Mihai Maci Oradea

126
http://www.contributors.ro/editorial/cum-produce-scoala-tampiti/ Cum produce scoala tampiti I. Învăţământul preuniversitar Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă. Sau, reformulând: tâmpiţii nu sunt rezultatul unor accidente sau disfuncţii punctuale ale învăţământului românesc actual, ci consecinţa necesară (şi, ca atare, firească) a logicii funcţionării lui. Înainte de a trece la argumentele cu care pot susţine aceste afirmaţii, se mai cuvine a spune un lucru: învăţământul românesc actual nu e interesat în nici un fel de ceea ce produce; tot interesul lui e focalizat pe propria supravieţuire (şi pe afacerile conexe). Nu există – în ciuda declaraţiilor “specialiştilor” oficiali – nici o corelaţie între ciclurile preuniversitare şi învăţământul universitar şi nici între acesta şi cererea pieţei (atâta şi aşa cum e ea). Şcolile şi universităţile funcţionează pur şi simplu pentru ca personalul lor (didactic şi nu numai) să-şi încaseze salariul şi, eventual, să mai beneficieze de nişte “suplimente” de venit. Atât şi nimic mai mult. Toate patetismele referitoare la “prioritatea educaţiei”, “viitorul ţării”, “societatea cunoaşterii” “bazată pe competenţe”, etc. nu sunt decât nişte artificii retorice, al căror cinism e comparabil cu cel al declaraţiilor electorale referitoare la majorarea pensiilor şi a salariilor. Aceste formule vor fi reiterate la nesfârşit, tocmai pentru că nu spun nimic, dar astupă urechile oamenilor cu ceea ce aceştia vor să audă. Dincolo de ele, starea efectivă a învăţământului de toate nivelele se degradează ameţitor de la un an la altul. Cândva am comparat învăţământul universitar postdecembrist cu o industrie care a stabilizat oraşele României (creând locuri de muncă şi drenând banii populaţiei) după prăbuşirea industriilor propriu-zise. Acum aş spune că această industrie (extinsă la tot sistemul de învăţământ) e aidoma industriilor lui Ceauşescu în anii ’90: imensă, ocupând o enormă masă umană (şi, ca atare, o problemă socială), un gigantic consumator de resurse (adică o problemă pentru bugetul de stat), care produce pe stoc (respectiv fără căutare pe piaţă) ceva de o calitate submediocră sau fără nici o calitate (ceea ce, în limbajul său frust, Preşedintele a numit “tâmpiţi”). E o industrie aflată de facto în faliment, însă care nu poate fi lichidată printr-un simplu ucaz guvernamental. Aceasta e drama ei. Voi încerca, în continuare, să o privesc mai îndeaproape, focalizând câteva aspecte concrete (care îmi sunt accesibile mie) ale funcţionării industriei educaţiei. Mă voi opri mai întâi asupra învăţământului preuniversitar şi asupra felului în care acesta, în loc de-a le da elevilor nişte cunoştinţe generale menite a-i orienta în alegerea unei facultăţi şi a-i susţine la începutul acesteia, îi blochează la un nivel foarte jos şi-i face opaci la orice formă de cunoaştere riguroasă – fapt care, la nivelul cel mai vizibil, se traduce în degradarea civilităţii cotidiene. Apoi voi încerca să arat felul în care universităţile improvizează lucruri

Transcript of Mihai Maci Oradea

Page 1: Mihai Maci Oradea

http://www.contributors.ro/editorial/cum-produce-scoala-tampiti/

Cum produce scoala tampitiI.  Învăţământul preuniversitar

Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă. Sau, reformulând: tâmpiţii nu sunt rezultatul unor accidente sau disfuncţii punctuale ale învăţământului românesc actual, ci consecinţa necesară (şi, ca atare, firească) a logicii funcţionării lui.

Înainte de a trece la argumentele cu care pot susţine aceste afirmaţii, se mai cuvine a spune un lucru: învăţământul românesc actual nu e interesat în nici un fel de ceea ce produce; tot interesul lui e focalizat pe propria supravieţuire (şi pe afacerile conexe). Nu există – în ciuda declaraţiilor  “specialiştilor” oficiali – nici o corelaţie între ciclurile preuniversitare şi învăţământul universitar şi nici între acesta şi cererea pieţei (atâta şi aşa cum e ea). Şcolile şi universităţile funcţionează pur şi simplu pentru ca personalul lor (didactic şi nu numai) să-şi încaseze salariul şi, eventual, să mai beneficieze de nişte “suplimente” de venit. Atât şi nimic mai mult.

Toate patetismele referitoare la “prioritatea educaţiei”, “viitorul ţării”, “societatea cunoaşterii” “bazată pe competenţe”, etc. nu sunt decât nişte artificii retorice, al căror cinism e comparabil cu cel al declaraţiilor electorale referitoare la majorarea pensiilor şi a salariilor. Aceste formule vor fi reiterate la nesfârşit, tocmai pentru că nu spun nimic, dar astupă urechile oamenilor cu ceea ce aceştia vor să audă. Dincolo de ele, starea efectivă a învăţământului de toate nivelele se degradează ameţitor de la un an la altul. Cândva am comparat învăţământul universitar postdecembrist cu o industrie care a stabilizat oraşele României (creând locuri de muncă şi drenând banii populaţiei) după prăbuşirea industriilor propriu-zise. Acum aş spune că această industrie (extinsă la tot sistemul de învăţământ) e aidoma industriilor lui Ceauşescu în anii ’90: imensă, ocupând o enormă masă umană (şi, ca atare, o problemă socială), un gigantic consumator de resurse (adică o problemă pentru bugetul de stat), care produce pe stoc (respectiv fără căutare pe piaţă) ceva de o calitate submediocră sau fără nici o calitate (ceea ce, în limbajul său frust, Preşedintele a numit “tâmpiţi”). E o industrie aflată de facto în faliment, însă care nu poate fi lichidată printr-un simplu ucaz guvernamental. Aceasta e drama ei. Voi încerca, în continuare, să o privesc mai îndeaproape, focalizând câteva aspecte concrete (care îmi sunt accesibile mie) ale funcţionării industriei educaţiei. Mă voi opri mai întâi asupra învăţământului preuniversitar şi asupra felului în care acesta, în loc de-a le da elevilor nişte cunoştinţe generale menite a-i orienta în alegerea unei facultăţi şi a-i susţine la începutul acesteia, îi blochează la un nivel foarte jos şi-i face opaci la orice formă de cunoaştere riguroasă – fapt care, la nivelul cel mai vizibil, se traduce în degradarea civilităţii cotidiene. Apoi voi încerca să arat felul în care universităţile improvizează lucruri fără măsură comună cu nici o cerinţă academică sau practică – ceea ce le pune în situaţia de a produce absolvenţi rătăciţi între un amestec (niciodată digerat) de termeni tehnici şi platitudini generoase, care (nici unele, nici celelalte) nu le sunt de folos pe piaţa muncii. Puţinele lor cunoştinţe se risipesc – iremediabil – în anii în care sunt angajaţi pe posturi temporare, slab plătite şi, de regulă, fără nici o legătură cu studiile lor. În fine, într-o a treia parte voi încerca să văd care sunt consecinţele acestui tip de educaţie asupra “actorilor lui”: elevi, studenţi, dar mai ales profesori şi funcţionari oficiali, precum şi tipul de societate pe care îl generează o astfel de şcoală.

*

Page 2: Mihai Maci Oradea

S-ar putea ca toate lucrurile despre care voi vorbi în continuare să fie suspendate cu o clasică remarcă: sigur, pretutindeni există probleme, dar – totuşi – să nu generalizăm! Experienţa m-a învăţat că, atunci când chiar vrem să înţelegem cum stau lucrurile, e mult mai eficient să formulăm această observaţie invers: peste tot există oameni oneşti, care-şi fac treaba, dar să nu generalizăm!

*

Sunt tatăl unei eleve de clasa a V-a, pe care – zilnic – fie eu, fie soţia mea o însoţim dimineaţa de acasă la şcoală şi la amiazăzi de la şcoală înapoi, acasă. La 11 ani ar fi fost normal să facă singură drumul dintre casă şi şcoală (mai ales că nu e unul atât de lung), însă – dincolo de riscurile trecerii a două bulevarde (cu maşini pentru care semaforul e facultativ şi cu semafoare ce stau pe verde pentru pietoni 16 secunde) – ceva ne împiedică s-o lăsăm. E vorba de ghiozdan. Acesta cântăreşte în medie 7 – 9 kilograme (cu un vârf de 12 kilograme) la o greutate a copilului de 32 de kilograme. Dacă un copil în creştere ar purta zilnic greutatea aceasta timp de-o oră, două rezultatul ar fi, în termeni medicali, fie cifoza, fi scolioza (ambele fiind deformări ale coloanei vertebrale). Am întrebat la şcoală dacă există vreun normativ al Ministerului Educaţiei cu privire la greutatea pe care o poate duce un copil în funcţie de distanţă, de vârstă şi de înălţimea/greutatea lui. Mi s-a răspuns că nu. (Dar am vaga bănuială că, pe la Minister, va fi existând o comisie care ar trebui să se ocupe cu aşa ceva, însă ai cărei membri sunt de negăsit, dat fiind că îşi împart timpul între traininguri la Vancouver şi conferinţe la Brisbane.) La început am crezut că, din exces de scrupulozitate, fiica mea îşi ia zilnic cu ea toate cărţile şi caietele, astfel că i-am cerut să le pună pe jos – la ea în cameră – pe materii, şi să le alegem doar pe cele necesare. Ei bine, doar cele menite să ajungă zilei în cauză făceau întreaga greutate menţionată. Dacă vă întrebaţi cum de e cu putinţă aşa ceva, răspunsul e simplu: la fiecare materie erau o puzderie de caiete, cel puţin un manual, şi cel puţin o culegere. Aproape toate acestea fuseseră cumpărate de către noi (de părinţi). La cutare materie şcoala le-a dat elevilor un manual (pe care m-am căznit să-l lipesc), pentru ca la prima şedinţă cu părinţii să aflu că, de fapt, nu le e bun copiilor şi, ca atare, trebuie cumpărat altul. Fireşte, la pachet cu “caietul elevului”. Puţin mai încolo ni s-a transmis (evident, prin copii) că, pentru un ritm mai susţinut, trebuie cumpărată şi o culegere. Şi, pentru cine nu ştie, culegerile nu mai sunt – ca pe vremuri – pentru tot gimnaziul, nici măcar pentru clasa a V-a; acum sunt semestriale. Bineînţeles, dacă părinţii sau copilul doresc ca acesta din urmă să participe la vreo olimpiadă – aproape toate (într-un an de primară am numărat 17) cu taxă – trebuie să cumpere şi culegerea aferentă (care, şi ea, poate avea un “caiet al elevului”). Ocazional se mai iau şi diverse cărţi – de clasici ai literelor sau de clasici ai pieţei de azi – necesare şi ele studiului “la clasă”. O spun cu toată convingerea, din experienţa şcolii primare a fiicei mele: în mod garantat D-na Rodica Birău (nu ştiţi cine e?! – înseamnă că n-aveţi copii elevi de primară) e un autor mult mai bine vândut în România decât Mircea Cărtărescu, Lucian Boia sau Gabriel Liiceanu (poate mai bine chiar decât toţi la un loc). Încă un lucru: în vreme ce autorii menţionaţi se vând în funcţie de gustul publicului – într-un an mai mult, într-altul mai puţin; D-na Birău are succes constant, an de an, la clasele mici. S-ar putea ca D-na Birău să fie o persoană; însă dacă mă uit la numele ce apar pe culegeri şi caietele elevilor am impresia că e vorba, mai curând, de un gen. Cert este că, punând cap la cap, toate “materialele” (aici nu intră rechizitele) achiziţionate pe parcursul unui an şcolar de către noi, părinţii, plus taxele pe la diverse concursuri, ies câteva sute de lei noi (ceva mai multe decât degetele de la o mână). Un ultim amănunt – altminteri aproape nesemnificativ – pentru sumele acestea nu am primit niciodată bon fiscal (ceea ce mă face să bănuiesc că industria aceasta este, cum se spune astăzi, “nereglementată”). I-am dat banii copilului, care, la rândul lui i-a dat… aşa se face. Sau, mai exact, nu ştiu cum se face acum, dar îmi amintesc cum se făcea pe la jumătatea anilor ’90 când câţiva oameni întreprinzători au descoperit această nişă a pieţei, neocupată şi foarte profitabilă. O ştiu de la tatăl meu care, în acel timp, era jurist la un Inspectorat Şcolar: într-o bună zi un domn bine îmbrăcat şi foarte politicos (precedat sau nu de un telefon, de la Minister sau din altă parte) ateriza în biroul câte unui inspector cu “o ofertă de nerefuzat”:

Page 3: Mihai Maci Oradea

dacă le distribuia profesorilor din subordinea lui (pentru ca aceştia la rândul lor, să le vândă la clasă) un anumit număr de culegeri, avea un procent – pe atunci undeva în jurul a 10 % – din vânzări. Între timp cred că lucrurile au mai evoluat, a apărut concurenţa, dar şi piaţa s-a diversificat; impresia mea e aceea că la ora actuală înţelegerea se face direct cu profesorul/învăţătorul. Şi cine ştie cât e salariul acestora din urmă (al celor ce nu au “indemnizaţie de conducere”), înţelege cu uşurinţă că 10 – 15 % din vreo 15 lei înmulţiţi cu 30 (sau cu multipli ai lui 30 – după câte clase sunt vizate) nu e o sumă aşa de mare, dar e numai binevenită între 4 şi 14 ale lunii (adică atunci când vechiul salariu s-a dus şi cel nou n-a venit încă). Autorii de culegeri, teste şi caiete ale elevilor (care, uneori, mai sunt şi editori) trebuie că o duc destul de bine. Pe lângă beneficiul direct al vânzărilor, mai sunt titlurile din CV; unii – precum D-na Birău – pot afişa o listă nu de gradaţie de merit, ci (cel puţin) de Secretar de Stat în Ministerul Educaţiei. Întorcându-mă la situaţia concretă a fiicei mele, lucrurile stau de aşa manieră încât, dacă tot ne pune să cumpărăm aceste culegeri, caiete şi ce-or mai fi fiind, profesorul se simte obligat să şi lucreze – măcar din când în când – cu ele. Aşa se face că apar, inevitabil, în conţinutul ghiozdanului, sporindu-i greutatea. Ca atare, în ceea ce mă priveşte, nu cred că această problemă va fi rezolvată prea curând; copiii vor trebui să cumpere tot mai multe culegeri şi caiete, ghiozdanele vor fi tot mai grele iar mie, ca părinte, nu-mi rămâne decât să aştept ziua în care fiica mea fie mă va depăşi la kilograme, fie va avea un prieten, care să-i care ghiozdanul.

Totuşi, nu aceasta e marea problemă a învăţământului preuniversitar din România. În ciuda caracterului ei subteran, industria aceasta a manualelor, culegerilor şi caietelor (alternative la cele se pun în vânzare în librării), precum şi concursurile aferente, menţin o anumită idee de şcoală acolo unde ea, în fapt, se estompează tot mai mult. În mod normal şcoala preuniversitară ar trebui să se bazeze pe manual şi pe ceea ce – pornind de la acesta – face profesorul la clasă. Încă o dată: criteriul de bază ar trebui să fie manualul. Iar acesta s-ar cuveni să răspundă câtorva cerinţe elementare: mai înainte de toate claritatea – un manual ar trebui să poată fi citit de oricine (elevi, părinţi, bunici), iar cei care-l citesc să-i înţeleagă cuvintele şi, la capătul lecturii, să rămână cu o imagine clară a textului pe care tocmai l-au parcurs. A doua cerinţă ar trebui să fie completitudinea – aceasta presupune că respectivul manual, care se consideră că acoperă un întreg domeniu al cunoaşterii, e alcătuit de aşa manieră încât are un început şi un sfârşit şi, în acest interval, prezintă faptele semnificative ale domeniului în cauză. Insist pe acest lucru: faptele semnificative, adică acelea care deschid înţelegerea domeniului respectiv; nu i se cere unui manual de gimnaziu să se substituie unui curs sau unui tratat în care completitudinea tinde spre exhaustivitate. Excesul de detalii are ca efect fie neparcurgerea întregii materii (şi atunci elevul nu mai înţelege cum se leagă lucrurile în ansamblul lor), fie dizolvarea unei cunoaşteri domeniale în amănunte nesemnificative. Legată de cerinţa precedentă, o alta – adecvarea conţinutului şi a limbajului în care acesta e exprimat la înţelegerea celor cărora manualul le e destinat. E abnorm să ai manuale de V-a cu teme şi formulări de-a IX-a precum şi manuale de-a IX-a cu un limbaj de tratat universitar de anul III de studiu. Şi e de-a dreptului patologic să perpetuezi o asemenea enormitate sub pretextul “performanţei”. Doar o societate în derivă, ca a noastră, se leagănă în iluzia că poate obţine excelenţa fără a obţine şi a consolida normalitatea. Scopul manualelor nu e acela de-a crea savanţi, ci acela de-a le oferi elevilor cunoştinţe de bază, clare şi precise. Corelată cu această cerinţă e şi următoarea: graduarea cunoaşterii în funcţie de înţelegerea elevilor presupune şi o concepţie ascensională şi legată a anilor şi a ciclurilor de studii. E absurd ca gimnaziul, de pildă, să fie rupt de liceu şi ideea de bază să fie aceea că elevul ori învaţă o anumită materie în gimnaziu, ori n-o mai învaţă de loc. Aşa cum ştim cu toţii, cea mai mare parte a materiilor de liceu reiau disciplinele de gimnaziu; ori graduarea cunoştinţelor ar trebui să presupună nu faptul că se mai fac încă o dată, ci acela că, pe bazele puse în gimnaziu (şi aici se vede bine rostul gimnaziului), se detaliază o anumită problematică domenială. Dacă, cu un soi de bizară îndărătnicie, se face totul în gimnaziu, nu cade Liceul în platitudinea repetiţiei sterile? Nu în ultimul rând, pe lângă cunoştinţe, manualul ar trebui să-l pună pe elev în contact cu problemele domeniului tratat. Altfel spus, ar trebui măcar să-i sugereze, dacă nu să-i arate efectiv, că orice cunoaştere domenială e o aventură a

Page 4: Mihai Maci Oradea

minţii şi că miza învăţării nu e acumularea sterilă a detaliilor, ci capacitatea de a problematiza, adică de a privi altfel lumea şi pe sine însuşi.

Să fiu iertat, dar uitându-mă – an de an – prin manualele fiicei mele (şi prin manuale ale altor ani de gimnaziu sau de liceu), ceea ce pot eu deduce este faptul că autorii lor par a fi înţeleşi între ei să nu respecte aceste cerinţe. Mai întâi de orice aceste manuale sunt scrise ininteligibil pentru un adult; ca atare e greu de dedus ce poate pricepe un copil din ele. În general sunt alcătuite dintr-un dozaj variabil de termeni tehnici (cel mai adesea neexplicaţi) şi platitudini lipsite de orice substanţă. E aproape cu neputinţă să duci un asemenea manual până la capăt, astfel că e greu de constat dacă respectă cerinţa completitudinii. E şi mai greu să-ţi dai seama ce e semnificativ în cuprinsul unui asemenea manual. Materia e excesiv de multă, temele cad pe elev cu o cadenţă înfricoşătoare şi, în concluzie, când totul e important, ceea ce se reţine e aleatoriu. Nivelul expunerii e, aproape invariabil, peste capacitatea de înţelegere a vârstei. Cum, ocazional, s-a discutat despre cantitatea mare de cunoştinţe inoculată elevilor şi s-au exercitat presiuni pentru “simplificarea” manualelor, acestea s-au subţiat ca volum, păstrând însă toate temele anterioare (ceea ce s-a eliminat fiind tocmai partea de explicare şi exemplificare). Morala: manualele au devenit abstracte până la incomprehensibil. Dacă are curiozitatea de-a le răsfoi (de regulă după câte-o şedinţă cu părinţii), orice părinte ajunge la concluzia, inevitabilă, că fiului sau fiicei lui îi sunt necesare nişte “ore în particular” pentru a se păstra la nivelul predării de la clasă. Apoi cunoştinţele ciclurilor de studiu sunt cu desăvârşire rupte între ele; de pildă toată gramatica se face (draconic) în gimnaziu, iar segmentul cel mai dificil al acesteia (părţile de vorbire) aproape în întregime pe-a V-a. Nu doar că lucrurile sunt dificile, dar sunt şi multe şi, adesea, se fac cu o viteză ce nu permite nu sedimentarea, dar nici măcar înţelegerea lor. Pentru încă o dată, recursul la “orele în particular” e inevitabil. În fine, partea de problematizare a manualelor e ca şi inexistentă. Puţinele lucruri reflexive (filosofia, astronomia spaţiilor siderale, fizica atomică, biologia evoluţionistă, problemele istoriei recente, etc.) fie s-au scos pur şi simplu de la o mulţime de profiluri, fie sunt împinse în ultimul semenstru dintr-a XII-a când, în general, nefiind teme de bacalaureat, nu se mai fac. Locul disciplinelor reflexive e luat, cu avânt, de religie, ţinută a inculca morala şi valorile care fac obiectul consensului social. (Mă miră totuşi că nimeni nu observă faptul banal că, într-o lume în care – la orice nivel – atenţia aproapelui meu departe de-a fi un lucru firesc, trebuie cumpărată cu “o atenţie”, Biserica şi-a ratat cu desăvârşire rolul social. Poate – cel puţin în şcoli – ar fi timpul să încercăm altceva.) Ca atare edificiul şcolii rămâne neisprăvit: elevii (se presupune) ca au învăţat o mulţime de lucruri, dar nimeni nu ştie la ce bun. Cunoştiţele lor (dacă au învăţat) sunt cel mai adesea o sumă de amănunte de găsit cu un singur click pe internet plus mii de probleme rezolvate la matematică, fizică şi chimie şi alte mii de texte analizate la română şi la limbi străine. Dacă la 18 ani trag linie şi fac socoteala, tot ceea ce pot să constate este faptul că şcoala nu le-a dat nimic, în schimb le-a luat nişte ani din viaţă. Majoritatea vor eşua în industria “fabricilor de diplome”, la capătul cărora destinul le va fi hotărât de hazardul unei rudenii, al unei cunoştinţe întâmplătoare, ori pur şi simplu de noroc. Fireşte, profesorii din şcoală vor spune că ei şi-au făcut treaba; mai departe nu e grija lor. Sau, poate, vor recunoaşte că în condiţiile programei – care e aşa cum e – mai mult nu se putea. Cât despre programă, nimeni nu ştie cine o face, pe baza căror criterii, între ce şi ce se alege, ce idee au cei ce-o concep despre cei cărora le e destinată, etc. La fel ca mai toate regulamentele şi reglementările, şi programele şcolare par avea mai curând un caracter stihinic; nimeni nu se poate lăuda cu faptul că i-ar fi fost cerută părerea cu privire la ce s-ar cuveni să se predea la disciplina lui – pur şi simplu există un normativ ministerial şi gata. Nici profesorii nu par a fi excesiv de afectaţi de bizareria programelor. Experienţa i-a învăţat să se descurce – dacă vor grade şi gradaţii trebuie să compună cu programa; ce fac la clasă e treaba lor. Mulţi dintre ei sunt striviţi de povara didacticilor şi a metodicilor de tot soiul (care au, pe scara ierarhică a educaţiei, funcţia unei disciplinări sociale) şi, adesea, nu mai au – de la terminarea facultăţii – alt contact cu domeniul lor decât acela mediat de programă şi de manuale. Cândva autoritatea profesorilor se baza pe cunoştinţele lor (şi mi-a fost dat să cunosc profesori de gimnaziu up to

Page 5: Mihai Maci Oradea

date cu ultima informaţie din câmpul preocupărilor lor); astăzi mai curând pe un derizoriu amestec de ameninţări cu Bacalaureatul şi de promisiuni cu burse în străinătate. De altminteri cred că în curând şcolile (zise) bune îşi vor pune la intrare o plăcuţă pe care va scrie: pregătim pentru State, sau pentru Anglia, Germania, etc. Cât despre celelalte, se va subînţelege că produc doar pentru consumul intern.

În fine, mi se pare straniu faptul că încă nu s-a decis asupra unei remanenţe a trecutului: dată fiind politica de industrializare a României comuniste, pe toată durata intervalului 1948 – 1989 s-a pus un accent deosebit pe formarea diverselor timpri de ingineri necesari dezvoltării ramurilor industriale. Mai mult decât orice altă categorie socio-profesională a acelui timp, inginerii – aflaţi în contact direct cu producţia şi responsabili de aceasta – au fost bine formaţi, făcând o şcoală serioasă, a cărei componentă teoretică nu avea prea multe de invidiat Politehnicilor din Occident. În perioada de care vorbim, cele mai bune licee din România erau liceele de matematică-fizică a căror menire de bază ajunsese aceea de a pregătile fundamentele ştiinţelor reale necesare celor care, odată intraţi în facultăţile tehnice, erau capabili – dintru început – să lucreze la capacitate maximă. De aici accentul extraordinar pus în acel timp pe cunoştinţele de matematică, fizică şi chimie. Problema unui absolvent de liceu din perioada în cauză nu era aceea de-a dobândi nişte cunoştinţe generale (eventual cu aplicaţii concrete) la aceste discipline, ci de-a avea pregătirea teoretică pentru a intra direct în tratatele de specialitate ale disciplinelor tehnice. Cine ţinea ritmul şi intra la Politehnică câştiga partida, cine nu, nu se alegea cu nimic din acest tip de şcoală. Şi, de aceea, în ciuda mitologiei “seriozităţii” vehiculată astăzi, bacalaureatele (mai ales la liceele industriale) erau – sigur, în altă proporţie – trucate şi atunci. Dacă până în ’89 Politehnica însemna loc de muncă garantat şi – în principiu – repartiţie în marile oraşe (în preajma cărora se aflau combinatele industriei socialiste), ceea ce – în acel timp – nu putea oferi (aproape) nici o altă facultate, după Revoluţie şi liberalizarea pieţei de muncă, lucrurile se schimbă complet. La această situaţie se adaugă colapsul industriei socialiste din ultimele două decenii şi concluzia tuturor acestora e aceea ca Politehnica devine mult mai puţin interesantă pentru liceeni decât anterior. Ori partea stranie este aceea că majoritatea liceelor bune au rămas calate pe formarea teoretică în ştiinţele reale ca şi cum absolvenţii lor ar urma să dea concurs la Politehnică. Mie unuia mi se pare că supralicitarea unei cunoaşteri teoretice abstracte de-a lungul întregii şcoli îşi are originea în acest pattern perpetuat chiar şi după ce şi-a pierdut relevanţa concretă. Evident, mai sunt şi alte aspecte: de pildă faptul că în domeniile reale (care operează ele însele cu un aparat matematic şi în care răspunsul trebuie să fie – aproape invariabil – unul univoc) cuantificarea rezultatelor – atât de trendy în ultima vreme – e mult mai uşoară decât în domeniile umaniste, unde interpretarea joacă un rol definitoriu. Nu în ultimul rând, poate fi vorba şi de faptul că nimeni nu şi-a pus problema cum poate fi convertită masa profesorilor specializaţi (mai ales de industria meditaţiilor) în pregătirile pentru admiteri (la liceu sau la facultate), odată ce aceştia şi-au pierdut “hegemonia de prestigiu” de care au beneficiat în anii comunismului. Ei au continuat să facă ceea ce ştiau cel mai bine şi, tacit, s-a acceptat că “performanţa” se identifică cu însuşirea – în regim accelerat – de catre elev a unor cunoştinţe tehnice abstracte care-l califică automat pentru regimul de master al unei universităţi de top (de regulă din străinătate). Mândria naţională pe de-o parte, repunerea pe tapet a temei performanţei (cel mai adesea pentru lustruirea blazonului cam ruginit al ţării) pe de alta, au făcut ca acest tip de “performanţă” să fie normativizat – prin intermediul programei – la scara întregului învăţământ preuniversitar din România. În ciuda retoricii despre “filierele vocaţionale”, “bacalaureatul diferenţiat”, “opţiunile elevului şi ale părinţilor”, etc., criteriul ultim de calitate (care, la noi, se exprimă doar în cuantificari) al învăţământului autohton îl dau notele de la olimpiadele de ştiinţe reale şi, în particular, de la cea de matematică. Din păcate, e un criteriu irelevant, pentru că aşa cum ştim cu toţii, majoritatea olimpicilor la aceste discipline părăsesc ţara la finele liceului sau în primii ani de facultate pentru a se stabili definitiv în alte zări, mai pline de farmec. În ţară rămâne doar partea de jos a graficului ministerial, aceea despre care – din raţiuni raţiuni de prestigiu – nu vorbim aproape niciodată. Nici măcar pentru a spune că e alcătuită din cvasitotalitatea elevilor de liceu.

