1

MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

BULETINUL POMPIERILOR

Nr. 1/2007

Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative Bucureşti, 2007

2

Publicaţie editată de:

INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

Fondat – 1955, Apare semestrial

www.revista.pompieri.go.ro/altepublicatii

COLEGIUL DE REDACŢIE:

Preşedinte: General-locotenent Vladimir SECARĂ Editor coordonator: General de brigadă drd. Constantin ZAMFIR

Redactor-şef: Colonel Valentin UBAN Secretar responsabil de redacţie: Lt. colonel ing. Cristian DAMIAN

Traduceri: Ec. Valentin Th. MARINESCU

© Copyright: I.G.S.U.

® Drepturile asupra materialelor publicate aparţin autorilor

3

CC UU PP RR II NN SS

Secţiunea 1 Lucrări cu caracter profesional general

1. Modele şi strategii în selecţia şi evaluarea psihologică a personalului destinat misiunilor speciale – chestor general de poliţie, prof. univ. dr. Anghel ANDREESCU – Secretar de stat, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative; lt. col. dr. Nicolae RADU – Centrul de Expertiză şi Asistenţă Psihologică Serviciul de Protecţie şi Pază. ............................................................................................ 7

2. Determinarea fiabilităţii operaţionale la o familie de autovehicule de intervenţie. Studiu de caz – col. dr. ing. Emilian LĂSCĂTEU – Direcţia Management Logistic a I.G.S.U., Serviciul mentenanţă şi exploatare................................................................................ 29

3. Marcajul C.E. Introducerea pe piaţă a produselor pentru construcţii (II – clădiri şi instalaţii aferente acestora) – col. dr. ing. Ioan VALE, Mr. ing. Constanţa ENE, Cpt. drd. ing. Puiu GOLGOJAN – Direcţia Pompieri a I.G.S.U.................................................. 47

4. Problematica riscului şi vulnerabilităţii – ing. Marin BILDEA – Centrul Zonal de Pregătire de Protecţie Civilă - Craiova............................... 59

5. Managementul operaţiunilor complexe de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă. Problematica generală – lect. univ. mr. drd. ing. Alin MOCIOI; mr. lect. univ.dr. ing. Florin NEACŞA – Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie Al. I. Cuza. ............................. 67

6. Conferinţe mondiale şi organizaţii regionale europene în domeniul dreptului mediului înconjurător – prof. univ. dr. ing. Ion CHIRA – Universitatea Politehnică Bucureşti; drd. ing. Niculae NEGOIŢĂ – Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti. ........................... 77

Secţiunea 2

Lucrări cu caracter ştiinţific

7. Estimarea riscurilor în caz de incendiu – conf. univ. dr. lt. col. ing. Emanuel DARIE; lector univ. drd. mr. ing. Garibald POPESCU – Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie Al.I.Cuza; şef lucrări univ. dr. ing. Eleonora DARIE – Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea de Instalaţii. .............................................. 89

4

8. Modelarea matematică a incendiilor – conf. univ. dr. lt. col. ing. Emanuel DARIE; lector univ. drd. mr. ing. Garibald POPESCU; asist. univ. drd. lt. ing. Dragoş PAVEL – Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie Al.I.Cuza; şef lucrări univ. dr. ing. Eleonora DARIE – Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea de instalaţii..................................................................................................... 104

9. Rata de ventilare – conf. univ. dr. mr. ing. Irina ZGAVAROGEA – Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie Al.I.Cuza; conf. univ. dr. ing. Mihai ZGAVAROGEA – Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti – Facultatea de Instalaţii. ............................................ 111

10. Cavitaţie şi supercavitaţie – conf. univ. dr. lt. col. ing. Dan CAVAROPOL, Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie Al.I.Cuza. .......................................................................................................126

11. Managementul intervenţiei la incendii de aeronave – lector univ. dr. mr. ing. Florin NEACŞA; drd. lt. ing. Ion ANGHEL – Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie Al.I.Cuza..................................................138

12. Riscuri la funcţionarea transformatoarelor de mare putere. Elemente generale şi specifice de prevenire/stingere a incendiilor – prof. univ. dr. ing. Nicolae GOLOVANOV – Universitatea POLITEHNICĂ Bucureşti, Facultatea de Energetică; lect. univ. drd. ing. Garibald POPESCU, conf. univ. dr. ing. Emanuel DARIE, asist. univ. drd. ing. Dragoş-Iulian PAVEL – Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie Al.I.Cuza. ......................................................................138

13. Pierderi de sarcină la utilizarea apei prin conducte şi accesorii utilizate pentru stingerea incendiilor. Metode de reducere şi control – lect. univ. drd. mr. ing. Garibald POPESCU – Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie Al.I.Cuza;..............................................................................150

14. Evaporarea picăturilor de apă în gazele de ardere provenite din incendii – prof. univ.dr. ing. Alexandru CHISACOF, Universitatea POLITEHNICĂ Bucureşti; asistent drd. lt. ing. Dragoş PAVEL; conf. univ. dr. lt.col. ing. Emanuel DARIE – Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie Al.I.Cuza. ...................................................................... 162

15. Influenţa aditivilor polimerici la curgerea lichidelor prin conducte cu secţiune circulară – lector univ. drd. mr. ing. Garibald POPESCU; conf. univ. dr. lt.col. ing. Emanuel DARIE; asistent drd. lt. ing. Dragoş PAVEL – Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie Al.I.Cuza.............................................................................................174

5

16. Sisteme de protecţie pasivă la foc a structurilor metalice în conformitate cu standardele Europene – drd. ing. Aurora CIOC – ICECON. ....................................................................................................... 198

17. Sisteme moderne de stingere a incendiilor cu sprinklere – lect. univ. dr. mr. ing. Manuel ŞERBAN – Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie Al.I.Cuza; drd. m.sc. ing. Lucian BURLACU – Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi-Iaşi................................................. 207

18. Stingerea cu sprinklere în zonele de depozitare cu rafturi – arh. Horia Mihai NICOLESCU; ing. Mihai SINTIE – Sigura Total Fire & Building Engineering; ing. Mirel OPRIŞ – S.P.F. Filiala Timiş-AGIR.............................................................................................................. 227

Secţiunea 3 Varia

19. Publicaţiile pompierilor români – col. Valentin UBAN, Serviciul Publicaţii de Specialitate, I.G.S.U.................................................................. 228

20. Managementul timpului liber – comisar-şef Marian NENCESCU, Direcţia Generală Informare şi Relaţii Publice a M.I.R.A. ............................ 235

6

7

MMOODDEELLEE ŞŞII SSTTRRAATTEEGGIIII ÎÎNN SSEELLEECCŢŢIIAA ŞŞII EEVVAALLUUAARREEAA PPSSIIHHOOLLOOGGIICCĂĂ

AA PPEERRSSOONNAALLUULLUUII DDEESSTTIINNAATT MMIISSIIUUNNIILLOORR SSPPEECCIIAALLEE

Chestor general de poliţie, prof. univ. dr. Anghel ANDREESCU Secretar de stat în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

Lt.col. dr. Nicolae RADU Şeful Centrului Expertiză şi Asistenţă Psihologică

Serviciul de Protecţie şi Pază Abstract:

The article analyses the selection and psychological evaluation methods of the personal destined for special services, presenting problems by reference to tradition and the practical applicability of psychological selection models and strategies, concluding about the importance of the psychological selection of any type of analysis of the personal.

I. ARGUMENT

„Nimeni nu este bun la toate, dar fiecare este bun la ceva ”, spune o veche zicală. Cum este şi cum poate fi cunoscut acest „ceva” nu poate fi realizat decât prin aplicarea unor modele şi strategii de selecţie şi evaluare psihologică uzitate şi în Comandoul U.S. Air Force pentru Operaţii Speciale, în Forţele Aeropurtate sau în SPETNAZ din Federaţia Rusă, precum şi în alte structuri speciale din sistemul Siguranţei Naţionale.

Îmbinând cunoştinţele, dobândite în timp, cu experienţa în exercitarea actului de conducere şi gestionare şi a resurselor umane ne-a fost dat să înţelegem că procesul de selecţie, evaluare psihologică şi avizare de personal reprezintă mai mult decât un proces complex. Cu intenţia de a aborda, într-un stil cât mai pragmatic, concret şi concentrat mesajul nostru, ne-am propus să abordăm tematica în discuţie prin raportare directă la tradiţie, dar şi la aplicabilitatea practică a unor modele şi strategii de selecţie psihologică.

8

Urmare a celor prezentate, revenim asupra unui studiu rezumativ, realizat de căpitan Rădulescu (1933). Numit Realizările Psihologiei Experimentale, studiul, desprins din Cracsner (2005), ne familiarizează cu aspecte ce ţin de: stadiul de evoluţie al psihologiei; relaţia dintre inteligenţă şi aptitudini; problematica dintre îndrumarea şi alegerea profesională. Se propune, în acest context, utilizarea celor mai diverse forme, metode, tehnici şi procedee de cercetare a personalităţii (observaţia, analiza activităţii, conversaţia, chestionarul, ancheta, studiul biografic), realizându-se şi o interesantă îmbinare între modelele teoretice şi cele practice din specificul psihologic ce revin unor ţări, precum: Germania, Franţa, fosta Uniune Sovietică, Belgia şi SUA.

Nu întâmplător, sub aceste coordonate au fost dezvoltate o serie de modele şi strategii de selecţie şi evaluare psihologică a personalului, parte dintre ele fiind prezentate şi în cuprinsul celui de-al 37-lea Simpozion Internaţional de Psihologie Militară Aplicată, desfăşurat în Republica Cehă, la Praga, în perioada 21-25 mai 2001.

II. DEFINIRE: MODEL – STRATEGIE – SELECŢIE – EVALUARE

1. Modelul este un sistem cu ajutorul căruia se poate cerceta indirect proprietăţile unui obiect (Dicţionar de psihologie, 1978). El poate fi construit pe baza unor ipoteze privind diferitele caracteristici ale obiectului.

2. Strategia reprezintă un plan de acţiune ordonată în vederea atingerii unui scop. Este decizia în raport cu ipoteza cea mai plauzibilă, corelată cu scopul urmărit şi constă în stabilirea sarcinilor şi metodelor fundamentale ce se vor utiliza în atingerea scopului (Dicţionar de psihologie, 1978).

3. Selecţia, în sens larg, presupune alegerea dintr-un număr mai mare de candidaţi pe aceia care corespund cel mai bine cerinţelor posturilor pentru care se face angajarea. Cu alte cuvinte, selecţia este procesul de alegere pentru posturile de muncă vacante a unui subset de candidaţi disponibili pentru angajare.

Demersul selecţiei pleacă de la ipoteza că dintre candidaţii înscrişi pentru un anumit post, unii sunt mai potriviţi pentru postul respectiv. Prin urmare, scopul selecţiei devine identificarea celor mai buni candidaţi pentru un anumit tip de post.

Selecţia psihologică porneşte de la exigenţele profesiei, individualizând dintr-o populaţie orientată sau nu pe cei mai potriviţi, ale căror aptitudini se vor încadra cel mai bine în specificul profesiei. (Pitariu, 1983).

4. Evaluarea poate fi definită ca „procedeul prin care se determină valoarea aproximativă a unui obiect” (Dicţionarul enciclopedic, 1986). Obiectivul general al evaluării psihologice este „cunoaşterea omului, a particularităţilor sale individuale pentru rezolvarea unei probleme psihologice, a punerii unui diagnostic cu caracter psihologic în vederea recrutării şi încadrării în muncă a unui individ, a promovării sau reorientării profesionale…” (Pitariu, 1983).

9

III. SELECŢIA PERSONALULUI ÎN ACTUALITATE

Începutul secolului XX, marcat de frământările şi convulsiile sociale rezultate ca urmare a marilor conflagraţii mondiale, a reclamat în toate domeniile de decizie, un personal format după criterii obiective, care să prezinte eficienţa profesională în raport cu specificitatea sarcinilor de lucru.

Până la primul război mondial aceste standarde erau de natură educaţională şi medicală şi mai puţin psihologică (Coldea, 2004). Psihologii naţiunilor combatante şi-au oferit voluntar serviciile, dar impactul imediat a fost destul de limitat. Un moment important în dezvoltarea testelor are loc în SUA. În anul 1917 este iniţiată prima administrare colectivă a testelor mintale. Este vorba despre instrumentele Army Alpha şi Army Beta create de profesorul de la Harward, devenit ulterior colonel, Robert M. Yerkes (1876-1956) şi colaboratorii săi. Destinate recrutării soldaţilor americani care urmau să fie trimişi să lupte în Europa, testele respective au fost înlocuite din anul 1968 cu ASVAB (Armed Services Vocational Aptitude Battery) de către Bayroff; Fucs, (1970) şi revizuită mai târziu de Massey; Valentine, Jr.(1977). Între anii 1968 - 1985, au fost dezvoltate nu mai puţin de 14 forme (Mitrofan N. & Mitrofan L., 2005), ASVAB 14 fiind, în prezent, bateria cea mai utilizată în selecţia psihologică a personalului din armată (Murphy, 1985).

În acest context, Zeidner şi Drucker (1998) au arătat că deşi testele Army Alfa şi Army Beta s-au aplicat unui număr de 1.726.966 de oameni, utilizarea de către comandanţi a informaţiilor testului a fost cu mult mai mică. Excepţia a reprezentat-o Germania care, nevoită să-şi reducă forţele, a început să apeleze la psihologi. Rezultatul substituirii cantităţii cu calitatea a fost remarcat în acţiunile încununate de succes ale nemţilor de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Experienţa dobândită în această perioadă de psihologii militari a pus bazele dezvoltării tehnicilor de selecţie. Astfel a fost proiectat AGCT (Army General Classification Test), aplicat la nu mai puţin de 12 milioane de militari. În paralel au fost construite şi alte baterii de teste, utilizate la selecţia pentru diferite arme speciale.

Un test orientat pe performanţă a fost construit de Office of Strategic Services (OSS) din USA şi Special Operations Executive (SOE) din Marea Britanie. Odată cu al doilea război mondial accentul s-a deplasat de la testarea inteligenţei, la testarea şi a unor aptitudini specifice. În anul 1947 a fost publicat DAT (The Differential Aptitude Test), devenit, în urma revizuirilor periodice, unul dintre cele mai populare baterii de teste de aptitudini (Bennett, Seashore, Wesmn, 1982, 1984, apud Mitrofan N. & Mitrofan L., 2005). În anul 1953 apare prima variantă a FACT (Testele Flanagan de clasificare a aptitudinilor) devenită bază pentru realizarea unui amplu program psihologic pentru forţele aeriene ale armatei israeliene (Army Air Aviation Psychology Program) aplicat la momentul recrutării şi pe parcursul stagiului militar.

10

Cunoscut sub numele de Kaba (Quality Group Score) examenul psihologic are la bază patru componente: scorul de evaluare a inteligenţei (Dapar), nivelul educaţional (numărul anilor de şcoală), comenzi în limba naţională (Hebrew) şi indexul de motivaţie pentru serviciul militar (Tsadach – pentru femei se folosesc numai trei componente: inteligenţă, educaţie şi limbaj). Rezultatele obţinute la Kaba sunt sintetizate într-un singur scor, acesta oscilând de regulă, la un nivel superior de performanţă, între 41-56 de puncte.

Cele mai utilizate instrumente de măsurare a inteligenţei rămân, însă, WAIS (Scala de inteligenţă Wechsler pentru adult) Deşi nu intră în sfera preocupărilor noastre, sunt de amintit şi testele DTLA (Detroit Tests of Learning Aptitude – Primary) realizate de către Hammill & Bryant (1991).

În aria interesului acordat testelor psihologice se înscrie şi construirea BTPAC – Bateria de Teste Psihologice pentru Aptitudini Cognitive (Miclea şi colaboratori, 2003) apreciată drept una dintre cele mai semnificative creaţii ale psihodiagnosticului românesc (Mitrofan N. & Mitrofan L., 2005).

Fiecare din aceste teste sau probe au rolul de a diagnostica anumite însuşiri psihice care pun în evidenţă tocmai diferenţele individuale, ceea ce face să deosebim o persoană de alta, fapt asupra căruia vom reveni şi în cele ce urmează. Din păcate, testele psihologice nu sunt întotdeauna apreciate la adevărata lor valoare.

III. 1. Abordări diletante, abordări ştiinţifice în selecţia de personal

Se spune că „un tânăr care nu a făcut armata nu este bărbat”. Într-un anumit sens, această aserţiune concentrează o realitate, o experienţă populară. Totodată, aceasta susţine şi ideea că nu oricine poate parcurge un stagiu militar. Armata S.U.A. respinge aproximativ 10% dintre cei care doresc să devină militari, iar armata franceză 8%. Motivaţia însuşită şi de trupele speciale israeliene, este că „admiterea la stagiul militar a unui tânăr cu probleme ar costa instituţia militară mai mult decât dacă printre cei respinşi s-ar strecura câţiva care ar fi totuşi apţi serviciului militar”.

Ceea ce a reprezentat însă un punct de start în Primul Război Mondial, o activitate fundamentată ştiinţific în cel de-al Doilea Război Mondial, constituie astăzi un demers foarte riguros, specializat şi de mare fineţe, încălcat deseori de către aşa-zişii „specialişti în resurse umane”, ce frizează, prin lipsa de discernământ profesional, diletantismul.

În acest context, după cum aprecia Pitariu (2002), sunt din ce în ce mai des întâlnite o mulţime de erori în utilizarea probelor de selecţie psihologică a personalului:

• există un adevărat miraj al simulatoarelor şi testelor prezentate cu ajutorul calculatorului, rezultatele acestora fiind interpretate numai din unghiul de vedere al „absolventului de politehnică” sau cel mai adesea al specialistului în finanţe;

• sunt tot mai adesea întâlnite tendinţe spre construirea de teste psihologice prin colaje (se iau câţiva itemi dintr-o probă clasică, alţii din altele etc. …);

11

• frecvent, probele psihologice sunt selecţionate după „etichetă” (test de atenţie, memorie, inteligenţă etc. …) fără să fie cunoscută existenţa unei relaţii între performanţele la test şi cele din specialitatea militară pentru care se face selecţia. Cel mai adesea necesitatea validării probelor utilizate este înlocuită cu o nerealistă validare în timp a acestora.

Fără să insistăm asupra conceptualizării, sub aspectul moralităţii celui care asigură aplicarea actului psihologic, ne-am propus, în acord cu tema anunţată, să urmărim funcţionalitatea unor modele de selecţie psihologică, pornind de la analiza psihologică a specialităţii militare, continuând cu măsurarea performanţelor, până la reevaluarea periodică a programului de selecţie.

IV. MODELE DE SELECŢIE

Perfecţionarea metodologiilor valide deja existente precum şi asigurarea unei coerenţe metodologice pot fi apreciate obiective majore în activitatea de selecţie şi evaluare psihologică a personalului destinat misiunilor speciale atât la nivelul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, cât şi la nivelul Serviciului de Protecţie şi Pază.

Pentru atingerea scopurilor propuse, selecţia are la bază variate modele, precum:

a) Modelul de selecţie clasic Obiectivul acestui model este dat de validarea strategiilor de selecţie respectiv

a instrumentelor de testare psihologică. Modelul cuprinde şase paşi, după cum urmează:

� Pasul 1: Analiza psihologică a specialităţii militare pentru care se intenţionează efectuarea selecţiei.

Acest moment presupune analiza sarcinilor specifice postului de luptă (de exemplu, luptător într-un grup de intervenţie antiteroristă) şi ulterior desprinderea cerinţelor psihologice ale postului respectiv. În accepţiunea armatei britanice, spre exemplu, sunt utilizate cele „şapte puncte” ale lui Alec Roger sintetizate prin: calităţi fizice, cunoştinţe, inteligenţă generală, aptitudini speciale, interese, dispoziţii, circumstanţe familiale.

Spre deosebire de Marea Britanie, U. S. Army foloseşte un sistem de analiză a muncii, reductibil la KSAO – cunoştinţe, deprinderi, aptitudini, alte particularităţi individuale. De remarcat este faptul că o analiză atentă a postului reprezintă un indicator al standardelor de performanţă şi al unui set de predictori posibili. Totodată, aceasta serveşte şi ca punct de start în definirea conţinutului instruirii (Pitariu; Sîntion, 2002).

� Pasul 2: Selectarea criteriilor de performanţă şi a predictorilor. Acest pas presupune două proceduri. Prima se referă la alegerea criteriului pe

baza analizei muncii, care trebuie să fie un indicator sensibil la calitatea muncii.

12

Criteriul este un complex de atribute ce definesc reuşita profesională şi care trebuie exprimat într-o unitate de măsură. Blum şi Naylor (1968) considerau că un criteriu trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

• fidelitate; • realism; • reprezentativitate; • conectare cu alte criterii; • consistent de la o situaţie la alta; • preductibil; • necostisitor; • inteligibil; • măsurabil; • relevant; • necontaminabil; • sensibil.

Muchinsky reduce numărul acestora la trei, un criteriu trebuind să fie potrivit, stabil şi practic.

În mod concret pot fi distinse următoarele tipuri de criterii: • din punct de vedere al timpului există criterii imediate (date despre

performanţa profesională, motivaţia pentru muncă în momentul administrării chestionarelor, a examinării psihologice) şi criterii intermediare (terminarea unui program de pregătire profesională, promovare, un eveniment profesional sau de sănătate, un incident sau un accident);

• criterii conceptuale (set ideal de factori care caracterizează o persoană cu succes profesional, cum ar fi dezvoltarea intelectuală, dezvoltarea emoţională etc.) şi criterii reale (situaţie sau performanţă concretă, prezentă, palpabilă, precum media notelor obţinute, evaluarea maturităţii emoţionale etc.);

• criterii obiective (sunt luate din înregistrările organizaţionale: statul de funcţii, statul de salarii, ca de exemplu: producţia, cantitatea muncii, calitatea muncii, salariul, nivelul postului şi promovării, stabilitatea sau fluctuaţia, absenteismul) şi criterii subiective (evaluări subiective ale performanţelor făcute de către superiori, colegi, subalterni, sau de către ei înşişi).

Cea de a doua procedură presupune alegerea predictorului ce poate fi apreciat drept un instrument care permite să se prevadă, cu o anumită probabilitate, performanţa sau eficienţa profesională a candidaţilor.

Predictori pot fi: testele şi chestionarele psihologice, interviul, informaţiile biografice, scrisorile de recomandare, metode amestecate (analiza scrisului de mână, detectorul de minciuni).

� Pasul 3: Măsurarea performanţelor. După stabilirea criteriului şi predictorului este necesară verificarea lor în

practică, pe un eşantion reprezentativ de persoane, care lucrează în meseria respectivă.

13

Acest obiectiv poate fi realizat prin verificarea pe lucrătorii încadraţi pe post, cu experienţă, sau pe candidaţii la încadrare, care apoi sunt lăsaţi până când se pot face unele aprecieri referitoare la integrarea lor profesională.

Măsurarea performanţelor la predictor se face prin aplicarea testelor şi a altor tehnici, iar măsurarea performanţelor la criteriu, prin culegerea datelor privind rezultatele obţinute în activitatea profesională, conform criteriului ales.

� Pasul 4: Evaluarea validităţii predictorului. Se determină doar dacă diferenţele dintre scorurile predictorului corespund

diferenţelor dintre scorurile criteriului. Astfel spus, se încearcă atestarea existenţei sau nonexistenţei unei relaţii între

instrumentele de predicţie şi criteriu. Acest lucru se face cu ajutorul analizei statistice, în cele mai multe cazuri calculându-se coeficientul de corelaţie.

Un procedeu de selecţie reuşit se consideră doar în cazul în care, între predictor şi criteriu există o relaţie semnificativă. Predictorii care nu corelează cu criteriul/criteriile de performanţă vor fi eliminaţi.

� Pasul 5: Determinarea utilităţii predictorului. Dacă predictorul este valid, se determină cât de util este în ameliorarea

calităţii forţei de muncă. Calitatea unui predictor este dată de validitatea sa, de rata de selecţie, de rata de succes şi de cost.

� Pasul 6: Reevaluarea programului de selecţie. Orice program de selecţie trebuie periodic reevaluat pentru a se vedea dacă

condiţiile pentru care a fost elaborat nu s-au schimbat şi n-au alterat relaţiile predictor – criteriu.

Fixarea baremelor de performanţă pentru predictori, etalonarea şi construirea tabelelor de expectanţă ale reuşitei sunt demersurile finale întreprinse în vederea validării unor instrumente de testare psihologică.

Trebuie precizat că o probă psihologică, a cărei validitate nu i-a fost probată, nu are nici o valoare diagnostică. În acest sens, propunem să reexaminăm trei instanţe de validare, aduse în atenţie de Pitariu şi Sântion (2002):

1. Primul caz (A) este al unui predictor (test) cu validitate de r = 1,00. Se observă că subiectul X1 a obţinut o performanţă la test de 60 de puncte şi acelaşi punctaj l-a obţinut şi la un test de competenţă militară.

– subiectul X2 are un scor la test de 80 de puncte, rezultat identic cu cel de la testul de competenţă militară. Se observă faptul că performanţele ridicate la test atrag şi performanţe ridicate la testul de competenţă militară.

14

2. În al doilea caz (B), corelaţia test psihologic – criteriu de performanţă este r = 0,70 (în practică nu vom putea găsi o corelaţie perfectă 1,00; rareori, coeficientul de validitate depăşeşte r = 0,50).

În cazul prezentat, observăm că subiectul poate obţine, pe baza rezultatului la test, un scor profesional cuprins între 50 şi 100 de puncte, iar subiectul X2 între 60 şi 100 de puncte. Şi în acest caz, pe măsură ce performanţa la test creşte, există şansa ca persoana selecţionată să obţină performanţe mai mari.

3. Analizând diagrama de corelaţie prezentată în cazul C, în care r = 0,00, situaţia ilustrează faptul că cei doi subiecţi (X1 şi X2), indiferent de scorul obţinut la test, au şanse egale să obţină aceleaşi rezultate profesionale performante sau neperformante.

Alături de modelul de selecţie clasic, în şase paşi, utilizat şi la nivelul structurilor destinate misiunilor speciale, dar şi la nivelul forţelor regulate din Canadian Forces, un alt model, cunoscut sub numele Dunnette, completează demersul nostru în prezentarea unor alternative în desfăşurarea evaluării sau examinării psihologice.

b). Modelul de selecţie Dunnette Conştient de limitele modelului anterior, cu caracter pregnant psihotehnic,

Dunnette (1969) propune un nou model. Modelul clasic este considerat insuficient şi se impune optimizarea sa. Astfel, modelul psihotehnic devine un subprogram al programului general de selecţie profesională, mai complex şi mai complet. Dunnette impune o viziune psihosocială în ce priveşte activitatea de selecţie profesională.

Ceea ce propune Dunnette este un nou model de validare a testelor şi cercetărilor de selecţie a personalului. Ideea de la care pleacă este aceea că sistemele de validare au ignorat o serie de evenimente: activitatea propriu-zisă de muncă, diferenţele situaţionale, factorii dinamici care influenţează succesul profesional etc. Aceste aspecte intervin întotdeauna între predictor şi criteriu. Modelul lui Dunnette ia în considerare interacţiunile complexe între predictori sau combinaţii de predictori, grupuri de subiecţi, diferite activităţi de muncă şi consecinţele lor pentru obiectivele organizaţiei. Acest model se compune din cinci categorii de elemente:

• Predictori (măsurarea diferenţelor individuale prin teste, interviuri, date biografice etc.). Predictorii sunt o variabilă foarte importantă, dar şi relativă în acelaşi timp dat fiind faptul că în puţine cazuri coeficienţii de validitate depăşesc 0.50. Dunnette caută să maximizeze predicţia combinând predictorii într-o manieră nouă.

15

• Indivizi (diferenţe aptitudinale, educaţionale, experienţă etc.). • Comportamente în muncă (cantitate, calitate etc.). • Situaţii (climat organizaţional, grup de muncă, microgrup etc.).

Predictorii situaţionali au o consecinţă nemijlocită asupra activităţii de muncă a indivizilor, uneori independent de particularităţile individuale ale acestora.

• Consecinţe (legate de obiectivele organizaţiei: productivitate, beneficii realizate etc.).

Pitariu (2003) considera că grupările predictori – indivizi vor utiliza ca motiv o suită de variabile moderatoare de evaluare a competenţei profesionale. Comportamentul în muncă pune în evidenţă performanţa profesională ca rezultat al competenţei profesionale, adică al cunoştinţelor, deprinderilor.

Iniţial se recoltează rezultatele la predictori şi nivelul indicatorilor performanţei în muncă. Se calculează coeficientul de corelaţie între cele două categorii de rezultate. Analizând diagrama distribuţiei subiecţilor după scorurile la teste şi la performanţa în muncă, subiecţii sunt subgrupaţi în funcţie de variabilele „indivizi”(nivel educaţional, sex etc.) şi sunt analizate diagramele de corelaţie a celor trei dimensiuni. Din analiza diagramei de distribuţie multidimensională a relaţiei test – criteriu rezultă o strategie de decizie în selecţia personalului.

Ceea ce se încearcă prin acest model este găsirea „unei ecuaţii de predicţie sau a unui pattern de predictibilitate pentru diferite combinaţii de predictori, candidaţi, situaţii etc.” (Pitariu, 1983). Caracteristicile în funcţie de care se face identificarea şi poziţionarea unor subloturi, care se manifestă diferit, se numesc „variabile moderatoare”. Este cunoscut deja că prin programele de selecţie se depun eforturi încercând să îmbunătăţească predicţia cu predictorii pe care îi au, prin identificarea variabilelor moderatoare.

Luând în considerare interacţiunile complexe existente între predictori, combinaţii de predictori, grupuri de subiecţi şi diferite activităţi de muncă şi consecinţele lor pentru obiectivele organizaţiei, meritul modelului prezentat stă în descrierea complexităţii procesului de decizie în problemele personalului şi arată un număr de posibilităţi pentru îmbunătăţirea predicţiei” (Iosif, 2001). În acest sens nu putem să nu amintim şi faptul că deciziile de alocare a persoanelor pe diferite posturi se realizează cu ajutorul unor strategii de selecţie, fie că acestea se numesc strategia de compromis sau selecţia sub forma ei pură.

V. STRATEGII DE SELECŢIE În demersul de selecţie profesională deciziile de alocare a persoanelor pe

diferite posturi au la bază anumite strategii posibile, fiecare strategie reflectând diferite valori. Astfel, pot fi distinse următoarele tipuri de strategii: selecţia sub forma ei pură, ghidarea vocaţională, selecţia succesivă sau strategia de compromis.

16

• Selecţia sub forma ei pură Această strategie pune accent pe valorile organizaţionale, astfel că numai

persoana cea mai calificată este plasată într-un post de muncă. Avantajul acestei strategii constă în faptul că persoanele plasate sunt foarte bune. Dezavantajul constă în faptul că un număr mare de candidaţi nu vor fi repartizaţi la nici un post pentru că ei sunt „cei mai buni”. „Strategia este considerată ca extravagantă, neeconomică…” (Iosif, 2001). Din aceste motive, selecţia pură nu se poate folosi decât în cazul unui singur post disponibil.

• Ghidarea vocaţională Această strategie pune accent pe valoarea individului în termeni de dorinţe sau

preferinţe. Este foarte profitabilă pentru orientarea şcolară şi profesională. Iosif (2001) considera că selecţia sub forma ei pură şi ghidarea vocaţională sunt incompatibile între ele. Aceasta întrucât selecţia pură se axează pe eficacitatea generală a personalului în instituţie, dar devine imposibilă când trebuie să se clasifice sau să se plaseze persoane pe posturi disponibile. Ghidarea vocaţională tinde să ignore faptul că numai un număr limitat de posturi sunt disponibile la un moment dat şi că este necesar să se completeze toate posturile cu persoane care au aptitudini şi şanse de succes rezonabile.

