Mircea Comsa - Designeul de Cercetare

Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială Catedra de Sociologie

Designul şi practica cercetării sociale

Sociologie şi Antropologie Anul II şi III Lect. Dr. Mircea Comşa

CUPRINS

Designul şi practica cercetării sociale.............................................................................................. 1

Cuprins ................................................................................................................................................ 2

Un alt mod de a gândi: cercetarea ştiinţifică.................................................................................... 6 Chapter guide.................................................................................................................................... 6 Cunoaşterea umană. Modalităţi de cunoaştere................................................................................. 6 Cercetarea ştiinţifică .......................................................................................................................... 8

Definirea cercetării ştiinţifice ........................................................................................................ 10 Caracteristicile cercetării ştiinţifice............................................................................................... 12 Tipuri de cercetare....................................................................................................................... 12 Comunitatea ştiinţifică. Normele comunităţii. ............................................................................... 13

Cuvinte cheie................................................................................................................................... 13 Key points........................................................................................................................................ 13 Întrebări şi exerciţii .......................................................................................................................... 14

Elementele unui design de cercetare socială ................................................................................ 15 Chapter guide.................................................................................................................................. 15 O definire a designului de cercetare................................................................................................ 15 Elementele unui design de cercetare. Între contexte şi alegeri. ...................................................... 16 Cuvinte cheie................................................................................................................................... 19 Key points........................................................................................................................................ 19 Întrebări şi exerciţii .......................................................................................................................... 19

Principalele tipuri de designuri ....................................................................................................... 20 Chapter guide.................................................................................................................................. 20 O clasificare a designurilor de cercetare ......................................................................................... 20 Designuri de tip experimental .......................................................................................................... 21

Tipuri de designuri experimentale: clasic, simple şi complexe .................................................... 21 Probleme cu privire la designul de tip experimental .................................................................... 22 Analiza datelor experimentale ..................................................................................................... 23

Designuri de tip longitudinal ............................................................................................................ 24 Tipuri de designuri longitudinale: prospective şi retrospective .................................................... 26 Probleme cu privire la designul de tip longitudinal....................................................................... 26 Analiza datelor longitudinale........................................................................................................ 27

Designuri de tip secţional ................................................................................................................ 27 Probleme cu privire la designul de tip secţional........................................................................... 27 Analiza datelor secţionale............................................................................................................ 28

Designuri de tip studiu de caz ......................................................................................................... 29 Probleme cu privire la designul de tip studiu de caz.................................................................... 30 Analiza datelor studiu de caz....................................................................................................... 30


Problema de cercetare: construcţia obiectului.............................................................................. 35 Chapter guide.................................................................................................................................. 35 Tema cercetării................................................................................................................................ 35

Aspecte generale......................................................................................................................... 35 Factorii ce determină alegerea unei teme de cercetare .............................................................. 36 Paşi în formularea unei probleme de cercetare........................................................................... 36

Obiectivele cercetării ....................................................................................................................... 37 Interogaţiile cercetării ...................................................................................................................... 38

Aspecte generale......................................................................................................................... 38 Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o bună interogaţie ............................................... 39 Cum se pot dezvolta şi rafina interogaţiile de cercetare .............................................................. 40

Cuprins

3


Problema de cercetare: construcţia ipotezelor.............................................................................. 43 Chapter guide.................................................................................................................................. 43 Ipotezele de cercetare..................................................................................................................... 43

Definirea şi rolul ipotezelor .......................................................................................................... 43 Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o ipoteză.............................................................. 45 Tipuri de ipoteze .......................................................................................................................... 45

Exemple de erori şi cauze ale acestora!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!...................... 47 Ipoteze inductive şi deductive...................................................................................................... 48

Logica procesului de cercetare ....................................................................................................... 48 Testarea ipotezelor alternative ........................................................................................................ 54 Cuvinte cheie................................................................................................................................... 58 Key points........................................................................................................................................ 58 Întrebări şi exerciţii .......................................................................................................................... 59

Strategia de cercetare. Tipuri de strategii. ..................................................................................... 60 Chapter guide.................................................................................................................................. 60 Locul şi rolul strategiilor de cercetare.............................................................................................. 60 Clasificarea strategiilor de cercetare ............................................................................................... 60

Strategia inductivă ....................................................................................................................... 61 Strategia deductivă ...................................................................................................................... 62 Strategia retroductivă................................................................................................................... 63 Strategia abductivă ...................................................................................................................... 64

Alegerea strategiei de cercetare ..................................................................................................... 65 Cuvinte cheie................................................................................................................................... 66 Key points........................................................................................................................................ 66 Întrebări şi exerciţii .......................................................................................................................... 67

Teorii, modele, concepte şi variabile .............................................................................................. 68 Chapter guide.................................................................................................................................. 68 Teorii şi modele ............................................................................................................................... 68

Tipuri de teorii .............................................................................................................................. 68 Relaţia dintre teorie şi cercetare .................................................................................................. 69 Tipuri de modele .......................................................................................................................... 71 Teorii, modele şi strategii ............................................................................................................. 72

Concepte şi variabile ....................................................................................................................... 72 Definirea operaţională a conceptelor ........................................................................................... 74 Unitatea de analiză ...................................................................................................................... 75 Variabilele .................................................................................................................................... 76 Relaţiile ........................................................................................................................................ 76 Analiza cauzalităţii ....................................................................................................................... 77


Metode şi instrumente...................................................................................................................... 79 Chapter guide.................................................................................................................................. 79 Cuvinte cheie................................................................................................................................... 80 Key points........................................................................................................................................ 80 Întrebări şi exerciţii .......................................................................................................................... 80

Surse de date. Tipuri şi forme de date............................................................................................ 81

Cuprins

4

Chapter guide.................................................................................................................................. 81 Cuvinte cheie................................................................................................................................... 82 Key points........................................................................................................................................ 82 Întrebări şi exerciţii .......................................................................................................................... 82

Analiza şi interpretarea datelor ....................................................................................................... 83 Chapter guide.................................................................................................................................. 83 Cuvinte cheie................................................................................................................................... 84 Key points........................................................................................................................................ 84 Întrebări şi exerciţii .......................................................................................................................... 84

Raportul de cercetare. Consideraţii teoretice. ............................................................................... 85 Chapter guide.................................................................................................................................. 85 proiectul de cercetare...................................................................................................................... 85 Raportul de cercetare...................................................................................................................... 86 Cuvinte cheie................................................................................................................................... 86 Key points........................................................................................................................................ 86 Întrebări şi exerciţii .......................................................................................................................... 86

Raportul de cercetare. Exemple şi analize. .................................................................................... 87 Chapter guide.................................................................................................................................. 87 Cuvinte cheie................................................................................................................................... 87 Key points........................................................................................................................................ 87 Întrebări şi exerciţii .......................................................................................................................... 87

Un exemplu de cercetare ................................................................................................................. 88 Chapter guide.................................................................................................................................. 88 Cuvinte cheie................................................................................................................................... 90 Key points........................................................................................................................................ 90 Întrebări şi exerciţii .......................................................................................................................... 90

Articole de discutat la seminar........................................................................................................ 91 Chapter guide.................................................................................................................................. 91

Sinuciderea în America: Un test al teoriei durkheimiene a integrării religioase şi familiale ......... 92 Atitudini versus acţiuni şi posibile probleme pentru cercetarea cantitativă de tip „anchetă” ........ 94 Fiind sănătos în locuri pentru bolnavi .......................................................................................... 96 Spitalul de boli mintale din punctul de vedere al pacienţilor: posibile probleme ale cercetării de tip participant-observator ........................................................................................................ 98 Bărbaţii ca obiecte de succes şi femeile ca obiecte sexuale: un studiu al anunţurilor publicitare personale (anunţuri matrimoniale)............................................................................ 100 Trenduri şi cauze ale modernizării culturale. Un studiu empiric al prenumelor. ........................ 102 Participarea în asociaţii voluntare şi indicatori de valoare: Efectul experienţelor de participare curente şi anterioare. ............................................................................................... 104 Capital politic şi participare politică ............................................................................................ 108

Proiectul de cercetare ................................................................................................................... 112

Bibliografie ...................................................................................................................................... 119

Figura 1 Elementele unui design de cercetare socială (Blaikie, 2000: 33)....................................... 18 Figura 2 Tipuri de erori în testarea ipotezelor................................................................................... 47 Figura 3 Un exemplu de lanţ cauzal inductiv (tendinţa de emigrare a tinerilor maghiari) ................. 48 Figura 4 Logica procesului de cercetare (după Vaus, 2001: 8)........................................................ 52 Figura 5 Tipuri de relaţii între trei variabile (după Vaus, 2001: 38)................................................... 53 Figura 6 Explicaţii cauzale şi non-cauzale ale relaţiei dintre tipul de şcoală (public versus

privat) şi reuşita academică (după Vaus, 2001: 12) ........................................................... 56 Figura 7 Logica celor patru strategii de cercetare (după Blaikie, 2000: 101) ................................... 61 Figura 8 Elementele teoriei (Blaikie, 2002: 154, după Turner, 1991: 8) ........................................... 70 Figura 9 Relaţiile dintre abordările teoretice şi potenţialul de construire a teoriei (Blaikie,

2000: 157, după Turner, 1991: 26)..................................................................................... 70 Figura 10 Ciclul construcţiei şi testării teoriei (Blaikie, 2000: 158; după Wallace, 1971, 1983 şi

Vaus, 1995) ........................................................................................................................ 71 Figura 11 Relaţia dintre gen şi religiozitate ........................................................................................ 88 Tabelul 1 Relaţia dintre designuri şi strategii (Blaikie, 2000: 124) ..................................................... 66 Tabelul 2 Relaţia dintre teorie, modele şi strategii de cercetare (după Blaikie, 2000: 177) ............... 72 Caseta 1 Legalizarea drogurilor uşoare. Efecte şi (exemplu de studiu - Olanda). .............................. 7 Caseta 2 Un exemplu de studiu care să arate diferenţele dintre cunoaşterea promovată de

media şi cunoaşterea ştiinţifică. ........................................................................................... 7 Caseta 3 Exemplu de experiment natural: making democracy work – Putnam – sau să caut

altceva. ............................................................................................................................... 22 Caseta 4 Evaluarea Legii 52 / 2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică

(Metro Media Transilvania, ianuarie 2004)......................................................................... 24

CAPITOLUL 1 UN ALT MOD DE A GÂNDI: CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

Chapter guide Cunoaşterea umană. Modalităţi de cunoaştere. Cercetarea ştiinţifică

Definirea cercetării ştiinţifice Caracteristicile cercetării ştiinţifice Tipuri de cercetări Comunitatea ştiinţifică. Normele comunităţii.

Cuvinte cheie Key points Lecturi recomandate Întrebări şi exerciţii

CHAPTER GUIDE

CUNOAŞTEREA UMANĂ. MODALITĂŢI DE CUNOAŞTERE.

Lumea în care trăim a fost, este şi va fi mereu o lume a întrebărilor. „Care este sensul existenţei?”, „De ce murim?”, „Este ceva după moarte?”, „Cum a apărut viaţa?”, „De ce plouă?”, „De ce au dispărut dinozaurii?”, „De ce unele persoane devin criminali în serie?”, „De ce ratele de sinucidere sunt relativ stabile în timp?”, „De ce ?”, ... Prin aceste exemple diverse am încercat să conturăm puţin universul întrebărilor posibile sugerând totodată şi faptul că există diferenţe între ele. Prima şi cea mai evidentă diferenţă se referă la referentul lor, mai exact la tipul de referent: lumea umană, lumea animală, lumea naturală, lumea divină, etc. O altă diferenţă constă în tipul de răspuns ce poate fi dat, mai exact perspectiva din care este şi / sau poate fi dat. De-a lungul timpului, oamenii au găsit modalităţi diferite de a răspunde la aceste întrebări. Diverşi autori au propus tipologii diferite de astfel de modalităţi, fără a preciza întotdeauna clar criteriul după care au realizat clasificarea. Una din aceste tipologii distinge între experienţă (personală, de grup, socială şi a experţilor sau liderilor), raţionament şi ştiinţă (Walliman, 2001: 9). După Neuman (1997: 2), principalele modalităţi de cunoaştere sunt autoritatea, tradiţia (autoritatea trecutului), miturile media, experienţa personală, şi ştiinţa (cercetarea ştiinţifică). Alţi autori preferă o distincţie mai simplă, opunând cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea comună, ultima incluzând de obicei unele din formele de cunoaştere menţionate anterior (Iluţ, 1997; Chelcea, 2001). Referindu-se la aceeaşi realitate, era de aşteptat ca tipologiile pe această temă să prezinte puncte comune. Astfel, direct sau indirect, regăsim în toate forme de cunoaştere precum experienţa personală, experienţa experţilor sau a liderilor (se suprapune parţial cu autoritatea) şi experienţa de grup şi socială (se suprapune parţial cu tradiţia).

Un alt mod de a gândi: Cercetarea ştiinţifică.

7

Raţionamentul apare doar într-o clasificare iar miturile media deşi constituie o modalitate de cunoaştere reprezintă o instanţă care transmite cunoaşterea, o ducere la limită a cunoaşterii prin experienţe mediate. Desigur, lipsesc din aceste clasificări religia, mitul şi filosofia dar se poate considera că se suprapun oarecum cu tradiţia respectiv raţionamentul. În continuare vom caracteriza pe scurt câteva dintre aceste modalităţi alternative de cunoaştere. Autoritatea se referă la acceptarea unei afirmaţii ca fiind adevărate în baza faptului că aparţine cuiva anume. De exemplu, dacă am citit în „Sociologie Românească” un articol despre migraţia tinerilor din România în Occident care susţine că fenomenul este în continuă creştere după 1990 nu ne mai îndoim de adevărul acestui lucru. Avantajul oferit de recursul la autoritate este învăţarea rapidă, fără efort financiar, dezavantajul fiind supraestimarea expertizei autorităţii, mai exact transferul de autoritate dintr-un domeniu în altul (este posibil ca persoana care a scris articolul să fie un expert dar în alt domeniu, fenomenul migraţiei fiind unul nou pentru el). Tradiţia sau autoritatea trecutului se referă la acceptarea a ceva ca fiind adevărat în baza faptului că aşa a fost întotdeauna. De exemplu, afirmaţiile „un pahar de tărie vindecă răceala” sau „copiii crescuţi acasă de mamele lor au mai puţine probleme personale decât cei crescuţi în alte condiţii” se bazează pe ceea ce „se ştie” din tată în fiu. Simţul comun se referă la afirmaţiile bazate pe ceea ce toată lumea ştie şi are sens. Faptul că „rata omuciderilor este mai mare în ţările în care nu există pedeapsa cu moartea” sau că „după un şir de pierderi la loterie trebuie să urmeze câştigul” sau că „legalizarea drogurilor duce la creşterea efectelor negative” sunt doar câteva exemple de manifestare a simţului comun. Simţul comun este marcat de numeroase contradicţii dar cel mai adesea ele sunt neobservate sau chiar ignorate datorită faptului că „afirmaţiile evidente” sunt folosite în momente diferite (contrariile se atrag / cine se aseamănă se adună). Recursul la simţul comun poate fi folositor şi chiar corect uneori dar alteori conţine erori, informaţii incorecte, contradicţii şi prejudecăţi. Caseta 1 Legalizarea drogurilor uşoare. Efecte şi (exemplu de studiu - Olanda).

Miturile media. Faptele prezentate în media nu reflectă întotdeauna realitatea, fiind posibil astfel ca indivizii să ajungă la imagini neconforme cu realitatea atunci când iau contact cu aceasta doar prin intermediul media. Astfel de neconcordanţe apar îndeosebi la nivelul exprimărilor de tip artistic / ludic (în cadrul filmului „Pearl Harbor” atacul japonezilor este filmat de aproape de pământ, sunt arătate victimele omeneşti, suferinţa acestora în timp ce atacul americanilor se petrece undeva în aer, ceea ce distrug aceştia sunt doar clădiri, cadrele cu victime umane fiind inexistente) dar şi în cadrul unor conţinuturi specific informative (dacă urmăreşti ştirile de la ora 17, uneori chiar şi cele de la ora 19, ai impresia că tot ceea ce se întâmplă în România se reduce la crime, violuri şi accidente). Un alt mit promovat adesea de media este acela după care bolnavii mental sunt violenţi şi periculoşi ori în realitatea incidenţa situaţiilor de acest tip în care sunt implicaţi bolnavi mental este mai scăzută relativ la restul populaţiei (Neuman, 1997: 4). Caseta 2 Un exemplu de studiu care să arate diferenţele dintre cunoaşterea promovată de media şi

cunoaşterea ştiinţifică.


8

Experienţa personală constituie un ajutor esenţial pentru înţelegerea lumii, pentru desfăşurarea activităţilor noastre zilnice. Atunci când ţi se întâmplă ceva ţie devine adevăr iar dacă vezi cu ochii tăi atunci crezi. Datorită faptului că informaţiile obţinute prin experienţă sunt cel mai adesea parţiale, subiective, supra-generalizate, extinse la situaţii diferite, netestate, necontrolate, nesistematice ele nu pot fi de încredere (Walliman, 2001; Neuman, 1997; Iluţ, 1997; Chelcea). Tipurile de erori datorate experienţei personale sunt: supra-generalizarea (dacă observăm că o parte din indivizii statistici care au caracteristica „y” o au şi pe „x” suntem tentaţi să concluzionăm că toţi o au), observaţia selectivă (se referă la faptul că adesea căutăm doar informaţii care să ne confirme aşteptările, că selectăm observaţiile prin prisma aşteptărilor), concluzionarea prematură (se referă la situaţia în care se consideră că s-au găsit toate răspunsurile şi nu mai e nevoie de alte observaţii; de exemplu, dacă observăm că există câteva persoane, cei mai mulţi oameni pot da doar unul sau două astfel de exemple, printre cunoscuţi care fumează foarte mult dar care au ajuns la o vârstă mai înaintată, concluzionăm că fumatul nu dăunează sănătăţii), efectul de halou (se referă la atribuirile datorate încadrării într-un context valorizat; dacă citim un raport al unei persoane de la Universitatea Harvard, vom tinde să supra-apreciem valoarea persoanei şi implicit a raportului având în vedere recunoaşterea acestei universităţi). În pofida acestor limite, experienţa poate constitui un punct de plecare util pentru cercetarea sistematică, poate furniza idei, întrebări de cercetare sau chiar ipoteze uneori. Raţionamentul. Prin utilizarea argumentelor logice de tip deductiv, inductiv sau inductiv-deductiv raţionamentul produce cunoaştere în baza anumitor premise. În cazul raţionamentului de tip deductiv se pleacă de la o teorie (general) şi se ajunge la o concluzie specifică (particular). Cea mai simplă formă de raţionament deductiv este silogismul, cel mai utilizat exemplu fiind următorul: toate mamiferele vii respiră (premisa majoră); această vacă este un mamifer viu (premisa minoră); prin urmare această vacă respiră (concluzie). În cazul raţionamentului inductiv drumul parcurs este invers, pornindu-se de la o serie de observaţii (particular) şi ajungându-se la o concluzie generală (toate lebedele care au fost observate sunt albe; prin urmare toate lebedele sunt albe). Dat fiind limitele fiecăruia dintre cele două tipuri, s-a încercat depăşirea lor prin combinarea lor sub forma raţionamentului de tip inductiv-deductiv. Practic lucrurile iau forma următoare: prin inducţie, pe baza observaţiilor sunt stabilite ipoteze (construite teorii) care sunt apoi testate deductiv prin implicaţiile lor pentru a le respinge sau accepta.

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

Depăşirea limitelor celorlalte modalităţi de cunoaştere prin intermediul unei cunoaşteri de tip ştiinţific nu se poate realiza însă fără a impune două limite principale şi anume reducerea universului de studiu, respectiv acceptarea unor asumpţii. Din universul întrebărilor, cercetarea ştiinţifică este interesată doar de cele la care poate fi dat un răspuns bazat pe evidenţe, fapte, observaţii empirice. Reducţia operată de cercetarea socială ştiinţifică este chiar mai mare, întrebările fiind restricţionate doar la cele care au legătură cu societatea / socialul. Prin urmare, o întrebare poate fi abordată ştiinţific (prin cercetare socială) doar dacă se referă la societate / social şi poate constitui subiectul unor observaţii (în sens larg) verificabile. Restul întrebărilor sunt de competenţa altor abordări / discipline. Astfel, o parte a acestor întrebări constituie obiectul de studiu al moralei, religiei, eticii sau filosofiei. Unele dintre răspunsurile de provenienţă filosofică sunt preluate de ştiinţă ca postulate, asumpţii, fără de acestea cunoaşterea de tip ştiinţific fiind imposibilă. Principalele asumpţii sunt cu privire la existenţa realităţii exterioare, posibilitatea cunoaşterii senzoriale şi raţională, existenţa unei ordini, posibilitatea generalizării (Walliman, 2001: 10-11; Iluţ, 1997; Mihu, 1992; Singleton et al., 1988: 7). Existenţa unei realităţi exterioare se referă la faptul că realitatea exterioară există, este recunoscută şi împărtăşită de indivizi. Dat fiind faptul că activitatea de cercetare depinde (şi) de simţuri, memorie şi raţionament, presupune ca aceste mijloace de cunoaştere să fie de încredere (chiar dacă uneori apar erori în aceste procese). Existenţa unei ordini este legată de ideea de


9

determinism, de asumpţia că fiecare eveniment are o cauză sau mai multe şi că acestea pot fi descoperite şi de aici, implicit, că este posibilă predicţia evenimentelor viitoare dacă sunt cunoscute cauzele (faptul că predicţiile nu sunt certe ci au doar un anumit grad de probabilitate se datorează caracterului imperfect al cunoaşterii). Asumpţia relativ la posibilitatea generalizării susţine că este posibil ca rezultatele empirice obţinute pe anumite cazuri să fie generalizate la restul cazurilor (chiar dacă în ştiinţele naturii cel mai adesea generalizarea nu este o problemă, în ştiinţele sociale cel mai adesea este). Ceea ce încearcă oamenii de ştiinţă să descopere este tocmai această realitate exterioară, ordinea şi legile care o guvernează / descriu. Întrebările la care ştiinţa poate răspunde se referă la cum este lumea, care sunt paternurile care o guvernează, de ce se întâmplă anumite evenimente şi nu întrebările relativ la morală, etică, religie sau ceea ce este dezirabil. Altfel spus, interesează ceea ce este şi de ce este şi nu ce sau cum ar trebui să fie. Pentru a deveni ştiinţă, răspunsurile la aceste întrebări trebuie să îndeplinească anumite condiţii, să ia anumite forme care să permită verificarea. Pentru a putea fi verificate de ceilalţi, răspunsurile de tip ştiinţific trebuie să fie transpuse într-o formă clară şi unitară, altfel spus rezultatul trebuie să ia forma unei descrieri. Pentru a realiza descrierea unei realităţi e nevoie de un limbaj de specialitate adică de concepte clar definite. Mai mult, conceptele trebuie să fie definite, direct sau indirect, prin observaţii de încredere. Pasul următor îl constituie explicaţia (serie de propoziţii abstracte) prin intermediul căreia sunt relaţionate schimbările dintr-o clasă generală de evenimente cu schimbările dintr-o altă clasă în anumite condiţii. Un exemplu de relaţionare este legea facilitării sociale sau a audienţei care stipulează faptul că o sarcină uşoară sau bine ştiută este performată mai bine în prezenţa altora decât în izolare (sursa). Propoziţiile abstracte de genul celei prezentate anterior se numesc ipoteze dacă nu au fost testate (predicţiile lor observabile nu au fost testate) sau legi dacă au fost testate şi demonstrate ca adevărate. Ipotezele derivate direct din observaţie sunt numite uneori generalizări empirice (un exemplu de generalizare empirică poate fi următorul: în statele foste comuniste partidul aflat la putere nu reuşeşte să câştige alegerile). După ce au fost observate şi înregistrate, aceste evenimente devin fapte şi sunt acceptate ca dovezi ştiinţifice. Demersul ştiinţific nu se opreşte însă aici. În cazul exemplului anterior relativ la facilitarea socială ne interesează de ce prezenţa altora facilitează performarea unor sarcini uşoare. Pentru a răspunde la astfel de întrebări avem nevoie de teorii. Acestea explică legile într-o manieră deductivă (la un nivel mai general însă, folosind mai multe afirmaţii legate între ele), similar modului în care faptele sunt explicate de legi. Problema este însă că o anumită regularitate empirică poate fi explicată de mai multe teorii, situaţie care impune realizarea unei alegeri (în baza unor criterii). Astfel, cu privire la exemplul anterior, legea facilitării sociale poate fi explicată fie prin creşterea nivelului de excitare ca urmare a prezenţei celorlalţi, fie prin fenomenul de dezirabilitate socială (dorinţa persoanelor de a fi percepute favorabil ne determină ca în prezenţa altora, posibili evaluatori şi judecători ai comportamentul nostru, să performăm mai bine). Alegerea între teorii concurente se face cel mai adesea în funcţie de criterii precum numărul de propoziţii şi asumpţii, mărimea intervalului de fenomene explicate, calitatea predicţiilor dar uneori şi în baza unor criterii mai puţin raţionale, exterioare ştiinţei (Kuhn, ). Oricum, nici o alegere nu este definitivă pentru simplul motiv că pot să apară alte teorii care să explice mai bine o anumită realitate. Pentru acest motiv, dar şi datorită faptului că nu se ajunge niciodată la o cunoaştere completă, cunoaşterea ştiinţifică este mereu o cunoaştere tentativă. Fiecare răspuns duce la noi întrebări iar faptul că la un anumit moment sunt acceptate anumite „adevăruri”, asta nu înseamnă că acestea sunt şi certe (regularităţile nu garantează certitudinea – principala limită a inducţiei). Prin urmare, cunoaşterea ştiinţifică este un proces continuu care parcurge drumul ciclic de la observaţii, la generalizări empirice, teorii, predicţii (ipoteze), pentru ca apoi procesul să fie reluat de continuu, pornindu-se din diferite puncte, folosindu-se diferite abordări şi metodologii, studiindu-se diferiţi subiecţi, în momente diferite. Principiile care stau la baza acestui proces sunt empirismul (mod de cunoaştere / înţelegere bazat direct sau indirect pe ceea ce experimentăm prin intermediul simţurilor; nu revelaţie, intuiţie, autoritate, tradiţie, etc.; automat se auto-reduce câmpul posibil de cunoaştere), obiectivitatea (se


10

presupune că dovezile empirice există independent de oamenii de ştiinţă, în afara lor – practic acest lucru este imposibil, chiar oamenii de ştiinţă demonstrând acest lucru – psihologii sociali au arătat că observaţiile noastre, modul în care vedem lumea depind de ceea ce am învăţat şi de experienţele prezente; soluţia – testabilitatea intersubiectivă; pentru asta fiecare pas al cercetării trebuie descris cu exactitate pentru a asigura analiza din partea celorlalţi oameni de ştiinţă şi o eventuală replicare) şi controlul (sunt utilizate diferite proceduri pentru eliminarea surselor de distorsiune şi eroare care să modifice rezultatele; a controla înseamnă a utiliza proceduri care să elimine toate explicaţiile posibile relativ la rezultate cu excepţia celei urmărite) (Singleton et al., 1988: 30). Să considerăm următoarea informaţie apărută într-o reclamă la medicamentul „x”: 80% dintre medici prescriu medicamentul „x”. Această informaţie pare să fie un fapt, un adevăr dar oare chiar aşa este? Cu privire la acest „fapt” ne-am putea întreba cel puţin următoarele: „Cu câţi doctori s-a discutat?”, „Cum anume au fost întrebaţi?”, „Au fost întrebaţi şi despre recomandarea altor medicamente similare cu x?”, „Cine i-a întrebat?”. În funcţie de răspunsurile pe care le dăm la aceste întrebări „faptul” menţionat în reclamă poate fi sau nu un fapt în sens de adevăr, evidenţă verificată empiric. Fie un alt exemplu destul de obişnuit în campaniile politice din SUA. Una dintre controversele / temele de campanie o constituie pedeapsa cu moartea, relativ la această temă candidaţii luând o poziţie pro sau anti. Dincolo de justificările de ordin moral şi religios apar discuţii cu privire la influenţa pe care o are pedeapsa cu moartea asupra ratei omuciderilor (creştere sau scădere). Răspunsurile fabricate pentru a corespunde cu doleanţele populaţiei (anumitor segmente mai exact) sau cu imaginea de ansamblu a candidatului sunt cel mai adesea extreme în timp ce răspunsurile studiilor ştiinţifice sunt mai nuanţate arătând că introducerea pedepsei capitale are ca efect o scădere uşoară a ratei de omucidere pe termen scurt urmată de o stabilizare la cotele anterioare pe termen lung (Phillips, 1980, apud Singleton et al., 1988). Există de asemenea modalităţi diferite de a căuta răspunsul la aceste întrebări. La limită, putem pleca fie de la impresii (informal), fie de la proceduri ştiinţifice (formal). Cercetarea este o astfel de procedură formală. Faptul că cercetarea ştiinţifică constituie o procedură formală, reproductibilă, caracterizată printr-un grad mai mare de încredere în cunoştinţele produse, nu face din ea cea mai des utilizată metodă de cunoaştere în prezent, la nivelul indivizilor obişnuiţi. Câteva alternative la cercetarea socială sunt autoritatea, tradiţia, simţul comun, miturile media şi experienţa personală (Neuman, 1997: 2-5).

DEFINIREA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Care este imaginea despre cercetarea ştiinţifică sau mai exact ce anume înţeleg oamenii prin cercetare ştiinţifică? Atunci când trebuie să definească cercetarea ştiinţifică, studenţii menţionează mai frecvent următoarele caracteristici (Neuman, 1997: 2):

- bazată doar pe fapte, fără teorie - consultată şi folosită doar de experţi sau profesori - realizată doar în universităţi de către oameni cu doctorat - a merge la bibliotecă şi a căuta articole pe o anumită temă - postarea într-un anumit loc şi observarea a ceea ce se întâmplă - conducerea unui experiment în care oamenii sunt păcăliţi să facă ceva - realizarea unui eşantion de indivizi şi aplicarea unor chestionare acestora - analiza unor tabele din rapoarte sau cărţi guvernamentale - folosirea computerelor, statisticilor, graficelor


11

Primele trei definiţii nu sunt adevărate iar celelalte sunt doar parţiale. O analiză terminologică a termenului este relevantă în acest context. Termenul cercetare reprezintă traducerea termenului „research” din engleză. Similar cu termenul „research” care este compus din (Kumar, 1999):

re + search din nou, reluat + a căuta, a proba

şi termenul „cercetare” păstrează aceeaşi combinaţie de cuvinte, inversată însă:

cerceta + re a căuta, a proba + din nou, reluat

Prin urmare, termenul cercetare se referă la studiul atent, sistematic într-un anumit domeniu, cu scopul (am văzut anterior) de a afla răspunsul la anumite întrebări, probleme, a stabili fapte sau principii. Cercetarea este un proces de colectare, analiză şi interpretare a informaţiilor cu scopul de a răspunde anumitor întrebări (doar cele care permit obţinerea unor evidenţe empirice). Cercetarea socială include tot ceea ce este implicat în eforturile oamenilor din ştiinţele sociale de a spune ceva despre societate, mai exact, a spune ceva despre societate într-o manieră ştiinţifică. Câteva reprezentări ale cercetării sociale sunt (sau ce anume are în particular ştiinţa socială, prin ce se diferenţiază de alte demersuri, cel jurnalist de exemplu):

- definirea într-o anumită manieră a societăţii - folosirea unui limbaj special al variabilelor şi al relaţiilor dintre acestea - folosirea metodei ştiinţifice

În comparaţie cu alte instanţe / modalităţi de a spune ceva despre societate, cercetătorii din ştiinţele sociale se disting prin tendinţa de a urma cele trei reprezentări asupra cercetării sociale dar există în cadrul oamenilor de ştiinţă şi abateri de la aceste reprezentări (nu se studiază doar societatea; există şi alte nivele de analiză; nu există o definiţie consensuală a societăţii; şi alţii definesc societatea în anumite feluri; se foloseşte şi un alt limbaj; acest limbaj este folosit şi de alte persoane; nu toţi folosesc metoda ştiinţifică adică studiul literaturii urmat de formularea ipotezelor, realizarea designului de cercetare, culegerea datelor, analiza datelor în maniera dictată de ipoteze, etc.). Factorul critic care separă cercetarea ştiinţifică de alte forme de cunoaştere a lumii sociale este folosirea metodei ştiinţifice. Cercetarea socială este mai mult decât o colecţie de metode şi un proces de creare a cunoaşterii; este un proces de producere de noi cunoştinţe despre lumea socială care foloseşte abordarea ştiinţifică. Ce înţelegem însă prin cercetare ştiinţifică şi metodă ştiinţifică? Conform unor autori (King et al., 2000: 22-23) cercetarea ştiinţifică din cadrul ştiinţelor sociale prezintă patru caracteristici principale. Obiectivul cercetării să treacă dincolo de date prin formularea de inferenţe descriptive sau cauzale valide. Metodele şi procedurile folosite pentru producerea de date şi analiza lor (formularea inferenţelor) sunt explicite şi publice astfel încât valoarea lor poate fi determinată deoarece „dacă metoda şi logica observaţiei unui cercetător sunt lăsate implicite, comunitatea ştiinţifică nu are nici o modalitate de a verifica validitatea demersului” (King et al., 2000: 22). Altfel spus, ştiinţa este o activitate socială în sensul că munca realizată de o echipă de cercetători este reluată şi verificată de altă echipă pentru a evita pe cât posibil erorile (se presupune că fiecare dintre noi suntem limitaţi în capacitatea de cunoaştere şi înţelegere). Este posibil astfel ca ipotezele validate de o parte a cercetătorilor să fie evaluate empiric şi testate (prin testarea implicaţiilor) de alţi cercetători. În cazul în care aceste teste sunt trecute ipotezele sunt acceptată de comunitatea ştiinţifică drept explicaţie şi contribuie apoi la construirea sau verificarea unor teorii.


12

Principalele avantaje rezultate din această cerinţă sunt învăţarea reciprocă, îndreptarea erorilor, depăşirea limitelor. Concluziile cercetării ştiinţifice sunt incerte dat fiind faptul că, prin definiţie, inferenţa este un proces imperfect; fiecare descriere, inferenţă având asociată o estimare a nivelului de încredere. Caracterul ştiinţific al acestui tip de cunoaştere este dat de metoda folosită şi nu de obiectul de studiu (prin urmare este posibil să folosim aceste metode pentru a studia practic orice domeniu care respectă limitele prezentate anterior). În concluzie, cercetarea ştiinţifică este o procedură formală care presupune cel puţin următoarele:

- un cadru teoretic - proceduri, metode şi tehnici testate (reliabilitate + validitate) - este construită astfel încât să fie obiectivă şi corectă

CARACTERISTICILE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Principalele caracteristici ale procesului de cercetare ştiinţifică sunt:

- controlabil: trebuie să ne asigurăm că x determină pe y şi nu alţi factori (ceilalţi factori trebuie controlaţi)

- riguros: trebuie să ne asigurăm de relevanţa, justeţea procedurilor - sistematic: procedurile trebuie să urmeze o secvenţă logică - valid şi verificabil: concluzia trebuie să fie bazată pe date şi să existe posibilitatea verificării - empiric: concluziile trebuie să se bazeze pe date - critic: trebuie să existe posibilitatea ca demersul, în totalitatea sa, să se supună şi să reziste

atacului critic În concluzie, procesul de cercetare este controlat şi sistematic (nu şi experienţa), este empiric, căutând validarea în realitate (nu şi raţionamentul), tinde spre auto-corecţie (nu şi experienţa sau raţionamentul) prin faptul că testează rezultatelor obţinute, face publice metodele şi rezultatele şi le supune criticii (Walliman, 2001: 10).

Caracteristică Modalitate de cunoaştere

sistematic controlat valid verificabil empiric auto-corectiv critic

Ştiinţa √ √ √ √ √ √ √ Raţionamentul √ √ √ √ √ Media ? ? ? √ √ ? Experienţa √ √ Autoritatea √ Simţul comun √ Religia Tradiţia

TIPURI DE CERCETARE

Există mai multe criterii după care putem clasifica cercetarea ştiinţifică şi anume: după aplicare, obiective şi tipul de informaţii colectat. După aplicare deosebim între cercetarea aplicată (vizează obţinerea de informaţii în diferite domenii de cercetare) şi pură sau fundamentală (vizează


13

investigarea metodologiei de cercetare). După obiectivele urmărite de cercetare deosebim între cercetarea de tip:

- exploratoriu – studiu pilot, posibilitatea realizării unui studiu - descriptiv – cum, care sunt caracteristicile lui x - corelaţional – dacă există o relaţie între x şi y - explicativ – de ce şi cum x influenţează pe y - predictiv – care va fi valoarea lui y la momentul t - intervenţie – cum se poate face ca y să fie altfel - evaluativ – care este starea lui y şi de ce - impact – care sunt consecinţele lui y şi de ce

După tipul de informaţii folosit deosebim între cercetarea calitativă şi cantitativă. Definirea unei cercetări drept calitativă sau cantitativă se realizează după trei criterii: scopul studiului (descriere versus explicare), modul de măsurare al variabilelor (nominal sau ordinal versus interval sau rapoarte) şi modul de analiză al informaţiei (tratament statistic sau nu).

COMUNITATEA ŞTIINŢIFICĂ. NORMELE COMUNITĂŢII.

Persoanele care adoptă forma ştiinţifică în producerea cunoaşterii alcătuiesc comunitatea ştiinţifică. Cu siguranţă comunitatea ştiinţifică nu este în adevăratul sens al cuvântului o comunitate dar tinde spre aceasta sau mai exact spre un tip de comunitate virtuală. Normele comunităţii ştiinţifice sunt universalismul, scepticismul organizat, dezinteresul, comunalismul şi onestitatea (Neuman, 1997: 8). Universalismul se referă la cerinţa de a judeca activitatea de cercetare şi implicit rezultatul ei doar pe baza analizei procesului de cercetare, fără a ţine cont de context. Scepticismul organizat stipulează necesitatea de a nu se accepta idei noi fără o analiză critică a evidenţelor şi a procesului de inferare, scopul fiind nu acela de a ataca persoana care a realizat cercetarea ci de a menţine doar cunoştinţele care s-au dovedit a fi adevărate. Dezinteresul vizează caracteristici ale oamenilor de ştiinţă precum neutralitatea, imparţialitatea, receptivitatea şi deschiderea la observaţii neaşteptate sau idei noi. Mai mult, se presupune că oamenii de ştiinţă trebuie să caute evidenţe care să le infirme teoriile şi să le accepte pe acelea care sunt produse prin cercetări de calitate. Comunalismul se referă la împărtăşirea cunoaşterii ştiinţifice, considerând că actul de cercetare trebuie să fie public iar modul în care s-a desfăşurat cercetarea trebuie să fie descris în detaliu, clar astfel încât cercetarea să poată fi replicată. Doar dacă replicări succesive vor duce la aceleaşi concluzii acestea vor fi deveni fapte şi vor fi acceptate în corpul cunoaşterii. Norma onestităţii încearcă să elimine încercările de a trişa reducând astfel posibilitatea unor evidenţe false.

CUVINTE CHEIE

KEY POINTS


14

LECTURI RECOMANDATE

Neuman, L. (1997) Social research methods. Qualitative and quantitative approaches, Allyn & Bacon, chapter 1: Science and research, pp. 1-17

ÎNTREBĂRI ŞI EXERCIŢII

Care sunt principalele modalităţi de cunoaştere utilizate de oameni? Descrieţi-le pe scurt. Prin ce se deosebeşte cercetarea ştiinţifică de celelalte modalităţi de cunoaştere? Identificaţi câteva argumente care să susţină persistenţa celorlalte forme de cunoaştere decât cea ştiinţifică. Care sunt normele comunităţii ştiinţifice? Descrieţi-le pe scurt.

CAPITOLUL 2 ELEMENTELE UNUI DESIGN DE CERCETARE SOCIALĂ

O definire a designului de cercetare Elementele unui design de cercetare. Între contexte şi alegeri.

CHAPTER GUIDE

O DEFINIRE A DESIGNULUI DE CERCETARE

Principalele tipuri de designuri care apar în literatura de specialitate sunt: experimentul, ancheta, de teren / etnografic, comparativ / istoric, studiul de caz, analiza de conţinut, analiza secundară, observaţia, simularea şi teoria jocurilor, de evaluare, de impact social, acţional. Conceptul de design, aşa cum rezultă prin analiza tipurilor anterioare, este unul destul de confuz şi limitat. O primă impresie este aceea că se confundă designul cu metoda de cercetare. În plus, categoriile prezentate anterior nu sunt exclusive. De exemplu, ancheta poate fi folosită în studiile comparative, de evaluare sau chiar în studiile de caz. În al treilea rând, aceste categorii nu sunt exaustive sub aspectul ariilor de cercetare acoperite, existând şi alte surse de date sau metode pentru a produce şi analiza date decât cele menţionate anterior. O abordare mai corectă de clasificare a designurilor de cercetare (Chadwick et al., 1984) uzează de următoarele criterii: metoda de culegere a datelor (chestionar, interviu, analiză de conţinut, experiment, observaţie), obiectivele principale (descriere, testarea ipotezelor, evaluare, etc.), orientarea temporală (secţional, longitudinal, retrospectiv), tipul de date folosit (primare sau secundare) şi gradul în care metoda de cercetare afectează respondentul (metode obstruzive sau non-obtruzive). A concepe un design de cercetare înseamnă a plănui, a lua decizii înainte să apară situaţia în care decizia trebuie luată, a anticipa alegerile posibile şi a le selecta pe cele mai corecte, apropriate. A realiza un design de cercetare presupune a parcurge o serie de paşi, similari într-o anumită măsură cu cei realizaţi în cadrul propunerii de cercetare. În plus faţă de propunerea de cercetare, designul de cercetare conţine într-o mai mare măsură elemente de natură tehnică, de detaliu despre paşii implicaţi. Se consideră (Blaikie, 2000: 42) că un design de cercetare trebuie să răspundă la 3 întrebări de bază:

- Ce anume va fi studiat? - De ce va fi studiat? - Cum va fi studiat?

Ultima întrebare poate fi divizată în mai multe, şi anume:

- Ce strategie de cercetare va fi folosită? - De unde vor veni datele? - Cum vor fi colectate şi analizate datele?

