Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete...

86
I S SN 1 2 2 0 - 6 3 5 0 9 771220 635006 ISSN 1220-6350 2 35 ( 2) / 2017 Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului simţ, un geniu al chibzuinţei de Eugen Simion Publicistica unui erou intelectual de Constantin Coroiu 2 35 ( 2) / 2017 Mutaiile criticii post-revoluionare de , , Alex. Goldiș Cosmin Borza , , Lucian Chișu Andreea Mironescu , , Bogdan Creu Alexandru Matei , , Laureniu Malomfălean Șerban Axinte , Doris Mironescu Caius Dobrescu Rigoarea știinei și bunătatea inteligenei: Maya Simionescu de , Thierry de Montbrial , Gisèle Vanhese , Serge Fauchereau , Jaime Gil Aluja Eugen Simion

Transcript of Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete...

Page 1: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

2 35( 2) / 2017

Mihail Kogălniceanu,filosof al bunuluisimţ, un geniual chibzuinţeide Eugen Simion

Publicistica unuierou intelectualde Constantin Coroiu

23

5(

2

) /

20

17

Muta�iile criticiipost-revolu�ionarede , ,Alex. Goldiș Cosmin Borza

, ,Lucian Chișu Andreea Mironescu, ,Bogdan Cre�u Alexandru Matei

, ,Lauren�iu Malomfălean Șerban Axinte,Doris Mironescu Caius Dobrescu

Rigoarea știin�eiși bunătateainteligen�ei:Maya Simionescude ,Thierry de Montbrial

,Gisèle Vanhese,Serge Fauchereau

,Jaime Gil AlujaEugen Simion

Page 2: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Nr. ( 2) / 20172 35

Mihaela BURUGĂ

secretar de re acţieiat d

Page 3: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

CUPRINS

1

2/2017

FRAGMENTE CRITICEEugen SIMION: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului simţ, un geniu

al chibzuinţei (II)Mihail Kogălniceanu, a Philosopher of Common Sense and a Reasonable Genius . . . 3

A GÂNDI EUROPAMaya SIMIONESCU: Borderless Science: Preamble to future discussion

Știința fără limite: un preambul la discuții viitoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16

ANIVERSARERigoarea științei și bunătatea inteligenței: Maya SimionescuIntellectual Rigour and the Kindness of Science: Maya Simionescu

Thierry de MONTBRIAL: Maya Simionerscu n’a cessé d’exceller dnas l’exercice de ses responsabilitiés et son charme exceptionnelMaya Simionerscu Will Always Excell in her Sense of Responsibility and Personal Charm . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19

Gisèle VANHESE: Maya Simionescu a coeur du dialogue interdisciplinaire Maya Simionescu at the Center of Interdisciplinary Dialogue . . . . . . . . . . . . . . . . . 21

Serge FAUCHEREAU: Salut fraternel à Maya Fraternal Greetings to Maya . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24

Jaime GIL ALUJA: La science economique tributaire da la biologie What Economic Science Owes to Biology . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24

Eugen SIMION: Catedrala din interiorul celulei A Cathedral Inside a Biological Cell . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29

CRONICI LITERAREConstantin COROIU: Publicistica unui erou intelectual

The Journalistic Writing of an Intellectual Hero . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33

Page 4: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

2

DEZBATEREMutațiile criticii post-revoluționare

Alex. Goldiș, Critica literară, de la șaizeciști la douămiiști / Literary Criticism,from the Generation of the 60s to that of the Millenium ‒ Cosmin Borza, Poli ti -cile criticii literare. De la revoluție la reacțiune / The Politics of Literary Criticism.From Revolution to Reaction ‒ Lucian Chișu, Nu poeții au fost cei alungați dincetate, ci criticii literari / It Was not the Poets, but the Literary Critics, who Were SentAway from the Ideal City ‒ Andreea Mironescu, Sensul și tragedia criticii literare/ The Sense and the Tragedy of Literary Criticism ‒ Bogdan Crețu, Critica literarăactuală– de la foiletonul impresionist la construcție / Present Day LiteraryCriticim - From Impressionistic Installments to a Sound Construction ‒ AlexandruMatei, Metaliteratura 2. 0. / Meta-literature 2.0. ‒ Laurențiu Malomfălean, De lacronică la acută literară / From Literary Chronicles to Accute Response ‒ ȘerbanAxinte, La fel ca în viață, în bibliotecă avem de-a face tot cu noi înșine / Just Likein Real life, in the Library We Have Face Ourselves ‒ Doris Mironescu, Istoricism,receptare, metacritică / Historicism, Critical Reception, Meta-Criticism ‒ CaiusDobrescu, Critica literară, ca discurs al înțelepciunii / Literary Criticism as a Type of Wisdom Discourse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41

COMENTARIIDana LIZAC: Eminescu, Heliade şi Creangă, actori în Călin (file din poveste) (III)

Mihai Eminescu, Ion Heliade Rădulescu and Ion Creangă, as actors in Eminescu’s poem Călin (Pages from a Fairy Tale) (III) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale sculptoruluiConstantin BRÂNCUŞI

(1876-1957)

Page 5: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

3

Fragmentecritice

Eugen SIMIONMihail Kogălniceanu,

filosof al bunului simţ, un geniu al chibzuinţei (II)

Cea de a doua parte a studiului consacrat lui Mihail Kogălniceanu evidențiază meritele acestuiaîntr-un domeniu aflat la începturi: critica literară. În privința ei, autorul trebuie considerat unîndrumător literar capabil să orienteze gustul public în sfera culturii. Nu ezită să vorbească și dinperspectiva acestor preocupări despre necesitatea de a se crea o literatură naţională, despre păcatultraducerilor și mania imitaţiilor. Analizele făcute de Kogălniceanu unora dintre operele contempo-rane cu el vin în sprijinul ideilor de mai sus. Stilul său este ferm şi tăios, anunțând un polemistsuperior ironic şi nemilos, în aceeași manieră în care se va exprima și Titu Maiorescu, fapt care arconfirma teoria lui G. Ibrăileanu, despre nașterea spiritului critic în Moldova. Acestor reale calitățili se adaugă moralistul Kogălniceanu.Cuvinte-cheie: Kogălniceanu, spirit critic, polemică, morală, cultură.

The second part of the essay dedicated to Mihail Kogălniceanu deals with his merits in a disciplinethat was still in its infancy: litarary criticism. In his view, the autor must be regarded as a literaryadviser, able to give the reading public a sense of direction in the realm of culture. Kogălniceanunever tires of asserting the need to build a national literature, or of pointing the finger to the criminalinflation of translated texts and the imitation mania. His judgement of contemporary books and lite-rary works is grounded in these convictions. His style is bold and sharp, anticipating the superior,ironic and ruthless polemicist of later years. Titu Maiorescu will use a similar manner of expression- and that might support G. Ibrăileanu’s theory about Moldova as the birthplace of the critical spiritin Romanian culture. Besides his other merits, Kogălniceanu is a genuine moralist.

Keywords: Kogălniceanu, critical spirit, polemics, ethics, culture.

Abstract

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Secției de Filologie şi Literatură, directorul Institutuluide Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology andLiterature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e-mail:[email protected].

Critica literară propriu-zisă Kogălnicea -nu n-a făcut decât în rare ocazii. A făcut, înschimb, după cum s-a putut remarca dincomentariile anterioare, critică de îndruma-re culturală generală, fiind din acest punctde vedere un fondator în Moldova, alături,poate, de Heliade Rădulescu în Valahia. Îlputem considera, aşadar, un critic cultural,speţă răspândită şi necesară în orice ţarăcivilizată. Criticul cultural este un fel debun dispecer în literatură, semnalează feno-

menele importante, aduce informaţii utiledin alte culturi, face biografie sumară, înfine, dacă are simţ politic just şi simţ vizio-nar (deget de lumină) poate orienta gustulpublic şi politica unei naţii în sfera culturii.În epocile de tranziţie şi de afirmare a naţiu-nii, cum este aceea în care trăieşte Kogălni -ceanu, rolul criticului cultural se asociazăcu acela al pedagogului naţional. Este, sămai spunem o dată, cazul lui MihailKogălniceanu, care a făcut politică activă şi,

Page 6: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

4

Eugen Simion

în viaţa intelectuală, a îmbrăţişat mai multedomenii. Din lecturile amintite în scrisori,nu remarcăm ca, printre ele, să fie şi cărţi decritică literară sau estetică. Era, totuşi, lacurent cu această disciplină ce lua acum, înFranţa, un nou avânt, din moment ce, amreţinut, în articolele de la începutul anilor’40 stabileşte deja un cod de reguli.Kogălniceanu este, în fond, contemporan cuSainte-Beuve, dar, după cât ne dăm seamanu pare a fi auzit de el. Oricum, în condiţiileliteraturii noastre, nu poate deveni la 1840un cronicar de luni. Nu are nici unde şi nici cesă comenteze. Viaţa lui A. Hrisoverghi din1843 este o evocare (reconstituire) frumoa-să, dar departe de exigenţele şi ale biografieicritice moderne şi ale criticii propriu-zise.

Este, cum zice autorul, o „eschisă” biografi-că presărată cu reflecţii morale şi cu judecăţicritice destul de severe, deşi poetul îi estesimpatic şi destinul lui tragic îl copleşeşte.Articolul critic este pentru Kogălniceanu unprilej de repeta fantasmele şi principiilesale. Nu ezită să le introducă: vorbeşte şiaici despre necesitatea de a crea o literaturănaţională, despre păcatul traducerilorproaste, despre mania imitaţiilor... Nouăeste, în eschisa citată, ironizarea mitologis-mului în poezie, moda – după vorba lui – a„mitologiei părăginite”: „la fieştecare rândal compunerilor din vremea aceea nugăseşti decât muze şi iar muze”... Nu treceneobservat, apoi, darul de portretist alîndrumătorului... Iată chipul acestui tânăr

Page 7: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

5

Mihail Kogălniceanu (II)

mort la 26 de ani ca André Chenier: „Aşamuri, de-abia de 26 de ani, acest tânăr favo-rit al muzelor, rădicat prea devreme veacu-lui, pre care, negreşit că viind dintr-o vârstămai coaptă, l-ar fi îmbogăţit şi strălucit cuproducţiile gemului său. El era de o talienaltă, bine proporţionată; figura sa smolităera frumosă şi bărbătească; fizionomia saatât de expresivă, încât dacă o vedea cinevao dată, nu o mai putea uita; înfăţoşarea saera slobodă şi plăcută. însuşirile inimii nu-ierau în nimica mai jos decât ale trupului.Patria o iubea mai mult decât viaţa; ideilesale erau liberale şi potrivite cu veacul; pre-judecăţile nu l-au avut niciodată de parti-zan. Sufletul său era îndurător si deschis latoate întipăririle nobile; si pentru prietiniisăi, el era de miere, cum zice un proverbromânesc. Părerile noastre de rău că l-ampierdut, cu atâta trebuie să fie mai mari, cucât vedem în ce lipsa se află patria noastrăde bărbaţi cu însuşirile lui.”

În fine, după ce face istoria familiei şiistoria epocii în care a trăit tânărul poet edu-cat de „nenorocirea” ce l-a lovit (boli, nes-fârşitele procese de familie), cu alte vorbe:după ce Kogălniceanu face critică biograficăfără să ştie, criticul trece la analiza versuri-lor. Analizează, de exemplu, Oda ruinelorCetăţii Neamţului, din 1834, şi găseşte că ver-surile sunt frumoase şi energice. Din neferi-cire, versurile citate nu sunt nici frumoaseestetic, nici energice în vreun fel oarecare.Mai elocvent este criticul când vorbeşte deHrisoverghi ca geniu al iubirii, erou prero-mantic în maniera eroilor lui Byron, pe careKogălniceanu îl şi citează. Din versuri, eldeduce sufletul înalt al versificatorului şi,din nou, chipul său fizic înamorat şi sublim.Această traducere directă a poeziei nu estedeloc convingătoare, desigur, dar portretulbyronian ce urmează este, în sine, notabil,scris cu însufleţire lirică, dovadă că omulbunei rânduieli are sensibilitate şi are şitalent de expresie:

„El era tînăr, frumos, avea tot ce poateplace unei femei, socotea că avea încă multezile de trăit; toate aceste îi pot sluji de dez-vinovăţire, pentru că conteni de a lucra pen-tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai luăcondeiul în mînă, aceasta o făcu numai pen-

tru ca să slăvească pre aceea care-i realizasetoate voluptăţile ce visase în nopţile sale detînăr. Viaţa noastră este atît de scurtă, atît demonotonă, atît de plină de supărări şi denecazuri, încît cînd ni se înfăţoşază unminut de fericire, ar li o nebunie pentru noidacă l-am lăsa să treacă, fără să ne bucurămde dînsul. Inima lui Hrisoverghi era plinăde iluzii, precum sufletul îi era plin de poe-zie; şi precum el era adevărat poet, asemineera şi adevărat simţitor. Cînd el iubea, iubeadin toate puterile sufletului, şi lumea pentrudînsul se măr ginea în amoreza sa. Amorulnou ce simţi fu mai ales hotărîtor pentrudînsul; această plăcută şi misterioasă legă-tură avu o prea mare înrîurire asupra vieţiisale, ca să o putem trece subt tăcere, fărăînsă a o dezvăli mai mult decît o iartă cuvi-inţa. Era o femeie tînără, frumoasă, cu oînchipuire vie, ce-şi păstrasă încă toate ilu-ziile copilăriei sale şi care, tremurînd lacuvintele de foc a tînărului poet, îi răspun-sesă: iubeşte-mă, fii norocit; fă-ţi un numestrălucit între oameni, ca să mă acoperi şipre mine cu slava ta. Hrisoverghi află idea-lul eroinelor ce văzuse în Byron, Dumas şiîn atîţa romancieri; el cîştigă un suflet ca să-i înţăleagă sufletul, o inimă pentru inima sa,o stea pentru orizonul său. El uită dar tot,slavă, cinstiri, viitor, ca să trăiască numaipentru iubita sa.”

La sfârşitul acestei schiţe, criticul îşiaminteşte că trebuie să dea şi o judecată devaloare despre aceste „ţăndări de pietrescumpe” şi, dând, află în ele semne de îndo-ială:

„Negreşit că criticii vor găsi ades ideearău înfăţoşată, noima neînţăleasă, expresiilenu prea alese, rima rău păzită. Noi singurimărturisim că privim aceste poezii nu camodeluri de perfecţie, ci numai ca o dovadăcă tînărul avea geniu şi ca o prubă de ce arfi putut face, dacă nu l-ar fi răpit moarteaaşa de timpuriu; căci, înainte de toate, tre-buie gîndit că ei n-a petrecut din carieraomenească decît vrîsta patimilor.”

Mai înainte (în „Arhiva românească”,vol. I, 1841), Kogălniceanu publicase unarticol despre Gheorghie [sic] Şincai, lău-dându-l, fireşte. Numeşte Hronica Românilor„un monument măreţ”, dar când este să

Page 8: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

spună ceva despre el, spune că nu găseştecuvintele necesare (“este un lucru atât demare, atât de preţios, încât cuvintele îmi lip-sesc pentru a-mi arăta mirarea”). Alte inter-venţii în presă, ca şi discursurile lui laAcademia Română, unde a fost primit în1868 şi, în două rânduri, a fost ales preşe-dinte, sunt de ordin strict cultural, cu idei,sfaturi folositoare. În 1891, criticul culturalşi omul politic de mare prestigiu ţine un dis-curs biografic în care îşi reconstituie traseulsău în istorie şi izbânzile acţiunii sale politi-ce şi intelectuale.

*Revenind la întemeietorul criticii cultu-

rale, trebuie să remarcăm talentul lui pole-mic. Spiritul de bună rânduială, reformistulcare chibzuieşte bine înnoirile şi reprimă,din acţiunea lui, graba şi zarva, nu estedeloc blând, domol când este vorba de ideişi de atingerile morale ce i se aduc.Redactorul responsabil de la „Gazeta deTransilvania” răspunde grosolan la o criticăformulată în mod cuviincios şi, iritat, darîntr-un stil demn, fără atac la persoană,Kogălniceanu îi aplică în „România litera-ră” (16 aprilie-23 aprilie 1855) o corecţiuneseveră. Întrucât nefericitul redactor semnea-ză insultele cu pseudonimul „Român bun”,istoricul, care nu acceptă asemenea laşităţiascunse, îi dă mai întâi o lecţie morală:

„Înainte de toate îmi vei da voie ca încontra calificaţiei de roman bun să protestez.Român bun este acela care sprijină cunumele seu aceea ce scrie, fie atacînd, fieapărîndu-se. Român bun nu poate fi acelacare se ascunde în tufe şi de acolo, mişeleş-te, aruncă tină asupra trecătorilor. Judecatace am purtat-o asupra foiei d-tale am iscălit-o cu numele meu; şi negreşit că, atunce cîndm-am hotărît a critica pre alţii, m-am şi pre-gătit a fi şi eu contracriticat. Însă pre cît ata-cul meu a fost loial, mărginit în regulilebunei-cuviinţe; ferindu-ţi persoana, am fostşi sunt în dreptate de a cere de la d-taaceeaşi reciprocitate. Altmintrele nici eştidemn de a ţine pana publiciştilor în mînă,nici meriţi ca să fi tratat ca publicist.Dumniata, în loc de a mă întimpina făţiş,adică cu francheţa ce se cere neapărat de la

un bărbat care, puindu-se în fruntea unuijurnal, prin aceasta însuşi afişează pretenţiade a fi povăţuitorul opiniei publice, dum-niata, zic, ai recurs la un anonim, plăsmuitpoate de însuşi dumniata, o fiinţă imagina-ră, a căriia nu-i cunosc nici antecedentele,nici meritele cătră ţeară şi literatură, pentruca lumea să fie datoare de a-i recunoaştecalificaţia ce-i place de a-şi da din autori -tatea sa privată, adică de român bun. Cu unasemine român bun, poate, dar ascuns întufe, vei afla, dar, de cuviinţă ca să nu întruîn luptă. În timpul de mijloc asemine luptă-tori carii lovia cu viziera peste ochi, fără a-şiarăta mai întîi faţa şi numele, se respingeadin arena onorului şi se numeau chevaliersfélons. Însă articolul unui asemine cavalerrău l-ai priimit în coloanele foiei d-tale,dumniata, domnule Iacob Murăşianu, re -dactor respunzător a Gazetei de Transilvania,d-ta, dar, ai a-mi respunde pentru acest arti-col, fabricat nu în Ungaria, ci în oficina d-tale. Cu d-ta, dar, am a face şi cătră d-ta măşi adresez. Am zis, domnule, că apreciaţiamea asupra jurnalismului românesc n-aavut de ţel de a tămîia pre d.d. redactori şide a le adresa complimentele vulpei cătrăcorb. N-am trebuinţă de caşul d-voastră, mi-am rostit, dar, franc opinia, şi despre Timpu,şi despre Gazeta de Moldavia, şi despreTelegraf, şi despre Vestitor, ca şi despre foaiad-tale. Dacă am fost indulgent am fost pen-tru j d-ta, căci aş fi trebuit să zic multe, tocmaacele ce am tăcut. Dacă am fost aspru, am fostpentru redactorii Zimbrului şi a Gazetei deMoldavia, foi care se găsesc în împregiurărimult mai grele decît jurnalul d-tale.Redactorii pentru care am fost aspru – deşidrept – nu s-au mîniat asupră-mi, chiar aceicătră care mi-ar fi fost iertat de a fi indul-gent, spre esemplu: decanul jurnaliştilor şi aliteraţilor noştri, acela care a fundat înMoldova cea întîi tipografie sistematică şicea întîi foaie periodică, pre care o povăţu-ieşte de 28 de ani, care a povăţuit ani întregişcoalele noastre naţionale, care ne-a dat celeîntîi cărţi elementare, care a rechemat laviaţă prin poezie, prin pictură, prin des-crieri istorice figurile uitate a vechilor noştridomni şi eroi, a căruia nume îl găsim întoate începuturile culturale, intelectuale şi

6

Eugen Simion

Page 9: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

industriale a Moldovei; cu toate defectelesale, campion neobosit al inteligenţei întimp de giumătate de secol. Şi totuşi bărba-tul acesta, G. Asachi, nu mi-a vroit reu pen-tru critica mea, pentru că ştie de mult căpreţuiesc adevărul, pentru că ştie că apre-ciaţia ce am făcut despre Gazeta deMoldova nu-i împuţinează în nimica meri-tele ce şi-au dobîndit în istoria începutuluiliteraturei româneşti.”şi, după ce noţiunea de român bun este lă -mu rită, polemistul se îndreaptă spre celcare se dovedeşte a nu fi deloc „un bărbatde bine şi de elocuinţă”, adică un român cuadevărat bun, moral, responsabil, intero-gându-l scurt, fără inutile, acum, menaja-mente:

„Cine eşti, domnule Murăşianu? Caresunt până acum meritele d-tale în literaturaromânească, unde sunt precioasele dumita-le scrieri? Numeşte-mi jertfele ce ai făcut,luptele ce ai sprijinit, prigonirile ce ai sufe-rit, pentru ca să fii singur mai presus de cri-tică, pentru ca să pretinzi ca noi, jurna lişti şipublic, să primim Gazeta d-tale ca un noudecalog dat noua spre mu[l]tă închinăciunedin munţii Braşovului? Capitele cele maimari al Europei, geniile cele mai strelucite,publiciştii cei mai însemnaţi recunosc auto-ritatea criticei şi d-ta, de-abia neofit în jurna-lismul românesc, nu! Pentru că am zis căGazeta de Transilvania este în decadinţă, ţi-am jignit orgoliul! Inde irae! Dar vina meaeste dacă în oara cînd Bariţ ţi-a trecut Gazetanu ţi-a trecut şi capacitatea sa?”şi, după această întrebare retorică devasta-toare, Kogălniceanu îşi atacă direct adversa-rul ascuns sub pseudonim, dovedind inca-pacitatea lui intelectuală şi morală. Un stilde a polemiza fără patimă şi fără „ingiurii”,rece şi tăios, menit să descalifice total ţinta:„Vina mea este dacă Bariţ, retrăgîndu-se dinredacţie, şi-a aninat pana atît de sus, încît d-ta cu toate acăţăturile n-ai putut a o agiun-ge? Dacă aş fi căutat numai interesul meuprivat, ţelul ce atribuiezi articolului meu,interesul meu privat ar fi fost, domnuleMurăşianu, ca să te înalţ la ceruri; căciatunci negreşit că m-ai fi resplătit, dîndu-mişi mie, după obiceiu, unul din acele decrete

de imortalitate cu care, în coloanele d-tale,eşti atît de generos cătră toţi acei ce-ţi adre-sează vreun compliment. Mă înţelegi, dom-nule redactor. À bon entendeur salut, zicefrancezul. Eu, domnule, am preferat adevă-rul laudelor d-tale. Am plătit tributul cuve-nit unor publicişti ca Eliad, Murgu,Maiorescu, Bariţ, C. Roset, Bălcescu etc. Amdovedit că ştiu a fi drept şi a da fără interesprivat fiecăruia ce i se cuvine. Suum cuique,spre a mă sluji de o espresie întrebuinţată şide d-ta; căci unii din aceştia sunt morţi, alţisunt proscrişi şi niciunul dintre ei nu maiare în dispoziţia sa vreun organ a publicită-ţii, pentru ca să pot aştepta de la dînşii reci-procitatea camaraderiei. Că nu te-am pus şipre d-ta în numărul acestor publicişti, vezi,domnule, că nu interesul meu privat estevina, ce meritul d-tale, pre care, în ignoranţamea, mărturisesc că nu-l pot preţui încă.”

În fine, pentru că „bunul român” îi nega-se obiectivitatea şi simţământul naţional,Kogălniceanu dă semne de indignare şi seapără, fără să facă, totuşi, caz de persoanalui. El pune chestiunea principial, în planulideilor:

„De la 1838, cînd am lăsat băncile univer-sităţei din Berlin, sunt trecuţi şeptesprezeceani. În tot acest timp, cu mici întrerupţii, amfost în arena presii. Te defiez, domnule, şipre toţi românii cei buni a d-tale, ca, în toatescrierile ce ca editor, ca redactor şi ca autoram publicat – şi ele sunt în destul de nume-roase –, să-mi arătaţi un singur pasagiu, osingură linie în care să nu resufle simţimîn-tul cel mai curat a libertăţii şi a naţionalităţiiromâneşti, ura despotismului şi a privi -legiilor de caste – cu toate că mă numeştiaristocrat –, interesul cel mai viu pentruluminarea şi chemarea la viaţa publică a cla-selor neîndrituite şi asuprite, într-un cuvîntamorul ţerei şi progresului!”

Murăşianu, ca bun român, i-a răspuns,bineînţeles, lui Kogălniceanu, într-o notiţăsemnată R. (Redactorul), apoi cu un articolmai dezvoltat, aducându-i lui Kogălniceanuînvinuiri numeroase. Răspuns mediocru,fără idei şi fără prestanţa expresiei.

Kogălniceanu răspunde şi altora, în ace-laşi stil ferm şi tăios ce anunţă stilul polemicsuperior ironic şi nemilos al lui Maiorescu.

7

Mihail Kogălniceanu (II)

Page 10: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Dovadă că spiritul critic s-a născut, într-ade-văr, la Moldova. Ia apărarea, într-un rând(“România literară”, 22 ianuarie 1855)1femeilor moldovene împotriva lui G. Sioncare, într-un articol din „Timpul” (nr. 4, 30decembrie 1854) , le arătase „neiscusinţa”.Conu Mihai este indignat de aceste nedrep-te mustrări. Îşi ţine, totuşi, firea, nu dă dru-mul haotic supărării sale. O pune în frazeîntristate, decente şi limpezi. Dl Sion este unpoet şi un prieten. Istoricul, cu o experienţămare de viaţă şi cu înţelepciunea vârsteisale (are, acum, aproape 40 de ani) îl ceartăcu blândeţe:

„Nimic mai nedrept, mai arogant şi maipuţin nemeritat decît învinovăţirile d-saleSion! Femeia este încă cea mai nobilă partedin societatea noastră, ea întrece cu mult pebărbaţi. Pentru ce, dar, d-lui din excepţii săfacă regulă? pentru ce în acest articol, precare, dacă nu l-ar fi iscălit, nici am putecrede că este a lui G. Sion, atît de mult sedeosebeşte, şi prin idei, şi prin stil, de scrie-rile sale de mai înainte! pentru ce în acestarticol, adaog, să mustre atît de aspru gene-raţia de faţă? Şi chiar drepte să fie mustrări-le sale, este acum timpul de a dezvăli stră-inilor, tocmai în acest moment grav şi criticpentru viitorul terii, metehnele noastre?Socoate d-lui că cu aceasta ne-ar face mairecomandabili? D-lui, ca poet, nu şi-ar putealege alte sujeturi mai potrivite sau socoatecă femeile moldovene sunt responsabile denenorocirile sale amoroase? – G. Sion erapînă acum, şi ca poet şi ca caracter, unul dintinerii cei mai bine văzuţi în Iaşi. Articolulseu, care este nu numai o neiscusinţă, dar şio vină lèse-moralité, a jicnit coardele cele maidelicate a unei naţii, lovind-o în onorul mame-lor, soţiilor şi a fiicelor. Cu adevărată întrista-re mă văd silit de adresa unui prieten şipoet ce-1 iubesc aceste linii, foarte blînde,potrivindu-le cu nemulţemirea generală cea produs şi de care sunt sigur că d. Sion s-aşi încredinţat, atît prin reclamaţiile ce a tre-buit să pri mească şi de-a dreptul, cît şi prinacele ce s-au trimis redacţiei Timpului.”

8

Eugen Simion

1 Apud: Opere, I, 1974, ediţie Dan Simonescu.

Page 11: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

şi trage la urmă o concluzie despre driturileşi datoriile jurnalismului românesc: să for-meze „nu numai educaţia noastră politică,dar încă de a ne cultiva natura morală, înte-meind nobile credinţe, dezvoltând în inimi-le noastre simtimentul frumosului şi a onestu-lui şi fiind în toate apărătorul şi sprijinitorulbunelor moravuri”2.

După cum se poate constata, luiKogălniceanu îi plac două lucruri: să punăîn chestiune (problemă, temă) un subiectmai general – aici este vorba de jurnalismuldin Principate – şi, al doilea, să stabilească,din cercetarea cazurilor individuale, o regu-lă, un cod de funcţionare o lege – se spuneazi – deontologică), un tip ideal de compor-tament. În cazul de faţă el sugerează un codmoral al jurnalismului, după ce, încă din1840-1843, formulase un număr de regulipentru critica literară. Toate acestea se potri-vesc şi cu modul lui de a fi (echilibrat şi sfă-tos) şi cu gândirea lui constructivă, creatoa-re, ordonatoare. Este gândirea, tempera-mentul şi talentul unui spirit moralist şi, înbună parte – cum voi dovedi mai departe –,moralizator, specific naturilor întemeietoa-re. Căci, indiscutabil, Kogălniceanu este înviaţa noastră politică şi culturală o naturăîntemeietoare şi un spirit stabilizator.

Dar să revenim la temele şi stilul pamfle-tismului. Polemica amicală cu G. Sion, carejignise prin reflecţiile lui din „Timpul”onoarea şi frumuseţea femeilor moldoven-ce, are o urmare mai puţin amicală.Numitul Ghiorghi Sion îi răspunde, numai-decât, în „Patria” (1855), într-un stil agresiv,numindu-l avocatul unei cauze pierdute şidându-i sfaturi necuviincioase. Îl numeşte,pentru a-l discredita complet, „pamfletist” .Iritat de obrăznicia şi violenţa de acum aamicului, Kogălniceanu îi răspunde cum secuvine în articolul Răspunsul unui pamfletistcătre un moralist, dând mai întâi largi extrasedin epistola în discuţie. Îl ia, apoi, în derâde-re pe noul caton moldav care, citând dinVoltaire, Molière etc. şi comparându-se cuei, mustră şi el femeile din ţara lui... Stilul

este, aici, profund ironic, fără politeţurigazetăreşti, direct şi precis, dar fără necuvi-inţe. Sion este ridiculizat, întâi, de propriileinepţii, citate copios de pamfletist şi, apoi,este strivit de comentariile acide ale pamfle-tarului, care-şi apără demn onoarea.Fragmentele citate din epistola lui Sionsunt, într-adevăr, burleşti şi, comentându-le, lui Kogălniceanu nu-i este deloc greu căautorul lor este mai mult decât „un apostatla buna cuviinţă”, este opera unui om fărăiscusinţă şi experienţă, fără personalitate. Ela scris un articol „serac de idei, în care aro-ganţa ţine loc talentului, ignoranţa pe acel alcunoştinţelor, trivialitatea locul stilului”...Spiritul cumpănit al lui Kogălniceanu îşivarsă, acum, mânia în fraze ce ard ca o lavăîncinsă... Deşi se apără că nu este „pamfle-tist” replica lui dovedeşte în sens pozitiv căpoate fi, când apără – cu fermă cuviinţă – ocauză justă.

*Am amintit mai sus de talentul de mora-

list al lui Kogălniceanu într-o generaţie inte-resată, în genere, de acest gen. Moralist saumoralizator? Dacă acceptăm că diferenţadintre un moralist şi un spirit moralizator esteaceea că cel dintâi nu face decât să pună îndiscuţie regulele morale şi să facă o literaturăa comportamentului moral, atunci putemzice că cel de al doilea vrea să facă legimorale şi să impună un cod moral în socie-tate. Cel dintâi (moralistul) se ocupă cu pre-cădere de morala omului sub aspect filoso-fic şi psihologic, cel de al doilea vede indivi-dul social şi vrea să corecteze morala socie-tăţii, având ca puncte de reper fie o moralădeja existentă, acceptată (morala colectivă,înţelepciunea veche), fie un nou modelmoral (morala civilizaţiei occidentale încazul pe care-l discutăm) ce se confruntă cuo bună parte din morala tradiţională. Avemşi în acest domeniu, la 1840-1860, tradiţiona-liştii şi progresiştii noştri. Kogălniceanu esteun progresist (un modernist) care vrea săîmpace tradiţia bună, sănătoasă, înţeleaptă,cu noutatea utilă, respingând extremele.

9

Mihail Kogălniceanu (II)

2 Jurnalismul românesc în 1855, apud: Mihail Kogălniceanu, Opere, I, text stabilit, studiu introductiv, noteşi comentarii de Dan Simonescu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1974.

Page 12: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Iubeşte, respectă, admite, altfel spus, tradi-ţia ce ne reprezintă ca naţie şi respinge con-stant, după cum s-a putut constata, poziţiareacţionară faţă de tradiţie şi faţă de pro-gres, după cum, primind formele civilizaţieimoderne, respinge categoric, ca personajulStihescu din fiziologia provincialului, exce-sele, dezmăţul civilizaţiei occidentale. Este,nu încape îndoială, un moralizator, unpedagog social şi aspiră să fie – prin progra-mele succesive pe care le elaborează – unpedagog, un educator al naţiunii sale.Filosoful Noica i-ar fi zis: un antrenor moralşi spiritual.

Mă uit pe un eseu dedicat secoluluimoraliştilor3 şi deduc că termenul de mora-list nu exista pe vremea lui Montaigne,Pascal, La Rochefoucauld... În 1690 esteadmis cu un sens strict normativ: „autorcare învaţă să conducă viaţa şi acţiunilesa-le”. Mai târziu, în 1792, în DicţionarulAcademiei, moralistul este definit ca un scrii-tor care „traite des moeurs”. Este limpedecă, în primul caz, moralistul este identificatca moralizatorul, pedagogul, cel care spunece-i bine şi ce-i rău, iar în al doilea, scriitorulcare reflectează asupra moravurilor estenumit cum trebuie şi cu înţelesul pe care l-apreluat modernitatea.

În cultura română, moraliştii sunt, maitoţi (de la Miron Costin la Kogălniceanu,trecând prin Cantemir – primul şi, cu ade-vărat, marele nostru scriitor moralist!) spiri-te moralizatoare şi, numai în parte, înmomentele lor de graţie, moralişti, spiritespeculative, observatori fini ai moravurilor.Spiritul românesc are vocaţie în acest sensaşa încât, într-o istorie a literaturii, trebuiesă rezervăm un capitol special acestorautori, unii vestiţi, alţii mai puţin cunoscuţi,care examinează moravurile româneşti şireflectează asupra lor.

Vocaţia principală a lui Kogălniceanueste aceea, cum am zis, de pedagog, sfătui-tor, îndrumător al naţiei, adică de moraliza-tor. Un moralizator care vrea să reformezesocietatea şi moravurile ei, dar nu în chipradical şi cu mare grabă, pentru a nu strica

tradiţiile sănătoase, temeinice şi, de bunăseamă, pentru a nu sminti omul românesc.Este, vom constata, un reformist moderat şiîn privinţa moralei individuale şi colective.El predică iscusinţa şi ceartă neiscusinţa, cumface în polemica lui cu G. Sion. Când vor-beşte de jurnalismul din epoca lui (1855)cere ca el să cultive „natura morală”, „nobi-lele credinţe” – am reţinut – sentimentul„onestului”. Omul onest, chibzuit, echilibrat,cu tact, omul de bine – pe scurt – este idealullui uman. Pe acesta vrea să-l educe şi să-lformeze ca bun cetăţean al naţiei. În 1845scrie în „Calendar despre poporul româ-nesc” despre civilizaţie şi o defineşte ca„adunarea împreună a izbânzilor ştiinţificeşi a izbânzilor politice”. Este, se înţelege, departea civilizaţiei, doreşte ca ea să se întindăpe pământul românesc, dar nu uită să atra-gă atenţia asupra „prisosului de civilizaţie”,adică asupra exceselor ei. Civilizaţia sebazează, aşadar, pe dreptate şi scopul ei estesă formeze un cetăţean responsabil, cu dri-turi, dar şi cu datorii. Moralistul moldo-vean, trecut prin şcolile europene, vrea săarmonizeze şi pe acest teren legile propăşi-rii cu legile pământului:

„Din aceasta, cea întîi consecuenţie ceurmează este că, oricare să fie propă şirileomului în arte, în ştiinţe, în industrie, dacăel nu-şi izbândeşte driturile sale, ca cetăţan,civilizaţia nu este deplină; a doua consecu-enţie este că, cu cît se măreşte numărul cetă-ţenilor chemaţi la împărţeala comună a dri-turilor sociale, cu atîta se lărgeşte cerculcivilizaţiei. Se poate deci încredinţa, cu toatăsiguranţia, că ideea civilizatriţă care dom-neşte pe toate celelalte este ideea care chea-mă pre toţi oamenii să vie să ieie loc înmarea obştime socială, în alte cuvinte, ideeacă toţi trebuie să fie deopotrivă. Nu ne va fi,dar, greu de a răspinge acea zicere banală căstaturile pier prin exces, adecă prisos decivilizaţie. Pentru acei care nu văd în civili-zaţie decît luxul şi viţiurile luxului, acestparadox poate să aibă ceva logică, numai căgreşesc nevrojnd a cunoaşte principul civili-

10

Eugen Simion

3 Bérenegère Parmentier, Le siècle de moralistes, Éditions du Seuil, 2000.

Page 13: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

zaţiei şi prin aceasta se înşeală şi asupraurmărilor ei. Precum am înţeles-o şi am ară-tat-o, civilizaţia se razimă pe dreptate; nicio-dată însă stat n-au pierit prin prisos dedreptate. Pururea, dinpotrivă, cădereaimperiilor au fost precedată de vreo marestrimbătate, care de mai înainte dezvinovă-ţia pre Pronie şi făcea neapărată o cumplităpedeapsă.”

Tot atunci şi tot acolo (“Calendarul pen-tru poporul românesc”, 1945-1846, şi înAlbum istoric şi literar) prelucrează, dupăBalzac, câteva pagini din Fiziologia căsătorieişi dă la urmă Catihisul căsătoriei, din care lec-torul moldav, om din răsăritul Europei, aflăcă „căsătoria este o ştiinţă” şi că el nu sepoate însura „înainte de a învăţa anatomiaşi a diseca cel puţin o femeie”. Primeşte şialte sfaturi, mai fine, cum ar fi acela că„femeia cea mai virtuoasă poate să fie şi ceamai voluptoasă” sau că „femeia cea mai vir-tuoasă poate să fie neruşinoasă (indecentă)fără să ştie”. Chiar dacă este doar un prelu-crător, nu un autor original, admiratorul luiBalzac (îl numeşte „un bărbat de geniu”,„omul cel mai gras din Franţa”) se foloseştede o scriere celebră din Occident pentru atransmite cititorilor săi propriile vederi asu-pra femeii şi a instituţiei căsătoriei. Heliadevede în familie un templu sacru, un simbolceresc, Kogălniceanu – cu opera lui Balzacîn faţă – socoteşte căsătoria, s-a văzut, o şti-inţă. Voise, dar, să ofere un manual de ini-ţiere şi un bun comportament în această şti-inţă despre amorezi şi despre femeia ce tre-buie găsită, scrie el în argumentul ce prece-de textul din Calendar – „cât se poate maimultă vreme depărtată de acest duşman alodihnii gospodăreşti”. Prima regulă este, sănu uităm, că „a vorbi de amor este a faceamor”şi că „un amorez învaţă unei femeitot ce bărbatul ei i-au ascuns”...

Kogălniceanu nu este interesat, evident,numai de amor şi fiziologia căsătoriei.Cineva a strâns într-o carte cugetările,reflecţiile sale4 şi le-a grupat tematic. Cândle citim la rând, se confirmă ceea ce obser-

vam mai înainte: Kogălniceanu este intere-sat de toate domeniile – de la proprietate,agricultură şi industrie la adevăr şi progre-sul spiritului. Ca natură interioară şi stil dea merita este, negreşit, un moralizator eva-dat, din când în când, în reveriile şi fineţilespeculative ale unui moralist cultivat şimăsurat în toate. Un înţelept, în felul său,care vine de departe, din vechime şi încear-că să se adapteze, fără complexe şi fără să segrăbească, timpului său. Adresându-se luiCuza, la ridicarea acestuia pe tronulMoldovei, îl sfătuieşte în limbajul cronicari-lor să ţină urechea „deschisă la adevăr şiînchisă la minciună şi linguşire”. Preţuieşteamorul, considerându-l, într-un rând, „ceamai nobilă din toate pasiunile”pentru că„însufleţeşte omul şi geniul” şi dă idei decinste şi slavă”. Pentru că românii se vaitădes şi au obiceiul prost să cultive dispera-rea, Kogălniceanu vine şi le spune că româ-nii au fost deseori biruiţi în războaie, darniciodată n-au fost puşi la pământ, adicăzdrobiţi. Ei vor trăi ca oameni civilizaţi,„numai având oameni luminaţi, numaicând [vor] deveni o Atenă”. În plan social,vede stabilitatea naţiei prin „stabilitateaobştelor săteşti”. Acceptă dreptul creştinu-lui de a critica guvernul şi crede că „cea din-tâi dorinţă a fiecărui popor este dreptul de afi”, apoi:

„societatea nu are dreptul a lua aceea cenu poate lua”

....................................................................... „când sabia e trasă, drepturile se dau

deoparte”....................................................................... „existenţa statului român depinde în

parte de şcolile noastre”dar şi

„o adunare fără femei este ca o grădinăfără flori, ca un bărbat fără barbă şi musteţi,ca o zi fără soare [... ] ca versuri fără poezie”etc.