• Strategia de compromis Acest tip de strategie reprezintă un compromis între primele două: � toate posturile sunt ocupate de persoane cu calificare cel puţin minimală; � date fiind posturile disponibile, oamenii sunt plasaţi în acele posturi în

care ei înşişi îşi pot exercita cel mai bine aptitudinile, cunoştinţele şi deprinderile. Selecţia succesivă este cel mai bun compromis pentru că se ocupă toate

posturile disponibile (nevoile organizaţiei sunt satisfăcute) şi indivizii obţin posturi pentru care sunt cei mai potriviţi (nevoile indivizilor sunt satisfăcute).

Iosif (2001) face o serie de consideraţii cu privire la relaţia dintre numărul de candidaţi şi numărul de posturi: când numărul persoanelor este egal cu numărul de posturi se ajunge la o situaţie de pură clasificare a persoanelor şi nu la o bună potrivire a lor pe posturi. Această potrivire este posibilă numai atunci când sunt mai mulţi candidaţi decât posturi. Pentru o bună decizie de selecţie şi plasare, cel care face selecţia ar trebui să estimeze destul de precis câţi candidaţi poate avea pentru diverse posturi şi care este costul pentru recrutări adiţionale.

Deciziile strategice Ocuparea posturilor scoase la concurs de anumiţi candidaţi se poate face pe

baza unor decizii strategice de selecţie. În deciziile strategice se folosesc statistici care presupun relaţia predictor – criteriu. Acestea sunt:

� analiza de regresie; � corelaţia multiplă cu predictori multipli; � analiza regresiei multiple.

Erori în deciziile de selecţie. În selecţia profesională este important să fie făcute cât mai puţine greşeli.

Pentru că predictorii folosiţi nu au niciodată validitatea perfectă, erorile sunt iminente.

17

Deciziile corecte se găsesc în două cazuri: categoria de indivizi pozitiv-adevăraţi (cei selectaţi şi plasaţi pe baza scorurilor bune la predictorii utilizaţi şi care dovedesc ulterior succes profesional); categoria de indivizi negativ-adevăraţi (cei care au obţinut scoruri slabe la predictorii utilizaţi, iar dacă ar fi fost angajaţi ar fi dovedit insucces profesional.

Deciziile eronate se găsesc şi ele în două cazuri: categoria de indivizi pozitiv-fals (predicţia că persoana în cauză va avea succes în activitatea sa profesională, dar în realitate are insuccese) şi categoria de indivizi negativ-fals (predicţia că persoana în cauză nu va avea succes în activitatea sa profesională, dar realitatea dovedeşte că are succes. Toate acestea ne susţin demersul spre abordarea, cel puţin sub aspect teoretic, şi a evaluării psihologice de personal.

VI. EVALUAREA PSIHOLOGICĂ

Având în atenţie şi economia cercetării în ansamblul său, nu ne-am propus să

insistăm asupra definirii conceptului în sine. Cu toate acestea obiectivul general al evaluării psihologice este dat de „cunoaşterea omului, a particularităţilor sale individuale pentru rezolvarea unei probleme psihologice, a punerii unui diagnostic cu caracter psihologic în vederea recrutării şi încadrării în muncă a unui individ, a promovării sau reorientării profesionale…” (Pitariu, 1983). În mediul organizaţional examinarea psihologică, care stă la baza evaluării, se referă la studiul particularităţilor psihice diferenţiale. Sarcina psihologului este să aducă date cât mai relevante, cât mai aproape de realitatea experenţială a individului.

Examenul psihologic permite eliminarea unor candidaţi (cei la care dimensiunile psihologice considerate esenţiale sau foarte importante au fost slab reprezentate, sau cei la care combinaţiile anumitor factori îi fac inapţi pentru ocuparea postului) şi ierarhizarea relativă a celorlalţi.

Din practica Centrului de Psihosociologie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, dar şi a altor structuri similare din cadrul sistemului Apărării şi Siguranţei Naţionale, situaţia de examen psihologic este văzută ca o interrelaţie între două persoane, în care ambele caută să afle informaţii prin mijlocirea interacţiunilor reciproce. Ambii, examinator şi subiect furnizează un anumit input în cadrul acestei interpretări, în termeni de stimuli, şi ambele persoane primesc un feedback sub forma unor răspunsuri.

Deşi în sistem ambele persoane primesc informaţii, iar subiectul poate câştiga informaţii despre sine, scopul specific al testării este de a informa examinatorul. Bazându-se pe ele, acesta va generaliza o serie de ipoteze, despre modul cum funcţionează subiectul într-un număr de situaţii sau interacţiuni diferite. În acest scop, examinatorul repetă un număr de întrebări, desprinse din testele standardizate şi verifică concordanţa dintre răspunsurile acordate în scris şi cele verbalizate de către candidat/subiect.

18

În cadrul acestei interacţiuni, intervin o serie de factori care pot influenţa sistematic informaţiile: metoda de testare, stilul interviului, secvenţa de prezentare a testelor. Examinatorul aduce în examen propria personalitate, trebuinţele şi caracteristicile sale psihofizice în interacţiunea care are loc, iar aceste trăsături, alături de metodologia de testare, joacă un rol important în determinarea variabilelor la care răspunde subiectul.

În acest context, Minulescu (2001) atrage atenţia asupra faptului că „subiectul examinat reacţionează şi răspunde la toţi stimulii care îl înconjoară şi răspunde la ceea ce este o mixtură de stimuli relevanţi şi irelevanţi. Produsele sale sunt astfel un rezultat al reacţiilor sale particulare la itemii testului şi la examinator ca întreg”. Examenul psihologic presupune „observarea metodică a comportamentelor provocate în circumstanţe precise şi condiţii constante, el este şi o analiză experimentală progresivă a comportamentului, un prilej de autocunoaştere şi autodepăşire a posibilităţilor prezente”(Pitariu, 1983).

Urmărind schema de organizare a examenului psihologic, propusă de Allport (1981), ce aduce în prim plan necesitatea cunoaşterii sistemelor psihofizice: constituţie, temperament, aptitudini şi inaptitudini; organizarea dinamică a personalităţii; sistemul relaţional etc., nu lipsit de semnificaţie este şi conceptul de ergopsihometrie (Ergopsychometry), desprins din practica de lucru a sistemului de selecţie psihologică specific şi structurilor austriece de apărare naţională.

Apreciat ca pivot central al examenului psihologic, ergopsihometria este centrată pe cunoaşterea inteligenţei, considerată drept o condiţie necesară şi fundamentală pentru îndeplinirea misiunilor speciale. Acest lucru îndeamnă la reflecţie, cu atât mai mult cu cât, din nefericire, la nivelul structurilor interne din sistemul Siguranţei Naţionale, se manifestă tendinţa de a se acorda o semnificaţie cât mai redusă valorilor înregistrate la inteligenţă, pentru acordarea admisibilităţii psihologice. Într-un mod mai clar, cele precizate sunt traductibile, prin: ce dacă nu este inteligent, nu asta contează! Important este să-l angajăm şi mai vedem noi..!

În cunoaşterea inteligenţei se evaluează factorul general „g” verbal şi nonverbal, raţionamentul şi memoria, utilizându-se teste psihologice, precum: Scala de Inteligenţă Wechsler; Matricele Factoriale Raven; Testele Domino (D70; D48) etc. Asupra acestora vom mai reveni în cuprinsul lucrării noastre.

De asemenea, în cadrul conceptului de ergopsihometrie se determină nivelul de dezvoltare şi a altor trăsături, precum: puterea de concentrare, capacitatea perceptivă, precizia şi inteligenţa practică, determinându-se, în cele din urmă, raportul performanţă - potenţial.

Parte a acestui concept este şi rezistenţa la stres. Aceasta presupune administrarea, în condiţii normale/neutre, a unor teste, şi ulterior aplicarea unor forme paralele ale testelor iniţiale, dar în condiţii de suprasolicitare fizică şi psihică. Toleranţa la frustrare, stresul mintal, respectiv îndeplinirea unor sarcini în condiţii de zgomot şi alţi factori stresori, rezistenţa fizică, urmărită prin exerciţii fizice cu un nivel ridicat de solicitare, dar şi prin marş pe distanţe mari, sunt componente ce fac obiectul evaluării rezistenţei la stres.

19

Prezenţa socială (subiectul vorbeşte pentru câteva minute, după o temă dată la prima vedere, fără timp de pregătire, în timp ce este „asistat” de către ceilalţi candidaţi şi în prezenţa psihologului evaluator) a făcut obiectul unui program de antrenament la nivelul luptătorilor antiterorişti din Serviciul de Protecţie şi Pază, datele obţinute completând pe deplin profilul rezistenţei la stres.

Executarea unor teste fizice şi mentale complexe, în condiţiile privării de somn, au permis înregistrarea unor concluzii interesante, dar care nu fac obiectul tematicii în discuţie. Merită să amintim însă Indicatorul Individual al Rezistenţei la Stres, obţinut tocmai prin compararea rezultatelor înregistrate în condiţii normale, cu cele înscrise după 24 ore de antrenament, fără program de odihnă/ somn şi prin aplicarea unor stresori mentali, precum: zgomot sub forma focurilor de armă, fum, sânge la vedere, lipsa de vizibilitate în teren necunoscut etc.

Personalitatea este, de asemenea, parte a conceptului de ergopsihometrie. Aceasta face obiectul unor preocupări susţinute, cu atât mai mult cu cât o serie de cercetări/interpretări iniţiate de Cattel, R.B. (1976), Fahremeberg, Selg, Hempel(1991), de către Barrik şi Mount (1991), dar şi de către Liţă, S.(2004), Stoian, B.(2004), Rusan, A. (2004), Turc, D.(2004) şi Turc M. (2004)., şi nu în ultimul rând, Alexe, L.(2005), Albu, C.(2006), şi Grigoraş, M. (2004), psihologi în cadrul Centrului de Psihosociologie al Ministerului Internelor şi Refomei Administrative, structura de personalitate are o semnificaţie aparte în predicţia performanţei în muncă.

Dintre testele utilizate în evaluarea psihologică, potrivit ergopsihometriei, Bateria de evaluare psihologică de tip D5 D, similară descrierii în 5 dimensiuni, de tipul FIVE FACTORS MODEL (FFM) sau BIG FIVE, este cel mai bine reprezentată, fiind cunoscută şi la nivelul structurilor specializate din sistemul francez de apărare.

În contextul celor deja aduse în atenţie, nu lipsite de interes sunt şi tipurile de evaluări psihologice utilizate în mediul organizaţional, specific şi unităţilor speciale din sistemul Siguranţei Naţionale. Secvenţial, acestea pot fi prezentate astfel:

1. Examene de selecţie şi repartiţie profesională (pregătirea unui astfel de examen se referă la analiza mediului psiho-social al locurilor de muncă şi punerea la punct a unui instrumentar psihodiagnostic valid);

2. Examene de promovare (rostul examenului psihologic în acest caz este dat de faptul că promovarea presupune sarcini profesionale noi şi frecvent este asociată cu diverse cursuri de perfecţionare a pregătirii profesionale. Prin examen trebuie să se analizeze toate consecinţele promovării şi să se încerce estimarea modului în care subiectul se va achita de noile sarcini şi dacă promovarea este oportună sau nu);

3. Examene de orientare şi reorientare profesională (examenul de orientare survine atunci când subiectul este deja încadrat, dar nu reuşeşte să se integreze la locul de muncă. Psihologul are sarcina de a consilia subiectul în urma unei investigări ample a structurii personalităţii pe baza unor metode complexe, capabile să dea informaţii cât mai bogate despre subiect. Reorientarea profesională survine în urma reconversiei unor posturi de muncă sau în urma unei traume psihice sau fizice. Asistenţa

20

psihologică este necesară în acest caz, iar reorientarea profesională are la bază tehnici de investigaţie standardizate pentru locul de muncă pentru care se face reorientarea).

4. Examene de avizare pe post sau cu caracter de control periodic (selecţia psihologică la încadrare are o valabilitate limitată în timp. Examenul psihologic periodic urmăreşte depistarea regresiei anumitor funcţii psihice şi modul de funcţionare a elementelor compensatorii. Acest tip de examen se face numai pentru profesii la care scăderea tonusului psiho-fiziologic atrage după sine imposibilitatea practicării meseriei fără asumarea unor riscuri prea mari).

5. Examene psihologice cu caracter special (acest tip de examen este practicat la cerere de foruri de control care consideră că în comportamentul unei persoane au intervenit modificări semnificative ca rezultat al unor şocuri sau evenimente apărute în viaţa individului. Un astfel de examen este strict individualizat, iar în cadrul lui o pondere mai mare o au testele şi chestionarele de personalitate).

VI. 1. Etape ale examenului psihologic

• INVESTIGAREA ISTORIEI PERSONALE A INDIVIDULUI Acest tip de informaţii pot fi recoltate pe baza unei autobiografii. Sunt vizate

informaţii legate de vârsta, sexul, starea civilă, formaţia educaţională şi profesională, experienţa profesională, istoricul practicării profesiei, situaţia juridică etc. Aceste date sunt utile în formarea unei prime impresii despre cei examinaţi servind şi ca bază de discuţie pentru interviul final.

• ADMINISTRAREA DE TESTE PSIHOLOGICE Dacă examenul psihologic se face în scop de selecţie, repartiţie sau reorientare

profesională, motiv pentru care se utilizează instrumente valide, este recomandat să fie administrate mai întâi testele colective şi apoi cele individuale. G.W.Allport (1981) propune următoarea schemă de organizare a examenului psihologic:

- sistemele psihofizice determinate: constituţie sau temperament, aptitudini şi inaptitudini;

- componente speciale: natura componentelor dobândite; - organizarea dinamică a personalităţii; - sistemul relaţional şi adaptarea la mediul înconjurător. În examenul de selecţie, testele au ca scop să furnizeze informaţii valide şi

fidele realităţii cu privire la nivelul de inteligenţă, caracteristicile personalităţii şi realizările unui candidat la angajare în comparaţie cu cele care pot fi obţinute într-un interviu. Un test bun este un test sensibil, standardizat, fidel şi valid.

Testele psihologice, structurate pe domenii/ trăsături investigate, pot fi reprezentate astfel:

TESTELE DE INTELIGENŢĂ În cadrul psihologiei aplicate s-a pus problema consistenţei măsurătorilor, a

diagnozei şi pronosticului privind eficienţa intelectuală. Orientarea prevalentă în

21

psihometrie este cea care întemeiază măsurarea inteligenţei ca performanţă prin raportarea la un criteriu exterior. Au existat trei criterii principale care au determinat trei orientări în construirea probelor prin care se măsoară inteligenţa şi abilităţile cognitive: inteligenţa ca dezvoltare, inteligenţa ca aptitudine şi inteligenţa ca structură factorială. Ralierea la una dintre cele trei orientări a făcut ca şi construcţia testelor să fie tributară concepţiei despre inteligenţă a autorului ei. De aceea este important ca interpretarea unui rezultat la un test de inteligenţă să se facă ţinându-se cont de fundamentele teoretice ale testului.

Fără să intrăm prea mult în detaliu, ne-am propus să insistăm asupra utilităţii ce revine platformei de testare Cognitrom Assessment System (CAS), respectiv BTPAC (BATERIA PENTRU APTITUDINI COGNITIVE), nu însă înainte de a reaminti, cel puţin secvenţial, probele care evaluează inteligenţa, precum: Scala metrică Standford-Binet, Testul analitic de inteligenţă (T.A.I., cu dimensiunile: inteligenţă concretă, abstractă, analitică, inventivă), Testele de inteligenţă pe nivele de formare intelectuală Bontila, I1-I4 (abilităţi de raţionament, fluenţă verbală, abilităţi numerice etc.) şi nu în ultimul rând Testele de inteligenţă Cattel.

Platforma de testare Cognitrom Assessment System (CAS), un demers inspirat, iniţiat de prof univ. dr. Mircea Miclea şi Mihaela Porumb, alături de colaboratori (COGNITROM Cluj-Napoca), vine pe deplin în întâmpinarea celor interesaţi de cunoaşterea personalului. Cu un conţinut format din 32 teste destinate evaluării aptitudinilor cognitive, respectiv: abilitatea generală de învăţare, transferul analogic, flexibilitatea categorizării, memorie de lucru, interferenţa cognitivă, structura de personalitate, interese profesionale, dar şi rapidităţii în reacţii (timp de reacţie simplu, timp de reacţie în alegeri, timp de reacţii în accesarea memoriei) etc., platforma CAS face posibilă cunoaşterea intenţionalităţii comportamentului uman în variate situaţii, raportate strict la nivelul cerinţelor specifice locului de muncă.

Construit în jurul a două mari componente: evaluare psihologică individuală şi evaluare şi selecţie de personal, sistemul CAS încearcă să răspundă unei nevoi acute a pieţei româneşti în ceea ce priveşte instrumentarul psihologic profesionist utilizat în evaluarea psihologică, recrutarea şi selecţia personalului (Miclea, 2006).

TESTE DE ATENŢIE ŞI MEMORIE Astfel de probe sunt: teste de atenţie-concentrată, distributivă-Bordon,

B.C.10, Praga; teste de memorie-verbală, vizuală, numerică etc., lista de cuvinte, cuvinte perechi, memoria figurilor, memoria topografică.

TESTELE DE APTITUDINI Astfel de probe sunt cunoscute sub numele de: Bateria D.A.T. (Differencial

Aptitude Test), G.A.T.B. (Bateria de teste de aptitudini generale) etc. Testele de aptitudini sunt specifice unui post de muncă şi au menirea de a face predicţii cu privire la potenţialul unui individ de a executa sarcinile aferente postului respectiv.

22

TESTELE DE PERSONALITATE Ideea de la care se pleacă în utilizarea testelor de personalitate pentru selecţia

profesională este aceea că salariaţii cu succes profesional au anumite interese sau patternuri de personalitate şi că aceste patternuri devin baza pentru selectarea noilor angajaţi. Există două subcategorii ale testelor de personalitate: teste obiective (teste creion-hârtie, cu stimuli bine definiţi şi care cer un set de răspunsuri clare) şi teste proiective. Pentru evaluarea personalului în organizaţii se folosesc mai mult testele obiective.

Dintre acestea redăm secvenţial: 1. CHESTIONARUL DE PERSONALITATE ZUCKERMAN-KHULMAN

(ZKPQ, forma a III-a) (Zuckerman, Khulman, Joiremen, Teta şi Kraft, 1993; copyright A Opre), cu un conţinut de 99 itemi, grupaţi în 5 scale (Sociabilitate, Căutarea impulsivă de senzaţii, Activitate, Anxietate- neuroticism, Agresivitate-Ostilitate).

2. CHESTIONARUL SCHEMELOR COGNITIVE YOUNG - FORMA SCURTĂ 3 (YSQ- S3), copyright Daniel David cu un conţinut de 114 itemi grupaţi în 18 scheme cognitive dezadaptative, precum Abandon/ Instabilitate (Abandonment/ Instability-AB); Esec (Failure-FA); Căutarea Aprobării/ Recunoaşterii (Approval Seeking/ Recognition Seeking-AS) etc., a fost dezvoltat pe baza primei forme de chestionar YSQ- L2, cu un cuprins iniţial de 205 itemi.

3. PROFILUL DISTERSULUI EMOŢIONAL (PDE), scala cu 26 itemi care are drept scop să măsoare emoţiile disfuncţionale şi emoţiile negative funcţionale din categoria „frică” şi „tristeţe/deprimare”.

4. INVENTARUL DE PERSONALITATE CALIFORNIA (CPI - VARIANTE 462, 434, 260), copyright H.D. Pitariu & Dragoş Iliescu (2004), permite obţinerea de informaţii privitoare la echilibrul, ascendenţa, încrederea şi adecvarea interpersonală, gradul de socializare, maturitate, responsabilitate şi structurare interpersonală a valorii, eficienţa intelectuală, modalităţi intelectuale şi atitudinale etc.

5. SCALA DE ATITUDINI DISFUNCŢIONALE, FORMA - A (DYSFUNCTIONAL ATTITUDES SCALE, FORM- A), copyright Daniel David, reprezintă un instrument care permite evaluarea atitudinilor ce pot constitui o predispoziţie pentru instalarea depresiei. DAS, cu o formă iniţială de 100 itemi, cuprinde un număr de 40 itemi (Weissman, 1979; Weissman şi Beck, 1978).

6. CHESTIONARUL DE ACCEPTARE NECONDIŢIONATĂ A PROPRIEI PERSOANE – USAIQ (Unconditional Self – Acceptance Quetionnaire- Chamberlain şi Haaga, 2001), copyright Daniel David, format din 20 itemi, măsoară acceptarea necondiţionată a propriei persoane, ca factor protectiv care previne declanşarea anumitor forme de psihopatologie la contactul cu situaţiile negative de viaţă.

În raport cu cele prezentate, parte a unui program de selecţie, evaluare psihologică periodică şi de avizare a personalului destinat misiunilor internaţionale utilizat la nivelul Serviciului de Protecţie şi Pază, cât şi la nivelul Ministerului

23

Internelor şi Reformei Administrative, sub aspectul unei intenţii deja exprimate, aplicabilitatea tehnicilor proiective merge de la utilizarea lor ca mijloc de „a sparge gheaţa”, de a distrage atenţia subiectului de la propria anxietate de examen, reducând apărarea în faţa situaţiei de examinat, până la aplicarea lor cu scop diagnostic. Obiectivul în acest caz este determinarea caracteristicilor funcţionării psihice şi conţinuturilor psihice ale subiectului. Probele proiective distrag atenţia subiectului de la el însuşi, reducând tendinţa de autoapărare. Totodată, sunt mai puţin susceptibile de falsificări, pentru că scopul lor real nu este vizibil şi subiectul nu cunoaşte metoda de interpretare.

Acest tip de probe este puţin utilizat în mediul organizaţional. Aceasta, în ciuda faptului că permite obţinerea unor informaţii interesante legate de personalitatea individului, de conflictele lui interioare, de natura compensărilor psihice. Informaţiile recoltate pe această cale pot servi la conturarea unor ipoteze noi cu privire la structura şi dinamica psihică a individului, şi pot, de asemenea, contribui la evaluarea unor ipoteze obţinute pe baza altor instrumente psihodiagnostice. Sunt de amintit:

2. Tehnici constitutive, în care subiectul trebuie să aplice o structură şi organizare asupra unui material nonstructurat şi plastic (ex: testul Rorschach);

3. Tehnici de expresie plastică (ex: testele tip desen); 4. Tehnici interpretative, în care subiectul interpretează o experienţă sau o

imagine cu o semnificaţie afectivă (ex: T.A.T., Szondi, Rosenzweig). Finalul examenului este dedicat unei discuţii în vederea elucidării aspectelor

neevidenţiate de teste şi comunicarea rezultatului examenului psihologic. Tehnica interviului individual, direct, faţă în faţă, este cel mai recomandat si se poate desfăşura structurat, semi – structurat sau nestructurat, în funcţie de gradul de formalizare. Pentru selecţiile desfăşurate in vederea asigurării de personal pentru structuri operative, de tip intervenţie antiteroristă, informaţii etc., deosebit de utile sunt interviurile situaţionale, care permit surprinderea individului cat mai departe de masca afişată.

Relaţionarea de tip „faţă în faţă” este importantă şi pentru că: 1. permite fiecăruia să-şi formeze o impresie în legătură cu celălalt; 2. anumite tipuri de informaţii despre subiect pot fi obţinute sau validate

doar într-o întâlnire personală (capacitatea subiectului de a se exprima oral, de a participa efectiv într-un schimb interpersonal, de a fi vioi, calm, cu tact, de a înţelege şi de a se face înţeles, date privind impulsivitatea, entuziasmul, nivelul de energie, obţinerea unei imagini valide asupra auto-perceperii, a ceea ce gândeşte despre sine legat de interese, aspiraţii, valori personale, cod de conduită, a ceea ce-i place/displace în general, adaptarea la situaţii).

Există o serie de cerinţe de care cel ce intervievează trebuie să ţină seama, cu atât mai mult cu cât acesta permite doar o cunoaştere de circa 14% a manifestărilor comportamentale, ce definesc un individ. Sensul interviului, contrar teoriilor care susţin o abordare tolerantă, este de a obţine răspunsuri reprezentative, normale, obişnuite, de la subiect, confirmând sau infirmând rezultatul înregistrat la testele de

24

personalitate, respectiv scala de sinceritate. Interviul, cere abilitate de a-ţi disciplina riguros reacţiile; o exprimare la întâmplare a propriilor tale emoţii ar putea tulbura cursul comunicării şi ar reduce cantitatea de informaţii exprimate de subiect.

Scopul interviului este determinat de scopul examenului. Un interviu de selecţie psihologică are ca scop un bun plasament şi o predicţie validă privind performanţa pe termen lung. Dacă se are în vedere posibilitatea de îmbunătăţire a tehnicii de lucru, atunci se pune problema predicţiei în termeni mai complecşi prin interviu şi a unor aspecte, precum: cât de mult îşi doreşte individul să se dezvolte, cât de mult este capabil să se dezvolte, cât de realist este faţă de sine, ce energie are disponibilă şi ce ambiţii are. În aceste cazuri, scopurile interviului trebuie să corespundă scopurilor imediate sau pe termen lung ale organizaţiei, fie că aceasta este unitate specială, fie că este o instituţie bancară. Înainte de toate, interviul presupune şi arta de a fi apreciativ.

Pe modelul funcţional construit şi adaptat timp de mai bine de doi ani şi la nivelul Ministerului Justiţiei, interviul reprezintă preocuparea noastră majoră în momentul de faţă. Centrat pe evidenţierea probabilităţii succesului iniţial care se măsoară, potrivit modelului construit, pe o scală de la 1 la 9, încercăm să stabilim un cadru obiectiv de apreciere, prin grile măsurabile, astfel încât să se poată rejecta din sistemul de evaluare psihologică pe acei candidaţi care obţin note standard de 1 sau 2.

Observaţia însoţeşte, ca metodă de evaluare, interviurile şi administrarea de teste psihologice. Mesajele de care subiectul nu este conştient în momentul interviului sau al rezolvării unor probe psihologice, pot fi decodificate din:

A). limbajul corporal: postură, gesturi, amploarea şi dinamica mişcărilor, poziţia membrelor, direcţia privirii, mimica etc.; B). viteza vorbirii, tonul vocii, amplitudinea sunetelor, vociferările etc.; C). aspecte psihofiziologice: lăcrimarea ochilor, transpiraţia, înroşirea etc.; D). agitaţia psiho-motorie, impulsivitatea răspunsurilor, latenţa răspunsurilor. Necesitatea observaţiei stă în faptul că expresia corporală poate decodifica

ceea ce se petrece la nivel psihic. Dacă ansamblul funcţionează într-o manieră coerentă, realitatea psihică este în acord cu realitatea fizică a subiectului. În situaţia în care există o distorsiune între cele două, între conştient şi inconştient, atunci apar „mesaje de alertă”, asupra cărora ne-am propus să revenim cu cercetări de detaliu.

Concluzii: 1. Necesitatea cunoaşterii în detaliu a pregătirii psihice, fizice şi de specialitate

a teroriştilor, în contextul spălării creierelor viitorilor candidaţi la grupările teroriste, al îndoctrinării religioase şi nu numai, al instruirii pe baza unor modele desprinse din Marea Enciclopedie a Jihadului, Scrisoarea de la un membru A1- Qaida, Cum să înfrunţi şi să rezişti în faţa anchetatorilor serviciilor speciale, impun, mai mult decât oricând, o atenţie aparte în selecţia luptătorilor antiterorişti şi o nouă viziune în

25

pregătirea acestora, adaptate la complexitatea fenomenului terorist şi la contracararea acestuia.

2. Dat fiind procesul de uzură morală a componentelor bateriilor de teste psihologice, unele utilizate încă dinainte de 1950, validarea probelor utilizate trebuie să reprezinte prioritatea absolută pentru toate structurile de profil din sistemul Siguranţei Naţionale.

3. Orice program de selecţie trebuie periodic reevaluat, pentru a se vedea dacă condiţiile pentru care a fost elaborat nu s-a schimbat şi n-au alterat relaţiile predictor – criteriu. Acest lucru trebuie făcut cel puţin o dată pe an. Din nefericire, sunt structuri unde reevaluarea se face la 5 ani sau niciodată.

4. Informatizarea şi reconfigurarea procesului de evaluare psihologică, prin raportarea strictă la analiza postului, în scop de selecţie, evaluare şi avizare psihologică periodică a personalului, constituie deja obiectul preocupărilor noastre, atât la nivelul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, cât şi la nivelul Serviciului de Protecţie şi Pază. Un model funcţional, desprins din ani de experienţă şi cercetări, poate fi şi cel care revine Secţiei de Psihologie din cadrul Statului Major al Ministerului Apărării.

5. Procesul de structurare/ adaptare a activităţilor legate de selecţia psihologică nu este lipsit de complexitate. În condiţiile aspectelor juridice reglementate prin Legea nr. 213, psihologul trebuie să reprezinte mai mult decât un simplu instrument aflat în mâna acelora care, în exercitarea actului de decizie, încearcă să se acopere cu semnătura acestuia. Situaţia este des întâlnită, din păcate, la nivelul multora dintre structurile din sistemul Siguranţei Naţionale.

6. În acest context, fără definirea/ consolidarea locului psihologului la nivelul unităţii în care îşi desfăşoară activitatea, ideea de performanţă capătă cel mai adesea un caracter doar de simplă formalitate.

7. Corespunzător scopului propus, rolul hotărâtor în definirea selecţiei şi evaluării psihologice periodice de personal, revine psihologului cu atribuţii în acest sens. Este un motiv în plus pentru care acesta nu poate fi supus niciunui fel de constrângere în exercitarea profesiei sale, altfel decât în acord cu legislaţia în vigoare, respectiv Codul deontologic al profesiei de psiholog.

Bibliografie selectivă: 1. ACKERMAN, P.; HUMPHREYS, L.G., (1990), Individual differences theory

în industrial and organizational psychologhy, după DUNNETTE,M.D. şi HOUGH,M., Handbook of industrial and organizational psychology (2nd ed., vol.I), Palo Alto, CA: Consulting Psychologists Press.

2. ALBU, C. (2006), Caracteristici specifice profesiei de luptător antiterorist, Referat-Teza de doctorat, Universitatea Naţională de Apărare Carol I, Bucureşti, manuscris.

26

3. ALBU, M.(1998), Construirea şi utilizarea testelor psihologice. Ed. Clusium, Cluj-Napoca.

4. ALEXE, L. (2005), Particularităţile misiunilor multinationale, în www.presamil.ro/SMM/ 4/17-20.

5. ALLPORT, G.W.(1981), Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

6. ARMSTRONG, M. (2003), Managementul resurselor umane. Manual de practică, Editura Codecs, Bucureşti.

7. ARVEY, R.D. şi SACKETT, P.R. (1993), Fairness în selection: Current developments and perspective, după SCHMITT H. şi BORMAN W.C., Personnel selection în organizations, San Francisco, Fassey – Bass.

8. AUSTIN, T.J. şi colab., (1996), Sistematics în Public Sector Assessment: A Framework for Developing and Selection Systems, în Human Performance, Ohio State University.

9. BĂJENARU, H. (2006), Consideraţii actuale privind pregătirea psihologică. Prelegere, Simpozion de Psihologie, Jandarmeria Română, Ministerul Administraţiei şi Internelor.

10. BONNAIRE, M.,M. (1978) şi colab., Tehniques modernes de choix des hommes, A.N.D.C.P. – A.E.D.P., Paris–Bruxelles.

11. BREVIL, A. (1977), La selection du personne,. Paris, 77-112.

12. BROGDEN, H. (1949), When testing pays off, in, Personnel Psychology, 2.

13. BUTOI, T.,(2006), Consideraţii psihologice asupra metodei observaţiei în câmpul critic. Prelegere, Simpozion de Psihologie, Jandarmeria Română, Ministerul Administraţiei şi Internelor.

14. CHAMBERLAIN, J.M., şi HAAGA, D.A.F., (2001), Unconditional self-acceptance and psychological healt, în Journal of Rational – Emotive & Cognitive – Behavior Therapy, 19, 163 – 176.

15. COLDEA, D.(2004). Selecţia personalului militar care acţionează în condiţii de risc ridicat. Teză de doctorat, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj- Napoca.