Elementele unui design de cercetare socială

16

- Când anume va fi realizat fiecare pas al cercetării? Nu este suficient doar să răspunzi la aceste întrebări, ci trebuie ca înainte de a începe să realizezi designul de cercetare, să explicitezi deciziile designului, să te asiguri că aceste decizii sunt consistente între ele şi cu asumpţiile ontologice adoptate şi să permiţi evaluarea critică a designului, a fiecăruia din elementele sale (Blaikie, 2000: 35). Desigur, nu este posibil ca pentru toate situaţiile de cercetare să alegi din start între alternativele posibile. Sunt situaţii în care se pot imagina cel puţin două alternative şi de aici două căi pentru a răspunde la problema de cercetare, prin urmare doar confruntarea cu situaţia reală putând oferi un răspuns satisfăcător. În plus, datorită marii varietăţi a designurilor de cercetare, nu este posibil şi nici de dorit impunerea unei reţete universale. Este suficient să se aibă în vedere doar principalele elemente şi decizii care trebuie efectuate. În concluzie designul de cercetare reprezintă o modalitate de planificare / orientare / ghidare a activităţii de cercetare care precizează ce, de ce şi cum va fi studiat.

ELEMENTELE UNUI DESIGN DE CERCETARE. ÎNTRE CONTEXTE ŞI ALEGERI.

Principalele elementele ale unui design de cercetare sunt următoarele (pentru o prezentare grafică vezi Figura 1):

- titlul: nu este întotdeauna posibil să alegi un titlu definitiv la începutul cercetării; titlul se poate contura şi pe parcursul cercetării.

- problema cercetată: în general este util ca problema de cercetare să fie delimitată la început dar uneori acest lucru nu este posibil (pentru unele dintre cercetările de tip calitativ de exemplu); este posibil ca tema cercetării să se stabilească / definitiveze / cristalizeze şi pe parcurs.

- motive şi scop: este important să declari care sunt motivele personale, scopul cercetării. - interogaţiile şi obiectivele: obiectivele / interogaţiile (diferenţa dintre ele se reduce la modul în

care sunt formulate) constituie cea mai importantă parte a designului deoarece toate celelalte decizii se iau în funcţie de aceasta (Care este interogaţia de pornire, interogaţiile cercetării?); trebuie să fie clare, concise; orice interogaţie poate fi redusă la una dintre următoarele: ce, de ce şi cum; distingerea lor este importantă deoarece fiecăreia îi corespund anumite obiective de cercetare; obiectivele nu trebuie confundate cu activităţile ce vor avea loc.

- inspectarea literaturii: are scopul de a lega cercetarea de cunoştinţele existente deja în acel domeniu; în acest context sunt extrem de utile teoriile, rezultatele unor cercetări, modul cum s-au derulat acestea, conceptele folosite, operaţionalizarea lor, formularea interogaţiilor şi ipotezele aferente, metodele şi instrumentele folosite, etc.

- strategiile de cercetare: răspunsurile la întrebările unei cercetări se pot afla urmând căi diferite; constituie partea a doua ca importanţă a designului; există patru strategii de cercetare: inductivă, deductivă, retroductivă şi abductivă.

- concepte, teorii, ipoteze şi modele: discuţia conceptelor, teoriei apare cel mai adesea sub titlul de „cadru conceptual” sau „modelul teoretic”; orice cercetare socială se foloseşte de concepte tehnice, foloseşte un limbaj special, fiind uneori utilă definirea lor, iar în cazul în care se încercă măsurarea acestor concepte, operaţionalizarea lor; indiferent de cercetare, design, se impune folosirea teoriei; teoria este folosită diferit în funcţie de designul adoptat (în sens că se poate urmări construirea unor teorii sau testarea lor); ipotezele constituie tentative de a răspunde la întrebările cercetării şi iau cel mai adesea forma afirmării unei relaţii între două concepte; testarea lor presupune inspectarea datelor pentru a vedea dacă relaţia afirmată în ipoteză se regăseşte în realitate; sunt relevante pentru întrebările de tip „de ce” şi în cazul în care cercetarea vizează testarea unei teorii, nu conceperea uneia; un model se poate referi la un cadru conceptual, la un set de relaţii ipotetice între variabile, la un mecanism explicativ ipotetic sau la o metodă de organizare a rezultatelor cercetării (uneori model teoretic, modelare) utilizarea lui fiind destul de confuză uneori.


17

- sursa datelor, tipuri şi forme: vorbim de surse de date deoarece nu este întotdeauna necesar ca datele să fie produse de către cercetător; în multe situaţii se pot folosi date culese în alte scopuri, de către alte instanţe; este foarte importantă măsura în care cercetătorul este apropiat de date, câtă încredere poate avea în ele (din acest punct de vedere deosebim între date primare, secundare şi terţiare) şi în ce context au fost culese datele (natural – artificial sau artefacte sociale).

- selectarea surselor pentru date: este important procesul de selecţie a indivizilor, evenimentelor sau itemilor despre / de la care se vor culege date; în funcţie de ceea ce dorim să aflăm vom alege subiecţii care ne pot furniza informaţiile, vom pune întrebările care să permită aflarea răspunsului la problema de cercetare.

- colectarea datelor şi perioada(ele) de colectare: adesea cercetătorii noi au tendinţa să realizeze acest pas la începutul cercetării; este imposibil să culegi date care să te ajute dacă tu nu ştii care este întrebarea la care trebuie să răspundă cercetarea; în funcţie de problema de cercetare şi deciziile derivate din acestea este importantă metoda de culegere a datelor şi momentul(ele) colectării.

- reducerea şi analiza datelor: se referă la operaţiile de codare, transformare, simplificare a datelor, la construirea de indici, scale, factori, clusteri, etc.

- probleme şi limite: se referă la problemele practice sau teoretice care au apărut şi la modalităţile în care acestea au fost rezolvate; de asemenea se pot menţiona punctele tari şi slabe ale designului de cercetare, precum şi posibilele direcţii ulterioare de cercetare.

Faptul că am prezentat aceste elemente într-o ordine anume nu semnifică uni-direcţionalitatea strictă. Relaţiile dintre elementele unui design sunt mult mai complexe. Există relaţii care transgresează etapele, există relaţii asimetrice şi simetrice, există relaţii de condiţionare uni şi bi-direcţionale. Deşi deciziile efectuate în paşii anteriori le limitează pe cele ulterioare, structura designului de cercetare propusă poate fi caracterizată ca fiind mai degrabă ciclică sau în spirală. În concluzie, un design de cercetare necesită înainte de finalizarea sa numeroase iteraţii, cel puţin dacă dorim ca acesta să orienteze cu succes procesul de cercetare. După cum aflat anterior, un cercetător care doreşte să realizeze un design de cercetare trebuie să opereze o mulţime de alegeri. În baza căror criterii se fac aceste alegeri? Care anume ar trebui să fie aceste criterii şi care sunt ele uneori sau cum ar fi ideal şi cum se întâmplă în practică? În situaţiile în care se cunosc prea puţine despre problema de cercetat nu este posibil să faci toate alegerile din start. În alte situaţii, alegerile se fac treptat, la sfârşitul fiecărui stadiu, pe baza a ceea ce s-a învăţat în etapele anterioare. Oricare ar fi situaţia, lipsa unui design clar va avea influenţe negative asupra desfăşurării şi rezultatelor cercetării. Destul de grave sunt şi situaţiile în care, datorită unor factori externi logicii procesului de cercetare (concordanţei cu problema de cercetare), se operează alegeri pe baza unor criterii precum moda (de exemplu: este la modă paradigma interacţionalismului simbolic sau metoda analizei de conţinut şi se ajunge ca indiferent de problema de cercetat se apelează la această metodă sau se studiază prin prisma acestei paradigme), cunoaşterea (cunosc mai bine metoda x deci o voi folosi pe aceasta) sau confortul (metoda x implică mai puţin efort deci o voi folosi). Este foarte important să înţelegem faptul că toate aceste alegeri sunt interdependente şi că realizarea unui design presupune îmbinarea unor aspecte care variază de la un nivel abstrat, filosofic, valoric la unul tehnic şi practic. În concluzie, înainte de a pune în practică un design de cercetare este important să evaluăm (toţi) paşii implicaţi şi să vedem dacă deciziile luate se susţin reciproc, dacă este posibil să transpunem fiecare pas în practică şi dacă rezultatul anticipat este satisfăcător.


18

CONTEXTE ELEMENTE CENTRALE ALEGERI

Figura 1 Elementele unui design de cercetare socială (Blaikie, 2000: 33)

Motive: - personale - academice - sociale

Literatura: - teorii - modele - cercetări

Restricţii: - audienţă - politici - fezabilitate

Paradigme şi abordării ale investigaţiei sociale

Topica / problema

Reducerea şi analiza datelor

Interogaţiile şi obiectivele cercetării

Strategiile de cercetare

Concepte, teorii, ipoteze şi modele

Surse de date, tipuri şi forme

Selecţia subiecţilor

Colectarea datelor şi planificarea

Cercetare fundamentală: infinită Cercetare aplicată: limitată

Tipuri de întrebări: ce, de ce, cum?

Explorare Descriere Explicaţie Înţelegere Predicţie

Schimbare Evaluare

Evaluare de impact

Inductivă Deductivă

Retroductivă Abductivă

Populaţie Eşantionare probabilistă Eşantionare probabilistă

multistadială Eşantionare ne-probabilistă

Contexte sociale naturale Contexte sociale semi-naturale

Contexte artificiale Artefacte sociale

Primare Secundare

Terţiare

Cros-secţională Longitudinală

Istorică

Metode calitative Metode cantitative

Calitative Cantitative

Raportul de cercetare


19

CUVINTE CHEIE

KEY POINTS

LECTURI RECOMANDATE

Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 1: Preparing research proposals and research design, pp. 12-34


CAPITOLUL 3 PRINCIPALELE TIPURI DE DESIGNURI

O clasificare a designurilor de cercetare Designuri de tip experimental

Tipuri de designuri experimentale: clasic, simple şi complexe Probleme cu privire la designul de tip experimental Analiza datelor experimentale

Designuri de tip longitudinal Tipuri de designuri longitudinale: prospective şi retrospective Probleme cu privire la designul de tip longitudinal Analiza datelor longitudinale

Designuri de tip secţional Probleme cu privire la designul de tip secţional Analiza datelor secţionale

Designuri de tip studiu de caz Probleme cu privire la designul de tip studiu de caz Analiza datelor studiu de caz

CHAPTER GUIDE

O CLASIFICARE A DESIGNURILOR DE CERCETARE

În funcţie de elementele considerate a fi importante pentru definirea unui design de cercetare, clasificarea designurilor poate lua forme destul de diferite. O clasificare realizată pe baza dimensiunilor (Vaus, 2001: 48):

- numărul grupurilor: de la nici o comparaţie (studiu de caz) la comparaţii multiple - numărul măsurătorilor pre-test: de la fără pre-test (secţional) la o serie de pre-teste - numărul măsurătorilor post-test: de la un post-test (secţional) la mai multe - metoda de alocare a cazurilor la grupuri: aleatoare sau nu (perechi) - natura intervenţiei: activă sau naturală - numărul intervenţiilor: una sau mai multe

duce prin încrucişarea acestora la o varietate de designuri de cercetare. Dintre acestea, 4 tipuri sunt mai importante, mai bine definite, regăsindu-se totodată şi în alte clasificări. Acestea sunt designul de tip experimental, longitudinal, secţional („cross-sectional”) şi studiu de caz. Designul de cercetare trebuie să fie valid intern (poate susţine concluziile cauzale; măsura în care designul de cercetare poate susţine fără ambiguitate concluziile urmărite) şi extern (gradul în care concluziile unei cercetări pot fi generalizate).

Principalele tipuri de designuri

21

DESIGNURI DE TIP EXPERIMENTAL

TIPURI DE DESIGNURI EXPERIMENTALE: CLASIC, SIMPLE ŞI COMPLEXE

DESIGNUL EXPERIMENTAL SIMPLU

Se concentrează asupra a două variabile: variabila dependentă (rezultatul) şi cea independentă (cauza), scopul designului fiind acela de a elimina influenţa altor variabile astfel încât efectul intervenţiei să apară cu claritate (să vedem clar influenţa variabilei independente asupra celei dependente). Exemplu 1: Design experimental simplu pentru evaluearea efectului încrederii de sine asupra scorului la testele

de inteligenţă

Metoda de alocare a indivizilor la grupuri

Momentul 1 (T1) Pre-test

Intervenţie (X)

Momentul 2 (T2) Post-test

Alocare aleatoare (grup experimental)

E1 Scorul mediu la testul de inteligenţă la momentul T1 (înainte de intervenţie)(50)

Terapie

E2 Scorul mediu la testul de inteligenţă la momentul T2 (după intervenţie) (75)

Eschimbare = E2-E1 (75 - 50 = 25)

Alocare aleatoare (grup de control)

C1 Scorul mediu la testul de inteligenţă la momentul T1 (înainte de intervenţie) (50)

Fără terapie

C2 Scorul mediu la testul de inteligenţă la momentul T2 (după non-intervenţie) (60)

Cschimbare = C2-C1 (60 - 50 = 10)

Paşii care trebuie urmaţi pentru realizarea unui design de tip experimental sunt în ordine:

- alocarea aleatoare a indivizilor la cele două grupuri - obţinerea măsurilor pentru variabila dependentă (scorul la testul de inteligenţă) la momentul

T1 - expunerea grupului experimental la variabila independentă (terapie - stimularea auto-

încrederii) - obţinerea măsurilor pentru variabila dependentă (scorul la testul de inteligenţă) la momentul

T2 - calcularea schimbării în valorile medii la nivelul celor două grupuri (scorul mediu la testul de

inteligenţă la momentul T2 minus la momentul T1) - compararea schimbării survenite la nivelul celor două grupuri între momentul T1 şi T2

Logica acestui tip de design experimental se bazează pe două condiţii: grupurile sunt identice sub aspectul oricărei caracteristici relevante (variabila independentă dar şi alte variabile) înainte de intervenţie şi grupurile suferă aceleaşi influenţe între cele două momente cu excepţia intervenţiei. Mai exact, experimentul presupune pe de o parte controlul unor variabile iar pe de altă parte manipularea (variaţia) variabilei(lor) independente (Rotariu, 1996). Pentru a vorbi de experiment în sensul deplin

încrederea în sine

(X)

scorul la testul de inteligenţă

(Y)

15


22

altermenului ambele condiţii trebuie îndeplinite. Cel mai adesea însă, aceste condiţii nu pot fi asigurate decât în laborator. În acest caz vorbim de experimentul de laborator. Datorită faptului că acest tip de experiment trebuie să îndeplinească cele două condiţii de o manieră foarte strictă utilizarea lui în ştiinţele sociale este limitată, domeniul conex în care este folosit cel mai mult este cel al psihologiei sociale. Principalul reproş adus acestui tip de design este artificialitatea (în sensul că scoate indivizii din mediul lor natural şi presupune uneori ca aceştia să realizeze sarcini fără o legătură evidentă cu viaţa obişnuită). Pe de altă parte însă, tocmai datorită faptului că nu pot fi reproduse cât mai fidel condiţiile naturale (una din condiţiile de bază) face ca experimentul de laborator să fie etichetat ca artificial. Atunci când contextul în care se realizează experimentul este altul decât laboratorul, condiţiile cu privire la controlabilitate sau intervenţie sunt încălcate. Atunci când intervenţia cercetătorului are loc în teren, în „lumea reală”, spunem că experimentul este de teren iar atunci când intervenţia nu este produsă de cercetător vorbim de experiment natural. Principala problemă cu experimentul de teren vizează nivelul scăzut al controlului condiţiilor, fiind astfel posibil să nu respectăm condiţia similarităţii iniţiale a grupurilor. În cazul experimentului natural trebuie să aşteptăm producerea „intervenţiei” (nu putem alege noi momentul) şi mai ales, nu putem controla alocarea indivizilor la cele două grupuri (aceştia se „auto-alocă”). Caseta 3 Exemplu de experiment natural: making democracy work – Putnam – sau să caut altceva.

DESIGNURI EXPERIMENTALE SIMPLE

Se caracterizează prin lipsa şi/sau modificarea unor paşi în cadrul designului experimental clasic. De exemplu poate lipsi măsurarea la momentulT1 presupunându-se similaritatea grupurilor (doar post-test) sau se poate ca alocarea indivizilor la grupuri să se facă prin potrivire ulterioară intervenţiei (retrospectiv).

DESIGNURI EXPERIMENTALE COMPLEXE

Este posibil să complicăm designul experimental clasic prin folosirea mai multor grupuri (pentru a vedea cum variază efectul intervenţiei în funcţie de mărimea ei), a mai multor testări ulterioare intervenţiei (pentru a vedea dacă efectul intervenţiei se manifestă în timp), a mai multor variabile independente (pentru a vedea influenţa separată sau combinată - efectele de interacţiune - a variabilelor, sau încercând să eliminăm influenţa instrumentului, prin utilizarea designului cu 4 grupuri al lui Solomon. Acest de design experimental complex utilizează două grupuri experimentale şi două de control. Intervenţia are loc în ambele grupuri experimentale dar doar în cazul unuia se realizează măsurarea iniţială. Măsurarea iniţială se realizează de asemenea şi pentru unul din grupurile de control. Scopul designului este de a măsura reactivitatea indivizilor la instrument tocmai pentru a măsura mai corect influenţa intervenţiei sau altfel spus de a distinge în cadrul modificării totale între modificarea indusă de intervenţie (aceasta ne interesează) respectiv de instrumentul utilizat.

PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP EXPERIMENTAL

Designurile experimentale sunt destul de puţin utilizate în ştiinţele sociale, principalele considerente fiind de natură metodologică, practică şi etică. Problemele de natură metodologică se referă la:

- calitatea explicaţiei: ca rezultat al condiţiei de randomizare nu se poate estima decât efectul unei variabile (2-3 cel mult) şi face aceasta fără a răspunde la întrebarea „de ce acest efect?” (înţelegerea); mai mult, efectul cauzal total poate fi sub-estimat datorită faptului că prin condiţia randomizării constituirii grupurilor se elimină efectele de interacţiune;


23

- validitate internă: evenimentele (altele decât intervenţia) care au loc între cele două momente pot afecta validitatea internă a experimentului – schimbarea observată se poate datora acestor evenimente necontrolate; trecerea timpului poate de asemenea afecta interpretarea (schimbarea se poate datora maturizării subiecţilor); testarea repetată poate contamina rezultatele; schimbări în instrumentele de măsurare, aplicare (condiţii, persoane) pot afecta de asemenea; grupurile iniţiale nu sunt pe deplin similare sau devin mai puţin similare pe parcurs;

- validitate externă: probleme cu generalizarea rezultatelor datorate: sensibilizării subiecţilor în urma pre-testului (devin mai vulnerabili la efectele intervenţiei), specificul subiecţilor care iau parte la teste, studenţi de obicei (câteva soluţii sunt utilizarea unor eşantioane mai mari, reprezentative, replicarea experimentului pe populaţii şi în contexte diferite), artificialitatea mediului în care are loc experimentul (context şi condiţii care nu se regăsesc în lumea reală);

Problemele de natură practică se referă la:

- cât de multe informaţii se dau subiecţilor relativ la experiment: despre experiment, grupul din care fac parte, ipoteza de cercetare

- câţi participanţi: în funcţie de intenţia de generalizare - cum se selectează participanţii: aleator sau nu - perioada dintre test şi intervenţii: timpul dintre pre-test şi intervenţie (trebuie să fie în general

cât mai scurt posibil), dintre intervenţie şi post-test (uneori efectele se văd în timp, uneori subiecţii pot să-şi amintească răspunsurile)

- care este metoda de colectare a datelor: nu are importanţă; important este ca datele obţinute să fie adecvate scopului şi corecte

- probleme cu asignarea aleatoare a indivizilor la grupuri: numărul mic de subiecţi nu permite legilor statistice să funcţioneze; „portarii grupurilor”(gatekeepers) împiedică uneori alocarea aleatoare; resentimentele persoanelor din grupul de control (soluţie – utilizarea placebo-ului); refuzul de a participa la intervenţie; renunţarea pe parcurs;

- ineficacitatea intervenţiilor: intervenţia poate să fie inconsistentă sau incorect implementată - profeţia care se auto-realizează: aşteptările cercetătorului pot influenţa concluziile prin faptul

că influenţează modul în care colectează şi interpretează datele. Problemele de natură etică se referă la:

- participarea voluntară: în orice moment subiectul trebuie să participe voluntar, nu forţat - consimţământul informat: trebuie să ştie la ce să se aştepte, la eventualele consecinţe, pentru

a lua decizia în cunoştinţă de cauză - ne-agresarea participanţilor: nici o suferinţă fizică sau psihică - anonimitatea şi confidenţialitatea: menţionate şi păstrate aceste condiţii

ANALIZA DATELOR EXPERIMENTALE

Există mai multe tehnici statistice pentru analiza datelor de experiment, elementul central fiind comparaţia. Atunci când analizăm date de tip experimental trebuie să avem în vedere faptul că ceea comparăm sunt grupuri, că diferenţele obţinute între acestea pot fi reale sau nu (problema semnificaţiei statistice dar şi a corectitudinii realizării experimentului) şi că aceste grupuri sunt comparate din punctul de vedere al variabilei output sau dependente. Tehnicile folosite diferă în funcţie de tipul eşantionului, tipul de date, tipul de comparaţii dorit (tendinţă centrală, variabilitate, formă, proporţii, asociere), numărul de grupe ce trebuie comparate, distribuţia variabilei dependente, numărul de variabile independente.


24

DESIGNURI DE TIP LONGITUDINAL

Scop designului de tip longitudinal este de a măsura schimbarea / stabilitatea în timp. Presupune cel puţin două seturi de date culese în două momente diferite (deşi există variante de designuri longitudinale care culeg un singur set de date dar relativ la momente diferite). Principalele decizii care trebuie luate sunt dacă:

- vom urmări aceleaşi cazuri de-a lungul timpului: trend (cazuri diferite) sau panel (aceleaşi cazuri)

- vom culege date doar pentru un anumit moment (putem avea şi doar un val dacă întrebăm despre aceleaşi informaţii şi pentru un moment anterior sau chiar viitor)

Caseta 4 Evaluarea Legii 52 / 2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică (Metro Media

Transilvania, ianuarie 2004)

Studiul a fost realizat la aproximativ 6 luni după publicarea legii 52 în Monitorul Oficial. Principalul obiectiv al cercetării a fost evaluarea efectelor legii privind transparenţa decizională în administraţia publică (legea 52/2003) asupra participării cetăţenilor şi instituţiilor la procesul de luare a deciziilor de către autorităţile publice. Mai specific, obiectivele au vizat evaluarea gradului de cunoaştere publică a legii transparenţei, evaluarea efectelor legii transparenţei asupra interacţiunilor dintre cetăţeni şi autorităţile publice, evaluarea efectelor legii transparenţei asupra activităţilor autorităţilor publice. Activitatea de cercetare a cuprins două componente, cantitativă (anchetă) şi calitativă (interviu semi-structurat şi focus-grup). Ambele componente au vizat următoarele grupuri: cetăţeni, agenţi economici, ong-uri, media, instituţiile administraţiei publice locale. Evaluarea efectelor legii s-a realizat folosind atât date obiective (numărul cetăţenilor şi reprezentanţilor instituţionali care au participat la şedinţele instituţiilor administraţiei publice locale, au luat cuvântul, au făcut propuneri verbal sau în scris, etc.) cât şi subiective (declaraţiile subiecţilor relativ la aceste aspecte). Dat fiind faptul că datele referitoare la indicatorii menţionaţi la momentul anterior promulgării legii lipseau, designul de tip longitudinal a fost de fapt unul de tip retrospectiv simplu (datele sunt culese în prezent, într-un singur val, dar vizează atât momentul actual cât şi unul din trecut). Evoluţia nivelului de implicare în perioada 2002-2003 este evidenţiată prin intermediul evaluărilor subiective făcute de reprezentanţii administraţiei publice locale cu privire la participarea locală la luarea deciziilor de interes public. În cazul categoriilor de populaţie ce fac obiectul legii transparenţei (cetăţeni, ong-uri, agenţi economici, mass-media) reprezentanţii administraţiei publice locale constată o creştere a implicării aşa cum o arată şi tabelul următor. Categoria Cetăţeni Ong-uri Agenţi

economici Media locală

Media centrală

Asociaţii profesionale

Sindicate Grupuri etnice

2002 28 18 17 32 18 12 12 16 2003 35 21 22 37 21 10 13 16 Evoluţie + + + + + 0 0 0

Valorile reprezintă % subiecţilor care au declarat că implicarea şi participarea este mare sau foarte mare Sursa: Anchetă pe reprezentanţii Administraţiei publice locale

Această creştere nu este remarcată însă în cazul altor categorii precum asociaţiile profesionale, sindicatele sau grupurile etnice, categorii care nu constituie destinatarul legii (deci nu avem de-a face cu un efect de dezirabilitate a răspunsului).

Designurile longitudinale pot diferi în funcţie de: context (grup mic, puternic controlat până la grup mare, mai slab controlat), perioada pe care se întinde cercetarea (scurtă, lungă), numărul de colectări, tipul intervenţiilor (planificate, naturale sau deloc). Principalele obiective ale studiilor longitudinale sunt:

- descrierea paternurilor de schimbare şi stabilitate (şi explicarea lor) - stabilirea ordinii temporale (care este cauza reală; în studiile secţionale vom observa corelaţia

dintre două variabile dar nu ştim care este ordinea lor de apariţie, deci nu putem ştii sigur care este cauza)


25

Exemplu 2 Să pun un grafic şi o scurtă discuţie a relaţiei dintre votul, PIB, venit, şomaj – din Feţele schimbării – Lucian Pop

-40-20

020406080

100120

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Eluarea direcţiei ţării PIB / loc (PPC, mii USD)Rata şomajului (%) Indicele câştigului salarial real (1989=100)Rata sărăciei

- stabilirea efectelor de dezvoltare (vârstă)

- stabilirea efectelor istorice (de perioadă)

- analiza drumurilor de viaţă (cum devine cineva homosexual, consumator de droguri) Lectură 1 Howard Becker „Devenind un consumator de marihuana” („Becoming a Marihuana User”)

Pe vremea când era muzician profesionist de jaz în Chicago în perioada studiilor academice Becker a intrat frecvent în contact cu o mulţime de oameni care fumau iarbă. Folosind o abordare de tip inductiv a realizat o serie de interviuri, a observat comportamentul consumatorilor şi bazându-se pe aceste date a încercat să ofere un nou răspuns la o întrebarea: „De ce ar dori o persoană să fumeze marihuana?”. Cei mai mulţi cercetători au încercat să răspundă la această întrebare prin investigarea caracteristicilor care predispun sau motivează o persoană să devină un consumator (de exemplu caracteristici relativ la familie, stimă de sine) (Exerciţiu: Descrieţi designul de cercetare care probabil a stat în spatele acestui tip de răspuns.). Spre deosebire de aceştia, Becker consideră că este mai de folos analiza modului în care o serie de experienţe sociale face posibil şi dezirabil consumul de marihuana. Atunci când citiţi şi analizaţi acest studiu acordaţi o atenţie specială următoarelor teme şi probleme (paginile din paranteză sunt cele din articolul original): 1. Explicaţia propusă de Becker începe cu prezentarea unui individ care doreşte să încerce marihuana („willing to try marihuana”) (236). Prin urmare, explicaţia lui Becker este despre cum unele persoane devin în timp doritoare şi capabile să folosească droguri pentru a obţine plăcere în timp ce altele nu devin. Prin urmare teoria lui Becker nu este o teorie care explică de ce unii doresc să încerce iar alţii nu. Ultimul paragraf de la pagina 236 descrie punctul de start şi cei trei paşi care duc la consumul de marihuana. Secţiunile următoare descriu aceşti paşi iar secţiunea IV constituie concluzia. 2. De obicei, atunci când se fumează pentru prima dată, se obţine efectul scontat („get high”)? De ce nu (236-237)? Remarcă faptul că o persoană poate deprinde să fumeze corect prin învăţare directă sau observaţie şi imitaţie.

Efect de dezvoltare sau istoric? Populaţia x este mai conservatoare fiindcă a îmbătrânit sau fiindcă trece printr-o perioadă la nivel social favorabilă conservatorismului? Pentru o discuţie a acestor efecte vezi Inglehart, ....- sau să pun o casetă.


26

3. Chiar şi atunci când a deprins corect tehnica, este posibil ca o persoană să nu obţină efectul scontat. Becker argumentează că a fi drogat presupune două elemente. Care sunt acestea (237)? Remarcă procesul social de învăţare a modului în care să trăieşti starea de drogat (ultimul paragraf, 238). 4. Senzaţiile induse de marihuana sunt automate sau plăcute în mod obligatoriu sau bucuria acestor senzaţii este învăţată social? Care sunt câteva din senzaţiile descrise de Becker (239-241)? 5. În partea de sus stânga a paginii 242 este prezentată o sinteză a celor trei paşi ai procesului social prin care se ajunge ca cineva să fie un consumator de marihuana. Restul paginii reia şi sintetizează argumentaţia. Gândeşte-te la accentul pus pe interacţiune şi sens. Care teorie pare să fie mai consistentă cu abordarea lui Becker: funcţionalismul, conflictualismul sau interacţionalismul simbolic?

TIPURI DE DESIGNURI LONGITUDINALE: PROSPECTIVE ŞI RETROSPECTIVE

Există două mari tipuri de designuri longitudinale: prospective şi retrospective. Designuri de tip prospectiv pot fi de tip:

- panel simplu (două momente): apropiat de schema experimentului clasic - panel cu mai multe momente / valuri (urmărită schimbarea la fiecare moment) - panel unic fără înlocuire (erodarea panelului) - panel unic cu înlocuire (evitarea erodării numerice) - panel prin rotaţie (evitarea supra-saturării şi erodării) - o singură cohortă (nu este posibilă distincţia dintre efectul de maturare şi perioadă) - mai multe cohorte (scop – distingerea efectelor de maturare şi perioadă) - cohorte secvenţiale (cohorte multiple dublate de înlocuirea celor erodate cu altele mai tinere)

Designuri de tip retrospectiv se caracterizează prin faptul că datele la nivelul unui val se obţin pe baza reamintirilor subiecţilor. În acest caz sunt şanse să obţinem mai degrabă informaţii despre cum anume îşi reconstruiesc oamenii trecutul nu ceea ce era în realitate. Pot fi de tip:

- panel retrospectiv simplu (se culeg aceleaşi date relativ la două momente de timp, unul din prezent şi din trecut).

- panel retrospectiv multiplu (se culeg aceleaşi date relativ la momentul prezent şi mai multe momente din trecut; devine destul de dificil pentru subiecţi să-şi amintească informaţii din trecut fapt pentru care datele sunt doar parţial de încredere).

PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP LONGITUDINAL

Probleme metodologice privesc:

- validitatea internă: absenţa grupurilor de control aleatoare, izolarea efectelor care au loc între cele două valuri, maturizarea subiecţilor, condiţionarea subiecţilor, modul de culegere a datelor, eroarea de măsurare, regresia la centru (mutaţia extremelor spre centru), mortalitatea eşantionului

- validitatea externă: erodarea eşantionului, condiţionarea subiecţilor, imigrarea şi emigrarea din grupul de referinţă

Probleme practice se referă la standardizarea instrumentelor, erodarea panelului, supra-solicitarea respondenţilor, reamintirea răspunsurilor de către subiecţi, costul ridicat, metodele de colectare a datelor, numărul de valuri, distanţa dintre valuri, eroarea de eşantionare, mărimea eşantionului, construcţia instrumentului, alegerea coordonatorilor.


27

Probleme etice vizează participarea voluntară, consimţământul informat, agresarea subiecţilor, confidenţialitatea şi anonimatul.

ANALIZA DATELOR LONGITUDINALE

O problemă importantă pe care acest tip de design trebuie să o rezolve constă în datele lipsă (micşorează eşantionul şi îi afectează caracterul aleator). Această situaţie se poate datora fie pierderii subiecţilor fie non-răspunsului la anumiţi itemi.

DESIGNURI DE TIP SECŢIONAL

Designul de tip secţional prezintă trei trăsături aparte şi anume:

- colectarea datelor se face la un singur moment; - nu avem intervenţie deci analiza se concentrează pe diferenţele existente nu pe cele

rezultate în urma intervenţiei; - nu avem grupuri la care indivizii sunt alocaţi ci grupuri rezultate pe baza analizei diferenţelor

existente. În cazul designului secţional se măsoară mai degrabă diferenţele dintre grupuri decât schimbarea. Pentru a aduce dimensiunea timp în studiu se poate repeta cercetare pe un eşantion similar la alt moment (Barometrul de Opinie Publică – BOP – www.osf.ro, General Social Survey – GSS - http://webapp.icpsr.umich.edu/GSS/ , National Election Studies – NES - http://www.umich.edu/~nes/, British Election Studies – BES - http://www.essex.ac.uk/bes/, Recensământul populaţiei şi al locuinţelor – www.insse.ro) fiind astfel posibilă studierea schimbării la nivel agregat.

PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP SECŢIONAL

Designul secţional este utilizat cel mai frecvent datorită rapidităţii cu care se obţin datele, costului mai scăzut. Este ideal pentru analizele de tip descriptiv dar cu metode de analiză adecvate datele pot fi folosite şi pentru inferenţe cauzale sau testarea de modele cauzale. Problemele de natură metodologică privesc:

- validitatea internă: stabilirea cauzalităţii şi controlarea variabilelor; controlul statistic – se face la nivelul analizei datelor nu în faza de colectare şi constă în încercarea de a face grupurile cât mai similare prin îndepărtarea statistică a diferenţelor dintre ele (Întrebarea e „ce variabile controlăm?”. Răspuns: „doar cele pentru care avem date şi care credem că pot influenţa relaţia” dar trebuie să avem în vedere faptul că totdeauna rămâne posibilitatea ca relaţia să se datoreze unei variabile necontrolate.); modelul cauzal trebuie stabilit apriori pentru a vedea care sunt datele ce trebuie culese; stabilirea direcţiei cauzale (fericirea familială determină apariţia unui copil sau invers?); a stabili că două variabile sunt corelate nu înseamnă că există o legătură cauzală între ele; a stabili că două variabile sunt corelate / una este cauză pentru alte nu înseamnă că am şi înţeles relaţia dintre ele, că o putem explica.

- validitatea externă: reprezentativitatea. Respectarea acestei condiţii este mai uşor de îndeplinit dar totuşi şi aici apar probleme. Fie că se porneşte de la un eşantion iniţial şi se ajunge în final la unul net (doar cei care vor răspund), fie că se tot intervievează persoane până se ajunge la numărul dorit are loc un proces de selecţie (independentă în cea mai mare parte de cercetător) a subiecţilor care vor constitui eşantionul final. Cu cât subiecţii înlocuiţi (sau la care se renunţă) sunt diferiţi (relativ la problemele de interes) de cei care răspund caracterul reprezentativ al eşantionului este mai afectat. Mai mult, cu cât ponderea înlocuirilor


28

(sau a neintervievărilor) este mai mare (aceasta echivalează cu o rată de răspuns mai mică) cu atât reprezentativitatea este mai afectată (Rotariu, 1992; Comşa, 2003).

Problemele de natură practică se referă la:

- metoda de culegere a datelor: se poate folosi orice metodă cu condiţia să se culeagă aceleaşi date de la o mulţime de cazuri

- mărimea eşantionului: depinde de fonduri, timp, intenţia de a analiza sub-grupuri, gradul de precizie al datelor dorit

- variaţia suficientă a variabilelor cheie: numărul de categorii şi intervalul de variaţie - informaţia cu privire la variabilele folosite pentru controlul statistic - implicaţiile legate de aplicarea instrumentului - tipul de date: calitative / cantitative

Problemele de natură etică sunt similare cu cele întâlnite anterior dar sunt în general mai mici.

ANALIZA DATELOR SECŢIONALE

Acest tip de design este foarte bun dacă ne interesează descrierea realităţii fiind criticat adesea pentru slaba capacitate de explicare, stabilire de legături cauzale. La nivel descriptiv ne interesează să răspundem la întrebări de genul „câţi” (câţi subiecţi prezintă o anumită caracteristică) şi „cine” (care sunt caracteristicile subiecţilor care intră într-o anumită categorie). Pentru a răspunde la întrebarea „câţi” folosim distribuţia statistică, măsuri ale tendinţei centrale, măsuri ale dispersiei, proporţii iar la întrebarea „cine” folosim tabele de asociere, compararea mediilor, analiza multivariată (regresie, analiză discriminantă, etc.). Pasul următor este inferenţa descriptivă, adică generalizarea datelor observate pe eşantion la populaţie (se face prin estimarea intervalului de variaţie şi teste de semnificaţie). Pentru a răspunde la întrebări de tipul „de ce” (nivel explicativ) simulăm situaţia de experiment prin intermediul controlului statistic. Grupurile sunt formate pe baza diferenţelor existente (variabila independentă) iar noi vom compara diferenţele de output (variabila dependentă), concluzia fiind că diferenţa observată se datorează influenţei apartenenţei la un anumit grup. De exemplu, diferenţa de venit dintre bărbaţi şi femei se poate datora efectului genderului (variabila independentă) asupra venitului (variabila dependentă). Conforma datelor de anchetă (BOP, mai 2004) din România, salariul mediu lunar net1 al unei persoane de gen feminin este de 106 euro iar al unui bărbat 133 euro, diferenţa medie fiind deci de 27 euro (semnificativă statistic, p = 0,000). Existenţa acestei diferenţe semnificative (statistic dar şi ca valoare relativă – salariul mediu al unui bărbat este cu 25% mai mare decât al unei femei) poate fi un argument în sprijinul ipotezei discriminării de gen pe piaţa muncii. Totuşi, diferenţa înregistrată se poate datora nu genderului în sine, ci altor diferenţe între cele două grupuri (diferenţe asociate cu diferenţa de gen). De exemplu, este posibil ca bărbaţii să aibă o vechime mai mare în muncă, un nivel mai mare de educaţie, poziţii de conducere într-o măsură mai mare, lucrează mai multe ore, etc. În funcţie de nivelul de analiză la care mă opresc concluziile sunt diferite: la nivel bivariat susţin teoria discriminării de gen (exemplele A, B, C), la nivel multivariat încep să o pun în discuţie (exemplul A o susţine parţial, B o infirmă iar C o susţine) pentru ca, cel mai probabil, în final să o accept dar ca având o putere explicativă secundară raportat la celelalte explicaţii (educaţie, poziţie, vechime, număr de ore de muncă). Tabel 1 Relaţia dintre venit şi gen. Există sau nu discriminare de gen pe piaţa muncii?2

1 Am considerat că angajat este o persoană care „lucrează cu carte de muncă, autorizaţie sau contract” (cod 10 la variabila p0_st). Subiecţii care nu au declarat venitul au fost excluşi din analiză. Rata de schimb: 1euro = 40.000 lei. S-a considerat ca subiectul are studii inferioare dacă ultima diplomă obţinută este sub liceu (codurile 1-6), medii dacă a absolvit liceul sau o şcoală post-liceală (codurile 7-9) şi superioare dacă a absolvit orice formă de învăţământ universitar (codurile 10-12). 2 Exemplele A şi B sunt pe baza unor date fictive. Exemplul C este construit pe baza datelor BOP (mai, 2004).


29

Variabilă Dependentă Independentă

Venit mediu (net pe lună în euro) Concluzie relativ la existenţa discriminării

Control Gen masculin feminin dif. % A total 150 130 25 Da

studii superioare 200 175 14

studii medii 150 135 11 Educaţie

studii inferioare 100 90 5

Da, dar într-o măsură mai mică Diferenţa de venit este în mare parte datorată diferenţei de educaţie dintre bărbaţi şi femei. Altfel spus, bărbaţii câştigă mai mult în principal datorită faptului că sunt mai educaţi şi mai puţin pentru că sunt bărbaţi.

B total 150 120 25 Da




Nu Atunci când controlăm nivelul de educaţie diferenţa de venit dintre femei şi bărbaţi dispare. Altfel spus, diferenţa observată relativ la venituri se datorează în întregime diferenţei de educaţie.

C total 133 106 25 Da




Da. Diferenţa de venit este asociată pozitiv cu educaţia. Altfel spus, diferenţa relativă este cu atât mai mare (= discriminarea este mai mare) cu cât nivelul de educaţie este mai mare.

Dacă în cazul experimentului similaritatea grupurilor era construită prin asignarea aleatoare în cazul designului de tip secţional alocarea indivizilor la grupuri se face prin potrivire în momentul analizei datelor. Aceasta din urmă este o metodă mai limitată şi mai puţin adecvată pentru a atinge comparabilitatea. Putem face potrivirea numai în funcţie de variabilele anticipate şi măsurate (conştientizate şi / sau rezultate din teorie), pe rând sau simultan (soluţia ideală). Dacă diferenţele între veniturile femeilor şi bărbaţilor rămân şi după ce am realizat grupuri comparabile după variabilele cheie atunci concluzionăm că genderul determină venitul şi prin urmare putem vorbi de discriminare de gen. Problema este că dacă avem multe variabile de controlat (de îndepărtat efectul lor asupra variabilei dependente) atunci vom ajunge ce mai adesea3 să comparăm grupuri foarte mici iar chiar dacă obţinem diferenţe, pentru multe situaţii nu vom ştii dacă acestea sunt întâmplătoare sau reale, deci nu vom putea să le extindem la nivelul populaţiei (dacă numărul de cazuri este foarte mic diferenţa trebuie să fie foarte mare pentru a putea extinde rezultatul obţinut la nivelul populaţiei). Trebuie de asemenea să fim foarte atenţi la influenţele indirecte (genderul determină numărul de ore de muncă care determină venitul) precum şi la cele false (religiozitatea şi urmarea unei şcoli de religie nu sunt una cauză pentru alta ci mediul religios din familie este cauza ambelor).

DESIGNURI DE TIP STUDIU DE CAZ

Deşi nu prea este inclus în designurile de cercetare preferate, studiul de caz a constituit pentru mulţi cercetători o soluţie viabilă (Middletown, Street Corner Society), cu implicaţii majore pentru cercetările viitoare. Un caz se referă la obiectul unui studiu, la unitatea de analiză despre care vom colecta informaţii. Poate fi un individ, o familie, un loc anume, o decizie, o perioadă de timp, etc. Unele cazuri pot include mai multe componente (şcoala include elevii, profesorii, personalul administrativ). Colectarea de date despre studiul de caz (la fel ca şi în cazul celorlalte designuri) trebuie să fie ghidată de teorie. Designul de tip studiu de caz vizează obţinerea unei explicaţii mai complexe, totale a fenomenului studiat. Poate fi folosit pentru testarea unei teorii (theory testing) prin găsirea unor evidenţe în sprijinul sau rafinarea unei teorii, eliminarea sau reducerea la anumite

3 La un volum de 2200 de subiecţi cât are BOP (dublu faţă de eşantioanele obişnuite), numărul de subiecţi a ajuns în cazul exemplului anterior la sub 100 de subiecţi (angajat, bărbat, cu educaţie scăzută).