Page 6: Mihai Maci Oradea

Căci acesta e tristul adevăr: cei mai mulţi elevi, mai ales cei din mediul rural sau de şcolile periferice ale oraşelor nu pot ţine ritmul acestui tip de pregătire. Începând cu saltul în abstracţie pe care-l face matematica clasei a II-a şi până la finele liceului, majoritatea abandonează – cel mai adesea de facto, însă uneori şi de jure – şcoala. Dacă învaţă, o fac doar pentru notă (mulţi nu mai pun nici un preţ nici măcar pe aceasta), dar, în mod manifest, nu mai pot urmări dezvoltările care se fac la clasă. În plus, de la un moment dat realizează acut faptul că nimic din problemele lor şi ale lumii lor nu e luat în considerare de şcoală; ca atare găsesc tot mai puţine motive pentru a lua ei înşişi în serios şcoala. Profesorii, la rândul lor, stau sub imperativul programei şi nu se pot opri să recupereze cunoştinţe care se cereau sedimentate în altă etapă a şcolii. În ceea ce-i priveşte pe părinţi, aceştia ar trebui să fie la curent cu ultima culegere, să aibă la îndemână biblioteci bune, să-şi mediteze (uneori dublu) copilul la materiile de bază şi/sau să posede chiar ei cunoştinţele domeniale menite a orienta copilul şi să dispună de suficient timp pentru a-l putea însoţi în paşii cei mai dificili ai vârstei şi ai înţelegerii. Cei mai mulţi dintre părinţi nu beneficiază de aceste atuuri astfel încât, după crizele de rigoare în faţa primelor note proaste (şi, eventual, câteva “ore în particular”) se dezinteresează de şcoala copiilor care, oricum, în ochii majorităţii, a încetat a mai fi legată de cariera ulterioară. Rezultatul conjugat al tuturor acestora îl constituie faptul că, în România actuală, şcoala crează discriminare. Insist pe acest lucru: şcoala, aşa cum e alcătuită ea în prezent, crează discriminare şi e straniu că nici o instituţie specializată în combaterea discriminării nu observă acest lucru. Doar aleatoriul – pe care în general îl criticăm – în virtutea căruia obţinerea unui loc de muncă nu are mai nimic de-a face cu şcoala de bază ne ascunde această realitate, făcând-o suportabilă. Totuşi, cred că problema trebuie pusă în mod clar: cu ce e vinovat un copil de 9 sau de 14 ani că nu e olimpic la matematică? Trebuie toţi copiii unei ţări să fie olimpici la matematică? Calitatea învăţământului finlandez (de pildă) se rezumă doar la olimpicii de la matematică? Ideea întregului învăţământ din România e aceea de a produce – în mod industrial – performanţa, în siajul mentalităţii comuniste pentru care voluntarismul şi corelatul lui, constrângerea – erau criteriile de bază ale “construcţiei societăţii socialiste”. În virtutea axiomei: cine nu poate înseamnă că nu vrea, o parte semnificativă a elevilor e relegată într-o condiţie inferioară şi e destinată exploatării brute şi brutale. Nimeni nu pare a-şi pune la noi problema că menirea şcolii e aceea de-a favoriza, prin toate mijloacele, apariţia unor oameni liberi – capabili să înţeleagă, să se exprime, să problematizeze şi să interiorizeze lumea în care trăiesc. Onestitatea (cea adevărată, nu marota “eticilor aplicate”), competenţa şi calitatea (dar nu cele exprimate de cuantificatori sterili), civilitatea, atenţia faţă de celălalt – toate sunt rezultatele unei şcoli care-şi cunoaşte şi respectă menirea. Evident, acolo unde el există, talentul se cere încurajat şi susţinut. A-l normativiza, sub pretextul “performanţei” (din care decurg avantaje pământeşti pentru funcţionari fără nici o performanţă), revine la a-l ucide. Ar trebui să ne întrebăm cândva cu ce vinovat un copil de gimnaziu, căruia toţi îi reproşează faptul că nu citeşte, dar căruia nimeni – din şcoală în primul rând – nu i-a arătat faptul că lectura e o bucurie? Cu ce e vinovat un elev incapabil să înţeleagă lucruri elementare relative la înscrierea lui în lume, dacă pentru el cunoaşterea se rezumă la exerciţii de gramatică şi probleme de matematică? Cu ce e vinovat un tânăr dezarmat în faţa vieţii, dacă nimeni nu l-a învăţat să asume problematicul lumii în care trăieşte? Cu ce e vinovat un om ce decade la nivelul şmecheriei şi al argoului acompaniat cu o orchestră de onomatopee dacă în anii lui timpurii nimeni nu i-a arătat ce e înţelegerea şi capacitatea de a numi adecvat? Dacă nu ne vom pune, cu toată onestitatea, aceste întrebări atunci fie ne vom descoperi neputincioşi în faţa derivelor lumii în care trăim, fie – pentru remedierea acestora – vom recurge la “întărirea măsurilor de ordine şi disciplină” la scara întregii societăţi.

Râmân, în final, două întrebări: mai înainte de toate, de ce lucrurile acestea – pentru sesizarea cărora nu e nevoie de o pregătire specializată – nu constituie probleme în interiorul sistemului educaţional şi la nivelul decidenţilor acestora? Problema devine cu atât mai acută cu cât există o disciplină, care tinde din ce în ce mai mult să se supraordoneze celorlalte discipline – pedagogia – a cărei menire ar trebui să fie

Page 7: Mihai Maci Oradea

tocmai aceea de a veghea la felul în care cunoaşterea umanităţii le e transmisă, prin învăţare, tinerelor generaţii. A auzit cineva în România ultimilor 23 de ani vreun specialist în pedagogie care să atragă atenţia asupra abnormului programelor, a caracterului ininteligibil al manualelor sau asupra corelaţiei dintre nesfârşitele “reforme ale educaţiei” (cu toate metodologiile lor) şi scăderea continuă a nivelului învăţământului? Dacă nimeni dintre pedagogi n-a făcut-o înseamnă, pur şi simplu, că în România nu există ceva de natură ştiinţifică în măsură a se numi pedagogie. Ceea ce poartă acest nume nu e nimic altceva decât triumful imposturii şi al unei optici industriale cu privire la cele mai delicate raporturi care alcătuiesc textura socială. O mulţime de vorbe goale, de “trebuie să”-uri şi de ghiduşii culese din “literatura motivaţională”, agrementate cu statistici (care spun ceea ce vrea să spună cel ce le face) şi cu nenumărate HG-uri, aceasta e înţelepciunea care le e predată de către pedagogii autohtoni celor obligaţi de Minister să le îndure delirul verbal (şi să le achite “protocolul”). Nu există universitate în România fără fatalele departamente de “ştiinţe pedagogice” şi de “perfecţionarea personalului didactic”, fără obligativitatea (deghizată în opţiune facultativă) tuturor studenţilor secţiilor teoretice de-a parcurge “modulul pedagogic”; nu există dascăl – în ciuda vârstei şi a reputaţiei profesionale – care să nu fie târât pe la “traininguri” şi “şcoli de vară” (mai nou pe fonduri europene) unde i se serveşte drept ştiinţă un soi de amestec între rezolvarea careurilor de X şi 0 şi recitarea unor mantre absurde şi caraghioase. “Specialiştii în educaţie”, “emineţii psihologi”, “scientometrii” şi reformatorii de meserie trăiesc atât din banii Guvernului, din cei ai fondurilor europene, cât şi din cotizaţiile obligatorii impuse profesorilor aduşi cu arcanul la aceste “perfecţionări”. Această castă, descendentă direct din activiştii de partid, are o singură ocupaţie: aceea de a vorbi la nesfârşit despre lucruri pe care nu trebuie să le facă niciodată. Majoritatea acestor “specialişti” nu are alt contact cu elevii decât la “inspecţiile” care se scurg uleios în aşteptarea inevitabilului (şi obligatoriului) “protocol”. Dacă învăţământul românesc e în derivă şi dacă problemele lui sunt departe de a deveni probleme publice, aceasta se datorează în bună măsură existenţei acestei confrerii extrem de eficiente al cărui singur scop e acela de-a-şi menţine hegemonia care-i permite să taxeze toate celelalte categorii didactice. În ce mă priveşte – şi o spun cu toată seriozitatea – aş fi oricând dispus să votez, la paritate cu pedagogia, introducerea în universitate a parapsihologiei, a astrologiei sau a vrăjitoriei. Sunt convins că niciuna dintre acestea şi nici toate la un loc nu sunt mai ridicole, mai stupide şi mai nocive decât pedagogia “de şcoală nouă”.

A doua întrebare e aceasta: oare decidenţii (Ministerul Educaţiei, succesivii miniştri, Statul – la modul generic) nu cunosc această situaţie? În ciuda a ceea ce escamotează “specialiştii în educaţie” (care, neîncetat, au “soluţii” înainte de-a-şi pune probleme), starea tristă a învăţământului e vizibilă cu ochiul liber. Nu atât testele PISA şi alte asemenea clasificări europene dau măsura reală a situaţiei de fapt, cât degradarea vieţii publice, generalizarea comportamentului golănesc şi revendicarea orgolioasă a inculturii, lenta dispariţie a instituţiilor culturale, uşurinţa cu care puţinele noastre realizări sunt distruse şi batjocorite. Orice alte cauze sociale am invoca, estomparea civilităţii şi ascensiunea mitocăniei sunt efectele unui învăţământ precar care, departe de logica lui firească, ajunge să fie cel mai important factor de discriminare la scara societăţii. Să nu ştie nimeni că majoritatea elevilor se pierd pe parcursul anilor de şcoală (rămânând cu o ură tenace împotriva acesteia), că învăţământul “gratuit” se face pe banii părinţilor şi că practic îi e imposibil unui elev să se descurce de unul singur cu manualele pe care i le furnizează şcoala şi cu lecţiile de la clasă? Ba da, aceste lucruri sunt cât se poate de bine cunoscute. Din păcate, Statul nu poate face nimic decât să accepte această situaţie. Problema ultimă e aceea a salarizării profesorilor, iar aici lucrurile s-au decis cu faimoasa lege în vigoare, dar neaplicată. Profesorii sunt atât de mulţi încât (dincolo de protestele altor categorii profesionale), creşterea salariului lor ar greva radical bugetul de stat. Lucrul acesta ar fi aproape cu neputinţă de făcut în condiţii normale; în vreme de criză e de neimaginat. Totuşi, aşa cum ştie toată lumea, salariile profesorilor de rând sunt ridicol de mici. Pentru ca această masă umană subfinanţată să nu se revolte, trebuie să i se dea posibilitatea unui câştig alternativ. Industria culegerilor, aceea a meditaţiilor, after-school-ul, înmulţirea olimpiadelor cu taxă,

Page 8: Mihai Maci Oradea

“punctele” acumulate pe la traininguri pedagogice (ce se reflectă în salariu) şi “protocoalele” inspecţiilor sunt căi – tolerate de Stat – prin care profesorii îşi pot suplimentata veniturile. Paradoxal poate, dar o programă minimalistă şi nişte manuale clar concepute ar fi, cel puţin în primul moment, împotriva intereselor lor. Dinamici, adaptaţi lumii în care trăiesc (pentru care adaptabilitatea e virtutea prin excelenţă), mulţi dintre ei au înţeles ceea ce e de înţeles: că, între anumite limite, Statul le dă permisiunea de a pune un impozit privat pe “clienţii” lor. Cât despre cei ce nu au înţeles acest lucru, reduşi la condiţia de “categorie defavorizată” şi terorizaţi de arbitrariul deciziilor ministeriale (pentru care virtutea esenţială e schimbarea), acestora nu le rămâne decât să se resemneze cu salariul ce le vine şi să spere că vor apuca pensia.

În ceea ce-i priveşte pe elevi – “copiii noştri” – aceştia se pierd alunecând tot mai departe şi devin tot mai estompaţi şi mai lipsiţi de contur, asemeni viitorului pe care-l invocăm ori de câte ori vine vorba de ei.

______________________________

NOTĂ. Pentru ca cei ce nu au contact direct cu învăţământul preuniversitar să nu creadă că lucrurile spuse anterior sunt rezultatul unor idiosincrazii personale, îmi permit să dau câteva mostre din manualele şi culegerile pe care le-am avut în mână. Dacă are curiozitatea de-a răsfoi manualele copilului său, orice părinte are şansa de-a nimeri peste altele, cel puţin la fel de originale.1) “Andrei şi Călin vor să-şi cumpere mingi de tenis pentru antrenament. Câte mingi poate cumpăra fiecare dacă o minge costă 3 lei, iar 1/5 din suma lui Andrei este cu 3 mai mică decât 1/3 din suma lui Alin.

Dacă Andrei ar avea cu 9 lei mai mult, atunci dublul sumei celor doi copii ar reprezenta costul unei biciclete, adică 436 lei”

Problema (cu eroarea de nume şi ortografia proprie) e din culegerea Concursului “Fii InteligenT la matematică” (aşa se scrie titlul) ediţia a VI-a (2011 – 2012) pentru clasa a IV-a (a patra) coordonată de Alexandrina Dumitru (având încă 39 – da, 39 – de autori) şi apărută la editura NOMINA în 2011.

Eu am rezolvat-o – algebric – în 19 ecuaţii. Nu ştiu care e copilul de clasa a IV-a care poate desfăşura, în succesiunea lor logică, 19 ecuaţii.

2) “Care sunt ţările pe care le-a cucerit (Napoleon)?

Întrebarea e din manualul de Istorie de clasa a IV-a, avându-i ca autori pe Valentin Băluţoiu şi Dumitra Radu şi apărut la Editura Didactică şi Pedagogică R. A. în 2010

Nu vă grăbiţi să răspundeţi Italia şi Germania, căci ar fi un anacronism (aceste ţări au apărut în a doua jumătate a secolului XIX) şi, implicit, o greşală. Printre “ţările” cucerite de împărat se numără: episcopia de Eischstätt, cea de Halberstadt, comitatul de Hohenhole, cel de Solms şi alte câteva zeci (dacă nu sute) de asemenea principate în Germania şi Italia. Se poate spune că a cucerit Rusia? Câţi copii de clasa a IV-a pot răspunde acestei întrebări?

3) “Cuvinte cheie (la o lecţie – nota mea): membrană (plasmalemă), fosfolipide, steroli, matrix lipidic, proteine membranare: extrinseci, intrinseci, canale, receptori, enzime, markeri; perete, microfibrile, celuloză, chitină, lamelă mijlocie, substanţe pectice, lignină, suberină, ceruri, cutină.” Sau, câteva pagini mai încolo, alte “cuvinte cheie (tot ale unei singure lecţii): înveliş mitocondrial, criste, condrioplasmă,

Page 9: Mihai Maci Oradea

reacţii de oxido-reducere, potenţial redox, glicoliză, acid piruvic, ciclul Krebs, catenă respiratorie, ATP, fermentaţie alcoolică, fermentaţie lactică.”

Practic fiecare lecţie din manualul de Biologie de clasa IX-a (a noua), avându-i ca autori pe Prof. univ. dr. Nicolae Toma şi Prof. univ. dr. Lucian Gavrilă, manual “destinat tuturor liceelor (cu excepţia liceelor vocaţionale de coregrafie şi pedagogic)” (sic!), apărut 2002 la Editura Didactică şi Pedagogică, îşi are cuvintele ei cheie. Dacă vreţi să vă actualizaţi cunoştinţele, încercaţi-le!

4) Pentru a nu rămâne în perplexitate, permiteţi-mi să vă ofer şi câteva mostre de gândire a unui pedagog din minunata lume nouă. Omul în cauză a condus până la pensie Departamentul de Perfecţionare a Personalului Didactic al Universităţii din Oradea şi a patronat toate comisiile de definitivat şi de grad din regiune. La începuturile carierei sale, în 1990, pe când era doar inspector şcolar, a scris o instructivă “Culegere de materiale despre politeţe” (având în total 36 – treizecişişase – de pagini), editată de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bihor, din care spicuim:

“ – Sandviciurile mici se duc la gură cu ajutorul mîinii; cele mari se taie cu cuţitul pe farfurioară.” (p. 17) “ – Prunele şi caisele se deschid cu mîna, se scot sîmburii şi se mănîncă apoi fiecare parte.” (p. 19) “ – nu se vorbeşte cu ţigara în colţul gurii;” (p. 20) “Alegerea unui restaurant se face în conformitate cu scopul urmărit. Poate fi ales un restaurant popular pentru a servi personal o masă, dar pentru a oferi un dejun sau un dineu unor colegi sau unor reprezentanţi ai organelor locale, în scopul cultivării relaţiilor personale sau de muncă – se va alege un local mai bun, chiar, de lux. În alegerea restaurantului se va ţine cont, îndeosebi, de rangul invitatului.” (p. 25)

Nu râdeţi! Pe asemenea “opere” s-au obţinut titluri universitare!

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

De ce produce scoala tampitiS-ar putea ca prima impresie, la capătul descrierii situaţiei învăţământului pe care am încercat-o în cele două texte precendente, să fie una de indignare: lucrurile acestea sunt anormale şi patologia lor reclamă o intervenţie – cât mai rapidă şi mai radicală – menită a pune (în sfârşit) şcoala românească pe baze temeinice. În ce mă priveşte, prima observaţie pe care aş face-o e aceea că – indiferent de felul în care le calificăm – lucrurile acestea funcţionează. De bine de rău, o mulţime de oameni – mai buni sau mai puţin buni, mai pregătiţi sau mai puţin pregătiţi – îşi încasează lunar de pe urma lor salariul şi, ajunşi la o anumită vârstă, pensia. Toţi aceşti oameni au probleme: unii au copii, alţii părinţi în întreţinere, pe unii îi încearcă grijile cu privire la sănatate, pe alţii cele cu privire la rate, unii vor o casă nouă (sau poate “prima casă”), alţii un concediu în străinătate. La limită, cu toţii sunt nemulţumiţi de situaţia existentă şi cu toţii vor o altă condiţie (mai “europeană”), cu retribuire pe măsură. În aşteptarea ei, fiecare “suravieţuieşte”, “se descurcă” cum poate, ia dintr-o parte şi dă într-alta; pe scurt “trăieşte” aşa cum se trăieşte astăzi în România. Dincolo de indignarea de moment faţă de disfuncţionalităţile “sistemului”, faptul că el întreţine toată această populaţie ar trebui să fie un subiect de meditaţie pentru toţi reformiştii radicali. La noi, fiecare e nemulţumit de ceva şi, pe cale de consecinţă, e pus pe reforme. Totuşi, pasiunea aceasta nu e niciodată atât de mare încât să-i determine pe oameni să renunţe la vreun “venit suplimentar”. Căci dat fiind că nimeni nu ştie cum (şi ce) va fi mâine, orice câştig făcut azi e binevenit şi, mai ales, sigur. Ca atare: da, vrem reformă; dar una care să ne dea mai mult, nu să ne ia din “drepturile câştigate”. La noi scopul reformei este – ab initio – nu altfel, ci mai mult. Acesta e zidul inebranlabil de care se loveşte în România orice pornire reformatoare.

Page 10: Mihai Maci Oradea

Ideea că întreaga maşinărie a învăţământului (sau a oricărui alt domeniu) poate fi oprită printr-un singur ucaz şi apoi repornită “normal” (de cine? şi cu cine?) e o pură utopie. Ea nu duce niciunde din simplul motiv că nu poate fi pusă în practică nicăieri şi de către nimeni. În ultimă instanţă, o asemenea idee nu e nimic alceva decât proiecţia istorică a unei soteriologii religioase ce propăvăduieşte salvarea la capătul unei încercări decisive. S-ar putea ca lucrurile acestea să aibă o consistenţă pe terenul credinţei, dar în lumea socială sunt mai curând primejdioase. (Aşa cum se ştie, în lumea românească actuală aceste idei ale schimbării radicale sunt – în majoritatea cazurilor – apanajul dreptei ideologice şi, e drept, mai rar, a celei politice. Ceea ce, evident, poate lăsa perplex un teoretician al politicului: la noi dreapta e revoluţionară şi stânga – situată istoric în prelungirea moştenirii comuniste – e conservatoare!) În orice caz, visând la schimbarea radicală riscăm să nu băgam în seamă mulţimea de reformatori de profesie care şi-au făcut din schimbarea permanentă (a legislaţiei, a normelor, a hotărârilor, şi – în general – a tuturor actelor administrative) o profesie foarte lucrativă. Majoritatea lor nu au nici o legătură cu ceea ce ar trebui să fie o schimbare onestă – care, dacă chiar ar fi să fie onestă, ar trebui să înceapă cu disponibilizarea lor – ci pur şi simplu au adoptat, cu tot cinismul, un vocabular şi nişte ticuri instituţionale care le permit să-şi perpetueze privilegiile. Din păcate, de cele mai multe ori în loc să ne concentrăm asupra problemelor reale ale educaţiei, ne pierdem timpul căutând un sens lozincilor de circumstanţă lansate de aceşti profesionişti ai vorbăriei lipsite de conţinut.

Am mai spus-o şi cred că nu e zadarnic să o repet: şcoala nu funcţionează autarhic, la adăpost de problemele lumii, ca o oază de inocenţă, de civilitate şi de cunoaştere gratuită. Cu riscul de a-i dezamăgi pe cei ce visează Castalii (mai mult sau mai puţin asemănătoare “acvariilor” din universităţile americane), şcoala este o parte a societăţii şi – să nu uităm acest lucru – adulţii, fie ei profesori, fie părinţi, fie instanţele instituţionale ale învăţământului, îi aparţin în aceeaşi măsură ca şi copiii. Şcoala, ca parte a societăţii, produce ceea ce societatea îi cere să producă. Şi ce îi cere – la modul generic – societatea şcolii şi, în particular, universităţii? Îi cere să producă un anumit tip de expertiză domenială; altfel spus, oameni care ştiu să facă ceva onest şi bine. Oameni pentru care cunoştinţele dobândite în anii de studiu au devenit un mod de viaţă (ceea ce presupune şi interiorizarea unei discipline a muncii şi a unei etici a datoriei). Aceşti oameni, ajunşi la locul pe care pregătirea lor li-l face accesibil, sunt în măsură a întreţine buna funcţionare a unei economii, a inova în interiorul acesteia şi – finalmente – a crea prosperitate. Ca instituţie socială, şcoala participă în primul rând la producerea binelui comun, în slujba căruia sunt canalizate – printr-o formare riguroasă – energiile tinerelor generaţii. De aceea o societate sănătoasă se mândreşte cu şcoala sa, care constituie obiectul unei atenţii aparte a întregii comunităţi, care, la rândul ei, îşi vede cu încredere viitorul în temeinicia unei educaţii adevărate.

Poate că e banal şi plat, dar nu e mai puţin adevărat: la noi lucrurile nu stau aşa. Întrebarea e: de ce? Răspunsul – pe care pot eu să-l dau – este următorul: pentru că, la noi, societatea nu are nevoie de expertiza pe care o formează şcoala. Oricât de brutal ar fi, mă văd nevoit să repet: societatea noastră nu are nicio nevoie de ceea ce ar putea produce o şcoală care şi-ar asuma menirea. Dacă dăm la o parte ipocrizia sentimentală a discursurilor cu privire la educaţie şi la viitor şi privim cu onestitate lumea în care trăim – lume pe care noi, adulţii zilei de azi, am făcut-o prin alegerile noastre conştiente şi prin pasivitatea noastră, adesea la fel de conştientă – dacă ne uităm deci la această lume vom înţelege că, în ea, nu e loc nici pentru o şcoală adevărată, nici pentru o formaţie impecabilă, nici pentru o înaltă calificare, nici pentru noul care survine la capătul unui efort împărtăşit şi nici pentru bucuria pe care acest nou o aduce în lume. Toate acestea sunt lucruri pe care doar ni le dorim, vag şi ocazional, pentru că le vedem la alţii şi pentru că poartă în ele promisiunea unui “altfel” cu atât mai pur, cu cât mai irealizabil. În fapt – o cât de bine o ştim! – toate acestea ţin, după vorba poetului, de acel frumos “care nu-i altceva decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm”. Sau, mai exact, pe care lumea noastră nu l-ar putea îndura.

Page 11: Mihai Maci Oradea

Din nou se pune întrebarea: de ce? De ce am fi noi altfel decât cei în ţările cărora ne trimitem copiii pentru a învăţa şi, apoi, pentru a se realiza? Spuneam anterior că societatea e cea care-i cere şcolii ce să facă. Atunci înseamnă că problema este, în ultimă instanţă, a societăţii. Dar care e problema societăţii noastre? Atât cât pot eu să-mi dau seama principala problemă a acestei societăţi este caracterul ei limitat şi foarte puţin diversificat. În fapt, societatea românească este, chiar dacă nu ne place acest lucru, una care nu a parcurs încă întreg drumul de la premodernitate la modernitate. Altfel spus, e o lume care – confruntată cu problemele contemporaneităţii – nu simte atât nevoia de a se arunca înainte şi de a inova, cât mai curând pe aceea de-a se retrage în sine şi de-a recurge la modele şi scheme (ale supravieţuirii sau ale reuşitei) deja consacrate. O lume în care nu specializarea e şansa (aceasta fiind mai curând un handicap într-o societate neaşezată), ci un soi de generalitate difuză şi plastică (pe care o numim generic descurcăreală), capabilă a investi – asemeni unui lichid – orice context. În această lume schemele reuşitei şi ale câştigului sunt simple şi, mai ales, întotdeauna eficiente; singurul lucru de care are nevoie o persoană e faptul de-a accede la reţelele de influenţă prin care le poate actualiza. Modurile de a face ceva (şi mai ales de a reuşi) în această societate sunt mereu aceleaşi (de unde senzaţia de încremenire a acestei lumi); doar persoanele se schimbă. De aici şi pasiunea populară pentru persoanele care concurează pentru funcţii: în fond, e singurul lucru care contează şi singura schimbare efectivă. O dată ce s-au decis şefii, lucrurile reintră în normal şi funcţionează la fel ca şi înainte. De fapt care ar fi raţiunea schimbării stării de lucruri dacă ele, de bine – de rău, funcţionează? Oare schimbarea aceasta – neîncetat evocată şi invocată – ne-ar aşeza pe orbita mai binelui sau ne-ar arunca în abisul mai răului? Experienţa eşecurilor modernizării lumii noastre înclină balanţa spre ultima variantă. O societate puţin diversificată e una care trăieşte, în permanenţă, în orizontul mai răului. Şi, supusă ameninţării acestuia, caută tot timpul să-şi asigure nu calea de-a înainta (căci aceasta ar însemna a paria pe viitor şi, implicit, pe mai bine), ci pe aceea de-a se retrage în simpla supravieţuire. De-a se retrage sub istorie, sub procesul dinamicii lumii, într-o autosuficienţă letargică din care n-o mai poate disloca nimic (dat fiind că orice efort instituţional de-a o face ar costa mai mult decât beneficiile pe care le-ar putea produce).

O altă formă a acestei existenţe în orizontul mai răului (a cărei expresie e, între altele, spaima de viitor) o reprezintă aderenţa societăţii la stat. Într-o lume în care “privatul” e asimilat fie – moştenire a unei educaţii de decenii – exploatatorului (şi corupătorului), fie străinului (intrus in lumea noastră), în care – concluzie a unei experienţe seculare – singurele afaceri private de succes sunt cele cu statul şi în care firmele apar şi dispar alterând peisajul urban şi siguranţa locuitorilor săi, singurul lucru cert e “slujba” la stat, căci statul n-ar cum să dispară. Visul fiecărui român este să prindă o “leafă” (şi/ sau o pensie) de la stat. Evident, fiecare cârteşte că aceasta e mică, dar toţi recunosc că are un avantaj: e sigură. O dată ajuns la ea, fiecare s-ar “descurca” cum ar şti: unii cu meditaţii sau cu norme în plus, alţii trimiţându-şi clienţii de la policlinică la cabinetul particular, alţii comercializând pe sub mână materialele din depozitele statului, unii stabilindu-şi ei înşişi salariul, alţii făcându-şi cum vor orarul de lucru; fiecare cum poate. Şi de vreme ce îndeajuns de mulţi procedează în felul acesta, şi toleranţa faţă de aceste lucruri este suficient de ridicată. Toată lumea ştie că leafa de la stat ajunge, în ultimă instanţă, abia pentru cheltuielile lunare, şi că – onest vorbind – nu se poate trăi din ea. Cine mai vrea ceva în plus (o casă, o maşină, o excursie, etc.), trebuie “să se descurce”. Şi – mai ales – să se descurce cu ceea ce profesia şi funcţia lui îi pune la dispoziţie. Să nu ne imaginăm că statul nu cunoaşte această stare de lucruri – căci statul nu are o existenţă în sine, ci e alcătuit tocmai din aceşti oameni. Dar şi statul are o problemă – şi încă una mare – în lumea noastră: pentru a opri acest mecanism al evaziunii generalizate ar trebui să transorme leafa din ajutor social în retribuire a muncii. Ori, din păcate, la bugetul nostru, aflat etern în criză, acest lucru e cu neputinţă. Istoric, statul funcţionează la noi răsplătindu-şi clienţii de moment cu privilegiile aferente funcţiei şi tolerându-le celor mulţi şmecheria cu care “se descurcă” în marginea unui salariu sau a unei pensii care sfidează toate standardele săraciei din lumea civilizată. Încă o dată: statul nu are ce să facă; nu are suficiente venituri pentru a (răs)plăti munca efectivă a unei mari mulţimi de oameni; dar – din diverse

Page 12: Mihai Maci Oradea

raţiuni (un timp “socialiste”, mai nou “europene”) – nici nu-i poate arunca pe aceştia în subumanul lui “faceţi ce vă va lumina Bunul Dumnezeu”. Drept care e nevoit să adopte această “cale de mijloc”: o plată derizorie, dar certă, plus tolerarea modalităţilor prin care oamenii îşi completează “venitul de bază”. Singurii bine retribuiţi sunt pretorienii fiecărui domeniu, al căror rol nu e acela de-a face ceva, ci de-a asigura „liniştea şi stabilitatea”, camuflând (statistic) orice dificultăţi şi blocând orice problematizare.

