată, în mod oficial, în Franţa –

extradition – la 19 februarie 1791, când Adunarea Constituantă a decretat o reuniune a

Comitetului Constituţiei şi Comitetului diplomatic pentru a întocmi proiectul unei legi cu privire

la extrădarea reciprocă pentru prevenirea unor infracţiuni, între Franţa şi alte state ale Europei

[126, pag. 54].

Termenul „extradition” este de origine latină şi provine din complementul circumstanţial

de loc ex – în afară, în exterior, urmat de verbul traditio – acţiunea de a livra, de a preda.

Devenind astăzi una dintre cele mai eficiente forme de luptă împotriva criminalităţii

transnaţionale, extrădarea a apărut din necesitatea monarhiilor de a-şi păstra autoritatea,

evoluând odată cu evoluţia societăţii. Extrădarea a fost tratată de savanţi şi specialişti în domeniu

în diferite moduri, fiind o instituţie care a stat permanent în atenţia doctrinei şi în acord

cu prevederile legislaţiei existente.

Doctrina moldovenească abordează problema extrădării penale destul de modest. În mare

parte această instituţie este tratată fragmentar, cu mici excepţii, doar în manualele de drept penal,

comentarii sau alte surse doctrinare care se referă la majoritatea instituţiilor din sfera juridico-

penală.

Astfel, în Manualul de drept penal, editat în anul 2005 sub redacţia regretatului profesor

Alexandru Borodac, extrădarea este recunoscută drept un act prin care un stat (statul solicitat), pe

al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor, predă, la cererea altui stat (statul solicitant), pe acel

infractor pentru a fi judecat sau impus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de

instanţele judecătoreşti ale statului solicitant [16, pag. 66].

20

Alexandru Mariţ, referindu-se la unele aspecte ale extrădării, constată în manualul său de

Drept penal. Partea generală, editat în anul 2002, că interesul de a curma infracţiunile apare

pentru Republica Moldova în situaţia când persoanele revin sau îşi caută refugiul în această ţară,

deoarece, nefiind pedepsite în străinătate şi fiind imposibilă pedepsirea lor în Republica

Moldova, aceste persoane ar prezenta un pericol pentru societate [122, pag. 75]. De aici rezultă şi

importanţa instituţiei extrădării pentru contracararea infracţionalităţii.

Potrivit autorilor Comentariului Codului penal al Republicii Moldova (ediţia anilor 2003

şi 2009), prin extrădare se înţelege acţiunea de predare de către un stat altui stat a unui infractor,

care se află pe teritoriul său, spre a fi judecat sau spre a-şi executa pedeapsa [27, pag. 53].

De asemenea, V. Moraru şi A. Sosna, în articolul ştiinţific Aplicarea legislaţiei cu

privire la extrădarea cetăţenilor, publicat în anul 2001, constată, ca şi ceilalţi autori autohtoni,

că extrădarea constituie un act prin care un stat, pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor, îl

predă pe acesta la cererea altui stat. Extrădarea este un act bilateral ce intervine între două state şi

se acordă pe bază de convenţie internaţională, pe baza de reciprocitate sau, în lipsa acestora, în

temeiul legii [128, pag. 7].

Abordări similare le găsim şi în alte surse doctrinare din Republica Moldova, care se

referă tangenţial şi la instituţia extrădării: Ivan Macari, Drept penal al Republicii Moldova.

Partea generală. Chişinău: Editura CE USM, 2002; Botnaru S. ş.a. Drept penal. Partea

generală. Vol. I. Chişinău: Cartier Juridic, 2005 etc.

O lucrare care tratează mai detaliat unele probleme juridico-penale şi procesual-penale

ale extrădării este cea elaborată de Gheorghe Ulianovschi şi Mariana Grama (Extrădarea.

Chişinău: Tipogr.-Sirius SRL, 2009) [181, 100 pag.]. Autorii acestui studiu s-au axat pe

abordarea pluridisciplinară a instituţiei extrădării, evidenţiind o serie de probleme ce ţin de

definiţia, trăsăturile şi evoluţia extrădării, instituţiile similare extrădării, condiţiile de fond şi

procedura extrădării etc.

În funcţie de legislaţia timpului, doctrina de drept penal român a abordat de multe ori

această instituţie, explicând-o şi definind-o în mod diferit. Astfel, Ioan Tanoviceanu, în Curs de

drept penal şi procedură penală (1901-1902), aborda extrădarea drept o instituţie ce consta în

predarea unui individ acuzat sau condamnat pentru o infracţiune, de către un stat altui stat pentru

a-i aplica legea penală [168, pag. 284]. Tot el considera că extrădarea este, în chip sintetic, actul

prin care un stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, remite, la cererea altui stat, pe acel

infractor, în vederea aplicării legii penale” [71, pag. 159]. Alţi autori români, printre care T.

Vasiliu şi G. Antoniu, în Codul penal comentat şi adnotat. Partea Generală (1972) prezumau

extrădarea ca un act prin care un stat remite unui alt stat o persoană urmărită sau condamnată

pentru a fi judecată sau a executa o pedeapsă” [183, pag. 43]. Matei Basarab şi grupul de autori,

21

care au elaborat Codul penal comentat. Partea generală (2007), defineesc extrădarea drept un

act bilateral de asistenţă juridică internaţională prin care un stat solicitat, preda, la cererea altui

stat solicitant un infractor care s-a refugiat pe teritoriul celui dintâi [12, pag. 27].

Potrivit dicţionarului francez Le Petit Larrouse (2000), extrădarea este definită ca fiind

acţiunea de a preda pe autorul unei infracţiuni statului străin care îl solicită, pentru ca el să poată

fi judecat sau să îşi execute pedeapsa [63, pag. 415].

O definiţie asemănătoare este dată în Dicţionarul explicativ al limbii române: „predarea

de către un stat, unui alt stat, a unui infractor care se găseşte pe teritoriul său spre a fi judecat sau

spre a-şi executa pedeapsa” [64, pag. 362].

Autorii români George Antoniu, Costică Bulai şi Gheorghe Chivulescu, în Dicţionarul

juridic penal din 1976, definesc extrădarea ca fiind actul prin care un stat, pe teritoriul căruia s-a

refugiat un infractor, remite, la cererea altui stat, pe acel infractor în vederea urmăririi sau

judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei [5, pag. 112].

La cel de-al X-lea Congres al Asociaţiei internaţionale de drept penal, care a avut loc la

Roma la 25 septembrie şi 5 octombrie 1969, s-a adoptat următoarea definiţie: „Extrădarea este

un act de asistenţă juridică internaţională în materie penală, care urmăreşte transferul unui

individ urmărit sau condamnat penal din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul

celuilalt stat” [158, pag. 99].

Totodată, în literatura juridică de specialitate s-au dat diferite definiţii ale acestei

instituţii. Deosebirile dintre aceste definiţii izvorăsc din faptul că la formarea lor nu au fost luate

în consideraţie ca trăsături esenţiale aceleaşi elemente, fiind incluse sau, dimpotrivă, excluse

unele dintre ele.

Astfel, au rezultat păreri contradictorii cu privire la cererea de extrădare, la competenţa

statului solicitat, la locul săvârşirii infracţiunii etc. În acest context, unii autori consideră

extrădarea ca act, alţii, dimpotrivă, substituie ideea de contract aceleia de act [190, pag. 303].

De asemenea, unii autori susţin că extrădarea este o procedură care permite unui stat să

obţină de la un alt stat extrădarea unui alt inculpat sau condamnat refugiat pe teritoriul acestui

din urmă stat [123, pag. 86]. Astfel, extrădarea nu constituie o simplă procedură, ci este un act de

constrângere juridică la care este supus cel extrădat.

În opinia autorului francez Jaques Lemontrey, extrădarea constituie manifestarea

solidarităţii dintre state în lupta împotriva criminalităţii, prin împiedicarea delincvenţilor de a

beneficia de impunitate, în situaţia în care aceştia trec frontierele naţionale [118, pag. 180].

Autorul consideră că extrădarea a evoluat pe două planuri diferite, unul sociologic şi unul

instituţional, evoluţia pe plan instituţional fiind în mare măsură condiţionată de mutaţiile pe plan

sociologic. Pe plan legislativ, extrădarea a apărut ca o necesitate a limitării fenomenului

22

infracţional prin cooperarea între state în condiţiile dezvoltării rapide a mijloacelor de

comunicaţii şi transport.

Potrivit lui I. Ionescu-Dolj, unul din coordonatorii Proiectului Codului penal Carol al II-

lea din 1936 şi preşedinte al Consiliului Legislativ la acea dată, extrădarea este o instituţie

juridico-politică, cu caracter de reciprocă siguranţă naţională, necesară extinderii de represiune a

statului, spre a înlătura inconvenientele ce decurg din aplicarea limitată sau teritorială a legilor

penale. Extrădarea constă în general în predarea de către un stat a unui condamnat sau infractor

fugar, care s-a refugiat pe teritoriul său, către statul care îl cere şi pe teritoriul căruia a comis o

infracţiune, spre a-l judeca şi pedepsi. Extrădarea corespunde unei datorii internaţionale de

asistenţă şi solidaritate ce trebuie să lege statele în opera lor de represiune pentru combaterea

criminalităţii [104, pag. 7-8].

Acest drept de a putea remite statului care îl cere, pe individul culpabil de un fapt

pedepsit de legile acelei ţări, se justifică, susţine Alexandru Gurănescu în lucrarea sa întitulată

Extrădarea (1903), pe consideraţiuni de utilitate publică. Extrădarea decurge din dreptul

societăţii de a se apăra, fiind atât o datorie morală, cât şi o obligaţie juridică. În opinia sa,

extrădarea este actul prin care un stat remite pe un individ culpabil de o infracţiune comisă în

afara teritoriului său sau chiar condamnat, unui alt stat care îl cere şi care este competent a-l

judeca şi pedepsi [89, pag. 1-2].

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Traian Alexandrescu, în lucrarea Procedura extrădării

(1915), opinând că instituţia extrădării este întemeiată pe interesul practic şi moral ca ţările să nu

devină azil de impunitate pentru infractorii străini, pe concepţia de solidaritate internaţională şi

pe obligaţia de ordin superior al statelor de a contribui la înfăptuirea principiului de justiţie

universală [1, pag. 2].

În tratatul întitulat Explicaţii teoretice ale Codului penal (1969), extrădarea este definită

ca fiind actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită sau condamnată

într-un alt stat remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană, pentru a fi judecată sau

pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată [72, pag. 69], aceeaşi definiţie a noţiunii

de extrădare întâlnindu-se şi în Codul penal al R.S.R., comentat şi adnotat.

În doctrina actuală a dreptului penal românesc, instituţia extrădării apare ca un început de

solidaritate internaţională izvorâtă din interesul reciproc al fiecărei naţiuni de a preda pe

răufăcători justiţiei statului a cărui ordine publică a fost tulburată [10, pag. 123].

Astfel, autorul român Gheorghe Nistoreanu, în lucrarea Prevenirea infracţiunilor prin

măsuri de siguranţă (1991), constată că extrădarea este actul prin care un stat, solicitat, predă

unui alt stat, solicitant, un infractor care a săvârşit o infracţiune de o anumită gravitate, pe

23

teritoriul acestui stat sau îndreptată împotriva intereselor acestuia, ori când infractorul este

cetăţean al statului solicitant [136, pag. 255].

Prin urmare, extrădarea este un act bilateral, deoarece implică cererea de extrădare din

partea unui stat şi predarea infractorului de către statul pe teritoriul căruia acesta se refugiază.

Tot în doctrina de specialitate română, aceasta nu apare numai ca o „măsură”, ci şi ca un

„act de asistenţă judiciară” [132, pag. 110], astfel că extrădarea este „un act de asistenţă judiciară

interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal,

din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat” [81, pag. 354] sau ca

un act de asistenţă juridică în domeniul dreptului penal, fiind definită ca „actul prin care statul pe

teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită penal sau condamnată într-un alt stat remite, la

cererea statului interesat, acea persoană pentru a fi judecată sau pentru a executa pedeapsa la care

a fost condamnată” [159, pag. 98].

Din toate aceste definiţii rezultă că rolul principal al extrădării este acela de a asigura

fiecărui stat condiţii optime de realizare a justiţiei, prin identificarea şi pedepsirea infracţiunilor.

V. Dobrinoiu şi I. Paşcu, în Drept penal. Partea generală (1999), definesc extrădarea ca

o instituţie de drept penal prin intermediul căreia se realizează combaterea criminalităţii şi

descurajarea infractorilor de a se mai refugia în altă ţară, după ce se comit infracţiuni în ţara lor

[69, pag. 64].

Autorul Matei Basarab, în Drept penal. Partea generală. Vol. I (1997), afirmă că

instituţia extrădării este menită să asigure cooperarea juridico-penală dintre state pentru a nu crea

posibilitatea infractorilor dintr-un stat care s-au refugiat pe teritoriul altui stat, să scape de

răspundere penală ori să se sustragă de la executarea sancţiunii aplicată printr-o hotărâre de

condamnare definitivă [11, pag. 45].

Profesorii N. Ecobescu şi V. Duculescu, în manualul Dreptul tratatelor (1995), definesc

extrădarea ca fiind un act bilateral, politic şi juridic prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un

infractor străin, predă pe acesta statului unde s-a săvârşit infracţiunea, ori statului ale cărui

interese au fost afectate prin comiterea faptei sau al cărui cetăţean este, în vederea tragerii la

răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă

[74, pag. 15].

În această ordine de idei, unii autori în domeniu au abordat situaţiile în care autorul faptei

poate fi cerut, fiind înaintate cazurile din punct de vedere a statului solicitant. Însă cerinţele de

extrădare pot fi înaintate şi faţă de un stat care constituie nu doar teritoriu de refugiu pentru

infractorul extrădabil, dar este şi cetăţean al statului unde se află, iar legislaţia statelor de drept

comun acceptă extrădarea conaţionalilor (SUA, Canada, Marea Britanie) [137, pag. 58].

24

M. Zolyneac [189, pag. 100], R. Nemeş, V. Ponto [135, pag. 88], Conde Francisco

Muñoz, Arán Mercedes García [31, pag. 16] susţin că extrădarea este actul de asistenţă juridică

bilateral, implicând o cerere din partea unui stat şi operaţia de remitere a infractorului sau a

condamnatului din partea altui stat. Statul care cere extrădarea se numeşte stat solicitant, iar celui

care i se solicită se numeşte solicitat.

Referindu-se la formele de asistenţă juridică internaţională în materie penală, Constantin

Bulai, în Manual de drept penal. Partea generală (1997), defineşte noţiunea de extrădare ca

fiind actul prin care un stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui stat

pe acel infractor pentru a fi judecat sau pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de

instanţele judecătoreşti ale acelui stat. Extrădarea apare ca un act ce se desfăşoară în două state:

unul pe al cărui teritoriu se află infractorul şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul

solicitat) şi altul care este interesat în judecarea şi pedepsirea infractorului şi care se adresează în

acest scop, cererea de extrădare (statul solicitant) [22, pag. 110-111].

Nu susţinem întru-totul opinia autorului român C. Bulai, care afirmă că „extrădarea este o

instituţie de drept penal prin intermediul căreia se realizează combaterea criminalităţii şi

descurajarea infractorilor de a se mai refugia în altă ţară, după ce comit infracţiuni în ţara lui”

[23, pag. 90], deoarece autorul infracţiunii poate încălca legea penală şi a unui alt stat-terţ,

nefiind cetăţean al unuia dintre aceste două ţări, sau poate săvârşi infracţiuni împotriva

intereselor statului terţ. În situaţia când un apatrid comite o infracţiune pe teritoriul unui stat, dar

se refugiază în limitele hotarelor altui stat, extrădarea de asemenea v-a urma să aibă loc, deşi nu

este cetăţean al statului unde a comis infracţiunea.

Din definiţia dată extrădării de către Rodica Mihaela Stănoiu, în Drept penal. Partea

generală. Note de curs (1992) [160, pag. 49], se evidenţiază scopul de realizare a represiunii

asupra persoanei inculpate sau condamnate pentru o infracţiune, în vederea judecării sau

executării pedepsei emise în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Aceeaşi definiţie este dată extrădării de Grigore Geamănu, în Dreptul internaţional penal

şi infracţiunile internaţionale (1977), autorul subliniind totodată că este instituţia juridică prin

care se urmăreşte ca autorii infracţiunilor grave să nu rămână nepedepsiţi ascunzându-se în alte

ţări [82, pag. 214].

Un alt autor român, Traian Dima, în manualul său de Drept procesual penal. Partea

generală şi specială. Vol. I (2002), defineşte extrădarea ca actul bilateral intervenit între două

state, care constă în remiterea unui infractor sau condamnat de către statul solicitat, pe teritoriul

căruia s-a refugiat acesta, statului solicitant, în vederea judecării sau executării pedepsei [68, pag.

112]. Din definiţie rezultă că extrădarea, ca act bilateral de asistenţă juridică internaţională,

presupune o cerere de extrădare din partea statului interesat, adică extrădarea este activă, şi

25

remiterea infractorului de către statul pe teritoriul căruia se află, denumită în terminologia

juridică extrădare pasivă.

O noţiune asemănătoare a extrădării ne-a fost oferită de profesorul Alexandru Boroi, în

manualul său de Drept penal. Partea generală (1998): „Extrădarea este un act bilateral, politic şi

juridic prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă pe acesta statului

unde s-a săvârşit infracţiunea ori statului ale cărui interese au fost afectate prin comiterea faptei

sau al cărui cetăţean este, în vederea tragerii la răspundere penală ori a executării pedepsei la

care a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă” [18, pag. 56]. Astfel, extrădarea, în sensul

expus de autor, reprezintă un act bilateral, deoarece implică cererea de extrădare din partea

statului solicitant şi transmiterea infractorului de către statul solicitat pe al cărui teritoriu se

refugiază.

După cum reiese din cele prezentate, numeroşi autori şi specialişti în domeniul dreptului

penal au definit extrădarea în diferite modalităţi, în funcţie de evoluţia juridică a instituţiei.

În concluzie, putem aprecia faptul că extrădarea este o instituţie de o importanţă

deosebită în aplicarea principiilor teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii legii

penale, iar scopul final este acela de prevenire şi combatere a criminalităţii transfrontaliere, prin

depistarea şi tragerea la răspundere a infractorilor. „Este foarte important şi relevant faptul că

toate ţările din Europa şi majoritatea ţărilor lumii acordă un accent important acestei instituţii în

lupta împotriva criminalităţii, acţionând in vederea transpunerii în practică a acesteia şi în

vederea adoptării unei legislaţii corespunzătoare în acest sens [19, pag. 131].”

Prin urmare, majoritatea autorilor surprind esenţa şi definesc extrădarea ca fiind actul

prin care un stat predă o persoană urmărită pentru săvârşirea unei infracţiuni sau condamnată

deja, unui alt stat străin care o solicită şi are competenţa de a o judeca sau de a o pedepsi.

În acest context, propunem o noţiune a extrădării în baza opiniilor expuse în literatura de

specialitate, actelor normative în vigoare, a principiilor dreptului penal şi a propriilor convingeri

juridice. Însă, nu o vom impune ca o definiţie iremediabilă, dar care conţine totalitatea condiţiilor

şi semnelor imuabile care trebuie să fie întrunite pentru ca instituţia extrădării penale să fie

admisă şi aplicată realmente.

Astfel, extrădarea este actul bilateral de suveranitate statală şi cooperare juridico-

penală, prin care un infractor străin, susceptibil de răspundere penală pentru săvârşirea

oricărei fapte în condiţiile dublei incriminări şi pedepsită ca pregătire, tentativă sau infracţiune

consumată, sau fiind cetăţean al statului solicitant, poate fi predat de către statul solicitat,

autorităţilor statului care urmează să-l judece ori unde va executa pedeapsa în baza unei cereri

de extrădare, coroborată de un acord de asistenţă juridică.

26

1.2. Natura juridică a extrădării penale

Natura juridică a extrădării este înţeleasă neuniform. Unii specialişti în domeniu [2, pag.

35] consideră că extrădarea constituie o problemă a dreptului administrativ, deoarece în multe

cazuri hotărârea ce vizează astfel de situaţii nu o i-a instanţa de judecată, dar Guvernul sau un alt

organ de stat. În acelaşi timp, extrădarea poate fi considerată şi ca element al dreptului procesual-

penal, deoarece este vorba despre ordinea de transmitere a persoanei ce a săvârşit o infracţiune

altei ţări, cu respectarea unor anumite garanţii procesuale. Extrădarea poate fi considerată şi ca

parte (instituţie) a dreptului penal, şi anume – instituţie a executării pedepsei.

Legislaţiile diferitor ţări reglementează problema extrădării în mod diferit. De exemplu,

în Italia, România, Republica Moldova şi Federaţia Rusă normele privind extrădarea infractorilor

sunt incluse în Codul penal.

Reglementări privind extrădarea infractorilor se găsesc şi în Constituţia Rusiei, Franţei,

Germaniei, Irlandei, Italiei, Portugaliei, Spaniei, inclusiv în Constituţia Republicii Moldova şi a

României.

De regulă, chestiunile privind extrădarea în ţările europene le hotărăsc instanţele de

judecată. În acelaşi timp, multe ţări organizează judecăţi extraordinare, sau judecăţi ad hoc.

Despre aceasta se menţionează în actele normative şi literatura juridică a Austriei, Daniei,

Franţei, Portugaliei, Elveţiei şi Spaniei.

Iniţial, problema extrădării a apărut în legătură cu expulzarea diplomaţilor care au

săvârşit infracţiuni sau alte încălcări de lege peste hotarele ţărilor lor. A apărut „imunitatea

diplomatică” – o nouă instituţie, apoi s-a lărgit cercul subiecţilor, asupra cărora această imunitate

se răsfrânge. Ulterior, de „dreptul neextrădării” au început a se folosi acele persoane care

solicitau azil politic în alte ţări şi care săvârşeau până la aceasta infracţiuni în ţările de unde

fugeau.

Codul penal al Republicii Moldova reglementează extrădarea în art. 13, unde se

menţionează că cetăţenii Republicii Moldova şi persoanele cărora li s-a acordat azil politic în

Republica Moldova, în caz de săvârşire a unei infracţiuni în străinătate, nu pot fi extrădaţi şi sunt

supuşi răspunderii penale conform prezentului cod (alin. 1), iar cetăţenii străini şi apatrizii care

au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului Republicii Moldova, dar se află pe teritoriul ţării pot fi

extrădaţi numai în baza unui tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau în

condiţii de reciprocitate în temeiul hotărârii instanţei de judecată (alin. 2) [26].

Constituţia Republicii Moldova stipulează în art. 19 alin. (2) statutul juridic al cetăţenilor

străini şi apatrizilor, după cum urmează: „Cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi şi

îndatoriri ca şi cetăţenii Republicii Moldova, cu excepţiile stabilite de lege. Cetăţenii străini şi

27

apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale, în condiţii de reciprocitate

sau în temeiul hotărârii de judecată” [33].

Fără a deroga de la prevederile constituţionale, art. 11 alin. (3) Cod penal al Republici

Moldova prevede că cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul

Republicii Moldova şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în

conformitate cu prezentul cod şi sunt atraşi la răspundere penală pe teritoriul Republicii

Moldova, dacă infracţiunile săvârşite sunt îndreptate împotriva intereselor Republicii Moldova,

împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru

infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale, la care Republica Moldova este parte, dacă

aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin.

Prin urmare, Constituţia Republicii Moldova prevede două principii de bază în materia

extrădării:

1) cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi în altă ţară. Ei beneficiază de

protecţia statului atât în ţară, cât şi peste hotare (art. 18 CRM);

2) cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii

internaţionale, în condiţii de reciprocitate sau în temeiul hotărârii instanţei de judecată

(art. 19 alin. (2) CRM).

Acest principiu este prevăzut şi de Convenţia europeană de extrădare, adoptată la Paris la

13 decembrie 1957 [35], şi protocoalele adiţionale la această Convenţie de la Strasbourg din 15

octombrie 1975 şi 17 martie 1978 [150].

De asemenea, unele reglementări specifice ale extrădării se regăsesc şi în conţinutul Legii

cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală nr. 371-XVI din 01.12.2006 [27],

precum şi în Codul de procedură penală al Republicii Moldova, care vor fi examinate mai

detaliat în următorul capitol al lucrării.

În cadrul legislativ din România, instituţia extrădării îşi are izvorul în Constituţia

României (art. 19) [34], Codul penal român (art. 9) [28], Codul de procedură penală (art. 522)

[30] şi Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală [109],

modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 103/2006. Aceste

norme de drept intern sunt completate de tratate si convenţii internaţionale, bilaterale sau

multilaterale şi constituie principalele izvoare de drept în aceasta materie.

În lipsa unor astfel de tratate sau convenţii, extrădarea poate fi acordată pe bază de

reciprocitate, statul solicitant dând o declaraţie de reciprocitate, act unilateral prin care se

angajează ca în viitor să trateze în mod similar cererile statului solicitat, în fapt aceasta luând

forma unui schimb de scrisori între miniştrii de externe ai statelor în cauză [12, pag. 29].

28

Astfel, Constituţia României stipulează în articolul 19, alineatele (1) şi (2), că cetăţeanul

român nu poate fi extrădat sau expulzat din România, iar cetăţenii străini sau apatrizii pot fi

extrădaţi numai în baza unor convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.

Prevederile art. 9 din Codul penal al României se referă la faptul că extrădarea se acordă

sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa

acestora, în temeiul legii.

Referiri cu privire la extrădare se conţin şi în art. 522 Cod de procedură penală a

României, întitulat „Rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare”. Potrivit normelor

cuprinse în acest articol, în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate

în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea

condamnatului. Întreaga procedură legată de extrădare însă se desfăşoară cu respectarea

prevederilor Codului de procedură penală.

Apariţia legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a

condus la abrogarea altor acte normative care reglementau o parte din activitatea de cooperare

judiciară internaţională în materie penală, cu referire la extrădare (Legea nr. 290/2001, Legea nr.

756/2001, Legea nr. 704/2001, Ordonanţa Guvernului nr. 69/1999 şi Legea nr. 113/2000).

Totodată, în decursul timpului au fost adoptate 3 legi speciale în cuprinsul cărora

apar reglementări referitoare la extrădare: Legea nr. 4/1971, Legea nr. 296/2001 şi Legea nr.

302/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Sub aspectul unei accepţiuni integre, extrădarea este un act de asistenţă juridică

internaţională, însă în coraport cu prevederile legislaţiei naţionale, constituie o instituţie juridică

cu conţinut politic, prin care este exprimat principiul suveranităţii statului (art. 2 alin. (1) CRM).

Toate tratatele ratificate de Parlamentul Republicii Moldova potrivit legii fac parte din

dreptul intern în funcţie de modul în care aceste tratate îşi produc efectele.

Totodată, doctrina face distincţie între izvoarele internaţionale directe şi cele indirecte.

Izvoarele directe sunt tratatele şi convenţiile internaţionale care, odată ratificate, creează drepturi

şi obligaţii în sarcina persoanelor fizice sau juridice şi a organelor judiciare, fiind deci aplicabile

în mod nemijlocit de către instanţele naţionale. Se includ în această categorie în principal

tratatele de asistenţă juridică internaţională în materie penală şi cele privind protecţia drepturilor

omului.

Spre exemplu, în cazul ratificării unei convenţii bilaterale sau multilaterale de extrădare

de către Republica Moldova sau România, toate raporturile privind extrădarea între statele

semnatare vor fi guvernate de această convenţie şi doar ulterior se va face referinţă la legea

internă. Astfel, instanţele naţionale, sesizate cu o cerere de extrădare formulată de autorităţile

altui stat parte la convenţie, vor examina şi admite sau respinge cererea în raport de prevederile

29

convenţiei (referitoare la persoanele supuse extrădării, la infracţiunile pentru care se acordă

extrădarea, impedimente la extrădare etc.).

Profesorul rus A. Jeludcov susţine că suntem disidenţi ai unui sistem judiciar, care

reflectă ideea că admiterea sau respingerea cererii de extrădare revine exclusiv organelor

judiciare (caracterizează mai mult sistemul de drept anglo-saxon) [105, pag. 29].

Legislaţia în materie penală a sistemului de drept continental este parte al sistemului

denumit mixt, potrivit căruia extrădarea are un caracter jurisdicţional prin competenţa organelor

judiciare care verifică întrunirea condiţiilor extrădării şi un caracter politic prin acordarea

dreptului guvernului de a se pronunţa asupra admiterii sau respingerii extrădării.

Un alt autor rus, B. Iaţelenko, menţionează în dicţionarul de terminologie juridică în

domeniului dreptului penal, că extrădarea persoanelor ce au comis infracţiuni este o instituţie a

dreptului penal internaţional, care este reglementat de art. 13 Cod penal al Federaţiei ruse [103,

pag. 102].

Profesorul român Traian Dima susţine că în conformitate cu normele internaţionale în

materie penală, persoanele care au comis fapte penale pe teritoriul unui stat străin sau faţă de

cetăţeni străini, la cererea acestui stat, pot fi predaţi de către autorităţile statului unde se află

(sunt reţinuţi), pentru tragere la răspundere penală sau executarea sancţiunii [68, pag. 44].

De asemenea, este relevantă opinia autorului W. Martin, expusă în lucrarea Politica de

putere, precum că în dreptul penal modern nu mai guvernează exclusiv principiul teritorialităţii

sub raportul aplicării sale în spaţiu, ci şi alte principii de natură să asigure activităţii represive o

incidenţă şi cu privire la situaţii extrateritoriale, ceea ce conduce în mod necesar la ideea de

asistenţă internaţională [124, pag. 465].

Extrădarea apare, aşadar, ca un act bilateral care intervine între două state: unul – pe al

cărui teritoriu se află infractorul şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul solicitat) şi

altul, care este interesat în pedepsirea infractorului şi care adresează, în acest scop, cererea de

extrădare (statul solicitant). Prin finalitatea sa extrădarea este deci un act de asistenţă judiciară

internaţională în materie penală, prin care un infractor este transferat dintr-un stat în altul pentru

a fi judecat pentru infracţiunea săvârşită sau pentru a fi pus să execute pedeapsa la care fusese

condamnat.

Din această definiţie se desprind următoarele trăsături specifice ale instituţiei extrădării:

a) act de suveranitate intervenit în relaţiile dintre două state;

b) act jurisdicţional solicitat şi acordat exclusiv în scopul realizării represiunii, persoana

extrădată fiind un inculpat sau condamnat penal;

c) act de asistenţă juridică internaţională.

30

De aici rezultă că extrădarea are o natură juridică complexă (mixtă), nefiind numai un act

de asistenţă juridică, ci şi un act de suveranitate şi un act jurisdicţional.

După o definiţie adoptată la cel de-al X-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de Drept

penal, care a avut loc la Roma în 1969, extrădarea este un act de asistenţă judiciară interstatală în

materie penală, care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din

domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.

Aşadar, extrădarea este un atribut suveran al statului, care poate admite ori refuza

predarea unui infractor străin aflat pe teritoriul său.

În cazul când există un tratat dintre două părţi, problema extrădării este rezolvată destul

de clar: dacă persoana nu se bucură de imunitate diplomatică, atunci ea trebuie să fie judecată

sau transmisă statului (părţii) solicitant. Există însă situaţii mai dificile, cum ar fi, spre exemplu,

cazul când autorităţile unui stat, reţinând infractorul, nu sunt încrezute că dacă persoana va fi

transmisă statului, cetăţean al cărui este această persoană, atunci ea va fi pedepsită. De

asemenea, dacă nu există un acord privind extrădarea între două sau mai multe ţări, atunci în

acest caz se recurge la tratative, care se pot solda cu aflarea persoanei un timp îndelungat în

închisoare până la judecată.

Ca impediment pentru extrădare poate fi diferenţa esenţială între măsurile de pedeapsă

pentru infracţiunile analogice în diferite ţări; convingerea reprezentanţilor statului (care transmite

sau care primeşte infractorul) în faptul că persoana va fi supusă (sau este supusă) torturii etc. În

legătură cu aceasta, în multe tratate sau convenţii privind asistenţa juridică este prevăzută nu

numai extrădarea (transmiterea infractorului), dar şi refuzul în extrădare, care poate surveni, spre

exemplu, în următoarele cazuri:

a) persoana, care urmează a fi extrădată, este cetăţean al statului căruia i se cere

extrădarea;

b) infracţiunea este săvârşită pe teritoriul acelui stat, cărui i se cere extrădarea;

c) în statul căruia i se cere extrădarea pentru infracţiunea respectivă au expirat termenele

de prescripţie sau urmărirea penală nu poate fi pornită sau sentinţa nu poate fi

executată din alte temeiuri prevăzute de lege;

d) infracţiunea este cercetată în baza învinuirii particulare;

e) acţiunea nu este prevăzută în calitate de infracţiune conform legii penale a cel puţin

uneia dintre părţi.

Uneori, înseşi infractorul insistă asupra extrădării lui mai urgente, deoarece regimul de

deţinere în închisoarea din ţara unde el doreşte să fie extrădat este mai „blând” decât în ţara unde

pot să-l trimită organele judiciare.

31

Chestiunea privind extrădarea este rezolvată prin îmbinarea principiului teritorialităţii

(locului săvârşirii infracţiunii şi locului aflării infractorului) şi a cetăţeniei acestei persoane. Din

punctul nostru de vedere, primordial pentru extrădare trebuie considerat principiul cetăţeniei,

adică acţionează nu principiul teritorial, ci principiul personalităţii răspunderii penale.

Principiul cetăţeniei şi-a găsit reflectare în Codul penal al Republicii Moldova (art. 13)

unde se menţionează că cetăţenii Republicii Moldova care au comis infracţiuni în străinătate nu

pot fi extrădaţi din ţară şi sunt supuşi răspunderii penale în baza prezentului cod. Legea reiese

din faptul că comportamentul cetăţeanului ce a săvârşit infracţiuni se consideră infracţional nu

numai de către legislaţia penală a statului străin, dar şi de către legea penală a Republicii

Moldova. Interzicerea categorică de a extrăda cetăţenii Republicii Moldova statelor străine pe

teritoriul cărora a fost săvârşită infracţiunea se bazează pe principiul cetăţeniei de acţiune a legii

penale în spaţiu, prevăzut de art. 11 CP RM. Corelaţia acestor articole ne demonstrează legătura

de sistemă a normelor părţii generale a Codului penal, care reglementează acţiunea legii penale

în spaţiu.

Legea penală a României nu reflectă în mod direct principiul cetăţeniei, menţionându-se

doar în art. 9 că extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională,

pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii. Aceeaşi esenţă o are şi art. 14 al

Noului Cod penal român [139, pag. 7], care nu este încă în vigoare. De fapt, aceste reglementări

intră în contradicţie cu Legea fundamentală a statului – Constituţia, care stipulează expres în art.

19 că cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România, iar cetăţenii străini sau

apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unor convenţii internaţionale sau în condiţii de

reciprocitate. De asemenea, se încalcă şi prevederile art. 2 p. (1) al Legii nr. 74/2005 privind

modificarea Legii nr. 80/1997 pentru ratificarea Convenţiei europene de extrădare, încheiată la

Paris la 13 decembrie 1957, în care este menţionat că cetăţeanul român nu poate fi extrădat. Prin

derogare de la aceste prevederi, cetăţeanul român poate fi extrădat din România în baza

convenţiilor internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, numai dacă este

îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:

a) statul solicitant, în vederea efectuării urmăririi penale şi a judecăţii, dă asigurări

considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, cetăţeanul român va fi transferat în

vederea executării pedepsei în România;

b) cetăţeanul român domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii

de extrădare;

c) cetăţeanul român are şi cetăţenia statului solicitant;

32

d) cetăţeanul român a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat

membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.

Persoana căreia i s-a acordat dreptul de azil în România nu poate fi extrădată.

În acest context, atât actualul Cod penal, cât şi proiectul noului Cod penal al României

urmează să reglementeze direct principiul cetăţeniei, prin interzicerea extrădării cetăţenilor săi

statelor străine pe teritoriul cărora a fost săvârşită infracţiunea, cu excepţia cazurilor prevăzute de

lege sau în bază de convenţie internaţională.

În ceea ce priveşte cetăţenii străini şi apatrizii care au săvârşit infracţiuni în afara

teritoriului Republicii Moldova şi se află pe teritoriul acesteia pot fi extrădaţi numai în baza unei

Convenţii internaţionale la care Republica Moldova este parte sau în condiţii de reciprocitate.

Această categorie de persoane poate fi extrădată statului străin pentru a fi trase la

răspundere penală sau executarea pedepsei. Conform regulii generale, această acţiune se

efectuează de către organele competente ale Republicii Moldova în conformitate cu convenţiile

bilaterale privind asistenţa juridică în care este reglementată problema extrădării.

În acest caz statul solicitat, pe teritoriul căruia se află infractorul, la cererea altui stat

(solicitant), îşi limitează jurisdicţia sa în privinţa acestei persoane, şi-l transmite statului

solicitant. Cererea de extrădare poate să se întemeieze pe faptul, că infractorul este cetăţean al

statului solicitant sau că a săvârşit infracţiunea pe teritoriul său, sau chiar în afara teritoriului său

însă împotriva intereselor sale.

Prima afirmaţie se bazează pe prevederile art. 17 a Constituţiei Republicii Moldova, în

care este menţionat că cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară.

Conform art. 6 alin. (2) al Convenţiei europene de extrădare, adoptată la Paris la 13

decembrie 1957, precum şi a Protocoalelor adiţionale de la Strasbourg (15.10.1975 şi

17.03.1978), dacă partea solicitată nu-şi extrădează propriul resortisant, ea va trebui, la cererea

părţii solicitante, să supună cauza autorităţilor competente, astfel încât să se poată exercita

urmăriri judiciare, dacă este cazul. În acest scop, dosarele, informaţiile şi obiectele privind

infracţiunea se vor transmite gratuit pe calea prevăzută la §1 al art. 12. Partea solicitantă va fi

informată despre rezultatul cererii sale.

De asemenea, tratatele şi convenţiile referitoare la protecţia drepturilor omului sunt, de

regulă, de aplicaţie directă în dreptul intern. În acest sens, conform art. 1 alin. (2) CP RM

dispoziţiile Codului penal se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii

Moldova şi actele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există

neconcordanţe între actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului la care

Republica Moldova este parte au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.

33

În caz de sciziune dintre prevederile interne în materie şi cele ale documentelor

internaţionale ratificate de Republica Moldova, vor avea prioritate de aplicare prevederile

internaţionale. Dintre numeroasele tratate şi convenţii internaţionale referitoare la drepturile

omului cu incidenţă în sfera dreptului penal, locul central îl ocupă Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului [37]. Convenţia conţine atât prevederi legate nemijlocit de dreptul penal

(legalitatea incriminării, interzicerea pedepsei cu moartea), cât şi dispoziţii referitoare la alte

drepturi, care, fără a fi în mod necesar legate de dreptul penal, determină adeseori limitări

importante în privinţa exercitării dreptului statului de a trage la răspundere penală (interzicerea

torturii şi tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la viaţă privată şi familială, libertatea de

conştiinţă şi religie, libertatea de exprimare, protecţia proprietăţii etc.).

Dacă în prezent izvoarele directe nu îmbracă niciodată forma unor norme de incriminare,

situaţia s-ar putea schimba într-un viitor relativ apropiat. În cadrul Uniunii Europene devine din

ce în ce mai percepută necesitatea dezvoltării unui drept penal comunitar, caracterizat de

existenţa, alături de normele de asistenţă în materie penală, a unor texte de incriminare propriu-

zise [15, pag. 83].

Izvoarele indirecte sunt acele tratate sau convenţii internaţionale care, odată ratificate,

creează în sarcina statului obligaţia de a introduce în legislaţia penală internă o anumită

reglementare. Prin urmare, aceste acte internaţionale nu pot fi aplicate în mod direct de către

instanţele naţionale, norma aplicabilă fiind cea dictată de legiuitor în baza obligaţiei asumate prin

tratatul internaţional [74, pag. 15].

Conform reglementărilor prevăzute în art. 11 alin. (3) Cod penal al Republicii Moldova,

cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii Moldova, ce au

săvârşit infracţiuni în afara teritoriului Republicii Moldova, poartă răspundere penală conform

prezentului cod, dacă infracţiunea este prevăzută de tratatele internaţionale la care Republica

Moldova este parte, precum şi pentru infracţiunile contra păcii, securităţii omenirii şi

infracţiunile de război şi dacă ei nu au fost condamnaţi în statul străin, sunt atraşi la răspundere

penală pe teritoriul Republicii Moldova.

Pentru realizarea jurisdicţiei universale, extrădarea poate avea loc în funcţie de două

categorii infracţionale din punct de vedere al caracterului faptei comise: 1) infracţiuni cu caracter

internaţional şi 2) infracţiuni internaţionale propriu-zise – Capitolul I CP RM Infracţiuni contra

păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război (genocidul – art. 135; ecocidul – art. 136;

tratamente inumane – art. 137 etc.).

Extrădarea persoanei pentru infracţiunile cu caracter internaţional constă în fuzionarea

vinovatului în comiterea faptei acelui stat, care nu este nici statul cu deţinerea cetăţeniei, nici ale

cărui interese au fost prejudiciate şi nici fapta nu s-a realizat pe teritoriul lui. Totuşi, ar fi posibilă

34

o astfel de competenţă din partea unui stat (fapta atentează la întreaga omenire), însă, este o

competenţă teoretică, deoarece de facto statele determină în baza acordurilor internaţionale sau

bilaterale ca stat competent, pe unul din cele expuse anterior.

Menţionăm că infracţiunile cu caracter internaţional sunt cele prevăzute de tratatele

internaţionale ca acţiuni prejudiciabile, care atentează la ordinea de drept internaţională, aduc

atingere bunei cooperări interstatale în diferite domenii, pedepsibile conform normei penale

interne şi coroborate de acorduri internaţionale.

Caracteristic pentru infracţiunile cu caracter internaţional este faptul că ele aduc atingere

celor mai diverse sfere sociale la nivel internaţional. În dependenţă de obiectul la care atentează,

sau sfera de cooperare dintre ţări, în domeniul căreia s-a comis fapta acestea pot fi:

1. Infracţiuni în domeniul ocrotirii universale a drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului (sclavia, tortura, traficul de fiinţe umane, privaţiunea ilegală de libertate,

sclavia domestică a femeii, munca forţată sau obligatorie etc.).

2. Infracţiuni care atentează la stabilitatea relaţiilor politice interstatale (terorismul,

atentarea la viaţa persoanelor ce dispun de protecţie internaţională, luarea de ostatici,

sustragerea materialelor atomice şi alte acţiuni legate de acestea).

3. Infracţiuni în sfera securităţii de funcţionare a transporturilor internaţionale şi a altor

mijloace ce ţin de comunicaţii (accidentarea intenţionată a navelor maritime şi

neacordarea de ajutor pe mare, pirateria, răpirea de nave aeriene, distrugerea sau

deteriorarea cablurilor subacvatice marine, transmisiunile audio şi video ilegale etc.).

4. Infracţiuni care aduc atingere relaţiilor social-economice şi culturale dintre state

(falsificarea banilor, emigrarea ilegală, importul, exportul şi realizarea valorilor

culturale sau a altor obiecte de artă valoroase).

5. Infracţiuni în sfera ecologiei.

În cele din urmă, este necesar de a evidenţia şi unele principii fundamentale în curs de

dezvoltare în domeniul extrădării, care sunt acceptate de către comunitatea internaţională:

a) respectarea consecutivă a drepturilor omului în convenţiile şi tratatele privind

extrădarea, corespunderea acestora pactelor cu privire la drepturile omului;

b) încorporarea în legislaţia internă a drepturilor de bază ale omului, prevăzute în

convenţiile internaţionale privind extrădarea;

c) atitudinea precaută faţă de extrădare în cazurile posibilităţii aplicării faţă de infractor

a pedepsei capitale (în actele normative ale unor ţări este indicat expres în lege despre

nepermiterea extrădării, dacă după transmiterea infractorului faţă de el va fi aplicată

pedeapsa cu moartea);

35

d) respectarea strictă în convenţiile privind extrădarea şi în practica aplicării ei a

regulilor minime de comportare cu deţinuţii, recomandate de către ONU;

e) excluderea extrădării în ţările unde este aplicată tortura sau se admite tratarea cu

cruzime a condamnaţilor;

f) excluderea extrădării în ţările unde există discriminarea din motive rasiale, religioase,

sociale etc.;

g) stimularea extrădării în ţările unde predomină principiul umanismului, inclusiv şi în

privinţa persoanelor ce au săvârşit infracţiuni.

Extrădarea este o măsură utilă în lupta împotriva fenomenului infracţional. Fără ea nu s-

ar putea înfăptui aplicarea legii penale în temeiul principiului teritorialităţii în cazurile în care,

după săvârşirea infracţiunii, făptuitorul a reuşit să părăsească teritoriul ţării.

De asemenea, nu s-ar putea realiza aplicarea legii penale în temeiul principiului

personalităţii legii penale.

Potrivit prevederilor art. 13 CP RM, extrădarea se acordă sau poate fi cerută de Republica

Moldova unui alt stat fie în baza unei convenţii internaţionale la care Republica Moldova este

parte, fie pe bază de reciprocitate.

Deşi există un cumul de surse juridice ce se referă la extrădare, totuşi art. 13 CP RM

stabileşte ordinea în care aceste surse trebuie să funcţioneze, fiind vorba, în primul rând, de

convenţii, apoi de reciprocitate. În România funcţionează legea internă în lipsa acestora.

Legea penală nu cuprinde dispoziţii referitoare la condiţiile de realizare a extrădării,

oferind prioritate în această materie convenţiilor şi practicilor internaţionale.

Totuşi, în lipsa convenţiilor şi a unor legi speciale, condiţiile extrădării sunt cele fixate de

dreptul internaţional, pe bază de uzanţe internaţionale.

Condiţiile extrădării se împart în condiţii de fond şi condiţii de formă.

Extrădarea presupune o infracţiune săvârşită, o persoană rezumată a fi săvârşit sau

participant la săvârşirea acestei infracţiuni, posibilitatea de a fi aplicată o pedeapsă acestei

persoane sau existenţa unei condamnări penale.

Acestea sunt condiţiile de fond tipice ale extrădării. Lor li se pot adăuga prin convenţii

sau prin lege anumite precizări sau limitări care constituie cadrul complimentar al condiţiilor

obişnuite.

Extrădarea, implicând acordul de voinţă al statelor între care intervine, este, în esenţă, o

instituţie de drept internaţional şi, de aceea, ea trebuie să-şi găsească locul în convenţii

internaţionale sau în practica relaţiilor dintre state. Atunci când reglementarea extrădării se face

prin Convenţie internaţională, această reglementare îşi găseşte aplicarea prioritar în raport cu

36

reglementările din dreptul internaţional. Numai în cazul când nu există asemenea convenţii sau

statul nu practică reciprocitatea în această materie se vor aplica prevederile legii interne.

Considerăm că atât autoritatea guvernamentală, cât şi organele judiciare ale unui stat sunt

chemate să se pronunţe asupra cererii de extrădare. Autorităţii guvernamentale, care este

purtătoarea directă a suveranităţii statului solicitat, este şi firesc să-i revină rolul de a decide în

ultimă instanţă asupra cererii de extrădare, însă decizia luată trebuie să fie întemeiată pe

cunoaşterea situaţiei de fapt, pe constatarea dacă condiţiile de fond şi de formă ale extrădării sunt

sau nu îndeplinite.

Putem menţiona că natura dublă a extrădării – act de suveranitate şi act de jurisdicţie –

trebuie să atragă competenţa atât a autorităţii guvernamentale, cât şi a celei judiciare, deoarece

numai astfel îşi poate atinge scopurile.

Pe plan legislativ situaţia este identică, statele adoptând una dintre opiniile expuse mai

sus fie prin legi interne, fie prin convenţii. Astfel, au apărut aşa-numitele sisteme: francez, englez

şi belgian.

În literatura juridică de specialitate şi în legislaţiile în vigoare sunt cunoscute trei sisteme

de acordare a extrădării, în funcţie de autoritatea publică competentă să dispună cu privire la

admisibilitatea sa: sistemul guvernamental (administrativ sau politic), sistemul jurisdicţional şi

sistemul mixt [181, pag. 9].

Sistemul politic guvernamental. Susţinătorii caracterului exclusiv guvernamental al

extrădării, consideră că numai autoritatea guvernamentală este în drept să decidă asupra cererii

de extrădare, organele judiciare fiind totalmente excluse. Extrădarea este, potrivit acestei opinii,

un act exclusiv politic şi de aceea ea trebuie să se acorde de guvernul statului solicitant, pe baza

datelor culese de organele administrative şi uneori, de cele judiciare.

În justificarea acestei opinii, se arată că autoritatea guvernamentală, ca purtătoare a

suveranităţii de stat, este singura îndrituită să decidă asupra admiterii sau respingerii cererii de

extrădare. În puţinele state ale lumii în care mai operează acest sistem, extrădarea depinde doar

de un singur agent – Guvernul, care decide în mod suveran asupra admisibilităţii cererii,

neexistând prea multe garanţii de protecţie a drepturilor persoanei reclamante.

În evoluţia sa istorică, extrădarea a avut un caracter exclusiv guvernamental până în

secolul al XVIII-lea, situaţie ce se poate explica prin faptul că făcea obiectul unor relaţii

interstatale, domeniu în care suveranul era singurul competent.

În sistemul politic al extrădării, cererea se adresează pe care diplomatică statului

solicitant, care dispune efectuarea unor verificări cu privire la persoana reclamantă şi la

temeinicia cererii, verificări care pot fi efectuate fie de organele legislative, fie de cele judiciare.

Indiferent de rezultatul cercetărilor, guvernul decide admiterea sau respingerea cererii de

37

extrădare în funcţie de interesele sale politice interne sau externe, hotărârea sa fiind

fundamentată mai puţin pe îndeplinirea unor condiţii de formă şi de fond şi mai mult pe

oportunitatea extrădării [181, pag. 10].

Prin urmare, sistemul guvernamental se caracterizează prin aceea că doar guvernul

hotărăşte asupra acordării sau refuzului extrădării, precum şi verifică existenţa condiţiilor de

extrădare. Hotărârea guvernului prin care se admite sau se respinge extrădarea, precum şi

dispunerea arestării provizorii a persoanei a cărei extrădare se solicită sînt acte de guvernământ,

deci nesupuse controlului justiţiei.

Acest sistem a funcţionat mai mult timp în Franţa, care, până la urmă, a acceptat sistemul

mixt al extrădării.

Sistemul jurisdicţional al extrădării. În acest sistem (denumit anglo-american), extrădarea

este considerată ca fiind un act exclusiv jurisdicţional, atribuindu-se instanţelor judecătoreşti din

statul solicitat competenţă exclusivă în a decide cu privire la admiterea sau respingerea cererii de

extrădare [22, pag. 116].

Sistemul jurisdicţional al extrădării s-a generalizat în a doua jumătate a secolului XX,

fiind prezent operaţional în majoritatea statelor lumii, apreciindu-se în mod corect că este

singurul în măsură să asigure protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor

extrădabile şi în acelaşi timp, ca fiind cel mai corespunzător cooperării internaţionale în lupta cu

criminalitatea în etapa actuală de evoluţie a civilizaţiei umane. Extrădarea este o modalitate de

asistenţă juridică internaţională, care facilitează realizarea justiţiei naţionale, punând în joc

raporturile interstatale stabilite pe cale diplomatică, dar, prin aplicarea sa, extrădarea este un act

judiciar represiv din partea statului căruia i se solicită, întrucât, de cele mai multe ori, presupune

şi arestarea unui infractor a cărui judecare sau condamnare nu intră în competenţa sa.

Numai privită ca act jurisdicţional, extrădarea poate să garanteze apărarea drepturilor

fundamentale ale omului, evitarea abuzurilor şi a arbitrariului, realizarea scopului instituţiei de

drept şi producerea consecinţelor urmărite.

În ceea ce priveşte competenţa autorităţii publice chemată să se pronunţe cu privire la

admisibilitatea cererii de extrădare în sistemul jurisdicţional, aceasta este atribuţia exclusivă a

organelor judiciare, autorităţile administrative asigurând doar logistica activităţilor corelative

actelor dispuse de instanţă şi transmiterea pe căi diplomatice a acestora. Atât verificarea

condiţiilor de formă şi de fond ale extrădării, cât şi decizia finală de respingere sau acordare a

extrădării aparţine organelor judiciare, fiecare stat stabilind potrivit dreptului său intern, la ce

nivel jurisdicţional se judecă cererile de extrădare, căile de atac ce pot fi exercitate, respectiv

gradele jurisdicţionale pe care le traversează un proces de extrădare [181, pag. 11].

38

Sistemul mixt al extrădării. Acest sistem (denumit italian) recunoaşte instituţiei extrădării

un caracter atât politic, cât şi jurisdicţional, la soluţionarea cererii de extrădare participând atât

organele judiciare, care verifică existenţa condiţiilor extrădării, cât şi autoritatea guvernamentală,

care hotărăşte asupra admisibilităţii cererii de extrădare [22, pag. 116].

În evoluţia sa istorică, sistemul mixt a apărut în secolul al XVIII-lea, ca o reacţie

împotriva caracterului absolut al extrădării, văzută exclusiv ca act guvernamental, într-o epocă în

care, autorii de drept s-au axat mai mult pe problema legitimităţii în dreptul public, fiind mai

puţin interesaţi de modul de reglementare a procedurii extrădării.

Prima ţară care a atribuit şi autorităţii juridice competenţă în materia extrădării a fost

Belgia, în 1736, cu ocazia încheierii unei convenţii între Franţa şi Ţările de Jos. Tot Belgia, prin

Legea din 1 octombrie 1833, atribuia puterii jurisdicţionale un rol consultativ în fundamentarea

deciziilor guvernamentale, stabilind documentele în baza cărora se poate dispune extrădarea,

precum şi condiţiile şi durata arestării preventive.

În opinia profesorului român Vintilă Dongoroz, acest sistem are îndoitul merit pentru că,

pe de o parte, asigură persoanei a cărei extrădare se cere posibilitatea de a se apăra şi de a se

evita extrădarea în condiţii neregulate, iar pe de altă parte, lasă guvernului o margine de apărare,

chiar în cazul când extrădarea este admisibilă, fiindcă pot exista consideraţiuni de ordin moral,

politic, echitate etc., pe care justiţia nu poate să le invoce, ea trebuind să se conformeze legilor,

atunci când a hotărât că cererea de extrădare trebuie să fie admisă, consideraţiuni însă de care

guvernul poate, oricând, să ţină seama şi să refuze, pe teritoriul său, o cerere de extrădare [70,

pag. 161].

Susţinătorii sistemului mixt al extrădării consideră că atât autoritatea guvernamentală, cât

şi organele judiciare ale unui stat trebuie chemate să se pronunţe asupra cererii de extrădare. În

opinia lor, autoritatea guvernamentală, purtătoare directă a suveranităţii de stat, trebuie în mod

firesc să decidă asupra cererii de extrădare. Decizia luată este necesar să fie întemeiată însă de o

cunoaştere a situaţiei de fapt pe constatarea dacă, condiţiile de fond şi de formă ale extrădării

sunt sau nu îndeplinite. Această activitate de cercetare a situaţiei de fapt şi de verificare a

condiţiilor extrădării, este o activitate judiciară şi deci, de competenţa organelor judiciare [158,

pag. 107].

Esenţa extrădării văzută ca act guvernamental şi jurisdicţional constă în convieţuirea

competenţelor guvernamentale şi judiciare, care se completează reciproc, nici una din ele nefiind

exclusivă.

Codul de procedură penală Carol al II-lea (art. 630-638), s-a inspirat din legea belgiană şi

cea franceză, consacrând sistemul mixt, în sensul că primele cercetări se făceau de procuror şi

judecătorul de instrucţie, instanţa hotăra apoi cu privire la admiterea sau respingerea cererii,

39

hotărâre ce avea doar caracterul unui aviz, guvernul păstrându-şi dreptul de a pronunţa, în mod

suveran şi definitiv, dacă acordă sau nu extrădarea. Dacă hotărârea instanţei era de respingere,

aceasta nu mai avea caracterul unui simplu aviz, ci era opozabilă puterii executive, astfel că, în

cazurile de respingere sistemul era complet jurisdicţionalizat [181, pag. 12].

În a doua jumătate a secolului XX, ponderea sistemului mixt s-a redus considerabil,

amestecul executivului în procedura extrădării fiind considerat anacronic, dar, atât acesta, cât şi

sistemul guvernamental există, astfel că, incidenţa lor în reglementarea relaţiilor internaţionale

nu poate fi ignorată.

În exercitarea drepturilor sale suverane, statul este cel care hotărăşte cărui stat solicitant îi

va acorda preferinţă, în cazul în care infractorul ar fi solicitat simultan de mai multe state. De

regulă, se dă preferinţă statului pe teritoriul căruia s-a consumat infracţiunea.

Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris, la 13 decembrie 1957, cu

Protocoalele sale adiţionale, din 15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978, prevede ordinea de

preferinţă în acordarea extrădării. Poate fi interesat în obţinerea extrădării unui infractor şi deci

poate avea calitatea de stat solicitant:

- statul al cărui cetăţean este infractorul;

- statul pe al cărui teritoriu s-a comis infracţiunea;

- statul împotriva intereselor căruia s-a comis infracţiunea;

Statul solicitat este statul pe teritoriul căruia se află infractorul urmărit. Ordinea de

preferinţă este următoarea:

1) infractorul este transmis, în primul rând, statului pe teritoriul căruia s-a comis

infracţiunea;

2) în al doilea rând, are preferinţă statul împotriva intereselor căruia s-a comis

infracţiunea;

3) statul al cărui cetăţean este infractorul.

Art. 8 al Convenţiei prevede că o parte solicitată va putea refuza să extrădeze o persoană

reclamată, dacă această persoană se află şi sub urmărirea sa pentru fapta sau faptele în legătură

cu care se cere extrădarea.

Extrădarea nu se va acorda când persoana reclamată a fost judecată definitiv de către

autorităţile competente ale părţii solicitate, pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea este

cerută. Extrădarea va putea fi refuzată dacă faţă de autorităţile competente ale părţii solicitate au

hotărât să nu întreprindă urmăriri sau să pună capăt urmăririlor pe care le-au exercitat pentru

aceeaşi faptă sau aceleaşi fapte.

Extrădarea nu se va acorda dacă prescripţia acţiunii sau a pedepsei este împlinită potrivit

legislaţiei fie a părţii solicitante, fie a părţii solicitate.

40

Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu pedeapsa capitală de către

legea părţii solicitante şi dacă, în atare caz, această pedeapsă nu este prevăzută de legislaţia părţii

solicitate sau, în mod normal, aici nu este executată, extrădarea nu va putea să fie acordată decât

cu condiţia că partea solicitantă să dea asigurări, considerate ca îndestulătoare de către partea

solicitată, că pedeapsa capitală nu se va executa.

1.3. Evoluţia istorică a reglementărilor normative privind

instituţia extrădării penale

Înţelegerea evoluţiei în timp a instituţiei extrădării presupune o evaluare corectă

a perioadelor istorice, a condiţiilor economico-sociale, istorice şi politice, care au existat la un

moment dat şi s-au dezvoltat în timp.

Reglementarea juridică a cooperării internaţionale a statelor în lupta cu criminalitatea are

rădăcini istorice adânci, care pornesc de la apariţia statului şi dreptului [186, pag. 52-57]. Din

cele mai vechi timpuri interesele comune în lupta cu criminalitatea obligau statele să-şi unifice

eforturile şi să-şi acorde ajutor reciproc. Începuturile stabilirii cooperării internaţionale în

domeniul justiţiei penale internaţionale corespund cu perioada de timp în care a fost întărită la

nivel naţional ideea supremaţiei teritoriale a statului, în corespundere cu care în limitele fiecărui

stat trebuie să domnească o putere represivă unică şi independentă, căreia trebuie să i se supună

toate persoanele ce se află pe teritoriul său. Iniţial, toate statele se conduceau de regula forum

delicti commissi, care presupunea că pentru urmărirea şi pedepsirea infractorilor este competentă

exclusiv instanţa de judecată din teritoriul în care a fost săvârşită infracţiunea [123, pag. 214].

Instituţia extrădării infractorilor a parcurs o perioadă îndelungată de dezvoltare istorică.

Potrivit autorului francez S. Bedi, extrădarea sub orice formă este o instituţie ce a apărut în

civilizaţia veche, când nu exista nici un sistem bine determinat a normelor de drept internaţional,

nici careva tratări ştiinţifice [13, pag. 16]. Despre faptul că extrădarea infractorilor era întâlnită în

practica internaţională din cele mai vechi timpuri au indicat în lucrările sale autorii ruşi V.

Grabari [88, pag. 460] şi A. Ghefter [83, pag. 128].

În viziunea cunoscutului jurist F. Martens, în istoricul dezvoltării instituţiei extrădării pot

fi evidenţiate trei perioade [123, pag. 383-393], care au fost studiate şi completate ulterior de

către savantul american Cherif Bassiouni [13, pag. 4].

Prin urmare, istoria evoluţiei instituţiei extrădării poate fi divizată în patru etape.

41

1. Prima etapă îşi are începutul încă din cele mai vechi timpuri şi a durat până la sfârşitul

secolului XVII. În această perioadă extrădarea era rar întâlnită şi în mare parte avea loc în cazul

infracţiunilor politice, precum şi în privinţa ereticilor şi dezertorilor.

2. A doua etapă cuprinde intervalul de timp, care începe cu secolul XVIII şi durează până

în a doua jumătate a secolului XIX. Această perioadă de timp se caracterizează prin creşterea

numărului de tratate încheiate între state nu doar în privinţa răsculaţilor şi dezertorilor, dar şi a

persoanelor vinovate de comiterea altor categorii de infracţiuni.

3. A treia etapă începe cu anul 1840, când mai multe state au început să promoveze o

campanie coordonată în privinţa infractorilor fugari.

4. Etapa a patra începe după anul 1948, deoarece anume în această perioadă, după al

Doilea Război Mondial, au început să se dezvolte intensiv relaţiile internaţionale şi putem spune

că acestea continuă şi până în prezent. În acest răstimp, pe primul plan a apărut necesitatea

consolidării securităţii internaţionale şi prevenirea săvârşirii pe viitor a infracţiunilor contra păcii

şi securităţii omenirii, inclusiv a infracţiunilor de război.

În epoca sclavagistă extrădarea avea un rol deosebit de important ca mijloc de curmare a

evadării sclavilor, care erau şi forţa motrice de producere. Acest tip de tratate este bine cunoscut

în practica oraşelor-state ale Greciei şi Romei Antice.

Motivând existenţa practicii de extrădare încă în epoca sclavagistă, cercetătorii fac

deseori referinţă la înţelegerea ce a avut loc între regele heţilor – Hattussilem al III-lea şi

faraonul egiptean Ramses al II-lea în anul 1296 î.e.n. Înţelegerea prevedea că „dacă cineva va

fugi din Egipt şi va pleca în ţara heţilor, atunci regele heţilor nu-l va reţine ci îl va întoarce în ţara

lui Ramses”. Specificul acestui contract constă în faptul că el se referă nu doar la infractori,

deseori extrădarea se aplica şi faţă de sclavii fugari. În afară de aceasta existau contracte de

extrădare între unele oraşe-state greceşti. De asemenea, extrădarea era aplicată pe larg faţă de

sclavii fugari din Grecia şi Imperiul Roman. Spre exemplu, în Grecia extrădarea se aplica

frecvent faţă de sclavii fugari, care nu se bucurau de dreptul de azil. De aceea, proprietarul de

sclavi putea să urmărească un sclav pretutindeni, iar autorităţile trebuiau să-i acorde o susţinere

deplină. Însă şi aici dreptul la azil avea influenţa sa. Astfel, în Atena, Templul lui Tezeu, deşi nu

asigura sclavului fugar nici imunitate, nici libertate, oferea cel puţin dreptul de a cere o

examinare judiciară [102].

Dacă în instanţa de judecată se stabilea că proprietarul de sclavi avea un tratament foarte

dur faţă de sclav, atunci extrădarea nu avea loc, iar sclavul era vândut unui nou proprietar. Sunt

cunoscute şi date despre faptul că atenienii s-au obligat să extrădeze regelui macedonean Filip

infractorii macedoneni fugari, iar aheienii preveneau Sparta că nu vor mai fi aliaţi, dacă nu vor fi

extrădaţi unii din cetăţenii săi, care au atacat un sat ahenian. Caton cerea ca Cezar să fie extrădat

42

germanilor pentru faptul că a început cu ei un război nedrept. În aceste cazuri prevalează

caracterul politic al extrădării [187].

În una dintre opinii, extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care

un suveran îl făcea faţă de alt suveran, care permitea monarhilor să-şi pedepsească

inamicii personali refugiaţi pe teritoriul altui stat [19, pag. 109].

Procedura de predare a unor categorii de persoane a fost cunoscută şi pe vremea

imperiului roman, fiind aplicată în interesul provinciilor imperiului, pe baza unui sistem de drept

creat şi impus. Egiptenii, care într-o anumită perioadă au cunoscut o dezvoltare economică

deosebită pentru acele timpuri, admiteau extrădarea cu condiţia ca persoana în cauză să nu fie

urmărită.

Din cele prezentate, constatăm că deşi noţiunea de extrădare nu era cunoscută în acele

timpuri, aceasta se aplica în unele cazuri. Între instituţia juridică a extrădării din zilele noastre şi

extrădarea din acele vremuri există o singură asemănare, respectiv scopul. Scopul pentru care se

solicită sau se solicita predarea unui cetăţean, este acela de a fi pedepsit pentru fapta sa săvârşită

pe teritoriul sau împotriva statului solicitant.

Dacă la început predarea unor asemenea persoane între diferite state se realiza pe baza

unor obiceiuri cutumiare, ulterior, s-a constatat că aceste obiceiuri au fost legiferate.

Formarea statelor feudale şi dezvoltarea relaţiilor diplomatice, precum şi dezvoltarea

dreptului natural, care cerea în numele umanităţii şi al moralei îngrădirea dreptului de azil,

considerat ca dăunător pentru menţinerea relaţiilor între popoare, au favorizat instituţia

extrădării. Numai că tratatele încheiate admiteau extrădarea infractorilor politici şi o refuzau

celor de drept comun, suveranii ocrotind astfel propria lor persoană.

Astfel, extrădarea prezenta mai mult un gest de curtoazie, pe care un suveran îl făcea faţă

de alt suveran, permiţând monarhilor să-şi pedepsească inamicii personali refugiaţi pe teritoriul

altui stat. Puţinele convenţii care reglementau extrădarea erau negociate şi încheiate aproape

exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod discreţionar dacă

acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de natura relaţiilor cu statul

solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o eventuală decizie pozitivă asupra unei cereri

de extrădare formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică

măsură [54].

Chiar şi în aceste condiţii, extrădarea era folosită foarte rar în evul mediu, având în

vedere izolarea pregnantă a statelor şi tradiţia existentă în legătură cu dreptul de azil. Şi în

perioada următoare, extrădarea a rămas la discreţia Suveranului, căruia fiecare individ îi era

supus. Cu acest caracter, extrădarea s-a păstrat până în secolul al XIX-lea, când nu s-a mai admis

pentru infractorii politici.

43

În evul mediu schimbările în instituţia extrădării au fost dictate, în primul rând, de

modificările instituţiei azilului, când extrădarea era neadmisă din anumite locuri sfinte:

catedralele şi mănăstirile. Încă un obstacol pentru extrădarea persoanelor care au săvârşit

infracţiuni servea obiceiul înrobirii tuturor străinilor veniţi în ţară fără permisiunea existentă în

ţările feudale ale Europei de Apus. În legătură cu acest fapt, extrădarea la fel rămâne o formă de

luptă cu adversarii politici şi nu cu infractorii.

Primele convenţii internaţionale încheiate de unele state au fost cele care se refereau

la predarea criminalilor, luandu-se în considerare, în mod exclusiv, interesele suveranilor şi nu

ale statelor pe care le conduceau, cum ar fi tratatul dintre regele Angliei, Henric al II-lea, şi

regele Scoţiei, Guillaume, din anul 1174 şi tratatul de asistenţă mutuală de la 13 aprilie 1376

dintre Carol al V-lea şi Contele de Savoia, în baza căruia persoana vinovată trebuia predată

contelui, regelui sau agenţilor lor, cât se poate de prompt, în baza unui rechizitoriu, prin care se

făcea o examinare sumară a faptelor săvârşite de cel în cauză.

Tratatele similare ulterioare din Europa occidentală la fel se refereau în mare parte la

răsculaţi şi duşmanii comuni, la aceştia erau atribuiţi aşa numiţii disidenţi.

Relatări cu privire la instituţia extrădării în ţara noastră apar în documente care datează

încă din secolul al XV-lea.

Astfel, între anii 1498-1499, reprezentantul lui Ştefan cel Mare formulează următoarea

cerere către Principele Lituaniei: „La voi se oploşesc mai mulţi români fugiţi din ţara Moldovei,

pe care graţia voastră să-i trimiteţi înapoi în Moldova, în puterea tratatului” [90, pag. 354].

Relatarea se referă deci la un tratat de extrădare, care era şi mai vechi anilor amintiţi.

De asemenea, în anul 1545 se vorbeşte despre extrădare conform vechilor tratate cu

Lituania şi Polonia, Sigismund August, regele Poloniei, extrădând pe baza acestor tratate 7 boieri

şi 2 călugăriţe, fugiţi în Polonia.

În secolul al XVII-lea, la 4 aprilie 1646, Vasile Lupu Vodă a încheiat un tratat de

extrădare cu S. Racoti, principele Transilvaniei. Ulterior, au mai existat un număr mare de

convenţii privind extrădarea, încheiate cu unele state din Europa.

În România, extrădarea a fost reglementată, pentru prima dată, în Constituţia

Principatelor Unite Moldova şi Ţara Românească, dar care nu a fost promulgată de către

Alexandru Ioan Cuza, fiind respinsă prin scrisoarea nr. 206 din 12 noiembrie 1859. Conform art.

28 alin. (3) din acest proiect al Constituţiei, oricine este refugiat în statul român nu poate fi

extrădat decât existând reciprocitate de extrădare.

Prima Convenţie de extrădare a României Unite este ceea din iunie 1863, cu Serbia.

România mai avea şi alte convenţii de extrădare, cum ar fi, de exemplu, cu Austro-Ungaria, fiind

cunoscut la vremea respectivă cazul extrădării lui Andronic [77].

44

După modelul european, România semnează primele convenţii de extrădare la sfârşitul

secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, cu Belgia şi Italia în anul 1880, cu Anglia

în 1893, cu Luxemburg în 1910, cu Ungaria, Bulgaria şi Statele Unite în 1924, cu Cehoslovacia

în 1925, cu Austria în 1926, cu Polonia în 1930 şi Iugoslavia în 1933, iar cu Franţa existau

numeroase declaraţii de reciprocitate în acest domeniu [77].

În acord cu noile poziţii ale statelor în legătură cu instituţia extrădării, Codul penal Carol

al II-lea (1936) reprezintă un pas important realizat in legislaţia României şi un angajament ferm

de asumare a responsabilităţilor în lupta împotriva prevenirii şi combaterii criminalităţii la nivel

mondial.

Tratatele de extrădare au fost cunoscute şi în practica Rusiei. Astfel, într-un tratat dintre

marele principe Igor al Rusiei (913-945) şi Imperiul din Orient se prevede în art. 11, că în cazul

în care un grec se afla în Rusia şi comite o infracţiune, principele nu-1 poate pedepsi potrivit

legii ruse, ci va trebui să-l extrădeze Greciei [121, pag. 645].

Alt tratat cu Suedia din anul 1649 se numea „dogovornaia zapisi” şi se referea la

extrădarea dezertorilor. În general, esenţa acestui tratat consta în faptul că cei care au fugit din

ţările cu care aveau relaţii bune erau extrădaţi, iar cei din ţările cu care aveau relaţii proaste nu

erau extrădaţi [125].

În ceea ce priveşte ţările musulmane, acestea nu extrădau persoanele care erau de religie

musulmană către ţările cu o altă religie.

În secolul XVIII, din care începe a doua etapă a dezvoltării extrădării, tratatele de

extrădare se răspândesc tot mai mult nu doar cu referire la dezertori, dar şi la alte categorii de

infractori (ucigaşi, falsificatori de bani, hoţi, incendiatori etc.), iar cooperarea statelor în

urmărirea penală a acestor persoane devine tot mai intensă. Aceasta se explică prin aceea, că în

perioada respectivă, drept urmare a evoluţiei rapide a procesele de industrializare în Europa şi

apariţia noilor tipuri de transport, se atestă o migrare intensă a persoanelor dintr-un stat în altul,

fapt care a provocat intensificarea infracţiunilor de sustragere din transportul feroviar.

Unii conducători s-au opus extrădării, considerând-o drept practică barbară sau un simplu

act de politeţe, care contravine dreptului unei persoane de a locui unde-i place, atâta timp cât nu

abuzează de acest drept.

Totuşi, mai mulţi factori de decizie au căutat să explice legitimarea extrădării, pornind de

la diversele concepţii legate de epoca în care au trăit. Fundamentul extrădării a fost explicat la

început prin concepţii teologice, considerându-se ca fiind un drept al suveranului, conferit regilor

de către divinitate. Alţii l-au explicat pe baza dreptului natural, care, obligând pe suveran să facă

dreptate pe teritoriul său, acesta era ţinut şi să predea pe supusul său suveranului natural pentru a

45

stabili fapta cu mai multă uşurinţă, a descoperi pe participanţi şi a proceda la pedepsirea

exemplară.

J.J. Rousseau şi H. Grotius au explicat extrădarea prin sistemul contractual, infractorul

obligându-se prin însuşi faptul săvârşirii infracţiunii de a se supune jurisdicţiei statului unde a

comis-o. Dacă se refugiază nu-şi mai ţine obligaţia contractuală şi trebuie ca cele două state să-l

silească să şi-o ţină. În această concepţie, extrădarea este în toate cazurile o obligaţie pentru stat.

Aceste aplicaţii nu sunt argumentate ştiinţific şi nu ţin seama de natura şi caracterul extrădării

[77].

Declaraţia de la Philadelphia din 1776, precum şi Declaraţia Drepturilor Omului şi

Cetăţeanului de la 26 august 1789, adoptată în Franţa, au consacrat noi principii, pornind de la

acela că oamenii se nasc liberi şi egali, până la principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi

acuzat, arestat sau deţinut, în afara cazurilor determinate prin lege şi după formele prescrise de

aceasta.

Astfel, un punct esenţial de cotitură în soarta instituţiei extrădării la avut Revoluţia

franceză din sec. XVIII, care a consfinţit juridic dreptul de azil. În art. 120 al Constituţiei Franţei

din 1793 se menţiona că „...poporul francez oferă azil străinilor izgoniţi din hotarele patriei lor

pentru devotamentul lor faţă de libertate. Se refuză de a acorda azil tiranilor”. Potrivnicii statului

feudal erau aliaţii fireşti ai Franţei burgheze. Pentru înţelegerea proclamării dreptului de azil este

semnificativ următorul fapt. Decretul Conventului Naţional din 1 februarie 1793 despre

anunţarea războiului Angliei şi Olandei învinuia regele britanic de faptul că acesta acorda

protecţie şi ajutor financiar emigranţilor şi chiar conducătorilor celor răsculaţi care au luptat

împotriva Franţei [188].

În perioada a treia, care a început pentru ţările europei occidentale din anii ′40 ai sec.

XIX, apare conştientizarea necesităţii de a lupta cu forţe comune împotriva infractorilor, care nu

au săvârşit fapte cu caracter politic, ci fapte cu caracter penal. Odată cu încheierea în acest scop a

tratatelor, extrădarea capătă sensul său autentic, devenind un act de ajutor juridic (acordat de

către un stat altui stat) în domeniul cooperării internaţionale.

În acest sens, sunt încheiate tratate şi adoptate legi cu privire la extrădare. Primul tratat

colectiv a fost Tratatul de la Amiens (25 martie 1802), încheiat între Marea Britanie, Olanda,

Spania şi Franţa, iar prima lege care reglementa extrădarea a fost legea belgiană din anul 1833

[108, pag. 357]. Către sfârşitul sec. XIX, majoritatea statelor europene şi unele state de pe

continental American au încheiat tratate atât unele cu altele, cât şi cu statele îndepărtate din

punct de vedere geografic.

Treptat, această formă de cooperare interstatală capătă noi trăsături caracteristice: ea

serveşte nu doar ca mijloc de luptă împotriva criminalităţii, dar reflectă şi unele drepturi ale

46

persoanelor supuse extrădării. Este consolidat principiul dublei incriminări, în corespundere cu

care acţiunea (sau după caz inacţiunea), ca element al componenţei de infracţiune care v-a face

obiectul extrădării, trebuie să fie incriminată atât de legea statului solicitant, cât şi de legea

statului solicitat. De asemenea, este consfinţit principiul specialităţii, datorită căruia persoana va

fi supusă răspunderii penale numai pentru fapta, pentru care a fost cerută extrădarea.

În perioada a patra, care a demarat la începutul sec. XX, un rol decisiv în dezvoltarea

instituţiei extrădării la avut Al Doilea Război Mondial. Pedepsirea pentru atrocităţile săvârşite în

timpul războiului de către fascişti devine un scop de bază. Au urmat mai multe declaraţii, în care

ţările aliate şi-au exprimat voinţa de a-i urmări penal pe cei care trebuie să poarte răspundere

pentru omoruri şi nelegiuiri sau au participat nemijlocit şi benevol la astfel de fapte. Această

voinţă comună a contribuit nu doar la instituirea tribunalelor militare internaţionale de la

Nurnberg şi Tokio, create pentru judecarea infractorilor de război, infracţiunile cărora nu sunt

legate de un anumit loc geografic, dar şi la multiplele procese în privinţa infractorilor militari

organizate în ţările în care ei au comis infracţiuni. Cele două războaie mondiale au arătat că este

absolut necesar ca statele suverane să coopereze între ele, astfel încât au fost create un şir de

organizaţii internaţionale: Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul Europei, Comunitatea

Economică Europeană etc.

Prin urmare, după cel de Al Doilea Război Mondial au fost încheiate o serie de convenţii

internaţionale, care prevăd obligativitatea extrădării criminalilor de război şi a celor vinovaţi de

crime contra umanităţii, printre care genocidul, crima de aparteid, precum şi a persoanelor care

au comis infracţiuni contra securităţii aviaţiei civile, a agenţilor diplomatici etc.

Odată cu dezvoltarea relaţiilor între state, se perfecţionează şi instituţia extrădării: creşte

numărul de tratate în care se concretizează cercul de persoane care pot fi extrădate, sunt precizate

criteriile şi temeiurile extrădării. În acest context, în domeniul extrădării, tratatele bilaterale au

fost înlocuite în mare parte de cele multilaterale.

În ansamblu instituţia extrădării s-a dezvoltat în corespundere cu tendinţa istorică de

democratizare şi apărare a drepturilor omului. În epoca modernă devine o normă ca infractorii

politici să nu fie extrădaţi. Anomaliile legislative aveau un aspect efemer şi nu afectau principiile

internaţionale ale instituţiei date. Astfel de anomalii o avea practica şi legislaţia extradiţională a

statelor socialiste, care nu recunoştea principiul neextrădării în caz de săvârşire a infracţiunilor

politice. În acordurile încheiate de ţările socialiste, se viza extrădarea pentru faptele penale

comise împotriva orânduirii de stat sau a economiei ţării, sau împotriva formei de guvernământ –

Republica Populară.

Uniunea Sovietică a încheiat peste 40 de tratate de asistenţă juridică cu alte state, care

conţineau capitole separate referitoare la extrădare. În Bazele legislaţiei penale a URSS şi a

47

republicilor unionale, adoptată în octombrie 1924, se specifica că extrădarea persoanelor atrase

la răspundere penală, precum şi condamnate de către instanţele de judecată ale statelor străine, se

permite doar în cazurile şi în ordinea stabilită de tratatele şi convenţiile Uniunii Sovietice cu

ţările străine, precum şi în baza legilor speciale, adoptate în conformitate cu legislaţia unională

[125].

Art. 38 al ultimei Constituţii a URSS prevedea acordarea dreptului de azil doar străinilor,

care erau urmăriţi pentru apărarea intereselor muncitorilor şi păcii, pentru participarea la

mişcarea de eliberare naţională şi revoluţionară, pentru activitate politico-obştească progresivă,

precum şi activitate ştiinţifică sau altă activitate de creaţie.

Un rol foarte important în cadrul simplificării procedurii extrădării l-a avut Congresul

internaţional de poliţie de la Viena din anul 1923, care a pus bazele Comisiei internaţionale

de poliţie criminală, care şi-a desfăşurat lucrările anual, până la începutul celui de-al Doilea

Război Mondial.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului reprezintă un alt document care a contribuit

la abandonarea sistemului administrativ şi implementarea sistemului judiciar în procedura

extrădării. Convenţia europeană de extrădare de la 13 decembrie 1957, semnată şi adoptată la

Paris de către 11 state ale Consiliului Europei şi care a intrat în vigoare la 18 aprilie 1960,

reprezintă cel mai important document cu efecte continentale în domeniul extrădării. Ulterior,

datorită importanţei acesteia, majoritatea statelor Europei au ratificat-o.

În concluzie, menţionăm că instituţia extrădării, fiind un mijloc important de luptă cu

criminalitatea, are o istorie multiseculară, a cărei început poate fi urmărit din cele mai vechi

timpuri, când exista o practică de transmitere a infractorilor, care purta iniţial un caracter local.

În cele din urmă, extrădarea, în concepţia sa modernă, a început a se forma începând cu sec.

XVII, iar studierea istoricului este o etapă necesară a analizei instituţiei extrădării.

1.4. Concluzii la capitolul 1

Extrădarea reprezintă o modalitate de realizare a asistenţei juridice internaţionale în

materie penală, un important şi eficient act de solidaritate şi întrajutorare a statelor în lupta

împotriva fenomenului infracţional cu care se confruntă fiecare din ele.

Funcţionând direct în interesul statului care o solicită, extrădarea este o instituţie de drept

penal, care, indirect, răspunde şi intereselor comune ale tuturor statelor – asigurarea ordinii de

drept pe plan internaţional. Extrădarea nu poate desigur acoperi toate necesităţile asistenţei

juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor, ea este însă modalitatea de asistenţă cu

cele mai importante efecte.

48

Extrădarea îşi află sursele de reglementare în convenţii sau tratate, în declaraţii de

reciprocitate şi în dispoziţii de drept intern, iar în lipsa acestora – în uzanţa internaţională. Fiind

un act de colaborare şi asistenţă juridică între state, act care pentru a-şi realiza finalitatea are

nevoie de acordul statelor, este firesc ca sursa principală de reglementare a extrădării să se

găsească în convenţii, tratate sau declaraţii de reciprocitate. Este procedeul cel mai folosit şi care

răspunde cel mai bine nevoilor practicii.

Din totalitatea definiţiilor extrădării abordate în literatura de specialitate rezultă că rolul

principal al acestei instituţii este acela de a asigura fiecărui stat condiţii optime de realizare a

justiţiei, prin identificarea şi pedepsirea infracţiunilor. Aşadar, extrădarea este actul bilateral de

suveranitate statală şi cooperare juridico-penală, prin care un infractor străin, susceptibil de

răspundere penală pentru săvârşirea oricărei fapte în condiţiile dublei incriminări şi pedepsită ca

pregătire, tentativă sau infracţiune consumată, sau fiind cetăţean al statului solicitant, poate fi

predat de către statul solicitat, autorităţilor statului care urmează să-l judece ori unde va executa

pedeapsa în baza unei cereri de extrădare coroborată de un acord de asistenţă juridică.

Lupta împotriva criminalităţii impune statelor o serie de „rigori pozitive”, stipulate oficial

în acte internaţionale, care prevăd obligaţia de a-şi acorda asistenţă juridică. Reglementări în

materie de drept penal internaţional prevăd mai multe modalităţi de asistenţă juridică, inclusiv şi

instituţia extrădării. Însă, natura juridică şi locul extrădării, ca instituţie în sistemul dreptului

internaţional, este interpretată neunivoc. Astfel, doctrina tratează instituţia extrădării ca fiind una

complexă, având tangenţe cu dreptul administrativ, constituţional, procesual-penal şi penal.

Astfel, extrădarea constituie o problemă a dreptului administrativ, deoarece în multe cazuri

hotărârea ce vizează astfel de situaţii nu o i-a instanţa de judecată, dar Guvernul sau un alt organ

de stat. În acelaşi timp, extrădarea poate fi considerată şi ca element al dreptului procesual-penal,

deoarece este vorba despre ordinea de transmitere a persoanei ce a săvârşit o infracţiune altei

ţări, cu respectarea unor anumite garanţii procesuale. Extrădarea poate fi considerată şi ca parte

(instituţie) a dreptului penal, şi anume – instituţie a executării pedepsei.

În Republica Moldova, extrădarea este reglementată de Constituţie, Codul penal, Codul

de procedură penală şi Legea cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală.

Totodată, Republica Moldova s-a obligat să respecte prevederile Convenţiei europene de

extrădare de la Paris, adoptată la 13 decembrie 1957 şi protocoalele adiţionale la această

Convenţie de la Strasbourg din 15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978. Aceleaşi acte normative

reglementează instituţia extrădării şi în România, care, de asemenea, s-a obligat să respecte

prevederile Convenţiei europeane de extrădare de la Paris.

Istoricul dezvoltării instituţiei extrădării cuprinde toate tipurile istorice de societate.

Extrădarea, pe tot parcursul existenţei sale, deşi, din diferite motive, a fost foarte actuală pentru

49

statele din diferite regiuni ale lumii. Însă, abia în perioada modernă extrădarea a căpătat o

însemnătate generală în privinţa infracţiunilor cu caracter internaţional şi a infracţiunilor contra

păcii şi securităţii omenirii. La rândul său, acest fapt demonstrează însemnătatea acestei instituţii

în domeniul cooperării internaţionale.

50

2. CONDIŢII, IMUNITĂŢI ŞI DELIMITĂRI ALE EXTRĂDĂRII

PENALE DE ALTE INSTITUŢII SIMILARE

2.1. Condiţii de fond ale extrădării penale

Extrădarea, ca formă de cooperare juridică internaţională, are la bază principiul

preeminenţei dreptului internaţional. În lipsa unei convenţii internaţionale, cooperarea judiciară

se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de

către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a

acelui stat. Lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei cereri de asistenţă judiciară

internaţională în materie penală, in anumite situaţii prevăzute de lege.

Admisibilitatea extrădării poate avea loc doar atunci când sunt întrunite anumite condiţii,

care, de regulă, sunt fixate în convenţiile de extrădare încheiate între state. În statele în care

există legi interne cu privire la extrădare, dispoziţiile acestora servesc ca norme complimentare

pentru tot ceea ce nu este reglementat prin convenţiile de extrădare şi ca norme principale -

atunci când nu există o convenţie de extrădare. Dacă extrădarea se face pe bază de simplă

reciprocitate, în lipsă de convenţie şi de lege specială, condiţiile extrădării sunt cele fixate de

dreptul internaţional, pe baze de uzanţe internaţionale.

Condiţiile extrădării se împart în condiţii de fond şi condiţii de formă. Această clasificare

este folosită atât în doctrină, cât şi în legislaţie. Extrădarea presupune o infracţiune săvârşită, o

persoană prezumată a fi săvârşit sau participat la săvârşirea acestei infracţiuni, posibilitatea de a

fi aplicată o pedeapsă acestei persoane sau existenţa unei condamnări penale. Acestea sunt

condiţii de fond tipice ale extrădării, cărora li se pot adăuga, prin convenţii sau prin lege, anumite

precizări sau limitări, care constituie cadrul complimentar al condiţiilor obişnuite. Un alt grup de

condiţii privesc existenţa şi regularitatea cererii de extrădare şi a actelor ce trebuie să o

însoţească, acestea constituind condiţiile de formă ale extrădării, cărora li se pot adăuga, prin

convenţii sau prin lege, unele derogări şi posibilităţi de remediere care constituie cadrul

suplimentar al condiţiilor de formă [158, pag. 109].

Condiţii cu privire la făptuitor. Extrădarea are loc în realitate cu privire la persoanele

care sunt urmărite penal sau faţă de care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare. În general,

orice individ recunoscut sau presupus a fi săvârşit o faptă penală şi care s-a refugiat pe teritoriul

altui stat ar trebui să fie extrădat. Există însă excepţii de la acest principiu – persoana a cărei

extrădare se cere trebuie să întrunească anumite condiţii pozitive sau negative. Anume aceste

condiţii şi fac distincţia dintre legislaţiile interne ale statelor, fiecare reglementându-le după

51

propriile particularităţi ale dreptului intern, însă, comasarea juridică a tuturor principiilor

internaţionale şi mai ales aplicarea lor reală, revine tratatelor şi cooperării internaţionale, fără de

care nu putea fi stabilit statutul şi legea competentă în ceea ce priveşte extrădarea infractorilor.

O primă condiţie se referă la cetăţenia persoanei. În practică este dominant principiul

care stabileşte că persoana extrădabilă trebuie să fie un străin pentru statul solicitat sau, cu alte

cuvinte, este inadmisibilă extrădarea cetăţenilor părţii solicitate.

Totuşi, problema extrădării conaţionalilor rămâne a fi una de importanţă deosebită pentru

dreptul penal internaţional, deoarece fiecare stat prevede expres sau tacit acest principiu,

coroborat de anumite argumente pro sau contra. În ceea ce ne priveşte, suntem pentru

promovarea principiului neextrădării conaţionalilor, deoarece unicul stat care-i poate oferi

garanţii de apărare a drepturilor sale legitime este propriul stat şi nici unul altul nu v-a fi

cointeresat pe bună măsură de soarta persoanei străine. Deci, cetăţenii unui stat trebuie să

dispună de protecţie şi acoperire din partea acestuia.

Un alt argument în susţinerea acestui principiu rezultă din discrepanţele legislative de

drept execuţional dintre state şi, în special, decalajul de dezvoltare a sistemelor penitenciare.

Statele dominate o perioadă îndelungată de imperiului sovietic sesizează un regres evident în

această direcţie. De aceea, dacă un cetăţean străin, (de exemplu, francez, belgian, englez)

extrădat în Republica Moldova (este valabil şi pentru România), v-a fi supus pedepsei cu

închisoarea – implicit v-a fi supus mai multor coerciţii: privarea de libertate; lipsa de condiţii

decente de existenţă din penitenciarele din ţară; tratamentul inegal cu cel din sistemele

penitenciare europene; deşi ar putea fi aplicate pe larg pedepsele restrictive de libertate [56, pag.

158]. Din aceste considerente, statul este cel mai oportun subiect care poate supune răspunderii

penale propriul cetăţean, conform propriilor norme în vigoare şi a ierarhiei valorilor promovate.

Riscul ca persoana extrădată să fie supusă în statul de destinaţie la tortură sau tratamente

inumane sau degradante poate fi consecinţa unor împrejurări dintre cele mai diverse [164, pag.

349; 86, pag. 82] şi, în primul rând, acest risc poate proveni din partea autorităţilor statului

solicitant.

Doctrina dreptului constituţional abordează noţiunea de cetăţenie prin prisma a două

accepţiuni: instituţie juridică şi condiţie juridică. Aceste două accepţiuni sunt strâns legate între

ele, drepturile subiective ale unei persoane derivând tocmai din normele pe care le consacră sau

le reglementează [129, pag. 153; 62, pag. 24; 66, pag. 131].

Cetăţenia în sens de instituţie juridică ţine de dreptul obiectiv, pe când cetăţenia în sens

de condiţie juridică se include în sfera dreptului subiectiv, axându-se pe ideea de subiect de drept

[7, pag. 5].

52

Reieşind din cele două accepţiuni, putem spune că cetăţenia este legătura politico-juridică

nelimitată în timp şi în spaţiu, dintre om şi stat, în virtutea căreia omul dispune de plenitudinea

drepturilor şi libertăţilor proclamate şi garantate de Constituţie, legile statului, îndeplineşte

obligaţiile, precum şi se bucură de apărarea şi protecţia statului atât în interiorul lui, cât şi peste

hotare.

Astfel, individul care dispune de o cetăţenie are dreptul să fie judecat şi supus pedepsei

de statul al cărui cetăţean este şi prin aceasta el nu va fi supus extrădării pasive.

Conform prevederilor art. 18 alin. (2) CRM, cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi

extrădaţi sau expulzaţi din ţară. Prevederi similare se conţin şi în art. 19 alin. (1) din Constituţia

României.

În tratatele încheiate de Republica Moldova (inclusiv şi de România) cu alte state se

conţin dispoziţii, conform cărora părţile contractante au dreptul să nu-şi extrădeze proprii lor

cetăţeni. Spre exemplu, Convenţia Europeană de extrădare (art. 6 lit. a) oferă dreptul părţii

contractante de a refuza extrădarea resortisanţilor săi, adică a propriilor cetăţeni. De asemenea,

art. 57 alin. (1) lit. a) a Convenţiei cu privire la asistenţă juridică şi raporturile juridice în materie

civilă, familială şi penală din 22 ianuarie 1993, încheiată între statele membre ale Comunităţii

Statelor Independente [36, pag. 262] nu admite extrădarea, dacă persoana, extrădarea căreia se

cere, este cetăţean al părţii contractante solicitate.

Reglementări cu privire la neextrădarea propriilor cetăţeni se conţin şi într-o serie de legi

organice. Astfel, art. 8 alin. (2) al Legii cetăţeniei Republicii Moldova [110] nu admite

extrădarea sau expulzarea din ţară a cetăţenilor Republicii Moldova. Asemenea reglementări

conţine şi art. 546 alin. (l) din Codul de procedură penală, unde se menţionează că Republica

Moldova nu-şi extrădează proprii cetăţeni şi persoanele cărora le-a acordat dreptul de azil.

La fel şi Legea cetăţeniei române din 1 martie 1991 [111] prevede în art. 1 că cetăţenii

României se bucură de protecţia statului român. Însă, această lege nu indică asupra faptului că nu

se admite extrădarea sau expulzarea din ţară a cetăţenilor români, aşa cum este fixat în

prevederile respective ale Legii cetăţeniei Republicii Moldova.

Una dintre condiţiile prevăzute alternativ în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 este

aceea ca persoana extrădabilă, cetăţean român, să aibă şi cetăţenia statului solicitant. Prin

urmare, în cazul în care persoana extrădabilă are atât cetăţenia română, cât şi cetăţenia statului

solicitant, hotărârea prin care instanţa română admite cererea de extrădare a cetăţeanului român

este legală, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege privitoare la extrădare.

Astfel, prin sentinţa penală nr. 29 din 12 iulie 2006, Curtea de Apel Bacău, în temeiul art.

54 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a admis cererea de extrădare formulată de Procuratura

53

Generală a Republicii Moldova în privinţa lui M.M., având dublă cetăţenie, română şi

moldovenească, şi a dispus extrădarea acestuia în Republica Moldova.

Instanţa a reţinut că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, la solicitarea

Procuraturii Generale a Republicii Moldova, a cerut extrădarea lui M.M. Cererea de extrădare

a fost însoţită de copii certificate de autoritatea competentă a statului solicitant, conform art.

38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, de pe ordonanţa de punere sub învinuire, mandatul de

arestare, dovada cetăţeniei moldoveneşti, extras al textului de incriminare, dovezi privind

domiciliul din România şi cetăţenia română a persoanei extrădabile.

Instanţa a motivat că, în raport cu prevederile art. 22, art. 24 şi art. 54 alin. (3) din

Legea nr. 302/2004, cererea de extrădare este întemeiată, iar faptul că persoana extrădabilă

are cetăţenie română nu constituie un impediment pentru extrădare, conform art. 23 şi art. 24

din Legea nr. 302/2004.

Recursul declarat de persoana extrădabilă, care critică hotărârea de extrădare cu

motivarea că are cetăţenie română, nu este fondat.

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, nu pot fi extrădaţi din România

cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 24 din aceeaşi lege.

Conform art. 24 lit. c) din Legea nr. 302/2004, cetăţenii români pot fi extrădaţi din

România în baza convenţiilor internaţionale la care statul este parte şi pe bază de reciprocitate,

dacă persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant.

Legea nu cere îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor, însă, potrivit acesteia,

cetăţenii români pot fi extrădaţi din România dacă este îndeplinită cel puţin una din condiţiile

date. Or, din actele dosarului rezultă că M. M. este şi cetăţean al Republicii Moldova.

Examinând din oficiu cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de

fond a respectat în întregime şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru extrădarea din

România, în cauză neexisând nici un motiv de casare a hotărârii atacate şi, în consecinţă,

recursul a fost respins [154].

În pofida faptului că principiul neextrădării cetăţenilor este deseori criticat în literatura de

specialitate, totuşi acesta continuă să fie aplicat cu regularitate de către majoritatea statelor.

Excepţie fac Statele Unite ale Americii, Anglia şi Canada, care admit extrădarea propriilor

cetăţeni, subordonând-o clauzei reciprocităţii.

Criticele aduse principiului neextrădării propriilor cetăţeni pornesc de la consecinţele ce

urmează în rezultatul aplicării acestuia, şi anume: crearea unor cazuri de impunitate,

împiedicarea judecării făptuitorului la locul unde infracţiunea a fost comisă, îngustarea

posibilităţii de realizare a asistenţei juridice şi cooperării între state în materie penală [157, pag.

529].

54

Deşi aplicarea acestui principiu este în genere criticată, există unele justificări care vin în

favoarea menţinerii şi aplicării sale. Astfel, plecând de la situaţia per a contrario de a se accepta

extrădarea naţionalilor când legislaţiile statelor sunt aşezate pe baze analogice, credem că oricât

ar fi de apropiate legile interne ale statelor, există diferenţe peste care nu se poate trece până

acolo încât un stat să-şi extrădeze proprii lui cetăţeni. Şi apoi, unde v-a găsi cetăţeanul o

protecţie mai bună decât în ţara sa.

Desigur, nimeni nu contestă că la locul săvârşirii infracţiunii judecata se face în cele mai

bune condiţii şi efectul educativ al pedepsei îşi are un plus de eficacitate.

Viziunea pronunţată pentru extrădarea cetăţenilor porneşte de la faptul că legea, având

caracter teritorial, va avea drept urmare nepedepsirea cetăţenilor când săvârşesc infracţiuni în

străinătate. Judecătorul natural este cel competent – rationae personae şi nu judecătorul de la

locul săvârşirii infracţiunii – rationae materiae [9, pag. 129].

O altă restricţie ce se referă la regula, potrivit căreia orice persoană care a săvârşit o faptă

penală pe teritoriul unui stat şi s-a refugiat pe teritoriul altui stat poate fi extrădată priveşte

neextrădarea justiţiabililor statului solicitat. Astfel, conform art. 11 alin. (l) CP RM toate

persoanele care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi trase la

răspundere penală în conformitate cu prezentul cod. Prevederile Tratatului încheiat cu Federaţia

Rusă (art. 62 lit. d) nu admit extrădarea dacă infracţiunea pentru care se cere extrădarea a fost

săvârşită pe teritoriul părţii contractante solicitate. De asemenea, art. 57 alin. (2) din Convenţia

Comunităţii Statelor Independente stipulează că extrădarea poate fi refuzată dacă infracţiunea, în

legătură cu care se solicită extrădarea, este comisă pe teritoriul Părţii Contractante solicitate.

Reglementări similare rezultă şi din conţinutul art. 3 Cod penal român, care prevede că

legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.

În cazul în care persoana a cărei extrădare se cere a săvârşit o infracţiune şi pe teritoriul

statului solicitat, unde urmează să fie judecat potrivit principiului teritorialităţii legii penale,

persoana cerută nu va fi extrădată decât după ce va fi judecată definitiv în statul solicitat, iar în

caz de condamnare – după ce a executat pedeapsa.

La fel se va proceda şi în cazul când infracţiunea săvârşită pe teritoriul altui stat decât cel

solicitat a fost îndreptată împotriva intereselor acestui din urmă stat, făptuitorul fiind, potrivit

principiului realităţii legii penale, justiţiabil al statului solicitat. În acest context, Codul penal al

Republicii Moldova prevede că cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe

teritoriul Republicii Moldova şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere

penală în conformitate cu prezentul cod şi sunt traşi la răspundere penală pe teritoriul Republicii

Moldova dacă infracţiunile săvârşite sunt îndreptate împotriva intereselor Republicii Moldova,

împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru

55

infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, dacă

aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin” (art. 11 alin. (3)).

În ceea ce priveşte Codul penal român, art. 4 al acestuia stabileşte că legea penală se

aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau

dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară. De asemenea, în art. 5 se menţionează că

legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului

român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii

corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de

o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării.

Ineficienţa principiului teritorialităţii are loc, cel mai des, în cazul infracţiunilor săvârşite

în afara teritoriului ţării. Locul infracţiunii, fiind în afara teritoriului ţării, adică pe teritoriul altui

stat, generează imposibilitatea aplicării legii penale naţionale faţă de infracţiunea comisă,

deoarece aceasta nimereşte sub incidenţa legii penale a ţării străine, urmând să fie aplicat

principiul teritorialităţii legii penale reglementat de legislaţia penală respectivă. Însă, aplicarea

doar a legii penale străine reflectă multe limitări în domeniul luptei statelor împotriva

criminalităţii, deoarece s-ar putea ivi situaţii, când deşi infracţiunea a fost săvârşită în străinătate,

statul nostru ar avea un interes de netăgăduit să reprime această faptă. Spre exemplu, se pot

combate infracţiunile săvârşite de către cetăţenii Republicii Moldova pe teritoriul altui stat, care

pentru a nu fi atraşi la răspundere penală în acel stat s-au refugiat pe teritoriul ţării noastre. Prin

urmare, interesul de a curma aceste infracţiuni apare pentru Republica Moldova în situaţia când

aceste persoane revin sau îşi caută refugiul în această ţară, deoarece, nefiind pedepsite în

străinătate şi fiind imposibilă pedepsirea lor în Republica Moldova, persoanele date ar prezenta

un pericol pentru societate [122, pag. 75].

Totodată, existenţa unui proces penal în Republica Moldova împotriva persoanei a cărei

extrădare se cere sau faptul că această persoană execută o pedeapsă privativă de libertate nu

împiedică extrădarea. Predarea extrădatului poate fi amânată. În caz de amânare, extrădarea

poate deveni efectivă numai după ce procesul penal a luat sfârşit, iar în caz de condamnare la o

pedeapsă privativă de libertate – numai după ce aceasta a fost executată sau considerată ca

executată.

În acest context, se poate invoca un caz examinat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

României, şi anume dosarul penal nr. 5821 din 14.10.2005, în care a fost respins recursul ca

nefondat.

Din actele dosarului rezultă că, la 22.04.2003 I. P. a cărei extrădare se cere, a fost

condamnată definitiv la 15 ani închisoare de către Colegiul Penal al Tribunalului Chişinău,

56

pedeapsa de la a cărei executare s-a sustras până în prezent, refugiindu-se în România, ceea ce

a determinat autorităţile Republicii Moldova să-i solicite extrădarea.

Constatându-se că fapta pentru care a fost condamnat este incriminată şi de legea penală

română şi cum nu există impedimente la măsura extrădării, în afară de afacerile judiciare avute

la acea persoană în România, pentru învinuiri similare, în mod corect Curtea de Apel Alba Iulia

a admis cererea dispunând extrădarea, dar a amânat predarea persoanei extrădabile, până la

clarificarea afacerilor judiciare avute în România [73].

Într-o serie de tratatele încheiate de Republica Moldova (România) cu alte state se

prevede că în cazul în care amânarea extrădării ar atrage împlinirea termenului de prescripţie a

acţiunii penale pentru infracţiunea săvârşită în statul solicitant sau ar genera dificultăţi în

stabilirea împrejurărilor în care a fost săvârşită acea infracţiune se va proceda la o aşa zisă

extrădare temporară.

O altă condiţie privind persoana a cărei extrădare se cere constă în cerinţa ca acea

persoană să nu fi fost, pentru fapta care face obiectul cererii de extrădare, definitiv judecată, sau

urmărirea penală să fi încetat pentru acea faptă pe teritoriul statului solicitat. Astfel, este vorba de

principiul non bis in idem, formulat expres în Convenţia europeană de extrădare, care prevede în

art. 9 că extrădarea nu se va acorda când persoana reclamantă a fost judecată definitiv de către

autorităţile competente ale părţii solicitate pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea este

cerută.

Extrădarea va putea fi refuzată, dacă autorităţile părţii solicitate au hotărât să nu

întreprindă urmărirea sau să înceteze urmăririle pe care le-au exercitat pentru aceiaşi faptă sau

aceleaşi fapte.

Reglementări similare conţine şi art. 546 alin. (2) CPP RM, în care este stipulat că

extrădarea va fi, de asemenea, refuzată dacă în privinţa persoanei respective a fost deja

pronunţată de către o instanţă naţională sau o instanţă a unui stat terţ o hotărâre judecătorească de

condamnare, achitare sau încetare a procesului penal pentru infracţiunea pentru care se cere

extrădarea, sau o ordonanţă a organului de urmărire penală de încetare a procesului ori în

privinţa acestei fapte se efectuează urmărirea penală de către organele naţionale.

De asemenea, în art. 275 CPP RM se menţionează că urmărirea penală nu poate fi

pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, şi va fi încetată în cazurile în care:

1) nu există faptul infracţiunii;

2) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;

3) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor când infracţiunea a

fost săvârşită de o persoana juridică;

4) a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;

57

5) a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare;

6) lipseşte plângerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe (conform art.

276) numai în baza plângerii acesteia;

7) în privinţa unei persoane există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu

aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi

temeiuri;

8) în privinţa unei persoane există o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi penale

sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii;

9) există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după

caz, exclud urmărirea penală.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 302/2004, pot fi extrădate din

România, în condiţiile acestei legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său

care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt

căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul solicitant. În

accepţiunea acestor dispoziţii, expresia „persoană urmărită penal” nu echivalează cu expresia

„persoană fată de care s-a început urmărirea penală”, ci este utilizata în sens larg, şi anume de

persoana cercetată penal, având în vedere situaţiile în care, potrivit legislaţiei statului solicitant,

sustragerea persoanei extrădabile constituie un impediment pentru efectuarea actului procesual al

începerii urmăririi penale.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, cetăţenii români pot fi

extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte

şi pe bază de reciprocitate, dacă persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant. În acest

caz, formularea unei cereri de azil de către persoana care are atât cetăţenia română, cât şi

cetăţenia statului solicitant nu poate constitui un motiv pentru respingerea cererii de extrădare,

întrucât, in temeiul art. 4 din Legea nr. 122/2006, autorităţile competente române asigură accesul

la procedura de azil oricărui cetăţean străin sau apatrid, iar nu cetăţeanului român, care nu poate

solicita calitatea de azilant în România.

În sensul celor expuse mai sus se prezintă a fi interesant un caz ce vizează principiul non

bis in idem, precum şi faptul că persoana extrădată avea dublă cetăţenie.

Prin sentinţa nr. 317/F din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a

penală şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Bucureşti, iar în baza art. 54 din Legea nr. 302/2004, modificată, s-a admis cererea de

extrădare a numitului S.B., persoană cu dublă cetăţenie, româna si israeliană, formulată de

autorităţile judiciare din Israel şi s-a dispus predarea acestuia autorităţilor din Israel. S-a

58

menţinut măsura arestării provizorii în vederea extrădării până la predarea persoanei

extrădate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs persoana extrădabilă, criticând-o pentru

greşita admitere a cererii de extrădare, arătând, în esenţă, că nu sunt întrunite cerinţele art. 22

din Legea nr. 302/2004, în sensul că împotriva sa nu este începută urmărirea penală, că nu

poate fi extrădată până nu i se soluţionează cererea de azil, precum şi că s-a încălcat principiul

non bis in idem, întrucât în trecut s-a dispus în România, pentru aceleaşi fapte, neînceperea,

respectiv, scoaterea de sub urmărire penală.

Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, examinând recursul formulat, prin prisma motivelor

invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) CPP, constată că acesta este neîntemeiat,

pentru următoarele considerente:

1. Potrivit art. 22 din Legea nr.302/2004, modificată, pot fi extrădate din România, în

condiţiile acestei legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt

urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în

vederea executării unei pedepse sau a unei masuri de siguranţă în statul solicitant.

În speţă, potrivit lămuririlor transmise de statul solicitant, nu s-a început urmărirea penală

împotriva persoanei extrădabile, întrucât, potrivit legislaţiei din statul respectiv, sustragerea

persoanei este un impediment pentru efectuarea acestui act procesual. Împrejurarea este, însă,

lipsită de relevanţă, întrucât nu poate exista echivalenta între sintagma „persoana urmărita

penal” si „persoana faţă de care s-a început urmărirea penală”, termenul de persoană urmărita

penal, utilizat in Legea nr. 302/2004, fiind folosit în sens larg, acela de persoană cercetată

penal. Ca atare, critica formulată în acest sens este nefondată.

2. În ceea priveşte împrejurarea că recurentul a formulat între timp cerere de azil, este

adevărat că Legea nr. 122/2006 privind azilul în România prevede că o persoană nu poate fi

extrădată înainte de soluţionarea cererii de azil, însă aceeaşi lege prevede în art. 4 că

„autorităţile competente asigură accesul la procedura de azil oricărui cetăţean străin sau

apatrid”; or, în cauză, recurentul este si cetăţean român, deci nu poate solicita şi calitatea de

azilant în propria ţară, fiind evident că cererea de azil este formulată pro causa, cu rea -

credinţă, în vederea tergiversării procedurii de extrădare. Această concluzie se impune şi pe

calea interpretării dispoziţiilor art. 76 alin. (3) din aceeaşi lege, potrivit cărora „inducerea în

eroare, în mod deliberat, a organelor cu competenţe în materie de refugiaţi ori recurgerea

abuzivă la procedura de azil există în toate cazurile în care solicitantul, fără a oferi o explicaţie

plauzibilă, (...) a depus o cerere pentru acordarea statutului de refugiat cu scopul evident de a

împiedica punerea iminentă în executare a unei măsuri dispuse de autorităţile competente, de

59

scoatere din ţară, de extrădare sau de expulzare, deşi anterior dispunerii unei astfel de măsuri a

avut posibilitatea să depună o asemenea cerere.”

3. Sub aspectul ultimei critici formulate, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie constată că la

dosarul cauzei există adresa din 2 iulie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de

Justiţie – Secţia de combatere a criminalităţii organizate şi antidrog, din care rezultă că

recurentul a fost cercetat în România sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute în art. 23

alin. (1) lit. a), b) si c) din Legea nr. 21/1999, art. 215 alin. (2) şi (3) CP şi art. 290 CP şi că,

prin ordonanţa din 4 iunie 2003 a acestei unităţi de parchet, s-a dispus, în baza art. 249 şi art.

10 alin. (1) lit. d) CPP, scoaterea de sub urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută în art.

23 alin. (1) lit. b) şi c) Legea nr. 21/1999, precum şi neînceperea urmăririi penale pentru

infracţiunile prevăzute în art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999, art. 215 alin. (2) si (3)

CP şi art. 290 CP, în baza art. 228 alin. (4) şi art. 10 alin. (1) lit. d) CPP.

Cu toate acestea, prin extrădarea recurentului nu se încalcă principiul non bis in idem,

întrucât potrivit art. 10 din Legea nr. 302/2004, modificată, cooperarea judiciară internaţională

nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru

aceeaşi faptă si daca:

a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;

b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost

executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra

părţii neexecutate.

Or, în speţă, procesul penal s-a oprit în faza de urmărire penală, nefiind pronunţată vreo

hotărâre definitivă prin care să se dispună achitarea sau încetarea procesului penal, iar soluţiile

de netrimitere în judecată dispuse de procuror nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

În concluzie, prin prisma propriului examen, constatând că sunt întrunite cerinţele art.

22 coroborat cu art. 24 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, modificată (recurentul având

dubla cetăţenie, română şi israeliană), că nu există nici unul dintre motivele obligatorii de refuz

al extrădării prevăzute în art. 241 din aceleaşi lege şi nici nu s-a făcut dovada vreunui motiv

opţional în acelaşi sens, că este îndeplinită condiţia dublei incriminări şi cea privind gravitatea

pedepsei, că nu există date în sensul că ar fi încălcat dreptul la apărare, că faptele nu sunt

prescrise potrivit nici uneia dintre legislaţiile statului solicitant sau solicitat şi nici nu a

intervenit graţierea sau amnistia, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie constată că hotărârea

primei instanţe, care a dispus extrădarea recurentului, este legală şi temeinică, neexistând

motive de reformare a acesteia.

60

Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) CPP, Înalta

Curte de Casaţie si Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana extrădabilă

[58].

Cauze care înlătură răspunderea penală şi sunt legate de principiul non bis in idem

constituie şi actele de amnistie sau graţiere. Potrivit art. 107 CP RM, amnistia este actul ce are ca

efect înlăturarea răspunderii penale sau a pedepsei fie reducerea pedepsei aplicate sau comutarea

ei. Amnistia este o instituţie penală al cărei scop este înlăturarea pentru viitor a caracterului

delictual al unor fapte penale, interzicând orice urmărire în ceea ce le priveşte sau ştergând

condamnările care le-au atins.

Conform prevederilor art. 119 Cod penal român, amnistia înlătură răspunderea penală

pentru fapta săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei

pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării.

Graţierea este o măsură a puterii de stat, aplicată prin decret de către preşedintele ţări, în

mod individual (art. 88 lit. e) CRM), prin care, pentru anumite consideraţiuni de ordin social-

politic şi de politică penală, se dispune înlăturarea executării pedepsei, în totul sau în parte, ori

pedeapsa stabilită este comutată (art. 108 alin. (1) CP RM).

În acest context, şi Codul penal român (art. 120) stabileşte că graţierea are ca efect

înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară.