30

circumstanţe. Se poate folosi şi pentru construirea unei teorii (theory building) sau pentru înţelegerea unui caz anume (clinical case studies). Toate aceste tipuri de studiu de caz sunt de tip explicativ dar există şi de tip descriptiv cum ar fi tipologiile sau tipurile ideale. Ceea ce vom descrie va fi ghidat de teorie şi în plus ne vom concentra pe anumite aspecte, nu vom încerca să descriem totul. Putem culege informaţii despre un caz sau mai multe, paralel sau secvenţial, prospectiv sau retrospectiv. Există o mulţime de tipuri de studii de caz în funcţie de alegerile care se pot face la fiecare nivel: descriptiv / explicativ, testare sau construire de teorie, unul sau mai multe cazuri, studiu paralel sau secvenţial, prospectiv sau retrospectiv, un caz în întregul lui sau elementele sale. Studiul de caz nu trebuie identificat cu o anumită metodă (cel mai adesea menţionat în cadrul metodelor calitative), fiind posibil să folosim orice metodă pentru a culege datele despre caz.

PROBLEME CU PRIVIRE LA DESIGNUL DE TIP STUDIU DE CAZ

Problemele metodologice privesc:

- validitatea internă: valabil atât pentru explicaţii de tip nomotetic (câţiva factori cauzali, puţin despre multe cazuri) cât şi ideografic (mulţi factori cauzali, multe despre puţine cazuri); efectele de maturare şi perioadă sunt incluse pentru o mai bună înţelegere; uneori apar probleme legate de reactivitatea la metodă.

- validitatea externă: generalizarea teoretică (generalizarea de la un studiu la teorie) şi statistică (generalizarea de la eşantion la populaţie); apar probleme la ultimul tip de generalizare dar se poate apela la replicare (dacă se observă acelaşi lucru atunci e foarte probabil să fie aşa chiar dacă nu am folosit un eşantion probabilist); validitatea externă se poate accentua prin alegerea strategică (intenţională) a cazurilor (pe baza unor scopuri teoretice şi practice).

Problemele practice se referă la:

- eşantionare: metoda de selecţie a cazurilor; case screening (inspectarea pentru a vedea dacă respectă anumite condiţii); numărul de cazuri; costul şi accesul.

- numărul investigatorilor: scop de a mări consistenţa, validitatea (mai multe cazuri, cu cercetători diferiţi).

- momentul în care se merge pe teren: nu este bine să se înceapă direct cu terenul; trebuie să ştim mai întâi ce ne interesează; scopul nostru nu este să ştim totul despre un individ ci să folosim aceste informaţii pentru a le generaliza.

- prezentarea studiilor de caz: nu este suficient să prezinţi informaţiile şi să le laşi să vorbească de la sine; trebuie organizate: fiecare caz este prezentat după o anumită structură fie pe o structură se prezintă cazurile (teme sau cazuri).

Problemele etice sunt similare cu cele de la alte designuri. O menţiune aparte trebuie făcută în cazul reactivităţii la situaţia de cercetare, care poate fi mai accentuată în situaţia studiului de caz. O soluţie posibilă este ascunderea identităţii cercetătorului.

ANALIZA DATELOR STUDIU DE CAZ

Metodele de analiză a studiilor de caz sunt mai puţin dezvoltate. Analizele statistice sunt mai rare dar aspectul cantitativ poate să apară în caracterizarea anumitor cazuri. Descrierea cazului are o importantă dimensiune teoretică (nu trebuie să lăsăm datele să vorbească de la sine). O cale pentru a construi descrieri este tipul ideal (construit teoretic), acesta fiind folosit apoi pentru analiza cazurilor. Se pot folosi de asemenea şi tipologiile (set de tipuri). În cazul studiilor de caz explicative putem folosi: potrivirea paternurilor sau analiza seriilor de timp pentru testarea teoriilor şi inducţia analitică (explicaţie posibilă + inspectarea unui caz + revizuirea explicaţiei + inspectarea unui caz + etc. până se ajunge la o explicaţie care este valabilă pentru toate cazurile) pentru construirea teoriei.


31

CUVINTE CHEIE

KEY POINTS

LECTURI RECOMANDATE

Vaus, D. (2001) Research Design in Social Research, Sage Publications, London, Part II: Experimental designs, pp. 53-112, Part III: Longitudinal designs, pp. 113-146, Part IV: Cross-sectional designs, pp. 170-218, Part V: Case study designs, pp. 219-266

Kumar, R. (1996) Research methodology. A step-by-step guide for beginners, Sage Publications, London, Step II: Conceptualising a research design, pp. 71-100


1. Să presupunem că ne interesează să vedem dacă faptul că o familie are venituri sigure o face să

fie mai fericită. Pentru moment nu ne interesează modul în care vom măsura conceptele „fericire maritală” sau „venit sigur”. Concepe două designuri de cercetare – unul de tip cros-secţional şi unul de tip panel - pentru a testa această idee. Concepe apoi un design care să evite problemele specifice celor două designuri concepute anterioar.

2. Pentru fiecare dintre următoarele afirmaţii rezultate în urma activităţii de cercetare indică tipul de design de cercetare care pare că a fi fost folosit şi explică ce este greşit cu privire la concluziile trase. Concentrează-te pe problemele care rezultă din designul de cercetare.

a. 68% dintre persoanele căsătorite au avut scoruri ridicate la indicele de conservatorism în timp ce doar 38% dintre persoanele singure au avut scoruri ridicate. Căsătoria îi face pe oameni mai conservatori.

b. După observarea unui eşantion de cupluri căsătorite fără copii pe o perioadă de 10 ani s-a constatat faptul că nivelul fericirii maritale a scăzut. Lipsa copiilor duce în timp la scăderea fericirii maritale.

c. Persoanele în vârstă merg la biserică mai mult decât cele tinere. De exemplu, 58% dintre cei peste 60 de ani merg la biserică regulat şi doar 22% dintre cei sub 25 de ani merg. De aici putem concluziona că pe măsură ce îmbătrânesc oamenii devin mai religioşi.

d. Numărul mediu al copiilor unei familii este de 1,8. Familiile devin tot mai mici în prezent.

e. Pentru a testa ipoteza după care a avea copii îi face pe oameni mai fericiţi, un grup de părinţi au fost întrebaţi cât de fericiţi se simt în prezent comparativ cu perioada de dinainte de a avea copii. 87% au spus că sunt mai fericiţi în prezent decât înainte. De aici putem concluziona că faptul de a avea copii creşte fericirea oamenilor.


32

f. Pentru a testa efectele unui program dedicat copiilor din medii dezavantajate a fost selectat un grup de copii în vârstă de 4 ani. Pentru acest grup a fost măsurat IQ-ul la începutul programului şi la sfârşit. S-a constatat o creşte a IQ-ului cu 10 puncte. Programul creşte IQ-ul copiilor.

SĂ PUN CÂTE UN EXEMPLU – CASETĂ – CU PREZENTAREA UNEI CERCETĂRI CALITATIVE ŞI A UNEIA CANTITATIVE PENTRU FIECARE TIP DE DESIGN. Exemplu 3 Un exemplu de design combinat (experiment natural, secţional, longitudinal şi studiu de caz):

Relaţia dintre capital social, democraţie şi dezvoltare economică (Putnam, Robert, 1993, Making Democracy Work. Civic Traditions in Modern Italy, Princeton University Press)

Întrebarea Principala problemă cercetată de Putnam şi colaboratorii săi vizează răspunsul la o întrebare extrem de vizibilă şi relevantă din punct de vedere al teoriei sociale: “Cum se explică faptul că unele guvernări democrate reuşesc iar altele eşuează?”. În context mai general, autorul încearcă să contribuie la înţelegerea performanţelor instituţiilor democratice şi anume: “Cum anume influenţează instituţiile formale practica politică şi de guvernare? Dacă reformăm instituţiile aceasta va influenţa practica? Depinde performanţa instituţiilor de mediul social, economic şi cultural? Dacă transplantăm instituţiile democratice într-o altă ţară, se vor dezvolta acestea precum în ţara de origine? Sau calitatea democraţiei depinde de calitatea cetăţenilor ei, astfel încât fiecare popor are guvernul pe care îl merită?” (Putnam, 1993: 3). Cadrul Intervenţia cercetătorului asupra unor variabile macro de tipul celor menţionate anterior este imposibilă. Pe de altă parte, lumea reală oferă numeroase oportunităţi de a studia relaţiile dintre aceste variabile şi efectele asupra lor ca urmare a intervenţiilor în societate a unor instituţii abilitatea. O astfel de situaţie specială o constituie reforma ....Italia ....regiuni ..... condiţii financiare şi legislative de start similare ... efectele, similare sau nu? Dat fiind faptul că are loc o intervenţie, că aceasta nu este realizată de cercetător, nu este controlată de el şi are loc într-un cadru natural putem să considerăm că avem de-a face cu un design de tip experiment natural. Răspunsul Răspunsul la prima problemă rezidă în găsirea unei modalităţi de măsurare a performanţei instituţiilor. Putnam consideră că performanţa instituţională are două dimensiuni şi anume receptivitatea instituţiilor faţă de cetăţeni şi eficienţa cu care conduc treburile publice (Putnam, 1993: 63). Pentru a măsura performanţa instituţiilor sunt folosiţi doisprezece indicatori4 relativ la stabilitatea guvernului5, aprobarea bugetului la timp6, serviciile de statistică şi informare7, reforma legislaţiei8, inovaţia legislativă9, centre caritabile de zi10, clinici familiale11, instrumentele politicii industriale12, capacitatea cheltuielilor agricole13, cheltuielile cu sănătatea la nivel local14, dezvoltarea urbană şi de locuire15, receptivitatea birocratică16. Analiza factorială a acestor indicatori a dus la un factor pe care-l numeşte indicele performanţei instituţionale (IIP “index of institutional performance”) ale cărui saturaţii sunt între 0,87 şi 0,47. Performanţa instituţională pentru două perioade corelează 0,78 cu satisfacţia cetăţenilor respectiv 0,84 şi 0,66 cu evaluarea performanţelor guvernării

4 Primii trei indicatori măsoară procesele politice şi operaţiile interne, următorii doi conţinutul deciziilor politice iar ultimii şase implementarea). 5 Numărul de cabinete în perioada de referinţă. 6 Numărul de zile de întârziere în aprobarea bugetului. 7 Prezenţa şi gradul de dezvoltare al serviciilor de statistică şi informare. 8 Comprehensibilitatea, coerenţa şi creativitatea legislaţiei adoptate. 9 Măsura în care o lege este adoptată cât mai repede în timp de o regiune comparativ cu celelalte. 10 Numărul centrelor standardizat cu volumul populaţiei de maximum 4 ani deci numărul de copii care revin în medie pe centru. 11 Numărul de familii care revine la o clinică. 12 Numărul de domenii în care au fost dezvoltate instrumente ale politicii industriale. 13 Ponderea cheltuirii bugetului pentru investiţii în agricultură în trei ani de la aprobarea lui de către guvernul central. 14 Cheltuielile pe individ ale unităţilor locale de sănătate. 15 Ponderea fondurilor cheltuite în aceste domenii din total fonduri aprobate. 16 Au fost solicitate informaţii pentru situaţii fictive de la departamentele sănătate, educaţie şi agricultură; indicatorul folosit timpul scurs până la replica din partea fiecărui departament este compus din variabilele: promptitudinea răspunsului primit, evaluarea clarităţii şi comprehensibilităţii acestuia.


33

regionale de către lideri17 (Putnam, 1993: 76-82). Concluzia care se impune este aceea că unele guverne funcţionează mai bine, în sensul că servesc mai bine interesele majorităţii cetăţenilor în cea mai mare parte a timpului, decât altele. Cum se explică însă aceste diferenţe în performanţele instituţionale? Există două posibile explicaţii asupra cărora se opreşte Putnam: modernitatea socio-economică (rezultat al revoluţiei industriale) şi comunitatea civică (implicarea civică şi solidaritatea socială) (Putnam, 1993: 83). IIP corelează 0,77 cu modernitatea economică.18 Problema principală care se pune în acest caz este cea a legăturii cauzale: “modernitatea economică este cauză sau efect al performanţei instituţionale sau sunt influenţate ambele de un al treilea factor şi anume comunitatea civică, definită prin implicare civică, egalitate politică, solidaritate, încredere, toleranţă şi asociaţii (structuri sociale ale cooperării) (Putnam, 1993: 87-91). Măsuri ale comunităţii civice folosite sunt (obţinute prin scoruri factoriale): participarea la referendumuri, exprimarea preferinţelor pentru un anumit candidat, participarea asociativă, lectura ziarelor (corelaţiile fiecăruia cu factorul comunitate civică - ICC sunt mai mari de 0,89 iar inter-corelaţiile peste 0,73). Corelaţia dintre gradul de dezvoltare al comunităţii civice şi performanţa instituţională este 0,92 (Putnam, 1993: 91-99). ICC corelează pozitiv şi cu: suportul pentru egalitate politică al liderilor,19 sprijinul pentru republicanism (0,90), reformismul electoral (0,92), compromisul politic, corelând negativ cu clericalismul20 şi indicele lipsei de putere. În continuare, întrebările care se pun sunt: „Cum au ajuns anumite regiuni să fie dezvoltate civic?” şi „Cum anume angajarea civică duce la / sprijină buna guvernare?” În legătură cu dezvoltarea social-economică şi gradul de civism, interesează care este sensul cauzal. Pentru aceasta, măsoară tradiţia civică şi observă că asocierea acesteia cu câţiva indicatori ai dezvoltării socio-economice (% forţei de muncă în agricultură, industrie şi mortalitatea infantilă) este în creştere în ultima sută de ani (în medie, valori absolute, de la 0,1 la 0,75). Dacă se ia în calcul şi punctul de plecare care era foarte probabil regiuni cu dezvoltare economică relativ apropiată, concluzia este că dezvoltarea social-economică a fost influenţată de gradul de civism (Putnam, 1993: 152-153). Interacţiunile posibile ale factorilor implicare civică, dezvoltare economică şi performanţă instituţională sunt sintetizate în figura următoare: Figura A: Efecte posibile între implicarea civică, dezvoltarea socio-economică şi performanţa instituţională: Italia, 1900-1980 (Putnam, 1993: 155)

17 Este foarte interesant faptul că unicul predictor consistent al satisfacţiei este IIP, variabilele socio-demografice neavând o influenţă semnificativă; votul pentru partidul la putere este un predictor semnificativ dar are influenţa cea mai mică; IIP are o influenţă de două ori mai mare. 18 IEM – indicele modernităţii economice – este calculat ca scor factorial din PIB / individ, venitul / individ, ponderea forţei de muncă în sectoarele agricol şi industrial, ponderea valorii adăugate a aceloraşi sectoare. 19 indice din itemii: trebuie să le fie permis oamenilor să voteze chiar dacă ei nu pot să o facă de o manieră inteligentă; puţini oameni cunosc cu adevărat care le este interesul lor pe termen lung; anumiţi oameni sunt mai calificaţi să conducă această ţară datorită tradiţiei şi mediului familial din care provin; este întotdeauna necesar să ai câţiva oameni puternici, capabili, care să ştie cum să rezolve o problemă. 20 scor factorial din: rata căsătoriilor religioase, rata divorţului, referendum anti-divorţ, sunteţi o persoană religioasă, cât de des mergeţi la biserică, cât de importantă este religia pentru dvs.

Implicare civică (1900)

Performanţă instituţională (1980)


Dezvoltare socio-economică (1900)


f e

d

c b

a


34

Figura B: Efecte actuale între implicarea civică, dezvoltarea socio-economică şi performanţa instituţională: Italia, 1900-1980 (Putnam, 1993: 157) În urma analizelor efectuate, Putnam constată că influenţele cele mai puternice sunt a şi e, urmate în ordine de c, d iar influenţele f şi b sunt zero, deci cultura civică este cea care determină dezvoltarea economică (Putnam, 1993: 156-157) (Figura B). Ce anume a făcut ca de-a lungul unui secol, în pofida schimbărilor economice, politice şi sociale, tradiţia civică să se menţină în nord şi să nu se dezvolte în sud? În mare parte răspunsul constă în dilemele specifice acţiunii colective. Ieşirea din cercul vicios al neîncrederii reciproce este extrem de dificilă, necesitând timp îndelungat, o a treia parte neutră (dar are costuri importante şi se pune în plus problema încrederii celor două părţi în obiectivitatea celei de-a treia), un schimb repetat şi corect (cooperarea este facilitată de capitalul social înţelegând prin acesta trăsăturile organizării sociale: norme, încredere, reţele). După cum s-a menţionat anterior, capitalul social constituie singura resursă care prin folosire determină creşterea volumului bunului şi nu scăderea lui sau altfel spus, scade dacă nu este folosit. În concluzie, constituirea şi distrugerea capitalului social sunt marcate de numeroase cercuri vicioase puternice care duc la instaurarea unui echilibru social, caracterizate fie printr-un grad ridicat al comunităţii civice fie unul scăzut (Putnam, 1993: 170). În condiţiile unei comunităţii mici se poate ajunge relativ uşor la încredere reciprocă dar cum se ajunge însă la încredere în cazul unor comunităţii mari sau altfel spus cum se ajunge de la încredere directă (personală) la încredere indirectă (impersonală)? Două sunt sursele încrederii indirecte: normele reciprocităţii (poate fi specifică sau difuză) şi reţele de implicare civică (cele structurate pe orizontală în principal) (Putnam, 1993: 171). Principala concluzie a acestei cercetări este sintetizată astfel: aceleaşi măsuri aplicate în două regiuni diferite din punct de vedere istoric şi social au dus la o reuşită diferită a implementării, deci „contextul social şi istoria condiţionează puternic modul de funcţionare al instituţiilor” (Putnam, 1993: 182).


Performanţă instituţională (1980)




f e

d

c b

a

CAPITOLUL 4 PROBLEMA DE CERCETARE: CONSTRUCŢIA OBIECTULUI

Tema cercetării

Aspecte generale Factorii de determină alegerea unei teme de cercetare Paşi în formularea unei probleme de cercetare

Obiectivele cercetării Interogaţiile cercetării

Aspecte generale Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o bună interogaţie Cum se pot dezvolta şi rafina interogaţiile de cercetare

CHAPTER GUIDE

TEMA CERCETĂRII

ASPECTE GENERALE

Primul pas al unei cercetări îl constituie alegerea unei arii de cercetare, respectiv a unei probleme din această arie (Kumar, 1999; Singleton et al., 1988: 67). Orice problemă care este simultan socială şi „empirică” (în sensul că răspunsul la ea poate fi dat folosind date empirice) poate deveni o problemă de cercetare. Selectarea unei probleme depinde în principal de starea şi structura disciplinei, problemele sociale relevante, valorile personale, recompensele sociale (granturi, prestigiu), considerente practice (bani, timp, caracteristici personale). „În primele faze ale procesului de cercetare, regulile alegerii sunt mai puţin formalizate decât regulile care guvernează celelalte stadii” (King et al., 2000: 27) astfel încât, dintre toate alegerile ce trebuie realizate pe parcursul unui design de cercetare, alegerea temei este cea mai puţin raţională, fiind efectuată sub influenţa valorilor şi experienţelor personal sau a unor cerinţe instituţionale: De exemplu, dacă eşti femeie este posibil să te intereseze problematica feministă sau dacă eşti de naţionalitate maghiară te pot interesa relaţiile inter-etnice din Transilvania. Important este nu ce anume te-a determinat să alegi o temă de cercetare sau ce crezi despre această temă ci paşii următori, calitatea designului şi punerea lui în practică. Nu toate temele sunt însă şi teme de cercetare. O temă oarecare poate deveni temă de cercetare doar dacă există posibilitatea ca ea să fie abordată într-o manieră empirică. Mai exact spus, relativ la o temă de cercetare ceea ce contează este nu ceea ce gândim noi despre ea ci ceea ce putem demonstra ştiinţific cu privire la ea (King et al., 2000: 28). Orice întrebare la care dorim să răspundem, orice asumpţie / aserţiune pe care vrem să o investigăm pot constitui probleme de cercetare. Trebuie să vedem însă în ce măsură acestea pot deveni probleme de cercetare sau altfel spus dacă pot fi investigate ştiinţific. În cazul în care răspunsul la această întrebare este negativ (tema nu poate fi investigată ştiinţific - nu poate fi dezvoltată în forma unui proiect de cercetare, care să permită formularea de inferenţe descriptive sau cauzale valide) ea trebuie fie modificată, fie abandonată (King et al., 2000: 31).

Interogaţiile, ipotezele şi obiectivele cercetării

36

De ce este important acest pas? Pentru că în absenţa destinaţiei nu poţi determina drumul, mijloacele prin care să ajungi la destinaţie (celelalte componente ale cercetării). Problemele de cercetare sunt rezultatul combinării a cel puţin două dintre următoarele elemente (şi de asemenea presupun realizarea unei alegeri la nivelul fiecărui element):

- populaţie: sau care vor fi entităţile studiate (indivizi, grupuri, organizaţii, naţiuni, etc.) sau care va fi unitatea de analiză

- probleme: (controverse, situaţii, profile, nevoi, etc.) sau ce aspecte relativ la aceste entităţi ne interesează

- programe: conţinuturi, structuri, rezultate, atribute, satisfacţia beneficiarilor - fenomene: relaţii de cauzalitate, studiul fenomenului în sine sau ce tip de relaţii între

caracteristici anticipăm Putem astfel cerceta profilul consumatorilor de presă scrisă, efectul cursurilor de specializare asupra poziţiei în firmă, influenţa familiei în alegerea partenerului, influenţa cursurilor de yoga asupra reuşitei şcolare, etc.

FACTORII CE DETERMINĂ ALEGEREA UNEI TEME DE CERCETARE

Factorii care influenţează alegerea unei cercetări sunt motivele, literatura şi restricţiile. Motivele alegerii unei teme de cercetare pot fi:

- personale: curiozitate, credite, carieră, problemă personală, interes personal, angajament, etică

- structurale: datele disponibile, accesibilitatea bibliografiei, timpul şi resursele disponibile - academice: cunoaşterea într-un domeniu, probleme intelectuale curente, dezbateri

intelectuale, dezvoltarea teoriei sociale - sociale: rezolvarea unei probleme sociale, ajutarea unui grup, comunitate, organizaţie,

dezvoltarea unei politici sociale, contribuirea la luarea unor decizii publice sau private Restricţiile în alegerea temei se pot datora:

- audienţei: clientul, conducătorii, sponsorii, colegii, comunitatea ştiinţifică, sursele de finanţare potenţiale

- politicilor autorităţilor: guvern, universitate, etc. - fezabilităţii: posibilitatea realizării cercetării

În general avem mai puţine criterii ştiinţifice pentru alegerea unei teme decât în cazul celorlalte etape ale cercetării. Există totuşi cel puţin două astfel de criterii în funcţie de care putem diferenţia între teme, şi anume importanţa pentru lumea „reală” (utilitatea practică) şi contribuţia la literatura de specialitate şi implicit la înţelegerea / explicarea ştiinţifică a anumitor aspecte ale lumii înconjurătoare (valoarea ştiinţifică). Aceste două obiective (utilitatea practică şi valoarea ştiinţifică) pot fi în contradicţie pe termen scurt dar pe termen lung se pot potenţa reciproc. Contribuţia la literatura de specialitatea poate fi de diferite tipuri: ipoteză importantă ne-verificată pe care o testează, ipoteză general acceptată demonstrată ca fiind falsă, ipoteză controversată la care sunt aduse argumente pro sau contra, aplicarea teoriilor / metodelor dintr-o disciplină în alta, replicare, adaptare.

PAŞI ÎN FORMULAREA UNEI PROBLEME DE CERCETARE

Principalii paşi în formularea unei probleme de cercetare sunt (Kumar, 1999):

1. identificarea unei zone de interes


37

2. identificarea unor sub-domenii pentru zona de interes 3. alegerea unui sub-domeniu 4. formularea întrebărilor 5. formularea obiectivelor 6. verificarea obiectivelor (dacă pot fi atinse în condiţiile date) 7. verificarea dublă sau încrucişată (dacă eşti într-adevăr interesat şi dacă ai resursele

necesare) Pentru a ilustra paşii necesari pentru formularea unei probleme de cercetare să considerăm următorul exemplul relativ la tematica alcoolismului. Tabel 2 Un exemplu de alegere a unei teme de cercetare - alcoolismul (după Kumar, 1999)

Paşi Obiectiv Descriere 1. Identificare alcoolismul 2. Disecare - profilul alcoolicilor

- cauzele alcoolismului - procesul prin care se ajunge la alcoolism - efectul alcoolismului asupra familiei - atitudinea celorlalţi (familie, rude, prieteni, comunitate, autorităţi) faţă de

alcoolism - eficienţa metodelor de tratare a alcoolismului

3. Selectare efectele alcoolismului asupra familiei 4. Formulare

întrebări Care este impactul alcoolismului asupra relaţiilor maritale? Cum afectează viaţa copiilor? Dar situaţia financiară a familiei?

5. Formulare obiective

obiectiv general: descoperirea efectelor alcoolismului asupra familiei; obiective specifice:

- a determina care sunt efectele alcoolismului asupra relaţiilor familiale; - a determina care sunt căile prin care alcoolismul afectează diferitele

aspecte ale vieţii copiilor; - a descoperi care sunt efectele alcoolismului asupra situaţiei financiare a

familiei; 6. Asigurare Asigură-te că poţi realiza aceste obiective analizând:

- munca necesară - timpul necesar - resursele disponibile - expertiza supervizorului în acest domeniu

7. Dublă verificare Eşti într-adevăr interesat de acest studiu? Eşti de acord cu obiectivele? Ai resursele necesare? Ai expertiza necesară pentru a realiza studiul?

OBIECTIVELE CERCETĂRII

Alegerea unei teme de cercetare implică şi stabilirea cel puţin orientativă a unor obiective de cercetare. În funcţie de tipul de cercetare se urmăresc cu prioritate anumite tipuri de obiective. Astfel, în cazul cercetării fundamentale se urmăresc cu prioritate obiective precum a explora, a descrie, a explica, a înţelege, a prezice iar în cazul celei aplicate a schimba, a evalua (monitoriza), a evalua impactul social (a evalua consecinţele). Aceasta nu înseamnă că putem realiza o cercetare, indiferent de ce tip, fără o primă explorare a situaţiei dublată de descrierea ei. În funcţie de intenţii se poate continua apoi cu obiective de natură explicativă, predictivă sau de alt tip. În general, nu este posibil să trecem la alte tipuri de obiective dacă nu cunoaştem cel puţin la nivel descriptiv realitatea (nu putem avea o explicaţie în absenţa descrierii). În ceea ce priveşte relaţia dintre explicaţie şi predicţie situaţia este diferită, fiind posibil să realizăm separat aceste obiective sau altfel spus, putem


38

prezice o realitate fără să o explicăm. Este posibil să observăm anumite regularităţi, să nu înţelegem mecanismul care le determină dar putem prezice care va fi starea fenomenului la un anumit moment sau într-o situaţie specifică. De exemplu, atunci când se scumpeşte benzina, oamenii obişnuiţi ştiu (prezic) că vor creşte preţurile la alimente dar nu pot explica în întregime lanţul cauzal care determină aceste scumpiri; ei îşi bazează predicţia pe experienţa socială anterioară care arată că de fiecare dată când s-a scumpit benzina au crescut şi celelalte preţuri. Există o relaţie bine stabilită între obiectivele unei cercetări şi interogaţiile ei, ultimele decurgând din primele. Interogaţiile posibile pentru fiecare din tipurile de obiective sunt prezentate în tabelul următor: Tabel 3 Relaţia dintre obiective şi interogaţii

Obiective Interogaţii explorare Ce ar putea să se întâmple? Cine este implicat? În ce fel? descriere Ce se întâmplă? Cine este implicat? În ce fel? înţelegere De ce se întâmplă? explicare De ce se întâmplă? predicţie Ce este probabil să se întâmple? schimbare Cum se poate face să se întâmple altfel? evaluare Ce s-a întâmplat? De ce s-a întâmplat? impact Care au fost sau o să fie consecinţele? De ce aceste consecinţe?

INTEROGAŢIILE CERCETĂRII

ASPECTE GENERALE

Un proiect de cercetare se construieşte pe baza întrebărilor cercetării. Simplificând tabelul anterior (Tabel 3), delimităm trei tipuri principale de interogaţii de cercetare: ce (descriere), de ce (cauză, explicaţie) şi cum (schimbare, intervenţie practică). Rolul întrebărilor unei cercetări este acela de a defini natura şi scopul cercetării. Interogaţiile constituie un ghid şi un cadru pentru trecerea în revistă a literaturii. În absenţa unor interogaţiilor sau a unora bine formulate activităţi precum citirea cărţilor, rapoartelor, etc. poate prelungi cercetarea la nesfârşit în dorinţa de a afla tot ce s-a scris despre subiectul de cercetare. Interogaţiile ne orientează în stabilirea ipotezelor cercetării şi implicit în selectarea designului de cercetare cu toate activităţile presupuse de acesta (metode, instrumente, surse de date, etc.). Întrebările unei cercetări (ale cercetătorului) nu trebuie confundate cu întrebările pe care le punem subiecţilor în interviu sau chestionar (acestea din urmă constituie baza pentru a răspunde la primele). Vorbim de întrebări de cercetare doar în cazul acelor întrebări la care se poate da (în principiu) un răspuns pe cale ştiinţifică, sunt întrebări ce pot fi cercetate (researchable). Aceste întrebări au două proprietăţi fundamentale (Bouma, 2000) şi anume: sunt limitate în scop la anumite perioade, locuri, condiţii şi permit culegerea de date observabile relevante pentru a răspunde la ele (se poate răspunde la ele prin cercetare empirică). Aspectele legate de morală („Eutanasia este îndreptăţită sau nu?”), estetică („Stilul gotic este mai frumos decât cel ionic?”), religie („Există îngeri?”) sunt excluse din start. În schimb putem cerceta despre ceea ce cred oamenii relativ la aceste fenomene (câţi cred că eutanasia este un lucru bun, respectiv rău, cine sunt aceştia, ce anume determină o opinie sau alta, care sunt efectele acestei opinii asupra altor opinii, comportamente). Cel mai adesea se întâmplă ca prima formulare a unei probleme de cercetare, în special în cazul studenţilor, să fie caracterizată prin ambiguitate, neclaritate (vagă) şi întindere foarte mare. „Marile întrebări” ale sociologiei („Ce motivează oamenii să stea împreună?”, „Care este relaţia dintre individ şi societate?”, etc.) nu constituie un bun punct de plecare pentru o cercetare pentru simplul motiv că


39

nu se pot da răspunsuri ştiinţifice la ele. Atunci când trebuie să formuleze o interogaţie de cercetare pentru prima dată studenţii pun deseori problema la modul „Eu vreau să studiez …” şi precizează apoi o ramură a sociologiei, eventual raportată la o realitate relativ circumscrisă („vreau să studiez relaţiile inter-etnice din Transilvania”) sau „Mă interesează să cercetez inegalitatea”. Acestea nu sunt interogaţii de cercetare ci domenii de cercetare. Astfel de cercetări fac obiectul tratatelor, manualelor sau enciclopediilor. În concluzie, nu se poate porni cu interogaţia de a cerceta un domeniu al socialului deoarece este prea mult şi indistinct. În plus, nu este posibil să orientăm şi să delimităm cercetarea. Dacă ne raportăm la inegalitate de exemplu ne poate interesa în fapt să estimăm mărimea inegalităţii în România în prezent, distribuţia ei, cauzele, efectele, evoluţia ei în perioada 1990-2004, etc. Pentru a oferi suficientă direcţionare pentru cercetare, întrebările trebuie să sugereze care sunt observaţiile care ar putea să ne ofere o soluţie, un răspuns la problema de cercetare. Rezultă de aici că o problemă de cercetare trebuie să se refere la una sau mai multe variabile. Mai mult, aceste variabile trebuie să poată fi observate. Câteva exemple de interogaţii ale unor lucrări de sociologie cunoscute sunt prezentate în continuare (alte exemple de interogaţii pot fi găsite la adresele următoare: http://tramss.data-archive.ac.uk, http://trochim.human.cornell.edu/kb/contents.htm): Tabel 4 Câteva exemple de interogaţii de cercetare din literatura sociologică

E. Durkheim Sinuciderea

Este sinuciderea un fapt social?

M. Weber Etica protestantă şi spiritul capitalismului

Etica protestantă a favorizat sau nu apariţia capitalismului modern?

R. Boudon Inegalitatea şanselor

În societăţile industriale, inegalitatea şanselor în faţa învăţământului superior are într-adevăr tendinţa să scadă?

P. Bourdieu Dragostea pentru artă

Ce predispune pe unii indivizi să frecventeze muzeele de artă?

R. Putnam Making democracy work

Capitalul social are un rol în funcţionarea eficientă a instituţiilor democratice?

CONDIŢIILE PE CARE TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ O BUNĂ INTEROGAŢIE

Pe lângă cele două condiţii menţionate anterior (o întrebare de cercetare trebuie să poată fi cercetată ştiinţific şi să aibă o întindere redusă) există şi alte condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o bună interogaţie şi anume claritatea formulării, fiabilitatea şi pertinenţa. Condiţia clarităţii susţine necesitatea ca o interogaţie să fie precisă şi concisă la nivelul construcţiei şi exprimării. Această condiţie ţine într-o mare măsură de inter-subiectivitate şi trebuie testată ca atare (dacă ceilalţi înţeleg sau nu care este întrebarea noastră). Condiţia fiabilităţii arată că trebuie să avem posibilitatea şi capacitatea de a răspunde la interogaţia respectivă. Altfel spus, o interogaţie trebuie să fie realistă şi pragmatică. Condiţia pertinenţei se referă la planul argumentativ în care se plasează demersul, fiind posibilă situarea într-unul din registrele de tip explicativ, normativ sau predictiv. În cazul interogaţiilor situate în planul normativ răspunsul se poate da doar prin raportarea la un anumit sistem de valori, prin urmare nu poate fi decât unul relativ. Câteva exemple de interogaţii care nu respectă condiţiile menţionate sunt prezentate în tabelul următor: Tabel 5 Exemple de interogaţii greşite

Exemple de interogaţii Probleme Care este impactul tranziţiei asupra cetăţenilor României? vagă Care este imaginea României în lume? vagă + cum verificăm empiric Care sunt cauzele eşecului şcolar? vastă În ce măsură creşterea pierderii locurilor de muncă din sectorul lungă


40

construcţiilor explică menţinerea marilor proiecte publice, destinate nu numai să susţină acest sector ci şi să diminueze riscurile conflictului social pe care le comportă? Profesorii din Europa de Est citează în lucrările lor mai mult autori din regiunea lor sau din Occident?

nefiabilă

Este normal ca parlamentarii să aibă imunitate iar jurnaliştii nu? Este just salariul primit de intelectualii din România?

valorizare

CUM SE POT DEZVOLTA ŞI RAFINA INTEROGAŢIILE DE CERCETARE

Cum anume putem ajunge la o întrebare de cercetare? Răspunsul la această întrebare este unul multiplu cu siguranţă. Stimularea apariţiei unor întrebări se poate face în modalităţi foarte diferite cum ar fi: observarea de regularităţi, consultarea unor cercetări, a unor teorii sau a unor rapoarte din media, discuţii, etc. O întrebare de cercetare poate fi provocată de şi / sau poate fi rezultatul unei observaţii (unii studenţi au note mai bune şi de aici „De ce unii studenţi au note mai bune? Care sunt caracteristicile acestora?”), ştiri din media (rata crimei a crescut după 1990 deci „Care este evoluţia ratei crimei după 1990, Care sunt cauzele acestei evoluţii? Există diferenţe între tipurile de crime?”), controverse relativ la anumite politici publice („Care sunt efectele creşterii vârstei de pensionare asupra politicilor de angajare?”), teme din literatura de specialitate („Concluziile lui Durkheim relativ la sinucidere se aplică în cazul populaţiei României?”). Pasul următor constă în organizarea materialului rezultat. O procedură utilă pentru acesta este următoarea: La Piere şi Durkheim Tabel 6 Rafinarea interogaţiilor de cercetare

Pas Acţiune scrie fiecare întrebare la care te-ai gândit listează toate întrebările revizuieşte lista de întrebări grupează întrebările pe teme şi interes grupează întrebările pe cele trei tipuri transformă şi grupează întrebările expune asumpţiile stabileşte ordinea întrebărilor şi relaţia dintre ele (unele

întrebări presupun răspunsul la altele) examinează scopul întrebărilor selectează întrebările pentru cercetarea ta distinge între întrebările principale şi secundare grupează întrebările în majore şi subsidiare verifică necesitatea fiecărei întrebări justifică fiecare întrebare şi specifică legătura ei cu

celelalte întrebări

- Povestirile despre sinucideri determină o creştere a ratei de sinucidere la nivel naţional? - Care sunt factorii ce influenţează formarea şi stabilitatea grupurilor cu abilităţi diferite în

şcoli şi cum influenţează această structură reuşita şcolară? - Care sunt factorii tehnici, economici şi politici care au influenţat utilizarea energiei solare

în US? Rafinarea întrebărilor de cercetare (Vaus, 2002) 1. Scopuri

a. Ce tip de studiu faci: descriptiv sau explicativ? b. Care va fi principala contribuţie a studiului? Intenţionează să producă ceva nou pe plan

teoretic / conceptual sau metodologic? c. Testează studiul ipoteze clar formulate sau doar un set de întrebări? Care sunt acestea? d. Ce va aduce studiul în plus faţă de ceea ce este deja cunoscut?

i. Testează o teorie nouă, ipoteze, metode?


41

ii. Îmbunătăţeşte metode anterioare sau teorii? iii. Testează teorii alternative? iv. Încearcă să rezolve evidenţe contradictorii din cercetări anterioare? v. Măsoară concepte într-un fel nou? vi. Aplică idei într-un context diferit şi la diferite tipuri de indivizi şi grupuri,

diferite de cele anterioare? vii. Replică sau contestă cercetări anterioare?

e. Ideile testate sunt rezonabile? Au ele sens având în vedere cercetările anterioare, teoria şi experienţa?

f. Sunt întrebările testabile, se poate răspunde la ele? Ai acces la datele necesare pentru realizarea studiului / le poţi colecta tu?

2. Context a. Care sunt legăturile dintre acest studiu şi cele realizate de alţii pe aceeaşi temă? Este o

replicare, un test, o extensie? Ce este diferit? b. Cât de adecvate sunt cercetările anterioare? Care sunt punctele tari şi slabe ale studiilor

anterioare? Cercetările anterioare sunt consistente sau au concluzii contradictorii? c. Ai evaluat critic cercetările anterioare? Comentarea cercetărilor nu înseamnă doar

descriere; trebuie evidenţiate diferenţele, golurile, limitele, alte idei. Întrebările tale de cercetare rezultă din golurile / limitele identificate în cercetări anterioare? Dacă nu, care sunt motivele pentru care realizezi cercetarea?

d. Ai examinat cele mai recente cercetări? Cât de la zi sunt informaţiile tale? Ai citit cărţi, rapoarte, articole, etc.?

e. Cât de obiectivă este trecerea ta în revistă a bibliografiei? Ai selectat cumva doar cercetări care confirmă părerile tale sau şi păreri contrare?

3. Semnificaţie şi scop a. De ce merită realizat studiul? Care va fi importanţa rezultatelor? Dacă plănuieşti să ai o

contribuţie practică, teoretică sau metodologică care va fi importanţa ei? b. Care sunt teoriile pe care le vei evalua? Ce concepte vei folosi? Sunt ele importante? c. Dacă evaluezi teorii, le-ai înţeles bine? Ai realizat o diagramă a teoriei? d. Care este scopul studiului? Rezultatele vor fi generalizate? e. Cărei populaţii se vor aplica rezultatele? f. Care va fi unitatea de analiză? Poţi obţine rezultate noi prin folosirea unei unităţi de analiză

diferită de alte cercetări? g. Cărei perioade de timp se vor aplica rezultatele? h. Cărei regiuni se vor aplica rezultatele?

4. Designul de cercetare a. Dacă realizezi un studiu de tip explicativ ai specificat tipul de design utilizat? b. Care vor fi grupurile ce vor fi comparate? c. Eşantionul va fi suficient de diversificat pentru a permite comparaţii? Cum vei face

grupurile comparabile? d. Dacă te interesează schimbarea ai luat în calcul dimensiunea timp? Perioada de timp este

suficientă? Vei folosi o abordare de tip prospectiv sau retrospectiv? se centreze pe şi să-şi clarifice problema de cercetat: „Care este întrebarea la care vreau să răspund?” În cazul unei cercetări descriptive ne vor interesa:

- care este scopul conceptelor cheie, cum anume le definim - care este perioada de timp pentru care dorim să facem descrierea - care este aria geografică, cât de generală va fi descrierea - care sunt aspectele problemei care ne interesează - care este unitatea de analiză

În cazul unei cercetări explicative ne va interesa în plus să precizăm: - ce anume încercăm să explicăm (care este variabila dependentă)


42

- care sunt cauzele posibile (care sunt variabilele independente) - care sunt cauzele pe care le vom explora - care sunt mecanismele posibile care leagă cauzele presupuse de efectele presupuse

(care sunt variabilele ce intervin, mediază relaţia de cauzalitate) Pentru asta trebuie să definim care sunt:

- variabila dependentă: efectul sau prezisul - variabilele independente: cauzele sau predictorii - variabilele intermediare: intervin între cauză şi efect - variabilele extraneous: cauza reală atât pentru efect cât şi pentru cauză; le influenţează

pe amândouă Tip explicaţie Centrată pe … Vizează o explicaţie Populaţie Vizează înţelegerea … nomotetică câteva cauze parţială mare cauzelor ideografică toate cauzele completă un caz cazului

CUVINTE CHEIE

KEY POINTS

LECTURI RECOMANDATE

Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 3: Research questions and objectives, pp. 58-84

Kumar, R. (1996) Research methodology. A step-by-step guide for beginners, Sage Publications, London, Step I: Formulating a research problem, pp. 23-70

Creswell, J. (2003) Research design. Qualitative, quantitative and mixed methods approaches, Sage Publications, London, chapter 4: The introduction, pp. 71-86, chapter 5: The purpose statement, pp. 87-104


CAPITOLUL 5 PROBLEMA DE CERCETARE: CONSTRUCŢIA IPOTEZELOR

Chapter guide Ipotezele de cercetare

Definirea şi rolul ipotezelor Tipuri de ipoteze Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o ipoteză Ipoteze inductive şi deductive

Logica procesului de cercetare Testarea ipotezelor alternative Cuvinte cheie Key points Întrebări şi exerciţii

CHAPTER GUIDE

IPOTEZELE DE CERCETARE

DEFINIREA ŞI ROLUL IPOTEZELOR

Uneori, înainte de realizarea efectivă a cercetării, răspunsurile posibile la întrebările de cercetare pot fi anticipate (în cazul strategiei deductive acest lucru este obligatoriu). Prin urmare, elaborarea ipotezelor de cercetare poate fi privită ca o fază mai complexă a fazei de formulare a interogaţiilor de cercetare (a celor explicative îndeosebi). Tentativele de răspuns la întrebările de cercetare se numesc ipoteze. Prin urmare, ipoteza nu este o întrebare, ci un răspuns provizoriu la o întrebare (de cercetare). Pentru a răspunde anticipat la o întrebare de cercetare, o ipoteză afirmă că un fenomen (în sens larg) are loc datorită altuia. Imaginea ipotezei ca relaţie anticipată cu privire la două fenomene constituie o perspectivă comună a majorităţii definiţiilor date acesteia în literatura de specialitate. Astfel, ipoteza este o ...