În fapt, lucrurile nici nu stau atât de rău pentru stat, deoarece în felul acesta a scăpat de grija majoră a contestării, fie ea de dreapta, fie de stânga. Căci – nu? – dacă lucrurile au fost şi sunt mereu impredictibile şi dacă singurele afaceri de succes sunt cele cu statul, de unde să apară o dreaptă, independentă şi productivă, sigură pe ea însăşi şi suficient de longevivă ca să ajungă cristalizarea unor convingeri şi atitudini? De unde să apară o clasă de proprietari care, în caz de…, să poată fi în măsură a rezista pretenţiilor statului? Ca atare, trăim acest paradox straniu al unei drepte pur teoretice subvenţionate de stat (prin diverse institute şi fundaţii) şi alcătuită din acea intelighenţie cu slujbe mărunte care, tradiţional, e de stânga. Dar nici o stângă autentică nu poate exista în acest context. Căci cum ar putea exista o mişcare sindicală serioasă în contextul în care salariul de la stat e un simplu pretext pentru angajaţi de a-şi “procura” beneficii colaterale, care – ele – reprezintă adevăratul câştig? Cum ar putea stânga să conteste establishment-ul când tocmai pe înţelegerea – tacită – cu acesta se bazează existenţa cotidiană a tuturor clienţilor ei? Imaginaţi-vă doar că statul ar spune: vă măresc salariul cu 50% (revendicare istorică a sindicatelor), dar – de mâine – trăiţi numai din salariu. Ei bine, deloc surprinzător, marea majoritate a angajaţilor ar fi mai curând nemulţumită. Astfel că revendicările stângii sindicale au mai curând ceva ritualic în reiterarea lor ocazională, iar cariera în sindicat e – fapt banal – preludiul unei cariere politice. În lumea noastră noţiunile de „dreapta” şi „stînga” nu acoperă nimic şi doar idealiştii îşi mai pun problema de a le da un conţinut. Ele funcţionează doar pentru a departaja grupările aflate în competiţie, grupări structurate cel mai adesea doar pe criteriul interesului şi al fidelităţii. În fine, se estompează şi ultima speranţă: societatea civilă. Dacă tot omul vrea slujbă (şi, dacă se poate, şi funcţie) la stat, atunci unde sunt cei ce stau faţă în faţă cu statul? O subţire elită de români lucrând în străinătate sau în companii străine din România (şi având loisirul de-a se dedica şi problemelor politice, sociale sau culturale) alcătuieşte lista de semnatari ai apelurilor din media socială şi din câteva reviste de cultură, însă – onest vorbind – toată această minoritate, dacă s-ar aduna şi s-ar pune de acord (ceea ce e mai mult decât imposibil), nu cred că ar putea înclina balanţa pentru un primar de sector în Bucureşti. În rest burse, granturi şi “evenimente”; cam asta e societatea civilă. Statul – oricine l-ar conduce vremelnic – nu are a se teme nici de o dreaptă de convingere, nici de o stângă militantă şi nici de o societate civilă conştientă de ea însăşi. De aceea poate funcţiona fără probleme după schemele consacrate de la începuturile modernităţii în lumea noastră. Nici masa populaţiei nu constituie o problemă prea mare: căci, cu toate că oamenii, descurcându-se de capul lor, se cred mai independenţi – din punct de vedere economic – faţă de stat, în fapt, încălcând cotidian legea (şi, astfel expunându-se rigorilor ei), ei sunt mult mai vulnerabili faţă de acesta. Căci nimeni nu va putea invoca în apărarea lui un principiu pe care-l încalcă zilnic. Din când în când statul îl va lovi pe câte unul şi-l va supune – via mass-media – vindictei populare (ca pe noul “ciocoi”, “chiabur”, sau “speculant”). Fapt banal în psihologia socială: violenţa cea mai eficientă e cea arbitrară, pentru că neexistând o regulă a desemnării victimei, fiecare se gândeşte că el poate fi următorul. E aici şi o raţiune a “blocajului justiţiei”: simpla definire a culpelor (de către legislativ) şi identificarea clară, pe baza acestor criterii, a culpabililor (de către sistemul judiciar) ar risca să arunce în aer “antanta socială” dintre stat şi societate. Drept care, ca o contrapondere la justiţie, funcţionează presa (mai ales televiziunile): ea ne prezintă “omul cu probleme” ca pe un self-made-man şi ca pe un model de reuşită ale cărei ingrediente de bază sunt şmecheria, tupeul, debitul verbal şi “relaţiile” – în primul rând cea privilegiată, cu Dumnezeu. Restul, adică formarea şi specializarea, sunt cantităţi neglijabile.

Page 13: Mihai Maci Oradea

Problema istorică a lumii noastre – care e premodernă, fără a (mai) fi tradiţională – e aceea că noi trăim într-o economie care valorizează foarte puţin cercetarea şi inovaţia. Evident, pentru a inova ceva, e nevoie de o realitate – articulată în structurile ei fundamentale – care să constituie substratul inovării. Dar noi, de la începuturile statului “modern”, am trăit mereu cu obsesia realizării acestei realităţi (infrastructura teritorială, economică, administrativă, legislativă, educaţională, etc.), fără a reuşi să o ducem la capăt şi, astfel, s-o „depăşim”.  De fiecare dată când s-a pus, în interiorul lumii noastre, problema noului, aceasta s-a rezumat – aproape invariabil – la importul unor mode/ modele străine şi la producerea unei variante locale sub licenţă sau sub franciză. În măsura în care acceptăm că statele care nu îşi pot produce know-how-ul necesar exploatării eficiente a propriilor resurse, ci îşi concesionează resursele pentru a-l importa, pot fi definite ca şi colonii, atunci – oricât de mult ne-ar durea – România s-a conformat şi se conformează acestei definiţii. Tot ea ne permite să înţelegem şi faptul că, beneficiind de metodologii şi de tehnologii de import, nu am fost aproape niciodată în situaţia de a valoriza libertatea inovativă, ci doar proceduralitatea aplicaţiei fidele. Deprecierea produsului autohton (tocmai pentru că “ştim noi” din ce, cum şi de cine a fost făcut) şi încrederea oarbă în cel occidental (“nemţesc” – la modul generic) ne face, în egală măsură, să trăim bovaric, ignorând lumea concretă asupra căreia această metodologie se aplică. În ultimă instanţă, aceasta e percepută ca o “materie brută” (brută în toate sensurile cuvântului – inclusiv în cel moral) care trebuie, în mod imperativ, fasonată potrivit unor logici superioare, căci eficiente în lumea bună. De aceea faptul de-a desconsidera – inclusiv la nivelul studiilor de specialitate – contextul nostru particular, cu nuanţele lui aparte, nu e perceput ca o abatere de la normele ştiinţificităţii. Nici trucarea (iresponsabilă) a datelor, a statisticilor şi a referinţelor nu constituie o culpă. Căci toate se justifică prin “măreţia” viziunii transformiste căreia-i sunt subordate. “Inovaţia”, în varianta autohtonă, constă cel mai adesea în găsirea unor găselniţe menite a sucurtcircuita dificultăţile procedurilor de funcţionare importate, în măsura în care acestea nu întâlnesc realul autohton. Probabil că străinii sunt uimiţi de pasiunea şi febrilitatea cu care îmbrăţişăm un anumit vocabular (al “naţiunii”, al “totalitarismului”, al “socialismului”, al “democraţiei”, al Europei, etc.) şi-l papagalicim fără a încerca să-l înţelegem. Răspunsul ţine şi de faptul că noi trăim într-o lume premodernă, nedesprinsă de magic, în care e încă vie credinţa că recitarea ritualică a unor formule poate schimba lumea. Pentru străini realitatea e mai plată: lumea nu se schimbă decât punând mâna şi făcând, în schimb se schimbă cuvintele, în efortul lor de a sesiza relieful realului. Banal, trist şi adevărat: la noi schimbarea nu începe niciodată cu descrierea şi înţelegerea lucrurilor care urmează a fi schimbate, ci cu fascinaţia debordantă faţă de “modelul” în numele căruia se va face schimbarea. La fel cum nu se încheie cu descrierea şi înţelegerea situaţiei la care a dus aplicarea modelului, ci cu abhorarea acestuia şi invocarea unui trecut mito-poetic într-atât de difuz, încât se lipseşte de orice tipar. Şi, bineînţeles, cu odele emoţionale dedicate noului “model”.

Revenind încă o dată la cercetare, aceasta presupune – în primul rând – concentrarea eforturilor (umane şi materiale), corectitudinea informării şi asumarea riscului. Dar de ce concentrare poate fi vorba în condiţiile unui buget (de stat sau de firmă) incapabil de acumulare şi supus mereu dispersiei (datorii, fluctuaţii imprevizibile, etc.)? De ce concentrare umană poate fi vorba atunci când fiecare e focalizat pe propria lui supravieţuire? De ce informare poate fi vorba într-o lume în care cartea de specialitate e un lux de negăsit şi în care bibliotecile (etern subfinanţate) nu au nici măcar ambiţia de a se ţine la curent cu producţia autohtonă? Care poate fi, în aceste condiţii, marja de risc (ceea ce înseamnă şi de eroare) pe care şi-o poate asuma comanditarul cercetării? Şi ce-i rămâne de făcut, pus în această situaţie, cercetătorului? Cu resurse infime şi cu o informaţie episodică, el trebuie, invariabil, să meargă la sigur (altminteri intră în malaxorul sancţiunilor administrative). Ori modalitatea cea mai eficientă de-a merge la sigur este aceea de a copia formule verificate. Plagiatul – denunţat astăzi ca o plagă a lumii academice româneşti – nu e decît un reflex al acestei stări de lucruri. Sigur că, la baza lui, stă decizia personală a celui care transgresează o normă ştiinţifică şi morală, dar atunci când toţi sunt puşi în situaţia de-a face acest lucru, decizia care atrage atenţia e mai curând aceea de a refuza să-l faci. Plagiatul – mai ales

Page 14: Mihai Maci Oradea

datorită “acoperirii media” a câtorva cazuri “cu vizibilitate” – e spectaculos; mult mai banal e un alt efect al refuzului de a risca: faptul că cercetarea noastră “descoperă”, cu un limbaj din ce mai savant, evidenţe care n-au fost niciodată contestate. Puşi în situaţia paradoxală de a fi obligaţi să facă în permanenţă ceva “nou”, dar fără nici un fel de resurse (sau cu resurse derizorii şi acordate la termene aleatorii) oamenii “împacă varza cu capra” botezând fastidios banalităţi lipsite de orice interes. Şi o fac nu doar liniştiţi că au scăpat de o grijă, ci ştiind – dintru început că (exceptând prietenii ce le sunt datori cu citări) – nimeni nu le va lua în serios producţia. Astfel, puţinele noastre resurse se duc pe o cercetare sterilă, care nu produce decât platituduni cu desvârşire inutile oricărei cunoaşteri serioase (şi, mai ales, oricărei acţiuni care ar putea decurge din aceasta). Partea gravă e aceea că producţia de asemenea “cercetări” a inflaţionat apocaliptic în ultimii ani, de aşa manieră încât acum e greu de presupus că un cercetător onest îşi va sacrifica timpul pentru a discerne ce e valabil şi ce nu din domeniul lui. În această lume, în care noul nu mai există căci totul e deja cunoscut, iar diversitatea e pseudonimul stereotipiei, garanţia valorii nu e calitatea şi autenticitatea, ci parafa obţinută prin orice mijloace. Ea le deschide unor persoane poarta „responsabilităţilor”, dar cu un preţ: faptul de-a accepta că lumea „e aşa cum e” şi nimic nu poate fi schimbat – ceea ce face ca victoria lor să fie una tristă. Nu pot încheia fără a o spune încă odată: acest delir al pseudo-cercetării nu s-a născut din rătăcirea individuală a unor grafomani, ci a fost organizat şi întreţinut de către toate instanţele naţionale abilitate (Ministerul Educaţiei, al Cercetării, Academia Română, nenumăratele Institute, Comisii, Agenţii şi Inspectorate naţionale şi/sau locale) cu două scopuri precise: mai întâi acela de a-şi justifica – de jos în sus – existenţa prin productivitate. Datorită faptului că, la nivel guvernamental, s-a înţeles bine importanţa mediatică (mai ales în relaţiile cu străinătatea) a cifrelor din cercetare, această raportare de “producţii record” (a căror valoare era, totuşi, bine cunoscută) a fost acceptată fără a se cere prea multe detalii iar stahanovismul universitar a fost legitimat şi încurajat. A doua raţiune e aceea că, în această inflaţie de ISI-uri, BDI-uri, opere originale şi volume colective, s-a reuşit amestecarea completă a cărţilor: criteriului calitativ (neformalizat, dar unanim recunoscut), i s-a substituit criteriul cantitativ (bazat pe arta completării formularelor). Rezultatul: dispariţia unei categorii profesionale, oricum restrânse – savantul, şi înlocuirea ei cu o alta, mult mai democratică – funcţionarul. În fond, nu e nimic surprinzător; dată fiind natura modernităţii noastre de împrumut, ceea ce îi trebuie lumii noastre nu sunt cercetători independenţi, ci executori aplicaţi. De unde rolul şi importanţa celor care dau ordine, comandă şi verifică. Dintotdeauna, pe meleagurile noastre, funcţionarii superiori au visat la titluri universitare şi universitarii la funcţii superioare în aparatul de stat. Astăzi se pare că lucrurile au ajuns, în sfârşit, la echilibru, dar în avantajul funcţionarilor – ei sunt adevăraţii câţtigători ai ceea ce, astazi, se numeşte în România „cercetare”. Şi ce anume ştiu funcţionarii să facă cel mai bine dacă nu să multiplice hârtiile? Nu în ultimul rând, această indistincţie generalizată a categoriilor sociale şi profesionale are, ca şi corolar, o din ce în ce mai largă indistincţie a categoriilor morale. Pe acest fond noţiunea de fraudă îşi pierde sensul şi devine un instrument de identificare a adversarului în gura celui care strigă mai tare.

În fine, adevărata noastră problemă nu e aceea că am făcut modernitatea prin împrumut (onest vorbind, cele mai multe ţări ale lumii aşa au acces la condiţia pe care o au azi), ci faptul că nu am reuşit să o ducem la capăt. Altfel spus, nu am ajuns niciodată în punctul în care problemele efective ale contextului concret generează răspunsuri specifice. Noi am rămas – invariabil – blocaţi în probleme de aplicare a procedurilor împrumutate. Când acestea au devenit prea mari am adoptat, succesiv, două “soluţii” –  mai întâi negarea evidenţei: „nu există probleme”. Tenacitatea cu care este evacuată până şi tentaţia problematizării din lumea noastră se bazează pe această “doctă ignoranţă” a funcţionarilor superiori: cât timp ei înşişi se află în funcţie nu sunt (şi nu trebuie să fie) nici un fel de probleme, “trebuie să ne mobilizăm mai mult”, “să producem mai eficient” (adică fără niciun fel de cheltuieli), “să găsim noi soluţii” (în aceeaşi recuzită), “să avem încredere” (în aceleaşi persoane) şi, în lipsă de altceva mai bun, “să avem răbdare”. Când niciunul din aceste apeluri nu mai e eficient şi o masă critică a populaţiei se retrage în

Page 15: Mihai Maci Oradea

pasivitatea expectanţei, se recurge la ultima soluţie: întreaga procedură e abandonată şi se trece la copierea altui model, revenindu-se în felul acesta la punctul de pornire (şi încheindu-se “revoluţia” începută cu cel dintâi). Partea ce mai dramatică a acestui scenariu constă în faptul că – dacă lucrurile funcţionează astfel – atunci, din păcate, nicio reuşită nu poate fi considerată ca fiind definitivă; în această lume precară totul e reversibil şi singura stare “normală” e aceea a supravieţuirii (care, cum bine se ştie, nu are nici o morală). Moneda naţională – pe care orice ciclu al modernizării o aruncă în aer – are pe avers şmecheria descurcărelii şi pe revers apatia resemnării.

Cum e cu putinţă ieşirea din această spirală a subdezvoltării? În mod paradoxal – şi spre deosebire de ceea ce cred “specialiştii” noştri – în ţările dezvoltate învăţământul şi cercetarea nu ţin de o gratuitate în care se amestecă lenea şi superbia, ci de o necesitate stringentă. Acele societăţi care au depăşit pragul întoarcerii la viaţa (şi liniştea) autarhică – ce au rămas să populeze utopiile hippies şi ecologice – sunt în situaţia de a apăsa neîncetat pe pedala dezvoltării. Şi cum au depăşit şi stadiul dezvoltării extensive, tot ce le-a mai rămas este creşterea bazată pe inovaţie. De aici rolul extrem de important al cercetării în lumea occidentală, şi – tot de aici – mecanismul extrem de riguros al învăţământului de calitate în selectarea corpului academic şi de cercetare. Mai mult sau mai puţin, folosind o analogie (poate nu întru totul potrivită), universităţile sunt pentru lumea dezvoltată un fel de spitale de la care se aşteaptă diagnosticarea problemelor socio-economice şi tratamentul lor. La nivelul mizelor aflate în joc în acea lume, nimeni nu-şi poate permite erori de diagnostic sau tratamente nepotrivite. O societate care a depăşit punctul de la care nu se mai poate întoarce joacă totul pe cartea corectitudinii, a calităţii şi a preciziei, iar expertiza de specialitate (formată în bună măsură în universităţi) e, în toate sensurile cuvântului, o „resursă strategică”.

O societate precum cea românească mai are alternative; în ultimă instanţă, majoritatea populaţiei noastre fiind cel mult la a treia generaţie urbanizată se poate întoarce, fără probleme, la modul de viaţă al părinţilor sau al bunicilor, şi poate face faţă colapsului statului. Sau poate pleca în străinătate să practice orice gen de muncă necalificată, luând astfel contact direct cu munca în capitalism. (Cele 3 sau 4 milioane de români aflaţi în străinătate, cei identificaţi prin peiorativul “căpşunari”, sunt cei care lucrează efectiv – şi full-time – în sectorul privat. În mod straniu, plecarea lor a folosit statului, degrevându-l nu atât de problemele de delicvenţă, ci de presiunea pe care toţi aceşti desdichados ar fi exercitat-o asupra lui.) În fapt, după 1989 statul a colapsat; ce altceva a fost inflaţia astronomică, prăbuşirea completă a industriei, “vidul legislativ”, etc.? Într-un anume sens, statul a colapsat mai înainte, de la începutul anilor ’80 (când cu incapacitatea de plată şi apoi cu rambursarea integrală a datoriei externe), deşi – un timp – a continuat să se hrănească din aura de ferocitate creată în primele decenii de comunism. Practic, de 30 de ani economia românească e în derivă, conducerea – fie numită, fie aleasă – e incapabilă să stopeze această continuă degradare a bunurilor, a vieţilor şi a conştiinţelor şi, totuşi, oamenii continuă să trăiască, să se descurce, să facă un mic gheşeft – cât de-o maşină sau de-un shopping în străinătate; se râde, se face haz de necaz, fiecare are ce are cu şefii, cu vecinii, cu lumea întreagă, dar – pe ansamblu – lucrurile merg. Şi merg pentru că reţetele supravieţuirii funcţionează fără greş: câteva ore de meditaţii şi nişte culegeri vândute la clasă îl salvează pe profesorul din preuniversitar, tot aşa cum câteva norme în plus şi vreo comisie pe cel din universitar şi funcţiile pe amândoi. Pot să bănuiesc că şi-n alte domenii e tot aşa. Şi-atunci de ce să schimbăm ceva? C-aşa vreau europenii? O, cât de puţin ne înţeleg ei pe noi! Istoria ne-a învăţat că schimbarea înseamnă “sacrificii” şi, onest vorbind, nu vedem nici ce şi nici de ce am mai sacrifica ceva din viaţa noastră mizeră. Şi, încă înainte de sacrificii, schimbarea înseamnă a ne mişca, a privi atent şi a lucra răbdădor, lucruri pe care le ţine la distanţă de noi o oboseală istorică, adâncă precum abisul ce ne soarbe. Lucrurile se mişcă greu, doar cuvintele se schimbă uşor. Şi-atunci, ce ne mai rămâne? ISI-uri, cifre, discursuri, “dueluri televizate”; o jerbă de cuvinte ce sclipeşte multicolor, asemeni irizărilor petelor de ţiţei de la locul naufragiilor.

Page 16: Mihai Maci Oradea

Şi zâmbetul, deopotrivă şmecher şi trist: nu te supăra frate, asta-i viaţa!

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Sfarsitul universitatilor de provincieMihai Maci noiembrie 21, 2013 Analize, Dezbatere, Educatie, Idei si solutii,Opinie, Sinteze 59 comentarii 11,091 Vizualizari

Cu câtva timp în urmă, înainte de finele anului universitar, facultatea în cadrul căreia activez şi-a sărbătorit un deceniu de existenţă. Aşa cum se cuvine unei asemenea aniversări, s-a organizat o mare festivitate, undeva la jumătatea drumului dintre congresele tovărăşeşti şi ceremoniile de lansare a unui nou “concept” de produs în capitalismul triumfător. Iarăşi, aşa cum se obişnuieşte, la această ceremonie au fost invitate notabilităţile universităţii şi cele ale judeţului (genul acela de persoane care participă la toate “evenimentele” locale şi-şi încep – invariabil – discursurile declarându-se “onorate să se afle în acest loc”, de aşa manieră că ne putem întreba dacă nu cumva va fi fost inclusă în nomenclatorul meseriilor şi aceea de “onorat”). Întâmplarea a făcut ca una dintre aceste figuri marcante ale judeţului să fi absolvit, pe vremuri, una din formele de învăţământ ale facultăţii noastre – fapt asupra căruia a insistat, cu vădită mândrie (căci, neîndoielnic, e o cinste pentru întreaga facultate să aibă studenţi cu astfel de carieră), unul dintre profesorii noştri. Iarăşi întâmplarea a făcut să mă aflu, în sală, vis-à-vis de omul în care facultatea îşi vedea realizat programul. Şi, mi s-a părut, că – o clipă – înainte de-a se simţi “onorat de această apreciere”, marele personaj a făcut o grimasă ciudată. Am înţeles că, în lumea lui, se poartă Stan(d)ford-ul sau măcar acel mediu de relaţionare între oameni cu un anumit profil care e Colegiul Naţional de Apărare Carol I şi că ar fi preferat să nu i se amintească acum, când e deasupra noastră, că a fost odată unul dintre noi. Ca mulţi alţii, e “absolvent de studii universitare şi postuniversitare, cu multiple specializări în ţară şi în străinătate”. Atât e suficient. Şi atunci am mai înţeles un lucru: că timpul nostru se apropie de sfârşit. Abia după ce noi vom fi sfârşit şi nimeni nu-i va mai evoca domnului în cauză locul studiilor lui, dânsul va putea spune, uşor nostalgic: “am făcut facultatea pe vremea când şcoala era şcoală”. Atâta timp cât noi suntem unde suntem riscăm să-i amintim – nu doar dumnealui, ci oricui – că şcoala nu e şcoală.

Acesta e secretul lui Polichinelle pe care-l târăsc după ele universităţile de provincie postdecembriste: faptul că – spre a întrebuinţa o expresie aristotelică – ele sunt universităţi doar prin omonimie cu universităţile propriu-zise. Oricât de naiv sau de patetic ar suna, o universitate este – mai înainte de orice – o comunitate de oameni angajaţi în căutarea adevărului care e accesibil raţiunii. Regulile vieţii academice decurg pe de o parte din onestitatea angajamentului fiecăruia în deschiderea către adevăr şi, pe de altă parte, din caracterul comun al acestei căutări a cărei expresie e încrederea (bazată întotdeauna pe verificarea prin examen critic) în cuvântul celor angajaţi în acelaşi parcurs. Numirea precisă şi clară a evidenţelor accesibile raţiunii umane – numire care se poate face în moduri diferite, după cum diferite sunt instrumentele cunoaşterii – defineşte domeniul realului accesibil înţelegerii la un moment dat, pe care şcoala şi media îl universalizează ca pe un bun comun. Oricât de diferite ar fi domeniile de studiu din cadrul unei universităţi şi oricât de practic ar fi caracterul unora dintre ele, toate rămân unite de aceeaşi pasiune a căutării şi de acelaşi orizont comun al adevărului care poate fi sesizat raţional. De aceea universitatea are o dublă funcţie: în primul rând aceea de a defini principiile cunoaşterii şi, în al doilea rând, aceea de a “produce” realul “decupând” experienţa pe care o avem asupra lumii potrivit acestor principii. Mi se pare esenţial faptul că această “producere” a realului (care se exprimă în diviziunea domenială, apoi în descrierea secvenţială şi recompunerea funcţională a unităţilor domeniale şi, în sfârşit, în încorporarea realităţilor domeniale într-o tehnologie menită a le pune în slujba omului) nu

Page 17: Mihai Maci Oradea

se poate realiza fără efortul – mereu reînoit – de a defini cât mai adecvat cu putinţă regulile de bază ale cunoaşterii. Aceasta e raţiunea pentru care, într-o universitate veritabilă, accentul cade în chip esenţial pe cunoaştere şi, abia secund, pe producere (şi pe pregătirea pentru aceasta: pe calificare). Universitatea se deosebeşte de şcoala profesională prin aceea că cea din urmă acceptă ca fiind certe (în numele principiului autorităţii) cunoştinţele fundamentale ale domeniului său şi se mişcă doar în orizontul optimizării aplicării acestora la un context particular. Cunoştinţele care sunt deprinse într-o şcoală profesională trebuie să fie certe (pentru a putea produce imediat ceva pe baza lor) şi reduse (proporţional cu experienţa efectivă a actului producerii). Invers, universitatea deprinde lucrurile certe în vederea problematizării pe care o pune în joc cunoaşterea autentică şi, pe măsură ce această cunoaştere îşi focalizează obiectivul, ea devine tot mai deschisă şi mai “interdisciplinară”. Ar mai fi de spus un lucru: ceea ce îi uneşte – într-o universitate – pe profesori şi pe studenţi este pasiunea comună a căutării adevărului şi a definirii realului. Expresia efectivă a acestei pasiuni o reprezintă admiraţia faţă de cel care este capabil să jaloneze precis – oferind repere celorlalţi – drumul ce duce la limita exprimabilului. Însoţindu-şi profesorul pe acest parcurs, studentul ajunge şi el în acel punct în care adevărul se descoperă ca nou permanent iar actul cunoaşterii se împlineşte deopotrivă în sondarea realului şi în construcţia sinelui propriu. Acela e momentul în care învăţăcelul devine el însuşi maestru şi se poate desprinde de profesorii săi pentru a duce mai departe pasiunea cunoaşterii şi lumina adevărului. E de la sine înţeles că aceasta este o cale a celor puţini şi nu toţi studenţii ajung în acest punct, dar sunt mereu suficienţi pentru a perpetua comunitatea celor uniţi de căutarea comună a adevărului.

Mi se poate imediat obiecta că acestea sunt nişte consideraţii filosofice generale şi cât de poate de criticabile; pe pământ lucrurile arată cu totului altfel. Ceea ce e riguros adevărat. Unui tânăr nimerit într-o universitate periferică nu-i e dat a găsi nici pasiunea căutării adevărului, nici momentul în care structurile raţiunii informează realul, nici pe cel menit a-l duce – printr-un parcurs riguros – la limita exprimabilului. Va găsi, în schimb, un bazar de lucruri vetuste şi cu desăvârşire inutile, cursuri fade (atunci când se fac), ce repetă taxonomii fără rost, persoane absente, prinse în grijile lor şi – mai ales – celebrul “serviciu de taxe” pe care e invitat a-l vizita cu statornicie. Va semna “contracte” cărora nu le înţelege raţiunea, va vedea că poate să se descurce fără nici un fel de cunoştinţe şi, într-o zi, va ieşi din Facultate alături de alţii, pe care nu i-a văzut decât la banchet, nu înainte de-a plăti o ultimă taxă pe o foaie de carton gălbuie şi cu imprimeuri. Dacă – o, condiţie visată! – are şansa de-a ajunge să lucreze în universitate va găsi, ca peste tot, o administraţie atotputernică, câţiva oameni bine înfipţi “pe poziţii”, invidiaţi şi huliţi de toţi ceilalţi, va participa la sute de şedinţe în care se va discuta doar despre “măsuri” şi “tăieri”, i se vor cere mereu alte şi alte de foi cu elucubraţii menite a “sparia gândul” şi va fi trimis să-şi caute studenţii pe care – de ceva vreme – nu i-a mai văzut nimeni. Va învăţa să predea lucruri pentru care nu s-a pregătit niciodată, le va uita pe cele pentru care s-a pregătit (şi de care era foarte mândru), va învăţa să scrie pentru publicaţii pe care tot el le va cumpăra şi să-şi citeze – în mod obligatoriu – colegii, va începe (precum fac copiii de grădiniţă cu abţibildurile) să “adune puncte” în autoevaluări, va declara ce declară toţi şi va descoperi că poate să pună note unor oameni pe care nu i-a văzut nici măcar în ziua examenului. Nimeni nu-i va vorbi despre cărţi (decât – poate – un alt rătăcit ca şi el), în schimb i se vor arăta, cu degetul, exemple de oameni care-au trecut, într-un singur mandat administrativ, de la apartament la casă pe pământ. Oameni foarte ocupaţi, care nu (mai) au timp să citească, prinşi cum sunt în stabilirea “normelor” şi aplicarea “deciziilor”, dar care – în ciuda acestui impediment – publică mai mult decât orice cercetător consacrat. Şi, bineînţeles, sunt şi în boardul ISI-urilor în care publică. Şi în comitetul de peer-review, şi în Comisia de Acreditare a revistelor în cauză şi în multe, multe ale comitete şi comisii. I se va explica faptul că a trecut vremea teoriilor şi că acum omenirea a intrat în zodia “implementării”; asta vor cei de la Bruxelles. Trei cărţi de autor sunt mai puţin decât utilarea unui cabinet cu calculatoare. Iar culmea activităţii universitare poate fi sintetizată în trei cuvinte: “atragerea de fonduri”. Apoi, pe culoar, cu un ton mai jos, i se va spune că – de fapt – asta e o perioadă de criză, că atunci când

Page 18: Mihai Maci Oradea

lucrurile se vor stabiliza (şi învăţământul va primi mult promişii 6 %), lumea se va întoarce la carte, greutăţile trecutului vor fi uitate, iar universitatea va fi iarăşi ce-a fost. Şi poate mai mult decât atât.