16. CRACSNER, E.C., Istoria Psihologiei Militare Româneşti, Bucureşti, Ed. PSYCHE, Bucuresti, 2005.

17. CRACSNER, E.C.; PRISĂCARU, A., (2006), Particularităţi ale cunoaşterii integrative a personalităţii în mediul militar. Prelegere, Simpozion de Psihologie, Jandarmeria Română, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.

18. DUVAC, I., (2006), Managementul serviciilor psihologice în organizaţiile din domeniul securităţii naţionale, Prelegere, Simpozion de Psihologie, Jandarmeria Română, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.

27

19. FOLGER, R.M. şi GREENBERG, J. (1985), Procedural justice: An interpretative analysis of personnel systems, în Research în Personnel and Human Resources Mangement, 3.

20. GRIGORAŞ, M., LIŢĂ, St. (2004), Aspecte metodologice privind analiza psihologică a posturilor din domeniul ordinii şi siguranţei publice, în Buletin de informare şi documentare al Direcţiei Management Resurse Umane, nr. 3-4, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, p.127-139.

21. GUION, R.M. ( 1965 ), Personnel testing, New York, Mc Graw-Hill. 22. KREITZ, H.J. (1971), Methodes d’appreciation des cadres, Paris, Les Editions

d’Organisation. 23. IOSIF, GH., (2001), Managmentul resurselor umane. Psihologia personalului,

Ed. Victor, Bucureşti. 24. LAUOEGIE, M.S., (1961), La technique de l’interview pour la selection du

personnel, în Le Travail Humain, tom XXIV, nr. 1-2, Paris. 25. LEFTER, M.; MANOLESCU, A. (1995), Managementul resurselor umane,

Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 26. MICLEA, M. şi colaboratori (2006), Platforma de testare Cognitrom

Assessment System (CAS), http://cognitrom.no-ip.info/download.html. 27. MINULESCU, M. (1996), Chestionare de personalitate în evaluarea

psihologică, Garell Publishing House, Bucureşti. 28. MITROFAN,N. şi MITROFAN,L. (2005), Testarea psihologică. Inteligenţă şi

aptitudine. Editura Polirom, Iaşi. 29. MURPHY, K. (1984), The Wonderlic Personnel Test, în KEYSER şi

SWEETLAND, Test Critiques, vol. I, Test Corporation of America.

30. NAKAMURA, T., (1960), Personalite des troupes aeroportees mise en evidence par des tests psychologique, în Japannese Defense Forces Medical, Juin, 7.

31. NEEL, S., H., L(1955), Evaluation de l’adaptabilite chez les aviateurs militaires (A.R.M.A.), în U.S. Armed Forces Medical, 6, 1005- 1010.

32. PITARIU, H. (1977), La selection psychologique du personnel pour les professions dans le dom l′informatique, în Le Travail Humain, 131-140.

33. PITARIU, H. (1983), Psihologia selecţiei şi formării profesionale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.

34. PITARIU, H. (1993), Managementul resurselor umane: Măsurarea performanţelor profesionale, Ed. All, Bucuresti.

35. PITARIU, H. (1999), Evaluarea şi selecţia personalului, Curs, Universitatea din Bucureşti.

36. PITARIU, H. (2000), Evaluarea resurselor umane, Curs, Universitatea Babeş-Bolyai, Secţia de Psihologie.

28

37. PITARIU, H; SÎNTION, Fl. (2002), Selecţia psihologică a militarilor: puncte de vedere (în colab.), în Spirit Militar Modern, 8-10.

38. PITARIU, H.& ILIESCU, D. (2004), Spectrum CPI 260 TM- Ro, Universitatea Babes Bolyai, Cluj- Napoca.

39. PROVOST, C., (1949), La selection des cadres, în Que sais- je?, nr. 379, P.U.F., ed. Paris.

40. RADU, I. (1976), Principii metodologice în elaborarea şi utilizarea probelor psihologice, în Revista de psihologie.

41. RADU, I. (1984), Depăşirea unor clişee metodologice în cercetarea psihologică, în Revista de psihologie.

42. RĂDULESCU, M.C., Realizările Psihologiei Experimentale, în CRACSNER, E.,C., Istoria Psihologiei Militare, Ed. PSYCHE, Bucureşti, 2005.

43. RUSAN, A.,(2004), Cine ne sunt psihologii?, în Buletin de informare şi documentare al Direcţiei Management Resurse Umane, nr.3-4, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, p.127-139.

44. ŞCHIOPU, U. (2002), Introducere în psihodiagnostic, Bucureşti. 45. ZAPAN, Gh. (1957). Metoda aprecierii obiective, în Analele româno-sovietice,

seria Pedagogie-Psihologie, XI, Seria III, 3, 57-58. 46. ZAPAN, Gh. (1984), Cunoaşterea şi aprecierea obiectivă a personalităţii,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 47. ZUKERMAN,M., KHULMAN,M., & KRAFT,M. (1993), A comparision of

three structural models of personality: The big three, the big five and the alternative five, în Journal of Personality and Social Psychology, 65, 757-768.

29

DDEETTEERRMMIINNAARREEAA FFIIAABBIILLIITTĂĂŢŢIIII OOPPEERRAAŢŢIIOONNAALLEE LLAA OO FFAAMMIILLIIEE DDEE AAUUTTOOVVEEHHIICCUULLEE DDEE IINNTTEERRVVEENNŢŢIIEE

SSTTUUDDIIUU DDEE CCAAZZ

Col. dr. ing. Emilian LĂSCĂTEU, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă

Abstract: The purpose of this work is to achieve a case study and to

determinate operational reliability to a family of intervention vehicles.

1. FIABILITATEA AUTOVEHICULELOR DE INTERVENŢIE

1.1. Generalităţi

Termenul de fiabilitate este definit în STAS 8174/1-74 ca fiind aptitudinea unui produs de a-şi îndeplini funcţia specificată, în condiţii date şi de-a lungul unei durate date.

În strânsă legătură cu fiabilitatea, în STAS 8174/2-77, este definită şi mentenabilitatea ca aptitudinea unui produs, în condiţii de date de utilizare, de a putea fi menţinut sau restabilit în starea de a-şi îndeplini funcţia specificată, atunci când mentenanţa se efectuează în condiţii date, cu procedee şi remedii prescrise [XX14, XX15].

O altă noţiune aflată în strânsă corelaţie cu primele două este disponibilitatea, care conform STAS 8174/3-77, este aptitudinea unui produs de a-şi îndeplini funcţia specificată, la un moment dat sau într-un interval de timp dat.

Indicatorii de fiabilitate sunt definiţi în STAS 10307-75, în care se prezintă şi formulele de calcul teoretic şi de estimare statistică pentru aceştia. În cazul încercărilor efectuate pe parcurs prin parametrul timp se înţelege rulajul parcurs, exprimat în kmEC (kilometri echivalenţi cumulaţi).

Din punct de vedere al teoriei fiabilităţii, autovehiculul reprezintă un sistem complex, cu numeroase subsisteme structurate predominant în serie, motiv pentru care defectarea unei singure verigi importante întrerupe starea de funcţionare a autovehiculului. Considerat în ansamblu, autovehiculul este un sistem reparabil, dar

30

multe din sistemele lui sunt nereparabile, astfel că, în caz de defectare trebuiesc înlocuite. Din această cauză, atât unii indicatori de fiabilitate, cât şi metodele de încercare apar sub aspecte diferite, după cum se referă la autovehicul ca un tot sau la componentele acestuia.

La alegerea indicatorilor de fiabilitate se va avea în vedere, în principal caracterul produsului (reparabil sau nereparabil), precum şi importanţa şi caracterul misiunii pe care acesta o are de îndeplinit.

Cel mai intuitiv indicator pentru aprecierea fiabilităţii unui autovehicul este timpul (rulajul) mediu de funcţionare între două defectări constructive „m”; în cazul componentelor nereparabile, acest indicator devine timpul (rulajul) mediu de funcţionare până la defectare. Acest indicator are semnificaţie concretă atât în faza de fabricare, cât şi în cea de utilizare a autovehiculului şi se poate determina pe baza datelor de evidenţă a defectărilor survenite în timp, în raport cu rulajul efectuat.

În esenţă, o încercare la fiabilitate constă din aducerea autovehiculului în starea de funcţionare, în condiţii specificate şi controlate, pe o durată stabilită şi ţinerea evidenţei defectărilor şi a operaţiilor de mentenanţă, astfel încât, printr-o prelucrare statistică adecvată, cu relaţiile indicate de STAS 10307-75, să se determine indicatorii de fiabilitate cei mai adecvaţi obiectivului urmărit. La această operaţiune se vor avea în vedere şi recomandările metodologice privind culegerea, prelucrarea şi interpretarea mărimilor statistice prevăzute în STAS 10911-77.

1.2. Indicatori de fiabilitate Un element de bază în determinarea indicatorilor de fiabilitate îl reprezintă

funcţia de repartiţie a timpului de funcţionare. Una din cele mai convenabile şi mai utilizate legi de repartiţie în domeniul autovehiculelor este legea lui WEIBULL. În varianta biparametrică [I4], legea este exprimată cu ajutorul relaţiei:

( ) ( )1 tF t eβλ−

= − (1.1)

în care: t – este parametrul timp în sensul mai larg (ore, kilometri, cicluri);

β – parametrul de formă a modelului (valoare constantă);

λ – parametrul de scară (valoare constantă). Pornind de la relaţia (1.1) rezultă următorii indicatori de fiabilitate în cazul

repartiţiei Weibull biparametrice: � densitatea de probabilitate a timpului de funcţionare:

( ) ( )1 tf t t eβλββλ −−= (1.2)

31

� funcţia de fiabilitate:

( ) ( )tR t eβ

λ−= (1.3)

� rata (intensitatea) de defectare:

( ) 1Z t t ββ λ −= (1.4)

� media timpului de funcţionare, care pentru situaţiile când repararea poate

fi asimilată cu înlocuirea, reprezintă valoarea medie a timpului de funcţionare între două defectări succesive (MTBF):

1

11

M TBFβ

β

λ

Γ + =

(1.5)

unde Γ este funcţia gamma a lui Euler. Constantele β şi λ ale repartiţiei Weibull, corespunzătoare unui set de

rezultate experimentale, se pot determina analitic sau utilizând diagrama probabilistică Weibull. În cele ce urmează s-a utilizat numai metoda analitică, aceasta prezentând o acurateţe şi o grafică net superioare metodei grafice.

1.3. Culegerea, prelucrarea şi interpretarea informaţiilor

În activitatea de utilizare a autovehiculelor de intervenţie este deosebit de utilă

culegerea datelor care să permită o analiză amănunţită a defectărilor şi a ratelor de defectare, având în vedere condiţiile diferite de timp, mediu ambiant, acţiuni de mentenanţă etc. ca şi luarea în consideraţie a aspectelor de mentenanţă şi disponibilitate. Pentru ca datele respective să fie suficient de semnificative, acestea trebuie să se refere atât la funcţionarea fără defecte, cât şi la defecţiunile în sine.

Rapoartele menţionate trebuie să furnizeze date asupra utilizării, defectării, mentenanţei preventive, date care privesc comportarea produselor considerate fie individual, fie ca un grup de produse de acelaşi tip. Informaţiile sunt destinate să permită evaluarea fiabilităţii operaţionale în condiţii precizate şi să o compare cu fiabilitatea previzională. Pentru estimarea, atât a fiabilităţii produsului cât şi a elementelor care-l alcătuiesc, este necesar ca rapoartele să fie detaliate.

Datele trebuie să permită identificarea produsului şi să furnizeze informaţii asupra condiţiilor de utilizare a acestuia. Datele asupra defectării trebuie să se refere la toate tipurile de defectări observate şi să conţină detalii suficiente pentru a permite identificarea acestora, inclusiv a defectărilor datorate utilizării necorespunzătoare.

32

Dacă acţiunile de mentenanţă preventive întreprinse, nu corespund unei înlocuiri sau unei reparaţii, acestea se vor raporta ca acţiuni de mentenanţă, fără defectarea produsului. În caz contrar, datele de raportare vor menţiona atât defectările, cât şi acţiunea de mentenanţă îndeplinită.

Culegerea datelor trebuie să se facă în conformitate cu STAS 10911-77. Dacă numărul echipamentelor supuse încercării este redus, culegerea datelor

poate fi făcută de către personalul normal de mentenanţă şi utilizare, folosind documentele de mentenanţă existente. Dacă echipamentul este complex sau dacă numărul echipamentelor supuse încercării este mare, se recomandă încredinţarea culegerii datelor unui personal special pregătit.

2. STUDIU DE CAZ

Autovehiculele de intervenţie sunt un sistem complex, atât datorită diversităţii de subsisteme componente (mecanice, hidraulice, pneumatice, electrice etc.) cât şi diversităţii mari de producători din industria orizontală care furnizează materialele, piesele, subansamblele şi ansamblele care intră în compunerea subsistemelor.

Este cunoscut faptul că fiabilitatea unui sistem depinde de fiabilitatea componentelor sale, ceea ce ar însemna, în cazul autovehiculelor de intervenţie încercarea de reducere a complexităţii constructive în vederea obţinerii unei fiabilităţi cât mai ridicate.

Principalii factori care influenţează condiţiile de utilizare ale autovehiculelor de intervenţie sunt:

� funcţionarea motoarelor autovehiculelor la regimuri critice, ca urmare a

timpului mic scurs între primirea semnalului de urgenţă şi sosirea la locul intervenţiei;

� funcţionarea în orice condiţii de climă şi indiferent de starea vremii; � deplasarea, indiferent de starea drumurilor şi configuraţia terenului; � funcţionarea în diverse regimuri de sarcină cu schimbări dese ale

acestora; � diversitatea personalului de exploatare a autovehiculelor (militari în

termen, subofiţeri, militari angajaţi pe bază de contract etc.).

Statistica ocupă un rol important printre instrumentele de fundamentare a deciziilor privind strategiile de mentenanţă aplicabile autovehiculelor de intervenţie. Debutul în rezolvarea acestor probleme îl reprezintă alegerea corectă a modelului statistic, destinat să reprezinte comportamentul în exploatare a autovehiculelor de intervenţie.

33

Etapele principale ale construirii modelului Weibull pot fi ordonate astfel: � stabilirea ipotezelor � estimarea parametrilor modelului Weibull � pregătirea datelor pentru prelucrare � estimarea indicatorilor de fiabilitate

2.1. Stabilirea ipotezelor

Având în vedere că unul din elementele posibile ale unui program de

fiabilitate îl constituie încercările de fiabilitate, voi efectua o încercare de determinare a fiabilităţii operaţionale pe trei loturi de autovehicule de intervenţie. Informaţiile vor fi culese de la autospeciale de lucru cu apă şi spumă folosite în acţiuni de stingere a incendiilor de orice natură şi salvări de persoane.

Se are în vedere analiza defectărilor care pot conduce la situaţia în care autospeciala de stins incendiu:

� din cauza defectării unor organe / subansamble autospeciala nu poate pleca la intervenţie sau ajunsă acolo, nu-şi poate îndeplini una dintre misiunile specifice;

� motorul autospecialei, deşi funcţionează, nu asigură deplasarea cu parametrii dinamici stabiliţi sau la locul de intervenţie nu poate să furnizeze energie suficientă pentru acţionarea utilajelor pe care le antrenează.

În analizele ce urmează, am în vedere cele două situaţii în mod separat, cu toate că defectarea motorului / neasigurarea parametrilor de cuplu sau turaţie poate fi inclusă în prima dintre acestea.

Programul de mentenanţă preventivă şi corectivă care s-a efectuat pe timpul încercării a fost acela prevăzut în mod curent, în normativele tehnice în vigoare şi a fost efectuat de personalul tehnic de la locul de muncă.

În dotarea atelierelor de asistenţă tehnică şi reparaţii de la nivelul unităţilor şi subunităţilor nu există aparatură de diagnosticare, ceea ce face imposibilă verificarea şi măsurarea unor parametrii de funcţionare ai ansamblelor şi subansamblelor din compunerea autovehiculelor.

Din această cauză, pentru evaluarea indicatorilor de fiabilitate s-au luat în considerare defectările relevante – toate defectările care scot din funcţiune autospeciala (nu mai poate fi folosită scopului pentru care este destinată – stingerea incendiilor şi salvarea bunurilor şi persoanelor) – indiferent de timpul de imobilizare şi eforturile materiale şi umane necesare pentru repunerea acesteia în stare de intervenţie. Remedierile s-au efectuat prin înlocuirea reperului/subansamblului defect.

34

Ca durată relevantă de încercare a fost stabilit un parcurs de 3000 kmEC, rulaj ce reprezintă în medie, jumătate din rulajul anual al unei astfel de autospeciale. De regulă în acest interval se execută 6 lucrări de mentenanţă preventivă (câte una pe lună) de către personalul care are în primire autospeciala, sub supravegherea şefului de garaj.

2.2. Estimarea parametrilor modelului Weibull

Se consideră forma modelului biparametric [I4]. Iniţial, se procedează la

estimarea parametrilor β şi λ. În vederea liniarizării, se aplică operaţia de dublă logaritmare relaţiei (1.1) şi

prin aplicarea metodei celor mai mici pătrate (MCMMP) rezultă în final:

( )

2

22

ln ln lnˆ

ln ln

i i i i i

i i

y x x y xa

n x x

−=

−

∑ ∑ ∑ ∑

∑ ∑ (1.6)

( )22

ln lnˆln ln

i i i i

i i

n y x y x

n x xβ

−=

−

∑ ∑ ∑

∑ ∑ (1.7)

Parametrul λ rezultă din relaţia (1.8):

ˆˆ aeλ = (1.8)

În relaţiile (1.6-1.7) toate sumele se calculează în limitele 1 la n, unde n reprezintă numărul de evenimente din setul de date analizat.

2.3. Pregătirea datelor pentru prelucrare

Pentru culegerea datelor primare s-a utilizat un model de „Fişă de urmărire în

exploatare”, respectând recomandările din STAS 10911-77 privind conţinutul raportului de exploatare. Pe baza acestor informaţii s-a întocmit raportul de încercare, în conformitate cu STAS R12007/1-81.

35

Din fişele astfel întocmite s-au obţinut următoarele seturi de date:

(Setul nr.1) Tab. 1.1

Nr. crt.

Număr de înmatriculare

Rulajul kmEC

Piesa sau subansamblul defectat

Grupa Constructivă

1 A 94 supapă limitare debit Frână 2 A 215 capete de bară Direcţie 3 B 323 electromotor Pornire 4 C 332 segmenţi compresor Frână 5 D 372 injectoare Motor 6 D 425 bendix Pornire 7 E 471 disc ambreiaj Transmisie 8 F 538 duze injector Motor 9 G 628 filtru motorină Motor

10 H 747 bridă arc spate Suspensie 11 D 757 arc faţă Suspensie 12 I 891 filtru motorină Motor 13 A 1079 compresor aer Frână 14 B 1190 capete de bară Direcţie 15 J 1198 cameră frânare Frână 16 G 1210 cilindru dublu de frână Frână 17 H 1359 răcitor ulei Motor

18 D 1423 supapă limitare debit Frână 19 B 1653 cilindru dublu de frână Frână 20 F 1673 disc ambreiaj Transmisie 21 E 1789 filtru motorină Motor 22 K 1977 articulaţie sferică CV Transmisie 23 K 2014 disc ambreiaj Transmisie 24 G 2038 filtru motorină Motor 25 L 2197 filtru motorină Motor 26 E 2328 set motor Motor 27 B 2379 cilindru frână faţă Frână 28 J 2473 rotor electromotor Pornire 29 J 2754 disc ambreiaj Transmisie 30 M 2899 pompă comandă ambreiaj Transmisie 31 D 2995 rotor electromotor Pornire

36

(Setul nr.2) Tab. 1.2

Nr. crt.

Număr de înmatriculare

Rulajul kmEC

Piesa sau subansamblul defectat

Grupa constructivă

1 a 54 termostat motor Răcire 2 b 165 baterie filtru motorină Alimentare 3 b 402 cilindru receptor ambreiaj Transmisie 4 c 558 supapă limitare debit Frână 5 d 594 radiator apă Răcire 6 e 634 cot inferior radiator Răcire 7 f 661 răcitor ulei Ungere 8 g 696 baterie filtru motorină Alimentare 9 e 1038 alternator Pornire

10 f 1073 braţ oscilant Suspensie 11 h 1109 cilindru dublu de frână Frână 12 i 1125 pompă alimentare motorină Alimentare 13 j 1254 supapă frână Frână 14 d 1298 braţ oscilant Suspensie 15 g 1498 set motor Motor 16 i 1547 coroană volant Transmisie 17 k 1679 radiator răcire Răcire

18 k 1717 cap bară dreapta Direcţie 19 k 1852 cameră frână faţă Frână 20 m 2165 piston motor Motor 21 m 2166 set motor Motor 22 h 2264 cameră frână faţă Frână 23 n 2616 radiator apă Răcire 24 o 2811 electromotor Pornire 25 p 2825 disc ambreiaj Transmisie 26 s 2891 braţ oscilant Suspensie

(Setul nr.3) Tab. 1.3

Nr. crt.

Număr de înmatriculare

Rulajul kmEC

Piesa sau subansamblul defectat

Grupa Constructivă

1 13 200 compresor aer Frână 2 14 300 radiator apă Răcire 3 15 400 articulaţie sferică roată Direcţie 4 14 700 disc ambreiaj Transmisie 5 15 800 cilindru comandă ambreiaj Transmisie

37

6 10 1000 disc ambreiaj Transmisie 7 12 1000 pompă injecţie Transmisie 8 3 1100 pompă alimentare motorină Alimentare 9 4 1100 supapă frână Frână

10 7 1100 pompă alimentare motorină Alimentare 11 12 1100 regulator presiune aer Frână 12 16 1300 filtru motorină Alimentare 13 13 1500 pompă injecţie Alimentare 14 1 1700 supapă frână Frână 15 2 1800 garnitură chiuloasă Motor 16 3 1900 cilindru comandă ambreiaj Transmisie 17 13 1900 pompă centrală frână Frână 18 11 2000 pompă apă Răcire 19 13 2000 cilindru receptor frână Frână 20 9 2200 pompă Eaton Direcţie 21 12 2300 pompă alimentare motorină Alimentare 22 11 2400 supapă frână Frână 23 11 2500 supapă releu frână picior Frână 24 6 3000 arc suspensie spate Suspensie

În Tab. 1.4 se prezintă rulajul cumulat, exprimat în kmEC, parcurs până la

defectare de autospecialele avute în observare, precum şi un set de date pentru autocamioane echipate cu acelaşi motor. Autospecialele precum şi autocamioanele au fost considerate ca ansamblu în cadrul seturilor de date (Tab. 1-3).

Tab. 1.4

Nr. crt.

Autospeciale Setul 1

Autospeciale Setul 2

Autospeciale Setul 3

Autocamioane

1. 94 54 200 102 2. 215 165 300 413 3. 323 402 400 679 4. 332 558 700 846 5. 372 594 800 1063 6. 425 634 1000 1104 7. 471 661 1100 1104 8. 538 696 1100 1341 9. 628 1038 1100 1431

10. 747 1073 1100 1488 11. 757 1109 1300 1544

38

12. 891 1125 1500 1546 13. 1079 1254 1700 1670 14. 1190 1298 1800 1746 15. 1198 1498 1900 2012 16. 1210 1547 2000 2183 17. 1359 1679 2000 2192 18. 1423 1717 2200 2487 19. 1653 1852 2300 2826 20. 1673 2165 2400 2946 21. 1789 2166 2500 2966 22. 1977 2264 3000 - 23. 2014 2616 - - 24. 2038 2811 - - 25. 2197 2825 - - 26. 2328 2891 - - 27. 2379 - - - 28. 2473 - - - 29. 2754 - - - 30. 2899 - - - 31. 2995 - - -

În Tab. 1.5 se prezintă în kmEC, rulajul cumulat parcurs până la defectare

considerând doar motoarele autospecialelor avute în observare, precum şi un set de date pentru autocamioane echipate cu aceleaşi motoare.

Tab. 1.5

Nr. crt.

Autospeciale Setul 1

Autospeciale Setul 2

Autospeciale Setul 3

Autocamioane

1. 372 54 300 102 2. 538 165 1100 679 3. 628 594 1100 1104 4. 891 634 1300 1104 5. 1359 661 1500 1431 6. 1789 696 1800 1488 7. 2038 1125 2000 1546 8. 2197 1498 2300 1746 9. 2328 1679 - 2192

10. - 2165 - 2826 11. - 2166 - 2946 12. - 2616 - -

39

Din fişele de urmărire în utilizare se poate evalua şi ponderea diferitelor grupe constructive în numărul total de evenimente, astfel (Tab. 1.6):

Tab. 1.6

Grupa constructivă Setul 1 Setul 2 Setul 3

motor 9 12 8 frână 8 5 8

transmisie 6 3 5 pornire 4 2 0 direcţie 2 1 2

suspensie 2 3 1

Se poate remarca ponderea relativ mare a grupelor motor, frână şi transmisie ceea ce se justifică având în vedere condiţiile dure de exploatare a acestor categorii de autovehicule (Fig. 1.1).

0%

5%

10%

15%

20%

25%

30%

Procent de

defectare

1

Grupe constructive

motor

frână

transmisie

pornire

direcţie

suspensie

Fig. 1.1 - Repartiţia defecţiunilor pe grupe constructive

În scopul susţinerii celor prezentate mai sus, s-a efectuat şi o analiză a unui set

de autocamioane, care faţă de autovehiculele de intervenţie au un regim de utilizare mai puţin sever. Misiunile pe care acestea le au de îndeplinit sunt prezentate comparativ în Tab. 1.7.

40

Tab. 1.7

Misiuni Autocamion Autovehicul de intervenţie

Porniri frecvente Da Plecarea în barem de timp Da Deplasări frecvente pe distanţe lungi Da Staţionare la sarcina maximă de încărcare Da Funcţionarea motorului pentru acţionarea instalaţiilor speciale

Da

Plecări zilnice/de mai multe ori pe zi în misiune Da Deplasare în teren accidentat Da Da

Şi în cazul autocamioanelor a rezultat că grupa motor prezintă cele mai frecvente defectări (Tab. 1.8).

Tab. 1.8

Grupa constructivă Procent Număr

motor 24% 5

frână 10% 2

transmisie 14% 3

pornire 24% 5

alimentare 14% 3

răcire 14% 3 De asemenea, se poate remarca ponderea relativ mare a grupelor motor şi

pornire, dar şi o creştere şi o grupare a defecţiunilor pe transmisie, alimentare şi răcire, faţă de cele constatate la autovehiculele de intervenţie. Aceasta se datorează şi misiunilor specifice de transport.

2.4. Estimarea indicatorilor de fiabilitate

Pentru determinarea indicatorilor de fiabilitate se pleacă de la estimarea

parametrilor modelului Weibull în varianta biparametrică. În acest scop, a fost elaborat un program sursă MATLAB, care pe lângă valorile respectivilor parametrii realizează şi grafica funcţiilor în cauză. Valorile respectivilor parametrii ( β şi λ ) sunt înscrise direct pe grafice, la fel ca valoarea MTBF.

În Fig. 1.2-1.4 se prezintă, sub formă grafică, rezultatele obţinute în situaţia când sunt avute în vedere autospecialele şi autocamioanele considerate ca ansamblu,

41

iar în Fig. 1.5-1.7 când analiza este executată numai pentru motoarele respectivelor autovehicule.

Fig. 1.2 - Funcţiile de repartiţie a autospecialelor şi camioanelor (ans)

Fig. 1.3 - Funcţiile de fiabilitate a autospecialelor şi autocamioanelor (ans)

42

Fig. 1.4 - Rata defectărilor autospecialelor şi a autocamioanelor (ans)

Fig. 1.5 - Funcţiile de repartiţie a motoarelor autospecialelor şi autocamioanelor

43

Fig. 1.6 - Funcţiile de fiabilitate a motoarelor autospecialelor şi camioanelor

Fig. 1.7 - Rata defectărilor motoarelor autospecialelor şi a autocamioanelor

44

* * *

1. Având în vedere rezultatele obţinute, în cazul când sunt avute în vedere autospecialele şi autocamioanele, considerate ca ansamblu, se pot formula următoarele concluzii:

� autovehiculele de intervenţie supuse analizei şi considerate ca ansamblu, sunt în măsură să îndeplinească misiunile specifice însă în condiţii precare, fiabilitatea acestora fiind foarte redusă. Se are în vedere aici rata ridicată a probabilităţii apariţiei defecţiunilor, mai ales în situaţia autospecialelor (în medie respectiva rată este de 1.0x10-3

defectări pe kmEC sau mai mare); � media timpului de bună funcţionare (MTBF), care este de circa 1400-

1500 kmEC, se încadrează în limite acceptabile având în vedere că în jurul acestui rulaj autospecialelor li se execută o revizie tehnică trimestrială, ocazie cu care se pot depista, înlocui sau repara piesele, subansamblele şi ansamblele care nu mai prezintă garanţie în funcţionare şi care dacă nu ar fi rezolvate ar duce la imposibilitatea îndeplinirii misiunilor;

� totuşi valoarea redusă a MTBF conduce la concluzia că autospecialele se află în apropierea perioadei de expirare a timpului lor de utilizare. Analiza valorilor rezultate în urma studiului, impun cu necesitate ca la un rulaj care se apropie ca valoare de MTBF, să se execute o diagnosticare a stării tehnice a motoarelor autospecialelor;

� valoarea funcţiei de nefiabilitate de aproximativ 40% conduce la concluzia că autospecialele luate ca ansamblu se vor defecta aproape sigur după un rulaj de circa 1500 kmEC;

� datele menţionate sunt relevante şi se pot folosi în planificarea lucrărilor de mentenanţă, aprovizionarea cu piese de schimb şi materiale, dimensionarea stocurilor, pregătirea personalului, dotarea atelierelor de asistenţă tehnică şi reparaţii pe diferite nivele în funcţie şi de complexitatea lucrărilor etc;

2. Dacă sunt avute în vedere numai motoarele, concluziile care pot fi formulate sunt:

� rata defectării în cazul autocamioanelor este mai mică în raport cu cea a autospecialelor. Explicaţia rezultă imediat având în vedere gradul mai redus de solicitare a acestora;

� cu excepţia setului 3, la restul seturilor care conţin date pentru motoarele autospecialelor, rata defectărilor este mare (la rulaje apropiate de MTBF, aceasta este de circa 1.0x10-3 defectări pe kmEC sau mai mare, deci asemănătoare cu situaţia când autospecialele se consideră ca ansamblu).