„ ... afirmaţie ce asertează o relaţie între două concepte” (Bouma, 2000: 28). „... ghicire educată (în sensul că se bazează pe cunoaşterea fenomenului şi pe înţelegerea ideilor relevante din teoriile sociale) a ceea ce investigatorul aşteaptă să găsească într-o anumită situaţie” (Ragin, 1994).

Problema de cercetare – construcţia obiectului

44

„ ... tentativă de a răspunde la o întrebare de cercetare; exprimată sub o formă ce arată clar relaţia dintre o variabilă dependentă şi o variabilă independentă” (Nachmias, 1996: 62). „ ... relaţie aşteptată dar neconfirmată între două sau mai multe variabile” (Singleton et al., 1988).

Punctele comune ale definirii unei ipoteze, aşa cum se desprind ele din definiţiile anterioare, arată că o ipoteză este o afirmaţie tentativă (idee, bănuială, asumpţie, prezumţie) care specifică o relaţie între două21 (sau mai multe) concepte şi a cărei validitate nu este cunoscută în prealabil. Dacă ne interesează de exemplu să identificăm cauzele implicării în asociaţii, putem anticipa că oportunităţile de angajare ar putea fi o astfel de cauză şi să formulăm o ipoteză de genul: „oportunităţile de angajare oferite de organizaţii influenţează pozitiv implicarea membrilor în activităţile derulate de acestea”. Punând în relaţie sinuciderea şi coeziunea socială, Durkheim ne oferă în lucrarea sa despre sinucidere un alt exemplu de ipoteză: „rata sinuciderilor este mai mare în cazul grupurilor caracterizate printr-o coeziune socială mică” (sau în alte formulări: „nivelul coeziunii sociale al unei comunităţi variază invers cu rata sinuciderilor din acea comunitate”; „coeziunea socială mică determină o rată a sinuciderilor mare”). Pentru o înţelegere mai clară a ceea ce înseamnă / presupune o ipoteză, exemplele anterioare pot fi reprezentate astfel: Exemple de ipoteze Cauza Relaţia Efectul (independentă) (influenţează pozitiv / negativ) (dependentă) oportunităţile de angajare determină o creştere a implicării membrilor coeziunea socială este relaţionată negativ cu rata sinuciderilor

De unde vin însă ipotezele şi care este rolul lor în cadrul designului de cercetare? La aceste întrebări vom încerca să răspundem în continuare. Ipotezele nu rezultă din neant ci se fundamentează pe reflecţia teoretică şi travaliul exploratoriu. O ipoteză poate fi dedusă din teorie sau indusă din date, observaţii empirice, intuiţie sau aşa cum se întâmplă adesea în practică din combinaţia acestora. Surse de ipoteze sunt de asemenea teoriile, cercetările realizate de alţi sociologi, practicienii, informatorii cheie sau experienţa proprie. Spre deosebire de întrebările de cercetare, ipotezele nu sunt neapărat necesare pentru a realiza o cercetare, acestea din urmă jucând un rol specific şi limitat în cercetarea socială. Pe de altă parte, la fel ca şi interogaţiile, ipotezele orientează cercetarea, spunându-ne ce anume şi unde să căutăm. În literatura de specialitate, imaginea cu privire la rolul ipotezelor variază de la situaţia de element central la cea de element total dispensabil. Astfel, unii autori consideră că centrul metodei ştiinţifice cuprinde formularea şi testarea ipotezelor (Ragin, 1994), iar alţii că putem realiza o cercetare fără a avea nevoie de ipoteze (reprezentanţii strategiei abductiviste - vezi capitolul următor). O poziţie intermediară şi, credem noi, mai corectă, este cea a lui Blaikie (2000). Conform acestuia, ipotezele sunt relevante doar pentru întrebările de tip „de ce” şi în principal atunci când strategia deductivă este folosită pentru a da un răspuns la acestea. Acelaşi autor susţine că ipotezele nu sunt adecvate pentru strategia inductivă şi, în general, sunt considerate ca inadecvate în cazul strategiei abductive, cel puţin în fazele iniţiale ale acesteia. 21 Uneori se consideră că o ipoteză poate lua şi forma unei afirmaţii relativ la un singur fenomen (un singur concept). O afirmaţie cu privire la starea / evoluţia unui fenomen („implicarea în asociaţii a membrilor acestora a crescut în intervalul 1990-2001”, „nivelul de trai în România a scăzut după 1990”) poate fi privită ca o ipoteză deşi nu pune în relaţie două concepte. Ceea ce se compară aici e situaţia unui fenomen la diferite momente de timp, variabila timp fiind implicită. O altă variantă constă în compararea stării unui fenomen relativ la subiecţi diferiţi („nivelul de trai din ţările fost comuniste este mai scăzut comparativ cu cel din ţările Europei Occidentale”), considerându-se, tot implicit, că diferenţele aşteptate sunt relaţionate cu anumite caracteristici ale indivizilor statistici. Ambele variante pot fi privite ca ipoteze, dar de un tip diferit, ele anticipând nu cauze / motive ci diferenţe şi vizând nu explicaţii ci descrieri (care eventual pot fi apoi explicate în baza unor caracteristici concrete ale indivizilor statistici analizaţi).


45

Principala funcţie a unei ipoteze este de a structura mai bine cercetarea, în special prin clarificarea problemei de cercetat şi orientarea în specificarea datelor care trebuie culese şi care nu. O ipoteză ajută de asemenea şi la accentuarea obiectivităţii studiului (uneori însă se poate întâmpla exact contrariul, mai ales atunci când cercetătorul este centrat excesiv pe susţinerea ipotezei şi produce / culege doar datele care o validează), la formularea teoriilor şi acoperirea golurilor din cunoaştere (după Kumar, 1999: 66).

CONDIŢIILE PE CARE TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ O IPOTEZĂ

În primul rând, o ipoteză trebuie să îndeplinească în cel mai înalt grad caracteristicile interogaţiilor de cercetare, adică trebuie să fie simplă, specifică şi clară conceptual, fiabilă şi pertinentă. În plus, o ipoteză trebuie să fie exprimată într-o formă observabilă, adică, trebuie să indice modalitatea de verificare empirică a ceea ce afirmă, precum şi implicaţiile empirice, condiţiile în care poate fi falsificată. Trebuie să existe posibilitatea să fie testată / verificată, adică să existe metode / procedee care să o testeze sau să existe posibilitatea construirii unora. O ipoteză trebuie să fie relaţionată cu cunoştinţele anterioare în sensul că trebuie să rezulte din cunoştinţele anterioare şi să vizeze modificarea, completarea lor. Trebuie de asemenea să fie operaţionalizabilă, sau altfel spus, să fie exprimată în termeni măsurabili (conceptele şi relaţia dintre ele). Să considerăm pe rând caracteristicile unei ipoteze aş cum apar ele în literatura de specialitate (Nachmias, 1996: 63-64; Graziano şi Raulin, 2004: 175; Kumar, 1999: 66-67). În primul rând, o ipoteză trebuie să fie clară, adică să definească operaţional şi conceptual variabilele implicate. Posibilitatea operaţionalizării se referă la posibilitatea exprimării conceptelor implicate într-o formă măsurabilă. O ipoteză trebuie să fie de asemenea specifică, adică să precizeze, sub forma unei afirmaţii declarative, relaţia aşteptată dintre aceste variabile în termeni de direcţie (relaţie pozitivă / negativă sau chiar inexistenţa unei relaţii în anumite situaţii) şi condiţiile în care această relaţie apare sau va fi observată. Condiţiile se referă la unitatea de analiză, timp, spaţiu menţionarea lor fiind necesară deoarece condiţii diferite pot duce la date care să susţină sau nu o ipoteză. O situaţie destul de frecventă relativ la influenţa condiţiilor o constituie unitatea de analiză, deseori schimbarea acesteia modificând sau anulând existenţa relaţiei. Translaţia concluziilor de la un nivel de analiză la altul duce frecvent la aşa numita eroare ecologică. Spre exemplu relaţia dintre educaţie şi partizanatul politic poate fi studiată la nivel de individ, grup sau secţie de vot, concluzia (existenţa sau nu a corelaţiei / cauzalităţii) putând diferi în funcţie de unitatea de analiză aleasă. O ipoteză trebuie să fie testabilă cu metodele disponibile, în sensul că trebuie să dispunem de instrumentele necesare pentru măsurarea variabilelor sau cel puţin să avem posibilitatea să construim astfel de instrumente. O ipoteză trebuie să fie relaţionată cu cunoaşterea existentă şi să vizeze modificarea sau susţinerea acesteia. Cel mai adesea o ipoteză rezultă sau este dedusă dintr-o teorie iar susţinerea ei empirică influenţează teoria respectivă. O ipoteză trebuie să nu fie condiţionată axiologic („value-free”) în sensul că valorile sau preferinţele subiective ale cercetătorului să nu fie implicate în formularea ei. Deoarece acest lucru este dificil de realizat uneori, soluţia preferată (Mihu, 1992) este ca acestea să fie conştientizate şi prezentate ca atare. De asemenea o ipoteză nu trebuie să conţină prejudecăţi, cum se întămplă uneori atunci când ipotezele sunt generate pe baza unor fapte de observaţie ne-sistematică (de exemplu: creşterea accidentelor de circulaţie se datorează şoferilor femei; oamenii sunt mai individualişti după 1989).

TIPURI DE IPOTEZE

Există mai multe clasificări ale ipotezelor în funcţie de diferite criterii. Ipotezele pot să fie inconştiente sau conştiente, explicite sau implicite, de cercetare sau alternative (opusul ipotezei de cercetare, numită şi ipoteza nulă - H0), conceptuale sau operaţionale. În cele ce urmează ne vom concentra doar asupra tipurilor de ipoteze de cercetare (în funcţie de formulare) şi a distincţiei dintre ipotezele


46

conceptuale şi cele operaţionale (o altă distincţie importantă, cea dintre ipoteze inductive şi va fi discutată ceva mai târziu, tot în acest capitol). Un criteriu deseori utilizat pentru clasificarea ipoptezelor este forma de exprimare a acestora. Am văzut anterior că o ipoteză trebuie să specifice care este variabila dependentă şi care independentă precum şi relaţia dintre acestea (formă, intensitate). În funcţie de aceste dimensiuni, deosebim formulări de tip „dacă-atunci”, matematic, continuu şi diferenţă (Kumar, 1999; Singleton et al., 1988). În cazul formulării de tip „dacă-atunci” ipoteza ia forma „dacă x atunci y” (dacă o persoană are un nivel ridicat de educaţie atunci va avea un nivel scăzut de prejudecată), formulare numită şi implicaţie în logică. Formularea de tip matematic (este adecvată doar în cazul variabilelor evaluate cantitativ) poate fi de genul Y = f(X) adică Y este funcţie de X (P = 10 – 1/2E, adică nivelul de prejudecată este egal cu 10 minus jumătate din nivelul educaţiei). Formularea continuă ia forma „cu cât mai mare / mic X, cu atât mai mic / mare Y” (cu cât mai mare nivelul de educaţie cu atât mai mic nivelul de prejudecată). Formulare de tip diferenţă se referă la diferenţa înregistrată de o variabilă (cantitativă sau calitativă) în cadrul categoriilor altei variabile (calitativă). Dacă variabila independentă este una calitativă (are categorii discrete) vom folosi formularea de tip diferenţă nu pe cea de tip continuu (indivizii care au absolvit cel puţin liceul au un nivel mai scăzut de prejudecată decât cei care nu au absolvit liceul). Prin urmare, formularea ipotezelor nu este un proces simplu, drumul de la o „afirmaţie” mai mult sau mai puţin specifică la ipoteza corespunzătoare fiind uneori destul de dificil. Acest parcurs este ilustrat de următoarele exemple de formulare / clarificare a unei ipoteze. Exemplul 1 Transpunerea unor afirmaţii în ipoteze (după Singleton et al., 1988)

Afirmaţia Întrebări Răspunsuri Care sunt variabilele? Nivelul de sărăcie şi analfabetismul.

Care este unitatea de analiză? Naţiunea (poate fi şi individul).

Cum anume măsurăm variabilele? PIB mediu pe locuitor respectiv ponderea analfabeţilor (variabile cantitative).

Care este sensul relaţiei? Sărăcia este independentă şi analfabetismul dependentă.

Sărăcia duce la analfabetism.

Alegerea formulării adecvate. Dacă PIB mediu pe individ este scăzut atunci rata analfabetismului va tinde să fie mare.

Dacă PIB mediu pe individ este ridicat atunci rata analfabetismului va tinde să fie mică.

Care sunt variabilele? Genul (categoria femeie versus bărbat) respectiv venitul.

Care este unitatea de analiză? Individul

Cum anume măsurăm variabilele? Calitativ genul, respectiv cantitativ venitul în ultima lună.

Care este sensul relaţiei? Genul (independentă) influenţează venitul primit (dependentă).

Variabile ascunse? Relaţia este probabil influenţată de ocupaţie (variabilă de control).

Femeile sunt plătite mai puţin.

Alegerea formulării adecvate. Femeile tind să primească salarii mai mici comparativ cu bărbaţii pentru aceleaşi ocupaţii.

Exemplele de ipoteze menţionate până în acest moment au un alt punct comun, şi anume, faptul că relaţia statuată nu este una absolută (adevărată sau falsă) ci una probabilistă (formulări de tipul „tind să” sau „într-o măsură mai mare / mică”). Chiar dacă formulări ale ipotezelor de tip „dacă-atunci” sau matematic dau iluzia unor afirmaţii absolute, caracter probabilist apare şi aici (relaţia de dependenţă este definită cel mai adesea relativ la eşantioane de populaţie, indivizii statistici se abat mai mult sau


47

mai puţin de la regula teoretică). Aceste formulări sunt conforme cu imaginea asupra realităţii sociale ca o realitate complexă, cu determinări şi interacţiuni multiple. Am văzut anterior că o ipoteză este o propoziţie care anticipează o stare de fapt, o relaţie între variabile, o prezumţie care trebuie verificată în practică. Cu privire la o ipoteză nu ştim dacă este adevărată sau falsă dar bănuim că este adevărată şi urmărim să vedem acest lucru în urma testării ei. Pentru a realiza acest lucru, o ipoteză trebuie să fie testabilă empiric (să existe posibilitatea testării ei, fie prin verificare, fie prin falsificare). Testarea unei ipoteze presupune compararea ei împotriva unor seturi de date relevante (cât mai multe şi cât mai diferite). În urma analizei acestor date, vedem dacă ipoteza se confirmă (provizoriu) sau infirmă (tot provizoriu). Dacă o ipoteză se confirmă, ea este acceptată, devine parte a corpului cunoaşterii ştiinţifice. Cel mai adesea însă o ipoteză este formulată la un nivel general (concepte cu un grad ridicat de abstractizare). Pentru a fi testată, ipoteza trebuie transpusă de la nivelul conceptual (abstract sau teoretic), la nivelul operaţional (empiric sau măsurabil). Situaţia obişnuită este cea în care se pleacă de la o ipoteză formulată conceptual iar pentru testarea ei se foloseşte formularea operaţională. De exemplu, putem formula ipoteza că statusul socio-economic al familiei influenţează pozitiv reuşita şcolară a copiilor (nivel conceptual) şi să o testăm empiric arătând că există o relaţie de cauzalitate pozitivă între venitul lunar al familiei şi media de absolvire a liceului a copiilor (nivel operaţional). Exemplul 2 Formularea unei ipoteze la nivel conceptual şi operaţional

Ipoteza: Statusul socio-economic al familiei influenţează pozitiv reuşita şcolară. Conceptual: Operaţional:

Prin urmare, o ipoteză nu poate fi testată direct ci doar indirect, în urma operaţionalizării ei (sub una din multiplele forme posibile). Trecerea de la nivelul conceptual la cel operaţional pune însă problema validităţii şi a fidelităţii. Relativ la cerinţa de validitate, cu privire la exemplul anterior, ne putem întreba dacă „venitul lunar net al familiei” şi „media de absolvire a liceului” măsoară corect şi cât mai mult din conţinutul conceptelor „status socio-economic” respectiv „reuşită şcoalră”. În cazul în care constatăm că aceşti indicatori nu acoperă tot conţinutul conceptelor vom include şi alţi indicatori sau dacă un indicator nu măsoară corect îl vom înlocui (de exemplu, venitul lunar net pe individ poate fi o măsură mai corectă decât venitul lunar net al familiei). De asemenea, dacă vom observa că măsurile noastre nu produc valori apropiate în condiţii similare (nu respectă condiţia de fidelitate), le vom modifica sau înlocui. Principalele erori în testarea ipotezelor (Figura 2) constau în respingerea H0 atunci când este adevărată (eroare de tip 1) respectiv acceptarea ei când este falsă (eroare de tip 2). Concluziile incorecte pot avea cauze multiple, mai exact orice pas al procesului de cercetare: designul de cercetare, procedurile de eşantionare, metodele şi instrumentele de culegere a datelor, analiza datelor, proceduri de analiză incorecte, concluzii trase greşit (raţionamente eronate), etc. Exemple de erori şi cauze ale acestora!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Figura 2 Tipuri de erori în testarea ipotezelor

Ipoteza nulă este în realitate: Decizia luată de cercetător cu privire la ipoteză este: Adevărată Falsă

Acceptare Decizie corectă Eroare de tip 2

statusul socio-economic al familiei reuşita şcolară

venitul lunar net al familiei media de absolvire a liceului

+

+


48

Respingere Eroare de tip 1 Decizie corectă

IPOTEZE INDUCTIVE ŞI DEDUCTIVE

Ipotezele inductive sunt cele rezultate din inspectarea datelor empirice. Scopul acestor ipoteze este să permită construcţia de teorii. Să presupunem că dorim să răspundem la interogaţia următoare: „Care sunt factorii ce determină emigrarea tinerilor maghiari?”. Cu privire la această interogaţie putem emite / induce pe baza datelor empirice ipotezele: factori care determină emigrarea tinerilor maghiari sunt naţionalismul românesc, nivelul de trai, naţionalismul maghiar, limba maternă, etc. Uneori nu este suficient să tratăm fiecare factor în parte. Trebuie să avem în vedere şi posibilele relaţii dintre factori, eventualitatea unor lanţuri cauzale mai complexe. O ipoteză poate fi folosită în aceste situaţii pentru a pune ordine în multitudinea de relaţii posibile dintre variabile / factori. Un exemplu simplu de astfel de ipoteză este următorul: Figura 3 Un exemplu de lanţ cauzal inductiv (tendinţa de emigrare a tinerilor maghiari)

Ipotezele deductive sunt cele rezultate dintr-o teorie. Scopul ipotezelor de acest tip este testarea teoriei. O teorie (ipoteză) face anumite afirmaţii, afirmaţii care au implicaţii diverse, prezic anumite fenomene. Scopul nostru este să vedem dacă aceste implicaţii sunt adevărate iar dacă răspunsul este afirmativ să validăm ipoteza / teoria. Să considerăm următorul exemplu cu privire la delincvenţa juvenilă. Putem construi prin deducţie, în cadrul teoriei acţiunii sociale, următorul model explicativ: Individul se socializează de timpuriu cu modelele de conflict şi cooperare, deci modelul de structurare a imaginii de sine este funcţie de plasarea în spaţiul cooperării şi conflictului. În situaţii inconfortabile, subiectul poate adopta la un moment dat unul din mecanismele de apărare de genul „schimbarea regulilor jocului” sau „căutarea unui alt joc” (Hirschman, 1999). În acest context putem formula / deduce ipotezele:

1. Tinerii delincvenţi au raporturi sociale destructurate, de aceea ca reacţie adoptă violenţa împotriva normelor.

2. Comportamentul deviant constituie o modalitate pentru tineri de a se re-modela pe sine ca actor social prin reconstituirea capacităţii de cooperare şi de conflict în grupurile marginale.

LOGICA PROCESULUI DE CERCETARE

Generalizarea lui Durkheim cu privire la relaţia de cauzalitate dintre solidaritatea socială şi sinucidere (cu privire la o anumită categorie de indivizi, solidaritatea socială corelează negativ cu rata de sinucidere) a fost derivată inductiv din mai multe observaţii. Analizând ratele de sinucidere din cadrul mai multor categorii de populaţie, Durkheim a observat că (F1) persoanele divorţate şi cele necăsătorite se sinucid într-o măsură mai mare decât cele

căsătorite, (F2) persoanele fără copii se sinucid într-o măsură mai mare decât cele cu copii,

şcoala naţionalismul tinerilor maghiari

naţionalismul românilor

discriminare ocupaţională

tendinţa de emigrare


49

(F3) locuitorii din urban într-o măsură mai mare decât cei din rural.

Întrebarea firească, în continuare, vizează cauza pentru care aceste grupuri se sinucid într-o măsură diferită, mai exact, care este caracteristica pe care o au în comun grupurile cu rate ridicate de sinucidere (persoanele divorţate sau necăsătorite, fără copii, din urban), respectiv cele cu rate scăzute şi care determină diferenţele dintre ratele de sinucidere. Răspunsul lui Durkheim este simplu: grupurile analizate diferă relativ la gradul de solidaritate (integrare) socială, mai exact, grupurile care au un grad scăzut de integrare socială au rate de sinucidere ridicate iar cele caracterizate printr-un grad ridicat de integrare au rate de sinucidere mici. Desigur, Durkheim nu a analizat toate categoriile de populaţie posibile şi nici categorii relativ la toate societăţile existente. Doar pe baza acestor observaţii însă, el a putut formula o concluzie inductivă, adică o ipoteză ce trece dincolo de faptele avute la dispoziţie. Atunci când această ipoteză este considerată adevărată, faptele respective sunt explicate de ipoteză, decurg logic din aceasta, printr-un proces invers numit deducţie: Ipoteză Dacă solidaritatea socială a unui grup X este mai mare decât a altuia Z, atunci rata

sinuciderilor relativ la grupul X va fi mai mică decât cea relativ la grupul Z.

Constatare Solidaritatea socială este mai mare în cazul persoanelor căsătorite decât în cazul celor necăsătorite sau divorţate.

Prin urmare

Rata de sinucidere este mai mică în cazul persoanelor căsătorite decât a celor necăsătorite sau divorţate.

Dacă vom constata că predicţia ipotezei are suport în realitate (date), vom concluziona că ipoteza este mai probabilă. Acest raţionament poate fi reluat pentru diferite categorii de populaţie pentru a se verifica / testa dacă situaţia prezisă de ipoteză se regăseşte în realitate şi relativ la acele categorii. Faptul că am explicat fapte astfel, înseamnă doar că ipoteza este legitimă, dar nu şi că este neapărat adevărată cel puţin pentru două motive. Pe de o parte este posibil ca în cazul altor grupuri ipoteza să nu fie adevărată (să găsim de exemplu că persoanele necăsătorite se sinucid într-o măsură mai mică decât cele căsătorite), iar pe de altă parte este posibil ca aceeaşi realitate (fapte) să fie mai bine explicată de alte ipoteze. Prin urmare, în ambele cazuri, pentru a mări încrederea în ipoteza noastră, avem nevoie de evidenţe suplimentare. Principalele modalităţi prin care evidenţe suplimentare pot să facă mai probabilă o ipoteză sunt realizarea unor confirmări multiple şi eliminarea ipotezelor alternative. Altfel spus, ceea ce trebuie să facem este să încercăm să confirmăm ipoteza, respectiv să o infirmăm. Cu cât tipul confirmărilor (populaţie, surse, perioade, etc.) este mai diferit şi acestea sunt într-un număr mai mare, cu atât creşte probabilitatea de adevăr a acelei ipoteze. Dacă evidenţele pentru ipoteza / teoria lui Durkheim relativ la sinucidere includ aceleaşi categorii de populaţie dar din mai multe ţări, categorii cât mai diverse, eventual din perioade diferite, încrederea în aceasta creşte. De exemplu, una dintre consecinţele derivate din ipoteza anterioară este aceea că protestanţii din Franţa vor avea o rată de sinucidere mai mare decât catolicii din Franţa. Dacă datele pe care le culegem vor arăta acest lucru, aceasta înseamnă că ipoteza a fost confirmată (spunem că este mai credibilă, mai probabilă şi nu că este adevărată sau că datele dovedesc asta). De asemenea, testarea se poate face relativ la evenimente existente sau viitoare (în ce măsură ipoteza prezice evenimente viitoare). De exemplu, dacă relativ la o comunitate apare la un factor care determină creşterea nivelului de integrare, ar trebui ca în viitor să asistăm la o scădere a ratei de sinucidere în acea comunitate. Deoarece pentru orice set de observaţii putem emite mai multe explicaţii, ceea ce trebuie să facem în continuare este să identificăm aceste explicaţii posibile şi să le testăm, adică să vedem dacă acestea pot explica alte fapte observabile, adică să deducem alte consecinţe din ipoteză şi să vedem dacă şi acestea sunt adevărate (corespund realităţii). Considerând exemplul anterior relativ la relaţia dintre sinucidere şi integrare, o altă posibilitate (ipoteză) ar putea fi aceea că grupurile de persoane considerate au în comun (şi) altceva decât solidaritatea socială scăzută, acest altceva (de exemplu o


50

anumită concepţie religioasă sau o incidenţă diferită a bolilor mentale) determinând variaţia ratelor de sinucidere. Prin urmare, vom accepta ipoteza lui Durkheim doar provizoriu, ca o tentativă de răspuns şi vom căuta în continuare să eliminăm cât mai multe dintre ipotezele alternative. Cu cât sunt eliminate mai multe ipoteze alternative, cu atât ipoteza noastră de lucru va devini mai probabilă. Pentru exemplul anterior, una dintre ipotezele alternative la ipoteza solidarităţii sociale este ipoteza bolii mentale. Dacă această ultimă ipoteză ar fi adevărată, atunci grupurile cu incidenţă mare a bolilor mentale ar trebui să aibă rate ridicate de sinucidere. Pe de altă parte, solidaritatea socială nu este asociată cu bolile mentale. Prin urmare putem realiza un test crucial – confirmă o ipoteză simultan cu neconfirmarea ipotezei alternative. Datele pentru mai multe regiuni au arătat că nu există o asociere între bolile mentale şi sinucidere, deci ipoteza alternativă nu este confirmată (după Singleton et al., 1998). Având în vedere formele logice ale celor două tipuri de argumentare (confirmarea şi infirmarea unei ipoteze) se consideră că o ipoteză nu poate fi confirmată dar poate fi infirmată. Astfel, în cazul unui raţionament inductiv cu forma

Ipoteza este adevărată, deci faptul prezis este adevărat. Faptul prezis este adevărat. Prin urmare, ipoteza este adevărată.

argumentul este invalid, iar în cazul unui raţionament deductiv cu forma

Dacă ipoteza este adevărată, atunci faptul prezis este adevărat. Faptul prezis este fals. Prin urmare, ipoteza este falsă.

argumentul este valid. Cu toate acestea, şi infirmarea logică a unei ipoteze are limite: concluzia că ipoteza este falsă se bazează pe validitatea argumentului / raţionamentului dar şi pe presupunerea că predicţia premisei este falsă. Dat fiind faptul că evidenţele sunt discutabile (limitele legate de acurateţea datelor), limitate în ambele situaţii (confirmare şi infirmare), cel mai corect este să spunem că o evidenţă creşte sau scade probabilitatea ca o ipoteză să fie adevărată. Pe de altă parte însă, oamenii de ştiinţă tind să acorde o greutate mai mare evidenţelor care infirmă o ipoteză (vezi teoria falsificaţionismului a lui Popper) comparativ cu cele care o confirmă. Una din variantele de depăşire a limitelor raţionamentelor inductiv şi deductiv, constă tocmai în combinarea lor sub forma unui raţionament de tip inductiv-deductiv – Mihu, etc. Conform acestui tip de raţionament, testarea unei ipoteze presupune patru paşi, şi anume

1. formularea ipotezei inductiv 2. deducerea din ipoteză a unor consecinţe testabile deductiv 3. verificarea prin observaţie / cercetare a adevărului consecinţelor deductiv 4. formularea de concluzii relativ la ipoteză pe baza rezultatelor obţinute inductiv

Logica este importantă pentru reuşita unui demers de cercetare prin faptul că ne ajută să vedem dacă raţionamentele realizate sunt valide sau nu. Însă, ca oameni de ştiinţă, concluziile noastre se bazează nu doar pe raţionamente valide ci şi pe adevărul sau ne-adevărul propoziţiilor (dovedit empiric).


51

Ştiinţa este o activitate socială în sensul că procesul de cercetare desfăşurat (şi rezultatele obţinute) de o echipă de cercetători este reluat şi verificat de o altă echipă. Motivaţia acestei reluări ţine de o presupunere cu privire la limitarea capacităţii noastre de cunoaştere şi înţelegere, pe faptul că prin reluarea şi verificarea demersurilor de cercetare greşelile sunt evitate, ştiinţa progresează. Este posibil astfel ca ipotezele validate de o parte a cercetătorilor să fie evaluate empiric, testate (şi apoi testate cât mai multe din implicaţiile ipotezei) de alţi cercetători şi abia apoi acceptate de comunitatea ştiinţifică drept explicaţie şi construită teoria. Există numeroase teorii cărora nu le putem atribui o valoare de adevăr pentru simplul motiv că sunt ne-falsificabile sau altfel spus, în aceste sisteme orice evidenţă poate fi interpretată în aşa fel încât să constituie un suport pentru teorie. Exemple de astfel de teorii sunt sistemele religioase sau teoria schimbului (Homans, Blau). Potrivit acesteia din urmă, individul urmăreşte creşterea recompenselor şi micşorarea costurilor, ori aproape orice poate fi privit ca un câştig, concluzia care „se impune” fiind aceea că teoria este adevărată. În cazul acestor teorii demersul ştiinţific nu se poate aplica; ele nu pot constitui obiectul cercetării ştiinţifice. Activitatea de cercetare (construcţia ştiinţei) urmează un drum complex, marcat de procese alternative de inducţie şi deducţie, construcţie şi testare a construcţiei. Scopul ultim al procesului de cercetare este construcţia de teorii. Acestea reprezintă încercări de a răspunde la întrebările de tip „de ce”. Teoriile pot diferi prin complexitate (număr de variabile), nivel de abstractizare şi scop. Pentru a înţelege rolul teoriei în cercetarea empirică este utilă distincţia dintre două stiluri diferite de cercetare:

- testarea teoriei: se pleacă de la teorie şi prin raţionament de tip deductiv se ajunge la observaţii (de la abstract la empiric) şi

- construcţia teoriei: se pleacă de la observaţii şi prin raţionament de tip inductiv se ajunge la teorie (de la empiric la abstract).

Logica procesului de cercetare poate fi reprezentată schematic în felul următor:


52

Figura 4 Logica procesului de cercetare (după Vaus, 2001: 8)

În vederea testării / construcţiei unor teorii, cercetarea explicativă trebuie să stabilească legături / relaţii cauzale. Acest lucru nu este deloc uşor deoarece nu putem să observăm în prezent cum o variabilă o influenţează pe alta (chiar dacă un eveniment ar fi urmat întotdeauna de altul nu putem fi siguri că acesta din urmă este cauzat de primul). Deci, relaţiile cauzale sunt mai degrabă rezultatul inferenţelor decât al observaţiilor, scopul designului de cercetare fiind tocmai acela de a mări calitatea inferenţelor cauzale (King et al., 2000). Fie ipoteza „şomajul tinerilor este responsabil de sinuciderea lor”. Aceasta poate fi re-formulată astfel: „este mai probabil ca rata sinuciderii să fie mai mare în rândul tinerilor şomeri decât în rândul tinerilor care au un loc de muncă”. Pentru a demonstra această ipoteză va trebui să comparăm ratele de sinucidere între cele două grupuri (desigur, nu este suficient doar atât). Pot exista situaţii în care trebuie să comparăm mai mult de două grupuri. Acestea pot fi clase cu intensitate diferită a însuşirii sau diferite combinaţii de variabile cum ar fi influenţa combinată a sexului şi vârstei asupra ratei de sinucidere (bărbaţii tinerii se sinucid în cea mai mare măsură). La modul ideal, grupurile comparate trebuie să fie identice, cu excepţia variabilei independente. Punctul de plecare în procesul de cercetare îl constituie descrierea. Se constată o anumită stare de fapt şi apoi se încercă explicarea ei. Dacă avem în vedere exemplul cu privire la cauzele sinuciderii, vom încerca să descriem fenomenul răspunzând la întrebările:

- care este rata sinuciderilor într-o anumită comunitate, care este evoluţia ei, cum este ea comparativ cu alte comunităţi?

şi apoi vom încerca să explicăm starea de fapt observată având drept ghid întrebările:

- de ce este rata sinuciderilor mare, de ce urmează această evoluţie, de ce este mai mare în comunitatea x decât în y?

teorie

realizarea măsurilor, eşantionului

implicaţii pentru propoziţii

colectarea datelor

analiza datelor

propoziţii

teorie nouă

Punctul de start pentru testarea teoriei

Punctul de start pentru construcţia teoriei

deducţie inducţie


53

În funcţie de tipul de întrebare şi datele care ne interesează, vom adopta un anumit design de cercetare, respectiv o anumită metodă de culegere a datelor. Răspunsul la întrebări de tip „de ce” presupune automat dezvoltarea unei explicaţii cauzale (x este cauza lui y). Dacă avem în vedere relaţia dintre 3 variabile, tipurile de relaţii de cauzalitate ce pot să apară sunt: directă, indirectă (mediată), falsă, directă + indirectă, directă + indirectă + falsă, falsă + directă, falsă + indirectă. Figura 5 Tipuri de relaţii între trei variabile (după Vaus, 2001: 38)

Concepţia clasică asupra cauzalităţii implică o cauză şi un efect şi se bazează pe patru principii:

- ordinea temporală: cauza trebuie să preceadă efectul - asocierea: cele două fenomene trebuie să aibă loc împreună - eliminarea alternativelor: trebuie să putem afirma că efectul este rezultatul acestei cauze şi

nu a alteia - găsirea sensului pentru relaţia cauzală: legături teoretice, asumpţii

În prezent, în ştiinţele sociale, cauza este privită din două perspective:

- determinist: y determină pe x dacă şi numai dacă întotdeauna este aşa (dacă fumezi te îmbolnăveşti de cancer) + specificate condiţiile

- probabilist: y determină pe x cu o anumită probabilitate (dacă fumezi ai mai multe şanse să te îmbolnăveşti de cancer) + specificate condiţiile

În ştiinţele sociale majoritatea cauzalităţilor sunt de tip probabilist. Printre principalele motive se află complexitatea comportamentului uman, subiectivitatea, sensurile multiple asociate, voluntarismul, etc. Criteriile de inferare a cauzelor vizează două aspecte principale:

- covariaţia dintre cele două variabile (nu este suficientă dar este obligatorie)

X

Z

Y

relaţie cauzală directă

X

Z

Y

relaţie cauzală indirectă

X

Z

Y

relaţie cauzală falsă între x şi y

X

Z

Y

relaţie cauzală directă şi indirectă

X

Z

Y

relaţie cauzală directă, indirectă şi falsă

X

Z

Y

relaţie cauzală directă şi falsă

relaţie cauzală indirectă şi falsă

X

Z

Y


54

- aserţiunea că o variabilă o influenţează pe cealaltă trebuie să aibă sens, adică trebuie să ne asigurăm de următoarele:

- ordinea temporală a variabilelor (cauza trebuie să fie anterioară efectului) - variabilitatea variabilei dependentă (variabila dependentă trebuie să acopere întregul interval

de variaţie) - plauzibilitatea teoretică a relaţiei cauzale (trebuie să arătăm teoretic sau pe baza altor

cercetări / teorii cum cauza determină efectul Una dintre cele mai cunoscute strategii pentru analiza cauzală o reprezintă modelul elaborării („elaboration model”) al lui Lazarsfeld (Davis, 1985). Conform acestui model, o relaţie cauzală poate fi stabilită în urma unui demers în patru paşi: observăm existenţa unei relaţii între două variabile (1), formulăm ipoteza că o altă variabilă este responsabilă pentru această relaţie (2), elaborăm analiza introducând în analiză / calcul a 3-a variabilă (3), examinăm relaţia dintre variabilele iniţiale atunci când o controlăm cea de a 3-a variabilă iar dacă această corelaţie parţială tinde spre zero spunem că variabila de control explică relaţia dintre variabilele iniţiale (4). Pentru a ilustra această strategie să considerăm următorul exemplu: Exemplul 3 O ilustrare a modelului elaborării al lui Lazarsfeld (după Davis, 1985)

Pas Descriere Exemplu

1 Observăm existenţa unei relaţii între două variabile

Observăm că incidenţa delicvenţei este diferită în cadrul diferitelor categorii de status socio-economic (SES).

2 Formulăm ipoteza că o altă variabilă este responsabilă pentru această relaţie

Ne întrebăm de ce are loc această variaţie, de ce delicvenţa este mai mare în cazul categoriilor cu SES mai scăzut.

3 Elaborăm analiza introducând în analiză / calcul a 3-a variabilă

Răspuns (ipoteză): din cauza incidenţei mai mari a situaţiilor de familii cu un singur părinte (ipoteza componenţei parentale).

4 Examinăm relaţia dintre variabilele iniţiale atunci când o controlăm a 3-a variabilă

Dacă ipoteza este adevărată vom găsi: - corelaţie bi-variată între SES şi delicvenţă - corelaţie parţială între SES şi delicvenţă apropiată

de zero când controlăm componenţa familială. Din punctul de vedere al validităţii demersului de cercetare este important să diferenţiem între predicţie, corelaţie şi cauzalitate. Faptul că în sec. XX ratele de divorţ şi criminalitate au crescut nu înseamnă că divorţul determină criminalitatea, cel mai probabil existând un al treilea factor (secularizarea, individualismul, sărăcia) care le determină pe ambele. La fel, nu putem confunda predicţia cu cauzalitatea şi predicţia cu explicaţia. Atunci când două variabile corelează putem să o prezicem pe una din alta dar asta nu înseamnă neapărat că există o relaţie de cauzalitate. Similar, putem face predicţii corecte fără a explica relaţia dintre variabile. În concluzie putem observa corelaţia dar nu şi cauza. Cauza trebuie să o inferăm. Prin urmare trebuie să fim foarte atenţi la inferenţe, unul din scopurile principale ale designului cercetării de tip explicativ fiind acela de a evita inferenţele invalide.

TESTAREA IPOTEZELOR ALTERNATIVE

În general, cu privire la o stare de fapte se pot emite mai multe ipoteze. În faza iniţială a cunoaşterii fiecare dintre aceste ipoteze poate fi adevărată. Pe parcurs, unele dintre ipoteze nu fac faţă testelor şi sunt îndepărtate, apar alte ipoteze care la rândul lor sunt testate, situaţia comună din ştiinţele sociale fiind existenţa cu privire la aceeaşi stare de fapt a unor ipoteze concurente.


55

O situaţie frecvent întâlnită este aceea în care pentru explicarea unui fenomen se folosesc perspective diferite, fiecare din ipotezele derivate din aceste teorii fiind adevărată. De exemplu, fericirea unui mariaj poate fi explicată prin intermediul uneia dintre teoriile / perspectivele:

- atributele personale ale cuplului (perspectiva psihologică) - factorii economici(perspectiva economică) - perioada de viaţă în care se află cuplul (perspectiva dinamica vieţii) - rolurile de gender diviziunea muncii (perspectiva feministă) - cohorta căreia aparţin (perspectiva demografică) - integrarea cuplului în grupuri mai largi (perspectiva reţele sociale)

Să considerăm un alt exemplu. Fie următoarea interogaţie de pornire: „De ce în societăţile industriale inegalitatea şanselor în faţa învăţământului superior se menţine?”. Răspunsurile (ipotezele) pe care le putem da la această interogaţie sunt dintre cele mai diferite. Două dintre răspunsurile posibile le aparţin lui Boudon respectiv Bourdieu. Potrivit acestora persistenţa inegalităţii de şanse se datorează „deciziilor raţionale consecutive ale indivizilor” (Boudon, L’inégalité de chances) sau „determinării de habitus” (Bourdieu, Les Héritiers). Potrivit perspectivelor teoretice / paradigmatice ale celor doi sociologi ambele ipoteze sunt adevărate (datele şi sistemele explicative construite pe baza acestora de către fiecare autor susţin ambele ipoteze). Pentru o analiză mai detaliată a teoriilor / ipotezelor rivale plauzibile să considerăm următorul exemplu cu privire la influenţa tipului de şcoală urmat (stat sau privat) asupra realizării academice (rezultatele obţinute la facultate):


56

Figura 6 Explicaţii cauzale şi non-cauzale ale relaţiei dintre tipul de şcoală (public versus privat) şi reuşita

academică (după Vaus, 2001: 12)

A) relaţie cauzală: tipul de şcoală determină reuşita academică

B) explicaţie alternativă: selectivitate în abilitatea iniţială a copilului

C) explicaţie alternativă: resursele familiei

D) explicaţie alternativă: valorile educaţionale

Modelul explicativ care se impune la prima vedere prin compararea succesului studenţilor din instituţiile de învăţământ superior este cel precizat la punctul A. Dacă am lua în considerare şi alte variabile, am putea descoperi că există şi alte ipoteze care sunt consonante cu situaţia observată dar care propun explicaţii alternative. Astfel, este posibil ca relaţia cauzală dintre tipul de şcoală urmat şi reuşita academică să fie falsă, fiind datorată unei a treia variabile cum ar fi selectivitatea în abilitatea iniţială a copilului (B), resursele părinţilor (C), valorizarea educaţiei de către părinţi (D) sau combinaţii în grade diferite ale acestora (aceasta din urmă este situaţia cel mai adesea întâlnită în ştiinţele sociale). Oricare dintre explicaţiile menţionate poate fi corectă dar în lipsa unor informaţii suplimentare este imposibil să avem argumente pentru a o prefera pe una în defavoarea celorlalte. În concluzie, explicaţiile alternative trebuie avute întotdeauna în vedere. La nivel practic, această problemă se poate rezolva prin (1) anticiparea explicaţiilor alternative înainte de derularea cercetării şi construirea designul de cercetare astfel încât să se culeagă informaţii care să permită testarea tuturor modelelor, sau prin (2) culegerea ulterioară a acestor informaţii (mai rar posibil însă). Pe lângă explicaţiile teoretice de mai sus, ipoteza relaţiei cauzale directe trebuie validată şi sub aspect metodologic (cum anume a fost măsurată reuşita academică, de la câte şcoli au fost selectate cazuri şi cum au fost selectate şcolile, etc.).

tipul de şcoală reuşita academică

tipul de şcoală

reuşita academică abilitatea iniţială

a copilului

tipul de şcoală

reuşita academicăresursele părinţilor

facilităţi acasă pentru studiu

tipul de şcoalăreuşita academică

valorizarea educaţiei de către

părinţi

valorizarea educaţiei de către copil


57

Tipul de eroare din exemplul anterior (punctul A) se numeşte „eroarea afirmării consecinţei” şi se referă la faptul că o evidenţă poate fi consistentă cu mai multe afirmaţii (chiar dacă o evidenţă este consistentă cu o anumită afirmaţie, ea poate fi în acelaşi timp consistentă şi cu alte afirmaţii; pentru exemplul nostru, diferenţele în ratele de reuşită academică pot fi explicate prin fiecare din modelele A-D). Forma logică a acestui tip de raţionament este de forma următoare: PM dacă A este adevărat atunci B trebuie să aibă loc

Pm îl observăm pe B

C prin urmare A este adevărat

Revenind la exemplul anterior, propoziţia iniţială era „şcolile private produc studenţi mai buni decât şcolile publice”. Conform formei logice prezentate anterior, raţionamentul devine astfel: PM Dacă şcolile private produc studenţi mai buni (A) atunci studenţii acestora trebuie să obţină

rezultate finale mai bune comparativ cu cele obţinute de studenţii şcolilor publice (B).