Teza mea e următoarea: acest moment auroral nu va exista deloc pentru cele mai multe universităţi româneşti, din simplul motiv că nu-l vor mai apuca. Până la mult visatul răsărit al învăţământului superior pe meleagurile noastre, cele mai multe se vor închide. S-ar putea ca tocmai această închidere a universităţilor periferice să asaneze “sistemul” şi să le permită celor care vor rămâne să fie cu adevărat ceea ce ar trebui să fie ca Universităţi. Problema celor de acum nu e numai aceea că nu vor apuca să ajungă universităţi respectabile, ci – în primul rând – aceea că nu au fost niciodată universităţi în accepţiunea efectivă a termenului. Din anumite raţiuni – în principal administrative – li s-a spus astfel, iar locatarii lor, asemeni “regilor” rromilor, dacă tot li s-a repetat un apelativ (în acest caz acela de “profesori universitari”), au ajuns să-l şi ia în serios. Ceea ce noi numim “cadre universitare” au fost, în fapt, nişte persoane comune – care până pe la 40 – 50 de ani nici măcar n-au visat la o carieră universitară –  şi pe care o mutaţie istorică (asupra căreia n-au avut nici o influenţă) i-a promovat la situaţia de funcţionari de stat privilegiaţi. Aportul lor la cunoaştere, la căutarea adevărului şi la numirea realului e, cel mai adesea, sublim în inexistenţa lui. Pentru a ne lămuri cu privire la acest lucru se cuvine să răspundem, fiecare, la trei seturi de întrebări. Mai întâi: spuneţi-mi, vă rog, în domeniile umane (la cele ştiinţifice nu mă pricep) câţi universitari români cunoaşteţi care să participe activ la discuţia internaţională asupra problemelor semnificative ale domeniilor pe care le ilustrează? Aţi auzit de vre-o lucrare românească din ultimele decenii în istoriografie, filosofie, psihologie, antropologie, ştiinţe politice sau economice care să fi determinat o mutaţie în structura acestor domenii? În al doilea rând: câţi universitari cunoaşteţi ale căror lucrări să ne fi făcut să înţelegem altfel, mai bine şi mai adecvat, lumea bizară în care trăim de două decenii şi jumătate? Gândiţi-vă la faptul că – pe plan economic şi social – lumea noastră a cunoscut în ultimele decenii mutaţii (care vor fi considerate peste un veac sau două) decisive în istoria noastră: destructurarea ruralului, urbanizarea, industrializarea, apoi dezindustrializarea, migrarea masivă a mâinii de lucru în străinătate, etc. Puteţi să-mi spuneţi care sunt, în cultura noastră, monografiile de bază asupra acestor subiecte? În fine: câţi sunt intelectualii locali al căror nume e rostit de concitadinii lor cu admiraţie atunci când îşi îndeamnă copiii să înveţe? Câţi sunt cei ai căror nume se leagă nu de afaceri necurate şi de prezenţa la toate tribunele, ci de gândirea (căci acesta e propriul universităţii: faptul de a gândi) unei soluţii proprii la problemele locale ale ultimilor ani? Nu sunt nişte întrebări teoretice, ci, dimpotrivă, nişte întrebări simple. Precum la fel de simplă e şi constatarea că, pe măsură ce s-au înmulţit universităţile, a scăzut nivelul de pregătire deopotrivă al studenţilor şi al profesorilor, spaţiul comun a fost invadat de vulgaritate, iar cultura a devenit tot mai mult un refugiu pentru inapţii sociali. Mă tem că oricum am cosmetiza lucrurile acestea – cu clasamente tot mai sofisticate şi munţi de maculatură produsă de administraţiile facultăţilor – un fapt e cert: universităţile nu şi-au făcut datoria, adică nu au funcţionat ca universităţi. Spre deosebire de cei care consideră că acest lucru se datorează unor conjuncturi contingente (tranziţie, criză, cădere demografică, etc.) eu cred că raţiunea lui este una principială: Universităţile româneşti de provincie nu au fost nici gândite, nici făcute ca universităţi. Atunci ca ce?

După înţeleapta vorbă a poetului, astăzi, când lucrurile au ajuns la capăt, putem – în sfârşit – vedea clar începutul. Care este azi problema universităţilor? Una cât se poate de banală, v-o poate spune orice “cadru”: împuţinarea studenţilor. Nouă ni se recomandă – explicit – să ne înscriem rudele la diversele forme de învăţământ ale facultăţii. Orice tânăr (sau mai puţin tânăr) pescuit în apele tulburi ale societăţii româneşti şi “convins” să plătească taxă universităţii noastre e – ni se explică – un procent din salariul nostru. Cam aceasta e problema, singura care contează cu adevărat, în universităţile de provincie. Restul sunt detalii: dacă ai studenţi, ai bani; deci îţi poţi finanţa creditele. Sau te poţi gândi la avansare pe post; eventual, chiar şi la o funcţie în paradisul administrativ (adică acolo unde funcţia se converteşte în privilegii). Iar când ajungi acolo, fatalitatea face să te întâlneşti cu alţii – de pe la alte asemenea

Page 19: Mihai Maci Oradea

universităţi – şi, din vorbă în vorba, să se pună la cale o afacere adevărată, pe “fonduri europene” (în general una cu nume ciudat, având ca scop “implementarea” a ceva prin “conferinţe internaţionale” şi broşurele, şi – evident – salarii consistente şi “stagii de documentare” în Occident). Cam acesta e visul universitarului periferic, iar somniferul lui e numărul de studenţi. Numărul acesta e criteriul decisiv în tot şi-n toate: în comisiile de calitate, la vizitele ARACIS, în rapoartele interne ale universităţii şi în deschiderea acesteia către media publică. Numărul acesta contează atât de mult nu pentru că ne-a ajuns şi pe noi criza şi, de câţiva ani, totul e mai puţin, ci pentru că el e temelia universităţilor de provincie. Acestea s-au clădit pe două lucruri: pe de o parte pe nevoia concretă de a “încadra” zeci de mii de tineri care – după 1989 – nu mai erau obligaţi să muncească şi din viaţa cărora dispăruseră “organizaţiile obşteşti” menite a-i controla şi disciplina. Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990 a arătat manifest potenţialul destabilizator al acestor tineri şi, ca o consecinţă, a şters toate scrupulele guvernanţilor de atunci cu privire la învăţământului privat. Pe de altă parte a fost vorba de taxarea unor mase de oameni din judeţele de provincie, care permitea banilor casnici din toate cătunele patriei să ajungă în municipiile reşedinţă de judeţ şi, apoi, în marile centre regionale pe vremea când nu exista o infrastructura bancară credibilă pentru asemenea operaţiuni. Aşa cum am arătat cu altă ocazie, acest sistem a funcţionat ca o industrie în cea mai obişnuită accepţiune a termenului: tratarea mecanică (pe baza unor proceduri elementare) a unei mase apreciabile de clienţi şi scoaterea acestora, după o minimă fasonare, “pe bandă rulantă”, ca funcţionari ai noului stat ce se construia sub imperativul “integrării erupene”. Tinerii au făcut universitatea nu pentru a răspunde unei nevoi economice, ci pentru a accede la un alt statut social (a cărui primă – şi cea mai vizibilă – formă e mutarea de sat la oraş, sau dintr-un oraş periferic într-unul major). Statul de după ’90 le-a acceptat – şi, uneori, încurajat – această dinamică din mai multe motive; probabil cel mai important a fost acela că nu (mai) dispunea de forţa necesară pentru a-i ţine mai departe în rural sau în provincie (interzicându-le – prin “buletinul de oraş” – intrarea în marile centre urbane). Dar, onest vorbind, statul nu mai avea nici un interes de a se opune acestei mişcări. Căci tot în acel timp, în care frontierele erau închise (de sistemul vizelor) şi emigraţia efectivă era un vis de nerealizat, iar industriile se descompuneau cu o viteză incredibilă, oraşele jucau – în exces, am spune cu mintea de astăzi – pe cartea sectorului terţiar. Nu ce faci la oraş conta în acel timp (căci fiecare găsea ceva de făcut, de regulă în servicii: de lucru într-o primărie sau într-o agenţie, de cumpărat şi de revândut mai scump, şi altele la fel), ci faptul de a fi în oraş; astfel se explică escaladarea preţului imobiliarului în urban, care crea iluzia prosperităţii oraşelor. Iar personalul serviciilor presupune, dacă nu o calificare efectivă, atunci măcar o acreditare oficială a acesteia. Astfel că drumul spre oraş trecea, aproape invariabil, prin universitate. Cu o generaţie în urmă, foamea de urbanizare se împlinea – dată fiind limitarea drastică a locurilor din învăţământul superior pe perioada comunismului – mai curând în licee şi, în mod particular, în trei dintre acestea: Liceul Pedagogic, cel Sanitar şi cel Economic. Din raţiuni de distribuţie teritorială a forţei de muncă, acest tip de licee existau – în 1990 – practic în toate muncipiile reşedinţă de judeţ. Nu întâmplător, cu personalul (şi, adesea, cu infrastructura) lor se constituie primele “colegii” şi apoi “facultăţi” din cadrul noilor universităţi. În euforia acelui timp, nimeni nu părea atent la faptul – banal în ultimă instanţă – că, preluând aceste licee (indiferent sub ce formă) în structura lor, noile universităţi îşi asumă şi funcţia acestora: în speţă un învăţământ bazat pe calificare şi nu unul bazat pe cercetare. Atunci se credea, probabil, că timpul le rezolvă pe toate; astăzi vedem clar că acel pattern nu a fost niciodată amendat şi că, în fapt, dincolo de denumiri şi de “profesorii invitaţi”, fostele licee au rămas exact aşa cum erau şi, mai mult, au format universităţile de provincie după chipul şi asemănarea lor. Supus “reformelor” fără direcţie şi fără obiective clare, învăţământul liceal serios a intrat în recul din a doua jumătate a anilor ’90. Astfel că noile facultăţi (provenite din licee) au rămas în aceeaşi nişă pe care o ocupau înainte: erau licee onorabile care, în plus, dădeau diplomă universitară. În acest fapt a constat reala lor atractivitate. Nimeni nu şi-a făcut vreodată iluzii cu privire la “calitatea” învăţământului şi, mai ales, a cercetării pe care ele o dispensau. Orice persoană lucidă – şi vor fi fiind şi din aceştia prin ministere – realizează cu uşurinţă că, beneficiind de aceeaşi oameni şi de aceleaşi mijloace (în primul

Page 20: Mihai Maci Oradea

rând la nivelul dotărilor şi, în mod particular, al bibliotecilor) ca şi fostele licee, noile universităţi sunt condamnate să facă tot ceea ce făceau liceele respective. Atuul lor era faptul că eliberau o diplomă universitară care imediat era convertibilă într-un post în administraţie. Iar această administraţie evolua ea însăşi cu o asemenea viteză că nimeni nu putea spune la un moment dat care sunt cunoştinţele efective care ar trebui cerute unui potenţial angajat al ei. Faptul că universităţile acestea nu au depăşit statutul unor licee (sau, cel mult, şcoli postliceale) e atestat de eşecul cvasi-general al ideii de masterat. Cu rare – şi cu atât mai lăudabile – excepţii, masteratele reprezintă în România actuală cea mai slabă treaptă a întregului învăţământ, de la gradiniţă la doctorat. Fără o examinare riguroasă a candidaţilor, fără o distincţie clară a cursurilor oferite (în raport cu cele de licenţă), fără o infrasctructură adecvată specializării, făcute în regim “modular” (adică ocazional şi de regulă în week-end-uri) masteratele au ajuns un soi de învăţământ prin corespondenţă – lipsit de orice orizont şi orice calitate – al cărui singur criteriu e achitarea taxei de către student. Având în vedere acest fapt, restructurarea învăţământului potrivit criteriilor de la Bologna a avut ca singur efect palpabil trecerea de la studiile superioare de patru ani, la cele de trei ani. Dacă ar fi să judecăm serios, cred că nimeni nu îşi imaginează că aglomerând materii de an într-un semestru, nişte elevi – ce ies din licee aflate în cădere liberă – pot fi transformaţi, în trei ani, în oameni ale căror cunoştinţe să le permită o angajare de “înaltă specializare”. În cele mai multe cazuri, cei trei ani de facultate suplinesc – aproximativ – un liceu prost făcut, iar absolvenţii universităţilor beneficiază de acelaşi nivel de pregătire (generală, inadecvată nu economiei, ci prezentului, incompletă şi incapabilă de o gândire domenială) precum elevii de liceu. Un alt efect pervers al Bologniei a fost suprimarea tuturor materiilor care nu sunt făcute de profesori din interiorul facultăţii pe care o absolvă studentul, astfel că din deschiderea pe care se presupune că o oferă universitatea a rămas – în fapt – mai puţin decât din cea pe care o oferă liceul. Pe acest fond, masteratele se fac nu pentru că proaspeţii licenţiaţi ar fi apţi de spcializare, ci pur şi simplu pentru că sunt cerute, în mod obligatoriu, la angajare (aproape nimeni nu se poate angaja cu cei trei ani de licenţă). Şi de vreme ce “trebuie făcute” se fac la fel ca toate lucrurile obligatorii din România: formal şi fără nici un interes. Din punctul de vedere al oricărui angajator – cu excepţia statului, căci pentru acesta calitatea nu a fost şi nu este un criteriu – absolvenţii acestor forme de învăţământ nu sunt pregătiţi decât pentru funcţii subalterne şi care nu cer calificare. Dacă se pune problema calificării, atunci angajatorul trebuie să o plătească (sub forma stagiilor, a trainingurilor, etc.) din propriu-i buzunar. În vremuri normale poate că problema fondurilor pentru “pregătirea personalului” nu risca să ruineze firmele, dar pe vreme de criză – când sunt la modă “tăierile” – orice bănuţ economisit contează şi “cheltuielile cu personalul” sunt domeniul predilect al “restrângerilor”. Să mai adăugăm un lucru: prăbuşirea industriilor şi revenirea la agricultura de subzistenţă îi obligă pe absolvenţilor să preseze şi (dacă au noroc) să paraziteze în exces sistemul de stat. Se vorbeşte mereu de “specializările cerute pe piaţă” însa, din păcate, piaţa noastră productivă e atât de anemică încât – aproape indiferent de domeniu – e suprasaturată cu specialişti. Ceea ce cere ea sunt, de fapt, oameni cu o minimă calificare – sau chiar necalificaţi – dispuşi la munca brută şi slab plătită a angajatului cu ora. Însă tocmai pentru că nimeni nu vrea să presteaze această munca, piaţa îşi declară, repetitiv (pe la târgurile de job-uri), necesarul de personal. E normal ca o firmă, care trăieşte din ce produce, să nu aibă nevoie prioritar de comunicatori, piari, psihologi, ingineri de sistem şi alţii asemenea, ci de oameni dispuşi să muncească – în regim “flexibil” – cu mâinile şi cu spatele pentru a face banul ce se împarte între profit şi salarii. Calate pe modelul deceniului de aur 1997 – 2007, universităţile noastre (în particular cele de provincie) produc o suprastructură necesară fie unui stat lipsit de instituţii (cum a fost cazul României, fie unui stat foarte bogat. În nici un caz nu par a fi adaptate unui stat sărac şi cu “instituţii obeze”.Mai rău e faptul că înlăuntrul lor schimbarea, atâta câtă a fost, a fost mai curând în rău. Lipsite de un personal adecvat şi de biblioteci demne de acest nume, cu profesori improvizaţi şi mai totul (de la programe şi cursuri, la articole) copiat grosier, universităţile de provincie nu au oferit decât un simulacru de cunoaştere pe toată durata lor. După Bologna şi după explozia masteratelor (consecutivă conştientizării declinului demografic) locul materiilor fundamentale – menite a-i da studentului o

Page 21: Mihai Maci Oradea

deschidere şi o gândire domenială a fost luat de tot soiul de forme ale “cunoaşterii fără memorie”: proceduri de întocmire a formularelor (mai ales pentru fonduri europene), protocoale a tot soiul de gestiuni, papagaliceala unei legislaţii în permanentă schimbare, etc. Dacă materiile clasice cereau profesorului să aibă el însuşi altitudinea cuprinderii unui domeniu, noile discipline consacră definitiv degradarea profesorului în funcţionar şi reduc universităţile la ceva inferior şcolilor profesionale de secretariat din alte vremuri. În această nouă variantă de “cunoaştere”, nu (doar) studenţii au puţin de învăţat, ci (în primul rând) profesorii. Calitatea lor nu mai ţine de pregătirea de specialitate, ci de conexiunea – cel mai adesea informală – la istituţiile publice care sunt sursa schimbărilor administrative. Pe deasupra această tristă realitate întâlneşte şi trend-ul global şi postmodern al (des)calificării “marilor teorii” ca fiind sursa tuturor dezastrelor: de la pedagogia coercitivă la totalitarism. Ca atare sloganul – în universităţi – e: jos teoriile, vrem practică! E dureros faptul că nimeni nu le explică studenţilor că, într-o universitate, practica provine tocmai din exerciţiul gândirii care, la rândul ei, se formează asemeni mâinii pictorului, învăţând de la marii maeştri. Să nu ne înşelăm: dincolo de vituperaţiile împotriva “teoriilor” e discreditul întregii cunoaşteri, a cărei inutilitate e patentă într-o lume care valorizează doar cea mai elementară capacitate de supravieţuire. Nu are rost să ne imaginăm că putem deduce din şmecherie “competenţe” şi “abilităţi adaptative”. Şmecheria îşi este autosuficientă şi nu e funcţională decât în măsura în care ignoră cu cinism orice artificii teoretice. Oricât de dramatică ar fi situaţia lumii în care trăim, nu e menirea universităţilor aceea de a-i învăţa pe tineri descurcăreala. Dimpotrivă, ea ar trebui să le ofere – şi în exemplu, şi în discurs – reperele stabile ale cunoaşterii ce informează lumea. La fel, nu e menirea universităţii aceea de a-şi abandona disciplinele fundamentale în favoarea fatalităţii momentului: arta completării formularelor şi derivatele ei metodice. Când punem accentul pe “metode şi tehnici” (în dauna istoriilor domeniale făcute umăr la umar, în seminarii, cu studentul), riscăm să uităm că – mai devreme sau mai târziu – acestea se vor împlini în simple tehnologii sau protocoale. Poate la început acest lucru nu e evident, însă reducând cunoaşterea, reducem implicit şi rolul profesorului. Dacă profesorul e secund în medierea cunoştinţelor în raport cu “suportul de curs”, power-point-uri şi altele asemenea (ce adună în formule mnemotehnice simple banalităţile “cunoaşetrii fără memorie), atunci nu mai e decât o problemă de timp până când va putea fi înlocuit efectiv cu acestea. Şi-n acest ultim caz, prezenţa lui efectivă nu are nevoie de mai mult de 3 – 4 zile; timpul necesar unui training, cu un uşor aer de show, în mediul agreabil al unei staţiuni montane. Adică exact ceea ce firmele au înţeles de mult.Cam din orice direcţie am lua-o, concluzia e aceeaşi: universităţile nu fac ceea ce ar trebui să facă în calitatea lor de universităţi – nu dau acea cunoaştere adecvată (deopotrivă specializată şi deschisă reflexivităţii) care ar face inteligibilă lumea în care trăim şi, tocmai prin aceasta, ar deschide către schimbarea ei în bine. România actuală e – literalmente – o ţară guvernată de televiziune, dat fiind că opiniei pe care aceasta o exaltă (dealtminteri foarte interesat), mediul academic şi şcoala în general nu au fost în măsură a-i opune autoritatea epistemică a unei cunoaşteri capabilă a ridica la nivelul sensului problemele cotidianului. Lipsită de o economie suficient de puternică pentru a comanda universităţilor şi întregului sistem de învăţământ formarea acelui tip de calitate care îi e necesar, România zilei de azi e într-o totală degringoladă a proiectului educaţional. Dovada cea mai patentă sunt nesfârşitele modificări ale Legii Educaţiei şi sarabanda ordinelor, ordonanţelor, procedurilor, criteriilor şi comisiilor care, nemaiştiind nici ele care le e obiectivul, se grupează treptat în jurul singurei certitudini a vremurilor de criză: sustenabilitatea financiară. Altfel spus, singurul criteriu real care contează cu adevărat în stabilirea sorţii acestor universităţi este deja, şi va fi tot mai mult, capacitatea lor de a se descurca pe cont propriu. Ori tocmai aceasta e problema lor actuală: trecută fiind vremea “fabricilor de diplome”, universităţile de provincie nu sunt, nici în această ordine, producători de beneficii, ci de pagubă. Decenii întregi de angajări cu nemiluita – adesea în virtutea regulilor de clan care domină viaţa colectivităţilor locale; cu o schemă de posturi (supra)dimensionată pe vremea asaltului facultăţilor, dar exagerată astăzi; beneficiind de un sistem de administraţie superioară (bazată pe indemnizarea funcţiei) conceput în vremea creşterii permanente a taxelor şi a taxaţilor şi cu nesfârşite proiecte imobiliare (dar şi cu afacerile conexe acestora)

Page 22: Mihai Maci Oradea

cărora nu mai sunt capabile a le face faţă, universităţile de provincie sunt în situaţia de a cere permanent suplimentări de fonduri de la bugetul ministerului. În aceste condiţii, faimoasa lor autonomie nu e nimic mai mult decât o simplă vorbă. Căci cum ar putea ele să înfrunte ministerul care le finanţează? (La fel cum, în interiorul lor, cum ar putea sindicatele sau asociaţiile studenţeşti să se ridice împotriva conducerilor universitare, atunci când acestea le dau sedii precum şi bani de deplasări şi de cazare pentru “activităţi specifice” şi “evenimente”?) Tot ceea ce mai produc aceste universităţi în ziua de azi se rezumă la munţi de maculatură (celebrele reviste “cotate”), precum şi la neîncetata falsificare a actelor administrative justificată de imperativul “supravieţuirii”. Nu cred că aceste lucruri nu sunt cunoscute la Bucureşti. Dimpotrivă, cred că ele au fost întotdeauna bine cunoscute şi atent supravegheate de la centru. Nu “calitatea învăţământului” în universităţile periferice a fost problema cea mai importantă din punctul de vedere al decidenţilor centrali, ci capacitatea acestor universităţi de-a absorbi (fie şi un timp scurt) masa şomerilor de pe piaţa forţei de muncă şi, în acelaşi timp, capacitatea lor de a fi un debuşeu de funcţii pentru persoanele necooptate în mecanismul judeţean al partidelor. E o banalitate faptul că funcţiile crează privilegii, iar ansamblul privilegiaţiilor de la un anumit nivel crează o castă; în fine scopul castelor îl reprezintă perpetuarea privilegiilor. Funcţiile cele mai importante – la scară locală – au fost şi sunt cele politico- administrative. Deoarece nu toată lumea doritoare putea fi integrată acestui eşalon, s-au constituit trepte intermendiare, dintre care aceea de universitar cu funcţii pare a fi cea imediat premergătoare “reprezentativităţii” politice. Aceasta vrea să spună, implicit, faptul că există o importantă conexiune a universităţilor de provincie cu politica (cât se poate de transpartinic). Nu e exclus ca tocmai această conexiune să justifice, încă, existenţa lor. Totuşi, în ceea ce mă priveşte, cred că oricât de importantă ar fi această legătură, argumentul economic va fi cel decisiv. Şi, din punct de vedere economic, universităţile răsfirate pe tot patriei sunt o problemă a cărei tratare e din ce în ce mai imperioasă, cu atât mai mult cu cât sunt unul din puţinele domenii la care se pot face “tăieri”, fără a afecta în nici un fel alte sectoare economice (şi, în egală măsură, fără a pune în primejdie conexiunile la care mă refeream anterior). Problema guvernului, în acest moment, e aceea că nu dispune de o lege a disponibilizării în masă care i-ar putea permite să închidă aceste universităţi fie printr-o ordonanţă de urgenţă, fie – şi mai simplu – printr-o măsură administrativă hotărâtă la nivelul Ministerului Educaţiei. Şi, din raţiuni sociale cât se poate de evidente (toate celelalte categorii de anagajaţi ar simţi că sunt vizate şi ar ieşi în stradă), nici nu poate da o asemenea lege. Ca atare, guvernul trebuie să lucreze indirect, prin intermediul Ministerului: acesta multiplică la nesfârşit comisiile de “acreditare”, “evaluare”, “auditare”, precum şi procedurile de urmat, distrăgând atenţia universităţilor care sunt lăsate să se scufunde în datorii. Funcţia Ministerului Educaţiei e – în această etapă – aceea a călăului binevoitor: e de acord că situaţia universităţilor e foarte grea, însă nu are de unde să le dea nomic, dar, în acelaşi timp – în numele “normelor europene” – trebuie să le ceară respectarea unor criterii (mai ales de ordin administrativ) pe care aceste universităţi nu le pot respecta. Totuşi, “pentru a supravieţui”, vor face hârtiile neceasare, vor semna orice, doar cu gândul la banii pe care i-ar primi. Ministerul nu le va da nimic (sau doar sume derizorii), în schimb va păstra – legal, timp de 10 ani – toate aceste hârtii. La momentul potrivit, ele vor fi puse pe masă pentru a-i convinge (cu argumentul că semnătura oficială atrage responsabilitatea penală) pe cei care (mai) au dubii cu privire la sensul istoriei. Dar, cel mai probabil, nu se va ajunge aici. “Înalta” administraţie a universităţilor din teritoriu va fi convinsă să le lichideze cu entuziasm, fiind cumpărată la bucată de adevăraţii lichidatori. Drama celor care conduc universităţile de azi nu constă în faptul de-a se vinde, ci în acela că nu îşi găsesc cumpărător. Totuşi, eu unul cred că o mare şansă le surâde: pentru a-i convinge să aplice ei înşişi “măsurile necesare” (degrevând astfel statul de orice responsabilitate în ceea ce priveşte sfârşitul acestor universităţi), cred că vor fi cooptaţi la conducerea a nenumărate “agenţii teritoritale” – de regulă “europene” – deja existente sau care vor apărea în viitorul proxim. Nu trebuie să ne facem prea multe iluzii nici în privinţa Europei: dincolo de clivajul dintre socialişti şi populari, cred adevăratul (şi singurul) partid continental e acela al administraţiei europene. Şi, ca orice partid, şi acesta va trebui să aibe filiale pretutindeni. Aşa cum ştie toată lumea, de la începuturile statului nostru modern,

Page 23: Mihai Maci Oradea

în România condiţia de funcţionar a fost întotdeauna superioară celei de profesor (mai ales dacă vom compara vârfurile celor două domenii). Profesorii actuali ai universităţilor de provincie nu aşteaptă decât semnalul pentru a trece, in corpore, la statutul de “înalţi” funcţionari administrativi. Vor face acest pas cu bucurie, lăsând în urma lor un trecut pe care timpul îl va colora cu tenta sepia a marilor nostalgii. Parafrazându-l pe Nietzsche, universităţile au fost pentru ei o coardă întinsă între două abisuri: birocraţia comunistă şi aceea europeană. Ajunşi la limanul acesteia din urmă se vor simţi, în sfârşit, cu adevărat împliniţi. Restul va fi jucat pe plan local. Pentru terenurile (şi clădirile) universităţilor – destul de extinse şi adesea centrale – cred că deja loby-uri de “dezvoltatori imobiliari” tratează cu consiliile locale căci, nu?, universităţile acestea blochează în mod inutil nişte terenuri care ar putea fi introduse (cu mari profituri şi crearea de locuri de muncă) în circuitul economic al oraşelor de provincie. În fine, facultăţile “pe plus” (nu întâmplător cele de învăţătoare, contabili, asistente medicale, jurişti, etc.) ar putea reveni la condiţia lor anterioară de colegii sau chiar licee care – abandonând pretenţia fantezistă a “pregătirii universitare” – ar putea oferi, în sfârşit, mult-ceruta “calificare” pe “piaţa locală”. Sigur, un cârcotaş ar putea obiecta că, indiscutabil, complexitatea e o problema (uneori) dificil de gestionat, dar – pe de altă parte – simplificarea poate fi o problemă şi mai mare. Pentru că, de la un anumit grad al simplificării, complexitatea nu mai poate fi recreată. Numai că, i s-ar răspunde, aceasta nu e o problemă actuală: noi ne aflăm în criză şi – pentru a ne distribui puţinul pe care-l avem – acum simplificarea (cu “tăierile” şi “desfiinţările” ei) e cea care trebuie să primeze. Mai târziu, atunci când vom redeveni prosperi, vom putea judeca mai nuanţat. Şi chiar dacă nu vom recrea complexitatea mediului universitar în fiecare oraş, care e problema? Nu se tot vorbeşte de regionalizare? De ce n-am păstra universităţi – finanţate ca adevărate universităţi – doar în capitalele regionale? Şi apoi, n-am văzut cu toţii la ce catastrofă umană, materială şi de calitate a dus multitudinea asta haotică de universităţi? Când ceva nu merge, e preferabil să-l închizi. Cred că acum, deasupra universităţilor “de ţară” s-a perfectat un inebranlabil “pact al lupilor”: soarta acestor “instituţii de învăţământ superior” e definitiv pecetluită. Tot ceea ce li se mai poate oferi e o amânare a sentinţei. Culmea e că această sentinţă va fi în avantajul celor mai mulţi atât din afara, cât şi din interiorul universităţilor. Atunci când ea va fi pusă în aplicare mulţi vor răsufla uşuraţi (mai ales că, foarte probabil, o parte din arhivele universităţilor se va “rătăci”). Iar dintre cei care vor suspina, vor putea partidele să-şi selecteze – pe alese – “noua generaţie” care, pe lângă titluri, va mai veni şi cu ingredientul atât de necesar politicii “de top”: resentimentul.Cât despre cei care nu vor fi cooptaţi nici de marea administraţie, nici în eşaloanele politice inferioare, aceştia vor fi cei cu adevărat prinşi în cursă. Dacă şi-au făcut treaba în universitate, nu rămân decât cu handicapul de a nu şti să facă nimic altceva. Probabil că vor protesta, dar, mai întâi, e greu de crezut că se vor asocia suficienţi ca protestul lor să fie unul semnificativ. Apoi, chiar de ar fi atâţia, jalba lor ar fi inutilă: pentru majoritatea populaţiei nu sunt decât nişte paraziţi. Autorităţile i-ar privi cu amuzament şi condescendenţă şi n-ar fi deloc exlus ca vreunul dintre foştii lor studenţi să le spună, întinzându-se satisfăcut în fotoliul lui oficial: “No! Uite! Ştiţi atâtea, şi la ce bun? Piaţa caută oameni dispuşi la muncă serioasă. Faceţi şi voi o profesională şi-o să aveţi o meserie adevărată. Mă scuzaţi, am o şedinţă!”