Moderaţia este un principiu, un stil cetrebuie aplicat şi în spaţiul plăcerilor, e de

11

Mihail Kogălniceanu (II)

4 Mihail Kogălniceanu, Reflecţii, antologie de D. D. Pîrvulescu, Editura Albatros, 1988.

Page 14: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

părere Kogălniceanu. De pildă, geniul unuibărbat constă în „a întrebuinţa cu iscusinţănuanţele plăcerii”. Când bărbaţii se ocupăde politica ţării, să facă bine şi să fie înţe-lepţi, căci spune:

„înţelepciunea cea mai simplă cere să nune nătângim, ci din contră să ne folosim deexperienţa altor ţări”şi

„să ştim cu toţii că, spre a fi demni delibertate, trebuie mai întâi să o respectăm înalţii; că spre a putea dobândi drepturi nutrebuie mai întâi să le rădicăm altora”în fine, revenind la plăceri:

„când două fiinţe sunt unite prin plăcere,toate cuvinţile sociale dorm”şi la autoritate, ordine, la exerciţiul puterii,Kogălniceanu mărturiseşte în 1882:

„a fi autoritar nu este a fi fără inimă, fărămilă pentru ţară”ori:

„puterea nu stă de a lovit tare şi des, darde a lovi drept”şi, mai departe:

„moderaţiunea [... ] nu este o dovadă deslăbiciune, din contră, este o calitate mare, opodoabă a forţei care o caracterizează şi careeste temelia puterii”.

Sunt şi altele (în parte le-am citat încomentariile din acest capitol), sfaturi folo-sitoare, cugetări drepte, făcute de un omcare a văzut multe şi cum scrie el, într-unloc, ţine cu ţara, se pune în slujba ei.Kogălniceanu este, negreşit, un patriot, unluptător, vrea binele şi, vrând progresul, nuse sfieşte să meargă, când trebuie, pe dru-muri bătute, adică acelea verificate de tradi-ţie. Aşa scrie într-un rând (1872). Cugetărilelui alcătuiesc un manual de educaţie naţio-nală, cu regulele şi în spiritul veacului săuîn care principiul naţionalităţii este esenţial.Îşi laudă generaţia (“o generaţie din oţel,fiecare purtăm pe noi stigmatul închisorii,al surghiunului, al frânghielor, al ghionţuri-lor”) şi vrea ca, atunci când va muri, pe

pieptul lui să fie pusă corespondenţa luipolitică în care se poate vedea „râvna ce amdepus ca să apăr biata ţară a mea în împre-jurări [grele]”...

Din toate aceste însemnări şi din altele pecare nu le-am reprodus aici, se observă uşorcă spiritul moralizator constructiv, practic,legat de nevoile naţiei şi atent la întâmplări-le, cauzalităţile istoriei, nu are timp sau,poate, nu simte nevoia să facă speculaţiiasupra moravurilor, ceea ce vrea să spunăcă este mai puţin moralist. Reflecţiile celemai fine despre moravuri sunt acelea con-spectate şi adaptate după Balzac, desprecăsătorie şi psihologia amorului în diversesituaţii. Aici se vede mai bine, repet, fineţeaspiritului său disociativ. Îi place să facă cla-sificări, mai ales în ordinea socială, omulminţii şi al imaginaţiei sale se îndreaptă cuprecădere spre clasele sociale şi, din ceremarcă acolo, spiritul său scoate unîndreptar de urmat. Pe scurt, moralistul sepune, fără complexe, în slujba moralizato-rului ce-şi asumă rostul de a fi pedagogulnaţiei sale.

*Ca om din secolul al XIX-lea, lui Mihail

Kogălniceanu îi place să călătorească. Înaprilie 1844 pleacă spre Viena cu gândul dea ajunge la Paris, pe care nu reuşise să-lvadă în timpul studiilor de la Lunéville(1834-1835). Nu va reuşi nici acum, pentrucă se opune domnitorul Mihail Sturdza,binefăcătorul său, din teamă că tânărul mol-dovean va deprinde acolo idei subversive.Fiulagăi Kogălniceanu, de ani acum 27, ia,aşadar, drumul Vienei şi notează ceea cevede. Mai făcuse o dată acest voiaj şi trans-misese băbacăi impresiile sale prin preaple-cate epistole. Peste zece ani, observă camaceleaşi lucruri şi are aceleaşi impresii,numai că le înregistrează, acum, pe scurt şiîn chip mai organizat. Scrie, aşadar, un jur-nal de călătorie. Trece graniţa la Mihăileni,la Dolina întâlneşte un soldat al luiNapoleon, devenit vizitiu la Odessa şi însu-rat acum cu o femeie tânără. În Galiţiaremarcă din nou „starea ticăloasă şi micatalie a leşilor”. Drumul-de-fier de la Lipnicîi produce mare impresie căci, scrie el, prin

12

Eugen Simion

Page 15: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

el „ideile se vor împrăştia”. La Cracoviaimpresiile sunt triste. Ajuns la Viena, seduce la biblioteca de pe lângă Curte şi, cândiese de acolo, ce vede îl îngrozeşte: treilachei cu coadă şi doi conreurs preced o tră-sură şi, agitând bastoane, gonesc noroduldin calea trăsurii. Crede că în Franţa aseme-nea abuz n-at fi posibil. Face reflecţii defa-vorabile despre „aristocraţia straşnică” şidestrăbălată a Austriei. Merge chiar mai departe cu gândul despre starea claselor socia-le şi mentalităţile lor:

„În A[ustria] a gîndi este o nenorocire; deaceea toată silinţa oamenilor este de a omorigîndul şi de a se uita; clasele cele mici mun-cesc, dar, pînă în noapte, iar dumenica şiluni nu gîndesc decît la petreceri. Claselecele mari se scoală tîrziu, îşi fac tualeta; sarăfac vizite, ies la Prater, muzici şi teatru, şi peurmă joacă toată noaptea. Veţi înţelege că,cu un asemine regim, este cu neputinţă de ase găsi vreme şi pentru gîndire.”

Îi place, totuşi, ceva: puţinul lux al femei-lor, cu alte vorbe, austeritatea lor vestimen-tară. Se gândeşte la Moldova care imită doarcele rele de la străini: „noi, care imităm toatede la străini, de ce nu imităm şi cele bune,de ce nu ne lepădăm de lux, care mai aleseste primejdios la noi, carii nu avem clasăde mijloc, care lucrînd acele lucruri de luxtrăiesc, cum aş zice, cu o parte din veniturilecelor mari? Noi, însă, neavînd fabricanţi,prin lux nu îmbogăţim nici o clasă depămînteni, ci sărăcim pre plugari şi precopiii noştri, îmbogăţind numai pre fabri-canţii străini. Căci trebuie să gîndim:Moldova încă multe veacuri va fi numai oţară agricolă şi, chiar dacă s-ar face şi indus-trială, industria multă vreme va fi, ca şiastăzi comerţul, în mîna nemţilor, în ciudatutulor silinţilor cîrmuirii şi a şcoalii demeşteşugari / Căci pînă cînd legea nu va filege, pînă cînd creditul nu va fi statornicit,pînă cînd cel mai mic va fi în voia celuimare, stare de mijloc şi prin urmare comerţ,industrie şi prosperitate nu vom avea.”

Cu toată decenţa femeilor austriece,lucrurile nu merg bine în ceea ce priveştemoralitatea în ţară. Corupţia îi pare luiKogălniceanu „obştească în stările înalte”.Moralistul moralizator din el reacţioneazăşi-i mustră aprig pe destrăbălaţii austrieci:bărbaţii însuraţi au „ţiitori” [sic], femeile au„sigibei” care le mângâie de nestatornicia şinecredinţa soţilor. Moldovean, cu vederitradiţionaliste în această privinţă, stă şicugetă: ce este mai rău – „această neruşinareîn căsătorie sau despărţările noastre?!” Seplimbă în Prater şi este dezgustat „dentâi”de morga aristocratică (mii de echipaje,livrele, o herghelie de cai şi de jocheu etc. ),apoi îl dezgustă faptul că sunt mulţi jan-darmi şi poliţai încât nu poţi să te plimbi însingurătate şi să gândeşti slobod. Cum săgândeşti slobod când vezi bastonul ridicat?Îi place, din nou, ceva la austrieni? Cultivăpământurile, pentru că ţăranii sunt proprie-tari, şi au industrie. De aceea nu vezi la einicăieri „acele populaţii goale, palide, dez-nădăjduite, păcătoase şi peritoare defoame” pe care le vezi în altă parte. Cu aces-te gânduri părăseşte Kogălniceanu Viena şise întoarce în Moldova, cu vaporul peDunăre. Ajuns la Iaşi, fostul aghiotant dom-nesc, care-şi dăduse demisia la plecare, estearestat şi trimis la mănăstirea Râşca, apoiexilat la Hiliţa, la moşia familiei5.

Însemnările din Spania (1846) sunt maibogate şi, sub raport literar, mai fine. Iritatde persecuţia fostului său protector, MihailSturdza, decide să plece la Paris şi să „sedesţăreze”. Îşi vinde cărţile „AcademieiMihăilene” şi, cu banii luaţi pe ele, pleacă îndecembrie 1845 şi ajunge la 8 februarie 1846în oraşul la care visase de mult (încă decând era colegian la Lunéville) să ajungă.Obosit, cum mărturiseşte, de sejourul pari-zian, hotărăşte să plece în Spania. În iunie1846 începe deja să noteze în caietele sale.Stă în Spania, probabil, până în februarie1847, cum reţinem dintr-o însemnare6.Citise cărţi despre ea (printre ele aceea a luiWashington Irving) şi vrea acum s-o vadă

13

Mihail Kogălniceanu (II)

5 Cf. Opere, I, p. 495, note. 6 Ibidem, p. 534-535.

Page 16: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

cu ochii lui. Castilia îi pare maiestuoasă.Este intrigat, totuşi, că nu vede în ea copacişi păsări. Doar câte o potârniche. Cântecelejeluitoare ale castelanilor îi par asemănătoa-re cu acelea ale ţăranilor români. Au aermarţial şi îşi împodobesc figura. Folosescexpresii „ampulate” (bombastice) şi se daumari moştenitori din familii ilustre.Andaluzii sunt fuduli şi fanfaroni, ca focşe-nenii noştri. Castelanii practică hoţia, spa-niolii în genere au cultul titlurilor. ÎnAsturia pe poarta unei colibe zăreşti scutulfamiliei, semn al genealogiei sale nobile.Observaţii subtile. Kogălniceanu este intere-sat de psihologia colectivă şi prinde uşorsemnele unui peisaj urban. Madridul îipare, vara, un oraş adormit în timpul zilei,deşteptat numai după apusul soarelui. Faceo fotografie:

„Madridul vara în zori de zi, ca toate ora-şele mari, este adormit; cu cît zioa se înain-tează, vuietul muncii şi a trăsurilor sporeş-te; trăsuri, oameni, vînători apar strigîndque quiere aqua, portocali, naránjos à dos quar-tos, lungi şiruri de arreros. Dar de la amiazăvuietul începe a se micşura şi la două cea-suri oraşul iarăşi adoarme, uliţele sunt pără-site şi numai copiii şi franţujii, cum zicenorodul, le frechentă; căl dura se face nesu-ferită şi toată populaţia este împlîntată într-o imensă hornăitură. Ferestrele sunt trase,toate măsurile sunt luate spre a dobîndi orăcoare artificială.”

Jurnalul de voiaj devine o suită de micieseuri în stil european despre prezenţamaurilor în Spania sau despre Europa creş-tină. În eseu intră multe paranteze istoriceluate din cărţile pe care în chip văditKogălniceanu le consultă. Se vede limpedecă voiajorul moldav are cultură şi, în contactcu altă civilizaţie şi alte moravuri, uimirealui a depăşit stadiul vaietului şi al admira-ţiei primare a lui Dinicu Golescu. Kogălni -ceanu este un călător avizat şi jurnalul luieste acela al unui om instruit care face spe-culaţii despre fiziologia unei naţii şi simbo-lurile ei spirituale. Iată Catedrala de laToledo:

„Ca să-ţi faci o idee de catedralaToledului în frumoasele sale zile, visează

capitulul său în care riga Spaniei, stăpînulzmeilor lumii, nu era decît canonic, închipu-ieşte-ţi soborele sale, unde se aduna toţi pre-laţii peninsulii, pe urmă visează bolţile înal-te a bisericii umplute de smirnă şi tămîie,capelele mistice cu preuţi slujind SfîntaTaină, ferestele sale cu vitre colorate, cu por-firi şi azur, resfrîngînd razele soarelui, arca-dele între care se doseau mii de rugători,preoţi, împăraţi, călugări tunşi, cavaleri aco-periţi cu fier, curtizani îmbrăcaţi cu mătasă,cîrjile, crucile, pra purii, steagurile biruitori-lor şi biruiţilor rugători, pe urmă armiile deîngeri şi de profeţi, înălţîndu-se unii pestealţii de la trupina coloanelor pînă la înaltulbolţilor, şi după aceste ceteşte Miile / şi unade nopţi şi pune-ţi înainte cerdacurileRăsăritului, broderiile Alhambralii, ogiva şitrefla, colonetele delicate ca o făclie, buche-tele de flori, arabeştele, piatra lucrată ca demîna îngerilor şi în urmă pe Carol V întrîndpe poarta cea mare ca să mulţemeascăDumnezeului armiilor de bătălia Paviei, şiatunce vei avea o idee de catedrala Toledii.”şi iată un portret moral al biscaienului,omul cel mai frumos din Spania:

„Biscaienul iubeşte primejdia, ţeara sa,obiceile sale, îi voinic la salt, la tras la ţintă,la alergat, îi vestit prin uşurinţa şi iscusinţasa. Dar totodată iubeşte băutura, cărţile; înreligie, însă, fără fanatism. Cinstit, neatîr-nat, de năravuri simple, iubind comfortul,încît în acestă provincie singură nu vezistrenţele proverbiale a cerşe torului espa-niol. Satele sunt frumoase, împădurite cucopaci şi verdeaţă; tot satul are şcoala sa. Eisunt cei mai frumoşi oameni din lume; tră-săturile lor nu sunt înjosite şi dovedeştezicerea adevărată că în Spania nu găseştivulgaritate; fruntele lor, care n-au cunoscutniciodată frica, ruşinea sau supunerea stră-ină, sunt largi şi înăl ţate. Iubesc jocul într-atîta, încît în vremea războiului civil îi făceasă uite duşmă niile; într-o zi, pe ţărmuriliBidasoei era o colibă unde avea să se serbe-ze una din nenumăratele solemnităţi acalendarului espaniol; ea era în puterea cris-tinos, şi aceştii dănţuia, juca şi ridea; carli-stii, pe munţi, privea cu părere de rău aceas-tă serbare, procesia, danţul, şi, mişcînd /

14

Eugen Simion

Page 17: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

braţele, făcea semnul ca cînd ar fi avut cas-tanete şi încet-încet se apropia de serbare.”

Şi, de la omul frumos şi curajos, călătorulajunge la politica Spaniei, pe care o numeşteticăloasă şi pătimaşă, „o politică de recremi-naţii”. Mai adaugă: în Spania nimeni nu seocupă de viitor, toţi se ocupă de trecut. Ce-lmână este şi faptul că în casele spanioleştinu vezi bărbaţii, femeile sunt mai mereusingure şi, atunci, ele se duc la teatru, laplimbare şi chiar în boudoir, cu „cavalerulserviente. Sunt deosebiri şi în ceea ce priveş-te limbajul. Bărbaţii au „afectaţia vorbei”,limbajul lor este „pătimaş”, femeile suntmai naturale. Face şi alte observaţii critice,de pildă, „espaniolul francesad”, adaptatideilor noi. Moralistul moldav este, la acestpunct, suspicios. Admite, după cum ştim,noutatea chibzuită. În faţa zidurilor vechiale cetăţii Toledo devine liric, imaginaţia luieste plină de mari „tablouă”. În spiritulcălătorului Kogălniceanu se ascunde un

suflet preromantic, un poet al ruinelor:„Nu fac versuri, dar cînd cetesc pre Şiler

sau pre Lamartine, dar cînd mă aflu într-unloc plin de mari suveniri, atunce sufletul şiduhul mi se înalţă şi simţesc că şi eu suntpoet. Închipuirea mea era întinsă, capulmeu era plin de mari tablouă, cînd singur,străin, mă plimbam noaptea în catedralaToledei sau cînd a doa zi petreceam pin rui-nele sale, n-auzind decît sunetul păsurilormele, sau o pasăre cobe ce fugea la apropie-rea mea, sau o piatră ce cădea cînd măsuiam pe scările răsăpite a Sânt Juan de losBojes. Adîncit în visurile mele, într-un extasnedescris, îmi plăcea a studia acele ruinemăreţe, a contempla natura pietrei ce sămă-na arsă şi arzînd încă, căci soarele arde totaice, mă scoboram în adînci subterane,suiam înalte scări, treceam prin mari ogrăzi,prin lungi galerii şi, văzînd Tagul, îmi adu -ceam aminte de palatul Galianei.”

Mihail Kogălniceanu (II)

15

Page 18: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Allow me, for a change, to speak inanother European language, in English. Inaddition, let me for a moment (1) to think onthe role of science for the future of ourContinent a possible next topic, a preambleto a future discussion and (2) to try toanswer the question of this year’ topic “Y a-t-il deux Europes dans la Science » ?

(1) The role of Science.You may know already that just in a few

days after our Seminar, namely on 6 - 7October 2014 - in Lisbon will take place anEuropean high level conference entitled

“The Future of Europe is Science” .The seminar will be open by European

Commission President Jose ManuelBarroso. The participants, well-known sci-entists, Nobel Prize Laureates, industrial-ists, policy makers and civil society individ-uals will debate on the role that science,technology and innovation have in Europe’ssocietal well-being and the potential of sci-ence to stimulate growth, jobs and createbusiness opportunities.

The large number of questions thatEurope, and not only, is facing now or will

16

A gândiEuropa

Maya SIMIONESCUBorderless science:

preamble to a futurediscussion

Conferenţiarul încearcă să dea răspunsuri la întrebarea prioritară dacă există două Europe în mate-rie de cercetare ştiinţifică pe continentul. Dacă ţările Europei de est sunt mai slab dezvoltate eco-nomic, au, în schimb, materie cenuşie din belşug care, din nefericire, a migrat masiv în ţărileEuropei Occidentale şi în Statele Unite. Rolul ştiinţei, în viitorul apropiat al Europei, este să răs-pundă la o serie de întrebări esenţiale pentru societatea contemporană: cum să se menţină sănătateapopulaţiei, cum vom produce suficient pentru a acoperi nevoile din ce în ce mai mari ale populaţiei,cum vom gestiona resursele planetei, cum vom trăi, învăţa şi interacţiona în viitor.Cuvinte-cheie: rolul ştiinţei, migrarea inteligenţei, gestionarea resurselor, viitorul Europei,

nevoile populaţiei.

Le conférencier essaie de donner des réponses à la question prioritaire s’il y a deux Europes enmatière de recherche scientifique sur le continent européen. Si les pays de l’Europe d’Est sont moinsdéveloppés économiquement parlant, ils possèdent, en échange, beaucoup de matière grise, qui amalheureusement immigré à profusion dans les pays de l’Europe Occidentale et aux Etats-Unis. Lerôle de la science, dans le prochain futur de l’Europe, c’est de répondre à une série de questionsessentielles pour la société contemporaine à savoir: comment maintenir la santé de la population;comment produire suffisamment pour couvrir les besoins croissant de la population; comment gérerles resources de la planète, comment vivre, apprendre et interagir dans le futur.Mot-clés: le rôle de la science, migration de l’intelligence, gestion des resources, le futur de

l’Europe, les besoins de la population

Résumé

Maya SIMIONESCU ‒ Institutul de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu“, e-mail:[email protected]

Page 19: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

be facing before long will be discussed. Forexample: how to keep people healthy; howare we going to live, learn, work and inter-act in the future? How will we produceenough to cover the needs of the increasingpopulation, and how will we manage theresources?

There are a number of current stringentproblems that have to be taken into account.

Bioeconomy should continuously bedeveloped. Each nation has to make sure ofthe optimal use of renewable biologicalresources. In addition a sustainable produc-tion and processing systems have to be elab-orated in such a way as to produce morefood with less environmental impact.

The entire globe is facing, among othersa climate change and a shortage of energy.

Health problems are increasing. I shallrefer in particular to the health issuebecause as the old saying goes, “Health iswealth”. The legitimate wish of each and allindividuals is to have a long, happy andhealthy life. This poses a current societalchallenge. The reality shows that chroniccardiovascular diseases, -diabetes, obesity,antimicrobial resistance are all on the rise.

The European population is ageing: thenumber of people in the European Unionaged over 65 will grow by 70% by 2050.These are good news but on the other handone has to make sure that “we should notgive years to life but we should give life toyears”. How this can be done? The secret toconfront and solve the health challenges, aswell as all the societal problems is knowl-edge.

There is a “Knowledge Triangle” madeof

Visionaries know that the solutions ofthe future, solid economic, cultural andadministrative development of each and allEuropean countries lie within and outside

the limits of this triangle. And this bringsme to the second question:

(2) “Y a-t-il deux Europes dans laScience »?

We all know that intelligence is distrib-uted evenly over the planet as well as overall European countries. However, if we referto science, Central and Eastern Europeannations still lag behind Western Europeancountries; the former are only slowly catch-ing up. But still there are many problemsand we should work hard if we want theenvisaged and promised EuropeanResearch Area (ERA) to become a robustreality.

Europe deserves good science and theidea of ERA is a generous and open-mindedconcept. Development of well-balanced,harmonious and high-level science all overthe European countries is not only a wishbut a target of European policy. However,this harmonious development of science inall the countries was slowed-down sinceover the past 25 years we have assisted to aflow of talent from Eastern Europe andRussia to Western Europe and USA, coun-tries which benefited greatly from this“brain drain”. However, this made the tran-sition to better science in home-countriesquite difficult.

There are quite numerous problems forthe late-comers to the European Union(EU). I know better the situation in Romaniawhere the balance between inward and out-ward flows of researchers is clearly tiltedtowards the outward flows. Romania is oneof the EU countries with the highest lossesof qualified R&D personnel.

There are a number of factors responsi-ble for this “brain-drain”, among whichthere is the low importance attached to therole of science, research and innovation andas a consequence the insufficient funding ofprogrammes meant to increase the attrac-tiveness to a Science and Technology career.Additional factors are the low marketdemand for researchers, low salaries andthe significant additional cuts broughtabout by the economic crisis.

Maybe we should not think of who is tobe blamed for this, but rather to what needs

17

Borderless Science: Preamble to future discussion

Page 20: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

to be done so as that ERA will be achievedand the intelligence of each country willparticipate to the formation of poles of sci-ence spread out throughout Europe and notas it is at present, particularly in rich andstrong European countries, only!

ERA with this beautiful name shouldencompass the entire Europe.

I deeply believe in what L. Pasteur saidthat “Science has no borders” but I alsotruly believe that each country needsScience. Science cannot be imported andeven that fraction that can be importedneeds to meet prepared minds. Thus everycountry needs Science and scientists.

For well-balanced development of sci-ence - measures have to be taken at theNational and European level.

At the national level, each Europeancountry, and especially the late comers tothe European Union, should have visionarygovernments that take the favorable deci-sions to finance and support good research,make reverence to true value, respect thescientists and ensure a decent life forresearchers; in the same time people shouldbe educated to understand the role ofScience for the wellbeing of the society.

At the European level, care should betaken to find a way to offer equal chances tounequally developed countries. In Europe,we are all equal but chances are not equallydistributed! During the current economiccrises, social inequalities have increasedand they are a considerable new threat tosocial cohesion.

The idea of the European research area(ERA) is noble and generous but it shouldbe implemented as such as all Europeancountries should have the chance to devel-op to full capacity its research talent andcapacity for the benefit of the entire Europe.Moreover, one should continue to developHumanities in the European Research Area(HERA) that is a partnership between 21Humanities Research Councils acrossEurope and the European ScienceFoundation. In this way one could consider- on a larger scale - the existence of anEuropean cultural area.

I believe that we should have in Europestrong Institutions that manage the scientif-

ic endeavour making rules that apply to allnations, give those nations equal chances,preserve the main values, institutions thatby their decisions promote and supportcooperation for common benefit.

If we question whether in science “y a-t-il deux Europe” ?

I think that the answer is “yes, in sciencethere are two-speed Europe or multi -speed-, or a variable geometry Europe. I donot know whether this is good or bad fordifferent other domains. But if we questionwhether this is good or favourable for sci-ence, my answer is no, this is not good forScience in general and for European science,in particular.

ConclusionIt would be for everybody’s gain to help

the harmonious development of research inall European countries. Synchronization allover Europe will lead to harmony in ERAand HERA, will slow down the “braindrain” and may lead to “brain gain” every-where.

The charm and spiritual ambiance ofEurope have to challenge and defy the pres-ent global problems and crisis. The return tothe “spiritual character of Europe” (PaulValery, “l’Europeen”, 1924) can be achievedonly through preservation and develop-ment of each nation’ culture and science, asan essential part of culture.

This is a preamble to a future discussion.Until then, please remember:

The Future of Europe is Science.18

Maya Simionescu

Page 21: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Thierry de MONTBRIAL

Président de l’Institut français des relationsinternationales (Ifri) Membre de l’Académie desSciences morales et politiques (France) Membre

d’honneur de l’Académie Roumaine

...Maya Simionescu n’a cessed’exceller dans l exercice de sesresponsabilites et son charme

exceptionnel

A l’approche de son quatre-vingtièmeanniversaire, Maya Simionescu continue derayonner et de projeter l’image de la jeunes-se. Ce n’est pas seulement en raison desatouts que la généreuse nature lui a confé-

rés. Maya est une femme magnifique, nonseulement par la beauté physique, maisaussi est sans doute surtout par la beautéintérieure. J’ai d’ailleurs toujours étéconvaincu, comme Cicéron, qu’à partir d’uncertain âge, on a le visage de ce que l’on est.Chercheuse éminente, avec des travaux quila situent au plus haut niveau international,elle s’est aussi révélée tout au long de sa car-rière, surtout quand elle a dû prendre larelève de son mari, une organisatrice horspair. Diriger avec succès une institution derecherche suppose une rare combinaison detalents scientifiques, managériaux, diplo-matiques. Il faut réunir dans un mêmecaractère esprit de géométrie et esprit definesse, fermeté et souplesse. Il faut unedétermination sans faille associée à une

19

Aniversare

Rigoarea științei și bunătatea inteligenței:Maya Simionescu

Înterveniile din paginile următoare se constituie într-un elogiu adus doamnei acad MayaSimionescu, la împlinirea unui „anume număr de ani”. Reprezentantă a „științelor care nu aupatrie” (Louis Pasteur), acad. Maya Simionescu este bine cunoscută în comunitatea științificăeuropeană a biologiei celulare. Savant biolog cu mari realizări științifice în domeniul ei de activita-te, Maya Simionescu ilustrează categoria oamenilor de bine, de cuvânt și de caracter. În tot ceea ceîntreprinde pornește de la ideea că nimic durabil nu se construiește fără suflet în lumea spiritului.Cuvinte-cheie: Știință, biologie, celulă, aniversare, Maya Simionescu.

The contributions in the following pages come together as a tribute to Maya Simionescu, a memberof the Romanian Academy, upon her coming of “a certain age”. The celebrated scientist, who is arepresentative of the „sciences that have no motherland” (in Louis Pasteur’s words) is well knownin the European world of cellular biology, both for her remarkable achievements and for her kin-dness, character and integrity. In everything she does she starts from the assumption nothingdurable is ever built in the realm of spirit without relying on the soul.Keywords: Science, biology, cell, anniversary, Maya Simionescu

Abstracvt

Page 22: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

grande capacité d’adaptation. On dit sou-vent que diriger des chercheurs seraitcomme être le berger d’un troupeau dechats. C’est vrai (surtout dans les sciencesdites molles !). Mais il faut aussi savoirinteragir avec les pairs et plus généralementavec un environnement complexe, notam-ment pour le financement. MayaSimionescu n’a cessé d’exceller dans l’exer-cice de ses responsabilités et son charmeexceptionnel a toujours opéré au bénéficede ceux qui ont eu la chance de se trouverdans sa mouvance. Se situant toujours aupremier rang par ses mérites, elle a cepen-dant su résister à la vanité et à la corruption

de l’ego, comme j’ai pu moi-même le consta-ter depuis quinze ans dans le cadre duséminaire Penser l’Europe dont elle est l’âme,auprès de l’académicien Eugen Simion et dupetit groupe d’intellectuels européens quiles entourent ainsi depuis le début du millé-naire.

Il y a, dans ce “club de Bucarest“, uneintention humaniste qui en constitue le car-burant. Mais la flamme ne continuerait pasde nous éclairer sans Maya, toujours pré-sente, efficace, imaginative, optimiste et ten-due vers l’avenir. Puisse sa jeunesse conti-nuer de nous dynamiser de longues annéesencore.

Maya Simionescu

20

Page 23: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Gisèle VANHESEUniversité de la Calabre, Italie

Maya Simionescu au cœur du dialogue interdisciplinaireParlant de hauts lieux et d’amis qui ont

compté, Yves Bonnefoy s’attarde avec délicesur « cette Calabre qui touche au mondehéllénique par le paysage autant que parl’histoire »1. C’est dans cette terre, quiappartint à la Magna Grecia et fut traverséepar Pythagore, Empédocle et Parménide,qu’a eu lieu ma première rencontre avecMaya Simionescu en mai 2010, début d’uneamitié qui n’a jamais cessé de grandir.Élégance du cœur, vitalité rayonnante,curiosité pour toutes les connaissanceshumaines, voici les versants d’une person-nalité complexe qui m’ont le plus fascinée.C’est certainement le dialogue continuelque Maya a instauré entre la science, dontelle est une illustre représentante, et les arts,en particulier la littérature, qui m’a profon-dément touchée. Durant les sessionsannuelles du séminaire international Penserl’europe à l’Académie roumaine de Bucarest,qu’elle anime avec le Prof. Eugen Simion etauquel j’ai l’honneur de participer, elle m’arévélé combien la passion s’allie, chez elle, àl’érudition.

Maya Simionescu n’a cessé en effet, aucours des années, de stimuler ce débat euro-péen en posant les bonnes questions et enessayant d’apporter des réponses justes surdes problématiques se situant aux confinsentre savoirs différents, qui peuvent secondenser dans cette interrogation: quelleest la place des sciences dans la culturehumaniste contemporaine ou celle de l’hu-manisme dans les sciences contemporaines?D’un côté, elle a soutenu combien la scienceest fondamentale dans la formation del’homme européen, en réfléchissant sur le

devenir scientifique ou encore sur la linguafranca de la science. De l’autre, elle a nonseulement montré combien l’adage deRabelais « Science sans conscience n’est queruine de l’âme » devait servir de guide pours’opposer aux dérives scientifiques et tech-nologiques, mais je dirais qu’elle l’a prolon-gé en y ajoutant la nécessité de la connais-sance de l’autre territoire du savoir humain– les arts et la littérature. Elle affirme avecvigueur que les deux savoirs – scientifiqueet littéraire – présentent la même dignité : «If we consider culture, with its two noblecomponents, art and science, we have goodreasons to discuss the chances of Europeanscience today, in the process of globalization»2. Elle met en évidence, dans une commu-nication se référant à la la culture de l’europedans le contexte de la mondialisation, unemême créativité et une même explorationdes mystères du monde :

Scientific creativity like artistic creativityis a process that requires inspiration, moti-vation, imagination, innovation, originality; they both stem from the same mysteriousunseen need to uncover the beauty or thenature’s secrets. Just like good art, scientificexploration is a voyage into the unknown,an act of creation of permanent values3.

Maya Simionescu s’inscrit ainsi dans unelignée d’érudits européens, en tout premierlieu roumains, qui ont considéré la scienceet la littérature comme les voies d’undémarche heuristique similaire dans sa pro-fondeur. Nous pensons à Lucian Blaga, IonBarbu, Solomon Marcus et à plusieursautres penseurs qui se situent sous le signede Janus Bifrons. En France, GastonBachelard est défini par les critiques comme« l’homme du poème et du théorème ». Ilappartient, comme Mircea Eliade, à cesauteurs dont l’œuvre offre une oscillationsignificative et féconde entre écriture diurneet écriture nocturne, en référence aux deux

21

Rigoarea științei și bunătatea inteligenței

1 Yves Bonnefoy, l’italie et la Grèce, in entretiens sur la poésie (1972-1990), Paris, Mercure de France, 1990, p.347.;

2 In Eugen Simion, Thierry de Montbrial (eds), Penser l’europe. 10 ans, Bucureşti, Académie, Roumaine,Fondation Nationale pour la Science et l’Art, 2011, p. 243.;

3 Ibidem.;

Page 24: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

régimes de l’imaginaire qu’a mis en éviden-ce Gilbert Durand. Mircea Eliade observeque « c’est un fait que le “régime diurne del’esprit” est dominé par le symbolismesolaire, c’est-à-dire, en grande partie, par unsymbolisme qui [...] est souvent le résultatd’une déduction rationnelle »4. L’autre régi-me est dominé par des schèmes d’intégra-tion allant parfois jusqu’à la fusion du régi-me nocturne mystique, règne des germina-tions et des visions. Dans son dialogueinterdisciplinaire, il est frappant de consta-ter que Maya Simionescu se réfère, dansplusieurs de ses textes, à Goethe, considéréici comme l’un de ses alliés essentiels. Dansla communication, relative à La Culture del’Europe dans le contexte de la mondialisation,on note qu’elle cite tour à tour, en plus deGoethe, Pascal, Malraux, Baudelaire, dansune réflexion sur l’expansion de la sciencedans la société contemporaine. MayaSimionescu n’est donc pas seulement inté-ressée par l’avancée prométhéenne de lascience, mais aussi par une quête hermé-neutique où s’inscrirait la grande coinciden-tia oppositorum entre les savoirs :

Humanistic culture cannot develop igno-ring science. We know that since the time ofBaudelaire which considered that the poe-try cannot developp ignoring science. Canwe imagine philosophy today withouttaking into account the progresses in phy-sics or biology ?5

On découvre, dans une communicationconcernant Les rôles des académies nationalesdans l’espace européen de la recherche, unemagnifique image dans la vision qu’a Mayadu développement de la science : « I imagi-ne Science, like Brancusi’s ‘Endless column’:infinite, with no limits, no frontiers. Scienceis a continuous exploration to uncover natu-re’s secrets, including our own »6. Ainsi,

pour qualifier la progression infinie dessciences, Maya recourt à une œuvre dusculpteur Brancusi, qui a transmuté l’opaci-té de la pierre en une sorte de « mutationontologique »7 abolissant la pesanteur, enparticulier avec la Colonne sans fin et le cycledes Oiseaux. C’est par ailleurs dans ce mêmesubstrat archétypal que s’enracinent la poé-sie et la poétique de Lucian Blaga, quiconsacre l’un de ses plus beaux textes à l’oi-seau sacré - que sculpta Brancusi - l’oiseaude la légende roumaine, l’oiseau fée descontes : Pasârea sfântâ dans le recueil Laudasomnului. Quant à la Colonne sans fin, nouscroyons en percevoir comme l’ombre dansun poème énigmatique de LichtzwangdePaul Celan, où le vocable Steigrohr dessine,selon nous, une « colonne montante »

In den Dunkelschlägen erfurh ichs : dulebst

aufmichzu, dennoch,im Steigrohr, imSteigrohr.Dans les coupes sombres, je l’ai appris :

tu vis àma rencontre, néanmoins,dans la colonne montante,dans la colonne montante8.Enfin, Maya Simionescu aime fonder sa

vision de l’avenir scientifique sur une pers-pective historique qui reconnaît - dans unecommunication pour les lettres, les arts et lessciences dans l’europe d’aujourd’hui - combiennous sommes redevables à ceux qui nousont précédés :

Science was invented by Greeks, nearly3000 years ago when they started to look atthe world in a radically different way :Ionians and Athenians believed that theworld around could be comprehensible forthe human mind and they acted accordin-

22

Maya Simionescu

4 Mircea Eliade, traité d’histoire des religions, Paris, Payot, 1964, p. 116. 5 In Eugen Simion, Thierry de Montbrial (eds), op. cit., p. 245.; 6 In Eugen Simion, Thierry de Montbrial (eds), op. cit., p. 43.;7 Mircea Eliade, Brancusi et les mythologies, in Briser le toit de la maison. la créativité et ses symboles, Paris,

Gallimard, 1990, p. 23.;8 Paul Celan, contrainte de lumière, traduit par Bertrand Badiou et Jean-Claude Rambach, Paris, Belin,

1989, pp. 76-77. ;

Page 25: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

gly9.

Maya se réfère ici à ces « Matinaux de lapensée que furent, à la naissance de la pen-sée, mais avant toute scission au sein de laparole, les premiers penseurs du mondegrec »10. Elle revient ainsi à « ce matin grecde la parole où le poème et le noèmen’étaient pas encore ennemis »11. Sansdoute pense-t-elle, elle aussi, que les Pré-

socratiques « ne sont derrière nous qu’enapparence. Dans l’ouragan des tempsmobiles, leur en deça est aussi bien un avenir»12. Pour elle, science et art doivent concou-rir à créer un « espace respirable »13 car « lematin à venir suppose l’interminable épreu-ve du jour, du soir et de la nuit, dans cesrandonnées plusieurs fois séculaires dontnous sommes les rescapés ». Oui, lessciences et les arts doivent concourir, selonleur propre chemin, à cet espace respirablepour nous tous qui sommes les rescapés deplusieurs naufrages. Nul doute que Mayan’ait été guidée, dans son parcours existen-tiel et scientifique, par la recherche indéfec-tible du bonheur, « face d’or de l’être, lumiè-re annuitée dans son rayonnement »15.Bonheur dont elle parle si bien, en particu-lier dans son commentaire de l’inoubliableJurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt16,bonheur que je lui souhaite avec toute monamitié et mon affection :

In conclusion, happiness differs frompleasure and joy, which are ephemeral emo-tions. Throughout life, individuals searchand have the right to search to graciouslysatisfy their dreams and desires with decen-cy and dignity, to try to reach the unrea-chable, to discover the un-discovered, tolook forward for happiness for themselves,for the loved ones and for the communitythey serve.

Please, be Happy!17

23

Rigoarea științei și bunătatea inteligenței

9 In Eugen Simion, Thierry de Montbrial (eds), op. cit., p. 361.; 10 Jean Beaufret, l’entretien sous le marronnier, in René Char, œuvres complètes, Introduction de Jean

Roudaut, Paris, Gallimard, 1983, « Bibliothèque de la Pléiade », pp. 1172-1173.; 11 Op cit., p. 1173.;12 Ibidem.; 13 Ibidem.; 14 Ibidem.;15 Jean Beaufret, héraclite et Parménide, in cahier de l’herne, René char, Paris, Le Livre de poche, 1971, p. 245.; 16 Maya Simionescu, The right topursuit happiness, in Eugen Simion (ed.), les droits de l’homme et les valeurs

du monde européen, Bucureşti, Académie Roumaine, Fondation Nationale pour la Science et l’Art, 2012,p. 120.;

17 Op. cit., p. 121.

Page 26: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Serge FAUCHEREAUScriitor, critic literar, Franţa

Salut fraternel à MayaNous savons, je le sais depuis longtemps,

sans avoir les moyens jour en prendre lamesure, que Maya Simionescu est dans sondomaine ardu de la science, une chercheuseinternationale de tout premier ordre.D’autres que moi seront plus aptes à luirendre un juste hommage scientifique .

La femme de science se double cepen-dant d’une accessible intellectuele dont j’aimaintes fois apprécié l’esprit pénétrant et lebon sens, en public comme en privé, tou-jours sons-tendus par une modestie et unevraie dévotion a la cause commune.

C’est au final l’amie que je veux saluer, sapatience attentionée, son humour, son sou-rire.

Jaime Gil ALUJAPresidente de la Real Academia de Ciencias

Económicas y Financieras de España

La science economique tributairede la biologie

Qu’est ce qui nous rend humain?Santino est un chimpanzé qui a appris à

jeter des pierres aux visiteurs de zoo deFuruvik, en Suède.

Jeter des pierres n’est pas un exploit pourun chimpanzé. D’autres primates jettentaussi toute sorte de projectiles aux per-sonnes qui les regardent, mais Santino apassé à l’histoire de la Neuroscience, nonseulement parce qu’il attaque les humainsdepuis sa cage, mais maintenant, il pro-gramme ses attaques.

Lorsqu’il est arrivé au zoo, Santino jetaitses pierres sans plus, en voyant les premierscurieux, mais, lorsqu’il fut puni pour agirainsi, il commença à cacher ses pierres avecastuce et, après une nouvelle punition, il

sophistica sa conduite jusqu’ au point deprogrammer soigneusement ses attaques,en cachant ses pierres dans des endroitsinsoupçonnés.

Santino n’est qu’un singe, mais ce n’estpas seulement une anecdote. Il a passé àl’histoire de la neuroscience car il met enévidence que la programmation d’un évè-nement futur n’est pas l’exclusivité du genrehumain.

Nous pensions que cette faculté nousétait propre et il se trouve que nous la par-tageons avec nos parents primates .Et ilnous reste peu de choses qui ne soient paspartagées avec eux. Alors, qu’est-ce qui faitque les personnes soyions uniques ? Qu’est-ce qui nous convertit en humain ?

Nous ancêtres répondaient : « l’âme».Descartes assurait que c’était « le raisonne-ment ».Mais, en quoi consiste exactement laraison ? Qu’est-ce l’intelligence ? un chim-panzé est-il intelligent ?

« On me demande si un singe est intelli-gent…. Mais intelligent pour faire quoi ? »C’était la réponse que Darwin donnait inva-riablement à ses auditeurs.

Car, s’il s’agit de grimper à un arbre de20 mètres de hauteur, je suis convaincu queSantino est plus intelligent que nous tous.

Mais, si nous proposons d’échanger desidées, des expériences et des propos pourobtenir une meilleure Europe, alors, peut-être nous, nous serons meilleurs que lui.D’accord, mais l’assurance de notre supério-rité, bien que réconfortante, ne répond pas àma première question :

« Qu’est-ce qui nous rend humain ? »Pourquoi Santino jette des pierres et nous,nous lançons des fusées dans l’espace avecdes singes comme lui à l’intérieur ?