Pm Studenţii de la şcolile private obţin rezultate mai bune decât cei de la şcolile publice (observăm B).

C Prin urmare şcolile private produc studenţi mai buni (A este adevărat).

ori în realitate corect ar fi să spunem: PM dacă A (sau C, sau D, sau …) este adevărat atunci B trebuie să aibă loc

Pm îl observăm pe B

C prin urmare A (sau C, sau D, sau …) este adevărat

adică: PM Dacă şcolile private produc studenţi mai buni (A)

sau dacă … abilitatea iniţială a copiilor este diferită (B), … resursele părinţilor sunt diferite (C), … valorizarea educaţiei de către părinţi este diferită (D),

atunci studenţii acestora trebuie să obţină rezultate finale mai bune comparativ cu cele obţinute de studenţii şcolilor publice (B).

Pm Studenţii de la şcolile private obţin rezultate mai bune decât cei de la şcolile publice (observăm B).

C Prin urmare şcolile private produc studenţi mai buni (A este adevărat) sau

… abilitatea iniţială a copiilor produce studenţi mai buni (B este adevărat), … resursele părinţilor produc studenţi mai buni (C este adevărat), … valorizarea educaţiei de către părinţi produce studenţi mai buni (D este adevărat).

În concluzie, înainte de a accepta o ipoteză, trebuie să identificăm şi testăm diferite alte explicaţii posibile şi consistente cu realitatea observată, să comparăm ipotezele alternative identificate (în modele separate sau mai corect simultane) şi doar apoi să decidem care este afirmaţia cel mai probabil să fie adevărată (sau afirmaţiile cel mai probabil adevărate). În exemplul prezentat anterior am urmărit testarea unei ipoteze prin verificarea ei şi am identificat dificultăţile şi limitele legate de acest proces. Din perspectiva unor epistemologi, logica demersului anterior nu este cea mai adecvată. După părerea acestora, este posibil să găsim un anumit suport (sau mai multe evidenţe) pentru orice teorie dar asta nu înseamnă automat că teoria este adevărată (datorită limitelor raţionamentului de tip inductiv). Potrivit acestor epistemologi de filiaţie popperiană, atitudinea cercetătorilor trebuie să fie una sceptică. Raportat la logica cercetării ştiinţifice această


58

atitudine se transpune nu în căutarea de evidenţe (observaţii) consistente cu teoria ci în încercarea de a găsi evidenţe care să o falsifice (de unde şi eticheta de falsificaţionism). Adică, în loc să încercăm să demonstrăm adevărul unei ipoteze (teorii), trebuie să urmărim falsificarea ei, adică să încercăm să demonstrăm că este falsă. Acest lucru se poate face prin eliminarea explicaţiilor rivale sau prin căutarea deliberată a unor probe pe baza cărora să respingem ipoteza (teoria) (Popper, 1998). Conform acestei perspective singura posibilitate sigură de evalua o ipoteză / teorie este aceea de a încerca să găsim contra-evidenţe, adică să găsim o consecinţă a acesteia pe care să o dovedim că este falsă sau, în cazul ipotezei, să încercăm să falsificăm ipoteza de nul (să arătăm că H0 nu poate fi adevărată). Logica demersului popperian se bazează pe limita procesului de inducţie în ceea ce priveşte generalizarea: oricâte teste ar trece o teorie, ea nu poate fi considerată adevărată pentru totdeauna deoarece oricând se poate găsi un test pe care aceasta să nu-l treacă. În schimb, o teorie poate fi infirmată definitiv, atunci când se întâmplă următoarea situaţie: PM dacă A este adevărat atunci B trebuie să aibă loc

Pm B nu are loc

C prin urmare A nu este adevărată

Conform epistemologiei popperiene nu vom obţine niciodată confirmări definitive pentru o ipoteză. În consecinţă, o ipoteză poate fi considerată adevărată doar provizoriu, atâta timp cât contrarele ei sunt false. Prin urmare, ceea ce trebuie să ne intereseze la o ipoteză este caracterul ei de a fi infirmabilă (de a fi falsificată) şi nu valoarea ei de adevăr. În practică lucrurile nu stau chiar aşa simplu cum consideră Popper. Testul la care este supusă o teorie / ipoteză poate avea o duritate diferită (timp, număr de teste, condiţii diferite, etc.), deci nu este corect să renunţăm la ea după o singură infirmare (evidenţa poate să nu fie reală), ci mai degrabă să o re-analizăm, să o modificăm şi apoi să o re-testăm folosind alt set de date. Numai în cazul în care ajungem la infirmări multiple sau majore trebuie să renunţăm la respectiva teorie / ipoteză şi să căutăm alta. În concluzie, starea normală a cercetătorului este una caracterizată prin scepticism. Faţă de orice teorie / explicaţie, atitudinea cercetătorului trebuie să fie una sceptică, marcată atât de tentative de identificare a unor explicaţii alternative, cât şi a unor evidenţe care să o infirme.

CUVINTE CHEIE

KEY POINTS

LECTURI RECOMANDATE

Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 5: Concepts, theories, hypotheses, and models, pp. 128-182

Kumar, R. (1996) Research methodology. A step-by-step guide for beginners, Sage Publications, London, Step I: Formulating a research problem, pp. 23-70


59

Creswell, J. (2003) Research design. Qualitative, quantitative and mixed methods approaches, Sage Publications, London, chapter 6: Research questions and hypotheses, pp. 105-118


Să caute un articol în care să fie discutată relaţia dintre tipul de şcoală şi realizarea academică. Să facă o sinteză a articolului. Să identifice punctele tari respectiv slabe ale designului de cercetare. Cum anume ar putea fi îmbunătăţit demersul de cercetare.

CAPITOLUL 6 STRATEGIA DE CERCETARE. TIPURI DE STRATEGII.

Locul şi rolul strategiilor de cercetare Clasificarea strategiilor de cercetare

Strategia inductivă Strategia deductivă Strategia retroductivă Strategia abductivă

Alegerea strategiei de cercetare

CHAPTER GUIDE

LOCUL ŞI ROLUL STRATEGIILOR DE CERCETARE

Strategia de cercetare constituie un element important al unui design de cercetare, poziţia acesteia în cadrul designului fiind strâns legată de şi derivând22 din interogaţiile şi obiectivele cercetării. Fiecare din strategiile prezentate are la bază anumite filosofii ale cunoaşterii care la rândul lor se bazează pe asumpţii ontologice23 şi epistemologice24 specifice. În cazul fiecărei strategii de cercetare vom investiga filosofia de cunoaştere specifică, asumpţiile acesteia, modul cum se aplică ele în cazul cercetării sociale, paşii de realizare a unei astfel de strategii, criticile aduse strategiei, posibilităţile de utilizare. De dezvoltat; de definit strategia.

CLASIFICAREA STRATEGIILOR DE CERCETARE

Strategiile de cercetare (numite uneori şi logici de cercetare) diferă prin asumpţiile ontologice, punctele de start, paşi sau logică, utilizarea conceptelor şi teoriilor, stilurile explicării şi înţelegerii şi statutul rezultatelor.

22 În sensul că gradul de alegere a strategiei este redus după selecţia anumitor tipuri de obiective sau interogaţii sau altfel spus în momentul în care am ales interogaţiile cercetării am optat în mare măsură şi pentru o anumită strategie de cercetare. 23 Ontologia reprezintă teoria despre realitatea socială, statutul ei existenţial (există în sine sau este doar o construcţie). 24 Epistemologia reprezintă teoria despre cunoaştere, despre posibilitatea cunoaşterii şi a modalităţilor în care se poate realiza aceasta (este posibilă cunoaşterea adevărului sau nu, cum anume se poate cunoaşte).

Strategia de cercetare. Tipuri de strategii.

61

Figura 7 Logica celor patru strategii de cercetare (după Blaikie, 2000: 101)

Strategia Inductivă Deductivă Retroductivă Abductivă Scop Stabilirea de generalizări

universale folosite drept paternuri pentru explicaţie

Testarea teoriilor pentru a le elimina pe cele false şi a le confirma pe cele care trec testul

Descoperirea mecanismelor fundamentale pentru a explica regularităţile observate

Descrierea şi înţelegerea vieţii sociale în termenii motivaţiilor şi raţiunilor actorilor sociali

de la Acumularea de observaţii sau date

A împrumuta sau a construi o teorie şi a o folosi drept argument

Modelarea unei regularităţi

Descoperirea conceptelor, a înţelesurilor şi motivelor din viaţa de zi cu zi

prin Producerea de generalizări

Deducerea de ipoteze Construirea unui model ipotetic al mecanismului

Conceperea unui raport tehnic în baza rapoartelor primare

la Folosirea acestor „legi” ca paternuri pentru a explica observaţiile viitoare

Testarea ipotezelor prin verificarea lor cu datele

Găsirea mecanismului real prin observare şi / sau experiment

Dezvoltarea unei teorii şi testarea ei iterativ

Strategia Începe cu Continuă cu Scop Întrebări Inductivă colectarea

de date generalizări stabilirea de regularităţi,

eventual folosirea lor pentru a explica apariţia / variaţia unor evenimente

ce

Deductivă regularităţi testarea teoriei prin deducerea unei ipoteze din ea şi colectarea datelor corespunzătoare pentru a o testa

explicarea acestor regularităţi de ce

Retroductivă regularităţi identificarea mecanismelor ascunse responsabile de producerea regularităţii; pentru asta se construieşte întâi un model ipotetic şi apoi i se stabileşte existenţa prin apariţia sau nu a anumitor consecinţe

explicarea acestor regularităţi de ce

Abductivă lumea actorilor

înţelegerea modului în care îşi construiesc actorii realitatea socială

re-descrierea motivelor şi raţiunilor ce însoţesc activităţile actorilor şi prin aceasta înţelegerea activităţilor

de ce

STRATEGIA INDUCTIVĂ

Strategia inductivă numită uneori şi verificaţionism / justificaţionism25, se bazează pe paradigma pozitivistă. Asumpţiile ontologice ale pozitivismului consideră că lumea este ordonată, compusă din evenimente observabile şi discrete. Prin urmare lumea poate fi reprezentată prin propoziţii universale, prin generalizări despre relaţiile dintre evenimente / fenomene. Pentru pozitivişti, doar ceea ce se poate observa, experimenta prin simţuri, poate fi real şi, prin urmare, studiat ştiinţific (restul este „pus între paranteze”). Mai mult, observaţia este obiectivă şi se realizează în afara unor presupoziţii, legile ştiinţifice (obiectivul principal al pozitivismului) fiind stabilite pe baza datelor de observaţie. Pe baza analizei lucrărilor pozitiviştilor, Blaikie (2000: 103) deosebeşte patru stadii ale strategiei inductive şi anume:

1. toate faptele sunt observate şi înregistrate fără a le selecta, conform cu importanţa lor relativă (fără să fim ghidaţi de preconcepţii)

2. faptele sunt analizate, comparate şi clasificate fără folosirea unor ipoteze

25 Se referă la căutarea de date prin intermediul cărora să se certifice, verifice, suporte teoria.


62

3. pe baza acestor analize, prin inducţie, se produc generalizări (legi) şi relaţii între fapte, fenomene

4. aceste generalizări sunt testate ulterior Critici (contestări) aduse acestei strategii:

1. este puţin probabil ca preconcepţiile să poată fi eliminate atunci când se produc observaţiile obiective

2. nu se pot face observaţii relevante fără idei (teorie) care să le ghideze 3. logica inductivă produce generalizări de o manieră mecanică 4. generalizările universale se pot baza doar pe un număr finit de observaţii (sau altfel spus

o serie de date consistente suportă generalizarea dar nu pot dovedi că aceasta este adevărată; prin urmare cunoaşterea rezultată trebuie privită ca fiind pasibilă de revizuire)

5. stabilirea regularităţilor nu este suficientă pentru producerea explicaţiilor În forma ei iniţială strategia inductivă nu se mai foloseşte în ştiinţa actuală cel puţin în sensul că observaţiile nu se mai realizează în afara teoriei, iar legile / teoriile obţinute inductivist sunt verificate deductiv, prin implicaţiile lor, folosind alte seturi de date decât cele care au stat la baza producerii lor.

STRATEGIA DEDUCTIVĂ

Strategia deductivă cunoscută şi ca metoda ipotetică-deductivă sau falsificaţionism (Popper) se bazează pe raţionalismul critic. Spre deosebire de pozitivism, raţionalismul critic consideră că toate datele de observaţie sunt selective şi implică interpretare din partea observatorului, că observaţiile sunt întotdeauna făcute dintr-un anumit punct de vedere, relativ la un cadru de referinţă şi având un set de aşteptări. Prin urmare, dacă nu ştii ceea ce urmăreşti, dacă nu ai anumite ipoteze rezultate dintr-o teorie care să te ghideze în culegerea datelor este imposibil să culegi date folositoare. În loc să acumulezi date pentru a produce răspunsuri la întrebări nepuse, precum în cazul strategiei inductive, în cazul strategiei deductive datele sunt folosite pentru a testa diferitele răspunsuri posibile. Scopul nu mai este de a vedea dacă datele confirmă ipotezele, teoriile, ci de a găsi date care să le infirme. În consecinţă, o teorie nu poate fi demonstrată ca fiind adevărată, confirmată, ci doar infirmată (Popper). Cercetătorul trebuie să încerce să demonstreze că o teorie este falsă prin a arăta că datele o contrazic, contrazic implicaţiile ei. Argumentele lui Popper sunt sintetizate de Blaikie (2000: 106) astfel:

1. lumile naturală şi socială sunt guvernate de regularităţi 2. scopul ştiinţei sociale este de a stabili generalizări care să corespundă acestor regularităţi

şi teorii care să le explice 3. cu toate acestea, nu este posibil să stabilim cu certitudine că astfel de generalizări sau

teorii sunt adevărate, că ele corespund cu realitatea 4. tot ceea ce putem face este să eliminăm teoriile false, ajungând astfel tot mai aproape de

adevăr 5. dar nu vom ştii niciodată când vom ajunge la teorii adevărate 6. prin urmare, toate teoriile care au trecut testul (au fost coroborate) trebuie să rămână doar

tentative (în sensul că pot fi înlocuite în viitor de alte teorii mai bune) Pornind de la lucrările lui Popper, Blaikie (2000: 106) desprinde şase paşi ai strategiei deductive:

1. porneşte de la o idee, conjectură26, ipoteză sau set de ipoteze ce formează o teorie. 2. pe baza ipotezelor acceptate în prealabil sau prin specificarea condiţiilor în care se

aşteaptă ca acestea să fie adevărate se deduce o concluzie sau un număr de concluzii.

26 Teorie fără fundament empiric, emisă fără a avea evidenţele care să o dovedească ca fiind adevărată.


63

3. se examinează concluziile şi logica raţionamentului care le-a produs; se compară raţionamentul cu teoriile existente şi se observă dacă acesta constituie un mijloc mai bun de înţelegere; dacă suntem satisfăcuţi de rezultat atunci:

4. se testează concluziile prin culegerea unor date adecvate; se fac observaţiile sau se realizează experimentele necesare.

5. dacă testul eşuează, adică dacă datele nu sunt consistente cu concluziile, teoria este falsă; dacă conjunctura originală nu este suportată de date, ea trebuie respinsă, refutată.27

6. dacă, totuşi, concluziile trec testul, adică dacă datele sunt consistente cu acestea, teoria este acceptată temporar; dacă trece testele ea este coroborată (acceptată temporar) dar nu este dovedit că este adevărată.

Un exemplu de teorie deductivă (aşa o interpretează deductiviştii, Popper de exemplu) poate fi considerată chiar teoria sinuciderii egoiste a lui Durkheim (iniţial, teoria lui Durkheim a fost construită inductiv). Conform unei interpretări de tip deductiv teoria poate lua următoarea formă logică: - în orice grup social, rata sinuciderii variază direct cu gradul de individualism (egoism) - gradul de individualism variază direct cu incidenţa protestantismului - în concluzie, rata sinuciderii variază direct cu incidenţa protestantismului - incidenţa protestantismului în Spania este scăzută - în concluzie, rata sinuciderii în Spania este scăzută Câteva critici aduse strategiei inductive:

1. dacă observaţiile sunt interpretări şi noi nu putem observa realitatea direct, cum putem stabili regularităţi de care să fim siguri şi cum pot fi teoriile respinse decisiv?

2. acceptarea tentativă a unei teorii nerespinse încă necesită un anumit suport inductiv 3. nu ne spune de unde anume ar trebui să provină teoriile sau cum anume pot fi ele construite 4. ştiinţa trebuie să fie mai puţin logică pentru a putea permite descoperirea prin şansă 5. atenţia prea mare acordată logicii poate distruge creativitatea ştiinţifică 6. procesul de acceptare sau respingere a ipotezelor (teoriilor) implică procese sociale şi

psihologice, nu doar logice.28

STRATEGIA RETRODUCTIVĂ

Strategia retroductivă este asociată cu abordarea filosofică a realismului ştiinţific (prezintă două versiuni, structuralistă şi constructivistă). Conform realismului constructivist, realitatea socială este construită social iar scopul ştiinţei este de a explica fenomenele observabile prin referire la mecanismele şi structurile care stau în spatele lor, sunt ascunse. În ştiinţele sociale mecanismele sunt ascunse atât faţă de cercetător cât şi faţă de subiect, oamenii care le produc fără a fi conştienţi uneori de ele, le iau ca ceva de la sine înţeles („taked for granted”). Prin urmare, omului de ştiinţă îi revine sarcina de a construi modele de mecanisme şi a vedea apoi dacă acestea explică fenomenele vizibile pe care se presupune că ar trebui să le explice. Stabilirea regularităţilor (pozitivismul) constituie doar primul pas al explicaţiei (în plus aici legile nu sunt universale ci doar tendinţe recunoscute). Trebuie continuat apoi cu identificarea mecanismului care a produs acea regularitate şi cu verificarea lui în lumea reală (dacă prezice corect evenimentele). Trebuie adăugat însă că mecanismul acţionează întotdeauna într-un anumit context, context care poate favoriza sau împiedica producerea regularităţii. Strategia retroductivă prezintă similarităţi şi cu strategia deductivă prin faptul că pleacă de la observarea unor regularităţi pe care încearcă apoi să le explice. Câteva exemple din istoria ştiinţei în cazul cărora s-a aplicat acest tip de strategie sunt legate de descoperirea atomului, orbitei eliptice sau a viruşilor.

27 Actul de a respinge o teorie în baza unor date care o infirmă. 28 A se vedea de exemplu Kuhn (Structura revoluţiilor ştiinţifice). Perioadele de ştiinţă normală şi revoluţie ştiinţifică alternează dar trecerea de la una la alta se realizează nu doar în baza unor argumente de tip raţional (date, logică) ci mai ales după


64

Paşii strategiei retroductive sunt următorii (Blaikie, 2000: 110):

- Pentru a explica fenomene observabile şi regularităţile dintre ele, oamenii de ştiinţă trebuie să încerce să descopere structurile şi mecanismele adecvate.

- Din moment ce aceste structuri şi mecanisme nu pot fi observate direct este necesară construirea unui model al lor, deseori prin împrumutarea lui din surse familiare.

- Un model este astfel construit încât, dacă reprezintă corect aceste structuri şi mecanisme, fenomenul poate fi apoi explicat cauzal.

- Modelul este testat ulterior în calitatea sa de descriere ipotetică a entităţilor actuale şi a relaţiilor lor. Pentru a face asta este necesar să se identifice consecinţele viitoare ale modelului care pot fi formulate astfel încât să permită testarea empirică.

- Dacă aceste teste sunt trecute, avem motive îndreptăţite să credem în existenţa acestor structuri şi mecanisme.

- Este posibilă obţinerea mai multor confirmări directe ale acestor afirmaţii existenţiale prin dezvoltarea şi folosirea unor instrumente apropriate.

- Întregul proces de construire a modelului poate fi reluat pentru a explica structuri şi mecanisme descoperite anterior.

Mecanismul explicativ, şi implicit modelul făcut pentru a-l testa, este dependent de context. Realitatea socială nu este în întregime rezultatul activităţilor participanţilor ci şi al contextului, al interacţiunii dintre cele două. Un exemplu în acest sens este tot teoria sinuciderii egoiste a lui Durkheim care poate fi reconstruită şi din perspectivă retroductivă (indivizi similari din anumite puncte de vedere dar care diferă într-o anumită privinţă legată de contextul social în care trăiesc - religia comunităţii, ziua din săptămână, persoane fără sau cu copii, etc. – se sinucid în grade diferite în funcţie de aceste contexte) (Blaikie, 2000: 113). Retroductivismul are o aplicabilitate mai redusă în ştiinţele sociale. Prin unirea elementelor structuraliste şi constructiviste s-a ajuns la explicarea realităţii, a regularităţilor prin înţelegerea mecanismelor ce acţionează în contexte sociale (pot fi istorice, locale, instituţionale). De exemplu, succesul şcolar poate fi explicat prin combinarea mecanismelor legate de decizii, abilităţi personale şi resurse dar se ajunge la succes doar dacă totul se întâmplă într-un context favorabil – include reguli sociale, norme29, valori, relaţii – în care este situat copilul. Testarea nu este aceeaşi în strategia deductivă (se testează relaţii între variabile, evenimente) şi retroductivă (se testează existenţa anumitor mecanisme generative). În prima este posibilă predicţia (face parte din procesul de testare), nu şi în ultima (din cauza faptului că sistemele sociale sunt deschise).

STRATEGIA ABDUCTIVĂ

Strategia abductivă este asociată cu teoriile interpretativiste conform cărora realitatea socială este construită de actori dar realitatea socială nu este ceva ce poate fi interpretat în diferite moduri ci chiar aceste interpretări, toate fiind considerate la fel de „adevărate”. Cunoaşterea ştiinţifică este derivată din conceptele şi sensurile de zi cu zi, din cunoaşterea socială construită interactiv. Primul nivel al cunoaşterii ştiinţifice este constituit de re-descrierea în limbaj ştiinţific a descrierilor făcute de indivizi iar la următorul nivel aceste re-descrieri sunt transformate (adesea) în teorii. Procesul prin care se generează descrieri şi explicaţii sociale ştiinţifice (social scientific accounts) din descrierile şi explicaţiile (acounts) actorilor sociali; prin derivarea conceptelor şi teoriilor din concepte şi interpretări ale vieţii sociale (Blaikie, 2000: 114). Este asociat cu abordările interpretativiste (prin asta este specifică ştiinţelor sociale) (etnometodologie, fenomenologie, interacţionism simbolic sau

29 Dacă norma dominantă printre studenţi este aceea că nici un student nu trebuie să se remarce, să iasă în faţă, este mai posibil să nu avem succes şcolar.


65

mai nou numit şi constructivism, incluzând hermeneutica, fenomenologia, interacţionismul simbolic, sociologia existenţială, constructivismul social). Chiar dacă deseori este privit ca anti-naturalist, anti-pozitivist; se suprapune totuşi, parţial, cu realismul constructivist. Paternurile statistice şi corelaţiile nu pot spune ceva doar prin ele (precum la pozitivişti sau raţionalişti critici), fiind necesară identificarea sensurilor (motivelor) pe care oamenii le dau acţiunilor lor (ce anume îi face pe oamenii de anumită religie să se sinucidă într-o măsură mai mare?). Recuperează ceea ce ceilalţi au ignorat: sensurile şi interpretările, motivele şi intenţiile pe care oamenii le folosesc în viaţa lor de zi cu zi şi care le ghidează comportamentul. „Pentru Interpretativişti lumea socială este lumea interpretată şi trăită de membrii ei, din interior. Prin urmare, sarcina sociologilor interpretativi este aceea de a descoperi şi descrie această perspectivă din <interior>, nu de a impune una din <exterior>.” (Blaikie, 2000: 115) Realitatea socială este constituită din sensurile pe care oamenii le dau acţiunilor lor, ale celorlalţi, diferitelor situaţii sociale, obiectelor. Aceste sensuri nu sunt private ci intersubiective (într-o măsură mai mare sau mai mică, la nivelul anumitor grupuri de indivizi). account = descriere + explicare; lay account = povestiri descriptiv-explicative Strategia abductivă se bazează pe următoarele principii:

- Accesul primar la orice realitate socială se realizează prin intermediul accounts pe care oamenii le dau acţiunilor (proprii şi ale celorlalţi)

- Aceste accounts ajung la sociolog în limbajul participanţilor şi conţin concepte folosite de participanţi pentru structurarea lumii lor, sensurile acestor concepte, „teoriile” folosite pentru a da seama de ceea ce se întâmplă.

- Totuşi, mult din viaţa socială este rutină, fiind produsă / condusă într-o manieră de la sine înţeleasă, nereflexivă.

- Doar atunci când au loc investigaţii sociale sau când viaţa socială este bulversată sau încetează să mai fie predictibilă, actorii sociali sunt forţaţi să caute / construiască de o manieră conştientă sensuri şi interpretări.

- Prin urmare, sociologii trebuie să găsească proceduri care să încurajeze această reflecţie pentru a descoperi astfel sensurile şi interpretările, teoriile.

- La final este necesar să fie adunate împreună fragmentele de sensuri disponibile prin produsele lor exterioare.

Paşi unei cercetări de tip abductiv - extraşi de Blaikie (2000: 118) din opera lui Schutz:

- sociologii observă anumite fapte şi evenimente cu privire la acţiunile oamenilor - pe baza acestor observaţii construiesc comportamente tipice sau paternuri de acţiune - pa baza paternurilor realizează un model de actor căruia îi atribuie conştiinţă - atribuie acestor conştiinţe fictive un set de noţiuni, scopuri, obiective tipice - aceste „păpuşi” sunt investite cu un sistem de semnificaţii ce îşi au originea în problema

ştiinţifică a sociologului, nu într-o biografie particulară - păpuşile sunt inter-relaţionate - se ajunge astfel la un model al lumii sociale de zi cu zi - sistemul de constructe tipice trebuie formulat în acord cu câteva principii: consistenţă internă,

interpretare subiectivă, adecvare. - tipurile ideale trebuie verificate; dacă au valoare predictivă sau nu.

ALEGEREA STRATEGIEI DE CERCETARE

Alegerea unei strategii de cercetare se face în principal în funcţie de întrebările de cercetare iar uneori se aleg strategii diferite pentru întrebări diferite în cadrul aceleiaşi cercetări. În unele cazuri este posibil ca pentru aceeaşi întrebare de cercetare să folosim mai multe strategii. De exemplu, pentru a răspunde la o întrebare de cercetare cu privire la cauzele / motivaţiile absenteismului de la


66

locul de muncă, putem selecta o teorie adecvată şi să o testăm (strategia deductivă) sau putem înţelege munca şi viaţa persoanelor implicate din punctul lor de vedere (strategia abductivă). Se pot ajunge astfel la explicaţii diferite ale absenteismului a căror eficienţă poate fi comparată prin intermediul eficienţei intervenţiilor pentru a reduce absenteismul. Uneori este destul de dificil să argumentăm nepărtinitor alegerea unei strategii (Kuhn susţine că acest lucru nici nu este posibil – incomensurabilitatea teoriilor / paradigmelor). Alegerea poate fi influenţată şi de tradiţia de cercetare, familiaritate (cu anumite metode, chiar programe de analiză care duc implicit spre o anumită strategie), audienţă (finanţatori, edituri, colegi, consumatori de cercetare). Tabelul 1 Relaţia dintre designuri şi strategii (Blaikie, 2000: 124)

Strategia de cercetare Obiective Inductivă Deductivă Retroductivă Abductivă

Tipuri de întrebări de cercetare

Explorare *** *** Ce Descriere *** *** Ce Explicare * *** *** De ce Predicţie ** *** Ce Înţelegere *** De ce Schimbare * ** ** Cum Evaluare ** ** ** ** Ce şi de ce Impact ** ** ** ** Ce şi de ce

* = intensitatea activităţii de cercetare Rolul cercetătorului este privit destul de diferit în cadrul strategiilor de cercetare analizate. Inductivismul este asociat cu statutul de observator detaşat; la fel şi deductivismul, chiar dacă se recunoaşte faptul că detaşarea totală este imposibilă (pentru că observaţia este întotdeauna impregnată teoretic). Abductivismul şi retroductivismul constructivist) sunt asociate cu ipostaze diferite precum: reporter de încredere, mediator de limbaj, partener reflectiv, conştientizator, etc. – dar toate au în spate aceeaşi idee de implicare, de perspectivă din interior. Câteva concluzii despre strategiile de cercetare:

- strategiile cu asumpţii ontologice diferite nu pot fi combinate - metodele de colectare şi analiză a datelor pot fi folosite indiferent de strategie dar pot fi

combinate doar atunci când sunt folosite cu aceleaşi asumţii ontologice; dacă sunt utilizate secvenţial atunci regula poate fi încălcată.

- deoarece nu există o cale de a decide care strategie este mai bună, mai productiv este ca diferitele comunităţi paradigmatice să coopereze

CUVINTE CHEIE

KEY POINTS


67

LECTURI RECOMANDATE

Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 4: Strategies for answering research questions, pp. 85-127


CAPITOLUL 7 TEORII, MODELE, CONCEPTE ŞI VARIABILE

Teorii şi modele

Tipuri de teorii Relaţia dintre teorie şi cercetare Tipuri de modele Relaţia dintre teorii, modele şi strategii

Concepte şi variabile Definirea operaţională a conceptelor Variabilele Unitatea de analiză Relaţiile Analiza cauzalităţii

CHAPTER GUIDE

TEORII ŞI MODELE

Definiţiile date teoriei din ştiinţele sociale sunt dintre cele mai numeroase. Uneori teoria este definită direct prin conţinutul ei ca „o speculaţie raţională şi precisă asupra răspunsului la o problemă de cercetare şi care include motivele pentru care răspunsul propus este corect” (King et al., 2000) sau indirect, prin funcţiile sale considerându-se că „o teorie propune explicaţii ale unor aspecte ale vieţii sociale ce formează paternuri ne-aleatoare” (Blaikie, 2000: 143). Dacă o legăm de elementul central al unui design de cercetare - întrebările de cercetare -, teoria poate fi definită ca o încercare de a răspunde la întrebările de tip „de ce”. Teoriile pot diferi prin complexitate (număr de variabile), nivel de abstractizare şi scop. După gradul explicativ teoriile pot fi clasificate în sisteme de clasificare ad-hoc, taxonomii, cadre conceptuale, sisteme teoretic şi sisteme empirico-reoretice. După scop distingem între marile teorii (macro-teoriile), teoriile de rang mediu, teoriile substantive şi teoriile formale (Blaikie, 2000: 143-145).

TIPURI DE TEORII

De asemenea, teoria poate fi privită din perspectiva teoreticienilor sau a cercetătorilor (Blaikie, 2000: 142-143), imaginile rezultate suprapunându-se doar parţial cel mai adesea. Teoria teoreticienilor vizează înţelegerea vieţii sociale prin intermediul unor idei şi concepte de bază. Acest tip de teorie este destul de îndepărtat de „lumea reală”, nu are o legătură directă cu rezultate de cercetare, nu este testată sistematic prin cercetare. Acest tip de teorie poate fi privită din mai multe perspective: istoria gândirii sociale, opera marilor teoreticieni, şcoli teoretice sau perspective, strategii de teoretizare. De cealaltă parte, teoria cercetătorilor este o teorie ce este cercetată sau testată, fiind generată uneori chiar în timpul cercetării. Este privită ca un set de afirmaţii despre relaţiile dintre concepte, având un anumit nivel de generalitate, ce sunt testabile empiric şi care au un anumit grad

Teorii, modele, concepte şi variabile

69

de validitate. Între cele două tipuri de teorii există conexiuni şi comunicare sub diferite forme. Astfel, teoria teoreticienilor oferă cercetătorilor o modalitate de a privi realitatea socială, incluzând aici asumpţii ontologice şi epistemologice, un limbaj cu care să descrie şi să explice realitatea socială, idei teoretice generale necesare pentru contextualizarea şi direcţionarea cercetării, explicaţii posibile sau propuneri de ipoteze. Reciproc, teoria cercetătorilor oferă sprijin pentru explicaţiile teoretice propuse, susţin sau infirmă ipotezele (implicaţiile teoriei). Chiar dacă cele două tipuri de teorii păstrează un grad de interconexiune, cel mai adesea se consideră că ştiinţele sociale sunt caracterizate printr-o ruptură între ele, o ruptură între teorie şi cercetare, legăturile reale dintre ele lipsind. Desigur, legături false apar uneori sub diferite forme fie prin adoptarea unei perspective teoretică înainte de realizarea cercetării (această perspectivă este prezentată cel mai adesea în capitolele teoretice, separat de activitatea de cercetare, fiind ignorată apoi), fie prin integrarea rezultatelor cercetării într-o perspectivă teoretică după realizarea propriu-zisă a cercetării. Relaţia dintre teorie şi cercetare a constituit un subiect de interes pentru mulţi sociologi, soluţiile propuse fiind dintre cele mai diferite, fapt pentru care le vom prezenta pe cele mai cunoscute în continuare.

RELAŢIA DINTRE TEORIE ŞI CERCETARE

Principalii autori care au constatat şi criticat ruptura dintre sistemele macro-teoretice şi empirism au fost Merton şi Mills. Pentru unirea celor două perspective ei au propus ca soluţii teoria de rang mediu respectiv imaginaţia sociologică. Alte încercări relevante de a lega teoria şi cercetare le aparţin lui Turner (paşi liniari) şi Wallace (procesul ciclic de construcţie şi testare a teoriilor).

TEORIA DE RANG MEDIU

Teoriile de rang mediu sunt teorii mai puţin abstracte decât macro-teoriile. Ele sunt adesea un set de asumpţii din care sunt derivate logic ipoteze ce sunt apoi investigate empiric. Exemple de astfel de teorii sunt teoria grupului de referinţă sau teoriile mobilităţii sociale. Teoriile de rang mediu pot fi unite uneori în grupuri de teorii, în reţele. Deşi este preocupat în principal de testarea (deductivă a) unor teorii Merton evidenţiază şi câteva aspecte interesante legate de generarea teoriilor. Cel mai cunoscut dintre acestea este fenomenul de serendipitate care se referă la faptul că pornind de la anumite constatări (empirice) ne-anticipate, anormale, inconsistente cu teoriile vechi, pot fi dezvoltate noi teorii sau extinse cele vechi cu condiţia ca omul de ştiinţă să fie stimulat de acestea şi să aibă suficientă curiozitate, creativitate, capacitate de a vedea generalul în acel particular (această ultimă fază de generare a teoriilor este similară cu ceea ce se întâmplă în ultimele stagii ale strategiei abductive). O altă cale de generare / dezvoltare a teoriilor are loc ca urmare a apariţiei unor date noi, ce depăşesc cadrul conceptual şi care fac necesară încorporarea unor noi concepte în cadrele conceptuale vechi. O a treia modalitate în care datele empirice influenţează teoria constă în apariţia unor noi proceduri de cercetare care produc date noi, inaccesibile anterior, care duc la ipoteze noi şi astfel la modificări în anumite arii ale teoriei. Cercetarea empirică ajută de asemenea şi la clarificarea conceptelor (prin faptul că urmăreşte identificarea indicatorilor în realitate).

IMAGINAŢIA SOCIOLOGICĂ

În lucrarea sa cu acelaşi titlu, Mills critică atât marile teorii cât şi empirismul. El consideră că producerea unei scheme universale prin intermediul căreia să poată fi înţeleasă natura societăţii şi vieţii sociale este imposibilă şi reciproc, că empirismul abstract (identificat cu ancheta pe bază de chestionar), a-teoretic, bazat pe operaţionalizare a inhibat utilizarea altor moduri de a face cercetarea sociologică (poate fi făcută şi altfel decât prin chestionar). Soluţia propusă de Mills nu constă într-o miraculoasă cale de mijloc aşa cum poate ne-am aştepta ci în imaginaţia sociologică.

ELEMENTELE LINIARE

Pentru Turner conceptele constituie cărămizile din care sunt construite teoriile. Pentru a se asigura înţelegerea, conceptele trebuie definite. Pe baza conceptelor se realizează apoi afirmaţiile care la


70

rândul lor iau diferite forme teoretice cum ar fi meta-teoria, schema analitică, schema propoziţională sau schema modelatoare (Figura 8). Meta-teoria vizează identificarea asumpţiilor ontologice şi epistemologice ce stau la baza unei teorii. Schema analitică se referă la conceptualizări ale proprietăţilor de bază ale relaţiilor din lumea socială. Pot fi naturaliste sau senzitive, diferenţa dintre ele constând în gradul de stricteţe, rigurozitatea definirii, ideea că pot fi aplicate sau nu dincolo de timp şi spaţiu. Schema propoziţională este mai legată de cercetarea aplicată, legând două sau mai multe variabile (variaţia unui concept duce la variaţia celuilalt). Pot diferi după gradul de abstractizare şi modul de organizare, deosebindu-se trei tipuri de scheme propoziţionale: axiomatice (exprimate în limbaj formal prin utilizarea argumentelor logice; organizate ierarhic; sunt menţionate şi condiţiile în care se aplică), formale (cele mai răspândite; nivel ridicat de generalitate şi abstractizare; însoţite adesea de precizarea „celelalte condiţii fiind egale”) şi empirice (derivate din evenimente particulare ce au loc în contexte specifice). Schema modelatoare constă în reprezentări diagramatice sau pictoriale ale evenimentelor şi proceselor sociale. Figura 8 Elementele teoriei (Blaikie, 2002: 154, după Turner, 1991: 8)

scheme meta-teoretice scheme analitice

definiţii concepte afirmaţii formate scheme propoziţionale scheme modelatoare

Tipurile de teorie prezentate anterior au valoare diferită pentru construirea teoriei (Figura 9), potenţialul cel mai ridicat avându-l schemele analitice, propoziţiile formale, modele analitice şi propoziţiile de rang mediu. Figura 9 Relaţiile dintre abordările teoretice şi potenţialul de construire a teoriei (Blaikie, 2000: 157, după

Turner, 1991: 26)

Relaţia ideală Potenţialul de construire a teoriei

Meta-teorie Filosofie interesantă Scheme analitice naturaliste Scheme analitice senzitive

Axiomatice când este Propoziţii formale Foarte probabil să genereze posibil teorie testabilă

Modele analitice Pot genera teorie dacă Propoziţii de rang mediu sunt făcute mai abstracte Modele cauzale Date care au nevoie de Generalizări empirice interpretare teoretică

PROCESE CICLICE

O altă tentativă de a lega teoria şi cercetarea îi aparţine lui Wallace. Soluţia propusă de Wallace poartă numele de procese ciclice (ongoing cicles) fiind preluată sub o formă aproape identică şi de


71

Vaus (Vaus, 2001). Conform acestor autori, logica inductivă şi deductivă trebuie îmbinate sau altfel spus strategiile respective să fie combinate sub forma unei legături explicite între teorie şi cercetare (vezi şi schema lui Vaus după Wallace în capitolul ...). Punctul de start al acestui ciclu poate fi fie teoria, dacă dorim să o testăm, fie colectarea datelor dacă dorim să construim o teorie (Figura 10). Figura 10 Ciclul construcţiei şi testării teoriei (Blaikie, 2000: 158; după Wallace, 1971, 1983 şi Vaus, 1995)

După Blaikie (2000), modelului ciclic îi pot fi aduse câteva critici legate de reprezentarea fazei inductive care este prezentată prea simplist (aici are loc un proces complex de încercare şi eroare similar cu abductivismul) sau de lipsa din schemă a conceptelor şi a sensurilor actorilor sociali.

TIPURI DE MODELE

Similar cu conceptul de teorie şi cel de model se caracterizează prin numeroase sensuri în ştiinţele sociale. Toate au în comun faptul că propun o privire sintetică asupra unei realităţi şi credinţa că utilizarea lor aduce obligatoriu un plus de sofisticare şi legitimare unei cercetări. Lucrările din ştiinţele sociale evidenţiază câteva sensuri pentru conceptul de model (tipuri de modele) cum ar fi descrierile abstracte, sinonim cu teoria, modele conceptuale, corespondentul mecanismelor, reprezentări digramatice sau matematice (Blaikie, 2000: 165-177). Descrierile abstracte se referă la tipificările făcute de sociolog sau aşa numitele constructe de rang doi de către Schütz, tipuri ideale la Weber sau tipuri construite la Becker. Utilizarea conceptului de model ca sinonim cu cel de teorie, chiar dacă distingem între model ca teorie generală cu o componentă ontologică puternică şi teorie ca un răspuns la o întrebare de cercetare, specifică trebuie evitată. Modele conceptuale constituie seturi de concepte relaţionate şi deseori parte a unei perspective teoretice. Modele teoretice conţin concepte şi idei explicative relativ la un fenomen particular. Împrumutarea / translatarea unor teorii şi concepte

teorie

propoziţii testabile

generalizări empirice

colectarea datelor

analiza datelor

ipoteze testarea teoriei

Punctul de start pentru construcţia teoriei

deducţie inducţie

operaţionalizarea conceptelor

Punctul de start pentru testarea teoriei


72

din domenii ştiinţifice mai dezvoltate în altele mai puţin dezvoltate (de exemplul organicismul lui Spencer preluat din biologie) ne oferă un alt sens pentru conceptul de model, acela de analog / corespondent al unor mecanisme. Reprezentările diagramatice indică paternuri ale relaţiilor, secvenţe de timp, legături cauzale, conceptele fiind dispuse spaţial iar legăturile (sens, tip, intensitate) dintre ele fiind marcate prin linii şi săgeţi, uneori de grosimi diferite şi însoţite de anumite semne (+, -). Reprezentările matematice pot lua forme precum formalizarea teoriilor, organizarea şi identificarea paternurilor din date, jocuri de tipul „ce ar fi dacă”, substitute pentru teorii.