45

Bibliografie:

1. Andreescu, C. ş.a. – Tehnici şi echipamente pentru diagnosticarea autovehiculelor. Îndrumar de aplicaţii practice, Editura Universităţii „Politehnica”, Bucureşti, 1997;

2. Boroiu, A. – Fiabilitatea şi mentenabilitatea automobilelor, Editura Universităţii din Piteşti, 2001;

3. Baron, T. ş.a. – Calitate şi fiabilitate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988;

4. Bayer, M. – Fiabilitatea şi mentenabilitatea sistemelor, Editura Bren, Bucureşti, 1999;

5. Ciobotaru, T. – Încercarea blindatelor, automobilelor şi tractoarelor, Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 1996;

6. Copae, I. – Dinamica automobilelor. Teorie şi experimentări, Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 2003;

7. Cătuneanu, V. ş.a. – Bazele teoretice ale fiabilităţii, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983;

8. Frăţilă, G. – Calculul şi construcţia automobilelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977;

9. Filip, I. – Încercarea autovehiculelor, Academia Militară, Bucureşti, 1985;

10. Gheorghe, A. – Impactul complexitate, fiabilitate, securitate asupra sistemelor tehnologice mari, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990;

11. Gorianu, M. – Mecanica autovehiculelor cu roţi şi cu şenile, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992;

12. Isaic-Maniu, A. – Metoda Weibull. Aplicaţii, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983;

13. Ionescu, M. – Tehnologia de întreţinere, exploatare şi reparare a autovehiculelor rutiere, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1997;

14. Manea, C. ş.a – Fiabilitatea şi diagnosticarea automobilelor, Editura Militară, Bucureşti, 1982;

15. Mihoc, G. ş.a. – Bazele matematice ale teoriei fiabilităţii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976;

16. Miltiade, C. – Probleme de optimum în ingineria sistemelor tehnice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994;

17. Marinescu, M. – Soluţii moderne în construcţia de automobile, Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 2002;

46

18. Negruş, E. ş.a. – Încercarea automobilelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;

19. Nagy, T. ş.a. – Exploatarea şi tehnica transportului auto, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982;

20. Vînturiş, V. – Încercarea blindatelor, automobilelor şi tractoarelor, Îndrumar de laborator, Academia Tehnică Militară, Bucureşti, 2001;

21. MATLAB FUNCTION REFERENCE, Volume 1: A – E, Version 6;

22. MATLAB FUNCTION REFERENCE, Volume 1: F – O, Version 6;

23. MATLAB FUNCTION REFERENCE, Volume 1: P – Z, Version 6;

24. Maşini şi utilaje de stingere a incendiilor, vol.I, II, III, IV;

25. Norme tehnice privind exploatarea, întreţinerea, repararea, scoaterea din funcţiune, declasarea şi casarea autospecialelor, aparaturii, mijloacelor şi echipamentelor de prevenire şi stingere a incendiilor, Ediţia 1999;

26. Normativele tehnice privind înzestrarea unităţilor Ministerului Administraţiei şi Internelor cu mijloace de transport, exploatarea şi repararea acestora, Ediţia 1994;

47

MMAARRCCAAJJUULL CCEE.. IINNTTRROODDUUCCEERREEAA PPEE PPIIAAŢŢĂĂ AA PPRROODDUUSSEELLOORR

PPEENNTTRRUU CCOONNSSTTRRUUCCŢŢIIII ((CCLLĂĂDDIIRRII ŞŞII IINNSSTTAALLAAŢŢIIII AAFFEERREENNTTEE AACCEESSTTOORRAA))

–– ppaarrtteeaa aa IIII--aa ––

Col. dr. ing. Ioan VALE Mr. ing. Constanţa ENE

Cpt. ing. Ionel-Puiu GOLGOJAN, Direcţia Pompieri,

Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă

Abstract:

As a result of H.G. nr. 622/2004, the purpose of this work is to carry on presentation of some aspects concerning CE marking, the way of applying it, the shape and content for different parts or whole fire extinguish installations. Având în vedere faptul că, începând cu data de 27.02.2005 a intrat în vigoare

Hotărârea Guvernului nr. 622/2004, publicată în Monitorul Oficial al României partea 1, nr. 421/11.05.2004, continuăm prezentarea unor aspecte privind marcajul CE, modul de aplicare a acestuia, formă, conţinut pentru diferite componente sau ansambluri ale instalaţiilor de stingere a incendiilor. Aceste date se regăsesc şi în Anexa ZA din norma europeană armonizată. Conform anexei menţionate, sistemul de conformitate pentru componentele acestor instalaţii de stingere este „sistemul 1”.

Sistemul 1 implică, conform Legii nr. 608 din 2001 cu modificările şi completările ulterioare, certificarea conformităţii produsului de către un organism de certificare notificat, pe bază de:

1) Sarcinile producătorului: a. Controlul producţiei în fabrică; b. Încercări pe eşantioane prelevate de la locul producţiei, după un plan

de încercări prestabilit. 2) Sarcinile organismelor notificate:

a. Încercări iniţiale de tip ale produsului;

48

b. Inspecţia iniţială a locului producţiei şi a controlului producţiei în fabrică;

c. Supravegherea continuă, evaluarea şi acceptarea controlului producţiei în fabrică.

Componentele instalaţiilor fixe de stingere a incendiilor cu substanţe speciale, dimensionarea acestora, caracteristice fizice şi chimice ale substanţelor de stingere, riscurile, precum şi alte prevederi referitoare la execuţia, verificarea şi recepţia acestora sunt precizate în Normativul pentru proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de stingere a incendiilor, în curs de publicare.

Instalaţii fixe de stingere cu argon Argonul are denumirea comercială de ARGOTEC şi indicativul IG – 01

conform standardului internaţional ISO/FDIS 14520 – 12 : 2000. Argonul este un gaz incolor, inodor şi inert din punct de vedere chimic. Acesta

este un gaz ecologic (nepoluant), nu atacă stratul de ozon şi nu este toxic. Principalele proprietăţi fizice ale argonului sunt următoarele: – masa moleculară 39,948 – temperatura de fierbere la presiunea de 1,013 bar –185,90C – temperatura de îngheţare –189,40C – temperatura critică –122,30C – presiunea critică 49,0 bar – densitatea critică 536 kg/m3

Ca substanţă de stingere a incendiului, argonul are următoarele proprietăţi: − nu distruge obiectele şi materialele stinse; − pătrunde în cele mai mici orificii ale materialului aprins; − are o conductibilitate termică redusă şi este rău conducător de electricitate; − nu se deteriorează prin stocare (conservare îndelungată); − nu este sensibil la variaţiile de temperatură ale mediului din incinta protejată. Instalaţiile de stingere a incendiilor cu argon, se compun, în principal, din: � instalaţia de stocare a argonului:

- butelii de oţel sau ansambluri de butelii grupate în baterie; - supape de descărcare; - colector de descărcare; - componente auxiliare de control.

� instalaţia de declanşare: - cilindri pilot; - supapa pilot;

49

- instalaţia de distribuţie: - conducte şi ansambluri; - ajutaje (duze) de refulare a agentului stingător în spaţiul protejat.

� echipamente electrice de alimentare, detectare, semnalizare şi comandă; � sisteme de susţinere pentru:

- butelii cu argon; - blocul colector.

Norme aplicabile – Norme europene Norma europeană este EN 12094 – 13: 2001 Seria de norme europene armonizate EN 12094 cuprinde o parte comună

pentru componente similare, utilizate atât în instalaţiile de stingere cu gaze inerte cât şi în alte instalaţii de stingere cu substanţe speciale. În tabelul nr. 1 sunt înscrise componentele care trebuie să aibă, obligatoriu marcajul CE începând din 1 aprilie 2004.

Tabelul nr. 1

Component Norma europeană Data

publicării

Clapetă anti-retur pe circuitul de comandă

EN 12094-13: 2001 Instalaţii fixe de stingere a incendiilor –

Componente ale instalaţiilor de stingere cu gaz – Partea 13: Cerinţe şi metode de

încercare pentru clapeta anti-retur

Ediţia I – mai 2001

Clapetă anti-retur

EN 12094-13: 2001 Instalaţii fixe de stingere a incendiilor –

Componente ale instalaţiilor de stingere cu gaz – Partea 13: Cerinţe şi metode de

încercare pentru clapeta anti-retur

Ediţia I – mai 2001

Instalaţii fixe de stingere a incendiilor cu substanţe speciale, altele decât

gazele inerte

Substanţele speciale utilizate în instalaţiile fixe de stingere a incendiilor sunt FM 200, IG – 541, NAF SIII, HFC – 125 şi FE 13.

Reglementarea CE nr.2037/2000 a Parlamentului european şi a Consiliului din 29 iunie 2000 privind substanţele care reduc stratul de ozon, prevede ca după data de 31 decembrie 2003, toate instalaţiile fixe de stingere cu haloni să fie scoase din funcţiune şi demontate.

Principalele proprietăţi fizice ale substanţelor speciale folosite la instalaţiile pentru stingerea incendiilor sunt date în tabelul nr. 2.

50

Tabelul nr. 2

Proprietăţi fizice ale unor substanţe speciale folosite pentru stingerea incendiilor

FM 200 IG – 541 NAF SIII HFC – 125 FE 13 masa moleculară 170 34 92,9 120.02 70.01 temperatura de

fierbere la presiunea de 1,013 bar [0C]

–16,4 -196 -32,6 -48.50 -82.0

temperatura de îngheţare[0C]

–131,1 –78,5 –107,2 –103.00 –

NOAEL [%] 9 43 10 7.5 30 LOAEL [%] 10,5 52 10 10 > 50

Concentraţia de stingere

6,7 34 12 8.7 12,9

Fig. 1: Instalaţie fixă de stingere cu gaze inerte

51

Fig. 2: Instalaţie fixă de stingere cu inergen

Norme aplicabile Seria de norme europene armonizate EN 12094 cuprinde o parte comună

pentru componente similare, utilizate atât în instalaţiile de stingere cu halogeni cât şi în alte instalaţii de stingere cu gaz. În tabelul nr. 1 sunt înscrise componentele ce trebuie să poarte obligatoriu, marcajul CE, începând din 1 aprilie 2004.

Norma europeană Norma europeană este EN 12094 – 13: 2001

Clapeta anti-retur pe circuitul de comandă (non return valve) Clapeta anti-retur pe circuitul de comandă este un element component instalat

în conductele de comandă şi care permite curgerea într-o singură direcţie.

52

Clapeta anti-retur (check valve) Clapeta anti-retur este un element component amplasat între vana rezervorului

şi colector şi permite curgerea într-un singur sens. Colectorul este o ţeavă specială care adună agentul stingător din două sau mai multe butelii.

Încercare de tip iniţial Încercarea de tip iniţial se face asupra: – repartizării agentului stingător; – fiabilităţii operaţionale; – durabilităţii fiabilităţii de funcţionare, rezistenţei la coroziune; – durabilităţii fiabilităţii de funcţionare, rezistenţei la vibraţii.

Secţiunea 3 Punctul 6 EN 12094 – 13

Clapete anti-retur pe circuitul de comandă

Fig. 3: Detaliu clapetă anti-retur dintr-o instalaţie cu gaze inerte

53

Punctul 1 Marcajul european de conformitate CE. Pentru toate produsele se vor respecta

proporţiile prezentate. Componentele C şi E ale marcajului de conformitate trebuie să aibă aceeaşi dimensiune pe verticală, dar aceasta nu trebuie să fie mai mică de 5 mm.

Punctul 7 Produs tip (product type) Clapeta anti-retur pe circuitul de comandă

Punctul 8 Presiunea de lucru (working pressure) Producătorul determină presiunea de lucru (bar)

Secţiune liberă eficace (free cross-sectional area) Producătorul specifică secţiunea de curgere liberă (la cca. ± 10%) în mm2. Formă şi conţinut

1134

Any Co Ltd, P.O. Box 21, B105000

0123 - CPD - 001

EN 12094-13

Presiunea de lucru 140 bar

Suprafa transversaleţa liberă a secţiunii

Clapetă anti-retur pentru ţie de stingere a incendiului - înaltă CO - instala2presiune

6

1

2

3

4

5

7

88

Simbolul CE

Numărul de identificare a organismuluinotificat

Numele sau marca producătorului saufurnizorului şi adresa sa

Numărul certificatului de conformitate

Norma europeană armonizată

Descrierea produsului/componentului

Caracteristici relativ importante despreperformanţe şi/sau codul în funcţie despecificaţiile tehnice (dacă este necesar)

1

2

3

4 Ultimele două cifre ale anului în care a fost aplicat marcajul

5

6

7

8

Fig. 4: Exemplu marcaj CE la o clapetă anti-retur

54

Clapete anti-retur

Punctul 7 Produs tip (product type) Clapetă anti-retur

În funcţie de instalaţia de stingere, se poate opta între o instalaţie fixă de

stingere cu pulbere, o instalaţie fixă de stingere cu CO2 (de presiune înaltă sau joasă) sau o instalaţie fixă de stingere cu substanţe speciale.

Punctul 8 Presiunea de lucru (working pressure) Producătorul determină presiunea de lucru (bar), conform tabelului nr. 2

Tabelul nr. 3

Presiunea de lucru Element component pentru

Instalaţie cu CO2

de înaltă presiune Instalaţie cu CO2

de joasă presiune Gaz inert Halogen

140 - (1) (1) (1) Această valoare reprezintă presiunea dezvoltată în recipient, la 50OC, cu gradul de umplere/presurizare cel mai înalt.

Punctul 9 Secţiunea eficace de descărcare totală (total discharge cross section) Producătorul specifică secţiunea de curgere liberă (la cca. ± 10%) în mm2.

Instalaţii fixe de stingere cu pulberi a incendiilor

Dată fiind necesitatea compatibilităţii între diferitele componente ale unei

instalaţii fixe de stingere cu pulberi, pot apărea probleme privind fiabilitatea şi eficacitatea unui astfel de sistem conceput pe baza unor componente disparate.

Instalaţiile fixe de stingere a incendiului cu pulberi se compun, în principal, din următoarele:

� rezervoare pentru stocarea pulberii; � sisteme de vehiculare a pulberii (butelii, distribuitoare, conducte şi duze); � sisteme de comandă şi punere în funcţiune a instalaţiei la izbucnirea

incendiului (modul de comandă, butelii de acţionare); � instalaţii de semnalizare (detectare, avertizare, alarmare).

55

Componentul de bază al majorităţii pulberilor stingătoare de incendiu este bicarbonatul de sodiu. Se mai produc în prezent, pulberi pe bază de bicarbonat de potasiu, sulfat de amoniu, carbonat de sodiu, sulf, uree, diferite produse ale borului.

Pentru vehicularea pulberii stingătoare în conductele instalaţiei de stingere a incendiului se pot utiliza:

- azot comprimat; - dioxid de carbon lichefiat.

Fig. 5: Configuraţia caracteristică a elementelor componente ale unei instalaţii fixe de stingere cu pulberi

1-rezervor cu pulberi 2-orificiu de umplere 3-manomentru de presiune a (înaltă presiune) 4-regulator de presiune 5-manomentru de presiune b (joasă presiune) 6-conductă de gaz propulsor 7-rezervor de gaz propulsor

8-element declanşator pentru vana cu gaz propulsor 9-racord flexibil 10-rezervor gaz propulsor 11-element declanşator pentru rezervoarele pilot 12-element declanşator cu bobină 13-element declanşator manual 14-disp. de întârziere 15-contragreutate cu cablu metalic 16-clapetă anti-retur

17-tub de expulzare a gazului propulsor 18-tub plonjor cu pulberi 19-racord de drenaj 20-vană cu pulberi/vană principală pneumatică 21-vană de încercare a instalaţiei de stingere 22-vană de izolare principală 23-element declanşator pentru vanele direcţionale/electrovane

24-reţea pilot a vanelor direcţionale 25-vană direcţională 26-vană de spălare 27-vană de aerare 28-control de deschidere a vanei 29-linie de control 30-supapă de siguranţă 31-duză 32-conductă 36-dispozitiv de alarmă

56

Tabelul nr. 4

Element component

Norma europeană

Pulbere de stingere EN 615 Dispozitive de siguranţă pentru protejarea

împotriva presiunilor excesive – Partea 1: Supape de securitate

ISO 4126 - 1

Dispozitive de siguranţă pentru protejarea împotriva presiunilor excesive – Partea 2: Dispozitiv de

siguranţă cu disc de ruptură

ISO 4126 – 2

Observaţie: Anumite componente menţionate în norma EN 12412 – 2: 2001 nu sunt menţionate în norma EN 12416: 2001 şi invers (de exemplu clapeta anti-retur dintre fiecare butelie şi colector).

Norme aplicabile Norma europeană pentru elementele componente ale instalaţiilor fixe de

stingere cu pulberi are o singură parte. Pentru componentele instalaţiilor de stingere cu pulberi, norma face fie trimiteri la norme europene (tabelul 3), fie descrie metode de încercare specifice.

Norma europeană Norma europeană este EN 12416: 2001

Încercare de tip iniţial Anexa ZA a normei europene tratează doar duzele.

Încercarea de tip iniţial privind duzele se face asupra: – distribuţiei agentului stingător – durabilităţii fiabilităţii de funcţionare, rezistenţei la presiune – durabilităţii fiabilităţii de funcţionare, rezistenţei la căldură – durabilităţii fiabilităţii de funcţionare, rezistenţei la coroziune

Marcajul CE În ceea ce priveşte aplicarea marcajului CE, norma nu menţionează explicit

decât exigenţele pentru duze. În ceea ce priveşte conţinutul marcajului CE şi locul unde trebuie aplicat la celelalte elemente componente, norma este foarte vagă în acest subiect.

57

1134

Any Co Ltd, P.O. Box 21, B105000

0123 - CPD - 001

EN 12416-1

Diametru 15 mm :Presiunea maximă de lucru: 15 barDebit: 5 kg/sAria maximă de acoperire: 9 mÎnălţimea minimă şi maximă de montaj: dată de producător

Duză de inundare totală

2

6

1

2

3

4

5

7

88

Simbolul CE

Numărul de identificare a organismuluinotificat

Numele sau marca producătorului saufurnizorului şi adresa sa

Numărul certificatului de conformitate

Norma europeană armonizată

Descrierea produsului/componentului

Caracteristici relativ importante despreperformanţe şi/sau codul în funcţie despecificaţiile tehnice (dacă este necesar)

1

2

3

4 Ultimele două cifre ale anului în care a fost aplicat marcajul

5

6

7

8

Fig. 6: Exemplu marcaj CE la o duză de refulare

Secţiunea 3 Punctul 6 EN 12416-1

Punctul 7 Tip duză (nozzle type)

58

Pentru duze, se poate opta între duze de protejare a volumului sau pentru duze de protejare a obiectului.

În funcţie de unghiul de difuzare, duzele de protejare a volumului pot fi: – duze centrale de volum (360O) – duze de tip mural

Punctul 8 Diametrul duzei (nozzle diameter) Diametrul orificiului de curgere este exprimat în mm.

Presiune maximă de lucru (maximum working pressure) Presiunea maximă de funcţionare este exprimată în bar.

Gradul de curgere (flow rate) Debitul este exprimat în kg/s.

Caracteristicile duzei (nozzle characteristics) Valorile sunt recomandate de producător pentru: – duzele de protejare a volumului: suprafaţa maximă de protejat (m2), volumul maxim de protejat (m3) şi

înălţimea maximă şi minimă de amplasare (m) – duzele de protejare a obiectului: suprafaţa maximă de protejat (m2) în raport cu înălţimea şi unghiul de

amplasare iar, dacă este cazul, distanţa deasupra lichidelor la care există riscul proiectărilor.

Bibliografie:

1. ANPI Magazine – Prevention incendie et vol 2. Norma europeană EN 12094-13:2001 3. Norma europeană EN 12416:2001

59

PPRROOBBLLEEMMAATTIICCAA RRIISSCCUULLUUII ŞŞII VVUULLNNEERRAABBIILLIITTĂĂŢŢIIII

Ing. Marin BÎLDEA Centrul Zonal de Pregătire de Protecţie Civilă Craiova

Abstract: This work presents the emergency management purpose, risk

problems and vulnerability.

Comunitate şi vulnerabilitate Scopul managementului urgenţelor este acela de a furniza servicii eficiente

pentru un grup ţintă de populaţie. Acestea se consumă în activităţi de prevenire şi răspuns în situaţii de urgenţă precum şi în activităţi de restabilire, unde programe şi strategii au beneficiari uşor de identificat.

Pentru ca aceste activităţi să fie viabile, furnizate eficient şi la timp prin sistemul de management al urgenţelor, este necesară o direcţionare precisă a acestora. Odată identificate, nevoile şi beneficiarii de resurse pentru susţinerea acestor nevoi, la nivelul unei comunităţi se pot dezvolta structuri care să furnizeze servicii în strânsă legătură cu necesităţile. De fapt, problema cheie pentru managementul urgenţelor este definirea unei strategii pentru furnizarea de servicii care să vină cel mai bine în întâmpinarea necesităţilor în situaţii de urgenţă. Pentru aceasta, este nevoie ca responsabilii din domeniul managementului urgenţelor să abordeze şi să înţeleagă noţiuni şi elemente precum hazard şi risc.

Comunitatea, definită ca loc, populaţie, viaţă economică şi socială, este în prezent din ce în ce mai mult privită ca parte fundamentală a structurii de management al urgenţelor. Această abordare, împreună cu o mai bună înţelegere a fenomenelor, indiferent de originea acestora, ajută hotărâtor la dezvoltarea de strategii şi acţiuni în domeniul prevenirii, răspunsului sau restabilirii situaţiilor de urgenţă, maximizînd astfel siguranţa publică.

Există diverse perspective de planificare a managementului situaţiilor de urgenţă, care pot atrage după sine, eventual modificarea bazelor pe care se sprijină furnizarea de servicii şi asistenţă la nivelul comunităţilor. Aceste modificări însă, pot ghida mai precis eforturile către nevoile ţintă în situaţii de urgenţă. Este necesară astfel, o revizuire constantă a conceptelor operaţionale şi de planificare într-un mediu aflat într-o continuă schimbare.

60

Până recent, paradigma înţelegerii şi aplicării managementului în situaţii de urgenţă se baza destul de mult pe hazarde în sine, ca şi element central. Aceasta are ca rezultat declararea ca activităţi prioritare, descrierea, măsurarea şi controlul hazardelor, pe de o parte şi prevenirea sau eliminarea, pe de altă parte. Abordarea vine în întâmpinarea cerinţelor managementului sistematic al urgenţelor care în ultimii ani, mai mult ca niciodată, a promovat nevoia de siguranţă reală în faţa riscurilor la nivelul comunităţilor. Importanţa dinamicii hazardelor oferă posibilitatea dezvoltării de sisteme de răspuns la urgenţe, eficiente şi într-o manieră profesionistă.

Totuşi, aceasta are o mai mică importanţă în activitătile de prevenire şi restabilire, unde perspectiva socială şi interacţiunea dintre comunitate şi hazard este cel puţin egală, ca importanţă, cu înţelegerea hazardului în sine. Hazardele sunt importante ca şi ameninţări la adresa bunurilor şi activităţilor umane sau la adresa mediului. În spijinul nevoii de cunoaştere a priorităţilor la nivelul comunităţilor posibil afectate de hazarde, nu există decât în foarte puţine cazuri, analize de vulnerabilitate sau hărţi de risc care să stabilească aceste priorităţi.

În sens strategic, management al urgenţelor nu înseamnă numai abordarea cauzală a hazardelor, aceasta include considerarea unui întreg spectru de consecinţe ale impactului hazardelor şi legătura dintre factorii sociali, politici şi de mediu şi forma, frecvenţa, natura sau locaţia hazardelor. Înţelegerea acestor relaţii asigură posibilităţi de dezvoltare, într-o manieră eficientă, de programe de prevenire şi pregătire sau de sisteme care să influenţeze riscurile în evoluţia lor sau să susţină comunităţile în restabilirea după impact.

Un aspect important rămâne totuşi, dacă privim situaţia din perspectiva managementului urgenţelor la nivelul comunităţilor, dacă atunci când o comunitate este angajată în planificarea şi propria protecţie în situaţii de urgenţă, se cunoaşte sensul a ceea ce reprezintă fiecare membru al comunităţii în contextul acestor preocupări. Noţiunea uzuală de comunitate ca şi populaţie dintr-un anumit areal (ignorând diversitatea internă şi legăturile externe) nu este adecvată pentru a veni în întâmpinarea managementului local al urgenţelor.

În ultimii ani, managementul situaţiilor de urgenţă la nivelul comunităţilor a fost obligat să îmbunătăţească teoria şi capabilităţile în domeniul planificării şi, în sprijinul acestui efort a fost adoptată şi abordarea din perspectiva managementului riscului. Acesta reprezintă un semnificativ pas înainte în definirea şi implementarea priorităţilor pentru creşterea gradului de siguranţă publică. Managementul riscului schimbă focalizarea de pe un singur hazard cu o abordare multidisciplinară pe mai multe direcţii:

– contextul social, politic şi de mediu în care hazardele îşi fac apariţia; – valorile şi principiile care ghidează procesul decizional; – riscul ca şi consecinţele potenţiale pentru populaţia ţintă; – spectrul de opţiuni utilizate în tratarea riscului; – procesul de selectare, implementare şi monitorizare a măsurilor de prevenire

a riscului.

61

Managementul riscului se bazează în parte, dar semnificativ, pe concepte cheie precum comunitate şi vulnerabilitate. În termeni operaţionali, managementul riscului implică şi comunitatea în planificarea răspunsului la urgenţe şi utilizează conceptul de vulnerabilitate ca şi criteriu de evaluare a riscului şi alocare corespunzătoare a resurselor. Înţelegând, în acest context, prin comunitate orice grup de oameni care au ceva în comun şi ceva de împărţit şi vulnerabilitatea ca şi gradul de expunere la riscuri, acesta poate fi un punct de plecare stabil în abordarea managementului riscului.

În practică, comunitatea este de cele mai multe ori sinonimă cu populaţia care trăieşte în interiorul unei unităţi administrative definite – tipic o localitate. Există însă şi utilizări ale noţiunii de comunitate, pentru a exprima arealul şi populaţia din interiorul unei unităţi culturale. Aceste definiţii sunt utilizate pe două direcţii. Prima, autoritatea locală furnizează servicii de răspuns la urgenţe în aria administrativă de competenţă. A doua, prin identificarea comunităţii cu un areal geografic se poate crea o comunitate de interese care poate fi utilizată şi pentru scopurile managementului urgenţelor.

Securitate reală faţă de riscuri

Mileniul al III-lea găseşte omenirea în faţa unui număr considerabil de probleme nerezolvate. Una dintre cele mai grave, prin efectele imediate şi pe termen lung, este cea legată de dezastre. Comunitatea ştiinţifică internaţională, administraţia, trebuie să răspundă astăzi cât mai convingător şi mai eficient unor întrebări pe care opinia publică le pune tot mai des. Se schimbă clima? Dacă da, cât de repede şi cât de mult va fi afectată societatea umană? Creşte nivelul mării, al râurilor atât de mult şi de repede încât trebuie mutate aşezările din zonele de coastă sau de pe malurile acestora? Vom avea cutremure devastatoare mai frecvente? Pot fi reduse semnificativ pagubele provocate de precipitaţiile atmosferice de lungă durată sau torenţiale?

Ceea ce leagă aceste probleme şi altele similare este influenţa directă şi negativă asupra societăţii umane, caracterul de dezastru pe care îl pot căpăta fenomele menţionate şi, ca o consecinţă directă, amploarea situaţiilor de urgenţă generate de acestea. Comunităţile par însă tot mai conştiente de semnificaţia pe care prevenirea şi gestionarea hazardelor o au pentru dezvoltarea acestora. Organismele internaţionale, factorii de decizie de la nivelul naţional şi local sunt astăzi implicaţi în asigurarea condiţiilor de analiză, cercetare şi management al hazardelor.

Într-o lume în care, problema lipsei de alimente, a condiţiilor minime de existenţă, a sărăciei, în general, este încă departe de a fi rezolvată, 15 din ultimii 20 de ani au fost marcaţi de dezastre care au depăşit ca valoare a pagubelor un miliard de dolari. Această statistică ilustrează necesitatea şi actualitatea cercetării în domeniul riscurilor şi vulnerabilităţii, plecând de la desluşirea mecanismelor intrinseci care stau la baza fenomenelor extreme până la conturarea strategiilor de reducere a consecinţelor.

62

Nevoia de securitate reală faţă de riscuri este percepută diferit de societăţile aflate în diferite stadii de dezvoltare socio-economică. Explicaţia rezidă în vulnerabilitatea diferită faţă de dezastre naturale: ţările dezvoltate sunt mai vulnerabile în privinţa pagubelor materiale, recuperabile, iar societăţile sărace sunt mai vulnerabile la pierderi de vieţi omeneşti, irecuperabile.

Atitudinea societăţii contemporane faţă de riscuri este de multe ori contradictorie. Pe de-o parte, se depun eforturi materiale şi umane imense pentru prevenirea şi reducerea efectelor. Pe de altă parte, dezvoltarea societăţii umane influenţează uneori declanşarea unor dezastre sau amplificarea consecinţelor. Astfel, schimbarea climei, proces natural cu care planeta s-a mai confruntat de-a lungul evoluţiei sale, are astăzi manifestări care depăşesc limitele naturale, tocmai datorită activităţilor antropice. Dezvoltarea şi extinderea spaţială a societăţii umane au drept consecinţă valoarea tot mai mare a bunurilor materiale şi expunerea mai frecventă la manifestările extreme ale unor fenomene naturale.

Nici atitudinea politică faţă de riscuri nu este întotdeauna adecvată necesităţilor pe termen lung. Fondurile pentru diminuarea efectelor dezastrelor sunt alocate de multe ori post-dezastru şi nu în etapa predezastru, atunci când se poate

Nevoia de securitate reală faţăde riscuri

percepută diferit de comunităţi

stadiul de dezvoltare socială

stadiul de dezvoltare economică

frecvenţa dezastrelor

vulnerabilitatea diferită

comunităţi dezvoltate - vulnerabile material > recuperabil

comunităţi sărace - vulnerabile uman > irecuperabil

funcţie de

Fig. 1

63

îmbunătăţi prevenirea sau măcar prognoza unor dezastre. Fondurile depind însă de interese politice imediate, uneori electorale, de influenţe strategice şi economice. Se discută în prezent, s-au organizat întâlniri, s-au realizat analize referitor la diplomaţia dezastrelor, respectiv despre influenţele reciproce care există între dezastrele naturale şi relaţiile politice dintre state şi din interiorul aceluiaşi stat. Această nouă formă de abordare urmăreşte îmbunătăţirea managementului situaţiilor de urgenţă generate de dezastre, atunci când apar bariere politice sau diplomatice, şi reversul, determinarea rolului dezastrelor în evoluţiile politice interne şi internaţionale.

Abordarea actuală a riscurilor are în centrul atenţiei dimensiunea umană. Gradul de pregătire a societăţilor pentru a face faţă situaţiilor de urgenţă este diferit în multe aspecte (educaţie, infrastructură, organizare etc.), astfel încât, fiecare situaţie ridică probleme specifice. Rezolvarea acestora trebuie însă făcută cu rezultate optime, în orice tip de societate, o provocare extrem de actuală pentru cei care se ocupă cu managementul intregrat al situaţiilor de urgenţă. Evenimente extreme scot uneori în evidenţă sau accentuează o stare de apatie latentă, pre-existentă. Creşterea vulnerabilităţii societăţii umane faţă de riscuri se datorează nu atât modului de manifestare a fenomenelor, ci mai ales unor cauze antropice precum creşterea populaţiei, inegalitatea socială, politizarea ajutorului economic, acumularea de capital economic în zone predispuse a fi afectate de riscuri, potenţialul în creştere pentru dezastre tehnologice.

Hazard, risc şi vulnerabilitate

Hazardul natural implică probabilitatea apariţiei într-un interval de timp şi areal precizate, a unui fenomen natural sau antropic cu potenţial de a produce pagube mediului, proprietăţii şi/sau socio-economice, inclusiv pierderi de vieţi omeneşti. Mai exact, conform definiţiei acceptată internaţional, hazardul este un eveniment perceput ca o ameninţare sau probabilitatea de producere a unui fenomen potenţial producător de pagube într-un areal, într-un interval precizat de timp.

Orice hazard implică un nivel preexistent de risc al spaţiului considerat. Atribuirea calităţii de hazard unui fenomen natural sau antropic nu este condiţionată de producerea de pagube materiale sau victime, ci de potenţialul unor astfel de consecinţe. Aceasta poate fi considerată caracteristica esenţială ce deosebeşte terminologic hazardul de evenimentele extreme. Hazardul nu este un fenomen întâmplător şi nici impredictibil, ci doar manifestarea lui şi consecinţele sale sunt, în general, dificil de prognozat şi controlat. Hazardul este un termen care semnifică o manifestare negativă a sistemului afectat, iar alăturarea termenilor natural sau antropic accentuează cauzalitatea exterioară omului respectiv, provocată de acesta. Probabilitatea statistică de producere a unui eveniment natural sau antropic, potenţial producător de efecte negative, defineşte cantitativ hazardul.

Vulnerabilitatea se referă la capacitatea unei persoane, grup social, sistem sau organizaţie de a anticipa, rezista şi reface în urma impactului unui hazard.

64

Vulnerabilitatea implică o combinaţie de factori care determină gradul în care viaţa şi proprietatea se găsesc în situaţii de risc datorită unui eveniment. Ca şi hazardul, vulnerabilitatea este un indicator al unei stări viitoare a unui sistem, definind gradul de (in)capacitate a sistemului de a face faţă riscului declarat. În termeni generali, vulnerabilitatea poate fi înţeleasă ca predispoziţia sau susceptibilitatea unui element de a fi afectat negativ de cauze externe.