L’aptitude de partager des idéaux.Je suis sûr que vous pensez comme moi

la réponse et je suis sûr aussi que vousapporterez de nouveaux contenus : le rai-sonnement, bien sûr ; la capacité d’abstrac-tion, aussi ; la faculté d’avoir des relationsdans des structures sociales complexes,aussi. Mais nous partageons presque tout cequi a été mentionné auparavant avec

24

Maya Simionescu

Page 27: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

d’autres animaux, à un certain degré ouniveau.

Il y a cependant une faculté que d’autresespèces n’ont pas. C’est celle qui a fait queles légions romaines se soient imposées auxtribus celtes et que, siècle après siècle, unnouvel empire succédât à un autre, sur lesol européen : Charlemagne, Charles V,Napoléon, Stalin et actuellement l’UnionEuropéenne.

Cette faculté, si naturelle et si exclusive-ment humaine a été la base et le ciment descommunautés, des nations et des empires :il s’agit de notre capacité de partager dessymboles ; des systèmes de valeur, et avecceux-ci des attitudes, des conduites et desrègles. Il ne s’agit pas seulement de les avoiren commun avec la famille, le clan ou latribu, mais aussi avec des milliers d’incon-nus avec lesquels nous ne partageons quecela : des réalités intangibles, des idées. Desidées pour lesquelles autrefois des per-sonnes mouraient, et avec lesquelles actuel-lement heureusement, nous sommes dispo-sés, surtout, à vivre ensemble.

Et cela est ce qui nous réunit pour l’hom-mage bien mérité que nous faisons à MayaSimionescu : cette faculté exclusivementhumaine de partager des valeurs. Nous par-tageons l’idée universelle de l’Europe, quiest celle de citoyens qui vivent ensemblepacifiquement, unis par le respect des droitsde l’homme.

Cette idée a été, j’en suis certain, l’originedu « Cercle de Bucharest ».Le besoin depenser à l’Europe dans son ensemble, aussinécessaire ou peut-être plus que de penser àsa Défense, ou à son Economie ou à saScience ou à toutes à la fois. Il est indispen-sable de penser á l’Europe, parce quel’Europe est vivante avant tout dans nospensées et elle cessera d’exister le jour oùelle ne sera plus dans nos pensées, de lamême manière que lorsque des millionsd’égyptiens ont cessé de partager la valeurde croire que les pharaons étaient des dieux,leur empire qui avait duré 3.000 ans cessaaussi d’exister.

Penser l’Europe » été le premier pas pourque nous puissions la partager ensuite.Croire en elle, au-delà de la famille, de la

tribu, du clan, de la nation y vivre avec desmillions d’inconnus qui respecteront lesmêmes règles de vivre ensemble parce qu’ilpartagent les mêmes valeurs. Ceci est l’es-prit humain. C’est ce qui nous convertit enpersonnes : nous pouvons nous entendre etvivre ensemble dans ce monde de complexi-tés, à partir de codes, de signes, bien quenous ne nous ayons jamais vus et bien quenous ne nous reverrons jamais. Nous coopé-rons en partageant un ensemble de valeursen transformation perpétuelle.

Partageons « Penser l’Europe »Aucun autre être vivant ne le fait. La

capacité de partager des idéaux, et par làmême des codes, des lois et des règles deconduite qui nous permettent de program-mer un futur en commun, est seulementnôtre.

En outre, nous pouvons négocier, minuteà minute son avenir, de la même manièreque nous négocions chaque jour notreHistoire, qui a une seule et unique loiimmuable : elle change continuellement.Pour cela, nous nous réunissons chaqueannée pour « Penser l’Europe » commenous l’avons fait au long de quatorze ans, àinstances de Maya Simionescu et EugenSimion.

Et pour cela aussi, je ne peux pas conce-voir une intention aussi noble comme cellede repenser notre vie ensemble, jusqu’aupoint de lui donner la consistance précisepour qu’elle soit le foyer pacifique et pros-père de nos enfants et petits-enfants. Parceque c’est : l’Europe. C’est une tâche aussinoble qu’urgente, d’autant plus qu’ actuelle-ment notre idée de l’Europe est visée par lespopulismes qui essaient de dissimulerl’égoïsme des nations et de ses élites.

L’Europe, cet idéal indispensable devivre ensemble pacifique se voit à nouveaumenacée et a besoin plus que jamais quenous croyions en elle, c’est-à-dire que nousla pensions, que nous la reformulions et quenous pactions de nouveau sur son idée.Vous comprendrez alors que je suisorgueilleux de partager ces idéaux dans le «Cercle de Bucharest », et très spécialement

25

Rigoarea științei și bunătatea inteligenței

Page 28: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

avec vous, Maya Simionescu, avec qui jepartage de nombreuses complicités intellec-tuelles, pour repenser notre présent et pré-parer l’avenir.

L’aspiration à la connaissance nous unit

Non seulement comme personnes etcomme européens, mais aussi comme scien-tifiques. Parce que, ces jours-ci, Mme. leprofesseur Simionescu, j’ai repassé votremagnifique curriculum :votre passage parColumbia, Yale, par l’Université deCalifornie, celle de Rockefeller ou celle deMcGill.

Et j’ai repondéré votre effort bien méritécomme viceprésidente de l’AcadémieRoumaine et présidente de la SociétéRoumaine de Microbiologie.

Et votre largesse de vues, votre vocationde citoyenne européenne, votre luciditépour nous convoquer chaque année pourpenser et repenser l’Europe, et la convertirainsi en réalité dans notre mémoire; dansnos réseaux neuronaux; dans nos senti-ments et par là même, dans nos attitudes etnotre conduite.

Certains êtres humains n’ont pas su allerau-delà de leur groupe de chasseurs et péri-rent face à ceux qui ont été capables de s’or-ganiser au-delà de leur tribu, de leur clan,de leur ethnie pour forger de grandsespaces de vie commune pacifique. Maisnous ne sommes pas ses descendants. Noussommes les descendants de ceux qui parta-gèrent des idéaux ; ceux qui ont pacté ; ceuxqui ont su se convertir en quelque chose deplus de ce qu’ils étaient avant de s’êtreconnus.

L’humanisme en ScienceNous nous sommes mis d’accord et nous

nous sommes unis pour créer aussi de laScience. Cette science qui nous permetmaintenant de nous entendre à partir de laraison empirique, mais aussi à partir de lasensation. En constatant toujours qu’on arri-ve à la vérité après de nombreuses essais etde nombreuses erreurs.

Et celle conviction nous mène à uneseconde constatation non moins importan-te, qui est que la science est faite surtoutpour servir l’être humain. Et dans cettemesure nous nous sommes proposé et nousproposons maintenant qu’elle serve aussil’Europe et qu’elle fasse partie de l’ensembledes croyances que nous partageons. Sciencehumaine. Celui qui croit que c’est un oxy-moron n’est pas un scientifique ou s’il estscientifique, il n’est pas une personne, ils’achemine vers l’erreur, car, et nous l’avonscommenté à plusieurs reprises, Mme.Simionescu, notre mission n’est pas réduiteà la vision étroite mécaniciste de science.Bien au contrarie, la science seulement estscience si elle comporte, d’une manière oud’une autre, un composant humain.

Nous ne sommes pas un ensemble d’al-gorithmes qui permettent la prédiction.L’être humain ne peut se contenir ni pourraêtre répliqué avec de simples formules.Celui qui le croit est condamné à êtredémenti chaque fois par la réalité. Parce quesi nous étions ne serait-ce que des algo-rithmes, nous ne serions pas arrivés jus-qui’ici. Nous serions peut-être en train dejeter des pierres aux visiteurs d’une autreespèce supérieure qui aurait transcendé laliste prédite de ses algorithmes biologiquespar sa capacité intellectuelle de partager desvaleurs, des normes et des conduites trèssouvent avec des inconnus.

Parce qu’un singe, lorsqu’il rencontre lesinge d’un autre groupe ou bien il s’échappeen courant s’il se sent inférieur, ou bien ilattaque s’il se sent supérieur en force ou ennombre. Mais nous, les humains, noussommes capables d’échanger des idéesavant d’échanger des coups.

Nous, les humains, nous avons transcen-dé notre propre liste d’algorithmes qui,lorsque nous étions primates, nous enchai-nait à un destin prédictible, carent de liber-té. Et nous continuons à nous réunir chaqueannée à Bucharest, avec la complicité appré-ciée du professeur Valeriu Ion Franc, pourque nos idées soient toujours meilleures,pour qu’elles nous maintiennent toujoursunis et pour qu’elles nous rendentmeilleurs.

26

Maya Simionescu

Page 29: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Regards de l’économie ver la biologie

Je reviens vers vous, chère MayaSimionescu, pour dénoncer le mécanicismedéterministe de la logique surgie du tiersexclus qui exclut la complexité du mondedans lequel nous vivons, complexité qui, enmême temps, fait de nous des personnes. Etje sais bien de quoi je parle, car ma proprediscipline, l’Economie, a été pendant desdécennies, séquestrée, et elle continue a êtreséquestrée par quelques uns de mes col-lègues, par l’apparente supériorité intellec-tuelle du paradigme des sciences phy-siques, qui aspire à la respectabilité.

Il s’agit d’une dérivation qui les convertiten « le virtueux », ce personnage de lacomédie de Shadwell, qui croyait savoirnager parfaitement, parce qu’il imitait surun tabouret les mouvements d’une gre-nouille attachée à une corde dans une cuvet-te. La vie réelle des citoyens n’a rien à voiravec le déterminisme imperturbable de laphysique théorique, quoiqu’on utilise lesmathématiques pour décrire leur conduiteavec plus de précision. Le fait d’employerles mathématiques en économie ne conver-tit pas l’économie en mathématiques.Utiliser la Biologie en Economie, et peut-

être aussi l’Economie en Biologie, par contrefait que ces deux grandes disciplines soientplus humaines.

L’interdisciplinarité ne fait qu’enrichirces deux disciplines et nous le voyonschaque année, chère Maya Simionescu,lorsque vous nous convoquez pour nousexpliquer que l’Europe et le Monde sontdeux réalités que nous comprendronsmieux avec des points de vue différents.

Valeurs d’hier et de demainJ’ai repassé, comme je vous l’ai dit, la liste

de vos mérites et les succès que vous avezatteints en pathologie, vascularité, struc-tures pulmonaires, diabète et artérioscléro-se. Et cela m’a impressionné. Et, pour termi-ner, j’aimerais risquer une analogie, que jene crois pas capricieuse, entre la capacité departager des idées, des valeurs, des atti-tudes, des conduites et des règles avecd’autres humains, au-delà de notre cercleimmédiat de la tribu, et vos recherches surl’athérome. Ces plaques qui s’accumulentsur les parois de nos artères jusqu’à les obs-truer et qui terminent par nous détruire.

L’Union Européene, est, d’une certainemanière, la suite d’une longue liste d’em-pires. Mais, s’il vous plait, ne réduisons pas

27

Rigoarea științei și bunătatea inteligenței

Page 30: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

le concepte d’empire à son acception la plusdétestable, celle de l’imposition forcée d’unpouvoir central sur la périphérie. Parce queles empires ont été beaucoup plus que cela.Au long de notre histoire, ils se sont succé-dés, parce qu’ils garantissaient mieuxl’ordre, la paix et la prospérité qu’aucuneautre organisation sociale.

Les légions romaines étendirent l’empireau moyen de leur épée courte, mais n’ou-blions pas que seulement avec les épées,l’empire n’aurait pas duré deux mille ans.L’empire romain fut aussi et surtout une for-midable machine d’intégration de peuples,de races, de religions et de cultures, quidevenaient peu à peu romaines.

Comment ? Eh bien, en leur offrant cesvaleurs qui rendaient leur vie plus agréableque celle de ceux qui restaient en marge del’empire. Des valeurs comme l’empire de laloi sur le chaos ; la valeur de la connaissanceet de la culture sur l’ignorance avec un codepartagé de symboles, sur l’incompréhen-sion mutuelle et l’obstination à s’enfermerdans la tribu.

La perpétuation et la survivance des valeurs

Toutes les valeurs n’ont pas pu deveniréternelles, comme la Rome éternelle l’auraitvoulu. Les artères idéologiques de l’empirese peuplèrent, d’une certaine manière, deplaques d’athérome : la tyrannie extrême ;l’esclavage et l’extorsion ; les famines ; l’in-justice insupportable…

Le sang de l’empire cessait peu à peu decirculer avec ses valeurs dans tous les terri-toires et dans les cerveaux de ses citoyenstandis que d’autres valeurs remplaçaient lesromains dans les artères de la société qui,tout-à-coup ne se reconnaissaient pas eneux. Et l’empire finit par s’effondrer avec lascission de Rome en Orient et Occident. Ceteffondrement a permis l’invasion des bar-bares. Ceux-ci apportèrent leurs propressymboles, leurs valeurs et leurs normes par-tagés.

Mais ils adoptèrent aussi les romains etdans les nouvelles sociétés et états qui seformèrent, comme la Roumanie ou comme

l’Espagne des Hispanias romaines, lesmeilleures idées de l’empire survirèrent.Comme par exemple de droit romain quiaujourd’hui encore est la source principaledu droit européen.

La grande valeur de l’union de la science

Les corps périssent aussi, mais leursgènes survivent et transmettent à leurs des-cendants l’expérience de ceux qui se sont lemieux adaptés. Les empires tombent, maiscertaines de leurs valeurs survivent dans lessociétés humaines qui les remplacent. Nouscroyons que l’évolution culturelle estmeilleure que la biologie, car sa capacitéd’adaptation est plus rapide.

Après trois mille ans de morts et demutations aléatoires pendant des centainesde générations, avant qu’un nouveau gènenous permette de nous adapter et surmon-ter le cancer, je suis sûr que des courageusesbiologistes comme vous, Maya Simionescu,l’auraient vaincu avec la science.

C’est une autre grande valeur qui nousunit. Cette science, à laquelle vous avezconsacré votre vie, naquit en Europe, et lesscientifiques qui portèrent leurs enseigne-ments aux quatre coins de la planète, ainsique les autres valeurs de l’Illustrationétaient européens aussi.

Dans ce proget, nous nous sommesréunis à nouveau, chère Maya Simionescu,pour vous rendre un modeste, mais trèsmérité hommage et d’une certaine manière,pour repenser nos valeurs, les revivre, lesaméliorer pour les transmettre aux futuresgénérations. Rien ne me fait sentir plushumain, plus scientifique, plus citoyen, pluseuropéen que de partager ces réflexionsavec vous et avec tous ceux qui appartien-nent à ce cercle d’amis européens.

Ma plus profonde, sincère et effusivereconnaissance à la personne qui a été, quiest et qui restera un exemple pour tous ceuxqui prennent la relève de l’esprit humanisteque nous leur offrons.

Encore merci, Maya Simionescu.Bucharest, 23 février 2017

28

Maya Simionescu

Page 31: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Eugen SIMIONPreședintele Secției de Filologie și Literatură

Academia RomânăPreședintele Fundației Naționale pentru

Știință și Artă

Catedrala din interiorul celulei

Cu un an sau doi în urmă am discutat încadrul seminarului „Penser l’Europe”(ajuns deja la a XV-a sesiune!) despre științaeuropeană. Mai exact: despre raportul carepoate există între știința națională (în even-tualitatea că există o știință națională) șiștiința care, cum a zis Pasteur, nu are patrie.Ce pot spune umaniștii despre această che-stiune, știind că ei nu fac știință sau, dacăfac, știința lor este totdeauna aproximativă,credibilă în funcție doar de talentul lor cri-tic? S-a discutat pe larg despre această temăși, de bună seamă, cei mai ascultați șicomentați au fost reprezentanți științelortari, cum le spune comunitatea europeană.Aveau și au în continuare de ce să fie: ei aumetode sigure și pot ajunge mai repede laadevăr în disciplinele lor. Pe când noi, cuumanioarele noastre și cu lipsa noastră demetode exacte de analiză și de criterii ferme,ce adevăr căutăm și la ce adevăr ajungem? …Îmi amintesc de întrebarea pe care mi-apus-o atunci când l-am cunoscut (prin 1975-1980, cred) pe Constantin Noica: cu ce teocupi D-ta, m-a întrebat el, după ce discuta-sem, totuși, despre literatură și îl invitasemsă vină, la Facultatea de Filologie, să partici-pe la o ședință a Cercului de critică pe care îlconduceam... Eu, surprins de întrebare și,trebuie să mărturisesc, vexat că filosofulRostirii românești nu știe mai nimic despre cefac eu în critica literară, i-am răspuns, puținiritat: Cum ce fac? Fac critică literară de mulțiani, Domnule Noica… „Bine, bine, mi-a repli-cat el repede, mai iritat, parcă, decât mine –dar în afară de asta, ce faci, la ce lucrezi”… Amînțeles numaidecât mesajul (adică: în afarăde critica literară – care nu-i ceva serios – ceoperă serioasă pregătești D-ta în sferă intelec-tuală ? Ce caută spiritul d-tale?...”

Opresc relatarea acestei întâmplări aici,nu înainte însă de a preciza că, după oareca-re vreme, voind să discut cu filosoful desprecritica literară – pe care o socotea neserioa-să pentru că nu are acces la filozofie! –, m-arefuzat în ultimul moment, pe motiv că dela Thibandet încoace n-a mai citit nicio cartede critică literară și că, în genere, nu-l inte-resează literatura. Refuzul lui a fost însoțitde o întrebare pe care n-am uitat-o niciastăzi: dacă opera de artă este o unicitate, cu cecriterii vei analiza și vei judeca d-ta, critic lite-rar, unicitatea?... Cu această dilemă m-amdespărțit, ca să zic așa, păstrând proporțiile,de Constantin Noica, după ce el, marelefilosof existențialist, se despărțise, într-ocarte celebră, de Goethe. N-am renunțat,desigur, să fac critică literară (au trecut deatunci, peste 30 de ani, dacă nu mai mult) șisă scriu chiar și despre cărțile lui – operesuperioare de creație prin imaginația ideilorși limbajul lor creator – dar nu mi-a ieșit dincap, repet, întrebarea pe care mi-a pus-oatunci, spre sfârșitul anilor �70 sau începu-tul anilor �80, C. Noica. Într-adevăr: ce cri-terii are criticul literar pentru a judeca uni-citatea operei literare și, la urma urmei, câtadevăr este în judecata lui de valoare esteti-că dacă nu are un criteriu sigur de a judecanu o operă, ci toate operele literare și persona-litatea celui care le creează?!

Voiam, în fapt, să vorbesc în însemnărilede față nu despre dilemele profesiunii meleintelectuale, ci despre o știință tare, exactă,foarte actuală, azi, într-o postmodernitateagitată și confuză, despre o știință perfor-mantă și, mai ales, despre personalitateaeminentă care o ilustrează de mulți ani cupricepere (folosesc înadins un termenmodest!) și devotament în spațiul academicromânesc. Este vorba de Maya Simionescu,biolog celular reputat, despre care umblăvorba în mediul academic că ar împlini încurând un anume număr de ani. Voind, zic,să scriu despre ea, cu această ocazie, mi-avenit în minte întâmplarea cu Noica și m-am gândit din nou la interogația lui scepticăprivitoare la criteriile nesigure ale umaniș -tilor de a determina și judeca unicitatea(originalitatea) operei de artă. Interogațiaatrage după sine o altă interogație,

29

Rigoarea științei și bunătatea inteligenței

Page 32: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

îndreptățită și ea într-o societate (cum estesocietatea cunoașterii) în care, vorba unui filo-zof fizician, Ilya Prigojin, vechile certitudininu mai funcționează, iar noile certitudinisunt nesigure. Îmi amintesc de imaginea pecare o dă el despre omul de știință actual:plutește pe un râu învolburat, având pe unmal vechile certitudini de care a fost nevoitsă se despartă, iar, pe celălalt, noile incerti-tudini ce se cheamă, se confundă și, adesea,se despart… Cum nu am prea multe ideinici despre certitudinile, nici despre incerti-tudinile biologiei celulare, mă resemnez săfac un portret al celui/celei care le are, iardacă nu le are, încă, nu s-ar fi apucat să le

caute, – vorba lui Pascal – dacă nu le-ar figăsit deja…

Așadar: Maya Simionescu… Am zărit-o,prima oară, pe la începutul anilor �90, înaula Academiei Române, unde se discutadespre noile granturi academice. Fizicieniidin Academie erau, îmi amintesc, sus pi -cioși, în timp ce o doamnă academicianargumenta coerent, cu grație dar și cu oanumită fermitate intelectuală, care pemine, om de litere m-a convins repede, căfără granturi nu se poate face în viitor cerce-tare fundamentală. O doamnă fără vârstă,cu un surâs tânăr și o privire luminoasă cesugera o bucurie contantă. Înfățișarea și

30

Maya Simionescu

Page 33: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

comportamentul ei l-ar fi încurajat pe unmoralist francez (care are, se știe, geniul dea fi delicat și exact în observațiile lui, pu -nând totodată un strop de malițiozitate înpropoziții!) să spună despre cazul pe care îldiscut aici: iată o femeie academician competiti-vă, la propriu și la figurat. Maya Simionescua rămas, am impresia, aceeași și azi. Sporulde ani n-a schimbat-o prea mult. Are un spi-rit liber, sincronic, nu s-a blazat într-o sche-mă, nu se lasă ușor sedusă de ceea ce vedeși aude. Vrea să vadă cu ochii ei totul și,înainte de a decide ceva, vrea să pipăie,totul, ca biblicul Tomna, cu mâinile spiritu-lui său.

Cum a fost timp de două mandate (optani) vicepreședintele Academiei Române,mi-am dat seama repede că spiritul ei nusuferă de maladia de care suferă, în genere,spiritul intelectual românesc: spiritul adamic.Adică acela care începe multe, cu zgomot, șitermină puține. Dimpotrivă, ea vrea să ducă– și de regulă reușește – lucrurile la capăt,cu o disciplinată, bine educată obstinație.Odată ce a început ceva, nu lasă catedralaneterminată și nici cercetarea celulei neîn-cheiată. Vorbește mult, cum este și firesc, dealtfel, de domeniul ei de cercetare, încât lasăimpresia că s-a mutat demult într-o celulă.Celula este casa spiritului și a sufletului său.Îmi place enorm, trebuie să spun, acest modde a gândi și de a acționa în lumea noastrăsud-est europeană, predispusă – cum zicetradiția – la lene și la jeluire. G. Călinescuscrie undeva că noi, românii, construim dinfuga cailor pentru că istoria nu ne lasă nicio-dată să construim încet și sigur. Filosofulspaniol Ortega Y Gasset crede că spirituladamic este specific lumii mediteraneene, întotalitate. Poate că este ușor cum zic filoso-fii, dar mai știu că învățul are și dezvăț și căorice boală a spiritului poate fi, dacă nuînvinsă de tot, poate fi cel puțin pusă la trea-bă. Nu pot să cred sau, mai exact, nu-mivine să cred că în lumea intelectuală româ-nească nu sunt și oameni care să termineceea ce au început și, în genere, care să nu selase doborâți de scepticismul nostru funda-mental, dacă acesta există cu adevărat.

Maya Simionescu îmi pare a fi unul din-tre ei. Ea cercetează de multe decenii

împreună cu colaboratoarele sale de laInstitutul de Biologie Celulară, misterelecelulei umane și, dincolo de performanțeleei științifice, recunoscute ca atare, după câteîmi dau seama, de comunitatea științificăeuropeană, Maya Simionescu mi se pare a ficeea ce în limba română se numește: un omde bine, un om de cuvânt, un caracter, cum sespune în limbajul moraliștilor. Judecă pozi-tiv și, am observat, nu pornește niciodată întot ceea ce face de la ideea că răul dominălumea. Nici că, noi, românii, latini din răsă-rit, ratăm, totdeauna, în ceea ce pornim săfacem. Este, mai degrabă, un spirit melioristși, negreșit, un spirit superior diplomaticCaută pacea, liniștea creatoare și, am obser-vat, încearcă să potolească conflictele dintreindivizi cu armele înțelegerii și ale priete-niei, nu ale reprimării. A înțeles și ea – faptimportant – că bunătatea este o formă ainteligenței și că nimic durabil nu seconstruiește fără suflet în lumea spiritului.

Ca să închei acest portret, sumar, întoc-mit la repezeală, aș aminti de o remarcă alui Rabelais pe care o citez mereu când vinevorba de știință și despre omul de știință:știință fără suflet duce la ruina spiritului.Ruina spiritului sau a sufletului? N-amtimp să verific, dar, cum nu știm bine, niciazi, care este frontiera dintre suflet și spiritîn ființa noastră, mă consolez cu ideea că, îndefinitiv, vorbim de același lucru. Ruinân -du-se sufletul, se ruinează și spiritul, oricâtde tare, exactă, pozitivă ar fi știința spiritului.Este bine, așadar, ca știința să aibă suflet și,dacă-l are, să aibă grijă să nu-l piardă.

Îmi vine în minte această propozițieesențială, iată, acum când vreau s-o firiti-sesc pe Maya Simionescu pentru sportul deani pe care, remarc, îl întâmpină, fără marischimbări, ca atunci când am zărit-o primaoară, la începutul anilor �90, în AulaAcademiei Română, apărând ideea de aînrădăcina (refuz cu obstinație să zic, aimplementa) ideea granturilor în sol românesc.

Un spirit, în continuare, grațios și com-petitiv, hotărât să ducă mai departe catedra-la pe care a început-o. Catedrala din interio-rul celulei.

Bucureşti, 22 dec. 201631

Rigoarea științei și bunătatea inteligenței

Page 34: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

32

Page 35: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Profesor de Anatomie la facultăţile deMedicină din Iaşi şi Bucureşti, cercetător deanvergură şi reputaţie europeană, figurând,se pare, la un moment dat, şi pe lista nomi-nalizărilor la Premiul Nobel, cofondator,împreună cu Mihail Sadoveanu şi GeorgeTopîrceanu, al revistei „Însemnări ieşene” ceera menită să umple golul lăsat în capitalaMoldovei după mutarea la București a fai-moasei „Viaţa Românească”, Gr. T. Popa esteunul dintre românii care pot fi definiți fărăezitare cu sintagma călinesciană: erou inte-lectual. Volumul „Scrieri” editat deAlexandru Dobrescu este o restituire de zilemari a publicisticii lui Gr. T. Popa la„Însemnări ieşene” (1936-1940), periodic acărui redacţie a funcționat la Institutul de

Anatomie din Iaşi, unde savantul îşi desfă-şura activitatea de cercetător şi profesor.Extrag câteva date şi fapte privind biogra-fia, opera şi personalitatea lui Gr. T. Popadintr-o evocare a lui Constantin Bălăceanu-Stolnici şi din mărturiile lui Dumitru RaduPopa (nepotul savantului) şi C.D.Zeletin. Avenit pe lume într-o familie de ţărani dinţinutul Vasluiului, satul Şurăneşti, unde s-anăscut şi un alt mare savant - Emil Racoviţă.Studiile liceale şi universitare şi le-a făcut laIaşi, apoi, ca bursier Rockefeller, în Americaşi, în fine, în Anglia, maestrul său fiindmarele anatomist, antropolog şi arheologElliot Smith. A fost profesor de Anatomie laFacultatea de Medicină din Iaşi iar, înce-pând din anul 1942, la cea din Bucureşti,

33

Constantin COROIUPublicistica unuierou intelectual

Constantin COROIU ‒ scriitor, Iași, e-mail: [email protected].

Autorul trasează câteva linii la profilul intelectual și moral al lui Gr. T. Popa, așa cum sunt ele ilus-trate de prodigioasa publicistică a ilustrului savant desfășurată timp de mai mulți ani în paginilerevistei „Însemnări ieșene” pe care a fondat-o împreună cu Mihail Sadoveanu și George Topîrceanu.Referirile privesc atât temele și ideile abordate de marele umanist în scrierile sale restituite acum,după aproape trei sferturi de veac de la producerea lor, cât și stilul eseistului și portretistului Gr. T.Popa, pe care autorul îl caracterizează cu sintagma lui G. Călinescu: erou intelectual.Cuvinte-cheie: erou intelectual, rezistență, orizont elastic, idealism lucid, criticism, civilizație a-

culturală, netemeinicie, energie nervoasă scăzută.

The article sketches the intellectual and moral profile of Gr. T. Popa as it appears in the articlespublished by the well-known scientist in „Însemnări ieșene”, a cultural magazine Gr.T.Popa foun-ded together wich Mihail Sadoveanu and George Topîrceanu. The author analysese both the ideasand the style of the essayist and memorialist Gr. T. Popa, considered, in the words of G. Călinescu,an „intellectual hero”.Keywords: intellectual hero, resistance, lucid idealism, criticism, a-cultural civilization, low nerv-

ous energy, elastic horizon.

Abstract

Cronici literare

Page 36: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

unde l-a urmat pe Fr.Rainer. AcademicianulConstantin Bălăceanu-Stolnici, care i-a foststudent, preparator şi asistent, rememorea-ză: „Într-o lecţie specială, ne-a prezentatcelebra sa descoperire a vaselor porte hipo-fizare, pe care a făcut-o cu Una Fielding înlaboratoarele de la University College dinLondra. Mai târziu aveam să văd imensacolecţie de lame (câteva mii) ca şi machetelede carton care au servit la fundamentareadescoperirii sale”. Gr. T. Popa, mai poves-teşte fostul său discipol, „era un bărbat fru-mos, cu părul cărunt, purtând totdeauna unhalat alb ireproşabil care vorbea liniştit cuun grai românesc impecabil, şi care, în lecţii-le sale, făcea tot ce se putea pentru a fi câtmai explicit… Ceea ce m-a impresionat afost vasta sa deschidere spre cultură. Nu afost numai un om de ştiinţă de excepţie şiun profesor remarcabil, dar a fost şi un scrii-tor, un eseist, un mare gânditor… Rămăseseprofund marcat de climatul societăţii anglo-saxone. Avea un simţ al responsabilităţiicivice foarte dezvoltat şi era un sincer apă-rător al democraţiei şi al drepturilor omu-lui, cu o orientare de stânga de tipul laburis-mului englez, ceea ce impresiona într-oepocă în care dictaturile de extremă dreaptăşi cele de extremă stângă însângerau popoa-rele lumii”. În 1947, Gr. T. Popa „devenisevârful de lance al rezistenţei intelectualităţiiromâne…”. În acel an, la 15 aprilie, el a ros-tit o conferinţă despre morala creştină cureferiri la dictatura comunistă care seinstaurase, ceea ce l-a pus în conflict deschiscu regimul. Peste câteva zile, invitat deTeohari Georgescu, care era ministru deInterne, a refuzat să se întâlnească cu acesta,iar la nici o jumătate de oră după refuz, laFacultatea de Medicină, unde profesorul şilocuia cu familia, a descins o formaţiune dejandarmi înarmaţi şi ofiţeri superiori pentrua-l „ridica”. Profesorul era împreună cuasistenţii săi, între care şi actualul academi-cian C. Bălăceanu-Stolnici, care îşi aminteş-te: „Lucrurile au luat însă o întorsăturăneaşteptată. Toţi studenţii aflaţi în facultates-au adunat în amfiteatru şi în gangul circu-lar care-l înconjura, blocând orice acces şimanifestându-şi energic solidaritatea cu celpe care îl considerau o victimă a comunişti-

lor şi un erou naţional”. Între timp s-au ală-turat studenţilor şi câţiva renumiţi profesoripentru a-l apăra pe colegul lor: „După circao oră, au sosit profesorii Burghele şiMezincescu, însoţiţi de un comisar guverna-mental, care a ordonat retragerea trupei dejandarmi, detensionând în acest fel atmosfe-ra. Colegul meu, Ion Oprescu, care era asis-tent la histologie, s-a repezit şi a luat tensiu-nea arterială, ajunsă la cifre primejdioase, aprofesorului nostru. După aceea, Gr. T.Popa, însoţit de profesorii Ion T.Niculescu,Mezincescu şi Burghele, a părăsit în aplau-zele studenţilor amfiteatrul şi, trecând prinsala de disecţie care astăzi îi poartă numele,a ajuns la locuinţa pe care o avea în clădireafacultăţii. Afost ultima dată când l-amvăzut”. În 1948, Gr. T. Popa a fost exclus dinAcademia de Ştiinţe Medicale şi dinAcademia Română, iar în luna iulie a acelu-iaşi an a murit. Avea doar 56 de ani, dar înspatele său rămânea o mare operă ştiinţifi-că, civică, morală şi, nu în ultimul rând, lite-rară. „Moartea marelui savant – scrieC.Bălăceanu-Stolnici – a fost trecută sub tăce-re. Decanul de atunci, N.Lupu, a interzis

34

Constantin Coroiu

Page 37: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

orice ceremonie şi a obligat familia să pără-sească locuinţa din incinta Facultăţii deMedicină”. De menţionat, în fine, că Gr. T.Popa este cel care l-a determinat să plece înAmerica, dându-i o scrisoare de recoman-dare către Universitatea Rockefeller, pe vii-torul laureat al Premiului Nobel pentruMedicină, Emil Palade.

Revin la „Scrierile” lui Gr. T. Popa. Citezdintr-un articol publicat în numărul din 1februarie 1936 al revistei pe care o coordo-na: „…azi apărem ca un popor cu o energienervoasă scăzută, care nu se poate aplicasusţinut pe nici o ramură de activitate. Deaceea, lăsând deoparte excepţiile, suntemneserioşi şi nestatornici. Dar… nu trebuie săne considerăm definitiv condamnaţi la infe-rioritate, ci trebuie să ne convingem cât mairepede că este şi în noi o mare rezervă deputeri latente, pe care avem datoria să ledesfăşurăm. Şi numai şcoala, şcoala bună,ne poate ajuta să ne ridicăm la nivelul deîncordare caracteristic popoarelor înainta-te”. În prefaţa volumului, intitulată „Gr. T.Popa şi noi”, criticul Alexandru Dobrescumărturiseşte că la lectura articolelor şi eseu-rilor marelui cărturar ceea ce l-a „frapatînainte de toate a fost faptul că textele încauză parcă ar fi fost scrise azi”.

Gr. T. Popa este un exponent al „spiritu-lui critic în cultura românească” - magistraldefinit de G.Ibrăileanu în eseul său cu acesttitlu devenit clasic. Or, chiar dacă nu cuaceeaşi forţă şi influenţă la scară naţionalăşi în alte spaţii locuite de români, iar, pânăla un punct, fireşte, nici cu aceeaşi ideologie,„Însemnări ieşene”, fondată de Gr. T. Popa,Mihail Sadoveanu şi George Topîrceanu, sevoia şi era o publicaţie ce continua, în fond,spiritul faimoasei „Viaţa Românească”, con-dusă autoritar de G.Ibrăileanu timp de 27de ani. Altfel spus, revista celor trei s-asituat ferm sub semnul criticismului.Publicistica lui Gr. T. Popa, el fiind şi cel mailaborios şi mai prezent în paginile revistei,în nume propriu sau sub pseudonime, ilus-trează o admirabilă continuitate în spirit.Desigur, într-un nou context, şi anume într-o epocă dramatică, de mari prăbuşiri, derecrudescenţă a extremismelor devastatoa-re, la mijlocul şi la finele anilor ’30, când

istoria şi lumea îşi ieşiseră cu totul dinmatcă. Gr.T. Popa nu critică indivizi şi nicimăcar opere. El abordează probleme, anali-zează şi critică mentalităţi, moravuri, inerţii,laşităţi, grave carenţe de caracter şi, maiales, racile ale societăţii româneşti din tim-pul său şi dintotdeauna, dar şi ale celeieuropene. Are dreptate editorul acestor sur-prinzătoare, prin actualitatea lor, „Scrieri”,să se minuneze în prefaţa cu care le însoţeş-te: „Dacă n-am avea dovada propriei saleexistenţe, încheiate tragic tocmai datorităpracticării neabătute a unei asemeneaintransigenţe, ne-ar fi greu, probabil, săadmitem că un astfel de om a trăit aievea.Gr. T. Popa a avut tăria lăuntrică de a spunemereu adevărul, de a-şi respecta convinge-rile până şi atunci când îşi periclita liberta-tea sau chiar viaţa”.

Nu se nasc decât foarte rar pe aici, pe lanoi, oameni cu o asemenea verticalitate şitărie de caracter, care să nu abdice nici oclipă de la convingerile proprii şi să moarăpentru o idee.

În portretul pe care i-l creionează lui Gr.T. Popa, introdus de editor în „Anexele”volumului, C.D.Zeletin face această aprecie-re generală demnă de reţinut: „Însuşireaesenţială a moldovenilor stă în aceea că tră-iesc idei, le iau în serios, le impun în for şi leapără în arenă. Ibrăileanu socotea criticis-mul în cultura românească o însuşire emi-namente moldovenească. E o înclinareancestrală a sufletului, probabil moştenităde la dacii liberi, deci nesupuşi de putereastrăină, înclinare peste care s-a suprapusmodularea etică proprie firii slave…”.

În chiar primul număr al „Însemnărilorieşene” (1 ianuarie 1936), scriind despre„civilizaţie şi cultură” şi despre „contradic-ţiile lumii actuale”, Gr..Popa atrăgea atenţiacă Europa se afla atunci „în stadiul de civili-zaţie a-culturală, deci în momentul dezvoltă-rii unei mari şi îndelungi crize”, ceea ce s-adovedit a fi un diagnostic precis. Ilustrulsavant a văzut cum nu se poate mai bine. Laromâni, el deplânge una dintre cele maipăgubitoare trăsături de comportament, înfond de caracter, şi anume „lipsa de seriozi-tate”. Neseriozitatea, observă analistul, con-stituie „cel mai mare rău dintre defecte din

35

Publicistica unui erou intelectual

Page 38: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

alcătuirea noastră particulară”. Gr. T. Popaare nostalgia acelei seriozităţi ce „vrea săînsemne temeinicie, persistenţă”, şi nicide-cum un mod de a trăi posac, de a fi lipsit deumorul adesea vindecător. Neseriozitateaînseamnă, în opinia lui, lipsă de temeinicieşi de consecvenţă. Există proşti serioşi şiinteligenţi neserioşi. Din păcate – observăGr. T. Popa – „unii oameni neserioşi sunt înacelaşi timp şi proşti”, dar, în ce ne priveşte,cea mai răspândită şi mai nocivă e neserio-zitatea şi a celor proşti, şi a celor inteligenţi.Iar acesta este, în opinia sa, unul dintre fla-gelurile ce afectează societatea româneascăşi îi împiedică progresul. Discursul lui Gr. T.Popa e mai degrabă amar, dar nu scepticsau resemnat. Convingerea lui este că „ori-cum ar bate pe deasupra vânturile şi furtu-nile politice…, oricum s-ar întocmi sisteme-le politico-sociale, totul depinde de calitateaoamenilor”. Exponent al criticismului, cutermenul folosit şi de C.D.Zeletin, moldove-nesc, Gr. T. Popa analizează starea societățiiromânești mai mereu prin comparaţie curealitățile din câteva ţări civilizate pe care lecunoaşte foarte bine. În vara anului 1936,profesorul este invitat la festivităţile dedica-te Centenarului Universităţii din Londra,rezultată de fapt, în 1836, din unirea maimultor colegii vechi de câteva sute de aniîntr-un conglomerat. A fost singurul repre-zentant al lumii academice româneşti laacea sărbătoare din capitala Angliei. Un gu -rii aveau cinci. Evocarea evenimentului în -cepe cu o caracterizare ce denotă bunacunoaştere a psihologiei şi educaţiei engle-zului ca unul care studiase în Anglia şi totacolo făcuse şi cea mai importantă descope-rire ştiinţifică a sa: „Oameni extrem de poli-ticoşi, care totuşi nu pun accent pe politeţealor; apropieri distanţate care ne promit săfie eterne; punctualităţi extravagante şi operfectă îngrijire (necăutată) în ţinută. Unenglez îţi dă impresia, fără să fie nevoie s-omai verifici, că nu poţi să-l baţi pe umăr, nicinu se simte bine să-l iei de braţ. El nu sevâră în prea multe amănunte (ba nu se vârădeloc), care privesc viaţa intimă a omului, şiapare glacial, uneori uscat, dar totdeaunabine dispus. Ceremoniile lor sunt ca şi oa -me nii: demne, reci, dar impresionante”.

Suita de festivităţi, care îl fac pe universita-rul ieşean să simtă încă o dată „ce fior şi cesiguranţă poate da sufletului tradiţia…”, aconstituit, conchide el, „un spectacol măreţ,care pentru mine a însemnat o lecţie mare,dar şi un prilej de adâncă melancolie. / Întimp ce oamenii aceştia, atât de asiguraţi cutot ce trebuie unui progres bogat, se strădu-iesc mereu să-şi sporească cultura, ce facemnoi (cei atât de calici şi atât de în urmă dintoate punctele de vedere)?” O întrebare for-mulată cu mai bine de 80 de ani în urmă, darcu atât mai legitimă în momentul de faţă.

Observator atent al vieţii sociale şi politi-ce, şi nu numai al celei din România, darniciodată militant în vreun partid, Gr. T.Popa intervenea, în 1938, în dezbaterea pri-vind noua Constituţie a ţării. Analiza sa pecare îşi întemeiază opiniile este pilduitoare.Polemizând cu cei de la „Viaţa Româ nească”pe această temă, eseistul insistă mai ales peconceptul de democraţie, aşa cum era şi esteel ilustrat în societăţile evoluate. Mai întâi,descrie şi defineşte trei tipuri de democraţie„care coexistă astăzi” şi pe care „le cunoscde la ele de-acasă, nu din citite”: franceză(“democraţie integrală”), americană(“democraţie tutelată”), engleză (“democra-ţie selectivă”). Ce anume determina schim-barea Constituţiei? Gr. T. Popa răspundea cătocmai realităţile triste şi faptul că ţara ajun-sese „foarte aproape de prăpastie”. Șianume: „Dezordinea publică, instabilitateapolitică, promovarea necinstei şi a incapaci-tăţii, lenea şi neseriozitatea”. Toate acesterele, cum le numeşte el, şi multe altele erau(dar vedem că aceleaşi sunt şi astăzi) gene-rate de „doi factori de viciare a vieţii publi-ce: extinderea militantismului politic şi infe-rioritatea culturală în care ne menţinem cuplăcere”.