TEORII, MODELE ŞI STRATEGII

În funcţie de specificul (producerea unei teorii versus testarea ei; modul în care se ajunge la explicaţie sau înţelegere) fiecărei strategii de cercetare îi sunt adecvate anumite tipuri de modele. Această relaţie este prezentată sintetic în Tabelul 2. În cazul strategiei inductive descrierile abstracte pot fi generalizări primare sau reţele de astfel de generalizări iar reprezentările matematice se referă la modelarea matematică a datelor (statistici primare până la simplificări matematice complexe ale paternurilor relaţiilor). În cazul strategiei deductive putem privi argumentele de tip deductiv ca modele teoretice iar relaţiile aşteptate dintre concepte pot fi reprezentate sub forma unor diagrame sau reprezentări matematice (aceasta este practica obişnuită printre cercetătorii cantitativi în prezent). Modelele au un rol foarte important în cadrul strategiei retroductive. Ele sunt folosite pentru a oferi descrieri abstracte ale regularităţilor şi a construi apoi „imagini” ale mecanismelor (în această ultimă situaţie apar şi analogiile care constituie un stimul pentru producerea acestor imagini). În cadrul strategiei abductive producerea şi testarea teoriei sunt strâns întrepătrunse (la fel datele şi ideile teoretice) pe tot parcursul activităţii de cercetare, modelele apărând aici sub forma unor descrieri abstracte (tipuri ideale dacă ne gândim la Weber, Schütz sau Becker). Aceste tipuri ideale pot fi privite ca modele ale actorilor sociali, situaţiilor sociale sau proceselor sociale. Tabelul 2 Relaţia dintre teorie, modele şi strategii de cercetare (după Blaikie, 2000: 177)

Strategia de cercetare Natura teoriei Utilizarea modelelor Inductivă Formă:

Proces:

Generalizări / legi Reţele de propoziţii (generalizări) Generate prin inducţie din date

Descrieri abstracte Reprezentări matematice Cadre conceptuale

Deductivă Formă: Proces:

Argumente de tip deductiv ce produc ipoteze Ipoteze testate prin verificarea lor prin intermediul datelor

Modele teoretice Reprezentări diagramatice Reprezentări matematice

Retroductivă Formă: Proces:

Structuri generative sau mecanisme Mecanisme modelatoare Stabilirea existenţei lor

Descrieri abstracte ale regularităţilor Poate implica folosirea analogiilor

Abductivă Formă: Proces:

Descrieri şi explicaţii sociale ştiinţifice (Social scientific accounts) Tipuri ideale Generate din concepte / sensuri / descrieri / explicaţii (accounts) ale vieţii cotidiene

Descrieri abstracte (tipuri ideale)

CONCEPTE ŞI VARIABILE

Conceptul este o idee exprimată în cuvinte sau sub forma unui simbol. Conceptele constituie limbajul / jargonul, cărămizile unei discipline. Am văzut anterior că teoriile şi modelele sunt constituite din concepte, că specifică relaţiile dintre acestea şi cauza / motivaţia existenţei acestor relaţii. Principalul rol al conceptelor este de a lega teoriile de realitatea empirică. Alte roluri ale conceptelor vizează construcţia cadrului teoretic, formularea problemei de cercetare, determinarea datelor ce vor fi culese, descrierea şi comentarea rezultatelor obţinute.


73

Rolul şi sursa conceptelor diferă în funcţie de strategia de cercetare. În cazul strategiilor inductivă şi deductivă cercetătorul selectează şi defineşte conceptele relevante înainte de realizarea propriu-zisă a cercetării. În strategia abductivă conceptele şi definiţiile lor pot fi derivate din cele folosite de subiecţii cercetării pe parcursul cercetării printr-un proces de abstractizare. Există patru tradiţii în folosirea conceptelor: ontologică, operaţionalistă, senzitivistă şi hermeneutică (Blaikie, 2000). Tradiţia ontologică se ocupă cu stabilirea unui set de concepte care să identifice trăsăturile principale ale lumii sociale şi care sunt considerate esenţiale pentru înţelegerea societăţii, a instituţiilor şi chiar a unor situaţii sociale particulare (de exemplu sistemul acţiunii sociale a lui Parsons sau teoria structurării a lui Giddens). Tradiţia operaţionalistă vizează transformarea conceptelor în variabile pentru a le măsura. Exponenţii principali al acestei tradiţii sunt Durkheim (accent pe necesitatea de a defini clar şi consistent conceptele) şi Lazarsfeld (operaţionalizarea conceptelor). De aici şi cele două limbaje ale ştiinţelor sociale, cel al conceptualizării şi cel al operaţionalizării. Limbajul conceptualizării este folosit de sociologi pentru a-şi expune teoriile şi rezultatele iar cel al operaţionalizării este folosit pentru a transforma limbajul teoretic în limbaj empiric, conceptele teoretice în concepte empirice pentru a le identifica / măsura în lumea reală, empirică (a le transforma în variabile). De exemplu, conceptul de clasă socială poate fi definit ca „o categorie de indivizi ce ocupă o poziţie similară intr-o structură rezultată din distribuirea resurselor economice” şi poate fi măsurat operaţional prin indicatorul / variabila „venit net obţinut în ultima lună din salarii”. Principala problema relativ la concepte e că au grade diferite de abstractizare şi de aici că pot fi legate mai greu sau mai uşor de fenomene concrete (rata sinuciderii versus comportament deviant). O altă limită o constituie faptul că este ignorat aspectul interpretativ al conceptelor, al definirii sociale a lor, de unde şi recomandarea de a utiliza această abordare doar în cazul subiectelor unde acest aspect nu apare. Tradiţia senzitivistă încearcă să păstreze avantajele oferite de tradiţia operaţionalistă eliminând în acelaşi timp caracterul exterior al definirii conceptelor. Existenţa unor teme de cercetare care nu permit identificarea conceptelor relevante sau definirea lor clară înainte de contactul cu terenul constituie principalul argument pentru alegerea acestei tradiţii. Spre deosebire de tradiţia operaţionalistă (impune o definiţie din start), tradiţia senzitivistă porneşte de la o definiţie aproximativă a conceptului care ne spune după ce anume să ne uităm (Blumer) pentru a permite cercetătorului să exploreze sensurile comune. Pe parcursul cercetării, în urma interacţiunii dintre teren şi activitatea de cercetare, definiţia iniţială este rafinată, ajungându-se (uneori) în final la o definire operaţională. După unii autori (Denzin) tradiţia senzitivistă este calea spre varianta operaţională a conceptului la care trebuie să se ajungă în final. Conform tradiţiei hermeneutice conceptele ştiinţifice îşi au origine în limbajul popular. Rolul sociologului este de a pătrunde sensul acestor concepte ordinare (populare) şi apoi printr-un proces de abstractizare / interpretare de a le transpune în concepte ştiinţifice. Chiar dacă sensurile folosite de oameni diferiţi în contexte diferite pentru a defini o realitate / situaţie pot fi diferite, sociologul poate media între aceste sensuri printr-un proces de re-examinare şi reflecţie, producând un set de categorii care să captureze utilizările acestor concepte diferite şi sensurile lor. Tradiţiile conceptuale şi strategiile de cercetare sunt multiplu inter-conectate chiar dacă există afinităţi între anumite tradiţii şi strategii. Astfel, tradiţia ontologică apare în cazul tuturor strategiilor fiind respinsă uneori de abductivişti; operaţionalismul este mai legat de strategiile inductivă şi deductivă (aici e cel mai evident); abductivismul e asociat cu tradiţiiile senzitivă şi în special hermeneutică; strategia retroductivă are legături mai complexe cu toate tradiţiile conceptuale, fiind legată însă mai mult de tradiţiile ontologică, operaţionalistă şi senzitivistă. Utilizarea aceloraşi concepte (etichete conceptuale mai degrabă) în fiecare din cele patru tradiţii pune deseori problema sensului dat acestora. Relativ la concepte, situaţia actuală din ştiinţele sociale, poate fi caracterizată cel mai bine de sintagma „junglă conceptuală” (Gerring, 2001). Nu


74

numai că există etichete conceptuale diferite pentru aceeaşi realitate dar aceleaşi concepte au deseori nenumărate definiţii în funcţie de tradiţie sau autor. Ce se poate face în această situaţie? După Gerring (2001) sunt posibile câteva soluţii. Una dintre acestea ar consta în trecerea de la discutarea conceptelor la discutarea fenomenelor în sine, a lucrurilor în cauză şi nu a termenilor. Este puţin probabil însă ca această soluţie să funcţioneze în practică deoarece ea duce la o posibilă regresie la infinit (Cum pot să se înţeleagă însă două persoane care folosesc etichete diferite pentru aceeaşi realitate?). Evitarea utilizării conceptelor cu grad ridicat de generalitate şi utilizarea în locul lor a unora mai concrete constituie o altă posibilă soluţie. Ne întrebăm însă dacă mai este posibilă generalizarea în aceste condiţii? O a treia soluţie propune definirea atentă a termenilor şi utilizarea aceloraşi sensuri pentru contexte diferite. Care vor fi însă termenii selectaţi şi care vor fi definiţiile adoptate pentru aceştia? Faptul că asistăm la mutaţii continue (renunţări, apariţii de concepte, modificări ale sensurilor) la nivel conceptual poate fi un indicator al imaturităţii ştiinţelor sociale (caracter multi-paradigmatic, lipsa punţilor de legătură între paradigme, revoluţii ştiinţifice dictate mai mult sau mai puţin de mode ştiinţifice). Pe de altă parte însă, conceptele sunt judecate şi în funcţie de utilitatea lor, acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care unele dispar lăsând locul altora. Câteva criterii de analiză a conceptelor sunt coerenţa (cât de coerente intern şi diferenţiate extern sunt atributele conceptului faţă de conceptele vecine), operaţionalizarea (poate distinge conceptul între referenţii proprii şi alţi referenţi; cât de clare sunt graniţele; cum ne dăm seama când îl vedem), validitatea (dacă măsoară ceea ce trebuie să măsoare), unitatea relativ la câmpul de cercetare (cât de folositor este conceptul comparativ cu alţi termeni apropiaţi), rezonanţa (cât de familiar este conceptul), rangul contextual (în câte contexte lingvistice poate fi utilizat), simplitatea (cât de scurte sunt termenul şi lista lui de atribute), unitatea analitică / empirică (cât de folositor este într-un context analitic / teoretic particular sau pentru un anumit design) (Gerring, 2001: 40).

DEFINIREA OPERAŢIONALĂ A CONCEPTELOR

Orice demers de cercetare presupune definirea conceptelor şi aceasta cu atât mai mult în ştiinţele sociale, pentru motivele menţionate anterior. Definirea conceptelor implică două tipuri de definire, una nominală şi una operaţională. Deoarece conceptele, prin natura lor, nu sunt direct observabile şi în consecinţă, măsurabile soluţia operaţionalizării s-a impus la scară largă în ştiinţele sociale. Procesul de transformare, traducere a conceptelor în ceva observabil, care să poate fi măsurat, începe cu definirea nominală a conceptului, adică stabilirea unei liste de definiţii, alegerea unei definiţii, stabilirea dimensiunilor şi a sub-dimensiunilor, continuând cu definirea operaţională adică stabilirea observaţiilor care vor măsura conceptul (indicatorii care vor fi utilizaţi). O ilustrare a acestui proces este prezentată în exemplul următor: Exemplul 4 Definiţia operaţională a conceptului de bunăstare

concept

bunăstare

dimensiuni

financiară socială materială fizică psihologică emoţională

sub-dimensiuni

avere venituri discriminare

alte sub-dimensiuni transferuri sociale

afaceri salariale activităţi independente

compensaţii

indicatori salariul net pe lună de la

locul de muncă principal salariul net pe lună de la locul de muncă secundar

prime şi premii (net pe an)


75

Trecerea de la nivelul nominal la cel operaţional al definirii conceptelor pune problema validităţii şi a fidelităţii. Indicatorii trebuie să îndeplinească două condiţii fundamentale şi anume validitatea şi fidelitatea (Vaus, 1995; Rotariu, 1997). Validitatea se referă la condiţia ca indicatorul să măsoare ceea ce ne propunem să măsoare iar condiţia fidelităţii cere ca indicatorul să măsoare la fel în condiţii similare (testarea repetată să ducă la acelaşi rezultat, scor). Aceste condiţii nu sunt uşor de realizat, putând să apară diferite probleme. De exemplu, relativ la condiţia fidelităţii, în cazul în care constatăm existenţa unei diferenţe de măsură de la un moment de timp la altul, nu suntem siguri la modul absolut dacă această diferenţă se datorează unei schimbări reale a stării de fapt sau este cauzată de un instrument prost / măsură proastă. Există trei modalităţi principale prin care putem estima validitatea. În cazul validităţii de criteriu putem compara rezultatele obţinute în prezent cu cele obţinute în trecut problema fiind că cel mai adesea nu ştim dacă măsura iniţială este validă deoarece există puţine măsuri stabilite pentru conceptele din ştiinţele sociale). În aceste condiţii, ar fi mai utilă compararea aceleiaşi măsuri pe două populaţii pentru care ştim cum ar trebui să iasă rezultatele. Validitatea de conţinut sau cât de bine surprind măsurile diversele aspecte ale conceptului aşa cum l-am definit pune probleme relativ la numărul indicatorilor, importanţa diferită a acestora, prin urmare a selecţiei lor care nu de puţine ori este relativă. Validitatea de construct sau măsura în care rezultatele obţinute corespund cu aşteptările teoretice ne face să ne întrebăm dacă aceste aşteptări sunt corecte, îndreptăţite. Indicatorii trebuie să îndeplinească simultan ambele condiţii deoarece acestea sunt legate dar nu identice. Un indicator / o măsură poate fi fidel fără a fi şi valid sau altfel spus poate să măsoare constant greşit (Vaus, 1995; Rotariu, 1997; Babbie, 1999). În practică, cel mai adesea este dificil să obţinem măsuri perfecte, scopul fiind maximizarea validităţii şi fidelităţii. Atunci când folosim indicatori slabi / improprii pentru a măsura conceptele apare ceea ce numim eroare de măsurare.30 Erorile de măsurare sunt de mai multe tipuri şi anume aleatoare, constante şi corelate. Erorile aleatoare sunt erori nesistematice, măsura rezultată oscilând în jurul unei valori (este când mai mare, când mai mică). Eroarea constantă , numită şi distorsiune (Rotariu, 1992) are ca rezultat măsuri sistematic mai mari sau mai mici decât valoarea reală. În cazul erorii corelate sensul şi mărimea erorii corelează cu anumite caracteristici ale subiecţilor (eroarea este mai mare sau mai mică în funcţie de anumite caracteristici).

UNITATEA DE ANALIZĂ

În strânsă legătură cu indicatorii unui concept se află unitatea de analiză. Unitatea de analiză sau de la „cine” vor fi culese informaţiile despre ce anume va fi studiat, descris, explicat constituie un alt element important al unui design de cercetare. Câteva exemple de unităţi de analiză sunt: individul, gospodăria, clasa, naţiunea, articolul, ziarul, emisiunea, unitatea economică, partidul, etc. În practică, datele utilizate sunt deseori obţinute prin combinarea altor date situate la un nivel inferior rezultând aşa numitele date de tip agregat. Să ne imaginăm de exemplu că avem la dispoziţie date despre elevii din anumite şcoli (date la nivel individual). Dacă folosim această informaţie pentru a descrie situaţia la nivelul acelei şcoli (şcolilor în general) atunci unitatea de analiză este individul iar dacă facem comparaţii între şcoli, unitatea de analiză devine şcoala. Chiar dacă datele sunt la nivel agregat putem analiza şi elementele componente (indivizii) numai că trebuie să avem grijă la transpunerea inferenţelor de la nivelul superior la cel inferior. Alegerea unităţii de analiză depinde de obiectivele studiului / întrebările de cercetare. Această alegere nu este o sarcină uşoară întotdeauna. De exemplu, dacă vrem să investigăm teoria lui Riesman cu privire la mutaţia culturală a conducerii comportamentului dinspre exterior (outer-

30 Erorile de măsurare au cu siguranţă şi alte cauze, cel puţin la fel de importante, şi ne referim aici în principal la aspectele legate de activitatea practică de culegere a datelor.


76

ditected) spre interior (inner-directed) (motivaţia comportamentului în funcţie de valori interne versus externe), este destul de dificil să avem ca unitatea de analiză individul (nu putem să întrebăm indivizii din trecut). Putem însă investiga artefactele produse de aceştia, de exemplu reclamele (unitatea de analiză) din revistele pentru femei şi să ne intereseze dacă reclamele au apelat în timp într-o măsură mai mare sau nu la standardele celorlalţi. De ce este important să identificăm unitatea de analiză? Confuzia la nivelul unităţii poate duce la concluzii false deoarece concluziile pe care le obţinem depind de unitatea de analiză. Cea mai cunoscută eroare rezultată în urma confundării unităţilor de analiză se numeşte eroare ecologică (ecological fallacy) şi apare atunci când date la nivel agregat sunt utilizate pentru a face inferenţe la nivel individual. De exemplu, faptul că la nivelul secţiilor de vot din Cluj-Napoca (alegeri locale 2004) s-a observat o corelaţie între votul pentru primar şi ponderea populaţiei de etnie maghiară nu înseamnă neapărat că maghiarii au votat cu un anumit candidat mai mult decât cu celălalt (chiar dacă datele la nivel individual au arătat că această corelaţie e reală). Un alt exemplu de eroare ecologică îl constituie chiar studiul lui Durkheim asupra sinuciderii (rata sinuciderii variază pozitiv cu nivelul integrării sociale, ambele măsuri fiind la nivel agregat, concluzia fiind extinsă şi la nivel individual însă).

VARIABILELE

Ceea ce observăm cu privire la unităţile de analiză sunt anumite caracteristici pe care le numim variabile. Acestea pot varia între unităţi (de exemplu vârsta, genul, venitul, etc.) dacă unitatea este individul) sau pot varia relativ la aceeaşi unitate în timp sau ambele. O greşeala frecventă care se face cu privire la variabile este confundarea cu atributele lor. Această confuzie este oarecum justificată prin faptul că în anumite situaţii de analiză, caracteristicile variabilelor pot să devină ele însele variabile (transformarea unei variabile nominale multiple în mai multe variabile aşa numite fictive sau „dummy”, cu scopul de a le putea include în analizele statistice de tip cantitativ). După relaţia cu cercetarea variabilele pot fi clasificate în explicative (interne) şi externe (Kish, 1959 apud Singleton et al., 1988). La rândul lor, variabilele explicative sunt dependente (sau prezise) şi independente (sau predictori) iar cele externe controlate şi necontrolate. În funcţie de specificul cercetării, o variabilă poate fi în cercetări diferite în oricare din aceste categorii. O altă clasificare a variabilelor distinge între variabile calitative (nominale sau ordinale) şi cantitative (de interval sau raport). Distincţia dintre acestea este importantă cel puţin din punctul de vedere al tipului de statistică (statistici) ce pot fi aplicate în funcţie de tipul de variabile implicate în analiză. Deosebim astfel între statisticile non-parametrice, adecvate pentru variabilele de tip calitativ, respectiv statisticile parametrice utilizate pentru variabilele cantitative. Dacă tipul de statistici calitative pot fi aplicate în cazul variabilelor cantitative, situaţia inversă este mai puţin întâlnită dar nu imposibilă (vezi variabilele de tip fictiv), ceea ce relativizează uşor distincţia dintre calitativ şi cantitativ şi cu aplicare la variabile.

RELAŢIILE

Scopul ultim (dacă ne limităm la perspectiva teoretică cel puţin) al cercetării sociale constă în găsirea sensului lumii sociale prin descoperirea relaţiilor persistente în timp dintre fenomene. Chiar dacă primii paşi în cadrul unei cercetări sunt concentraţi pe descriere, relaţiile sunt mai importante. Dacă observăm (descriem) faptul că albii economisesc mai mult decât negrii putem trage concluzia că primii sunt mai raţionali, mai adaptaţi pentru economia de tip capitalist dar dacă avem în vedere în acelaşi timp şi faptul că albii câştigă mai mult iar comparativ cu cât câştigă economisesc mai puţin obţinem o cu totul altă concluzie (relaţia dintre economisire şi rasă este afectată de alte variabile, venitul în acest caz). Două variabile au o relaţie dacă schimbări în una dintre ele este urmată de schimbări predictibile în cealaltă şi dacă menţinerea constantă a uneia nu este urmată de schimbarea celeilalte (în fapt relaţiile din ştiinţele sociale sunt aproape întotdeauna multivariate –


77

implicate mai multe variabile, prin urmare afirmaţiile anterioare trebuie nuanţate prin adăugarea celebrei sintagme „celelalte condiţii fiind egale”.

ANALIZA CAUZALITĂŢII

Pasul imediat următor stabilirii unei relaţii îl constituie analiza cauzalităţii. Pe lângă existenţa unei relaţii de asociere sau corelaţie, cauzalitatea presupune şi direcţia influenţei (sau stabilirea unei ordini temporale între variabile), non-falsitatea influenţei (adică eliminarea ipotezelor alternative), identificarea mecanismelor prin care are loc influenţa şi suportul teoriei. Aceste condiţii nu sunt deloc uşor de îndeplinit, uneori fiind problematică chiar stabilirea direcţiei influenţei. Dacă ne interesează de exemplu relaţia dintre contactul rasial şi prejudecata rasială influenţa poate fi din ambele sensuri (am prejudecăţi deci asta îmi influenţează contactul respectiv contactul influenţează prejudecăţile prin influenţa asupra familiarităţii şi a stereotipurilor). Falsitatea relaţiei se referă la situaţia în care două variabile interne sunt relaţionate cu una externă (variabila ascunsă). Pentru arăta că o relaţie nu este falsă trebuie să arătăm că atunci când variabilele exterioare sunt menţinute constante relaţia se menţine. Ce anume duce la un design de cercetare nedeterminat şi cum (King et al., 2000)? Ex. de inferenţă cauzală: E(y) = X1β1 + X2β2 Atunci când pentru parametrii β1 şi β2 nu putem estima soluţii unice designul este nedeterminat. Parametrii nu pot fi estimaţi atunci când avem mai puţine cazuri / observaţii decât inferenţele pe care dorim să le facem sau când putem prezice perfect o variabilă dependentă din una sau mai multe din variabilele explicative (multicoliniaritate).

CUVINTE CHEIE

KEY POINTS

LECTURI RECOMANDATE

Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 5: Concepts, theories, hypotheses, and models, pp. 128-182

Vaus, D. (2001) Research Design in Social Research, Sage Publications, London, Part I: What is research design, pp. 1-52

Creswell, J. (2003) Research design. Qualitative, quantitative and mixed methods approaches, Sage Publications, London, chapter 7: The use of theory, pp. 119-141, chapter 8: Definitions, limitations and significance, pp. 142-152


78


Pentru fiecare din următoarele afirmaţii precizaţi care este unitatea de analiză folosită.

a. În România la fiecare 1000 de femei cu vârsta între 20-24 ani, 30,4 au avut un avort în anul 1998.

b. În 1998 în România o familie aflată în sărăcie are nevoie în medie de 6,620 dolari pentru a trece pragul de sărăcie.

c. România are una dintre cele mai scăzute rate a cheltuielilor pentru cercetare dintre ţările foste comuniste.

d. În România rata avortului la 1000 de femei a avut următoarea dinamică:

CAPITOLUL 8 METODE ŞI INSTRUMENTE




CHAPTER GUIDE

Timpul culegerii datelor:

- secţional (prezent): - longitudinal (perioadă de timp): înainte şi după (impactul unei intervenţii), schimbare în

timp: prospectiv (serii de timp, studiul panel, studiul cohortă) sau retrospectiv (istorie orală sau de viaţă)

- istoric (în trecut) Tehnici cantitative şi calitative: termenii au o utilizare foarte largă referirile fiind la: metode (de culegere şi analiză a datelor), date, cercetare, cercetători, paradigme. Tehnici de culegere a datelor: cantitative (observaţia structurată, chestionarul, interviul structurat, analiza de conţinut a documentelor) şi calitative (observaţia participativă, observaţia semi şi ne-structurată, interviul focusat, interviul de adâncime, istoria de viaţă / orală, focus-grupul / interviul de grup, analiza de conţinut a documentelor) (Blaikie, 2000: 233). Tehnici de reducere a datelor: procesul este mult mai vizibil în cazul analizelor cantitative (codare, construirea indicilor, scalare, analiză factorială, analiză cluster) dar apare şi în cazul celor calitative (codare, tematizare, construirea de tipologii); distincţie între scală (presupune unidimensionalitate) şi indice (index – nu presupune unidimensionalitate) (ambele sunt măsuri compozite). Tehnici de analiză a datelor:

- cantitative: descriere (distribuţie, tendinţă centrală şi dispersie), asociere (corelaţie, varianţă şi covarianţă, regresie), cauzalitate (analiză factorială, analiză path, regresie), inferenţă (valoare pe eşantion la valoare în populaţie, diferenţă în eşantion la diferenţă în populaţie)

- calitative: descriere, generare de teorie (inducţie analitică, grounded teorie, categorizare, de la tipificări mundane la tipologii)

Preocupările cercetătorilor:

Metode şi instrumente

80

- cantitativi: să măsoare concepte (ce şi cum), să stabilească relaţii cauzale, să generalizeze, să replice (mai exact, să producă cercetări replicabile), să se concentreze asupra indivizilor.

- calitativi: să folosească punctul de vedere al actorilor sociali, să descrie în detaliu, foarte apropiat realitatea investigată, se concentrează asupra proceselor sociale, adoptă o abordare flexibilă, dezvoltă concepte şi teorii.

CUVINTE CHEIE

KEY POINTS

LECTURI RECOMANDATE

Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 7: Methodes for answering research questions, pp. 227-276

Bryman, A. (2004) Social research methods, Oxford University Press Blaikie, N. (2003) Analyzing quantitative data. From description to explanation, Sage Publications,

London, Babbie, E. (1998) The practice of social research, Wadsworth


CAPITOLUL 9 SURSE DE DATE. TIPURI ŞI FORME DE DATE.




CHAPTER GUIDE

Tipuri de date: primare (produse de cercetător în cadrul cercetării respective), secundare (produse de institute sau cercetători cu ocazia altor cercetări), terţiare (date rezultate în urma analizelor altor date = rezultatul analizei). Aprecierea calităţii şi corectitudinii datelor de tip secundar sau terţiar este mai dificil de făcut, controlul cercetătorului asupra producerii acestora fiind limitat sau nul. Pe de altă parte oferă un mare avantaj prin costul scăzut (bani şi timp) al obţinerii lor. Ele au fost produse cel mai adesea în baza unor scopuri şi întrebări de cercetare diferite de cele ale cercetătorului; este posibil de asemenea să nu includă toate informaţiile necesare acestuia sau să fie codate într-o formă neconvenabilă; pot fi vechi. În cazul datelor terţiare aceste dezavantaje sunt chiar mai mari. Forme de date: pot lua forma cuvintelor (la sursă, în timpul analizei, la prezentare) sau a cifrelor (curând după colectarea de la sursă, pentru analiză, pentru prezentare). Surse de date: în funcţie de contextul din care provin pot fi de tipul:

- context social natural: micro (indivizi, grupuri mici, episoade sociale), mezo (organizaţii, comunităţi, mulţimi, mişcări sociale) şi macro (instituţii, structuri sociale, naţiuni, organisme multi-naţionale), cvasi-experimente (proceduri experimentale folosite în afara laboratorului; schimbarea nu este produsă de cercetător şi nici nu este controlată de acesta)

- semi-natural: implică discuţia cu subiecţii în care aceştia raportează despre activităţile lor, atitudini, motive, practici, etc.; pot fi: caracteristici ale indivizilor (socio-demografice, percepţii, atitudini, valori, comportamente, cunoştinţe), indivizii ca informatori, indivizii reprezentativi, istorii de viaţă, indivizii ca studii de caz.

- context artificial: experimentul, simularea şi jocul - artefacte sociale: reprezintă urmele lăsate de activităţile sociale desfăşurate de actorii sociali:

statistici oficiale, documente publice, documente private, note personale Dilemă: ce perspectivă ontologică adoptăm, cea a cercetătorului sau cea a actorului social, altfel spus construcţii sociale sau construcţii sociologice (ce înseamnă un grup social: cum îşi reprezintă şi organizează sociologul lumea sau cum o fac actorii sociali; inegalitatea socială poate fi concepută ca structură de clasă, ierarhie de ocupaţii, aşa cum o fac sociologii dar şi în termeni de „insiders” şi „outsiders” sau cercuri concentrice în jurul propriei poziţii în societate)

Surse de date. Tipuri şi forme de date.

82

Selectarea datelor: trebuie să decidem cum anume selectăm datele, dacă este nevoie sau nu de o eşantionare a unităţilor de studiu, ce tip de eşantionare folosim; mult mai important: rata de răspuns.

CUVINTE CHEIE

KEY POINTS

LECTURI RECOMANDATE

Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 6: Sources and selection of data, pp. 183-226


London, Babbie, E. (1998) The practice of social research, Wadsworth


CAPITOLUL 10 ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR




CHAPTER GUIDE

Timpul culegerii datelor:

- secţional (prezent): - longitudinal (perioadă de timp): înainte şi după (impactul unei intervenţii), schimbare în

timp: prospectiv (serii de timp, studiul panel, studiul cohortă) sau retrospectiv (istorie orală sau de viaţă)

- istoric (în trecut) Tehnici cantitative şi calitative: termenii au o utilizare foarte largă referirile fiind la: metode (de culegere şi analiză a datelor), date, cercetare, cercetători, paradigme. Tehnici de culegere a datelor: cantitative (observaţia structurată, chestionarul, interviul structurat, analiza de conţinut a documentelor) şi calitative (observaţia participativă, observaţia semi şi ne-structurată, interviul focusat, interviul de adâncime, istoria de viaţă / orală, focus-grupul / interviul de grup, analiza de conţinut a documentelor) (233). Tehnici de reducere a datelor: procesul este mult mai vizibil în cazul analizelor cantitative (codare, construirea indicilor, scalare, analiză factorială, analiză cluster) dar apare şi în cazul celor calitative (codare, tematizare, construirea de tipologii); distincţie între scală (presupune unidimensionalitate) şi indice (index – nu presupune unidimensionalitate) (ambele sunt măsuri compozite). Tehnici de analiză a datelor:

- cantitative: descriere (distribuţie, tendinţă centrală şi dispersie), asociere (corelaţie, varianţă şi covarianţă, regresie), cauzalitate (analiză factorială, analiză path, regresie), inferenţă (valoare pe eşantion la valoare în populaţie, diferenţă în eşantion la diferenţă în populaţie)

- calitative: descriere, generare de teorie (inducţie analitică, grounded teorie, categorizare, de la tipificări mundane la tipologii)

Preocupările cercetătorilor:

- cantitativi: să măsoare concepte (ce şi cum), să stabilească relaţii cauzale, să generalizeze, să replice (mai exact, să producă cercetări replicabile), să se concentreze asupra indivizilor.

Analiza şi interpretarea datelor

84

- calitativi: să folosească punctul de vedere al actorilor sociali, să descrie în detaliu, foarte apropiat realitatea investigată, se concentrează asupra proceselor sociale, adoptă o abordare flexibilă, dezvoltă concepte şi teorii.

CUVINTE CHEIE

KEY POINTS

LECTURI RECOMANDATE

Neuman, L. (1997) Social research methods. Qualitative and quantitative approaches, Allyn & Bacon, chapter 7: Quantitative social science measurement, pp. 131-175


London, Babbie, E. (1998) The practice of social research, Wadsworth Silverman, D. (2004) Interpretarea datelor calitative, Polirom, Iaşi


CAPITOLUL 11 RAPORTUL DE CERCETARE. CONSIDERAŢII TEORETICE.

Proiectul de cercetare Raportul de cercetare

CHAPTER GUIDE

PROIECTUL DE CERCETARE

„Scopul unui proiect de cercetare este de a convinge cititorul că ceea ce se propune este important, relevant şi interesant; că designul studiului este valabil; şi că cercetătorul este capabil să realizeze cu succes studiul.” (Marshall şi Rossman, 1995, după Blaikie, 2000) Deşi adesea procesul de cercetare este prezentat ca un proces liniar (paşii ce trebuie urmaţi), cel mai adesea el este marcat de numeroase iteraţii, reluări şi paşi ciclici, deciziile de la fiecare pas afectând deciziile următoare, fiind posibilă revenirea la o decizie şi schimbarea ei. În plus, pe cât posibil, este foarte important ca fiecare decizie luată cu privire la designul de cercetare, să fie luată înainte de începerea propriu-zisă a cercetării (totuşi, în funcţie de tipul designului, posibilitatea practică a realizării acestui deziderat diferă). Propunerea (proiectul) de cercetare: Scopul propunerii este de a fi aprobată desfăşurarea cercetării şi obţinerea fondurilor necesare. Ea trebuie să demonstreze cât mai clar ce vrea să studieze, de ce şi cum anume se va desfăşura cercetarea. Componentele unei propuneri sunt următoarele: titlul: concis şi informativ; utilă uneori dividerea în titlu (subiectul) şi sub-titlu (localizarea studiului) problema cercetată: descrierea concisă a naturii problemei ce va fi investigată scopul şi importanţa: cu ce anume îşi propune să contribuie la cunoaştere şi de ce anume merită să cunoşti acest lucru background: inspectarea literaturii – cum a apărut problema, contextul, răspunsuri – pe scurt, o legătură cu stadiul actual al cunoaşterii în domeniu, cu referire la problemă planul de cercetare + metodele: ce date, de unde şi cum vor fi culese + cum vor fi analizate bugetul + justificarea bugetului: ce bani sunt necesari şi pentru ce anume, cum vor fi cheltuiţi (personal, echipamente, menţinerea funcţionării, călătorie, publicaţii, prezentări) + justificarea fiecărei cheltuieli timetable (planificarea activităţilor): planificarea duratei (perioadei) de desfăşurare a fiecărei componente de cercetare; uneori necesare rapoarte intermediare; adesea scrierea raportului este subestimată – ar trebui să i se aloce minimum un sfert din timpul desfăşurării întregului proiect output (rezultatele) aşteptat: contribuţia la cunoaştere; subliniate rezultatele ce pot avea o influenţă pozitivă şi directă asupra sectoarelor importante din societate (aspectul practic)

Raportul de cercetare. Consideraţii teoretice.

86

probleme etice: orice cercetare socială presupune o minimă intervenţie în viaţa socială şi prin urmare există riscul de a deranja anumite persoane; orice aspecte care pot deranja subiecţii trebuie explicitate şi precizate mijloacele prin care se vor rezolva (totuşi, dacă x ştie la ce cercetare participă / este rugat să participe poate refuza din pricina subiectului şi astfel rata de răspuns va fi mai mică) probleme şi limite: care sunt problemele (practice sau teoretice) care este posibil să apară şi cum vor fi rezolvate; listarea punctelor tari şi slabe ale designului de cercetare comunicarea rezultatelor: care vor fi modalităţile prin care rezultatele vor fi făcute publice şi cum se vor atinge populaţiile ţintă

RAPORTUL DE CERCETARE

CUVINTE CHEIE

KEY POINTS

LECTURI RECOMANDATE

Kumar, R. (1996) Research methodology. A step-by-step guide for beginners, Sage Publications, London, Step V: Writing a research proposal, pp. 167-186, Step VIII: Writing a research report, pp. 241-250,


Lectură: structura unei propuneri de cercetare + exemple (în dosar la biblioteca CCRIT)

Raportul de cercetare. Exemple şi analize.

87

CAPITOLUL 12 RAPORTUL DE CERCETARE. EXEMPLE ŞI ANALIZE.




CHAPTER GUIDE

CUVINTE CHEIE

KEY POINTS

LECTURI RECOMANDATE

Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge, chapter 8: Sample research design, pp. 277-305


Un exemplu de cercetare

88

UN EXEMPLU DE CERCETARE




CHAPTER GUIDE

1. Întrebarea de cercetare În literatura de specialitate apare constant faptul că femeile sunt mai religioase decât bărbaţii. La nivel descriptiv se constată că aşa este însă nu a încercat nimeni să explice de ce se întâmplă asta. Deci întrebarea noastră de cercetare va fi: De ce sunt femeile mai religioase decât bărbaţii? Explicaţiile date de alţi autori se refereau la diferenţele de socializare (diferenţe de rol), la rolurile şi poziţiile diferite ale celor două genuri în societate (stadiul de creştere a copiilor, participarea la forţa de muncă, orientarea spre familie). Cu privire la ultima teorie (teoria localizării structurale) poate fi imaginat următorul model (Vaus, 2002: 340): Figura 11 Relaţia dintre gen şi religiozitate

2. Ipotezele Pentru a testa cele trei căi de influenţă ale acestui model pot fi enunţate următoarele 7 ipoteze: i. Diferenţele de religiozitate dintre femei şi bărbaţi dispar dacă este îndepărtat efectul stadiului în

creşterea copiilor.

gender

orientarea spre familie

stadiul de creştere a copiilor

participarea la forţa de muncă

religiozitate


89

ii. Între bărbaţii şi femeile care nu au copii sau ai căror copii au devenit adulţi trebuie să existe diferenţe religioase mai mici decât între cei care au copii de crescut.

iii. Femeile care lucrează vor fi mai puţin religioase decât cele care nu lucrează. iv. Orientarea religioasă a femeilor care lucrează va fi mai similară cu cea a bărbaţilor care

lucrează decât cu a femeilor care nu lucrează. v. Atunci când efectul diferenţelor de gen este îndepărtat (controlat), diferenţele de gen relativ la

orientarea religioasă vor fi reduse mult. vi. Persoanele care sunt orientate mai mult spre familie decât muncă vor fi mai religioase decât

cele mai puţin axate pe familie. vii. Atunci când diferenţele de gen relativ la orientarea familială sunt îndepărtate, diferenţele de

gen relativ la orientarea religioasă vor scădea mult. 3. Clarificarea şi operaţionalizarea conceptelor Datele folosite – Australian Values Study Survey (1983; N = 1228). A oferit variabile pentru a măsura variabila dependentă (religiozitatea), variabilele independente şi intermediare (gender, participarea la forţa de muncă, stadiul în creşterea copiilor, orientarea spre familie) precum şi variabilele de backgroung (vârstă, educaţie, venitul familiei, ocupaţie, rezidenţă, ţara în care s-a născut). 4. Pregătirea variabilelor pentru analiză

- construirea scalelor; verificată dimensionalitatea, corelaţia dintre itemi (reliabilitatea), decizie cu privire la valorile lipsă, translatare pe acelaşi interval (împărţire la abaterea standard pentru a ajunge la aceeaşi variaţie şi apoi translatare pe 0-10)

- pregătirea variabilelor pentru analiza de regresie (codare dummy pentru nominale şi ordinale) 5. Analiza iniţială

- analize univariate: frecvenţe pentru variabilele în cauză - analize bivariate: tabele de asociere (după sex în special) sau medii pe categorii (sex); %,

coeficienţi de asociere, diferenţe de medii şi semnificaţia statistică a lor (teste de semnificaţie – z sau t)

6. Testarea explicaţiilor

- se constată la pasul anterior că există diferenţe deci putem merge mai departe, spre explicarea lor

- tabele de asociere între gen şi religiozitate controlând celelalte variabile pe rând; destul de dificil de controlat mai mult de 1-2 variabile

- folosim regresie multiplă; calculăm ecuaţiile pentru femei şi bărbaţi (participarea la forţa de muncă este codată dummy multiplu, full-time nu este introduse, fiind calculată apoi); se obţin estimările pentru diferitele categorii (full-time, part-time, pensionar, casnică, şomer) ale participării la forţa de muncă; se fac diferenţele pentru fiecare categorie între femei şi bărbaţi; se calculează similar şi pentru celelalte variabile controlate: orientarea spre familie şi stadiul în ciclul familial

- se analizează coeficienţii de regresie ai ecuaţiei ce include toate variabilele considerate - atunci când sunt controlate aceste variabile, aproape jumătate din diferenţa dintre femei şi

bărbaţi dispare indiferent de dimensiunea considerată pentru religiozitate - în toate situaţiile scăderea este datorată în cea mai mare parte variabilei participarea la forţa

de muncă 7. Discuţii

- ar putea fi testate diferenţe şi după alte variabile decât genul


90

- reluarea principalelor rezultate: există diferenţe în religiozitate în funcţie de gen pe toate cele 4 dimensiuni considerate; o mare parte din aceste diferenţe se datorează diferenţei de gen în ceea ce priveşte localizarea structurală; din cei 3 factori care compun localizarea structurală doar unul contează – nivelul participării la forţa de muncă sau altfel spus, dacă femeile ar fi angajate full-time în aceeaşi măsură ca şi bărbaţii diferenţa de religiozitate dintre genuri ar fi mult mai mică

- explicaţii post facto ce pot fi examinate în viitor: nu este clar motivul pentru care participarea la forţa de muncă influenţează religiozitatea, de ce această influenţă; explicaţia 1: munca înlocuieşte nevoia de religie (oferă activităţi, interese, relaţii de prietenie, sensuri şi identităţi pe care altfel le-ar fi obţinut din religie); explicaţia 2: presiuni spre conformitate la locul de muncă (explică de ce diferenţa de gen la cei angajaţi dispare); explicaţia 3: un sentiment mai mare al deprivării în cazul femeilor care sunt excluse de la o activitate valorizată de societate – munca – şi care duce la o creştere a religiozităţii

- implicaţii: teoretice, de politică socială (anticiparea unui fenomen de declin al religiozităţii în cazul femeilor ca urmare a creşterii participării la forţa de muncă), cercetări viitoare (diferenţa de gen apare şi în alte situaţii; care ar fi concluziile în cazul unui studiu longitudinal, etc.)