Definiţia acceptată în terminologia internaţională are un caracter cantitativ: vulnerabilitatea reprezintă nivelul pierderilor pe care un element sau grup de elemente (persoane, structuri, bunuri, servicii, capital economic sau social etc.) expuse unui anumit risc, îl aşteaptă în urma producerii unui dezastru sau hazard. Vulnerabilitatea unui spaţiu are la bază cauze naturale ce ţin de caracteristicile intrinseci ale fenomenului, cauze economice cum ar fi bunăstarea materială, rezervele etc. şi cauze socio-psihologice, de la organizarea administrativă până la psihologia maselor. Măsura în care, cele trei aspecte se combină defineşte vulnerabilitatea complexă a unui spaţiu.

Vulnerabilitatea este rezultatul faptului că persoane sau bunuri materiale se găsesc la un moment dat, voluntar sau involuntar, într-un loc unde nu ar trebui să fie. De altfel, creşterea numărului de morţi şi a valorii pagubelor materiale nu se datorează unor hazarde naturale mai puternice, ci amplificării vulnerabilităţii populaţiei. Unele grupuri sociale sunt mai vulnerabile decât altele, în funcţie de sex, vârstă, condiţie socială, etc. De asemenea, vulnerabilitatea este strâns corelată cu poziţia socio-economică. Conceptul de vulnerabilitate este utilizat în studiul hazardelor pentru identificarea entităţilor sociale cele mai predispuse a suporta efectele negative ale unor fenomene. Din punct de vedere al societăţii, efectele negative ale hazardului sunt rezultatul vulnerabilităţii populaţiei faţă de acesta şi nu al fenomenului în sine. Nu există o formulă sau măsură universal acceptată pentru caracterizarea cantitativă a vulnerabilităţii. De fapt, caracterul relativ al acesteia este unul din conceptele-cheie care nuanţează descrierea vulnerabilităţii.

Riscul este produsul matematic dintre hazard şi vulnerabilitate exprimând relaţiile dintre un fenomen şi consecinţele sale. Expunerea la hazard este relativ

Fig. 2.

65

constantă într-un areal, vulnerabilitatea implică reacţia societăţii umane, nivelul calitativ şi cantitativ al pregătirii şi reacţiei acesteia faţă de pericol, iar combinaţia dintre cele două defineşte cantitativ riscul. Altfel, riscul reprezintă expunerea reală a unei valori, în sensul antropocentrist, la hazard. Un exemplu care ilustrează perfect raporturile dintre hazard şi vulnerabilitate este următorul: o persoană care traversează oceanul cu barca este supusă aceloraşi hazarde ca şi o persoană care face acelaşi lucru cu vaporul, însă cele două persoane sunt expuse unor grade diferite de risc ca urmare a vulnerabilităţii diferite. Prognoza riscului implică posibilitatea precizării cât mai exacte a locului de apariţie a fenomenului respectiv.

Dezastrele naturale sau antropice sunt, fără îndoială, fenomene cu impact major asupra unei societăţi de o anumită dimensiune. Pagubele produse de riscuri şi dezastre sunt rezultatul interacţiunii dintre trei sisteme principale şi mai multe subsisteme: mediul fizic (clima, ape, relief etc.), populaţie (clase sociale, rase, culturi etc.) şi mediul construit (clădiri, lucrări de artă, amenajări etc.). Hazardul poate fi privit în acest caz ca situaţia predezastru, în care există un anumit risc de producere a unui dezastru, mai ales din cauza faptului că o comunitate umană este situată într-o poziţie de vulnerabilitate. Se evidenţiază astfel trei etape în evoluţia unui fenomen ce are potenţialul să genereze consecinţe negative: etapa de hazard, apoi apare riscul ca acesta să afecteze un areal vulnerabil, iar în final se poate declanşa un dezastru. Riscul se găseşte la intersecţia dintre hazard şi vulnerabilitate.

Caracteristicile de hazard există încă din faza iniţală, atunci când fenomenul este pus în relaţie cu societatea umană, cu consecinţele pe care le poate avea. Când vorbim deja de risc este măsurat impactul asupra societăţii, mai departe, dezastrul reprezentând faza de apogeu a unui fenomen extrem. În final, se evaluează faza post-impact care este, din multe puncte de vedere, la fel ca celelalte. Există cercetători în domeniul riscului care se opresc asupra raporturilor dintre hazard şi risc. Se consideră astfel, că riscul include probabilitatea ca un anume hazard să se realizeze, să devină realitate. Hazardul este comparat cu cauza, iar riscul cu consecinţa. Hazardul (cauza) reprezintă o ameninţare potenţială pentru societatea umană şi valorile

RISCURI

permanente prin apariţie şi evoluţie

efecte imediate, din ce în ce mai graveşi pe termen lung

influenţează direct societatea prin caracterul de dezastru

necesitatea conştientizării comunităţilor asupra prevenirii şi gestionării riscurilor

diminuarea efectelor asupra dezvoltării comunităţilor

Fig.3.

66

ei, iar riscul (efectul) este probabilitatea ca un anumit hazard să se producă. Hazardul seismic sau atmosferic, de exemplu, poate exista într-o regiune nelocuită, dar riscul se realizează numai acolo unde există oameni şi bunuri ale acestora.

Bibliografie:

1. *** Disaster Diplomacy Articles, în Cambridge Review of International Affairs, vol. XIV, no. 1, 2000.

2. Alexander, D.E. – A survey of the field of natural hazards and disasters, studies, Kluwr Academic Publishers, Dordrecht, 1995

3. Anderson, M.B. – Vulnerability to disaster and susteinable development, vol. 1, Routledge, London and New York 2000

4. Auf der Heide, Erik – Disaster Response: Principles of Preparation and Coordination, CV Mosby, St. Louis, 1989

5. Blaikie, P., Cannon, T., Davis, I. – Natural hazards, people’s vulnerability and disasters, Routledge, London and New York, 1994

6. Burton, I., Kates, R.W., White, G.F. – The enviroment as hazard, Oxford University Press, New York, 1978

7. Cheval, S – Semnificaţia actuală a studiului hazardelor naturale, în „Riscul în economia contemporană”, Editura Academica, Galaţi, 2002

8. Cheval, S – Terminologia utilizată în cercetarea hazardelor naturale, Institutul de Geografie al Academiei Române, 2005, http://www.hazardero.home.ro

9. Cutter, S.L. – The changing nature of risks and hazards, Josepph Henry Press, Washimgton DC

10. Mileti, D.S. – Disasters by design, Joseph Henry Press, Washington DC 1999 11. Ribot J.C. – Climate Variability, Climate Change and Social Vulnerability, în

Earth Sciences Journal, no. 52, 1996 12. Salter, J – Risk Management in a Disaster Management Context, în

Conference on Natural Disaster Reduction, Institution of Engineers, Canberra, Sept 1996

13. Slaymaker, O. – Natural Hazards in British Columbia and Inter-institutional Challenge, în Earth Sciences Journal, no. 88, 1999

14. Smith, K. – Enviromental hazards. Assenssing risk and redusing disaster, Routledge, London and New York, 2001

15. Tobin, G.A., Mantz, B.E. – Natural Hazards. Explanation and Integration, The Guilford Press, New York, 1997

16. Wilhite, D.A. – Drought. A global assessment, vol. 1, Routledge, London and New York, 2000

67

MMAANNAAGGEEMMEENNTTUULL OOPPEERRAAŢŢIIUUNNIILLOORR CCOOMMPPLLEEXXEE DDEE PPRREEVVEENNIIRREE ŞŞII GGEESSTTIIOONNAARREE AA SSIITTUUAAŢŢIIIILLOORR

DDEE UURRGGEENNŢŢĂĂ.. PPRROOBBLLEEMMAATTIICCAA GGEENNEERRAALLĂĂ

Mr. Lect. univ. drd.ing. Alin MOCIOI, Mr. Lect. univ. dr. ing. Florin NEACŞA,

FACULTATEA DE POMPIERI

Abstract: The work presents general problems of complex prevention

operations management and administration of emergency situation.

Operaţiuni complexe: definire, trăsături şi clasificare

Prin expresia „operaţiuni complexe” utilizată în managementul situaţiilor de urgenţă, consider că se poate înţelege un ansamblu organizat de acţiuni, procese şi elemente componente diferite, care:

− sunt întrunite într-un spaţiu relativ mare, într-o anumită perioadă de timp; − sunt combinate într-o manieră relaţională ce supune adeseori o parte din

elementele componente unor riscuri, unele imprevizibile; − necesită o coordonare unitară a cooperării în vederea obţinerii rezultatului

scontat. Operaţiunea complexă este de amploare, este dificilă şi conţine riscuri. Ea

necesită o abordare mai extinsă, mai aprofundată, interdisciplinară şi prudenţială în vederea atingerii obiectivului stabilit. Totodată, implică planificarea, concentrarea şi executarea de mişcări şi de manevre de forţe şi mijloace operaţionale sub o coordonare unitară. Se realizează prin cooperare.

În cadrul operaţiunilor complexe se aplică principiul sinergiei, principiu recunoscut pe plan internaţional.

Operaţiunilor complexe care vizează situaţiile de urgenţă în funcţie de scopurile principale ale acestora sunt de două categorii:

− pentru prevenirea situaţiilor de urgenţă; − pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă. Se pot organiza operaţiuni având ambele scopuri.

68

În practica serviciilor pentru situaţii de urgenţă, în general, se utilizează următoarele tipuri de operaţiuni complexe:

a) acţiuni complexe de monitorizare şi evaluare a unor tipuri de riscuri; b) inspecţii sau controale colective ori complexe de prevenire; c) exerciţii şi aplicaţii de pregătire a intervenţiei sau a răspunsului; d) intervenţii operative sau operaţiuni de răspuns. Operaţiunile complexe de la lit.a), b) şi c) se execută pre-dezastru, iar cele de

la lit.d) după producerea dezastrului.

Planificarea operaţiunilor complexe

La planificarea operaţiunilor complexe se au în vedere strategiile adoptate

pentru unele tipuri de risc, schemele cu tipurile de risc în profil teritorial şi evoluţia situaţiei operative. De asemenea, se ţine seama de categoriile şi clasele de importanţă ale construcţiilor şi de rangul localităţilor.

Acţiunile complexe de monitorizare şi evaluare a unor tipuri de risc se planifică după caz, la nivelul inspectoratului teritorial pentru situaţii de urgenţă sau la nivelul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă. Pot fi vizate tipurile de riscuri generatoare de incendii în masă, inundaţii catastrofale, infectare (contaminare) radioactivă şi altele.

Pentru unele tipuri de risc, acţiuni complexe de monitorizare şi evaluare se pot planifica şi de către alte ministere sau agenţii specializate, cum este cazul epidemiilor, epizootiilor, cutremurelor, poluărilor, alunecărilor sau prăbuşirilor de teren, situaţiilor meteorologice nefavorabile etc., la care să participe şi specialişti din inspectoratele pentru situaţii de urgenţă.

Planificarea controalelor colective de prevenire a unor situaţii de urgenţă se face, de regulă, de către inspectoratele teritoriale pentru situaţii de urgenţă. Aceste controale vizează domeniile apărării împotriva incendiilor şi al protecţiei civile, precum şi măsurile de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă.

Controale complexe de prevenire a situaţiilor de urgenţă se planifică de către Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, la ele participând în zonele de competenţă şi personalul inspectoratelor teritoriale respective, şi după caz, specialişti din alte ministere sau agenţii specializate.

Exerciţiile şi aplicaţiile de pregătire a intervenţiei operative sau a răspunsului se planifică pe nivele ierarhice şi de competenţă ale componentelor Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă.

În cadrul serviciilor profesioniste pentru situaţii de urgenţă, exerciţiile şi aplicaţiile se planifică de către:

− subunitatea specializată de intervenţie pentru cele organizate în limitele raionului de intervenţie;

69

− grupul de intervenţie pentru cele organizate în limitele zonei de intervenţie la care participă cel puţin două subunităţi specializate din subordine;

− inspectoratul judeţean pentru situaţii de urgenţă în zona de responsabilitate la care participă cel puţin două subunităţi specializate din subordine sau din două grupuri de intervenţie din structură;

− Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă IGSU pentru cele la care participă:

o subunităţi specializate din cel puţin două inspectorate teritoriale pentru situaţii de urgenţă;

o subunităţi specializate din cel puţin două servicii naţionale pentru situaţii de urgenţă.

Aceste exerciţii şi aplicaţii planificate de IGSU în raport cu câmpul operaţional în care se desfăşoară pot avea caracter:

− intern (judeţean, interjudeţean sau naţional); − internaţional (regional în sensul cuprinderii unor porţiuni de teritoriu din

cel puţin două state limitrofe). La toate exerciţiile şi aplicaţiile planificate ca operaţiuni complexe participă

obligatoriu şi servicii publice sau private pentru situaţii de urgenţă, îndeosebi cele din câmpul operaţional, precum şi celelalte forţe complementare de cooperare sau de sprijin.

Concepţia de planificare a intervenţiilor operative sau de răspuns are la bază planificarea exerciţiilor şi aplicaţiilor de pregătire a intervenţiei sau a răspunsului. Aceasta este îmbunătăţită, actualizată sau adaptată:

− pe baza concluziilor reieşite în urma exerciţiilor şi aplicaţiilor de pregătire;

− în raport cu condiţiile concrete rezultate în urma producerii evenimentelor generatoare de situaţii de urgenţă;

− în situaţia modificării dispoziţiilor legale în domeniu; − în cazul reorganizării sau modificării organizării serviciilor pentru situaţii

de urgenţă. În planificarea operaţiunilor complexe şi a obiectivelor acestora se aplică

principiile referitoare la: previziune şi prevenire; prioritatea protecţiei şi salvării vieţii oamenilor; respectarea drepturilor omului; cooperare; transparenţa şi gradualitatea activităţilor; corelarea obiectivelor şi resurselor; legalitate.

Amploarea şi complexitatea operaţiunilor pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă, în principiu, trebuie să corespundă nivelelor de gravitate ale evenimentelor care determină declararea „stării de alertă”. Complexitatea şi volumul operaţiunilor creşte în cazul instituirii „stării de urgenţă”.

Aprobarea planificării operaţiunilor complexe se face potrivit reglementărilor specifice. În principiu, aprobarea intră în competenţa şefului eşalonului superior nivelului de planificare.

70

În ceea ce priveşte elementele principale pe care le conţine planificarea operaţiunilor complexe, acestea sunt:

− tipul de operaţiune; − scopul şi obiectivele operaţiunii; − locul de desfăşurare (obiective şi unităţi administrativ-teritoriale); − forţele şi mijloacele participante; − funcţiile de sprijin ce se asigură; − data sau perioada de executare. Planificarea operaţiunilor complexe se include în planurile lunare, trimestriale,

semestriale, anuale sau multianuale. În planificarea operaţiunilor complexe la nivel teritorial se are în vedere

„Schema cu riscurile teritoriale din zona de competenţă” elaborată de inspectoratul pentru situaţii de urgenţă judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, pe baza structurii cadru stabilită de către IGSU şi aprobată de prefect. În această schemă sunt prezentate riscurile teritoriale potenţiale identificate pe teritoriul judeţului sau al municipiului Bucureşti şi evaluate potrivit metodologiei specifice fiecărui risc.

Principalele riscuri teritoriale sunt: • riscul industrial – se evaluează prin diferite metode, una fiind cea a

indicelui de gravitate, în funcţie de tipul de flux sau de agent dominant de pericol (termic, chimic, electromagnetic, biologic), clasificarea întreprinderilor (potrivit Directivei SEVESO) şi de densitatea populaţiei, prezentă în proximitatea întreprinderii;

• riscul de transport – care vizează toate tipurile de transport: aerian, feroviar, rutier şi special (metrou, tunele, teleferic, benzi transportoare sau reţele de canalizare). Se au în vedere parametri, cum sunt: lungimea reţelelor de transport, intensitatea traficului, punctele negre, zonele de acumulare a accidentelor, destinaţia (pentru persoane, materiale periculoase etc.), capacitatea mijloacelor de transport etc.;

• riscul construcţiilor – evaluat în raport cu destinaţia, importanţa şi dimensiunile acestora: opere de artă, de patrimoniu istoric sau cultural; construcţii administrative, construcţii tehnice sensibile (gări, aerogări etc.), colective sau publice (şcoli, spitale, discoteci, hoteluri etc.), clădiri înalte sau foarte înalte. Riscuri particulare prezintă cartierele rezidenţiale (locuinţe vechi sau noi) precum şi construcţiile agrozootehnice;

• riscul natural – poate fi prezentat de incendiile de pădure sau de culturi agricole, de inundaţii, de fenomene meteorologice (furtuni, tornade, înzăpeziri, secetă, vânt puternic etc.), alunecări de teren, avalanşe, cutremure etc.;

• riscul social – a cărui prezenţă interesează pompierii, îndeosebi la marile adunări publice (mitinguri sportive sau politice, spectacole, mai ales cele cu jocuri de artificii, marşuri publice grandioase, târguri etc.) sau populare, sosiri masive de refugiaţi şi altele.

În cuantificarea acestor riscuri se ţine seama de: categoriile (clasele) de importanţă şi respectiv de pericol ale agenţilor economici, instituţiilor şi unităţilor

71

administrativ-teritoriale, de capacitatea de apărare a acestora împotriva incendiilor şi dezastrelor, de evoluţia previzibilă a situaţiei operative şi de forţele şi mijloacele de care se dispune.

Situaţia operativă este caracterizată, în principal, de evoluţia şi gravitatea riscurilor în profil teritorial, dinamica situaţiilor de urgenţă, cauzele şi impactul evenimentelor produse.

Organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor complexe preventive

Previziunea şi prevenirea, conform legii, sunt principii ale managementului

situaţiilor de urgenţă. Obligativitatea organizării şi desfăşurării operaţiunilor complexe de prevenire

(inspecţii, controale şi monitorizări) este stabilită prin lege, în sarcina: − inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă judeţene şi al municipiului

Bucureşti; − Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă; − ministerelor şi altor organe publice centrale de specialitate, în domeniile

lor de competenţă. Inspecţiile sau controalele colective ori complexe de prevenire sunt forme de

exercitare a controlului de stat. Ele vizează domeniul apărării împotriva incendiilor şi cel al protecţiei civile, precum şi măsurile şi acţiunile de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă.

Acţiunile de monitorizare şi evaluare a tipurilor de riscuri se circumscriu îndeplinirii funcţiilor de monitorizare şi evaluare ce revin centrelor operaţionale şi centrelor operative pentru situaţii de urgenţă.

Forţele specializate şi abilitate să execute de obicei inspecţii, controale şi acţiuni de monitorizare fac parte din inspecţiile de prevenire şi din centrele operaţionale ale inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă, precum şi din compartimentele de profil ale unor ministere, agenţii şi servicii deconcentrate ale acestora. După caz, pot participa cadre din subunităţile de intervenţie şi din serviciile civile pentru situaţii de urgenţă. Uneori sunt cooptaţi şi alţi specialişti.

În organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor complexe se urmăreşte aplicarea unor principii de bază, specifice apărării împotriva incendiilor şi dezastrelor cum sunt cele referitoare la: respectarea reglementărilor în vigoare, priorităţii, dimensionării optime, corelării cu resursele existente, colaborării cu factorii interesaţi.

Operaţiunile complexe cu scop de prevenire desfăşurate în perioada pre-dezastru au ca obiective:

− coordonarea aplicării unitare a prevederilor legale şi a celorlalte reglementări privind identificarea, evaluarea, controlul şi combaterea riscurilor generatoare de situaţii de urgenţă care pot deveni dezastre;

72

− pregătirea preventivă a populaţiei şi informarea asupra riscurilor potenţiale, măsurilor de protecţie şi de limitare preventivă a dezastrelor, precum şi privind modul practic de acţiune în astfel de situaţii de urgenţă;

− verificarea existenţei şi funcţionării sistemelor de monitorizare a unor tipuri de riscuri;

− evaluarea şi îmbunătăţirea condiţiilor tehnice, organizatorice şi de dotare specifică necesare asigurării intervenţiei operative în situaţii de urgenţă.

Inspecţiile şi controalele ca operaţiuni complexe, sunt întregite, după caz, şi de alte forme specifice activităţii de prevenire, cum sunt verificările, inclusiv asupra respectării condiţiilor din avize, acorduri sau autorizări, asistenţă tehnică de specialitate, informarea publică sau constatarea şi sancţionarea încălcărilor la prevederile legale.

Pentru organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor complexe cu scop preventiv se întocmesc planuri şi grafice conţinând elementele necesare realizării obiectivelor propuse, aprobate, de regulă, de către şefii ierarhici.

Aceste operaţiuni complexe sunt conduse de către ofiţeri cu experienţă şi/sau cu funcţii de conducere.

Rezultatele inspecţiilor, controalelor şi acţiunilor de monitorizare, precum şi măsurile stabilite se înscriu în documente de control, care pot fi procese-verbale sau note de control, întocmite în două exemplare. Despre inspecţiile şi controalele efectuate se consemnează în Registrul Unic de Control, în cazurile în care astfel de registre există.

Finalizarea şi valorificarea inspecţiilor, controalelor şi monitorizărilor efectuate se fac prin modalităţi specifice, cum sunt:

− stabilirea de măsuri obligatorii şi/sau de recomandări; − acţiuni de informare publică şi de pregătire preventivă a populaţiei şi/sau a

salariaţilor; − analize cu conducerile de obiective şi cu autorităţile locale, sau informarea

scrisă a acestora; − propuneri pentru sistarea unor lucrări de construcţii sau de oprire a

funcţionării ori utilizării acestora; − propuneri pentru retragerea ori suspendarea avizelor sau a autorizaţiilor

specifice; − constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor; − sesizarea organelor abilitate cu privire la faptele care întrunesc elementele

constitutive ale unor infracţiuni sau delicte; − actualizarea elementelor operative şi a bazei de date specifice; − îmbunătăţirea programelor de pregătire pentru intervenţie sau răspuns. Aceste modalităţi se utilizează cu respectarea dispoziţiilor legale şi a

reglementărilor interne, precum şi în raport cu particularităţile tipurilor de operaţiuni desfăşurate şi cu constatările rezultate.

73

Organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor complexe de pregătire a intervenţiei sau a răspunsului

Operaţiunile complexe de pregătire a intervenţiei sau a răspunsului în situaţii

de urgenţă, au ca obiectiv principal crearea în perioada pre-dezastru a condiţiilor pentru realizarea intervenţiei operative, calificate şi eficientă a forţelor şi mijloacelor specializate împreună cu cele cu care cooperează.

Organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor complexe de pregătire a intervenţiei sau a răspunsului, în caz de dezastru, vizează în principal, verificarea pregătirii teritoriului (obiectivelor) pentru intervenţie, pregătirea şi antrenamentul forţelor de intervenţie, alocarea şi disponibilitatea unor mijloace tehnice şi altor resurse necesare şi adecvate, îndeplinirea funcţiilor de sprijin, cooperarea şi managementul situaţiilor de urgenţă.

Sintetic, se poate spune că prin aceste operaţiuni complexe, ansamblul constituit se pregăteşte pentru a intra în activitate în situaţii de urgenţă şi se antrenează în realizarea perfectă a operaţiunilor stabilite, deci este operaţional.

O activitate importantă, desfăşurată de serviciile profesioniste pentru situaţii de urgenţă este elaborarea concepţiei de intervenţie şi materializarea ei în documentele operative.

În elaborarea concepţiei de intervenţie este necesară stabilirea caracteristicilor operative ale câmpului operaţional, cum sunt:

− riscurile teritoriale şi nivelele de gravitate ale acestora; − nivelele criteriilor de performanţă privind siguranţa la foc a construcţiilor,

instalaţiilor şi altor amenajări; − nivelele de pericol, din punct de vedere al protecţiei civile, ale

obiectivelor şi localităţilor; − mărimea populaţiei ce poate fi periclitată, afectată sau trebuie evacuată; − timpii operativi de alarmare, evacuare sau de intervenţie; − capacitatea de acţiune a serviciilor pentru situaţii de urgenţă. Exerciţiile şi aplicaţiile de pregătire se execută, de regulă, practic. În unele

situaţii se recomandă ca premergător desfăşurării practice a unor exerciţii şi aplicaţii practice să se execute exerciţii sau aplicaţii de comandament, fără antrenarea efectivă a forţelor şi mijloacelor de intervenţie şi a celor de cooperare sau a populaţiei. În astfel de cazuri, sunt implicaţi numai managerii situaţiilor de urgenţă şi unii specialişti.

În cadrul exerciţiilor şi aplicaţiilor de pregătire se urmăreşte asigurarea interoperabilităţii şi capabilităţii, prin:

− terminologie comună; − organizare modulară; − comunicaţii integrate; − planuri de intervenţie sau de acţiune consolidate şi proceduri armonizate;

74

− mijloace tehnice de intervenţie şi de protecţie compatibile; − antrenament comun al forţelor; − acces la resursele existente; − solicitarea de asistenţă tehnică şi sprijin pe plan intern şi, după caz,

internaţional; − continuitatea managementului. Controlul organizării şi pregătirii operaţiunilor complexe se planifică şi se

exercită potrivit dispoziţiilor legale în scopul verificării respectării reglementărilor specifice şi evaluării acţiunilor întreprinse, precum şi a capabilităţii forţelor de intervenţie în situaţii de urgenţă. Acest control se execută de către Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă la inspectoratele teritoriale pentru situaţii de urgenţă, de către conducerile inspectoratelor la subunităţile de intervenţie din subordine, de către personalul abilitat al inspectoratelor la serviciile voluntare şi private pentru situaţii de urgenţă.

Organizarea, desfăşurarea şi conducerea operaţiunilor complexe de intervenţie sau de răspuns pe timpul situaţiilor de urgenţă

Organizarea, desfăşurarea şi conducerea operaţiunilor complexe de intervenţie

sau de răspuns au la bază măsurile luate şi documentele operative prezentate anterior la pct. 4, cărora însă, li se aduc operativ modificările şi adaptările impuse de situaţiile concrete generate de evenimentele produse şi de evoluţia acestora în timp.

Modificările şi adaptările aduse pot viza aspecte referitoare la: − data şi ora reală a producerii evenimentului; − fixarea în teren a locului producerii evenimentului; − nivelele de gravitate măsurate sau estimate ale evenimentului; − natura şi mărimea efectelor imediate; − delimitarea câmpului operaţional; − reevaluarea forţelor şi mijloacelor de intervenţie necesare şi disponibile; − timpii operativi reali. Concentrarea în câmpul operaţional a forţelor şi mijloacelor se face gradual, în

raport cu amploarea şi evoluţia situaţiei de urgenţă. Funcţia de coordonare tehnică operaţională se exercită în timp real. Conducerea intervenţiilor la locul producerii evenimentului trebuie să fie

unitară, continuă, stabilă, suplă şi operativă şi se asigură de către comandantul intervenţiei sau de către comandantul acţiunii, ajutat, după caz, de şefi de sectoare, grupa operativă şi de postul avansat de comandă. Comandantul poate fi sprijinit de specialişti din obiectivele periclitate sau afectate de evenimente.

Managementul gestionării situaţiei de urgenţă se asigură prin componentele Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă.

75

Desfăşurarea intervenţiei cuprinde, de regulă, următoarele operaţiuni principale:

• alertarea pentru intervenţie; • deplasarea la locul intervenţiei; • intrarea succesivă în acţiune a forţelor concentrate:

o amplasarea forţelor şi mijloacelor şi realizarea dispozitivului preliminar;

o recunoaşterea, analiza situaţiei, luarea deciziei şi darea ordinului de intervenţie;

o realizarea şi adaptarea dispozitivului de intervenţie. • evacuarea, căutarea, salvarea şi/sau protecţia persoanelor, animalelor şi

bunurilor; • localizarea şi limitarea efectelor evenimentului, prin dispozitive:

o pe aliniament ofensiv; o pe aliniament defensiv (cu posibilităţi de retragere în cazul unor

pericole majore pentru forţele de intervenţie). • intervenţia activă asupra factorilor şi condiţiilor care generează ori întreţin

evenimentul periculos, pentru neutralizarea, lichidarea sau îndepărtarea acestora este operaţiunea esenţială;

• stabilirea cauzei producerii evenimentului sau a împrejurărilor şi condiţiilor care l-au determinat şi favorizat;

• evaluarea efectelor şi a consecinţelor negative; • retragerea graduală a forţelor şi mijloacelor de intervenţie. În exercitarea conducerii acestor operaţiuni, comandantul intervenţiei este

abilitat să dea ordine operative, cum sunt cele pentru: alertare, deplasare, recunoaştere, evacuare, intervenţie, manevră şi retragere. Ordinele trebuie să fie clare, precise şi scurte şi se transmit prin mijloacele de comunicaţii din dotare şi/sau prin şefii ierarhici ori agenţii aflaţi la dispoziţie.

Pe timpul desfăşurării operaţiunilor de intervenţie, conducerea operativă stabileşte măsuri specifice pentru asigurarea acţiunilor şi protecţia personalului de intervenţie şi verifică realizarea lor, precum şi respectarea regulilor de tehnica securităţii.

Informarea şi raportarea privind operaţiunile de intervenţie se organizează şi se desfăşoară potrivit reglementărilor specifice gestionării tipurilor de riscuri.

Implicarea în operaţiunile de intervenţie se face gradual şi pe urgenţe (I-IV), în raport cu amploarea şi evoluţia situaţiilor de urgenţă şi cu momentul sosirii în câmpul operaţional a forţelor şi mijloacelor concentrate. Prima intervenţie este realizată, de obicei, de către serviciile publice voluntare sau private pentru situaţii de urgenţă.

Retragerea forţelor şi mijloacelor din câmpul operaţional este o operaţiune ce se execută după încheierea răspunsului operaţional, la ordinul comandantului acţiunii

76

(sau intervenţiei) şi cuprinde operaţiuni cum sunt: încetarea lucrului mijloacelor de intervenţie; strângerea dispozitivelor; curăţarea şi verificarea accesoriilor şi echipamentelor folosite; verificarea prezenţei personalului participant; îmbarcarea, încolonarea şi deplasarea forţelor şi mijloacelor la sediile proprii.

În unele cazuri, pentru preîntâmpinarea şi gestionarea unor pericole, unele forţe şi mijloace pot rămâne în continuare în supraveghere sau pentru asistenţă tehnică de specialitate şi intervenţie operativă în fazele de recuperare şi reabilitare.

După sosirea forţelor şi mijloacelor la sediile proprii, se asigură restabilirea capacităţii de intervenţie a acestora (completarea resurselor materiale consumabile deteriorate sau neutilizabile, întreţinerea şi revizia mijloacelor tehnice, reorganizarea serviciului operativ, acordarea asistenţei medicale, hrănirea suplimentară şi odihna personalului etc.). După caz, se formulează cereri de completare.

Logistica operaţiunilor complexe de intervenţie sau de răspuns este una din cerinţele indispensabile reuşitei acestora. În astfel de situaţii, mărimea resurselor umane şi materiale care asigură suportul logistic este comparabilă cu forţele şi mijloacele de intervenţie.

O problemă foarte importantă pe timpul desfăşurării operaţiunilor complexe de intervenţie sau de răspuns este asigurarea rezervelor de resurse, mai ales în cazul operaţiunilor de lungă durată.

Bibliografie: 1. Claudiu ZOICAŞ, Referat 3 doctorat – Managementul situaţiilor de urgenţă în

România;

2. Ionel CRĂCIUN, Curs Managementul situaţiilor de urgenţă – Vol II, Ed. BREN, Bucureşti, 2006

3. Ionel CRĂCIUN, Situaţii şi servicii de urgenţă, Bucureşti, Editura M.A.I.

77

CCOONNFFEERRIINNŢŢEE MMOONNDDIIAALLEE ŞŞII OORRGGAANNIIZZAAŢŢIIII RREEGGIIOONNAALLEE EEUURROOPPEENNEE ÎÎNN DDOOMMEENNIIUULL DDRREEPPTTUULLUUII MMEEDDIIUULLUUII

ÎÎNNCCOONNJJUURRĂĂTTOORR

Prof. univ. dr. ing. Ion CHIRA, Universitatea Politehnică Bucureşti

Drd. ing. Niculae NEGOIŢĂ, Inspectoratul teritorial de muncă Bucureşti

Abstract: The awareness regarding the environment’s protection necessity

is growing at international level. The actual activities in environment’s protection field are not isolated national efforts, but common concerns at regional geopolitical and economic level.