Atunci, în 1938, în dezbaterea privindConstituţia se implicau şi intelectualipatrioţi de mare anvergură şi de o ţinutămorală ireproşabilă ca Gr. T. Popa. ÎnRomânia de azi, pe asemenea subiecte sen-sibile şi de mare însemnătate se năpustesc,ca într-un viol colectiv, cohorte de politi-cieni demagogi şi jurnalişti de tip nou, cufeţe crispate de venin şi prostie, în chip detocşoişti agresivi şi agramaţi.

36

Constantin Coroiu

Page 39: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Aproape toată publicistica lui Gr. T.Popa, care ne e restituită acum, este expresiaşi rodul unui remarcabil talent de scriitor,de portretist. Pentru savantul despre care s-ar putea crede că locurile sale de muncă arfi fost doar sala de disecţie, laboratorul şicatedra, scrisul nu e un violon d’Ingres, ci opreocupare şi o activitate de fiecare zi. Euimitor cât de prodigios a fost eseistul șipublicistul aşa-zicând de serviciu care scrianote şi articole de strictă actualitate. Teîntrebi când oare avea timp pentru toate. Gr.T. Popa e cu atât mai laborios ca om al scri-sului la gazetă, cu cât peisajul publicisticromânesc al vremii nu era, ca şi astăzi dealtfel, foarte ofertant din punctul de vedereal calităţii, al seriozităţii, al valorii. Afludintr-un articol al său că la mijlocul anilor’30 în România apăreau 150 de reviste, ceeace – apreciază Gr. T. Popa – însemna o„publicistică bogată” , numai că cele maimulte periodice erau editate în condiţii pre-care „atât ca înfăţişare, cât şi ca substanţă”,nu puţine sucombând repede şi fiind înlo-cuite de altele care, şi acestea, dispăreaudupă o prestaţie scurtă şi cvasianonimă.Erau reviste goale de conţinut şi scriseprost: „În unele «organe» de acestea limbaeste teribil stropşită. Ideaţia pustie şi restulnul”, constata Gr. T. Popa în analiza sa din„Însemnări ieşene” (15 ianuarie 1936).

Gr. T. Popa a trăit tot timpul în societateascriitorilor, şi încă a unor mari scriitori. I-acunoscut în diverse ipostaze şi împrejurări,cu unii a colaborat sau a fost prieten, s-asimţit mereu bine în compania lor. La moar-tea lui G.Topîrceanu, el îl evocă pe autorul„Baladelor vesele şi triste”, cel care, întrealtele, insistase ca revista „Însemnări ieşe-ne” să se numească astfel: „Discuţiile (înredacţie – nota mea) uneori erau chiar aprin-se şi Topîrceanu punea multă pasiune, maiales pe-o temă: imparţialitatea faţă decurentele politice. El ţinea morţiş ca noi săfacem o revistă de înaltă atitudine spiritua-lă, fără nici un fel de părtinire a curentelorde stânga ori de dreapta… Cum în redacţianoastră sunt tineri care simpatizează mişcă-rile de stânga, iar alţii pe cele de dreapta, elţinea să controlăm atent fiecare frază, fieca-re cuvânt, pentru a nu-i lăsa să lunece pe

pantă politică”. Pledoaria lui Topîrceanuera pentru: „Obiectivitate lucidă, argumen-tare liniştită – şi dragoste de ţară adevărată.Nu orbire şi minţi deformate de patimă, cala cele două «extremisme» ale noastre, careafară de ura lor nu mai vor să ştie şi să vadănimic”. Urmează o admirabilă schiță deportret: „Sub înfăţişarea lui ascuţită, cu scli-pitoarea frază critică, în care se citea la fieca-re clipă o ironie, o înţepătură, Topîrceanupăstra un suflet rar, o bunăvoinţă nelimitatăşi o putere de sugestie spre progres, rară.Prietenia lui se obţinea cu greutate, darcând se obţinea – era definitivă. Dragosteape care o avea pentru Sadoveanu era unexemplu viu de ataşament, adesea duios.Deseori aveau păreri deosebite şi Topîr -ceanu îl critica deschis, dar niciodată dinco-lo de linia prieteniei. Îl iubea; şi când nu sepotriveau în unele idei, îl durea adânc, dartot îl iubea”. Pe creatorul superbelor parodii„îl ațâțau prostia și poza pretențioasă”.Odată, când Gr. T. Popa care nu pregeta săse ocupe de „bucătăria” revistei, se neliniş-tea că Sadoveanu nu adusese articolul pre-văzut a fi publicat în numărul la care tocmaise lucra, Topîrceanu îl asigura că îl va priminegreşit, fiindcă ce însemna un articol pen-tru Sadoveanu care – zicea Topîrceanu –„este ca un arbore secular şi gigantic: odatămai desprinde o frunză; şi nici nu secunoaşte”. Pe creatorul superbelor parodii„îl aţâţau prostia şi poza pretenţioasă”. Întreacăt fie spus, cât de multe subiecte i-arfurniza astăzi lui Topîrceanu „filosofii”dâmboviţeni, bahluieni şi de pe alte râuriromâneşti, cu ifosele lor elitiste; ori poeţii şiprozatorii, ba şi criticii, care cutreierăEuropa şi fac lecturi din fulminantele loropere pe la nişte festivaluri şi şezători decare n-a auzit nimeni.

Mă întorc la doi mari oameni care aufost. La Topîrceanu şi la evocarea lui decătre Gr. T. Popa: „De cum a căzut la pat şis-a ştiut că e ceva serios la ficat, a intrat într-un fel de panică, pe care o puteai citi în fiin-ţa lui, dar pe care o ascundea cu o stăpânirede sine admirabilă. Când diagnosticelemedicilor începură a se încurca, l-a pătrunsun timp dezolarea, în contra căreia totuşiizbucnea ades firea lui veselă şi ironică…

37

Publicistica unui erou intelectual

Page 40: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Stărui să meargă la Viena, îşi punea toatenădejdile în această călătorie, dar nu aveabani. Şi atunci a avut ultimul noroc, carevine foarte rar la oamenii în năcaz: a întâlnitun suflet simţitor şi o minte înţelegătoare,care l-a ajutat generos şi prompt”. E vorbade ministrul Artelor Iamandi. „A plecat –povesteşte Gr. T. Popa - furişându-se dinIaşi şi n-a vrut să fie văzut de nimeni. Abiaa consimţit să viu eu la gară. Peste frica demoarte se aşezase o nouă încredere, de tipulacelora care îşi au origina în mister. Înaintede plecare îmi spuse şi trist şi vesel: - Uite,doctore, cum mi-a fost mie dat să văd întâiaoară străinătatea. Şi eu care visam să mergodată cu dumneata la Cambridge! – Vommerge, n-avea grijă./ Şi după un momentîntorcând compătimirea de la el la mine, îmizise glumind: - N-ai avut noroc doctore, airămas orfan: Sadoveanu s-a mutat laBucureşti, mă mut şi eu ceva mai departe şiai să rămâi singur”. Dar Gr. T. Popa face şiistorie literară, într-un alt articol din revistape care o coordona. Consideră că este dedatoria sa să contribuie cu precizări impor-tante în ceea ce priveşte biografia luiTopîrceanu, cu convingerea că datele şiinformaţiile pe care numai el le deţinea caunul ce-i fusese apropiat sunt indispensabi-le istoricului literar sau viitorului biograf alscriitorului, cel atât de discret când eravorba de viaţa sa.

Un scriitor care i-a fost şi coleg laFacultatea de Medicină din Iaşi şi desprecare scrie cu admiraţie şi, aş spune, cu duio-şie, Gr. T. Popa este Ioan I. Mironescu,(pseudonim literar al medicului Eugen IoanMironescu), născut şi el într-o familie deţărani, la Tazlău-Neamţ, reputat dermato-log specializat la Berlin, profesor şi mulţiani şeful Clinicii de Dermatologie aSpitalului „Sf.Spiridon” din Iaşi, autor adouă volume de proză, colaborator al revis-telor „Viaţa Românească” şi „Însemnăriieşene”. Mai interesant decât prozatorul,altfel luat în seamă şi de G.Călinescu înmonumentala „Istorie”, este omul, persona-jul, şi el un erou intelectual, ca şi Gr. T. Popa.Ia parte la răscoalele din 1907, fiind arestatşi judecat la Tribunalul din Iaşi, iar iubireasa pentru clasa-mamă se exprimă prin fapte

şi gesturi literalmente memorabile. Atât alemedicului, care înfiinţează în Tazlăul natalun sanatoriu pentru „reconfortarea persoa-nelor cu surmenare fizică sau mentală”,prin care au trecut şi scriitori (Sadoveanu,Panait Istrati, Ibrăileanu, Topîrceanu,Teodorenii, Otilia Carzimir şi alţii), cât şi alepoliticianului, căci, în speranţa de a amelio-ra condiţia ţăranului român, în 1930 seînscrie în P.N.Ţ. Un idealist, un romantic,cum îl caracterizează Gr. T. Popa: „Repedeînsă s-a dezmeticit: a văzut oameni cu treicase în patru ani; a văzut <<tovarăşi>> esca-ladând băncile parlamentului, <<fraţi întrusuferinţă>> cu câte două auttomobile odată,când mai înainte nici cal cu biciuşcă n-aveau; a văzut ahtiaţi de slujbe fugind dinşcoli la prefecturi şi a văzut exodul ridicăto-rilor de norod spre capitală şi spre oraşemari; a văzut mai ales practicismul celorcare vorbeau în numele ţăranilor, dar care îidispreţuiau mai mult decât stăpânitorii deodinioară. Văzut şi s-a scârbit. A demisio-nat din politică şi s-a retras la Tazlău. Şi-ascris testamentul muşcător de ironic la adre-sa practicienilor şi, la moartea lui, am aflatcă între timp el întreţinea doisprezece copiisăraci din Tazlău, că dădea consultaţii şimedicamente gratuit ţăranilor şi stăruia sălumineze mereu pe cei din satul lui. În satulnatal s-a dus atunci când a simţit aripa mor-ţii şi acolo a cerut să fie înmormântat, dupăobiceiurile ţărăneşti, pe care le-a dictatînainte de închiderea veşnică a ochilor.Ţărănist, se înţelege, ţărănist până-n clipamorţii, dar… ţărănist romantic”.

Gr. T. Popa este adeseori amar, dar nusceptic. Eseistul, analistul, gânditorul lasăîntotdeauna deschisă o fereastră spre ori-zont chiar dacă în casă – a se citi în România– există mai mereu multă confuzie, ceartăpe mize meschine, atmosferă conflictuală,dezinteres faţă de problemele mari, dezbi-nare, pâră şi obedienţă la porţi străine,corupţie, parvenitism, trădări. El speră căsunt totuşi posibile încetarea războiuluiromâno-român, coagularea forţelor în inte-res naţional sau, cu vorba sa, coeziunea - cei se pare a fi vitală mai ales în momentegrele pentru fiinţa statului, când, spre a ledepăşi, trebuie să fim uniţi „oricât de opuse

38

Constantin Coroiu

Page 41: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

ne-ar fi ideile şi angajamentele de grup”.Idealistul lucid avea însă serioase motive săfie dezamăgit. Românii, zicea Ibrăileanu, s-au ocupat în istorie mai mult cu importul.Evident, în primul rând de forme fără fond.Ne lipseşte vocaţia construcţiei durabile,dar o avem în schimb pe cea a distrugerii, ademitizării băşcălioase, a maculării valori-lor ratificate de istorie şi intrate în conştiinţaunui neam, atâtea câte sunt.

În 1936, Gr. T. Popa comenta ceea ceatunci, nu şi astăzi, era „un eveniment puţinobişnuit”. Nişte generali, vreo câţiva direc-tori din Ministerul Instrucţiei şi doi profe-sori universitari au strâns în jurul lor pe uniinemulţumiţi ori care se considerau nedrep-tăţiţi de Academia Română şi s-au autopro-clamat Academia de Ştiinţe din România, acărei structură urma să se compună din 70de „nemuritori” şi dintr-un număr nelimitatde locuri pentru cei ce aspirau la „nemuri-re”, adică membri corespondenţi, uzurpândastfel numele unei instituţii naţionale deincontestabil prestigiu şi arogându-şi drep-turile acesteia. Dincolo de aspectele juridiceale unei asemenea iniţiative, Gr. T. Popa

demonstrează pe bază de fapte cât de neîn-temeiată şi de necugetată, ca să nu spunridicolă, era ea. Autorul amplei analize ce i-o prilejuieşte „evenimentul” cu pricina, căcide o analiză este vorba, admite că, pe lângămulţi veleitari, sunt şi vor fi mereu nu doarnemulţumiţi, ci şi nedreptăţiţi cu adevărat.Iar fiindcă tocmai ne aflăm într-un momental unor nemulţumiri sau frustrări faţă deAcademia Română care ar exista, se pare, înbreasla scriitorilor, dar probabil că şi în altebresle, reamintesc aici ceea ce le reaminteaşi Gr. T. Popa contemporanilor săi: „În stră-lucita Academie Franceză, Corneille a fostde două ori respins; asemeni Voltaire n-aputut intra decât la a treia candidatură; iarVictor Hugo a căzut de trei ori. Tot aşa,Pasteur s-a văzut refuzat de două ori şi deabia a intrat a treia oară”. Savantul dă şi alteexemple răsunătoare pe care nu le mai con-semnez. Dar, observă el, nici prin cap nu i-atrecut cuiva dintre aceste celebrităţi că tre-buia subminată, desfiinţată sau măcar con-testată Academia Franceză, deşi unii au cri-ticat-o sau au persiflat-o precum, de pildă,Montesquieu în „Lettres persanes”. La noi,da! Oare de ce? Un răspuns pe cât de sim-plu, pe atât de maliţios, ar fi acela că nu ne-a fericit Dumnezeu nici cu vreun Voltaire,nici cu vreun Victor Hugo sau Pasteur. Şinici nu ne va ferici, atâta timp cât, atrăgealuarea aminte G.Călinescu, mâncăm semin-ţe pe cărarea pe care ar putea păşi sandalaunui Platon român…

Fie că abordează probleme ştiinţifice, deistoria culturii (cum este studiul„Junimismul şi vremea de azi”) sau literare,mesajul lui Gr. T. Popa este cel al unui gân-ditor care priveşte condiţia umană în com-plexitatea ei. Un eseu se intitulează„Imperfecţiunile din noi”. În chestiune suntimperfecţiunile, cu ori fără ghilimele, ce ţinde biologia noastră. În demonstraţia sa, por-nind de la planul biologic, autorul parcurgetoate palierele până la etajul ultim, cel alspiritului, şi conchide absolut memorabil:„Fiecare dibuire nedusă la capăt este uninsucces vital şi cu cât se strâng în fiinţanoastră mai multe nereuşite, cu atât suntemmai aproape de moarte. Viaţa plină, viaţaefectivă cere succes, adică atingerea perfec-

39

Publicistica unui erou intelectual

Page 42: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

ţiei în acţiunile întreprinse. Cu fiecare pără-sire, cu fiecare renunţare (dacă e definitivă)murim câte puţin”. De o mare profunzimeşi scris magistral este eseul intitulat„Orizonturi neelastice şi misticism” din caresunt tentat să citez mai mult, dar oricumneîndestulător: „O parte din existenţa omu-lui este determinată în mare măsură de ori-zontul său. Orizontul geografic, care este oatingere a cerului cu pământul, are o semni-ficaţie simbolică, punând în contact ceea ceeste concret-material cu fluidul aparent, darnepipăit; şi totodată el este inaccesibil, pen-tru că niciodată omul nu poate prinde ori-zontul, care-l momeşte mereu, dar fuge con-tinuu. În asta chiar şi stă valoarea sa. E sin-gura înfăţişare mai de înţeles a infinitului,care nu poate fi cuprins în forma sa nemiş-cată, dar poate fi bănuit în continua mutaredin loc. Atracţia orizontului este forţa depropăşire a omului, a spiritului omului.Căci orizontul îţi promite depărtările, darnu te aşteaptă în mersul tău, ci tot mai înco-lo se lărgeşte, prezentându-ţi alte promi-siuni. La orizont stau idealurile, acolo seaflă speranţa; şi realizarea dorinţelor totacolo se întrevede, deşi ea niciodată nu seîmplineşte. Şi cu toate că aşteptările nu seadeversc, orizontul fugar nu te descurajea-ză, fiindcă mereu îţi descoperă alte zări şicontinuu ridică, din ruinele unor speranţe,speranţe nouă. Binefăcătoare putere! Crudarealitate, fără înşelările sublime ale zărilor,ar sili fiinţa cugetătoare să-şi pipăie nimic-nicia şi zădărnicia strevăzută în sineşi, arsili-o la imobilitate, imobilitatea morţii”.Elasticitatea orizontului ne salvează spiri-tual, ea, scrie Gr. T. Popa, e marea fericire aomului, a individului, dar şi a popoarelor,care nu trebuie „să-şi fixeze zările” şi să-şi„solidifice mirajul depărtărilor”, orizonturi-le elastice constituind „o condiţie de sănă-toasă dezvoltare”. Exemplificând, de aceas-tă dată cu pana sa de prozator, Gr. T. Popaevocă trei cazuri. Unul este al unui mare„maistru al gândirii” care, paralictic fiind,plănuia un lung concediu pentru a putealucra. La puţin timp, însă, un nou atac cere-bral i-a pus capăt vieţii. Altul este al mate-maticianului de pe Titanic, care, în timp cenava se scufunda încet, şi lumea îngrozită

nu ştia cum să se salveze, zorea la încheie-rea „unui raţionament pe lungi coloane deformule”. În fine, un al treilea caz este din-tre cele cunoscute, trăite de însuşi cel cepovesteşte: „În timpul războiului, un flăcăuvoinic din Suceava fusese adus cu şira spi-nării sfărâmată la postul de prim ajutor.Cursese din el atâta sânge, încât faţa îisemăna cu floarea de corn şi abia vorbea înşoaptă. – Domnule doctor, aşa-i că n-am sămor? - Nu, băiete, nici nu te gândi; uite căte pansez şi te trimit la spital, unde te facibine. / Mulţămit, abia suflă câteva vorbe. –Ei bine că a dat Dumnezeu să pot scăpa, cămai am o datorie de bani la un om din sat.Trebuie s-o plătesc. / Şi urmărindu-mă dinochi cum îi trag faşa, până să isprăvesc pan-samentul, şi-a dat sufletul”. Concluzia: „Şiparaliticul, şi flăcăul din Suceava, şi mate-maticianul ar fi fost cu mult mai chinuiţidacă ar fi ştiut fiecare precis că peste o săptă-mână vine un nou ictus sau că în clipaurmătoare vor muri. Această cunoştinţăprecisă ar fi fost pentru ei un orizont neelas-tic, un inel rigid de metal în care moareomul înăduşit”. Abordând apoi, în legăturădirectă cu elasticitatea sau nonelasticitateaorizontului, tema misticismului, Gr. T. Popaspune că el, misticismul, e o formă de boalăsocială care îl scoate pe om din normal şiraţional; ea îşi are sorgintea în orizonturileneelastice. „Un om cu orizont elastic trăieşteades în fantazie, dar un mistic trăieşte tot-deauna printre halucinaţii”. Prima se bazea-ză pe real, a doua pe ireal. „Născătoare demisticism” sunt incultura în ordine spiritua-lă şi tirania în ordine socială. În consecinţă,oamenii de stat tebuie să aibă permanent învedere „păstrarea unor orizonturi elasticepentru toate categoriile de cetăţeni şi ferireacu multă grijă de misticism… Misticismuleste semnul neputinţei şi al inferiorităţii; emanifestarea celor care au renunţat la cepoate fi mai dumnezeiesc în firea omu -lui:creaţia”.

Aşa gândea şi scria Gr. T. Popa în ţara încare, peste trei sferturi de secol, reflecţia pri-vind existenţa şi condiţia umană, metafizicaaveau să ia diferite chipuri care mai de caremai schimonosite...

40

Constantin Coroiu

Page 43: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

41

Dezbatere

Mutațiile criticii

postrevoluționareDacă despre schimbarea la față a literaturii de după 1990 s-a discutat constant, pe tonuri mai apo-caliptice sau mai raționale, mutațiile criticii literare au rămas în afara agendei culturale românești.Parțial, pentru că, spre deosebire de literatură, care și-a proclamat rupturile printr-o retorică amanifestelor, critica literară n-a părut să se disocieze zgomotos de generațiile anterioare.Dezbaterile care s-ar fi putut coagula într-o reflecție sistematică au eșuat repede în polemicigeneraționiste și în conflicte individuale. La sărbătorirea a 10 ani de la prima ediție a Colocviului„G. Călinescu”, organizat de Fundația Națională pentru Știință și Artă la inițiativa criticuluiEugen Simion, vă propunem un bilanț cu privire la statutul criticii post-revoluționare, pornind dela întrebările următoare: În ce măsură s-a modificat misiunea criticului în societate? Mai e valabilăcritica estetică așa cum o înțelegeau generația interbelică sau generația șaizecistă? Care sunt temeleși provocările cele mai importante aflate în atenția criticii după 1990? Se poate vorbi unitar despreo nouă promoție de critici și dacă da, care sunt trăsăturile care o individualizează în raport cugenerațiile anterioare? Mai e posibilă dubla formație a criticului literar (de publicist și cercetător,în același timp) sau ea ține de o paradigmă revolută, în discordanță cu actualitatea occidentală?Este sincronă noua critică literară cu direcțiile teoretice contemporane sau mai are de ars etape?Accesul liber la informație a aruncat automat în desuetudine contribuțiile critice românești sau elepot fi revalorificate în discursul contemporan? Reprezintă democratizarea mediilor de comunicareo șansă sau, dimpotrivă, un obstacol pentru criticul literar? (Alex Goldiș, Cosmin Borza)Cuvinte-cheie: postcomunism, generație literară , critică, paradigmă, evoluție, mutație.

If we constantly discussed about the face transformation of literature after 1990 in apocalyptic ormore rational sounds, the mutations of literary criticism remained outside the Romanian culturalagenda. In one hand, it is because, unlike the literature, that proclaimed its breaks through a rhet-oric of manifestos, literary criticism never seemed to dissociate noisy of previous generations. Thedebates that could coagulate into a systematic reflection quickly failed in polemics about literarygenerations and in individual conflicts. At the celebration of 10 years since the first edition of “G.Călinescu“ Colloquium organized by the National Foundation for Science and Art by at the criticEugen Simion’s initiative, we propose you a survey regarding the status of post-revolutionary crit-ics and starting from the following questions: How much the critic mission has changed in our soci-ety? Aesthetic criticism is still well-founded in the same manner that it was understood by inter-war generation or sixties generation? The double formation of the literary critic is yet possible asjournalist and researcher in the same time or it is belonging to an old paradigm in opposite to theoccidental actuality? What are the most important subjects and challenges in the focus of criticismafter 1990? Can we talk about a new and unitary promotion of critics and if so, which are the char-acteristics that distinguish them from previous generations? Is synchronous the new literary crit-icism to the contemporary theoretical directions or it has more burning stages? Free access to infor-mation automatically thrown in a wastepaper basket the Romanian critical contributions or theycan be recycled in a contemporary discourse? Democratization of media communication is achance or, on the contrary, an obstacle for a literary critic?Keywords: post-communism, literary generation, critics, paradigm, evolution, mutation.

Abstract

Page 44: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Alex GoldișCritica literară,

de la șaizeciști la douămiiștiCriza cronicii literare nu e o criză reală, ci

mai degrabă un regret că o generație criticătalentată a abdicat – total sau doar temporar– de la ea. Se scrie cronică literară în maitoate revistele din țară, însă a dispărut aceamobilizare generală din prima parte a anilor2000. La un scurt recensământ, oricine îșipoate da seama că, departe de a fi o stare denormalitate, avalanșa de nume care scriausăptămânal era oarecum bizară. PaulCernat, Andrei Terian, Bogdan Crețu,Simona Sora, Mihai Iovănel, Bianca Burța-Cernat, Nicoleta Cliveț, Doris Mironescu,Alexandru Matei, Raluca Dună, TeodoraDumitru, Șerban Axinte și mulți alții scriaucronică literară cu fervoare. Ceea ce înseam-nă că, fără ca lucrul acesta să fie recunoscutdeschis, exista o stare de mobilizare genera-lă, comparabilă doar cu aceea a criticiișaizeciste. Doar în a doua jumătate a anilor’60 a mai existat o asemenea frenezie a cro-nicii literare, când o practicau, în acelașitimp, Nicolae Manolescu, Eugen Simion,Valeriu Cristea, Lucian Raicu, MateiCălinescu, Mircea Martin, Ion Pop ș.a.m.d.Nu e ușor de constatat că ceea ce-i mâna înluptă, atât pe șaizeciști, cât și pe douămiiști,era reconstrucția câmpului literar după operioadă de derută generală. Focarulautorității criticului – și, evident, putereasimbolică a activității sale – iradia, în ambe-le contexte, din a pune umărul la canonulliteraturii noi și la nașterea unui nou set dereguli de consacrare. Fără a adopta vreoda-tă mina providențialistă a generației șaizeci(și, poate, cu o mai pragmatică știință a felu-lui în care funcționează câmpul literar), șicritica douămiistă a asistat la o renaștere aliteraturii după un deceniu în care ea nu sesimțise deloc bine.

Efervescența de acum câțiva ani e maidegrabă contextuală și nu-i de mirare că,odată ce regulile de funcționare a câmpuluiliterar au început să devină t predictibile,criticii n-au mai văzut în cronica literară omodalitate privilegiată de consacrare. (întreacăt fie spus, a se nota că nici Generația

’80 n-a mai fost atrasă spre cronică înproporția șaizeciștilor). Criticii anilor 2000s-au întors, așadar, în mod firesc spre cerce-tare, fără a părăsi întru totul domeniulactualității. I-am văzut, în ultimii ani, pePaul și Bianca Burța-Cernat, pe BogdanCrețu sau Doris Mironescu ieșind dinBibliotecă pentru a comenta câte o aparițieexcepțională și/sau care se întâlnește într-unfel sau altul cu proiectele lor de lungă dura-tă. Așa încât n-aș zice că douămiiștii aupărăsit cu totul actualitatea literară, ci doarcă au început fiecare să lucreze conformunei agende proprii. La urma urmei, nu știucât era de firesc ca toate mințile echipate alegenerației să se ocupe în mod exclusiv și înaceeași măsură de cronica literară.

E interesant de observat că, dacă în câm-pul poeziei și al prozei de după ’90, delimi-tările generațiilor noi de cele vechi au fostvizibile atât la nivelul scriiturii, cât și la celal manifestelor („fracturismul”, „minimalis-mul”, „mizerabilismul” au rupt-o definitivcu textualismul optzecist ca și cu abstractis-mul șaizecist), tocmai critica – genul cel maiapropiat de ideologie și cel mai dispus laautoclarificări – a preferat să păstrezediscreția cu privire la diferențele de viziune.Ceea ce nu înseamnă, totuși, că acestediferențe nu există. Demersurile criticilornoi, ajunși, mulți dintre ei, la a doua carte,compun deja un tablou suficient de coerentîncât să se preteze la câteva observații.

În primul rând, perspectiva e inevitabildiferită de cea a criticilor optzeciști saușaizeciști chiar și numai pentru căcircumstanțele de producere și de discutarea literaturii române s-au modificat radicaldupă 1990. Frontul comun sub umbrela„autonomiei esteticului”, întreținut polemictimp de mai bine de trei decenii, nu mai areacelași sens în contextul literar de azi. E șimotivul pentru care generațiile vechi acuzăpromoția tânără de „ideologizare” sau depactizare impură cu mediaticul sau cusocialul (în cuvintele lui Nicolae Manolescu:„neogherism”). În realitate, însă, abia echili-brul fragil dintre estetic și ideologic, fărăavantaje nete de partea primului, e firescîntr-o societate prin excelență democratică,în care regula o face amestecul valorilor șinu „puritatea” lor.

42

Dezbatere

Page 45: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Diferențele dintre critica așa-zis douămi-istă și cea șaizecistă, în ciuda contextelordiferite în care au evoluat, nu sunt totușiatât de mari pe cât ar părea, măcar dintr-unpunct de vedere: fiecare dintre acestegenerații a reprezentat un reviriment al cri-ticii, în momente esențiale de „turnură ideo-logică”: pe de o parte, critica șaizecistă a trastoate consecințele „dezghețului” ideologicde la jumătatea anilor ’60, asumându-șiaproape misionar rolul de a curăța de ideo-logie marile nume ale literaturii române șide a le repune în circulație. Era, atunci, unexercițiu crucial de demistificare. Din destu-le puncte de vedere, generația tânără de cri-tici a retrăit acest moment după 1990, cândi-a revenit „misia” (resimțită mai puținemfatic, totuși) de a repune în discuție oîntreagă tradiție literară româneascărenunțând la dogmele jumătăților de ade-văr. De aici, impulsul totalizator și ambițiapanoramică, comune celei mai tinere și celeimai vârstnice generații active azi.

Dacă e să inventariem atent chiar șinumai cărțile tinerilor critici (deși nu doar eiau participat la acest fenomen), ultimeledouă decenii și jumătate au echivalat curepunerea pe tapet a unor probleme imposi-bil de invocat chiar și sub un regim care maidestrângea uneori șuruburile cenzurii:opțiunile ideologice ale avangardei și pro-blematizările identitare avute în vedere deaceasta, în volumul lui Paul Cernat,Avangarda românească și complexul periferiei(2007); sinuozitățile scriiturii lui G.Călinescu, aflată în permanență la mijloculdistanței dintre teoriile sale și cedările de peteren (inclusive politice), în cartea luiAndrei Terian, G. Călinescu. A cincea esență(2009); posibilitatea de a construi un anti-canon feminin al literaturii noastre interbe-lice, în volumul Biancăi Burța-Cernat,Fotografie de grup cu scriitoare uitate: prozafeminine interbelică (2011); calitatea de expo-nent al unei identități în mișcare și cea dereflector al unei perioade complexe dinpunct de vedere istoric a lui Mihai Sebastian(în Mihai Iovănel, Evreul improbabil, 2012);destinul unui scriitor autoexilat dinnaționalismul ceaușist, în Estetica luiNorman Manea (2012); capacitatea unui scrii-

tor activ în timpul comunismului de a ilus-tra în același timp disidența și obediențafață de regim, în cartea recentă a lui GeorgeNeagoe despre Ștefan Augustin Doinaș,Asul de pică (2013). Exemplele pot continua.De remarcat că fiecare dintre autorii studii-lor de mai sus e dublat de un bun critic lite-rar, fără derapaje majore în ce privește eva-luarea operelor avute în discuție De aceea,fără a părăsi decisiv axa esteticului, atât dedeplânsă de generația afirmată înainte de1990, aria de problematizări este, dintr-odată, mult mai largă. Repet: ca în anii ’60,meritul central rămâne al contextului și abiaapoi al criticilor individuali, mai mult saumai puțin conștienți de permisivitatea spo-rită a discursului lor.

Din modificarea ariei de acoperire a stu-diilor literare, dublată de o nevoie decompensație, derivă, în fond portretulgenerației actuale de critici. Trei sunt carac-teristicile centrale care o diferențiază atât deșaizeciști, cât și de optzeciști: (1)Menționata insistență asupra ideologiei îndauna esteticului e o consecință firească ablocării acestui tip de discurs aproape jumă-tate de deceniu. A vorbi deschis despreopțiunile politice sau identitare aleavangardiștilor, ale Generației 27 sau alescriitorilor sub comunism nu ține depreferințe, ci de necesitate. Mai ales căaceastă discuție e precedată de atâtea misti-ficări nu doar protocronist-ceaușiste, așacum se crede îndeobște, ci și de mitizărivenite din tabăra susținătorilor autonomieiesteticului. Eugen Negrici vorbește primul,în Iluziile literaturii române (2009), despregonflarea compensativă a interbeliculuimodernist și a tinerei generații șaizeciste,din nevoia de a contracara dogmatismulrealist socialist. (2) Preeminența metacriticiiasupra criticii e explicabilă, pe de o parte,atât pe filieră externă (unde studiile teoreti-ce și interdisciplinare au acaparat total câm-pul studiilor literare), cât și pe filieră inter-nă: unei generații ’60 pentru care literaturaprima asupra tuturor tipurilor de discursera normal să i se contrapună acum ogenerație care favorizează reflecția asupracriticii. Când nu sunt lucrări de metacriticăpropriu-zisă, mai toate studiile literare ale

43

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 46: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

ultimei generații conțin capitole consistentede receptare și de dezbatere conceptuală.Un nou pozitivism, în consonantă cuachițiile teoretice ale World Literature sauale studiilor cantitative, nu e departe de uto-pia tinerilor critici. De unde și a treia deose-bire față de generațiile anterioare: încerca-rea de înscriere a criticii românești într-uncircuit internațional. Aflați sub influența„ideologiei ISI” sau nu, tot mai mulți criticiactuali își pun nu doar problema orientăriidiscursului lor către Occident (așa cum ofăceau șaizeciștii sau optzeciștii), ci chiar aposibilității de a pătrunde efectiv în sfera dereferințe occidentale. Cartea lui AndreiTerian, Critica de export (2013), e produsulsimptomatic în acest sens. De aici, insistențaasupra actualizării referințelor șireproșurile adresate vechilor critici de a nuține pasul cu teoriile noi (Andrei Terian) saude a se limita la referințele românești și ladevenirea așa-zis „organică” a literaturiiromâne (Bogdan-Alexandru Stănescu).

De remarcat, însă, că dacă vom mai aveaparte de episoade polemice în critica actua-lă, e foarte probabil ca ele să-i aibă dreptprotagoniști tot pe șaizeciști și pedouămiiști, peste capul optzeciștilor. Pe deo parte întrucât, cu excepția Aisbergului poe-ziei moderne (2002) a lui Gheorghe Crăciun,ambițiile optzeciștilor au rămas nemateria-lizate în proiecte critice de anvergură, caresă servească drept model în ambele sensuri:de dependență filială și de exasperare pole-mică. Cea mai puternică generație anterioa-ră, cu care mai are socoteli neîncheiate dacăvrea să-și delimiteze și mai exact pozițiile încâmpul literaturii actuale, rămâne încăgenerația ’60.

Cosmin BorzaPoliticile criticii literare.

De la revoluție la reacțiuneIntrarea în normalitate (Nicolae

Manolescu, 1990), Ne revizuim, ne revizuim...(Eugen Simion, 1990), Bătălia canonică – de lacritica americană la cultura română (Virgil

Nemoianu, 1990), Literatură și politică(Nicolae Manolescu, 1991), Turcirea intelec-tualilor, I-II (Eugen Simion, 1991), OCassandră a criticii: Monica Lovinescu(Gheorghe Grigurcu, 1992), Cui i-e frică deMonica Lovinescu? (Valeriu Cristea, 1992),Pentru Europa (Adrian Marino, 1994),Revizuirile sunt necesare, mai ales în perioadaaceasta de tranziție înghețată (convorbireDumitru Chioaru-Monica Lovinescu-VirgilIerunca, 1995), Anti-„ʼ90” (Ion BogdanLefter, 1996), Pentru un mai grabnic sfârșit alcanonului estetic (Sorin Alexandrescu, 1997),Între comunism și democrație, între modernitateși postmodernitate (Ion Bogdan Lefter, 1999),Postmodernismul socialist (AlexandruMușina, 1999), Rezistența vechii ierarhii devalori (Ion Simuț, 2000), Despre canon (EugenSimion, 2001), Valoare şi canon sau despresinuciderea din grădina estetică a literaturiiromâne, (Gheorghe Crăciun, 2001), Culturaromână între comunism și naționalism, I-VIII(Mircea Martin, 2002-2003), Estetica, la bursă(coord. Mihai Iovănel, 2006), Cui i-e frică depoezia milenaristă? (Andrei Terian, 2006),Puncte din oficiu pentru literatura (română)tânără, I-II (Paul Cernat, 2008), Direcţii în lite-ratura română de după 1990, I-III, (BogdanCrețu, 2009), Bilanțul douămiismului (coord.Alex Goldiș, 2009), Iluziile revizionismuluiest-etic, I-III (Paul Cernat, 2010), Revizuiri(coord. Alex Goldiș, 2011), O nouă critică dedirecţie în cultura română? (NicolaeManolescu, 2013), Despre fobia stângii și cul-tura pluralistă. Răspuns domnului NicolaeManolescu (Paul Cernat, 2013), Cui i-e frică deTitu Maiorescu? (Nicolae Manolescu, 2014),Tot Maiorescu și Gherea? (Andrei Terian,2014), Un epilog diaristic și prologul unei reeva-luări critice (Bianca Burța-Cernat, 2015),Despre infidelitățile tinerei generații de critici.Scrisoare deschisă către Nicolae Manolescu(Alex Goldiș, 2016).

Acestea sunt câteva dintre titlurile artico-lelor/anchetelor care jalonează dezbaterilecritice de după Revoluția din 1989. Cineparcurge Cronologia vieții literare românești.Perioada postcomunistă, I-VII (1990-1996),proiect coordonat de Eugen Simion și deBianca Burța-Cernat, realizat de mai mulțicercetători ai Institutului de Istorie și TeorieLiterară „G. Călinescu”, colecțiile revistelorRomânia literară, Observator cultural, Cultura,

44

Dezbatere

Page 47: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Vatra etc. sau, pentru intervalul 2005-2015,sintezele din presa culturală autohtonă pro-puse de arhiva on-line www.romaniacultur-ala.ro, dezvoltată de Institutul CulturalRomân, ar putea selecta, cu egală ori și maimare îndreptățire, alte texte simptomaticepentru mutațiile criticii postrevoluționare.Ceea ce nu cred că are cum să disimulezeoricare alt posibil decupaj este filonul ideo-logic-politic fățiș care inervează aproapeîntreaga perioadă.

Mai mult decât o confruntare de metode,grile, perspective, afinități sau preferințe,critica românească postcomunistă prileju -iește – cu sau fără voia celor implicați îndezbatere, din cauza intereselor politicianis-te, a naivității politice ori, dimpotrivă, ademonizării/denaturării postúrilor apolitice– o paradoxală revigorare a angajării ideolo-gice. Și datorită credinței (iluziei?) că statu-tul literaturii și, implicit, al figurilor ei cen-trale își mențin gradul ridicat de influențăsocială, mulți critici din ultimul deceniu alsecolului al XX-lea scriu despre cărți și scrii-tori ca și când ar redacta, apoi, ar cizela onesfârșită „constituție” a noii lumiromânești, „democratice”, „liberale”, „occi-dentale”. Partizanii implicării politice aintelectualilor, aproape toți și promotori aipostmodernismului ori ai revizuirilor „est-etice”, înlocuiesc (ceea ce Alex Goldișnumea în cartea sa despre critica postbelică)lupta „în tranșee” cu un război de „gherilă”.Inamică le devine o bună parte a societățiiautohtone, considerată a fi rămas închistatăîn „neo-/cripto-comunism”, precum și, înparticular, gruparea de critici care se legiti-mează prin apărarea autonomiei esteticului.Nu doar că Monica Lovinescu este numită o„Cassandră”, deci o voce neascultată aAdevărului, dar inclusiv evaluările analiticeajung manipulate ideologic. Un epitom alacestei maniere interpretative este articolulsemnat de Ion Bogdan Lefter, Între comu-nism și democrație, între modernitate și postmo-dernitate, în care conceptele politice și celecritice par echivalente/interșanjabile. De alt-fel, într-o pledoarie din 1997 (Un model expli-cativ și un mare proces istoric), autorulRecapitulării modernității chiar precizează că„«bătălia canonică» postmodernă și «bătăliacanonică» democratică sunt fețele aceluiașimare proces istoric. Mai mult sau mai puțin

în cunoștință de cauză, mai deschiși sau maiobtuzi, novatori și conservatori, oameni aiviitorului sau oameni ai trecutului, suntemcu toții actorii acestei confruntări de «canoa-ne» cu final de acum previzibil: restructura-rea în profunzime a întregii societățiromânești, cu tot cu tradițiile sale culturaleautarhice și triumfaliste...”.

Că revoluția postrevoluționară „est-etică”și postmodernistă nici nu oferă o alternativăviabilă la critica „estetizantă”, (neo)moder-nistă, nici nu „restructurează în profunzi-me” măcar literatura română, nicidecumsocietatea autohtonă, devine limpede înce-pând cu mijlocul anilor 2000. Iar cele maicredibile sau judicioase reacții de opozițienu vin doar din partea reprezentanțilorauto nomiei esteticului, ci dinspre criticătânără, aparținând așa-numitei generații„douămiiste”. Eseurile polemice scrise dePaul Cernat (2010) și de Bianca Burța-

45

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 48: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Cernat (2015) sau dosarul Revizuri din revis-ta Steaua (2011) au menirea și de a sancționaidiosincraziile ori confuziile metodologiceîntreținute de grila „est-etică”, și de a pro-pune un model depolitizat al revizuirilorcritice. Tot astfel, definitoriu rămâne șimodul în care sunt receptate – în primuldeceniu al noului mileniu – volumele desinteză ale exegeților „optzeciști”. Cel maiapreciat de criticii tineri este studiul luiAlexandru Mușina, Paradigma poeziei moder-ne (1996), urmat de Aisbergul poeziei moderne(2002), al lui Gheorghe Crăciun, în timp cepanoramele compuse de Ion Bogdan Lefter(Recapitularea modernității, respectiv Postmo -dernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale,ambele din 2000) și Mircea Cărtă rescu(Postmodernismul românesc, 1999) întrunescpreponderent evaluări negative. Cum sevede, cu cât gradul de manifestare a parti-pris-urilor generaționiste crește (în volume-le amintite, Mușina nu abordează cazul pos-tmodernismului autohton, iar Lefter șiCărtărescu rescriu bună parte din istorialiteraturii române din perspectiva mutațieiestetice produse la finalul secolului trecut),cu atât adeziunea criticilor afirmați după2000 scade.