Domnule Ministru, la ce folosesc aceste hârtii? Scrisoare deschisaMihai Maci octombrie 7, 2013 Analize, Educatie, Opinie 31 comentarii 4,917 Vizualizari

Scrisoare deschisă adresată Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale Remus Pricopie

Stimate Domnule Ministru,

Page 24: Mihai Maci Oradea

un prieten, căruia i s-a întâmplat să aibă parte de câţiva ani de facultate înainte de 1989 (şi restul după), mi-a povestit un episod semnificativ din vremea studiilor sale predecembriste: pe vremea aceea se preda o disciplină numită “Socialism ştiinţific” la care, printre altele se vorbea şi de caracterul de partid unic al Partidului Comunist din România. Ei bine, când profesorul le-a spus studenţilor că în România există un singur partid, unul dintre ei a întrebat: da’ de ce? Întrebarea a produs rumoare, cu atât mai mult cu cât cel care-o pusese nu era cunoscut ca “element duşmănos”, ci pur şi simplu formulase o întrebare candidă: de ce la noi e un singur partid, în vreme ce la alţii sunt mai multe? Ei bine, reacţia profesorului a fost pe măsura întrebării: la fel de candid, şi acesta s-a blocat şi n-a ştiut ce să răspundă. Era absolut evident – pentru toţi cei de faţă – că el, profesorul, nu-şi pusese niciodată această întrebare. Poate cândva, la începuturile comunismului, oamenilor li se explicase (cu argumente sau ad baculum) că în România trebuie să existe un singur partid, cert e că în anii din urmă ai ceauşismului toată lumea lua acest lucru ca pe o evidenţă. Şi, aşa cum ştim cu toţii, evidenţele sunt exact acele lucruri care nu trebuie demonstrate. Singurul lucru pe care îl ştim despre ele este faptul că sunt acolo, inconturnabile şi că trebuie să ne supunem lor la fel ca unei fatalităţi insondabile.De când mi-a spus-o prietenul meu, această istorie îmi revine în minte la fiecare început de an universitar când, cu cadenţa fatum-ului, asupra noastră se revarsă tot soiul de evidenţe inconturnabile. Îmi permit să vă anexez şi Dumneavoastră două astfel de evidenţe – “Fişa individuală a postului” şi “Procedura pentru evalurea şi asigurarea calităţii cadrelor didactice şi a disciplinelor de studiu” – ale începutului de an universitar (şi îmi îngădui să fac apel la colegii din preuniversitar să vi le trimită şi dânşii pe ale lor). Dat fiind că, înainte de a fi Ministru, sunteţi cadru universitar, vă rog să le acordaţi câteva momente din timpul D-voastră mult prea drămuit şi să încercaţi (fie şi doar ca un exerciţiu mental) să puneţi ceva în nesfârşitele lor rubrici. V-aş ruga, de asemenea, ca după ce terminaţi acest exerciţiu (a cărui efectuare, ce presupune mai multe ore în mai multe zile, nu intră – probabil pentru a evita paradoxele autoreferenţialităţii – la nici o rubrică a lor), v-aş ruga aşadar, să vă gândiţi, ca om şi ca profesor, ce anume din lucrurile scrise pe aceste foi vă reprezintă. În fine, aş dori să vă pun şi eu – fără nici o intenţie de trouble-fête – o întrebare simplă: la ce folosesc toate acestea? Armata m-a învăţat că, atunci când sunt parte a unui sistem, dacă am de pus o întrebare să procedez respectând ordinea ierarhiei. Exact aşa am procedat: mi-am întrebat superiorii până la cel mai înalt de la nivel local (Rectorul Universităţii) şi nu am primit decât două răspunsuri (ambele, trebuie să recunoaştem, nesatisfăcătoare pentru un cercetător): “că aşa trebuie” sau “că le cere Ministerul”. Înlăturând fatalitatea (ca apanaj al unei lumi premoderne – şi în nici un caz europene), rămâneţi D-voastră, ca autoritate ultimă a Ministerului Educaţiei Naţionale.Aşadar, Domnule Ministru, la ce folosesc aceste hârtii?

Nu aş vrea să credeţi că simulez naivitatea; mi-am pus şi eu această întrebare şi voi încerca să vă prezint răspunsurile mele, cu deplina conştiinţă a parţialităţii lor (datorată, inevitabil, faptului că – prin poziţia mea – eu nu sunt în situaţia de a sesiza decât o mică parte a problemelor educaţiei româneşti contemporane). Mi-am spus, mai înainte de toate, că merită luate în serios: poate o fişă de evaluare chiar are menirea de a evalua, adică de a stabili nivelul profesional a celui care o completează. Numai că, cel puţin la noi – nu ştiu cum e prin alte părţi – rezultatele evaluării se suprapun miraculos (ca dovadă că există şi miracole laice) cu ierarhia administrativă a Universităţii: cel mai mare punctaj îl are Rectorul, urmează Preşedintele Senatului, Prorectorii, şefii comisiilor din Senat, Decanii, Prodecanii, membrii Consiliului Facultăţii, Profesorii fără funcţii, Conferenţiarii, Lectorii şi Asistenţii. E drept, trebuie să recunosc, în funcţie de granturi sau de publicaţii, există anual o oarecare variaţie la nivelul Lectorilor sau la cel al Asistenţilor (unii trec înaintea altora, alţii îşi păstrează poziţia). Dar, în general, clasamentul e incredibil de stabil în timp. (Puteţi cere aceste evaluari şi verifica – cu ajutorul unui mic program matematic – rata de variaţie de la un an la altul în raport cu funcţiile şi gradele universitare.) Numai că dacă lucrurile stau aşa, atunci evaluarea nu mai e evaluare, ci e un plebiscit anual al conducerii Universităţii. În acest caz cred că s-ar cuveni să ni

Page 25: Mihai Maci Oradea

se spună deschis despre ce e vorba, ca să ne dăm acordul în cunoştinţă de cauză. Şi mai cred că – dacă tot se repetă povestea cu “evaluarea” – ar trebui să ni se spună, de pildă, ce ar putea face un tânăr asistent pentru a depăşi punctajul unui prorector. Dacă m-aţi întreba pe mine, aş răspunde fără să ezit: să ia două premii Nobel, ca Doamna Curie sau ca Linus Pauling. Cred că în această situaţie ar avea oarecare şanse să surclaseze în punctaj un reprezentant al administraţiei centrale. Altfel mă tem că ordinea funcţiilor şi a gradelor va rămâne de-a pururi la fel de stabilă precum aceea a titlurilor feudale. Nu asta e problema; putem cu toţii admite că devreme ce Rectorul a fost ales prin vot universal, liber şi secret iar preşedintele Senatului a fost ales prin votul colegilor săi, ei sunt cei mai buni dintre noi. La fel, putem admite că, devreme ce cel mai bun şi-a ales colaboratorii şi a numit decanii, aceştia sunt următoarea treaptă a binelui care ne devine accesibil sub forma organizării şi a administraţiei. Oricât am cârti, noi suntem cei care i-am ales şi ştim bine acest lucru. Numai tocmai pentru că ştim nu văd nici o utilitate în a ni se aminti anual cine e stăpânul. Singura utilitate evaluativă a fişelor acestora e aceea de-a confirma ordinea ierarhică existentă. Completându-le e ca şi cum, într-un ritual anual, ne-am pleca – în cercuri concentrice – în faţa celor doi consuli care (potrivit actualei legi) conduc Universitatea.

Mi-am spus apoi că, poate, miza cea mare nu e nivel individual (unde ierarhia e clară şi, în funcţie de ea, clară va fi şi ordinea disponibilizărilor), ci pentru Universitate în ansamblul ei – potrivit faimoasei teorii a clasificării Universităţilor de acum câţiva ani. Aici, trebuie să recunosc, mi se pare că fişele acestea mai mult încurcă lucrurile. După cum vedeţi, ele au zeci de rubrici, de aşa manieră încât fiecare poate găsi o căsuţă în care să se strecoare şi nu mă îndoiesc că asta şi fac şi oamenii concreţi, şi Departamentele şi Universităţile în ansamblul lor. Ca atare îmi imaginez că toate Universităţile sunt – potrivit acestor punctaje – undeva în jurul unei medii comune iar departajarea, ca în sporturile olimpice, se face la sutimi, ceea ce, evident, creează nemulţumiri şi suspiciuni. După părerea mea lucrurile ar putea fi mult simplificate; de pildă D-voastră – în vizită la Universitatea noastră – aţi putea să faceţi (neînsoţit) un popas de vreo oră la Biblioteca Universităţii şi să vă uitaţi pe rafturile de carte din domeniul D-voastră. Apoi – ca un om competent şi responsabil în profesia lui – ne-aţi putea spune tuturor ce studii şi ce cercetare se poate face cu această bibliografie (sau, dacă doriţi, ce notă i-aţi da la licenţă unui tânăr ale cărui referinţe se rezumă la cărţile în cauză). Mi se pare un criteriu foarte onest, dat fiind că studenţii noştri la Biblioteca Universităţii se duc să-şi ia cărţile după care învaţă. În fine, tot pe domeniul D-voastră aţi putea cere cursurile şi revistele editate de Facultate şi, pe drumul de retur la Bucureşti le-aţi putea răsfoi (dacă doriţi s-o faceţi, mă oblig eu să vi le găsesc). Iar apoi v-aţi putea pronunţa public – căci cuvântul public angajează – asupra calităţii, adecvării şi rostului acestor lucrări. Altminteri ele nu sunt decât nişte abstracţii: o cifră, un titlu (din ce în ce mai mult în engleză) şi un număr de pagini în statisticile ce urcă şi coboară în administraţie. Iar când vine ceasul cel rău ne întrebăm cu toţii cum a fost cu putinţă ca – în babelicele biblioteci universitare – cărţile să comunice (fără ştirea autorilor) împrumutându-şi pagini unele altora. Sigur, editurile au referenţi iar revistele (neapărat cotate) au comitete de peer review şi dacă le-aţi răsfoi, aţi avea o bună ocazie să vă faceţi o idee şi despre calitatea acestora. Vă mărturisesc că adesea mi se pare că aceste fişe (şi statisticile aferente, căci, cel puţin semestrial, trebuie să ne declarăm publicaţiile, participările la conferinţe – deşi nici măcar drumul nu ni se decontează, proiectele, etc.) nu au alt rol decât acela de a elimina aproape complet orice contact direct al evaluatorilor cu omul şi cu lucrările evaluate. Totul se petrece sub semnul lui “ca şi cum”: ca şi cum teribilele puncte ar avea o realitate de sine stătătoare şi singura problemă ar constitui-o numărarea şi dispunerea lor în grafice colorate. Pe plan local mie, care sunt absolvent de Filosofie, mi-a verificat dosarul un inginer, absolvent de Politehnică. Evident, nu-l interesa ce am scris, ci dacă am făcut corect o împărţire legată de numărul de pagini într-un volum colectiv. În ce priveşte comisiile “de la centru”, indiferent de numele lor, acestea îşi încasează sutele de milioane (e vorba de taxele legale de acreditare şi/sau evaluare), vizitează staţiunile balneare din apropiere (ca să înţeleagă mai bine contextul lucrurilor pe care le evaluează), zâmbesc leonardesc şi vorbesc sibilinic. Sub ele, toate lumea tremură: dar dacă punctele nu

Page 26: Mihai Maci Oradea

sunt atâtea câte trebuie, acolo unde trebuie şi aşa cum trebuie?! Nu se obişnuiesc, în asemenea cazuri, alte contacte între evaluatori şi evaluaţi (exceptându-le, bineînţeles, pe cele cu conducerea Universităţii) decât cele în “cadru organizat”: în sala festivă, sala sporturilor sau amfiteatrul mare al unei Facultăţi. Şi, cel puţin la întâlnirile la care am fost eu, doar înalţii oaspeţi vorbesc; de regulă despre perspectivele viitoarelor “programe cadru”. Atât cât am putut eu să văd (căci eram, noi, auditorii, cam înghesuiţi), vorbitorii păreau a avea un aer obosit – probabil de vină va fi fost diferenţa de fus orar a avionului – şi plictisit: era limpede că noi nu suntem făcuţi să înţelegem asemenea mutaţii istorice. Unii mai glumeau, alţii ameninţau, alţii mai săreau cuvinte, dar mi s-a părut că-n cazul tuturor partea aceasta de întâlnire cu noi era secvenţa cea mai dezagreabilă a misiunii lor. Îmi permit să sper că aceste lucruri nu se petrec doar la Universitatea la care lucrez eu şi dacă e aşa, atunci înseamnă că suntem ca-n istoria aceea pe care Vitali Şentalinski spunea ca văzut-o în dosarele KGB-ului cu privire la Isac Babel: în timpul timpul interogatoriilor (a se deosebi de interviuri!) dosarul scriitorului arestat a fost trimis de la un depertament al onorabilei instituţii la altul. Şi un funcţionar scrupulos a scris pe mapa dosarului: “alăturat vă trimitem omul”. Pe vremea aceea omul era agrafat la dosar; astăzi se pare că e înconjurat de un nimb de puncte ce se ridică din nenumăratele evaluări şi autoevaluări. Iar vrednicia lui, ca şi a întregii Universităţi, e dată de mărimea nimbului care-şi ocultează, apofatic, locatarul.Aşa o fi, poate că nu am eu suficientă capacitate de înţelegere a lucrurilor ce se petrec în învăţământul actual, dar – după cât pot eu înţelege – genul acesta de evaluare are efecte ciudate. De pildă se întâmplă să avem Departamente sau Facultăţi cu minusuri strigătoare la cer, în vreme ce cei aflaţi în fruntea lor se situează în topul (pozitiv) al clasamentelor. Se întâmplă iarăşi să ni fixeze o cotă de puncte sub care, ni se atrage atenţia, nu mai sunt decât cele trei (sau cinci?) suliţe ale mesagerilor către Zamolxis. Nu ştiu cum – nu ştiu nici în cazul meu – dar o realizăm! Se-ntâmplă iarăşi să ne simţim, sub ochii nemiloaselor comisii (locale sau ministeriale), asemeni unor infractori pe punctul de-a fi scoşi de păr din ultima lor vizuină. Dar, lucru ciudat, se-ntâmplă şi ca oameni dovediţi a fi încălcat legea sau deontologia profesională (ori nedovediţi, dar ştiuţi de toţi ca atare) să fie, în aceste epoci, cei mai destinşi dintre noi; ba se-ntâmplă chiar ca unii să ne vorbească – cu patos născut, nu făcut – despre onestitatea autoevaluărilor. Se mai întâmplă iarăşi şi “să luăm” toate punctele, dar asta să nu ne scutească de “sacrificii” salariale. Şi s-a întâmplat – bănuiesc pe baza acestor evaluări (căci altfel cum?) – ca un Domn Profesor (sper să nu mă înşel) de Ştiinţe Economice de la o mare Universitate să ia un salariu lunar echivalent cu salariul a 30 (trei zeci) de lectori ca şi mine (am citit asta în presă şi dacă greşeşte presa, greşesc şi eu). Dat fiind că D-voastră cunoaşteţi aceste lucruri cu mult mai bine decât mine, îmi permit să vă întreb dacă ştiţi vre-un laureat al Premiului Nobel pentru Economie care să ia 12 000 de dolari lunar doar din activităţi didactice? În câte luni primea banii aceştia – în America – marele nostru compatriot Nicholas Georgescu-Roegen? Şi îngăduiţi-mi, pentru o dată, să-i întreb şi pe ceilalţi cititori ai acestei misive: cunoaşteţi numele acestui luceafăr al ştiinţei româneşti (că după venituri nu poate fi decât un “savant de talie mondială”)? Dacă nu i-l cunoaşteţi, atunci una din două: ori nu e ce-l fac veniturile să pară, ori avem un motiv în plus să ne întristăm cu privire la şcoala românească, ce nu “promovează” suficiente “modele” şi “valori”de acest tip. Într-un cuvânt, Domnule Minstru: se întâmplă multe, poate chiar prea multe, dar nimic nu pare a fi clar. Ori – eu cel puţin aşa gândeam – menirea acestor evaluări ar fi tocmai aceea de-a clarifica lucrurile din învăţământul nostru superior. Mi s-a spus şi că destinaţia adevărată a acestor clasificări nu e una de uz intern, ci una “de export”: trebuie să arătăm Europei că avem şi noi mândria noastră şi că, deşi săraci, învăţăm şi cercetăm cu dăruire. Numai că, după ştiinţa mea, ieşim mereu la coada clasamentelor performaţelor din învăţământul preuniversiar. Poate că – pe principiul enormităţii acceptabile – europenii cred în Dracula, dar mă îndoiesc c-ar crede că pe-aici oamenii se convertesc brusc, o dată cu majoratul, la învăţătură. (Pe de altă parte însă, devin tot mai convins că birocraţiei bruxelleze îi plac teribil dosarele şi formularele interminabile; la capitolul acesta nu-mi e deloc clar dacă – pe măsură ce trece timpul – noi semănăm tot mai mult cu ei sau ei cu noi.)

Page 27: Mihai Maci Oradea

În fine, mai e un lucru la care m-am gândit, şi el e legat de faptul că hîrtiile acestea se schimbă de la un an la altul: devin tot mai stufoase, se adaugă nu rubrici, ci pagini întregi; se trece de la aritmetică la algebră în calculul mediilor, iar despre anexe nici nu îndrăznesc – din superstiţie! – a vorbi. Era o vreme când ni se cereau anual şi copii după actele elementare: buletin, certificat de naştere, diplome. În zilele când completez aceste hârtii nu mă pot împiedica să mă întreb: care e soarta lor? Unde se duc ele, atât de repede încât peste doar 12 luni trebuie reluat, sisific, totul de la început? Mă gândesc şi la pădurile rase de pe suprafaţa Pământului – dar pe care nimeni nu le plânge – pentru a ni se înmulţi nouă foile în formulare. Şi, de asemenea, la arhivele Universităţilor (nu mai vorbesc de cea a Ministerului), care trebuie că arată ca reversul subpământean al lumii în care trăim. Şi mai ales mă gândesc la partea nevăzută a lucrurilor: la faptul că “procesarea” acestei enorme mase de maculatură împestriţată cu puncte trebuie să dea de lucru, săptămâni întregi, la zeci de oameni doar în Universitatea noastră. Înţeleg că sunt câteva zeci de Universităţi în România. La care se adaugă – cred că numărul acestora nu vă e necunoscut – cei din Minister. În total sute (cine ştie? – poate mii) de oameni, care confruntă rubrici, numără puncte şi fac tabele şi grafice. Cine sunt aceşti oameni? Sunt cadre didactice, ca şi noi? Mai au şi alte activităţi în afară de aceasta (de pildă să publice articole de specialitate)? Şi pot să le facă? Se poate trăi – în România eternei crize – doar din număratul punctelor în statistici? Atenţie, nu e vorba de un om sau de doi, ci de sute sau poate mii. Când desfiinţăm secţii întregi, când declarăm suveran că filosofia nu mai e la modă şi că lectura e o activitate privată, Ministerul nostru – al Educaţiei – îşi poate permite să întreţină sute (ba chiar mii) de oameni care să numere puncte şi să deseneze grafice? Când nici un profesor cu notorietate recunoscută, nici un absolvent strălucit al unei Universităţi de prestigiu din lume nu au loc “în sistem” (unul din cauza vîrstei, celălalt pur şi simplu pentru că nu are), noi înmulţim de la an la an adaugătorii de rubrici şi numărătorii de puncte? Când Bibliotecile noastre nu-şi pot permite să achiziţioneze o carte mai de Doamne-ajută publicată în ţară (nu vorbesc de ISI-urile în care ni se cere să publicăm fără a le fi văzut), Senatele noastre deliberează angelic asupra “noilor criterii de evaluare”. Nu vi se pare ciudat?! Şi nu vi se bizară această struţocămilă: nici om de carte (cu pasiunea studiului), nici înalt funcţionar (supus eticii datoriei), ci ceva cu un loc incert între cel mai bun profesor dintre funcţionari şi cel mai bun funcţionar dintre profesori? Înţeleg că fiecare dintre noi e un homo ludens şi că, odată ce ni s-au dat regulile din formulare, ne-am apucat – unii frenetic, alţii fără interes – de jocul acesta cu puncte în statistici. Şi totuşi, şi totuşi… E un lucru pe care sper că nu-l veţi nega (cel puţin, până acum, nu l-a negat nici unul din predecesorii D-voastră): calitatea învăţământului de toate nivelele se degradează ameţitor de la un an la altul iar şmecheria (ba ocazional descoperim că frauda şi impostura) au devenit regula ”în sistem”. Puteţi citi aceasta în statisticile pe care le facem noi? Se vede această degringoladă în raportările ce vă parvin? Bănuiesc că nu. Şi aceasta dintr-o raţiune simplă: mie mi se cere – la fel ca şi colegilor mei – să-mi fac “cota” de puncte în statistică. Ne-o facem cu toţii. Şi-o face şi Universitatea şi, cred, şi celelalte Universităţi. Şi atunci D-voastră ce vedeţi?După Revoluţie, fostul primar din satul bunicilor mei îmi povestea – râzând cu lacrimi – cum se făceau “raportările la hectar” pe vremea lui Ceauşescu. Se-nţelegeau între ei primarii din câteva comune învecinate şi raportau o cifră a producţiei fără nici o măsură comună cu recolta de pe câmp. La Direcţia Agricolă şi la Judeţ cifra mai creştea cu un procent semnificativ; apoi ajungea la Centrală şi la Minister unde era încă o dată umflată. În fine, la Comitetul de Stat al Planificarii, se făcea un ultim retuş, urmârind pe ziar conformitatea cu cifrele stabilite ca obiectiv de Tovarăşul. Lui i se dădea acestă ultimă cifră. Oare o credea? D-voastră credeţi statisticile şi graficele ieşte din puncte care vi se înfăţişează? Îi credeţi pe cei care vă zâmbesc cu supuşenie şi vă vorbesc ca la raport în armată, exact aşa cum le-au zâmbit şi le-au vorbit la încă 10 Miniştri ai Educaţiei dinaintea D-voastră şi cum, absolut neîndoielnic, le vor mai zâmbi şi vorbi la încă 10?

De câte ori mă ispiteşte gândul că(-i) credeţi îmi spun că, totuşi, nu se poate; cândva – cu ceva timp în urmă – aţi fost şi D-voastră un lector oarecare aşa cum sunt eu; aţi fost pus să completaţi asemenea

Page 28: Mihai Maci Oradea

formulare şi, probabil, ca toţi ceilaţi le-aţi blestemat şi le-aţi făcut “aşa cum se fac” căutând să scăpaţi cât mai repede de această corvoadă. Aţi ştiut cine iese, întotdeauna, pe primele poziţii, cine trăieşte de pe urma proliferării acestor formulare, la fel cum aţi ştiut şi cât de multe spun aceste hârtii despre munca D-voastră cu studenţii, despre nopţile de citit xeroxuri şi despre lupta cu pagina albă pe care gândul refuză să prindă formă. Sunt convins că atunci aţi ştiut D-le Ministru, aşa cum ştie fiecare dintre noi. Şi în numele faptului că atunci aţi ştiut nu cred că astăzi credeţi în utilitatea lor.

Şi atunci, D-le Ministru, îmi permit să vă întreb încă o dată: la ce folosesc aceste hârtii? Puteţi să numiţi măcar o singură persoană din învăţământul universitar care – completând aceste formulare – a gândit, a vorbit sau a scris mai bine decât înainte de-a fi trebuit să o facă? Puteţi să-mi spuneţi cu ce s-a schimbat în bine calitatea muncii fiecăruia dintre noi şi a învăţământului românesc în general de când suntem constrânşi să completăm aceste scripte? Şi – nu în ultimul rând – puteţi să-mi spuneţi cine evaluează utilitatea lor?

Cu toată consideraţia cuvenită,

Mihai Maci

Lector, Universitatea din Oradea

P.S. Eu sunt cel care, cu 9 luni în urmă, am scris un text (cu un titlu pe care unii l-au găsit necuviincios) despre greutatea ghiozdanului fiicei mele şi despre nenumăratele culegeri, caiete ale elevului şi altele care îl umplu şi pe care noi, părinţii, suntem obligaţi a le cumpăra. Acum, că fiica a trecut într-o clasă nouă, ciclul s-a reluat – nu mai departe de mâine trebuie (es muss sein!) să plătim o culegere de matematică. Asta e. E una din micile, dar multele fatalităţi care guvernează inexorabil vieţile noastre. Şi, de astă dată îmi pun mie întrebarea: are sens să vorbim de schimbare într-o lume supusă implacabilei fatalităţi?!_______________________________________

Descarca Documente: Fisa Individuala a Postului Procedura de Evaluare CD si DSAi informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai b

Dilemele exploatariiMihai Maci septembrie 13, 2013 Analize, Cultura, Opinie, Societate/Life 35 comentarii 3,043 Vizualizari

Dacă le judecăm cu măsura comună a lumii noastre (alcătuită – în proporţii diferite – din cinism, apatie şi şmecherie circumstanţială, toate filtrate prin multiple oglinzi), manifestaţiile recente pentru “salvarea Roşiei Montane” au ceva straniu. Ar fi interesant de ştiut – de pildă – câţi dintre cei care-şi dedică ore sau chiar zile din viaţă acestei cauze ştiu măcar unde se află Roşia Montană. Iarăşi ar fi interesant de ştiut câţi dintre aceşti oameni dedicaţi cauzei ştiu – dincolo de cele două cuvinte simbol – ce apără. Straniu e şi faptul că, chiar dacă aceste lucruri rămân în suspensie, e destul de limpede ce anume resping cei ieşiţi în pieţele publice. Întrebaţi direct, probabil că cei mai mulţi ar răspunde că resping folosirea cianurilor preconizată în viitoarea exploatare ori distrugerea mediului şi a patrimoniului prin trecerea acestora dintr-o geografie şi o istorie pe care vag dar încă le mai resimţim ca fiind ale noastre în registrele de profit ale unei corporaţii fără chip. S-ar putea spune că, în fapt, e un amestec de ecologism şi de anticorporatism

Page 29: Mihai Maci Oradea

care (împreună cu solidaritatea cauzei juste, street-art-ul şi o gândire de stânga soft, toate formatate afectiv de noile media) alcătuiesc ingredientele de bază ale altermondialismului. Să fie prin urmare vorba şi la noi de ieşirea în spaţiul public a “generaţiei Facebook” şi despre oficializarea agendei ei? Este, fără îndoială, şi aceasta; dar nu numai.

.

Pasiunea ecologică a tinerelor generaţii poate fi – în sine – un subiect de mirare. Şi totuşi, e lucrul cel mai uşor de înţeles: luate în ansamblu, aceste generaţii aparţin aproape exclusiv mediului urban. S-au născut printre blocuri, au crescut la şcolile din centrul oraşelor, sunt contemporane cu explozia urbană consecutivă apariţiei noilor cartiere din marginea oraşelor şi a democratizării turismului all inclusive. Marile lor probleme au ţinut de formarea şcolară şi universitară, de apdatarea la noile tehnologii şi de faptul de a fi în pas cu moda din mall-uri. Spre deosebire de generaţia părinţilor lor care, atunci când se întorcea la ţară, mai punea mâna pe coasă sau pe fierăstrăul de lemne, ruralul noilor generaţii are înfăţişarea idilică a peisajelor agro-turistice. Şi, de multe ori, acestea nici măcar nu sunt autohtone, ci repertoriate din diverse ţări în care turismul e o industrie în sensul plin al cuvântului şi, tocmai de aceea, e tot dificil mai de realizat dacă ilustratele sunt făcute după peisaje sau peisajele sunt făcute după ilustrate.

În fine, şi consumerismul îşi are propriul efect de pendul: după pasionalitatea cu care oamenii luau cu asalt supermarketurile la începutul anilor 2000 s-a instalat şi la noi obiceiul consumului mecanic, iar fascinaţiei faţă de beneficiile producţiei de masă i-a urmat spaima faţă de (realele sau închipuitele) subversiuni la care se dedau marii producători şi marii distribuitori. Dacă, la început, eram cu toţii mulţumiţi să avem ce au şi ceilalţi – cerere satisfăcută de produsele de serie -, acum, că acestea nu mai constituie o problemă, accentul cade pe ceea ce ne distinge unii de alţii – în speţă pe produsul artizanal (unicat, sau măcar în serie limitată). Iar când lucrurile acestea întâlnesc obiceiurile mesei (cu tot ceea ce presupun acestea, de la topografia efectivă a unui spaţiu tot mai central în economia casei, la convivialitatea căreia masa-i e un prilej) şi în particular forma lor cea mai rafinată – postul, a cărui variantă modernă e dieta – suntem, cel puţin cu sufletul, pe tărâmul “labelului verde”: bio, eco, “cu origine garantată”, “prietenos cu mediul”, reciclabil, etc. Arta contemporană – fie ea a siluetei, fie a farfuriei – e minimalistă şi deopotrivă simplă (în puritatea necesară a ingredientelor de bază) şi complexă (în modul combinării şi al dispunerii lor). Natura care se lasă întrevăzută prin aceste medieri e, în fapt, mai curând o contracultură; un derivat al urbanităţii sufocate de urbanismul anarhic al ultimelor decenii. Probabil că tinerii noştri ecologişti ar privi perplecşi locuitorii ruralului care se aprovizionează de la ABC-urile locale şi ar rămâne trăzniţi să afle că visul lor secret este să-şi vadă copii “domni” la oraş. A trăi “tradiţional” presupune – din păcate – un efort disproporţionat pentru a produce o cantitate prea mică de produse “bio” şi e, în general, o activitate foarte frumos de privit, dar foarte greu de trăit. Dar ceea ce e straniu în noul ecologism este faptul că această pasiune a purităţii nu vizează mai deloc spaţiul proxim. Cineva care s-ar uita la terasamentele de la intrarea în marile oraşe, la malurile râurilor care străbat aceste oraşe sau la spaţiile zise “publice” din imediata noastră apropiere ar avea impresia că natura oraşelor noastre (atâta câtă mai rămas, căci e sistematic decimată) are un singur rol: acela de-a colecta gunoaiele civilizaţionale. Într-o ţară în care ecologiştii se mobilizează atât de eficient, te-ai aştepta la nişte standarde ale peisajului urban demne de Elveţia; când colo oraşele noastre seamănă mai curând cu aşezările în care se dezmembrează nave din India.