The article makes a short presentation of the efforts made for international consensus and of the evolution of European regional organizations which have as purpose the coordination of economic development correlated with environment protection.

1. NECESITATEA UNOR STRUCTURI ECOLOGICE SPECIALIZATE

Politica ecologică se impune din ce în ce mai mult în toate ţările lumii, ca un

factor de reînnoire şi diversificare a instituţiilor politice, presupunând apărarea unor interese general comune ale tuturor oamenilor.

Astfel, dacă în 1972, când a avut loc prima Conferinţa O.N.U. privind mediul, numai 10 state aveau administraţii în acest domeniu, azi, peste 135 de ţări dispun de instituţii specifice protecţiei mediului, care asigură indivizilor accesul direct la procesul de elaborare şi aplicare a politicii în materie de mediu; s-au promovat vaste programe naţionale şi internaţionale de cercetare, au crescut an de an fondurile destinate mediului.

Într-o primă fază, adoptarea unor legi ce vizau prevenirea sau combinarea unor factori de mediu poluaţi a făcut ca aplicarea lor să fie încredinţată unor administraţii ale căror competenţe se exercitau în alte domenii decât cel al mediului.

78

Numai după agravarea crizei ecologice, guvernele au simţit necesitatea unei acţiuni instituţionale mai sistematice şi mai coerente, fapt ce a determinat, ca după 1970, marea majoritate a ţărilor industriale, să creeze la nivel naţional instituţii specifice acestui domeniu.

2. CONFERINŢA DE LA STOCKHOLM, 1972

Prima Conferinţă Mondială în domeniul protecţiei mediului înconjurător a

avut loc între 5-16 iunie 1972 la Stockholm; au participat delegaţi din 114 state, între care şi România.

Ordinea de zi a Conferinţei a cuprins, printre altele: planificarea şi gestionarea aşezărilor umane în vederea asigurării calităţii mediului înconjurător; gestionarea resurselor naturale ale mediului; determinarea poluanţilor de importanţă internaţională; dezvoltarea şi mediul; aspecte educative sociale şi culturale ale problemelor de mediu, inclusiv informarea opiniei publice asupra acestora; incidentele internaţionale ale acţiunilor în domeniul mediului.

Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei este „Declaraţia asupra mediului înconjurător” – publicată în volumul lucrărilor reuniunii [1], care cuprinde 26 de principii (dintre aceste principii amintim: dreptul fundamental al omului la libertate; egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în bunăstare şi demnitate; obligaţia statelor de a proteja şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare; conservarea resurselor naturale şi gospodărirea lor atentă în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare; cooperarea statelor în problemele privind protecţia mediul etc.) privind drepturile şi obligaţiile statelor în acest domeniu, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale.

În acelaşi timp, Declaraţia subliniază legătura organică dintre protecţia mediului şi progresul economic şi social al popoarelor în contextul necesităţii eliminării efectelor negative ale subdezvoltării. Prin acest document s-au pus bazele dreptului internaţional al mediului.

Un alt document adoptat a fost „Planul de acţiune privind mediul înconjurător”, care cuprinde 109 recomandări adresate statelor, pentru protecţia mediului.

Ziua de 5 iunie a fost proclamată „Ziua Mondială a mediului înconjurător”.

3. CONFERINŢA MONDIALĂ DE LA RIO DE JANEIRO, 1992

În contextul sporirii eforturilor naţionale şi internaţionale în scopul promovării

şi dezvoltării unui mediu înconjurător sănătos în toate ţările, Adunarea Generală O.N.U. din 22 decembrie 1989 a lansat apelul la o întrunire globală, care să definească strategia pentru stoparea efectelor degradării mediului.

79

Ziua Mondială a Mediului din 1992 a fost marcată de un eveniment unic în istoria omenirii, şi anume, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu din Brazilia. Scopul general al Conferinţei a fost acela al elaborării de strategii şi măsuri care să contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător în toate ţările, în contextul dezvoltări durabile şi optime din punct de vedere al protecţiei mediului.

În intenţia organizatorilor, la Conferinţa de la Rio trebuia să se realizeze un nou consens internaţional asupra unor teme de transcendenţă mondială ca:

– protecţia atmosferei, a resurselor terestre, conservarea diversităţii biologice, protecţia resurselor de apă dulce, mărilor şi zonelor de coastă, gestiunea raţională din punct de vedere ecologic a biotehnologiilor, deşeurilor de produse şi deşeurilor toxice, creşterea calităţii vieţii şi a sănătăţii umane;

– ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă a săracilor, eradicarea sărăciei şi oprirea degradării mediului.

Conferinţa de la Rio s-a desfăşurat în două etape: o primă etapă a fost între 3-12 iunie 1992 la ea participând miniştrii mediului, miniştrii unor organisme similare şi reprezentanţi ai altor instituţii, organisme şi programe specializate O.N.U., reprezentanţii unor organisme interguvernamentale şi neguvernamentale, din 181 state.

A doua etapă a Conferinţei, intitulată „ Earth Summit ” a avut loc în zilele de 12 şi 13 iunie 1992.

Documentul fundamental adoptat de Conferinţa de la Rio s-a intitulat „Declaraţia de principii” numită şi „Carta Pământului” în care sunt enunţate principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane, precum şi în cele dintre om şi natură. Documentul cuprinde drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor şi cetăţenilor în domeniul mediului, enunţate în 27 de principii. Dintre aceste principii amintim:

– popoarele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura; – au dreptul suveran al naţiunilor în a-şi exploata propriile resurse, fără a

genera prin aceasta daune transfrontaliere mediului; – poluatorul plăteşte; obligaţia naţiunilor de a adopta legi eficiente cu privire

la mediu etc. Se poate constata că toate principiile prevăzute în Declaraţia de la Stockholm

sunt reluate în acest document, adaugându-se însă şi principii noi. Astfel, art. 1 al Declaraţiei de la Rio afirmă că, „ Fiinţele umane sunt în

centrul preocupărilor privitoare la dezvoltarea durabilă; ele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura”.

Un alt principiu proclamă că „ Dreptul la dezvoltare trebuie să fie realizat într-o asemenea manieră încât să satisfacă echitabil necesităţile dezvoltării şi ale mediului înconjurător, pentru generaţiile prezente şi viitoare”.

Din coroborarea acestor două principii, rezultă preocuparea comunităţii mondiale de a-şi concentra eforturile în direcţia dezvoltării şi protecţiei mediului de pe poziţiile conceptului de dezvoltare durabilă.

80

Pentru realizarea obiectivelor generale pe care le presupune dezvoltarea durabilă şi asigurarea dreptului la un mediu sănătos, în principiul 27 al Declaraţiei se recomandă: „statul şi popoarele trebuie să coopereze cu bună credinţă şi într-un spirit de solidaritate pentru aplicarea principiilor consacrate în prezenta Declaraţie şi la dezvoltarea dreptului internaţional în domeniul dezvoltării durabile”.

Un prim grup de principii priveşte direct ocrotirea mediului; o a doua grupă de principii are un caracter social. Grupa cea mai importantă, poate, este grupa referitoare la relaţiile internaţionale în care se statuează principii cu puternice implicaţii asupra strategiei economice; în sfârşit, o ultimă grupă importantă se referă la necesitatea cooperării între popoare, în vederea eradicării sărăciei, condiţie indispensabilă a dezvoltării durabile.

Se poate spune că Declaraţia de la Rio completează în mod armonios Declaraţia de la Stockholm, în condiţiile oferite de sfârşitul secolului XX şi începutul mileniului trei; datorită acestui fapt, dezvoltarea durabilă ocupă în cadrul acestui document, un loc important. Raportul dintre mediu şi dezvoltare, în general, analizat în ambele documente, pare a fi inversat în prezent. Astfel, dacă după Conferinţa de la Stockholm mediul nu putea fi conceput fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio, dezvoltarea durabilă nu are nici o şansă fără existenţa unui mediu de calitate.

În centrul Declaraţiei de la Rio stă conceptul de „dezvoltare durabilă” menit să polarizeze eforturile tuturor statelor şi popoarelor în direcţia conservării şi protejării mediului înconjurător şi a resurselor sale, astfel încât să poată beneficia de acestea şi generaţiile viitoare. Declaraţia de la Rio încununează astfel o serie de preocupări în acest sens, care s-au reflectat şi anterior adoptării sale, într-o serie de documente internaţionale.

Conferinţa de la Rio a adoptat şi trei rezoluţii. Prima rezoluţie notează semnarea Convenţiei cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice şi a Convenţiei asupra diversităţii biologice; adoptă Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltă Agenda 21 şi Declaraţia de principii privind consensul mondial asupra gestiunii, conservării şi exploatării ecologice, viabile a pădurilor. Recomandă Adunării Generale, ca la a 47-a sesiune să-şi însuşească tezele vizate în paragraful 2. Rezoluţia 2, exprimă mulţumirile Conferinţei adresate poporului şi guvernului brazilian; rezoluţia a 3-a se referă la puterile reprezentanţilor la Conferinţă.

Încă de la începutul anilor 1980, a fost adoptat documentul sub denumirea „Perspectiva mediului înconjurător în anul 2000 şi după acesta”, care cuprinde unitar, o strategie aprobată de Consiliul de conducere al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu Înconjurător, strategie ce conţine o grupare largă de programe şi politici de acţiune pe plan naţional şi de cooperare internaţională, menite să conducă la o dezvoltare durabilă. El a stat la baza iniţierii unui sistem revizuit de acţiuni, pe termen mediu, pentru instituţiile O.N.U.

În anul 1987, în luna februarie, s-a elaborat Declaraţia de la Tokio, document în care se stabileşte concepţia strategică pentru asigurarea unei creşteri economice stabile şi permanente pe întreaga planetă, având la bază ocrotirea mediului

81

înconjurător şi a resurselor naturale, eradicarea sărăciei şi înapoierii economice. Declaraţia relevă că tranziţia spre dezvoltarea durabilă până în anul 2000 şi ulterior, necesită schimbări pe scară largă în privinţa obiectivelor societăţii, problemele ridicate de mediu, depăşind graniţele naţionale, iar ciclul sărăciei şi al privaţiunilor poate fi eradicat numai prin planificarea şi administrarea corectă a resurselor naturale ale planetei.

În Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare (W.C.E.D.) se arată că „dezvoltarea susţinută este un concept global, fiind o cale a progresului menit să satisfacă necesităţile prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile necesităţi”.

4. ALTE INIŢIATIVE INTERNAŢIONALE REFERITOARE LA

DREPTUL MEDIULUI ADOPTATE LA CONFERINŢA DE LA RIO

Dintre numeroasele astfel de iniţiative internaţionale referitoare la dreptul mediului adoptate la Conferinţa de la Rio, se pot enumera:

– Agenda 21 – reprezintă un program de acţiune ce va fi aplicat de guverne, agenţii de dezvoltare, organizaţii ale Naţiunilor Unite şi grupuri sectoriale independente, în fiecare sector unde activitatea economică a omului afectează mediul înconjurător;în preambulul Agendei 21, se menţionează: „umanitatea se află într-un moment crucial al istoriei sale; asistăm actualmente la perpetuarea dispariţiilor între naţiuni şi în interiorul naţiunilor, la agravarea sărăciei, a foametei, a stării de sănătate şi a analfabetismului şi la deteriorarea continuă a ecosistemelor cărora le suntem tributari pentru buna noastră stare; dacă integrăm problematica mediului şi a dezvoltării şi acordăm o mai mare atenţie acestor chestiuni, vom putea satisface necesităţile fundamentale, ameliorarea nivelului de viaţă pentru toţi, proteja şi gera mai bine ecosistemele şi asigura un viitor mai prosper; nici o ţară nu va putea realiza singură toate acestea, dar misiunea este posibilă dacă noi vom lucra tot ansamblul în cadrul unui parteneriat mondial, pentru dezvoltarea durabilă”; acest parteneriat trebuie să se fundamenteze pe premisele Rezoluţiei 44/228 a Adunării Generale O.N.U., din 22 decembrie 1989;

– convenţia privind schimbările climatice, reprezintă un angajament ferm al ţărilor semnatare, ca până în anul 2000 să-şi reducă emisiile de bioxid de carbon în atmosferă la nivelul anului 1990; acest angajament are repercusiuni directe supra dezvoltării industriale, a producerii de energie, a traficului rutier; pentru ţările mai dezvoltate, problema poate fi rezolvată prin utilizarea unor tehnologii perfecţionate, dar care ridică nenumărate dificultăţi pentru ţările în curs de dezvoltare; ţările dezvoltate s-au angajat să creeze un fond special pentru asistenţă în ţările în curs de dezvoltare sau să contribuie la furnizarea necesarului de energie al acestora;

– convenţia privind diversitatea biologică, prevede măsurile care trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă; statele semnatare se

82

angajează să stabilească zone protejate, să integreze problemele biologice în sistemele de dezvoltare pe plan naţional şi să asigure întregii comunităţi umane, avantajele ce decurg din utilizarea resurselor genetice, inclusiv asigurarea transferului de tehnologii biologice de la ţările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare (fapt ce a provocat reacţii din partea unor ţări dezvoltate, care nu au semnat Convenţia, de exemplu S.U.A.);

– declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor; se dorea să fie o convenţie, dar datorită imposibilităţii realizării unui acord, a rămas doar o declaraţie de principii privind conservarea pădurilor tropicale, crunt exploatate în ultimul timp.

5. ORGANISME MONDIALE SPECIALIZATE ÎN DOMENIUL

PROTECŢIEI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

În completarea datelor de la subpunctele 2-4, în literatura de specialitate, sunt considerate de referinţă, următoarele organisme mondiale specializate în domeniul protecţiei mediului înconjurător:

5.1. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu Înconjurător (P.N.U.E)

Acesta a fost creat în anul 1972, cu sediul la Nayrobi; este o organizaţie

specializată O.N.U. în problemele mediului ambiant, fiind urmarea imediată şi directă a Conferinţei Mondiale asupra Mediului.

Organizaţia are ca scop principal, coordonarea şi încurajarea aplicării măsurilor privind protecţia factorilor de mediu.

P.U.N.E. asigură condiţiile pentru realizarea următoarelor activităţi: – evaluarea mediului, punând bazele şi urmărind funcţionarea Sistemului

Mondial de Supraveghere a Mediului (G.E.M.S.), îndeosebi a aerului, a oceanelor şi a sănătăţii populaţiei, a degradării şi epuizării resurselor naturale reînnoibile, ca şi a consecinţelor unor importante catastrofe naturale;

– schimbul de informaţii asupra stării acestor procese este facilitat de crearea Sistemului Informaţional de Referinţă (S.I.R.);

– elaborarea şi punerea în aplicare a unei strategii de gospodărire a mediului; – dezvoltarea progresivă a dreptului mediului, luând în consideraţie aplicarea

principiilor din Declaraţia de la Stockholm din 1972 şi Declaraţia de la Rio, 1992; – impulsionarea măsurilor de sprijinire, în special prin informarea în masă,

educaţie şi pregătire profesională în domeniul protecţiei mediului înconjurător. P.U.N.E. împarte problematica mediului, în domeniile sale principale, fără a

omite vreun aspect, ca apoi, fiecare domeniu să-l subdivizeze în elementele sale componente. Aceste domenii sunt: apa, atmosfera, protecţia stratului de ozon, clima ecosistemelor terestre, sistemele insulare sau de coastă, oceanele, litosfera, energia, industrie şi transporturi, pacea, securitatea şi mediul.

83

P.U.N.E. a organizat conferinţe zonale pentru protecţia mediului înconjurător, printre care cea de la Barcelona din anul1976, privind măsurile care ar trebui întreprinse de ţările riverane pentru stăvilirea procesului de poluare a Mării Mediterane. Alte asemenea conferinţe au avut ca scop, protecţia Mării Caraibilor, Regiunea Golfului, Asia de Sud-Est etc.

Dintre documentele importante adoptate de P.U.N.E. menţionăm: la Lausanne, Convenţia asupra comerţului internaţional cu specii de floră şi faună ameninţate cu dispariţia; la Bonn, Convenţia asupra speciilor migratoare; Programul „System – Wide Medium – Term” pentru perioada 1990...1995; Convenţia de la Bâle cu privire la controlul măsurilor transfrontariere a deşeurilor periculoase, 1989; Raportul grupului Interguvernamental cu privire la schimbările de climă, 1990 etc.

5.2. Consiliul de legătură pentru mediul înconjurător Acest organ independent cu sediul la Nayrobi, creat în anul 1975, pentru a se

putea colabora în mod efectiv cu Programul Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător. Scopul său, îl constituie stimularea relaţiilor dintre P.U.N.E. şi organizaţiile neguvernamentale, precum şi relaţiile dintre acestea din urmă.

5.3. Agenţia Europeană de Mediu Această agenţie este creată în anul 1990, cu sediul la Copenhaga: s-a prevăzut

să fie operaţională la sfârşitul anului 1994. Agenţia urmează să-şi cantoneze activitatea pe domeniile care privesc calitatea mediului; sub aspectul calităţii aerului şi a emisiilor atmosferice, calitatea apei, poluanţi şi resurse de apă; gestiunea deşeurilor; poluarea sonoră; substanţe chimice şi periculoase pentru mediu; protecţia zonelor de coastă. Agenţia urmează să furnizeze informaţii care să fie folosite la implementarea politicii de mediu a Comunităţii.

5.4. Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) A fost înfiinţată în anul 1948, având sediul la Morges (Elveţia), reuneşte 29 de

naţiuni şi un număr mare de organizaţii nepolitice din aproape 80 de ţări. Are particularitatea de a fi oficial, o organizaţie nonguvernamentală.; obiectivele acestei organizaţii sunt:

– evaluarea stării resurselor naturale care pot fi reînnoite; – încurajarea şi pregătirea de măsuri de conservare, de propagandă pentru a se

lua la cunoştinţă problemele conservării şi informarea membrilor săi şi a diferitelor reţele cu care colaborează.

Printre sarcinile Uniunii putem aminti: colectarea şi difuzarea de informaţii membrilor şi reţelelor afiliate; elaborarea de măsuri de conservare şi propunerea lor

84

guvernelor; rol consultativ pe lângă diferite guverne şi instituţii în materie de conservare.

O importantă iniţiativă a U.I.C.N. este Strategia Mondială a Conservării, publicată în 1980, în care se pune accentul pe probleme cum sunt: diminuarea unor activităţi umane în raport cu mediul: eroziune, despăduririle, deşertificarea, modificările de climă, extinderea spaţiilor locuibile, sărăcia patrimoniului genetic şi poluarea.

Uniunea a jucat un rol esenţial în elaborarea unor convenţii internaţionale relative la conservarea naturii şi a resurselor naturale. Putem cita: Convenţia Africană din 1968, Convenţia de la Washington asupra comerţului internaţional cu specii de floră şi faună sălbatică, pe cale de dispariţie, Convenţia de la Bonn asupra conservării speciilor migratoare din 1979; în acelaşi context, U.I.C.N., a elaborat prima redactare a Cartei Mondiale a Naturii, adoptată în octombrie 1982 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite.

6. ORGANISME REGIONALE

Globalizarea şi interdependenţele statale multiple au avut drept consecinţă

activităţi concertate şi în domeniul dreptului mediului înconjurător. Dintre momentele majore ale acestei deja „istorii ecologice” vom puncta numai pe cele care interesează direct ţara noastră şi care se pot constitui modele în cazul organizaţiilor naţionale ce şi-au propus să coordoneze activitatea industrială în condiţiile unei dezvoltări durabile [2].

Astfel în 1947, pentru a contribui la refacerea resurselor Europei, la promovarea şi dezvoltarea cooperării regionale, inclusiv în probleme ale mediului înconjurător, este creată Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (C.E.E.); aceasta este un organism cu vocaţie generală în domeniul dezvoltării economice şi sociale şi, în acelaşi timp, unul din pionierii cercetării modalităţilor de combatere a poluării pe plan regional.

În anul 1971 a fost creat un organism subsidiar al Comisiei, Consiliu Guvernamental al ţărilor C.E.E. pentru „problemele mediului înconjurător”. Metodele uzuale de lucru constau din reuniuni de experţi, pregătirea, elaborarea şi publicarea de analize, statistici, precum şi organizarea de schimburi de informaţii şi elaborarea de texte (directive) ce conţin principii de acţiune sau proiecte de conversie.

Printre problemele considerate ca fiind prioritare, încă înainte de Conferinţa de la Stockholm asupra Mediului şi transpuse apoi în programul de lucru al Consilierilor Guvernamentali, se înscriu:

– cercetarea stării mediului în „regiunea C.E.E.”; – examinarea politicilor naţionale, a legislaţiei şi instituţiilor; – elaborarea de standarde şi indicatori, de norme şi reglementări

corespunzătoare diferiţilor factori de mediu;

85

– apropierea şi armonizarea politicilor la scară internaţională şi încheierea unor acorduri sau convenţii.

În anul 1980, la Geneva, s-a constituit un organ executiv în cadrul Consilierilor Guvernamentali pentru punerea în aplicare a Convenţiei de la Geneva din 1979, privind poluarea transfrontalieră la mari distanţe.

De asemenea, în legătură cu Declaraţia asupra tehnologiilor puţin poluante sau fără deşeuri, Consilierii Guvernamentali au hotărât să creeze un grup de lucru pentru tehnicile puţin poluante sau fără reziduuri, precum şi pentru reutilizarea şi reciclarea deşeurilor, care, printre altele, să întreprindă studii, atât pentru promovarea tehnicilor puţin poluante sau fără deşeuri, cât şi pentru schimbul internaţional de deşeuri.

Apare apoi Consiliul Europei – prima instituţie de cooperare în Europa, creată printr-o convenţie semnată la Londra, la 5 mai 1949. Consiliul a desfăşurat, în domeniul cooperării în materie de protecţia mediului, acţiuni de pionierat încă de la începutul anilor 1960, lărgindu-şi treptat câmpul de acţiune şi ajungând în prezent la o anumită specializare în raport direct cu preocupările în domeniu ale Comunităţilor Europene. Interesul deosebit pentru rezolvarea unor probleme ale mediului înconjurător se reflectă în multitudinea documentelor elaborate, precum şi în importanţa lor fundamentală. Dintre acestea, se pot cita:

– Carta apei, 1968; – Declaraţia de principii asupra luptei contra poluării aerului, 1968; – Carta solurilor, 1972; – Convenţia europeană asupra protecţiei animalelor în transportul

internaţional, Paris, 1968; – Convenţia relativă la conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural al

Europei, Berna, 1979; – Carta animalelor, 1986 etc. [3, 4]. În anul 1962, ia naştere sub egida Consiliului, Comitetul Conducător pentru

Conservarea şi Managementul Mediului Înconjurător şi al Habitatului Natural, care a iniţiat o serie de acţiuni de conştientizare şi educare a opiniei publice în direcţia protecţiei mediului.

Dintre cele mai cunoscute acţiuni ale Comitetului se poate menţiona iniţiativa de acordare a „Diplomei Europene” pentru protecţia anumitor regiuni de importanţă europeană şi supraveghează lucrările privind protecţia animalelor şi plantelor pe cale de dispariţie, înscrise pe o aşa numită „listă roşie”.

În anul 1970 a fost lansat primul Drept european al conservării naturii, care a promovat crearea de „zone protejate”.

În 1973, are loc la nivelul Consiliului Europei, Conferinţa ministerială europeană asupra mediului; în 1979, se ţine o nouă Conferinţă ministerială soldată cu încheierea Convenţiei de la Berna.

În domeniul protecţiei împotriva poluărilor nu este lipsit de importanţă nici „Acordul european asupra limitării folosirii unor detergenţi în produsele pentru spălare şi curăţire”, semnat în 1968. Tot astfel, cu ocazia Anului european al

86

conservării naturii (1970) a fost adoptată „Declaraţia asupra amenajării mediului natural în Europa”, iar în 1993, sub egida Consiliului Europei a fost semnată Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune rezultate din activităţi periculoase pentru mediu.

Printre activităţile din domeniul promovării protejării mediului se numără şi Conferinţa europeană din 1993, de la Lucerna, cu tema: „Un mediu pentru Europa”.

În ianuarie 1993, a avut loc lansarea celui de al doilea An European al Conservării Naturii, în urma hotărârii luate în 1992, la reuniunea Comitetului Miniştrilor.

Considerăm, de asemenea, important să mai arătăm că în structura Consiliului European, funcţionează ca organism implicat în problemele de mediu, Administraţia Mediului şi a Habitatelor Naturale, care răspunde de activităţile interguvernamentale ce privesc mediul şi habitatele naturale.

La 30 decembrie 1961 a fost înfiinţată Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) – ca organizaţie interguvernamentală cu caracter economic, care a înlocuit Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică fondată în 1948, pentru administrarea Planului Marshall, în vederea reconstrucţiei în Europa.

În cadrul O.C.D.E. funcţionează Comitetul pentru Politica Mediului, care se ocupă de aspecte legate de poluarea atmosferei, a apei, regimul substanţelor şi deşeurilor toxice periculoase, aspecte ale protecţiei aşezărilor umane etc. O.C.D.E. a pregătit studii aprofundate asupra unui mare număr de probleme privind mediul înconjurător, ca şi în ceea ce priveşte aspectele juridice ale poluării atmosferice transfrontaliere, gestionarea substanţelor chimice şi a deşeurilor toxice periculoase, conţinutul obligaţiei de a informa şi consulta etc.

Deşi are un caracter economic pronunţat, O.C.D.E. este una dintre iniţiatoarele regulilor fundamentale ce au dus la dezvoltarea dreptului internaţional al mediului înconjurător.

7. ORGANIZAŢII SUBREGIONALE

Organizaţiile subregionale cu acest profil sunt numeroase; enumerăm câteva,

dintre cele mai cunoscute şi care au servit ca model în domeniu, pentru alte state care au adoptat mai târziu legi şi structuri specifice ecologice [5, 6, 7]:

– Comisia Dunării pentru navigaţie, înfiinţată în conformitate cu art. 5 al Convenţiei de la Belgrad din anul 1948, cu sediul la Budapesta şi alcătuită din reprezentanţii statelor riverane. Atribuţiile Comisiei se referă exclusiv la navigaţie, dar prin forţa lucrurilor s-a implicat şi în aspecte legate de gospodărirea ecologică a apelor Dunării, astfel că în anul 1961, pe baza hotărârii celei de a 19-a sesiuni, s-a realizat prima directivă a Comisiei Dunării referitoare la poluarea, la depozitarea deşeurilor de petrol provenite de la nave etc.;

– Comisia Rinului privind navigaţia şi poluarea apelor interioare. Rinul fiind una dintre cele mai importante surse de apă potabilă din Europa de vest şi cel mai

87

poluat fluviu din regiune, i s-a stabilit regimul juridic încă din 1815 în Actul Final al Congresului de al Viena. Industrializarea masivă a regiunii, cu poluarea ridicată, a necesitat o serie largă de acţiuni pentru prevenirea şi combaterea eficientă a accidentelor ecologice:

– Comisia Centrală pentru Navigaţie pe Rin (C.C.N.R.), creată în 1968, cu sediul la Strasbourg;

– Comisia Internaţională pentru protecţia Rinului împotriva poluării (C.I.R.P.) cu sediul la Koblenz, comisie a cărei activitate a fost reglementată prin Convenţia de la Berna din 29 aprilie 1963 (Convenţia a intrat în vigoare în 1965);

– la 3 decembrie 1976, printr-un acord încheiat la Bonn, au fost semnate două convenţii privind poluarea Rinului, respectiv Convenţia relativă la protecţia Rinului împotriva poluării chimice şi Convenţia relativă la poluarea Rinului prin hidrocarburi;

– la 12 noiembrie 1986 şi respectiv 1 octombrie 1987 au fost elaborate programe de acţiune în domeniul depoluării Rinului pe termen lung etc.;

– Comisia subregională pentru aplicarea Convenţiei de la Oslo, din 1972; comisia urmăreşte prevenirea poluării marine cauzate de operaţiunile de imersare efectuate de nave şi aeronave în zona Atlanticului de Nord-Est; în conformitate cu art. 17 din Convenţie, comisia exercită funcţii de control şi de coordonare a unor activităţi ale statelor contractante; orice imersare, fie că este permisă în baza unei autorizaţii, fie că s-a datorat unui caz de forţă majoră, trebuie comunicată imediat, prin rapoarte adresate Comisiei Oslo, în vederea înregistrării;

– Comisia subregională pentru aplicarea Convenţiei de la Helsinki, din anul 1974; comisia are în vedere prevenirea poluării mediului marin în zona Mării Baltice. Spre deosebire de Comisia de la Oslo, această comisie constituie un mecanism permanent, deservit de un secretariat. Are competenţă de reglementare, care se limitează la definirea criteriilor poluării, a obiectivelor în domeniul reducerii poluării şi a celor referitoare la măsurile care trebuie luate în domeniul prevenirii poluării, mai ales a celei de origine telurică; competenţă de recomandare în problema revederii permanente a dispoziţiilor Convenţiei, precum şi competenţă de informare şi cercetare privind supravegherea continuă a aplicării acesteia şi promovării măsurilor de protecţie suplimentară.

Bibliografie:

[1] * * * – Noua ordine internaţională, Editura Politică, Bucureşti, 1983.

[2] Marinescu, D. – Dreptul mediului înconjurător, Editura Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1996.

[3] Soran, V., Borcea, M. – Omul şi biosfera, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.

88

[4] Ivanovici, V. – Probleme ale protecţiei mediului înconjurător pe plan naţional şi internaţional, în Revista Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, vol. 20, nr. 2, 1976, pag. 34-37.

[5] Barnea, M., Papadopol, C. – Poluarea şi protecţia mediului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

[6] Tănase, P. – Ecologie internaţională, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1992.

[7] Negoiţă, N. – Faze tehnologice din turnătorii cu grad ridicat de poluare a mediului, Referat nr. 1 de doctorat, Manuscris, Universitatea Politehnică Bucureşti, Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor, Catedra Procesarea Materialelor şi Ecometalurgie, Bucureşti, 2004.

89

EESSTTIIMMAARREEAA RRIISSCCUURRIILLOORR ÎÎNN CCAAZZ DDEE IINNCCEENNDDIIUU

Conf. univ. dr. ing. Lt. col. Emanuel DARIE, Lector univ.drd. ing. mr. Garibald POPESCU,

ACADEMIA DE POLIŢIE, FACULTATEA DE POMPIERI,

Şef lucrări univ. dr. ing. Eleonora DARIE, UNIVERSITATEA TEHNICĂ DE CONSTRUCŢII BUCUREŞTI,

FACULTATEA DE INSTALAŢII,

Abstract: The work presents general risk estimating, particularly those

linked to starting a fire. It is also presented a risk calculating model applied in the case of a catastrophe regarding hydrotechnical dam breaking.

1. PERCEPŢIA RISCULUI

Pentru individ sau societate, noţiunea de risc acceptabil sau tolerabil nu

reprezintă întotdeuna punctul de vedere al acestora deoarece, în mod sigur, unele riscuri nu vor fi niciodată privite ca fiind acceptabile sau tolerabile. Tolerarea sau acceptarea unui risc poate fi considerată ca fiind o măsură a gradului în care individul şi societatea sunt pregătiţi să facă acest lucru.

Percepţia riscului are un puternic caracter psihologic şi emoţional iar nivelul de la care un risc este acceptat, atât de individ cât şi de societate, depinde în principal de felul în care acesta este mediatizat cât şi de factorii educaţionali, morali, psihologici, religioşi etc.