În fapt, unitatea noii generații estecâștigată în timp, deloc programatic, tocmaiprin „reacțiunea” față de revizuirile est-eticeși postmoderne – promise a fi revoluționar-democratice și dovedite precumpănitordogmatice. În ciuda preferințelor politiceadeseori antitetice ori a câtorva convertiriideologice mărturisite public, dincolo debackgroundul cultural destul de divers saude polemicile și de animozitățile deloc inci-dentale, reprezentanții de prim-plan ai criti-cii „douămiiste” împărtășesc – dacă mi sepermite termenul – un ecumenism și al viziu-nii teoretice, și al metodologiei analitice. Pecei mai mulți dintre ei conceptele cheie atâtale criticii estetice, apolitice, de dinainte de1989, cât și ale revizuirilor din anii ʼ90 –canon literar, scriitor clasic, patrimoniu cultu-ral, valoare estetică, ideologie artistică, compro-mis ideologic, literatură elitistă/populară, gene -rație/promoție literară etc. – nici nu-i irită, nicinu le produc angoase sau anxietăți ale in -fluenței. În sfera lor de interes intră și autoride secol XVII, și proza de consum sau SF,precum și canonicii ori marginalii mo der -

nismului, neomodernismului, postmoder -nis mului. De aceea, „douămiiștii” sunt afinimai degrabă „șaizeciștilor”, cărora nu lemoș tenesc, totuși, energia/constanța crea toa -re, dar nici parcimonia față de teoria literară.

Totodată, evoluând concomitent cudemocratizarea (și, curând, monopolul) noi-lor medii de comunicare, tinerii criticiafirmați în anii 2000 încorporează cu destu-lă ușurință codurile discursului up to date: înloc să le facă o concurență acerbă sau să leprovoace compromiterea specificitățiidomeniului, critica „de blog/facebook”motivează cel mult asimilarea un demersinterpretativ mai tranzitiv, anglo-saxon, încontrast cu influența franceză din anii ʼ60.În plus, lipsiți de propensiunea pentrufetișizarea propriei generații creatoare(dimpotrivă, congenerii poeți și prozatorinu sunt mai deloc scrutați cu deferență),având șansa accesului tot mai facil ladirecții teoretice imediat contemporane,beneficiind de finanțări – deși intermitente,totuși, parcă mai generoase ca niciodată –ale proiectelor de cercetare, criticii„douămiiști”, afiliați majoritatea universită -ților și institutelor de cercetare, au pututevita multe dintre dezbaterile aporetice sausterile din anii ʼ90. În cronicile, eseurile, stu-diile și cărțile lor, se remarcă un apetit teo-retic debordant, semn al complexului deinferioritate, încă foarte intens, cauzat deconștiința că între cercetarea românească șicea occidentală (ba chiar central-est euro-peană) există un decalaj considerabil. Pe ter-men scurt, deschiderea oferită de asimilareaaproape bulimică a strategiilor și formuleloranalitice diverse/hibride este salutară,ferind tânăra generație de tentația criticiiparohiale. (Așa se explică și reacțiile incisiveale mai multor critici tineri la tentativelerepetate ale lui Nicolae Manolescu de a-iînseria ideologic). În timp, însă, absențaralierii la un fond teoretic mai clar delimitat,mai strategic asumat, poate provoca disper-sia identității de grup, deci și a forței ge -nerației de a impune o mutație critică pro-priu-zisă, „douămiiștii” riscând să rămâ năreprezentativi doar pentru că oferă o deve-lopare a inerțiilor exegetice postcomuniste.

Acest pericol este acutizat și de faptul cămai toți renunță la critica de întâmpinare înfavoarea cercetării științifice adeseori foarte

46

Dezbatere

Page 49: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

„nișate”. Esențială pentru parcursul lorinstituțional, dar afectând receptarea litera-turii contemporane și a numeroase alte eta -pe din evoluția culturii naționale (care potdeveni cu dificultate teme de interes inter -național), tranziția spre critica literară aca-demică implică, totuși, cel puțin două maricâștiguri teoretice: în primul rând, anuleazăprejudecata că între activitatea de critic alactualității literare și cea de cercetare arexista vreo incompatibilitate (cei mai apre -ciați tineri cronicari români s-au dovedit a fiși cei mai competenți cercetători); în al doi-lea rând, poate conferi o identitate și o mi si -une instituțională, științifică și culturală cri-ticii „douămiiste” prin emulația produsă –în special datorită contribuției lui AndreiTerian – de analizele ideologice, transnațio -nale și cantitative. Poulet, Richard, Staro -binski, Barthes, Derrida, Lyotard, Jamesonsubstituiți de David Damrosch, FrancoMoretti, Theo Dʼhaen ori Tötösy de Zepet -nek? Rămâne de văzut. Mutațiile critice – caorice „revoluție” – sunt consfințite doar deacțiuni concertate, nu de elanuri singulare.

Lucian ChișuNu poeții au fost

cei alungați din cetate, ci criticii literari

Răspund punctual chestionarului cu pri-vire la Mutațiile criticii, din contextul mailarg al „schimbării la față” a literaturii dedupă 1990. Fiind mai comod de consemnat,numerotez întrebările postate în preambul,însă nu înainte de a observa că în conținutulacestora reapare întreaga problematică adezbaterilor derulate timp de un deceniu încadrul Colocviilor tinerilor critici. Le regă-sesc, filtrate și esențializate, în cele opt inte -rogații care le formează nucleul. Apărutedin inițiativa profesorului Eugen Simion șiavând drept spirit tutelar pe G. Călinescu,Colocviile… au reînnodat tradiția începutăcu decenii în urmă de marele critic îninstituția care astăzi îi poartă numele.Acolo, înconjurat de tineri, G. Călinescu for-mase o adevărată școală de gândire critică și

istorică în domeniul literaturii, evocată cuemoție în glas de cei deveniți, între timp,venerabili membri ai instituției patronate degenialul critic.

1. În ce măsură s-a modificat misiuneacriticului în societate? Critica trasează căileși limitele de înțelegere ale producțiilorartistice scrise, sondează profunzimile ope-rei literare, indicând totodată limitele întrecare aceasta funcționează. Altfel spus, criti-cii literari își urmează menirea de a facecunoscute resorturile creației literare și de acomenta imaginarul ei ideatic. Istoria și teo-ria literară îi ajută să nu rătăcească, fixândîn cadrul unor sisteme mediul în care și princare există. Relația criticii literare și a slujito-rilor ei cu societatea este una specială. Prinstatutul profesional criticii literari aparțincategoriei restrânse a elitelor, fapt care con-feră disciplinei lor un grad înalt de autono-mizare și, s-ar zice, de stabilitate dar, oricâtde mult și-ar delimita sfera preocupărilor,criticii nu poate face abstracție de realitățileînconjurătoare.

De aceea, dacă mi se permite o scurtăparanteză digresivă, nu misiunea criticuluis-a schimbat, ci societatea, iar necesitatea dea menține deschis dialogul cu ea reprezintăastăzi o adevărată provocare pentru critici.Revoluția tehnologiilor din sfera comunică-rii, responsabilă cu declanșarea fenomenu-lui globalizării și apariției societății planeta-re, a transformat radical toate arealele, de laeconomie și medii de viață, până la cultură.S-a produs o imensă coliziune cu vechileestablishment-uri preponderent culturale,fapt pe cale de a destrăma cutume, reguli,coduri (culturale, etice, morale, religioase,juridice, economice, alimentare ș.a.m.d.).Dinamica realităților sociale scoate înevidență confruntări acutizate cum ar fi celedintre cultura de elită versus cultura media,întreitul raport ubicuu spațiu public/ privat/virtual (cu tendința de a deveni public),relația individ/societate, raportul forță fizi-că/intelectuală sau cel național/global, cuaspectele sale identitare, reglementate, dacăse poate spune astfel, de o diversă, decon-certantă și aleatorie scară de valori. O che-stiune, care ține de specificitatea mutațiilorsurvenite după victoria tehnologiilor comu-nicării, constă în faptul că se vorbește trium-falist despre instaurarea unei noi societăți

47

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 50: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

numită Societatea Informațională aCunoașterii (SIC), care deocamdată nu exis-tă. În locul prezenței ei diafane (conformdecalogului existențial) și-au făcut simțite,din păcate în progresie geometrică, douăefecte sociale. Primul constă în proliferareaformelor fără fond, odată cu accesul și sin-cronizarea la comunicarea globală a miliar-de de utilizatori aparținând unor culturi,civilizații și mentalități extrem de deosebite,aflate în plus pe trepte diferite alecivilizației. Al doilea se referă la categoriade utilitate în cultură, căzută sub incidențavalorilor economic măsurabile, redusăadică la goana după profitul financiar care agenerat la rândul său un consumerism exa-cerbat, acesta uzând de toate mijloacelepublicitare posibile în scopul perpetuăriilui. Noile surse de alimentare culturală suntcele care au sporit deviza societății prin pro-movarea mitului fericirii (hedonsimul), aamuzamentului ieftin, încât în timp ce noipledăm pentru valorile eterne ale literaturii,cititorii zilelor noastre sunt educați să admi-re profitul, forța fizică, performanța, reușitacu orice preț. Aceste conversii au început săpătrundă și în manualele școlare. Dacă for-mele fără fond stau departe de marea litera-tură, consumerismul tinde să se extindă însfera culturii spirituale, de pildă prin impre-sia că o carte, fie ea roman sau volum deversuri, este valoroasă numai dacă se vindebine și nicidecum datorită aprecierilor valo-rice făcute de criticii literari. În intervaluldespre care discutăm, critica literară s-adistanțat de ideea serviciului public.

Revin la discuție, simplificând la maxi-mum: critica literară este un instrument decomunicare foarte specializat, care se adre-sează unei comunități restrânse de inițiați șiunei categorii elevate de cititori răspânditeîn marele public, folosind-se de modelul/schema canonică a comunicării, după cum afost stabilită inițial de Roman Jakobson șiperfecționată ulterior. Ea se concentreazăasupra componentelor de cod, canal și con-text, nu atât în calitatea acestora de suport almesajului, cât în aceea de elemente insepa-rabile ale structurii și substanței mesajului.Misiunea și poziția ei devin ingrate înraport cu impactul social al revoluției teh-nologiilor comunicării, care au modificatschema canonică a acesteia, transformată

din reprezentare lineară, cu jaloane despațiu și timp, într-o peliculă Moebius, uncontinuum de replici în care emițătorul șireceptorul își împrumută o versatilitatereciprocă și aproape instantanee, intens pri-vilegiată în detrimentul celorlaltor funcțiiale comunicării. Excesele acestei autenticebabilonii, în care, repet, „debutează” miliar-de de utilizatori ai comunicării, au diminuatdrastic interesul pentru activitățile elitelor.Ceea ce nu înseamnă că literatura nu maiexistă și, prin ea, criticii literari n-ar maiavea o misiune. Ceea ce înseamnă, în acelașitimp, că vechile domenii ale literaturii și cri-ticii, din spațiul public, sunt continuu agre-sate de proliferarea gustului comun, pe carel-aș numi inestetic, precum și de preluareade către non-literatură a emoțiilor pe careînainte le cultiva literatura grație unor stra-tegii și formule artistice pe care le numescestetice. Astăzi, când evocăm în termeniaproape sumbri literatura, surogatele ei auparte de o masivă prezență în mass-media,fiindcă de multișor știrile nu mai furnizeazăinformație, ci narațiuni epice. Nu mai repre-zintă un paradox că „povestea știrii” e maiimportantă decât însăși știrea, cum nici fap-tul că „se tipărește din ce în ce mai mult șise citește din ce în ce mai puțin”. Prin urma-re, semne prea bune pentru misiunea socia-lă a criticii literare nu se întrevăd, dar sepoate scrie cu mult folos despre misiunea eiprofesională, restrânsă, elitistă. Totuși, numă pot despărți de întrebare fără să arăt căîn urmă cu un secol, literatura și scriitorii seaflau la apogeul venerației lor publice, iarcriticii în atenția autorilor. Astăzi, totul serestrânge la nișă, iar simțurile noastre suntnăpădite de nostalgii.

2. Mai e valabilă critica estetică așa cum oînțelegeau generația interbelică saugenerația șaizecistă? Estetica este considera-tă o știință imperfectă, fiindcă studiază ati-tudinea noastră față de frumos, greu decuantificat după rigorile exactității. Dacă oeliminăm din discuție, anulăm o compo-nentă esențială a operei literare care, cred,se află la originea artei în general și, în plus,nu avem de ce să nu dăm credit conceptuluide formă internă al limbajului, stabilit deWilhelm von Humboldt, care preexistăacesteia. Estetica este armătura subtilă astructurii de rezistență a operei, care susține

48

Dezbatere

Page 51: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

variile trăiri și revelări dintre autor și citito-rii săi. Ea se adresează zonelor liminare aleconștientului, organizându-se în tipare alecăror răsaduri sunt dincolo de lumină, adicăprovin dintr-un haos primordial, care seconstituie, încet dar sigur, într-un cosmos,cuvânt al cărui etimon aparține orizontuluicivilizației greco-latine și însemnă ordine.Ori, estetica trebuie să pună un fel de ordineîn aceste lucruri subiective și imprevizibile,pe care critica literară nu încetează a leevidenția. Consider că valorile estetice nuau fost întrutotul părăsite, niciodată.Asemenea unor personaje pirandelliene, înelanul minimalist actual ele își caută teoreti-cianul.

De altfel, succesiunea marilor curenteliterare a avut la origine revoluții îndreptateîmpotriva canonului, deopotrivă ideologicși estetic. Epuizarea forțelor artistice intrin-seci și contestarea, de obicei violentă, a celorintrate în declin, a fost mereu însoțită depunerea în loc/propunerea unei noi… este-tici. Va să vină.

Dacă s-ar abandona valențele/virtuali tă -țile estetice ale operei literare, am fi nevoițisă renunțăm la unul din atu-urile opereiartistice, accepțiunea valorică de unicat: eli-minarea unui pasaj, sau chiar ștergerea uneivirgule dintr-o operă literară, scoate dindiscuție caracterul de întreg și de unicitateal acestuia. Când, părăsind preocupărileliterare, Octavian Goga a ales să intre înviața politică, Eugen Lovinescu atrăgeaatenția asupra următorului aspect: structuraartistică, pattern-ul unui creator, este livratca unicat, iar la dispariția fizică a respecti-vului, natura sau divinitatea „sparge” pen-tru totdeauna acel tipar. În alte domenii,non artistice, în politică de pildă, tiparelesunt rezultatul reduplicărilor succesive.

Am convingerea că în intimitatea sufle-tească a fiecăruia dintre noi se producemoții și trăiri de intensități cu mult maimari decât posibilitățile unora dintre noi deale reda/ comunica celorlalți. Literatura esteun dar dat celor aleși, iar pentru ei esteticarămâne calea secretă a unor astfel de rele-vări.

3. Care sunt temele și provocările celemai importante aflate în atenția criticii după1990? Subiectele prezente în dezbaterilepresei culturale, cu amplele lor ecouri în

viața noastră literară, sunt, într-o ierarhiza-re, mai degrabă aleatorie, următoarele: (A)Dictatură versus democrație; (B) Colabora -ționismul sau pactul cu puterea comunistă;(C) Abolirea cenzurii și liberalizarea opinii-lor; (D) „Condiția scriitorului” și implica-rea/non-implicarea acestuia în politică; (E)Literatura de sertar; (F) Reevaluarea opere-lor în funcție de noul canon; (G) Recu -perarea exilului și „Exilul interior”Literatura din Basarabia (RepublicaMoldova); (H) Restituirea către publicullarg a operei celor aflați la Index (fie dințară, fie din diaspora); (I) Deschiderile cătregenurile biograficului (jurnale, memorialis-tica literară carcerală și/sau a fiorului reli-gios) (J) Soarta Uniunii Scriitorilor șievoluția structurilor ei lucrative (edituri,reviste, proprietăți imobiliare); (K) Gene -rațiile literare și formele lor de manifestare(șaizeciștii, optzeciștii, nouăzeciștii, două -miiștii); (L) Critica literară și rolul ei înmetabolismul literar în postcomunism.Fiecare dintre aceste „teme” a fost eviden -țiată în Cronologia vieții literare românești,12 vol., perioada 1990-2000), București,Editura Muzeul literaturii Române, 2014-2016, realizată de un grup de cercetători aiInstitutului de Istorie și Teorie Literară „G.Călinescu” al Academiei, în urma decoper-tării informației a mii de pagini și cam totatâtor articole din presa timpului. Totodată,este necesară și precizarea că individualiză-rile tematice operate sunt greu de regăsit înordinea și sub denumirile propuse aici. Elenu se află, cum se spune, în stare pură, cifuzionează, aceste problematici fiind inter-ferente, miscibile în viața literară a primuluideceniu post-comunist. Fiecare dintre temear merita o detaliere de cel puțin o pagină,însă numărul lor fiind mare, trimit la textulmeu din „Dice” (2/ 2016), Literary Debatesin the Romania’s Nineties sau la variantaromânească apărută în volumul În oglinziledemocrației: Literatura europeană și eticasocietară, Chișinău, 2015, Editura deUniversității de Stat Moldova). Totodată,devine relativ ușor de observat (dar din per-spectiva prezentului) care au fost temeleabsente (și, totuși, necesare) din viața noas-tră literară: (A) Chestiunea europeană a lite-raturii române; (B) Fenomenul globalizăriiculturale; (C) Protejarea culturii identitare

49

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 52: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

ca patrimoniu național; (D) Necesitateainstaurării canonului literar național; (E)Revoluția tehnologică și impactul tehnolo-giilor asupra receptării fenomenului literar;(F) Rolul agentului literar, marketingului șipromovarea publicitară în domeniul litera-turii; (G) Noua relație (de comunicare) din-tre scriitori și cititorii lor. Nici acestea nu seprezintă atât de separat, cum au fost înscri-se unele după altele, ci se află, unele față dealtele, într-o relație de interdependență carenu poate fi ignorată.

4. Se poate vorbi unitar despre o nouăpromoție de critici și dacă da, care sunt tră-săturile care o individualizează în raport cugenerațiile anterioare? Indiscutabil, da!Chiar despre câteva promoții, dacă urmămcriteriul generaționist. În oceanul de medio-critate culturală pe care navighează societa-tea de consum, noua promoție de critici s-aimpus cu evidență prin propria ei valoare,fapt ușor de remarcat în rândulspecialiștilor, nu și al marelui public. Cuatât mai mult cu cât formele de manifestaredin domeniul literaturii, de la cea stradală laaceea de aulă academică, de la performancepublicitar la cărțile proaste și „ieftine” subraport tematic ori valoric, primite cu elogiide neimaginat (mulți dintre cei care ar fiputut să le scrie au preferat să nu facă acestlucru și, deci, să sară peste ele), nu reprezin-tă mediul ei de cultură.

În acest peisaj, noua generație de criticăeste majoritar reprezentată de echipa coa-gulată în jurul inițiativei profesoruluiEugen Simion, așezată sub tutelapersonalității lui G. Călinescu, participantăla Colocviile… care au o continuitate de undeceniu. Trăsăturile individualizante alegenerațiilor noi de critici mi se par a fiurmătoarele: (A) Avantajul de a se fi născutliberi, fără presiunea unor concesii ideologi-ce; (B) Dezavantajul de a se afla, cum sespune, la început de drum în vremuri socia-le atât de vitrege, încât numai pasiuneaardentă și devotamentul pentru literatură îipoate reține într-un domeniu atât de puținlucrativ; (C) Prezența, în toate centrele uni-versitare, a unor mentori valoroși (datorităcaracterului ei înalt elitist, critica literară nupoate supraviețui, în acest moment, decât înmediul academic, fapt care nu exclude,totuși, alte prezențe notabile); (D) Accesul

liber, de circulație și informare, în mediileacademice din întreaga lume; (E). Bunarelație cu „lumea nouă” și abilitățile delucru în formatul electronic, care odeosebește de generațiile vârstnice, a cărororare de tehnologii, se manifestă prin fideli-tate față de stilou/pix și suportul fizic, dehârtie (cunosc chiar un caz, al unui critic,care folosește mașina de scris, dezavuândtastatura și ecranul computerului); (F) Nouapromoție critică aparține, prin mediul deformare, post-post-modernității și transcul -turalității. (G) Atitudinea optimistă față deliteratură a tinerilor critici, ușor de sesizat,comparativ cu discursul mai degrabăresemnat, descurajant, defetist, fără orizont(mergând până la „moartea culturii”) alunora dintre membrii generațiilor vârstnice.

Salut la această promoție de tineri criticifaptul că în toți acești ani dătători desperanțe cu privire la normalitate – perioa-dă despre care astăzi se vorbește în termenifoarte critici din cauza înțelegerii profundgreșite a sensurilor unor noțiuni precumdemocrație și libertate – ei știut pe ce calevor să meargă în viață urmându-și cu teme-ritate aspirațiile. Abstrași vuietului vremii,ei s-au familiarizat cu atmosfera studioasădin universități și au înțeles un adevăr ocul-tat de entertainment-ul și hedonismul con-temporan: nu că știința – în cazul acesta cri-tica literară – este ușoară trebuie să facem săse creadă, ci, din contră, că e grea, după cumși este ! Înțelegând că știința este grea, dupăcum și este, ea cere temeritate și necruțare,un drum presărat de greutăți înainte de a seajunge la fericite împliniri.

Nu cred, în schimb, că sintagma criticatânără o individualizează îndeajuns. Meritănuanțată fiind, la prima vedere, un oximo-ron. Două aspecte îmi atrag atenția. Măîntreb întâi cât de tânără poate fi tânăra cri-tică ? Este bine știut că numai în genurileartistice (unde talentul genialoid este deter-minant (de pildă, în poezie) putem vorbidespre tinerețe și valoare, cu exemple degenii care şi-au încheiat cariera la nouăspre-zece ani. Nu am cunoștință de opera criticăa unor adolescenți de nouăsprezece ani,prin intermediul căreia aceștia să fi emisjudecăți fundamentale și definitive asupraliteraturii. Dimpotrivă, cunosc poziția unuimare critic, emblematic pentru literatura

50

Dezbatere

Page 53: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

modernă din prima jumătate a secolului alXX-lea românesc, care a lansat teoria sincro-nismului și a propovăduit revizuirea, dintimp în timp, a judecăților critice. Era un„sceptic mântuit”, ceea ce semnifică o bunădefinire a atitudinii și exercițiului criticii.Critica tânără devine în ochii mei o metafo-ră și rămâne un oximoron în măsura în carelipește noțiunea (biologică) de tinerețe desfera semantică a unui cuvânt care, în modcurent, ar respinge-o. Critica presupuneînțelepciune, judecata senină, dreapta cum-pănire, răbdare, iubire mai presus de ură,simțul eternității. Ca să fie valoroși, tineriicritici trebuie să-și asocieze, într-o formasau alta, atributele vârstelor înaintate. Oconstatare utilă ar fi că, în critica literară,spiritul prevalează vârstei biologice, gră-bind maturizarea, învechind-o în sensulestetic al cuvântului. Mă refer la o învechireplină de bună-voință, specială, care să nualtereze, ci dimpotrivă, să optimizezeinstrumentul și principiile de lucru. Ideeacă, pe lângă talent, absolut necesar în oricesferă de activitate performantă, sunt necesa-re stagii de informare, sedimentare și apoicristalizare (atât a informației, cât și aexperienței acumulate), devine indispensa-bilă proceselor maturizării criticii. Prinurmare, aici este vorba de o altă perspecti-vă, în conformitate cu care noua sau tânăracritică, oricât ar fi ea de nouă, trebuie săstrăbată durata unui proces de informare șiacumulare. Semnificația sper să fie percepu-tă nuanțat, adică de la caz la caz, de lasituație la situație, tinerețea fiind o virtutecare poate fi păstrată mult timp. Între bene-ficiile acestui paradox, semnalez și faptul căgenerația actuală cea mai vârstnică, a critici-lor șaizeciști încă activi, îi numește fără picde ironie pe cei cu numai douăzeci de animai puțin, pe subsecvenții care au depășitșaizeci de ani, tot sub impuls biologic, tinericritici (chestiune care îmi oferă oportunita-tea de a invoca remarca unei (destul de)înalte fețe bisericești care, participând o ast-fel de „cină intelectuală” – de la care, etimo-logic vorbind, vine termenul cenaclu – aexclamat, cumva reparator: generația tineri-lor critici „de toate vârstele”. Mă rog, ar fimulte de adăugat aici, dar sper că m-amfăcut înțeles.

5. Mai e posibilă dubla formație a criticu-lui literar (de publicist și cercetător, înacelași timp) sau ea ține de o paradigmărevolută, în discordanță cu actualitatea occi-dentală? Cred că unele argumente, impor-tante pentru un răspuns sustenabil aici, aufost deja formulate. Legând critica literarăde mediul academic, formația de filolog(cercetător) a practicienilor ei devine obliga-torie. De altfel, consider că dubla formație acriticului literar sună tautologic. Nu vădcum ar putea fi altfel un critic literar, înabsența calităților de cercetător acribic șibun comunicator al ideilor critice. Există, dealtfel o dispută, mai mult surdă, ascunsă,între cele două categorii importante de filo-logi: criticii și istoricii literari, pe de o parte,și lingviștii pe de alta, care își împart zonade investigare științifică a textului literar,fiecare cu scopuri bine precizate. În situațiaîn care nu se face disocierea de sensuri aactivității acestora, împunsăturile/ ironiile șialte savuroase forme de răutate intelectuală,chiar acuze, se manifestă cu mefiență. Amcitit fraze de genul „critica şi istoria literarăse arată a fi pradă leneşă tuturor tribulaţii-lor spiritului uman nedomolit”. Sau „criticapoate sista în orice clipă apelul la ştiinţă,chiar în mijlocul unei argumentaţii fiindtentată a susţine că principiile ştiinţei sântvalabile doar până la acel punct, dincolo decare arta rămâne de capul ei”. Mai adaug:„spectacolul tragic, însă, este oferit de situa-ţia (nerară) în care patima construcţiei her-meneutice conduce la emanciparea până şifaţă de opera literară discutată, construcţiaonticului abandonând humusul operei şiplutind în aburii propriei imaginaţii”.Închei, oarecum apocaliptic: „oricâte gân-duri și emoții ar fi pus scriitorul în opera sa,oricât de generos ar fi fost el cu cei care-ideschid opera cu lama, o viață de înger nu i-ar ajunge pentru a învăța despre opera sa dela critici”. Nu trebuie să ignorăm cele douătipuri de analiză, una aplicată realitățilorfaptelor de limbă, cu rezultatele concrete pecare le degajă, cealaltă consacrată expresieica formă de manifestare a gândirii, dusădincolo de fruntariile realității, în lumea încare se mișcă ideile. Nu aș fi insistat asupraaspectului polemic pe care îl îmbracă uneoridialogul dintre limbă și literatură, dacăacesta n-ar fi ilustrarea a ceea ce își propunși criticii literari: nu o luptă cu cineva prin

51

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 54: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

intermediul vorbelor, ci una în care teoriilese confruntă unele cu altele în scopul aflăriiadevărului (în lingvistică), sau pentru a dastrălucire imaginației ideilor (în literatură).Totodată, se înțelege ca literatura foloseștelimbajul, acesta fiind deopotrivă obiect șiinstrument, prin intermediul căruia criticadevine construcția gnoseologică a moduluicum se structurează și funcționează operaliterară. Demonul teoriei și modelele elabo-rate în numele acesteia îi ademenește nurareori în peisajele ei abstracte pe tinerii cri-tici, dând textelor acestora alura unui dis-curs prețios.

Decriptarea acestor diferențe și stabilireajustului echilibru între ficțiune și realitate,între artă și semnificațiile ei simbolice, îmipare a fi, în continuare, o propozițieesențială pentru critica zilelor noastre.

6. Este sincronă noua critică literară cudirecțiile teoretice contemporane sau maiare de ars etape? Mi se pare că ne aflăm înforma cea mai acută a unei crize nu doar înliteratură, ci în toate domeniile culturii șivieții sociale. Aș defini criza în termenii luiGeorg Simmel: „criza este rezultatul conflic-tului dintre procesul vieții, care nu știe ce-irăgazul, și formele ei de exprimare cultura-lă, care nu știu ce-i schimbarea”.

Câtă experiență, intuiție și comprehen-siune, îi trebuie celui dornic să prevadădirecțiile teoretice contemporane? Nu,cumva, unele dintre aceste direcții sunt, înrealitate, mode trecătoare? Devine extremde greu de stabilit, în contextual în caredinamica socială este cu totul alta, fiindunanim acceptat că la fiecare cinci ani pri-mele cele mai importante profesii, de top,nu existau în urmă cu același interval. Nuvăd modalitatea în care critica ar mai ardeetape, fiindcă trecutul nu mai interesează penimeni, și nici tradițiile. În loc de a fi consi-derate o custodie, tradițiile sunt perceputede către majoritatea contemporanilor drepto sinecură și îi vor dispariția.

7. Accesul liber la informație a aruncatautomat în desuetudine contribuțiile criticeromânești sau ele pot fi revalorificate în dis-cursul contemporan? Nicidecum. Uriașulavantaj al tehnologiilor îl constituie accesulrapid și nemijlocit la surse, tehnologiilefiind proteze ale ființei umane care îi facili-tează viteza de acces la informație, în pri-

mul rând sub aspect cantitativ, nu și calita-tiv. Se spune cu diverse prilejuri că tehnolo-giile nu sunt neutre, ceea ce este adevărat,dar este sigur că rolul lor este unul beneficcu condiția utilizării acestora în bune sco-puri. Revalorificarea contribuțiilor criticero mânești sub aspectul, acum ignorat, alfuncției ei de serviciu public, practicat decritica literară în secolul trecut, ar fi bine ve -nit. G. Călinescu, Perpessicius, Șerban Cio - cu lescu, Pompiliu Constantinescu, MihailSebastian, mulți alți critici și formatori degust în literatură din perioada interbelică,înaintea tuturor E. Lovinescu, scriind înpresa timpului, nu abdicau de la criteriileaxiologiei și esteticii literare. Dar, atunci,mentalitățile erau altele și literatura ocupaun loc distinct în viața de zi cu zi. Este cu -noscut bunăoară faptul că Lovinescu îlaprecia laudativ pe un scriitor care nu rataniciun prilej de a-i face hachițe. Întrebat dece nu ia atitudine spre a-l pune la punct, Lo -vinescu a răspuns: „Domnule, eu îl caut deta lent, nu de caracter”. Este o lecție uitată,dacă nu cumva întoarsă ca o mănușă, pe dos.

52

Dezbatere

Page 55: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

8. Reprezintă democratizarea mediilorde comunicare o șansă sau, dimpotrivă, unobstacol pentru criticul literar? Din neferici-re nu este vorba de o șansă, fiindcă demo-cratizarea mediilor de comunicare se referăla facilitarea dialogului, ca ofertă, pentrumasa umană eterogenă, modificând radicalraportul dintre elite și aceasta. În pofidafaptului că unii specialiști vorbesc desprecrearea unei super-elite, noțiunea de elităcade în derizoriu. Chestiunile decurgând deaici sunt reglate de coduri culturale, etice șimorale, actualmente prea puțin funcționale.După cum am mai spus, opera literară și îngeneral arta au valoare de unicat, aparținunui singur autor. Produsele erei informati-cii sunt rezultatul preponderant al unoractivități colective. Încet dar sigur, sistemulmass-media s-a transformat într-un instru-ment al comunicării generalizate. Celebrulenunț al lui Marshall McLuhan („mediuleste mesajul”) s-a dovedit o profeție adevă-rată. Între modul cum funcționează literatu-ra, cea care a creat prima un spațiu imaginar(virtual) și tehnologiile care au pus ladispoziția tuturor accesul la „lumea nouă”,există a perfectă similitudine, până la unpunct. Ce le deosebește? În mod explicit, ceicare aduc reproșuri noi societăți, se referă laabsența spiritului, axiomatic în ceea ceprivește esența umanistă a scriitorului. Lafel, esența tehnicistă, abstractă, a compute-rului este axiomatică. Avem prin urmare orelație de excluziune care privește literaturaîn raport cu tehnologiile, pe care aș explica-o apelând tot la clivajul democrație/ oligar-hie. Democratizarea mediilor de comunica-re nu presupune niciun fel de inițiere prea-labilă culturală, ci acționează mereu ca liberarbitru al dreptului majorității de a impune,la modul general, ce e bine și ce este rău. Îndemocrație contează, mai întâi, numărul șiabia după aceea, valoarea. Nu ca să rezumnatura acestor mutații apelez la AlvinToffler (Consumatorii de cultură, 1964), cispre a arăta că încă de pe atunci, unii dintrecercetătorii mass-media intuiau schimbărilede paradigmă. Interesat exclusiv de direcțiaspre care se mișca fenomenul comunicăriide masă (suntem în 1964, la „începutul înce-putului”, Toffler cita desfidător pe DwightMcdonald, numit de acesta „marele ideolog

al ideologiei arte pentru elite”, fiindcă selamenta că „ dacă înainte, vreme MareaCultură cultura se putea adresa numaicogniscienților, acum ea trebuie să ținăseamă de ignoscienți”.

Există, scrisă la diferite mâini, o adevăra-tă cronică a anunțatei morți a culturii, recteliteraturii, intenția fiind aceea de a atenționaasupra relaţiei vitrege dintre economie şicultură. Vârstele culturale au fost măsurateîn eoni, unitate de timp inutilizabilă actual-mente. Nenumărați scriitori și oameni decultură au semnalat dezumanizarea în fațaprogresului debordant, intuind, s-ar zice,ceea ce avea să urmeze. Teoreticieni de pres-tigiu și-au manifestat pesimismul cu privirela direcția spre care se îndreaptă vecheainstituție a culturii și literaturii în societateacontemporană. Ei au constatat că ea semcdonalidizează (G. Ritzer), ca este invada-tă de cultura media (Douglas Kellner), culti-vă consumerismul (Jean Baudrillard), căarta se manifestă estetic „în stare vie”(Richard Shusterman) din toate acestearezultând „supraomul de masă” (UmbertoEco). În legătură cu alte efecte, și acesteadevastatoare, trebuie amintit că desființareacenzurii estetice a cauzat scăderea dramati-că a valorii operelor literare. Editurile, loculîn care vigilența estetică era asigurată deredactori (asimilabili sub toate aspectele cri-ticilor literari) au renunțat, în marea lormajoritate, la această restrânsă categorieprofesională. Această decizie semnifică oretragere din frontul pregătitor emulațieiliterare. Printr-un fenomen care ar putea finumit, la modul onorabil, al supra-compensației, abandonarea cenzurii esteticea dat feau vert maculaturii și defrișărilorinutile din pădurile patriei. Orice pretinsscriitor a descoperit oportunitatea să-șipublice contra-cost „operele complete”.Între timp, au apărut și edituri dornice săcultive acest tip de orgoliu inclusiv în for-matul unor bizare dicționare literare.Evident totul contra cost, cu prețuri fixe, dela text până la fotografie. Viața literară con-temporană este plină de autori care s-aupromovat singuri, nemijlocit și nelimitat.Această practică a scriitorilor neprofe -sioniști (între timp unii dintre aceștiadeveniți membri ai Uniunii Scriitorilor !) dea-și plăti cărțile și a-și face, pentru orice

53

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 56: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

eventualitate, un mic basorelief prindicționare, s-a extins generalizator, în sen-sul că totul se plătește. Unele dintre lansări-le de carte ale autorilor-plătitori, semănauizbitor de bine, deși invers proporțional înprivința talentului artistic, cu strălucireaveselă a nunților și botezurilor, dovedindu-se că și „autorlâcul” este un prilej la fel demare de împlinită bucurie. Ar fi posibil așaceva în condițiile unei bune funcționări acriticii literare și cenzurii ei estetice, aplicatăîn mediile sociale? În absența unei politicide protejare a patrimoniului cultural, exis-tentă în țările Europei Occidentale, nu presaliterară este cea care a dezarmat, ci criticaliterară. Presa supraviețuiește, apărând atâtpe hârtie, cât și în mediul virtual, dar, înnumele democrației noastre culturale foarteoriginale, nu poeții au fost cei alungați dincetate, ci criticii literari.

Din aceste considerente, nu am certitudi-nea că au fost valorificate critic toate marilecărți din literatura acestor ani. Ele îșiașteaptă, răbdătoare și neperisabile, citito-rul cel mai avizat, pe criticul literar. Forțândo metaforă, în golfstream-ul societății de con-sum, creații literare valoroase au rămasnecunoscute, plutind duse de valuri ase-meni sticlelor cu mesaje scrise denaufragiați. Multe dintre cărțile bune apă-rute în sfertul de secol, îl vor mai aștepta pecriticul care să le pună în valoare.

De aceea, în loc de concluzii, tot pe scurt,cred că absența îndelungată a rolului socialal criticii literare va împinge în marasmexistența scriitorului. Singurul mediu care arămas favorabil acestui tip de activitate agenerației tinerilor critici este cel academic,fiindcă acolo se consolidează informația,cultura generală de specialitate și tot deacolo provin îndrumătorii de la început decarieră și sunt create oportunități de mani-festare vizibilă. În mod firesc, mediului uni-versitar îi aparțin afilierile instituționale alecovârșitoarei majorități a tinerilor critici.

Recapitulând cele afirmate în paginileanterioare, aș spune că, lucrurile au progre-sat consecvent în interiorul breslei, altfelspus i-au consolidat cultura organi -zațională, în timp ce în societate, în loculevoluției așteptate a intervenit o mutație,care i-a schimbat orientările vectoriale, afec-tându-i structura și generând alte abordări.

Alexandru MateiMetaliteratura 2.0.

În primul rând, o chestiune de domeniu:ce e critica/istoria literară, ce e teoria litera-ră, ce e o recenzie pe blog (și pe care blog) șice e un articol despre literatură dintr-orevistă academică (și în care revistă acade-mică)? Ca să simplificăm, o să numesc toatăaceastă varietate metaliteratură, recurgândla un termen – dar nu și la definția sa – al luiGheorghe Crăciun (Introducere în teoria lite-raturii) care, prin eforturile Alionei Grati dela Chișinău, a devenit și nume de revistă.

Un semn al schimbărilor care s-au petre-cut și se petrec în discursul metaliterar dinRomânia este dat tocmai de constatarea-argument a acestui volum. Criticii literarimai sau încă tineri – sau, ca să nu cad înpăcatul incorectitudinii, care au debutat învolum în jurul anului 2010 – nu s-audespărțit zgomotos de confrații lor maiexperimentați. N-au făcut-o însă nu dinobediență, ci mai ales pentru că și-au înțelesrolul, foarte diferit de cel jucat de criticiiliterari români care încep să publice la înce-putul anilor 1960. Pe scurt, rolul generațieizeciste de critici (generația zece este o etiche-tă lansată de o tînără jurnalistă franceză,Nathalie Quintane într-un volumaș de laeditura La Fabrique numit Les années 10) n-a mai fost unul primordial politic, ci maidegrabă epistemic, în context global, iarliniile istoriei literare au fost redefinite înconsecință. Că redesignul istoriei literaturiiromâne va fi având el însuși un rol politic, eprobabil, dar secundar. Lucrarea lui AlexGoldiș despre critica româneacă dintre1948-1971, de pildă, este, față de generațialui Nicolae Manolescu și Eugen Simion,cam ceea ce încercase să fie La TroisièmeRépublique des Lettres a lui AntoineCompagnon față de cea a lui GustaveLanson. Desigur, contextele în care evoluea-ză Goldiș și Compagnon nu permit maimult decât o analogie punctuală. Cărțileapărute în anii 2010, în primul rînd cele aleTeodorei Dumitru, Andrei Terian, AlexGoldiș, Paul Cernat (în primul rînd pentrucă ei recitesc texte majore din metaliteraturaromânească a secolului XX, dar există alțiautori importanți care publică acum mono-

54

Dezbatere

Page 57: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

grafii sau sinteze excelente fără să vizeze înmod special critica literară) reactualizeazăun discurs, prin recontextualizări care poar-tă amprenta istorică a post-tranziției. Ele nusunt reglări de conturi. Acestea din urmă,constînd din articole și polemici, mi se parimportante doar ca document istoric.

Nu sunt reglări de conturi nu neapăratpentru că acești autori ar fi lipsiți de pathos,ci din două motive evidente, pe care nu lepot ierarhiza.

În primul rând, dimensiunea instituțio -nală. Toți acești autori evoluează în spațiuacademic și se supun tot mai mult uneinormativități de cercetare pe care nu emomentul să o explicitez acum. Pe scurt,constrîngerile de redactare a acestor textenu le lasă să devină polemici. Iar economiatransnațională a cercetării face ca polemicaumorală să fie contraproductivă nu numaiîn planul formulării și valorificării unoridei, ci și financiar.

În al doilea rînd, miza politică a unorposibile reglări de conturi a scăzutproprțional cu miza publică, socială, a lite-raturii. Acest din urmă argument a fost dejaavansat de atîtea ori în ultima vreme încîtsimt că nu are rost să insist asupra lui.Prestigiul public al unui critic literar înepoca facebook este, oricît de bună ar fi teh-nicile de marketing, unul de nișă, iar litera-tura de azi știe foarte bine ce înseamnă acestlucru. Ce vreau să spun? Că există jurnalișticulturali și critici universitari ale căror tra-see se intersectează, dar se dublează rar.Daniel Cristea-Enache și Dan C. Mihăilescuau adus literatura la televizor și sunt cei maicunoscuți critici literari români de cătremarele public (el însuși redus, dar asta-i oaltă poveste). Ei sunt însă mediatori și poli-ticieni ai literaturii, iar despre performanțalor nu am eu căderea să vorbesc.