.

Totuşi, buna credinţă a acestor oameni nu poate fi pusă la îndoială. Mai articulat sau mai difuz, ei tânjesc după un “altfel” pe care lumea românească nu a fost în măsură să-l concretizeze în ultimele decenii. Pe

Page 30: Mihai Maci Oradea

de altă parte, dat fiind că cei mai mulţi dintre ei sunt oameni şcoliţi, cu stagii serioase în universităţi şi firme cu un nume, ar fi de sperat măcar că atunci când iau atitudine cu privire la un lucru, o fac în cunoştinţă de cauză. Ori ceea ce uimeşte în povestea cu Roşia Montană e faptul că – în ciuda sloganurilor bagatelizate prin repetare – nimeni nu ştie exact de ce vorba. Inevitabil, comparaţia se impune: într-o ţară (dintre acelea cărora, fapt simptomatic, îi spunem) civilizată, în cei 14 ani scurşi de la declanşarea ofensivei firmei canadiene, ar fi existat un raft de cărţi dedicate problemei, inclusiv benzi desenate cu trecutul şi viitorul zonei. Istoricii ar fi spus ce e de spus din partea lor, inginerii dintr-a lor, biologii şi-ar fi făcut şi ei publică perspectiva, studiile de impact ar fi luat în considerare şi modificarea obiceiurilor insecteloriar, iar localnicii, departe de-a se simţi abandonaţi în cătunul lor, s-ar fi trezit în epicentrul unei activităţi care-i privea. În loc de asta ce-am avut? Reclame lacrimogene produse şi difuzate de RMGC şi proteste ale arheologilor şi ale “organizaţiilor de mediu”. De când a dat în clocot această poveste eu unul n-am reuşit să-mi dau seama de miza economică, de mediu sau de patrimoniu a viitoarei întreprinderi. În lipsa unei documentaţii clare şi accesibile cu privire la acestă problemă (la fel ca şi la oricare alta), în România se formează două tabere – de pondere similară – care încep să vocifereze ca la un meci. Tot ceea ce-ţi mai rămâne ţie, ca simplu cetăţean, e să te uiţi în care galerie ai mai mulţi prieteni şi să li te alături. În ultimă instanţă nu e prea clar pentru ce milităm, dar e limpede că dacă vom câştiga îi vom trage un chef de pomină. Dacă din perspectiva vârstei manifestanţilor o asemenea atitudine poate fi înţeleasă (deşi, onest vorbind, nu fără o umbră de surâs), din perspectiva formaţiei pe care ei şi-o revendică e de neînţeles. Căci ceea ce deosebeşte protestul de carnaval e faptul că cel dintâi urmăreşe marcarea unei limite care – indiferent dacă va fi sau nu formalizată juridic – va constitui o normă socială. Carnavalul, dimpotrivă, aboleşte norma socială într-o explozie de spontaneitate fără nici un trecut şi fără nici un viitor.

.

S-ar putea însă ca, deşi mereu invocată, Roşia Montană să nu fie adevărata miză a manifestaţiilor din ultimele zile. Asta nu înseamnă nici că nu e importantă, nici că cei aflaţi în stradă ar accepta pasiv trecerea legii avizate de Guvern prin Parlament. Dimpotrivă. Căci Roşia Montană, dincolo de ceea ce înseamnă în acest context, a devenit – tocmai datorită acestor manifestaţii – un simbol. Dar un simbol nu atât al unui peisaj rural ameninţat de resturile unei industrii precare, cât al unui mediu mediu urban în expresia lui supremă – politicul – saturat de otrăvurile sub a căror acţiune de decenii ne-am pierdut şi chipul, şi sufletul. Roşia Montană nu e nimic altceva decât expresia pură a ceea ce timp de 24 de ani s-a numit în România “afacere”. În fapt, o reţetă foarte simplă: un “investitor”, autohton sau străin, cumpără cu un milion o afacere cifrată la mai multe miliarde, o dezmembrează, o vinde la fier vechi, vinde şi terenul de sub ea şi se alege cu un miliard în câteva luni; după care dispare. Eventual, înainte de plecare, îi mai plăteşte statul nişte daune pe motive procedurale. Mai apoi, din curajoase “investigaţii de presă” (în preajma campaniilor electorale) sau din descinderi ale DNA-ului, aflăm că un anumit om politic, ministru, director (de Agenţie sau de Întreprindere), ori toţi la un loc, a primit un “comision” de o sută de milioane pentru perfectarea afacerii. Ce s-a-ntâmplat cu adevărat nu ştie nimeni, cu excepţia împricinaţilor: actele apar şi dispar, cele mai importante stau pentru un veac sub pecetea “secretului naţional” şi, în general, nici tulburarea apelor nu durează prea mult căci afacerile de genul acesta au un “interes strategic”. Singurul lucru care nu are nici un interes este ruina care rămâne de pe urma lor. Probabil că, în ultimele două decenii şi jumătate, “responsbilitatea” (guvernamentală, politică, sectorială, etc.) s-a identificat cu conştiinţa acestui tip de afaceri şi implicarea “responsabililor” în ele. Neîndoielnic că această implicare le oferea un sentiment al beţiei sumelor ireale ce se vehiculau la acel nivel, precum şi unul – teribil! – al transgresiunii normei comune şi al impunităţii ce decurge din această depăşire. Iar transgresiunea, o dată făcută se cere repetată – şi cum să n-o repeţi când şti când că nu eşti singur şi că singura “pedeapsă” sunt milioanele ce se adună în Insulele Caymane? Nu ştiu cum se raportează unii la oamenii politici, dar

Page 31: Mihai Maci Oradea

tare mă tem că cei mulţi – cei care nu mai calcă pe la votări şi referendumuri, cei din care o parte şi-au luat lumea în cap şi alţii manifestă în pieţe – cam aşa îi văd. Nu ca pe nişte oameni politici, ci ca pe nişte subcontractori care “smântânesc” comisionul de pe toate afacerile “strategice”. Ironia sorţii face ca din prlamentul celor aproape 600, dacă sunt 60 de oameni care să facă politică (şi şi aceia o fac aşa cum se vede). Restul au menirea de a ţine în frâu judeţe întregi prin difuzarea “fondurilor de dezvoltare” şi a “întreprinderilor de interes naţional” ai căror subcontractori – neoficiali, dar ştiuţi de toţi ca atare – sunt. Şi, trebuie să recunoaştem, marea lor performanţă – lăsând la o parte conturile şi casele de vacanţă din străinătate – constă în faptul că au ajuns să-şi bazeaze suportul electoral nu pe nişte promisiuni pozitive (vom face asta şi asta), ci unele negative (nu vom tăia salariile, nu vom da afară). Greu de crezut că s-ar putea obţine mai mult cu mai puţine eforturi.

În fapt, privit de la distanţă, scenariul acesta este unul banal, practicat de decenii de orice înjghebătură occidentală pusă pe fapte mari în ţările subdezvoltate. Aşa se vând arme în Africa subsahariană, aşa se exploatează zăcămintele Americii de Sud şi mâna de lucru a Asiei Pacifice. Nu cred că cei ce vin din afară cu intenţia unor astfel de afaceri ne tratează altfel decât – spre exemplu – Republica Centrafricană (cea a celebrului Jean Bedel Bokassa). Pentru ei e vorba de o ţară cu o “elită” politică aflată pe ultima treaptă a corupţiei, dispusă la orice – contra “comision” – şi care, rămânând pe loc, e interesată în ştergerea oricăror urme. La un calcul sumar, merită să le dai acesor oameni o sută de milioane ca să profiţi cât mai rapid de miliardul promis; acţionarii (anonimi) din marile oraşe ale lumii se vor şi te vor felicita. Ce rămâne în urmă, nu contează; tot aşa cum investitorii nu ştiau înainte de “afacere” ce e România, imediat ce vor pleca de aici (şi se vor orienta spre alte zări) vor uita tot ce-au ştiut, dacă s-au obosit să afle ceva. N-aş vrea ca lucrurile acestea să fie luate ca o vituperaţie anticapitalistă. Pur şi simplu consider că există mai multe tipuri de capital: nu mă îndoiesc că există şi cel investiţional, dar cred că pe la noi ajunge mai ales cel “volatil”. Poate-ar fi mai corect să spunem cel care se joacă tare, ca la jocurile de noroc: risc mare, dar şi câştig mare. Şi poate tocmai de aceea pe noi ne ocolesc marile investiţii de perspectivă: oamenii de afaceri serioşi se feresc instinctiv de piaţa extrem de fluctuantă a “tunurilor”, “ţepelor” şi “bulelor” de tot soiul. Sau, dacă – duşi de val – sunt dispuşi să rişte pe-o asemenea piaţă, atunci o vor măcar într-o ţară respectabilă, unde o oportună “infuzie de capital” în bănci le-ar permite să-şi recupereze cel puţin investiţia. Totuşi, nimic din acestea toate nu s-ar putea realiza fără acordul sau măcar pasivitatea populaţiei autohtone. Acesta e adevăratul atu al României pe harta afacerilor “cu risc ridicat”. Unde anume în lume i se poate explica poporului – ziua-n amiaza mare – că tocmai acele contracte care-l privesc în cea mai mare măsură şi care-i pun sub sechestru viitorul sunt “secretizate”? Unde i se poate spune – deschis şi fără nici un risc – că o “firmă” căreia i s-au încredinţat contracte de milioane şi care n-a făcut absolut nimic trebuie despăgubită cu alte zeci de milioane? Unde se mai află doar după decenii că au fost vândute (în avans şi pe nimic – cel puţin pentru bugetul de stat) resursele naturale? Unde mai poate un “investitor” dărâma şi construi în voie precum un mic Ceauşescu? Unde anume toate acestea sunt înghiţite de un întreg popor cu un amestec de resemnare, veselie şi scârbă care au ca ultim obiectiv 10 roni la pensie şi un nou reality-show? Şi, mai ales, şi de neconceput pentru străini, unde anume cei care fac – în văzul tuturor – aceste malversaţiuni sunt votaţi de cei care le trag ponoasele şase legislaturi la rând?! Până şi-n Africa subsahariană lucrurile se schimbă şi contractele trebuie renegociate; doar în România totul rămâne “cum ne-am înţeles”.

.

Încă de pe vremea comuniştilor ne-am distrus – cu o bizară îndârjire – trecutul; în ultimii 20 de ani ne-am devastat pădurile şi apele, am pus la pământ industria şi agricultura iar acum ni se spune – vis-à-vis de “subfinaţarea cronică” a educaţiei şi a sănătăţii, dar şi de “concesionarea” resurselor – că ne-am ipotecat şi viitorul. Acesta e peisajul dezolant care se vede în adâncul craterului de la Roşia

Page 32: Mihai Maci Oradea

Montană. Le putem obiecta multe tinerilor care s-au adunat în pieţe pentru a contesta încredinţarea exploatării de la Roşia Montană firmei canadiene. Mai mult ca sigur că nu acesta e cel mai grav caz de asemenea “afacere” pe care l-a cunoscut România în ultimele decade. Dar, asemeni copacilor din piaţa Taksim, e cel care a făcut ca umilinţa unor generaţii al căror viitor a fost deja jucat de diverşi “investitori” cu diverşi “responsabili” să izbucnească cu toată forţa, frumuseţea, naivitatea şi impertinenţa vârstei. Au fost acuzaţi de derivă stângistă; eu unul cred că doar trăiesc bucuria faptului de-a fi împreună şi de-a participa la acest happening pe cât de carnavalesc, pe-atât de serios. Cred că sunt, de fapt, copiii timpului lor: mult mai individualişti şi mai capitalişti decât am fi dispuşi s-o acceptam. Dar cred, de asemenea, că – oarecum osmotic, nu teoretic – ei realizează acut că economia de pradă în care-am trăit 24 de ani nu e capitalism. Sau, cel puţin, nu e cel în care ei şi copii lor ar fi dispuşi să trăiască. Mi se poate spune (cu bune şi temeinice exemple la-ndemână) că, peste doar câţiva ani, mulţi dintre ei se vor afla pe posturile celor pe care acum îi contestă şi – ajunşi acolo – vor proceda exact ca aceştia. Se poate. Dar ar fi păcat. Căci există victorii mai amare decât înfrângerile.

CE E DE FACUT? (prima parte)Mihai Maci iunie 24, 2013 Analize, Educatie, Opinie, Sinteze 29 comentarii 2,830 Vizualizari

Le-am rămas dator cititorilor textelor mele despre starea învăţământului cu răspunsul la o întrebare: ce e de făcut?

Fie-mi îngăduit, mai înainte de toate, să îi mulţumesc fiecăruia dintre cei care au răspuns – cu o completare, o sugestie sau o obiecţie – celor scrise de mine. Am citit toate aceste postări şi – acolo unde m-am priceput – am încercat, la rândul meu, să clarific nelămurirea pe care o indica corespondenul meu. Multe asemenea texte nu au primit răspuns din partea mea, nu pentru că aş fi considerat că nu merită, ci – pur şi simplu – pentru că nu aveam un răspuns. Majoritatea acestora (trecut fiind momentul surprizei că se vorbeşte şi despre aceste probleme) spuneau în esenţă: da, aceasta e starea de lucruri, o cunoaştem, am putea adăuga alte şi alte tuşe tabloului accentuându-i umbrele, dar – totuşi – insistenţa pe neajunsuri şi paslmodierea lor repetitivă nu rezolvă nimic. Problema reală este alta: ce anume e de făcut pentru a schimba această situaţie?

Dintre răspunsurile primite, se detaşează două, care – pe lângă obiecţiile aduse textului meu propun şi răspunsuri la întrebarea din titlu. Este vorba de textele – postate pe această platformă – ale D-nei Adriana Gorga şi al D-nului Andrei Cornea, cărora doresc să le mulţumesc în mod particular pentru atenţia acordată opiniilor mele. Fără a mă numi, dar referindu-se în mod manifest la textele mele, D-na Gorga consideră că termenul “tâmpiţi”, care apare în titlul a două texte ale mele, trivializează discuţia asupra educaţiei şi, în felul acesta, o deturnează de la scopul ei care (dacă am înţeles eu bine) e acela de a gândi o şcoală capabilă să suporte dinamica lumii actuale – cu (mereu) noile ei generaţii şi tehnologii – şi să joace pe cartea viitorului. În acest context larg, problemele şcolii româneşti întâlnesc, în fapt, problemele educaţiei de pretudindeni şi ceea ce (ne-)ar fi necesar ar fi mai curând apdatarea la discuţia serioasă din pedagogia, psihologia şi teoriile culturii actuale de la nivel mondial (sau măcar european) şi nu bocetul parohial asupra unor insolubile istorice ale lumii noastre. D-l Cornea, făcând un remarcabil de exact rezumat al ultimului meu text, observă că acesta se sprijină pe un sofism: pe de o parte – la începutul textului în cauză – denunţ tentaţia soteriologiei religioase, singura capabilă a schimba lumea noastră, care animă dreapta ideologică, pe de altă parte – în resul textului şi mai ales la finalul lui – generalizez atât de mult (extinzând-o la scară istorică) problematica iniţială legată de educaţie încât concluzia, implicită, e aceea că “doar un Dumnezeu ne mai poate salva”. Judecând lucid, şi refuzând tentaţia sublimărilor estetice, salvarea e mult mai aproape de noi, crede D-l Cornea: în Legea Educaţiei

Page 33: Mihai Maci Oradea

Naţionale gândită de D-l Funeriu. Aplicată cu consecveţă – fapt ce nu exclude ameliorări şi reglaje punctuale – această lege, care are ca principal obiectiv selecţia şi nu doar promovarea – atât la nivelul cadrelor didactice, cât şi la nivelul elevilor/studenţilor – ar fi în măsură să constituie levierul cu care, în timp, s-ar putea redresa învăţământul românesc. Din păcate, mezaventurile pseudo-academice ale unor înalţi demnitari (inclusiv şi în primul rând ale Primului Ministru) au făcut ca legea să fie desubstanţializată prin desfiinţări, suspendări şi demisii induse ale organismelor menite a veghea la respectarea ei. Aşadar, pe de-o parte – la D-na Gorga – racordarea la vocabularul şi problematica unei educaţii focalizate pe (un) viitor (global sau măcar european), pe de altă parte – la D-nul Cornea – respectarea riguroasă a unui set de reguli care, obligând la selecţie, dau credibilitate celor care rămân a constitui elita, înţeleasă ca pol de atracţie şi forţă de tragere a întregii societăţi.

Pe fond, nu pot decât să fiu de acord atât cu D-na Gorga, cât şi cu D-l Cornea. Şi totuşi… Simplul fapt că Legea Educaţiei gândită de D-l Funeriu a putut fi mutilată atât de uşor arată, cred eu, că lucrurile nu sunt aşa de simple. Problema acestei legi (ironic şi trist deopotrivă: vidată de conţinut abia la câteva luni după popularizarea ei – obligatorie! – în instituţiile de învăţământ) a fost – la fel ca şi cea a “măsurilor de austeritate” ale D-lui Boc – aceea că s-a insistat în exces asupra faptului că trebuie să o aplicăm şi s-a vorbit prea puţin (aproape deloc) despre faptul că merită s-o aplicăm. Ceea ce oamenii au înţeles – instinctiv dar extrem de acut – este că aplicarea riguroasă a unei legi al cărui principiu de bază e selecţia va duce, fatal, la “disponibilizări” (termen cinic pentru a numi căderea în subumanitate). De aceea aproape nimeni nu a sărit în apărarea expresiei legale a unui principiu cu care – la nivelul declaraţiilor – sunt toţi de acord. Oamenii vor selecţie, dar cu condiţia să fie selectaţi cu toţii; vor criterii, dar să convină tuturor; vor diferenţiere, însă doar dacă se regăsesc în partea de sus a grilei; vor schimbare, dar doar dacă au nişte beneficii – cuantificabile – de pe urma ei. Cu alte cuvinte, vor – de fapt – exact ceea ce le ofereau cutuma şi legile dinainte: promovare, nu selecţie. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar asta e situaţia efectivă în învăţământul românesc actual. Problema lui reală – şi insist pe acest lucru – este de natură socială şi nu pedagogică, iar căderea dramatică a calităţii educaţiei se datoreşte în primul rând problemei sociale care blochează reformarea învăţământului. Şi, din păcate, nu cu măsuri pedagogice se rezolvă această problemă socială.Onest vorbind, nimeni nu a luat în serios partea cu cei 6 % din PIB alocaţi educaţiei; toată lumea a înţeles că ni se cere un nou val de “performanţă” exact cu aceleaşi mijloace de care am beneficiat şi până acum şi, din acest moment, singura problemă a Legii Funeriu a fost cum să-i adaptăm criteriile nevoilor noastre “de supravieţuire”. Cu riscul de a-l dezamăgi pe D-l Cornea, mă văd nevoit să spun că desubstanţializarea Legii Educaţiei Naţionale a început încă din momentul în care textul ei a fost cunoscut pe site-ul Ministerului. Şi aşa se face că, atunci când “prin ticălos ordin de ministru” au fost desfiinţate comisiile în cauză şi ni s-a spus că ochii (ce puteau compara textele postate de Revista 22) ne înşeală, majoritatea – în loc de-a se indigna – a răsuflat uşurată: selecţia – cu disponibilizările ei – se amână. Cât despre problematica unei educaţii a viitorului, cred că aici stăm mai bine decât elveţienii D-nei Gorga. Şi asta dintr-o raţiune simplă: elveţienii chiar încearcă să vadă cum funcţionează ceea ce gândesc, în vreme ce la noi gândirea e liberă de orice constrângeri factuale. Aşa se face că, pentru orice problemă teoretică (mai ales dacă e subvenţionată printr-un grant) se găseşte o garnitură de tineri – indiferent de vârstă – capabili să schiţeze (cu o nativă dexteritate) “framework-uri”, “strategii pe termen lung”, “indici de evaluare”, etc, etc, etc. Toată lumea ştie că acestea toate sunt făcute doar ca să arătăm Occidentului că şi noi suntem în pas cu el (şi, în felul acesta, să justificăm nişte fonduri şi activitatea unor instituţii publice), dar, pe teren, lucrurile trebuie rezolvate de aşa manieră încât – cum se spune pe-aici – “ci fii bini” (“ci” se pronununţă cu “c”-ul moale, apropiat de “ş”, iar “n”-ul din “bini” se pronunţă ca cel din spaniolul “señor”) pentru toţi: şi pentru noi, care rămânem pe loc, cu aceleaşi probleme, şi pentru comisiile care trebuie să raporteze “la centru” că şi-au îndeplinit misiunea, şi pentru Ministerul care

Page 34: Mihai Maci Oradea

trebuie să arate Europei că suntem în parametrii “programelor cadru” în funcţie de care Guvernul primeşte nişte bani.

Morala acestei stări de lucruri este aceea că întregul învăţământ (s-ar putea ca situaţia să fie valabilă şi pentru alte domenii) e împietrit de o frică difuză, dar omniprezentă. Toată lumea ştie care e situţia de fapt – cel puţin acolo unde lucrează – dar nimeni nu spune nimic în public, căci fiecăruia îi e clar că cine va ridica probleme, va sfârşi prin a avea probleme. O spun cu toată sinceritatea: în cei 15 ani de când lucrez în instituţia căreia-i sunt angajat, nu am văzut nici o statistică “pe bune”. Toate erau “aranjate” pe măsura comisiei care le cerea. Nimeni n-ar fi îndrăznit să prezinte problemele reale ale secţiei sau ale Facultăţii, dat fiind că singura atitudine la care se putea aştepta erau “sancţiunile”, şi în primul rând cele financiare. E preferabil să spui ceea ce “înalţii reprezentanţi” vor să audă şi – cel puţin – să amâni inevitabilul. Partea proastă a acestor lucruri e aceea că Ministerul nu are (nici dacă ar vrea – deşi eu unul mă îndoiesc că vrea) nici o situaţie reală asupra problemelor instituţiilor din subordinea sa, nici un feed-back adecvat la măsurile pe care le încearcă. Drept care poate încerca – cu exact aceleaşi rezultate – aproape orice. Terorizaţi de frica “tăierilor” şi de ordinele lătrate ale superiorilor ierarhici, oamenii reacţionează aşa cum spunea Umberto Eco că face cel torturat: inventează absolut orice li se pare că ar fi pe placul “celor de sus”. Apoi investesc o energie considerabilă în menţinerea acestor ficţiuni şi, de la un moment dat, cel puţin unii – şi cel puţin în parte – ajung să creadă cu adevărat în ele. Doar cel care nu s-a temut niciodată de nimic nu ştie cât de creativă poate fi frica! Reversul acestei frenezii mistificatoare este un alt subprodus al fricii: paralizia oricărei alte forme de imaginaţie. Oamenii nu vor să încerce nimic, se tem să gândească cu privire la orice (în primul rând la situaţia lor), au oroare de orice schimbare (care s-ar dori alta decât cea a numelor) şi nu vor – cu toată puterea disperării – decât un singur lucru: să fie ca înainte. Adică să fie plătiţi indiferent de ceea ce fac, să-şi poată vedea liniştiţi de afaceri, să avanseze în mod necesar – ca în armată – şi să se vadă în posesia unei pensii “europene”.

La celălalt capăt, cred că Ministerului (şi Guvernului) îi convine această stare de lucruri. Cu o masă de oameni terorizaţi de ideea şomajului şi cu un pretoriu care-şi vede de al său “funny buisness” în marginea sistemului, poate fi controlată foarte uşor o mulţime imensă. Acest control se bazează, în idee, pe două lucruri simple: mai întâi oamenilor li se dă ca pe un favor ceea ce, în fapt, e un drept al lor (“Universitatea face eforturi deosebite pentru plata salariilor”, “Guvernul a deblocat în sfârşit fondurile pentru cercetare”, etc.) şi, în al doilea rând, nu se discută niciodată problemele reale. “Se iau măsuri”, “se dau ordonanţe”, “se hotărăşte”, au loc şedinţe, simpozioane, congrese, declaraţii de presă, interviuri, dar toate paralele cu adevăratele probleme. Acestea sunt lăsate să fermenteze lent în mintea fiecărui client al Ministerului. Toată lumea ştie care şi cum e situaţia, şi ştie şi că această situaţie nu poate avea decât un sfârşit inexorabil, dar nimeni nu ştie – şi nici nu îndrăzneşte a se gândi – cum va fi acest sfârşit şi dacă va mai urma ceva după el. Astfel că oamenii preferă o agonie nesfârşită oricărei răsturnări care ar accelera sfârşitul. Cu toţii se agaţă, asemeni bolnavului incurabil, de o speranţă mai reală în iluzoriul ei decât orice realitate: că lucrurile vor merge înainte şi viitorul va fi aidoma trecutului. În ciuda discursurilor publice despre “schimbare” şi “inovaţie”, majoritatea oamenilor preferă “stabilitatea” şi “siguranţa” schemelor consacrate. Drept care problema lor nu e aceea de-a abandona aceste scheme şi de-a reporni pe-o altă cale, ci aceea de-a dezamorsa potenţialul ameninţător al noului, făcându-l să intre în schemele bine cunoscute.

*

N-aş vrea să se creadă că am făcut această descriere doar pentru a adăuga încă o tiradă de “bocitoare pseudoînţleaptă” celor din textele precedente. Dimpotrivă, ea îmi permite să sesizez primul lucru efectiv care poate fi făcut de către toţi cei pe care îi priveşte situaţia învăţământului: să spunem lucrurilor pe

Page 35: Mihai Maci Oradea

nume. Dar, mai înainte de orice, o precizare: ceea ce mie mi se pare important este ceea ce poate fi făcut şi nu ceea ce – la modul generic – trebuie făcut. Am criticat eu însumi “trebuie să”-urile şi pe profesioniştii lor; experienţa m-a învăţat că, de cele mai multe ori, acestea sunt marotele celor ce nu fac nimic altceva decât faptul de a-şi urmări propriile interese. A ne pune problema a ceea ce poate fi făcut, acum şi aici, înseamnă deja a lua în serios contextul în care ne aflăm. A-l numi cât mai adecvat cu putinţă, revine la a încerca să ne înţelegem pe noi înşine în situaţia în care ne aflăm şi, implicit, la a căuta o cale de luminare a acestei situaţii. Înseamnă a ieşi din paralizia în care ne imobilizează frica şi a ne asuma căutarea unui sens care să ne permită să depăşim blocajul în care ne aflăm. În această accepţiune, “adevărul ne face liberi” şi ne permite să ne întâlnim. De aceea îmi permit să cred că textele mele anterioare, dimpreună cu răspunsurile pe care le-au primit, nu sunt simple lamentaţii pe marginea stării triste a învăţământului românesc actual ci, atât cât mi-e mie cu putinţă, tentative de a numi disfuncţionalităţile lui şi, implicit, fragmente din răspunsul la întrebarea “ce e de făcut?”. Aş mai adăuga un lucru: dacă ne punem întrebarea în sensul lui ce poate fi efectiv făcut acolo unde ne aflăm fiecare, atunci răspunsul se cuvine a fi proporţional cu expertiza noastră. De aceea cred că nu mi se poate cere mie – un amărât de lector la o universitate (de-a câta mână?!) din provincie – să dau răspunsuri edificatoare la problemele învăţământului naţional. Eu pot să sesizez problemele cu care mă confrunt, să încerc să le formulez de aşa manieră încât să evidenţiez problematicul lor şi, eventual, să sugerez soluţii care ar putea ameliora contextul la care mă raportez. În ce mă priveşte – o spun cu toată sinceritatea – nu am perspectiva amplă şi multidomenială pe care (se presupune că) o are un funcţionar superior şi, ca atare, risc foarte uşor ridicolul unor soluţii improvizate “din cuţite şi pahare”, care ar putea discredita şi întrebările pe care le pun. Cred că într-o societate normală, cetăţeanul dă expresie problemelor cu care se confruntă, iar statul, prin instituţiile sale, încearcă să le răspundă prin crearea unui cadrul legislativ şi social menit a limita cât mai mult disfuncţionalităţile. Iată de ce mi se pare că nu mie trebuie să mi să pună întrebarea ce e de făcut cu starea şcolii româneşti, ci celor plătiţi de noi toţi ca să gândească asupra acestui lucru, să-i optimizeze funcţionarea şi să ia acele decizii care sunt în avantajul cât mai multora. Avem un Minister al Educaţiei, unul al Cercetării, nenumărate Comisii şi agenţii cu acronime şi iniţiale care de care mai ciudate, avem o mulţime de persoane – şi la nivel central, şi la nivel local (Rectorate, Senate, Inspectorate, Direcţiuni, etc.) – care au trecută în fişa postului activitatea de a gândi asupra problemelor învăţământului şi de-a le căuta răspunsuri. Unii sunt numiţi, alţii sunt aleşi, cu toţii au salarii de neimaginat pentru un “cadru didactic mediu”, la care se adaugă indemnizaţii, sporuri şi prime (de conducere, de solicitare, etc.). Nu asta e problema; ci ce fac pentru aceşti bani. Cred că nu mai ajunge să vină cu câteva minute după ceasul al 12-lea şi să ne spună că, “din păcate, nu se mai poate face nimic” şi “sunt necesare (noi) sacrificii”. Părerea mea este că e mai util să-i întrebăm: acum ce se poate face? Vă asigur că şi eu aş vrea să cunosc – la fel ca şi Dumneavoastră – răspunsul la această întrebare. Răspunsul lor, al celor plătiţi ca să gândească un răspuns. Am scris aceste texte şi pentru ei.Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

CE E DE FACUT? (a doua parte)Mihai Maci iunie 27, 2013 Analize, Educatie, Sinteze 33 comentarii 2,479 Vizualizari

Ca să nu fug de răspunderea mea, voi încerca să ofer câteva sugestii cu privire la unele lucruri care pot fi făcute în domeniul educaţiei. Mă voi referi în continuare la cele din învăţământul preuniversitar, urmând să abordez problema universităţilor într-un alt text. Lucrurile pe care le voi spune nu ţin de savantlâcul “metodologiilor” şi nici de vocabularul teoriilor domeniale, ci sunt – cred eu – nişte observaţii de bun simţ la care mă îndrituieşte şi modesta mea competenţă. Evident, ele pot fi dezvoltate – sau contestate – de oricine are răbdarea şi atenţia de-a le lua în considerare.