Prin urmare, extrădarea se aplică tuturor persoanelor care au săvârşit o infracţiune ori au

fost condamnate definitiv pentru o infracţiune săvârşită pe teritoriul unui stat ori contra

intereselor acestuia sau cetăţenilor săi şi s-a refugiat pe teritoriul altui stat, care nu este statul lor

naţional şi nu are o competenţă principală de a le judeca. Rezultând din cele relatate, constatăm o

serie de condiţii cu privire la persoană:

c) persoana să fi săvârşit o infracţiune pentru care statul solicitant are o competenţă

principală de a o judeca şi condamna;

d) să se găsească pe teritoriul statului solicitat;

e) să fie faţă de statul solicitat un cetăţean străin sau un apatrid nedomiciliat pe teritoriul

său;

f) persoana respectivă să nu fi fost definitiv judecată ori să nu se fi dat o ordonanţă de

scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale pentru aceeaşi faptă de

organele judecătoreşti sau de urmărire penală din statul solicitat;

g) să nu fi săvârşit o altă infracţiune pe teritoriul statului solicitat, pentru că va fi mai

întâi judecată, condamnată şi apoi extrădată.

Totuşi, există un risc pentru persoana supusă extrădării în ceea ce priveşte tratamentul

său din partea statului solicitant, în special dacă este un stat care promovează o altă confesiune,

61

sau între state există careva disidenţe de concepţie sau prejudecăţi. Riscul ca persoana extrădată

să fie supusă în statul de destinaţie la tortură sau tratamente inumane sau degradante poate fi

consecinţa unor împrejurări dintre cele mai diverse [164, pag. 349; 86, pag. 82]. În primul rând,

acest risc poate proveni de la autorităţile statului solicitant. Aşa se întâmplă atunci când regimul

politic din statul solicitant încurajează torturarea opozanţilor politici sau când în statul solicitant,

pe fonul unui conflict civil sau unor tulburări sociale domneşte o situaţie de insecuritate, datorată

în principal acţiunilor forţelor de securitate (dispariţii, execuţii sumare etc.) [93, pag. 529]. Nu în

ultimul rând, riscul poate decurge din sistemul penal al statului de destinaţie, care prevede

pedepse corporale incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenţia împotriva torturii şi altor

pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 10.12.1984 [45, pag. 129]

(amputarea unor membre, biciuirea în public, lapidarea – aruncarea cu pietre în cineva ca

pedeapsă sau răzbunare [65, pag. 445] etc.).

Astfel, s-a decis de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că o măsură de

expulzare sau extrădare a unei persoane în Iran, unde riscă să fie supusă lapidării pentru adulter

constituie o violare a stipulărilor Convenţiei. Riscul ca persoana extrădată să sufere tratamente

contrare Convenţiei poate proveni şi din partea unor grupuri private ale căror acţiuni scapă

autorităţii statului, ce nu sunt controlate de stat ori a unor entităţi ce acţionează.

În ceea ce priveşte cazurile legate de crima organizată urmează să fie demonstrat nu doar

riscul potenţial, dar şi riscul real. Altfel spus, persoana interesată trebuie să probeze nu numai

existenţa unei situaţii de această natură în statul solicitant, ci şi faptul că este vizată în mod

nemijlocit de acest risc [152, pag. 82].

În unele cazuri, riscul încălcării prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor

omului si a libertăţilor fundamentale adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 [39, pag. 82],

decurge din împrejurări legate de persoana celui extrădat, fără a se putea reţine o implicare a

autorităţilor statului solicitant sau a altor entităţi care acţionează pe teritoriul acestuia. De regulă,

aşa se întâmplă în cazul persoanelor aflate în stadiul terminal al unei boli incurabile, când

extrădarea într-un stat unde nu există posibilitatea continuării tratamentului ar grăbi decesul celui

extrădat [162, pag. 70]. Spre exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că

transferul unul bolnav de SIDA, aflat în faza finală a bolii, în ţara sa de origine contravine

prevederilor art. 3 din Convenţia sus menţionată în măsura în care acolo persoana în cauză s-ar

fi văzut privată de orice tratament medical şi ar fi fost obligată să-şi aştepte sfârşitul într-o

situaţie de izolare şi mizerie [94].

Totuşi, trebuie marcat faptul că instanţa de control european nu instituie prin această

interdicţie a expulzării sau extrădării unor astfel de persoane un caracter de excepţie soluţiei

pronunţate, în considerarea situaţiei cu totul speciale din ţara de destinaţie. Deci, decizia nu

62

trebuie interpretată în sensul că extrădarea ar fi interzisă ori de câte ori nivelul dotării instituţiilor

medicale din statul solicitant este inferior celui din statul solicitat.

Noţiunile de tortură şi tratamente inumane au o sferă foarte largă de interpretare, care nu

se limitează la actele de violenţă fizică. Astfel, s-a decis, spre exemplu, că practica existentă la

acea dată în sistemul penitenciar american, potrivit căreia condamnaţii la moarte erau ţinuţi în

aşa-numitul „coridor al morţii” timp de 8-10 ani, sub ameninţarea unei execuţii iminente,

constituie un tratament inuman. Prin urmare, o decizie de extrădare a unei persoane care riscă să

sufere un asemenea tratament constituie o violare vădită a prevederilor Convenţiei împotriva

torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante. În cazul Republicii

Moldova, dar şi a României, această problemă nici nu poate fi invocată, din simplul considerent

că extrădarea unei persoane care riscă pedeapsa capitală nu este posibilă în baza legislaţiei

penale interne.

Condiţii cu privire la faptă. În cadrul condiţiilor de fond ale extrădării, fapta penală are

un rol principal şi este condiţia primordială a instituţiei extrădării.

În acest context, pentru ca extrădarea să aibă loc, cererea de extrădare trebuie să aibă

drept obiect o faptă pentru care extrădarea este posibilă, adică o faptă care nu face parte din

categoria celor exceptate de la extrădare. Nu poate fi admisă extrădarea dacă fapta, prin natura

sa, este exclusă de la posibilitatea de extrădare.

Din categoria faptelor exceptate de la extrădare fac parte, în primul rând, infracţiunile

politice. Astfel, Convenţia europeană de extrădare prevede în § 1 art. 3 că extrădarea nu se va

acorda dacă infracţiunea pentru care acest fapt se solicită este considerată de partea solicitată ca

infracţiune politică sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni, iar în conformitate cu

Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1183-XIII din 14.05.1997 pentru ratificarea

Convenţiei Europene de extrădare, Republica Moldova îşi rezervă dreptul, în funcţie de

circumstanţe, să determine dacă atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei

sale este sau nu infracţiune politică [99].

Astfel de reglementări se conţin şi în alte tratate de asistenţă juridică încheiate de

Republica Moldova. De exemplu, art. 65 lit. i) al Tratatului cu România stabileşte că extrădarea

va fi refuzată dacă infracţiunea este considerată de partea contractantă solicitată ca infracţiune

politică sau ca infracţiune conexă la asemenea infracţiune. De asemenea, art. 59 lit. f) din

Tratatul cu Ucraina prevede că extrădarea nu se admite, dacă infracţiunea poartă un caracter

politic [176].

Important este de menţionat că, deşi istoricul instituţiei extrădării arată că la începuturile

sale extrădarea persoanelor a apărut şi a funcţionat tocmai cu privire la persoanele care au

63

săvârşit infracţiuni politice, actualmente majoritatea ţărilor lumii nu acceptă anume extrădarea

infractorilor pentru comiterea faptelor penale cu caracter politic.

Accepţiunea privind interzicerea de a extrăda infractorii politici a apărut abia în perioada

revoluţiei franceze din 1789. În acest context, art.120 al Constituţiei franceze din 1793 prevedea

că poporul francez pune la dispoziţie adăpost străinilor refugiaţi din patria lor ca rezultat al luptei

pentru libertate şi respinge adăpostul tiranilor. Ulterior, la începutul sec. XIX, este marcată epoca

din care începe să se refuze extrădarea pentru infracţiunile cu caracter politic, acest principiu

fiind consacrat în Belgia – 1833, în Franţa – 1841 şi în Anglia – 1848.

Totuşi, exceptarea de la extrădare a infracţiunilor politice este una din cele mai delicate şi

controversate probleme ale extrădării: delicată – pentru că este strâns legată de interesele politice

ale statelor, faţă de o anumită ţară, de o anumită persoană sau în raport de un anumit moment

istoric; controversată – pentru că pe acest tărâm, mai mult ca oriunde, diversitatea de concepţii

între state (oglindite în legislaţiile respective) este evidentă, iar o concepţie unică asupra definirii

infracţiunilor politice este greu de realizat [157, pag. 123].

Problema justificării principiului neextrădării infractorilor politici a pornit, în primul

rând, de la ideea caracterului local al infracţiunii politice, considerându-se că acestea aduc

atingere numai statului împotriva căruia sunt săvârşite şi ca atare ele nu prezintă pericol pentru

restul statelor şi deci nu există un interes comun în combaterea lor.

Un alt motiv al neextrădării infractorilor politici ar fi parţialitatea organelor judiciare ale

statului solicitant manifestată în mod special în aceste cazuri [184, pag. 60].

În ceea ce priveşte criteriile după care o infracţiune este considerată politică, de regulă,

acestea nu sunt stabilite în legislaţia internă a statelor. Totuşi, în vederea protecţiei comunităţii

umane statele membre ale Consiliului Europei au adoptat două protocoale adiţionale la

Convenţia Europeană de extrădare. Prin ele au convenit că nu vor fi considerate infracţiuni

politice crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea

crimelor de genocid [46, pag. 100], în care este stipulat că oricare dintre actele de mai jos,

comise cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial

sau religios nu constituie infracţiuni politice:

a) omorârea membrilor unui grup;

b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor unui grup;

c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea

fizică totală sau parţială;

d) măsuri care vizează scăderea natalităţii în sânul grupului;

e) transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în altul.

64

În prevederile art. 7 al acestei Convenţii se menţionează că genocidul şi celelalte acte

enumerate în articolul 3, adică genocidul, înţelegerea în vederea comiterii genocidului, incitarea

directă şi publică la comiterea unui genocid, tentativa de genocid, complicitatea la genocid, nu

vor fi considerate crime politice. Părţile contractante se angajează în acest caz să acorde

extrădarea conform legislaţiei lor şi altor tratate în vigoare.

De asemenea, nu vor constitui infracţiuni politice infracţiunile prevăzute de art. 50 al

Convenţiei de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele

armate în campanie; art. 51 al acestei Convenţii pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi

naufragiaţilor forţelor armate maritime; art. 130 – cu privire la tratamentul prizonierilor de război

şi la protecţia persoanelor civile în timp de război şi anume: „omuciderea intenţionată, tortură

sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice pe oameni, de a produce în mod

intenţionat mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii oamenilor,

distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificate de necesităţile militare, desfăşurarea în mod ilicit,

când aceste fapte sunt îndreptate împotriva persoanelor şi bunurilor protejate prin prevederile

convenţii; precum şi orice violări analoage ale legilor războiului” în vigoare la data intrării în

vigoare a prezentului protocol şi a cutumelor războiului existent în acel moment care nu sunt

deja prevăzute prin dispoziţiile susmenţionate ale convenţiilor de la Geneva [166, pag. 124].

În literatura de specialitate [178, pag. 43], teoriile privitoare la infracţiunile politice sunt

grupate în trei categorii: teorii obiective, subiective şi mixte. După teoriile obiective, ceea ce

imprimă infracţiunii caracter politic este natura obiectului sau bunului vizat de infractor. Dacă

acesta are caracter politic, infracţiunea este politică.

Sunt infracţiuni politice acelea care aduc atingere organizării politice a unei ţări, legilor

care pun în aplicare această organizare sau persoanelor care o reprezintă, cu condiţia ca aceste

persoane să fie luate în această calitate [157, pag. 133].

Privitor la teoriile subiective, acestea se axează pe intenţia infractorului, adică pe

motivele şi scopul urmărit de acesta în comiterea infracţiunii. În cazul în care semnele respective

denotă un caracter politic, indiferent ce fel de faptă penală a fost comisă, infracţiunea va fi

considerată politică.

În teoria subiectivă nu este considerat infractor politic cel, care, deşi atinge direct

interesele unui stat prin comiterea infracţiunii, a acţionat sub impulsul unui interes personal de

natură egoistă. Pe de altă parte, un act este considerat politic chiar dacă n-a vizat direct un obiect

politic, fiind săvârşit doar într-un scop politic.

Teoria mixtă, care vizează problema abordată, este susţinută de unii autori francezi [148,

pag. 139], care consideră că elementul esenţial în noţiunea de infracţiune politică este latura

subiectivă, însă acest criteriu trebuie completat cu un element obiectiv şi anume circumstanţele

65

reale ale vieţii politice existente în situaţia când fapta a fost comisă şi dacă în raport cu aceasta s-

a manifestat intenţia autorului.

Treptat, din sfera infracţiunilor considerate politice au început să fie scoase o serie de

fapte, care deşi se încadrau într-o anumită concepţie a infracţiunilor politice, totuşi li se nega

acest caracter şi extrădarea pentru astfel de fapte era permisă.

O problemă a exceptării extrădării anumitor infractori este şi cea legată de infracţiunile

conexe cu infracţiunile politice, în acest context, fiind propuse în literatura de specialitate soluţii

destul de variate cu privire la astfel de fapte [148, pag. 139].

Prin urmare, în practică se cunosc două tendinţe: cea elveţiană – pe linie obiectivă, şi cea

din SUA – pe linie subiectivă. Între acestea se situează o a treia tendinţă, potrivit căreia

extrădarea trebuie să fie acordată pentru infracţiunile conexe, caz în care separarea acestora este

naturală şi refuzată pentru infracţiunile complexe, deoarece în aceste situaţii separarea n-ar putea

fi decât ideală [157, pag. 134].

Cele mai multe state refuză extrădarea pentru faptele conexe, acestea având acelaşi

tratament ca infracţiunea politică de care sunt legate prin conexitate. Într-o strânsă legătură cu

infracţiunile politice se află şi instituţia azilului. Dreptul statelor de acorda azil politic este un

atribut al suveranităţii lor şi acordarea lui nu trebuie să fie interpretată de statul al cărui refugiat

este persoana, ca fiind un act inamical. Azilul este situat pe linia aplicării echitabile şi juste a

principiului neextrădării pentru infracţiuni politice. În legislaţiile statelor extrădarea sau

neextrădarea infractorilor politici este subordonată condiţiei dobândirii azilului politic. Această

condiţie îndeplinită, extrădarea nu va fi acordată, cu alte cuvinte, admiterea sau refuzarea

extrădării este subordonată, obţinerii azilului politic [157, pag. 135].

Legea penală naţională reglementează limitat instituţia extrădării penale. Astfel, art. 13

CP RM prevede că cetăţenii Republicii Moldova şi persoanele cărora li s-a acordat azil politic în

Republica Moldova, în caz de săvârşire a unei infracţiuni în străinătate, nu pot fi extrădaţi şi sunt

supuşi răspunderii penale conform prezentului cod.

Dreptul de azil este reglementat şi de art. 19 alin. (3) din Constituţia Republicii Moldova,

care se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor internaţionale la care

Republica Moldova este parte. În conformitate cu prevederile art. 88 lit. c) al Constituţiei,

Preşedintele Republicii Moldova soluţionează problemele cetăţeniei Republicii Moldova şi

acordă azil politic.

Potrivit Regulamentul privind acordarea azilului politic de către Preşedintele Republicii

Moldova din 31 octombrie 2003 [151], azilul politic este protecţia excepţională acordată

persoanei de către Preşedintele Republicii Moldova, în baza principiilor şi normelor unanim

recunoscute ale dreptului internaţional, în corespundere cu Constituţia Republicii Moldova, cu

66

Legea cu privire la statutul refugiaţilor şi cu prezentul regulament. Preşedintele Republicii

Moldova, în cazuri excepţionale, acordă azil politic persoanelor care au deţinut funcţii politice,

diplomatice sau de interes public în alte ţări sau în organismele internaţionale, persoanelor care

au demonstrat un deosebit ataşament, respect şi interes pentru Republica Moldova, altor

personalităţi marcante, persecutate în ţara ai căror cetăţeni sunt sau în care îşi au domiciliul,

pentru activitatea lor social-politică şi opiniile lor ce nu contravin principiilor democraţiei sau

normelor dreptului internaţional. Este necesar să se constate că persecutările sunt îndreptate

nemijlocit împotriva persoanei care a depus cererea de acordare a azilului politic.

Reglementarea internaţională privind acordarea azilului politic este consfinţită în art. 14

alin. (1) al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10.12.1948 (DUDO) [61, pag. 11],

care prevede că în cazul persecuţiei, orice persoană are dreptul să caute azil şi să beneficieze de

azil în alte ţări.

Republica Moldova a aderat la această Declaraţie şi, prin urmare, acordarea azilului

politic serveşte ca temei de a refuza extrădarea, fapt ce este prevăzut şi în art. 546 CPP RM.

Totodată, acest drept nu poate fi invocat în cazul urmăririi penale în privinţa unei crime de drept

comun sau a unor acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite (art. 14 alin. (2 ) al

DUDO).

Unele tratate plasează infracţiunile militare în categoria faptelor exceptate de la

extrădare. Astfel, art. 4 al Convenţiei europene de extrădare prevede că extrădarea motivată de

infracţiuni militare care nu constituie infracţiune de drept comun este exclusă din câmpul de

aplicare a prezentei Convenţii, iar în art. 65 lit. h) al tratatului cu România se menţionează că

extrădarea va fi refuzată dacă este cerută pentru o infracţiune militară. Conform art. 59 alin. (2)

lit. j) al tratatului cu Ucraina extrădarea nu se admite, dacă infracţiunea constă exclusiv în

încălcarea obligaţiunilor militare.

Prin infracţiuni militare, conform prevederilor art. 128 alin. (1) CP RM, se înţeleg

infracţiunile, prevăzute de prezentul cod, contra modului stabilit de îndeplinire a serviciului

militar, săvârşite de persoanele care îndeplinesc serviciul militar prin contract, în termen, cu

termen redus sau ca rezervişti concentraţi ori mobilizaţi.

Militarii care au săvârşit infracţiuni sunt traşi la răspundere penală în conformitate cu

prevederile părţilor generală şi specială ale prezentului cod (art. 128 alin. (2). De asemenea, în

art. 127 CP RM se face referire şi la sintagma „timp de război”.

În conformitate cu art. 5 al Convenţiei europene de extrădare din 1957 infracţiunile

fiscale sunt supuse extrădării. Astfel, în materie de taxe şi impozite de vamă şi de schimb valutar,

extrădarea se va acorda, în condiţiile prevăzute de prezenta Convenţie, numai dacă s-a hotărât

astfel între părţile contractante pentru fiecare infracţiune sau categorie de infracţiuni.

67

Iar în art. 66 al Tratatului dintre Republica Moldova şi România se menţionează că în

materie de taxe, impozite, vamă şi schimb valutar, extrădarea va fi acordată între părţile

contractante, conform dispoziţiilor prezentului tratat, pentru fapte care corespund, potrivit legii

părţii contractante solicitate, unei infracţiuni de aceeaşi natură [177, pag. 364].

Putem afirma că aceste categorii de infracţiuni constituie excepţie datorită faptului că ţin

de condiţiile particulare de realizare şi de încadrarea juridică de către fiecare stat.

Republica Moldova este parte la un număr mare de convenţii internaţionale, care

incriminează un şir de infracţiuni. Convenţiile respective prevăd că Republica Moldova poate să

trateze aceste convenţii ca bază pentru acordarea extrădării pentru persoanele care au comis sau

sunt învinuite de comiterea faptelor prevăzute de ele sau să tragă la răspundere penală persoanele

care au comis respectivele fapte după maxima aut dedere aut judicicare (extrădează sau judecă).

Spre exemplu, conform art. 6 alin. (1) din Convenţia unică asupra stupefiantelor şi protocolul de

modificare a acestei convenţii din 30.03.1961 [41, pag. 214] extrădarea se aplică infracţiunilor

de:

a) producţie, fabricaţie, extracţie, preparare, ofertă, punere în vânzare, distribuire,

vânzare, livrare în orice condiţii, expediere în tranzit, transportare, import sau export

a oricărui stupefiant sau oricărei substanţe psihotrope;

b) cultura macului (opiaceu), coca sau plantei de canabis, în scopul producerii de

stupefiante;

c) deţinere sau cumpărare a oricărui stupefiant sau substanţe psihotrope, în scopul uneia

dintre activităţile enumerate la alin. (1);

d) fabricare, transportare sau distribuire de echipament, materiale sau substanţe despre

care cel care se ocupă de aceste activităţi ştie că trebuie utilizate în/sau pentru cultura,

producţia sau fabricarea ilicită de stupefiante sau substanţe psihotrope;

e) conversie sau transfer de bunuri despre care cel care se ocupă ştie că provin dintr-una

dintre infracţiunile stabilite conform alin. (1) sau din participarea la comiterea

acesteia, în scopul de a disimula sau deghiza originea licită a bunurilor menţionate

sau a ajuta orice persoană care este implicată în comiterea uneia dintre aceste

infracţiuni să scape de consecinţele juridice ale actelor sale;

f) disimulare sau ascundere a naturii, originii, dispunerii, mişcării sau proprietăţilor

reale ale bunurilor sau drepturilor aferente despre care autorul ştie că provin dintr-una

dintre infracţiunile stabilite conform alin. (1) sau participării la una dintre aceste

infracţiuni.

g) achiziţie, deţinere sau utilizare de bunuri, despre care cel care le dobândeşte, deţine şi

utilizează ştie în momentul în care le primeşte că provin dintr-una dintre infracţiunile

68

stabilite conform alin. (1) al acestui articol sau în urma participării la una dintre

aceste infracţiuni.

h) deţinere de echipament, materiale sau substanţe despre care cel care le deţine ştie că

ele sunt sau trebuie sa fie utilizate în/sau pentru cultura, producerea sau fabricarea

ilicită de stupefiante sau substanţe psihotrope.

În alin. (2) al aceluiaşi articol se menţionează că fiecare dintre infracţiunile la care se

aplică prezentul articol este de drept inclus în orice tratat de extrădare în vigoare, încheiat între

părţi, ca infracţiune a cărui autor poate fi extrădat. Părţile se angajează să includă aceste

infracţiuni ca infracţiuni al căror autor poate fi extrădat, în orice tratat de extrădare pe care îl vor

încheia. Părţile care nu subordonează extrădarea existenţei unui tratat recunosc între ele, pentru

infracţiunile cărora li se aplică prezentul articol, caracterul de infracţiuni al căror autor poate fi

extrădat.

Conform art. 36 al Convenţiei unice asupra stupefiantelor fiecare dintre infracţiunile

enumerate la alineatele (1) şi (2) din prezentul articol va fi considerată ca fiind infracţiune

pasibilă de extrădare în oricare tratat de extrădare existent între părţi. Părţile se obligă să includă

aceste infracţiuni ca infracţiuni care dau loc la extrădare în fiecare tratat de extrădare ce va fi

încheiat între ele.

În alineatele (1) şi (2) ale art. 36 din Convenţia menţionată este reflectat faptul că sub

rezerva dispoziţiilor sale constituţionale, fiecare parte va adopta măsurile necesare, pentru ca

cultura şi producţia, fabricaţia, extracţia, prepararea, deţinerea, oferirea, punerea în vânzare,

distribuirea, procurarea, vânzarea, livrarea, indiferent sub ce formă, mijlocirea, trimiterea,

expedierea prin tranzit, transportul, importul şi exportul stupefiantelor, care nu sunt conforme cu

dispoziţiile prezentei Convenţii, sau orice alt act care, după avizul părţii amintite, ar fi contrariu

dispoziţiilor prezentei convenţii, sau constituie infracţiuni, pasibile de pedeapsă dacă s-au comis

în mod intenţionat, şi pentru ca infracţiunile grave să fie pasibile de o pedeapsă adecvată, şi

anume de pedepse cu închisoarea sau cu alte pedepse privative de libertate. Sub rezerva

dispoziţiilor constituţionale ale fiecărei părţi, a sistemului juridic şi a legislaţiei sale naţionale:

a) fiecare dintre infracţiunile enumerate în alin. (1) va fi considerată ca o infracţiune

distinctă, dacă ele s-au comis în ţări diferite;

b) participarea intenţionată la oricare dintre infracţiunile amintite, asocierea sau intenţia

în vederea comiterii sau a tentativei de comitere, precum şi actele preparatorii şi

operaţiunile financiare îndeplinite în mod intenţionat, relative la infracţiunile despre

care este vorba în acest articol, vor constitui infracţiuni pasibile de pedepsele

prevăzute în alin. (1).

69

O altă faptă pasibilă de extrădare este cea prevăzută de Convenţia pentru reprimarea

capturării ilicite a aeronavelor din 16.12.1970 [42, pag. 261], care prevede în art. 8 alin. (1) că

infracţiunea este cuprinsă ca un caz de extrădare în orice tratat de extrădare încheiat între statele

contractante. Statele contractante se obligă să cuprindă infracţiunea ca un caz de extrădare în

orice tratat de extrădare ce urmează a se încheia între ele.

Prin infracţiune convenţia înţelege orice persoană, care, la bordul unei aeronave în zbor,

în mod ilicit şi prin violenţă sau ameninţare cu violenţă pune stăpânire pe această aeronavă sau

exercită controlul asupra ei, ori încearcă să comită una dintre aceste fapte, sau este complicele

unei persoane care comite sau încearcă să comită una dintre aceste fapte.

De asemenea, conform art. 8 din Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate

contra securităţii aviaţiei civile din 23.09.1971 [43, pag. 249], infracţiunile sunt considerate ca

fiind caz de extrădare în orice tratat de extrădare încheiat între statele contractante. Statele

contractante se angajează să includă infracţiunile ca fiind caz de extrădare în orice convenţie de

extrădare pe care ar încheia-o între ele.

În sensul convenţiei respective, o persoană comite o infracţiune atunci când în mod ilicit

şi cu intenţie:

a) săvârşeşte un act de violenţă împotrivă unei persoane aflate la bordul unei aeronave în

zbor, dacă acest act este de natură să pună în pericol securitatea aeronavei;

b) distruge o aeronavă în serviciu sau îi cauzează deteriorări care o fac inaptă de zbor ori

care sunt de natură să pună în pericol securitatea în zbor;

c) plasează sau face să se plaseze pe o aeronavă în serviciu, prin orice mijloc, un

dispozitiv sau substanţe apte să distrugă acea aeronavă sau să-i producă deteriorări

care o fac inaptă de zbor ori sunt de natură să-i pună în pericol securitatea în zbor;

d) distruge sau deteriorează instalaţii sau servicii de navigaţie aeriană sau tulbură

funcţionarea acestora, dacă vreunul dintre aceste acte este de natură să pună în pericol

securitatea aeronavelor în zbor;

e) comunică o informaţie ştiind că aceasta este falsă şi, prin acest fapt, pune în pericol

securitatea unei aeronave în zbor.

Se consideră că comite o infracţiune prevăzută în Convenţia menţionată şi acela care:

a) încearcă să comită una dintre infracţiunile prevăzute în paragraful 1 al prezentului

articol;

b) este complice al unei persoane care comite sau încearcă să comită vreuna dintre

aceste infracţiuni.

Articolul 8 al Convenţiei cu privire la prevenirea şi pedeapsa penală pentru crimele

săvârşite contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv contra agenţilor

70

diplomatici, din 14.12.1973 [44, pag. 6] prevede că în măsura în care infracţiunile prevăzute de

art. 2 nu figurează pe lista cazurilor de extrădare în convenţiile de extrădare în vigoare între

statele părţi, ele sunt considerate ca fiind incluse în aceste convenţii. Statele părţi se angajează să

includă aceste infracţiuni ca situaţii de extrădare în toate tratatele de extrădare ce le vor încheia

între ele. Tot în art. 2 al acestei convenţii se menţionează ca infracţiune fapta intenţionată, care

constă în:

a) comiterea unui omor, răpiri sau oricărui alt act împotriva integrităţii corporale sau

libertăţii unei persoane care se bucură de protecţie internaţională;

b) comiterea, folosind violenţa, unui atac împotriva localurilor oficiale, reşedinţei

personale sau mijloacelor de transport aparţinând unei persoane care se află sub

protecţie internaţională şi care este de natură să-i pună în pericol persoana şi

libertatea;

c) ameninţarea cu comiterea unui astfel de atac;

d) încercarea săvârşirii unui astfel de atac;

e) participarea în calitate de complice la un astfel de atac este considerată de statele părţi

la convenţie ca reprezentând o infracţiune conform legislaţiei lor interne.

Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau

degradante din 10.12.1984 [45, pag. 129] califică drept extrădabile persoanele ce au comis cel

puţin una din faptele prevăzute de art. 4 şi anume: orice act prin care se provoacă unei persoane,

cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a

obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi

pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită ca l-a comis, de a o

intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o

formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt

provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu

oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.

Acest fapt rezultă din art. 8, care prevede că infracţiunile vizate mai sus vor fi considerate ca

fiind incluse de drept în orice tratat de extrădare existent între statele părţi. Statele părţi se

angajează să includă aceste infracţiuni în orice tratat de extrădare pe care îl vor încheia între ele.

Prin urmare, în afară de convenţiile ratificate de Republica Moldova analizate supra,

constatăm că faptele penale care condiţionează extrădarea mai conţin o serie de acorduri

internaţionale, precum: Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din

09.12.1948 [46, pag. 100]; Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare din

28.10.1979 [47, pag. 21]; Convenţia referitoare la infracţiuni şi la anumite acte săvârşite la

bordul aeronavelor din 14.09.1963 [48, pag. 203].

71

În privinţa minimului de pedeapsă pe care ar prevedea-o norma de incriminare, aceasta se

conţine în Codul de procedură penală, care prevede în art. 541 alin. (1) că Republica Moldova se

poate adresa unui stat străin cu cerere de extrădare a persoanei în privinţa căreia se efectuează

urmărirea penală în legătură cu infracţiunile pentru care legea penală prevede o pedeapsă

maximă de cel puţin un an de închisoare ori o altă pedeapsă mai aspră sau în privinţa căreia a

fost adoptată o sentinţă de condamnare la o pedeapsă de închisoare pe o durată de cel puţin 6 luni

pentru executare, dacă tratatele internaţionale nu prevăd altfel.

Aceleaşi condiţii sunt expuse şi în cazul când Republica Moldova este stat solicitat.

Astfel, în art. 544 alin. (3) CPP se menţionează că extrădarea în scopul urmăririi penale se acordă

numai dacă fapta este pasibilă de pedeapsă conform legislaţiei Republicii Moldova şi pedeapsa

maximă este de cel puţin un an de închisoare sau dacă, după o inversare similară a lucrurilor,

fapta ar fi, potrivit legislaţiei Republicii Moldova, pasibilă de o asemenea pedeapsă, extrădarea

în scopul executării sentinţei se acordă numai dacă ar fi permis extrădarea în condiţiile expuse

mai sus şi dacă urmează a fi executată o pedeapsă privativă de libertate.

Extrădarea urmează a fi acordată în cazul în care termenul de detenţie care urmează a fi

executat sau cumulul termenelor de detenţie care urmează a fi executate este de cel puţin 6 luni,

dacă tratatul internaţional nu prevede altfel.

Reglementări similare privind gravitatea pedepsei pentru care poate fi acceptată

extrădarea se conţin şi în legislaţia României, cu excepţia minimului sentinţei de condamnare la

o pedeapsă privativă de libertate, care trebuie să fie de cel puţin 4 luni, aşa cum este prevăzut şi

în Convenţia europeană de extrădare.

Astfel, sesizăm că gravitatea faptei pentru care se acordă extrădarea este minim de un an

de zile detenţie sau mai aspră, iar în cazul condamnării minimul pedepsei să fie de 4 luni –

termen stipulat în Convenţia europeană de extrădare şi de 6 luni – în celelalte tratate încheiate de

Republica Moldova cu alte state, cum ar fi România, Ucraina, Belarus, Letonia, Lituania,

Georgia etc. Deci, pentru a da loc la extrădare, infracţiunea săvârşită sau presupusă a fi săvârşită

trebuie să poată atrage acel minim de pedeapsă menţionat mai sus.

Prin urmare, rezultând din Convenţia europeană de extrădare, considerăm necesar de a

racorda legislaţia Republicii Moldova (art. 70 alin. (2) CP şi art. 541 alin. (1) CPP) la prevederile

acesteia în ceea ce priveşte minimul pedepsei pentru care urmează a se acorda extrădarea în

cazul condamnării, care trebuie să fie de 4 luni şi nu de 6 luni.

Totodată, în situaţiile respective apare problema după care lege se apreciază gravitatea

infracţiunii – legea statului solicitant sau legea statului solicitat. Soluţionarea acestei probleme

variază de la caz la caz, depinzând de cele mai multe ori de legea statului solicitant. Totuşi, sunt

şi excepţii, cum ar fi, de exemplu, legea franceză privind extrădarea din 1927, care apreciază

72

gravitatea infracţiunii după legea statului solicitat, deoarece anume acesta are mai multe dispense

de a opera cu soarta extrădabilului. De asemenea, la soluţionarea acestei probleme pot fi luate în

consideraţie ambele legislaţii – atât a statului solicitant, cât şi a statului solicitat. Această practică

este caracteristică şi pentru Republica Moldova, dar şi pentru România.

În tratatele cu privire la extrădare, un procedeu frecvent folosit constă în enumerarea

limitativă a infracţiunilor care permit extrădarea. Astfel, § 3 art. 2 al Convenţiei europene de

extrădare prevede că orice parte contractantă, a cărei legislaţie nu autorizează extrădarea pentru

anumite infracţiuni vizate la § 1 al prezentului articol. În § 5 al acestei Convenţii se menţionează

că dacă, ulterior, alte infracţiuni vor fi fost excluse de la extrădare prin legislaţia unei părţi

contractante, aceasta va informa despre o atare excludere Secretarului general al Consiliului

Europei, care va informa despre aceasta pe ceilalţi semnatari. De menţionat că acest procedeu

generează multe inconveniente în practica cazurilor de extrădare, cum ar fi, de exemplu,

necesitatea încheierii unor convenţii adiţionale tratatului ori de câte ori intervin modificări în

legislaţiile interne ale uneia din părţi.

În context, menţionăm următorul caz de practică judiciară. Curtea de Apel Bucureşti

Secţiunea II, prin sentinţa penală nr. 162 din 15.11.2005, a respins cererea de extrădare a

cetăţeanului moldovean, formulată de Procuratura Generală a Republicii Moldova, constatând

că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 38 alin. (2) lit. b) din Legea 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală, întrucât cererea nu a cuprins o expunere a faptelor

pentru care se solicită extrădarea, data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor juridică şi referirile

la dispoziţiile legale care sunt aplicabile în modul cel mai exact posibil [59].

Printre condiţiile de extrădare referitoare la faptă trebuie să amintim şi pe cea care

vizează locul săvârşirii infracţiunii, şi anume ca fapta să fie săvârşită pe un teritoriu aflat sub

suveranitatea unui stat, altul decât cel pe care se găseşte refugiată persoana a cărei extrădare se

solicită. Astfel, § 1 art. 7 al Convenţiei europene de extrădare prevede că partea solicitată va

putea refuza să extrădeze persoana reclamată pentru o infracţiune care, potrivit legislaţiei sale, a

fost săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său, ori într-un loc asimilat teritoriului său. În acest

context, art. 12 CP RM stabileşte că locul săvârşirii faptei se consideră locul unde a fost săvârşită

acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor. De asemenea, şi

CPP RM, în art. 564 alin. (2), prevede că extrădarea va fi refuzată dacă infracţiunea a fost

săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova.

Prin urmare, în calitate de stat solicitant poate fi considerat şi statul pe teritoriul căruia s-a

comis infracţiunea, atunci când făptuitorul s-a refugiat pe teritoriul unui alt stat. De asemenea, în

cazul când o infracţiune a fost comisă în largul mării pe o navă sub un anumit pavilion sau în

spaţiul aerian pe o aeronavă aparţinând unui anumit stat, acest stat va putea solicita extrădarea

73

dacă făptuitorul a reuşit să se refugieze pe teritoriul unui alt stat. În acest sens, art. 11 alin. (5) CP

RM prevede că infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al Republicii Moldova

se consideră săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova. Persoana care a săvârşit o infracţiune pe

o navă maritimă sau aeriană, înregistrată într-un port sau aeroport al Republicii Moldova şi aflată

în afara spaţiului acvatic sau aerian al Republicii Moldova, poate fi supusă răspunderii penale în

conformitate cu prezentul cod, dacă în tratatele internaţionale la care Republica Moldova este

parte nu se dispune altfel.

Reglementări similare se conţin şi în legislaţia României. Din aceste considerente, ele nu

vor fi descrise şi abordate în detaliu. Totuşi, în ceea ce priveşte definirea legislativă exactă a

locului săvârşirii infracţiunii, aceasta nu se conţine în Codul penal român, ceea ce poate

condiţiona interpretări diferite în cazul aplicării legii penale, inclusiv şi în situaţiile de extrădare

a infractorilor. În acest context, definirea noţiunii de loc al săvârşirii infracţiunii din art. 12 Cod

penal al Republicii Moldova ar putea fi preluată şi implementată în legea penală a României.

În ceea ce priveşte principiul dublei incriminări, există opinii diferite expuse în literatura

de specialitate. Potrivit autorului român Rodica Mihaela Stănoiu [158, pag. 145], prevederea

faptei în ambele legislaţii nu este altceva decât o condiţie care realizează principiul dublei

incriminări numai în abstract, cerinţa dublei incriminări fiind îndeplinită numai atunci când fapta

care formează obiectul cererii de extrădare este pedepsită potrivit ambelor legislaţii. Cu alte

cuvinte, extrădarea poate avea loc doar când fapta incriminată este pedepsibilă atât după legea

statului solicitant, cât şi după legea statului solicitat. Aşadar, nu este suficient în cadrul acestei

opinii ca fapta să fie incriminată în legislaţia ambelor state, ci este necesar ca aceasta să fie

pedepsibilă potrivit ambelor legislaţii.

Alţi autori consideră că la verificarea condiţiilor de pedepsibilitate se au în vedere

dispoziţiile care reglementează aplicarea legii în raport cu spaţiul, cauzele care justifică sau

exclud culpabilitatea, plângerea prealabilă, prescripţia, graţierea, amnistia şi puterea lucrului

judecat [23, pag. 175].

Posibilitatea pedepsibilităţii ar implica o examinare a fondului cauzei din partea statului

solicitat, adică o verificare a conţinutului obiectiv şi subiectiv al infracţiunii pentru care se

solicită extrădarea [82, pag. 133]. Din aceste considerente, opinia expusă supra vine în

contradicţie cu însăşi denumirea principiului dublei incriminări, care ar trebui să se numească

principiul „dublei pedepsibilităţi”, aşa că acceptarea sa ar impune o revizuire a condiţiilor şi a

procedurii extrădării.

În concepţia clasică a accepţiunii dată condiţiei dublei incriminări se porneşte de la ideea

că fapta care formează obiectul cererii de extrădare trebuie să fie, potrivit legilor ambelor state,

susceptibilă de urmărire şi judecare. Cu alte cuvinte, îndeplinirea condiţiei dublei incriminări

74

presupune inexistenţa în ambele legislaţii a cauzelor care înlătură răspunderea penală. Întrucât

extrădarea poate fi cerută şi cu privire la o faptă judecată deja, cele mai sus arătate se

completează cu condiţia ca hotărârea la care se referă extrădarea să fie susceptibilă de executare

conform legilor ambelor state.

Prin urmare, această concepţie privind condiţia dublei incriminări are în vedere

posibilitatea de pedepsire a faptei sau execuţia condamnării potrivit ambelor legislaţii, fără a

antrena pentru statul solicitat obligaţia de a examina în fond cauza care formează obiectul cererii

de extrădare. Motivarea criticilor aduse principiului dublei incriminări este că lacunele unei

legislaţii îşi produc efectele şi în alte ţări care şi-au perfecţionat legislaţia, cât şi pe motiv că nu

ar fi conformă cu natura extrădării care nu este un act de jurisdicţie, ci de asistenţă mutuală, fără

altă bază decât utilitatea [82, pag. 133].

În doctrina română mai există şi alte opinii referitoare la condiţia dublei incriminări,

enunţându-se părerea că „va veni un timp fără îndoială când extrădarea va avea ca unic

fundament represiunea faptei care constituie o infracţiune la legea ţării solicitante, fără a cerceta

dacă ea este pedepsibilă şi în ţara solicitată” [9, pag. 123], părere mai apropiată de conformitatea

realizării asistenţei juridice internaţionale în materie penală.

O problemă legată de acest principiu este cea cu privire la faptul dacă se încalcă sau nu

principiul dublei incriminări atunci, când legea statului solicitant şi legea statului solicitat prevăd

infracţiuni diferite. Este suficient ca fapta săvârşită să constituie infracţiune atât în legea statului

solicitant, cât şi în legea statului solicitat. Diferenţele privind calificarea sau denumirile ce pot

exista în legislaţiile celor două state nu împiedică acordarea extrădării, principiul dublei

incriminări nefiind încălcat. Este posibil însă, ca datorită particularităţilor specifice diferitelor

state o faptă incriminată într-un stat să nu fie incriminată în alte state datorită imposibilităţii de a

fi săvârşită acea faptă în aceste din urmă state [82, pag. 132].

Aşadar, trebuie să se prevadă, de regulă, ca faptele să fie pedepsite de legislaţia celor

două ţări, exceptând cazurile când, datorită situaţiilor particulare sau condiţiilor geografice ale

ţării de refugiu, circumstanţele de fapt care constituie infracţiunea nu se pot produce fiind admise

ca situaţii de excepţie.

Extrădarea poate fi deci acordată în aceste cazuri fără a constitui o încălcare a

principiului dublei incriminări. De altfel, cazurile în care pot să apară asemenea situaţii nu sunt

decât cu totul excepţionale.

Astfel, prin sentinţa penală nr. 89/P din 28 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel

Constanţa, s-a dispus admiterea cererii de extrădare formulată de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Constanţa în privinţa lui U.D., urmărit internaţional pentru punerea în executare a

mandatului de arestare nr. 1120 Js 82806/05 0K - 9 - Er - 482/05 - 21 Gs emis de Tribunalul de

75

Primă Instanţă din Offenbach-Main la 13 decembrie 2005, pentru săvârşirea infracţiunilor de

trafic de persoane si proxenetism.

Recursul declarat de persoana extrădabilă, prin care a susţinut, între altele, că

autorităţile statului german nu au pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi că, având

interdicţie de pătrundere pe teritoriul statului german, nu se poate reţine că a săvârşit o faptă pe

teritoriul acestuia, este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală, cererea de extrădare formulată în scris de

autoritatea competentă a statului solicitant trebuie să fie însoţită, în funcţie de faza procesului

penal, de originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitivă, cu menţiunea

rămânerii definitive, ale deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, ale

mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale

mandatului de arestare preventivă, rechizitoriului sau altor acte având putere egală.

Totodată, se cere o expunere a faptelor pentru care se solicită extrădarea, data şi locul

săvârşirii acestora, precum si încadrarea juridica.

În cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca fiind îndeplinite condiţiile

prevăzute în legea naţională.

Astfel, Ministerul Justiţiei, Direcţia Drept Internaţional si Tratate, după efectuarea

examenului de regularitate internaţională, care are ca scop verificarea conformităţii cererii de

extrădare si a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, a

transmis mandatul de arestare nr. 1120 Js 82806/050K - 9 - Er - 482/05 - 21 Gs emis de

Tribunalul de Prima Instanţă din Offenbach-Main la 13 decembrie 2005, pentru săvârşirea de

către U.D. a infracţiunilor de trafic de persoane si proxenetism, în vederea extrădării acestuia

către autorităţile germane.

Faptele, aşa cum au fost descrise în mandatul de arestare internaţional, constituie

infracţiuni, fiind incriminate in paragraful 232 alin. (1) - (4) Cod penal german şi având

corespondent în legislaţia internă, în art. 12 şi art. 13 din Legea 678/2001 si art. 329 Cod penal,

fiind astfel îndeplinită condiţia dublei incriminări.

Cât priveşte temeinicia măsurii dispuse de autorităţile germane, aceasta excede analizei

pe care instanţele naţionale o pot face, ele fiind obligate a se limita la verificarea îndeplinirii

condiţiilor prevăzute în Legea 302/2004.

De asemenea, faptul că recurentul are interdicţie de a pătrunde pe teritoriul statului

german nu poate constitui un impediment pentru extrădarea sa, atâta timp cât sunt îndeplinite

toate condiţiile prevăzute de lege în materia extrădării.

76

În consecinţă, faţă de considerentele ce preced, recursul a fost respins [57].

Principiul dublei incriminări poate să nu fie aplicabil în cazul aşa numitei extrădări

accesorii.

Prin extrădare accesorie se înţelege situaţia când persoana extrădată pentru o infracţiune

pentru care este posibilă extrădarea a săvârşit în statul solicitant şi alte fapte pentru care nu sunt

îndeplinite condiţiile extrădării, între acestea putând fi şi fapte care nu sunt incriminate în legea

statului solicitat. Astfel, § 2 art. (2) al Convenţiei europene de extrădare prevede că dacă cererea

de extrădare vizează mai multe fapte distincte, pedepsite fiecare de legea părţii solicitate şi a

părţii solicitante cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă privativă de

libertate, dar dintre care unele nu îndeplinesc condiţiile privind durata pedepsei, partea

contractantă solicitată va avea facultatea să acorde extrădarea şi pentru acestea din urmă.

Extrădarea accesorie are drept scop simplificarea procedurii, persoana extrădată fiind judecată

deodată pentru toate infracţiunile (bineînţeles cu acordul statului solicitat), soluţie care ar fi

convenabilă şi persoanei extrădate, aceasta ne mai având temerea că va fi din nou judecată după

scurgerea termenului de protecţie de care se bucură în virtutea dispoziţiilor relative la principiul

specialităţii [138, pag. 120].

În cele din urmă, conchidem că principiul dublei incriminări are o mare importanţă,

deoarece fără acesta statul solicitant n-ar avea temei juridic pentru a-l cere pe făptuitor, iar statul

solicitat nu l-ar preda întrucât nu l-ar putea considera infractor şi, prin urmare, nu ar putea aplica

măsurile respective de constrângere.

Încă un principiu foarte important este cel al specialităţii, care delimitează efectele

extrădării. Acesta constă în faptul că persoana extrădată nu poate fi judecată sau condamnată

pentru o altă infracţiune săvârşită anterior remiterii fără acordul statului care a dispus extrădarea.

Astfel, art. 14 al Convenţiei europene de extrădare prevede că persoana care va fi predată nu va

fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de

siguranţă, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior

predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de următoarele două cazuri:

1) când partea care a predat-o consimte că cerere va fi prezentată în acest scop, însoţită

de actele prevăzute în art. 12 şi de un proces-verbal judiciar consemnând declaraţiile

extrădatului. Acest consimţământ se va da atunci când infracţiunea pentru care este

cerută atrage ea însăşi obligaţia de extrădare potrivit prezentei Convenţii;

2) când, având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit în cele 45 de zile

următoare eliberării sale definitive teritoriul părţii căreia îi fusese predată ori dacă s-a

înapoiat acolo după ce l-a părăsit.

77

În Convenţia Comunităţii Statelor Independente privind extrădarea se menţionează că

acordul Părţii contractante solicitate nu este necesar dacă persoana extrădată n-a părăsit teritoriul

Părţii contractante solicitate în decursul unei luni după încetarea urmăririi penale, iar în cazul

condamnării – în decursul unei luni după executarea pedepsei sau absolvire, sau dacă va reveni

acolo de bună voie după ce a părăsit-o.

În practica aplicării extrădării, principiul specialităţii constituie o garanţie, asigurând

respectarea condiţiilor de fond ale extrădării, care altfel ar putea fi uşor eludate [166, pag. 118].

De asemenea, principiul specialităţii este prevăzut şi în art. 543 CPP RM, care prevede că

persoana care a fost extrădată de un stat străin nu poate fi trasă la răspundere penală şi

condamnată, precum şi transmisă unui stat terţ spre pedepsire, pentru infracţiunea săvârşită de ea

până la extrădare, pentru care ea nu a fost extrădată, dacă în privinţa acestei cauze lipseşte

consimţământul statului străin care a extrădat-o.

Astfel, un stat care nu ar putea obţine extrădarea pentru o anumită infracţiune, exceptată

de la extrădare, va solicita extrădarea pentru o altă infracţiune, judecând apoi infracţiunea

exceptată. Condiţiile de fond ale extrădării s-ar reduce deci la nişte cerinţe pur formale, foarte

uşor de înlăturat în practică. Nu trebuie însă trasă concluzia că principiul specialităţii are ca efect

unic evitarea posibilităţii ca persoana extrădată să fie judecată pentru infracţiunea exceptată de la

extrădare [166, pag. 120].

Principiul specialităţii se opune judecării persoanei extrădate pentru orice infracţiune

săvârşită anterior remiterii şi care n-a format obiectul cererii de extrădare.

Însă, există posibilitatea ca atunci când statul solicitant ar vrea ca cel extrădat să fie

judecat şi pentru alte infracţiuni săvârşite anterior extrădării, să solicite printr-o nouă cerere,

statului solicitat, permisiunea de a judeca pe cel extrădat şi pentru aceste infracţiuni. De

asemenea, statul solicitant are posibilitatea să judece făptuitorul în lipsa acestuia, potrivit

dispoziţiilor privitoare la teritorialitatea legii penale din dreptul său intern.

Totodată, principiul specialităţii nu se opune posibilităţii de schimbare a calificării faptei

penale comise. Cu alte cuvinte, persoana extrădată poate fi judecată conform altei calificări decât

a celei stabilite în cererea de extrădare. În acest sens, § 3 art. 14 al Convenţiei europene de

extrădare prevede, că atunci când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul

procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele

constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea. Prevederi asemănătoare conţine şi

Tratatul cu România, care statuează în § 2, că atunci când calificarea dată infracţiunii este

modificată în cursul procesului, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în

măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii, în noua lor calificare, ar permite

extrădarea. Drept exemplu poate servi cazul relatat de autorul român F. Streteanu, potrivit căruia,

78

dacă persoana a fost extrădată pentru omor ea va putea fi judecată pentru cauzarea leziunilor

corporale grave care au dus din imprudenţă la deces şi invers, neexistând nici o piedică în acest

sens [162, pag. 172].

Prin definiţia dată principiului specialităţii se poate trage concluzia că aceasta nu are nici

un efect în ce priveşte infracţiunile posterioare remiterii [158, pag. 127]. Principiul specialităţii

funcţionează şi în cazul extrădării voluntare pe consideraţia că acest principiu priveşte atât pe

extrădat, cât şi pe statul solicitat.

Condiţii privind pedeapsa. Dreptul intern şi tratatele de extrădare prevăd un număr

restrâns de condiţii cu privire la pedeapsă. De fapt, condiţiile privind pedeapsa semnifică natura

sancţiunii, neavând nimic comun cu condiţia privind fapta, care implică o anumită gravitate.

Pedeapsa prevăzută de legea penală în cazul când se cere extrădarea persoanelor urmărite, dar şi

pedeapsa pronunţată în cazul când extrădarea priveşte persoane condamnate trebuie să fie

privativă de libertate. În unele tratate sau dispoziţii de drept intern există prevederea ca pedepsele

să nu fie dintre cele pe care statul solicitat nu le îngăduie, pedepse care degradează fiinţa umană,

o înjosesc etc. De asemenea, există şi reglementări, unde extrădarea nu este acordată atunci când

pedeapsa prevăzută de lege sau pedeapsa pronunţată este capitală. Astfel, persoana nu va fi

extrădată dacă faţă de ea se vor aplica pedepse având caracter de tortură şi alte pedepse ori

tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.

Prin termenul „tortură”, conform art. 3 alin. (1) al Convenţiei împotriva torturii şi altor

pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante se înţelege orice act prin care se

provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natura fizică sau psihică,

în special cu scopul de a obţine, de la aceasta persoana sau de la o persoana terţă, informaţii sau

mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoana 1-a comis sau este

bănuită ca 1-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau

pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea

durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană

care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor

asemenea persoane.

Convenţia Europeană de extrădare prevede în art. 11, că atunci când fapta pentru care se

cere extrădarea este pedepsită cu pedeapsă capitală de către legea părţii solicitante şi dacă, în

atare caz, această pedeapsă nu este executată, extrădarea nu va putea să fie acordată decât cu

condiţia că partea solicitantă să dea asigurări considerate ca suficiente de către partea solicitată

că pedeapsa capitală nu se va executa.

Problema aplicări pedepsei capitale are o mare importanţă în respectarea drepturilor

omului, fiindcă dreptul la viaţă este un drept natural la care nimeni nu poate atenta. Acest fapt

79

este consfinţit în Protocolul nr. 2, adoptat la 15 decembrie 1989 de amendare a Pactului

Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966, care abrogă pedeapsa cu

moartea, precum şi în Convenţia Europeană cu privire la apărarea drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale (art. 2) şi în Protocolul nr. 6 (art. 1) de amendare a convenţiei, prin care

pedeapsa cu moartea a fost abolită.

Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat. Deci, acordarea

extrădării unui stat care va aplica ca pedeapsă executarea persoanei va constitui o încălcare a

prevederilor art. 2 al Convenţiei Europene menţionate, ceea ce va constitui temei de refuz al

extrădării.

Conform art. 546 alin. (3) CPP RM, în cazul în care fapta pentru care se cere extrădarea

este pedepsită de legea ţării solicitante cu pedeapsa capitală, extrădarea persoanei poate fi

refuzată dacă partea solicitantă nu va da asigurări, considerate ca suficiente, că pedeapsa capitală

nu va fi executată în privinţa persoanei extrădate.

Republica Moldova (inclusiv şi România) nu va acorda extrădarea persoanelor statelor

care aplică pedeapsa capitală pe motiv că aceasta contravine prevederilor art. 2 al Convenţiei şi

art. 546 CPP RM, dar şi prin faptul că persoana care ar fi în aşteptarea extrădării i s-ar crea

„sindromul camerei condamnaţilor la moarte” [128, pag. 8]. Extrădarea cuiva în aceste condiţii

ar fi împotriva standardelor justiţiei europene şi umane.

Reieşind din cele menţionate constatăm că uneori apar coliziuni între normele ce

reglementează extrădarea şi normele Convenţiei europene cu privire la apărarea drepturilor

omului şi libertăţilor fundamentale. Aceste coliziuni nu au un caracter expres, deoarece însăşi

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului conţine dispoziţii referitoare la extrădare, precum

cele din art. 5, care prevăd că orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu

poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia căilor legale, dacă este vorba despre arestarea sau

detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau

împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

În acest context, este de menţionat cazul Soering contra Regatului Unit – decizie britanică

de extrădare a unui german către Statele Unite ale Americii în vederea judecării sale în Virginia,

pentru asasinat pasibil de pedeapsa cu moartea (din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului). Astfel, la 31 iulie 1986, Guvernul american solicită Regatului Unit să-1 extrădeze pe

Jens Soering, în virtutea unui tratat de extrădare existent între cele două state, pentru că cel în

cauză este acuzat că la 30 martie 1985, la vârsta de 18 ani, i-a ucis pe părinţii prietenei sale, la

domiciliul acestora din comitatul Bedford, Virginia.

Potrivit dreptului din statul Virginia, pedeapsa capitală nu poate fi pronunţată decât dacă,

într-o audienţă separată, consacrată stabilirii pedepsei, acuzarea stabileşte, dincolo de orice

80

îndoială rezonabilă, existenţa unei din cele două circumstanţe agravante prevăzute de lege

„periculozitatea viitoare” a acuzatului şi „atrocitatea” crimei. Curtea Supremă din Virginia

reexaminează în mod automat fiecare caz în care este pronunţată pedeapsa capitală.

Dreptul statului Virginia admite, ca mijloc de apărare, invocarea demenţei dar nu şi a

capacităţii de discernământ diminuate. Starea mintală a acuzatului poate fi totuşi invocată, în

faza stabilirii pedepsei ca circumstanţă atenuantă, dar în paralel cu alte asemenea circumstanţe,

cum ar fi vârsta .

La 16 iunie 1987, procedura de extrădare se desfăşoară în faţa Curtea Magistraţilor din

Bow Street. Jens Soering a prezentat un dosar psihiatric, stabilind că în momentul când a săvârşit

infracţiunea suferea de o anomalie mintală care-i altera puternic responsabilitatea. Curtea

Magistraţilor hotărăşte totuşi că sunt elemente de probă suficiente pentru a-1 extrăda şi a-l

menţine în detenţie în aşteptarea deciziei ministrului de interne de a-1 preda Statelor Unite.

În culoarul morţii penitenciarului din Mecklenburg, unde Jens Soering se aşteaptă să fie

deţinut dacă este condamnat la moarte, se aplică un regim de încarcerare deosebit de riguros în

Virginia, durata medie a timpului petrecut de un deţinut în culoarul morţii, înainte de executare,

este de la 6 la 8 ani. Recursul automat în faţa Curţii supreme a Virginiei este examinat, în

principiu, într-un termen de 6 luni. Tergiversările sunt imputabile, în esenţă, prezentarea de către

deţinuţii condamnaţi a recursurilor incidente, îndeosebi în cadrul unei proceduri de habeas

corpus. Executarea are loc prin electrocutare [91].