În general, atât la nivel de individ cât şi la nivel de societate este acceptat faptul că, oriunde şi oricând riscul poate exista. Deseori, oamenii pot accepta voluntari riscuri cu nivele mari dar sunt mult mai reticenţi sau chiar refuză riscurile involuntare, chiar la nivele reduse, despre care nu au cunoştinţe suficiente sau asupra cărora nu au control. Oamenii, în general, privesc cu mai puţină înţelegere riscurile singulare dar grave şi sunt mai toleranţi cu riscurile mai puţin grave dar frecvente, chiar în condiţiile

90

aceloraşi consecinţe. Toate aceste posibilităţi sunt legate de modul cum este perceput riscul, fie de individ fie de societate.

A răspunde la întrebarea ce risc sau ce riscuri sunt acceptabile nu este un proces decizional simplu. Deşi experţii din domeniu se străduiesc să găsească criterii cât mai obiective în evaluarea riscului, nu întotdeuna reuşesc acest lucru, evaluările fiind marcate de o doză mai mare sau mai mică de subiectivitate.

Studiile şi cercetările efectuate asupra modului cum populaţia receptează riscurile au arătat că percepţia este influenţată puternic de elemente subiective. Această diferenţă de percepţie este afectată, printre altele, de teama de risc, de necunoaşterea riscului şi de gradul ridicat de expunere la pericol.

Se constată că: ● riscurile concentrate la care se înregistrează pierderi mari pe eveniment, ca

de exemplu Cernobâl, sunt privite ca fiind mai rele comparativ cu riscurile difuze, ca de exemplu riscurile cotidiene de accidente de circulaţie, căderi de la înălţime etc.

● riscurile produse de activităţile dintr-o firmă sunt privite ca fiind mai rele de către persoanele care locuiesc în apropierea firmei şi nu sunt angajaţi ai acesteia, comparativ cu persoanele care sunt angajaţi ai firmei;

● riscurile involuntare, cum ar fi, de exemplu, accidentele produse de consumul de alimente depreciate, folosirea de medicamente cu termen expirat sau executarea de proceduri medicale incorecte, sunt privite ca fiind mai rele decât expunerea la riscuri voluntare, cum ar fi de exemplu consumul exagerat de alcool, tutun etc. faţă de care se manifestă o oarecare indulgenţă;

● riscurile impuse, cum ar fi forţarea unei persoane de a lucra într-un mediu toxic, sunt privite ca fiind mai rele decât riscurile voluntare, cum ar fi lucrul în mediu periculos din propria voinţă;

● riscurile izolate care nu aduc beneficii compensatorii, cum ar fi, de exemplu, accidentarea unei persoane prin căderea într-un canal descoperit de pe stradă, sunt privite ca fiind mai rele decât riscurile care ne pot aduce beneficii compensatorii, cum ar fi de exemplu accidentarea unei persoane pe trecerea de pietoni de către un autovehicul;

● riscurile cauzate de factori de risc neuzuali, cum ar fi, de exemplu, pierderile produse de căderea unui avion pe un complex de locuinţe, sunt privite ca fiind mai rele decât riscurile cauzate de factorii de risc uzuali, cum ar fi de exemplu accidentarea persoanelor care traversează strada prin locuri nepermise;

● riscurile imediate, cum ar fi, de exemplu, transportul unor materiale uşor explozive, sunt privite ca fiind mai periculoase decât riscurile îndepărtate, cum ar fi de exemplu posibila explozie a unor recipiente de gaze lichefiate;

● riscurile rezultate din activităţi secrete, cum ar fi, de exemplu, degajările de produse chimice de la un centru de cercetări al armatei, sunt privite ca fiind mai rele decât riscurile asociate activităţilor deschise cum ar fi, de exemplu, degajările de noxe produse de centralele termoelectrice;

● riscurile evaluate de grupuri suspectate de lipsă de imparţialitate sunt privite ca fiind mai rele decât cele evaluate de grupuri imparţiale.

91

2. DEFINIREA PRAGULUI DE RISC ACCEPTABIL. MATRICEA RISCULUI Acceptarea riscului şi stabilirea unui nivel de risc tolerabil pentru individ şi

societate diferă de la o comunitate la alta, are un puternic caracter psihologic şi emoţional şi este influenţată de o serie de factori psihologici, educaţionali şi sociodemografici.

A toleara un risc, nu înseamnă că îl vom privi ca fiind neglijabil sau ca pe un lucru pe care îl putem ignora, ci ca pe ceva ce trebuie avut în vedere şi redus dacă şi când putem.

Acceptarea unui anumit nivel al riscului are la bază, în general, compararea riscului cu beneficiile. Când consecinţele sunt de natură economică, stabilirea nivelului acceptabil reprezintă o problemă de optim şi de criteriu decizional. Când consecinţele sunt de natură socială şi umană, problema stabilirii nivelului de acceptabilitate este foarte complexă şi are dimensiuni etice şi morale deosebite.

Teoretic, atunci când se cunosc probabilităţile şi magnitudinea pierderilor potenţiale, se poate defini o curbă care permite diferenţierea dintre riscul acceptabil şi riscul inacceptabil.

Riscul produs de un pericol poate fi reprezentat grafic, conform figurii 3.2.1 cu ajutorul unui punct având coordonatele corespunzătoare probabilităţii producerii evenimentului şi gravităţii pierderilor.

magnitudine

Risc

neacceptabil

Risc

acceptabil

probabilitate

Fig. 1. Curba de acceptabilitate a riscului

O altă formă de reprezentare folosită frecvent în literatura de specialitate este

prezentată în figura 3.3.2. Spaţiul din planul de probabilitate – gravitate este împărţit în trei zone distincte (risc neglijabil, risc acceptabil şi risc neacceptabil) de către două curbe continue.

92

gravitate

risc

acceptabil risc

neacceptabil

risc

neglijabil

probabilitate Fig. 2. Domeniul de acceptabilitate al riscului

Deoarece în practică, valorile lui P (probabilitate) şi G (gravitate) nu sunt continue, reprezentarea grafică a domeniilor de acceptabilitate şi neacceptabilitate este modelată prin forme în trepte, denumit matricea riscului.

Prima etapă în realizarea acestei matrice o constituie evaluarea riscului, care se face pe baza unor scări de cotare a gravităţii şi a probabilităţii de producere a pericolului generator de pierderi.

A doua etapă o contituie stabilirea criteriilor pentru delimitarea riscurilor în acceptabile şi inacceptabile. Această delimitare ridică uneori numeroase probleme, în timp ce riscul acceptabil este nedeterminat şi este puternic afectat de puncte de vedere subiective.

Criteriile de acceptabilitate a riscului se materializează în stabilirea unor valori de referinţă pentru risc. Riscul de referinţă se materializează în stabilirea unor valori de referinţă pentru risc. În acest fel câmpul matricei riscului este împărţit în două domenii complementare asociate riscurilor acceptabile şi neacceptabile, conform figurii 3. gravitate

1 2 3 4 5 6

Fig. 3. Matricea de încadrare a riscului

6 5 4 3 2 1

93

Analizând figura 3, clasa de risc pentru un eveniment se exprimă prin intermediul unui număr format din două cifre rezultate din combinarea nivelurilor de probabilitate şi gravitate asociate.

Exemplu: probabilitatea = 5 gravitate = 4 În acest caz, clasa riscului este 5.4 şi conform matricei este clasificat ca un

risc inacceptabil. De remarcat că, în delimitarea riscurilor este prioritară gravitatea

consecinţelor în raport cu probabilitatea de apariţie a pericolului. Se observă că scala gravităţii consecinţelor se încadrează între o limită

inferioară (consecinţe neglijabile) şi o limită superioară (consecinţe catastrofale). Între cele două limite, în funcţie de obiectivul analizei de risc şi gradul de

detaliere impus, există nivele intermediare, cum ar fi consecinţele minore, semnificative, majore, grave etc.

Evaluarea riscului, şi încadrarea într-o clasă de risc poate fi afectată global sau individual.

Analiza individuală implică matrici de risc diferite şi condiţii de încadrare în nivele de gravitate pentru fiecare tip de pierdere. În cazul analizei globale de risc se impune precizarea limitelor de apartenenţă la nivelele de gravitate pentru fiecare tip de consecinţă, dar poate ridica probleme în practică deoarece unităţile de evaluare a gravităţii pot diferi de la o consecinţă la alta.

Concluzia este că aprecierea individuală a clasei de risc pentru fiecare tip de consecinţă, deşi mai laborioasă decât aprecierea clasei de risc global, permite o mai atentă analiză în ceea ce priveşte alegerea şi evaluarea eficacităţii măsurilor de reducere a riscurilor.

3. TIPURI DE RISC ŞI FACTORI DE RISC

Riscurile cu care ne confruntăm zilnic sunt foarte numeroase şi foarte variate. Legislaţia actuală face referire la următoarele tipuri şi factori de risc, conform tabelului 1.

Tabelul 1 Nr. crt. TIPURI DE RISC

FACTORI DE RISC DETERMINANŢI ŞI FAVORIZANŢI

1 INCENDII

- combustibilitatea şi periculozitatea materialelor şi substanţelor; - densitatea sarcinii termice de incendiu; - sursele de aprindere; - împrejurări determinante; - indicele de severitate al secetei.

94

2 EXPLOZII

- natura şi cantitatea substanţelor şi amestecurilor explozie; - sursele sau condiţiile de amorsare a exploziei; - microclimatul; - rezistenţa şi etanşeitatea sistemelor de vehiculare şi stocare.

3 ACCIDENTE

- cantităţile, natura şi particularităţile materialelor periculoase; - fiabilitatea sistemelor; - gradul de uzură a mijloacelor tehnice; - abateri de la parametrii de funcţionare sau de utilizare.

4 AVARII

- nemonitorizarea pericolelor; - neglijenţa sau nesupravegherea; - intervenţii neadmise în sistem; - punctele vitale cu vulnerabilitate mărită sau punctele negre sau înguste.

5 INUNDAŢII

- precipitaţiile abundente, torenţiale sau de lungă durată care formează viituri; - zestrea de zăpadă şi de gheaţă corelată cu temperatura mediului; - baraje sau diguri nesigure ori subdimensionate; - albii ale cursurilor de apă neregularizate sau necurăţate; - obstacole în calea viiturilor; - gradul de umectare a solului; - capacitatea acumulărilor de apă.

6 ALUNECĂRI DE TEREN

- structura geologică favorabilă; - ziduri de sprijin subdimensionate ori nerealizate; - defrişări; - precipitaţii mari şi de lungă durată; - săpături neconsolidate; - eroziunea solului.

7 PRĂBUŞIRI DE TEREN

- goluri subterane naturale sau tehnologice, neconsolidate; rezistenţă redusă la apă, vibraţii şi alte sarcini ale terenului; - precipitaţii abundente; - coturi şi maluri neconsolidate ala albiilor, cursurilor de apă expuse viiturilor.

95

8 CUTREMURE

- hazardul natural şi particularităţile acestuia generate de: ▪ focarele seismice din zona seismogenă; ▪ terenul construit sau amenajat. - vulnerabilitatea construcţiilor, instalaţiilor şi amenajărilor rezultată prin evaluarea rezistenţei mecanice şi stabilităţii structurilor şi infrastructurilor în funcţie de reglementările antiseismice aplicabile în perioada de executare.

9 ÎMBOLNĂVIRI ÎN MASĂ

- viruşi, bacterii şi alţi agenţi biologici; - animale bolnave sau infectate; - emisiile de noxe chimice şi radioactive; - apa infestată; - alimente alterate, infestate sau provenite din resurse infectate ori bolnave; - temperaturi extreme; - colectivitate şi aglomerări de persoane; - igiena publică şi sanitar-veterinară; - lipsa medicamentelor şi a mijloacelor de protecţie.

10

PRĂBUŞIRI ALE UNOR CONSTRUCŢII ŞI INSTALAŢII

- furtuni puternice; - vânt puternic; - depuneri de gheaţă; - supraîncărcare cu zăpadă; - modificări defavorabile efectuate în structura de rezistenţă; - vibraţii şi şocuri dinamice frecvente; - structuri de rezistenţă avariate şi neconsolidate; - elemente portante nerezistente la înmuiere.

11 EŞUAREA SAU SCUFUNDAREA UNOR NAVE

- furtuni puternice de coastă; - vânt puternic; - tonajul şi siguranţa navelor ancorate în radă;

12 EVENIMENTE PUBLICE DE AMPLOARE

- neluarea unor măsuri de siguranţă a participanţilor de către organizatori (autorităţii, organizarea spaţiilor şi stabilirea destinaţiilor acestora, supravegherea comportamentului mulţimii, personal de ordine propriu etc.); - accesul publicului cu mijloace care pot provoca începuturi de incendiu, degajări de fum şi gaze ori semnale sonore de alertă; - controlul neeficient al introducerii şi consumului de băuturi alcoolice;

96

- neasigurarea măsurilor de evacuare sau de defluire a participanţilor în caz de forţă majoră în condiţii de siguranţă; - transmiterea abuzivă prin sistemele de radio-amplificare ori de televiziune a unor mesaje, imagini sau informaţii care pot genera reacţii violente, turbulente sau panică; - insuficienţa forţelor de ordine publică şi a serviciilor specializate de urgenţă, precum şi dotarea şi echiparea inadecvată a acestora.

13

CĂDERI DE OBIECTE DIN ATMOSFERĂ SAU COSMOS

- meteoriţi; - sateliţi sau componente spaţiale; - aeronave avariate; - rachete şi alţi vectori purtători spre ţintă.

Funcţie de periodicitatea apariţiei lor, pericolele pot fi clasificate conform

tabelului 2.

Tabelul 2 PROBABILITATE EXEMPLU

improbabil pericol imposibil de a fi întâlnit în condiţii normale

extrem de rar pericol imposibil de a fi întâlnit în condiţii normale, care se manifestă ca urmare a unor manevre greşite

rar pericol posibil de a fi întâlnit ca urmare a nefuncţionării unor echipamente sau instalaţii de protecţie

probabil pericol posibil de a fi întâlnit ca urmare a unor condiţii favorizante frecvent pericol care se poate manifesta în condiţii normale

În funcţie de gravitate, acestea se clasifică în pericole în urma cărora efectul poate fi:

Tabelul 3 EXEMPLU MĂSURA

EFECTULUI FORŢA DE INTERVENŢIE MIJLOC DE INTERVENŢIE

nu a fost necesară spitalizarea

minor nu a fost necesară spitalizarea, dar s-a impus un concediu medical şi exerciţii recuperatorii

defecţiunea a putut fi remediată pe loc

a fost necesară spitalizarea semnificativ s-au produs îmbolnăviri curabile după

un anumit timp de la intervenţie

s-au impus reparaţii într-un atelier specializat

97

grav

a fost necesară spitalizarea, urmată de încetarea temporară a activităţii

mijlocul de intervenţie a fost scos din funcţiune temporar, ca urmare a necesităţii achiziţionării unor piese de schimb

a fost necesară spitalizarea, urmată de încetarea permanentă a activităţii

foarte grav s-a produs îmbolnăvirea incurabilă după un anumit timp de la intervenţie

mijlocul de intervenţie a fost scos din funcţiune şi casat, urmând a fi achiziţionat unul nou în cursul anului

catastrofal

s-a/s-au înregistrat decesul/decese mijlocul de intervenţie a fost scos din funcţiune şi casat, nefiind posibilă, din motive financiare, înlocuirea lui în cursul anului. Valoarea / posibilităţile comunităţii

Luate individual, probabilitatea de apariţie a pericolelor şi consecinţele

acestora nu pot furniza o informaţie suficientă pentru stabilirea priorităţilor de acţiune. Este necesar ca riscul să fie exprimat ca funcţie de cei 2 parametri (probabilitate-gravitate) şi comparat în cele din urmă cu riscul acceptabil, conform figurii 1.

La definirea riscului acceptabil şi inacceptabil şi la misiunile tuturor forţelor participante la locul de intervenţie stau principiile managementului riscului.

Fig. 4. Evaluarea riscului

Nivelul acceptabil de risc este în directă legătură cu posibilitatea de a salva vieţi sau bunuri. Atunci când nu se pot salva vieţi se analizează riscurile la care sunt supuse forţele de intervenţie pentru a salva bunuri materiale.

Legătura dintre clasa de probabilitate şi nivelul de risc este dată în figura 4.

CLASA DE PROBABILITATE NIVEL DE RISC

frecvent 11 16 20 23 25 probabil 7 12 17 21 24

rar 4 8 13 18 22 extrem de rar 2 5 9 14 19

improbabil 1 3 6 10 15 CLASA DE

MĂSURARE A EFECTELOR

minor semnificativ grav foarte grav catastrofal

98

4. EVALUAREA RISCULUI ŞI A EFECTELOR PRECONIZATE ÎN CAZUL RUPERII UNUI BARAJ HIDROTEHNIC

În această secţiune se descrie posibilitatea de analiză a riscurilor şi a efectelor

unei ruperi în cazul unui baraj hidrotehnic. Sunt prezentate mai multe cazuri considerate a fi relevante în cazul depăşirii sarcinilor proiectate, a unui accident sau altă acţiune ce poate conduce la fisuri, ruperi semnificative sau chiar catastrofale.

Aceste situaţii sunt prezentate în cele ce urmează, (vezi schema arătată în anexă – document Excel) astfel:

Cazul I – Presiunea asupra barajului va scade în următoarele 12 luni; Cazul II – Presiunea supra barajului se menţine la acelaşi nivel – apar fisuri; Cazul III – Presiunea creşte de 4-5 ori – fisura se lărgeşte; Cazul IV – Rupere parţială baraj – inundaţie; Cazul V – Lărgire rupere baraj cu 20%; Cazul VI – Lărgire rupere baraj cu 40%; Cazul VII – Rupere catastrofală baraj. Modelul ce cuprinde cele şapte situaţii de mai sus va fi tratat cu ajutorul unui

software (în varianta de evaluare) dedicat analizării situaţiilor de risc denumit „RISK4.5 for Excel”. Acest program utilizează cunoscutele capacităţi de calcul tabelar, programare VBA şi funcţii predefinite ale programului Microsoft Excel, adăugând însă şi alte funcţii specifice evaluării riscului. În modelul care imaginează avarierea unui baraj, se va folosi, în mod special, funcţia RISKBeta( 21,αα ) definită astfel:

−1α parametru de formă pozitiv;

−2α parametru de formă pozitiv;

domeniul de variaţie a densităţii funcţiei de distribuţie: [ ]1,0∈x ; funcţia de distribuţie este:

( )( )( )21

11

,

1 21

ααβ

αα −− −=

xxxf (1)

relaţie în care β este funcţia matematică cu acelaşi nume (funcţia beta) definită astfel:

( ) ( ) ( )( )21

2121,

αα

ααααβ

+Γ

ΓΓ= (2)

unde Γ este funcţia matematică cu acelaşi nume (funcţia gama). Datele iniţiale apreciate prin funcţia β sunt prezentate în sintaxa programului

Excel, pentru fiecare din cazurile prezentate astfel: Cazul I – RiskBeta(5,645; 17,155) * 0,412+0,048; Cazul II – RiskBeta(1; 1) * 1,05; Cazul III – RiskBeta(2,187; 3,538) * 0,631+0,059; Cazul IV – RiskBeta(10,306; 36,361) * 0,24; Cazul V – RiskBeta(7,533; 37,667) * 0,1296+0,0004;

99

Cazul VI – RiskBeta(5,862; 419,138) * 0,067; Cazul VII – RiskBeta(1,862; 4,138) * 0,00003. Efectele avarierii barajului sunt studiate prin prisma victimelor care ar putea

apare la nivelul a patru localiţăţi, denumite generic în continuare satul A, satul B, satul C şi oraşul A. Acestea au drept corespondent în tabela de calcul, poziţiile: $I$4, $I$5, $I$6 şi respectiv $I$7 ce reprezintă, de fapt, numărul de locuitori. În anexă, sunt calculate şi prezentate probabilităţile de realizare a evenimentelor specifice fiecărui caz în parte, arătându-se şi situaţiile particulare ale celor 4 localităţi (cazurile IV, V, VI), respectiv a întregului judeţ în cazul VII.

Relaţiile de calcul pentru procentul atribuit efectelor evenimentele studiate sunt:

Cazul IV Inundaţie sat A: RiskBeta(10; 25) * 0,77+0,01; Inundaţie sat B: RiskBeta(2,704; 15,496) * 0,1688+0,0012; Inundaţie sat C: RiskBeta(20,555; 433,945) * 0,0495+0,0005; Inundaţie oraş A: RiskBeta(12,678; 963,332) * 0,061+0,000001. Cazul V Inundare nivel 40 cm oraş A: RiskBeta(2,65; 3,35) * 0,851+0,049. Cazul VI Inundare severă sat A: RiskBeta(4; 2) * 0,4+0,6; Inundare severă sat B: RiskBeta(1; 1) * 0,45+0,05; Inundare severă sat C: RiskBeta(2,056; 3,944) * 0,23+0,012; Inundare severă oraş A: RiskBeta(2,127; 3,873) * 0,18. Cazul VII Urmări asupra întregului judeţ: RiskBeta(1,862; 4,138) * 0,00003. Victimele preconizate se calculează conform cazurilor analizate astfel: Cazul I: MIN(INT(0,1+RiskBeta(1,04; 4,96) * 0,01*$I$4);200); Cazul II: MIN(INT(0,51+RiskBeta(1,04; 4,96) * 0,05*$I$4);200); Cazul III: MIN((INT(1+RiskBeta(1,4; 4,6) * 0,1*$I$4));200); Cazul IV Inundaţie sat A: RiskOutput() + MIN(INT(0,5+(RiskBeta(2;4) *

+(RiskBeta(1,4;4,6)*0,01)*$I$5);200); Inundaţie sat B: MIN(INT(0,5+((RiskBeta(1;1) * 0,08+0,1) *$I$4 +(RiskBeta(2;4)

*0,08)*$I$5 +(RiskBeta (1,08;4,92)*0,02)*$I$6));400); Inundaţie sat C: MIN(INT(0,5+($I$4+((RiskBeta(1;1) *

0,18+0,031)*$I$5+(RiskBeta(2;4)*0,1) *$I$6+ (RiskBeta(1,08;4,92)*0,02)*$I$7)));500);

Inundaţie oraş A: MIN(INT(0,5+(0,3*($I$4+$I$5)+((RiskBeta(1;1) *

0,2+0,031)*$I$6+(RiskBeta(2;4) *0,15) *$I$7)));500).

100

Cazul V MIN(INT(0,5+((RiskBeta(2;4) *

0,3+0,1)*($I$4+$I$5)+(RiskBeta(1,4;4,6)*0,01) *($I$6+0,5 *$I$7))*0,1);200). Cazul VI Inundare severă sat A: MIN(INT(0,5+((RiskBeta(1;1) *

0,2+0,1)*$I$4+(RiskBeta(2;4)*0,2)*$I$5));500) Inundare severă sat B: MIN(INT(0,5+((RiskBeta(1;1) *

0,2+0,01)*($I$4+$I$5)+(RiskBeta(2;4)*0,2)*$I$6));500); Inundare severă sat C: MIN(INT(0,5+(((RiskBeta(1;1) * 0,4+0,051)*($I$4+$I$5+$I$6)

+RiskBeta(1,08;4,92) *0,05 *$I$7)));500); Inundare severă oraş A: MIN(INT(0,1+(0,26*($I$4+$I$5)+((RiskBeta(1;1) * 0,4+0,041)*$I$6+

(RiskBeta(2;4)*0,2) *$I$7)));500). Cazul VII: MIN(INT(0,5+((RiskBeta(2;4) * 0,8+0,051)*($I$4+$I$5+I$6)+(RiskBeta

(1,4;4,6)*0,03) *$I$7));500). Un caz tipic de distribuţie efecte avariere baraj este cazul IV, situaţia satului

A. În urma analizei rezultatelor obţinute, se observă că în cazul VI vor apare cele mai multe victime la nivelul oraşului A (500) iar în mediul rural, la nivelul satului C (230). În cazul VII vor apare 265 victime la nivelul întregului judeţ. Toate aceste distribuţii sunt prezentate în continuare.

101

102

Pe baza distribuţiilor obţinute în urma modelării statistice, se pot trage concluzii asupra riscurilor apărute datorită avarierii barajului hidrotehnic, obţinându-se un tablou pertinent pentru zona studiată.

103

104

MMOODDEELLAARREEAA MMAATTEEMMAATTIICCĂĂ AA IINNCCEENNDDIIIILLOORR

Conf. univ. dr. ing. lt. col. Emanuel DARIE Lector univ .drd .ing. mr. Garibald POPESCU

Asist. univ. drd. ing. lt. Dragoş PAVEL ACADEMIA DE POLIŢIE, FACULTATEA DE POMPIERI,

Şef lucrări univ. dr. ing. Eleonora DARIE UNIVERSITATEA TEHNICĂ DE CONSTRUCŢII BUCUREŞTI,

FACULTATEA DE INSTALAŢII,

Abstract: The work presents the thermo convection phenomena modeling in

a close encounters, using the hasmac algorithm. The source program is made in Fortran 5.0 digital language and reunites under the same logical scheme the solving of this problem, both in cartesians and in cylindrical coordinates.

INTRODUCERE

În practica inginerească şi mai ales în studiul fenomenelor conexe incendiului în clădiri este necesară cunoaşterea cât mai exactă a modului în care are loc circulaţia fluidului (a aerului, fumului, sau diferitelor gaze) precum şi a distribuţiei de temperaturi în aceste condiţii. Deşi la ora actuală există numeroase cercetări pe această temă, realizarea unui program de calcul compact, cu posibilitatea utilizării acestuia atât în cazul configuraţiilor plane cât şi cilindrice reprezintă un pas către punerea la punct a unui model sursă propriu, uşor adaptabil cerinţelor studierii convecţiei termice.

MODELUL MATEMATIC

Sistemul de ecuaţii ce descrie fenomenul convecţiei termice se poate scrie în mod compact, ţinând cont de ecuaţiile de continuitate şi de conservare a momentului, respectiv a energiei, astfel:

( )

Tt

T

TGrvpt

v

v

2

22 PrPr

0

∇=∂

∂

⋅+∇+−∇=∂

∂

=⋅∇

(1)

105

În aceste relaţii, p este presiunea, v este viteza, T este temperatura, T

1≅β ,

a

ν=Pr reprezintă criteriul Prandtl, Pr⋅= RaGr este criteriul Grashof, iar

2

3

ν

θβ HgRa

⋅∆⋅⋅= reprezintă criteriul Rayleigh. În aceste relaţii, ν este

vâscozitatea cinematică a fluidului, θ∆ este diferenţa de temperaturi între pereţii verticali ai incintei, H este înălţimea, g acceleraţia gravitaţională.

Programul sursă scris în limbajul Digital FORTRAN rezolvă simultan aceste ecuaţii în funcţie de geometria predefinită (în coordonate carteziene sau cilindrice), vezi figura 1.

Fig. 1: Geometria modelului: a) coordonate carteziene, b) coordonate cilindrice.

Se observă analogia dintre secţiunea corespunzătoare geometriei carteziene şi cea corespunzătoare coordonatelor cilindrice. Condiţiile la limită sunt aproape identice, dacă ţinem seama de simetria problemei.

SCHEMA LOGICĂ DE CALCUL

Schema logică cuprinde toate etapele necesare şi anume, blocul de intrare cu parametrii iniţiali, modul de înaintare în timp a calculului, corecţia presiunii, calculul temperaturii, calculul vitezelor, blocul de ieşire.

106

Fig. 2: Schema logică a programului de calcul

Pentru realizarea avansului în timp şi spaţiu a calculului variabilelor solicitate

(presiune, temperatură, viteză pe axa x şi viteză pe axa y) este utilizată schema HSMAC, care presupune un anumit decalaj între nodurile reţelei de calcul, aşa cum se arată în figura 3. Se observă că temperaturile şi presiunile se calculează în acelaşi nod, în timp ce vitezele pe axa x, respectiv y, se calculează în noduri decalate.

Fig. 3: Algoritmul de avans al calcului HSMAC

107

REZULTATE OBŢINUTE

În secţiunea următoare (figura 4) este prezentată o distribuţie de temperatură obţinută cu acest program pentru convecţia naturală a aerului ( 71.0Pr = ) având

criteriile adimensionale 100Re = şi 610=Gr .

Variaţia temperaturii pentru Re =100 şi Gr = 106

x

0 1

y

0

1

0,6

0,8

0,2

0,4

-0,4

-0,2

-0,2

0,0

0,0

0,2

0, 2

0,40,6 0,8

-0,8

- 0,6

Fig. 4: Distribuţia de temperaturi în incinta considerată pentru parametrii Re şi Gr specificaţi.

Se observă că distribuţia de temperaturi adimensionale este simetrică cu un

pronunţat caracter de stratificare în centrul incintei, rezultat aşteptat datorită valorii mari a criteriului Grashof. Paralel cu distribuţia câmpului de temperaturi se poate

108

obţine şi distribuţia vitezelor, atât prin variaţia câmpurilor de viteze pe axa x cât şi pe axa y, sau a vitezei rezultante, obţinându-se o circulaţie în sensul celei prezentate în figura 1.

Prin modificarea corespunzătoare a dimensiunilor, programul poate obţine distribuţiile de viteze şi de temperaturi pentru orice secţiune dreptunghiulară (vezi figura 5). Dacă se ia în considerare o secţiune deschisă, putem determina parametrii ceruţi şi pentru un canal vertical cu o curgere ascensională, foarte întâlnită în cazul instalaţiilor de ventilare şi climatizare. Pentru situaţiile în care se urmăreşte evacuarea rapidă a fumului sau a aerului cu o temperatură foarte ridicată, programul poate determina care sunt valorile critice la care operaţiunea are loc cu succes sau nu. În figura 5 se observă că şi la viteze de curgere ridicate (Re > 100) şi la criteriul Ra foarte mare (107), se observă încă recircularea fluidului în apropierea peretelui mai cald. În cazul unui incendiu, se va pune problema eliminării acestor zone de recirculare care intensifică transferul de căldură în imediata lor vecinătate.

a) 510=Ra b) 710=Ra Fig. 5: Distribuţia de viteze şi de temperaturi într-un canal vertical (cu înălţimea de 5

ori mai mare decât lăţimea) pentru parametrul Ra specificat şi Re >100.

O analiză corespunzătoare a criteriului Nusselt mediu calculat cu formulele (2) demonstrează o foarte bună concordanţă a rezultatelor obţinute prin metoda HSMAC, comparativ cu alte cercetări teoretice, numerice sau experimentale (vezi figura 6).

0

0.1

25

0.2

5

0

0.2

0.4

0.6

0.8

1

0

0.1

25

0.2

5

0

0.05

0.1

0.15

0.2

0.25

0

0.2

0.4

0.6

0.8

1

0

0.05

0.1

0.15

0.2

0.25

109

169

188

132,0

146,0

RaNu

RaNu

deschiscanal

închiscanal

⋅=

⋅=

−

− (2)

Fig. 6: Comparaţie între rezultatele obţinute prin metoda algoritmului HSMAC

utilizat în program şi alte cercetări similare.

CONCLUZII

Studiul fenomenelor convective în incinte închise a fost realizat folosindu-se metoda de modelare numerică HSMAC. Programul sursă realizat a fost testat şi comparat cu alte cercetări numerice şi experimentale demonstrând o foarte bună concordanţă cu acestea. S-a arătat, de asemenea, utilitatea lucrării în cazul canalelor verticale sau orizontale, atât în coordonate carteziene cât şi cilindrice.

Bibliografie:

1. A. Bejan, Convection Heat Transfer, John Wiley & Sons, Inc., New York, 1995, pag. 226-247.

2. E. Darie, S. Kimura, A. Okajima, Natural Convection Heat Transfer Control Between Two Asymmetric Heated Vertical Plates Deduced From Boundary Flow, în International Academic Publishers, Shen X. & Sun X. (Ed.), Modern Techniques and Measurements in Fluids, Beijing, 1997, pag. 203-207.