Page 36: Mihai Maci Oradea

Am început prin a vorbi de preblema – o cât de concretă! – a greutăţii ghiozdanului pe care îl cară zilnic fiica mea. Am înţeles – din presă – că pentru D-l Ministru aceasta nu mai e o problemă; în foarte scurt timp elevii vor avea la dispoziţie manualele în format electronic, pe tablete. Mi-e greu să spun dacă trecerea de la carte la tabletă e – în sine – bună sau nu. Probabil într-acolo ne mână lumea în care trăim. În ce mă priveşte, ca “om de carte” (cu o formulă oarecum desuetă), prefer acest obiect clasic din mai multe raţiuni. Una ar fi materialitatea lui. Am impresia că pentru tânăra generaţie – crescută cu desene animate, apoi jocuri pe calculator, reconstrucţii 3D, efecte speciale, etc. – lumea se ficţionalizează din ce în ce mai mult şi acest proces mi se pare că va sfârşi într-o nouă gnoză în care adevăratul real va fi în calculator, iar cel în care deambulăm concret va fi o variantă nereuşită a “multiversului” computaţional. A-i lega pe copii de mici de această tehnică, de care oricum nu scapă, s-ar putea să revină la faptul de a-i priva de “bucuriile simple” ale contactului direct cu lucrurile care ne înconjoară, atât de fragile în imperfecţiunea lor. Mai exact, revine la a transforma tableta dintr-un ecran, într-o fereastră – mai mult sau mai puţin opacă – care le mediază accesul la lumea din jurul lor. În al doilea rând mi se pare că logica lineară pe care o impune lectura unei cărţi formează o altă gândire decât saltul din fereastră în fereastră prin hipertextul virtual. O gândire care privilegiază coerenţa (şi – implicit – noncontradicţia), o anumită statornicie şi ideea lucrului bine făcut şi dus până la capăt (la fel ca şi a concluziei ce decurge din premise). În infinitul webului, nimeni nu-şi mai pune problema de-a termina ceva; lucrurile – sau ce-a mai rămas din ele: oportunităţile – sunt sesizate, “tratate”, “ambalate” şi apoi “pasate” mai departe, în vidul sideral al comunicării universale. Acum totul e simultan, lucrurile nu mai sunt nici – nici (pentru că sunt şi – şi), “ne” distrăm, captivi în solitudinea anxietăţii noastre, trecând de la una la alta, fără nici o grijă faţă de gând şi de cuvânt. Nu sunt un adversar al noilor tehnologii; le folosesc şi eu (aşa cum se şi vede!) şi înţeleg că şi cărţile şi-au avut ambivalenţele lor, iar lumea care a decurs din ele n-a fost tocmai ideală. Pe de altă parte îmi amintesc de clasica vorbă a lui McLuhan (“media este mesajul”) şi mă întreb dacă nu o vom confirma – cu totului involuntar – atunci când vom trece de la manuale la tablete.

.Dar, în fine, s-a putea ca nu aceasta să fie marea dilemă. Adevărata problemă a învăţământului preuniversitar de astăzi e conţinutul manualelor. Cu adâncă tristeţe trebuie spus faptul că un text indigest rămâne indigest şi dacă e cioplit în piatră, şi dacă e scris cu pana pe pergament, şi dacă e tipărit pe hârtie, şi în format electronic, ba chiar şi ca audio-book. Media îşi are şi ea limitele ei: tot aşa cum D-l X nu e cu nimic mai inteligent la televizor decât într-o conversaţie particulară şi cum o cercetare care n-a căutat nimic şi n-a găsit nimic nu sună mai bine în engleza on-line decât în româna neaoşă, nici un manual prost nu-şi va schimba calitatea doar dacă ne e servit ca PDF. Ba s-ar putea ca, în ultimă instanţă, “marea schimbare” să nu aducă nici o schimbare, ci pur şi simplu editorii să-şi trimită PDF-urile profesorilor (pe mail? pe Facebook? prin SMS?) pentru ca aceştia să le recomande elevilor pe care să-l încarce (à propos, încărcarea va fi liberă şi va plăti Ministerul pentru tot, sau va fi parolată şi părinţii vor trebui să-şi facă şi să folosească carduri Visa sau Master?. Asta ca să nu mai vorbim de “programele” şi “proiectele” Ministerului cu privire la trecerea pe format electronic, de selectarea ofertelor firmelor şi de licitaţii. Pare-se că anumite persoane – cu conexiuni sus-puse – au în faţă o perspectivă menită a ne demonstra tuturor că cele mai bune afaceri se fac în vreme de criză.)

Oricum, problema e a manualelor şi, în primul rând, al curriculei. Aici, dat fiind că ne aflăm pe un teren ceva mai clasic, aş îndrăzni şi eu să am nişte sugestii.Mai întâi în ceea ce priveşte curricula: oricum am lua-o, aceasta e prea stufoasă. Ceea ce le cere ea elevilor este să devină “multilateral dezvoltaţi” (sau cu un oximoron, pentru a evidenţia mai bine absurdul situaţiei: specialişti în toate). E banal să repet că acest tip de învăţământ nu dă roade decât la o infimă elită, intens suţinută de portofelul părinţilor şi având ca singură miză plecarea “dincolo”. Pentru restul – adică pentru aproape toţi elevii – nu duce nicăieri, din simplul motiv că predarea tuturor disciplinelor nu se

Page 37: Mihai Maci Oradea

poate face în parametrii ceruţi de programă. Astfel că ne găsim în situaţia proprie naţiei noastre de a avea un lucru consacrat oficial prin legi, regulamente şi hotărâri, despre care se discută (cu aplomb sau cu năduf) pe la comisii şi traininguri, dar pe care fiecare îl face cum (şi cât) crede de cuviinţă, deoarece toată lumea ştie că e cu neputinţă să fie făcut aşa cum e specificat. (Ar merita analizată cândva şi această bizară formă de “descentralizare”, în care decizia efectivă e lăsată – tacit – pe seama profesorului de la catedră: ştie el cum să se descurce ca “ci fii bini” şi pentru elevi şi pentru Minister.) Ce e de făcut? Răspunsul meu este următorul: să fie regândită programa. Dar nu în sensul reacţiilor umorale (să fie scoase, rând pe rând, diferite materii) şi nici în acela al “teoriilor” de duzină despre “abilităţi şi competenţe” (a căror unică preocupare pare a fi aceea de-a numi ştiinţific şmecheria). Departe de acestea toate, lucrul care mi se pare că trebuie luat în considerare ca şi criteriu de elaborare al programei şi al manualului este acesta: ce chimie (de pildă) trebuie să ştie cineva care nu va deveni chimist, sau ce gramatică trebuie să ştie cineva care nu va deveni lingvist. Poate vă mai amitiţi de primele ore ale diverselor materii: fiecare se pretindea (şi asta înainte de generalizarea marketingului!) ca fiind cea mai veche şi mai importantă pentru umanitate – biologia pentru că natura ne dă de toate, fizica pentru că n-am putea înjgheba nimic fără ea, chimia pentru că de la foc incoace totul ţine de dansul moleculelor şi, deasupra tuturor, matematica pentru că până a învăţa să numere, omul nici n-a observat că are degete. Sigur, aici e vorba – în primul rând – de un prestigiu simbolic, numai că – foarte repede – acesta se traduce în avantaje materiale. De pildă în creşterea numărului de ore, ceea ce duce la mai multe angajări “în sistem”, fapt care – la rândul lui – atrage mai mulţi studenţi la facultatea de profil (care, tocmai pentru că devine interesantă, cere şi nişte meditaţii pentru admitere). Plus culegerile, testele, materialele auxiliare, etc. – capitalul simbolic se converteşte repede într-o industrie lucrativă. Problema învăţământului preuniversitar actual e aceea că el e expresia tasată a unei întregi istorii a luptelor pentru hegemonia de prestigiu. Interbelicul cu gramatica şi istoria lui (parţial reactualizate de naţionalismul ceauşist), materiile reale din anii industrializării, ştiinţele naturii din epoca avântului medicinei, mai nou economia şi psihologia, dar şi inevitabila engleză (care a ocultat aproape toate limbile) şi informatica, în care se recunoaşte strigătul (sperăm că nu ultim) al prezentului. E de presupus că vor mai veni şi alte limbi (chineza, de pildă) şi că informatica se va divide în mai multe discipline teoretice şi practice (web-design-ul candidând la preferatul elevilor) pe măsura dezvoltării reţelelor globale. E greu, în aceste condiţii, să păstrezi un echilibru între cunoaşterea generală (care rămâne o datorie a şcolii) şi înoirea continuă pe care o reclamă fuga înainte a tehnologiilor. Părerea mea este că varianta cea mai bună e aceea de-a renunţa la orgoliile disciplinelor şi de-a trece la reconfigurarea manualelor pe criteriul “ce trebuie să cunoască cel ce nu se va specializa în respectiva materie”. Cred că funcţionând astfel materiile vor reuşi să producă şi manuale cu adevărat alternative (nu cu text similar şi alte poze – ca acum): de pildă s-ar putea ca istoria – la clasele cu profil real – să fie istoria ştiinţei, iar matematica – la clasele cu profil umanist – să fie istoria matematicii. Şi, pornind de aici, şi specializarea profesorilor să dobândească un conţinut..

Dar, evident, problema cea mare e aceea a programei. Aceasta trebuie modificată radical. Şi cred că primul lucru de care ar trebui să se ţină cont ar fi coerenţa pe verticală şi pe orizontală a disciplinelor. Din câte pot eu să-mi dau eu seama (din experienţa şcolară a fiicei mele, dar şi din propria mea experienţă în universitate), nimic nu leagă între ele materiile dintr-un an de studiu şi nici anii de studiu între ei (exceptând, în acest ultim caz, cronologiile generice). Unde se întâlneşte o lecţie de biologie (de pildă), cu una de matematică şi aceasta cu cea de română? Sunt lucruri cu totului diferite? Atunci cum pot fi învăţate în acelaşi timp, şi la ce bun? Nu s-ar putea lega începuturile geometriei de arhitectura fiinţelor vii, tot aşa cum s-ar lega (poate contrastiv) logica unei probleme de matematică de aceea a unei poezii? Încă ceva: manualele actuale sunt concepute axiomatic (pornesc de la nişte principii care sunt desfăşurate pas cu pas într-o teorie coerentă) şi apodictic (se bazează pe afirmaţii adevărate care se exprimă ca definiţii,

Page 38: Mihai Maci Oradea

teoreme, etc.). Dacă învaţă, elevul are impresia unei călătorii cu tramvaiul într-un oraş cunoscut – merge din staţie în staţie printr-un piesaj domestic şi predictibil. Poate că aşa se deprind fundamentele ştiinţelor, dar – totuşi – mi se pare că lipseşte ceva: partea de căutare şi de problematizare care face ca incursiunea în lumea ştiinţei să devină o aventură personală. Senzaţia pe care o lasă manualele noastre e aceea că ele conţin totul şi că elevului îi e necesară o viaţă de muncă pentru a ajunge la înţelepciunea suverană a creatorilor de manuale. Acestea sunt asemeni unor sfere perfecte, închise asupra lor înşile şi imune la orice contact cu imaginaţia elevului sau cu complexitatea lumii. Bănuiala mea este că tocmai de aceea sunt atât de opace; pentru că se chinuie să înghesuie totul (axiomatic şi apodictic) între scoarţele unei cărţi. N-ar fi mai util – mai ales pentru adolescenţi – să fie mai curând nişte deschideri şi invitaţii spre mai mult? N-ar avea o şansă în plus dacă i-ar solicita elevului să gândească şi să se pună în situaţie, nu doar să rezolve probleme tip şi facă exerciţii monotone de gramatică ? (A propos : în epoca tabletelor, a Facebook-ului, a chat-ului şi a SMS-urilor copiii vor fi îndopaţi cu aceeaşi gramatică anostă exersată pe fraze interminabile din Brătescu-Voineşti şi alţi clasici pe care nu-i mai citeşte nimeni? Şi vor învăţa în gimnaziu engleza lui Shakespeare, pentru ca în facultate să afle că engleza comercială e cu totul alta?) Adevărata întrebare în marginea acestor manuale e următoarea: ar fi oare vreo şansă să trecem de la elevul pus să buchisească înţelepciunea maturilor (părinţi, profesori, autori de manuale), pentru a-i domoli pornirile rebele, la elevul pus să gândească, pentru a descoperi lumea?.

Şi încă ceva cu privire la manuale: s-ar cuveni – cred eu – să se insiste mai mult pe forma lor narativă. Orice ştiinţă spune, în ultimă instanţă, o poveste, iar un manual bun e unul care ştie să facă povestea vie. S-ar putea să se obiecteze că un manual de matematică trebuie, în mod fatal, să conţină o mulţime de formule, care sunt destul de puţin captivante la lectură. Da şi ba. Pentru cineva care nu înţelege formulele respective, ele nu sunt altceva decât – după vorba Isabelei Allende – nişte picioruşe de muscă, însă pentru cine le pricepe, pot spune o poveste fascinantă. Dar ce facem cu cei care nu pricep – între altele, pentru că n-ar avea nici un motiv să le priceapă – formulele în cauză (de pildă pentru cei de la coregrafie)? Răspunsul e simplu: le facem un manual care să le spună aceeaşi poveste, cu cuvintele pe care ei le pricep. John Nash – cel cu schizofrenia, Nobelul şi filmul, care l-au făcut, toate, mai celebru decât contribuţiile lui matematice – povestea că imboldul către lumea cifrelor i l-a dat o istorie a matematicii citită în şcoală. Cartea, din păcate netradusă în limba română, îl are ca autor pe Eric Temple Bell, preşedinte – în acea vreme – al Asociaţiei Matematicienilor Americani şi al multor alte asociaţii profesionale din toată lumea, profesor, pe rând, la Chicago, Harvard şi Caltech şi multipremiat pentru lucrările sale de matematică. Dar ceea ce o face ciudată – şi interesantă – e faptul că această lucrare, de peste 500 de pagini, care parcurge detaliat istoria matematicii de la eleaţi la Cantor, nu conţine mai mult de 10 formule! Pariul lui E. T. Bell a fost să arate oricui cum gândeşte matematica şi care sunt mizele acestei gândiri. Ce e în formule, şi ce e dincolo de ele, pentru a le dedica întreaga viaţă? Cartea poate fi citită cu maxim folos de orice om alfabetizat, iar unii, probabil – ca şi Nash – îi vor urma sugestia. Nu trebuie să ne iluzionăm că doar lucrările seci, pline de cifre, grafice şi note de subsol sunt de ştiinţă, iar restul e cunoaştere de almanah. Robert Heilbroner a scris o istorie a economiei care, iarăşi, poate fi citită de oricine, Jostein Gaarder o istorie a filosofiei pentru adolescenţi, iar Bruno Chenu şi Marcel Neusch o istorie a teologiei din care oricine poate rămâne cu un tablou al evoluţiei conceptuale a creştinismului. Sigur că cine vrea să afle cum funcţiona efectiv gândirea lui David Hilbert, a lui Adam Smih, a lui Aristotel ori a Cardinalului de Lubac nu va rămâne la aceste introduceri, dar menirea lor nu e aceea de-a-i spune cititorului totul despre un autor sau altul (acesta e rolul ediţiilor critice şi al monografiilor specializate), ci acela de a-i aduce aproape un nume şi o problematică. Acesta este – cred – şi rolul unui manual. Şi pentru că am pomenit doar străini, merită amintit şi faptul că, în interbelicul nostru, Nicolae Iorga, Iuliu Valaori sau Simion Mehedinţi (sau, în anii ’70, Costin Neniţescu) nu aveau nici o reticenţă în a face manuale gimnaziu şi liceu care – e părerea mea – surclasează net producţia actuală tocmai prin calitatea

Page 39: Mihai Maci Oradea

explicaţiei care, fără a face rabat de la rigoare, introduce în gândirea domeniului. Mie unuia mi se pare că tocmai introducerea unor asemenea tipuri de manuale ar fi calea cea mai eficientă de a contracara “operele” interminabile ale unor autori prolifici precum D-na Birău. Pentru că dacă manuale precum cele cerute de programa actuală pot fi realizate doar cu foarfece şi clei, prezentări precum cea a lui Temple Bell cer alte “aptitudini şi competenţe”.Mi se poate răspunde că n-ar fi o soluţie, dat fiind că tot aşa cum nu citesc actualele manuale, elevii nu se vor obosi să le citească nici pe cele despre care vorbesc eu. Se poate. Dar se poate şi să le citească. Sau – cel puţin – să le citească un număr mai mare de elevi decât cei ce le citesc acum şi, mai ales, înţelegând ce citesc, să le citească cu folos. Celor ispitiţi să-i acuze pe elevii de azi că nu citesc le-aş spune că nici nu mă mir: când pe-a V-a, la un fragment de o pagină de text fac 6 (şase!) lecţii de gramatică, nu e de mirare că lectura se asociază pentru ei cu căutarea verbelor la supin şi a propoziţiilor regente şi nu cu plăcerea genuină a călătoriei într-o altă lume. Ce mă uimeşte cu adevărat este faptul că aceşti elevi, cărora li se pun atâtea în cârcă, citesc cu pasiune cele peste 3000 de pagini ale poveştii lui Harry Potter. Ceea ce înseamnă că, în ciuda a tot şi a toate, rămâne în ei o nevoie de poveste şi o disponibilitate de-a citi. Ştiţi cu ce-i răspunde şcoala, atunci când nu-i îneacă cu gramatică? Cu indicarea ca lectură de vacanţă – la finele clasei a V-a – a “Copilăriei” lui Maxim Gorki! Probabil pe-a VI-a sau pe-a VII-a vor urma “Desculţ” de Zaharia Stancu şi “Tânăra gardă” a lui Fadeev. Evident, acestea din urmă se vor citi pe tabletă!

.

Pot fi realizate efectiv lucrurile la care m-am gândit eu? Nu ştiu, dar cred că merită încercat. Cred, în egală măsură, că ar trebui ceva mai mult decât modificarea programelor şi a manualelor; ar trebui ca – într-un fel sau altul – profesorilor să li se dea din nou impresia că sunt intelectuali şi nu cei mai oropsiţi funcţionari mărunţi ai statului. Că sunt felul în care elevii şi-i reprezintă pe David Hilbert, pe Adam Smith sau pe Aristotel şi nu cărătorii de fursecuri, ape minerale şi alte “atenţii” pentru tot soiul de “comisii” în care excelează Ministerul şi Inspectoratele. Şi că menirea lor este să-i citească şi să-i recitească pe clasicii domeniului propriu, precum şi să fie up to date cu ceea ce ţine de specializarea lor, nu să-şi piardă nopţile bălmăjind inutile “momente organizatorice” în “planurile de lecţii”. Dar, îmi dau bine seama, asta ar însemna ca Inspectoratele Judeţene şi Departamentele de Perfecţionare a Personalului Didactic să-şi piardă puterea şi, o dată cu ea, privilegiile. Şi asta – încă – nu se poate. Căci sunt lucruri pe care nu le poate schimba nici Ministrul Educaţiei, nici Primul Ministru, nici Parlamentul, nici Preşedintele şi nici măcar toţi la un loc. Păienjenişul acesta de interese, deopotrivă centrale şi locale, pentru care “criza educaţiei” e o afacere foarte profitabilă, e unul dintre ele.

Cui i-ar putea folosi regionalizarea?Mihai Maci aprilie 4, 2013 Administratie, Analize, Opinie 27 comentarii 3,403 Vizualizari

O nouă marotă bântuie România: regionalizarea. Aproape dintr-o dată acest termen a devenit unul dintre aceia despre care “se vorbeşte” non-stop şi pe toate canalele. Lucru şi mai straniu, oamenii comuni – care până mai ieri n-aveau nici o idee despre regionalizare – încep (e drept, în bună măsură graţie propagandei media) să se pasioneze de subiect. Care să fie motivul acestei erupţii de “regionalită”? Dacă ne vom uita mai atent, vom realiza că nu e unul singur, ci mai multe. Primul – deşi nu cel mai vizibil – e acela că, după pierderea orizontului “reformei” şi dezamăgirea consecutivă “integrării”, oamenii au nevoie de o nouă “idee-directoare”; de ceva care să-i scoată din apatia singurătăţii consumeriste, a torporii descurcărelii cotidiene şi din asteniile cenuşii ale unei primăveri ce nu se mai poate desprinde de iarnă. Iată că regionalizarea s-a dovedit a fi cuvântul magic ce poate resuscita pasiunile latente ale unui popor

Page 40: Mihai Maci Oradea

adormit. În plus, se pare că – exceptând creşterile continue de preţuri (motivate, firesc, prin “conjunctura mondială”) – viitorul apropiat aproape că nu ne mai rezervă surprize: pentru vară – toamnă nu sunt programate nici un fel de alegeri şi nici măcar o suspendare, nişte Jocuri Olimpice sau orice altceva care să atragă atenţia şi să constituie un “subiect de dezbatere publică”. Riscăm – şi noi şi media – să încremenim în (banale) scandaluri de corupţie, crime de duzină şi – o, cât de previzibilele! – inundaţii urmate de secetă. Drept care tema regionalizării vine exact la momentul potrivit. E – pe măsura noastră – deopotrivă ceva nou, cu iz de “altceva” european, şi actualizarea unui trecut “de vrednică memorie”. Şi – trebuie să recunoaştem – problema regionalizării a fost cât se poate de bine pusă: mai întâi unguri contra români (sau invers) pe subiectul ţinutului secuiesc, apoi “dueluri televizate” între “municipii reşedinţă de judeţ” având ca miză titlul de “capitală regională”. Confruntarea i-a trezit şi pe adormiţi şi pe sceptici, indiferenţa lui “asta-i Românica” a făcut loc orgoliilor şi patriotismelor locale şi, peste noapte, ne-am trezit prinşi într-un vertij al vorbelor în care fiecare e campionul unei măreţii ancestrale care se cere repusă în drepturile ei fireşti. Căci regionalizarea – la fel precum, pe vremea lor, “tranziţia”, “reforma”, “integrarea” – are această uriaşă capacitate de-a se mula după visele şi dorinţele fiecăruia. Cetăţenii de la Ciorogârla şi de la Dolhasca simt şi ei că acum e momentul să se afirme, să vină cu “bogăţia tradiţiilor lor locale” la marea fiestă a “euro-regiunilor” şi, de ce nu?, poate o delegaţie locală să meargă în Catalonia, sau în Rhenania de Nord – Westfalia pentru a “înfrăţi” regiunile autohtone cu “consoartele” lor europene. Şi-apoi – asta e o veche problemă în România – de ce să fie o singură capitală la Bucureşti; de ce n-am putea avea capitale (fie ele şi regionale) – sau măcar “centre de dezvoltare” – şi la Zalău, la Roman sau la Târgu Cărbuneşti? Cu toţii merităm mai mult şi, dacă s-a deschis sezonul la cereri pentru “fonduri structurale”, e timpul să profităm căci, la noi, (după cum bine se ştie) cîştigă cel ce strigă mai tare. Şi-au făcut ungurii steag al ţinutului secuiesc;  nu-i nimic, să vadă ei cum va fi când vom dezgropa noi steagurile regionalizării!

Dar, în chip straniu, nimeni nu pare a fi mirat de ciudăţenia subiectului. România nu a fost o ţară care să aibă tradiţia regiunilor, a landurilor ori a cantoanelor şi care – iată – să revină, în sfârşit, la modul ei firesc de organizare. Unde sunt istoricii şi geografii patriei care să ne spună că România e o ţară alcătuită din trei ţări, cu structuri de organizare diferite, pe care un veac (sau unul şi jumătate) de agregare comună nu le-au compatibilizat, încă, întru totul? Ne place sau nu, astea sunt regiunile (“provinciile”) noastre “istorice”. Unde sunt istoricii instituţiilor şi ai dreptului care să ne spună că, deşi nu am avut tradiţia “microregiunilor”, am avut-o însă – şi din plin – pe aceea a obstrucţiei seniorilor locali la hotărârile (inclusiv la reformele) administraţiei centrale? Ne spune cineva că noi am fost – mai bine de trei veacuri – o ţară “aristocraticească”, adică una în care puterea era deţinută de de o boierime locală (pe cât de cupidă, pe atât de reactivă la nou) pentru care statul nu era nimic altceva decât un vehicol al instituţionalzării privilegiilor proprii? N-ar fi rău să ni se amintească aceste lucruri – poate chiar în tuşe mai apăsate – pentru că, spre deosebire de Halloween şi Valentine’s Day, ele chiar sunt elemente de bază a ceea ce am putea defini ca fiind tradiţia noastră autentică şi genul de lucruri pe care nu le-am uitat niciodată atât de mult încât să nu putem reveni la ele.

Însă, mai înainte de orice, de ce regionalizarea şi ce foloase – pe termen scurt, mediu şi lung – ne-ar putea aduce ea. Ni se spune că actualele “unităţi administrativ – teritoriale”, judeţele, sunt anacronice şi că actualul decupaj geografic nu (mai) corespunde marilor proiecte şi alocări de fonduri ale “Europei de azi”. Nu ştiu pentru alţii cum e, dar mie unuia mi se pare ciudat că, într-o ţară în care sociologii măsoară fericirea cu şublerul şi “evaluatorii” de toate obedienţele se ocupă de “indicii de satisfacţie şcolară”, nimeni nu se gândeşte să argumenteze cu date efective anacronismul judeţelor. Oricât ar fi de bizar, dar pe acest teren suntem lăsaţi la mâna aprecierii subiective care – nu e un secret pentru nimeni – după câteva ceasuri de stat la un ghişeu “vede enorm şi simte monstruos” tot ceea ce ţine de administraţia locală. Încă o dată: de ce nu sunt bune judeţele? Sau – dacă avem disfuncţionalităţi între ele – nu e mai uşor să

Page 41: Mihai Maci Oradea

punem împreună Consiliile Judeţene să discute şi să hotărască decât să creem altceva care, oneşti să fim, nici nu ştim cum ar funcţiona în lumea noastră? Şi apoi, însăşi ideea că nu ştim câte regiuni vor fi, cum vor fi trasate pe hartă, unde-şi vor avea “capitalele”, etc. nu mărturiseşte că suntem foarte departe de punerea în funcţiune imediată a noului mecanism? Şi dacă aici ne aflăm acum, cât timp ne va lua până la “cheltuirea eficientă” a fondurilor în numele căreia ni se propune regionalizarea? Ca să avem o idee asupra răspunsurilor la aceste întrebări, ar fi util să ne oprim – măcar în treacăt – asupra posibilelor consecinţe ale regionalizării.

Pentru început să zăbovim încă o clipă pe terenul întrebărilor: cum se va face regionalizarea aceasta? Se vor decupa zone de (atâta câtă e la noi) prosperitate economică cu miza de a face din ele “motoare de dezvoltare regională”? N-ar fi rău, dar ce se va întâmpla atunci cu zonele sărace? Şi apoi: dacă Clujul sau Timişoara vor începe s-o ducă (vizibil) mai bine, vor consimţi oare – din pură generozitate (sau conştiinciozitate germană) – să-şi împartă beneficiile cu Hunedoara sau Vasluiul? Eu unul mă îndoiesc. Cred mai curând că fărâmiţarea va merge până la capăt şi oraşele mari (singurele de la care se poate aştepta ceva) vor cere privilegiul unor frei burg-uri din ce în ce mai autonome în interiorul restului “regiunilor”, care va semăna tot mai mult cu aglomerările băştinaşe aflate în jurul comptoarelor comerciale străine din lumea a treia. De unde o altă problemă: cum vor reuşi oraşele/ regiunile de succes să oprească afuxul de migranţi din zonele sărace (cu tot ce aduc aceştia: probleme sociale, infracţionalitate, etc)? Vom crea şi “regiuni închise”? Sau vom avea – în interiorul aceleiaşi regiuni – cetăţeni de mai multe categorii? Să fim serioşi: singurul lucru la care ne putem aştepta – cel puţin pe termen scurt – e o dezvoltare de tip bulă a câtorva oraşe din România. Problema e, mai întâi, că acest tip de explozie nu duce la “dezvoltarea durabilă” a unor zone întregi şi, apoi, că spargerea bulei ne va lăsa cu probleme şi mai mari decât cele de la care am pornit. Dar s-ar putea să procedăm altfel: să asociem – în cadrul aceleiaşi regiuni – centre mai prospere cu zone mai sărace, mizând pe o echilibrare în sus a întregii configuraţii. Ar fi dorit, dar nu ştiu dacă acest lucru e neapărat probabil. Căci e greu de presupus că zonele sărace vor ieşi din spirala săraciei lor (altfel decât prin migrarea masivă către centrele dezvoltate), iar cele prospere vor fi în situaţia de a-şi vedea câştigurile micşorate prin scurgerea lor permanentă către celelalte, fapt care le va altera lor înşile dinamica prosperităţii (nimeni nu e motivat să lucreze dacă, din veniturile lui, se ia o parte pentru cei ce nu lucrează). Şi, nu în ultimul rând, dacă ideea e (tot) aceea a unei medii “regionale” de prosperitate şi de săracie (medie care – la noi, din păcate – tinde mereu către sărăcie), care (mai) e raţiunea regionalizării?