Obiectul principal al dezbaterii judiciare consta în următoarele: este oare decizia privind

extrădarea lui Soering o încălcare a art. 3 al Convenţiei europene cu privire la apărarea

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale? Aceasta stipulează că nimeni nu poate fi supus

torturii, tratamentului sau pedepsei antiumane. Comisia Europeană pentru apărarea drepturilor

omului în raportul său a indicat că, în conformitate cu practica stabilită procedura extrădării

poate încălca art. 3 al Convenţiei, când există temeiuri reale de a presupune că persoana supusă

extrădării în statul care o primeşte va deveni victimă a torturii, fapt ce contravine articolului

respectiv. Soering invoca că prevederile Convenţiei europene cu privire la apărarea drepturilor

omului şi libertăţilor fundamentale obligă statele de a nu supune oamenii unor tratamente sau

pedepse inumane, dar le şi obligă să nu pună oamenii în situaţia când ei pot deveni victime ale

unor atare tratamente şi pedepse inumane din partea altor state. El menţionează că o persoană nu

poate fi extrădată peste hotarele statului, unde drepturile ei sunt apărate de Convenţie, dacă nu

există siguranţa că în statul care o primeşte ea nu va beneficia de o garanţie analogică [175, pag.

639].

După jurisprudenţa Curţii, un tratament rău trebuie să atingă un minimum de gravitate

pentru a cădea sub incidenţa acestei dispoziţii, iar aprecierea acestui minimum depinde de

81

ansamblul datelor cauzei. Potrivit Curţii, nici un deţinut condamnat la moarte nu ar putea să evite

scurgerea unei anumite perioade între pronunţarea şi executarea pedepsei şi nici tensiunile

puternice inerente regimului riguros de încarcerare necesară. Caracterul democratic al ordinii

juridice din statul Virginia, în general, şi îndeosebi elementele pozitive ale procedurilor de

judecată, de condamnare şi de recurs din acest stat nu ridică nici o îndoială [163, pag. 10].

Existenţa unui alt mijloc de a atinge scopul legitim al extrădării, remiterea lui Jens Soering

Republicii Federale Germania în vederea judecării sale, fără să ducă la suferinţe de o intensitate

sau durată atât de excepţionale, reprezintă un considerent pertinent suplimentar. În cele din urmă,

decizia de extrădare a petiţionarului către Statele Unite ar încălca prevederile art. 3 al

Convenţiei, dacă ar fi urmată de executare.

Convenţia europeană cu privire la apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

nu reglementează actele unui stat terţ şi nici nu pretinde a cere părţilor contractante ca acestea să-

şi impună normele unui asemenea stat. Nu ar trebui uitat nici obiectivul benefic al extrădării:

împiedicarea delincvenţilor care se sustrag de la justiţie. În schimb, prohibirea absolută de către

Convenţie, a torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante consacră una din

valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei. În sinteză,

decizia de a extrăda poate să ridice o problemă din perspectiva art. 3, deci să angajeze

răspunderea unui stat contractant în numele Convenţiei, atunci când există motive serioase şi

dovedite de a crede că persoana în cauză va fi expusă unui risc real de a fi supusă torturii sau

pedepselor inumane ori degradante, dacă va fi predată statului solicitant.

Convenţia tip de extrădare adoptată de ONU în anul 1990 [49, pag. 11] prevede în art. 4

lit. c) că extrădarea va putea fi refuzată dacă faţă de persoana cerută se va aplica pedeapsa

capitală. În cazul în care statul solicitant va prezenta suficiente garanţii că faţă de persoana dată

nu se va aplica pedeapsa capitală, sau în caz de condamnare sentinţa nu va fi adusă la executare

şi dacă aceste garanţii vor fi considerate ca suficiente de statul solicitat, atunci extrădarea poate fi

admisă. De asemenea, din prevederile art. 3 lit. c) ale aceleiaşi convenţii rezultă că extrădarea va

fi refuzată, dacă statul solicitat are motive serioase să considere că persoana este cerută pentru

extrădare şi pentru a fi pedepsită din motive de rasă, naţionalitate, origine etnică, religie, sex,

apartenenţă politică, origine socială şi faţă de ea se va aplica o pedeapsă pe baza unuia din aceste

motive. Reglementări asemănătoare conţine şi art. 546 alin. (2) punctul 6) lit. a) – c) CPP RM,

care prevede că extrădarea va fi refuzată, dacă procurorul general, ministrul justiţiei sau instanţa

care soluţionează chestiunea privind extrădarea are motive serioase să creadă că cererea de

extrădare a fost înaintată în scopul de a urmări sau a pedepsi o persoană pentru motive de rasă,

religie, sex, naţionalitate, origine etnică sau opinii politice, situaţia acestei persoane riscă să fie

82

agravată pentru unul din motivele menţionate mai sus, în cazul în care persoana va fi extrădată,

ea va fi supusă torturii, tratamentului inuman sau degradant în ţara solicitantă.

Într-un anumit număr de cauze privind condamnaţii la moarte, ONU a observat că în caz

de violări ale garanţiilor unui proces echitabil, se vor încălca şi prevederile § 2 art. 6 din Pactul

internaţional relativ la drepturile civile şi politice, care defineşte circumstanţele în care pedeapsa

capitală poate fi executată. Se prevăd garanţii, inclusiv drepturile oricărei persoane suspectate

sau acuzate de o infracţiune susceptibilă de pedeapsa cu moartea de a benefica de asistenţă

juridică cuvenită până la emiterea sentinţei definitive.

În această ordine de idei şi Curtea Interamericană a Drepturilor Omului declară principiul

că moartea nu poate fi cauzată în mod arbitrar. În acelaşi timp, susţine că este necesară

respectarea strictă a legislaţii în asemenea cazuri, se observă deci o restrângere şi din partea

acestor sisteme de drept a pedepsei capitale şi definitive a abolirii pure şi simple [55, pag. 30].

2.2. Condiţii de formă ale extrădării penale

Procedura extrădării vizează altă categorie de condiţii privind existenţa şi regularitatea

cererii de extrădare şi a actelor ce trebuie să o însoţească. Acestea constituie condiţiile de formă

ale extrădării, cărora li se pot adăuga prin convenţii sau prin lege unele derogări şi posibilităţi de

remediere, care formează cadrul suplimentar al condiţiilor de formă [85, pag. 228].

Prin condiţiile de formă este stabilită procedura extrădării, care constă în verificarea

legitimităţii şi regularităţii cererii de extrădare. Tot din condiţiile de formă fac parte şi regulile

privind ordinea de preferinţă a statelor la extrădare, când sunt cereri din partea mai multor state

[10, pag. 84].

Condiţiile de fond şi de formă ale extrădării trebuie să se afle într-o deplină concordanţă

sub raportul îndeplinirii lor concrete, ultimele urmând să asigure cât mai bine dovedirea

primelor, să conţină reflectarea exactă a acestora.

În cazul în care soluţionarea cererii de asistenţă juridică nu ţine de competenţa instituţiei

de justiţie solicitate, aceasta trebuie să transmită imediat cererea instituţiei de justiţie competente,

informând despre acest fapt instituţia de justiţie solicitantă. După executarea cererii, instituţia de

justiţie solicitată transmite toate actele instituţiei de justiţie solicitante. În cazul imposibilităţii

executării cererii se comunică cauzele. Toate comunicările se efectuează obligatoriu, doar prin

intermediul organelor centrale [80, pag. 246].

Atunci când Republica Moldova este stat solicitat, competenţa de a se adresa aparţine

procurorului general sau ministrului justiţiei, în funcţie de faptul dacă persoana a cărei extrădare

se cere este sau nu condamnată. Astfel, conform art. 541 alin. (3) CPP, dacă este necesar a cere

83

extrădarea persoanei necondamnate în condiţiile prevăzute de alin. (l) şi (2), toate materialele

necesare se remit procurorului general pentru soluţionarea chestiunii privind înaintarea cererii de

extrădare instituţiei respective a statului străin. În privinţa persoanelor condamnate chestiunea

referitoare la înaintarea cererii de extrădare o soluţionează ministrul justiţiei.

În ceea ce priveşte România, conform prevederilor alin. (1) art. 36 din Legea 302/2004

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală [109], cererea de extrădare,

formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului

Justiţiei. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite neîntârziat Ministerului

Justiţiei. O altă cale va putea fi convenită prin înţelegere directă între statul solicitant şi statul

român solicitat.

Prin urmare, elementul principal al adresării este cererea de extrădare – actul prin care

statul solicitant îşi manifestă dorinţa de a obţine extrădarea unei persoane şi pe baza căruia statul

solicitat acordă extrădarea.

Din conţinutul cererii trebuie să rezulte dreptul statului solicitant de a exercita jurisdicţia

penală faţă de persoana a cărei extrădare se cere [6, pag. 397]. Are dreptul de a cere extrădarea,

în calitate de stat solicitant, statul care, potrivit legii sale, poate exercita jurisdicţia penală faţă de

persoana a cărei extrădare o cere. Este vorba despre statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit

infracţiunea, statul împotriva intereselor căruia infracţiunea a fost săvârşită sau statul al cărui

cetăţean este infractorul.

Actele ce trebuie să însoţească cererea de extrădare servesc la obţinerea şi dovedirea

datelor de care depinde regularitatea cererii de extrădare, date ce trebuie neapărat cunoscute de

statul solicitat pentru ca acesta să poată verifica îndeplinirea condiţiilor de fond ale extrădării.

Mai mult decât atât, ei vor dovedi seriozitatea învinuirii sub aspect formal, adică dacă fapta

imputată este infracţiune şi, de asemenea, identitatea infractorului sau condamnatului cu

persoana a cărei extrădare se cere, precum şi faptul dacă la data respectivă persoana se afla în

ţara unde s-a comis infracţiunea. Se cer date pentru ca statul solicitat să poată identifica persoana

respectivă şi aceasta să aibă posibilitatea reală de a se apăra în cadrul anchetei care se efectuează

acolo [9, pag. 137]. În acest context, art. 13 al Convenţiei europeane de extrădare prevede că

atunci când informaţiile comunicate de partea solicitantă se dovedesc insuficiente pentru a

permite părţii solicitate să pronunţe o hotărâre în aplicarea prezentei Convenţii, această din urmă

parte va cere comunicarea informaţiilor necesare şi va putea fixa un termen pentru obţinerea

informaţiilor necesare.

În viziunea autorului C. Herlea, extrădarea reprezintă o componentă a purtării procesului

penal sau a procedurii de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti în materie penală, chiar

dacă, sub aspectul procedurii de extrădare, cererea de extrădare şi soluţionarea acesteia fac

84

obiectul unui proces penal distinct, purtat faţă de persoana a cărei extrădare se solicită, de către

autorităţile judiciare ale unui stat terţ, necompetent teritorial şi material să exercite tragerea la

răspundere penală a participantului la săvârşirea unei infracţiuni [92, pag. 164].

De menţionat că, în cazul extrădării, statul solicitant, prin formularea cererii de extrădare,

procedează la o delegare a competenţelor sale în materie penală, în favoarea statului solicitat,

investindu-l pe acesta din urmă cu prerogative specifice în luarea măsurilor preventive faţă de cel

sau cei care au încălcat legea penală a statului solicitant [92, pag. 165]. Declanşarea procedurilor

necesare extrădării este o consecinţă a purtării unui proces penal, determinat de începerea

urmăririi penale împotriva celui pentru care se solicită extrădarea, iar scopul extrădării este acela

al aducerii celui urmărit în faţa justiţiei şi aplicarea legii penale a Republicii Moldova în raport

cu faptele penale imputate acesteia.

Deci, îndeplinirea condiţiilor de formă nu implică neapărat admiterea cererii de extrădare,

fiindcă dintr-o cerere regulată ca formă poate rezulta uneori inadmisibilitatea ei sub raportul

condiţiilor de fond, care au totuşi prioritate.

Una dintre problemele ce urmează a fi examinată este cea privitoare la dovezile pe care

statul solicitant trebuie să le aducă în sprijinul cererii sale de extrădare. În această ordine de idei,

extrădarea pasivă a avut ca şi cea activă multă vreme caracter pur administrativ, după sistemul

guvernamental, fiind supusă principiului oportunităţii şi sustrasă competenţei instanţelor

judecătoreşti, fapt de ce acest sistem şi este utilizat de un număr restrâns de state [179, pag. 625].

Chestiunea privind admiterea sau respingerea cererii de extrădare se făcea de Guvern

care verifica prin organele sale administrative conformitatea cererii cu tratatele internaţionale şi

culegea datele necesare. Decizia Guvernului ca şi ordinul de arestare provizorie erau acte

administrative nesupuse cenzurii instanţelor judecătoreşti. Procedura era secretă şi inculpatul nu

era primit să dea explicaţii [133, pag. 636].

Extrădarea nu poate deveni un act pur judiciar faţă de caracterul său de act de

suveranitate. Această afirmaţie este bazată pe faptul că suveranitatea reprezintă un fenomen

social-politic obiectiv şi viabil, care se caracterizează prin exclusivitate, inalienabilitate.

Prerogativele ei sunt constituite pe plan intern şi pe plan extern (dimensiuni interdependente),

conţinutul normativ fiind exprimat în legea supremă a statului, care determină şi o protecţie

juridică a acestui principiu internaţional, statele transormându-l într-o valoare fundamentală.

Solicitările de extrădare ale statelor generează uneori o serie de probleme, care implică

deseori adevărate tratative diplomatice şi presupun concesii reciproce ce nu pot avea loc în

procedura judiciară obişnuită.

85

Din aceste considerente, majoritatea statelor au adoptat sistemul mixt de extrădare, care

îmbină avantajele sistemului guvernamental cu cel judiciar, înlăturând în acest fel, neajunsurile

aplicării exclusive a unuia sau a celuilalt [9, pag. 139].

Aplicarea extrădării, ca procedură de aducere în faţa justiţiei, a celor care se sustrag

acesteia, prin părăsirea teritoriului Republicii Moldova, se face prin intermediul şi cu ajutorul

unor organe cu atribuţie judiciare străine, însă la iniţiativa organelor judiciare moldoveneşti, prin

realizarea a ceea ce se denumeşte extrădare activă. Declanşarea procedurilor necesare extrădării

este o consecinţă a purtării unui proces penal, determinat de începerea urmăririi penale împotriva

celui pentru care se solicită extrădarea, iar scopul extrădării este acela al aducerii celui urmărit în

faţa justiţiei şi aplicarea legii penale a Republicii Moldova raportat la faptele penale imputate

acesteia.

În situaţia în care Republica Moldova este stat solicitant, organele de drept din Republica

Moldova vor întreprinde un şir de acţiuni îndreptate spre aducerea individului pe teritoriul ţări,

pentru ca acesta să fie tras la răspundere penală, ori să execute pedeapsa la care el a fost

condamnat. Pentru a realiza cele expuse mai sus, Republica Moldova, care este reprezentată de

procurorul general sau ministrul justiţiei, se adresează cu o cerere de extrădare a persoanei în

privinţa căreia se efectuează urmărirea penală în legătură cu infracţiunile pentru care legea

penală prevede o pedeapsă maximă de cel puţin un an de închisoare ori o altă pedeapsă mai aspră

sau în privinţa căreia a fost adoptată o sentinţă de condamnare la o pedeapsă de închisoare pe o

durată de cel puţin 6 luni în cazul extrădării pentru executare, dacă tratatele internaţionale nu

prevăd altfel. Conform art. 541 alin. (2) CPP RM, cererea de extrădare se face în temeiul

tratatului internaţional la care sunt parte Republica Moldova şi statul solicitat sau în temeiul

obligaţiilor scrise în condiţii de reciprocitate.

După cum s-a menţionat mai sus, competenţa de a se adresa aparţine fie procurorului

general, fie ministrului justiţiei, în funcţie de faptul dacă persoana a cărei extrădare se cere este

sau nu condamnată. Astfel, conform art. 541 alin. (3) CPP RM, dacă este necesar a cere

extrădarea persoanei necondamnate în condiţiile prevăzute de alin. (l) şi (2), toate materialele

necesare se remit procurorului general pentru soluţionarea chestiunii privind înaintarea cererii de

extrădare instituţiei respective a statului străin. În privinţa persoanelor condamnate chestiunea

referitoare la înaintarea cererii de extrădare o soluţionează ministrul justiţiei.

Din cele menţionate mai sus observăm că elementul principal al adresării este cererea de

extrădare, care reprezintă actul prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa de a obţine

extrădarea unei persoane şi pe baza căruia statul solicitat acordă extrădarea.

Din conţinutul cererii trebuie să rezulte dreptul statului solicitant de a exercita jurisdicţia

penală faţă de persoana a cărei extrădare se cere [6, pag. 397]. Are dreptul de a cere extrădarea,

86

în calitate de stat solicitant, statul care potrivit legii sale poate exercita jurisdicţia penală faţă de

persoana a cărei extrădare o cere, deci statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea, statul

împotriva intereselor căruia infracţiunea a fost săvârşită, statul al cărui cetăţean este infractorul.

Cererea de extrădare priveşte în general o singură persoană, dar este admis ca printr-o

singură cerere să se solicite extrădarea mai multor persoane pentru aceeaşi faptă penală sau

pentru mai multe fapte penale, ori condamnate prin aceeaşi hotărâre sau prin mai multe hotărâri

definitive.

În conformitate cu prevederile art. 12 al Convenţiei europene de extrădare, adresarea

procuraturii sau ministrului justiţiei cu cererea de extrădare trebuie să conţină informaţii cu

privire la:

a) originalul sau copia autentificată fie de pe o hotărâte de condamnare executorie, fie

de pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act având putere egală, eliberat în

formele prescrise de legea părţii solicitante;

b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea, inclusiv data şi locul săvârşirii

lor;

c) calificarea lor legală în modul cel mai exact posibil;

d) copie de pe dispoziţiile legale aplicabile, precum şi semnalmentele cele mai precis

posibile ale persoanei reclamate şi orice alte informaţii de natură a determina

identificarea şi naţionalitatea sa.

De asemenea, şi în alin. (4) art. 541 CPP RM sunt reflectate aceleaşi cerinţe, adică

informaţii cu privire la:

a) denumirea şi adresa instituţiei solicitante;

b) denumirea instituţiei solicitate;

c) tratatul internaţional sau acordul de reciprocitate în baza căruia se solicită extrădarea;

d) numele, prenumele şi patronimicul persoanei a cărei extrădare se cere, data şi locul

naşterii, informaţii privind cetăţenia, domiciliul sau locul de aflare şi alte date privitor

la persoană, precum şi, pe cât este posibil, descrierea exteriorului ei, fotografia şi alte

materiale care pot identifica persoana;

e) fapta comisă de persoana a cărei extrădare se cere, încadrarea juridică a faptei comise,

informaţii privitor la prejudiciul cauzat prin infracţiune, precum şi textul legii penale

naţionale care prevede răspunderea penală pentru această faptă, cu indicarea

obligatorie a sancţiunii;

f) informaţii privitor la locul şi data adoptării sentinţei intrate în vigoare sau a

ordonanţei de punere sub învinuire, cu anexarea copiilor autentificate de pe aceste

documente.

87

Cerinţe similare cu prevederile art. 12 al Convenţiei europene de extrădare şi art. 541

alin. (4) CPP RM sunt prevăzute şi de legislaţia română – (art. 36 alin. (2) al Legii 302/2004

privind cooperarea judiciară în materie penală).

În general, tratatele de asistenţă juridică încheiate de Republica Moldova, inclusiv

România, conţin aceleaşi condiţii.

Prin urmare, actele care trebuie să însoţească cererea de extrădare servesc la obţinerea şi

dovedirea datelor de care depinde regularitatea cererii de extrădare, date ce trebuie neapărat

cunoscute de statul solicitat pentru ca acesta să poată verifica îndeplinirea condiţiilor de fond ale

extrădării. Mai mult decât atât, ele vor dovedi seriozitatea învinuirii sub aspect formal, adică

dacă fapta imputată este infracţiune, identitatea infractorului sau condamnatului cu persoana a

cărei extrădare se cere, precum şi faptul dacă la data respectivă persoana se afla în ţara unde s-a

comis infracţiunea. Se cer deci date pentru ca statul solicitat să poată identifica persoana

respectivă şi aceasta să aibă posibilitatea reală de a se apăra în cadrul anchetei care se efectuează

acolo [9, pag. 137].

În cazul în care actele care însoţesc cererea de extrădare sunt incomplete ca număr ori în

conţinutul lor, se poate încuviinţa completarea lor ulterioară. Astfel, art. 13 al Convenţiei

europene de extrădare prevede că atunci când informaţiile comunicate de partea solicitantă se

dovedesc insuficiente pentru a permite părţii solicitate să pronunţe o hotărâre în aplicarea

prezentei Convenţii, această din urmă parte va cere comunicarea informaţiilor necesare şi va

putea fixa un termen pentru obţinerea informaţiilor necesare, având posibilitatea să fixeze un

termen pentru dobândirea acestor informaţii.

În Convenţia Comunităţii Statelor Independente este prevăzut o lună, iar în tratatul cu

România acest termen nu va putea depăşi 2 luni pentru trimiterea datelor suplimentare. Acest

termen poate fi prelungit, la cererea motivată a părţii contractante solicitante, cu încă 15 zile.

Dacă în termenul stabilit partea solicitată nu primeşte datele cerute, ea poate revoca măsurile pe

care le luase între timp partea contractantă solicitată şi este obligată să pună în libertate persoana

arestată.

Aplicarea extrădării, ca procedură de aducere în faţa justiţiei, a celor care se sustrag

acesteia, prin părăsirea teritoriului Republicii Moldova (României), se face prin intermediul şi cu

ajutorul unor organe cu atribuţii judiciare străine, însă la iniţiativa organelor judiciare

moldoveneşti (române), prin realizarea a ceea ce se numeşte extrădare activă. Extrădarea

reprezintă o componentă a purtării procesului penal sau a procedurii de punere în executare a

hotărârilor judecătoreşti în materie penală, chiar dacă, sub aspectul procedurii de extrădare,

cererea de extrădare şi soluţionarea acesteia fac obiectul unui proces penal distinct, purtat faţă de

persoana a cărei extrădare se solicită, de către autorităţile judiciare ale unui stat terţ, necompetent

88

teritorial şi material să exercite tragerea la răspundere penală a participantului la săvârşirea unei

infracţiuni. Se poate afirma că, în cazul extrădării, statul solicitant, prin formularea cererii de

extrădare, procedează la o delegare a competenţelor sale în materie penală, în favoarea statului

solicitat, investindu-1 pe acesta din urmă cu prerogative specifice în luarea măsurilor preventive

faţă de cel sau cei care au încălcat legea penală a statului solicitant [92, pag. 164]. Declanşarea

procedurilor necesare extrădării este o consecinţă a purtării unui proces penal, determinat de

începerea urmăririi penale împotriva celui pentru care se solicită extrădarea, iar scopul extrădării

este acela al aducerii celui urmărit în faţa justiţiei şi aplicarea legii penale a Republicii Moldova

raportat la faptele penale imputate acesteia.

În literatură de specialitate se discută dacă statul solicitant poate să-şi retragă cererea de

extrădare, dar înainte de a se fi luat hotărârea de extrădare şi va suporta cheltuielile efectuate de

statul solicitat. După ce s-a luat hotărârea de extrădare, cererea nu mai poate fi retrasă [9, pag.

140].

Regularitatea cererii de extrădare, deci îndeplinirea condiţiilor de formă nu implică

neapărat admiterea cererii de extrădare, fiindcă dintr-o cerere regulată ca formă poate rezulta

uneori inadmisibilitatea ei sub raportul condiţiilor de fond.

În Republica Moldova problemele ce ţin de extrădare sunt în competenţa Serviciului

Relaţii Internaţionale din cadrul Procuraturii Generale, care a fost format în iulie 2001 prin

Ordinul Procurorului General al Republicii Moldova şi a Ministerului Justiţiei nr. 719 din

24.07.2001. Cererea de extrădare este adresată din partea Procuraturii Generale sau, în cazurile şi

în modul prevăzut de acordurile internaţionale, la instituţia respectivă a statului străin.

În România, după cum s-a menţionat, conform prevederilor art. 36 alin. (1) al Legii

302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, problemele ce se referă la

extrădare, inclusiv la cererile de extrădare, sunt în competenţa Ministerului Justiţiei.

O problemă care necesită a fi examinată este cea privitoare la dovezile pe care statul

solicitant trebuie să le aducă în sprijinul cererii sale de extrădare, probe ce vor fi examinate în

continuare.

Procedura în situaţia în care Republica Moldova (România) este stat solicitat. Extrădarea

pasivă, la fel ca şi cea activă, a avut multă vreme caracter pur administrativ, după sistemul

guvernamental, fiind supusă principiului oportunităţii şi sustrasă competenţei instanţelor

judecătoreşti. De aceea, acest sistem este utilizat de un număr restrâns de state [178, pag. 625].

Admiterea sau respingerea cererii de extrădare se făcea de Guvern, care verifica prin

organele sale administrative conformitatea cererii cu tratatele internaţionale şi culegea datele

necesare. Decizia Guvernului ca şi ordinul de arestare provizorie erau acte administrative

89

nesupuse cenzurii instanţelor judecătoreşti. Procedura era secretă şi inculpatul nu era primit să

dea explicaţii.

Faţă de caracterul său de act de suveranitate, extrădarea nu poate deveni un act pur

judiciar. Cererile de extrădare condiţionează chestiuni foarte delicate, care implică adevărate

tratative diplomatice şi presupun concesii reciproce care nu pot avea loc în procedura judiciară

simplă. De aceea, majoritatea statelor au adoptat sistemul mixt, care îmbină avantajele sistemului

guvernamental şi judiciar, înlăturând în acest fel neajunsurile aplicării exclusive a unuia sau a

celuilalt [9, pag. 139].

Activitatea procedurală ce se desfăşoară în statul solicitat, de la primirea cererii de

extrădare şi până la rezolvarea acesteia, indiferent căruia dintre cele trei sisteme i-ar aparţine, se

desfăşoară potrivit legii statului solicitat. Astfel, art. 544 CPP RM stabileşte condiţiile de

executare a cererii de extrădare a persoanelor care se află pe teritoriul Republici Moldova.

Legea penală (art. 13 alin. (2) CP RM) prevede că cetăţenii străini şi apatrizii care au

săvârşit infracţiuni în afara teritoriului Republicii Moldova, dar se află pe teritoriul ţării pot fi

extrădaţi numai în baza unui tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau în

condiţii de reciprocitate în temeiul hotărârii instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte legea procesual penală, aceasta stipulează în art. 544 alin. (1) că

cetăţeanul străin sau apatridul care este urmărit penal sau care a fost condamnat într-un stat străin

pentru săvârşirea unei fapte pasibile de pedeapsă în acel stat poate fi extrădat acestui stat străin la

cererea autorităţilor competente, în scopul urmăririi sau executării sentinţei pronunţate pentru

fapta comisă sau pronunţării unei noi sentinţe. De asemenea, în art. 544 alin. (3) şi (4) CPP RM

se menţionează că extrădarea în scopul urmăririi penale se acordă numai dacă fapta este pasibilă

de pedeapsă conform legislaţiei Republicii Moldova şi pedeapsa maximă este de cel puţin un an

de închisoare sau dacă, după o inversare similară a lucrurilor, fapta ar fi, potrivit legislaţiei

Republicii Moldova, pasibilă de o asemenea pedeapsă. Extrădarea în scopul executării sentinţei

se acordă numai dacă ar fi permisă extrădarea în condiţiile alin. (3) şi dacă urmează a fi

executată o pedeapsă privativă de libertate. Extrădarea urmează a fi acordată în cazul în care

termenul de detenţie care urmează a fi executat sau cumulul termenelor de detenţie care urmează

a fi executate este de cel puţin 6 luni, dacă tratatul internaţional nu prevede altfel.

O altă problemă legată de procedura extrădării care se desfăşoară pe teritoriul Republicii

Moldova este cea cu privire la examinarea de către instanţa de judecată a îndeplinirii condiţiilor

de fond ale extrădării. Astfel, conform art. 544 alin. (7) CPP RM instanţa soluţionează demersul

de extrădare cu participarea procurorului, a persoanei a cărei extrădare se cere şi a apărătorului

acesteia. În cazul când persoana pentru care este solicitată extrădarea nu are apărător ales, ea este

asigurată cu apărător din oficiu. Demersul de extrădare în privinţa persoanei arestate se

90

soluţionează de urgenţă şi cu prioritate. Examinarea demersului de extrădare se face în modul

prevăzut de art. 471 şi 472 CPP RM. Încheierea instanţei de judecată devenită definitivă se

expediază procurorului general sau ministrului justiţiei pentru executare sau pentru informarea

statului solicitant.

Din cele menţionate observăm că în cadrul acestei proceduri se acordă o atenţie deosebită

asigurării dreptului la apărare pentru persoana a cărei extrădare s-a cerut, prin prezenţa

obligatorie a avocatului ales sau numit din oficiu, precum şi prin posibilitatea de a ataca

demersul de extrădare. Astfel, conform art. 472 CPP RM încheierea instanţei privind

soluţionarea chestiunilor referitor la executarea hotărârilor judecătoreşti poate fi atacată de către

persoanele interesate, în termen de 10 zile, cu recurs care se judecă conform prevederilor titlului

II cap. IV secţia a 2-a § 2 din Partea specială. Prin urmare, reieşind din prevederile art. 13 CP

RM şi art. 544 CPP RM, instanţa nu examinează problema vinovăţiei, ci numai regularitatea

cererii şi compatibilitatea ei cu dispoziţiile din convenţii şi legi şi dă avizul său de extrădare.

În contextul celor menţionate, unii autori români consideră că astfel de categorii de

persoane pot susţine că cererea de extrădare este neîntemeiată, invocând cetăţenia, domiciliul ori

identitatea sa, sau orice alt motiv de neextrădare [134, pag. 267].

Momentul imediat următor transmiterii cererii de extrădare priveşte arestarea persoanei a

cărei extrădare este cerută. Această măsură se impune a fi luată de urgenţă pentru ca persoana a

cărei extrădare este cerută să nu se refugieze într-o altă ţară, să fie la îndemâna statului solicitat

pentru a putea fi predată. În acest sens, art. 16 din Convenţia europeană de extrădare prevede că

în caz de urgenţă, autorităţile competente ale părţii solicitate vor putea cere arestarea provizorie a

persoanei căutate, autorităţile competente ale părţii solicitate vor statuta asupra acestei propuneri

potrivit legii acestei părţi. Cererea de arestare provizorie va indica existenţa unuia dintre

documentele prevăzute de art. 12 paragraful 2 lit. a) şi va face cunoscută intenţia de a trimite o

cerere de extrădare, în care va menţiona informaţia pentru care se va cere extrădarea, data şi

locul unde a fost comisă, precum şi, în măsura posibilităţilor, semnalmentele persoanei căutate.

Cererea de arestare provizorie se va transmite autorităţilor competente ale părţii solicitate fie pe

cale diplomatică, fie direct prin poştă sau telegraf, fie prin Organizaţia Internaţională de Poliţie

Criminală, fie prin orice alt mijloc, lăsând o urmă scrisă sau încuviinţată de partea solicitată.

Autoritatea solicitantă va fi informată neîntârziat despre urmarea dată cererii sale. Acest lucru

este necesar, deoarece cererea de extrădare trebuie să conţină anumite date şi să fie însoţită de

anumite acte a căror acumulare şi transmitere reclamă oarecare timp, persoana a cărei extrădare

se cere poate să părăsească teritoriul statului solicitat şi extrădarea să nu mai fie posibilă. Pentru

evitarea acestei situaţii statul solicitant poate transmite imediat statului solicitat o notă însoţită de

mandatul de arestare sau hotărârea definitivă dată împotriva persoanei a cărei extrădare urmează

91

să fie cerută, cu menţiunea că cererea, conţinând celelalte date şi actele necesare, vor fi ulterior

transmise.

Arestarea provizorie va putea înceta dacă în termen de 18 zile de la arestare partea

solicitată nu a fost sesizată prin cererea de extrădare şi documentele menţionate în art. 12. În nici

un caz ea nu va trebui să depăşească 40 zile de la arestare. Totuşi, punerea în libertate provizorie

este posibilă oricând, partea solicitată având posibilitatea de a aplica orice măsură pe care o va

aprecia necesară de a evita fuga persoanei reclamate. Punerea în libertate nu va fi urmată de noi

arestări şi extrădări, dacă cererea de extrădare este primită ulterior. Prevederi asemănătoare se

conţin şi în art. 547 CPP RM, precum şi în titlul doi al Legii 302/2004 privind cooperarea

judiciară în materie penală (România).

Cererea de extrădare transmisă întrerupe cursul prescripţiei acţiunii. Însă, la acest capitol

sesizăm mai multe abordări cu privire la prescripţia condamnării.

Astfel, s-a susţinut că arestarea într-un stat străin va fi efectuată în virtutea suveranităţii

acelui stat, dar nu în baza unei hotărâri de condamnare străine. Marea majoritate a legislaţiilor

penale prevăd că întreruperea prescripţiei pedepsei are loc numai prin începerea efectivă a

executării. Simpla emitere a mandatului de executare şi chiar arestarea condamnatului nu

întrerup prescripţia, dacă nu sunt urmate de începerea efectivă a executării. Aşadar, soluţia

contrară nu este posibilă decât în cazul când legile ambelor state ar prevedea că simpla arestare

întrerupe prescripţia executării pedepsei.

În ceea ce priveşte respectarea termenului de prescripţie a acţiunii, literatura de

specialitate se axează pe două momente importante care formează subiectul discuţiei: 1)

momentul primirii cererii de extrădare şi 2) momentul în care statul este informat că remiterea

persoanei nu va avea loc decât după judecarea acesteia sau, în caz de condamnare, după ce

pedeapsa va fi executată sau considerată ca executată.

În acest context, profesorul român Rodica Mihaela Stănoiu consideră pe bună dreptate că

momentul primirii cererii de extrădare este irelevant din punct de vedere al prescripţiei. Deci,

termenul de suspendare începe să curgă din momentul comunicării, singurul moment care are în

vedere o imposibilitate efectivă de remitere a persoanei în cauză [158, pag. 397].

Statele în drept să ceară extrădarea. Au dreptul de a cere extrădarea statul pe teritoriul

căruia s-a săvârşit infracţiunea, statul contra intereselor căruia infracţiunea a fost îndreptată,

precum şi statul al cărui cetăţean este infractorul.

Se poate întâmpla ca aceste state îndreptăţite la extrădare, s-o solicite concomitent sau

succesiv, încât între cererile formulate să se nască un concurs. Nu sunt rare cazurile când cu

privire la aceeaşi persoană, refugiat, intervin mai multe cereri de extrădare din partea mai multor

state. Statul solicitat este în acest caz în prezenţa aşa numitului concurs de cereri. Astfel,

92

conform art. 18 al Convenţiei europene de extrădare, dacă extrădarea este cerută de către mai

multe state, fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, partea solicitantă va statua, ţinând

seama de toate împrejurările şi în mod deosebit de gravitatea şi de locul săvârşirii infracţiunilor,

de datele respective ale cererii lor, de naţionalitatea persoanei reclamate şi de posibilitatea unei

extrădări ulterioare către alt stat. De asemenea, atât Codul de procedură penală al Republicii

Moldova (art. 544 alin. (5)), cât şi Legea României 302/2004 privind cooperarea judiciară în

materie penală (art. 39 alin. (1)), acordă aceeaşi prioritate ca şi Convenţia europeană de

extrădare.

Totodată, în practica internaţională preferinţă se acordă principiului teritorialităţii faţă de

principiul personalităţii sau de cel al protecţiei reale.

Un alt criteriu de prioritate în acordarea extrădării în cazul concursului de cereri poate să

fie şi data înaintării cererii, mai ales când cererile concrete privesc competenţe similare, cum ar

fi, de exemplu, în cazul unei infracţiuni continue săvârşită pe teritoriul mai multor state sau al

infracţiunii îndreptată contra intereselor mai multor state, extrădarea fiind acordată acelui stat

care a solicitat-o primul.

Totuşi, practica internaţională cu privire la ordinea de preferinţă nu este constantă,

variind în dependenţă de specificul tratatelor sau legilor interne ale statelor. Astfel, unele

convenţii o lasă la aprecierea statului solicitat, precum în Convenţia Comunităţii Statelor

Independente, care prevede în art. 65, că atunci când mai multe state au înaintat cereri de

extrădare, partea contractantă solicitată va decide de sine stătător care din aceste cereri să fie

satisfăcută. Alte convenţii acordă prioritate statului ale cărui interese au fost lezate. Spre

exemplu, art. 6 din legea franceză cu privire la extrădare din 1927 stabileşte că dacă două sau

mai multe state reclamă unui alt stat o persoană care a comis câte o infracţiune pe teritoriul lor

sau contra intereselor lor, în general, se acordă preferinţă statului unde, sau împotriva căruia s-a

comis infracţiunea mai gravă. Dacă infracţiunile sunt de gravitate egală primează cererea cu dată

mai veche. În unele convenţii se prevede un termen după care, statul, având preferinţă, dacă nu a

formulat cererea, va fi decăzut din beneficiul preferenţial, cu condiţia ca alt stat să-1 fi solicitat

pe infractor între timp [9, pag. 142].

La acest capitol considerăm că România are reglementări juridice mai reuşite. Astfel,

potrivit art. 39 alin. (2) al Legii 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală,

Ministerul Justiţiei stabileşte, dacă este cazul, cărui stat solicitant îi va fi predată persoana

extrădată, potrivit obligaţiilor internaţionale asumate de România prin tratatele internaţionale în

materie la care este parte sau care decurg din statutul de membru al Uniunii Europene, ţinând

seama de hotărârile judecătoreşti definitive cu privire la fiecare dintre cererile de extrădare,

precum şi de criteriile prevăzute la alin. (1).

93

2.3. Imunităţi de drept intern şi de drept internaţional

cu privire la extrădarea penală

Deşi obligaţia generală de respectare a legii, inclusiv a celei penale, se referă la toate

persoanele, există totuşi anumite categorii de subiecţi în cazul cărora, în virtutea unor funcţii pe

care le îndeplinesc, aplicarea legii penale cunoaşte unele limitări. Trebuie subliniat însă că şi în

aceste cazuri obligaţia respectării legii penale există, când încălcarea ei constituie infracţiune.

Calităţile care atrag limitările efectelor legii penale nu constituie deci împrejurări care determină

înlăturarea caracterului penal al faptei – aceasta rămânând în continuare infracţiune – ci

obstacole care împiedică tragerea efectivă la răspundere şi aplicarea unei sancţiuni [78, pag.

124].

Această caracteristică a anumitor funcţii sau demnităţi publice de a atrage un tratament

special de către legea penală este numită imunitate.

În funcţie de izvorul acestor imunităţi, doctrina [3, pag. 141] distinge imunităţile de drept

intern şi imunităţile de drept internaţional.

De asemenea, se face distincţie între imunitatea absolută, care exclude orice tragere la

răspundere a persoanei pentru fapta comisă şi imunitatea relativă, care implică doar o autorizare

prealabilă, acordată de un alt organ decât cel judiciar, pentru tragerea la răspundere.

O altă clasificare distinge imunităţile funcţionale, care sunt limitate la faptele comise în

exerciţiul atribuţiilor specifice funcţiei din care decurge imunitatea şi imunităţile

extrafuncţionale, care acoperă toate faptele prevăzute de legea penală comise de o persoană,

inclusiv cele care nu au nici o legătură cu funcţia exercitată.

Deseori, distincţie se mai face între inviolabilităţi şi imunităţi.

În viziunea unor autori români, imunităţile presupun excluderea răspunderii penale a

persoanei, fie pentru toate infracţiunile, fie pentru cele care au fost săvârşite în exercitarea

atribuţiilor specifice funcţiei deţinute. În schimb, inviolabilităţile sunt obstacole de ordin

procedural în calea începerii procesului penal şi au un caracter relativ, în sensul că pot fi

înlăturate în anumite condiţii [162, pag. 192]. Alţi autori, în special cei spanioli, inversează

semnificaţia acestor doi termeni. Astfel, inviolabilitatea ar desemna excluderea răspunderii

penale, în timp ce imunitatea ar fi un obstacol de ordin procedural [31, pag. 192-193].

Tot în literatura de specialitate, se mai consideră că imunităţile constituie excepţii de la

aplicarea legii penale în baza principiului teritorialităţii [22, pag. 57]. Nu susţinem deplin această

teză, deoarece imunităţile sunt excepţii de la toate principiile privind aplicarea legii penale în

94

spaţiu. Acest mod de tratare este abordat şi de majoritatea lucrărilor de specialitate din doctrina

italiană, germană şi spaniolă.

De regulă, imunităţile de drept intern sunt recunoscute în cazurile funcţiilor politice sau

administrative exercitate de o anumită persoană, iar importanţa acestor imunităţi este

proporţională cu poziţia pe care se situează persoana respectivă în cadrul ierarhiei

constituţionale.

Prin urmare, ne vom axa doar pe categoriile de persoane în favoarea cărora legea

recunoaşte o imunitate de drept penal material, întrucât problemele care le generează imunitatea

procedurală sunt mult mai numeroase, dar ele nu au incidenţă cu sfera respectivă a dreptului

penal material. Legiuitorul a consacrat astfel de imunităţi de ordin procedural în cazul

răspunderii ministeriale, în cazul infracţiunilor comise de judecătorii Curţii Constituţionale, în

favoarea judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, în cazul infracţiunilor comise de alte categorii

de magistraţi etc.

Imunităţile care rezultă din tratatele internaţionale bilaterale şi multilaterale, fie din

practica internaţională, sunt reglementate de art. 11 alin. (4) CP RM, potrivit căruia sub incidenţa

legii penale nu cad infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de

alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a

Republicii Moldova.

Aceste imunităţi au caracter general, referindu-se la orice faptă comisă de persoana ce se

bucură de imunitate şi care, în absenţa acesteia, ar putea intra sub incidenţa legii penale

naţionale. Acestea nu au însă caractere absolute, fiindcă persoana care beneficiază de imunitate

în raport cu legislaţia Republicii Moldova poate fi trasă la răspundere potrivit legii penale din

statul al cărui cetăţean este. Prin excepţie, persoana nu va putea fi sancţionată atunci când

beneficiază de imunitate şi în raport cu legislaţia sa naţională. De obicei, aşa se întâmplă în cazul

şefilor statelor monarhice, pentru care constituţiile consacră o imunitate de jurisdicţie generală şi

absolută, neputând fi traşi la răspundere penală.

În conformitate cu prevederile art. 8 Cod penal român, legea penală nu se aplică

infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane

care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului

român.

Imunitatea diplomatică are ca efect sustragerea persoanei de sub imperiul legii penale

(inclusiv a Republicii Moldova şi a României), indiferent care este natura şi gravitatea faptei

comise. Singura măsură pe care autorităţile naţionale o pot lua faţă de diplomatul care a comis o

infracţiune este declararea sa ca persona non grata şi expulzarea acestuia [162, pag. 194].

Totuşi, statul care l-a acreditat pe diplomat poate renunţa la protecţia acestuia printr-o declaraţie

95

expresă (art. 32 din Convenţia de la Viena din 1961), caz în care el poate fi judecat de către

autorităţile statului.

În mod normal, imunitatea încetează o dată cu încetarea funcţiei şi părăsirea teritoriului

statului în care şi-a desfăşurat misiunea. Totodată, imunitatea pentru actele efectuate în

exercitarea atribuţiilor este perpetuă, nefiind limitată la durata misiunii.

În măsura în care după încetarea funcţiilor persoana rămâne pe teritoriul Republicii

Moldova (României), ea nu va putea fi sancţionată potrivit legii penale naţionale pentru

infracţiunile comise în îndeplinirea actelor oficiale pe perioada în care a acţionat ca agent

diplomatic (art. 39 alin. (2) al Convenţiei de la Viena din 1961).

Potrivit prevederilor Convenţiei de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare,

imunitatea de jurisdicţie penală recunoscută în favoarea reprezentanţilor consulari e mai

restrânsă decât în cazul agenţilor diplomatici. Astfel, în acest caz este vorba de o imunitate

funcţională, limitată la actele comise în exercitarea atribuţiilor. Cu toate acestea, în ultimii ani,

convenţiile consulare încheiate de Republica Moldova, dar şi de România, cu alte state consacră

în favoarea agenţilor consulari o imunitate de jurisdicţie penală având aceeaşi extindere ca şi în

cazul agenţilor diplomatici.

Şefii statelor străine aflaţi în vizită în Republica Moldova, precum şi membrii familiei

acestora care îi însoţesc beneficiază de imunitate. Această regulă, tradiţională în dreptul

internaţional, cunoaşte însă o serie de limitări atunci când este vorba despre infracţiuni grave

(genocid, tortură, crime împotriva umanităţii). La rândul său, art. 27 al Statutului Curţii Penale

Internaţionale prevede că imunităţile şi regulile de procedură speciale ce decurg din însărcinările

oficiale ale unei persoane nu exclud competenţa Curţii în privinţa faptelor comise de aceste

persoane. În acest context, cazul Pinochet a determinat un curent doctrinar de opinie favorabil

limitării imunităţii de jurisdicţie şi în cazul faptelor de tortură, prevăzute de Convenţia ONU

împotriva torturii şi altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante.

Astfel, chiar dacă nu s-a ajuns la finalizarea procedurii de extrădare, deciziile judiciare

pronunţate în cauză au consacrat regula, potrivit căreia, în cazul infracţiunilor de tortură

imunitatea de jurisdicţie nu operează pentru acele infracţiuni săvârşite după ratificarea de către

statele respective a Convenţiei din 1984. Este vorba despre întocmirea unor cereri de extrădare

formulate de mai multe state europene cu privire la fostul dictator chilian Augusto Pinochet, aflat

la conducerea statului între 1973 şi 1990, devenit ulterior senator pe viaţă. Venind în Marea

Britanie pentru un tratament medical, mai multe state europene au sesizat guvernul britanic cu

cereri de extrădare în privinţa senatorului, acuzat de numeroase infracţiuni comise în perioada

cât s-a aflat la conducerea statului (tortură, dispariţii forţate, detenţii ilegale etc.). În cele din

96

urmă, ministrul britanic de interne, uzând de facultatea pe care i-o conferea legea internă, a decis

punerea în libertate a senatorului pe motive umanitare (starea de sănătate) [100].

Reprezentanţii unor organizaţii internaţionale, cum ar fi ONU, Consiliul Europei,

Uniunea Europeană etc., de asemenea, beneficiază de imunitate de jurisdicţie. Aceasta se atribuie

şi la judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecătorii Curţii Penale Internaţionale,

militarii unei armate străine aflate în tranzit sau staţionate în Republica Moldova cu acordul

statului, personalul navelor şi aeronavelor militare străine şi al celor folosite în scopuri

guvernamentale. Referitor la ultima categorie de persoane, imunitatea vizează atât infracţiunile

comise la bordul acestor nave şi aeronave în timpul cât se află în ţară, cât şi infracţiunile

săvârşite de personalul acestor nave sau aeronave pe teritoriul ţării.

În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) şi (3) CP RM, jurisdicţia penală a

Republicii Moldova nu se va exercita la bordul unei nave străine folosite în scopuri comerciale,

care trece prin marea teritorială, cu privire la o infracţiune săvârşită la bordul acesteia, cu

excepţia cazurilor când:

1) infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean al Republicii Moldova sau de o persoană

fără cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova;

2) infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor Republicii Moldova sau împotriva

păcii şi securităţii omenirii, sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru

infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la care Republicii Moldova este

parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin (cu deosebire de legislaţia

României, infracţiunile trebuie să fie îndreptate împotriva unui cetăţean român ori a

unei persoane rezidente pe teritoriul României). Exercitarea jurisdicţiei Republicii

Moldova este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de

substanţe psihotrope.

Conform alin. (5) al aceluiaşi articol, se va exercita jurisdicţia Republicii Moldova, dacă

infracţiunea a fost comisă:

a) în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al Republicii Moldova (se consideră săvârşite

pe teritoriul Republicii Moldova);

b) dacă persoana a comis fapta pe o navă maritimă sau aeriană, înregistrată într-un port

sau aeroport al Republicii Moldova.

Persoana remisă în stare de deţinere va beneficia de toate imunităţile ca şi martorul venit

voluntar pe teritoriu (imunităţi de urmărire sau arestare). Orice acte de urmărire penală vor putea

avea loc împotriva persoanei deţinute, potrivit legii statului solicitant, dacă aceasta ar săvârşi o

infracţiune în calitate de deţinut sau martor (spre exemplu: declaraţie mincinoasă, evadare etc.)

sau orice altă infracţiune pe care a avut ocazie să o comită.

97

Totodată, persoana nu poate fi ocrotită decât pentru infracţiuni anterioare remiterii, nu şi

pentru cele săvârşite după ce a ajuns în statul solicitant. Ordinea de drept a statului în care

deţinutul este transferat cere ca acesta să fie în timpul şederii sale pe teritoriul statului supus

legilor penale ale acestuia.

2.4. Delimitarea extrădării penale de procedurile

şi instituţiile asemănătoare

De regulă, în literatura de specialitate, extrădarea este examinată în raport cu alte instituţii

sau proceduri înrudite, în scopul de a stabili asemănările şi deosebirile, dar, mai cu seamă, pentru

a clarifica natura juridică a fiecăreia dintre ele.

Extrădarea repetată. Se poate întâmpla ca, după predarea statului solicitant, persoana

extrădată să se sustragă de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei şi să

se întoarcă de bună voie pe teritoriul statului solicitat. În aceste cazuri Convenţia de la Minsk şi

majoritatea tratatelor bilaterale încheiate de Republica Moldova cu alte state prevăd repetarea

extrădării acestor persoane [181, pag. 81].

În reglementarea acestor acte internaţionale, extrădarea repetată se acordă la cererea

statului solicitant fără prezentarea suplimentară a documentelor prevăzute pentru cererea de

extrădare primară. În art. 64 al Legii cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie

penală din 01.12.2006 [113], de asemenea, se prevede că persoana extrădată care, după ce a fost

predată statului solicitant, evadează înainte de soluţionarea cauzei sau de executarea pedepsei

pentru care a fost acordată extrădarea şi care se întoarce sau este identificată pe teritoriul

Republicii Moldova este din nou arestată şi predată în baza unui mandat emis de autoritatea

competentă a statului solicitant, cu excepţia cazului în care acesta a încălcat condiţiile în care a

fost acordată extrădarea.

Reglementări similare se conţin şi în legislaţia României – Legea nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internaţională în materie penală [109], unde este stabilit că extrădatul care,

după ce a fost predat statului solicitant, fuge înainte de soluţionarea cauzei sau de executarea

pedepsei pentru care a fost acordată extrădarea şi care se întoarce sau este identificat pe teritoriul

României va fi din nou arestat şi predat, în baza unui mandat emis de autoritatea judiciară

competentă a statului solicitant, cu excepţia cazului în care acesta a încălcat condiţiile în care

extrădarea a fost acordată.

98

Extrădarea temporară. De regulă, un stat nu-şi extrădează justiţiabilii săi, cu toate că

practica modernă a extrădării apelează tot mai frecvent în ultimii ani fie la amânarea extrădării,

fie la extrădarea temporară sau provizorie.

Extrădarea provizorie sau temporară intervine în general în acele situaţii când amânarea

extrădării ar putea atrage după sine împlinirea termenului de prescripţie a acţiunii legii penale.

Astfel, alin. l art. 60 CP RM prevede prescripţia tragerii la răspundere penală şi anume la

expirarea următoarele termene calculate din ziua săvârşirii infracţiunii:

a) 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare;

b) 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave;

c) 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave;

d) 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave;

e) 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave, persoana se liberează

de răspundere penală.

Conform prevederilor art. 122 alin. (1) CPR, termenele de prescripţie a răspunderii penale

pentru persoana fizică sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă

sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare

de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare

de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare

de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu

depăşeşte un an sau amenda.

Reglementări referitoare la extrădarea temporară se conţin şi în Convenţia europeană de

extrădare din 13.12.1957, care menţionează art. 19 în alin. (2), că partea solicitată va putea preda

temporar părţii solicitante persoana cerută, în condiţii ce vor fi determinate de comun acord între

părţi. Convenţia europeană de extrădare şi Tratatul între Republica Moldova şi România privind

asistenţa juridică în materie civilă şi penală nu conţin termene de returnare a persoanei, dar

numai obligaţia de a trimite persoana extrădată înapoi de îndată după efectuarea actelor

procesuale pentru care a fost extrădată. În tratatele de asistenţă juridică încheiate de Republica

Moldova şi Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Lituania, Republica Letonia, precum şi în

Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi

penală în cadrul Comunităţii Statelor Independente se menţionează că persoana extrădată

99

temporar trebuie să fie întoarsă după executarea acţiunii în cauza penală, pentru care ea a fost

extrădată, dar nu mai târziu decât peste 3 luni din ziua extrădării.

Din prevederile art. 68 al Legii cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie

penală rezultă că persoana extrădată poate fi predată temporar în cazul în care statul solicitant

face dovadă faptului că amânarea predării ar provoca un prejudiciu grav ca împlinirea

prescripţiei, cu condiţia că această predare să nu dăuneze desfăşurării procesului penal în

Republica Moldova. Predarea temporară se aprobă prin încheierea instanţei judecătoreşti care a

judecat în primă instanţă cererea de extrădare.

Reglementări analogice se conţin şi în legislaţia României (art. 59 din Legea nr. 302/2004

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală).

De asemenea, extrădarea temporară este utilizată pentru a nu crea dificultăţi serioase

pentru cercetarea infracţiunii, săvârşite de persoana în cauză [157, pag. 136].

Însă, este evident faptul că în cazul unei astfel de remiteri, intervenite ca urmare a unei

extrădări temporare, statul care a beneficiat de această extrădare trebuie să-şi îndeplinească

obligaţia de remitere fără a ţine seama de interdicţiile legii sale cu privire la extrădare.

Extrădarea simplificată. Procedura simplificată de extrădare este o instituţie care are

multe elemente comune cu extrădarea obişnuită privind scopurile urmărite, sursele de

reglementare şi organele competente să realizeze asistenţa juridică.

Deosebirea esenţială constă în faptul că persoana supusă extrădării simplificate are

posibilitatea să participe la luarea deciziei cu privire la aplicarea acestui proceduri, ori aplicarea

regulilor clasice de extrădare. Procedura simplificată de extrădare este reglementată de art. 545

alin. (l) Cod de procedură penală al Republicii Moldova, care prevede că la cererea autorităţii

competente a statului străin de a extrăda persoana sau de a o aresta provizoriu în scopul

extrădării, poate fi acordată extrădarea cetăţeanului străin sau a apatridului în privinţa căruia a

fost eliberat un mandat de arestare pentru extrădare, fără a urma procedura formală de extrădare,

dacă persoana consimte la o asemenea extrădare simplificată, iar consimţământul ei este

confirmat de către instanţa de judecată. Astfel de reglementare se conţine şi în art. 59 al Legii cu

privire la asistenţă juridică internaţională în materie penală.

O altă distincţie importantă a extrădării simplificate este aceea că la aplicarea ei, cu

acordul cetăţeanului străin sau apatridului, poate să nu să se ţină cont de principiul specialităţii,

care reprezintă o garanţie procedurală că persoana care a fost extrădată de un stat străin nu va fi

trasă la răspundere penală şi condamnată, precum şi transmisă unui stat terţ spre pedepsire pentru

infracţiunea săvârşită de ea până la extrădare, pentru care ea nu a fost extrădată, dacă în privinţa

acestei cauze lipseşte consimţământul statului străin care a extrădat-o. Această concluzie reiese

din art. 545 alin. (2) CPP RM, care prevede că cerinţele expuse în art. 543 – regula specialităţii,

100

nu trebuie întrunite dacă cetăţeanul străin sau apatridul, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă

drepturile, renunţă expres la dreptul sau la aplicarea regulii specialităţii şi acest lucru este

confirmat de către instanţa de judecată.

Efectele juridice ale extrădării simplificate şi ale renunţării la aplicarea regulii

specialităţii sunt ireversibile din momentul când sunt fixate de instanţa de judecată. Altfel spus,

conform prevederilor art. 545 alin. (4) CPP RM, consimţământul dat de cetăţeanul străin sau

apatrid nu poate fi revocat odată ce a fost confirmat de către instanţa de judecată. Importanţa

juridică pe care o are consimţământul cetăţeanului străin sau apatridului rezultă şi din faptul că

acesta se face în prezenţa apărătorului, după ce judecătorul de instrucţie a examinat datele de

identificare ale persoanei, informând-o despre dreptul ei la o procedură deplină prevăzută de

legislaţie.

În ceea ce priveşte legislaţia română la capitolul extrădării simplificate, aceasta este

asemănătoare cu prevederile legislative ale Republicii Moldova. Astfel, art. 48 din Legea nr.