8. Rezumat

- se reiau principalele coordonate alte studiului: ce s-a urmărit, de ce, cum, care sunt principalele rezultate şi implicaţii ale acestora

CUVINTE CHEIE

KEY POINTS


Activităţi seminar

91

ARTICOLE DE DISCUTAT LA SEMINAR

Din lucrarea: Carter, Gregg Lee (1998) Empirical Approaches to Sociology. A Collection of Classic and Contemporary Readings, Allyn&Bacon

CHAPTER GUIDE

Text de introducere

- de ce e nevoie de aceasta - logica - structura - de ce această carte - cum se utilizează


92

SINUCIDEREA ÎN AMERICA: UN TEST AL TEORIEI DURKHEIMIENE A INTEGRĂRII RELIGIOASE ŞI FAMILIALE

K. D. Breault Problema de cercetare: Realizaţi un design de cercetare prin care să examinaţi relaţia dintre sinucidere şi integrarea socială. Rezolvarea propusă de autorul acestui articol: Constatare: Remarcă faptul că teoria sinuciderii egoiste (integrării sociale) a lui Durkheim a primit o atenţie mare din partea sociologilor în ultima vreme. Pe scurt: Durkheim spune că rata de sinucidere creşte atunci când integrarea politică, familială, religioasă scade. Scopul articolului: Să testeze teoria sinuciderii egoiste în prezent considerând doar integrarea religioasă şi familială. Testează în plus şi alte variabile care au apărut în alte articole ca având legătură cu sinuciderea (schimbarea volumului populaţiei, venitul, urbanitatea, şomajul, participarea femeilor la forţa de muncă). Pentru asta foloseşte date la nivel de state (50) pentru 6 ani (între 1933 şi 1980) şi date la nivel de localităţi (216) mari (peste 200 mii) (1970 şi 1980). Câteva afirmaţii ale teoriei sinuciderii egoiste: Religia inhibă sinuciderea deoarece promovează valori împărtăşite, interacţiune strânsă, securitate socială şi prin asta conferă individului securitate fizică, emoţională, psihologică. Similar şi familia – conform teoriei persoanele singure sunt mai puţin integrate decât cele căsătorite, cele căsătorite mai puţin decât cele căsătorite şi cu copii – diferenţele de integrare duc la diferenţe în ratele de sinucidere. Variabilele controlate: Pentru a vedea dacă într-adevăr cele două forme de integrare influenţează sinuciderea controlează un set de variabile care s-au dovedit anterior că sunt asociate cu rate de sinucidere diferită (modificări ale populaţiei – volum, migraţie, venitul pe individ, urbanitatea, şomajul, participarea femei la forţa de muncă). Prezintă pe scurt aceste cercetări: rezultate (relaţia variabilelor cu sinuciderea) şi limite. De exemplu, conform teoriei integrării de status sinuciderea variază în funcţie de gradul de incompatibilitate al statusurilor deţinute de o persoană; în cazul femeilor care lucrează în şi în afara gospodăriei acest conflict este mai mare, deci rata lor de sinucidere ar trebui să fie mai mare. Sunt menţionaţi şi autori care nu au găsit suport pentru această teorie în analizele lor. Date şi metode: variabilă dependentă – rata sinuciderii; variabile independente – rata church membership (spune că aparţine unei biserici), rata divorţului, rata schimbării populaţiei, rata migranţilor din alte state, venitul pe individ, rata şomajului, rata participării femeilor la forţa de muncă. Menţionează provenienţa datelor (de la ce instituţie), analizează nivelul de încredere în ele: de ex. unii spun că rata de sinucidere este sub-raportată în anumite zone, localităţi; cu toate acestea, aceste date sunt cele mai bune posibile deoarece este mult mai probabil să fie mai comparabile decât cele la nivel de ţări. Atenţionează asupra faptului că anumite variabile sunt simultan dependente şi independente – persoanele se sinucid diferit şi în funcţie de sex şi vârsta (bărbaţii, oamenii tineri şi cei în vârstă). Analizează calitatea indicatorilor: de ex. – în ce măsură calitatea de membru al unei biserici este o măsură bună pentru integrare religioasă (ar putea intra aici: gradul de religiozitate, implicarea în activităţile religioase, etc.) + limitele anumitor date şi justificarea utilizării lor (date corectate dat fiind faptul că în unele state anumite tipuri de religie au fost sub-raportate deoarece nu apăreau pe lista iniţială). Pentru integrarea familială a ales – rata divorţului (indicator ales şi de Durkheim). Pe scurt, cu privire la fiecare indicator se discută: provenienţa datelor, justificarea teoretică şi practică (de ce acel indicator), nivelul de comparabilitate a datelor între indivizii statistici, încrederea în corectitudinea datelor. Obiectivele analizelor anterioare: fidelitatea şi validitatea datelor utilizate.


93

Analize şi rezultate: Analiza pleacă de la matricea de corelaţii dintre variabilele analizate (două matrici – stat şi localitate) (analiză bivariată). Datele arată că indicatorii integrării sociale corelează puternic (0,6-0,8) cu sinuciderea în toate situaţiile (ani, nivel de analiză). În nici un caz, urbanitatea şi participarea femei la forţa de muncă nu corelează (semnificativ statistic) cu sinuciderea. În unele cazuri venitul (corelaţie mică) şi şomajul (corelaţie mare) sunt relaţionate pozitiv cu sinuciderea, în altele nu. Cum era de aşteptat indicatorii integrării sociale (biserică, divorţ, mobilitatea spaţială a populaţiei) corelează puternic între ei. În general relaţiile bivariate sunt stabile în timp. Nu există relaţii bivariate non-liniare semnificative. Analiză multivariată – regresie multiplă: concluziile se menţin – biserica şi divorţul constituie cei mai importanţi factori explicativi ai sinuciderii. Rezumat şi concluzii: Articolul de faţă susţine teoria sinuciderii egoiste. La nivelele de analiză utilizate, în toţi anii, rata apartenenţei la o biserică şi rata divorţului constituie cei mai importanţi determinanţi ai ratei de sinucidere (într-un set de variabile ce includ indicatori economici şi ai schimbării sociale). Consistenţa datelor pe parcursul celor 47 de ani este şi mai impresionantă în condiţiile în care toate cele trei fenomene au cunoscut o dinamică semnificativă. Schimbarea populaţiei (măsoară la nivel general integrarea socială) nu are aceeaşi relaţie cu sinuciderea. Discuţii similare pentru celelalte variabile.


94

ATITUDINI VERSUS ACŢIUNI ŞI POSIBILE PROBLEME PENTRU CERCETAREA CANTITATIVĂ DE TIP „ANCHETĂ”

Richard T. LaPiere Problema de cercetare: Realizaţi un design de cercetare prin care să arătaţi diferenţa dintre atitudinile declarate şi comportamente (altă formulare: reacţiile verbale şi atitudinile reale). Rezolvarea propusă de autorul acestui articol: Constatare. Atitudinile sociale sunt adesea mai mult decât răspunsuri verbale la o situaţie simbolică. Metoda obişnuită pentru măsurarea atitudinilor sociale este de a pune întrebări care solicită răspunsuri verbale. Datorită uşurinţei cu care se pot culege astfel informaţii metoda anchetei cu chestionar standardizat este foarte des utilizată. În plus este o metodă ieftină şi rapidă. Pe baza unor întrebări de genul „Dacă în autobuzul cu care vă deplasaţi se află o femeie de naţionalitate japoneză i-aţi oferi locul dvs.?” şi a răspunsurilor date se deduc apoi atitudinile oamenilor investigaţi (bărbaţi non-japonezi) despre femeia japoneză. LaPiere zice că ceea ce obţinem este doar un răspuns simbolic la o situaţie simbolică. Femeia din chestionar nu este o femeie în carne şi sânge, o femeie reală care poate fi în multe alte feluri decât de naţionalitate japoneză (grasă / slabă, frumoasă / urâtă, etc.). Similar, răspunsul subiectului nu presupune într-adevăr şi realizarea acelei acţiuni (să te ridici şi să oferi locul sau să îl păstrezi şi să eviţi privirile reprobatoare ale celorlalţi pasageri). Lucrurile aceste sunt uitate iar cercetătorul pune semn de egalitate între ceea ce spun subiecţii şi atitudinile lor. Altfel spus, se atribuie acelaşi statut dimensiunii verbale a atitudinii cu dimensiunea acţională. Întrebare. În ce măsură este corect acceptăm ca atitudini astfel de reacţii verbale? Putem spune că persoanele care ne răspund într-un anume fel au într-adevăr atitudinile respective? Scop. Să răspundă la această întrebare. Să construiască un design de cercetare care să-i permită obţinerea unui răspuns. Designul de cercetare. Îşi propune compararea rezultatelor obţinute în două situaţii: reală şi simbolică. Unul dintre indicatorii cei mai buni ai prejudecăţii rasiale este permiterea accesului persoanelor de o altă rasă decât caucaziană în hoteluri. Se ştie din datele de anchetă că distanţa socială a americanilor faţă de chinezi este mare. Începând cu anul 1930 a călătorit împreună cu un cuplu de tineri chinezi şi a solicitat cazarea în diferite hoteluri – 67, fiind primit în 66. Au fost serviţi în 184 de restaurante, cafenele iar în 72 dintre acestea au fost trataţi cu deosebită consideraţie. Factorii ce puteau influenţa situaţia au fost în stări dintre cele mai variate deşi nu au fost controlaţi după modelul experimentului clasic (atunci când a fost posibil cuplul a fost lăsat să negocieze condiţiile de cazare, să intre înainte în restaurant, etc.). Acceptarea cuplului de chinezi susţine ideea că factorii care influenţează atitudinea faţă de aceştia nu au de-a face cu rasa ci mai degrabă cu calitatea hainelor, a bagajelor, curăţenia şi aranjarea hainelor, zâmbetul, vorbitul în engleză. Faptul că chinezii au fost acceptaţi în aceste situaţii destul de sensibile pecuniar (pierderea clientelei) constituie un argument pentru o distanţă socială reală mică şi mai ales pentru existenţa unor prejudecăţi mari în ceea ce îi priveşte pe chinezi (orientali). Ceea ce am aflat până acum este reacţia reală la o situaţie reală. În continuare testează reacţia simbolică la o situaţie simbolică. La o distanţă de 6 luni de la călătorie, timp de doi ani, a chestionat proprietarii hotelurilor cu privire la acceptarea cazării unor chinezi (anchetă prin poştă). Au fost obţinute răspunsuri din partea a 128 de hoteluri şi restaurante. 92% au răspuns că nu sunt de acord să primească chinezi. Restul au zis că depinde de circumstanţe. A fost primit un singur răspuns afirmativ. Tipul de chestionar utilizat (au fost folosite două tipuri, unul care includea şi întrebări despre acceptarea altor naţionalităţi) sau contactul anterior cu familia de chinezi nu au influenţat în nici un fel răspunsurile verbale ale subiecţilor.


95

Implicaţii. Concluzia obţinută cu privire la atitudinile rasiale se aplică şi în cazul altor tipuri de atitudini, de exemplu cele politice, religioase. Faptul că eu spun că voi vota cu x nu spune prea multe despre ceea ce voi face dacă mă întâlnesc cu x pe stradă, la o demonstraţie sau în biroul lui. Similar dacă spun că cred în Dumnezeu am de-a face cu un simbol şi cu o expresie verbală. Pentru a pune ceva despre comportamentul lui trebuie să ne uităm la comportamente nu la reacţii simbolice în situaţii simbolice. Stând la birou nu pot să spun despre un om de afaceri mediu, dintr-un oraş mediu dacă (ce şanse sunt) ar face sex cu o prostituată într-un bordel din Paris. Nimeni, nici chiar subiectul nu poate prezice acest lucru (! cam exagerat totuşi !). Concluzii. Nu în toate situaţiile putem folosi metoda anchetei pentru a afla ceea fac oamenii, atitudinile lor. Metoda este bună pentru situaţii în care există experienţe anterioare repetate şi transformate în răspunsuri verbale (nr. de copii, vârsta, venitul, etc.). Dacă prin atitudini înţelegem paternuri de acţiune integrate ce devin operaţionale într-un set de circumstanţe specifice şi produc un răspuns specific, atunci ele trebuie derivate prin studierea comportamentului uman în situaţii sociale concrete, actuale (chiar dacă este mai dificil, ia mai mult timp, etc.); ele nu pot fi imputate pe baza unor răspunsuri la întrebările unui chestionar.


96

FIIND SĂNĂTOS ÎN LOCURI PENTRU BOLNAVI

D. L. Rosenhan Problema de cercetare: Realizaţi un design de cercetare prin care să testaţi dacă şi în ce măsură putem distinge între stările de sănătate mintală şi cele de boală mintală (formulare diferită: în ce măsură diagnosticul unei boli mintale se bazează pe caracteristici obiective sau pe unele contextuale). Rezolvarea propusă de autorul acestui articol: Întrebare. Cu siguranţă anumite comportamente / stări sunt deviante iar altele nu. Problema este în ce măsură putem distinge între stările deviante şi cele normale, între boală şi sănătate, normal şi anormal. Similar, în ce măsură putem deosebi diferitele grade de devianţă / boală / anormalitate. În ultimă instanţă întrebarea se poate reduce la următoarea: principalele caracteristici pe baza cărora stabilim diagnosticul sunt situate la nivelul pacienţilor sau la nivelul mediului / contextului în care se află aceştia, în care sunt observaţi? Situaţia actuală. Cei mai mulţi consideră că pacienţii prezintă anumite simptome pe baza cărora se poate decide dacă sunt normali sau nu, gradul de anormalitate. Recent au apărut şi teorii care susţin că diagnosticul se află în mintea observatorilor şi nu se bazează pe anumite caracteristici arătate de cel observat. Care dintre cele două teorii este adevărată? Ideea. Pentru a testa cele două categorii de teorii putem introduce indivizi normali în contexte definite ca fiind specifice anormalilor (locuite de anormali – spitale de psihiatrie) şi să vedem apoi cum sunt diagnosticaţi: ca normali sau ca anormali, ca sănătoşi sau ca bolnavi. Dacă aceste persoane vor fi descoperite a fi sănătoase atunci înseamnă că stările de sănătate / boală sunt independente de context. Dacă persoanele vor fi diagnosticate ca bolnave psihic (nu se va descoperi că sunt sănătoase) atunci înseamnă că stările sunt dependente de context şi prin urmare metodele tradiţionale de diagnosticare psihiatrică sunt ineficiente (diagnosticul se face în funcţie de un context şi nu de anumite caracteristici ce au fost identificate). Scop. Să testeze această ipoteză prin intermediul unui experiment bazat pe ideea prezentată anterior. Design. 8 „pseudo-pacienţi” (persoane sănătoase în fapt, cercetători) au fost internaţi în secret, în 12 spitale psihiatrice diferite. Foarte puţini dintre psihiatrii sau psihologi, inclusiv cei din spitale ştiau de experiment. Cei 8 pseudo-pacienţi erau diferiţi între ei (sex, vârstă, experienţă, ocupaţie: 3 psihologi, un psihiatru, un pediatrician, un pictor, o casnică). Psihologii şi psihiatrul au declarat o altă ocupaţie. Cu excepţia autorului, în cazul celorlalţi situaţia reală (experimentul) era necunoscută chiar şi personalului spitalului. Tipul spitalelor (contextul) a variat de asemenea (state diferite, anul înfiinţării, orientate spre cercetare sau nu, raporturi diferite între numărul personalului şi cel al pacienţilor, surse de finanţare: private, stat, universitate). La internare toţi pacienţii s-au plâns de acelaşi lucru - auzeau voci. Cu excepţia schimbării numelui, profesiei şi statutului ocupaţional, toţi pseudo-pacienţii s-au purtat aşa cum erau, au făcut declaraţii, au răspuns la întrebări conform situaţiei lor reale (persoană, istoric, relaţii cu familia, persoanele de la locul de muncă, etc.). După internare ei au încetat să se mai comporte de o manieră bolnavă (nu mai declarau că aud voci), nu mai simulau. Singura stare mai puţin neobişnuită a fost cea de nervozitate uşoară cauzată de contextul nou şi de ideea că puteau fi descoperiţi dar aceasta a dispărut în scurt timp. Interacţiunile cu ceilalţi erau cât se poate de normale, declarau personalului atunci când erau întrebaţi că se simt bine, că nu mai aud voci (simptomele declarate la internare). Timpul liber îl petreceau scriind observaţiile despre spital, pacienţi, personal. La început notarea se făcea în secret apoi pe măsură ce şi-au dat seama că nu-i păsa nimănui au început să scrie în public. Pseudo-pacienţi nu ştiau când anume vor fi scoşi din


97

spital; li s-a spus doar că trebuie să se descurce pe cont propriu în principal prin convingerea personalului că sunt sănătoşi. Rezultate. Toţi pacienţi au fost diagnosticaţi ca bolnavi, cu o singură excepţie (schizofrenie în remisie). Diagnosticul general a fost de schizofrenie iar un caz chiar de psihoză maniaco-depresivă. Diagnosticul greşit nu poate fi atribuit calităţii personalului (a fost controlat), nici perioadei de observaţie (7-52 de zile, 19 în medie), nici faptului că nu se purtau normal (mulţi dintre pacienţii reali au identificat faptul că subiecţii erau de fapt sănătoşi). Diagnosticul poate fi pus (şi) pe seama erorii statistice - suntem mai înclinaţi să considerăm că cineva sănătos ca fiind bolnav (eroare de tip 2 – fals pozitiv) şi mai puţin înclinaţi să considerăm pe cineva bolnav ca fiind sănătos (eroare de tip 1 – fals negativ) (explicaţia e simplă – ţine de nivelul pericolului asociat celor două tipuri de erori). Pentru a vedea în ce măsură tendinţa statistică anterioară poate fi inversată s-a efectuat un nou experiment. Personalul a două spitale a fost informat despre rezultatele experimentului anterior şi i s-a spus că pe parcursul următoarelor 3 luni mai mulţi pseudo-pacienţi vor încerca să se interneze în spitalele lor. Personalul era rugat să evalueze pacienţii pe o scală de la 1 la 10 (1 - sigur e pseudo-pacient; 10 - e bolnav). Dintre cei 193 de pacienţi (de fapt falşi pseudo-pacienţi) 41 au fost declaraţi pseudo-pacienţi, 23 suspecţi de cel puţin unul dintre membri personalului iar 19 ca fiind sigur bolnavi de către un psihiatru şi un alt membru al personalului. Experimentul arată că tendinţa poate fi inversată – bolnavii pot fi diagnosticaţi ca fiind sănătoşi. Comentarii. În concluzie, erorile de tipul celor anterioare arată că nu putem pune prea mare preţ pe corectitudinea diagnosticelor de tip tradiţional. Mai mult, rezultatele ne spun cât de importantă este etichetarea în stabilirea unui diagnostic prin faptul că influenţează interpretarea comportamentelor, reacţiilor şi experienţelor anterioare astfel încât acestea să corespundă (să fie consistente cu) teoriilor despre bolile mintale. De exemplu, scrisul zilnic a fost interpretat ca o manifestare a bolii de care suferă pacienţii din moment ce sunt internaţi într-un spital de boli mintale. Etichetarea are efecte puternice nu doar asupra personalului dar şi a prietenilor sau rudelor pacienţilor sau uneori chiar asupra pacienţilor. Alte rezultate şi comentarii Nivelul de segregare. În cadrul spitalelor psihiatrice există un grad ridicat de segregare între personal şi pacienţi. Timpul mediu petrecut de personal în afara propriei camere a fost de doar 11,3% (a variat de la 3% la 52%) ori acesta nu reprezintă timpul petrecut cu pacienţii ci şi timp alocat altor activităţi. Psihiatrii sunt cel mai puţin disponibili. Evitarea contactului (verbal sau vizual) iniţiat de pacienţi de către personal, numărul de replici susţinute, constituie alţi indicatori ai segregării. Valorile obţinute pentru aceşti indicatori comparativ cu valorile înregistrate în cazul interacţiunii universitare susţin ideea segregării mari din spitalele psihiatrice. Lipsa de putere şi depersonalizarea. S-au constatat diferite forme de violenţa verbală şi fizică la care erau supuşi pacienţii, cel mai adesea pentru motive minore. Libertatea pacienţilor este puternic limitată, există numeroase restricţii, spaţiile şi bunurile intime sunt minime, examinările fizice erau într-o mare măsură publice, pacienţii erau cel mai adesea ignoraţi personalul comportându-se ca şi cum ei n-ar fi existat, etc. Sursele depersonalizării: atitudinile personalului (evitarea) şi structura ierarhică; dar pot fi de ordin material. Consecinţele etichetării şi depersonalizării: oameni sănătoşi care sunt consideraţi bolnavi, lipsiţi de drepturi, stigmatizaţi, etc. Rezumat şi concluzii. Nu putem distinge persoanele bolnave mintal de cele sănătoase iar asta se întâmplă datorită contextului impus de spitalele psihiatrice care determină interpretări greşite. Consecinţele asupra pacienţilor spitalizaţi într-un astfel de mediu sunt contra-terapeutice. Posibile două soluţii: proliferarea facilităţilor comunitare pentru ajutorarea oamenilor cu probleme mintale; creşterea interesului personalului şi cercetătorilor din domeniu pentru pacienţi. Limite posibile: nu pretindem că descriem aici trăirile bolnavilor, experienţele subiective ale acestora.


98

SPITALUL DE BOLI MINTALE DIN PUNCTUL DE VEDERE AL PACIENŢILOR: POSIBILE PROBLEME ALE CERCETĂRII DE TIP PARTICIPANT-OBSERVATOR

Raymond M. Weinstein Problema de cercetare: Realizaţi un design de cercetare prin care să comparaţi imaginea (atitudini relativ la) asupra spitalului de boli mintale a pacienţilor şi a observatorilor participanţi. Realizaţi un design de cercetare prin care să identificaţi atitudinile pacienţilor faţă de spitalele de boli mintale. Rezolvarea propusă de autorul acestui articol: Constatare. Spitalul de boli mintale şi pacienţii acestuia au constituit un subiect de cercetare intens studiat de cercetătorii din ştiinţele sociale. Au fost cercetate aspecte cu privire la caracteristicile spitalului (structură formală, relaţii informale, comportamentul personalului) care influenţează cursul bolii. Cercetările au fost realizate prin culegerea de date de la pacienţi (cantitativ) sau prin observarea lor (calitativ). Scop. Studiul de faţă îşi propune o meta-analiză a rezultatelor obţinute de cele două tipuri de abordări şi implicit compararea concluziilor obţinute pe cele două căi. Studiile calitative. Au fost investigate atitudinile pacienţilor folosindu-se date obţinute prin observaţie, prin cercetări de tip participant-observator (7 studii) (ex. Rosenhan) (majoritatea cercetărilor sunt din anii 50-60). În general spitalul este caracterizat ca un mediu autoritar în care pacienţii sunt forţaţi să se definească pe ei ca bolnavi mintal, să-şi schimbe modul de a gândi şi a se comporta, să suporte umiliri, să accepte restricţii. Personalul este în cel mai bun caz insensibil la nevoile pacienţilor, neinteresaţi de recuperarea lor iar în cel mai rău îi abuzează verbal şi fizic, le controlează viaţa şi intimitatea. Tratamentele psihiatrice sunt descrise ca nenecesare, emoţional ameninţătoare, fără efecte pozitive pentru mulţi iar relaţia terapeutică este forţată şi impersonală. Cel mai adesea concluziile prezentate anterior derivă din perspectiva teoretică a etichetării sociale – după etichetarea ca bolnav mintal o persoană devine automat membru a unui grup deviant, primind automat majoritatea caracteristicilor acelui grup; mai mult, toate comportamentele şi acţiunile lui sunt interpretate prin prisma acestei apartenenţe, fiind ajustate pentru a oferi o imagine consistentă şi conformă cu ceea ce se ştie despre bolnavii mintal. Studiile cantitative. Acoperă teme diverse legate de atitudinile pacienţilor faţă de spital, personal şi tratament. Pentru măsurarea atitudinilor au fost folosite diferite tehnici (scale, diferenţiator semantic, întrebări deschise, alegere multiplă, ordonare, rating, etc.). Eşantioanele au fost reprezentative, numărul de subiecţii fiind de la 20 (probabil toţi indivizii) la aproape 1700. Pentru fiecare cercetare (43 în total) a fost cuantificat numărul de situaţii (separat pe cele trei tipuri de atitudini) în care atitudinile au fost pozitive respectiv negative (dacă mai mult de jumătate din pacienţi aveau o atitudine pozitivă se considera că atitudinea grupului era pozitivă). În majoritatea situaţiilor atitudinile pacienţilor sunt pozitive, fie că e vorba de spital, personal sau tratament. Pe anumite dimensiuni investigate se înregistrează evaluări negative într-o pondere mai mare (permisivitatea şi dominanţa personalului, relaţiile personal-pacienţi). Au fost investigate 9 dimensiuni legate de spital, 10 de personal şi 15 de tratament. Doar în 3 situaţii evaluările negative, nefavorabile au avut o pondere mai mare decât cele favorabile. Atitudinile faţă de spital au fost favorabile în medie în 75% din situaţii (116 în total), cele faţă de personal în 71% (90 situaţii) iar cele faţă de tratament 68% (279 situaţii). Discuţii. Rezultatele obţinute prin cele două tipuri de studii sunt opuse. Concluziile obţinute prin cercetările cantitative sunt mai riguroase, mai puţin biasate, deci le consideră mai conforme cu realitatea. Un observator participant (metoda pseudo-pacientului) poate evalua diferit situaţia


99

(subiectivitate ridicată) date fiind aşteptările cu care merge în teren, mediul lui obişnuit de viaţă, faţă de evaluările pacienţilor (cel mai adesea mediul din care provin aceştia este mult mai nefavorabil, fiind caracterizat de sărăcie şi izolare). Studiile calitative nu sunt reprezentative la nivelul aspectelor investigate, se culeg informaţii despre aspectele spontan menţionate de pacienţi, cel mai adesea cele negative din moment ce acestea sunt cele care sunt mai problematice pentru ei la un moment dat. Toate acestea au dus la exagerarea aspectelor negative în cercetările calitative. Critici. Cercetările de tip calitativ analizate au avut loc în principal în anii 50-60 iar cele de tip cantitativ în anii 60-70. Este posibil ca în urma sensibilizării produse de rezultatele cercetărilor calitative societatea să intervină (statul, asociaţiile, spitalele, etc.) şi să schimbe situaţia – organizare, tratament, resurse, etc. Această schimbare pozitivă a dus apoi la schimbarea atitudinilor pacienţilor şi astfel la rezultate diferite în cazul celor două tipuri de cercetări. Diferenţa dintre ceea ce se spune şi ceea ce se face / crede (atitudinea reală şi atitudine declarată; descrierea situaţiei de către pacienţi şi situaţia reală observată). „Măsurarea” realităţii nu s-a făcut corect în cele două tipuri de cercetări sau cel puţin în unul. În cercetările calitative nu s-au folosit mai mulţi observatori, diferiţi pe anumite caracteristici; experienţele personale nu pot fi extinse la întreg grupul; eşantioanele nu au fost reprezentative. Datoria faţă de spital i-a făcut pe pacienţi să evalueze aspectele investigate mai pozitiv. Ar fi fost necesară investigarea la diferite intervale (între internare şi externare).


100

BĂRBAŢII CA OBIECTE DE SUCCES ŞI FEMEILE CA OBIECTE SEXUALE: UN STUDIU AL ANUNŢURILOR PUBLICITARE PERSONALE (ANUNŢURI MATRIMONIALE)

Simon Davis Problema de cercetare: Realizaţi un design de cercetare prin care să comparaţi imaginea femeilor respectiv a bărbaţilor în societate. Realizaţi un design prin care să cercetaţi dacă selecţia partenerilor în societate actuală este influenţată de stereotipurile de gen tradiţionale. Rezolvarea propusă de autorul acestui articol: Rezultate anterioare. Cercetări anterioare indică faptul că selecţia partenerilor este dictată de stereotipuri de sex de tip tradiţional. Mai exact, s-a arătat că bărbaţii tind să acorde o mai mare importanţă sexualităţii şi atracţiei fizice comparativ cu femeile atunci când e vorba de alegerea partenerului. Situaţia pare să fie generală, fiind regăsită în diferite culturi. Femeile acordă o atenţie mai mare securităţii financiare mai mult decât bărbaţii. De asemenea bărbaţii au tendinţa să pozeze în astfel de poziţii (oameni de succes) lucru arătat de media, în mod particular de reclamele ce par în revistele pentru femei sau prin preferinţa pentru căsătoriile de tip tradiţional (nevastă casnică). Cu privire la selecţia partenerilor există două teorii opuse, ilustrate şi de înţelepciunea populară: „cei ce se aseamănă se adună” şi „contrariile se atrag” (se constată că există indivizii care se aseamănă tind să formeze cupluri dar şi situaţii în care indivizi cu tipuri de resurse diferite dar la acelaşi nivel formează cupluri – suport financiar versus frumuseţe sau muncă domestică). Scop. Studiul de faţă analizează procesul diferit de selecţie a soţului / soţiei realizat de femei respectiv bărbaţi. Îşi propune să reia studii mai vechi pe aceeaşi temă în cadrul altei populaţii pentru a vedea dacă se obţin aceleaşi concluzii. Interes special pentru întrebările: „Stereotipurile tradiţionale funcţionează încă, adică femeile sunt văzute ca obiecte sexuale iar bărbaţii ca obiecte de succes (realizaţi intelectual şi financiar)?”. Metoda. A considerat anunţurile matrimoniale (bărbaţi şi femei, fără gay) date într-un ziar perceput ca respectabil, conservator. Au fost analizate doar informaţiile cu privire la atributele dorite pentru partener. Au fost selectate 6 numere, aleator, din perioada 88-89. au fost reţinute toate anunţurile din aceste numere (40-60 pe număr). Atributele selectate au fost codate în următoarele categorii: atractivitate, fizic, sex, cere sau nu poză, profesie (cere cadru superior), angajare (cere să fie angajat, să aibă venit constant), finanţe (securitate financiară), educaţie, inteligenţă, onestitate, umor, commitment, sensibilitate. Pe lână aceste 13 atribute au fost colectate şi informaţii despre lungimea anunţului (nr. linii) şi vârsta persoanei care l-a dat. Fiecare atribut era notat doar o dată, indiferent de câte ori apărea. Analizele s-au făcut prin tabele de asociere după sex (procente şi chi-pătrat; un grad de libertate în toate situaţiile, acelaşi număr de cazuri). Au fost considerate şi analize pe trei mari categorii de atribute: fizici (1-4), angajare (5-7), intelectuali (8-9). Rezultate. Din cele 329 de anunţuri au fost reţinute 328 (relaţie gay); 215 aparţin bărbaţilor şi 113 femeilor (bărbaţii doresc să controleze + femeile nu iniţiază o relaţie); media de vârstă similară. Gender Variabila Dorite de bărbaţi Dorite de femei Chi-pătrat 1. Atractivitate 35 18 11 2. Fizic 38 24 6 3. Sex 12 4 6


101

4. Foto 34 21 6 5. Profesie 3 17 20 6. Angajat 4 11 6 7. Finanţe 3 20 24 8. Educaţie 4 7 2 9. Inteligenţă 10 21 7 10. Onestitate 9 15 2 11. Umor 17 23 2 12. Commitment 18 27 4 13. Sensibilitate 21 31 4

Valorile chi-pătrat sunt semnificative pentru p=0,05 cu excepţia celor în italic

Gender Variabila Dorite de bărbaţi Dorite de femei Chi-pătrat Fizic 67 44 15 Angajare 8 42 52 Intelectual 14 27 10

Toate valorile chi-pătrat sunt semnificative pentru p=0,05

Discuţii. Bărbaţii cer într-o măsură mai mare atribute legate de fizic decât femeile, mai puţin legate de statutul de angajat sau intelectuale. Rezultatele arată că atributele dorite pentru partener sunt aceleaşi cu cele care apar în cazul stereotipurile tradiţionale de gen. Ele sunt similare cu rezultatele obţinute de alţi autori. Probleme metodologice. Analiza de conţinut este o metodă non-obstructivă. Nu ştim însă decât prea puţine (vârsta medie) despre similaritatea eşantioanelor de bărbaţi şi femei din punct de vedere demografic. Abilitatea comunicaţională nu este o cauză a diferenţelor din moment ce lungimea medie a anunţurilor a fost similară. Este destul de probabil ca persoanele care au dat anunţuri să nu constituie eşantioane reprezentative de populaţie – cel puţin după variabila status marital nu sunt sigur – ar fi fost utile diferite date socio-demografice pentru a compara cu structura populaţiei.


102

TRENDURI ŞI CAUZE ALE MODERNIZĂRII CULTURALE. UN STUDIU EMPIRIC AL PRENUMELOR.

Jurgen Gerhards şi Rolf Hackenbroch (în International Sociology, september 2000, vol. 15 (3): 501-531) Problema de cercetare: Realizaţi un design de cercetare prin care să analizaţi procesul de modernizare culturală (dimensiuni ale acesteia: disoluţia legăturilor familiale, secularizarea, ruperea structurii de clasă, individualizarea, globalizarea). Rezolvarea propusă de autorul acestui articol: Introducere. Studiile de sociologie clasică descriu în moduri diferite modernizarea culturală. Procesul de individualizare este privit ca unul din elementele esenţiale ale culturii moderne, fiind asociat cu disoluţia legăturilor familiale (Durkheim) sau cu procesul de secularizare (Weber). Adorno şi Horkheimer identifică modernizarea culturală cu dezvoltarea unei culturi supra-naţionale, globale. Clark şi Beck consdieră că modernizarea culturală erodează structura de clasă. Deşi aceste procese au fost evidenţiate de mulţi autori, încercările de a le integra sub forma unui concept coerent al modernizării culturale sau a le argumenta cu date au fost mai puţine. Pentru a răspunde acestor cerinţe încearcă să descrie modul în care numele alese pentru nou născuţi reflectă procesul de schimbare culturală (durata investigată – 100 de ani). Folosesc numele ca indicatori pentru diferitele aspecte ale modernizării culturale. Mai exact, sunt investigate 5 aspecte: schimbarea tradiţiilor familiilor, secularizarea, ruperea structurii de clasă, individualizarea şi globalizarea culturii. Date şi metode. Au fost analizate registrele de naştere din 1894 până în 1994 din Gerolstein (un mic oraş destul de izolat). Au folosit un eşantion de 100 de nume pentru fiecare an (înainte de ‘50) sau al doilea (după ‘50) (în medie au fost 254 de naşteri pe an). Datele înregistrate cu privire la fiecare caz: data naşterii, prenumele, sexul, prenumele mamei şi tatălui, religia şi profesia acestora. În plus, fiecare nume a fost clasificat conform originii culturale (folosind un dicţionar de nume; dacă un nume trece prin mai multe culturi se reţine ultima). Modernizarea culturală: Ipoteze şi rezultate. Disoluţia legăturilor familiale. După inspectarea literaturii consideră că rezultatele sunt contradictorii. Prin trecerea numelui lor copiilor considerăm că părinţii doresc să menţină o legătură între generaţii, să menţină tradiţiile. Dacă această caracteristică a modernităţii este adevărată (şi interpretarea indicatorului) ar trebui ca ponderea familiilor care fac acest lucru să scadă în timp. Nu au fost controlate numele bunicilor sau a naşilor (nu existau date). În medie numele este transmis în 12% din cazuri, cu valori în jur de 20% la începutul secolului şi 4% la sfârşit. Scăderea acestui indicator corelează foarte tare (.84) cu scăderea proporţiei populaţiei ocupate în agricultură. De asemenea corelează negativ (.60) cu proporţia populaţiei beneficiare de programe de asistenţă socială.31 Secularizarea. Transformarea sistemului central de valori şi a cadrelor de interpretare după Iluminism. Se referă în principal la scăderea rolului religiei în viaţa indivizilor şi a societăţii, în oferirea de cadre de interpretare şi sens. Alegerea numelor este dependentă de religie, prin urmare ponderea persoanelor care aleg nume de provenienţă religioasă (creştină) – sfinţi creştini – poate fi considerat un bun indicator pentru secularizare. Acest indicator a scăzut aproape continuu, de la 69% la 28%.

31 Aceste corelaţii sunt de tip ecologic – la nivel agregat, deci nu ştim dacă se aplică la cazuri individuale deşi este probabil să fie aşa.


103

Prenumele şi ruperea structurii de clasă. În prima fază a modernizării a scăzut importanţa diferenţierilor sociale de tip tradiţional (familie, religie) şi au apărut alte criterii (clasa socială). În a doua fază structura de clasă începe să-şi piardă din importanţă (cel puţin la nivel cultural). Adică, legătura dintre clasa socială şi un anumit stil de viaţă începe să se estompeze. Prin alegerea numelor, părinţii îşi exprimă gusturile şi preferinţele. Ponderea numelor comune diferitelor clase sociale poate fi considerat un indicator bun pentru măsurarea acestei legături. Se constată însă că acest indicator rămâne relativ constant (30%), deci nu asistăm la fenomenul de disoluţie a claselor sociale. Prenumele ca şi capital cultural – Difuzarea prenumelor în cadrul structurii de clasă. Se constată că numele vechi se difuzează de sus în jos (clase) iar cele noi sunt produse de clasa de sus. Indicatorul utilizat pentru măsurarea gradului de individualizare (ponderea numelor unice) este frecvenţa cu care indivizii nu împărtăşesc aceleaşi nume – creşte de la 32% la 77%. Tot o măsură a gradului de individualizare o constituie şi indicatorul ponderea numelor noi introduse într-un an – creşte de la 4 la 14%. Ambele măsuri corelează foarte puternic (.86) cu indicele de omogenitate ocupaţională. Globalizarea culturii. Globalizarea culturii este reflectată de globalizarea numelor. Ponderea numelor preluate din alte culturi creşte de la 20% la 70%. Corelează .90 cu numărul gospodăriilor cu TV. Discutarea rezultatelor. Trebuie reamintit faptul că toate corelaţiile înregistrate sunt de tip ecologic şi nu cauzal. Explicaţiile procesului de modernizare culturală pot fi sintetizate prin următoarea diagramă: Schimbări structurale

% forţei de muncă din agricultură

% cetăţenilor beneficiari de asistenţă socială

diferenţierea ocupaţiilor distincte

devotamentul faţă de biserică

orientarea anti-clericală a regimului politic

gradul de acces la media

DISOLUŢIA LEGĂTURILOR

FAMILIALE

SECULARIZARE

GLOBALIZARE

INDIVIDUALIZARE

-.51

.84

.86

-.90

.90


104

PARTICIPAREA ÎN ASOCIAŢII VOLUNTARE ŞI INDICATORI DE VALOARE: EFECTUL EXPERIENŢELOR DE PARTICIPARE CURENTE ŞI ANTERIOARE.

Marc Hooghe (în Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, March 2003, vol. 32, no. 1: 47-69) Problema de cercetare: Realizaţi un design de cercetare prin care să testaţi ipoteza lui Putnam cu privire la relaţia dintre participarea asociativă şi cultura politică democratică (dimensiuni posibile: individualism, autoritarim, entocentrism, sentimentul lipsei de putere, clivaj cultural, relaţiile cu vecinii). Rezolvarea propusă de autorul acestui articol: Structură Conţinut Rezumat De unde provin datele: articol pe baza rezultatelor de anchetă.

Ce aduc aceste date în plus: ancheta conţine date care permit o înţelegere mai bună a relaţiei dintre participarea voluntară în asociaţii şi formarea capitalului social. Ce folosim noi în plus în analiza acestei relaţii: nu numai numărul de asociaţii în care un individ este membru ci şi tipul de asociaţii în care cineva este membru, timpul petrecut cu acestea, calitatea de membru într-o asociaţie în trecut. De ce o nouă analiză: cercetările anterioare susţin parţial ipoteza lui Putnam (relaţia cauzală dintre participarea asociativă şi capitalul social) ori noi credem că acest lucru se datorează modului în care a fost măsurată participarea asociativă (dacă este sau nu membru într-o asociaţie). Concluzie tentativă: relaţia cauzală dintre participare şi capital este legată atât de procesul de recrutare selectivă cât şi de efectul de socializare; ambele au loc simultan şi se întăresc reciproc.

1. Introducere Semnalarea unei probleme: una dintre principalele probleme cu privire la literatura despre asociaţiile voluntare se referă la faptul că afirmaţia despre importanţa acestora pentru funcţionarea sistemului democratic (cultura politică democratică) este rareori confirmată de datele empirice. Există puţine evidenţe empirice care să susţină o astfel de legătură cauzală (participarea în asociaţii voluntare îi face pe indivizi mai conştienţi de / înclinaţi spre valorile democratice, luptă mai eficient împotriva lipsei sensului de putere, forţând astfel sistemele politice să funcţioneze mai bine). Lucrarea lui Putnam (Making Democracy Work) aduce argumente în sprijinul acestei ipoteze dar la un nivel agregat (individul statistic este regiunea). La nivel micro însă analizele realizate până în prezent nu sunt prea convingătoare: există o relaţie între participare şi atitudinile democratice dar aceasta este slabă. Enunţarea scopului articolului: re-examinarea relaţiei dintre cele două variabile pe baza datelor unei anchete; mai exact va încerca să arate gradul în care participarea asociativă determină o creştere a aderenţei la valorile democratice şi dacă această participare reduce sentimentul lipsei de putere. Justificarea reluării analizei relaţiei: datele pe care le are la dispoziţie permit o măsurare mai bună a participării; în majoritatea cercetărilor participarea este măsurată prin itemi de genul „numărul de asociaţii în care respondentul este implicat”. Dacă nu se observă o relaţie atunci ipoteza legăturii cauzale se infirmă. Problema este că măsurând astfel participarea măsurăm doar un


105

aspect al ei. În analiza noastră vom lua în calcul atât calitatea de membru în asociaţii dar şi aspecte precum timpul petrecut pentru activităţi voluntare, tipul de asociaţii în care respondentul este implicat şi dacă a fost membru în trecut într-o asociaţie (aspect nou, original – se va dovedi că efectul participării se manifestă în timp, chiar după încetarea participării, ori aceasta aduce noi perspective asupra relaţiei de cauzalitate dintre participarea asociativă şi capitalul social).

2. Perspective teoretice

Reluarea pe scurt a teoriilor relevante (ideile principale): Tocqueville (asociaţiile voluntare au două roluri: îi mai fac mai puternici pe indivizi + şcoală pentru democraţie prin faptul că aici indivizii învaţă să delibereze, să facă compromisuri, să lucreze pentru binele comun), Putnam (asociaţiile voluntare contribuie la formarea culturii civice, prezenţa acesteia fiind esenţială pentru viabilitatea instituţiilor democratice; sensul cauzal este în principal de la participare la încredere / capital social). Criticile aduse acestor teorii: sensul relaţiei cauzale prezentat de Putnam (este foarte posibil, datorită efectul de recrutare selectivă, ca diferenţele în paternurile de valori ale membrilor şi ne-membrilor să nu fie datorate participării asociative; altfel spus, este posibil ca acei indivizi care sunt mai ataşaţi de valorile democratice să devină membri în asociaţii). Măsurarea capitalului social: destul de dificil de operaţionalizat capitalul social; scalele folosite pentru a măsura capitalul social sunt 6: individualism, autoritarism, etnocentrism, sentimentul lipsei de putere politică, clivaj cultural, relaţiile cu vecinii. Acestea nu acoperă toate dimensiunile capitalului social dar prezintă avantajul că au fost folosite în cercetările anterioare, sunt unidimensionale şi au un grad ridicat de consistenţă internă.