Să dezvoltăm punctul întâi. Un critic uni-versitar, însă, nu mai cîștigă din publicareaunor articole de critică literare altceva decîtbani de bere – în cazuri rare, în care criticuleste și redactor, bani de mai multe beri – iardin publicarea unei cărți, adunînd premii,poate să-și facă o vacanță în Bulgaria(scuzați-mi vulgaritatea, dar am învățat că oinstituție de orice fel este un dispozitiv acărui dimensiune economică nu poate fiignorată). În schimb, participarea în proiec-

te de cercetare, prin comparație, reprezintăo miză mult mai importantă. Asta motivea-ză criticul să publice mai puține recenzii șimai multe studii, să vadă mize în raport cuun câmp global al studiilor literare, nu cu oscenă națională. Recenzia nu e o instituțiedispărută, dar beneficiile ei sunt astăzi alte-le decît în 1970. Ea impune rareori agende,impune o prezență a cărei iradiere rămîneredusă – deși există încă –, se practică în pri-mul rînd din plăcerea exersării unui discursmai liber, a polemicii, dintr-o nevoie desocializare pe care studiul academic nu osatisface imediat. Recenzia săptămînalăimpune în același timp un ritm, deși e dreptcă, astăzi, cantitatea de deadlines mi se parefoarte mare și n-ai nevoie neapărat de rit-mul recenziei pentru a simți matematicatimpului social apăsîndu-ți pe umeri.

Prin intermediul unor proiecte de cerce-tare uneori internaționale, dar poate maiales prin tot ce a adus revoluția informatică,accesul la cărți străine este astăzi mai lesni-cios ca oricînd. De aceea, problema sincro-nizării cu Occidentul trebuie pusă acum înalți termeni: revin la domeniile discursiveale metaliteraturii.

Citez din argumentul anchetei: „Este sin-cronă noua critică literară cu direcțiile teore-tice contemporane sau mai are de arsetape?” Există o ambiguitate aici între ter-menii critică și teorie. într-o anumită măsu-ră, acest echivoc apare și în ultimul volum allui Horea Poenar (Teoria peștelui fantomă). Pede o parte, există teoria literară, așa cum s-aformat și a diseminat ea de la începutulsecoului XX. Pe de alta, teoria critică și FrenchTheory au aruncat teoria literaturii într-unsoi de criză identitară, o tensiune care înRomânia a fost resimțită abia după 1990,dar mult diminat față de efectele ei la cen-tru, în America mai întîi. Francofonia meta-literaturii române (pe care un articol recental lui Ștefan Baghiu o atestă cantitativ, veziarticolul său „Translating Novels inRomania: The Age of Socialist Realism.From an Ideological Center to GeographicalMargins” din numărul 1/2016 din StudiaPhilologia UBB) a păstrat instituția literară,multă vreme, la adăpost de cutremurelemetodologice venite dinspre studiile cultu-rale, de gender și queer studies sau de filo-zofia critică în genere. Aceeași francofonie a

55

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 58: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

menținut, mult timp după 1990, iluziasolidității soclului literar și a perenității cul-turii generale. Abia acum, cînd această ilu-zie nu mai e nutrită nici măcar la Paris, seevaporă ea și la București, Cluj sau Iași.

Câte ceva despre viitor. A fi observatorulunui proces (al unei dinamici, al unorschimbări) declanșează tentația judecării.Era mai rău înainte și e mai bine acum, sauinvers. Nu se poate argumenta în acești ter-meni. Mi se pare evident că acea cultură cla-sică pe care o acumulaseră și pe care ovădesc scrierile maeștrilor Matei Călinescu,Toma Pavel, Virgil Nemoianu și ale altora s-a subțiat foarte mult, ceea ce nu-i totuși demirare, de vreme ce s-a publicat enorm între1970, să zicem, și 2010, a crescut viteza decirculație a textelor, iar limba engleză adevenit mai accesibilă decît oricare altălimbă străină înainte de apariția internetu-lui. Mă amuz citind, zilele acestea, în volu-mul din 1968 al lui Toma Pavel (Fragmentedespre cuvinte), referințe la muzică ușoară șila viața animalelor văzută la cinema/televi-zor (referința nu e explicită) care stau alăturide cele, desigur predominante, la marealiteratură europeană clasică și modernă. Eraimposibil ca discursul culturii de masă sănu fi impregnat tot mai mult sinapsele criti-cilor care publică în anii 2010. De aici, uninteres crescut pentru imagine, pe care pre-decesorii nu l-au avut (Ar merita făcută ocercetare a referințelor la imagine artisticăsau mediatică din textele importante ale cri-ticii și teoriei literare românești de până în1989). Crește apoi ritmul apariției în șidispariției din limba română a unor tinericritici/teoreticieni care pleacă la studii înstrăinătate și aleg să publice în engleză (peDan Cîrjan, de pildă, l-am cunoscut la con-gresele ALGCR, dar el mai publică foarterar în românește; alții nu o (mai) fac deloc).

În anii 2010, a ști să citești o imagine, unfilm și o carte apar la fel de importante. Nudegeaba fetișizăm termenul de comunicare.Ceea ce se numește, printr-un calc la mîna adoua, literație (literacy în engleză, litératie înfranceză) desemnează o competență care numai poate fi privită defalcat, și asta nu înultimul rînd pentru că ideea redempțiuniiprin artă și-a pierdut nu importanța pentruun individ sau altul, ci valoarea socială.Democratizarea culturală pe care ceaușis -mul a frînat-o vreme de douăzeci de ani –

sau a aruncat-o în absurd, din păcate, prinacțiuni gen Cîntarea României – ne-a prinsdin urmă, iar ea este astăzi în același timpun obstacol și o șansă. În măsura în caresevrajul după închiderea paradigmei neo-moderniste este greu, fapt atestat uneorichiar de către cei care au denumiit epoca1960-1980 astfel, democratizarea culturală i-a demotivat pe susținătorii canonului cultu-ral occidental, care au de ales între jeremia-dă și vînarea unui public inocent de wanna-bes. Altminteri, descentralizarea canonuluimondial prin minorarea euro-occidentalu-lui (vezi o discuție interesantă despre dez-occidentalizarea predării literaturii laAamir Mufti, „Global Comparativism” înCritical Inquiry, 31/2005, aicihttps://www.academia.edu/21792715/Global_Comparativism) ne-ar putea ajuta, pe noisemi-perifericii, cu condiția anagajamentu-lui critic în această eră inedită a mondialu-lui. E prea devreme pentru observarea unorrezultate, suntem la început. Dar, ca să pre-iau ștafeta din pana generației care a impusdezbaterea postmodernistă la noi, primaprovocare majoră a postmodernității (de-abia acum comună României și Occiden -tului în materie de orizont al cercetării) nu euna stilistică (de tip modernism/postmoder-nism) și nici internă literaturii române (detip Nichita Stănescu versus Mircea Cărtă -rescu). Probabil că evoluția proiectului isto-riei transnaționale a literaturii române,inițiat la Academie, ne va lămuri în aniiurmători.

Bogdan CrețuCritica literară actuală –

de la foiletonul impresionist la construcție

Imediat după 1990, când politica (nupoliticul!) a mesmerizat majoritatea intelec-tualilor și mai ales a scriitorilor, care s-augăsit în situația de a-și putea exprima înpublic opinii tranșante, apăsat anticomunis-te, după ce decenii la rând, cât durasecomunismul, se feriseră de atitudini politiceclare, a fost împinsă către marginea intere-

56

Dezbatere

Page 59: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

sului public literatura. Şi, lucru încă şi maigrav, li s-a răpit scriitorilor capitalul de res-pect de care se bucurau înainte. A mai faceliteratură, a o mai comenta, a mai aduce îndiscuția necesitatea esteticului reprezenta,în furioșii ani imediat post-revoluționari, unpăcat politic. Unul care se sancționa în ter-meni aproape la fel de duri ca în anii 1950.În presa culturală politizată din primuldeceniu de după 1989 au avut loc „demas-cări” vehemente, s-au publicat pamflete sul-furoase, s-au destrămat solidarități pânămai ieri hotărâtoare pentru demnitateascriitorului român. Taberele păreau catego-ric despărțite: „anticomuniștii” și „apoliti-cii”. Scriitorul român nu a știut să facă fațășocului libertății. Sau, ca să nuanțez, alposibilității libertății. Într-un asemenea con-text, critica literară a părut dintr-o dată undiscurs autist, un semn de indiferență fațăde urgențele țării. Sau, într-o epocă în careera mult mai important cu cine „joacă” saucu cine votează un scriitor decât ce a publi-cat, s-a politizat, în destule cazuri, ea însăși,pierzându-și autoritatea.

Nicolae Breban, într-o carte-manifest,Trădarea criticii, a pus această prăbușire ainstituției criticii literare pe seama faptuluică marii critici, cei ai generației șaizeciste, și-au părăsit domeniul într-un moment cândera mai acută nevoie de portanța lor, deautoritatea de care se bucurau. Criza nu seexplică însă numai printr-un vid de putere,real, fără discuție, până în jurul anului 2005,când începe să se manifeste generația noas-tră de critici (aș putea îndulci fraza, dar nuîmi place să mimez modestia...) Literatura,în ansamblul ei, a fost nevoită să își negocie-ze alte strategii, să facă față unei concurențeinexistente până la căderea regimuluicomunist. Ca parte esențială a sistemuluiliterar, critica și-a redefinit și ea discursul și,mai ales, s-a obișnuit să se retragă în nișapublicațiilor literare, intrate și ele în criză.

În timpul comunismului, criticul literardomina aproape întreaga piaţă de idei, dacă sepoate discuta despre aşa ceva în cazul uneisocietăţi închise, controlate. Cu excepţia luiNoica, după ce acesta devine un „modelpaideic” propus de exerciţiul hagiograficcare este Jurnalul de la Păltiniş, nici un altfilosof, savant, eseist, istoric, politolog(impropriu spus...) nu avea atâta notorietate

şi autoritate pe cât o aveau cei câţiva criticiliterari lansaţi la jumătatea anilor ʼ60. Ideile,teoriile se articulau şi se consumau în spa-ţiul literar, cu grija ca ele să vizeze realitateaintra-literară, estetică, să nu lezeze mega-scenariul politic. Paradoxal, într-o societatecare a funcţionat absurd, literatura a avut, dato-rită criticii literare, un ritm aparent firesc, şi-aputut apăra specificul. În tranziţia bezmeticăce a urmat căderii comunismului, în furiapripită a anilor ʼ90, critica literară a începutbrusc să pară o activitate desuetă, ca întrea-ga literatură, de altfel, în vreme ce politica asedus (şi apoi a abandonat rapid) scriitori şipotenţiali cititori. La fel s-a întâmplat cu totceea ce ţine de valorile spiritului, ele nu maiîncap în grila scurtă a zilelor noastre.Intelectualul a ajuns o figură secundară, unfel de cavaler al tristei figuri. Și totuși, înpofida condițiilor, catastrofa nu s-a perpe-tuat. Exact în această perioadă, în care a ficritic literar nu mai asigură o carieră publi-că, a apărut o întreagă generaţie critică exce-lentă, cea mai bună, o spun fără nici unparti-pris, după aceea a anilor ʼ60.

Nu e nimic mai firesc decât să acceptămcă, la 25 de ani de la căderea comunismului,s-au schimbat codurile de lectură. Maiputem citi noi, formați într-un climat cutotul diferit de al predecesorilor, la fel cumo făceau aceștia, atunci când literatura eranevoită să suplinească și alte sarcini decâtcele specifice ei, atunci când ea reprezenta șio formă subversivă de eschivă, de rezistență(rareori de opoziție frontală, directă)? Iarcritica literară își asuma în primul rândrolul de a proteja literatura de presiuneaideologicului? Noi, în schimb, nu avemdecât să profităm de normalitate, oricând deamestecată și de confuză ni s-ar părea ea. Înorice caz, politicul nu mai este resimțit ca unfactor opresiv, libertatea de gândire este,dacă nu de fiecare dată asumată, măcar ori-când posibilă. Primul lucru care se observăeste că cei mai mulți dintre criticii impuși înultimii zece-cincisprezece ani nu maifetișizează esteticul. Ceea ce nu înseamnă cănu-l prețuiesc, că nu-l consideră cel maiimportant criteriu de evaluare a unei opere.Dar: înțeleg că el nu este unicul, că literaturanu este o artă izolată de spiritul vremii, căea răspunde unor presiuni, tensiuni, nevoide ordin politic, ideologic, sociologic, men-

57

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 60: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

tal, etic, filosofic. Identitar, în cele din urmă.Or, mi se pare că principalul câștig pe carecriticii ultimilor ani îl aduc dezbaterii pemarginea literaturii chiar acesta este: faptulcă nu o mai concep ca pe un discurs izolat,de nișă, ci ca pe unul angajat în prezent.Esteticul nu se mai opune, de fapt, politicului,ideologicului – aceasta ar fi prima și cea maiimportantă diferență de sistem, de „atmos-feră”. Esteticul și ideologicul sunt realități com-plementare, nu se mai dizolvă reciproc.

Prin urmare, nu e vorba de o „luptă întregenerații”. Eu unul cred că Eugen Simion,Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, ValeriuCristea, Matei Călinescu, Mircea Martin, IonPop, Mircea Muthu, Mircea Anghelescu,Marin Mincu, Adrian Marino sunt și vorcontinua să fie modelele noii generații decritici. Nu văd o ruptură, ci o continuitate.Una dictată de specificul epocii, la urmaurmelor. Nici literatura nu rămâne aceeași;nici măcar clasicii nu rămân aceiași. De ce arîncremeni critica literară într-un proiectopac? Demersurile comparatistice nu sunt odescoperire a generației noastre. Generațiileanterioare nu au fost nicidecum defazate.Dimpotrivă, cărți semnate de cei mai suspomeniți, dar și de alții au atins excelența șinu pot fi ocolite sub nici o formă. În contextglobal au fost întotdeauna valorificați scrii-torii români de critica mare: modelul l-aimpus, strălucit, Călinescu. Pentru că,adaug, critica literară se schimbă, se adapa-tează, dar nu se reinventează cu totul.

Altfel, autoritatea criticului s-a diminuat,autoritatea criticii continuă. De ce să nurecunoaștem că înainte de 1989 autoritatemaximă avea criticul foiletonist? Elsusținea, cu micile compromisuri inerente,interesele breslei împotriva agresiunilorpoliticului. Apăra literatura, specificul ei,împotriva presiunilor ideologice. Și a făcut-o atât de bine, încât în 1971 a fost imposibilărevenirea la modelul „obsedantului dece-niu”. Aceasta este uriașa victorie a criticiiliterare dinainte de 1989. Or, această con-fruntare nu se putea duce cu mijloace aca-demice; cele gazetărești, cele ale croniciiliterare erau mult mai potrivite. După 1990,pur și simplu s-a simțit o din ce în ce maifiravă nevoie de această baricadă. Critica deîntâmpinare nu a pierit, dar se află în plin procesde marginalizare. Cronicarul literar nu mai

reprezintă criticul prin excelență, ci unfuncționar al literaturii. Unul absolut necesar.Dar puterea, autoritatea nu mai emană de la el.Oricum, această salahorie a criticii la zi afost, treptat, dublată și apoi chiar suplinităde studiile riguroase, de sintezele academi-ce. S-a făcut acest îmbucurător salt de laconsemnarea spontană a unei impresii delectură (aceasta ar fi, după mine, definițiaminimală a cronicii literare) la construcțiacritică (presupunând scenariu, „dicțiune aideilor”, imaginație conceptuală, erudiție,comprehensiune). Cred că de foarte multăvreme critica românească nu a cunoscut operioadă atât de densă: a venit vremea ree-valuării autorilor canonici, citiți prin grilediferite, complementare celor de ieri. E sufi-cient să pomenesc studiile lui AntonioPatraș, Doris Mironescu, Paul Cernat,Mihaela Ursa, Andrei Terian, Mihai Iovănel,Bianca Burța-Cernat, George Neagoe,Angelo Mitchievici, Adrian Tudurachi,Ligia Tudurachi, Luminița Corneanu,Alexandra Ciocârlie, Șerban Axinte, AlexGoldiș, Oana Soare, Emanuela Ilie, TeodoraDumitru, Cosmin Borza, pentru a argumen-ta ideea că niciodată în critica noastră litera-ră clasicii nu au avut parte de o atenție atâtde aplicată și de riguroasă.

Critica literară contemporană traversea-ză un moment favorabil, nu am nici o îndo-ială. Deși reprezentanții săi sunt încă tineri,ea a umplut deja câteva rafturi de cărți foar-te bune. La judecata de apoi a literaturiiromâne, acestea ne vor salva sau ne vor con-damna.

Andreea MironescuSensul și tragedia criticii

literareNu știu dacă determinantul din titlul

anchetei și al volumului a fost ales anumepentru valoarea lui instigatoare: să se fiîncheiat etapa „revoluționară” – o revoluție,totuși, „de tranșee”, după cum demonstrea-ză Alex Goldiș în cartea sa dedicată fenome-nului – a criticii din deceniile 1965-1989odată cu răsturnarea regimului politic, iar

58

Dezbatere

Page 61: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

(tânăra) critică din postcomunism să traver-seze o fază de platou? Departe de a fi retori-că, întrebarea – dacă a fost formulată înacești termeni – nu este deloc una lipsită desubtilitate. Critica postbelică a avut oimportantă dimensiune angajantă, nu atâtfață de social și politic, referent pe cât posi-bil ocolit după relaxarea comandamentelorrealismului socialist în a doua jumătate aanilor ʼ60, cât față de estetic, ca valoare tare,ce nu exclude o anumită dimensiune eticăintrinsecă, vizibilă în forjarea ulterioară aunei sintagme precum rezistența prin cultură.Consecințele pe termen lung ale acesteiangajări sunt încă insuficient lămurite: într-un interviu de la începutul anilor ʼ90,Monica Lovinescu avansează ideea că soli-daritatea socială și societatea civilă se nascdin spiritul unei anume literaturi, manifestdizidente și politice – cu alte cvinte, etice –,în vreme ce falsa solidaritate, bazată pe ocomplicitate sancționabilă între scriitor, cri-tic și cititorul care practică o lectură dizi-dentă, decodând „șopârlele” strecurate deautor în text, se naște din spiritul literaturiiestetice1. O posibilă explicație a eșeculuisocietății civile în primul deceniu postco-munist, dacă urmăm sugestia MonicăiLovinescu, rezidă așadar în formele de coa-gulare și funcționare a textelor literare și acomunităților de lectură în deceniile 1965-1989. Dincolo de maniheismul ei poate sim-plificator, această idee ar trebui, cred, dez-bătută și verificată/invalidată în contextulcentral-est-european. Oricum ar sta lucruri-le, imediat după momentul 1990, cel maiimportant pol de dezbatere intelectuală șicivică din România este fără îndoială presaculturală, fapt care oferă continuitate acelei„angajări” a criticii literare de care vorbeammai sus, numai că acum aceasta vizeazăsfera socială și politică. Odată cu reorgani-zarea revistelor de cultură în prima jumăta-te a anului 1990 și cu înființarea unorpublicații noi, politicul își găsește naturallocul în editorialele programatice din pagi-nile acestora. Sigur, depolitizarea revistelor

literare, după jumătate de secol de socia-lism, rămâne o prioritate de gradul zero,semnalată prin insistența pe „literar”, aso-ciat implicit cu apolitismul și cu o judecatăde tip estetic a fenomenelor culturale.Totuși, mostre ale angajării civice a scriitori-lor și criticilor pot fi culese aproape deoriunde. Așa cum se poate citi în Cuvântul-înainte la primul număr al revistei „Contem -poranul”, semnat de Nicolae Breban, „cândtotul în jur respiră politicul, în sfârșit politi-cul, pentru prima oară după o jumătate desecol de fals politic”2, o revistă doar cultura-lă este aproape un non-sens. Înainte de1989, atât esteticul, cât și politicul – înînțelesul pe care i-l atribuie autorulAnimalelor bolnave în articolul invocat – aureprezentat categorii vulnerabile, prinurmare recuperarea lor apare ca firească.Însă relația de complementaritate între celedouă, invocată de Breban: literatura însăși,ca și științele umaniste, nu se vor putea lipside politic – va fi percepută încă de la înce-put în termeni antitetici. Dincolo de echi -valența sa aproximativă cu socialul, care îiasigură un uz neutru, politicul va intra într-o relație de opoziție din ce în ce mai vizibilăcu esteticul, criteriu regulator în judecareafenomenului literar. În acest context, al des-chiderii presei literare către dimensiuneacivică și politică, scriitorii și intelectualii cri-tici din țară – în special Eugen Simion,Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, AnaBlandiana, pentru a da numai câteva exem-ple – sau cei din exil – Monica Lovinescu,Virgil Ierunca, Dumitru Țepeneag – devinprincipalii actori ai dialogului social privindraportarea la trecutul recent. Astfel, dezba-terile din spațiul public în primul lustru alanilor nouăzeci vizează nu doar dimensiu-nea politică a fostului regim, ci și culturaprodusă în totalitarism, literatura, recepta-rea ei și rolul scriitorului în societate ocu-pând un loc privilegiat. Așa stând lucrurile,statutul criticului literar în societate, cumacesta singur și-l definește, va fi greu, dacănu imposibil de păstrat după primii ani ʼ90.

59

Mutațiile criticii post-revoluționare

1 Magda Cârneci, „Scriitorul trebuie să vegheze la mersul lucrurilor în cetate. Un interviu cu MonicaLovinescu și Virgil Ierunca”, apud. E. Simion (coord.), Cronologia vieții literare românești: perioadapostbelică, vol. III, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2014, p. 388.

2 Apud. Cronologia vieții literare românești: perioada postbelică, vol. I, p. 190.

Page 62: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Prin urmare, cred că dezbaterea despremutațiile criticii postrevoluționare poate fipurtată în jurul a doi centri de greutate: cri-ticul sau cronicarul literar ca instanță caremediază (sau nu) actul cultural și revisteleliterare ca medii de circulație a unorconținuturi acceptate ca ținând de sfera cul-turii colectiv împărtășite, în speță naționale.Unul dintre proiectele de anvergură ale ulti-milor ani, Cronologia vieții literare românești:perioada postcomunistă, apărută sub îngrijirealui Eugen Simion și a Biancăi Burța-Cernat,furnizează deja, fără a-și propune explicitacest lucru, o viziune comprehensivă și înacelași timp nuanțată asupra metamorfoze-lor suferite de mediile culturale autohtoneîn primul deceniu postcomunist. Lăsând să

vorbească singure vocile celor mai im por -tanți și activi critici din anii ʼ90, Cronologiafuncționează ca un soi de catalog al uneimemorii-arhivă, care ne poate spune multedespre geneza unor discursuri și ideologiicare redevin actuale, dar și despre legăturileinefabile între metamorfozele discursuluicritic și cele ale mediilor care îl găzduiesc.De altfel, s-a discutat încă puțin despre pro-ductivitatea literară a presei, nu doar catezaur de situații foarte literare, multe din-tre ele luate ca pretext și intertext în roma-nele unor autori contemporani, dar și ca dis-curs cu o adresabilitate foarte largă, carepune în mișcare masele. Mă gândesc aici laVenea din timpul diez al lui Bogdan Suceavă,Raiul găinilor de Dan Lungu, Cruciada copii-

60

Dezbatere

Page 63: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

lor de Florina Ilis, Trimisul nostru special allui Florin Lăzărescu și lista poate continua.Cu siguranță, democratizarea mediilor cul-turale și mutarea parțială în on-line nu esteuna lipsită de consecințe, așa cum odemonstrează și numeroasele anchete peaceastă temă realizate în special după 2010,când se abordează nu o dată și subiectulmorții cronicii literare.

Metamorfozele sau mutațiile bruște princare au trecut instanța criticului literar șirolul social al acestuia, pe de o parte, șimediile revuistice, pe de altă parte, auinfluențat într-o mare măsură atât discursulde autolegitimare al scriitorului/criticuluidupă 1990, cât și temele dezbătute. E drept,în al doilea deceniu de postcomunism,odată cu reașezarea pieței de carte autohto-ne și relativa prosperitate a revistelor cultu-rale, chestiunile de fond ale disciplinei, pre-cum apariția unei noi generații „de creație”sau resuscitarea dezbaterii „de ce nu avemroman”, revin în prim-planul discuțiilor, cuaplicații pe materialul literar douămiist. Totacum se produce, cred, un reviriment al cro-nicii literare, odată cu promovarea înspațiul public a „generației 2000” și cu pro-liferarea revistelor și a suplimentelor litera-re, atât în varianta clasică, cât și în cea onli-ne. Se creează astfel un cadru competiționalpentru vocile critice individuale sau afiliateunor grupări, de regulă asociate tot reviste-lor, ba chiar și o piață informală a ideilordespre evoluția postcomunistă a genurilorcanonice – romanul și poezia – ale literaturiiromâne. Totuși, în ciuda afirmării lor publi-ce sincrone, tinerii critici nu s-au formatodată cu prozatorii și poeții despre care auscris, așa cum s-a întâmplat în repetate rân-duri în istoria literară a ultimei jumătăți deveac. Reprezentanții tinerei critici a anilor2000 s-au format mai degrabă în mediuluniversitar, decât ca foiletoniști, de aici șiimpresia de abdicare de la critica literară lazi, odată cu orientarea lor spre un discursmai atașat genului academic. Nu aș recurgeaici la folosirea antonimului încetățenit alcronicii, anume sinteza – care este astăzi ocategorie revolută a criticii – tocmai fiindcăgenerația actuală problematizează vecheaparadigmă național-organicistă a istorio-grafiei literare de pe poziții bibliograficecontemporane. În consecință, revizuirile pe

care le operează, prin cărțile lor din ultimiiani, Paul Cernat, Andrei Terian, BiancaBurța-Cernat, Antonio Patraș, Alex Goldiș,Mihai Iovănel, Cosmin Borza, nu au multelucruri în comun cu acelea din primul dece-niu de după 1990, clamate – și arareori puseîn act – de criticii cu greutate din perioadaprerevoluționară. Nici despre un sincro-nism în bloc al criticii academice cudirecțiile teoretice contemporane nu poate fivorba, tocmai pentru că aceste direcții sunt,ele însele, extrem de diverse. Dacă discursulcritic al actualei generații este unul exporta-bil într-o măsură mai mare decât pânăacum, acest fapt se datorează, cred, nu doarjudecării fenomenului literar românesc depe poziții teoretice contemporane, ci șidemocratizării spațiului academic mondial,în special în ultimele două decenii.

În sfârșit, în decada care debutează cuanul 2010, se insinuează deja în discursulcritic teme ca dispariția presei culturale scri-se, moartea cronicii literare sau ontologianoilor generații de cititori, adepți ai unorexperiențe mai democratice și mai senzoria-le de lectură, mediate de recomandărilealtor cititori „obișnuiți”, activi în blogosferă,și nu de critica de direcție din paginile revis-telor de tradiție. Gestul de frondă al unorscriitori, ca de exemplu Radu Pavel Gheo,care culege pe coperta a patra a volumuluisău aprecieri critice (nu în totalitate inventa-te!) de pe site-uri ca softpedia, în mare vogăla începutul anilor 2000, poate fi citit și ca oanticipativă sancționare ironică a turnuriidigitale în receptarea literaturii contempo-rane. Astfel stând lucrurile, ne putem între-ba dacă „tragedia culturii”, diagnosticată încunoscutul eseu al lui Georg Simmel Sensulși tragedia culturii în relație cu reproducereamecanică pe scară largă a obiectelor artisti-ce, avântul presei și democratizarea valori-lor, nu pândește, la o scară mai mică, și cri-tica – sau, mai degrabă, cronica – literară,confruntată, la rândul ei, cu o schimbaremajoră în raportarea la propriul obiect destudiu, la mediile de comunicare și, mailarg, la paradigma actuală, post-națională șichiar post-europeană, de raportare la pro-pria cultură. În ciuda deosebirilor majoredintre cele două epoci istorice, persistă înambele cazuri sentimentul colectiv al uneiinflații de obiecte ale culturii care provindin sfere diferite și circulă prin medii diferi-

61

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 64: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

te, percepute ca fiind în concurență unele cualtele. Posibilitățile de arhivare, stocare șiredare a noilor tehnologii digitale și, maiales, posibilitatea restituirii unui număr dince în ce mai mare de produse culturale dinpatrimoniul mondial depășesc astăzi înmod evident posibilitățile individului umande a le internaliza. În acest context, dilemaomului modern și postmodern privindselectarea și naturalizarea obiectelor cultu-rale diverse care îl înconjoară devine și odilemă a culturilor, confruntate la rândul lorcu democratizarea valorilor, dar și cu posi-bilitatea stocării și restituirii unui numărdin ce în ce mare de „obiecte” din propriulpatrimoniu. Dacă privim lucrurile dinaceastă perspectivă, sensul criticii literare însocietatea contemporană își găsește o nouărelevanță tocmai în examinarea proceselorde ierarhizare și canonizare a produselorculturale.

Caius DobrescuCritica literară, ca discurs

al înțelepciuniiO cale consacrată de înțelegere a evo lu -

țiilor culturale este aceea de a urmări coagu-lările sau dispersiile de sens ale unor no ți -uni și concepte. Hermeneutica istorică așcolii lui Kosseleck (2009), metodă testată lanoi de Victor Neumann (Neumann &Heinen 2010), a demonstrat că acest tip deanaliză expune cu remarcabilă eficiențămutațiile mentalităților, valorilor, institu -țiilor.

În acest sistem de referință, vom observaimediat că termenul „critică literară” are opolisemie care, prin ea însăși, ne indicăfuncția culturală complexă a disciplinei șidiversitatea originilor sale. Mai întîi, „criti-ca” trimite la un întreg program luminist deemancipare, la uzul disciplinat și sistematical rațiunii, deopotrivă colectiv și personal,public și privat. Un uz considerat a avea cer -te valențe emancipatoare, capabil să ur mă -rească deopotrivă interesele practice și nevo-ia umană, dezinteresată, de claritate a minții.

Totuși, în timp, „critica” a dezvoltat oambiguitate semantică semnificativă. Înțe -

lesul cu răspîndirea cea mai mare în spațiulpublic a devenit cel de evidențiere a inadec-vării la realitate, a incompletitudinii, a auto-contradicțiilor, la limită, a relei-credințe cese manifestă într-o teorie sau o opinie.„Critica” este presupusă a avea un sens con-stant negativ, de contradicție plenară.Accepțiunea este evidentă cu precădere înmodul în care este înțeleasă atitudinea pecare „intelectualii”, ori „societatea civilă”,ar trebui să o aibă față de „Putere”. A-te-afla-în-opoziție-cu devine esențial pentru aputea vorbi despre atitudinea critică.

Există aici o evoluție paradoxală a terme-nului, ce pare să-și fi activat, în acest fel, undepozit semantic latent acumulat în perioa-da clasică a stalinismului. Este vorba demodul în care ideologia comunistă atribuia„criticii” funcțiunea exclusivă a unei armeideologice. În mod necesar, „critica” era„combativă”, luînd ca țintă nenumărateleîntrupări ale dușmanului de clasă.

Această viziune unilaterală, radicală șiimpregnată de violență simbolică esteîntreținută astăzi, în mod paradoxal, de ocultură a antagonismului care se doreșteasociată cu valori democratice în nici un felcompatibile cu marxism-leninismul. Estefoarte probabil să fie vorba aici despre elibe-rarea presiunilor și frustrărilor acumulate întimp în relația cu intransigența ideologiei.Sub aspect psihologic, retorsiunea este deînțeles. Pe de o parte, datorită impulsului dea plăti cu aceeași monedă unor instanțe (celmai ades devenite, în timp, abstracte, fan-tasmatice) care s-au folosit de instrumentulretoric al criticii pentru a teroriza societatea.Pe de altă parte, datorită mecanismuluiîntoarcerii pe dos a metaforei bolii sociale,larg folosită în anii 1950: „critica” devine oterapie socială orientată tocmai împotrivaagregatului comunist de propagandă șirepresiune care a generat inițial metaforabolii-și-terapiei.

Pe măsură, însă, ce ne îndepărtăm deexperiența istorică a totalitarismului, imagi-narul social al noilor generații înlocuiește, înpoziția Răului Suprem, comunismul cu cor-poratismul, prezervînd însă scenografiaantagonismului „critic”. Antagonismului,dar și agonismului, critica fiind asimilată,pe același model de adîncime al propagan-dei radicale, nu doar Terapiei, ci și Luptei.

62

Dezbatere

Page 65: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Numai că aici nu discutăm despre crime-le împotriva umanității comise de comu-nism, nici despre cum capitalismul globalexploatează munca minorilor ori distrugenatura. Problema noastră este măsura încare sensul originar, lucid, nuanțat, pru-dent, erudit, subtil, într-un cuvînt, critic, al„criticii” a supraviețuit și s-a transmis pînăla noi. Or, se cuvine observat că domeniulliterar este unul dintre puținele în care s-aconservat bogăția și complexitatea acesteinoțiuni deduse din filozofia Luminilor. Dinperspectivă originilor sale prestigioase, cri-tica presupune, în mod esențial, nu opozițiefermă, nu respingere radicală, ci discernă-mînt, capacitate analitică, spiritul geometricși spiritul de finețe acționînd ca un sistemde checks and ballances.

De fapt, critica înseamnă responsabilita-te, gradualitate, capacitate de a înțelege șirecunoaște calitățile „adversarului”, ca șiscăderile „aliatului”. Critica, în sensulLuminilor, înseamnă, așadar, un antrena-ment continuu al inteligenței, al intuiției,împreună cu spiritul analitic. Menținereaunei deschideri către toate azimuturile pecare, sintetic, o putem numi „curiozitateintelectuală”.

Există teoreticieni care consideră cădemocrația supraviețuiește numai încondițiile unei culturi „agonale” în carepărțile implicate argumentează cu o pasiu-ne apropiată pînă la indistincție de conflic-tul deschis. Pe linia deschisă, cu măsură, defilozofii de la Federalist papers, și, mai tîrziu,cu impetus nietzschean, de Georges Sorel,caracterul necesarmente agonal aldemocrației este argumentat, dinspre cen-trul spectrului politic, de William Connolly(2005), și dinspre stînga radicală, de ChantalMouffe (2013). Dar moștenirea europeană aLuminilor ține nu atît de o ordine mecanicăși exterioară ce păstrează în echilibru pasiu-nile și interesele (sau: pasiunile, cu interese-le), ci mai degrabă de modelul ideal al uneisocietăți în care controlul asupra tendințelordivergente este exercitat cu prioritate lanivel individual. Democratizarea sperată deLumini este una a reflexivității, a deliberăriiinterioare, a unei solidarități și loialitățiimplicte între forul public și forul interior.

Or, critica literară s-a plasat, în modtradițional, atît în plan general-european,

cît și la noi, exact pe această interfață. Deaceea, personalitatea istorică a disciplineieste asociată indisolubil cu supraviețuireaspiritului Luminilor. Există o tradiție amanifestării criticii literare în apărareainstituțiilor discernămîntului, tradiție care,născută înăuntrul culturii liberale aVechiului Regim, a traversat, în partea noas-tră de lume, atît vicisitudinile dictaturii dedreapta și ale unui regim promovînd oideologie rasistă și xenofobă, cît și pe aceleaale stalinismului și ale comunismului ager-siv-naționalist, fiind capabilă să prezinte înzilele noastre credențialele unei practiciaproape-constante a moderației, toleranței,conversaționalismului și rezonabilitățiiargumentative.

Tocmai fiindcă aduce cu sine o amplămoștenire intelectuală și morală disciplinacriticii literare trebuie apărată cu tenacitatede consecințele mutațiilor socio-culturaledramatice care s-au produs în perioadapost-comunistă.

Aceste provocări au venit din mai multedirecții, lovind însă în mod concentrat încomplexitatea constitutivă a disciplinei. Ocomplexitate care, înainte de 1989, îi aduceaacesteia prestigiu și pregnanță, însă care adevenit o sursă de vulnerabilitate încondițiile anilor 1990 și 2000.

O caracteristică absolut distinctivă a cri-ticii literare românești era aceea că dome-niul ei intersecta, într-un mod resimțit cafiresc, atît spațiul dezbaterii generale, publi-ce, cît și sfera cunoașterii academice.Desigur că existau forme de specializare,desigur că nu toți criticii erau deopotrivăjurnaliști culturali, scriitori și universitari.Dar mentalitatea generală făcea ca, în epocă,să nu existe clivaj între aceste roluri șifuncții. Prin „critică literară” se subînțele -gea mai degrabă un unghi particular dincare viața minții și existența socială erauîmbrățișate în integralitatea lor, decît uncîmp cognitiv definit prin circumscriereariguroasă a obiectului.

Această complexitate era protejată deprestigiului simbolic al criticii literare, acu-mulat în procesul de construcție a națiuniimoderne. Edificarea unui canon literar afost văzută, cu precădere în Europa de est,atît ca un element esențial de mobilizareidentitară internă, cît și ca argument strate-

63

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 66: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

gic pentru acreditarea unei națiuni ca parteintegrantă a „lumii civilizate”. Despre aceststatut și acest proces s-a scris mult, atît înlumea largă, cît și la noi (Spiering 1999,Papadima, Damrosch & D’haen 2011). Darexistă și o altă rațiune a preeminenței cultu-rale acordate literaturii – preeminență repu-diată astăzi, dinspre un anumit orizont deopinie, prin termenul de „literarocentrism”.Sarcasmul acestuia vizînd, în primul rînd,nu literatura ca atare, cît tipul de discurs șimentalitate care o definește și justifică,așadar, tocmai critica literară.

Pentru a înțelege mai clar statutul specialal disciplinei, cel mai simplu este să proce-dăm printr-o analogie. Să ne raportăm,adică, la modul în care Aristotel priveșteretorica, în tratatul pe care i-l dedică. Înviziunea Stagiritului, arta persuasiunii tre-buie distinsă net de filozofie: ea nu se referăla conținuturi etice ori cognitive propriu-zise, ci doar la modalitățile de vehiculare aunor conținuturi. Însă oratorul careacționează în spațiul public nu se legitimea-ză doar prin aceea că are cunoștiințe deretorică – o asemenea formă goală nu aravea cum să-i aducă reputație ori influență.Cunoașterea artei de a convinge este nece-sară, dar nici pe departe suficientă, ea aflîn-du-se într-o relație necesară, simbiotică,indisolubilă, cu înțelegerea lumii și socie -tății, adică a pasiunilor sufletului, a scăriimorale a valorilor, dar și a tensiunilor, aoportunităților și riscurilor din viața socialăși politică.

Un asemenea aristotelianism, care, des-igur, nu presupunea cunoașterea propriu-zisă a Retoricii, subîntindea și cultura noas-tră literară de dinainte de 1989. Era dedomeniul cunoașterii comune și alevidenței că „literatura” nu reprezenta doaro formă de îndemînare artizanală, ci expri-ma o apetență generală pentru cunoașterea„omului”, ca ființă individuală și colectivă.Iar acest statut se resfrîngea imediat și asu-pra criticii literare: nici aceasta nu eraînțeleasă ca modalitate de a cîntări literatu-ra exclusiv sub un foarte specializat unghiestetic, formal, ci exprima un ideal decunoaștere largă, de erudiție și experiență,care perimitea evaluarea unei opere tocmaisub aspectul cuprinderii și profunzimii cucare aceasta vorbea despre „lumea vieții”.

Simbioza dintre literatură și critica literarădefinea, altfel spus, un spațiu al înțelepciuniicare transgresa frontirea dintre spațiulpublic al dialogului, așa cum era acesta arti-culat prin revistele literare (cele mai libereimaginabil, în sistemul comunist), și spațiulmult mai codificat al cunoașterii științifice.

Percepția acestei realități este făcută difi-cilă de una dintre temele dominante ale dis-cursului critic de dinainte de 1989: aceea apreeminenței „esteticului”. Desigur că acesttermen-umbrelă acoperea și interesul totmai marcat, începînd cu anii 1960, pentruexplorarea riguroasă a literaturii dinspreștiințele limbajului, cu extensiile sale cătrepsihologie, antropologie, sociologie.Desigur că utilizarea noțiunii „esteticului”și a „criticii estetice” comporta și o doză deopoziție, sau cel puțin de adîncă antipatie,față de utilitarismul clamat de ideologiaartistică a marxism-leninismului, atîta timpcît esența esteticului era înțeleasă cadetașare de domeniul utilității, ca pură con-templativitate. Dar, înainte de orice, „esteti-cul” reprezenta, în epocă, un cuvînt de ordi-ne codificat pentru a denumi autonomiaintelectuală a cîmpului literar. Deci, nuautonomia literaturii față de realitate, ci peaceea a cîmpului literar față de acela al deci-ziei politice. Distincție importantă, fiindcăne arată că argumentul adeseori invocat al„specificului estetic” nu traducea indife -rența față de lumea socială, ci tentativa de adeschide un unghi de vedere asupraexistenței, asupra „lumii vieții”, distinct șiautonom față de perspectiva impusă deideologia hegemonică.