302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală stipulează că în cazul

prevăzut la art. 47, prezentarea unei cereri formale de extrădare şi a actelor prevăzute la art. 36

alin. (2) nu mai este necesară dacă se prevede astfel prin convenţia internaţională aplicabilă în

relaţia cu statul solicitant sau în cazul în care legislaţia acelui stat permite o asemenea procedură

simplificată de extrădare şi aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de România.

O asemănare cu extrădarea obişnuită este cea cu privire la faptul că este necesar să existe

documente care identifică persoana şi acestea sunt verificate de judecătorul de instrucţie

competent, precum şi un ordin de arestare pentru extrădare.

Reextrădarea este actul prin care un stat remite la cererea de extrădare a unui stat

interesat o persoană urmărită sau condamnată penal, persoană ce se găseşte pe teritoriul său ca

urmare a unei extrădări obţinută de la un alt stat [157, pag. 140].

Aşadar, prima concluzie care se desprinde din definiţia reextrădării este aceea că în acest

caz suntem în faţa a două extrădări succesive cu privire la aceeaşi persoană şi în prezenţa în

genere a trei state: statul care solicită extrădarea unei persoane, statul solicitat pe teritoriul căruia

se găseşte această persoană, ca urmare a unei extrădări anterioare, şi statul care în această

extrădare anterioară a avut rolul de stat solicitat. Această suprapunere de extrădări este trăsătura

esenţială care deosebeşte reextrădarea de extrădarea propriu zisă. Pentru aceste motive,

considerăm că remiterea pe care statul solicitant o face statului solicitat după ce persoana

extrădată a devenit liberă nu constituie o reextrădare, fapt ce este reflectat în art. 15 al Convenţiei

europene de extrădare, care prevede că în afara cazului prevăzut la paragraful lit. b) al art. 14,

adică situaţia când, persoana extrădată, având posibilitatea să o facă nu a părăsit în cele 45 de

zile următoare eliberării sale definitive teritoriul părţii căreia îi fusese predată ori dacă s-a

101

înapoiat acolo după ce 1-a părăsit, va fi necesar consimţământul părţii solicitate spre a îngădui

părţii solicitante să predea unei alte părţi sau unui stat terţ persoana care i-a fost predată şi care ar

fi căutată de cealaltă parte sau de statul terţ pentru infracţiuni anterioare predării.

Totuşi, există şi opinii contrare celei expuse supra. Astfel, autorul francez Piere Bouat

[21, pag. 43] distinge reextrădarea în cazurile când intervine în favoarea statului iniţial solicitat şi

cazurile când intervine în favoarea unui al treilea stat. În acest fel, autorul consideră că remiterea

statului solicitat este tot reextrădare. Autorul se exprimă astfel când este vorba despre aşa-zisa

reextrădare acordată statului solicitat, reextrădarea intervenind în favoarea acestui stat. Aceasta

poate chiar să fie obligatorie prin actul de extrădare. Este aspectul când extrădatul rămâne

justiţiabil statului solicitat pentru o altă infracţiune decât aceea care a fost cauza cererii. El poate

de altfel să convină ca restituirea să aibă loc îndată după judecată şi înainte de executarea

pedepsei.

De asemenea, putem menţiona faptul că remiterea persoanei care se află în statul

solicitant ca urmare a unei extrădări temporare sau provizorii nu poate fi asimilată nici extrădării,

nici reextrădării.

Conform prevederilor art. 66 al Convenţiei de la Minsk, precum şi a tratatelor

internaţionale bilaterale de asistenţă juridică internaţională multilaterală la care este parte

Republica Moldova persoana extrădată statului solicitant nu poate fi reextrădată de către ultimul

unui stat terţ fără acordul părţilor contractante solicitate.

În acelaşi mod art. 543 alin. (1) CPP RM şi art. 70 al Legii cu privire la asistenţa juridică

internaţională în materie penală din 01.12.2006 reglementează reextrădarea către un alt stat terţ.

Spre deosebire de extrădarea propriu-zisă la care participă de obicei două state, în cazul

reextrădării participă trei state. De exemplu, Republica Moldova a extrădat o persoană Ucrainei.

Ulterior, în timpul aflării pe teritoriul Ucrainei, persoana extrădată este cerută de a fi extrădată de

către Ucraina altui stat, cum ar fi Federaţia Rusă. Pentru ca să acorde extrădarea acestei persoane

Federaţiei Ruse, Ucraina trebuie să primească acordul Republicii Moldova, care anterior a

extrădat Ucrainei această persoană. Astfel, în această situaţie Ucraina poate extrăda Federaţiei

Ruse persoana numai cu consimţământul Republicii Moldova. Această suprapunere de extrădări

este trăsătura esenţială care deosebeşte reextrădarea de extrădarea propriu-zisă. Republica

Moldova poate avea rolul de stat solicitat să reextrădeze altui stat persoana anterior extrădată ei

de către un stat. În acest caz, Republica Moldova poate acorda reextrădarea persoanei statului

numai cu consimţământul statului care anterior i-a extrădat această persoană. La primirea

consimţământului acestui stat, Republica Moldova acordă reextrădarea persoanei statului

solicitat cu respectarea condiţiilor şi procedurii prevăzute pentru extrădarea propriu-zisă [181,

pag. 86].

102

Reextrădarea către un stat terţ este prevăzută şi de legislaţia României, care stipulează în

art. 61 al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, că în

afara cazului prevăzut la art. 74 alin. (1) lit. b), consimţământul statului român este necesar

pentru a îngădui statului solicitant să predea unui alt stat persoana care i-a fost predată şi care ar

fi căutată de către statul terţ pentru infracţiuni anterioare predării. Statul român va putea cere

prezentarea actelor prevăzute la art. 36 alin. (2).

În ceea ce priveşte asemănările dintre instituţia reextrădări şi extrădarea obişnuită putem

menţiona faptul că ambele conţin reglementări asemănătoare cu privire la prezenţa documentelor

care confirmă culpabilitatea persoanei, precum originalul sau copia autentică fie de pe o hotărâre

de condamnare executorie, fie de pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act având putere

egala, eliberat în formele prescrise de lege o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea.

Data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor legală şi referirile la dispoziţiile legale ce le sunt

aplicabile se vor indica în modul cel mai exact posibil. Cele relatate rezultă din art. 15 al

Convenţiei europene de extrădare, care prevede că partea solicitată va putea cere prezentarea

actelor menţionate mai sus.

În acelaşi timp, sub rezerva angajamentelor precedente, statul pe teritoriul căruia se află

inculpatul este liber să acorde sau să refuze readmiterea. Atunci când infracţiunea este anterioară

extrădării obţinută de statul căruia i se cere să extrădeze, acesta va trebui să solicite

consimţământul statului care i-a acordat anterior extrădarea.

Potrivit acestei opinii consimţământul statului iniţial solicitat nu se cere pentru efectuarea

unei reextrădări decât în cazurile în care înţelegeri speciale prevăd aceasta şi în cazul

infracţiunilor anterioare remiterii, fiindcă altfel s-ar încălca indirect principiul specialităţii [158,

pag. 144].

Totuşi, este susţinută şi opinia potrivit căreia statul care are o persoană în puterea sa ca

urmare a unei extrădări nu poate să o extrădeze unui alt stat fără consimţământul statului care i-a

remis-o. Această soluţie pare a fi corectă, fiindcă, fără consimţământul statului solicitat, statul

solicitant iniţial nu poate dispune de persoana extrădată atâta timp cât efectele extrădării n-au

încetat. Prevederi similare referitoare la reextrădare sunt fixate şi în art. 70 al Legii Republicii

Moldova cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală.

Extrădarea de tranzit. Deseori, extrădarea presupune o colaborare nu numai între statul

solicitant şi statul solicitat, ci şi a altor state. Această situaţie apare atunci când între statul

solicitant şi cel solicitat nu există frontieră comună, iar aducerea persoanei extrădate în statul

solicitant impune trecerea ei pe teritoriul altor state. Forma de asistenţă juridică prin care statele

consimt trecerea persoanei extrădate pe teritoriul lor este extrădarea de tranzit [158, pag. 140].

103

În literatura de specialitate există două opinii referitoare la natura juridică a extrădării de

tranzit. Într-o opinie, extrădarea de tranzit, deşi numită astfel, nu este totuşi o extrădare, ci o

instituţie juridică autonomă supusă altor condiţii decât cele ale extrădării. În astfel de cazuri, se

consideră că statul de tranzit nu acordă decât o asistenţă tehnică, neavând nici un drept asupra

persoanei, a cărei tranzitare are loc. Singura condiţie pe care statul de tranzit ar avea dreptul să o

impună este aceea ca extrădarea să nu contravină principiilor sale de drept în materie [158, pag.

140].

În sprijinul celei de-a doua opinii vine şi procedeul, foarte des utilizat în epoca noastră, al

tranzitului aerian fără escală sau cu escală foarte scurtă, aşa că ar fi cu totul exagerat ca statul de

tranzit să impună pentru o rămânere de una sau două ore pe aeroportul său aceleaşi condiţii ca în

cazul unei extrădări obişnuite.

În practica internaţională sunt folosite fie una, fie cealaltă dintre aceste două opinii. Art.

21 al Convenţiei europene de extrădare din 13.12.1957 dă prioritate tranzitului prin teritoriul

uneia dintre părţile contractante la cererea încuviinţată de către statul pe teritoriul căruia va fi

transportată persoana extrădată.

În art. 69 al Legii cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală se

menţionează că tranzitul pe teritoriul Republicii Moldova al unei persoane extrădate care nu este

cetăţean al Republicii Moldova poate fi acordat în cazul unei infracţiuni ce permite extrădarea

conform legislaţiei Republicii Moldova şi cu condiţia respectării ordinii publice. Dacă persoana

extrădată are cetăţenia Republicii Moldova, tranzitul este acordat doar în situaţiile în care se

poate aproba extrădarea propriilor cetăţeni. Prin urmare, apare întrebarea constituţionalităţii

acestei norme, deoarece art. 546 alin. (l) CPP RM interzice extrădarea propriilor cetăţeni.

Reglementări analogice ale extrădării de tranzit se conţin şi în legislaţia României (art. 60

al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală).

Ratificând Convenţia europeană de extrădare din 13.12.1957, Parlamentul Republicii

Moldova şi-a rezervat dreptul de a nu permite tranzitul pe teritoriul Republicii Moldova decât în

condiţiile prevăzute pentru extrădare [98].

Conform Convenţiei de la Minsk, demersul privind permisul tranzitării se examinează în

acelaşi mod ca şi cererea de extrădare, însă partea contractantă solicitată permite tranzitarea prin

modalitatea pe care o consideră mai potrivită.

În tratatele privind asistenţa juridică internaţională multilaterală încheiate de Republica

Moldova cu Federaţia Rusă (art. 74), Ucraina (art. 73), Republica Letonia (art. 73) este stipulat

că modalitatea, ruta şi alte condiţii de tranzitare sunt coordonate pentru fiecare caz de către

instituţiile competente ale părţilor contractante. Însă, tratatul dintre Republica Moldova şi

104

România stabileşte că cererea pentru autorizarea tranzitului se înaintează şi se rezolvă după

aceleaşi reguli ca şi cererea de extrădare.

Evaluând tratatele de asistenţă juridică încheiate de Republica Moldova cu alte state

putem concluziona că în toate acestea se conţine ideea, potrivit căreia extrădarea de tranzit este

supusă aceloraşi reglementări ca şi extrădarea obişnuită. Acest fapt este confirmat şi de

Convenţia europeană de extrădare, care prevede în art. 21 că tranzitul prin teritoriul uneia dintre

părţile contractante se va încuviinţa la cerere, adresată pe calea prevăzută la paragraful 1 al art.

12, cu condiţia să nu fie vorba despre vre-o infracţiune considerată de partea solicitată pentru

tranzit ca având un caracter politic ori pur militar, ţinând seama de art. 3 şi 4 ale prezenţei

Convenţii. Tranzitul unui resortisant, în înţelesul art. 6, al ţării solicitate pentru tranzit, va putea

fi refuzat. Tranzitul persoanei extrădate nu se va efectua prin traversarea unui teritoriu unde ar fi

motive să se creadă că viaţa sau libertatea sa ar putea fi ameninţate pentru motive legate de rasă,

religie, naţionalitate sau opiniile sale politice. De asemenea, Convenţia menţionează prezenţa

documentelor cerute pentru acordarea extrădării. Reglementări asemănătoare conţin şi celelalte

tratate de asistenţă juridică încheiate de Republica Moldova cu Federaţia rusă, România, Letonia

etc. Ca excepţie este tratatul cu Ucraina, care prevede în art. 73 alin. (4) că nu este necesară

autorizarea tranzitării, dacă ea se efectuează pe cale aeriană fără aterizare intermediară.

Extrădarea pentru măsuri de siguranţă. Potrivit concepţiei clasice extrădarea unui

refugiat nu poate avea ca scop decât represiunea, înţelegând prin aceasta executarea unei pedepse

pronunţate sau care se va pronunţa. Aşadar, rămâne în afara acestei accepţiuni cealaltă categorie

de sancţiuni penale, şi anume măsurile de siguranţă. Sancţiunile preventive au fost introduse în

legislaţia diferitor state începând cu sfârşitul secolului al XlX-lea şi continuând cu secolul XX,

având rolul de a completa efectul pedepselor şi sporind astfel capacitatea de luptă a societăţii

împotriva criminalităţii.

În legislaţia statelor o categorie aparte de sancţiuni de drept penal o constituie măsurile de

siguranţă, care reprezintă un cadru complementar de mijloace de constrângere cu caracter pur

preventiv, destinate combaterii anumitor stări de pericol care au contribuit şi ar mai putea

contribui la săvârşirea unor infracţiuni sau fapte prevăzute de legea penală. Aceste stări de

pericol, distincte de pericolul social pe care îl prezintă infracţiunea, sunt anume prevăzute în

legea penală şi privesc în genere persoana care a săvârşit infracţiunea [17, pag. 297].

Importanţa şi amploarea pe care măsurile de siguranţă au căpătat-o în dreptul penal

modern a determinat punerea în discuţie a problemei dacă extrădarea, forma cea mai importantă

de asistenţă în combaterea fenomenului infracţional pe plan internaţional, trebuie să se limiteze

numai la pedepse sau să depăşească acest cadru, intervenind şi în cazul măsurilor de siguranţă.

Această problemă se datorează creşteri rolului măsurilor de siguranţă la apărarea societăţii de

105

pericolul social produs de acţiunile diferitor persoane care, în conformitate cu legea penală, nu

sunt recunoscute în calitate de subiecţi ai infracţiunii şi care, drept urmare, nu pot fi supuse

pedepsei penale. Acestea sunt persoanele care au cauzat în stare de iresponsabilitate o faptă

prejudiciabilă prevăzută de legea penală şi care sunt periculoase pentru societate.

Un pericol destul de însemnat îl prezintă şi minorii care au săvârşit anumite infracţiuni,

însă instanţa de judecată, ţinând seama de circumstanţele cauzei, gradul prejudiciabil al faptei şi

de personalitatea minorului, îl poate elibera pe minor de răspundere penală, fiindu-i aplicate

măsuri de constrângere cu caracter educativ [119, pag. 354].

Codul penal al Republicii Moldova stipulează în art. 98 alin. (2) următoarele măsuri de

siguranţă:

a) măsurile de constrângere cu caracter medical;

b) măsurile de constrângere cu caracter educativ;

c) expulzarea;

d) confiscarea specială.

Potrivit art. 112 CPR, măsurile de siguranţă sunt:

a) obligarea la tratament medical;

b) internarea medicală;

c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă

ocupaţie;

d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi;

e) expulzarea străinilor;

f) confiscarea specială;

g) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.

În ceea ce priveşte extrădarea pentru măsuri de siguranţă putem menţiona faptul că ele,

alături de alte încălcări ale legii penale, constituie o obligaţie de a extrăda. Acest fapt rezultă din

art. l al Convenţiei europene de extrădare, în care se menţionează că părţile contractante se

angajează să-şi predea reciproc, potrivit regulilor şi sub condiţii determinate prin articolele

următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau căutate în vederea executării

unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă de către autorităţile judiciare ale părţii solicitante.

Din cele menţionate rezultă că extrădarea pentru măsuri de siguranţă este reglementată ca o

extrădare obişnuită.

Evaluând specificul măsurilor de siguranţă reglementate de Codul penal al Republicii

Moldova, putem menţiona faptul că ele ocupă un rol diferit în cadrul sancţiunilor de drept penal,

adică, prin gravitatea lor, nu toate se încadrează în condiţiile de fond al extrădării. Astfel, aşa

106

măsură de siguranţă cum este confiscarea specială, nu corespunde unei aşa condiţii de extrădare

ca gravitatea faptei, adică ea nu privează persoana de libertate pe o perioadă de cel puţin un an,

ca în cazul acelor sancţiuni necesare pentru extrădare.

O altă măsură de siguranţă este constrângerea cu caracter medical. Astfel, măsurile de

constrângere cu caracter medical sunt măsuri sancţionatorii pur preventiv, având drept scop

înlăturarea unor stări de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea penală [161, pag. 228].

Pericolul prezentat de aceste stări nu trebuie confundat cu pericolul social pe care îl

conţine şi îl prezintă prin ea însăşi fiecare infracţiune ca trăsătură esenţială şi împotriva căreia

combaterea şi prevenirea se realizează prin pedepse. Stările de pericol la care ne referim sunt

anumite relaţii umane sau sociale, care ţin de persoana făptuitorului sau de unele lucruri ce au

legătură cu fapta săvârşită şi care pot determina sau pot contribui la săvârşirea altor fapte

prevăzute de legea penală. Înlăturarea şi combaterea acestor stări de pericol scoase la iveală de

săvârşirea infracţiunilor nu se pot realiza doar prin pedepse. Aplicarea de pedepse împotriva

acestor stări nu ar avea nici o justificare, întrucât ele nu-şi au izvorul de încălcări ale legii penale,

iar pe de altă parte, pedeapsa ar fi lipsită de eficienţă. De aceea, în cadrul sistemului sancţiunilor,

alături de pedepsele penale ca mijloc de constrângere cu caracter represiv, a fost necesar să se

creeze un sistem complementar de mijloace cu caracter preventiv, care să înlăture această stare

de pericol şi să prevină posibilitatea ca ea să contribuie la comiterea altor infracţiuni.

Modalităţile măsurilor de constrângere cu caracter medical şi tipul instituţiei psihiatrice sunt

alese de instanţa de judecată. Toate acestea, la rândul lor, depind de starea psihică a bolnavului şi

de pericolul social la faptei şi făptuitorului. Astfel de măsuri sunt:

1) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită;

2) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă.

Ele au scopul de a:

a) îmbunătăţi starea sănătăţii bolnavului, încât să înceteze de a mai fi periculos pentru cei

din jur;

b) preîntâmpina săvârşirea de către ei a altor fapte prejudiciabile în timpul tratamentului,

precum şi după terminarea lui;

c) asigura securitatea bolnavului (este vorba despre cazurile când bolnavul atacă pe

cineva, în legătură cu care persoana atacată este nevoită să se apere, adică persoana se

află în stare de legitimă apărare prevăzută de art. 36 CP RM)

d) aplica măsuri de reabilitare socială în măsură în care ea este posibilă în condiţiile

instituţiilor medicale care înfăptuiesc tratamentul forţat [119, pag. 361].

Prin natura sa, aceste măsuri urmăresc un şir de scopuri umane, spre deosebire de

pedeapsa penală care are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului,

107

precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor

persoane. Mai mult decât atât, acţiunile periculoase săvârşite de bolnavi psihici nu pot fi

considerate ca o crimă, deoarece aceştia, datorită dereglării conştiinţei, percepţiei eronate a

mediului ambiant, n-au putut sa-şi dea seama de faptele lor, să prevadă pericolul social şi

urmările acestor fapte. În aceste cazuri o mai mare importanţă prezintă nu criteriile juridice, ci

cele psihopatologice, pentru a da o apreciere mai profundă stării psihice şi pericolului social care

îl prezintă bolnavul psihic [131, pag. 44].

Din cele menţionate rezultă că aceste măsuri de constrângere cu caracter medical nu

corespund în întregime faptelor care duc la extrădarea persoanei, în ceea ce priveşte termenul de

aplicare şi gravitatea lor, adică el se fixează de instanţa de judecată la propunerea organelor

medicale, pe o durată nedeterminată până la însănătoşirea persoanei sau al unei astfel de

schimbări a caracterului bolii care exclude necesitatea aplicării acestor măsuri.

Totodată, o condiţie obligatorie a extrădării este ca fapta pentru care se cere extrădarea să

fie o infracţiune şi ea să fie calificată astfel de legea penală a ambelor state, adică să existe dubla

incriminare. Însă, în cazul faptelor comise de persoana căreia i se aplică măsuri de constrângere

cu caracter medical Codul penal al Republicii Moldova le denumeşte fapte prejudiciabile. Astfel,

conform art. 99 CP RM temei de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical în

privinţa bolnavului este comiterea de către el a unei fapte prevăzute de legea penală, adică de

partea specială a Codului penal ca infracţiune. Totuşi, în acest caz, deşi fapta este prevăzută de

Codul penal ca infracţiune, ea nu poate fi recunoscută drept infracţiune în legătură cu lipsa

subiectului componenţei de infracţiune, care, în conformitate cu legea penală, trebuie supus în

mod obligatoriu răspunderii penale. Este vorba de comiterea faptei prejudiciabile de către

persoana aflată în stare de iresponsabilitate. Deci, lipsa subiectului ca element obligatoriu al

componenţei de infracţiune duce la lipsa în genere a componenţei de infracţiune. În asemenea

caz nu poate fi vorba despre infracţiune conform legii penale, ci numai despre o faptă

prejudiciabilă comisă de către o persoană care nu conştientizează caracterul prejudiciabil al

faptei sale şi / sau care nu poate dirija cu comportarea sa [119, pag. 365]. Din cele menţionate

rezultă că extrădarea pentru măsuri de siguranţă are anumite particularităţi în ceea ce priveşte

calificarea faptei, gravitatea şi durata sancţiunii aplicate pentru ea, fapt ce determină plasarea ei

în capitolul respectiv, dar totodată are şi asemănări cu celelalte încălcări ale legii penale în ceea

ce priveşte lupta cu acţiunile ce prezintă pericol social.

O altă măsură de siguranţă este aplicarea măsurilor cu caracter educativ faţă de minori

care au săvârşit infracţiuni uşoare şi mai puţin grave. Astfel, conform art. 54 alin. (l) CP RM

persoana în vârstă de până la 18 ani care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau

mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală în conformitate cu prevederile procedurii

108

penale, dacă s-a constatat că corectarea ei este posibila fără a fi supusă răspunderii penale, iar

alin. (2) menţionează că persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu alin. (1) li

se pot aplica măsurile de constrângere cu caracter educativ prevăzute de art. 104 CP RM. Din

sensul legislaţiei penale măsurile de constrângere cu caracter educativ sunt considerate drept

măsuri de alternativă pentru pedepsele penale. Însă, aceste măsuri se deosebesc calitativ de

pedepsele penale prin care se realizează în final scopurile pedepsei penale într-o formă mai

umană. Persoanele minore nu sunt izolate de societate. Educarea şi reeducarea acestora, în cazul

aplicării măsurii de constrângere cu caracter educativ se efectuează mai efectiv [27, pag. 242].

Prin urmare, aplicarea acestor măsuri urmăresc aceleaşi scopuri ca şi pedeapsa penală: corectarea

şi reeducarea infractorului minor şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Analizând cele

menţionate, constatăm că aceste măsuri corespund faptelor care servesc drept bază pentru

extrădare, însă măsurile respective nu au, de regulă, indicate anumite termene, fiind aplicate până

la corectarea şi reeducarea deplină a minorului. Totuşi, nerespectarea sistematică a măsurilor de

constrângere cu caracter educativ de către minor, determină ca instanţa de judecată, la

propunerea organelor de stat specializate, să anuleze măsurile aplicate şi să tragă vinovatul la

răspundere. În lumina celor expuse, măsurile cu caracter educativ sunt specifice ca fapte ce duc

la extrădare.

Readmisia. Transformările din societatea contemporană şi mai ales extinderea

consecinţelor acestora asupra mai multor state sau a cetăţenilor acestora, au impus în mod

obiectiv apariţia şi dezvoltarea unei cooperări internaţionale în acest domeniu. Un rol important

îl are apropierea instituţiilor europene de cetăţean şi, în afara frontierelor, extinderea sferei de

cuprindere, în concordanţă cu noile schimbări care au intervenit pe arena mondială [127, pag.

177].

În ultimii ani, Republica Moldova (inclusiv România), la fel ca şi alte ţări europene, se

confruntă cu mai multe probleme de ordin social, economic, politic, care au condus la un flux

migraţional infracţional al populaţiei cu impact asupra securităţii naţionale [181, pag. 29].

Pentru combaterea migraţiei ilegale, alături de mijloacele lor naţionale, statele folosesc

mijloace şi instituţii create prin acordul lor de voinţă care le facilitează considerabil eforturile

mai ales în descoperirea, reţinerea şi eventual, predarea persoanelor care se fac vinovate de

încălcarea anumitor condiţii legale. Unul dintre aceste mijloace îl constituie instituţia readmisiei

[127, pag. 178].

Readmisia este o instituţie nou apărută în dreptul internaţional public, ca urmare a

aderării de noi membri la Uniunea Europeană.

Instituţia readmisiei este reglementată prin convenţiile bilaterale de readmisie încheiate

de state în acest scop, prin aplicarea principului reciprocităţii.

109

În ceea ce priveşte această instituţie, se impune respectarea prevederilor Convenţiei

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4

noiembrie 1950 [39] şi ale Convenţiei de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul

refugiaţilor, modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967 privind statutul

refugiaţilor.

Termenul readmisiei defineşte decizia luată de o autoritate competentă a părţii solicitate

de a prelua proprii cetăţeni returnaţi de partea solicitată.

Readmisia este un act bilateral, deoarece implică cererea de readmisie din partea unui

stat, numit solicitant, şi predarea cetăţeanului de către statul pe teritoriul căruia acesta a intrat sau

se află în mod ilegal (stat solicitat).

Părţile contractante readmit pe teritoriul lor, la cererea celeilalte părţi contractante,

persoanele care nu îndeplinesc sau nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare sau de şedere

aplicabile pe teritoriul părţii contractante solicitante, cu condiţia de a se fi stabilit că persoana

este cetăţean al părţii contractante solicitate.

Principiul este acela ca partea solicitată să preia cetăţeanul statului său care a intrat ilegal

sau se află ilegal pe teritoriul părţii solicitante, pe care aceasta vrea să-l returneze. Prin excepţie,

pot fi readmişi şi cetăţenii unor state terţe sau apatrizii care nu îndeplinesc sau nu mai

îndeplinesc condiţiile legale în vigoare pentru intrarea sau pentru şederea pe teritoriul statului

părţii contractante solicitante, dacă se dovedeşte sau dacă există motive întemeiate să se prezume

că persoanele respective au intrat pe teritoriul statului părţii contractante solicitate, după ce s-au

aflat pe acest teritoriu sau l-au tranzitat [127, pag. 181].

Aşadar, extrădarea şi readmisia sunt acte bilaterale, întrucât presupun existenţa a două

state: cel care formulează cererea (solicitant) şi cel căruia i se adresează (stat solicitat).

Extrădarea implică cererea de extrădare din partea unui stat şi predarea infractorului de către

statul pe teritoriul căruia acesta se refugiază, iar readmisia implică cererea de readmisie din

partea unui stat şi predarea cetăţeanului de către statul pe teritoriul căruia acesta a intrat sau se

află în mod ilegal.

Prin urmare, Republica Moldova a ratificat prin Legea nr. 124 din 18 martie 2002

Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova privind readmisia străinilor,

semnat la Bucureşti la 27 iulie 2001. Prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1392 din

24 noiembrie 2003 a fost aprobat Acordul privind readmisia persoanelor la frontierele de stat,

întocmit la 7 august 2003. De asemenea, Republica Moldova a semnat la 19 decembrie 2007

Acordul cu Comunitatea Europeană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie de şedere

ilegală.

110

Expulzarea. În perioada contemporană statele sunt preocupate de organizarea în comun a

luptei împotriva infractorilor pentru a nu le îngădui acestora să scape de răspundere fugind dintr-

o ţară în alta, speculând cu eventualele deosebiri între legislaţiile penale. Aceasta este o formă a

solidarităţii statelor împotriva infracţiunilor, bazate pe interesul lor comun de a lua măsuri

eficiente împotriva celor care încalcă normele de convieţuire.

În anumite situaţii, statul rezident poate întrerupe şederea în ţară a unor cetăţeni străini.

Modalităţile utilizate în acest sens sunt expulzarea şi extrădarea. Aceste instituţii afectează

libertatea individuală şi dreptul la libera circulaţie a persoanei, motiv pentru care ele sunt

reglementate în numeroase instrumente juridice internaţionale, constituţii şi legi speciale.

Astfel, expulzarea face parte din măsurile de siguranţă prevăzute de Codul penal al

Republicii Moldova, care prevede în art. 105 alin. (l) că cetăţenilor străini şi apatrizilor care au

fost condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni li se poate interzice rămânerea pe teritoriul

ţării. Reglementări ale acestei instituţii întâlnim şi în Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie

1994, care stipulează în art. 18 alin. (2) că cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi sau

expulzaţi din ţară. Din această prevedere legală rezultă şi o primă asemănare cu extrădarea, şi

anume aceia a neextrădării sau neexpulzării propriilor cetăţeni.

Conform legislaţiei penale a României (art. 117), cetăţeanului străin care a comis o

infracţiune i se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării. Dispoziţia alineatului precedent se

aplică şi persoanei fără cetăţenie care nu are domiciliu în ţară. În cazul în care expulzarea

însoţeşte pedeapsa închisorii, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea

pedepsei. Persoanele prevăzute în prezentul articol nu vor fi expulzate dacă există motive

serioase de a se crede că riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzate.

Expulzarea este o măsură de siguranţă fixată în normele de drept penal, a cărei esenţă

constă în obligarea cetăţenilor străini sau a apatrizilor, care nu au domiciliu în ţară şi care au fost

condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni să părăsească ţara. Expulzarea nu poate fi adusă la

îndeplinire dacă există motive serioase de a crede că cel expulzat riscă să fie supus la tortură sau

tratament inuman în statul în care urmează să fie expulzat [27, pag. 245].

Nu contează dacă infracţiunea a fost comisă pe teritoriul Republicii Moldova sau în afara

ei. Important este ca instanţele judecătoreşti să fie competente a judeca cazul în conformitate cu

principiile aplicării legii penale în spaţiu [181, pag. 26].

Conform altor opinii, expulzarea este actul discreţionar prin care un stat constrânge pe

unul sau mai mulţi străini, aflaţi pe teritoriul său, să-l părăsească în cel mai scurt timp [82, pag.

212]. Or, expulzarea este măsura de siguranţă care constă în îndepărtarea de pe teritoriul ţării a

cetăţeanului străin care a săvârşit o infracţiune [5, pag. 110].

111

Expulzarea este justificată de starea de pericol social pe care îl prezintă infractorul şi care

decurge, pe de o parte, din natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite şi, pe de altă parte, din

împrejurarea că infractorul este cetăţean străin sau apatrid.

Nu orice cetăţean străin sau persoană lipsită de cetăţenie care a comis o infracţiune este

supus expulzării, ci numai cei a căror prezenţă pe teritoriul ţării creează o stare de pericol social,

care nu poate fi înlăturată decât prin îndepărtarea lor din ţară [156, pag. 69].

Starea de pericol se deduce din fapta săvârşită şi din împrejurările comiterii acesteia, din

legătura ei cu mediul social în care a fost săvârşită. Înlăturarea acestei stări este posibilă prin

ruperea infractorului de acest mediu, adică, ţinând seama de condiţia sa de străin, prin

interzicerea de a mai rămâne pe teritoriul ţării [181, pag. 27].

Pe teritoriul unui stat se pot refugia persoane venite din diferite ţări ale lumii. Instituţia

extrădării oferă posibilitatea ca aceşti refugiaţi, atunci când au săvârşit o faptă penală de un

anumit grad de gravitate, să fie remişi statului interesat, izbăvindu-se de problemele pe care

aceştia le pot crea. Astfel, conform art. 32 al Legii cu privire la migraţiune cetăţeanul străin sau

apatridul poate fi expulzat din Republica Moldova în cazul încălcării prevederilor Codului penal

şi Codului contravenţional sau în cazul când aflarea acestora în Republica Moldova periclitează

securitatea naţională, ordinea, sănătatea sau morala publică [114].

Dreptul statului de a expulza depinde întotdeauna de regimul juridic al străinilor pe

teritoriul statului respectiv. În cazurile în care acest regim nu este reglementat, tolerarea şederii

străinului pe teritoriul unui stat de refugiu, depinde exclusiv de autorităţile acelui stat.

Totodată, Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951

[51], reglementează obligaţia statelor contractante de a nu expulza un refugiat care se găseşte în

mod legal pe teritoriul lor, decât pentru raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică.

Se poate întâmpla ca nici un stat străin să nu ceară extrădarea sau refugiatul să nu poată fi

extrădat, lipsind condiţiile de fond, şi nici pedepsit, legea penală a statului de refugiu nefiind

incidentă. În astfel de cazuri, conform prevederilor art. 24 din Legea cu privire la statutul juridic

al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica Moldova [115] şi art. 62 din Legea cu privire la

regimul străinilor în Republica Moldova [116], împotriva străinului care a săvârşit o contravenţie

sau o infracţiune pe teritoriul Republicii Moldova poate fi dispusă măsura expulzării în condiţiile

prevăzute de Codul penal şi de Codul contravenţional.

Un străin nu se poate întoarce în ţara din care a fost expulzat decât după anularea

ordinului de expulzare sau dobândirea cetăţeniei statului care l-a expulzat. Acest stat nu este

obligat să dea explicaţii cu privire la motivele expulzării din motive de curtoazie internaţională

[127, pag. 89].

112

Expulzarea ca măsură de siguranţă poate fi aplicată doar cu condiţia ca statul în care

urmează a fi expulzată persoana să nu fie supusă la un tratament sau la o pedeapsă inumană sau

degradantă. Această condiţie, care a făcut obiectul multiplelor examinări din partea Curţii

Europene a Drepturilor Omului, fiind, de altfel, valabilă şi în materia extrădării, impune

judecătorului să se convingă la luarea deciziei cu privire la expulzare că prin aceasta nu se va

încălca prevederile art. 3 al CEDO, adică în statul în care este expulzată persoana să nu fie

expusă la un risc real de tratamente inumane [24, pag. 31-32].

Expulzarea este instituţia juridică care oferă statului de refugiu posibilitatea de a se

debarasa de refugiaţii care încalcă legislaţia în vigoare privind intrarea şi şederea în Republica

Moldova, ori prezenţa lor în republică aduce prejudiciu siguranţei naţionale, ordinii, sănătăţii ori

moralei publice. Pe de altă parte, în cazul în care cetăţeanul străin sau apatridul nu poate fi

expulzat din motive de sănătate, din lipsa de acte necesare sau din alte motive, autorităţile de

resort îi eliberează un permis de şedere provizoriu.

Autorii Comentariului Codului penal al Republicii Moldova [27, pag. 245] evidenţiază

următoarele condiţii care se cer să fie întrunite pentru a decide expulzarea:

a) făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune prevăzută de legea penală naţională sau a altui

stat;

b) să nu existe motive serioase de a se crede că prin expulzare persoana va fi supusă la

tortură, tratament inuman sau la pedeapsa cu moartea în statul care urmează să fie

expulzat;

c) rămânerea pe teritoriul Republicii Moldova a făptuitorului constituie un pericol social

care impune aplicarea expulzării ca măsură de siguranţă;

d) făptuitorul să fie cetăţean străin sau apatrid, iar acesta din urmă să nu aibă domiciliu în

Republica Moldova.

Din analiza acestor condiţii putem trage concluzia că între aceste două instituţii există

trăsături comune. Astfel, o primă condiţie a expulzării este ca persoana să fi săvârşit o infracţiune

prevăzută de legea penală naţională sau a altui stat. Această cerinţă este asemănătoare cu condiţia

de fond a extrădării cu privire la faptă şi anume cu principiul dublei incriminări.

De asemenea, o altă trăsătură a expulzării rezultă din alin. (1) art. 63 al Legii cu privire la

regimul străinilor în Republica Moldova, care prevede că străinul nu poate fi expulzat într-un stat

dacă există temeri justificate că acolo viaţa îi va fi pusă în pericol ori că va fi supus la torturi,

tratamente inumane sau degradante. Din cele relatate rezultă o altă asemănare între instituţia

expulzării şi instituţia extrădări, şi anume cea a neadmiterii transferului persoanelor faţă de care

există riscul că se vor aplica una din măsurile menţionate mai sus.

113

O altă trăsătură comună instituţiilor extrădării şi expulzării rezidă din faptul că ambele

condiţionează îndepărtarea unei persoane de pe teritoriul statului în care s-a refugiat. Totuşi, prin

scopul, condiţiile şi efectele lor aceste instituţii au o natură juridică total diferită.

Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri grave care privesc prin excelenţă libertatea

individuală [32, pag. 44]. Ambele măsuri se caracterizează prin existenţa unui element de

extraneitate, care este cetăţenia făptuitorului şi au acelaşi scop – îndepărtarea infractorului străin

de pe teritoriul naţional.

Drept dovadă a faptului că între aceste două instituţii există multe caracteristici comune

este şi cazul când uneori se încearcă eludarea extrădării inadmisibile cu o expulzare deghizată.

Astfel, ca exemplu putem aduce cazul Bozano contra Franţei privind detenţia în vederea

expulzării după respingerea unei cereri de extrădare, examinat de CtEDO la 18 decembrie 1989

[24, pag. 57]. În unul din punctele Hotărârii Curţii se menţionează că fă r ă a aduce o certitudine

absolută, datele cauzei inspiră îndoieli foarte serioase asupra compatibilităţii detenţiei litigioase

cu normele juridice franceze. În ceea ce priveşte absenţa arbitrarului, Curtea relevă

circumstanţele transportului forţat al petiţionarului până la frontiera franco-elveţiană: aşteptarea

de mai bine de o lună pentru a notifica decizia de expulzare, impresia că se voia ca petiţionarul

să fie lăsat în necunoştinţă de cauză în legătură cu ceea ce se pregătea împotriva sa,

promptitudinea interpelării acestuia şi mai ales modalităţile de executare a expulzării. Adoptând

un demers global şi întemeindu-se pe un ansamblu de elemente concordante, Curtea trage

concluzia că privarea de libertate nu a fost făcută potrivit normelor legale şi nu era nici

compatibilă cu dreptul persoanelor la siguranţă. Nu a fost vorba despre o detenţie necesară în

cadrul normal al unei proceduri de expulzare, ci de o măsură deghizată de extrădare. Prin urmare,

extrădarea este un act de asistenţă juridică internaţională cu caracter bilateral, pe când expulzarea

este un act administrativ unilateral, luat în scopul exclusiv al ocrotirii ordinii juridice a statului de

refugiu motivată de consideraţii de ordin politic, economic, juridic etc.

Deosebirile dintre cele două instituţii sunt multiple, una dintre ele constând în faptul că,

în timp ce extrădarea presupune o acţiune comună, reglementată fie prin convenţii multilaterale,

fie prin acorduri bilaterale sau prin declaraţii de reciprocitate, expulzarea este un act unilateral de

suveranitate, statul fiind limitat pe plan intern de recunoaşterea unor libertăţi acordate străinilor,

care s-au bucurat întotdeauna de un minim de drepturi individuale.

Dacă extrădarea este un act de întrajutorare a statelor în lupta împotriva criminalităţii,

având deci caracter bilateral, expulzarea este o măsură administrativă sau jurisdicţională de

siguranţă, cu caracter unilateral luată în scopul exclusiv al ocrotirii ordinii juridice a statului de

refugiu, motivată pe consideraţiuni de ordin politic, economic, juridic etc. Indiferent de faptul

114

dacă este sancţiune de drept penal sau măsură administrativă, expulzarea are întotdeauna caracter

preventiv.

Extrădarea este instituţie de drept internaţional, fiind reglementată prin acorduri, tratate

sau convenţii, dar este prevăzută în acelaşi timp ca instituţie de drept penal în dreptul intern al

statelor, pe când expulzarea se dispune doar în temeiul legii naţionale.

Pentru admisibilitatea extrădării se cere îndeplinirea unor condiţii de formă şi de fond,

determinate prin instrumentul internaţional pe care statele l-au ratificat. Expulzarea este dispusă

de autorităţile competente ale statului pe teritoriul căruia se află străinul, dacă sunt îndeplinite

condiţiile prevăzute în dreptul intern.

Extrădarea este ocazionată întotdeauna de săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, în

timp ce expulzarea poate fi dispusă şi dacă străinul nu este infractor. În majoritatea cazurilor,

extrădatul este predat autorităţilor străine în stare de arest, măsură luată de statul solicitat la

cererea statului solicitant. În vederea executării expulzării nu se dispune şi arestarea preventivă a

străinului, dar o restrângere a libertăţii acestuia are loc, nu numai prin conducerea sa sub escortă

la frontieră, ci şi prin restrângerea libertăţii de deplasare pe perioada cât se află în centrul de

cazare, în cazul luării sale în custodie publică.

Expulzarea mai este asimilată uneori cu o aşa-zisă „extrădare deghizată” atunci când

aceasta priveşte o persoană care în realitate este un infractor, iar îndepărtarea de pe teritoriul de

refugiu are loc către un stat în care este pornită acţiunea penală împotriva acestei persoane.

Această eventualitate nu schimbă însă natura juridică diferită a instituţiei expulzării.

Deşi expulzarea figurează printre măsurile de siguranţă, ea este aplicată, conform art. 105

alin. (2) CP RM (art. 117 CRM), pentru comiterea unei infracţiuni, astfel că este o pedeapsă

penală complementară care în cazul când însoţeşte pedeapsa cu închisoare sau cu arest, aducerea

ei la îndeplinire are loc după executarea pedepsei.

Aşa cum s-a subliniat, principala deosebire dintre extrădare şi expulzare constă în faptul

că extrădarea este o instituţie juridică de asistenţă internaţională care concură la judecata penală

sau exercitarea sancţiunii penale, pe când expulzarea este o măsură de siguranţă, însăşi

sancţiunea penală [178, pag. 129].

În timp ce extrădarea şi readmisia sunt acte de asistenţă juridică internaţională cu caracter

bilateral, expulzarea este ca o sancţiune de drept penal pronunţată în mod unilateral de instanţele

judecătoreşti.

Atât expulzarea, cât şi extrădarea se hotărăsc de justiţie. Ambele măsuri aduc atingeri

grave unor libertăţi fundamentale, astfel încât, în calitatea sa de garant al drepturilor şi

libertăţilor fundamentale, intervenţia justiţiei este oportună şi firească. Aceste două măsuri sunt

de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, ele neputând fi hotărâte de autorităţi ale

115

administraţiei publice, datorită naturii specifice de act de asistenţă juridică internaţională sau

bilaterală [4, pag. 418].

Expulzarea şi extrădarea străinului pot fi făcute numai individual, măsura luată colectiv

fiind interzisă de prevederile internaţionale în materie, precum şi de Constituţia Republicii

Moldova şi a României.

Prin expulzare se interzice persoanei dreptul de a reveni în ţara în care s-a luat această

măsură, fie definitiv, fie pe o perioadă determinată. Extrădatul poate reveni în statul care l-a

extrădat, fie după judecarea lui în statul solicitant, fie după executarea pedepsei.

Din cele arătate mai sus putem menţiona faptul că expulzarea are multe asemănări cu

instituţia extrădări, însă există şi multe deosebiri esenţiale atât în ceea ce priveşte scopurile

urmărite, cât şi sursele de reglementare şi organele competente să o înfăptuiască.

Transferul persoanelor condamnate. Conform prevederilor Codului penal al Republicii

Moldova şi al Legii Republicii Moldova cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie

penală din 01.12.2006, persoana condamnată pe teritoriul Republicii Moldova poate fi transferată

pe teritoriul unui alt stat pentru a executa pedeapsa aplicată prin hotărârea pronunţată de o

instanţă judecătorească a Republicii Moldova şi invers, persoana condamnată în alt stat poate fi

transferată pentru executarea pedepsei pe teritoriul Republicii Moldova.

Transferarea persoanelor condamnate de către o instanţă străină trebuie deosebită de

transferul persoanei străine condamnate în ţara a cărei cetăţenie o are pentru executarea pedepsei

determinate de instanţa statului străin. Deosebirea constă în faptul că statul este în drept de a cere

extrădarea cetăţeanului său, care este condamnat la pedeapsă, la închisoare, de către instanţa ţării

sale, dacă acest condamnat a dispărut după ce a intrat în vigoare sentinţa [181, pag. 30].

Republica Moldova, fie ca stat de condamnare, fie ca stat de executare, poate declanşa

procedura transferului persoanei condamnate atât la cererea acesteia, cât şi la adresarea

reprezentanţilor legali, avocatului, soţului, rudelor apropiate, fraţilor sau surorilor.

În cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus expulzarea inculpatului, statul de

condamnare poate cere statului străin să-şi dea acordul la transferarea condamnatului pentru

executarea pedepsei, fără consimţământul celui condamnat, statul solicitat dându-şi însă acordul

numai după ce a luat în considerare avizul persoanei condamnate.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 2 din 11.01.2005, a admis

cererea formulată de P.C.A. Bucureşti de transferare pentru continuarea executării pedepsei,

într-un penitenciar din Republica Moldova a unui cetăţean al acelui stat, condamnat la 24 de

ani închisoare prin sentinţa penală nr. 296/2001 a Tribunalului Galaţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, d.p. 861 din 04.02.2005, a admis recursul

condamnatului, a casat hotărârea şi a respins cererea de transferare. Condamnatul urma să

116

execute 24 de ani închisoare, dispunându-se totodată expulzarea sa. În luna martie 2004

condamnatul a cerut transferarea sa în Republica Moldova, dar ulterior a declarat (potrivit

procedurii prevăzute de art. 134 din Legea 302/2004) procurorului că nu mai doreşte

transferarea, şi procesul-verbal de consemnare a acestei declaraţii împreună cu celelalte

înscrisuri au fost înaintate C.A. Bucureşti.

În speţă, se constată că între autorităţile competente din Republica Moldova şi cele din

România nu a existat nici un contact în privinţa transferării condamnatului fără consimţământul

acestuia. Astfel, nu există o cerere a autorităţii competente din statul de condamnare (Ministerul

Justiţiei din România) către autoritatea competentă din statul de executare (Ministerul Justiţiei

din Republica Moldova) în vederea formulării acordului pentru transferarea lui condamnatului

fără consimţământul acestuia şi nici vreo comunicare din partea autorităţilor moldovene în

sensul că sînt sau nu de acord cu transferarea fără consimţământul condamnatului.

De asemenea, se constată că statului de executare nu i s-a comunicat, astfel cum se

prevede în art. 3 din protocol, declaraţia condamnatului că nu doreşte să fie transferat, nefiind

aduse la îndeplinire nici prevederile art. 128 alin. (4) şi ale art. 130 alin. (2) din Legea nr.

302/2004, în conformitate cu care transferarea poate fi cerută fie de către statul de condamnare,

fie de statul de executare prin intermediul autorităţilor competente; transferarea condamnatului

nu a fost solicitată de ministerele de justiţie, ci de însuşi condamnatul prin cererea transmisă de

către Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, Ministerului de Justiţie al României la 14 iulie

2004, cerere asupra căreia, aşa cum s-a arătat, acesta a revenit.

Având în vedere dispoziţiile legale menţionate şi actele dosarului, se constată că nu sînt

întrunite condiţiile, prevăzute în Legea nr. 302/2004 şi în protocolul adiţional, pentru admiterea

cererii de transferare a condamnatului, motiv pentru care recursul acestuia a fost admis, s-a

casat hotărârea şi s-a respins cererea de transferare [57].

În acest fel, o formă de cooperare a statelor în combaterea criminalităţii este şi

transferarea persoanelor condamnate, în vederea executării pedepsei, din statul unde au fost

condamnate, în statul de executare, care este, de regulă, acela al cărui cetăţean sau resortisanţi

sunt [181, pag. 31].

Prin urmare, actele normative interne ale Republicii Moldova ce se referă la transferul

persoanelor condamnate sunt în concordanţă cu reglementările de nivel internaţional. Drept

confirmare a acestui fapt poate servi ratificarea de către Republica Moldova la 11 martie 2004 a

Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21

martie 1983, şi a Protocolului adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor

condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997 [52, pag. 189].

117

2.5. Concluzii la capitolul 2

Admisibilitatea extrădării poate avea loc doar atunci când sunt întrunite anumite condiţii,

care, de regulă, sunt fixate în convenţiile de extrădare încheiate între state. În statele în care

există legi interne cu privire la extrădare, dispoziţiile acestora servesc ca norme complimentare

pentru tot ceea ce nu este reglementat prin convenţiile de extrădare şi ca norme principale -

atunci când nu există o convenţie de extrădare. Dacă extrădarea se face pe bază de simplă

reciprocitate, în lipsă de convenţie şi de lege specială, condiţiile extrădării sunt cele fixate de

dreptul internaţional, pe baze de uzanţe internaţionale.

Pentru ca extrădarea să aibă loc, aceasta trebuie să întrunească anumite condiţii: de fond

şi de formă. Condiţiile de fond se referă la persoană, la faptă şi la pedeapsă.

Extrădarea se aplică tuturor persoanelor care au săvârşit o infracţiune ori au fost

condamnate definitiv pentru o infracţiune săvârşită pe teritoriul unui stat ori contra intereselor

acestuia sau cetăţenilor săi şi s-a refugiat pe teritoriul altui stat, care nu este statul lor naţional şi

nu are o competenţă principală de a le judeca.

În practică este dominant principiul care stabileşte că persoana extrădabilă trebuie să fie

un străin pentru statul solicitat sau, cu alte cuvinte, este inadmisibilă extrădarea cetăţenilor părţii

solicitate. Totuşi, problema extrădării conaţionalilor rămâne a fi una de importanţă deosebită

pentru dreptul penal internaţional, deoarece fiecare stat prevede expres sau tacit acest principiu,

coroborat de anumite argumente pro sau contra. În ceea ce ne priveşte, suntem pentru

promovarea principiului neextrădării conaţionalilor, deoarece unicul stat care-i poate oferi

garanţii de apărare a drepturilor sale legitime este propriul stat şi nici unul altul nu v-a fi

cointeresat pe bună măsură de soarta persoanei străine. Deci, cetăţenii unui stat trebuie să

dispună de protecţie şi acoperire din partea acestuia.

O altă condiţie privind persoana a cărei extrădare se cere constă în cerinţa ca acea

persoană să nu fi fost, pentru fapta care face obiectul cererii de extrădare, definitiv judecată, sau

urmărirea penală să fi încetat pentru acea faptă pe teritoriul statului solicitat. Astfel, este vorba de

principiul non bis in idem, formulat expres în Convenţia europeană de extrădare, care prevede în

art. 9 că extrădarea nu se va acorda când persoana reclamantă a fost judecată definitiv de către

autorităţile competente ale părţii solicitate pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea este

cerută.

În cadrul condiţiilor de fond ale extrădării, fapta penală are un rol principal şi este

condiţia primordială a instituţiei extrădării. Astfel, pentru ca extrădarea să aibă loc, cererea de

extrădare trebuie să fie condiţionată de o faptă pentru care extrădarea este posibilă, adică o faptă

care nu face parte din categoria celor exceptate de la extrădare.

118

Din categoria faptelor exceptate de la extrădare fac parte, în primul rând, infracţiunile

politice, infracţiunile conexe cu infracţiunile politice şi infracţiunile militare.

Printre condiţiile de extrădare referitoare la faptă este şi cea care vizează locul săvârşirii

infracţiunii, şi anume ca fapta să fie săvârşită pe un teritoriu aflat sub suveranitatea unui stat,

altul decât cel pe care se găseşte refugiată persoana a cărei extrădare se solicită.

Spre deosebire de legislaţia României privind maximul prevăzut pentru ca infracţiunea să

prezinte o anumită gravitate şi anume o pedeapsă privativă de libertate mai mare de doi ani, sau

persoana solicitată să fi fost condamnată printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de

libertate mai mare de un an, legea penală a Republicii Moldova este mai aspră, deoarece minimul

prevăzut pentru ca fapta incumbată să prezinte gravitatea cerută de lege este cel puţin un an de

închisoare.

Principiul dublei incriminări are o mare importanţă pentru instituţia extrădării penale,

deoarece fără existenţa acestuia statul solicitant n-ar avea temei juridic să-l ceară pe făptuitor, iar

statul solicitat nu l-ar preda, întrucât nu l-ar putea considera infractor şi, prin urmare, nu poate

aplica careva măsuri de constrângere, inclusiv de natură penală.

Gravitatea faptei pentru care se acordă extrădarea este minim de un an de zile detenţie

sau mai aspră, iar în cazul condamnării minimul pedepsei trebuie să fie de 4 luni – termen

stipulat în Convenţia Europeană de extrădare şi de 6 luni – în celelalte tratate încheiate de

Republica Moldova cu alte state (România, Ucraina, Belarus, Letonia, Lituania, Georgia etc.).

Deci, pentru a iniţia extrădarea, infracţiunea săvârşită sau presupusă a fi săvârşită trebuie să

poată atrage acel minim de pedeapsă menţionat mai sus.

Procedura extrădării vizează altă categorie de condiţii privind existenţa şi regularitatea

cererii de extrădare şi a actelor ce trebuie să o însoţească. Acestea constituie condiţiile de formă

ale extrădării, cărora li se pot adăuga prin convenţii sau prin lege unele derogări şi posibilităţi de

remediere, care formează cadrul suplimentar al condiţiilor de formă. Prin condiţiile de formă este

stabilită procedura extrădării, care constă în verificarea legitimităţii şi regularităţii cererii de

extrădare. Tot din condiţiile de formă fac parte şi regulile privind ordinea de preferinţă a statelor

la extrădare, când sunt cereri din partea mai multor state.

Extrădarea reprezintă o componentă a procesului penal sau a procedurii de punere în

executare a hotărârilor judecătoreşti în materie penală, chiar dacă, sub aspectul procedurii de

extrădare, cererea de extrădare şi soluţionarea acesteia fac obiectul unui proces penal distinct,

purtat faţă de persoana a cărei extrădare se solicită de către autorităţile judiciare ale unui stat terţ,

necompetent teritorial şi material să exercite tragerea la răspundere penală a participantului la

săvârşirea unei infracţiuni.

119

Pentru iniţierea procedurii de extrădare a unei persoane este necesar să existe o cerere, care

este actul prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa de a obţine extrădarea unei persoane şi pe

baza căruia statul solicitat acordă extrădarea. De asemenea, sunt necesare anumite acte ce trebuie

să însoţească cererea de extrădare, care servesc ca temei, pentru obţinerea şi dovedirea datelor de

care depinde regularitatea cererii de extrădare, date ce trebuie neapărat cunoscute de statul solicitat

pentru ca acesta să poată verifica îndeplinirea condiţiilor de fond ale extrădării.

Efectul principal al extrădării în statul solicitat constă în predarea individului către statul în

drept să-1 judece şi să-1 supună la executarea pedepsei sau numai la aceasta din urmă. Un alt efect

al extrădării este transmiterea obiectelor găsite la percheziţie care au servit la săvârşirea infracţiunii

sau sunt produsul acesteia, precum şi toate actele care ar putea servi ca dovezi de vinovăţie. În ceea

ce priveşte efectele extrădării în statul solicitant, cel mai important este acela al atragerii pe

învinuit sau condamnat la răspundere penală sau executării sentinţei. Aplicând actul de extrădare

statul solicitant este obligat să se conformeze condiţiilor acestuia, deoarece asistenţa juridică, în

general, şi extrădarea, în special, se realizează în baza acordului de voinţă al ambelor state. De

asemenea, statul solicitant nu va putea extrăda pe individ altui stat, pentru aceeaşi faptă sau pentru

alta, decât cu acordul prealabil al statului solicitat iniţial.

Deşi obligaţia generală de respectare a legii, inclusiv a celei penale, se referă la toate

persoanele, există totuşi anumite categorii de subiecţi în cazul cărora, în virtutea unor funcţii pe

care le îndeplinesc, aplicarea legii penale cunoaşte unele limitări. Trebuie subliniat însă că şi în

aceste cazuri obligaţia respectării legii penale există. Calităţile care atrag limitările efectelor legii

penale nu constituie deci împrejurări care determină înlăturarea caracterului penal al faptei –

aceasta rămânând în continuare infracţiune – ci obstacole care împiedică tragerea efectivă la

răspundere şi aplicarea unei sancţiuni. Această caracteristică a anumitor funcţii sau demnităţi

publice de a atrage un tratament special de către legea penală este numită imunitate, care poate fi

condiţionată de reglementările intern sau de cele cu caracter internaţional.