3. Timpul în asociaţii

Măsurarea participării asociative: pe lângă întrebările cu privire la numărul şi tipul de asociaţii în care este implicat individul au fost introduşi itemi cu privire la timpul alocat activităţilor în asociaţiile voluntare (măsura finală rezultată este minute pe săptămână), în încercarea de a măsura intensitatea participării. Introducerea acestei măsuri aduce un plus de informaţie (argument: nu există o relaţie liniară între numărul de asociaţii şi timpul alocat; mai exact timpul alocat nu creşte cu numărul de asociaţii, deci nu este corect să spunem despre cei care sunt membri în mai multe asociaţii că sunt mai activi). Influenţa asupra capitalului social: a construit 6 modelele de regresie cu variabila dependentă câte una din cele 6 măsuri ale capitalului social iar variabile independente vârsta, sexul, educaţia, venitul, numărul de asociaţii, timpul petrecut în asociaţii. Datele arată că efectul celor două variabile cu privire la participare este mai degrabă scăzut, comparativ cu celelalte variabile din model (se validează deci ipoteza unei relaţii slabe între participare şi valorile democratice).

4. Efectele calităţii de membru

Scop: de a măsura dacă acest rezultat este real. În condiţiile în care s-a observat că relaţia este slabă sunt posibile două situaţii: fie într-adevăr avem de-a face cu o influenţă scăzută a participării asociative, fie nu am măsurat bine participarea. Cum s-a măsurat participarea în această cercetare: s-a oferit subiecţilor o listă cu 22 de tipuri / categorii de asociaţii şi au fost întrebaţi următoarele:

- nu intenţionează să fie membru - a fost membru dar nu mai este - este membru pasiv (plăteşte doar cotizaţie) - este membru activ (a participat la cel puţin o activitate în ultimul an) - este membru în comitetul unei organizaţii de acel tip

Reluarea analizei de regresie: s-a refăcut analiza de regresie incluzând de această dată predictorii diferenţiat (câte 4 modele pentru fiecare din cele 6 măsuri):

- Model de bază: socio-demografice


106

- Model 1: model de bază + calitatea de membru activ şi pasiv în prezent - Model 2: model 1 + calitatea de membru în trecut - Model 3: model de bază + calitatea de membru indiferent de timp, tip

Tabel 3: Efectele participării asupra individualismului

ModelVariabila

de bază 1 2 3

Educaţie -,31 -,29 -,25 -,24 Venitul familiei -,07 -,05 -,04 -,04 Vârsta +,15 +,16 +,17 +,18 Sexul -,12 -,13 -,12 -,13 Membru activ - -,11 -,11 - Membru pasiv - -,09 -,08 - Membru în trecut - - -,15 - Membru vreodată - - - -,23 R2 ,20 ,21 ,24 ,24

* valorile în italic nu sunt semnificative pentru p = ,05 (pot fi nule în realitate) Cum se interpretează aceste date? R2 ne arată variaţia explicată de model; cu cât R2 este mai mare (ia valori între 0 şi 1) cu atât modelul explică mai mult din variaţia variabilei dependente. Celelalte valori din tabel reprezintă coeficienţi de regresie standardizaţi (beta - β), intervalul de variaţie (-1, +1); cu cât β ia o valoare mai mare cu atât variabila respectivă influenţează mai puternic variabila dependentă. Ce rezultă din tabel: modelele 2 şi 3 sunt cele mai bune; influenţa statutului de membru în prezent este destul de scăzută, educaţia, vârsta şi chiar sexul având o influenţă mai mare (model 1); dacă introducem variabila „membru în trecut” observăm o creştere a influenţei participare asociativă; dacă luăm în considerare doar variabilele socio-demografice şi statutul de „membru vreodată” (model 3) participarea asociativă are o influenţă similară cu a educaţiei. Concluzie: dacă vrem să măsurăm efectul general al participării asupra valorilor democratice (capitalului social) nu ne putem limita la statutul de membru în prezent ci trebuie să avem în vedere şi efectele de durată ale statutelor anterioare de membru în asociaţii voluntare; trebuie încorporată şi dimensiunea istorică a participării în măsurarea acesteia.

5. Efectele permanente ale participării

Posibile probleme cu modelele anterioare: introducerea dimensiunii istorice a participării poate determina un efect de vârstă: cu cât creşte vârsta cu atât este posibil pa participarea să fie mai mare; prin verificarea datelor se observă că numărul de participări la asociaţii creşte foarte puţin cu vârsta. Studii anterioare care au arătat efectele participării anterioare: ex.: Jennings (1987) într-o anchetă panel a arătat că efectele participării asupra diferitelor variabile politice s-au menţinut de-a lungul perioadei 1965-1982. Concluzie: efectele socializării în asociaţii se menţin de-a lungul timpului, chiar după ce individul nu mai este membru într-o asociaţie.

6. Toate asociaţiile sunt la fel?

Efectul asupra capitalului social este acelaşi indiferent de tipul asociaţiei? Putnam: da, toate asociaţiile au un efect. Stolle şi Rochon: toate au un efect dar acesta variază în funcţie de tipul de asociaţie. Ce arată datele noastre cu privire la acest aspect: analiza tabelului de corelaţie dintre tipurile de asociaţii şi cele 6 atitudini arată faptul că există corelaţii semnificative dar că numărul şi intensitatea acestora variază în funcţie de tipul de asociaţiei; de exemplu asociaţiile feminine sau cele de tip sindicat au doar câte două corelaţii semnificative (toate semnificative au asociaţiile culturale, mişcările sociale). Concluzie: toate asociaţiile au un efect dar acesta este diferit (ca intensitate şi


107

ca legătură cu o anumită dimensiune a capitalului social) în funcţie de tipul asociaţiei.

7. Efecte egale?

Care este efectul participării asociative asupra capitalului social: datele prezentate arată că participarea este responsabilă într-o anumită măsură de reducerea sentimentelor de individualism, etnocentrism, autoritarism, lipsa de putere politică. Acest efect este egal răspândit în diferite categorii de populaţie? Ipoteză: având în vedere logica procesului de socializare, ne aşteptăm ca efectele participării să fie mai intense printre cei cu educaţie mai scăzută; deci participarea are un efect egalizator, (exercită efecte mai puternice de socializare asupra celor care beneficiază de mai puţine oportunităţi de educaţie) în sensul că reduce diferenţele de competenţă civică şi influenţă politică. Analiza unor modele de regresie cu aceeaşi predictori, pe trei categorii de educaţie susţine ipoteza: efectul participării este mai mare în cazul populaţiei mai puţin educate dacă avem în vedere dimensiunile individualism şi autoritarism. Pentru celelalte dimensiuni situaţia variază. Concluzie tentativă: efecte mai mari pe dimensiunea socializare pentru populaţia mai puţin educată şi pe dimensiunea sentimentul lipsei de putere pentru cei mai educaţi.

8. O tvmanie diferită?

Relaţia dintre televizor şi capitalul social: Putnam consideră că răspândirea televizorului a dus la erodarea capitalului social sau altfel spus, în loc să fie activi în asociaţii oamenii preferă să se uite la televizor. Într-o altă analiză Hooghe a arătat că nu există o relaţie liniară între timpul alocat tv-ului şi cel petrecut în asociaţii. Ce e nou acum? Dacă luăm în considerare datele prezente descoperim că într-adevăr televizorul erodează capitalul social dar această erodare nu se realizează prin intermediul participării asociative (este o relaţie directă între tv şi atitudinile civice). Concluzie: tvmania nu este o chestiune de buget de timp ci una legată de experienţele opuse de socializare. Nevoia unor analize ulterioare.

9. Concluzie Ce am arătat în acest articol: Am oferit evidenţe cu privire la importanţa participării asociative asupra formării capitalului social şi al culturii civice. Am arătat că în condiţiile în care măsurăm adecvat participarea asociativă, incluzând dimensiunea istorică, există o relaţie puternică între participare şi capital social. Deci este necesar să includem în cercetările viitoare şi itemi despre istoricul participării. Ce nu am reuşit să arătat în acest articol: Sensul relaţiei cauzale: membrii devin mai puţin individualişti datorită participării în asociaţii sau participă deoarece sunt mai puţin individualişti (recrutare selectivă). Datele disponibile nu ne-au arătat clar care este sensul cauzal dar sugerează că există un anumit efect de socializare, consecinţele participării rămân peste timp (persoanele care au fost membre dar nu mai sunt diferă prin atitudinile politice şi sociale). Efectul socializării este mai puternic relativ la dimensiunile individualism şi autoritarism în cazul indivizilor mai puţin educaţi. În rest relaţia nu e clară. Ce e important: Din punctul de vedere al autorului, problema direcţiei cauzale este irelevantă, fiind mai util să privim relaţia dintre participare şi capital social ca una de circularitate şi întărire reciprocă. Asta nu înseamnă că asociaţiile nu sunt importante pentru democraţie. Dimpotrivă, ele oferă un cadru de dezvoltare şi exprimare a simţului civic, a părerilor şi valorilor indivizilor.


108

CAPITAL POLITIC ŞI PARTICIPARE POLITICĂ

Fuchs, R. Ester; Minnite, C. Lorraine; Shapiro, Y. Robert (în Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, March 2003, vol. 32, no. 1: 47-69) Problema de cercetare: Realizaţi un design de cercetare prin care să . Rezolvarea propusă de autorul acestui articol: Structură Conţinut Rezumat Focusarea cercetarii: este examinata relatia dintre capital social, capital politic si

erodarea participarii politice in orasul New York si in Statul New York Aspecte inovative: s-a incercat recanalizarea discutiei pe tema capitalului social din zona institutiilor in principal sociale spre zona declinului institutiilor de incorporare politica, in special partidele politice locale, organizatiile pentru drepturi civile si sindicatele. Model explicativ propus: este prezentat un model care explica participarea politica traditionala separand efectele capitalului social si a capitalului politic, corelativ cu controlarea altor factori explicativi semnificativi. Se cosidera capitalul politic ca o varianta a capitalului social care trebuie considerata separat pentru explicarea optima a participarii politice. Surse de date: doua anchete prin telefon , desfasurate in timpul unor alegeri generale in orasul New York in 1997 (prima ancheta s-a realizat pe un esantion de 1123 adulti din orasul New York, suplimentat cu 350 de africani-americani si 453 latini , iar a doua, desfasurata la cateva luni dupa prima, pe un esantion de 1662 adulti din Statul New York) Argument: necesitatea gasirii unei strategii de a mari participarea politica in comunitatile sarace sau cele de imigranti

1. Introducere Semnalarea fenomenului: declinul participarii politice in SUA a fost mai acut in orasele centrale, unde nivelul cel mai scazut de angajare politica poate fi detectat in comunitatile de imigranti si in comunitatile sarace de africani americani, latini si asiatici. Conceptul de „capital social”: capitalul social e vazut ca o „achizitie” colectiva, deravata din calitatea de membru in asociatii volunatre si in retele sau din faptul de a fi parte a unei comunitati in care vecinii isi vorbesc unul altuia Model de explicare prin intermediul capitalului social a declinului participarii politice(netestat empiric): se asuma ca declinul capitalului social in America constituie o explicatie fundamentala pentru declinul evident al participarii politice in SUA, in aceeasi perioada de timp. Conform modelului capitalului social nivelul scazut de participare politica din centrele urbane mari, cu comunitati etnice diverse si sarace, poate fi explicat prin existenta unor retele sociale slabe. Altfel spus, angajarea civica e in declin in marile orase americane pentru ca institutiile sociale cele mai in masura sa promoveze normele cooperarii sunt si ele in declin. Limitele modelui de explicare prin capitalul social: acordarea primatului explicativ (pentru declinul participarii politice) formarii capitalului social sufera o serie de limitari. Teza capitalui social nu poate si satisfacatoate pentru ca ia ca premisa o conceptualizare inedecvata: asuma ca traditia urbana a participarii politice isi are radacinile mai mult in construirea consensului decat in conflict. Teoreticienii


109

capitalului social ofera un model incomplet care ignora cea mai importanta explicatie pentru declinul participarii politice: declinul institutiilor care stimuleaza angajarea politica. Considerand formele comunitare ale participarii politice: a)angajarea indivizilor in activitati politice pentru realizarea unui interes comun sau pentru stabilirea consensului in vederea obtinerii unor valori politice comune, b) adversarialitatea, bazata pe urmarirea interesului propriu - putem afirma ca modelul nu se focalizeaza asupra formei b). Concluzie: Modelul capitalului social esueaza in a recunoaste ca participarea politica fundamentata pe comunitate isi are bazele atat in experiente asociate construirii consensului, cat si in conflict. Solutie – introducerea conceptului de „capital politic”: pentru o mai buna intelegere a relatiei dintre capitalul social si democratia urbana s-a apelat la un concept corelativ – capital politic. Ca si capitalul social, capitalul politic este obtinut prin participarea in asociatii voluntare, incluzand organizatiile sociale si religioase, dar numai in cazul in care aceste organizatii sunt angajate in activitati politice. Este foarte posibil sa apara urmatoarea situatie: capitalul politic sa fie obtinut separat de capitalul social.

2. Influente asupra participarii politice

Modelul explicativ al cercetarii: variabilele prin care este explicata participarea politica sunt capitalul social si capitalul politic. Lantul cauzal al modelului porneste de la asumptia: capitalul social afecteaza, conduce la capital politic, sau este corelat cu el intr-un alt mod.(capitalul politic si capitalul social se pot dezvolta separat, ele pot conduce la efecte distincte sau la efecte suprapuse). Modelul ia in considerare si variabile demografice – caracteristici personale care fac deferentele intre indivizi (rasa, sex, varsta, venit, educatie, statut ocupational). Variabilele demografice functioneaza in model ca variabile de control al cauzalitatii: prin introducerea lor se evita gasirea unor false relatii in estimarea efectelor capitalului social si ale capitalului politic asupra participarii politice. Masurarea participarii politice: participarea politica este considerata variabila dependenta. Pentru masurarea ei s-au compus doua scale: o scala pentru participarea locala cu 0 – 4 puncte (cate un punct acordat pentru: participarea la alegerile locale din 1993, contactarea unui oficial local in ultimul an etc) o scala pentru participare generala cu 0 – 9 puncte (cate un punct acordat pentru : participarea la alegerile pentru desemnarea guvernatorului in 1994, participarea la alegerile pentru desemnarea presedintelui in 1996, voluntariatul pentru un partid sau un candidat in ultimul an, contributii banesti pentru un partid sau un candidat, participarea la o intrunire politica, etc) Masuri distincte pentru capital social si capital politic: Ideea ca indivizii care paricipa in organizatii sociale au sanse mai ridicate sa participe in politica nu e noua. Cercetarile de inceput compuneau o personalitate participativa. Contributia constructiei mai recente a conceptului de capital social se materializeaza in recunoasterea faptului ca implicarea in institutii socilale, cum este biserica, il invata pe individ normele participarii si promoveaza valorile democratice. Conceptul de capital social are, deci, in mare masura, o baza institutionala. O alta forma a capitalului social deriva din pur si simplu din legaturile cu comunitetea ( e mai probabil ca indivizii care dezvolta aceste legaturi sa se angajeze in activitati politice). Capitalul politic, pe de alta parte, este masurat prin acele calitati de membru in organizatii , acele retele, pozitii structurale sau atitudini care construiesc in mod explicit sanse si capacitati de a participa in politica. Focalizarea este in acest caz pe organizatiile cu o agenda politica explicita. Masurarea capitalului social: capitalul social include: calitatea de membru in organizatii strict sociale, durata mentinerii aceluias domiciliu, intentia respondentului de a se muta din New York, calitatea de proprietar al unei locuinte,


110

frecventa de participare la serviciile religioase si accesul la internet Masurarea capitalului politic: capitalul politic include: calitatea de membru in organizatii implicate in politica, prezenta la vot si autoincadrarea ca democrat convins sau republican convins (dummy variable) calitatea respondentului de a putea fi accesat de organismele care se ocupa cu mobilizarea politica (reachability) cetatenia calitatea de membru de sindicat aprobarea/dezaprobarea fata de serviciile comunitare (eficienta locala a politicii) oportunitatile respondentului de a discuta politica cu reteaua personala: familie, prieteni, colegi prezenta la vot a membrilor retelei personale: familie, prieteni, colegi

3.Analiza datelor

Ipoteza: procesele cauzale examinate se refera la efectele capitalului social si ale capitalului politic asupra participarii; aceste doua tipuri de efecte concureaza unul cu altul pentru o obtine statutul de explicatie cauzala dominanta. Una dintre modalitatile in care capitalul social poate influenta participarea politica este prin generarea capitalului politic. Astfel, daca se controleaza statistic capitalul politic, ne putem astepta sa nu obtinem nici un efect direct al capitalului social asupra participarii politice. Pentru ca mecanismul descris sa fie real, ar trebui sa descoperim doua lucruri in setul nostru de date: masurile capitalului social sa fie corelate semnificativ cu masurile participarii politice masurile capitalului social sa fie mai puternic corelate cu masurile capitalului social decat cu masurile participarii politice, ceea ce ar implica un substantial efect indirect al capitalului social asupra participarii prin procese care includ capitalul politic; acest lucru implica si o relatie semificativa asteptata intre capital politic si participare politica. Rezultate si interpretari: atat capitalul social cat si capitalul politic sunt in mod clar corelate cu participarea politica, dar nu exista o corelatie semnificativa statistic intre calitatea de membru in organizatii pur sociale si calitetea de membru in organizatii implicate in politica capitalul politic conteaza mai mult decat capitalul social in expicarea participarii politice, iar capitalul social in ansamblu nu pare sa contribuie persistent sau substantial la capitalul politic, de vreme ce doar o mica parte din masurile noastre pentru capitalul social sunt apreciabil corelate cu alte masuri pentru capitalul politic (analiza bivariata) regresia multivariata intareste interpretarea de mai sus Introducerea variabilelor demografice: intre variabilele demografice implicate varsta este cea mai influenta: se inregistreaz niveluri mai ridicate de particiapre politica a generatiei care a trait in perioada celui de-al doilea razboi mondial si in prioada postbelica timpurie – explicatie posibila: efectele mobilizarii sociale si politica caracteristica epocii educatia, venitul si alte variabile exogene au fost si ele incluse, dar efectul lor s-a dovedit a fi mediat de alte variabile Interpretarea modelului pentru subesantioane: efectele capitalului politic sunt mult mai mari pentru africani-americani si pentru latini decat pentru albi - datele sugereaza ca capitalul politic institutional are o semnificatie mai mare pentru africani-americani si pentru latini, mai ales pe dimensiunea participarii politice locale

4. Concluzie Rezultate si interpretari: replicarea rezultatelor de baza obtinute in orasul New York la nivelul statului fac concluziile referitoare la capitalul politic cu atat mai convingatoare. Rezultatele diferite in functie de rasa si etnicitate pot ajuta la


111

explicarea partiala a rezultatelor de ansamblu obtinute la nivelul intregului oras. Efectele disproportionate ale capitalului politic, in contrast cu capitalul social pot intr-o anumita masura sa fie atribuibile comportamentului negrilor si latinilor, desi capitalul politic are un efect important si in cazul albilor. Explicarea prin capitalul social a participarii politica poate fi in principal parte a unei descrieri a Americii albilor, si astfel ne poate spune mult mai putin despre schimbarea peisajului etnic si rasial din orasul si statul New York. Desi capitalul social este o sursa de shimbare a nivelului participarii politice, considerand datele cercetarii, el explica mai putin din fenomen decat capitalul politic. Solutii: este necesara o ampla campanie a guvernului pentru promovarea valorilor cetatenesti, fara de care nu exiata nici un fel de implicare politica semnificativa. Nu doar in cazul africanilor-americani prin nastere si a latinilor, dar si in cazul tuturor americanilor, fara deosebire, angajarea in politica poate fi cel mai bine in curajata prin implicarea in organizatii care au pe agenda activitati politice.


112

PROIECTUL DE CERCETARE

„Scopul unui proiect de cercetare este de a convinge cititorul că ceea ce se propune este important, relevant şi interesant; că designul studiului este valabil; şi că cercetătorul este capabil să realizeze cu succes studiul.” (Marshall şi Rossman, 1995, după Blaikie, 2000) Deşi adesea procesul de cercetare este prezentat ca un proces liniar (paşii ce trebuie urmaţi), cel mai adesea el este marcat de numeroase iteraţii, reluări şi paşi ciclici, deciziile de la fiecare pas afectând deciziile următoare, fiind posibilă revenirea la o decizie şi schimbarea ei. În plus, pe cât posibil, este foarte important ca fiecare decizie luată cu privire la designul de cercetare, să fie luată înainte de începerea propriu-zisă a cercetării (totuşi, în funcţie de tipul designului, posibilitatea practică a realizării acestui deziderat diferă). Propunerea (proiectul) de cercetare: Scopul propunerii este de a fi aprobată desfăşurarea cercetării şi obţinerea fondurilor necesare. Ea trebuie să demonstreze cât mai clar ce vrea să studieze, de ce şi cum anume se va desfăşura cercetarea. Componentele unei propuneri sunt următoarele:

- titlul: concis şi informativ; utilă uneori dividerea în titlu (subiectul) şi sub-titlu (localizarea studiului)

- problema cercetată: descrierea concisă a naturii problemei ce va fi investigată - scopul şi importanţa: cu ce anume îşi propune să contribuie la cunoaştere şi de ce anume

merită să cunoşti acest lucru - background: inspectarea literaturii – cum a apărut problema, contextul, răspunsuri – pe

scurt, o legătură cu stadiul actual al cunoaşterii în domeniu, cu referire la problemă - planul de cercetare + metodele: ce date, de unde şi cum vor fi culese + cum vor fi

analizate - bugetul + justificarea bugetului: ce bani sunt necesari şi pentru ce anume, cum vor fi

cheltuiţi (personal, echipamente, menţinerea funcţionării, călătorie, publicaţii, prezentări) + justificarea fiecărei cheltuieli

- timetable (planificarea activităţilor): planificarea duratei (perioadei) de desfăşurare a fiecărei componente de cercetare; uneori necesare rapoarte intermediare; adesea scrierea raportului este subestimată – ar trebui să i se aloce minimum un sfert din timpul desfăşurării întregului proiect

- output (rezultatele) aşteptat: contribuţia la cunoaştere; subliniate rezultatele ce pot avea o influenţă pozitivă şi directă asupra sectoarelor importante din societate (aspectul practic)

- probleme etice: orice cercetare socială presupune o minimă intervenţie în viaţa socială şi prin urmare există riscul de a deranja anumite persoane; orice aspecte care pot deranja subiecţii trebuie explicitate şi precizate mijloacele prin care se vor rezolva (totuşi, dacă x ştie la ce cercetare participă / este rugat să participe poate refuza din pricina subiectului şi astfel rata de răspuns va fi mai mică)

- probleme şi limite: care sunt problemele (practice sau teoretice) care este posibil să apară şi cum vor fi rezolvate; listarea punctelor tari şi slabe ale designului de cercetare

- comunicarea rezultatelor: care vor fi modalităţile prin care rezultatele vor fi făcute publice şi cum se vor atinge populaţiile ţintă

Lectură: structura unei propuneri de cercetare + exemple (în dosar la biblioteca CCRIT)

Exerciţii

113

Curs 1 UN ALT MOD DE A GÂNDI – CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

1. Caută în media un exemplu de cercetare / raport de cercetare care a implicat cercetarea socială. 2. Caută în media un exemplu de afirmaţie (de ex. dintr-o reclamă) care se presupune că se

bazează pe evidenţe empirice. 3. Dă exemple de întrebări de cercetare ştiinţifice şi non-ştiinţifice relativ la următoarele subiecte:

pedeapsă capitală, avort, inteligenţă. 4. Dă un exemplu de generalizare empirică care explică dar nu face predicţii. 5. Dă un exemplu de observaţie indirectă. 6. În ultimele două săptămâni ai fost fără chef, energie. Nu prea ai poftă de mâncare. Prietenii te

plictisesc şi nu te mai interesează nimic. Notele devin tot mai mici. Formulează o ipoteză care să explice (account) această situaţie şi arată apoi faptele relativ la situaţie care pot fi deduse din ipoteză.

7. Unele studii au arătat că există o relaţie negativă între mişcare şi atacurile de inimă. De exemplu: atacurile de inimă survin mai des în cazul şoferilor de autobuz decât în cazul controlorilor. Explicaţia acestui fapt rezidă în cantitatea de mişcare pe care o fac cele două categorii. Identifică 2 explicaţii alternative pentru acest fapt (sau altfel spus: care ar putea fi variabilele ascunse ce pot influenţa această asociere). (vârsta, greutatea, stresul)

8. Precizează unitatea de analiză (individ, grup sau agregat, artefact social) în cazul fiecăreia dintre următoarele afirmaţii: a. Rata de sinucidere în UE este mai mică decât cea din US. b. Numărul mediu al indivizilor ce formează o familie din România a scăzut în ultimii 20 de ani. c. Pentru a afla dacă imitaţia şi sugestia influenţează sinuciderea, s-a comparat numărul de

sinucideri înainte şi după publicarea unor povestiri despre sinucideri pe prima pagina a cotidienelor importante.

d. Media de absolvire este relaţionată strâns de frecventarea cursurilor. 9. Un cercetător examinând date relativ la caracteristicile şcolilor descoperă că cu cât mai mare

este venitul mediu al părinţilor copiilor care merg la o şcoală, cu atât mai mare este media de absolvire la nivelul şcolii. Care este unitatea de analiză a acestor date? Susţin aceste date afirmaţia: „cu cât venitul părinţilor unui copil este mai mare cu atât rezultatele lui sunt mai bune”. De ce da sau de ce nu?

10. Precizează tipul de variabilă în cazul fiecăreia din următoarele afirmaţii: a. Credem că efectul calităţii şcolii asupra performanţelor academice descoperit în cercetările

anterioare este fals, deoarece cercetătorii nu au examinat nivelul clasei sociale al şcolilor studiate.

b. Când plata (pay rate) a fost menţinută constantă, nu am găsit nici o influenţă a satisfacţiei muncii asupra productivităţii.

c. Studiile lui Sherif au arătat că conflictele dintre grupuri cresc coeziunea în cadrul grupurilor. 11. Dă câte un exemplu de relaţie negativă respectiv pozitivă între două variabile cantitative. 12. într-un studiu a fost găsită o corelaţie între densitatea populaţiei şi mai multe măsuri ale patologiei

sociale (rata de mortalitate, rata delicvenţei juvenile). Identifică o variabilă care ar fi putut duce la o relaţie falsă între patologia socială şi densitatea populaţiei. Explică cum anume ar influenţa această variabilă relaţia.

13. Să presupunem că doreşti să testezi ipoteza conform căreia studenţii care au urmat un curs de metode în ştiinţele sociale vor primi note mai mari la următoarele cursuri de sociologie decât studenţii care nu au urmat un astfel de curs. a. Identifică variabila independentă şi variabila dependentă b. Propune 3 variabile externe. Pentru una dintre ele să ne aşteptăm aproape sigur să producă

o relaţie falsă între dependentă şi independentă. c. Explică pe scurt cum anume una dintre cele 3 variabile externe ar putea să facă falsă relaţia

din ipoteză.

Exerciţii

114

14. Evaluează următoarele afirmaţii din punctul de vedere al formulării ipotezelor. Reformulează-le. a. Clasa socială este relaţionată cu preferinţa pentru un partid. b. În cazul adulţilor, abilitatea intelectuală scade cu vârsta. c. Casele sparte cauzează delicvenţă.

15. Formulează 3 ipoteze, fiecare dintre ele relaţionând două dintre următoarele variabile (precizează care este dependenta şi care independenta): genul (m-f), nivelul de educaţie (ultima diplomă), statusul marital (căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv), identificarea cu un partid (PSD, DA, PRM, altul), orientarea ideologică (liberală, social-democrată, reacţionară), credinţa în viaţa de după moarte (da-nu), atitudinea faţă de pedeapsa cu moartea (da-nu).

16. Exprimă una dintre ipotezele anterioare sub o formă: a. de implicaţie b. continuă (dacă este posibil) c. de diferenţă

Curs 2 CE ESTE UN DESIGN DE CERCETARE SOCIALĂ? ELEMENTELE UNUI DESIGN DE CERCETARE SOCIALĂ. Curs 3 TIPURI DE DESIGNURI: EXPERIMENTAL, LONGITUDINAL, SECŢIONAL ŞI STUDIU DE CAZ Curs 4 PROBLEMA DE CERCETARE Curs 5 INTEROGAŢIILE, IPOTEZELE ŞI OBIECTIVELE CERCETĂRII Curs 6 STRATEGIA DE CERCETARE. TIPURI DE STRATEGII: INDUCTIVĂ, DEDUCTIVĂ, RETRODUCTIVĂ, ABDUCTIVĂ. Curs 7 CONCEPTE ŞI VARIABILE Curs 8 METODE ŞI INSTRUMENTE Curs 9 SURSE DE DATE. TIPURI ŞI FORME DE DATE.

Exerciţii

115

Curs 10 ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR Curs 11 RAPORTUL DE CERCETARE. CONSIDERAŢII TEORETICE. Curs 12 RAPORTUL DE CERCETARE. EXEMPLE ŞI ANALIZE.

Exerciţii

116

Evaluare

La stabilirea notei finale se iau în considerare Ponderea în notare, exprimată în %

{Total=100%}

Test grilă (20 întrebări cu răspunsuri la alegere) 20

Verificare parţială (comentarea şi interpretarea unui fragment dintr-o lucrare de specialitate din bibliografie; realizarea unui design de cercetare pe loc)

20

Testare continuă pe parcursul semestrului (munca în echipă şi calitatea designurilor propuse)

20

Realizarea în echipă a unei cercetări pe parcursul semestrului; realizarea şi prezentarea raportului de cercetare 40

TEST GRILĂ Pe un ecran vor fi proiectate grilele pe rând, câte un minut fiecare iar studenţii vor alege varianta(ele) corectă(e) pe formularele primite. Alegerea unui răspuns corect va aduce puncte iar a unuia incorect va scădea puncte. Fişierul „exerciţiu test grilă” (power point presentation) conţine două exemple de grile („răspunsuri exerciţiu test grilă”) (vezi http://www.mircea.mmt.ro). VERIFICARE PARŢIALĂ Va consta într-un rezolvarea următoarelor două sarcini: 1. interpretarea şi analiza unui text din blibliografie (textul va fi ales din King, Keohane şi Verba

(2000) Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi) 2. realizarea unui design de cercetare pe o temă impusă EVALUARE CONTINUĂ La fiecare seminar va fi prezentată o temă de cercetare de către profesor (articolul - cercetare va fi prezentat integral la finalul seminarului) iar studenţii vor lucra pe echipe pentru a propune un design de cercetare pe această temă. Echipele vor fi fixe, auto-constituite (3-6 studenţi). Numărul minim de prezenţe la seminar este de 6. La fiecare seminar, fiecare student va fi evaluat in baza a două criterii: calitatea designului de cercetare propus de grup şi implicarea în activitatea grupului (nota unui membru al grupului va fi egală cu nota primită de grup pentru designul propus ponderată cu nota dată de colegii din grup). RAPORTUL DE CERCETARE 1. Pe parcursul semestrului fiecare student va realiza individual sau în grup (la alegere) un proiect

de cercetare. 2. O parte din fiecare seminar va fi alocată pentru discutarea proiectelor. 3. Proiectele se pot realiza pe orice temă aleasă de student, folosindu-se metodele de cercetare

adecvate (calitative şi / sau cantitative). 4. La ultimul curs fiecare student / grup va preda raportul de cercetare rezultat în urma realizării

proiectului de cercetare. 5. În cazul proiectelor care solicită culegerea unui volum mare de date se acceptă realizarea

proiectului pe baza unor date parţiale, fără intenţie de generalizare. 6. Se va respecta pe cât posibil structura de raport de cercetare primită la curs. 7. Raportul trebuie redactat pe calculator. Va fi predat şi în format electronic. 8. Raportul va conţine într-o anexă tot ceea ce aţi făcut pe parcursul semestrului pentru această

cercetare (consideraţi relevant pentru munca pe care aţi depus-o). 9. Nu există limite minime sau maximă de pagini. Un indicator util pentru dimensiunea proiectului

este numărul de cuvinte (fără anexe): undeva în intervalul 8-12 mii. 10. Predarea se va face la examenul scris (testul grilă). Pentru fiecare zi de întârziere din nota

acordată pentru raport se vor scădea 0,5 puncte.

Exerciţii

117

11. Câteva proiecte vor fi prezentate în cadrul unei sesiuni deschise (ultimul curs + seminariile aferente), juriul fiind compus din colegii prezenţi la susţinere. Proiectele câştigătoare vor fi premiate cu cărţi.

NOTAREA RAPORTULUI Criteriul Puncte Indicatori Structurarea raportului

10 Lucrarea este bine structurată (problema de cercetare, cadru teoretic, interogaţii / ipoteze, design / strategie, metode şi instrumente, prezentarea, intepretarea şi comentarea rezultatelor, anexe).

Prezentarea ideilor şi argumentare

20 Studentul distinge între prezentarea faptelor şi a opiniilor, evaluărilor (proprii sau a altor autori) a acelor fapte. Opiniile autorului (critice sau de altă natură) sunt susţinute, fiind argumentate în mod clar şi logic. Limbajul specific al domeniului de studiu este folosit extensiv şi în mod adecvat. Există o coerenţă a conţinutului (toate părţile incluse în raport au legătură cu tema cercetată). Studentul dovedeşte prin raport o cunoaştere şi înţelegere a temei tratate.

Calitatea designului de cercetare propus

30 Argumentarea alegerilor de design făcute relativ la temă şi condiţionări (resurse de timp, bani, umane, documente, bibliografie). Calitatea instrumentelor de cercetare propuse. Tipul, adecvarea şi dificultatea analizelor de date realizate.

Calitatea scrisului

10 Lucrarea este coerentă şi clară (ideile sunt introduse gradual, sunt clar expuse, prezentate într-o logică anume). Propoziţiile sunt complete şi au o structură gramaticală corectă. Stilul este clar şi concis, textul este inteligibil. Lucrarea este bine redactată din punct de vedere al tehnoredactării. Nu există greşeli ortografice grosolane.

Calitatea prezentării datelor

10 Graficele, tabelele, figurile au titlu, număr, trimitere în text, sursă, explicitare conţinut. Prezentarea valorilor numerice este corectă. Aspectul şi lizibilitatea prezentării (grafice, tabele, figuri).

Bibliografia 10 Trebuie citate în mod corect (respectând standardele de redactare a bibliografiilor*) minimum 10 surse bibliografice: din care două surse ce nu se regăsesc în bibliografia programei analitice şi două surse într-o limbă străină. Citările de la bibliografie trebuie să aibă obligatoriu corespondent în text. Mai puţine surse citate, sau folosirea în exclusivitate a surselor din bibliografia cursului, şi/sau citarea unor surse numai în limba română, respectiv nerespectarea standardelor de citare a bibliografiei se depunctează. Nu se acceptă decât citarea a maximum două resurse de pe internet.

Volumul muncii

10 Raport corect între volumul de muncă (număr cuvinte, activităţi practice (număr şi calitate):chestionare, interviuri, fişe de observaţie, etc. ) depus şi numărul membrilor echipei.

Total 100 Nota pentru raport se obţine prin împărţirea la 10. * Pentru standardele de redactare a bibliografiilor puteţi consulta: Standardele APA pentru redactarea bibliografiilor (29 august 2005, http://psihologie.esential.ro/APA%20bibl.html.) Notă despre plagiat Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare (în anumite situaţii pot implica exmatricularea). “Plagiatul este prezentarea ca fiind munca proprie a cuiva a cuvintelor,

Exerciţii

118

ideilor, argumentelor unei alte persoane fără o corectă recunoştere a sursei prin citare, referire sau notă. Prin urmare, este vorba de plagiat atât atunci când cuvintele unei alte persoane sunt reproduse fără recunoaşterea sursei, cât şi atunci când ideile sau argumentele altei persoane sunt parafrazate astfel încât cititorul ar putea crede că ele aparţin autorului textului.” Pentru plagiat parţial se acordă nota 4 la proiect iar pentru plagiat integral nota 1.

Bibliografie

119

BIBLIOGRAFIE

Babbie, E. (1998) The practice of social research, Wadsworth Babbie, E.; Halley, F. (1998) Adventures in social research. Data analysis using SPSS, Pine Forge

Press Barrat, D.; Cole, T. (1991) Sociology projects. A students’ guide, Routledge, London Berthier, N. (1998) Les techniques d’enquete en sciences sociales, Armand Colin, Paris Blaikie, N. (2000) Designing social research, Polity Press, Cambridge Blaikie, N. (2003) Analyzing quantitative data. From description to explanation, Sage Publications,

London Boudon, R. (1990) Texte sociologice alese, Humanistas, Bucureşti Boudon, R. (coord.) (1997) Tratat de sociologie, Humanitas, Bucureşti Bouma, G. (2000) The research process, Oxford University Press Bouma, G.; Atkinson, G. (1995) A handbook of social science research, Oxford University Press Bryman, A. (2004) Social research methods, Oxford University Press Carter, G. (1998) Empirical approaches to sociology, Allyn and Bacon Chelcea, S. (1996) Chestionarul şi interviul în ancheta sociologică, I.N.I., Bucureşti Chelcea, S. (2001) Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, Bucureşti Creswell, J. (1994) Research design. Qualitative and quantitative approaches, Sage Publications,

London Creswell, J. (2003) Research design. Qualitative, quantitative and mixed methods approaches, Sage

Publications, London Davis, A. J. (1985) The logic of cauzal order, Sage Publications, London Dunsmuir, A.; Williams, L. (1999) How to do social research, CollinsEducational, London Eco, U. (2000) Cum se face o teză de licenţă, Constanţa: Pontica Gerring, J. (2001) Social science methodology. A criterial framework, Cambridge University Press,

Cambridge Ghiglione, R., Matalon, B. (1985) Les enquetes sociologiques. Theories et pratique, Armand Colin,

Paris Graziano, A.; Raulin, M. (2004) Research methods. A process of inquiry, Pearson Education Group King, G., Keohane, R., Verba, S. (2000) Fundamentele cercetării sociale, Iaşi: Polirom Kuhn, S. T. (1999) Structura revoluţiilor ştiinţifice, Humanitas, Bucureşti Kumar, R. (1996) Research methodology. A step-by-step guide for beginners, Sage Publications,

London Layder, D. (1998) Sociological practice. Linking theory and social research, Sage Publications,

London Marshall, C., Rossman, G. (1995) Designing qualitative research, Sage Publications, London Mărginean, I. (1999) Proiectarea cercetării sociologice, Polirom, Iaşi Miftode, V. (1995) Metodologia sociologică, Porto-Franco, Galaţi Miller, D. C. (1991) Handbook of research design and social measurement, Sage Publications,

London Mihu, A. (1992) Introducere în sociologie, Dacia, Cluj-Napoca Nachmias, D. (1996) Research methods in the social sciences, Arnold Neuman, L. (1997) Social research methods. Qualitative and quantitative approaches, Allyn & Bacon

Bibliografie

120

Newton-Smith, W. H. (1994) Raţionalitatea ştiinţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti Oppenheim, N. (1992) Questionnaire design, interviewing and attitude measurement, Pinter

Publishers Popper, R. K. (1998) Mitul contextului. În apărarea ştiinţei şi a raţionalităţii, Trei, Bucureşti Popper, R. K. (2000) Filosofie socială şi filosofia ştiinţei, Trei, Bucureşti Punch, F. K. (2000) Developing effective research proposals, Sage Publications, London Putnam, R (1993) Making Democracy Work. Civic Traditions in Modern Italy, Princeton University

Press Ragin, C. (1994) Constructing social research, Pine Forges Press Rotariu, T. (1992) Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Babeş-Bolyai University Press,

Cluj-Napoca Rotariu, T.; Iluţ, P. (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Polirom, Iaşi Schuman, H.; Presser, S. (1995) Questions and answers in attitude surveys, London: Sage

Publications Seltzer, A. R. (1996) Mistakes that social scientists make, St. Martin’s Press, New York Singleton, R.; Straits, B.; Straits, M.; McAllister, R. (1988) Approaches to Social Research, Oxford

University Press Singly, F.; Blanchet, A.; Gotman, A.; Kaufmann, J-C. (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul,

interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv, Polirom, Iaşi Trigg, R. (1996) Înţelegerea ştiinţei sociale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti Vaus, D. (1991) Surveys in social research, UCL Press Limited Vaus, D. (2001) Research Design in Social Research, Sage Publications, London Vaus, D. (2002) Surveys in social research, Routledge, London Vaus, D. (2002) Analyzing social science data. 50 key problems in data analysis, Sage Publications,

London Walliman, N. (2001) Your research project. A step-by-step guide for the first-time researcher, Sage

Publications, London Wright, M. (1975) Imaginaţia sociologică, Politică, Bucureşti Wright, von G. H. (1995) Explicaţie şi înţelegere, Humanitas, Bucureşti *** (1991) Measures of personality and social psychological attitudes, Academic Press *** (1996) Les indicateurs socio-politiques aujourd’hui, Harmattan, Paris *** (1999) Dicţionar de filosofia cunoaşterii, Trei, Bucureşti Hooghe, M. (1999) Voluntary Associations and Social Capital. An Empirical, Survey-Based Test of

Putnam Hypothesis, material prezentat la întâlnirea anuală a American Association of Political Science

Rotariu, T. (coord.) (1999) Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Polirom, Iaşi Sandu, D. (1999) Spaţiul social al tranziţiei, Polirom, Iaşi Sandu, D.(1996) Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, Staff, Bucureşti Weber, M.(1993) Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureşti Dîncu, V. (1999) Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Dacia, Cluj-Napoca Boudon R. (1985) L’innegalité des chances, Armand Colin, Paris Bryman, A. (2004) Social research methods, Oxford University Press

Bibliografie

121

Hirschman, O (1999) Abandon, contestare şi loialitate, Nemira, Bucureşti King, R. (2005) Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele ştiinţelor sociale,

Polirom, Iaşi Tutty, L.; Rothery, M.; Grinnell, R. (2005) Cercetarea calitativă în asistenţa socială. Faze, etape şi

sarcini, Polirom, Iaşi Yin, R. (2005) Studiul de caz. Designul, colectarea şi analiza datelor, Polirom, Iaşi Silverman, D. (2004) Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării, textului şi

interacţiunii, Polirom, Iaşi

Mircea Comsa - Designeul de Cercetare

Documents

Transcript of Mircea Comsa - Designeul de Cercetare