Tot acest eșafodaj complex al culturii lite-rare, ce includea, evident, la loc de cinstecritica, a fost complet dezarticulat de evo -luțiile „post-revoluționare”. Prin violența șibruschețea lor, acestea au putut creat celorafectați, scriitori și critici deopotrivă,senzația că erau generate de interese oriambiții rău-intenționate. În special clivajulsurvenit în opțiunile politice ale agențilorcîmpului literar, în condițiile unei generalepolarizări a societății românești în anii 1990,a întreținut această iluzie. Și astăzi este răs-pîndită ideea că războaiele intestine aleliteraților au dus la risipirea capitalului derespect și încredere de care cultura literarăse bucura „înainte”. În fapt, însă, trebuie să

64

Dezbatere

Page 67: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

ținem cont de profunzimea și „instantanei-tatea” mutațiilor care au survenit în cultură,înțeleasă ca subsistem social. Rapi ditatea cucare a descrescut statutul literaturii ține declimatul efectiv-revoluționar al epocii, carefăcea inevitabile schimbările, cel puțin lasuprafața lucrurilor, pe palierul a ceea ceFernand Braudel numește „istoria de scurttermen” (1989). Era inevitabil ca, într-unasemenea climat, în condițiile, istoriceșterare, în care aproape toți membrii societățiise activează politic, resimțind o relațiedirectă între deciziile ce se iau în acest planși propria lor existență, literatura, ca formăreflexivă, figurativă, „secundară” de mode-lare a experienței să cedeze pasul militantis-mului. Și la fel de inevitabil era ca diferiteleorientări să își găsească în mod predilectpurtătorii de sarcină printre intelectualii deformație literară, unii dintre puținii caredețineau competențe ce puteau fi ușor reo-rientate spre discursul public, deci spreargumentul politic expresiv și, dacă eraposibil, coerent.

Pentru a înțelege mai bine feomenul, pu -tem să ne folosim de formula clasică lansatăde Carl Mannheim în 1929: freischwebendeIntelligentz, intelectualitatea „în oscilațieliberă” (Mannheim 1929/1995). Mannheimcontrazicea doctrina marxistă a interesuluide clasă în cazul intelectualilor, pe care îivedea definiți ca grup social nu printr-o uni-tate de interese, ci prin capacitatea lor de aoferi instrumentele expresiei de sine diferi-telor blocuri de interese care se manifestăîntr-o societate modernă. Tocmai aceastăcondiție a „liberei oscilații” a făcut ca toatecurentele politice influente manifestate înanii 1990 să găsească în sfera literaturii șicriticii literare cel mai bogat bazin de recru-tare pentru formatorii de opinie publică.

Două alte tipuri de presiune au condusde asemenea, dincolo de intențiile, scopuri-le ori voința actorilor implicați, la transfor-marea radicală a statului culturii noastreliterare (pentru a utiliza un termen careexprimă sintetic simbioza dintre literaturăși propria ei critică). Pe lîngă preeminența,evocată deja, a dezbaterii civice, a mizelorreale, prospective (privind viitorul socie -tății) sau retrospective (privind recuperareamemoriei traumatice), s-a produs și oschimbare de accent, deopotrivă în raportu-

rile dintre mediile de expresie artistică, și înrelațiile dintre acestea și public. Cinema -tografia și televiziunea, pînă atunci ținutesub un drastic control ideologic, au explo-dat în anii 1990. Serialul de televiziune saucasetele video s-au dovedit capabile să asi-gure cu asupra de măsură necesarul deficțiune nu doar al publicului „larg”, ci și alunei bune părți a publicului educat, pe care,în epoca penuriei „materiale și spirituale”,literatura putea conta cu toată încrederea.

Trebuie spus încă o dată că aceste schim-bări au fost nu doar profunde, ci și rapide,aproape instantanee. Politicile culturalecomuniste mergeau de prea mult timp, șimult prea brutal, împotriva nevoii de diver-tisment și delectare. Frustrările acumulate,ca și oferta „capitalistă” ținută la distanță(cu inevitabile scăpări în zona pieței negre)de regimul „eticii și echității socialiste”,erau prea masive pentru a nu genera oschimbare explozivă a ceea ce sociologiinumesc „comportamentul de consum” îndomeniul culturii (Keuschnigg 2012). O ase-menea curbă a gustului era inevitabilă, șideci perfect previzibilă pentru oricine ar fiavut, în epocă, luciditatea și calmul de aasambla datele problemei. Impactul proba-bil mai puțin previzibil – în orice caz, nu înamploarea sa fără precedent, la scară globa-lă – a fost cel al revoluției telecomunicațiilorasupra culturii. Chiar dacă McLuhan fusesetradus relativ devreme la noi (McLuhan1975), cu un real ecou în rîndurileintelectualității umaniste, nu în ultimul rîndal criticilor și teoreticienilor literari, nimeninu se gîndea, probabil, la începuturile ereipost-comuniste, că provocarea cu care se vaconfrunta cultura literară va veni nu în pri-mul rînd dinspre formele politice ori econo-mice de cenzură, ci dinspre principiul expri-mat cu celebră economie de gînditorul cana-dian: mediul este mesajul.

Difuziunea, diversitatea și accesibilitateaexperiențelor inter- și multi-mediale auexercitat și exercită o influență mult maiserioasă asupra culturii decît își puteaimagina cineva cu, să spunem, nu mai multde un deceniu în urmă. Influența lor este cuatît mai greu de echilibrat, cu cît se exercităla un nivel subliminal. Conținuturile cultu-rale nu sînt atacate în mod explicit, ci sînterodate printr-o schimbare tot mai evidentă

65

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 68: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

a cadrelor și structurii perceptuale. Pluralit -atea/simultaneitatea stimulilor creează nudoar moduri de interpretare noi, ci și rit-muri și structuri ale așteptărilor tot maipuțin compatibile cu relativa linearitate aexperienței clasice a lecturii. Iată de ce, caaparători ai canonului literar, ne regăsimadeseori, oricît de bizar și de neplăcut arpărea, oarecum în situația în care literaturade calitatea îi punea pe cenzorii de dinaintede 1989. Și aceștia simțeau bătînd în pînzelepoemelor și romanelor pe care încercau săle disciplineze ceea ce Sting numea, într-opiesă celebră, „vîntul schimbării”, însă nureușeau să fixeze fenomenul. Literatura vieeluda continuu barajele și filtrele ideologice,de parcă, prin jocurile ei semantice, s-ar fimanifestat într-o altă dimensiune, inaccesi-bilă instrumentelor de detecție ale cenzurii.

Astăzi, criticul care își definește o misiu-ne culturală se simte adeseori într-o situație,cum spuneam, deranjant de asemănătoare.Fiindcă nu are de luptat cu o reală opoziție,cu o „armată” de contestatari, deloc inofen-sivă, desigur, dar care s-ar plasa totuși înteatrul de operațiuni al culturii ori ideolo-giei, așa cum le știm. Marea provocare vineacum din partea unui public „mutant”, careignoră moștenirea literară nu din rea-voință, ci fiindcă aproape nu mai poate per-cepe literatura ca obiect.

Pe de altă parte, revoluția tehnologiilorde comunicare a avut, aproape peste tot înlume, implicații nebănuite asupra structuri-lor sociale, asupra constituirii și distribuțieisubculturilor, asupra comportamentelorasociative. Dacă schimbările la nivel percep-tual afectează în primul rînd relația primarăcu literatura, schimbările la nivel asociativafectează capitalul simbolic istoricește acu-mulat de instituția criticii literare.Proliferantele comunități virtuale de „barzienglezi și revenzenți scoțieni” tind să fie totmai autonome, nu doar unele în raport cucelelalte, ci și față de siturile și de modurileîn care se producea, în mod tradițional, tri-erea producției literare (reviste, universități,asociații profesionale, premii naționale).Desigur, subculturile (în sensul sociologic,de subsisteme, uneori chiar microsisteme,culturale) au întotdeauna o tendință deenclavizare – fără aceasta, nici nu ar fi defi-nibile ca subculturi. Dar comunicarea vir-

tuală alimentează și potențează aceastătendință în moduri care creează impresiaunei alterări ireversibile a ceea ce am fiputut numi, în ramele unei societăți civileclasice, cultura comună.

Putem vorbi cu deplină adecvare despremutații ale statutului criticii literare, fiindcăasistăm la o împerechere de trăsături dis-tinctive care definește îndeobște „mutația”:schimbări profunde, masive și bruște. În modcert, nu este vorba aici despre rău-orientatevoințe individuale, despre lipsa solidaritățiide breaslă, despre incapacitatea de aîmpărtăși sau de a transmite mai departecriterii deontologice. Asemenea afecțiunipot fi , desigur, diagnosticate, însă nu sîntsursa principală a turbulențelor ce afecteazăcondiția culturii noastre literare.

Caracterul impersonal, „structural”, cumar fi numit de științele sociale, al acestortransformări este evident în tendința dedisoluție a relației tradiționale dintre celedouă fețe ipostaze intim-comunicante alecriticului literar : a) aceea de intelectualpublic, de formator de opinie estetică, darși, în strînsă afinitate cu aceasta (fie și înprivința rafinării continue a puterii de jude-cată), de opinie politică, socială; b) aceea deom de știință, de membru de drept alcomunității „producătorilor de cunoaștere”.Înainte de 1989, criticii formau o comunitatecare transgresa, fără să o anuleze, desigur,distincția academic vs. revuistic. Sensul încare s-a reformat și se reformeazăUniversitatea, însă, tinde să destrame acestconsens. Rezultatul nefiind atît o fractură acomunității, cît mai degrabă (de)balansareaacesteia, în ansamblu, spre birocrația uni-versitară. Altfel spus, opțiunea forțată pen-tru un tip de carieră exclusiv-academică,urmărită și consumată în rețele șicomunități specializate, în funcție de stan-darde de omologare care îndepărtează înmod inevitabil demersul critic de publiculeducat, adică de societatea civilă.

Știm cu toții că aceasta se întîmplă deoa-rece presa literară nu poate oferi o condițiede existență previzibilă și sustenabilă.Pentru a putea supraviețui, criticii trebuiesă mizeze totul pe Universitate. Ceea ce nueste rău în sine, doar că, în actuala stare aacestei venerabile instituții, comunitatea cri-ticilor și istoricilor literari nu se poate auto-

66

Dezbatere

Page 69: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

determina, nu poate emite criterii specificede evaluare a activității, de recunoaștere,recompensă și promovare profesională.Comunitatea universitară filologică a pier-dut aproape orice control asupra acestor cri-terii, care, în acest moment, emană din sfe-rele impersonale ale birocraților și „sciento-metrilor”. În acest fel moare sub ochii noștrio tradiție admirabilă, născută odată cumodernizarea spațiului românesc și ținutăîn viață chiar în cele mai vitrege momenteale epocii poststaliniste: aceea a criticului

literar ca unul dintre principalii interme-diari dintre ceea ce englezul numește gownand town, dintre „roba” academică și spațiulpublic, deschis dezbaterii vibrante, libere, al„orașului”. Este absolut uluitor cum, într-oEuropă care vorbește constant despre res-ponsabilitatea socială a științelor în generalși a științelor umaniste în special, este dizol-vată, prin măsuri birocratice obtuze exactsimbioza, pe cît de prestigioasă, pe atît defructuoasă istoric, dintre criticul-savant șicriticul-cetățean.

67

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 70: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Dacă pînă aici am vorbit despre mutații,despre schimbări structurale, a fost pentru aconvinge o comunitate intelectuală careîncă supraviețuiește în formele consacrate(iată, nu în ultimul rînd, și datorită efortuluide a continua proiectul întîlnirii anuale atinerilor, și mai puțin tinerilor, critici) defaptul că declinul imaginii sale publice nueste de căutat în disensiunile ei interne. Înorice caz, nu în cele de principiu, teoreticeori filozofice. Dimpotrivă, tocmai ciocnirile,cît explicite, cît implicite, dintre diferitelenoastre opțiuni, dintre cei ce cred în primulrînd în menținerea standardelor și cei cecred în prioritatea lărgirii participării, din-tre cei ce doresc democratizarea accesului lacultură și cei ce doresc democratizarea cul-turii înseși, dintre conservatori, liberali șiradicali, reprezintă, de fapt, sursa vitalitățiiacestui spațiu disciplinar.

Am vorbit despre caracterul structural și„fatal” al mutațiilor care au afectat culturanoastră literară, încercînd să conving că nureaua-credință a unei persoane sau alta, aunui grup sau altul, a afectat carisma,moștenită de la epocile anterioarealemodernității, a profesiei critice. Dar nu amavut intenția – și este aici locul să fac apăsatprecizarea – să incit la fatalism. În raport cuasemenea mutații, înțelese ca necesități isto-rice, mi se pare că atitudinea bună, curajoa-să și justă este aceea a lui Eduard Bernstein,revizionistul marxist și părintele social-democrației moderne (Bernstein 1901/1977,Schorske 1983). Cîntărind pretenția socialis-mului revoluționar de a acționa în virtuteaunui curs inevitabil al proceselor istorice, înspecial legat de „ascuțirea luptei de clasă” șideclanșarea conflictului pe viață și pe moar-te între exploatați și exploatatori, Bernsteinîși permitea să întîrzie puțin în etica de tipkantian și să se întrebe dacă presupusa ine-vitabilitate a unor procese le face automatacceptabile din punct de vedere moral.

Din acest moment de distanțare reflexivăs-a născut un etos politic critic nu doar fațăde bolșevism, ca formă apocaliptică desocialism, ci și față de ideea în sine ainflexibilității proceselor istorice. În oricecaz, față de insistența cu care „mersul isto-riei” este invocat ca argument suprem înîncleștările ideologice.

În spirit bernsteinian, așadar, aș spune că

nu este cazul să paralizăm în fața evoluțiilor„structurale” și „obiective” care par să pri-veze critica literară de condițiile propicemenținerii și dezvoltării esențialei eicomplexități. Cultura noastră literară cir-cumscrie un spațiu mental a cărui coeziuneo resimțim atît sub forma unui țesut deimplicații interdisciplinare, cît și prin ceeace am putea numi „aspectul” său „conti-nuu”, prin sentimentul tradiției șiapartenenței. Această experiență, devenităconștientă și proactivă, poate genera orezistență eficientă împotriva presiunilor cetind să deformeze și să destructureze perso-nalitatea disciplinei.

În primul rînd, este de recuperat convin-gerea că, prin forța ei de comprehensiune,care aduce la un loc intuiția și analiza, deciempatia și examenul rațional, proiecțiaimaginară și cercetarea empirică, gîndireasistematică și fulgurația speculativă, criticaliterară, în ansamblul speciilor ei, reprezin-tă, cum spuneam la început, o formă parti-culară, ireductibilă, de înțelepciune. Eaîmbrățișează lumea vieții și comunică senti-mentul unei ordini inerente a acesteia, fărăînsă a o aduce sub ascultarea unor schemementale „disciplinare”. Or, această capacita-te reprezintă un remarcabil atu, într-o lumeîn care găsirea unui sens al existenței devi-ne, pentru tot mai mulți, o nevoie presantă,urgentă. Critica literară, așa cum omoștenim, este un exercițiu al discernămîn-tului ce poate aduce calmul interior, fără auza de licențe salvaționiste ideologice, teo-logice ori spiritualiste.

Critica este, în felul ei, o formă de cult,dar unul care este perfect compatibil curobustețea sceptică și liberală a moder -nității. Critica propune o coeziune în jurulunor texte admirate nu fiindcă dau răspun-suri ultime, nu fiindcă oferă rețete de salva-re, ci fiindcă reușesc să conțină, cu finețe șiforță, întregul spectru al incertitudinilornoastre, și fiindcă ne învață cum îți poți păs-tra demnitatea în fața incertitudinii. Criticaliterară poate avea o funcție importantă îndestinul viitor al civilizației democratice,așa cum l-a avut și în istoria acesteia, în pri-mul rînd fiindcă este în măsură să demons-treze remarcabila capacitate coezivă a incer-titudinii, ca autointerogație vibrantă.

Să nu cedăm entuziasmului ori panicii68

Dezbatere

Page 71: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

decurgînd din delirul Noului: schimbăriculturale ce par epocale se pot dovedi, înperspectivă, aproape sinonime cu ceea ce,de fapt, știam și înțelegeam dinainte.Dincolo de toată frenezia medială și inter-medială a momentului, dincolo de un entu-ziasm digital de neclintit în așteptările salemesianice, rămîne, totuși, evidența faptuluică, pe tăblița de lut sau pe tableta electroni-că, pe hîrtie ori pe ecran, folosind semnescrijelite, impirmate sau compuse din pixeli,lectura își are, totuși, inamovibilitățile ei.Timpul reflecției, al reveriei, al proiecțieifantasmatice, al experimentului mental îșiare desfășurarea și măsura lui, care s-arputea să rămînă constante dincolo deevoluțiile spectaculoase ale mediilor detransmitere/comunicare.

De asemenea, conștiința tradiției com-plexe și tocmai de aceea unice a criticii lite-rare ne poate motiva să milităm pentrurecuperarea autonomiei (deci demnității)sale academice. Avem puterea să regîndimși să revendicăm, prin și dinspre uni -versități, relația cu sfera publică, în primulrînd cu presa literară. Este vorba aici despreo nevoie reciprocă. Teoria și cercetarea potajunge în acest fel la publicul educat, nupentru a-i transmite o sinteză a corectitudi-nii etice și politice, o doctrină ori o ideolo-gie, ci pentru a inerva și iriga, prin capacita-te argumentativă, prin curiozitate intelec-tuală, prin spiritul problematizant și auto-interogativ, opinia publică. În mod reciproc,periodicele culturale își pot regăsi autenti-cele surse de alimentare, pot profita de mie-zul fierbinte al gîndirii critice, nu doar deinterstițiile unei activități de cercetare ori-cum rigidizate prin birocratizare. Aceastăsimbioză între activitățile academice de pre-dare-cercetare și manifestarea liberă înspațiul public poate asigura garanția auten-ticei autonomii a criticii literare ca domeniude cunoaștere. Poate face ca acest domeniusă dețină nu doar accepțiuni și definiții pro-prii, adecvate, ale performanței, ci și ceea ceMichael Polanyi (1946) considera că esteesențial pentru orice comunitate cognitivă:libertatea de a-și stabili propriile prioritățiintelectuale, de a-și decide propria agendăde cercetare, de problematizare, de intero-gare a trecutului și viitorului.

Referințe:Aristotel. 2004. Retorica. Traducere de Maria-

Cristina Andrieş. Bucureşti: IRI.Bernstein, Eduard. 1977. Texte zum Revisionis mus.

Bonn-Bad Godesberg : Verlag NeueGesellschaft.

Braudel, Fernand. 1989. Timpul lumii. Trad. deAdrian Riza. București: Meridiane.

Connolly, William. 2005. Pluralism. Durham,North Carolina: Duke University Press.

Keuschnigg, Marc. 2012. Das Bestseller-Phäno men:die Entstehung von Nachfragekonzen tration imBuchmarkt. Wiesbaden: Springer Fachmedien,2012.

Koselleck, Reinhart. 2009. Concep te le și istoriilelor: semantica și pragmatica limbajului social-politic- cu doua contribuții ale lui Ulrike Spree șiWillibald Steinmetz. Trad. de Gabriel H.Decuble si Mari Oruz. București: Art.

Mannheim, Karl. 1995. Ideologie und Utopie .Frankfurt/Main: Klostermann.

McLuhan, Marshall. 1975. Galaxia Gutenberg. Trad.de L. și P. Năvodaru. București: EdituraPolitică.

Mouffe, Chantal. 2013. Agonistics: Thinking TheWorld Politically. London-New York: Verso.

Neumann, Victor, Armin Heinen (coord.). 2010.Istoria României prin concepte: perspective alterna-tive asupra limbajelor social-politice. Iași:Polirom.

Papadima Liviu, David Damrosch, Theo D’haen(coord). 2011. The Canonical Debate Today:Crossing Disciplinary and Cultural Boundaries.Amsterdam-New York: Rodopi.

Polanyi, Michael. 1946. “The Foundations ofFreedom in Science.” Bulletin of the AtomicScientists 2 (December):6–7.

Schorske, Carl E. 1983. German Social Democracy,1905-1917 : The Development of the Great Schism.Cambridge, Mass. : Harvard University Press.

Spiering, Menno (coord). 1999. Nation Building andWriting Literary History. Amsterdam-Atlanta:Rodopi.

Laurențiu MalomfăleanDe la cronică la acută literarăUna dintre mutaţiile criticii literare pri-

veşte destinul speciei sale cel mai des ame-ninţată cu dispariţia. Cum să mai scrii croni-

69

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 72: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

că de întâmpinare astăzi, de ce s-o mai faci,pentru ce public-ţintă şi alte întrebări dinaceeaşi categorie. Putem răspunde la toatesimplist: acesta e sistemul literaturii, că tre-buie să meargă mai departe, indiferent dacărămâne de nişă, pentru puţini, avizaţi, derând etc. Nu cred că lucrurile stau aşa.Cronica trebuie să fie în pas cu vremurilechiar mai mult decât literatura însăşi. Dacăultima are şi un rol de şoc, de mitraliere aorizonturilor de aşteptare, prima e mai con-formistă. Ea rămâne, în fond, un răspuns laceva preexistent. Pentru că, faute de mieux,nu poate exista singură (un fapt evident pecare îl uităm prea adesea).

Nu aş vorbi despre mutaţii postrevolu-ţionare, ci de mutaţii post-2000. Adevărataruptură acolo s-a produs şi la noi. În oricecaz, voi răspunde la întrebările bilanţuluipropus cu ocazia celebrării celor 10 ani de laprima ediţie a Colocviului „G. Călinescu”(unde s-a discutat în primul rând despredestinul precar al ideii de cronică literară)cu alte nedumeriri.

În ce măsură s-a modificat misiunea cri-ticului în societate?! Şi care să fi fost ea cuadevărat în vremurile aşa-zis bune? A ştiutvreodată criticul efectiv de ce face tocmaiceea ce face? Va fi fost el mulţumit până laurmă de răspunsul pe care şi l-a dat mereusingur acestei întrebări de neocolit? Cuvinteca „misiune”, sintagme gen „criticul însocietate” mi se par atât de îndepărtate(dacă nu cumva deplasate), încât orice dis-cuţie pe seama lor pică în derizoriu instant.Mi-e limpede acum că literatura e tot maimult o afacere de gaşcă, de prietenii şi oreţea de complicităţi, la noi şi aiurea.

Numaidecâtul imediat: va mai fi fiindvalabilă critica estetică aşa cum o înţelegeaugeneraţia interbelică sau generaţia şaizecis-tă?! Desigur, ea dă şi prinde cel mai bine,acum şi dintotdeauna. Asta nu se schimbăoricâte pretenţii de obiectivitate nejucată(citeşte netrucată) ar avea te miri cine.Receptarea literaturii rămâne o chestiune degust, o formă de plăcere acut personală.Nici măcar de intersubiectivitate nu sepoate vorbi, decât amatoristic, în orice cazcu alonjă pseudointelectuală. Întrebareaoptimă e alta: cât de sincer îşi redă cronica-

rul apetenţa sau nonapetenţa pentru auto-rul despre care i-a venit să scrie. Atuncicând un critic depistează un mecanism înscriitura unui prozator, să zicem, o ştiinţăde potrivire a cuvintelor în poezie, cutareconstrângere sau structură, meritul nu enicidecum al său, ci doar al scriitorului.După cum nu e al criticii literare ca discipli-nă. Formele acesteia aduc la numitorulcomun, adică aproximează, diverse moduride a concepe textul.

Care sunt temele şi provocările cele maiimportante aflate în atenţia criticii după1990? Recuperarea si impunerea genuluiautobiografic, refacerea canonului obstruc-ţionat de ingerinţa politicului, ca teme.Racordarea la zi, la scriitorii noi, tineri, anti-sistem (dar şi a celor convertiţi, cum ar fiAngela Marinescu de pildă) – ca provocări,de pildă.

(Oare) Se poate vorbi unitar despre onouă promoţie de critici şi dacă da, caresunt trăsăturile care o individualizează înraport cu generaţiile anterioare? Se puteavorbi în jurul anilor 2000. Dar de atunci s-auschimbat multe (reprofilări, dezamăgiri,deteritorializări şi deteriorări – ca să folo-sesc un termen prea blând) şi cronicariiactivi se numără astăzi pe degetele unormâini tot mai puţine. Trăsăturile criticilortineri sunt oportunismul de carieră (uneoricu trădarea convingerilor de ieri pentruavantajele universitare de astăzi), culturaimpresionabilă ca referinţe la textul comen-tat, până la a înăbuşi specificul autorului îndiscuţie (s-o recunoaştem, el, auctorul, nuare obligaţia să-i fi cunoscut pe toţi scriitoriicu care îl compară cronicarul, şi de cele maimulte ori nici nu-i cunoaşte), o ciudată aple-care spre a fi mondeni cu orice preţ (fără catoate astea să reprezinte vreun defect lipsitde efect, se înţelege).

Dacă mai e posibilă dubla formaţie a cri-ticului literar (de publicist şi cercetător, înacelaşi timp) sau ea ţine de o paradigmărevolută, în discordanţă cu actualitatea occi-dentală?! Oricât am vrea să ne racordăm laOccident, trăim, citim şi, eventual, scriemdespre cărţi în România. Or, pe acest piciorde plai nu devii critic din pasiune, ci dinpură întâmplare. Nu ajunge să ai competen-ţele necesare, vocaţia sau mai ştiu eu ce, îţitrebuie toate dramurile de noroc posibile şi

70

Dezbatere

Page 73: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

oamenii care să te ajute nedezinteresat.Dacă refuzi compromisurile, nu poţi deveniunul de-al lor.

Într-adevăr, este sincronă noua criticăliterară cu direcţiile teoretice contemporanesau mai are de ars etape? Numai că, pe dealtă parte, aceeaşi, „direcţiile critice contem-porane” sunt la fel de aruncate în aer dedominaţia internetului ca şi la noi. Din acestpunct de vedere, al vitezei în reţea, suntemperfect sincronizaţi cu Occidentul.

Apoi, accesul liber la informaţie să fiaruncat automat în desuetudine contribuţii-le critice româneşti sau ele pot fi revalorifi-cate în discursul contemporan? Contribuţiicritice româneşti?! Despre ce vorbim maiexact? Există vreun autor de la vreo univer-sitate din ţară impus cu adevărat în afară?Contribuţiile critice româneşti sunt, de celemai multe ori, captive în cercuri încă la felde concentric închise, şi despre contribuţiileliterare româneşti. Accesul liber la informa-ţie le va acorda poate străinilor ocazia săscrie despre literatura noastră. Încercărilealor noştri mai trebuie să aştepte. Un MarcelCorniş-Pop, un Christian Moraru au fostadoptaţi de discursul american (şi meritătoată stima, ba chiar lauda pentru asta).Oricum, dacă ar fi să menţionez totuşi unnume intern, acesta ar fi al lui ClaudiuTurcuş, (poate) singurul critic tânăr ce şi-avăzut publicat un studiu critic (Estetica luiNorman Manea, scriitor exportabil la greu)într-o reuşită traducere în străinătate.

Pe urmă, să reprezinte democratizareamediilor de comunicare o şansă sau, dimpo-trivă, un obstacol pentru criticul literar? Caîntotdeauna când vine vorba despre mediilede comunicare, întrebarea deţine din startun dublu tăiş. Nu mai poţi fi scorţos fără săfii ignorat, trebuie să fii activ pe Facebook,să-ţi promovezi textul pe toate canalele. Seînţelege de la sine că nu mai poţi veni cupretenţii, verdicte şi judecăţi în cel mai înaltgrad personale. Că nu există o ştiinţă a lite-raturii nici nu mai pare nevoie să fiedemonstrat, necum pomenit. Există lucrurimult mai importante: faptul că lui X îi placecartea lui Y pentru că sunt colegi în cadrul Zşi nu se cade să spună chiar tot ce cred. Lamodul ironic sau serios totodată.

Viitorul cronicii literare, de exemplu,poate sta în schimbarea de accent şi chiarde… nume. Suntem în secolul 21, al picioru-lui pus pe acceleraţie, de ce să păstrăm odenumire învechită şi cu rezonanţe arhaicesuplimentare, când am putea folosi terme-nul de acută literară? Mai scurtă, mai con-centrată, mai lizibilă, mai autonomă. Vie.Nu chiar cât un text de prezentare pentrucoperta IV, dar nici cât o recenzie. O practicăfoarte bine Mihaela Ursa ori Mihai Iovănelpe platformele online PressOne, respectivScena9.

M-am gândit să-mi pornesc textul adu-când mai aproape o farsă lansată de RobertColonna d’Istria în recentul său volum apă-rut la Le Rocher, Le Testament du bonheur(Testamentul fericirii), ce apare în contextulnumeroaselor întrebări puse – şi – în Franţacu privire la moartea literaturii, y compris acriticii. Autorul inventează cincizeci şi douăde cronici de carte fictive (care nu există,dar, evident, ar fi putut exista) făcând criticaliterară să se învârtă în gol. Exerciţiu de stilscump, arătându-i cu degetul pe toţi aceştifuncţionari – de la un punct parcă desprinşidin Kafka – ai câmpului literar, ce scriu câteo cronică de carte săptămânal, cu anii, ca nucumva să crape sistemul. Nu e o critică,eventual o constatare amară.

În sfârşit, lăsând gluma acolo, d’Istriapune cap la cap un volum de genul acesta capentru a demonstra, dacă mai era nevoie –şi câtă era, de fapt – cumva reducând laabsurd, sau mai degrabă printr-o formă deextremism al ideii, că, da, sărmana cronicănu-i altceva decât o ficţiune, literatură,subiectivism, în ultimă instanţă gust pro-priu – al cronicarului ce scrie fără s-o ştie,sau fără să vrea în ruptul capului s-o recu-noască. Parazit prin excelenţă, cel maihiper-/inter-textual gen literar dintre genu-rile posibile, cronica de întâmpinare, şi, prinextensie, critica literară în totalitatea sa, nuface decât să rescrie în fond cartea desprecare scrie (faptul evident care se uită multprea adesea).

Despre ea putem spune că mai mult seîntreabă despre condiţia sa proprie decât acărţilor nou apărute. Aceleaşi de cândlumea şi pământul. Însă teamă mi-e că şifără cronicari acestea două s-ar învârti la felde bine.

71

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 74: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Doris MironescuIstoricism, receptare,

metacriticăDacă există o diferență importantă între

generația criticilor încă tineri de astăzi șigenerațiile mai vechi, aș vedea-o în rolul pecare tinerii îl acordă criticii. În interbelic,literatura modernistă proiecta chipulRomâniei viitoare, progresiste, occidentali-zate, spre deosebire de chipul retrograd șikitsch desenat de literatura pășunistă; a-lapăra pe Arghezi, și nu pe G. Rotică, era unact de civilizație, chiar unul patriotic.Pentru G. Călinescu, în marea sa Istorie din1941, literatura desenează harta țării, iarscriitorii îi apără fruntariile, în contextulistoric cunoscut. Pe urmă, în anii socialis-mului nerușinat, cultura însemna rezistențăla ofensă, iar literatura trebuia apărată, odată cu valorile pe care ea părea să le încap-suleze. Generațiile de critici de atunci, fără auita că rolul lor este să disocieze între valoriestetice, au avut tendința de a acorda esteti-cului o funcție salvatoare de la mizeria coti-diană, dând astfel o nouă valență acelei reli-gii a artei născute o dată cu romantismul șiai cărei preoți sunt, de regulă, scriitorii.

Mi se pare că noua generație de criticiprivește lucrurile altfel în deceniile postco-muniste, mai ales după vălmășagul a ceeace s-a numit „tranziție” – de fapt, o perioadăde neașezare violentă, încărcată de maxima-lism ideologic, conținând în cea mai mareparte noxele încă nedisipate ale conflictelorideologice înăbușite din anii comunismului.E o generație liberă de misiune, care încear-că să valorifice potențialul său printr-oviziune meta-, cercetând, încă o dată, funda-mentele estetice, sociologice, politice aleexistenței literaturii. Critica estetică așa cumo înțelegeau interbelicii și postbelicii nu maie posibilă, deoarece ea permitea alunecărigrave și confuzii, pe atunci considerate cainevitabile și, uneori, necesare. Dar nici ocritică „ideologică” sau „reideologizată” numi se pare că ar avea vreun rost și, în oricecaz, nu este practicată de către criticii mainoi. Aș spune că punctul de greutate al lec-

turilor critice din cărțile acestor autori esteistoricismul, sau mai bine zis recompunereaorizontului de respirație al operelor, retra-sarea istoriei receptării lor, scrierea biogra-fiilor intelectuale ale scriitorilor, redeschide-rea dosarelor închise ale unor epoci literareclasate. De aici vine poziționarea metacriti-că a unor autori precum Antonio Patraș șiAlex Goldiș, cercetând istoria criticiiromânești dintr-o perspectivă necomple-zentă, sincronă și comparatistă. La fel așsitua lecturile recontextualizante practicatede către Bogdan Crețu și Cosmin Borza, darși inspirația lui Mihai Iovănel și Paul Cernatde a recurge la recontextualizarea ideologi-că a fenomenelor despre care scriu. La felstau lucrurile, mi se pare, cu studierea lite-raturii române într-un context mondial,practicată de Andrei Terian.

Aici se realizează și joncțiunea criticii„tinere” cu producția internațională. Nupentru că generațiile mai vechi ar fi fostopace la cărțile de teorie ale vremii lor –dimpotrivă, ele au produs scrieri critice per-fect sincrone și teoretizări, paralele cumodelele lor occidentale, de foarte bunăcalitate. Deși românistica n-a reușit să iasănici în mileniul al treilea din cercul ei destulde strâmt, deși publicațiile în străinătate alecolegilor nu sunt chiar abundente, amimpresia totuși că critica nouă respiră, într-adevăr, un aer ceva mai internațional. Astanu vine însă din mulțimea referințelor stră-ine, nici din adoptarea unor limbaje saumetode verificate internațional și aplicate larealități românești, ci din apropiereanecomplexată de literatura română, studia-tă ca un fenomen cultural între altele alelumii, cu o dimensiune comparatisticăimplicită pe care critica mai veche nu o aveaîn vedere. Mi se pare că majoritatea colegi-lor mei de generație împărtășescpresupoziția că orice fenomen estetic româ-nesc trebuie să reziste unei analize necom-plezente și unei priviri dispuse să-i cercete-ze exhaustiv contextul primei sale apariții,ca și al istoriei lecturii. Cele mai interesantecărți ale generației mele își asumă sarcina dea chestiona presupozițiile literare ale feno-menelor și autorilor studiați până la rădăci-nă. Nu este vorba doar de recontextualizare

72

Dezbatere

Page 75: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

ideologică, doar de analiza receptării, doarde metacritică. Toate aceste direcții seadună laolaltă într-un efort de a discuta fun-damentele estetice, sociologice, antropolo-gice ale literaturii, structurarea istorică amodurilor de a o înțelege.

Criticii de astăzi refuză echivalența criti-că-literatură, recunoscându-le operelor unstatut istoric, chiar și atunci când ele au fostscrise doar cu un deceniu în urmă. Astaimplică și un efort de reevaluare a sensuluiatribuit literaturii în epoca și în lumea încare opera a fost scrisă. De aici vin cele maiimportante teme și provocări ale criticii deazi: obligativitatea integrării ideologieiautorului și a epocii, discutarea mecanisme-lor sociale care asistă la realizarea operei deartă, a formelor de comunicare pe care lite-ratura le face posibile, dar și memoria litera-

turii, reverberațiile canonice și opera camărturie.

Criza croniciiÎn ceea ce privește critica literară de

revistă, lucrurile sunt mai delicate. Mulțidintre autorii care semnau cronici în reviste-le literare până acum vreo trei-patru ani s-au retras în studii și în cărți cu circulație res-trânsă, în domeniul de specialitate. Au apă-rut, e adevărat, alții, și acest lucru arată cănu avem de-a face cu o criză veritabilă ainstituției care e critica literară. Mai intere-sant este însă de văzut ce roluri îndeplineștecritica curentă astăzi. Dacă răspândireaexplozivă a mijloacelor de comunicare înmasă a părut îngrijorătoare o vreme, ca pro-vocând o pierdere a autorității în publicisti-că, lucrurile nu mai stau așa și proliferareanecontrolată de „tribune” publice nu poate

73

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 76: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

produce veritabile modificări câmpului lite-rar. Criticul-librar, care oferă sugestii de lec-tură și cumpărătură și pentru care oricecarte este o carte bună, nu este o prezențăatât de răspândită, iar lipsa competențeidovedite îl exclude din câmpul disciplinei.De fapt, e vorba nu de critici, ci de cititorientuziaști, care datorită noilor media auposibilitatea să-și răspândească impresiilede lectură. Nici criticul-intelectual angajat,care își transferă prejudecățile ideologice însfera judecăților literare, nu mi se pare aavea încă o prezență îngrijorătoare la noi.Criticul-selector de gust, unul dintre roluri-le tradiționale, se menține astăzi grațiecâtorva autori care fac parte din circuituleditorial și publicistic, mai rar și din cel uni-versitar. Este un rol clasic, ce contribuie larotunjirea universului vieții literare, lacoerența universului social din care iesemare parte din producția artistică a uneiepoci.

Acest rol este în suferință, pentru cămajoritatea universitarilor încă tineri numai pot să se ocupe cu aceeași frecvență decritica de gazetă, și ei reprezentau grosulcontingentului douămiist. Ei au întors spa-tele cronicăriei din lipsă de timp, dar maiales datorită obligațiilor universitare, foartestricte cu textele critice neindexabile dreptcontribuții academice. Din această cauză,sociabilitatea literaturii actuale pierde, reali-zându-se o insularizare a criticii literare fațăde literatura curentă și a scriitorimii față deinstanțele critice.

Dar criticii înșiși profită copios de înce-puturile lor cronicărești, așa încât începutu-rile din gazete rămân o parte importantă șiplină de consecințe a scrisului lor. Nu mărefer doar la fluența stilistică și la comunica-bilitatea pe care au putut s-o dobândeascătextele lor prin activitatea publicistică. Maiimportantă este capacitatea de a se întoarcela epoci literare mai vechi cu reflexele trezi-te de studiul unei epoci noi, imprevizibile,aflată în mișcare. Exercițiul cronicii nu esteunul odihnitor, deoarece presupune muncăpermanentă de detectare a liniilor de forțădintr-un tablou mișcător. Iar epocile vechitrebuie privite cu același ochi proaspăt, caresă nu accepte ca de la sine înțelese interpre-tările tradiției.

Șerban Axinte La fel ca în viață,

în bibliotecă avem de-a face totcu noi înșine

1. Nu știu în ce măsură criticul literar aavut vreodată (în mod direct) o misiune însocietate. În general, literatura este cea careare un impact mai mare sau mai mic asuprasocietății, în vreme ce critica supraveghea-ză, însoțește, provoacă – uneori discret,alteori vocal – literatura. Întotdeauna mi-am imaginat criticul ca pe o meilleure con-science a scriitorului, ca pe un martor tăcut,dar vigilent al celui care-și asumă aceastăstaționare pe scenă. Aceasta e, oricum,varianta optimistă în care admitem că scrii-torul ar avea vreo misiune în societate. Eunu mă număr printre cei care consideră căîn vremurile pe care le trăim scrisul nu maiinteresează. Dimpotrivă. Cunosc suficiențiindivizi pasionați de literatură, oameni carenu citesc doar pentru a învăța să scrie. Maimult, am încredere că noile media vor sti-mula interesul pentru lectură, chiar dacăobiectul „carte” ar dispărea la un momentdat. Cu toate acestea, nu văd cum un criticliterar ar putea avea o misiune în societate.Criticul literar nu mai este o instituție, numai reprezintă un factor de putere, ci doarun analist fin al fenomenului literar. Cinecrede că mișcă munții din loc scriind o cro-nică sau un studiu trăiește într-o amară ilu-zie. Criticul s-a retras de la tribună și s-aînchis în bibliotecă. Din când în când iese săia câte o gură de aer și atunci lumea îl vedeși își amintește că există. Dar nu-i plâng demilă. La fel ca în viață, în bibliotecă estemereu ceva de făcut.

2. Critica estetică rămâne valabilă, dar nuîși mai este suficientă sieși. În comentareaoperelor literare, dimensiunea estetică mi separe o condiție sine qua non. Lucrurile tre-buie împinse ceva mai departe. Se poateobserva că, deși eticul a fost dat afară pe ușadin spate, el a găsit de cuviință să revină înliteratură pe ușa din față. Eticul de astăzi numai seamănă cu cel de pe vremea luiNicolae Iorga. Lucrurile s-au schimbat atâtde mult încât par a fi diametral opuse, cutoate că se revendică de la același concept.

74

Dezbatere

Page 77: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

După părerea mea, generației șaizeciste îidatorăm cea mai coerentă perspectivă asu-pra autonomiei esteticului, cu toate că bazeleacestui mod de a înțelege literatura (arta îngeneral) au fost puse în perioada interbeli-că. Diferența dintre cele două etape dinevoluția criticii literare românești ar fi aceeacă în interbelic au existat deopotrivă coloșiși liliputani, în vreme ce în anii `60 a luatnaștere o generație mult mai legată care aacționat cumva sinergic în favoarea literatu-rii române. Criticii respectivi erau/ sunt de ovaloare comparabilă. Aproape toți au datcărți peste care nu se poate trece. Deși seraportau la modele precum G. Călinescusau E. Lovinescu, șaizeciștii Eugen Simion,Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, ValeriuCristea ș.a. nu au avut un comportamentepigonic, ci au creat o nouă grilă (în sensvaloric, nu restrictiv) de înțelegere a litera-turii. Șaizeciștii au condus spre profunzimecreația critică. Limitele literaturii depindîntr-o oarecare măsură și de limitele unorconcepte. Cred că în zilele noastreînțelegerea artei necesită și o regândire adimensiunii etice.

3. După 1990 a existat o etapă în careinteresul criticii s-a centrat pe nonficțiune.Nu mai e cazul să explic de ce pentru că s-ascris foarte mult pe această temă. Din anii2000 însă ficțiunea și-a reintrat în drepturi,deși pasiunea pentru document nu s-a epui-zat, dar a adoptat o manieră științifică.Așadar, ca să citez un titlu recent, In FictionWe Trust!