Imunitatea diplomatică are ca efect sustragerea persoanei de sub imperiul legii penale,

indiferent care este natura şi gravitatea faptei comise. Singura măsură pe care autorităţile

naţionale o pot lua faţă de diplomatul care a comis o infracţiune este declararea sa ca persona

non grata şi expulzarea acestuia. Totuşi, statul care l-a acreditat pe diplomat poate renunţa la

protecţia acestuia printr-o declaraţie expresă, caz în care el poate fi judecat de către autorităţile

statului respectiv.

Generalizând analiza comparativă între extrădare şi procedurile sau instituţiile

asemănătoare, putem cu siguranţă puncta că instituţiile juridice respective se completează

reciproc şi, doar împreună, sunt mai efective în practica luptei internaţionale cu criminalitatea şi

120

asigurarea unei funcţionări bune al regimului de cooperare internaţională în domeniul juridic

penal.

3. INSTITUŢIA EXTRĂDĂRII ÎN REGLEMENTĂRILE LEGISLATIVE

ALE ALTOR STATE ŞI ÎN CONTEXTUL INSTRUMENTELOR

JURIDICE ALE UNIUNII EUROPENE

3.1. Extrădarea în cadrul sistemelor de drept continental şi de drept comun

Consolidarea sistemului de drept continental (romano-german), specific unui şir de state

din întreaga lume, a avut loc abia în sec. XIII, cristalizându-se prin prisma a patru subsisteme de

drept:

1) sistemul de drept francez, care include: Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg,

Bulgaria, Polonia, Portugalia, Spania, România, Republica Moldova etc.;

2) sistemul de drept german, care include aşa state ca: Germania, Austria, Elveţia,

Grecia, Japonia, Cehia şi Ungaria;

3) sistemul de drept scandinav, din care face parte: Danemarca, Norvegia, Finlanda,

Suedia şi Islanda;

4) sistemul de drept latino-american cu ţările din America Latină.

În ceea ce priveşte statele europene menţionate, acestea au, într-o măsură mai mare sau

mai mică, constituţii cu reglementări asemănătoare, a căror sursă de inspiraţie este comună –

legislaţia romanilor antici. Statelor ce aparţin acestui sistem de drept reglementează o bună parte

din instituţiile în materie penală, inclusiv extrădarea, prin intermediul tratatelor.

Marea majoritate a statelor, legislaţia căror aparţine sistemului de drept continental au

prevăzut expres în Codul penal instituţia extrădării, amplasată de regulă în partea generală, după

normele ce se referă la acţiunea legii penale în spaţiu.

De exemplu, în Italia normele juridice în materie de extrădare sunt reflectate în Codul

penal, Constituţia ţării neavând nici o reglementare cu privire la extrădare sau la necesitatea

corespunderii acestora cu careva tratate internaţionale. Prevederi asemănătoare există şi în

legislaţia penală a Federaţiei Ruse.

Unele state asigură suportul legislativ ierarhizat, astfel ca legea fundamentală a statului –

Constituţia, să înglobeze cel puţin cele mai importante instituţii de drept ale statului. Astfel de

prevederi cu privire la extrădarea infractorilor se conţin în constituţiile Franţei, Germaniei,

Italiei, Irlandei, Portugaliei şi Spaniei.

121

Poziţiile noilor constituţii sub aspectul reglementării normelor ce vizează extrădarea au

tangenţe comune doar principial, însă aprofundarea normei în care se conţine prevederea,

prezintă reglementări specifice. Spre exemplu, Constituţia Georgiei [169] conţine reglementări

analogice cu cele ale Constituţiei Republicii Moldova. Constituţia Ucrainei [170] acceptă

extrădarea tacit, reglementând doar anumite aspecte cu privire la refugiaţi: „străinilor şi

apatrizilor li se poate acorda azil, în conformitate cu legea în vigoare”. Constituţia statului

polonez [171] reglementează în mod expres instituţia extrădării, interzicând extrădarea cu

aplicarea violenţei a persoanelor suspectate (bănuite) de comiterea infracţiunilor cu caracter

politic.

Totuşi, în orice caz admisibilitatea extrădării v-a fi deliberată de instanţa de judecată şi nu

este absolut respinsă. Acest principiu este coroborat şi în Constituţia Italiei [75, pag. 667]. Iar în

art. 8 din Codul penal al acestei ţări sunt prevăzute infracţiunile împotriva intereselor politice ale

statului: violarea integrităţii teritoriale, libertatea şi independenţa statului, cooperarea cu

inamicul pe timp de război (dezertarea, trădarea de patrie), vânzarea de ostatici, spionajul,

divulgarea secretului de stat, îndemnarea la război (rebeliunea armată). Aici mai sunt incluse şi

infracţiunile care atentează la drepturile politice ale cetăţenilor. În acest context, infracţiuni

politice se consideră totalitatea infracţiunilor prevăzute de legea penală comise parţial sau total

din motive politice [172, pag. 128-129].

Codul penal al Republicii Moldova, precum şi cel al Federaţiei Ruse [173] nu cunoaşte

conceptul de infracţiuni politice. La acest capitol considerăm că legiuitorul nu a făcut referinţe

distincte, deoarece de fiecare dată se va face referire la componenţa de infracţiune concretă, din

care va rezulta motivul faptei comise, inclusiv cel politic sau de altă natură.

În statele cu sisteme de drept european, majoritatea aspectelor ce ţin de extrădarea

persoanelor sunt sesizate şi realizate de organele judiciare, în special judecătoriile de drept penal.

În acelaşi timp, multe state recunosc posibilitatea creării unor instanţe extraordinare, sau instanţe

ad hoc, care vor fi competente de a soluţiona problemele referitoare la extrădarea infractorilor,

indiferent dacă extrădarea este pasivă sau activă. Despre astfel de organe competente create se

vorbeşte în actele normative şi în literatura juridică a Austriei, Danemarcei, Franţei, Portugaliei,

Elveţiei, Spaniei, Islandei, Finlandei.

În istoria statelor europene elemente ale extrădării au apărut din cele mai străvechi

timpuri, când erau extrădaţi diplomaţii, care înfăptuiau acţiuni inadecvate în alt stat unde nu se

acceptau astfel de comportamente, îndeosebi cu caracter criminal. Treptat a luat naştere instituţia

imunităţii diplomatice – un fenomen nou care, cu trecerea timpului, şi-a lărgit sfera subiecţilor

asupra cărora acţiona imunitatea. Ulterior, de dreptul de a nu fi extrădat, beneficia persoana care

cerea azil politic unui alt stat după ce a comis o infracţiune pedepsibilă conform legislaţiei

122

statului de pe al cărui teritoriu se refugia. Mai târziu, din considerente politice, de dreptul de a nu

fi extrădat fac uz infractorii care au comis infracţiuni dintre cele mai ordinare. Un exemplu real

este cazul de neextrădare a teroriştilor letonieni Pranas Brazinscas şi fiul său Alighirdas

Brazinscas de către Turcia şi SUA, vinovaţi de răpirea unui avion la 15 octombrie 1970, care

urma cursa Batumi-Suhumi, asasinarea unui membru al echipajului şi rănirea a doi piloţi [87,

pag. 142-143].

În literatura de specialitate rusă din ultimii ani [14, pag. 12] se discută din ce în ce mai

mult despre un drept penal european, dezvoltat atât în cadrul Consiliului Europei, cât şi în cadrul

Uniunii Europene.

La nivelul Uniunii Europene, dacă în primele decenii de existenţă s-a considerat că

dreptul penal trebuie să rămână un apanaj exclusiv al legiuitorului naţional, în ultimii ani s-au

intensificat eforturile în vederea armonizării legislaţiilor penale naţionale şi adoptării unor acte

normative la nivel comunitar în domeniul dreptului penal. Un aport substanţial la această

evoluţie l-a constituit Tratatul de la Amsterdam (1997), care, continuând evoluţia începută prin

Tratatul de la Maastricht (1992), a prevăzut o consolidare a cooperării poliţieneşti şi judiciare în

materie penală. Astfel, în materia cooperării judiciare, art. 31 din tratat prevede facilitarea

extrădării între statele membre, prevenirea conflictelor de competenţă între state şi adoptarea

progresivă a unor reguli minimale privind elementele constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunile

aplicabile în domeniul criminalităţii organizate, terorismului şi traficului de droguri [148, pag.

406].

Pe linia acestei evoluţii se înscrie şi proiectul „Corpus Juris” ce conţine dispoziţii penale

privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, elaborat la iniţiativa Parlamentului

European. Astfel, proiectul denumit „Corpus Juris”, elaborat la cererea instituţiilor comunitare

de un grup de experţi în vederea unificării dispoziţiilor de drept penal substanţial şi procedural,

este menit să asigure o represiune mai eficientă a faptelor care aduc atingere intereselor

financiare ale Uniunii Europene.

În pofida criticilor care s-au adus procesului de unificare a dispoziţiilor penale la nivel

european, susţinându-se că, potrivit Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, materia

penală este de competenţa exclusivă a legislaţiei naţionale şi că instituţiile comunitare nu pot

impune statelor membre dispoziţii penale unitare, fără o investire din partea Parlamentului

European, în prezent se manifestă o puternică tendinţă de uniformizare a legislaţiei penale la

nivel european, pentru a răspunde în mod eficient creşterii criminalităţii internaţionale şi chiar

pentru ocrotirea intereselor Uniunii Europene.

Competenţa universală, recunoscută de cele mai multe dintre legislaţiile europene,

presupune o competenţă limitată la infracţiunile pe care statul în cauză s-a obligat să le reprime

123

ca efect al unor convenţii internaţionale. Spre exemplu, în dreptul spaniol sunt expres şi

exhaustiv prevăzute infracţiunile pentru care operează această competenţă universală – genocid,

terorism, piraterie, capturarea ilicită de aeronave, falsificare de monedă străină, trafic ilegal de

substanţe stupefiante, infracţiuni referitoare la prostituţie, alte fapte care, potrivit tratatelor sau

convenţiilor internaţionale, trebuie urmărite în Spania. Potrivit legislaţiei spaniole, în acest caz

nu este necesară condiţia dublei incriminări [140].

Şi în dreptul francez se consideră că universalitatea legii penale decurge în principal din

prevederile unor convenţii internaţionale şi se aplică în cazurile prevăzute de acestea. Astfel,

potrivit art. 113/12 Cod penal al Franţei, legea penală este aplicabilă infracţiunilor comise

dincolo de limita mării teritoriale, atunci când convenţiile internaţionale şi legea o prevăd [79].

Doctrina apreciază că universalitatea este condiţionată de aflarea infractorului pe teritoriul

Franţei, dar nu interesează dubla incriminare [107, pag. 260-261].

De asemenea, în dreptul belgian competenţa universală priveşte doar anumite infracţiuni

prevăzute expres de Codul penal sau de convenţii internaţionale, fără a exista o dispoziţie cu

caracter general în materie [107, pag. 260-261].

În cazul dreptului elveţian există o dispoziţie aparent asemănătoare cu cea din dreptul

românesc, dar, în realitate, şi aici competenţa universală este limitată la infracţiunile prevăzute

de convenţiile internaţionale. Potrivit Codului penal elveţian judecătorul este competent să

procedeze la judecarea unei infracţiuni comise în străinătate de un cetăţean străin împotriva unui

străin dacă: autorul se află în Elveţia; infractorul nu este extrădat; există dubla incriminare [165].

Prin urmare, nu se poate aplica principiul universalităţii în cazul altor fapte decât cele prevăzute

de tratate sau convenţii internaţionale [67, pag. 200].

La fel se întâmplă şi în dreptul german, unde Codul penal [84] prevede o listă de

infracţiuni comise în străinătate pentru care legea germană e competentă, ca efect al unor

convenţii internaţionale. Competenţa substitutivă intervine, în schimb, atunci când, din orice

motive, nu are loc extrădarea unui infractor în statul căruia îi revine competenţa principală, caz

în care statul pe al cărui teritoriu s-a refugiat infractorul poate proceda la judecarea acestuia.

Considerăm corectă separarea celor două situaţii şi reglementarea lor în mod distinct,

după modelul Codului penal german, dat fiind faptul că nu întotdeauna premisele de aplicare şi

efectele celor două competenţe sunt identice. Spre exemplu, în cazul unora dintre infracţiunile

care nimeresc sub incidenţa competenţei universale s-ar putea renunţa la cerinţa dublei

incriminări, în scopul asigurării unei reprimări eficiente a acestor fapte (aşa ar trebui procedat, de

exemplu, în cazul prostituţiei infantile sau a hărţuirii sexuale, bigamiei, care nu sunt incriminate

de toate legislaţiile).

124

Astfel, dacă toate condiţiile legii sunt întrunite, fapta va fi judecată potrivit legii penale a

statului solicitat, fără a interesa limitele de pedeapsă prevăzute de legea penală străină, chiar dacă

sunt mai favorabile. Acestea sunt cel puţin situaţiile de ipoteză în Codul penal al României şi cel

al Republicii Moldova.

Spre deosebire de reglementările specifice dreptului penal român şi cel al Republicii

Moldova, legislaţia elveţiană prevede aplicarea legii care este mai favorabilă inculpatului (legea

elveţiană sau legea statului unde infracţiunea a fost săvârşită).

De asemenea, unii doctrinari francezi [149, pag. 235-239] şi germani [153, pag. 32-41]

au formulat propuneri în sensul aplicării unei pedepse care să nu depăşească sancţiunea

prevăzută de legea penală a statului unde infracţiunea a fost comisă, dar deocamdată propunerea

nu a fost urmată de legiuitor.

Aşadar, principiul universalităţii legii penale este consacrat în prevederile art. 11 alin. (3)

CP RM, care stipulează că legea penală a Republicii Moldova se aplică pentru săvârşirea altor

infracţiuni decât cele pentru care s-ar aplica legea penală a Republicii Moldova conform

principiului realităţii. Este vorba de săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de tratatele

internaţionale la care Republica Moldova este parte de către cetăţenii străini sau apatrizi ce nu au

domiciliu permanent pe teritoriul Republicii Moldova, dacă nu au fost condamnaţi în statul

străin.

Vocaţia universală privind aplicabilitatea legii penale este justificată, pe de o parte, de

nevoia de a sancţiona infracţiunile săvârşite de străini în străinătate împotriva intereselor

României (poate fi vorba şi despre Republica Moldova) şi a cetăţenilor săi (altele decât cele

sancţionate în temeiul principiului realităţii), pe de altă parte, de necesitatea de a coopera în lupta

împotriva criminalităţii prin urmărirea şi judecarea oricărui infractor prins pe teritoriul ţării şi de

a nu tolera ca teritoriul statului să se transforme într-un loc de refugiu pentru infractorii din

diferite ţări [22, pag. 104], concept la care aderăm şi noi.

Sistemul de drept romano-german se întemeiază pe o serie de reguli clar elucidate în

situaţia ce condiţionează extrădarea:

a) dubla incriminare;

b) regula specialităţii;

c) neextrădarea propriilor cetăţeni.

Aceste reguli au fost instituţionalizate eficient şi sunt indispensabile pentru dreptul

european, fiind în corespundere totală cu principiile universale ale dreptului penal [117, pag.

214]. Menţionăm în acest sens că pentru majoritatea statelor europene, dreptul intern constituie o

bază legislativă fundamentată suficient pentru a putea fi admisă extrădarea, indiferent de faptul

dacă au aderat sau nu la tratatele internaţionale.

125

În ceea ce priveşte sistemul de drept comun (common-law), acesta mai este numit şi

anglo-saxon. Cadrul normativ al sistemului de drept respectiv în materie extradiţională nu

recunoaşte principiile universale unanim recunoscute de statele din sistemul de drept romano-

german.

Din cadrul statelor common-law fac parte SUA, Canada, Australia, Marea Britanie şi

Insulele Britanice, precum şi Africa de Sud.

Sistemul judiciar al Angliei, SUA şi al Canadei reprezintă sisteme tipice de drept comun.

Deşi în Anglia mecanismul înfăptuirii justiţiei este realizat prin prisma precedentului judiciar,

totuşi instituţia extrădării este reglementată prin lege organică. Astfel, Marea Britanie a fost

printre primele state care a adoptat o Lege privind extrădarea cetăţenilor în 1870 (după Belgia –

în 1833), prin care s-au realizat nenumărate schimbări, după care în final să întrunească toate

normele în materie într-o lege unică (1989).

În Canada astăzi acţionează Legea cu privire la extrădarea persoanelor din 1985, pe când

în SUA nu există o astfel de lege specială, fiindu-i consacrat capitolul 18 § 3181-3196 din Legea

statului cu modificările din 2004 [20, pag. 321-324].

Spre deosebire de ţările din sistemul continental, extrădarea persoanei cerute va putea fi

acceptată numai cu condiţia existenţei acordului de asistenţă juridică încheiat între statele părţi.

O altă distincţie esenţială constituie faptul posibilităţii de a fi extrădaţi proprii cetăţeni,

deliberată de o instanţă de judecată, şi executoriu.

Sistemul judiciar al acestor state infirmă existenţa unor norme de drept penal

internaţional, cu el şi principiul de neextrădare a conaţionalilor. Toate acordurile de asistenţă

juridică în materie, semnate cu alte state, nu exclude posibilitatea extrădării, lăsând loc pentru

tratative între state, după circumstanţele fiecărui caz particular de remitere a cetăţeanului pentru

a fi pornită urmărirea penală împotriva lui, spre judecare sau executarea pedepsei. Astfel de

acorduri, statele de drept comun încheie şi cu statele ce aparţin altor sisteme de drept, indiferent

de maximul pedepsei, dar cu condiţia că gradul de democratism al părţii solicitante să

corespundă nivelului cerut de partea solicitată. Prevederi similare există în acordul bilateral

dintre Canada şi Norvegia privind extrădarea. Explicaţia poziţiei respective ce vizează legislaţia

comună se fundamentează pe faptul că reglementările juridice în acest sens se conduc după

regula jurisdicţiei teritoriale – jus solis. Conform acestei reguli, jurisdicţia de la locul faptei se va

exercita numai în privinţa persoanelor care au comis infracţiuni pe teritoriul statului care judecă

cauza. Drept rezultat, cetăţeanul statului (de exemplu, canadian) care a comis fapta penală în

afara lui şi care s-a reîntors în ţară, după comiterea ei, poate rămâne nepedepsit [20, pag. 321-

324].

126

De multe ori, în practica judiciară a statelor din acest sistem de drept a fost expusă

poziţia, potrivit căreia principiul dublei incriminări este un principiu cazuistic, convenţional, dar

nu de drept penal internaţional [182, pag. 276]. Nu suntem de acord cu această idee, deoarece ea

este una pur subiectivă şi încalcă un principiu important al dreptului penal – nulla poena sine

lege. Dacă legea statului solicitat nu califică fapta care ar trebui să facă obiectul extrădării drept

infracţiune, atunci extrădarea nu poate fi admisă.

În faţa unei alte situaţii paradoxale se află statul solicitant, a cărui cerere de extrădare este

respinsă de statul solicitat pe motivul neincriminării faptei în propria legislaţie. Cadrul legal al

SUA în ceea ce priveşte extrădarea, reflectă apartenenţa la concepţia, potrivit căreia

transportarea ilegală a persoanei supuse extrădării pe teritoriul american nu lipseşte instanţa de

dreptul de a o supune urmăririi penale. Spre exemplu, în Hotărârea adoptată de Curtea Supremă a

SUA pe cazul Alvarez-Machain, este expus faptul că poate fi recunoscută veridică susţinerea că

„răpirea persoanei a fost şocantă”, şi că aceasta posibil să fi încălcat principiile dreptului

internaţional, însă circumstanţa respectivă nu constituie impediment de a-i fi examinată cauza

persoanei în privinţa căreia s-a dispus aducerea [101, pag. 138]. În cele din urmă, aceste poziţii

au provocat mari controverse din partea juriştilor Canadei şi a Angliei.

În ceea ce priveşte prescripţia, potrivit legii, aceasta se apreciază atât în raport cu

legislaţia statului solicitant, cât şi cu legislaţia statului solicitat. Această soluţie face obiectul

unor critici, dezacordul exprimat fiind nejustificat de instituirea unui motiv de refuz al extrădării

prin raportare la normele privind prescripţia din statul solicitat, mai ales atunci când acest stat nu

are nici o legătură cu infracţiunea comisă. Profitând de această reglementare, infractorii pot evita

cu uşurinţă consecinţele comiterii infracţiunii, alegând ca loc de refugiu teritoriul unui stat a

cărui legislaţie prevede termene de prescripţie foarte reduse.

Considerăm o prevedere binevenită situaţia când nu se va admite extrădarea în legătură

cu expirarea termenului de prescripţie pentru infracţiunea comisă în statul solicitant, dar nu şi în

cel solicitat, deoarece în practică astfel de situaţii se întâlnesc destul de des. Acest principiu

repercusionează unele situaţii excepţionale, cum ar fi, de exemplu, cazul lui D. Biggs, care a

comis un jaf din trenul poştal al Marii Britanii ce expedia 26 milioane de lire sterline. Fiind

prins şi condamnat la 30 ani de închisoare, a reuşit să evadeze şi peste câţiva ani a ajuns în

Brazilia, unde a conceput cu o cetăţeană braziliană un copil. Marea Britanie s-a adresat

Braziliei cu o cerere de extrădare, la care au primit răspuns negativ, motivat prin faptul că

legislaţia Braziliei nu admite extrădarea părintelui până ce copilul nu atinge vârsta majoratului.

Autorităţile britanice au repetat cererea după împlinirea vârstei cerute de lege, însă Curtea

Supremă a Braziliei a respins din nou cererea, motivând că D. Biggs nu poate fi extrădat,

127

întrucât a trecut termenul de prescripţie pentru această infracţiune, care, conform legii

naţionale, este de 20 ani [174].

Împlinirea termenului de prescripţie se apreciază în raport cu momentul cererii de

extrădare, astfel termenul neîmplinit întrerupându-se prin depunerea cererii şi suspendându-se în

caz de amânare a extrădării.

Termenul de prescripţie nu se aplică pentru o serie de infracţiuni internaţionale, cum ar fi

cele împotriva umanităţii şi infracţiunile de război. Pedeapsa eficientă pentru aceste categorii de

infracţiuni constituie un factor primordial în lupta împotriva comiterii lor, apărarea drepturilor

omului, consolidarea încrederii, securităţii omenirii, asigurarea păcii internaţionale, precum şi

ierarhia valorilor ocrotite de lege. De aceea, statele se obligă necondiţionat să întreprindă toate

măsurile necesare, în special de ordin legislativ, orientate spre crearea condiţiilor pentru

extrădarea persoanelor care au comis astfel de infracţiuni.

Controversele legislative dintre statele common-law sunt cu atât mai evidente dacă le

raportăm la alte mari sisteme de drept.

Sistemului de drept anglo-american î-i este specific nerecunoaşterea multor principii de

extrădare adoptate de alte state, cu caracter obligatoriu. Când există o cerere de extrădare între

două state ce aparţin a două sisteme diferite, cel mai eficient este acordul bilateral, deoarece

acesta va aborda cele mai specifice situaţii întâlnite fără a lăsa loc lacunelor legislative. Un

exemplu poate fi acordul de extrădare dintre Argentina şi SUA, încheiat conform principiului

asistenţei reciproce dintre state, conţinând 30 de categorii de componenţe infracţionale pentru

comiterea cărora este prevăzută extrădarea.

3.2. Instituţia extrădării în sistemul de drept musulman

Sistemul de drept musulman este considerat drept unul dintre cel mai arhaic sistem

normativ, care a apărut în Califatul arab în secolele VII – X [122, pag. 39] şi este parte

componentă a Islamului. Dreptul musulman diferă de celelalte izvoare de drept prin izvoare,

structură şi, în special, prin mentalitatea pur specifică.

Astăzi, sistemul de drept musulman guvernează o populaţie de peste 300 milioane de

oameni, normele acestuia fiind aplicate în toate statele arabe: Arabia Saudită, Afganistan,

Bangladesh, Iran, Pakistan, Turcia, Republica Yemen, Sudan etc.

Legea fundamentală care se plasează în vârful ierarhiei sistemului judiciar şi social din

aceste state este Coranul, constituit dintr-o o selecţie de 6300 citate, numite versete. Acestea şi

reglementează principiile juridice de drept penal, procedură penală, drept civil, familiar,

succesoral etc.

128

Specific sistemului de drept musulman este faptul că acesta nu acceptă extrădarea

persoanelor aflate pe teritoriul statelor lor unui stat cu religie nemusulmană, indiferent dacă

persoana solicitată pentru extrădare are sau nu are cetăţenia statului respectiv. În asemenea

cazuri, pentru ca infractorul să nu rămână nepedepsit, acesta îl va remite statului al cărui cetăţean

este pentru atragere la răspundere.

O importanţă esenţială în modernizarea sistemului de drept musulman o are cadrul

legislativ al Turciei, ale cărui tendinţe de evoluţie sunt vădit modificate într-o orientare de tip

european, cu aspecte ale sistemului de drept continental. Turcia este un stat cu religie

musulmană, dar cu tendinţe de dezvoltare europene, care s-a impus de-a lungul istoriei ca un stat

puternic şi cu influenţă asupra comunităţilor musulmane. De aceea, vom caracteriza cu titlu de

exemplu reglementările juridice ale instituţiei extrădării din Codul penal turc.

Astfel, primul Cod penal al Turciei a intrat în vigoare încă de la 1 martie 1926, la care au

fost efectuate peste 60 de modificări după modelul codului penal italian, adoptat în 1930, care a

avut o răsfrângere redutabilă asupra legii penale turce, transformând-o pe alocuri mai aspră sau

mai blândă.

Instituţiei extrădării i se consacră o tratare specială în noul Cod penal al Turciei [180].

Iniţial, legea penală (art. 9) făcea referiri la răspândirea largă în practica constituţională a

principiului de neextrădare a cetăţenilor turci. Potrivit prevederilor art. 38 alin. (9) din

Constituţia Turciei cetăţeanul turc nu poate fi extrădat unui stat străin după principiul realităţii

acţiunii legii. În acest context, autorul Faruk Erem afirmă că cetăţeanul turc care a comis o

infracţiune pe teritoriul altui stat şi s-a refugiat pe teritoriul Turciei nu poate fi transmis spre a fi

judecat de acel stat, indiferent de natura şi gravitatea faptei comise [76, pag. 115]. Astfel de

situaţii sunt reflectate în majoritatea acordurilor cu privire la extrădare, încheiate de Turcia cu

alte state (de exemplu, Acordul de extrădare încheiat de Turcia cu SUA).

Instituţiei extradiţionale turce îi este caracteristic principiul political offence exception

(excepţia infracţiunilor politice), potrivit căruia nu se va admite extrădarea pentru infracţiuni

politice legate de ţară în acest sens, respectându-se, de fapt, şi prevederile art. 3 al Convenţiei

Europene cu privire la extrădare, în care este menţionat că nu va fi extrădată persoana, dacă

infracţiunea cu privire la care se cere extrădarea constituie infracţiune politică.

De asemenea, un motiv temeinic pentru inexistenţa actului de extrădare este comiterea

unei infracţiuni militare.

Totodată, legea penală turcă face diferenţă între infracţiuni şi delicte. Astfel, pentru

infracţiuni se prevedea (anterior noilor modificări legislative din 15.02.2003) pedeapsa cu

moartea, detenţiunea pe viaţă, închisoarea, amenda în proporţii deosebite, iar comiterea delictelor

129

atrag o pedeapsă mai blândă – amendă, interzicerea practicării meseriei pe o perioadă stabilită de

instanţa de judecată etc.

Pe măsură ce s-au intensificat crimele cu caracter terorist, a fost adoptată legea cu privire

la lupta împotriva terorismului (12.04.1991), care constituie izvor de bază în acţionarea cauzelor

penale pornite pentru infracţiuni împotriva omenirii.

O particularitate a Codului penal turc este păstrarea aplicării pedepsei cu moartea, deşi, în

procesul de integrare europeană, numărul crimelor pentru care este prevăzută ca sancţiune

pedeapsa capitală, a fost redus considerabil. Cu atât mai mult, la 15 ianuarie 2003, Turcia a

semnat un protocol la Convenţia de apărare a Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale cu

privire la pedeapsa cu moartea din 28 aprilie 1993. În acest context, conform prevederilor legii

nr. 4771, pedeapsa capitală poate fi aplicată numai pentru infracţiunile comise pe timp de război.

Un exemplu în acest sens poate fi cazul Ocalan, care a provocat multe revolte până la soluţionarea

sa. Astfel, la 16 februarie 1999 reclamantul Obdulah Ocalan, cetăţean turc, a sesizat CEDO cu o

plângere individuală împotriva Turciei, susţinând violarea a 10 articole din Convenţia europeană a

drepturilor omului, dintre care dreptul la viaţă, interzicerea torturii, dreptul la libertate şi siguranţă,

dreptul la un proces echitabil. Însuşi inculpatul formează obiectul a şapte mandate de arestare turce

şi a unui aviz de căutare al Interpolului, fiind acuzat de acte de terorism. Reclamantul formulează

mai multe cereri de azil politic în mai multe state, dar este respins şi, ca rezultat, autorităţile statului

Kenyan îl extrădează autorităţilor turce, care îl deţin într-o închisoare turcă. Ulterior este

condamnat de Curtea de Securitate a statului, din Ankara, la pedeapsa capitală. În octombrie 2001,

art. 38 din Constituţie este modificat, în sensul că pedeapsa capitală nu mai poate fi pronunţată şi

executată, cu excepţia timpului de război. La 9 august 2002 pedeapsa cu moartea este abolită pe

timp de pace. La 3 octombrie 2002 Curtea de Securitate din Ankara constată că infracţiunile au fost

comise pe timp de pace şi constituie acte de terorism, comutând pedeapsa capitală în detenţiune pe

viaţă. Condamnatul depune recurs, invocând că a fost privat de libertate cu nerespectarea

procedurilor de extrădare, iar arestarea sa o consideră răpire, deoarece contravine legii Kenyene şi

normelor din dreptul internaţional. Prin urmare, CEDO constată că detenţia şi procesul său, care se

întemeiază pe o arestare ilegală, trebuie considerate ca nule şi neadecvate [130, pag. 37].

Art. 3 al Codului penal turc prevede că persoana care a comis o infracţiune pe teritoriul

Turciei, v-a fi pedepsită conform legii turce, iar cetăţeanul turc va fi tras la răspundere repetat de

o instanţă turcă, chiar dacă în privinţa lui a fost emisă deja o sentinţă în statul străin.

Cetăţeanul străin în privinţa căruia există o sentinţă pe teritoriul altui stat cu privire la

aceeaşi faptă penală comisă, de asemenea, va fi judecat în Turcia, la cererea Ministerului

Justiţiei. De altfel, cetăţeanul străin sau turc care a comis o infracţiune în străinătate, împotriva

intereselor statului turc, sau una din infracţiunile prevăzute la titlul VI, cap. I (infracţiuni

130

împotriva încrederii publice, falsul de obligaţii, cecuri, bani sau alte instrumente de plată) vor fi

atraşi la răspundere penală conform Codului penal turc. Pentru legislaţia penală în materie de

extrădare a Turciei este specifică supunerea răspunderii penale repetate a persoanelor pentru una

şi aceeaşi faptă, indiferent de faptul dacă au fost sau nu au fost emise sentinţe într-un stat străin.

La cererea autorităţilor Turciei aceştia vor fi judecaţi repetat de o instanţă turcă, dacă

infracţiunea nu este legată de falsificarea banilor străini.

Dacă un cetăţean străin a comis o infracţiune pe teritoriul altui stat împotriva Turciei sau

a cetăţenilor acestei ţări şi a fost supus răspunderii penale într-un stat străin, iar pedeapsa a fost

suspendată dintr-un motiv oarecare, sau a fost emisă o sentinţă de achitare, atunci cauza penală

va fi rejudecată de o instanţă turcă. În cazul în care pedeapsa deja stabilită este mai mică decât

cea prevăzută de Codul penal pentru aceeaşi faptă, pedeapsa se va completa. Atunci când

motivele anulării şi achitării nu coincid cu legea penală a Turciei, va fi emisă o nouă sentinţă.

În situaţia în care statul turc este stat solicitat într-un proces de extrădare şi v-a admite

cererea de extrădare (ţinându-se cont de prevederile art. 9 din Codul penal al Turciei, conform

căruia nu vor fi extrădate persoanele care au comis infracţiuni politice sau militare), extrădarea

poate fi admisă, dacă se constată că persoana extrădabilă este cetăţean străin şi fapta comisă de

acesta se referă la infracţiuni ordinare.

În general, statele din sistemul de drept musulman se impun printr-o rigiditate a legii

penale, reflectată asupra infractorului. Republica Turcă are încheiate acorduri de asistenţă

juridică cu mai multe state europene, dintre care Italia, Franţa, Belgia, Germania ş. a.

În plan internaţional este constatat faptul că majoritatea sesizărilor organizaţilor

internaţionale, inclusiv CEDO, cu reclamaţii privind încălcarea drepturilor la viaţă, atragerea la

răspundere penală cu sancţiunea capitală, parvin din partea cetăţenilor cu legislaţie musulmană:

sirieni (cazul Yurt şi cazul Ylhan versus Siria), sunniţi (Kamal Kurdi versus Suedia), turci (cazul

Yaman versus Turcia) ceceni (cazul Isaieva, Basaieva şi Iusupova versus Rusia) [106] etc.

Explicaţia acestui fenomen constă în însăşi sistemul legislativ şi reglementarea lacunară, care

adesea vine în contradicţie cu cele mai importante principii de drept penal. În cele din urmă,

cererile de refugiu pe teritoriile altor state sunt justificate prin asprimea legii penale şi procesual

penale, precum şi prin sancţiunile extrem de dure prevăzute pentru faptele comise în statele

musulmane. De altfel sunt progresive şi binevenite modificările din legea penală turcă. Tendinţa

de europenizare şi aderare la Uniunea Europeană îi impune statului o serie de reforme interne,

inclusiv legislative, care ar putea reduce numărul de părăsiri ale teritoriului Turciei în legătură cu

comiterea unei fapte penale. Dar integrarea în Uniunea Europeană nu este un deziderat pentru

multe state cu apartenenţă la sistemul de drept musulman, prioritate având vechile obiceiuri şi

cutuma şariatului.

131

Fiecare stat care nu îngăduie altui stat să efectueze pe teritoriul său acte privind

represiunea, dar convine ca organele sale să îndeplinească astfel de acte solicitate de alt stat, îşi

afirmă astfel, în modul cel mai cert, suveranitatea sa, şi manifestă în acelaşi timp solidaritatea cu

celelalte state în lupta contra criminalităţii [145, pag. 134].

3.3. Extrădarea şi predarea infractorilor – instrumente juridice

de contracarare a criminalităţii în spaţiul Uniunii Europene

Din momentul apariţiei în comunitatea statelor lumii ca stat independent şi suveran, atât

Republica Moldova, cât şi România au ratificat şi au aderat la o serie de convenţii internaţionale

de asistenţă juridică în materie penală. Astfel, la etapa actuală de dezvoltare a societăţii

colaborarea internaţională între state suverane şi egale în drepturi devine o realitate

incontestabilă, impusă de o serie de necesităţi obiective.

În acest sens, prin eforturile şi măsurile realizate, se tinde spre dezvoltarea unor legături

pe tărâm economic, cultural şi ştiinţific cu alte state, incluzându-se în circuitul mondial de valori

materiale şi spirituale. Particularităţile asistenţei juridice internaţionale în domeniul juridic,

decurg din însuşi specificul dreptului penal şi al raporturilor juridice pe care le disciplinează.

După cum este bine cunoscut, extrădarea este definită în dreptul internaţional public ca

un act de suveranitate al statului. Privită din această perspectivă, încă de la începuturi şi până în

zilele noastre extrădarea, astfel cum este reglementată în tratatele internaţionale, bilaterale sau

multilaterale, şi în legislaţia internă a majorităţii statelor, a rămas cantonată în formalism [155,

pag. 27-28], iar procedurile de extrădare implică un rol mai mult sau mai puţin ridicat al

factorului politic, mai precis al puterii executive. În Statele Unite ale Americii, de exemplu, pe

baza unei hotărâri cu rol de aviz a instanţei judecătoreşti, decizia finală privind extrădarea o ia

Secretarul de Stat (ministrul de externe), aceasta deoarece, pornind de la separaţia între puterile

executivă, legislativă şi judecătorească, se consideră că extrădarea şi în general cooperarea

internaţională ţine de politica externă şi relaţiile internaţionale ale statului, un argument

suplimentar fiind că tratatele internaţionale sunt negociate şi încheiate de executiv. Mai mult, se

apreciază că puterea executivă este „mai bine plasată” pentru a se pronunţa asupra unor aspecte

precum respectarea drepturilor omului în statul solicitant sau competenţa autorităţilor solicitante

[8].

Până de curând, nici cooperarea între statele membre ale Uniunii Europene în materia

extrădării şi predării infractorilor nu făcea excepţie de la „canoanele clasice” ale procedurilor de

132

extrădare [143, pag. 9]. De altfel, şi astăzi, în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene

(nu este cazul României), în relaţia cu statele terţe, puterea executivă, de regulă prin ministerele

de justiţie, are un rol decisiv în procedura de extrădare, instanţele judecătoreşti pronunţând doar

hotărâri cu rol de aviz, decizia finală fiind luată fie de ministrul justiţiei (de exemplu, Italia,

Austria, Suedia), fie de Guvern (Consiliul de Miniştri – de exemplu, Franţa şi Spania) aşa cum se

întâmpla şi în România sub imperiul Legii nr. 4/1971.

Având în vedere că cooperarea judiciară în materie penală între statele membre ale

Uniunii Europene rămâne una inter-guvernamentală, vreme îndelungată statele membre ale

Uniunii Europene au cooperat în materia extrădării în baza tratatelor de extrădare bilaterale sau a

convenţiilor multilaterale aplicabile, dintre care cea mai importantă este Convenţia europeană de

extrădare (a Consiliului Europei), adoptată la Paris la 13 decembrie 1957.

Treptat, odată cu adâncirea integrării economice şi politice, statele membre au resimţit

nevoia accelerării şi simplificării procedurilor de extrădare în relaţia dintre ele.

Un prim pas în acest scop, a fost realizat între statele Benelux, prin Tratatul de extrădare şi

asistenţă judiciară în materie penală între Regatul Belgiei, Marele Ducat al Luxemburgului şi

Regatul Ţărilor de Jos, Bruxelles, 27 iunie 1962, intrat în vigoare la 11 decembrie 1967.

Următorul pas s-a realizat prin Acordul de la San Sebastian din 1989, prin care statele membre

ale Comunităţilor Europene conveneau să accepte comunicarea prin fax a cererilor de extrădare

şi a actelor anexate acestora. Cele mai importante instrumente convenţionale în materie adoptate

în cadrul Uniunii Europene sunt Convenţiile din 1995 şi 1996 [120, pag. 948].

La 10 martie 1995 a fost adoptată, la Bruxelles, în temeiul art. K 3 al Tratatului de la

Maastricht, Convenţia referitoare la procedura simplificată de extrădare între statele membre ale

Uniunii Europene [53]. Această convenţie îşi propunea să faciliteze aplicarea Convenţiei

europene de extrădare din 13 decembrie 1957, prin simplificarea şi îmbunătăţirea procedurilor de

extrădare. Potrivit Convenţiei din 1995, persoanele arestate provizoriu în temeiul art. 16 din

Convenţia europeană de extrădare sunt predate după o procedură simplificată.

Astfel, informaţiile care trebuie comunicate de statul solicitant, potrivit art. 4 din

Convenţie, sunt limitate la datele de identitate ale persoanei căutate, autoritatea care cere

arestarea, existenţa unui mandat de arestare sau a unui act având valoare egală, încadrarea

juridică şi natura infracţiunii, descrierea circumstanţelor în care s-a săvârşit infracţiunea, inclusiv

ora, locul şi gradul de participare a persoanei căutate, în măsura posibilului, consecinţele

infracţiunii.

Potrivit art. 5 – 8 din Convenţie, în cazul în care persoana căutată consimte la predarea

către statul solicitant, statul solicitat trebuie să se asigure că acesta este dat voluntar şi în deplină

cunoştinţă de consecinţele juridice ale acestuia; într-o asemenea situaţie nu mai este necesară

133

prezentarea unei cereri formale de extrădare. De asemenea, art. 9 din Convenţie reglementează

posibilitatea renunţării la beneficiul regulii specialităţii. Potrivit acestui text, statul solicitat poate

să declare că renunţă la această regulă atunci când persoana extrădabilă consimte la extrădare şi

renunţă expres la regula specialităţii.

Convenţia din 1995 conţine dispoziţii derogatorii de la Convenţia Consiliului Europei din

1957 şi în ceea ce priveşte comunicarea hotărârii de extrădare (aceasta poate fi comunicată direct

între autorităţile centrale, potrivit art. 10) şi termenul predării efective (care trebuie să se

realizeze, potrivit art. 11 alin. 1, în cel mult 20 de zile de la data comunicării hotărârii de

predare).

De asemenea, potrivit art. 13 din Convenţie, atunci când persoana extrădată renunţă la

regula specialităţii nu se mai aplică, în relaţia dintre statele membre ale UE, dispoziţiile art. 15

din Convenţia europeană de extrădare, referitoare la re-extrădare. Convenţia conţine şi dispoziţii

simplificatoare referitoare la procedura de acordare a tranzitului.

Convenţia de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la Dublin la

27 septembrie 1996, în temeiul art. K 3 din Tratatul de la Maastricht, avansează şi mai mult în

simplificarea procedurilor de extrădare între statele membre. Această convenţie are scopul de a

completa şi a facilita aplicarea între statele membre ale Uniunii Europene a dispoziţiilor

Convenţiei europene de extrădare din 13 decembrie 1957, a Convenţiei europene pentru

reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977 şi a Convenţiei din 1990 de aplicare a Acordului de

la Schengen din 14 iunie 1995 şi a Capitolului I din Tratatul Benelux din 1962, modificat prin

Protocolul din 11 mai 1974.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Convenţia din 1996, dau loc la extrădare faptele pedepsite de

legea statului membru solicitant cu o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privativă de libertate

maximă de cel puţin 12 luni şi de legea statului solicitat cu o pedeapsă maximă de cel puţin şase

luni. De asemenea, extrădarea nu poate fi refuzată pe motiv că legislaţia statului membru

solicitat nu prevede acelaşi tip de măsură privativă de libertate ca legislaţia statului solicitant.

Articolul 3 din Convenţia din 1996 reglementează situaţia cererilor de extrădare care au ca obiect

infracţiuni calificate de legea statului solicitant ca infracţiuni de conspiraţie sau asociere în

vederea săvârşirii de infracţiuni, caz în care extrădarea nu poate fi refuzată pe motivul că legea

statului solicitat nu prevede aceleaşi fapte ca infracţiuni dacă asocierea sau conspiraţia are ca

scop una sau mai multe din infracţiunile prevăzute de art. 1 şi 2 din Convenţia europeană pentru

reprimarea terorismului sau orice altă infracţiune pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate

sau măsură de siguranţă privativă de libertate de cel puţin douăsprezece luni privind traficul de

stupefiante şi alte forme de criminalitate organizată sau alte acte de violenţă îndreptate împotriva

134

vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii unei persoane, creând un pericol colectiv pentru

persoane.

Articolul 5 reglementează diferit faţă de art. 3 din Convenţia europeană de extrădare

situaţia infracţiunilor politice. Potrivit alineatului (1) al acestui articol, în aplicarea acestei

Convenţii, nici o infracţiune nu poate fi considerată infracţiune politică sau conexă unei

asemenea infracţiuni ori inspirată din motive politice. Totuşi, statele membre pot formula o

declaraţie în sensul că nu aplică art. 5 alin. (1) decât în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 1 şi 2

din Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului.

De asemenea, Convenţia UE din 1996 nu modifică dispoziţiile art. 3 alin. 2 din Convenţia

europeană de extrădare şi ale art. 5 din Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului,

astfel încât extrădarea poate fi refuzată dacă se apreciază că cererea de cererea de extrădare

motivată printr-o infracţiune de drept comun a fost prezentată în vederea urmăririi sau pedepsirii

unei persoane pentru considerente de rasă, de religie, de naţionalitate sau de opinii politice ori ca

situaţia acestei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul dintre aceste motive.

Convenţia UE din 1996 prevede, în art. 6, că extrădarea se acordă şi în cazul aşa-numitelor

infracţiuni fiscale.

Deosebit de important este că articolul 7 alin. (1) instituie regula potrivit căreia

extrădarea nu poate fi refuzată pe motiv că persoana care face obiectul cererii de extrădare este

cetăţean al statului solicitat. Totuşi, statele membre pot formula o rezervă cu privire la acest

articol.

O modificare importantă faţă de condiţiile de extrădare stabilite prin Convenţia

europeană din 1957 este cea legată de prescripţie. Astfel, potrivit art. 8 din Convenţia UE din

1996, extrădarea nu poate fi refuzată pe motiv că potrivit legii statului solicitat a intervenit

prescripţia, îndeplinirea prescripţiei fiind verificată doar potrivit legii statului solicitant. Totuşi,

extrădarea poate fi refuzată pe motivul prescripţiei faptei potrivit legii statului solicitat dacă acest

stat era competent să judece fapta respectivă. Dispoziţii similare conţine articolul 9, referitor la

amnistie.

Articolul 10 din Convenţia Uniuni Europene din 1996 conţine derogări importante şi de

la regula specialităţii, astfel cum este stabilită în art.14 din Convenţia europeană de extrădare.

Astfel, regula specialităţii nu se aplică în cazul faptelor care nu au făcut obiectul cererii de

extrădare dacă:

a) faptele respective nu sunt pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate sau măsură

de siguranţă privativă de libertate;

b) faptele nu dau loc la o măsură restrictivă a libertăţii individuale;

135

c) persoana extrădată este supusă executării unei pedepse neprivative de libertate,

inclusiv o pedeapsă sau măsură pecuniară, sau unei măsuri care o substituie, chiar

dacă este restrictivă a libertăţii individuale;

d) persoana urmărită, judecată, deţinută în vederea executării unei pedepse sau măsuri

de siguranţă sau supusă oricărei alte restrângeri a libertăţii sale individuale renunţă

expres, după predare, la beneficiul regulii specialităţii pentru fapte anterioare predării.

Printr-o declaraţie făcută în acest scop de statele membre, consimţământul prevăzut la art.

14 din Convenţia europeană de extrădare poate fi prezumat.

În ceea ce priveşte re-extrădarea către un stat membru UE, art. 12 din Convenţia UE din

1996 prevede că nu se aplică art. 15 din Convenţia europeană de extrădare, cu excepţia cazului în

care se formulează o declaraţie în sens contrar şi a cazului prevăzut de art. 13 din Convenţia UE

din 1995.

Decizia Consiliului 2003/169/JAI din 27 februarie 2003 stabileşte care dispoziţii ale celor

două convenţii constituie dezvoltări ale acquis-ului Schengen.

În ceea ce priveşte mandatul european de arestare, acesta reprezintă o veritabilă revoluţie

în domeniul procedurii de extrădare şi predare a persoanelor care se sustrag de la urmărire

penală, judecată sau executarea unei pedepse [142, pag. 181]. Dacă simplificarea procedurilor de

extrădare era un obiectiv, cel puţin declarat, al tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, în

ceea ce priveşte modalitatea în care această simplificare ar trebui să se realizeze poziţiile statelor

membre au fost diferite.

Adoptarea deciziei-cadru privind mandatul european de arestare, cel puţin în forma

actuală, deşi era un obiectiv afirmat încă de la Consiliul European de la Tampere din 15 şi 16

octombrie 1999, nu s-ar fi realizat, poate, dacă nu ar fi fost tragicele atentate din Statele Unite ale

Americii de la 11 septembrie 2001. A fost nevoie de un asemenea eveniment dramatic, pentru ca

statele membre ale Uniunii Europene să conştientizeze necesitatea adoptării unui mecanism

simplificat de predare a persoanelor care se sustrag justiţiei, care reprezintă totodată şi un mijloc

deosebit de eficient de luptă împotriva terorismului şi a altor forme grave ale criminalităţii

transnaţionale. Astfel, prin decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din

13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele

membre ale Uniunii Europene [60], s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliului

European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 ca, între statele membre ale Uniunii

Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag

executării unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă

definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală

de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecării.

136

Astfel, începând cu 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii Europene se mai

aplică, pe lângă dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale, multilaterale şi bilaterale

privind extrădarea, dispoziţiile privind mandatul european de arestare. În conformitate cu

dispoziţiile art. 34 din decizia-cadru, aceasta urma să fie transpusă în legislaţiile statelor membre

până la 31 decembrie 2003 şi să se aplice începând cu 1 ianuarie 2004. În practică, doar 8 state

membre din cele 15 de la acea dată au respectat acest termen, procesul de implementare

devenind complet abia în 2005. În prezent, toate cele 27 de state membre au transpus decizia-

cadru şi aplică procedurile de predare în baza unui mandat european de arestare.

La luarea deciziei instituirii unui mandat european de arestare, care să înlocuiască

procedura formală de extrădare prevăzută de tratatele internaţionale referitoare la extrădare (între

care, cele mai importante sunt Convenţia europeană de extrădare, Paris, 13 decembrie 1957 şi

Protocoalele sale adiţionale, adopatate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978,

Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1977,

Convenţia privind simplificarea procedurii de extrădare între Statele Membre ale Uniunii

Europene, adoptată la Bruxelles 10 martie 1995 şi Convenţia privind extrădarea între Statele

Membre ale Uniunii Europene, adoptată la Dublin la 27 septembrie 1996), s-a avut în vedere, în

primul rând, obiectivul propus, ca Uniunea să devină un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei,

care nu poate fi atins în mod optim în sistemul convenţiilor de extrădare, care instituie o

procedură de extrădare formală şi greoaie.

După cum se arată în însuşi preambulul deciziei-cadru, mandatul de arestare european

este prima măsură concretă în domeniul dreptului penal, care implementează principiul

recunoaşterii reciproce, pe care Consiliul European o aprecia ca fiind “piatra unghiulară” a

cooperării judiciare.

Schimbările radicale pe care revoluţia reprezentată de mandatul european de arestare le-a

adus, au avut însă un impact direct asupra sistemelor constituţionale din statele membre ale

Uniunii Europene.

Adoptată sub impulsul „9/11”, decizia-cadru privind mandatul european de arestare a

ridicat statelor membre probleme de constituţionalitate în procesul de transpunere a acesteia în

dreptul lor intern şi ulterior transpunerii, sub cel puţin trei aspecte: predarea propriilor cetăţeni,

drepturile şi garanţiile procesuale şi dubla încriminare.

După cum se ştie, ca o consecinţă directă a faptului că extrădarea este considerată un act

de suveranitate al statului [146, pag. 141], numeroase sisteme constituţionale, inclusiv din state

membre ale Uniunii Europene, păstrează regula neextrădării propriilor cetăţeni, deşi aceasta

constituie unul din obstacolele în calea unei cooperări eficiente între state în materie penală.

137

Interdicţia extrădării propriilor cetăţeni nu este reglementată în statele de drept anglo-saxon, însă

constituie o tradiţie constituţională în ţările de drept continental.

Având în vedere că decizia-cadru privind mandatul european de arestare nu

reglementează, printre motivele obligatorii sau cele facultative de neexecutare a unui mandat

european de arestare cetăţenia persoanei urmărite majoritatea statelor membre au fost nevoite ca

anterior transpunerii în dreptul intern a acestei decizii-cadru să îşi revizuiască acele dispoziţii din

legea fundamentală care interziceau extrădarea propriilor cetăţeni. Nu a fost şi cazul Poloniei,

care a păstrat în articolul 55 din Constituţie interdicţia extrădării propriilor cetăţeni, mizând pe

argumentul că procedura de predare în baza unui mandat european de arestare ar avea o natură

juridică diferită de procedura de extrădare, trecând cu vederea faptul că extrădarea clasică şi

predarea în baza unui mandat european de arestare au acelaşi efect final cu privire la persoană.

Prin decizia Curţii Constituţionale polone din 27 aprilie 2005, P1/2005, s-a statuat însă că

“art. 607t paragraful 1 din Codul de procedură penală, care permite predarea unui cetăţean

polonez către un alt stat membru al UE în baza unui mandat european de arestare, încalcă

prevederile art. 55 alin. (1) din Constituţie”. O decizie similară a pronunţat şi Curtea Supremă a

Republicii Cipru (decizia 294 din 7 noiembrie 2005).

Interdicţia absolută a extrădării propriilor cetăţeni a fost consacrată şi de Constituţia

României din 1991, în articolul 19 alin. (1). În procesul de integrare europeană, inclusiv pentru a

putea transpune decizia-cadru privind mandatul european de arestare, s-a impus revizuirea

Constituţiei României şi sub acest aspect. Totuşi, neextrădarea propriilor cetăţeni a rămas regula

constituţională şi după revizuirea din octombrie 2003, alineatul (2), nou introdus, stabilind

condiţiile în care, ca excepţie de la regulă, cetăţenii români pot fi extrădaţi din România. Astfel,

art. 19 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată, prevăd: „(1) Cetăţeanul român nu

poate fi extrădat sau expulzat din România. (2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1),

cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în

condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.”

Cu regret, constatăm că deşi articolul 19 din Constituţie a fost revizuit şi pentru

facilitarea aplicării mandatului european de arestare în cazul în care autorităţilor judiciare

române de executare li se solicită predarea unor cetăţeni români, totuşi predarea urmăritului către

un alt stat suveran, forma în care este redactat alineatul al doilea al acestui articol, nou introdus

prin legea de revizuire, nu răspunde adecvat acestui obiectiv, permiţând extrădarea cetăţenilor

români dacă sunt întrunite trei condiţii cumulative: existenţa unei convenţii care să permită

extrădarea propriilor cetăţeni, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi existenţa reciprocităţii

în ceea ce priveşte extrădarea propriilor cetăţeni (adică şi legea statului solicitant să permită

extrădarea propriilor cetăţeni).

138

Or, legiuitorul se pare că nu a observat că mandatul european de arestare nu este instituit

printr-o convenţie internaţională, ci printr-o decizie – cadru a Consiliului. Iată de ce, există riscul

invocării unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 şi 88 din Legea nr. 302/2004

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările

ulterioare.

Date fiind deficienţele revizuirii legii fundamentale sub acest aspect, soluţiile de

compromis, pentru a combate o eventuală excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale

care permit predarea cetăţenilor români în baza unui mandat european de arestare, sunt fie de a

susţine că art. 19 din Constituţie nu se aplică în cazul mandatului european de arestare, deoarece

acesta instituie o altă procedură decât extrădarea, fie de a considera că, în cazul mandatului

european de arestare, convenţia despre care se face vorbire în art. 19 alin. (2) din Constituţie este

însuşi Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, prin care ţara noastră s-a angajat

inclusiv să aplice mandatul european de arestare, această din urmă soluţie, coroborată cu art. 148

raportat la art. 11 din Constituţie putând, în opinia noastră, combate eficient o eventuală excepţie

de neconstituţionalitate. La aceeaşi soluţie se poate ajunge şi prin interpretarea voinţei

legiuitorului constituant român, care, în mod categoric, spre deosebire de situaţiile din Polonia şi

Germania, a fost în sensul permiterii, ca excepţie de la regula neextrădării propriilor cetăţeni, a

extrădării şi predării cetăţenilor români, sub anumite condiţii, atunci când există o obligaţie

internaţională (în acest sens larg putând fi interpretat termenul „convenţie internaţională”), cum

este şi cazul obligaţiilor care derivă pentru România din aderarea la Uniunea Europeană şi

implicit la tratatele constitutive ale acesteia.

Ca şi alte măsuri menite a lupta eficient împotriva formelor grave ale criminalităţii

transnaţionale, îndeosebi a terorismului, şi decizia-cadru privind mandatul european de arestare

poate fi considerată, în ciuda punctului 12 din Preambul, ca putând aduce atingere unor drepturi

şi garanţii procesuale, mai ales dacă nu este transpusă în dreptul intern al statelor membre şi în

spiritul ei, nu numai în litera ei.

Prin decizia nr. 2 BvR 2236/04 din 18 iulie 2005, al doilea Senat al Curţii Constituţionale

Federale a Germaniei a decis că Legea privind mandatul european de arestare (Europäisches

Haftbefehlsgesetz) este neconstituţională. Curtea a reţinut că această lege este neconstituţională,

deoarece legiuitorul german a transpus decizia-cadru privind mandatul european de arestare de o

manieră disproporţionată şi nu a ţinut seama de necesitatea respectării drepturilor fundamentale,

inclusiv dreptul de a beneficia de o cale de atac.

Curtea Constituţională Federală Germană nu a identificat vreo obligaţie concretă care

decurge din decizia-cadru privind mandatul european de arestare ca fiind contrară Constituţiei

germane, dar a pus la îndoială întreaga filosofie care stă la baza instrumentelor Uniunii Europene

139

privind cooperarea judiciară: recunoaşterea reciprocă şi încrederea reciprocă între statele

membre. Curtea Constituţională Federală germană a considerat, de asemenea, că în legea

germană nu s-a ţinut seama de faptul că, deşi nu include cetăţenia printre motivele obligatorii sau

facultative de neexecutare, decizia-cadru permite totuşi impunerea anumitor condiţii pentru

predarea propriilor cetăţeni.