105 106 107

0.1

1

10

Canal deschis (HSMAC.)Jakob (Numeric)Canal închis (HSMAC.)Seki ş.a. (Experimental)Bejan (Teoria stratului limită)

Ra

Nu

105 106 107

0.1

1

10

Canal deschis (HSMAC.)Jakob (Numeric)Canal închis (HSMAC.)Seki ş.a. (Experimental)Bejan (Teoria stratului limită)

Ra

Nu

110

3. T.S. Chang, şi T.F. Lin, Steady and oscillatory opposing mixed convection in a symmetrically heated vertical channel with a low-Prandtl number fluid, Int. Journal Heat Mass Transfer, 36, 1993, pag. 3783-3795.

4. C. Gau, K.A. Yih, şi Aung, W., Reversed flow structure and heat transfer measurements for buoyancy-assisted convection in a heated vertical duct, Journal of Heat Transfer, 114, 1992, pag. 928-935.

5. De Vahl Davis Graham şi I.P. Jones, Natural convection in a square cavity – A comparison exercise, Int. J. Num. Meth. In Fluids, 3, 1983, pag. 227-248.

111

RRAATTAA DDEE VVEENNTTIILLAARREE

Conf. univ. dr. mr. ing. IRINA ZGAVAROGEA,

Academia de Poliţie Al .I. Cuza, Facultatea de Pompieri Conf. univ. dr. ing. MIHAI ZGAVAROGEA

Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea de Instalaţii

Abstract:

In this article are described procedures used to determinate rate of accepted or recommended ventilations to permanent or passing occupants, for a specified quality of interior air and for smoke evacuations.

1. CALITATEA AERULUI VENTILAT

Deşi aerul interior este, în general, mai contaminat decât aerul din exterior,

aceasta nu înseamnă că cel de-al doilea nu este contaminat. Prin urmare trebuie specificate nivelele acceptate de contaminare a aerului din exterior folosit în ventilarea spaţiilor interioare.

Literatura de specialitate dă concentraţiile posibile ale diverşilor poluanţi din interior, sursele lor şi mărimea diferenţei de concentraţie interior/exterior. Acestea sunt date în tabele (GIPSE, I-5 etc.). În zonele urbane sau industriale, aerul din exterior ce va fi folosit pentru diminuarea poluării din interior, poate conţine el însuşi concentraţii de poluanţi inacceptabile.

2. RATELE DE VENTILARE RECOMANDATE PENTRU O VENTILARE CONTINUĂ Aerul interior conţine un număr de contaminanţi mai mare şi nivelul de

ventilare necesar pentru a menţine concentraţii acceptabile, este greu de prescris deoarece gradul de percepţie şi efectul biologic cumulat al poluanţilor asupra ocupanţilor încăperii, poate fi diferit de cel obţinut prin măsurători efectuate asupra fiecărui poluant în parte. Un exemplu concludent şi bine cunoscut este lipsa percepţiei mirosului corpului omenesc într-un mediu cu fum. Din cauza acestei incertitudini, ratele de ventilare, calculate pentru un spaţiu închis, erau date pentru concentraţiile de

112

miros şi fum. Tabelul 1 (GIPSE) dă rata de ventilare pentru trei categorii de fumători: mari fumători, ocazionali şi nefumători. Având în vedere numărul mic de fumători în ambianţe artificiale (SUA), noul standard ASHRAE 62-1989, dă un singur nivel al ratei de ventilare pentru fiecare tip de spaţiu care include atât contaminanţi mirosuri cât şi fumul de ţigară, tabelul 1.

Tabelul 1. Cantitatea de aer exterior pentru staţii climatizate (GIPSE)

Debitul de aer exterior [l/s] Recomandat Minim Tipul de spaţiu Fumat Pe persoană Pe persoană

Pe m2 de pard.

0 1 2 3 4 Fabrici *● deloc 0,8 Birouri (necompart.) parţial 8 5 1,3 Mag.,supermark. parţial 3,0

Teatre* parţial - Săli de dans* parţial - Dormit.de hotel● mult 1,7 Laboratoare● parţial 12 8 - Birouri (particulare) mult 1,3 Reşedinţe (medie) mult - Rest.,cofet.●■ parţial - Baruri mult - Rest.,sufragerii● mult - Încăperi, bir.adm.,săli de conf.

foarte mult 25 18 6,0

Coridoare - Efectuat calcul 1,3 Bucătării dom.● - Pe cap de locatar 10,0 Bucătării rest.● - 20,0 Toalete - Pentru acest tip de spaţii 10,0

* - a se vedea cerinţele pentru fiecare ţară ● – debitul de aer extras este determinant ■ – acolo unde există spaţii unde se stă la rând, capacitatea pentru locuri de stat

aşezat se poate să nu fie adecvată pentru o ocupare totală În ultimii ani, valorile limită suportabile de CO2 au fost folosite pe scară largă

pentru controlul debitului de aer exterior introdus într-un spaţiu închis, folosind senzori de CO2. Mai recent, măsurătorile lui Fanger referitoare la calităţile aerului din

113

interiorul clădirilor ocupate, au arătat că limita admisibilă de CO2 este un indice slab privind calitatea aerului aşa cum este ea percepută de persoanele care vin de afară şi intră într-un spaţiu închis.

Observaţii similare au fost emise asupra concentraţiilor de monoxid de carbon, impurităţi în suspensie în aer şi componenţi organici volatili.

În figura 1 este dat, după Ghidul GIPSE, numărul de schimburi orare de aer proaspăt în funcţie de spaţiul minim pe persoană (4,27 m2/persoană), pentru un spaţiu de birou, folosind limitele acceptabile pentru mirosul corpului, fumul de ţigară şi CO2. Se poate observa că debitul de aer exterior cel mai mic este pentru diluţia CO2.

Fig. 1. Debitul de aer exterior pentru diluarea unor poluanţi Producerea de umezeală în interior este legată direct de tipul de activitate

precum şi de numărul ocupanţilor. Aceasta este în mod normal, mult mai mare în locuinţe decât în spaţii comerciale, de exemplu. Cea mai mare cantitate de umezeală dintr-o locuinţă de 4 persoane se produce prin gătit, baie, spălatul şi uscatul rufelor. Prin urmare, este necesar să se acorde o atenţie specială locuinţelor, pentru a dilua nu numai poluanţii, dar şi concentraţia vaporilor de apă.

Până nu de mult, ventilarea locuinţelor se făcea prin deschiderile existente în anvelopa clădirii (ferestre, fisuri). Odată cu înlocuirea focurilor în spaţii deschise cu încălzirea centrală, electrică, cu gaze de ardere şi răspândirea pe scară largă a etanşeizării geamurilor, ferestrelor etc., locuinţele au devenit mai puţin bine ventilate. Rezultatul este o creştere a problemelor legate de umezeală şi mucegai a acelor locuinţe care nu sunt bine încălzite, în special în sezonul rece.

114

Această stare de lucruri pune în evidenţă necesitatea, ca pe lângă o îmbunătăţire a izolaţiei anvelopei şi mai multă încălzire, să existe sisteme de ventilare naturale sau mecanice, bine proiectate, care să asigure un control riguros al umidităţii. Trebuie avut în vedere creşterea pierderilor de căldură prin ventilare.

Pentru cazurile de izolare mai slabă şi o furnizare de căldură mai scăzută în casă, umiditatea relativă este sub 70%, pentru o rată a ventilării de 0,5h-1. bucătăriile şi băile sunt, în acest caz, zone critice de condensaţie, în special pe părţile smălţuite. Încălzirea suplimentară a acestor zone nu rezolvă problema condensului, datorită saturării aerului cu vapori.

Problema poate fi rezolvată prin mărirea ratei de ventilare în timpul activităţilor din aceste zone (adică gătit, spălatul rufelor, baie), folosind ventilarea mecanică. Ventilatoarele de extracţie, fie acţionate manual, fie acţionate de umidostate, sunt măsuri eficace de a limita răspândirea umezelii de la aceste zone în restul locuinţei.

Ca alternativă, un sistem de furnizare echilibrată a energiei termice şi de extragere a aerului cu o unitate de recuperare a căldurii, poate fi o metodă eficientă pentru a controla umiditatea din locuinţe fără pierderi mari de energie.

3. RATA DE VENTILARE PENTRU OCUPĂRI TEMPORARE Rata de ventilare pentru încăperile închise care au o ocupare variabilă sau

temporară, precum sălile de clasă, sălile de spectacole şi alte clădiri publice, pot varia pentru a menţine concentraţii acceptabile ale poluanţilor interiori în timp. Prin reglarea ratei de ventilare se pot obţine mari reduceri ale consumului de energie.

În general, un poluant poate fi prezent în interior, înainte de a începe ocuparea, el poate fi produs de oameni, procese sau materiale din interiorul clădirilor sau poate veni odată cu aerul exterior. Orice combinaţie a acestor surse este practic posibilă.

3.1. Rata de ventilare în regim tranzitoriu Pentru a evalua variaţia ratei de ventilare sau nivelul concentraţiei în timp,

este necesară o soluţie a ecuaţiei pentru echilibrarea masei poluantului în întreaga încăpere. Într-o unitate de timp, dt, cantitatea de poluant introdus odată cu aerul exterior, cantitatea de poluant degajată în interior şi cantitatea de poluant ce iese din încăpere odată cu aerul evacuat, produc o variaţie a concentraţiei în aerul interior, dc, adică:

Vdc=(Y+Lce-Lc)dt

sau: V dc/dt=Y+L(ce-c) (1)

115

unde: V – volumul efectiv al încăperii, m3; L – debitul de aer introdus (evacuat),m3/s sau m3/s, persoană; ce- concentraţia externă a poluantului la timpul t; Y – volumul poluantului degajat în interior, m3/s sau m3/s, persoană. Presupunând un amestec perfect şi densitatea aerului din încăpere rămânând constantă, din relaţia (1) rezultă concentraţia de poluant din interior, la timpul t: ( ) ( )[ ] ( )[ ]{ } ( )[ ]VtYLcVtYLYlYLcc e /exp/exp1/ 0 +−++−−++= (2)

în care c0 este concentraţia de poluant din interior la momentul t=0. O formă simplificată a relaţiei (2) poate fi scrisă în funcţie de datele problemei: 1) concentraţia iniţială, c0=0:

( ) ( )[ ] ( )[ ]{ }VtYLYLYLcc e /exp1/ +−−++= (3)

2) concentraţia din aerul exterior, ce=0

( )[ ] ( )[ ]{ }VYtYLYLc //1exp1/1/1 +−−+= (4)

3) concentraţia din aerul exterior, ce=0 şi nu există degajări interioare:

c=c0exp(-nt) (5)

unde n reprezintă numărul de schimburi orare sau pe secundă în funcţie de cum este dat timpul. Această relaţie este folosită pentru calculul ratelor de ventilare într-o clădire, folosind tehnica gazului trasor.

4) regim de stabilizare (t→∞); concentraţia de echilibru din interior este atinsă, deoarece t→∞ pentru a da o concentraţie finală:

c∞=(Lce+Z)/(L+Y) (6)

această ecuaţie arată independenţa concentraţiei finale de volumul încăperii, V. Totuşi valoarea lui V va afecta rata de ventilare la care c→ c∞. Concentraţia iniţială c0, de asemenea nu are nici o influenţă asupra concentraţiei finale. 3.2 Timp mort şi timp total

Controlul sistemelor de ventilare poate fi necesar pentru spaţiile cu ocupaţie temporară sau variabile. Funcţionarea unor asemenea sisteme poate întârzia sau avansa ocuparea în funcţie de sursa de poluant şi de variaţia ocupării. În momentul actual sunt sisteme de control care pot fi folosite pentru reglarea debitului de aer din exterior, în conformitate cu concentraţia poluantului din interior.

Senzorii de calitate a aerului sunt instalaţi în spaţiul ventilat sau pe canalele de evacuare şi acţionează, de regulă, asupra pornirii ventilatorului, pentru a menţine valoarea stabilită a concentraţiei. Deşi sesizoarele de CO2 sunt folosite pe scară largă, studii recente au arătat că limita acceptabilă a concentraţiei de CO2, nu este un bun indicator a calităţii aerului din încăperi.

116

Variaţia mărimii debitului de aer şi controlul debitului de aer exterior pot fi folosite pentru determinarea timpilor totali şi timpilor morţi de funcţionare a sistemului de ventilare în cazul unei ocupări temporare.

Timp mort. Când poluanţii sunt asociaţi numai cu ocuparea umană şi sunt împrăştiaţi pe căi naturale în timpul de neocupare, funcţionarea sistemului de ventilare poate fi întârziată până în momentul în care concentraţia de la interior a poluanţilor atinge limita pentru cerinţele unei ventilări minime, în condiţii de stabilizare. În acest caz, introducerea aerului exterior poate întârzia ocuparea. Concentraţia de contaminare, c, în absenţa introducerii de aer din exterior, este dată de relaţia:

c=(Y/V)t (7)

unde simbolurile au semnificaţiile precedente. În lipsa contaminării aerului din exterior, concentraţia permanentă poate fi obţinută din relaţia (6), făcând ce=0 şi presupunând că Y<<V. Astfel:

c∞=G/V (8)

întârzierea maximă a ventilaţiei după ocupare are loc atunci când c= c∞ adică:

t=V/L (9)

Timp total. Când poluanţii generaţi în interior nu sunt asociaţi cu ocupanţii sau cu activităţile lor, dar sunt produşi de alte surse interne (ex.: materiale şi procese), introducerea aerului exterior poate fi oprită în timpul perioadelor de neocupare, cu condiţia ca poluanţii să nu prezinte un risc pe termen scurt pentru sănătate. În astfel de cazuri, introducerea de aer exterior trebuie să asigure o calitate acceptabilă a aerului din interior la începerea ocupării. Timpul total poate fi calculat din relaţia (2), pentru nici un fel de contaminare externă şi presupunerea că Y<<L. Cu aceste condiţii, relaţia (2) devine:

c=(Y/L)[1-exp(-Lt/V)]+c0exp(-Lt/V)

de aici, explicitând exponenţiala, se obţine:

exp(-Lt/V)=(cL-Y)/(c0L-Y)

de unde rezultă:

t=(V/L)ln[(c0L-Y)/(cL-Y)]=(V/L)ln[(c0L/Y-1)/( cL/Y-1)]

Din relaţia (), concentraţia de stabilizare este c∞=y/L. Substituind aceasta în relaţia pentru t, aceasta devine: t=(V/L)ln[(c0/c∞-1)/(c/c∞-1)]

117

sau t=(V/L)ln[(c0/c∞-1)/X] (10) unde X= c0/c∞-1, care este o fracţie a creşterii concentraţiei de stabilizare, de mai sus. Relaţia (10) arată că, pentru a realiza un timp total finit, X trebuie să fie mai mare decât zero. Dacă, pentru a scurta timpul total se vor folosi valori mari pentru X, ocupanţii vor fi expuşi la concentraţii mai mari decât concentraţiile la valorile limită ale lui X la începutul ocupării.

În practică, trebuie făcut un compromis între timpul total şi concentraţia iniţială care este acceptabilă. Standardul ASHRAE recomandă o valoare a lui X=0,25.

4. EFECTUL DILUĂRII IMPERFECTE Relaţia (2) şi cele derivate din ea, sunt valabile în ipoteza unui amestec perfect

între aerul exterior introdus şi aerul din încăpere, adică există o diluţie perfectă a poluanţilor din încăpere.

În realitate, acestea sunt cazuri foarte rare şi, invariabil, aerul exterior introdus nu se amestecă perfect cu aerul din zonele ocupate. Există posibilitatea, în acest caz, datorită schemei de ventilare, ca aerul introdus să fie evacuat înainte de a prelua întreaga cantitate de poluanţi din încăpere, care-i revine. Această situaţie va avea drept rezultat existenţa unor concentraţii diferite în zona de ocupare şi pentru a se obţine valoarea limită a concentraţiei, va fi necesară o cantitate de aer introdus mai mare.

Gradul amestecării aerului introdus din exterior cu aerul din încăpere este exprimat prin termenul eficienţă a ventilării sau eficacitatea ventilării. Există şi alte definiţii ale acestui termen, dar SANDBERG defineşte două categorii principale ale eficienţei ventilării, într-o condiţie de stabilizare.

Eficienţa relativă a ventilării. Aceasta exprimă modul în care variază capacitatea sistemului de ventilare între diferitele părţi ale încăperii. Poate fi exprimată fie printr-o eficienţă relativă locală, fie ca o medie a tuturor eficienţelor relative pentru întreaga zonă ocupată. Eficienţa locală relativă a ventilării, Er este exprimată astfel:

Er=(cx-ce)/( c-ce) (11)

şi eficienţa relativă totală a ventilării, E r, este exprimată prin:

rE−

=(cx-ce)/(cm-ce) (12)

unde: c – concentraţia poluantului într-un punct al zonei ocupate, în ppm; cm – concentraţia medie în zona ocupată, în ppm; ce – concentraţia din aerul exterior, în ppm; cx – concentraţia din aerul evacuat, în ppm.

118

Eficienţa absolută a ventilării. Aceasta exprimă capacitatea sistemului de ventilare de a reduce concentraţia poluării în funcţie de maximul teoretic realizabil. Este exprimată prin relaţia: Ea=(c0-c)/(c0-ce) (13) unde : c0 – concentraţia iniţială într-un punct al zonei ocupate, în ppm; c – concentraţia în acelaşi punct după un timp t(s), în ppm.

Eficienţa relativă a ventilării este o mărime a dispersiei poluantului şi nu ia în considerare nici nivelul concentraţiei absolute nici schimbările de concentraţie faţă de valorile iniţiale. Valoarea lui Er este întotdeauna pozitivă şi poate fi mai mică, egală sau mai mare decât unu, în funcţie de locul din încăpere şi modul de introducere a aerului în încăpere (schema de ventilare).

Eficienţa absolută a ventilării o reprezintă variaţia concentraţiei drept rezultat al variaţiei ratei de ventilare şi ea este întotdeauna mai mică decât unu.

Pentru a depăşi efectul diluării imperfecte a poluării din interior, cu aer din exterior, va fi necesară o cantitate de aer mai mare decât cea rezultată din relaţiile (2...10).

Bibliografie:

1. Manualul de Instalaţii, vol. V, Ed. Artenco, 2002.

2. Recknagel, Sprenger, Hönmann, Schramek – Manuel pratique du génie climatique, PYC EDITION LIVRES, Paris, 1995.

3. Ghidul GIBSE – Anglia.

4. Standardul ASHRAE – SUA.

CCAAVVIITTAAŢŢIIEE ŞŞII SSUUPPEERRCCAAVVIITTAAŢŢIIEE

Lt. col. conf. univ. dr. ing. Dan CAVAROPOL,

FACULTATEA DE POMPIERI

Abstract:

The work presents the cavitations and supercavitation phenomenon and a series of their applications.

Cavitaţia se referă la apariţia unor bule de gaz în lichid. Acest fenomen se împarte în două clase:

a) cavitaţia inerţială (sau tranzitorie). b) cavitaţia neinerţială. Cavitaţia inerţială este fenomenul de apariţie a unei părţi de aer în lichid şi a

dispariţiei sale, cu producerea de unde de şoc. Această cavitaţie apare în pompe, rotoare,elice şi în ţesutul vascular al plantelor.

Cavitaţia neinerţială apare când o bulă de gaz în fluid este forţată să oscileze în formă şi mărime datorată unui tip de energie primită de lichid, ca aceea a unui câmp acustic. Aplicaţiile acestui tip de cavitaţie se regăsesc la băile de curăţare ultrasonică, dar apare şi în pompe şi diverse rotoare.

Apariţia cavitaţiei are la bază depresiunea ce se formează datorită: – curgerii cu viteză mare a lichidului (în tub Venturi, în apropierea palei

rotorice, în pompă, la elicea vaporului sau submarinului). De fapt, zona cu viteză foarte mare corespunde unei zone cu presiune mică, conform Teoremei lui Bernoulli. Se vorbeşte adesea de cavitaţie hidrodinamică, descoperită în 1917 de Lord Rayleigh, în urma căreia apare un silaj de bule sau un strat de vapori lângă paletele rotorice;

– variaţiilor de densitate a unui lichid supus unei unde acustice, în general ultrasunete de putere. Acest tip de cavitaţie poartă denumirea de „cavitaţie acustică”.

Cavitaţia inerţială A fost pentru prima dată studiată în secolul XIX de către Lord Rayleigh, când

s-a luat în considerare spargerea unei bule sferice de gaz în lichid. Când un lichid este supus unei presiuni suficient de joasă, se pot produce în interiorul acestuia cavităţi de

gaz. Acest tip de cavitaţie, numită incipientă, poate apare pe paleta rotorică a unui rotor cu turaţie mare sau pe orice suprafaţă vibrantă aflată în lichid cu suficientă amplitudine şi acceleraţie.

Alte metode prin care se poate produce acest tip de cavitaţie sunt: impulsurile laser (cavitaţia optică) sau descărcarea electrică.

Vaporii de gaz se evaporă în cavitatea formată din mediul înconjurător, astfel încât, în cavitate nu este vid, ci un gaz la presiune relativ scăzută.

Aceste cavităţi încep să se spargă din cauza presiunii mari a lichidului înconjurător.

În momentul spargerii, temperatura şi presiunea din interior cresc. Spargerea este adesea însoţită de disiparea violentă de energie sub formă de unde de şoc acustice şi lumină. În momentul colapsului total, temperatura vaporilor în bule poate ajunge la mai multe mii de grade Kelvin şi presiunea, la sute de atmosfere.

Cavitaţia inerţială apare şi în prezenţa unui câmp acustic. Bulele microscopice de gaz încep să oscileze odată cu aplicarea câmpului sonor, iar dacă intensitatea este suficient de mare, bulele vor creşte în dimensiune şi apoi se vor sparge. Băile de curăţire ultrasonică utilizează acest tip de cavitaţie a bulelor de gaz microscopic pentru eroziunea murdăriei depusă pe materiale.

Procesul fizic al cavitaţiei este asemănător cu cel al fierberii, diferenţa constând în procesul termodinamic care precede formarea vaporilor, astfel: fierberea apare când presiunea locală a vaporilor din lichid este mai mare decât presiunea mediului înconjurător şi există suficientă energie să cauzeze schimbarea de fază din lichid în gaz, pe când cavitaţia apare când presiunea locală este presiunea de vaporizare, care este în strânsă legătură şi cu tensiunea superficială a lichidului.

Ca să înceapă să apară, bulele cavitaţionale au nevoie de o suprafaţă de contact, precum: impurităţile din lichid, micile bule de gaz nedizolvate din lichid şi în general, orice suprafaţă hidrofobă.

Bulele preexistente încep să crească când sunt supuse unei presiuni mai mici decât presiunea de prag, numit pragul lui Blake.

Cavitaţia neinerţială Este procesul în care bulele din lichid sunt forţate să oscileze în prezenţa unui

câmp acustic suficient de intens ca să poată cauza colapsul total al bulelor. Acest tip de cavitaţie provoacă mai puţină eroziune decât cavitaţia inerţială şi este folosită la curăţarea materialelor delicate.

Efectele cavitaţiei sunt de două tipuri: – negative: producerea de zgomot, distrugerea componentelor maşinilor

hidraulice, vibraţii şi scăderea randamentului. Când bulele se sparg, energia din lichid se condensează în zone foarte mici, creându-se zone cu temperatură foarte mare, cu emisie de unde de şoc şi zgomot.

Zgomotul creat de cavitaţie este foarte important la submarine, care creşte posibilitatea de a fi detectate de inamici.

Colapsul local al cavităţilor este un fenomen localizat şi poate eroda metalele precum oţelul. Ciupiturile create de colapsul bulelor cavitaţionale produce daune rotoarelor şi statoarelor, scurtându-le timpul de viaţă.

– benefice: folosirea în aparatele de curăţare ultrasonică ce folosesc undele sonore şi colapsul bulelor cavitaţionale. Nici acum nu este pe deplin înţeles modul cum se produce curăţarea materialelor de către aceste bule.

În industrie, cavitaţia este folosită la omogenizarea, amestecul şi despărţirea particulelor suspendate din emulsiile lichide coloidale, precum vopselele sau laptele. Cavitaţia se obţine prin proiectarea corespunzătoare a rotorului sau prin trecerea lichidului printr-un ajutaj divergent, la care scăderea presiunii în lungul curgerii conduce la apariţia fenomenului de cavitaţie.

Suprafeţele pe care bulele se sparg sunt fabricate din materiale foarte rezistente, precum: oţelul inoxidabil, Stellite şi diamante policristalice (PCD).

Aparatele de purificare a apei cu ajutorul cavitaţiei sunt folosite pentru separarea poluanţilor şi moleculelor organice.

Lumina emisă de către bulele cavitaţionale este numită sonoluminiscenţă. Flaşurile de lumină sunt foarte scurte (între 35 şi câteva sute de picosecunde) cu vârful de intensitate de 1-10 mW. Bulele emit lumina, cu aproximativ 1µm, în funcţie de fluidul înconjurător (apă) şi gazul din interiorul bulelor (aerul atmosferic).

Bula de aer suferă o instabilitate semnificativă, datorată forţelor Bjerknes şi este de tipul Ragleigh-Taylor. Dacă se adaugă o mică cantitate dintr-un gaz nobil, precum heliul, argon sau xenon în gazul din bule, va creşte intensitatea luminii emise.

Lungimea de undă emisă este foarte mică în domeniul ultraviolet, iar temperatura atinge valori de 20.000 K. Această temperatură ridicată poate fi o metodă de producere a termofuziunii nucleare. Se vorbeşte de fuziunea în trill (cercetări efectuate în ianuarie 2006 la institutul politehnic din Rensselaer), fără folosirea unei surse externe de neutroni.

Dinamica mişcării bulei este caracterizată de ecuaţia Rayleigh-Plesset:

)2

4)((1

2

3.

0

2...

RR

Rtppp

qRRR g

γη −−−−=+ (1)

Această ecuaţie este derivată din ecuaţia Navier-Stokes şi descrie variaţia razei R a bulei în funcţie de timpul t. Mărimile au semnificaţia:

η – vâscozitate; p – presiunea ; γ – tensiunea superficială. Această ecuaţie, destul de aproximativă, conduce la o bună estimare a mişcării

unei bule sub presiune acustică. Emisia de lumină este precedată de apariţia bulei, expansiunea lentă a ei urmată de o contracţia rapidă.

Chimicalele hidrofobe sunt atrase sub apă de cavitaţie, ca urmare a diferenţei de presiune între bule şi lichid forţându-le să se unească.

Aplicaţiile medicale ale cavitaţiei se referă la distrugerea pietrelor în litotripsie şi în metoda HIFU (tratament neintruziv al cancerului).

Cavitaţia în pompe şi elice Când un rotor (la pompe) sau o elice (la vapoare şi submarine) se mişcă în

lichid, se formează zone cu presiune joasă în jurul paletelor. Cu cât se mişcă mai repede rotorul, cu atât mai joasă presiunea poate să devină. Când presiunea atinge pv (presiunea de vaporizare), fluidul vaporizează şi se formează bule mici de gaz. Când bulele se sparg mai târziu, se produc unde de şoc în fluid, cu efecte sonore şi distrugeri ale paletelor rotorice.

Fig. nr. 1 Cavitaţia poate apare la aspiraţia pompei sau la refulare. Cavitaţia la aspiraţie apare în secţiunea de aspiraţie a pompei, când apare o

presiune mică, lichidul trecând în vapori în ochiul de aspiraţie al rotorului. Vaporii sunt vehiculaţi până la refularea pompei, unde sunt comprimaţi înapoi

în lichid datorită presiunii mai mari la refulare. Implozia apare brusc şi atacă faţa rotorului, bucăţi de material putând fi

îndepărtate ceea ce conduce la o distrugere prematură a rotorului. Cavitaţia la refulare apare când în secţiunea de refulare presiunea este

extrem de mare, iar randamentul este cu cel mult 10% sub cel maxim. Această presiune cauzează recircularea lichidului în pompă în loc de refularea lichidului în pompă, în loc de refularea lui în exterior.

La curgerea în jurul rotorului, lichidul trece prin porţiuni înguste, cu viteză extrem de mare. Aceasta determină apariţia unui vacuum (similar cu cel din ajutajul Venturi), în momentul vaporizării lichidului. Se pot produce distrugeri premature ale inelelor de etanşare.

Fig. nr. 2 Apariţia cavitaţiei în plantele vasculare, de tipul coniferelor,

gymnospermelor (Pinophyte etc.) cu numele ştiinţific de Tracheophyta şi Tracheobionta.

Energia apei este foarte mare, încât aerul din apă tinde să expandeze umplând vasele capilare ale plantei. Acest fenomen poate cauza moartea plantei. În anumiţi copaci, zgomotele cavitaţiei se aud limpede, iar uneori toamna, scăderea de temperatură duce la formarea bulelor de aer cauzând căderea frunzelor.

În continuare, sunt prezentate câteva aspecte legate de supercavitaţie. Supercavitaţia este teoria care va permite vehiculelor submarine să depăşească

viteza de 180 km/h. Fenomenul a fost deja studiat de către ruşi de mai bine de 40 ani (Institutul de Cercetări Hidrodinamice din Kiev). Scopul cercetătorilor este de a produce în faţa submarinelor, vaporizarea apei de mare. Bulele create permanent pot permite depăşirea vitezei critice, echivalentul barierei sonice în aer.

În mod oficial, în 1977, inginerii sovietici au dezvoltat primul proiectil folosind supercavitaţia , torpile VA-111 Shkvol. Aceasta merge în apă cu 100 m/s, faţă de numai 35 m/s pentru o torpilă convenţională. Când obiectul (torpila) merge în apă cu o viteză mare, se formează o cavitate care se poate prelungi suficient de mult, astfel încât înconjoară corpul în întregime.

Supercavitaţia foloseşte efectul cavitaţiei clasice pentru a crea o bulă mare de gaz în interiorul unui lichid, permiţând unui obiect de a se mişca cu viteză mare în lichid fiind complet înconjurat de bulă. Cavitatea (bula) reduce foarte mult frecarea (se ştie că frecarea în apă e de aproape 1000 ori mai mare decât în aer).

Practic, se poate spune că în supercavitaţie, obiectul „zboară” în gazul înconjurător.

În 2004, fabricantul german DIEHL BG a anunţat fabricarea torpilei cu supercavitaţie numită Baracuda, ce are o viteză de 800 km/h.

Supercavitaţia este foarte studiată şi în teoria legată de magnetohidrodinamică.

Fig. nr. 3

Bibliografie:

1. Barber, B.P. and Putterman, S.J. (1991). Observations of synchronous picosecond sonluminescence. Nature, 352, 318.

2. Blake, W.K. (1986b). Mechanics of flow-induced sound and vibration. Academic Press.

3. Cavaropol D.V,(2002), Maşini hidraulice-partea I.

4. Chahine, G.L. and Duraiswami, R. (1992). Dynamical interactions in a multibubble cloud. ASME J. Fluids Eng., 114, 680-686.

5. Gilmore, F.R. (1952). The collapse and growth of a spherical bubble in a viscous compressible liquid. Calif. Inst. of Tech. Hydrodynamics Lab. Rep. No. 26-4.

6. Lush, P.A. and Angell, B. (1984). Correlation of cavitation erosion and sound pressure level. ASME. J. Fluids Eng., 106, 347-351.

7. Martin, C.S., Medlarz, H., Wiggert, D.C., and Brennen, C. (1981). Cavitation inception in spool valves. ASME. J. Fluids Eng., 103, 564-576.

8. Matsumoto, Y. and Watanabe, M. (1989). Nonlinear oscillation of gas bubble with internal phenomena. JSME Int. J., 32, 157-162.

9. Ooi, K.K. (1985). Scale effects on cavitation inception in submerged water jets: a new look. J. Fluid Mech., 151, 367-390.

10. Plesset, M.S. and Prosperetti, A. (1977). Bubble dynamics and cavitation. Ann. Rev. Fluid Mech., 9, 145-185.

11. Prosperetti, A. and Lezzi, A. (1986). Bubble dynamics in a compressible liquid. Part 1. First-order theory. J. Fluid Mech., 168, 457-478.

12. Soyama,H., Kato, H., and Oba, R. (1992). Cavitation observations of severely erosive vortex cavitation arising in a centrifugal pump. Proc. Third I.Mech.E. Int. Conf. on Cavitation, 103-110.

13. Young, F.R. (1989). Cavitation. McGraw-Hill Book Company.