4. Cred că generația din care fac partepoate fi supranumită cea a pdf-urilor, aamoazoanelor și a goodreads-urilor.Exagerez, firește, dar prin asta reamintescun lucru știut. Accesul aproape nelimitat lainformație (bibliografie). Trăind în sincroni-citate cu lumea, e normal ca și universulideilor să fie mult mai larg acum decât ori-când, mai ales în condițiile în care și carteatipărită își are locul ei. Computerul criticu-lui de azi pare a fi o bibliotecă fără sfârșit.Există pretutindeni și multă zgură, dar spi-ritul critic operează selecții. De altfel, neindividualizăm unii în raport cu alții prinnaturile noastre diverse și prin selecțiile pecare le facem.

Cum avem încă foarte multe lucruri despus, mă feresc să dau un răspuns definitiv

și generalizator în legătură cu trăsăturilecriticii douămiiste. Până acum e de notatinteresul pentru lucrările de sinteză în defa-voarea culegerilor de foiletoane critice, spe-cifice în linii mari generațiilor interbelice șipostbelice.

5. Ideal ar fi ca cercetătorul să coexiste cuautorul de foiletoane critice. Cel puțin încazul meu așa îmi doresc să fie. Paul Cernat,Alex Goldiș, Bianca Cernat, Bogdan Crețu,Antonio Patraș sunt doar câteva exemple dereușită în acest sens. Alți critici, după ce auavut o activitate notabilă de cronicari lite-rari, au ales zona cercetării: Andrei Terian,Doris Mironescu, Teodora Dumitru, OanaSoare și Mihai Iovănel îmi par de departecei mai competenți în acest perimetru.Dubla formație a criticului – de publicist șicercetător, în același timp – nu ține de oparadigmă revolută, doar că în Occidentapele s-au cam separat, asta neînsemnândcă și la noi trebuie să se întâmple acelașilucru.

6. Nu mă îndoiesc de faptul că noua cri-tică literară cunoaște principalele direcțiiteoretice contemporane, dar nu sunt preasigur că acestea au fost și asimilate cores-punzător în discursul teoretic de azi. Sedovedesc importante și utile în acest caz șirecenziile la cărțile de teorie literară occi-dentale, apărute în presa românească despecialitate. Ele reflectă un prim nivel decunoaștere și de raportare la acestea.

7.-8. Constat că la ultimele două întrebăriam răspuns implicit până acum. În finalulintervenției mele, aș mai adăuga faptul căeu cred într-o critică integrativă, capabilă săacumuleze în sine metode și căi de atac din-tre cele mai diverse. Cred într-o criticămaleabilă, deschisă, ale cărei libertăți nusunt controlate decât de însuși spiritul cri-tic, care nu-i permite acesteia să se îndepăr-teze de obiectul ei. Cred în rigoarea concep-tuală, dar și în bunul simț (încă enigmatic).Suntem în permanență în negociere cu noiînșine indiferent dacă optăm pentru identifi-care sau distanțare. Eu însumi mă situez lamijlocul drumului dintre impresionismulcritic (ușor temperat, sper) și cercetarea aca-demică. Asta pentru că, dincolo de paradig-me, metode și taxonomii, cred în dragosteapentru literatură.

75

Mutațiile criticii post-revoluționare

Page 78: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

76

Povestea Porcului a lui CreangăOpera succesorului, care dovedește

receptarea lui Eminescu și aruncă o luminăasupra Luceafărului, capodopera sa (în modparadoxal încă nedefinitivată) este PovesteaPorcului a lui Creangă. Culeasă și publicatăși de Ispirescu sub numele de Porcul cel min-unat, povestea este e o variantă a unui basmstrăvechi, de largă circulație, consemnatpentru prima data în secolul II de Apuleiusîn romanul său inițiatic Măgarul de aur:povestea lui Cupidon și Psyche. Psyche (în

greacă suflet sau suflare de viață) își atragemânia lui Venus pentru frumusețea ei șizeița își trimite fiul, pe Cupidon, să o săge-teze ca să o facă să se îndrăgostească de ofăptură hidoasă. Cupidon se zgârie dingreșeală cu una dintre săgețile lui și seîndrăgostește de ea el însuși.

Tatăl fetei, îngrijorat că Psyche nu semărită, consultă oracolul lui Apollo și aflăcă fata nu e sortită unui om, ci unei ființe defelul unui balaur, care e temută până și dezei (ne întâlnim aici din nou cu o ipostază a

Dana LIZACEminescu, Heliade

şi Creangă, actori în Călin (file din poveste) (III)

Porcul Făt-Frumos din Povestea Porcului a lui Creangă este o noua mască a Poetului, în timp ceIleana este văzută ca o personificare a Receptorului. După o încercare eșuată de a-l constrânge pepoet să se coboare cu totul la nivelul lumii comune, Ileana pleacă în căutarea sălașului său spiritual(Mânăstirea de Tămâie) și parcurge calea ascendentă pe care Cătălina din Luceafărul refuză săpășească. Povestea Porcului poartă amprenta lui Eminescu și se termină, ca și poemul Călin, cununta Poetului cu Opera și integrarea Înaintașului în lanțul Tradiției poetice: prin opera succeso-rului, poetul devine Poet cu Operă, iar Înaintașul devine Maestru și își dobândește locul înTradiție, validat de posteritatea sa literară.Cuvinte-cheie: Eminescu, Călin (file din poveste), Luceafărul; Ion Creangă, Povestea

Porcului; o interpretare în cheie hermetică; lanțul Tradiției Poetice Hermetice .

The Boar/ Prince Charming in Creangă’s fairy tale is a new mask of the Poet, while Ileana, theEmperor’s Daughter is seen as an embodiement of his Reader. After a failed attempt to force thePoet to reveal himself completely to the common world, Ileana sets out on a quest for his out-of-this-world abode (the Incense Monastery). She takes the way up that Cătălina, the princess inLuceafărul will reject. Creangă’s Fairy Tale of the Boar-Prince bears Eminescu’s imprint andends, like the latter’s poem Călin, in the Poet’s wedding with his poetic Oeuvre and his master’s fullintegration into the chain of Poetic Tradition as a predecessor validated by his literary posterity.Keywords: Mihai Eminescu - Călin, file din poveste (Călin, Pages from a Fairy Tale),

Luceafărul (Lucifer, also translated as The Morning and the Evening Star); IonCreangă - Povestea Porcului (The Fairy Tale of the Boar-Prince); The Chain of theHermetic Poetic Tradition.

Abstract

Comentarii

Dana LIZAC, e-mail: [email protected].

Page 79: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

Zburătorului). Psyche e îmbrăcată în straiede înmormântare și depusă pe vârful unuimunte, de unde Zephyr o duce în palatulmirelui ei, care începe să o viziteze noapteași de care ea se îndrăgostește, fără a-i fivăzut fața.

Surorile lui Psyche o conving că balaurular putea să o devoreze, împreună cu copilulpe care îl așteaptă și o îndeamnă să-i afleidentitatea, așa că într-o noapte tânăranevastă se înarmează cu un opaiț și un cuțit.La lumina opaițului balaurul se dovedește afi un tânăr frumos (ipostază în care seprezintă, la fel, Zburătorul și Luceafărul). Opicătură căzută din ceara opaițului îltrezește însă pe zeu, care fuge în zbor. Dupămai multe munci în serviciul zeiței Venus,munci care o duc până pe tărâmulumbrelor, Psyche e salvată de Cupidon șipovestea se încheie cu nunta lor, ospăț lacare participă toți zeii.

Ca și pentru Heliade și Eminescu, poves-tea lui Creangă despre un porc/balaur/ Făt-Frumos/ Hermes se petrece pe tărâmul poe-ziei. Porcul acesta este un creator, un ponti-fex, el construiește un pod și un castel:podul e figura procesului creator, care leagătărâmul spiritual de cel material, (una cubrațul „rotund” al Ilenei), palatul e o imagi-ne a Operei, respingătorul animal este omască a Poetului. Părerea noastră este căașa cum în Călin-fiul Eminescu l-a distribuitpe Creangă, în rolul Porcului Creangă l-adistribuit pe Eminescu, VER, cel înalt, celproeminent, cel ales. Poetul în trup de porceste poetul obligat printr-o vrajă („vraja”vieții materiale) să trăiască în „tina” lumiicomune, în cercul ei strâmt, „de fier”, întreoamenii de rând - unde nu este nici înteles,„cunoscut”, nici recunoscut drept ceea ceeste de fapt, ci dimpotrivă, are un statutinferior, de handicapat, ca albatrosul luiBaudelaire pe puntea corăbiei. Porcul func-tionează însă în regim dublu: ziua e exilatîntre oamenii de rând, dar noaptea urcă înlumea lui, lumea visului, a imaginarului, acreației poetice - și redevine el însuși, poe-tul, Făt-Frumos și zeul Hermes, mediatorulîntre cer și pământ.

Porcul-poet face podul cerut de împăratca preț pentru mâna fiicei lui. În procesul decreație se vădește a fi asemenea unui balaur:

„suflând o dată din nări, s-au făcut ca douăsuluri de foc, de la bordeiul moșneagului,care acum nu mai era bordei, și până lapalatul împăratului. Și podul, cu toate celeporuncite, era acum gata.” Podul este con-struit noaptea, după ce adoarme toatălumea. E un pod între lumi, „un pod de aurpardosit cu pietre scumpe și fel de fel decopaci, pe de-o parte și de alta, și în copaci... tot felul de păsări, care nu se mai află pelumea asta”. Aurul și pietrele scumpe aratăo lucrare spirituală, păsările cântătoare duccu gandul la glasurile cu care poetul cântăîncifrat, în limba păsărilor. Cât despreceilalți eroi ai acestei povești, deși fizic tră-iesc în același spațiu, structural aparțin unorsfere de existență diferite. Împăratul e unom al straturilor superioare, un om spiritualprin demnitatea lui, în timp ce soția luiaparține straturilor de jos, „cercului strâmt”al lumii comune - al cărei reprezentantextrem e bătrâna vrăjitoare, Talpa-Iadului,situată pe treapta cea mai de jos a lumiimateriale, mai jos decât care nu existănimic. Dar în lumea de jos locuiesc șioameni „cu frica lui Dumnezeu”, care tră-iesc după legile firii: asa sunt „crescătorii”porcului, cei doi bătrâni care l-au înfiat,oameni săraci material dar bogați spiritual -căci au dragoste și milă, întelepciune șihumor. Fata împăratului nu e numită înbasm, cum nu e numită nici în Călin. Ea esteSufletul, Psyche, Materia Prima, Maria, Isis,dar și (în lumea de sus) Ileana, Elena,Selena, Luna, Diana, Afrodita și (în lumeade jos de după cădere) Eva sau Dalila.Situată între cei doi părinți ai ei, ca sufletpur asezat între sufletul spiritual și sufletulinstinctual, e la început o ființă neevoluată,trasă în jos de glasul celui din urmă, care îivorbește prin vocea mamei. La fel caPsyche, se grăbește să afle identitateasoțului ei și într-o noapte îi arde pielea deporc.

Povestea Porcului pune în esență aceleașiprobleme ca Luceafărul. Gestul Ilenei esteechivalent cu cererea Cătălinei: „Tu tecoboară pe pământ, fii muritor ca mine”:omul de rând vrea sa reducă artistul lacondiția lui. În raport cu Porcul-poet, Ileanajoaca aici rolul receptorului, rol pe care șiCătălina îl joacă pe lângă Luceafăr. În loc să

77

Călin (file din poveste) (III)

Page 80: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

stea cu credință lângă soțul ei, să facă efor-tul să se ridice, să evolueze, să ajungă să-lînțeleagă, soția Porcului îl obligă, printr-ungest brutal, să se coboare și să se devoaleze.Cele două femei reprezintă receptarea rea,pasivă, forța absorbantă a materiei și a spi-ritului individual, a omului inferior.Exasperat de lipsa de iubire/înțelegere,Luceafărul va avea un moment de slăbiciu-ne și va fi gata să o mulțumească peCătălina. Porcul-Făt Frumos, e mai catego-ric, se face nevăzut, nu înainte de a-i încingeIlenei mijlocul cu un cerc de fier. Acest cercde fier este cercul strâmt al lumii materiale,lumea pe ea și-o alege prin gestul ei necuge-tat. Cercul nu va plesni și copilul ei nu se vanaște până când ea nu va evolua, nu va facesingură drumul pe care altfel l-ar fi făcuturmându-și soțul și nu-l va regăsi pe Făt-Frumos la Mânăstirea-de-Tămâie, unde seretrage el.

Ce fel de loc este Mânăstirea-de-Tămâieși ce semnificație are acest nume? Cuvântulmânăstire vine de la cuvântul grecmonos, “singur”. Originea cuvântului tămâiese găseste probabil în cuvântul latin thyma-nea. Dictionarele dau ca probabile varianteintermediare în limba latină thymia -ma, thym(i)anea și semnaleaza înrudiri culimbile franceză (timoine), sardă (timangia) șigreacă (Θυμιάμα). Putem să speculăm căacest nume încifrează și sigla eminescianăTI M (TI EM) sau TI MI (TI EM-I), după cumcuvântul monos încifrează și sigla MN (EM-N), sigla poetului de a cărui unicitateCreangă era probabil convins. Tămâia arsăse folosește în ritualurile religioase; fumulare, pe de altă parte, și conotații de irealita-te, de virtualitate. Retragerea în Mânăstirea-de-Tămâie e poate un fel de a spune că poe-tul s-a retras într-o dimensiune interioară,în sine și în Opera sa, care există și nu existăîncă. Cu o operă constituită dar neînțeles,nereceptat, poetul se găsește suspendat într-un spațiu-nespațiu situat undeva în cer, înlumea virtuală a principiilor, între existențăși nonexistență, în lume și totuși în afara ei.

Drumul fetei de împărat se desparte însăde al Cătălinei. Spre diferență de ea, femeiaPorcului pornește într-un urcuș anevoios(ca și Călin), în căutarea soțului. Drumul eie un drum de cunoaștere, în sens invers

șuvoiului creației. În textul hermeticPoimandres, discipolul Trismegistos aflăcum, după moarte, sufletul care se întoarcela sursă parcurge (condus de Hermes) însens ascendent cele șapte sfere (simbolizatede cele șapte planete clasice) și lasă în fieca-re balastul primit când coborâse (condus deacelași zeu) și se încarnase. Ileana merge peacelași drum și după câte un an de pribegieprin locuri sălbatice (pe cărări nebătute, saupuțin bătute, adică) ajunge pe rând în sferalui Mercur (la Sfânta Miercuri), a Venerei (laSfânta Vineri) și a Soarelui (la SfântaDuminică). Fiecare sfântă îi face un dar, carereprezintă întelegerea unui adevăr inițiatic.Sfânta Miercuri îi dă o furcă ce toarce singu-ră „fire de aur, de mii de ori mai subțiridecât părul din cap” (sensul Ființei și aldevenirii). Sfânta Vineri îi dă o vârtelnițăcare deapănă singură (figură a circularitații,a roții hermetice care deapănă ciclurile decreație/ distrugere), iar Sfânta Duminică - otipsie pe care stau o cloșcă cu pui de aur(ceea ce, credem, se referă la raportul întreUnu și Tot, între Unu și multiplu, în planpoetic între Operă și opere). Pe lângă acestedaruri, fiecare sfântă îi mai dă un corn deprescură și un păhăruț de vin cu care să sehrănească până la următorul popas: semnca această călătorie e o călătorie spirituală.

Gospodăria Sfintei Duminici este margi-nea cea mai de sus a lumii făcute deDumnezeu, dar pribeaga nu-si găsește soțulîn această lume. Niciuna dintre jivinele con-vocate de Sfânta nu știe unde ar putea fiMânăstirea-de-Tămâie, curtea lui Făt-Frumos. Și totuși, în ultima clipă se iveștecălăuza: zeul poet, Hermes psihopomp, celcare conduce sufletele morților pe tărâmulde dincolo, în deghizamentul ciocârlanuluicu piciorul rupt (citim „îndoit”) care o vaconduce pe drumurile ultimei cunoașteri.

Călătoria nefericitei soții în căutarea luiFăt-Frumos este aceeași cu călătoriaLuceafărului, înapoi pe firul creației și din-colo de ea, înainte de manifestare, pe tărâ-murile proto-creației. A treia muncă a luiPsyche în povestea lui Apuleius fusese săaducă apă neagră din izvorul râurilorStyx și Cocytus, care despart lumea de aicide cea de dincolo. Speriată de peisajul sum-bru și de balaurii care se târau printre stân-

78

Dana Lizac

Page 81: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

79

Călin (file din poveste) (III)

ci, Psyche e cuprinsă de disperare, dar esalvată de Jupiter. Pe aceleași meleaguriajunge și soția porcului, în „a chaosului văi”despre care vorbește Eminescu în Luceafărul.Acolo, spun vechile mituri, forțele primor-diale nediferențiate, în luptă oarbă pentrusupremație (caldul și recele, uscatul și ume-dul care o chinuiau pe Florica, MateriaPrima din Zburătorul), se arată în chip demonștri. Tot acolo Materia Prima începe săse miște și se formează vortexul originardespre care vorbea Poimandres, arhetipultuturor șerpilor și balaurilor mitici. Ileana șiciocârlanul ajung în „pustietăți așa deîngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspideveninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători... și altă mulțime nenumărată de gângănii șijigănii înspăimântătoare, care stăteau cugurile căscate, numai și numai să-i înghită;despre a cărora lăcomie, viclenie și răutatenu-i cu putință să povestească limba ome-nească”. A merge îndărăt în contra direcțieicreației până la origini e tot una cu a mergepe direcția resorbției ciclului, iar lăcomiafăpturilor haosului e aceeași cu „setea care-l soarbe” pe Luceafăr către adâncul „uităriicelei oarbe”, care e esența ultimă a Zeului.

Punctul ultim al acestei resorbții este opeșteră - pântecul Marii Mume, din centrullumii, în care toate se întorc - și din care, caprintr-un tunel, printr-o nouă naștere, seiese la lumină „pe o altă lume, unde era unraiu, și nu altăceva! - Iaca Mănăstirea-de-Tă -mâ ie! zise ciocârlanul. Aici se află Făt-Fru -mos, pe care îl cauți tu de-atât amar de vre -me. Nu cumva ți-i cunoscut ceva pe aici?”

În acest moment drumul receptorului seîncheie: a trecut probele inițiatice, a câstigatîntelegerea - înțelege, cunoaște, recunoașteOpera poetului - iar cunoașterea se transfor-mă în impuls creator: „Atunci ea, deși îifugeau ochii de atâtea străluciri, se uită maicu băgare de seamă și îndată cunoaștepodul cel minunat din ceea lume și palatulîn care trăise ea cu Făt-Frumos așa de puțin,și îndată i se umplură ochii de lacrimi debucurie.” Plânsul este pentru Eminescu omarcă a creației și credem că și aici metaforafuncționează la fel.

Dacă ar fi pășit pe acest drum, Cătălinași-ar fi căpătat cununile de stele, cunoaș -terea lucrurilor de sus și forța creatoare, stă-pânirea peste „lumea din ocean” (peștii,germenii din marea primordială, cuvinteledin Limba Română, pentru poeți). Ar fi avutadică despre ce să vorbească în poezie și arfi căpătat o voce - ar fi devenit o succesoarea Luceafărului/ Făt-Frumos, o poetă cuconsistență, care să-i poată călca pe urme.

Decorul acestor locuri e sumar: înMânăstirea-de-Tămâie se află podul, palatullui Făt-Frumos și o fântână. În acest spațiurarefiat locuiesc patru personaje. În primulrând Făt-Frumos, întruchipare a principiu-lui activ, al dublei mișcări hermetice, decreație și distrugere/reflectare: ziua vânea-ză, deci are niște treburi creatoare (vânătoa-rea stă sub semnul siglei VEN). Seara înain-te de culcare bea o cupă cu lapte, ceea cepresupune ocupații legate de cunoaștere(care stau sub semnul siglei VER). “Făt-Frumos” spune Vasile Lovinescu, “estăpânul Contemplației și al Acțiunii …înainte de a bea cupa cu lapte seara, gesteucharistic, deci sacerdotal, merge ziua lavânătoare, gest cavaleresc”1. La vânătoare îlînsotește un credincios (în care Creangăprobabil s-a distribuit pe sine - sigla CR ar fiun indiciu). În palat mai locuiește o jupâ-neasă bătrână „viespea care înălbise pe dra-cul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare strașnică”, întruchipa-re a principiului material, pasiv, întunecat,absorbant. Aceasta are și ea o slujnică.Nefericita nevastă încearcă mereu să ajungăla soțul ei și să-i vorbească, mituind-o pejupâneasă cu darurile primite de la sfinte.Dar aceasta îi ia darurile cu vicleșug și oduce noaptea în camera în care neștiutorulsoț doarme dus, sedat de ea. La a treia încer-care vrăjitoarea dă greș însă, pentru căintervine credinciosul lui Făt-Frumos.Stăpânul se preface doar că doarme, neferi-cita lui soție se apropie de el, el pune mânape cercul de fier care plesnește și copilulacestei femei se naște. In plan poetic, succe-sorul poetului își naște opera. Odată ceopera succesorului există, ea este dovadaconcretă ca poetul este receptat. Opera suc-

1 Vasile Lovinescu, Creangă și Creanga de aur, Cartea Românească, București 1989, pag. 265.

Page 82: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

80

Dana Lizac

cesorului funcționează ca o oglindă în carepoetul se privește, se recunoaște și seautocunoaște: poetul devine Poet cu Operă,Creator autentic.

Poate așa își închipuia Creangă viitorulprieteniei lui cu Eminescu în anul de grație1876, sau așa și-ar fi dorit să fie: el însușimereu alături de Eminescu, Veronica făcândefortul să se ridice la înălțimea lui și reușindîn final și ea să-i stea cu adevărat alături.„Iară pe credincios cu mari daruri l-audăruit împăratul și împărăteasa, și pe lângădânșii l-au ținut până la sfârșitul vieții lui”.Dincolo de poveste, viața i-a despărțit șinumai moartea i-a adunat din nou pe totitrei, în același an, 1889.

„Nu este totuși exagerat să-l socotim pefiul Smarandei un mare erudit în stiințelehermeneutice, un inițiat? - se întreabă Eu -gen Simion, cu referire la susținerile lui Va -si le Lovinescu din studiul său Creangă șiCreanga de aur. „Este, desigur”, răspundeexegetul, “dar autorul se referă nu la per-soana lui Creangă ci la textele lui, pe care elle preia din tradiția orală. Acestea, având oîntinsă circulație în timp și spațiu, poartă înele un număr de simboluri vechi care, pusecap la cap, reproduc scenariile inițiatice...Creangă face, cum s-ar zice, proză ezotericăfără să știe”2. În ce privește Povestea Por cu lui,credem că Eminescu, care lucra și la Călin șila Luceafărul în anul 1876 și-a pus amprentaasupra structurii acestei stranii narațiuni,construită în buclă, prin discuțiile pe care le-a purtat cu prietenul său și prin sugestiile pecare i le-a oferit. Creangă, care trage dinaceleași izvoare ale întelepciunii populare caEminescu, face, cum s-ar zice, în egală măsu-ră, poetică eminesciană fără să știe.

În grădina hermetică Revenind la Călin, în momentul în care

și-a terminat opera, poetul este ca și mort:forța creatoare, care-l definește, suflul poe-tic, s-a stins. După acest moment de nadirîncepe drumul de întoarcere, traseul ascen-

dent, (paralel cu traseul ascendent al recep-torului și cu raza reflectată de oglinda careeste opera lui), care este traseul deautocunoaștere al poetului, la capătul căru-ia se va regăsi pe sine ca Poet cu Operă.Drumul trece prin cele trei păduri dinbasme - de aramă, de argint și de aur, carereprezintă cele trei lumi. Spiritul Poetului seînalță la cer de mână cu sufletul miresei lui,Limba Română - cea care în lumea de joseste operă, iar în lumea de sus este Operă.

„De treci codrii de aramă” ai lumii de jos,așadar, te găsești în Pădurea de argint, încentrul lumii, în sânul Naturii, în Dum -brava Venerei, dar și în grădina hermetică,pentru că natura cu haina ei verde este tărâ-mul lui Hermes și argintul este metalul său(argintul-viu îi poarta numele, Mercur). Aicise zăresc deja semnele etapei albedo a opereialchimice, semnele luminii de la capătuldrumului: „...de departe vezi albind/ Ș-auzimândra glăsuire a pădurii de argint”.Pădure vrăjită ca Brocélianda sau CodrulArdenilor, „Pădurea de Argint ” este și nume-le unei zone silvestre din vecinătateaMânăstirii Văratec, unde Eminescu a scrisîn cea mai mare parte poemul Călin: încă odovadă că poetul scrie despre sine și desprearta sa.

Ca în orice spațiu intermediar, aici întu-nericul este amestecat cu lumina: în păduredomnește un „mândru întuneric”, „lângăisvoară, iarba pare de omăt”. Drumul urcăspre cer, unde albastrul domină, pădurea eplină de flori albastre și de „mii de fluturimici albaștri”. Dacă apa primordială careumplea acest spațiu înaintea genezei eraplină de germeni, natura e plină de roiuri,de albine, de fluturi, de boabe de polen, deflori, de stropi de apă, de prundișuri... Văz -duhul este „tămâiet”, aerul e plin de mires-me, dar și de sunete, ca insula lui Prospero3:pădurea are o „mândră glăsuire” (care esteo rostire, dar nu o vorbire), de pretutindenise aud suspine, ropote, murmure...

Natura e însuflețită, pentru că este însășiSufletul Lumii - însuflețite sunt până și

2 Ion Creangă Opere, Univers Enciclopedic, București 2000, introducere de Eugen Simion, pag. XV.3 După spusele lui Caliban în Furtuna lui Shakespeare (în actul III, scena 3): „Be not afeard; the isle is full

of noises,/ Sounds and sweet airs, that give delight and hurt not”. (Nu-ti fie teamă; ostrovu-i plin dezgomote/ de sunete și de miresme ce doar vin să te-ncânte și nu-ți fac vreun rău – trad. n.)

Page 83: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

81

Călin (file din poveste) (III)

trunchiurile copacilor, care sunt liniile decorespondență între lumea de sus și lumeade jos, urzeala lumii: „Pare-că și trunchiivecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspi-nă printre ramuri cu a glasului lor vrajă”.Tărâmul încântat este în egală măsură tărâ-mul Limbii Romane, care „vrăjește”, trans-formă, ideile și noțiunile în imagini, în sim-boluri, în cuvinte - încifrează și simbolizea-ză. Acest peisaj hermetic pare o transpunereîn categoriile sensibilitatii românești a pei-sajului simbolic din poemul lui BaudelaireCorrespondances, din volumul Les Fleurs duMal: „La Nature est un temple où de vivantspiliers/ Laissent parfois sortir de confusesparoles;/ L’homme y passe à travers desforêts de symboles/ Qui l’observent avec desregards familiers.// Comme de longs échosqui de loin se confondent/ Dans une téné-breuse et profonde unité,/ Vaste comme lanuit et comme la clarté,/ Les parfums, lescouleurs et les sons se répondent.”4 Emi -nescu și Baudelaire privesc la același spatiual geografiei hermetice și fiecare îl percepedin ipostaza miraculoasă a limbii lui.

Nunta Poetului cu Opera presupune însăsfârșitul procesului creator și sugestiile desfârșit de ciclu nu lipsesc. Izvoarele seadună în sursa lor: „Ele sar în bulgări fluizipeste prundul din răstoace,/ În cuibarrotind de ape, peste care luna zace”. Acestcuibar „rotind” de ape este haosul de laînceputul și de la sfârșitul lumii, pânteculmarii Mume, vortexul apelor primordialecare ține în el oul cosmic, din care luna nurăsare, ca în primele faze ale genezei, cidimpotrivă, în care se scufundă la sfârsit deciclu (zace înseamnă pe românește și trage sămoară). Tot așa, la masa de nuntă, se strâng„din patru părți a lumii” nuntașii, iar muzi-ca, în loc să fie veselă, de petrecere, e omuzică lentă și discretă: „Lin vioarele răsu-nă, iară cobza ține hangul” (spre deosebirede altă nuntă poetică, Nunta Zamfirei a luiCosbuc, de exemplu, unde „A fost atâta

chiu și cânt/ Cum nu s-a pomenit cuvânt!/ Șisoarele mirat sta-n loc...”)

Pădurea, codrul, este în egală măsurălumea tradiției poetice naționale, culte șifolclorice: trunchii puternici sunt în aceastăipostază poeții nenumărați, cunoscuți șianonimi. O prezență marcantă este Craiul,tatăl fetei, înaintașul Heliade - numit aproa-pe imperceptibil „El”. Succesiunea lui s-adescurcat (e cu barba pieptănată). Are nunumai o fiică, Opera, dar și un fiu spiritual,un succesor asemenea lui, un Poet cu Operă- ceea ce-l face Maestru, Magister, Mag(poate din acest motiv, deși e tatăl miresei,Craiul e numit „socru mare”). Poartă însem-nele regalității și ale sacerdoțiului - caresunt, în același timp, simbolurile celor douăfuncțiuni hermetice, cea de a fi creator șiconducător de suflete: mitra (ca și coroana,un simbol al creației, al Operei) și sceptrul(simbol al autorității, la fel cu cârja păstoru-lui, exprimând în mod tradițional calitateamonarhului de a fi conducătorul spiritual alsupușilor săi). Craiul și-a dobândit locul înTradiție: înconjurat de paji/credin cioși/poeți/aspiranți, stă „țeapăn, drept” (trecutîn veșnicie, de neclintit) și „rezemat în jilț cuspată”, adică sprijinit pe o succesiune solidă(într-o ipostază asemănatoare cu cea a preo-tului dac din Strigoii.)

Călin este aproape absent în relatareaacestei nunți. „Acum iată că din codru șiCălin mirele iese,/ Care ține-n a lui mână,mâna gingașei mirese”- atât spune poemulși este ultima dată cand auzim despre el.Deși se nuntește cu Opera lui, poetul nu sevalidează pe sine până la capăt prin aceastăunire, ci își validează înaintașul: secvențanunții îi este dedicată de fapt CraiuluiHeliade, care își incheie ciclul creator șiIlenei/ Limba Română, care beneficiază, dinnou, de un lung portret, la fel de impunătorca portretul pe care i-l face Lucius zeiței Isisîn Măgarul de aur al lui Apuleius. Și de ce n-ar fi, la urma urmelor, câtă vreme este vorbadespre aceeași zeiță, Isis Mirionyma, cea cu

4 Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc/ Şi scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceaţă;/ Prin codri desimboluri petrece omu-n viaţă/ Şi toate-l cercetează c-un ochi prietenesc.// Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare/ Într-un acord în care mari taine se ascund,/ Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,/Parfum, culoare, sunet, se-ngână şi-şi răspund. (Corespunderi, în traducerea lui Alexandru Philippide înFlorile răului, ediție alcătuită de Geo Dumitrescu, EPLU, 1967, pag. 23)

Page 84: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

mii de nume, Zeița Materie, Zeița suflet,Zeița-Limbă?

Iesirea din codru se face pe sus, pe PoartaCerului, pe gura de rai. Atributul “gingaș”al miresei indică ipostaza ei diafană: ea esteacum din nou Primăvara, Aurora, AfroditaAnadyomene, aceeași fată de crai cu care senuntește ciobanul mioritic pe gura de rai -Opera, care întruchipează forma esențiali -zată a circuitului hermetic. Ca și prima dată,când am văzut-o adormită „în crivat”, por-tretul ei urmează traseul ascendent-descen-dent al direcțiilor Solve - Coagula: de la frun-zele uscate (maldărele de file din lumea fizi-că, corpusul, opera poetului) pe carefoșnește poala rochiei ei, în sus până la fațarotundă, fructul spiritual copt, pârguit deSoare al Operei: „Fața-i roșie ca mărul, denoroc i-s umezi ochii”, ne spune poetul.Norocul este împlinirea unui ciclu creator șideschiderea către ciclul succesorului. Deaici firul descrierii se întoarce și urmeazăsensul descendent: „La pământ mai că ajun-ge al ei păr de aur moale,/ Care-i cade pestebrațe, peste umerele goale.” Părul ei de aurmoale (care cade în buclă, adică, asemeneabrațului moale al Ilenei, al „împăratuluipoet” din Venere si Madonă, asemeneabrațului și părului Venerei Botticeliene, ase-menea părului „de aur moale” alLuceafărului în prima sa ipostază) este figu-ra firelor de corespondență, pe care proce-sul creator coboară până la PoartaPământului. Umerii și brațele (care întruchi-pează principiile hermetice Solve și Coagula)sunt dezgolite, căci ce este Opera dacă nuopera dezvăluită, revelată, în asa fel încât săi se vadă structura?

Ileana este Limba Română, Zeița maimare decat toți poeții cu operele lor, carepână la urmă nu sunt decat bucle și flori înpărul ei: „Flori albastre are-n păru-i și o steaîn frunte poartă”, spune poetul. Vedem înaceste flori albastre Opere, iar în steaua dinfrunte arhetipul Operei Hermetice, care esteși arhetipul Luceafărului, cea mai de seamăpodoabă a Limbii Române.

Opera hermetică îl ridică pe poet în zări-le universalului: cei doi miri urcă în înalt,unde se vor așeza pe cer ca Soarele (Poetul)și Luna (Opera). Odata cu ei, urcă spre cermasa de nuntă și nuntașii: „Și s-așază toți la

masă, cum li-s anii, cum li-i rangul”.Vîrstele, rangurile sunt treptele lumii, iarnuntașii sunt „Feți-Frumoși cu păr de aur,zmei cu solzii de oțele”, (ipostaze aleZburătorului și Luceafărului, ale Poetului),„Cititorii cei de zodii” (ipostaze ale maes-trului, magului, înaintașului, așa cum suntmagul din Egipetul sau preotul dac dinStrigoii) și „șăgalnicul Pepele” (o mască,poate, a primului succesor, Creangă).„Socrul roagă-n capul mesei să poftească săse pună/ Nunul mare, mândrul soare, și penună, mândra lună”: luminătorii cereștisunt, la fel ca la nunta mioritică, în egalămăsură întruchipările marilor principii her-metice Solve si Coagula, sub tutela cărora sedesfășoară ciclul creator.

Mireasa viorică și floarea albastră

„Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca dealbine?/ Toți se uită cu mirare și nu știu deunde vine,/ Până văd păinjenișul între tufeca un pod,/ Peste care trece-n zgomot omulțime de norod”. Din înălțimile universa-lului, unde Poetul se nuntește cu Opera,coborîm din nou, pe direcția resorbțieiciclului, în lumea de mijloc, în pânteculmarii Mume, al Naturii, al Limbii și alTradiției literare românești, în care totipoeții și toate operele se întorc și se asimi-lează până la urmă. Iată și posteritateaimaginată a poetului, roiurile de poeți carevor veni, aidoma cu roiurile de poeți care aufost, imagine a continuității tradiției poeticenaționale.

Toți acești urmași vor parcurge traselecirculare (firele care formează pânza depăianjen) și vor face podul pe care l-a facutPorcul pontifex al lui Creangă. Sunt poetiharnici, furnici care coc aluaturi (coptulaluatului este o metaforă des folosită pentruoperațiunile alchimice). Sunt albine, tot har-nice, poeți știuți și neștiuți care culeg pole-nul cuvintelor și-l transformă în mierea lim-bii literare: aduc „colb mărunt de aur/ Cacercei din el să facă cariul, care-i meșterfaur”. Cerceii, din cauza formei lor „înbuclă”, sunt bijuterii „hermetice”, iar cariulacesta e un vierme (și un poet) „hermetic” șiel - pentru că pe de o parte roade cărți, (cum

82

Dana Lizac

Page 85: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

83

Călin (file din poveste) (III)

îl aude deseori Eminescu în camera lui delucru), rumegă colbul de aur al cuvintelor -pe de alta confecționează din elbijuterii/opere. „Iată vine nunta-ntreagă” -nunta posterității poetului. „Vornicel e-ungrierel/ Îi sar purici înainte cu potcoave deoțel”. Vornicul (mesager, ca Hermes însuși)este primul dintre succesori, Creangă cupoveștile lui, greierele care suna sub o grin-dă la începutul poemului, în gazel - însoțitde puricii din poveste, alte măști ale Zeului,stăpâni deopotrivă pe forțele zborului și alegravitației, ale înălțării și căderii. Nu lipsescnici în această nuntă sugestiile de sfârșit,căci Tradiția este, pînă la urmă, un alai alpoeților morți: „În veșmânt de catifele, unbondar rotund în pântec/ Somnoros pe nasca popii glăsuiește-ncet un cântec”: un cân-tec care nu are nimic din bucuria unei nunțiși seamănă mai degrabă cu cântul preoțilordin Strigoii la căpătâiul Mariei moarte(„Încet, adânc răsună cântările de clerici”).

Dar nunta hermetică merge înainte,întotdeauna la fel și lanțul Tradiției

continuă. Mirele este un fluture (pentru căparcurge traseul circular al metamorfozei)„cu mustața răsucită” (semn de cochetăriehermetică). „Fluturi mulți, de multe nea-muri, vin în urma lui un lanț,/ Toți cu inimeușoare, toți șăgalnici și berbanți”: poeții carezboară din floare în floare, de la o operă laalta, poeții integrați în lanțul TradițieiHermetice și în ceea ce este Tradiția poeticăîn sens larg, tradiția care îi cuprinde pe toțipoeții, fiecare cu cântecul lui, la fel cu miilede păsărele prezente la nunta din Miorița:„țânțarii lăutarii, gândăceii, cărăbușii”,chiar și muștele „murmuitoare” și sâcâi-toare. Dar fluturii se nuntesc cu toții cuaceeași mireasă: „Iar mireasa viorică i-aștepta-ndărătul ușii”.

Cine este enigmatica mireasă, care îiasteaptă pe toți poeții care pot sa ajungăpână la ea, îndărătul ușii de sus, care estePoarta Cerului, gura de rai? Culoareaalbastră ne spune că e o floare celestă,spirituală. Echivalentul ei în lumea noastră,viorica, Scylla bifolia (pentru că pe tulpina ei

5 Helmut Gebelein, Zur Alchemie im Werke Novalis în Esotérisme, gnoses & imaginaire symbolique: mélangesofferts à Antoine Faivre, Peeters, Leuven 2001, pag. 296

6 Opera are și chipul Lunii și al stelei, dupa cum Venus și Luceafărul sunt una pe cerul noptii

Page 86: Mihail Kogălniceanu, filosof al bunului - Caiete Criticecaietecritice.fnsa.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/03/CC-02-2017.pdf · tru public; şi dacă mai fu poet, dacă mai

cresc două frunze) este o floare albastră deprimavară în forma de stea, cu șase petale. Ise mai spune viorea sau zambilă-de-câmp. Înlimba germană se numește Blaustern sauSternhyazinte, stea albastră sau zambilă-stea.

S-a spus că Eminescu a preluat metaforaflorii albastre de la Novalis. Studiile și expe-rimentele alchimice, pe care Novalis le-aînceput de foarte tânăr, din studenție, i-aumarcat operele Discipolii la Sais și Heinrichvon Ofterdingen. Poetul nu a numit niciodatăfloarea aspirațiilor lui poetice, iar exegețiiau propus de-a lungul timpului diversecandidaturi, botanice sau literare. Una din-tre ele consideră că sursa acestui simbol,care a ajuns să întruchipeze esențaaspirațiilor romantismului, este o gravurădintr-un tratat alchimic din secolul XVI:Pandora, de Hieronymus Reussner (1582). Înaceastă ilustrație, din oul hermetic al origi-nilor (care conține șarpele Ouroboros), răsartrei flori: una roșie (aurul, Soarele, Coagula,directia creației) una albă (argintul, Luna,Solve, direcția reflectării) și, între ele, floareaalbastră, Flos Sapientum, Floarea celor careposedă cunoașterea/Opera (aici alchimică),în care cele două direcții se contopesc.5

Este o floare cu patru sau cinci petale,dar dacă privim mai bine și luăm înconsiderație țepii și tulpina vedem că eașezată pe o simetrie hexagonală. Imaginease repetă în partea de jos a gravurii în chipulstelei cu șase raze. Hexagrama a funcționatdin vremuri străvechi în multe culturi caschemă cosmologică, figură a macrocosmo-sului și microcosmosului, a întregii mani-festări, a absolutului. Floare în formă dehexagon stelat, viorica/vioreaua este și ofigură a Operei hermetice, care este arheti-pul operei tuturor poeților hermetici și -pentru ei - arhetipul creației divine.6

În schema acestei flori regăsim schemagenezei, sintetizată din izvoare hermetice înBibilicele lui Heliade, înaintașul în fața căru-ia Eminescu se înclină în Epigonii.

Dar din cer, drumul de închidere a ciclu-lui coboară în centrul lumii, în pădureaîncântată a Limbii Române și a Tradițieipoetice naționale: ultimul cuvânt în aceastănuntă îl are Creangă, întruchiparea geniuluiromânesc: „Și pe masa-mpărătească sare-ungreier, crainic sprinten” (vornicelul-greierel

de mai devreme): sigla lui Creangă e pre-zentă de două ori (GR, CR). Ipostaza decrainic este, cum am spus, o ipostază deartist hermetic (pentru că Hermes însușieste un crainic, e vestitorul/mesagerul zei-lor). Greierele se mișcă în sus și în jos, seridică și se apleacă în direcțiile Solve șiCoagula: „Ridicat în două labe, s-a-nchinatbătând din pinten;/ El tușește, își încheiehaina plină de șireturi”. Își încheie și elopera (haina): șireturile sunt șireteniile lui,cel care, sub masca țărăniei, ascunde uncunoscător fin al tainelor firii și ale limbii.„Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noialături”, spune vornicul, cu glasul ambiguucu care Creangă se adresa domnilor de laJunimea, cărora, contrar aparențelor, nu leera cu nimic inferior.

84

Dana Lizac