Trebuie spus că instanţa constituţională germană se consideră un veritabil arbitru al

competenţelor Uniunii Europene în raport cu legea fundamentală germană, după cum s-a putut

constata din deciziile sale în cazurile Solange I şi II, Maastricht şi „Disputa bananelor”,

Din acest punct de vedere, legiuitorul român a avut în vedere, prin dispoziţiile Titlului III din

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum au

fost modificate şi completate prin Legea nr. 224/2006 – văzând şi „experienţa” germană – să

asigure un nivel ridicat de protecţie juridică persoanei urmărite în baza unui mandat european de

arestare, mecanismul de predare prevăzut de legea română oferindu-i acesteia suficiente garanţii

procesuale. De asemenea, în legea română au fost transpuse şi condiţiile speciale permise de

decizia-cadru privind predarea propriilor cetăţeni.

Un alt aspect care poate suscita critici de neconstituţionalitate este art. 2 alin. (2) din

decizia-cadru, care, pentru o listă de 32 de fapte grave nu mai impune verificarea dublei

incriminări a faptei. Este vorba despre următoarele fapte cu caracter penal:

1) apartenenţa la o organizaţie criminală;

2) terorismul;

3) traficul de persoane;

4) exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;

5) traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope;

6) traficul ilicit de arme, muniţie şi materiale explozive;

7) corupţia;

8) frauda, inclusiv frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor

Europene, în sensul Convenţiei privind protejarea intereselor financiare ale

Comunităţilor Europene din 26 iulie 1995;

9) spălarea produselor infracţiunii;

10) falsificarea, inclusiv falsificarea monedei euro;

11) criminalitatea informatică;

12) infracţiunile împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii animale pe cale de

dispariţie şi traficul ilicit de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;

13) facilitarea intrării şi a şederii ilegale;

14) omuciderea voluntară, loviturile şi vătămările corporale grave;

140

15) traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;

16) răpirea, sechestrarea şi luarea de ostatici;

17) rasismul şi xenofobia;

18) jafurile organizate sau armate;

19) traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţile şi operele de artă;

20) înşelăciunea;

21) racketul şi extorcarea de fonduri;

22) contrafacerea şi pirateria produselor;

23) falsificarea de documente administrative şi traficul de falsuri;

24) falsificarea mijloacelor de plată;

25) traficul ilicit de substanţe hormonale şi de alţi factori de creştere;

26) traficul ilicit de materiale nucleare şi radioactive;

27) traficul de vehicule furate;

28) violul;

29) incendierea cu intenţie;

30) crimele de competenţa Curţii Penale Internaţionale;

31) sechestrarea ilegală de aeronave şi nave;

32) sabotajul.

Dubla incriminare a fost, până nu demult, o regulă în materia extrădării ce nu cunoştea

excepţii. Această condiţie, potrivit căreia pentru a se acorda extrădarea este necesar ca fapta

săvârşită de persoana extrădabilă să fie prevăzută ca infracţiune nu numai de legea statului

solicitant, ci şi de legea statului solicitat, îşi are originea într-un principiu de bază al dreptului

penal – nullum crimen sine lege.

Principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce, care stau la baza deciziei-cadru privind

mandatul european de arestare, precum şi necesitatea de a înlătura unul dintre obstacolele majore

în calea cooperării internaţionale în materie penală care este, alături de neextrădarea propriilor

cetăţeni, regula dublei incriminări, în contextul în care nici măcar la nivelul UE nu există o

reglementare unică în materia dreptului penal, au făcut pe cei care au elaborat această decizie-

cadru să aibă în vedere înlăturarea acestei condiţii, după cum am arătat mai sus.

Or, numeroase Constituţii ale statelor membre, sau cel puţin codurile penale, conţin

dispoziţii în aplicarea principiului nullum crimen sine lege. Este şi cazul Constituţiei României –

art. 23 alin. (12), precum şi a Constituţiei Republicii Moldova – art. 21.

După cum am arătat, decizia-cadru privind mandatul european de arestare este adesea

acuzată de un deficit în ceea ce priveşte respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului.

141

Deşi s-a argumentat că nu există un risc de încălcare a drepturilor omului în procedurile

de cooperare judiciară între statele membre ale Uniunii Europene, întrucât toate statele membre

sunt parte la Convenţia europeană a drepturilor omului, un asemenea risc există, deoarece

accesul la CEDO este limitat în general în materia extrădării, iar Carta drepturilor şi libertăţilor

fundamentale a Uniunii Europene este încă un instrument fără forţă obligatorie.

Trei drepturi fundamentale ar putea fi, teoretic, afectate: dreptul la libertate (art. 5 din

CEDO), dreptul la un proces echitabil (art. 6 din CEDO şi art. 47 din Cartă), dreptul la viaţă

familială (art. 8 din CEDO).

În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 5 din CEDO, este de observat în prealabil că,

inerent, acesta face referire la litera f) doar de expulzare şi extrădare. Propunerea Comisiei

Europene privind decizia-cadru privind mandatul european de arestare menţiona clar că

procedura de predare în baza unui mandat european de arestare trebuie asimilată celei de

extrădare la care se referă art. 5 din CEDO. Şi o asemenea abordare este în opinia noastră foarte

corectă, devreme ce această procedură nu face decât să elimine formalităţile birocratice şi

administrative de extrădare şi să treacă direct al efectul fundamental al extrădării care este

predarea persoanei urmărite. Atât procedura de extrădare, cât şi cea de predare în baza unui

mandat european de arestare au aceleaşi efecte. Pe de altă parte, în textul adoptat al deciziei-

cadru nu se face această precizare terminologică şi cum decizia-cadru, spre deosebire de

convenţii, nu este însoţită de un raport explicativ, acest aspect trebuie să facă obiectul practicii

judiciare din statele membre şi, eventual, a CEDO.

Articolul 5 paragraful 1 lit. f) din CEDO cere ca detenţia unei persoane în vederea

extrădării să fie legală. Totuşi, competenţa Curţii este limitată la examinarea existenţei unei baze

legale pentru detenţie şi dacă decizia de arestare în vederea extrădării ar putea sau nu să fie

considerată ca arbitrară în lumina circumstanţelor cauzei (spre exemplu, cazul Bozano versus

Franţa, examinat de CtEDO la 18 decembrie 1986 [95]). Articolul 5 paragraful 1 lit. f) nu

impune ca arestarea în vederea extrădării să fie rezonabil necesară, cum ar fi, de exemplu, pentru

a preveni săvârşirea unei infracţiuni sau a preveni fuga: tot ceea ce se cere este ca arestarea să fie

dispusă în vederea extrădării sau expulzării (spre exemplu, cazul Conka versus Belgia, examinat

de CtEDO la 5 februarie 2002) [96].

În schimb, paragraful 2 articolul 5 al CEDO conţine garanţii elementare că orice persoană

arestată trebuie să cunoască motivul pentru care a fost privată de liberate. Pe cale de consecinţă,

unei asemenea persoane trebuie să i se prezinte atât motivele de drept, cât şi cele de fapt pentru

care a fost arestată, astfel încât să fie în măsură să atace în instanţă legalitatea arestării (spre

exemplu, cazul Fox, Campbell şi Hartley versus Marea Britanie, examinat de CtEDO la 20

august 1990 [97]).

142

În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, consacrat prin articolul 6 din CEDO,

acesta presupune şi în cazul extrădării, ca şi în cazul predării în baza unui mandat european de

arestare, dreptul la apărător, inclusiv asistenţă judiciară gratuită şi dreptul la interpret.

Din perspectiva articolelor 5 şi 6 din CEDO, articolul 11 din decizia-cadru privind

mandatul european de arestare poate fi considerat satisfăcător: „(1) Atunci când o persoană

căutată este arestată, autoritatea judiciară de executare competentă informează această persoană,

în conformitate cu dreptul intern, despre existenţa şi conţinutul mandatului european de arestare,

precum şi despre posibilitatea care îi este oferită de a consimţi la predarea sa către autoritatea

judiciară emitentă. (2) O persoană căutată care este arestată în scopul executării unui mandat

european de arestare are dreptul de a fi asistată de un avocat şi de un interpret, în conformitate cu

dreptul intern al statului membru de executare”. Textul nu prevede însă nimic în ceea ce priveşte

posibilitatea unei căi de atac. De asemenea, articolul 14, care permite audierea persoanei

urmărite este conform cu art. 6 din CEDO.

Dat fiind faptul că decizia-cadru nu se aplică direct, este foarte important modul în care

ea este transpusă în legea internă. În acest sens, considerăm că modul în care decizia-cadru a fost

transpusă în dreptul român, inclusiv prin căile de atac reglementate de lege şi celelalte drepturi

acordate persoanei urmărite, asigură depline garanţii privind respectarea deplină a cerinţelor

CEDO şi a Constituţiei României, după cum vom arăta în continuare.

Decizia-cadru privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între

statele membre ale Uniunii Europene a fost transpusă integral în Titlul III al Legii 302/2004

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum a fost modificat şi

completat prin Legea nr. 224/2006.

Se impune precizarea prealabilă că, fiind vorba de o decizie-cadru, revine legiuitorului

naţional sa stabilească modalitatea de transpunere, forma şi mijloacele prin care trebuie atinse

obiectivele instrumentului comunitar. Astfel, desemnarea autorităţilor competente, a procedurii

de emitere şi executare a mandatului european de arestare şi a altor condiţii sunt de competenţa

fiecărui stat membru, cu obligaţia de a respecta finalitatea deciziei-cadru.

Legea română a desemnat ca autorităţi judiciare emitente toate instanţele judecătoreşti, ca

autorităţi judiciare de executare curţile de apel, iar ca autoritate centrală – Ministerul Justiţiei.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al mandatului european de arestare, în legea

română decizia-cadru nr. 584/JAI/2002 a fost transpusă prin dispoziţiile art. 81 şi 85.

Articolul 81 reglementează obiectul şi condiţiile emiterii unui mandat european de arestare de

către autorităţile române competente. Astfel, potrivit alineatului (1), instanţa care a emis

mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale ori al judecăţii sau instanţa de

143

executare emite, din oficiu sau la cererea procurorului, un mandat european de arestare, în

următoarele condiţii:

a) în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de

legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an;

b) în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.

Regulile de difuzare şi de transmitere a mandatelor europene de arestare emise de

autorităţile judiciare române sunt stabilite de art. 82 – 83 din Legea nr. 302/2004. Transmiterea

poate fi efectuată prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă permiţând autorităţii judiciare de

executare să verifice autenticitatea.

Legea română instituie mai multe căi alternative de comunicare, încurajând în măsura

posibilului contactul direct între autorităţile judiciare române emitente şi cele de executare din

alte state membre, putând fi însă utilizată şi transmiterea prin Ministerul Justiţiei şi Organizaţia

Internaţională de Poliţie Criminală (Interpol). Întotdeauna însă mandatul european de arestare se

transmite în copie şi Ministerului Justiţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 83 alin. (6) din

Legea nr. 302/2004.

În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în vederea urmăririi penale sau

judecării persoanei solicitate instanţa română emitentă are posibilitatea ca, până la pronunţarea

unei hotărâri de către autoritatea de executare pe procedura de predare, să solicite autorităţii de

executare audierea persoanei solicitate, în condiţiile art. 19 din decizia - cadru sau transferarea

temporară a persoanei solicitate. Din punct de vedere practic, aceasta se impune în vederea

efectuării unor acte care au caracter urgent ori efectuarea unor acte care necesită prezenţa

persoanei solicitate ori pentru preîntâmpina amânarea repetată a cauzei.

Preluarea trebuie, cu excepţia cazului de forţă majoră sau dintr-un motiv legal de

amânare a acesteia, să se facă în termen de 10 zile de la data hotărârii definitive a autorităţii

judiciare străine care o autorizează, depăşirea acestui termen putând conduce la punerea în

libertate a persoanei solicitate. În caz de forţă majoră sau din motive independente, autoritatea

română competentă pentru preluare are obligaţia de a informa neîntârziat autoritatea străină

asupra cazului care face imposibilă preluarea, urmând ca preluarea să fie efectuată cel mai târziu

până la expirarea unui alt termen de 10 zile.

Procedura de executare a unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare

române este reglementată de Capitolul III al Titlului III din lege. În ceea ce priveşte transpunerea

art. 2 alin. (2) şi (4), realizată prin art. 85, se impun câteva consideraţii particulare.

Desigur, cele 32 de infracţiuni prevăzute de art. 2 alin. (2) din decizia-cadru, care conduc

la predarea în baza unui mandat european de arestare fără verificarea prealabilă a dublei

incriminări a faptei au fost preluate ca atare în art. 85, cu o eroare de traducere în ceea ce priveşte

144

infracţiunea de „racketing and extorsion”, care a fost tradusă ca deturnare de fonduri. Dincolo de

această eroare de traducere, este imperativ ca în cazul în care mandatul european de arestare este

emis pentru una din cele 32 de infracţiuni să nu se mai verifice incriminarea în legea penală

română şi să se acorde predarea.

Cât priveşte transpunerea, art. 2 alin. (4) din decizia-cadru stabileşte că statele membre

ale Uniunii Europene pot subordona predarea condiţiei dublei incriminări. În acest context,

legiuitorul român a lăsat la aprecierea instanţei, de la caz la caz, să refuze executarea unui

mandat european de arestare motivat de absenţa dublei încriminări, deşi decizia-cadru ar fi

permis impunerea acestei condiţii chiar de către legiuitor. Astfel, art. 85 alin. (2) din lege

prevede că „...predarea poate fi subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea

mandatului european să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele

constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia.”

Motivele obligatorii de nexecutare a unui mandat european de arestare, prevăzute la art. 3

din decizia-cadru, au fost transpuse şi în legea română (art. 88 alin. (1):

a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată

definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu

condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel

moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost

graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care

împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;

b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de

amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa

de a urmări acea infracţiune;

c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal,

datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în

conformitate cu legea română.

În ceea ce priveşte motivele facultative de neexecutare, în legea română au fost transpuse,

prin dispoziţiile art. 88 alin. (2), următoarele:

a) în situaţia prevăzută la art. 85 alin. (2) din prezenta lege;

b) în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar,

executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia

română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite sau nu conţine acelaşi tip de

reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia

statului membru emitent;

145

c) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei

proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european

de arestare;

d) când împotriva persoanei care face obiectul mandatului european s-a pronunţat în alt

stat membru al Uniunii Europene o hotărâre definitivă pentru aceleaşi fapte;

e) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse,

dacă persoana solicitată este cetăţean român şi instanţa română competentă dispune

executarea pedepsei în România, potrivit legii române;

f) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru

aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu

condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel

moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost

amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare;

g) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române,

sunt comise pe teritoriul României;

h) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului

statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au

comis în afara teritoriului român;

i) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se

întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au

prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;

j) când autoritatea judiciară română competentă a decis fie să nu urmărească, fie să

înceteze urmărirea persoanei solicitate pentru infracţiunea pe care se bazează

mandatul de arestare european.

Este de observat că, în litera şi spiritul deciziei-cadru, potrivit legi române, simpla

deţinere a cetăţeniei române de către persoana solicitată nu constituie un motiv de refuz al

predării. Cu toate acestea, atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul

urmăririi penale, instanţa poate subordona predarea condiţiei ca persoana solicitată să fie trimisă

în România pentru a executa pedeapsa pronunţată eventual împotriva sa, iar atunci când

mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării pedepsei poate fi refuzată

predarea numai dacă pedeapsa pronunţată este compatibilă cu legislaţia română şi autorităţile

române competente se angajează să dispună executarea în România a acestei pedepse.

Articolele de la 89 la 93 din lege reglementează procedura în faţa curţii de apel. În termen

de 24 de ore de la reţinere persoana solicitată este adusă în faţa instanţei, urmând ca instanţa să

procedeze conform art. 89, dispunând prin încheiere motivată arestarea persoanei solicitate.

146

Încheierea prin care instanţa a dispus arestarea persoanei solicitate poate fi atacată cu

recurs potrivit art. 941 în termen de 24 de ore de la pronunţare sau oral în chiar şedinţa în care s-

a pronunţat încheierea, dosarul urmând să se transmită instanţei de recurs imediat după motivare

sau la expirarea termenului pentru motivare. Dacă recursul a fost declarat oral, motivele de

recurs se formulează în scris, printr-un memoriu separat, care trebuie depus în termen de 24 de

ore de la declarare. Dacă recursul a fost declarat în scris motivarea se face prin însăşi cererea de

recurs.

Recursul se judecă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de cel mult 3 zile

de la transmiterea dosarului. Instanţa poate să autorizeze statul membru de emitere să asiste prin

intermediul unei persoane la procedura de judecată. Atunci când statul membru de emitere este

autorizat să asiste, el nu devine parte în proces. În ceea ce priveşte procedura de predare, aceasta

diferă în funcţie de existenţa sau nu a consimţământului la predare al persoanei urmărite.

Dacă persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, instanţa o informează asupra

consecinţelor juridice ale consimţământului ei şi asupra caracterului său irevocabil, după acest

moment. Totodată, instanţa întreabă persoana solicitată dacă intenţionează să renunţe la regula

specialităţii şi o informează asupra consecinţelor juridice ale unei asemenea renunţări şi asupra

caracterului său irevocabil.

Dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile legale de executare ale mandatului

european de arestare sunt îndeplinite, ea pronunţă o sentinţă definitivă prin care ia act de

consimţământul persoanei solicitate Instanţa hotărăşte în termen de 10 zile de la de la

prezentarea în faţa ei a persoanei solicitate, potrivit art. 95 alin. (2).

În cazul în care persoana căutată declară că nu consimte la predarea sa, instanţa decide

atunci, cu excepţia solicitării de informaţii suplimentare, în termen de 5 zile începând de la data

la care a avut loc audierea persoanei solicitate (art. 94 alin. (1)). Dacă pentru pronunţarea unei

hotărâri instanţa apreciază că sunt necesare o serie de informaţii suplimentare, instanţa,

procedând potrivit art. 881 alin. (3), art. 90 alin. (7) şi art. 94 alin. (2), va solicita autorităţii

judiciare emitente transmiterea în termenul fixat a informaţiilor solicitate, caz în care va trebui să

se aibă în vedere termenul maxim de 60 de zile.

De asemenea, în cazul în care persoana solicitată a formulat opoziţie la predare şi a

propus probe în vederea susţinerii opoziţiei sale, în caz de încuviinţare a probelor, curtea de apel

fie va dispune administrarea imediată a probelor încuviinţate, dacă aceasta este posibil, fie va

fixa în acest scop un alt termen de judecată. În cele două cazuri, o asemenea informaţie

suplimentară va putea fi solicitată în caz de greşeală clară în redactarea mandatului european de

arestare sau atunci când s-ar pune probleme de concurs între mai multe mandate, sau între un

mandat european de arestare şi o cerere de extrădare.

147

În cursul procedurii, persoana solicitată poate fi pusă în libertate, în acest caz instanţa

fiind obligată să ia măsurile necesare pentru a evita fuga persoanei solicitate, inclusiv măsurile

preventive prevăzute de lege, persoana în cauză putând fi obligată să se supună la una sau mai

multe obligaţii. Curtea de apel decide prin hotărâre motivată. Hotărârea instanţei române

presupune fie o decizie de executare, fie o executare condiţionată, fie o decizie de neexecutare a

mandatului european de arestare. Hotărârea curţii de apel va fi notificată persoanei solicitate.

Atunci când hotărârea este definitivă, această hotărâre va fi notificată prin orice mijloc şi fără

întârziere autorităţii emitente. Hotărârea definitivă se comunică autorităţii judiciare emitente a

mandatului european de arestare, organelor de poliţie competente - Ministerul Administraţiei şi

Internelor, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, precum şi Ministerului Justiţiei.

Atunci când persoana solicitată a consimţit la predarea sa, hotărârea pronunţată de curtea de apel

nu poate fi supusă nici unei căi de atac. Legiuitorul a considerat că, într-adevăr, garanţiile

procedurale care reglementează obţinerea consimţământului persoanei solicitate în faţa curţii de

apel şi caracterul irevocabil al consimţământului dat, nu justifică instaurarea unei căi de atac

împotriva hotărârii de predare.

În schimb, atunci când persoana solicitată nu a consimţit la predarea sa, hotărârea poate

face obiectul unui recurs. Respectarea articolului 17, paragrafele 3 şi 4, al deciziei-cadru obligă

totuşi ca exercitarea acestei căi de atac să se încadreze în termene scurte. Termenul de recurs

stabilit de lege este de 5 zile de la pronunţare, dacă persoana solicitată a fost prezentă sau de la

comunicare, dacă persoana a lipsit la data pronunţării. Dacă recursul a fost declarat oral,

motivele de recurs se formulează în scris, printr-un memoriu separat, care trebuie depus în

termen de 5 zile de la declarare; dacă recursul a fost declarat în scris motivarea se face prin însăşi

cererea de recurs, neexistând în acest caz un termen separat prevăzut de lege pentru formularea

motivelor de recurs. Dosarul se înaintează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie imediat ce recursul a

fost motivat sau la expirarea termenului de motivare. Recursul se judecă de către Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, în termen de cel mult 3 zile de la transmiterea dosarului.

Condiţiile de predare sunt stabilite în articolele 96 şi 97 din lege. După hotărârea definitivă a

curţii de apel care acordă predarea persoanei solicitate, organele de poliţie - Ministerul

Administraţiei şi Internelor, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, ia măsurile

necesare pentru a organiza predarea persoanei în cauză. Predarea trebuie să se realizeze în

termen de 10 zile de la data hotărârii definitive a curţii de apel, cu excepţia unui motiv legal de

amânare a predării. În lipsa demersurilor autorităţilor străine pentru a organiza predarea,

persoana solicitată va trebui să fie pusă în libertate. În caz de forţă majoră o nouă dată poate fi

convenită cu autoritatea judiciară străină, caz în care persoana arestată este predată cel mai târziu

148

în următoarele zece zile de la această nouă dată, în caz contrar este pusă în libertate, cu condiţia

să nu fie deţinută într-o altă cauză.

Predarea va putea fi amânată din motive umanitare serioase sau dacă persoana solicitată

este urmărită penal în România sau trebuie să ispăşească o pedeapsă aplicată pentru o altă faptă

decât cea prevăzută de mandatul european de arestare. În acest ultim caz curtea de apel poate

acorda totuşi autorităţii judiciare a statului membru emitent predarea temporară a persoanei

căutate.

Articolul 99 prevede procedura aplicabilă atunci când mai multe state membre au emis un

mandat european de arestare împotriva aceleaşi persoane, inclusiv pentru fapte diferite, precum

şi procedura aplicabilă în caz de concurs între un mandat european de arestare şi o cerere de

extrădare.

În primul caz, alegerea mandatului european de executat este făcută de către Curtea de

apel, la nevoie după consultarea Eurojust, ţinând cont de toate circumstanţele speţei şi în special

de locul săvârşirii şi gravitatea infracţiunii, de data emiterii mandatelor, precum şi de

împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea

executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă.

În al doilea caz, curtea de apel poate decide amânarea pronunţării unei hotărâri de

predare, până la primirea actelor justificative în susţinerea cererii de extrădare. Ea decide asupra

priorităţii mandatului european de arestare sau a cererii de extrădare ţinând cont de toate

circumstanţele, în special cele care figurează în convenţia sau în acordul aplicabil.

3.4. Concluzii la capitolul 3

Lumea este împărţită în sisteme de drept relativ „închise”, care reprezintă un cumul de

acţiuni şi legături interdependente reale, unde alături de relaţiile stabilite în interiorul sistemului,

mai au loc şi cooperări la nivel intersistemic. Astfel, în particularitatea sa fiecare stat nu poate să

suprime legislaţiile altor state, nici chiar să le nege pe cele ale statelor, legislaţia căror este

absolut contradictorie, însă dezvoltarea continuă a relaţiilor interstatale pe multiple planuri

condiţionează crearea unui câmp de cooperare juridică, care vin să înlăture pe căi amiabile toate

discrepanţele legislative apărute, instrumentul de bază fiind norma.

În ceea ce priveşte statele europene în care funcţionează normele juridice ale sistemului

de drept continental, acestea au, într-o măsură mai mare sau mai mică, constituţii cu reglementări

asemănătoare, a căror sursă de inspiraţie este comună – legislaţia romanilor antici. O bună parte

din instituţiile în materie penală, inclusiv extrădarea, sunt reglementate în aceste state de tratate.

Totodată, marea majoritate a statelor, legislaţia căror aparţine sistemului de drept continental, au

149

prevăzut expres în Codul penal instituţia extrădării, amplasată, de regulă, în partea generală,

după normele ce se referă la acţiunea legii penale în spaţiu.

Referitor la procedură şi competenţă, în statele cu sisteme de drept continental,

majoritatea aspectelor ce ţin de extrădarea persoanelor sunt sesizate şi realizate de organele

judiciare. În acelaşi timp, multe state recunosc posibilitatea creării unor instanţe extraordinare

(ad hoc), care vor fi competente de a soluţiona problemele referitoare la extrădarea infractorilor,

indiferent dacă extrădarea este pasivă sau activă.

Sistemul de drept romano-german se întemeiază pe o serie de reguli clar elucidate în

situaţia ce condiţionează extrădarea: a) dubla incriminare; b) regula specialităţii; c) neextrădarea

propriilor cetăţeni. Aceste reguli au fost instituţionalizate eficient şi sunt indispensabile pentru

dreptul european, fiind în corespundere totală cu principiile universale ale dreptului penal.

Menţionăm în acest sens că pentru majoritatea statelor europene, dreptul intern constituie o bază

legislativă fundamentată suficient pentru a putea fi admisă extrădarea, indiferent de faptul dacă

au aderat sau nu la tratatele internaţionale.

În ceea ce priveşte sistemul de drept comun (common-law), numit şi anglo-saxon, cadrul

normativ al acestuia în materie extradiţională nu recunoaşte principiile universale unanim

recunoscute de statele din sistemul de drept romano-german. Din statele cu sistem de drept

common-law fac parte SUA, Canada, Australia, Marea Britanie şi Insulele Britanice, precum şi

Africa de Sud.

Sistemul judiciar al acestor state infirmă existenţa unor norme de drept penal

internaţional, cu el şi principiul de neextrădare a conaţionalilor. Toate acordurile de asistenţă

juridică în materie, semnate cu alte state, nu exclude posibilitatea extrădării, lăsând loc pentru

tratative între state, după circumstanţele fiecărui caz particular de remitere a cetăţeanului pentru

a fi pornită urmărirea penală împotriva lui, spre judecare sau executarea pedepsei. Astfel de

acorduri, statele de drept comun încheie şi cu statele ce aparţin altor sisteme de drept, indiferent

de maximul pedepsei, dar cu condiţia că gradul de democratism al părţii solicitante să

corespundă nivelului cerut de partea solicitată.

Considerăm corecte prevederile din sistemul de drept anglo-saxon care vizează situaţia

când nu se va admite extrădarea în legătură cu expirarea termenului de prescripţie pentru

infracţiunea comisă în statul solicitant, dar nu şi în cel solicitat, deoarece în practică astfel de

situaţii se întâlnesc destul de des.

Referitor la subsistemul de drept anglo-american, acestuia î-i este specific

nerecunoaşterea multor principii de extrădare cu caracter obligatoriu adoptate de alte state. Când

există o cerere de extrădare între două state ce aparţin la două sisteme diferite, cel mai eficient

150

este acordul bilateral, deoarece acesta va aborda cele mai specifice situaţii întâlnite fără a lăsa loc

lacunelor legislative.

Astăzi, sistemul de drept musulman guvernează o populaţie de peste 300 milioane de

oameni, normele acestuia fiind aplicate în toate statele arabe: Arabia Saudită, Afganistan,

Bangladesh, Iran, Pakistan, Turcia, Republica Yemen, Sudan etc. Specific sistemului respectiv

de drept este faptul că acesta nu acceptă extrădarea persoanelor aflate pe teritoriul statelor lor

unui stat cu religie nemusulmană, indiferent dacă persoana solicitată pentru extrădare are sau nu

are cetăţenia statului respectiv. În asemenea cazuri, pentru ca infractorul să nu rămână

nepedepsit, acesta îl va remite statului al cărui cetăţean este pentru atragere la răspundere.

O importanţă esenţială în modernizarea sistemului de drept musulman o are cadrul

legislativ al Turciei, ale cărui tendinţe de evoluţie sunt vădit modificate într-o orientare de tip

european, cu aspecte ale sistemului de drept continental. Turcia este un stat cu religie

musulmană, dar cu tendinţe de dezvoltare europene, care s-a impus de-a lungul istoriei ca un stat

puternic şi cu influenţă asupra comunităţilor musulmane.

Instituţiei extrădării i se consacră o tratare specială în noul Cod penal al Turciei. Iniţial,

legea penală (art. 9) făcea referiri la răspândirea largă în practica constituţională a principiului de

neextrădare a cetăţenilor turci. Potrivit prevederilor art. 38 alin. (9) din Constituţia Turciei

cetăţeanul turc nu poate fi extrădat unui stat străin după principiul realităţii acţiunii legii. În acest

context, cetăţeanul turc care a comis o infracţiune pe teritoriul altui stat şi s-a refugiat pe

teritoriul Turciei nu poate fi transmis spre a fi judecat de acel stat, indiferent de natura şi

gravitatea faptei comise. Astfel de situaţii sunt reflectate în majoritatea acordurilor cu privire la

extrădare, încheiate de Turcia cu alte state.

Totodată, în plan internaţional este constatat faptul că majoritatea sesizărilor organizaţilor

internaţionale, inclusiv CEDO, cu reclamaţii privind încălcarea drepturilor la viaţă, atragerea la

răspundere penală cu sancţiunea capitală, parvin din partea cetăţenilor cu legislaţie musulmană:

sirieni, sunniţi, turci, ceceni etc. Explicaţia acestui fenomen constă în însăşi sistemul legislativ şi

reglementarea lacunară, care adesea vine în contradicţie cu cele mai importante principii de drept

penal. În cele din urmă, cererile de refugiu pe teritoriile altor state sunt justificate prin asprimea

legii penale şi procesual penale, precum şi prin sancţiunile extrem de dure prevăzute pentru

faptele comise în statele musulmane.

Având în vedere că cooperarea judiciară în materie penală între statele membre ale

Uniunii Europene rămâne una inter-guvernamentală, vreme îndelungată statele membre ale

Uniunii Europene au cooperat în materia extrădării în baza tratatelor de extrădare bilaterale sau a

convenţiilor multilaterale aplicabile, dintre care cea mai importantă este Convenţia europeană de

extrădare, adoptată la Paris la 13 decembrie 1957.

151

Convenţia de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la Dublin la

27 septembrie 1996, avansează şi mai mult în simplificarea procedurilor de extrădare între statele

membre. Această convenţie are scopul de a completa şi a facilita aplicarea între statele membre

ale Uniunii Europene a dispoziţiilor Convenţiei europene de extrădare din 13 decembrie 1957, a

Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977 şi a Convenţiei din

1990 de aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1995 şi a Capitolului I din Tratatul

Benelux din 1962, modificat prin Protocolul din 11 mai 1974.

O modificare importantă faţă de condiţiile de extrădare stabilite prin Convenţ ia

europeană din 1957 este cea legată de prescripţie. Astfel, potrivit art. 8 din Convenţia UE din

1996, extrădarea nu poate fi refuzată pe motiv că potrivit legii statului solicitat a intervenit

prescripţia, îndeplinirea prescripţiei fiind verificată doar potrivit legii statului solicitant. Totuşi,

extrădarea poate fi refuzată pe motivul prescripţiei faptei potrivit legii statului solicitat dacă acest

stat era competent să judece fapta respectivă. Dispoziţii similare conţine articolul 9, care se

referă la amnistie.

În ceea ce priveşte mandatul european de arestare, acesta reprezintă o veritabilă revoluţie

în domeniul procedurii de extrădare şi predare a persoanelor care se sustrag de la urmărire

penală, judecată sau executarea unei pedepse. Dacă simplificarea procedurilor de extrădare era

un obiectiv, cel puţin declarat, al tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, în ceea ce

priveşte modalitatea în care această simplificare ar trebui să se realizeze poziţiile statelor

membre au fost diferite.

Astfel, începând cu 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii Europene se mai

aplică, pe lângă dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale, multilaterale şi bilaterale

privind extrădarea, dispoziţiile privind mandatul european de arestare. În prezent, toate cele 27

de state membre au transpus decizia-cadru şi aplică procedurile de predare în baza unui mandat

european de arestare.

Ca o consecinţă directă a faptului că extrădarea este considerată un act de suveranitate al

statului, numeroase sisteme constituţionale, inclusiv din statele membre ale Uniunii Europene,

păstrează regula neextrădării propriilor cetăţeni, deşi aceasta constituie unul din obstacolele în

calea unei cooperări eficiente între state în materie penală. Interdicţia extrădării propriilor

cetăţeni nu este reglementată în statele de drept anglo-saxon, însă constituie o tradiţie

constituţională în ţările de drept continental.

Cu regret, constatăm că deşi articolul 19 din Constituţia României a fost revizuit şi pentru

facilitarea aplicării mandatului european de arestare în cazul în care autorităţilor judiciare

române de executare li se solicită predarea unor cetăţeni români, totuşi predarea urmăritului către

un alt stat suveran, forma în care este redactat alineatul al doilea al acestui articol, nou introdus

152

prin legea de revizuire, nu răspunde adecvat acestui obiectiv, permiţând extrădarea cetăţenilor

români dacă sunt întrunite trei condiţii cumulative: existenţa unei convenţii care să permită

extrădarea propriilor cetăţeni, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi existenţa reciprocităţii

în ceea ce priveşte extrădarea propriilor cetăţeni (adică şi legea statului solicitant să permită

extrădarea propriilor cetăţeni).

153

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

Cercetarea problemelor teoretice şi practice ale extrădării, ţinând cont de cele mai noi

tendinţele de dezvoltare ale ei, a condiţionat necesitatea evidenţierii următoarelor concluzii

generale:

1. Extrădarea, în ansamblu, reprezintă o procedură juridică destul de complexă. Aceasta

se explică prin faptul că la aplicarea sa, în mod obligatoriu, se ţine cont de prevederile normelor

ce fac parte din diferite ramuri de drept, chiar şi în acele cazuri, când normele de extrădare se

conţin în acte normative consolidate, cum ar fi, spre exemplu, Convenţia europeană de extrădare

din 1957 sau legile naţionale cu privire la extrădare. Astfel, realizarea practică a extrădării nu

este posibilă fără luarea în calcul a normelor dreptului constituţional, dreptului penal, dreptului

procesual-penal, precum şi a normelor altor ramuri de drept ce vizează extrădarea penală.

2. Extrădarea este o instituţie de o importanţă deosebită în aplicarea principiilor

teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii legii penale, iar scopul final este acela de

prevenire şi combatere a criminalităţii transfrontaliere, prin depistarea şi tragerea la răspundere a

infractorilor.

3. Definind extrădarea, putem menţiona că aceasta este actul bilateral de suveranitate

statală şi cooperare juridico-penală, prin care un infractor străin, susceptibil de răspundere penală

pentru săvârşirea oricărei fapte în condiţiile dublei incriminări şi pedepsită ca pregătire, tentativă

sau infracţiune consumată, sau fiind cetăţean al statului solicitant, poate fi predat de către statul

solicitat autorităţilor statului care urmează să-l judece ori unde va executa pedeapsa în baza unei

cereri de extrădare, coroborată de un acord de asistenţă juridică.

4. În ceea ce priveşte extrădarea pentru măsuri de siguranţă putem menţiona faptul că ele,

alături de alte încălcări ale legii penale, constituie o obligaţie de a extrăda. Acest fapt rezultă din

prevederile art. l al Convenţiei europene de extrădare, în care se menţionează că părţile

contractante se angajează să-şi predea reciproc persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune

sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă de către autorităţile

judiciare ale părţii solicitante.

5. Evaluând specificul măsurilor de siguranţă reglementate de Codul penal al Republicii

Moldova, constatăm că, prin gravitatea lor, nu toate se încadrează în condiţiile de fond ale

extrădării. Astfel, aşa măsură de siguranţă cum este confiscarea specială, nu corespunde unei aşa

condiţii de extrădare ca gravitatea faptei, adică ea nu privează persoana de libertate pe o perioadă

de cel puţin un an, ca în cazul acelor sancţiuni necesare pentru extrădare. De asemenea, nu se va

admite extrădarea pentru aşa măsură de siguranţă ca constrângerea cu caracter medical, precum

şi pentru măsurile cu caracter educativ aplicate în privinţa minorilor. Însă, anularea măsurilor de

154

constrângere cu caracter educativ pentru nerespectarea sistematică a lor poate constitui temei

pentru extrădare.

6. Instituţia extrădării, fiind un mijloc important de luptă cu criminalitatea, are o istorie

multiseculară, a cărei început poate fi urmărit din cele mai vechi timpuri, când practica de

predare a infractorilor purta iniţial un caracter local. În concepţia sa modernă, extrădarea a

început a se dezvolta mai intens abia la începutul secolului al XVII-lea. Studierea evoluţiei

istorico-juridice a extrădării şi precizarea tendinţelor de dezvoltare a acesteia la etapa actuală au

permis de a evidenţia o legitate importantă: fiind iniţial o instituţie de luptă cu criminalitatea şi

având la bază un aspect politic, instituţia extrădării pierde treptat caracterul său politic şi devine

o instituţie de luptă cu infracţiunile de drept comun. Totodată, umanizarea instituţiei extrădării

devine treptat o tendinţă de bază a dezvoltării sale.

7. Extrădarea se aplică tuturor persoanelor care au săvârşit o infracţiune ori au fost

condamnate definitiv pentru o infracţiune săvârşită pe teritoriul unui stat ori contra intereselor

acestuia sau cetăţenilor săi şi s-a refugiat pe teritoriul altui stat, care nu este statul lor naţional şi

nu are o competenţă principală de a le judeca.

8. Particularităţile asistenţei juridice internaţionale în domeniul juridic decurg din însuşi

specificul dreptului penal şi al raporturilor juridice pe care le reglementează. Formele de

asistenţă juridică internaţională au apărut din necesitatea de a combate fenomenul infracţional,

prin aducerea indivizilor care au părăsit teritoriul statului unde au comis infracţiuni, în scopul

asigurării aplicării eficiente a legii penale. Pentru a fi posibil realizarea acestui deziderat este

necesar să existe o cooperare internaţională între state, bazată pe convenţii sau acorduri de

asistenţă juridică în materie penală, în cadrul cărora instituţia extrădării urmează să ocupe un loc

prioritar.

9. Comunitatea statelor care îşi acordă susţinere juridică, indiferent de sistemul de drept

la care aparţine, face posibilă apropierea lor din punct de vedere al problemelor sociale şi

internaţionale apărute, oferindu-le arenă pentru conlucrare şi schimb de dispoziţii normative bine

formulate. Odată cu internaţionalizarea societăţii, fiecare sistem legislativ luat în particular

devine tot mai complex şi capătă noi trăsături distincte. În context mondial, legătura dintre

instituţia extrădării cu diversele aspecte ale cooperării dintre sistemele legislative proprii, devine

tot mai frecvent discutată de jure şi aplicată de facto.

10. Uneori apar coliziuni între normele ce reglementează extrădarea şi normele

Convenţiei europene cu privire la apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Aceste

coliziuni nu au un caracter expres, deoarece însăşi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului

conţine dispoziţii referitoare la extrădare, precum cele din art. 5, care prevăd că orice persoană

are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia căilor

155

legale, dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica

să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de

expulzare ori de extrădare.

Având în vedere cele consemnate în cuprinsul lucrării şi reieşind din concluziile enunţate,

se impun următoarele recomandări ştiinţifice:

1. În scopul uniformizării practicii de aplicare a normelor cu privire la extrădare

propunem de a fixa noţiunea de extrădare în legislaţia internă a Republicii Moldova şi a

României. Reflectarea noţiunii de extrădare în legislaţia internă va constitui un punct de reper

important pentru perceperea mai corectă a acestei instituţii şi pentru încheierea ulterioară a

tratatelor internaţionale în acest domeniu.

2. Este necesară o abordare mai flexibilă a problemei ce vizează principiul „dublei

incriminări”, în corespundere cu care extrădarea se realizează doar în cazul în care fapta este

considerată penală de legislaţia ambelor state. În asemenea situaţii, caracterul infracţional trebuie

să fie determinat în funcţie de natura juridică a faptei şi nu de denumirea propriu-zisă a acesteia.

Prin urmare, principiul „dublei incriminări” poate fi ignorat atunci când o anumită faptă, în

virtutea unor particularităţi juridice, geografice sau de altă natură, nu este incriminată în

legislaţia unei ţări.

3. Urmează de operat modificările necesare în legislaţia internă cu scopul de a face

posibilă extrădarea în baza principiului reciprocităţii cu statele pentru care existenţa unui tratat

privind extrădarea nu este obligatoriu pentru extrădare. Aceste prevederi ar permite de a apropia

poziţiile statelor în privinţa problemei în cauză şi ar extinde semnificativ practica de extrădare.

4. Considerăm că modificări importante ar trebui operate la reglementarea excluderii

„infracţiunilor politice” din sfera extrădării. În opinia noastră, îngustarea domeniului său de

aplicare, în special din contul faptelor care prezintă acte de terorism sau infracţiuni legate de ele,

corespund necesităţilor luptei cu acest tip de infracţiuni periculoase. Este inadmisibil ca

persoanele vinovate de decesul oamenilor, săvârşirea acţiunilor care pun în pericol securitatea

aviaţiei civile, transportului maritim, finanţarea teroriştilor, să apeleze la diferite instituţii

umanitare cum ar fi, spre exemplu, dreptul de azil. Crearea pe teritoriul diferitor state a unor

zone de securitate pentru persoanele implicate în acte de terorism, poate genera extinderea

terorismului şi diminuarea eficienţei cooperării internaţionale în lupta contra acestui fenomen.

5. Având în vedere dificultatea determinării exacte a unei „infracţiuni politice”,

considerăm oportun de a menţiona în tratate printre temeiurile refuzului de extrădare

următoarele: a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei acestuia; b)

crimele împotriva umanităţii, prevăzute de Convenţia pentru prevenirea si reprimarea crimei de

genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite; c) infracţiunile

156

prevăzute la art. 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi

bolnavilor din forţele armate în campanie, la art. 51 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru

îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la art. 129 din

Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la art. 147

din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război;

d) orice violare similară a legilor războiului care nu este prevăzută de dispoziţiile din convenţiile

de la Geneva enumerate la lit. c); e) infracţiunile prevăzute la art. 1 din Convenţia europeană

pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1977, şi în alte instrumente

internaţionale pertinente; f) acţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse

sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 10 decembrie 1984 de Adunarea

Generală a Naţiunilor Unite; g) orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat de

tratatele, convenţiile sau acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte; h)

acordarea persoanei a dreptului de azil.

6. În prevederile actelor normative ale Republicii Moldova sintagma „azil politic” este

utilizată doar de Codul penal, pe când Constituţia, Codul de procedură penală şi Legea cu privire

la asistenţa juridică internaţională în materie penală operează cu sintagma „drept de azil”.

Dreptul de azil cuprinde, de fapt, găzduirea şi protecţia din partea unui anumit stat a străinilor şi

apatrizilor, fiind o noţiune mai largă decât azilul politic. Din aceste considerente, propunem

uniformizarea legislaţiei prin substituirea sintagmei „azil politic” din prevederile art. 13 alin. (1)

CP RM cu sintagma „drept de azil”.

7. Legea penală a României nu reflectă în mod direct principiul cetăţeniei, menţionându-

se doar în art. 9 că extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie

internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii. Aceeaşi esenţă o are

şi art. 14 al noului Cod penal român, care nu este încă în vigoare. De fapt, aceste reglementări

intră în contradicţie cu Legea fundamentală a statului – Constituţia, care stipulează expres în art.

19 că cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România, iar cetăţenii străini sau

apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unor convenţii internaţionale sau în condiţii de

reciprocitate. De asemenea, se încalcă şi prevederile art. 2 p. (1) al Legii nr. 74/2005 privind

modificarea Legii nr. 80/1997 pentru ratificarea Convenţiei europene de extrădare, încheiată la

Paris la 13 decembrie 1957, în care este menţionat că cetăţeanul român nu poate fi extrădat. În

acest context, atât actualul Cod penal, cât şi noul Cod penal al României urmează să

reglementeze direct principiul cetăţeniei, prin interzicerea extrădării cetăţenilor săi statelor

străine pe teritoriul cărora a fost săvârşită infracţiunea, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege

sau în bază de convenţie internaţională.

157

8. Legea cetăţeniei române din 1 martie1991 prevede în art. 1 că cetăţenii României se

bucură de protecţia statului român. Însă, această lege nu indică asupra faptului că nu se admite

extrădarea sau expulzarea din ţară a cetăţenilor români, aşa cum este fixat în prevederile

respective ale Legii cetăţeniei Republicii Moldova, dar şi în Constituţia României. Prin urmare,

acest vid legislativ necesită a fi suplinit prin efectuarea modificărilor de rigoare în art. 1 din

Legea cetăţeniei române, prin includerea sintagmei „... şi nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară

...”.

9. Rezultând din Convenţia europeană de extrădare, considerăm necesar de a racorda

legislaţia Republicii Moldova (art. 70 alin. (2) CP şi art. 541 alin. (1) CPP) la prevederile

acesteia în ceea ce priveşte minimul pedepsei pentru care urmează a se acorda extrădarea în

cazul condamnării, care trebuie să fie de cel puţin 4 luni şi nu de 6 luni.

10. Prevederile art. 55 alin. (3) din Legea cu privire la asistenţa juridică internaţională în

materie penală nr. 371-XVI din 1 decembrie 2006, care stabilesc că încheierea prin care a fost

dispus sau prelungit arestul provizoriu poate fi atacată cu recurs doar împreună cu hotărîrea

judecătorească pronunţată asupra cererii de extrădare, urmează a fi excluse, fiindcă contravin art.

25 alin. (4) din Constituţie.

11. Codul penal român nu conţine definirea legislativă exactă a locului săvârşirii faptei

(infracţiunii), ceea ce poate condiţiona interpretări diferite în cazul aplicării legii penale în spaţiu,

inclusiv şi în situaţiile de extrădare a infractorilor. Prin urmare, definirea noţiunii de loc al

săvârşirii infracţiunii în art. 12 Cod penal al Republicii Moldova ar putea fi preluată şi

implementată în legea penală a României.

12. Considerăm că ar fi binevenită preluarea experienţei Marii Britanii de către Republica

Moldova şi România în ceea ce priveşte includerea în prevederile legislative (inclusiv în acorduri

şi tratate) a situaţiei de neadmitere a extrădării în legătură cu expirarea termenului de prescripţie

pentru infracţiunea comisă în statul solicitant, dar nu şi în cel solicitat, deoarece în practică astfel

de cazuri se întâlnesc destul de des.

Rezultatele obţinute în cadrul studiului permit de a evidenţia contribuţia acestora la

dezvoltarea instituţiei extrădării în dreptul penal, analiza doctrinară a normelor juridice privind

extrădarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, precum şi elaborarea unor propuneri şi

recomandări axate pe perfecţionarea cadrului normativ, ţinând cont de experienţa internaţională

şi naţională acumulată în acest domeniu. Impactul acestor rezultate ştiinţifice constă în

intensificarea aplicării corecte a instituţiei extrădării în vederea contracarării eficiente a

criminalităţii la nivel naţional şi internaţional. În baza acestor rezultate pot fi identificate

principalele direcţii de cercetare de perspectivă: 1) Uniformizarea legislaţiei ce vizează instituţia

158

extrădării în spaţiul Uniunii Europene; 2) Extrădarea şi expulzarea infractorilor ca forme de

prevenire şi combatere a criminalităţii transnaţionale.

159

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandrescu Traian. Procedura extrădării. Bucureşti: Curierul judiciar, 1915, 180 p.

2. Andrusec O. Sistemul internaţional de protecţie a refugiaţilor şi a persoanelor care se

află în situaţii similare acestora şi rolul ICNUR. Drepturile omului în Republica

Moldova. Chişinău, 1999, 120 p.

3. Antolisei Francesco. Manuale di diritto penale: parte generale, IX ed., riveduta e

aggiornata da Luigi Conti. Milano: Giuffrè Editore, 1982, 570 p.

4. Antonescu Mădălina-Virginia. Regimul juridic al străinilor în România. Străinul –

persoană fizică. Bucureşti: Editura All Beck, 2001, 656 p.

5. Antoniu George, Bulai Costică, Chivulescu Gheorghe. Dicţionar juridic penal. Bucureşti:

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, 288 p.

6. Apetrei M. Drept procesul penal. Partea specială. Vol. II. Bucureşti: Editura „Oscar-

prim”, 1999, 402 p.

7. Arseni A., Suholitco L. Cetăţenia – o nouă viziune şi reglementare europeană. Chişinău:

Editura „Litera”, 2002, 134 p.

8. Aukje A.H. van Hoek & Michiel J.J.P. Luchtman. Transnational cooperation in criminal

matters and the safeguarding of human rights. În: http://www.utrechtlawreview.org/

9. Barbu C. Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972, 298

p.

10. Barbu C. Manual de drept penal. Bucureşti: Editura All Beck, 1995, 628 p.

11. Basarab Matei. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Editura Lumina Lex,

1997, 480 p.

12. Basarab Matei et. al. Codul Penal Comentat. Partea generala. Vol. I. Bucureşti: Editura

Hamangiu, 2007, 744 p.

13. Bassiouni Cherif. International extradition and world public order. New-York, 1974,

629 p. Bedi S. Extradition in International Law and practice. Rotterdam, 1996, 299 p.

14. Бойцов А. Выдача прeступников. Санкт Петербург: Юридический центр пресс,

2004, 795 c.

15. Bolintinescu A., Popescu D. Mijloacele juridice prin care statele devin părţi la tratate.

Bucureşti: Editura Academiei, 1967, 247 p.

16. Borodac Alexandru, Gherman Marin, Maldea Nicuşor et. al. Manual de drept penal.

Partea generală. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2005, 516 p.

17. Boroi Alexandru. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Editura ALL BECK, 1997,

461 p.

160

18. Boroi Alexandru. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Editura ALL BECK, 1998,

488 p.

19. Boroi Alexandru, Rusu Ion. Cooperarea judiciară internaţională în materie de

drept penal. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2008, 632 p.

20. Botting Gary. Extradition between Canada and the United States. New York:

Transnational Publishers Inc., 2005, 450 p.

21. Bouat Piere. Les problèmes de ré-extradition. Paris: PUF Editions, 2001, 124 p.

22. Bulai Constantin. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: Editura ALL,

1997, 647 p.

23. Bulai C., Filipaş A., Mitrache C. Drept penal român. Curs selectiv pentru licenţă.

Bucureşti: Editura „Expres Mihaela”, 1997, 460 p.

24. Cazul Cruz Varas şi alţii contra Suediei. În: Berger V. Jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului. Bucureşti: Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1997, p. 31-

32.

25. Cloşca Ionel. Dicţionarul de drept internaţional public. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1982.

26. Codul penal al Republicii Moldova. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.128-

129/1012 din 13.09.2002, republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-

74/195 din 14.04.2009.

27. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Sub redacţia Alexei Barbăneagră.

Chişinău: Editura ARC, 2003, 836 p.

28. Codul penal al României din 1968. Republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din

16.04.1997, cu modificările şi completările ulterioare.

29. Codul penal şi legile conexe. Ediţia a 6-a, revizuită şi coordonată de Valerian Cioclei.

Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2012, 215 p.

30. Codul de Procedură Penală al României din 01.07.2010. Publicat în Monitorul Oficial,

Partea I, nr. 486 din 15.07.2010.

31. Conde Francisco Muñoz, Arán Mercedes García. Derecho penal. Parte general. 4ª ed.

Valencia, 2000, 645 p.

32. Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu F., Vida I. Constituţia

României – comentată şi adnotată. Bucureşti, 1992, 320 p.

33. Constituţia Republicii Moldova. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din

29.07.1994.

34. Constituţia României. Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767 din 31.10.2003.

161

35. Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, ratificată de

Republica Moldova la 02.05.1996, în vigoare pentru Republica Moldova din 31.12.1997,

http://www.mfa.gov.md/tratate-internationale-rm/tratate-multilaterale/

36. Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă,

familială şi penală din 22 ianuarie 1993, încheiată între statele membre ale Comunităţii

Statelor Independente. Tratate internaţionale. Vol. XVI. Chişinău: Editura „Lavilat Info”,

1999, p. 262.

37. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Hotărârea Parlamentului

Republicii Moldova, nr. 1298-XIII din 24.07.1997, în vigoare pentru Republica Moldova

din 31.12.1997.

38. Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau

degradante din 10.12.1984. În vigoare pentru Republica Moldova din 28.12.1995.

Publicată în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, 1998, Vol. I, p. 129.

39. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale din

04.11.1950, ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1298 – XIII

din 24.07.1997 (în vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.1997). Publicată în ediţia

oficială „Tratate internaţionale”, 1998, Vol. I, p. 341.

40. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimelor de genocid, adoptată la 9 decembrie

1984 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Tratate internaţionale, 1998, Vol. I, p.

100.

41. Convenţia unică asupra stupefiantelor şi protocolul de modificare a acestei convenţii din

30.03.1961, în vigoare pentru Republica Moldova din 16.05.1995. Tratate internaţionale,

Vol. VIII, 1999, p. 127.

42. Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor din 16.12.1970. În vigoare

pentru Republica Moldova din 16.05.1995. Tratate internaţionale. Vol. X. Chişinău:

Editura „Lavilat- Info”, 1999, p. 261.

43. Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile

din 23.09.1971. Tratate internaţionale. Vol. X. Chişinău: Editura „Lavilat- Info”, 1999,

p. 249.

44. Convenţia cu privire la prevenirea şi pedeapsa penală pentru crimele săvârşite contra

persoanelor care se bucură de protecţie internaţională din 14.12.1973. Tratate

internaţionale. Vol. XIV. Chişinău: Editura „Lavilat- Info”, 1999, p. 141.

45. Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau

degradante din 10.12.1984. În vigoare pentru Republica Moldova din 28.12.1995.

Tratate internaţionale. Vol. I. Chişinău: Editura „Express”, 1998, p. 129.

162

46. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 09.12.1948. În vigoare

pentru Republica Moldova din 10.09.1991. Tratate internaţionale. Vol. I. Chişinău:

Editura „Express”, 1998, p. 100.

47. Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare din 28.10.1979. În vigoare

pentru Republica Moldova din 06.06.1998. Tratate internaţionale. Vol. XV. Chişinău:

Editura „Lavilat-Info”, 1999, p. 21.

48. Convenţia referitoare la infracţiuni şi la anumite acte săvârşite la bordul aeronavelor

din 14.09.1963. În vigoare pentru Republica Moldova din 06.03.1996. Tratate

internaţionale. Vol. X. Chişinău: Editura „Lavilat-Info”, 1999, p. 203.

49. Convenţia tip de extrădare adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în anul 1990. În

vigoare pentru Republica Moldova din 28.07.1990. Tratate internaţionale. Vol. I.

Chişinău: Editura „Lavilat-Info”, 1998.

50. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi

protocoalele adiţionale la această convenţie. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului

Republicii Moldova nr. 1298-XIII din 24.07.1997. Monitorul Oficial al Republicii

Moldova nr. 54-55/502 din 21.08.1997.

51. Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951. În vigoare

pentru Republica Moldova din 11.12.2001. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.

150-151/1199 din 11.12.2001.

52. Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la

Strasbourg la 21 martie 1983, şi Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra

transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997.

Ratificate prin Legea nr. 70-XV din 11.03.2004, în vigoare pentru Republica Moldova

din 01.09.2004. Tratate internaţionale, Vol. 35, 2006, p. 189.

53. Convenţia referitoare la procedura simplificată de extrădare între statele membre ale

Uniunii Europene. Publicată în: JO nr. C 078 din 30 martie 1995.

54. Cooperarareajudiciarăinternaţională//http://www.just.ro/Sections/Cooperarejudiciarăint

ernaţională/Cooperarejudiciarăinternaţională_penala/Extrădare1/tabid/610/Default.aspx

55. Corneliu L. Jurisprudenţă comentată. Curierul judiciar, nr. 11. Bucureşti, 2003, p. 30-38.

56. Cuşnir Valeriu, Zosim Alexandru. Principalele alternative ale detenţiunii penitenciare în

dreptul penal contemporan. Studiu monografic. Chişinău: Editura „Totex Lux”, 2007,

187 p.

57. Decizia penală nr. 861 din 02.05.20005; Decizia penală nr. 274 din 18.01.2007. Arhiva

Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie a României.

163

58. Decizia penală nr. 3903 din 03.11.2010. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a

României.

59. Decizia penală nr. 162 din 15.11.2005. Arhiva Curţii de Apel Bucureşti.

60. Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002

privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre

ale Uniunii Europene. Publicată în JOUE nr. 190 din 17.07.2002.

61. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948 (Republica Moldova a

aderat la această Declaraţie prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.1990).

Tratate internaţionale. Vol. I. Chişinău: Editura „Lavilat-Info”, 1998, p. 11.

62. Deleanu L. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. II. Bucureşti: Editura „Nova”,

1996.

63. Dicţionarul Le Petit Larrouse. Paris, 2000, 1786 p.

64. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996,

1196 p.

65. Dicţionarul limbii române moderne. Bucureşti: Editura Literrarum, 1984, 1050 p.

66. Drăganu T. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Vol. I. Bucureşti:

Editura Lumina Lex, 1999, 173 p.

67. Dima Traian. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2001,

504 p.

68. Dima Traian. Drept procesual penal. Partea generală şi specială. Vol. I. Bucureşti:

Editura Lumina Lex, 2002, 212 p.

69. Dobrinoiu V., Paşcu I. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Editura Europa Nova,

1999, 576 p.

70. Dongoroz Vintilă. Tratat de drept penal. Vol. I. Bucureşti, 1939, p.

71. Ioan Tanoviceanu. Curs de drept penal. Bucureşti, 1941, 900 p.

72. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R.M.

Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Editura

Academiei R.S.R., 1969, 436 p.

73. Dosarul penal nr. 5821 din 14.10.2005. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a

României.

74. Ecobescu N., Duculescu V. Dreptul tratatelor. Bucureşti: Editura Continent XXI, 1995,

318 p.

75. Einaudi Mario. The Constitution of the Italian Republic. The American Political Science

Review, Vol. 42, no. 4, pp. 661-676.

76. Erem Faruk. Bir ceza avukatinin anilari. İstanbul, 2001, 178 p.

164

77. Extrădarea şi expulzarea, instituţii de drept penal şi de drept internaţional. În:

www.tocilar.ro

78. Giovanni Fiandaca, Enzo Musco. Diritto penale: parte generale. VI ed. Bologna:

Zanichelli, 2009, 895 p.

79. French Penal Code of 1791 and 1810, retrieved 15.04.2008.

http://en.wikipedia.org/wiki/French_Penal_Code_of_1791

80. Geamănu G., Creţu V. Drept internaţional penal. Bucureşti: Editura „Cartier”, 1996, 359

p.

81. Geamănu Grigore. Drept internaţional public. Vol. I. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică, 1981, 486 p.

82. Geamănu Grigore. Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale. Bucureşti:

Editura Academiei R.S.R., 1977, 263 p.

83. Гефтер А.В. Европейское международное право. Санкт-Петербург, 1880, 619 с.

84. German Criminal Code, promulgated on 13.11.1998. Federal Law Gazette

[Bundesgesetzblatt] I p. 3322, last amended by Article 3 of the Law of 2 October 2009,

Federal Law Gazette I p. 3214. Translation of the German Criminal Code provided by

Prof. Dr. Michael Bohlander, 2010 juris GmbH, Saarbrücken.

85. Glaser Stephane. Infraction internationale: des elements constitutifs et des aspects

juridiques. Paris, 1977, 296 p.

86. Gonzales Campo E. La incidencia de la doctrina del Tribunal Europeo de Derechos

Humanos en materia de extradicion. Barselona, 2006, 116 p.

87. Губарев О.И. Воздушный террор: хроника преступлений. Москва: Изд-во «Вече»,

2006, с. 142-143.

88. Грабарь В.Э. Материалы к истории литературы международного права в России

(1647-1917). Москва, 1958, 612 с.

89. Gurănescu Alexandru M. Extrădarea. Bucureşti: Editura „Gutemberg”, 1903, p. 1-2.

90. Haşdeu Bogdan Petriceicu. Acte istorice. Bucureşti, 1937, 422 p.

91. Hotărârea Soering U.K. din 07.07.1989. http//www.echr.coe.int

92. Cornel Herlea. Incidenţele procesuale ale măsurilor privative de libertate luate în scopul

extrădării, Revista „Dreptul”, nr. 4/2004, pag. 158-165.

93. Hotărârile CtEDO în cauzele Vilvarajah şi Chahal contra Marii Britanii din 30.10.1991

şi 15.11.1996. http://www.echr.coe.int

94. Hotărârea CtEDO împotriva Marii Britanii din 02.05.1997. http://www.echr.coe.int

165

95. Hotărârea CtEDO din 18 decembrie 1986 Bozano versus Franţa. În:

http://jurisprudentacedo.com/Bozano-contra-Franta-Masura-de-extradare-deghizata-sub-

aparenta-unei-proceduri-de-expulzare.html

96. Hotărârea CtEDO nr. 51564/99 din 5 februarie 2002 Conka versus Belgia. În:

http://www.humanrights.is/the-human-rights-

project/humanrightscasesandmaterials/cases/regionalcases/europeancourtofhumanrights/n

r/2588

97. Hotărârea CtEDO nr. 12244/86, 12245/86 şi 12383/86 din 20 august 1990 Fox,

Campbell şi Hartley versus Marea Britanie. În: http://jurisprudentacedo.com/Fox-

Campbell-si-Hartley-contra-Marea-Britanie-Arestare-Motive-temeinice-Terorism.html

98. Hotărârea Parlamentului nr. 1183-XIII din 14.05.1997 pentru ratificarea Convenţiei

Europene de extrădare. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 41-42 din

26.06.1997.

99. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1183-XIII din 14.05.1997 pentru

ratificarea Convenţiei europene de extrădare din 13.12.1957. Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr. 41 din 26.06.1997.

100. http://www.moreorless.au.com/killers/pinochet.html

101. Hutchesson Peter. The All England Reports. Vol. I. Hardcover, 1994, 1056 p.

102. Институт экстрадиции.

http://www.fooder.ru/page/mezhdunar_prestupn_76.html

103. Яцеленко Б.В. Краткий словарь терминов по уголовному праву. Москва, 2002,

127 c.

104. Ionescu-Dolj I. Extrădarea. Principiile ei după Codul penal Carol al II-lea şi

Convenţiunile internaţionale semnate de România. În: Revista de drept penal şi ştiinţă

penitenciară, nr. 1-2, 1940, p. 7-8.

105. Желудков А.В. Уголовное право. Общая Часть. Москва: Изд-во «Bepa», 2002,

183 c.

106. Jurisprudenţa Instituţiilor Internaţionale de drept în problematica refugiaţilor. Vol. 4.

Chişinău: Centrul de drept al avocaţilor, 2006, 592 p.

107. Killias Martin. Precis de droit penal general. Berne: Staempfli Editions, 1998, p. 260-

261.

108. Конституции и законодательные акты буржуазных государств XVII-XIX вв.

Москва, 1997.

109. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internaţională în materie penală.

Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31.05.2011.

166

110. Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr. 1024 – XIV din 02.06.2000. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova nr. 98-101/709 din 10.08.2000.

111. Legea cetăţeniei române nr. 21 din 1 martie1991. În: Monitorul Oficial al României nr.

44 din 6 martie 1991.

112. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Republicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.

113. Legea cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală nr. 371-XVI din

01.12.2006. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 14-17/42 din 02.02.2007.

114. Legea cu privire la migraţiune nr. 1518-XV din 06.12.2002. Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr. 1-2 din 15.01.2003.

115. Legea nr. 275-XIII din 10.11.1994 cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi

al apatrizilor în Republica Moldova. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 20 din

29.12.1994.

116. Legea nr. 200 din 16.07.2010 cu privire la regimul străinilor în Republica Moldova.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 179-181/610 din 24.09.2010.

117. Лукашук И.И., Наумов А.В. Международное уголовное право. Москва: Изд-во

«СПАРК», 1999, 535 с.

118. Lemotrey Jaques. Du role de l’autorite judiciaire dans le procedure d’extradition

passive. Paris, 1966, 322 p.

119. Macari Ivan. Drept penal al Republicii Moldova. Partea generală. Chişinău: CE USM,

2002, 398 p.

120. Mackarel Mark, Nash Susan. The International and Comparative Law Quarterly. Vol.

46, No. 4 (Oct., 1997), p. 948-957.

121. Manazini Vinceza. Trattato de furto. Parte istorica. Vol. II. Torino, 1926, p.

122. Mariţ Alexandru. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Chişinău: Tipografia centrală,

2002, 351 p.

123. Мартенс Ф.Ф. Современное международное право цивилизованных народов. Tом

II. Санкт Петербург, 1999, 569 c.

124. Martin W. Politica de putere. Volum editat de Hedley Bull & Carsten Holbraad.

Central European „University Press”. Chişinău: Editura „ARC”, 1998, 607 p.

125. Марченко А.В. Проблемы развития и становления института выдачи

(экстрадиции) в России: Историко-правовой аспект. http://justicemaker.ru/view-

article.php?id=22&art=1252

167

126. Merle R., Vitu A. Traite de droit criminal. Paris: Cujas Editions, 1978. Citat de Boroi

A., Rusu I. Cooperarea judiciară internaţională în materie de drept penal. Bucureşti:

Editura C.H. Beck, 2008, 311 p.

127. Moldovan A. Extrădarea, expulzarea şi readmisia în dreptul internaţional. Bucureşti:

Editura All Beck, 2004, 236 p.

128. Moraru V., Sosna A. Aplicarea legislaţiei cu privire la extrădarea cetăţenilor. În:

Revista Naţională de Drept, nr. 10/2001, p. 7-10.

129. Muraru I. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Editura „Actami”, 1997,

482 p.

130. Murphy J.F. Punishing international terrorist. New York, 2005, 217 p.

131. Nacu A. Psihiatria juridică. Chişinău: Tipografia centrală, 1997, 352 p.

132. Năstase A., Jura C., Aurescu B. Drept internaţional public. Sinteze pentru examen.

Bucureşti: Editura All Beck, 1999, 285 p.

133. Neagu I. Tratat de procedură penală. Bucureşti: Editura „PRO”, 1999, 732 p.

134. Neagu I., Crişu A., Ciobanu A. Drept procesual penal. Curs selectiv pentru licenţă.

Bucureşti: Editura ALL BECK, 2003, 280 p.

135. Nemeş R., Ponto V. Drept penal. Partea generală. Note de curs. Bucureşti: Editura

Lumina Lex, 2004, 158 p.

136. Nistoreanu Gheorghe. Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă. Bucureşti:

Academia de Poliţie „A.I. Cuza”, 1991, 438 p.

137. Nistoreanu Gh., Dobrinoiu V., Boroi A., Paşcu I., Molnar I., Lazăr V. Drept penal.

Partea generală. Bucureşti: Editura All Beck, 2002, 340 p.

138. Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru. Drept penal. Curs selectiv pentru examenul de

licenţă. Ediţia II. Bucureşti: Editura All Beck, 2002, 540 p.

139. Noul Cod penal al României.

http://www.europeana.ro/coduri/noul%20cod%20penal%20general%201.htm

140. Organic Law 10/1995, of 23 November, on the Penal Code of Spain.

http://www.wipo.int/wipolex/en/details.jsp?id=1399

141. Pella V. Delicte îngăduite. Bucureşti, 1919.

142. Plachta Michael. The European arrest warrant: Revolution in extradition? În: The

European Journal of crime, criminal law and criminal justice. Vol. 11/2, 2003, p. 178-

194.

143. Poncet D., Gully Hart P.. Extradition: the European model. În: International Criminal

Law. Cambridge: M. C. Bassiouni, 1986, 207 p.

168

144. Ponta Victor. Scurt istoric al justiţiei penale internaţionale. Bucureşti: Editura

„Polirom”, 2001.

145. Pop Traian. Drept penal comparat. Partea generală. Vol. II. Cluj: Editura „Unirea”,

1993, 409 p.

146. Popescu Dumitra, Năstase Adrian, Coman Florian. Drept internaţional public.

Bucureşti: Editura „Şansa”, 1994, 398 p.

147. Pradel J., Corstens G., Penades R., Zimmermann R. Droit pénal européen. Paris: PUF

Editions, 2000, 219 p.

148. Pradel J., Corstens G. Droit pénal europeén. Paris: Dalas, 2008, 461 p.

149. Pradel Jean. Droit pénal general. 18e édition. Paris: Cujas editions, 2010, 744 p.

150. Protocoalele adiţionale ale Convenţiei europene de extrădare, încheiate la Strasbourg

la 15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978. Semnate de Republica Moldova la 26.06.1998,

în vigoare pentru Republica Moldova din 25.09.2001. În: http://www.mfa.gov.md/tratate-

internationale-rm/tratate-multilaterale/

151. Regulament privind acordarea azilului politic de către Preşedintele Republicii

Moldova, aprobat prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 1506-III din

31.10.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 223-225/886 din 07.11.2003.

152. Renucci J.F. Droit europeen des droits de l'homme. Paris: LGDJ Editions, 2010, 478 p.

153. Schünemann Bernd. The Sarbanes-Oxley Act of 2002: A German Perspective, 8 BUFF.

CRIM. L. REV. 35, 36-39 (2004).

154. Sentinţa penală nr. 29 din 12.07.2006. Arhiva Curţii de Apel Bacău.

155. Sheraer Ivan. Extradition in International Law. Manchester: Manchester University

Press, 1977, 283 p.

156. Sima Constantin. Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan. Bucureşti: ALL

BECK, 1999, 207 p.

157. Stănoiu Rodica Mihaela. Forme posibile de asistenţă juridică internaţională în materie

penală. În: S.C.J., nr. 4, 1968, p. 527-533.

158. Stănoiu Rodica Mihaela. Asistenţa juridică internaţională în materie penală. Bucureşti:

Editura Academiei R.S.R., 1975, 215 p.

159. Stănoiu Rodica Mihaela. Drept internaţional public. Vol. I. Bucureşti: Editura

Didactică şi Pedagogică, 1981, 296 p.

160. Stănoiu Rodica Mihaela. Drept penal. Partea generală. Note de curs. Bucureşti:

Editura Hyperion, 1992, 245 p.

161. Stănoiu R. M., Griga I., Tiberiu D. Drept penal. Partea generală. Note de curs.

Bucureşi: Editura „Hyperion”, 1992, 245 p.

169

162. Streteanu Florin. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Editura „Roseti”, 2004, 288

p.

163. Suceavă I. Omul şi drepturile sale. Bucureşti: Editura Ministerului de Interne, 1991, p.

17-40.

164. Sudre F. Droit internaţional et europeen des droits de l'homme, Paris: PUF Editions,

2001, 375 p.

165. Swiss Criminal Code (RS 311.0), adopted on 21.12.1937.

http://www.assetrecovery.org/kc/resources/org.apache.wicket.Application/repo?nid=78f9

f891-c535-11de-8af0-25af728a9959

166. Tănăsescu I., Tănăsescu G., Tănăsescu C. Probleme privind starea de evadare şi

extrădare. Revista „DREPTUL”, nr.7/2002, 124-129 p.

167. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G. Tratat de drept şi procedură penală.

Bucureşti: Editura „Europa Nova”, 1991.

168. Tanoviceanu Ioan. Curs de drept penal şi procedură penală. Bucureşti: Facultatea de

drept din Bucureşti, 1901-1902, 761 p.

169. The Constitution of Georgia, adopted on 24.08.1995. Last amendment 27.12.2006.

http://www.parliament.ge/files/68_1944_951190_CONSTIT_27_12.06.pdf

170. The Constitution of Ukraine, adopted on 28.06.1996.

http://en.wikipedia.org/wiki/Constitution_of_Ukraine

171. The Constitution of Poland, adopted on 02.04.1997.

http://en.wikipedia.org/wiki/Constitution_of_Poland

172. The Italian penal code. Translated by Edward M. Wise, in collaboration with Allen

Maitlin. Littleton. Colo: F. B. Rothman, 1978, 249 p.

173. The Criminal Code of the Russian Federation, adopted on May 24, 1996.

http://www.russian-criminal-code.com/

174. The case of Darklighter Biggs. http://www.hypercaz.net/last-flight.html

175. The European Court of Human Rights. Selected solutions. Vol. II, Moscow, 2000, 315

p.

176. Tratat dintre Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile

juridice în materie civila şi penală din 13.12.1993. Tratate internaţionale, 1999, Vol.

XXII, p. 85.

177. Tratat dintre Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civila

şi penală din 06.07.1996, ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.

1018-XIII din 03.12.1996, în vigoare pentru Republica Moldova din 22.03.1998. Tratate

internaţionale, Vol. XX, 1999, 24 p.

170

178. Tulbure Adrian-Ştefan. Extrădarea în normele procesual-penale. Revista „Dreptul”, nr.

9/2000, p. 129-132.

179. Tulbure A.Ş., Tatu A.M. Tratat de drept procesual penal. Bucureşti: Editura ALL

BECK, 2003, 652 p.

180. Turkish Penal Code, adopted on 01.06.2005. În:

http://en.wikipedia.org/wiki/Article_301_(Turkish_Penal_Code)

181. Ulianovschi Gheorghe, Grama Mariana. Extrădarea. Chişinău: Tipogr.-Sirius SRL,

2009, 100 p.

182. U.S. Supreme Court decision Factor versus Laubenheimer 290 U.S. 276. În:

http://caselaw.lp.findlaw.com/cgi-bin/getcase.pl?court=us&vol=290&invol=276

183. Vasiliu T., Antoniu G. et. al. Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală.

Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972, 772 p.

184. Волженкина В. Оказание правовой помощи по уголовным делам в сфере

международного сотрудничества. Москва, 1999, 139 c.

185. Волженкина В. К вопросу о разработке закона о выдаче экстрадиции. În:

Уголовное право, № 1, 2002, c. 75-78.

186. Волеводз А.Г. Правовое регулирование новых направлений международного

сотрудничества в сфере уголовного процесса. Москва: Издательство

«Юрлитинформ», 2002, c. 52-57.

187. Экстрадиция в уголовном праве и правоприменительной практике.

http://studentbank.ru/view.php?id=28784

188. Экстрадиция в международном уголовном праве.

http://revolution.allbest.ru/law/00198572_0.html

189. Zolyneac Maria. Drept penal. Partea generală. Vol. I, Iaşi: Editura „Chemarea”, 1994,

170 p.

190. Шибаева E., Пoтoчный M. Структура и законодательная деятельность

международных организаций. Москва: Издательство MГУ, 2000, 259 c.

171

ANEXĂ

SPEŢE ŞI SOLUŢII REZULTATE DIN PRACTICA JUDICIARĂ PE CAZURILE

CE VIZEAZĂ EXTRĂDAREA PENALĂ

1. Existenţa unui proces penal în România (Republica Moldova) împotriva persoanei a

cărei extrădare se cere sau faptul că această persoană execută o pedeapsă privativă de libertate

nu împiedică extrădarea. Predarea extrădatului poate fi amânată. În caz de amânare,

extrădarea poate deveni efectivă numai după ce procesul penal a luat sfârşit, iar în caz de

condamnare la o pedeapsă privativă de libertate – numai după ce aceasta a fost executată sau

considerată ca executată.

În acest context, se poate invoca un caz examinat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

României, şi anume dosarul penal nr. 5821 din 14.10.2005.

Din actele dosarului rezultă că, la 22.04.2003 I.P. a cărei extrădare se cere, a fost

condamnată definitiv la 15 ani închisoare de către Colegiul Penal al Tribunalului Chişinău,

pedeapsa de la a cărei executare s-a sustras până în prezent, refugiindu-se în România, ceea ce a

determinat autorităţile Republicii Moldova să-i solicite extrădarea.

Constatându-se că fapta pentru care a fost condamnat este incriminată şi de legea penală

română şi cum nu există impedimente la măsura extrădării, în afară de afacerile judiciare avute la

acea persoană în România, pentru învinuiri similare, în mod corect Curtea de Apel Alba Iulia a

admis cererea dispunând extrădarea, dar a amânat predarea persoanei extrădabile, până la

clarificarea afacerilor judiciare avute în România.

2. Cererea de extrădare se face în temeiul tratatului internaţional la care Republica

Moldova şi statul solicitat sunt părţi sau în temeiul obligaţiilor scrise în condiţii de reciprocitate.

În context, menţionăm următor caz de practică judiciară. Curtea de Apel Bucureşti

Secţiunea II, prin sentinţa penală nr. 162 din 15.11.2005, a respins cererea de extrădare a

cetăţeanului moldovean, formulată de Procuratura Generală a Republicii Moldova, constatând că

nu sunt îndeplinite cerinţele art. 38 alin. (2) lit. b) din Legea 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală, întrucât cererea nu a cuprins o expunere a faptelor

pentru care se solicită extrădarea, data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor juridică şi referirile la

dispoziţiile legale care sunt aplicabile în modul cel mai exact posibil.

3. Un alt caz ce derivă din actele procesuale obligatorii ce însoţesc cererea de extrădare

este cel examinat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dosar penal nr. 6976 din 09.12.2005,

prin care a fost respins recursul ca nefondat.

172

În sprijinul cererii de extrădare autoritatea competentă a statului solicitant trebuie să

prezinte originalele sau copiile autentice ale mandatului de arestare preventivă, rechizitoriul sau

ale altor acte având putere egală, conform lit. b) a aceluiaşi articol, o expunere a faptelor pentru

care se cere extrădarea – data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor juridică şi referirile la

dispoziţiile legale care le sunt aplicabile indicându-se în modul cel mai exact posibil; iar în

temeiul lit. c) – o copie a dispoziţiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o

declaraţie asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precise ale persoanei

extrădabile şi orice alte informaţii de natură să determine identitatea şi naţionalitatea acesteia.

Din examinarea actelor trimise rezultă că nu s-a transmis actele necesare, deci nu sunt

îndeplinite cerinţele art. 38 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, care prevede obligativitatea

întrunirii cerinţelor anunţate anterior.

4. Una dintre condiţiile prevăzute alternativ în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 302/2004

este aceea ca persoana extrădabilă, cetăţean român, să aibă şi cetăţenia statului solicitant. Prin

urmare, în cazul în care persoana extrădabilă are atât cetăţenia română, cât şi cetăţenia statului

solicitant, hotărârea prin care instanţa română admite cererea de extrădare a cetăţeanului

român este legală, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege privitoare la

extrădare.

Prin sentinţa penală nr. 29 din 12 iulie 2006, Curtea de Apel Bacău, în temeiul art. 54

alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a admis cererea de extrădare formulată de Procuratura Generală

a Republicii Moldova privind pe numitul M.M., având dublă cetăţenie, română şi

moldovenească, şi a dispus extrădarea acestuia în Republica Moldova.

Instanţa a reţinut că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, la solicitarea

Procuraturii Generale a Republicii Moldova, a cerut extrădarea lui M.M. Cererea de extrădare a

fost însoţită de copii certificate de autoritatea competentă a statului solicitant, conform art. 38

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, de pe ordonanţa de punere sub învinuire, mandatul de

arestare, dovada cetăţeniei moldoveneşti, extras al textului de incriminare, dovezi privind

domiciliul din România şi cetăţenia română a persoanei extrădabile.

Instanţa a motivat că, în raport cu prevederile art. 22, art. 24 şi art. 54 alin. (3) din Legea

nr. 302/2004, cererea de extrădare este întemeiată, iar faptul că persoana extrădabilă are

cetăţenie română nu constituie un impediment pentru extrădare, conform art. 23 şi art. 24 din

Legea nr. 302/2004.

Recursul declarat de persoana extrădabilă, care critică hotărârea de extrădare cu

motivarea că are cetăţenie română, nu este fondat.

173

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, nu pot fi extrădaţi din România

cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 24 din aceeaşi lege.

Conform art. 24 lit. c) din Legea nr. 302/2004, cetăţenii români pot fi extrădaţi din

România în baza convenţiilor internaţionale la care statul este parte şi pe bază de reciprocitate,

dacă persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant.

Legea nu cere îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor, însă, potrivit acesteia,

cetăţenii români pot fi extrădaţi din România dacă este îndeplinită cel puţin una din condiţiile

date. Or, din actele dosarului rezultă că M.M. este şi cetăţean al Republicii Moldova.

Examinând din oficiu cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de

fond a respectat în întregime şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru extrădarea din

România, în cauză neexisând nici un motiv de casare a hotărârii atacate şi, în consecinţă, recursul

a fost respins.

5. În cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus expulzarea inculpatului,

statul de condamnare poate cere statului străin să-şi dea acordul la transferarea condamnatului

pentru executarea pedepsei, fără consimţământul celui condamnat, statul solicitat dându-şi însă

acordul numai după ce a luat în considerare avizul persoanei condamnate.

Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 2 din 11.01.2005, a admis cererea

formulată de P.C.A. Bucureşti de transferare pentru continuarea executării pedepsei, într-un

penitenciar din Republica Moldova a unui cetăţean al acelui stat, condamnat la 24 de ani

închisoare prin sentinţa penală nr. 296/2001 a Tribunalului Galaţi.

Iniţial, condamnatul a solicitat transferarea sa într-un penitenciar din Republica Moldova,

însă ulterior a revenit asupra cererii sale.

Instanţa a motivat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în Legea nr. 302/2004 pentru

transferarea condamnatului, potrivit art. 3 pct. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană

asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18.12.1997 şi ratificat prin

O.G. nr. 92 din 30.08.1997, statul de executare poate să-şi dea acordul, la cererea statului de

condamnare, pentru transferarea unei persoane condamnate, fără consimţământul acestuia atunci

când condamnarea conţine o măsură de expulzare. Având în vedere că prin sentinţa de

condamnare s-a aplicat măsura de siguranţă a expulzării condamnatului, instanţa a considerat

admisibilă transferarea acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, d.p. 861 din 04.02.2005, a admis recursul

condamnatului, a casat hotărârea şi a respins cererea de transferare.

Condamnatul urma să execute 24 de ani închisoare, dispunându-se totodată expulzarea sa.

În luna martie 2004 condamnatul a cerut transferarea sa în Republica Moldova, dar ulterior a

174

declarat (potrivit procedurii prevăzute de art. 134 din Legea 302/2004) procurorului că nu mai

doreşte transferarea, şi procesul-verbal de consemnare a acestei declaraţii împreună cu celelalte

înscrisuri au fost înaintate C.A. Bucureşti.

Potrivit Legii 302/2004, o persoană condamnată poate fi transferată în vederea executării

pedepsei numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 129, printre care şi consimţirea la

transfer a persoanei condamnate.

În legătură cu consimţământul condamnatului, în art. 135 se prevede că statul român va

proceda în aşa fel încât persoana care urma să îşi dea consimţământul la transferare să o facă de

bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de consecinţele juridice care decurg din aceasta, iar statul de

executare să poată verifica dacă acest consimţământ a fost dat în condiţiile menţionate. Potrivit

art. 139 alin. (2) din lege, procurorul este obligat ca printr-o declaraţie dată de condamnat, să se

asigure că acesta şi-a dat consimţământul la transferare.

În cauza de faţă condiţia prevăzută de lege, a consimţământului condamnatului, nu este

îndeplinită.

Potrivit art. 3 pct. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană asupra transferării

persoanelor condamnate, adoptat la 18 decembrie 1997, pe care se întemeiază motivarea

sentinţei curţii de apel, statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, să-şi dea

acordul pentru transferarea unei persoane condamnate, fără consimţământul acesteia, când

condamnarea conţine o măsură de expulzare. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi text, statul de

executare nu-şi va da acordul prevăzut în alin. 1 decât după ce a luat în considerare avizul

persoanei condamnate.

În speţă, se constată că între autorităţile competente din Republica Moldova şi cele din

România nu a existat nici un contact în privinţa transferării condamnatului fără consimţământul

acestuia. Astfel, nu există o cerere a autorităţii competente din statul de condamnare (Ministerul

Justiţiei din România) către autoritatea competentă din statul de executare (Ministerul Justiţiei

din Republica Moldova) în vederea formulării acordului pentru transferarea lui condamnatului

fără consimţământul acestuia şi nici vreo comunicare din partea autorităţilor moldovene în sensul

că sînt sau nu de acord cu transferarea fără consimţământul condamnatului.

De asemenea, se constată că statului de executare nu i s-a comunicat, astfel cum se

prevede în art. 3 din protocol, declaraţia condamnatului că nu doreşte să fie transferat, nefiind

aduse la îndeplinire nici prevederile art. 128 alin. (4) şi ale art. 130 alin. (2) din Legea nr.

302/2004, în conformitate cu care transferarea poate fi cerută fie de către statul de condamnare,

fie de statul de executare prin intermediul autorităţilor competente; transferarea condamnatului

nu a fost solicitată de ministerele de justiţie, ci de însuşi condamnatul prin cererea transmisă de

175

către Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, Ministerului de Justiţie al României la 14 iulie

2004, cerere asupra căreia, aşa cum s-a arătat, acesta a revenit.

Având în vedere dispoziţiile legale menţionate şi actele dosarului, se constată că nu sînt

întrunite condiţiile, prevăzute în Legea nr. 302/2004 şi în protocolul adiţional, pentru admiterea

cererii de transferare a condamnatului, motiv pentru care recursul acestuia a fost admis, s-a casat

hotărârea şi s-a respins cererea de transferare.

6. Extrădarea pasivă nu este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive de

condamnare a persoanei extrădabile pronunţată în statul solicitant, ci in funcţie de faza

procesului penal, este suficientă existenţa unui mandat de arestare preventivă, emis de

autorităţile competente ale statului solicitant şi anexat cererii de extrădare, conform art. 38 alin.

(2) lit. a) din Legea 302/2004. Instanţele române, soluţionând cererea de extrădare, nu pot

examina temeinicia arestării preventive dispuse de autorităţile competente ale statului solicitant,

competenţa instanţelor române fiind limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute în

Legea 302/2004 pentru admiterea cererii de extrădare, care nu privesc temeinicia măsurilor

dispuse de autorităţile competente ale statului solicitant.

Prin sentinţa penală nr. 89/P din 28 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel

Constanţa s-a dispus admiterea cererii de extrădare formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Constanţa privind pe U.D., urmărit internaţional pentru punerea în executare a mandatului

de arestare nr. 1120 Js 82806/05 0K - 9 - Er - 482/05 - 21 Gs emis de Tribunalul de Primă

Instanţă din Offenbach-Main la 13 decembrie 2005, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de

persoane si proxenetism.

Recursul declarat de persoana extrădabilă, prin care a susţinut, între altele, că autorităţile

statului german nu au pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi că, având interdicţie de

pătrundere pe teritoriul statului german, nu se poate reţine că a săvârşit o faptă pe teritoriul

acestuia, este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală, cererea de extrădare formulată în scris de autoritatea

competentă a statului solicitant trebuie să fie însoţită, în funcţie de faza procesului penal, de

originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitivă, cu menţiunea rămânerii

definitive, ale deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, ale mandatului

de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale mandatului de

arestare preventivă, rechizitoriului sau altor acte având putere egală.

Totodată, se cere o expunere a faptelor pentru care se solicită extrădarea, data şi locul săvârşirii

acestora, precum si încadrarea juridica.

176

În cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca fiind îndeplinite condiţiile

prevăzute în legea naţională.

Astfel, Ministerul Justiţiei, Direcţia Drept Internaţional si Tratate, după efectuarea

examenului de regularitate internaţională, care are ca scop verificarea conformităţii cererii de

extrădare si a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, a

transmis mandatul de arestare nr. 1120 Js 82806/050K - 9 - Er - 482/05 - 21 Gs emis de

Tribunalul de Prima Instanţă din Offenbach-Main la 13 decembrie 2005, pentru săvârşirea de

către U.D. a infracţiunilor de trafic de persoane si proxenetism, în vederea extrădării acestuia

către autorităţile germane.

Faptele, aşa cum au fost descrise în mandatul de arestare internaţional, constituie

infracţiuni, fiind incriminate in paragraful 232 alin. (1) - (4) Cod penal german şi având

corespondent în legislaţia internă, în art. 12 şi art. 13 din Legea 678/2001 şi art. 329 Cod penal,

fiind astfel îndeplinită condiţia dublei incriminări.

Cât priveşte temeinicia măsurii dispuse de autorităţile germane, aceasta excede analizei

pe care instanţele naţionale o pot face, ele fiind obligate a se limita la verificarea îndeplinirii

condiţiilor prevăzute în Legea 302/2004.

De asemenea, faptul că recurentul are interdicţie de a pătrunde pe teritoriul statului

german nu poate constitui un impediment pentru extrădarea sa, atâta timp cât sunt îndeplinite

toate condiţiile prevăzute de lege în materia extrădării.

În consecinţă, faţă de considerentele ce preced, recursul a fost respins.

Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia penală, decizia nr. 274 din 18 ianuarie 2007.

7. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei poate începe după depunerea

cererii de solicitare a extrădării condamnatului.

Astfel, prin decizia penală nr. 280 din 19 martie 2010 Curtea de Apel Ploieşti, în

rejudecarea recursului, ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare formulată de condamnata

G.E., a admis calea de atac formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, a casat

sentinţa penală nr. 194 din 9 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Prahova şi pe fond, a

respins, ca neîntemeiate, contestaţiile conexe privind prescrierea executării pedepsei de 2 ani

închisoare aplicată condamnatei G.E. prin sentinţa penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a

Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie.

La pronunţarea deciziei, instanţa de control judiciar a avut în vedere următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 pronunţată de Tribunalul Prahova,

definitivă prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, în temeiul

177

dispoziţiei art. 2151 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal s-a dispus

condamnarea inculpatei G.E. la o pedeapsă de 2 ani închisoare şi a fost emis mandatul de

executare a pedepsei nr. 49 din 22 aprilie 2002. Acest mandat nu a putut fi executat întrucât

condamnata G. E. s-a sustras executării pedepsei, fiind dată în urmărire generală prin Dispoziţia

IGPR /S/123699 din 12 august 2002 şi în urmărire internaţională prin Mesajul BNI nr. 2079/PL

din 04 martie 2003. Potrivit adresei nr. 36525 din 29 ianuarie 2007 emisă de Direcţia Investigaţii

Criminale din cadrul IGPR a reieşit că numita G.E. a fost arestată în Italia la data de 16 februarie

2004 în vederea extrădării către România, aceleaşi împrejurări rezultând şi din adresele nr. 6652

din 29 ianuarie 2008 şi nr. 307175/S3/CFC din 13 februarie 2009. Totodată, prin încheierea

pronunţată la 19 februarie 2004 Curtea de Apel Ploieşti a admis cererea formulată de parchetul

de pe lângă această instanţă şi a propus solicitarea extrădării condamnatei G.E. arestată

provizoriu de autorităţile judiciare italiene la 16 februarie 2004 în vederea punerii în executare a

MEPI nr. 49 din 23 aprilie 2002 emis de Tribunalul Prahova. În conformitate cu art. 21 alin. (3)

din Legea nr. 296/2001 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în vigoare

la data formulării propunerii de extrădare, depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia

neîmplinită anterior, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 302/2004,

în vigoare la momentul judecării prezentei cauze.

Din relaţiile comunicate de Ministerul Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Tratate –

Serviciul Cooperare Judiciară în Materie Penală conform adresei nr. 62427/2006 din 17 martie

2010 a rezultat că prin adresa nr. 978/DRIDO/II/2004/13 din 02 martie 2004, ataşată în copie, s-a

formulat cerere de extrădare adresată autorităţilor judiciare din Republica Italiană, aşa încât,

constatându-se îndeplinite cerinţele impuse de art. 40 din Legea nr. 296/2001, precum şi cele

prevăzute de art. 21 alin. (3) din acelaşi act normativ, s-a concluzionat că termenul de prescripţie

a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată condamnatei G.E. de 7 ani, stabilit conform art.

126 alin. (1) lit. b) Cod penal, a fost întrerupt la data depunerii cererii de extrădare, respectiv 02

martie 2004, iar până în prezent nu s-a împlinit, acesta urmând să expire la 02 martie 2011.

În raport de considerentele expuse, Curtea a constatat incidenţa cazului de casare

prevăzut de art. 3859 pct. 18 CPP, astfel că în baza dispoziţiei art. 38515 pct. 2 lit. d) CPP a

admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, a casat hotărârea atacată şi

în rejudecarea cauzei, a respins, ca neîntemeiate, contestaţiile la executare conexe privind

prescrierea executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată condamnatei G.E. prin sentinţa

penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia penală nr. 1495

din 20 martie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

178

8. În procedura de solicitare a extrădării active, dacă persoana a fost dată în urmărire

internaţională, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere motivată asupra îndeplinirii

condiţiilor prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea, de îndată ce este informată cu

privire la localizarea pe teritoriul unui stat străin a persoanei date în urmărire internaţională,

potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 şi, prin aceeaşi încheiere, formulează

propunerea de a se solicita extrădarea, potrivit art. 67 alin. (4). Această încheiere se comunică,

în cel mult 48 de ore, curţii de apel competente să solicite extrădarea, care, fără a se pronunţa

asupra temeiniciei solicitării, potrivit art. 67 alin. (7) formulează cererea de extrădare şi o

transmite direcţiei de resort din Ministerul Justiţiei, care examinează îndeplinirea condiţiilor de

regularitate internaţională pentru a se solicita extrădarea.

Prin urmare, încheierea prin care Curtea de Apel respinge propunerea formulată de

instanţa de executare privind solicitarea extrădării persoanei condamnate este nelegală, deoarece

curtea nu are, în cadrul procedurii speciale de solicitare a extrădării, competenţa de a analiza

fondul cauzei, această competenţă revenindu-i numai în cazul în care încheierea instanţei de

executare a fost atacată cu recurs.

Prin sentinţa penală nr. 442 din 17 octombrie 2001, rămasă definitivă prin neapelare,

Judecătoria Făgăraş a condamnat, între alţii, pe inculpatul F.V. la pedeapsa de 3 ani închisoare

pentru săvârşirea infracţiunii de tăiere şi sustragere ilegală de arbori prevăzută în art. 98 alin. (3)

şi (4) din Legea nr. 26/1996.

La 13 noiembrie 2001 s-a emis mandatul de executare a pedepsei şi, întrucât condamnatul

s-a sustras de la executare, a fost dat în urmărire generală şi în urmărire internaţională, prin

Biroul Naţional Interpol, fiind localizat în străinătate şi arestat provizoriu la 3 septembrie 2004.

Mandatul de executare poartă menţiunea că F.V. nu beneficiază de aplicarea Legii nr.

543/2002 privind graţierea, întrucât s-a sustras de la executarea pedepsei.

Prin încheierea din 6 septembrie 2004, Judecătoria Făgăraş a propus a se solicita de către

Curtea de Apel Braşov extrădarea condamnatului, constatând că sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute în Legea nr. 302/2004.

Potrivit art. 67 alin. (4) din lege, dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Braşov, competentă

să solicite extrădarea.

Prin încheierea din 9 septembrie 2004, Curtea de Apel Braşov a respins propunerea

privind extrădarea condamnatului, cu motivarea că, potrivit art. 37 din Legea nr. 302/2004,

incidenţa actului de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare,

chiar dacă celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite. În speţă, cererea de extrădare este

inoperantă prin adoptarea Legii nr. 543/2002 prin care a fost graţiată pedeapsa aplicată

condamnatului.

179

Recursul declarat de procuror împotriva acestei încheieri este fondat.

Prin încheierea din 6 septembrie 2004, Judecătoria Făgăraş a propus Curţii de Apel

Braşov să solicite extrădarea condamnatului. Împotriva acestei încheieri nu a declarat recurs

procurorul, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.

Potrivit art. 67 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, preşedintele secţiei penale a Curţii de

Apel Braşov trebuia să formuleze cererea de extrădare şi să o transmită, însoţită de actele

prevăzute în art. 38 alin. (2) din aceeaşi lege, direcţiei de resort din Ministerul Justiţiei.

Prin încheierea din 9 septembrie 2004, Curtea de Apel Braşov, respingând propunerea de

solicitare a extrădării condamnatului, şi-a depăşit competenţa, întrucât a analizat pe fond cauza,

cu toate că instanţa fusese investită cu o procedură specială ce nu-i permitea acest lucru, fondul

cauzei putând fi analizat numai în cadrul unui recurs împotriva încheierii Judecătoriei Făgăraş,

potrivit art. 67 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, ceea ce, în speţă, nu este cazul.

În consecinţă, recursul a fost admis, s-a casat încheierea atacată şi s-a dispus trimiterea

cauzei la Curtea de Apel Braşov în vederea îndeplinirii formalităţilor prevăzute în art. 67 alin. (7)

din Legea nr. 302/2004.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 4700 din 21 septembrie 2004.

9. Extrădarea pasivă nu este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive de

condamnare a persoanei extrădabile pronunţată în statul solicitant, ci, în funcţie de faza

procesului penal, este suficientă existenţa unui mandat de arestare preventivă, emis de

autorităţile competente ale statului solicitant şi anexat cererii de extrădare, conform art. 38 alin.

(2) lit. a) din Legea nr. 302/2004. Instanţele române, soluţionând cererea de extrădare, nu pot

examina temeinicia arestării preventive dispuse de autorităţile competente ale statului solicitant,

competenţa instanţelor române fiind limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute în

Legea nr. 302/2004 pentru admiterea cererii de extrădare, care nu privesc temeinicia măsurilor

dispuse de autorităţile competente ale statului solicitant.

Prin sentinţa penală nr. 89/P din 28 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel

Constanta s-a dispus admiterea cererii de extrădare formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Constanta privind pe U.D., urmărit internaţional pentru punerea în executare a mandatului

de arestare nr. 1120 Js 82806/05 0K - 9 - Er - 482/05 - 21 Gs emis de Tribunalul de Primă

Instanţă din Offenbach-Main la 13 decembrie 2005, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de

persoane şi proxenetism.

Recursul declarat de persoana extradabilă, prin care a susţinut, între altele, că autorităţile

statului german nu au pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi că, având interdicţie de

pătrundere pe teritoriul statului german, nu se poate reţine că a săvârşit o faptă pe teritoriul

acestuia, este nefondat.

180

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală, cererea de extrădare formulată în scris de autoritatea

competentă a statului solicitant trebuie să fie însoţită, în funcţie de faza procesului penal, de

originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitivă, cu menţiunea rămânerii

definitive, ale deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, ale mandatului

de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale mandatului de

arestare preventivă, rechizitoriului sau altor acte având putere egală.

Totodata, se cere o expunere a faptelor pentru care se solicită extrădarea, data şi locul

săvârşirii acestora, precum şi încadrarea juridică.

În cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca fiind îndeplinite condiţiile

prevăzute în legea naţională.

Astfel, Ministerul Justiţiei, Direcţia Drept Internaţional şi Tratate, după efectuarea

examenului de regularitate internaţională, care are ca scop verificarea conformităţii cererii de

extrădare şi a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, a

transmis mandatul de arestare nr. 1120 Js 82806/050K - 9 - Er - 482/05 - 21 Gs emis de

Tribunalul de Primă Instanţă din Offenbach-Main la 13 decembrie 2005, pentru săvârşirea de

catre U.D. a infracţiunilor de trafic de persoane şi proxenetism, în vederea extrădării acestuia

către autorităţile germane.

Faptele, aşa cum au fost descrise în mandatul de arestare internaţional, constituie

infracţiuni, fiind incriminate în paragraful 232 alin. (1) - (4) CP german şi având corespondent în

legislaţia internă, în art. 12 - 13 din Legea nr. 678/2001 şi art. 329 CP, fiind astfel îndeplinită

condiţia dublei incriminări.

Cât priveşte temeinicia măsurii dispuse de autorităţile germane, aceasta excede analizei

pe care instanţele naţionale o pot face, ele fiind obligate a se limita la verificarea îndeplinirii

condiţiilor prevăzute în Legea nr. 302/2004.

De asemenea, împrejurarea că recurentul are interdicţie de a pătrunde pe teritoriul statului

german nu poate constitui un impediment pentru extrădarea sa, atâta timp cât sunt îndeplinite

toate condiţiile prevăzute de lege în materia extrădării.

În consecinţă, faţă de considerentele ce preced, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie nr. 274 din 18 ianuarie 2007 recursul a fost respins.

10. Cererea de arest provizoriu în vederea extrădării este formulată de autoritatea

emitentă a mandatului de arest preventiv sau de executare a pedepsei închisorii şi se transmite

direct Procuraturii Generale sau Ministerului Justiţiei, sau prin intermediul Biroului Naţional

181

Central Interpol în Republica Moldova, care are obligaţia de a o difuza informaţia pe canalele

Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale.

Un caz de extrădare şi amânare a predării persoanei extrădate este cel examinat de Curtea

de Apel Alba Iulia, care a constatat în decizia penală nr. 46 din 27 septembrie 2005, că sunt

îndeplinite condiţiile extrădării prevăzute de art. 22, 23, 26, 28 şi 35 din Legea 302/2004, a

admis cererea de extrădare, a menţinut arestarea provizorie în vederea extrădării până la predarea

persoanei extrădate şi având în vedere existenţa a două procese penale în faţa autorităţilor

române pornite împotriva condamnatului, în baza art. 60 alin. (2) din Legea 302/2004, a amânat

predarea acestuia până la soluţionarea definitivă a proceselor penale aflate în faţa autorităţilor

judiciare române, iar în caz de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, până la data

executării definitive a pedepsei.

11. O decizie de extrădare poate pune probleme sub aspectul art. 6 doar în cazuri

excepţionale, atunci când persoana extrădată a suferit sau riscă să sufere o denegare gravă de

dreptate în statul solicitant (CtEDO, secţia III, decizia Einhorn contra Franţei, 16 octombrie

2001, 71555/01).

Reclamantul, cetăţean american, a fost arestat în SUA în urma descoperirii la domiciliul

său a corpului mumificat al concubinei sale, însă a reuşit să fugă în Franţa. În 1993 a fost

condamnat la detenţiune pe viaţă în urma unei proceduri în contumacie. În 1997, în urma

arestării sale în Franţa, Guvernul american a cerut extrădarea sa. Cererea a fost respinsă pe motiv

că reclamantul nu putea să obţină rejudecarea cauzei în prezenţa sa. Printr-o lege intrată în

vigoare în ianuarie 1998, legislativul din Pennsylvania a modificat Codul de procedură penală,

astfel încât să permită rejudecarea cauzei în cazul extrădării unui condamnat judecat în lipsă. În

consecinţă, statul american a formulat o nouă cerere de extrădare, în care a precizat că, în cazul

în care reclamantul va cere rejudecarea cauzei, pedeapsa cu moartea nu va fi nici cerută, nici

aplicată, nici executată. Cererea statului american a fost admisă, iar recursurile reclamantului au

fost respinse, pe motiv că garanţiile contra aplicării pedepsei capitale oferite sunt suficiente.

Art. 3. Curtea a constatat că autorităţile americane au oferit asigurări că legea care

reinstaura pedeapsa capitală în Pennsylvania nu va fi pusă în aplicare retroactiv reclamantului şi

a furnizat asigurări adecvate şi suficiente că o astfel de pedeapsă nici nu va fi solicitată, nici

pronunţată, nici executată. Astfel, Curtea a considerat că reclamantul nu se află în faţa unui risc

real de a fi supus culoarului morţii, tratament ce este contrar art. 3 din Convenţie. Astfel,

constatând că reclamantul riscă doar menţinerea condamnării la o pedeapsă cu detenţiunea pe

viaţă, care nu ridică probleme sub aspectul respectării art. 3, Curtea a considerat că extrădarea sa

nu este contrară art. 3.

182

Art. 6. Protecţie prin ricoşeu. O decizie de extrădare poate pune probleme sub aspectul

art. 6 doar în cazuri excepţionale, atunci când persoana extrădată a suferit sau riscă să sufere o

denegare gravă de dreptate în statul solicitant. În speţă, extrădarea reclamantului către SUA

poate pune probleme doar dacă ar exista motive serioase şi credibile de a crede că reclamantul nu

va putea obţine rejudecarea cauzei şi că va fi nevoit să execute pedeapsa pronunţată în

contumacie. Legea din ianuarie 1998 permite, în principiu, rejudecarea cauzei. Deşi reclamantul

a depus mai multe documente care ar indica neconstituţionalitatea acelei legi şi, implicit,

inaplicabilitatea sa, Curtea a constatat că, pentru moment, nici o instanţă americană nu s-a

pronunţat în acest sens, astfel încât riscul de neconstituţionalitate a legii nu poate constitui un

motiv serios şi credibil de a crede că procesul reclamantului nu ar putea fi rejudecat în prezenţa

sa. În plus, Curtea a considerat că nu aparţinea statului francez sarcina de a aprecia

constituţionalitatea acelei legi. Statul francez şi-a îndeplinit obligaţiile impuse prin Convenţie,

dispunând extrădarea cu bună credinţă, doar după asigurările autorităţilor americane cu privire la

rejudecarea cauzei. De aceea, Franţa nu şi-a încălcat nici una dintre obligaţiile ce îi sunt impuse

prin prevederile art. 6.

12. În virtutea art. 34, statele s-au obligat să nu împiedice în vreun fel persoanele aflate

sub jurisdicţia lor să sesizeze Curtea. Or, această obligaţie presupune nu doar deschiderea

posibilităţii de sesizare a Curţii, ci şi exerciţiul efectiv al acestui drept (CtEDO, Marea Cameră,

hotărârea Mamatkulov şi Askarov versus Turcia, 4 februarie 2005, 46827/99 şi 46951/99).

Reclamanţii sunt doi resortisanţi uzbeci, membrii ai partidului de opoziţie din

Uzbeckistan. Aceştia au fost arestaţi în Turcia, de către poliţia de frontieră, pe baza unor

mandate de arestare internaţională emise pe numele lor. Aceştia erau suspectaţi de comiterea de

acţiuni teroriste în ţara lor de origine. Uzbekistanul a cerut extrădarea lor. Autorităţile turce au

acceptat cererea de extrădare, iar recursul reclamanţilor a fost respins, deşi au indicat faptul că ar

putea fi supuşi unor tratamente inumane în caz de extrădare. CtEDO a cerut guvernului turc, ca

şi măsură provizorie luată în temeiul art. 39 din Convenţie, să nu îi extrădeze pe reclamanţi

înainte de judecarea prezentei plângeri. Totuşi, autorităţile turce i-au extrădat pe reclamanţi şi au

informat Curtea că au obţinut garanţii din partea guvernului uzbec că nu vor supune reclamanţii

la rele tratamente. Reclamanţii au fost condamnaţi în statul de origine la 20 şi respectiv 11 ani de

închisoare. După extrădare, reprezentanţi lor nu au putut să intre în contact cu clienţii lor.

Art. 3. Curtea trebuie să stabilească dacă, la momentul extrădării reclamanţilor, exista un

risc real de a fi supuşi în Uzbekistan la tratamente interzise prin art. 3. Reclamanţii au fost

extrădaţi la 27 martie 1999, în ciuda măsurii provizorii luată de către Curte. Aşadar, la acea dată

trebuie verificat existenţa riscului de a fi supuşi unor tratamente contrare art. 3. În aplicarea art.

183

3, Curtea precizase că nu este în măsură să se pronunţe de o manieră definitivă asupra riscului

mai sus menţionat plecând de la informaţiile aflate atunci în posesia sa. De aceea, Curtea va

ignora informaţiile ulterioare urmând să examineze plângere în baza informaţiilor existente la

momentul extrădării. În consecinţă, după cum a precizat mai sus, Curtea nu poate fi convinsă pe

baza acelor informaţii că exista un risc real de produce a unor tratamente interzise de art. 3, care

nu a fost violat de către statul turc prin extrădarea reclamanţilor.

Art. 6 § 1. Echitabilitatea procedurii. În caz de extrădare, existenţa unui risc real de

„denegare flagrantă de justiţie” constituie un impediment la extrădare, însă, pentru motivele

expuse mai sus, Curtea nu a fost convinsă că reclamanţii ar fi fost lipsiţi de garanţii procedurale

fundamentale în ţara lor de origine. De aceea, cu 13 voturi la 4, Curtea a constatat că nu există o

violare a art. 6.

Art. 34. Exercitarea dreptului de a sesiza Curtea. Faptul că statul turc nu a respectat

măsura provizorie impusă de către Curte de a nu expulza reclamanţii până la momentul hotărârii

Curţii, ridică probleme cu privire la dreptul reclamanţilor de a sesiza Curtea. Argumentele

expuse mai sus indică clar faptul că Curtea a fost împiedicată să examineze complet plângerea

urmare a expulzării reclamanţilor. În virtutea art. 34, statele s-au obligat să nu împiedice în vreun

fel persoanele aflate sub jurisdicţia lor să sesizeze Curtea. Or, această obligaţie presupune nu

doar deschiderea posibilităţii de sesizare a Curţii, ci şi exerciţiul efectiv al acestui drept, prin

urmarea procedurii în faţa Curţii. De aceea, art. 34 a fost violat.

13. Existenţa unui risc serios ca o persoană să fie supusă pedepsei capitale în caz de

extrădare trebuie stabilită pe baza începutului de probă care există la dosarul cauzei (CtEDO,

secţia IV, decizia Ismaili contra Germaniei, 15 martie 2001, 58128/00).

Reclamantul, fiind un cetăţean marocan, a fost suspectat, în Maroc, de complicitate la

uciderea unui poliţist în 1997, motiv pentru care s-a emis un mandat de arestare, în ianuarie

1998. În 1997, reclamantul a fugit în Germania, unde a cerut azil politic, însă cerea sa a fost

respinsă şi i s-a cerut să părăsească teritoriul german. În octombrie 1997, reclamantul a fost

arestat în vederea expulzării, aflându-se în aceeaşi situaţie şi la data pronunţării prezentei decizii.

Recursul său contra deciziei de expulzare a fost respins pe motiv că autorităţile marocane au

furnizat asigurări că infracţiunea de care este acuzat reclamantul nu este susceptibilă de o

pedeapsă capitală şi că, oricum, o astfel de sancţiune nu va fi aplicată acestuia în cazul în care va

fi expulzat. Coinculpatul reclamatului, judecat între timp, a fost condamnat la 20 de ani de

închisoare.

Conform art. 1 din Protocolul nr. 6, existenţa unui risc serios ca o persoană să fie supusă

pedepsei capitale în caz de extrădare trebuie stabilită pe baza începutului de probă care există la

184

dosarul cauzei. În speţă, autorităţile marocane au declarat celor germane că infracţiunea de care

este acuzat reclamantul nu se sancţionează cu pedeapsa capitală şi că această sancţiune nu va fi,

în orice caz, nici solicitată, nici executată. De asemenea, Curtea a constatat că persoana acuzată

de aceeaşi infracţiune nu a fost condamnată la pedeapsa cu moartea. De aceea, Curtea a

considerat că expulzarea sau extrădarea reclamantului către Maroc nu prezintă niciun risc pentru

viaţa acestuia. În consecinţă, nu există nici o violare potenţială a art. 1 din Protocolul nr. 6 la

Convenţie.

185

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctorat

sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează

să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.

DAVID Mircea-Laurenţiu

04.10.2012

186

CV-ul AUTORULUI

Date personale: David Mircea-Laurenţiu

Data naşterii: 06.01.1977

Locul naşterii: mun. Constanţa, România

Studii:

1991-1995 – Liceul Economic, Constanţa

1995-1999 – Facultatea de Drept, Universitatea „Nicolae Titulescu”, Bucureşti

2005-2008 – Facultatea de Economie, Universitatea „Spiru Haret”, Constanţa

2004-2008 – Studii de doctorat la Academia „Ştefan cel Mare” a MAI

Activitatea profesională:

2000-2001 – consilier juridic, Primăria Constanţa

2001-2005 – consilier juridic, Banca Agricolă SA / Raiffeisen

2005 - prezent – consilier juridic, director Departament, director Divizie – Banca Românească

SA – Membră a Grupului National Bank of Greece

Participări la foruri ştiinţifice internaţionale:

1. Asistenţa şi cooperarea internaţională a Republicii Moldova în materie de extrădare penală.

Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică din 15 decembrie 2007: „Probleme actuale ale

legislaţiei naţionale în contextul procesului integraţionist european”. Chişinău: CEP USM,

2008.

2. Extrădarea şi predarea infractorilor – instrumente juridice de contracarare a criminalităţii

în spaţiul Uniunii Europene. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică din 12-13 iunie

2012: „Criminalitatea în spaţiul Uniunii Europene şi al Comunităţii Statelor Independente:

evoluţie, tendinţe, probleme de prevenire şi combatere”. Chişinău: Academia „Ştefan cel

Mare” a MAI, 2012.

Lucrări ştiinţifice publicate:

1. Noţiuni introductive privind formele (modalităţile) de asistenţă juridică internaţională în

materie penală. În: Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM. Seria

ştiinţe socio-umane, ediţia a VIII-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI, 2008, 0,2

c.a.

2. Organe naţionale abilitate cu dreptul de asistenţă şi cooperare internaţională în materie

penală. În: Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM. Seria ştiinţe

socio-umane, ediţia a VIII-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI, 2008, 0,3 c.a.

3. Imunităţi referitoare la extrădarea penală. În: Legea şi viaţa, nr. 2 (197), 2009, 0,4 c.a.

187

4. Evoluţia istorică a reglementărilor normative privind instituţia extrădării penale. În: Analele

ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM. Seria ştiinţe socio-umane, ediţia a

XI-a, nr. 2. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare”, 2011, 0,5 c.a.

Limbi vorbite:

română; engleză

Date de contact:

adresa: România, mun. Constanţa, str. Călugăreni nr. 15 A

tel: +40722374773

e-mail: Laurentiu.David@brom.ro