Dar, de facto, cum s-ar înfăţişa efectiv regionalizarea? Iarăşi, greu de spus. Se vorbeşte mereu de “reducerea birocraţiei”, “fluidizarea administraţiei”, etc. Luate mot-à-mot lucrurile astea ar însemna că o parte din personalul administraţiei publice locale ar lua calea şomajului. Să fiu iertat: dar chiar îndrăzneşte cineva să facă aşa ceva? Tare mă îndoiesc, căci orice guvernare are nevoie de fidelitatea administraţiei publice. Deja îngheţarea posturilor de câţiva ani pune mari probleme “de credibilitate” oricărui cabinet cu o durată mai lungă de guvernare. Să le taie şi pe cele care au rămas ar fi o curată sinucidere politică. Drept care părerea mea este aceea că regionalizarea e menită, în fapt, a “debloca” posturile din administraţia publică. Când D-na Andronescu propunea ca şi absolvenţii de liceu fără bacalaureat să fie primiţi în universităţi lumea s-a indignat fără a observa faptul banal că motorul universităţilor nu sunt aceşti elevi “cu probleme”, ci perspectiva angajării ce li se poate oferi – în vrac – tuturor. Ori angajarea cea mai sigură în vremuri tulburi (când nimeni nu ştie cât şi cum supravieţuieşte o firmă) e la stat. Abia perspectiva unor angajari masive şi imediate ar reactiva universităţile. În fine, masa de absovenţi ai specializărilor-bidon (nenumăratele Managementuri, Administraţie Publică, Comunicare, Relaţii Internaţionale, Intelligence Studies, Public Relation, Human Resources, etc.) cu greu îşi poate găsi ceva de lucru altundeva decât la singurul angajator pe care nu-l interesează profitul de la finele lunii. Totuşi, statul (şi mai ales guvernul) nu ar fi pierdut, pentru că aceşti angajaţi ai săi ar fi clienţi în accepţiunea

Page 42: Mihai Maci Oradea

romană a termenului: i-ar rămâne fideli celui care i-a cules de pe drumuri şi le-a oferit “o pâine” şi perspectiva pensiei. Sigur, primii clienţi ai guvernului regionalizator ar fi membrii Consiliilor/ Dietelor/ Adunărilor de Stări regionale. Astfel, am mai avea – între Parlament şi Consiliile Locale – încă un nivel, care ar fi un debuşeu ideal al politicienilor în ascensiune ai fiecărui partid. Credeţi cumva că apariţia regiunilor va duce la desfiinţarea Consiliilor Judeţene? Greu de imaginat: fie vor fi încorporate – tel quel – în Consiliile Locale, fie vor funcţiona sub alt nume, dar, mai mult ca sigur, vor rămâne pe poziţii. Astfel, vom avea mai multe “ordine” suprapuse: Consiliile Locale, Consiliile Regionale, Parlamentul naţional şi Parlamentul european – fiecare cu “atribuţii”, dar mai ales cu personal propriu. Morala: nu scăderea birocraţiei, ci dezvoltarea ei. Dar – asta e (lecţia “modelului francez”) – diversificarea birocraţiei înseamnă locuri de muncă şi în particular la stat şi în mediul urban. Nu e, deja, mai bine?

E uşor să ne imaginăm şi cum ar decurge toate acestea: ar fi vorba în primul rând de “relocalizarea” şi/ sau crearea “instituţiilor regionale”. Aceasta înseamnă – cum altfel? – mai înainte de orice, clădiri, maşini şi calculatoare, adică “infrastructura” necesară “bunei funcţionări” a oricărei instituţii democratice. Personalul angajat, după distribuirea funcţiilor (“pe bază de algoritm”), ar trebui să beneficieze de două ingrediente fără de care “eficienţa” e o vorbă goală: traininguri de pregătire (apoi “sesiuni de lucru”) în ţări în care regiunile sunt o realitate şi, la faţa locului, de nişte locuinţe decente. Iată ceea ce vor să audă nu doar potenţialii angajaţi, ci şi “dezvoltatorii imobiliari”. De cinci ani de zile afacerile le stagnează şi nimeni nu întrevede nici o soluţie pentru repornirea lor. Astfel că ei, la fel ca şi “importatorii autorizaţi” şi bancherii (adică, într-un cuvânt, stâlpii economiei româneşti – care, adesea, nu sunt decât reprezentaţii unor “grupuri de investitori” din alte părţi ale lumii), s-au cam săturat de sticlele de apă minerală şi de “baloanele de oxigen” de pe la întâlnirile cu reprezentanţii guvernului. Ar vrea ceva clar, concret şi care să aducă – dacă se poate imediat – un profit investiţiilor lor. Căci dacă cei care i-au mandatat mai sunt lăsaţi să aştepte mult, s-ar putea să se orienteze spre noul Eldorado al stanelor Asiei Centrale. În fapt, guvernul (acesta, ca şi cel dinainte) nu are nici o soluţie; dar regionalizarea s-ar putea să fie cheiţa vrăjită ce ar putea deschide cuferele Uniunii Europene. Căci nu doar infrastructura vizibilă se va face pe “fonduri structurale”, ci şi multe altele. Gândiţi-vă numai la “proiectele” pentru “brandul regional” şi promovarea lui, care vor angaja de la heraldişti (în fiecare “Centru Universitar Regional” vor apare câţiva), la web-designeri şi de la specialişti în PR la Institutul Cultural Român, fără a uita “trusturile media” care vor organiza – la ore de maximă audienţă (şi cu toate “vedetele locale”- mai ales cele de muzică populară) – show-uri-concurs pentru alegerea logo-ului şi a mascotei regionale. Evident, şi pentru învăţământ ar apare noi orizonturi: s-ar face manuale de istorie a regiunilor, tineri doctoranzi s-ar specializa în “Impactul campaniilor lui Soliman Hadâmbul în Regiunea de Sud-Est” sau în “Regiunea de Centru în eneolitic”, iar editurile şi-ar vedea şi ele relansată activitatea. În Universităţi, toate programele secţiilor politice, administrative şi de comunicare ar include şi termenii “regiune”, “regional/ă” şi “interregional/ă” mai ales ultimii devenind atribute comune pentru substative precum: sociologie, antropologie, management, economie, etc. În scurt timp, o nouă generaţie va învăţa că – de fapt – adevărata noastră istorie e una a regiunilor de dezvoltare, care se suprapun perfect peste relieful patriei şi doar lunga perioadă a dictaturilor de tot felul ne-a împiedicat – cel puţin după 1859 – să punem în valoare această tradiţie. Asta e. N-a fost la fel cu Europa?! Cei mai fericiţi vor, evident, bancherii. Căci fondurile trebuie “procesate” prin bănci şi tinerii doritori de apartamente în noile “zone rezidenţiale” (sau de maşini – şi nu Logan), vor trebui să facă credite. Şi orice bancher ştie că un angajat la stat – şi mai ales “la nivel regional” – are mai multe şanse să fie un mai bun platnic decât un “lucrător comercial” de la un magazin de provincie. Aşa că, în paralel cu “literatura regională” se va dezvolta şi oferta – targetată pe noii yuppies – a băncilor şi a reprezentanţelor tuturor firmelor străine. Una peste alta, ar fi bine, cel puţin pentru “capitalele regionale”. Nimeni nu-şi închipuie că economia României ar putea (re)porni cu o investiţie într-o făbricuţă de iaurt la Cârlibaba, dar se aşteaptă ca această subvenţie masivă (chiar dacă nu directă) acordată marilor oraşe să deblocheze o situaţie care, deja, trenează de prea mult timp. În fine, accentul pus pe oraş de către acest

Page 43: Mihai Maci Oradea

tip de regionalizare ar putea însemna şi desăvârşirea ciclului urbanizării început în anii ’50 şi oprit în anii ’70, repornit în anii ’90 şi oprit din nou o dată cu masiva migraţie către Occident după deschiderea frontierelor din 2002. La rândul ei, încheierea – în linii mari a urbanizării – ar putea avea ca efect cumpărarea (pe nimic) a pământului rural şi apariţia unor mari ferme (cel mai probabil sub conducere străină) care ar putea rentabiliza – à la longue – cea mai mare suprafaţă a ţării. Dar ultimele lucruri reprezintă doar nişte deziderate.

În mod concret, regionalizarea ar consta în apariţia unor noi parlamente sau consilii (regionale) şi în diversificarea birocraţiei administrative. Problema e, evident, aceea a faptului că “fondurile europene” – rambursabile sau nu – nu vor ajunge pentru toate “proiectele” şi, în plus, de la un moment dat, Europa se va retrage din ce în ce mai mult, lăsând în seama noastră “consolidarea noilor instituţii”. Întrebarea e: de unde vom găsi noi bani pentru a le susţine? Căci, se ştie, bugetul nostru se duce – în cea mai mare parte – pe salarii şi pe pensii, iar din ce rămâne se întreţine ce mai e de întreţinut. Aici trebuie subliniat un lucru foarte important: de vreme ce Guvernul trebuie să plătească salariile (care, e de prevăzut, vor fi mai multe cu noii funcţionari) şi pensiile, el nu poate – în nici o formă – micşora impozitele pe care le percepe astăzi populaţiei lucrătoare. Astfel că singura soluţie o constituie oficializarea dublei impozitări: centrală (cea de acum) şi regională. Regiunile “vor avea libertatea” de a stabili impozite menite să asigure “sustenabilitatea” proiectelor lor. Iar “cetăţenii regionali”, acum, că vor deveni – cu adevărat – “proprietari, producători şi beneficiari” ai noilor configuraţii administrativ – teritoriale, ar putea refuza să dea, din preaplinul lor, o contribuţie pentru “dezvoltarea regională”? Nu li s-ar aminti oare că sunt – mereu – în competiţie cu alte regiuni (mai ales cu cele cu predominanţă maghiară)? Nu s-ar (re)suscita toate patriotismele locale pentru a-i mobiliza? Dar, mai înainte de toate, ar putea refuza să plătească un impozit stabilit de parlamentul regional? Mai ales că acesta va funcţiona raţional: nu le va lua, ca statul, jumătate din câştiguri, ci doar jumătate din ce-a mai rămas – adică doar un sfert din întreg. (S-ar putea, totuşi, ca acesta să crească în timp, dat fiind că – cel puţin la început – statul ar fi ispitit să-şi “recupereze” propria lui cotă din acest impozit.) Nu trebuie să ne indignăm; pentru cine crede în identitatea regională şi are mândria ei, nimic nu e prea mult. Nenumărate emisiuni de televiziuni şi târguri itinerante (cu “obiecte tradiţionale” made in China, cu mici şi vin fiert şi “jucăuşi” locali) ne vor aminti acest lucru.

În fine, dar nu la urmă: cum se va vota în noile regiuni? Unde va fi Comisia Electorală Regională (i se va mai spune şi Centrală?)? Doar în capitala regională? Pe teren se vor afla doar “membri” şi “observatori”? Poate acest lucru va fi considerat ca fiind cât se poate de normal atunci când capitala regională va avea ea însăşi jumătate din populaţia regiunii, dar până atunci? Instanţele de judecată, DNA-ul, Fiscul, Sănătatea, Inspectoratele şi Direcţiile de tot soiul, etc. unde-şi vor avea “forumurile decizionale”? La centru(l regiunii)? Dar – aşa cum ştie orice român – până acolo te mănâncă, şi încă de mai multe ori, “băieţii şefului”. Dacă, de bine, de rău, astăzi omul de rând mai poate spera să stea de vorbă personal cu vre-un primar, şef de consiliu, director de “deconcentrate” ori inspector – şef, în România regiunilor aceştia vor decădea la nivelul unor slujbaşi de provincie, fără nici o putere de decizie, în vreme ce Marele Şef va fi doar în capitala regională, însă – din raţiuni uşor de înţeles: căci el va media între instituţiile europene şi cele locale – nu va fi accesibil omului de rând. Probabil că acesta din urmă va fi îndrumat, politicos dar ferm, să-şi expună nemulţumirile la o adresă de mail (care, la fel de probabil, se va bloca automat după scrierea a 200 de semne). Sigur că, măcar o dată la patru ani, şi Marele Şef se va întoarce – cu mâinile pline de pungi şi de găleţi – către “comunităţile regionale”. Sau poate că nu. Poate că ar fi mai utilă o nouă formă de “reprezentativitate”, prin care “comunităţile” în cauză îşi vor alege “reprezentanţii” care, la rândul lor, vor alege Consiliul, care, la rândul lui îl va alege pe El, Supremul. Pare logic, la fel cum – ştie toată lumea – e logic să-l alegi pe cel ce se bucură de favorurile Şefului pentru că, sperăm cu toţii, alesul acesta ne poate împărtăşi tuturor câte puţin din aceste favoruri. Astfel că “alegerea” e, cum spun matematicienii, biunivocă: de jos în sus pare a respecta întreg mecanismul

Page 44: Mihai Maci Oradea

elecoral; de sus în jos seamănă mai curând a numire. Aşa merg lucrurile. Dacă schimbările prea dese nu sunt bune nici măcar în sate sau oraşe medii, ce să mai vorbim de regiuni? Aici, cuvântul de ordine ar trebui să fie “stabilitatea”. În fond, oamenii nu aleg programe abstracte şi utopii pernicioase, ci “un bun administrator”, un om care “creează locuri de muncă” şi care are darul “atragerii fondurilor”. Nu sunt toate acestea caracteristicile celui/ celor care vor pune pe picioare regiunile? Nu vor intra ei în “manualele de istorie regională”? Astăzi li se spune – cu nedrept dispreţ – “baroni locali”. Pe mulţi dintre ei localul în care îşi desfăşoară activitatea nu-i mai cuprinde; oamenii vor o scenă mai mare şi – în primul rând – atributele reale ale titlului. Pe scurt, din “baroni locali” vor să devină prinţi ereditari. Această “tranziţie” ar presupune trei lucruri esenţiale: seniorul va fi cel ce va împărţi dreptatea pe feuda lui, va primi omagiul vasalilor (pe care va avea grijă să-i gratifice cu funcţii) şi va avea un drept ereditar asupra feudei (adică o va transmite în familie, sau în familia mai largă care e partidul). Vă seamănă cunoscut? În unele cărţi această realitate poartă numele de feudalism. Iar unii autori ne explică faptul că nu doar condiţia marilor seniori era mai bună, ci şi aceea a oamenilor de rând care – zice-se – ar fi ajuns ce sunt doar mai recent, o dată cu “exploatarea sălbatică” a capitalismului. Alţii susţin că “statul centralizat” e o pacoste; de la el – şi de la pretenţiile lui omogenizatoare – ni se trag toate relele. Nu tocmai acest gen de stat face cu putinţă, în fruntea lui, tiranul – stăpânitorul unic şi discreţionar? N-ar fi mai bine să avem de-a face cu o “competiţie” a seniorilor locali, care să aleagă ei preşedintele, iar acesta să fie doar un garant al faptului că nu se ajunge la conflict deschis între marii potentaţi? Iar noi, oamenii de rând, n-ar fi mai util să ne încredinţăm judecăţii şi mărinimiei seniorului nostru decât să apelăm la justiţia – pe cât de abstractă pe-atât de coruptă – a statului? Şi-apoi, n-ar fi frumos să ne scrie pe paşaport nu cuvântul ce se confundă aşa de uşor cu rrom, ci bănăţean, sau bucovinean (că doar n-o scrie Sud –Vestic sau Nord – Estic)? Şi ce dacă ne trezim în feudalism? Nu e la modă – în toată lumea – “regăsirea sensurilor pierdute”? În fond, acesta – lupta dintre autoritatea centrală şi marii boieri (cu privilegiile lor) – a fost unul din sensurile istoriei noastre. Într-un moment al acestei istorii s-a decis (evident, cu sprijin străin) într-un sens. Poate c-a venit timpul să reluăm problema pe cont propriu.

Aşadar, ce e regionalizarea? O soluţie de compromis menită a-i mulţumi pe cât mai mulţi: baronilor locali li se dă o anvergură şi nişte atribute pe care le revendică din ce în ce mai zgomotos, bancherilor şi dezvoltatorilor imobiliari li se dă capitalul pe care statul român nu-l are, iar Europa nu l-ar da fără motiv şi unei mase de absovenţi de studii incerte li se oferă locuri de muncă la stat. Câteva mari oraşe pot profita de ocazie şi, cel puţin pentru un timp, îşi pot continua expansiunea. Celor mulţi le oferă un nou steag sub care-şi pot clama speranţele. Dar va aduce regionalizarea mai multă bunăstare şi mai multă eficienţă în România? Va scoate ea zonele sărace din subdezvoltare? Va pune administraţia publică “în slujba cetăţeanului” şi politica “în slujba prosperităţii generale”? Greu de crezut. Mult mai credibil e contrariul: va crea mai multă birocraţie, va oficializa privilegiile unei/ unor caste şi va mări povara impozitelor. Când toate acestea se vor întâmpla, ni se va explica – doct – că regionalizarea nu e, aşa cum cred naivii, ceva care să se realizeze de azi pe mâine, ci e “un proces” care durează decenii, oricum mai mult decât viaţa noastră, şi că importante sunt “strategiile pe termen lung”, nu detaliile care ni se contabilizează la întreţinere. Iar atunci când marile oraşe vor ajunge din nou în impas şi când mai toată lumea se va declara “dezamăgită” şi “înşelată” în speranţele ei, n-ar fi exclus ca tocmai unul dintre apostolii actuali ai regionalizării să ne explice că soluţia sunt, de fapt, judeţele. Sau provinciile. Sau euro-regiunile. Sau închinarea ţării către Muntele Athos.

Se cuvine să răspund şi inevitabilei întrebări cu caracter personal: eu unul cred că regionalizarea e bună sau nu? Iată răspunsul meu: judecând obiectiv, cred că e bună. Şi argumentul meu e următorul: altminteri s-ar putea ca drumul nostru către feudalism să fie prea lung.

Page 45: Mihai Maci Oradea

Tristetea satului romanescMihai Maci martie 9, 2013 Analize, Opinie, Sinteze, Societate/Life 69 comentarii 8,791 Vizualizari

Povestea de mai jos este aceea a unui eşec. Satul românesc nu a reuşit să  iasă dintr-un ciclu al subdezvoltării început cu multe decenii în urmă. Modernizările succesive care s-au abătut asupra lui, de la industrializarea comunistă până la liberalizarea pieţei muncii de după ’90, au sfârşit prin a-l pustii. Odinioară, satul era privit ca fiind temeiul identităţii noastre. Încă în zilele noastre, jumătate din populaţia ţării locuieşte în mediul rural. După ce a fost exaltat de literatura si istoriografia romantică, satul a devenit – o dată cu ascensiunea oraşelor in a doua jumătate a secolului XX – tărâmul uitat al politicilor sociale şi economice româneşti. Poate absenţa lui  dezbaterea publică a prezentului e – mai mult decât orice – semnul faptului că nu mai avem unde ne întoarce.Am fost la Certeze în vara lui ’97, proaspăt întors din primul stagiu francez. Cei care-au pus la cale această călătorie erau nişte fracezi (precum D-na Violette Rey – o geografă a Estului european) care cunoşteau ceva din România şi nişte români ce studiau pe-atunci în Franţa (precum Dana Diminescu – care se specializa în studiul fluxurilor migratorii). Nu ştiam mare lucru despre Maramureş – citisem doar istoria regiunii făcută în interbelic de Alexandru Filipaşcu – şi aveam mai curînd imaginea idilică (indusă de media) a unui tărîm al tradiţiei, în care pulsează o viaţă ancestrală pe care noi, oameni ai lumii moderne, abia o mai înţelegem. Ajuns la faţa locului n-am găsit mai nimic din lucrurile pe care le anticipam. Sighetul, Baia Mare, Borşa mi s-au părut localităţi ca toate celelalte din ţară: puţin pitoresc în centrul vechi, (deja) clasicul “centru administrativ” ridicat sub comunism, cartiere de blocuri şi marginile oraşelor în care se întîlnesc suburbanul cu ruralul. Nu m-a impresionat nici cimitirul de la Săpânţa – care mi s-a părut mai curînd un soi de kitsch lăbărţat într-un perimetru care rămîne, totuşi, unul al reculegerii. Dar, ca să nu sfîrşesc pe acest ton de apatie, trebuie să recunosc că Certezele m-a dat gata. Din păcate nu făcîndu-mă să-l admir, ci îngrozindu-mă. Am povestit cîteva secvenţe: cea cu casa cu n + 1 camere, care bătuse recordul de n ale vecinului; cea cu parchetul de arţar de la primul nivel, parchet pe care proprietarul îşi adunase fînul; cea cu maşina (mare şi occidentală – nu mă pricep la mărci) prinsă, în curte, în noroiul pe care noi l-am traversat pe scîndurile pe care ni le-a întins cu amabilitate gazda. Vor mai fi fost şi altele, acestea mi-au rămas în minte. Evident, bănuiesc (şi pe baza imaginilor de pe internet) că acum lucrurile stau altfel: ceea ce atunci era un şantier, acum trebuie să fie construcţie încheiată şi, ca atare, neajunsurile pe care le vedeam eu atunci se resorb acum într-o realizare măreaţă. Numai că, din punctul meu de vedere, tocmai măreţia acestei realizări e problema. De ce?Nu ştiu cum arăta Certeze înainte de boom-ul imobiliar al anilor ’90. Dar pot să-mi imaginez că nu era ceva deosebit – decît prin anumite elemente de folclor maramureşean – de Buteniul copilăriei mele. Întrebarea mea e următoarea: ce leagă acel Certeze de cel de acum? S-ar putea să spuneţi: cu cît îl leagă mai puţin, cu atît mai bine. În definitiv nu sîntem condamnaţi să trăim mereu în aceleaşi tipare şi-n aceleaşi perimetre; fiecare generaţie îşi creează lumea ei şi cei de la Certeze au reuşit să creeze o lume care, pentru restul satelor României, rămîne un vis. Aşa să fie oare? Ceea ce deosebeşte o casă veche de una nouă (sau de un apartament) nu e un tipar exterior care ţine doar de suprafaţă, de calitatea construcţiei şi a instalaţiilor interioare, ori de numărul de maşini electrocasnice, ci un tipar lăuntric, ce ţine de un anumit fel de a-ţi trăi viaţa. Faptul că timp de sute (poate mii) de ani casele rurale au fost edificate după aceeaşi matrice nu înseamnă că oamenii care le-au ridicat erau lipsiţi de imaginaţie, ci că înţelegeau să-şi trăiască viaţa pe modelul părinţilor lor. Însemna, efectiv, că părinţii erau un model de urmat pentru ei. Înscriindu-se în acelaşi spaţiu, repetînd aceleaşi gesturi, copiii îşi urmau părinţii, într-o neostoită curgere a generaţiilor. Asta este ceea ce numim generic tradiţie. Bineînţeles, nu trebuie s-o idealizăm; tradiţia îşi avea neajunsurile ei. De pildă, în 1938 – anul de apogeu al interbelicului şi anul în care se publică marea Enciclopedie a României – sub o treime din casele din ţară (oraş şi sat la un loc)

Page 46: Mihai Maci Oradea

aveau WC-uri măcar în grădină. Pe de altă parte, nu trebuie să opunem la modul absolut tradiţia modernităţii; lumea rurală se moderniza şi ea şi modernitatea era asimilată – încet, dar ireversibil – în cadrele vieţii tradiţionale. Ceea ce mi se pare important este faptul că, asimilarea fiind lentă, lucrurile noi erau integrate firesc, fără stridenţe, într-o lume în care schimbarea nu ameninţa să ducă la prăbuşire. Vă dau ca exemplu Buteniul: Bunica îmi povestea că nemţii din sat îşi trimiteau copiii la Liceu, la Timişoara (Liceul era atunci ceea ce nu mai e nici Facultatea acum), după care copiii aceştia se întorceau în sat şi continuau destinul părinţilor lor. Dar îl continuau altfel, cu alte habitudini, deprinse în experienţa urbană – şi lucrul acesta se vedea. Se vedea atît de bine, încît ţăranii români începuseră a-şi dori şi ei să-şi dea copiii la şcoală (după ce, mai înainte, îi scoteau prematur din clase ca să-i pună la lucru). În Buteni erau mulţi care, fie înainte de Primul Război Mondial, fie în interbelic, fuseseră la lucru în America (în copilăria mea mai erau babe care vorbeau o engleză fluentă, cu accent de Detroit). Cînd s-au întors din State, oamenii aceştia au venit nu doar cu banii pentru pămînt, ci şi cu un alt fel de-a vedea lucrurile pe care l-au aclimatizat în lumea lor: de pildă au început a adapta faţada americană cu coloane la casele pe care le construiau, modificînd astfel străvechiul cerdac (ar fi interesant un studiu asupra acestor influenţe arhitecturale în lumea rurală, ca şi asupra arhitecturii stereotipe din anii ’60 – ‘80). Tot ei au fost primii care au înţeles – pentru c-au văzut-o la lucru – importanţa mecanizării agriculturii şi, în loc de boi, şi-au luat tractoare nemţeşti Bulldog (mi-a fost dat să văd unul – funcţional! – în anii ’90). Era limpede că lucrurile se schimbau, însă schimbarea îşi păstra un ritm în virtutea căruia lumea veche venea în cea nouă păstrîndu-şi identitatea. Înnoindu-se, satul se împlinea, nu dispărea, iar noul era o forţă motrice, nu una distructivă.Lucrurile s-au schimbat complet o dată cu instaurarea colectivizării. Ţăranii au ajuns “muncitori agricoli” (la zi, şi cu 3 lei pe zi), a apărut o nouă castă de brigadieri şi tractorişti fără măsură comună cu oamenii pămîntului de altă dată, iar maşinizarea, apoi chimizarea (de la nitraţii pentru pămînt la concentratele pentru animale) a invadat totul. Mai mult, fiecare sat s-a văzut dotat cu un “Magazin Universal” în care – cel puţin între ’65 şi ‘80 – se găseau cam de toate: de la unelte de fier la materiale textile şi produse alimentare, şi se găseau la un preţ foarte accesibil, pentru că subvenţionat (pe vremea aceea) de stat. Care a fost rezultatul acestor lucruri? Mai întîi faptul că anumite meserii tradiţionale au dispărut total sau aproape total. De pildă aceea de fierar. Ce sens mai avea un fierar într-o lume în care, în mare, găseai cam toate produsele de fierărie în magazin şi, mai mult, în care orice defectare a unuia putea fi reparată cu o piesă standardizată, de găsit şi ea în comerţ? În copilăria mea, la Buteni, mai era un singur nene care făcea caiele pentru potcoave (nu ştiu de ce, dar industria socialistă nu se gîndise la asta) şi ţîţîni pentru uşile de lemn ale grajdurilor. Îmi plăcea la el în fierărie; era o lumină teribilă (mai ales cînd aţîţa focul cu un foale imens) şi un zgomot pe măsură – care, pentru copilul ce eram, aveau ceva deopotrivă fascinant şi înfricoşător[1]. A dispărut şi ţesătoria domestică: de la cultivarea inului şi a cînepii pe lîngă casă, la topit, dărăcit, tors, ţesut la război, cusut, etc. La ce bun atîta muncă, dacă poţi oricînd să-ţi iei “pănuri” de la “Universal”? Bunica şi-a donat războiul de ţesut (mare cît o cameră) Muzeului Satului. Detergenţii – şi, ulterior, maşinile de spălat – au făcut ca oricine să poată să spele în casă, nu mai trebuia mers cu căruţa (de regulă mai multe familii) la rîul cel mai apropiat (Crişul Alb la Buteni) şi hainele nu mai erau frecate pe un soi de scăriţă de lemn (nu mai ştiu cum se numea) şi nici bătute cu maiul. Nici olarii nu-şi mai aveau rostul: în epoca farfuriilor de serie au ajuns un soi de mici artizani ale căror oale nu le puteau concura pe cele de metal şi ale căror păsări fluierătoare nu mai atrăgeau copiii amatori de maşini teleghidate. Cît priveşte tîmplăria: cine mai face astăzi porţi de lemn pentru case? Sigur, se poate spune că nu e nimic dramatic în asta; ocupaţiile şi meseriile se schimbă, se schimbă şi oamenii şi – de cînd e lumea – toate acestea sînt înscrise în mersul lucrurilor. Numai că, o dată cu aceste meserii, s-a pierdut un înţeles al lumii şi, cu el, o lume întreagă. Dacă vă uitaţi la broderia de pe hainele (zise azi) “populare”, la ornamentica stîlpilor de lemn ai porţii, a lăzilor de zestre, a jugurilor pentru boi, la cusăturile de pe pieptarele de piele, la motivele de pe vechile farfurii de lut, la ouăle încondeiate, veţi descoperi ceva straniu: desenul lor nu e acolo pentru “a fi frumos”, ci pentru a spune o poveste – povestea

Page 47: Mihai Maci Oradea

lumii aşa cum o vedea ţăranul. Lucrurile acestea nu erau pentru el simple lucruri, definite, ca pentru noi, prin valoarea de întrebuinţare (îl cumpăr, îl folosesc, îl arunc şi iau altul), ci erau părţi ale universului lui şi părţi în care acest univers se reflecta ca o poveste cu sens. Poate de aceea toate aveau articol hotărît: foarfeca, degetarul, prosopul, furca, etc. şi, în basm, se subiectivau. Nu erau obiectele inerte ale lumii de azi, pe care le ignorăm înainte de-a le folosi, ci lucruri vii, care treceau de la o generaţie la alta, ca nişte semne ale unei ordini pe care toţi o recunoşteau şi-n care se recunoşteau cu toţii. Mai era ceva aici: respectul – cvasimagic – pentru munca celui ce producea lucrul în cauză. Fiecare meserie îşi avea secretele ei, fiecare cerea o lungă iniţiere, fiecare îşi avea codurile ei, fiecare crea un tip uman ale cărui produse purtau marca cunoaşterii, efortului şi a unicităţii lui. Astfel, calitatea nu era o noţiune abstractă, pentru că ea nu viza doar obiectul produs, ci cuprindea în el şi fiinţa celui care l-a produs, care, tainic, continua să-l anime în timp. Era o lume în care părţile-şi corespundeau unele alteia şi întregul se regăsea în fiecare dintre ele. “Universalul”, cu marfa lui ieftină şi serializată a schimbat totul. Rămîne, totuşi, cea mai tulburătoare întrebare: cum a fost cu putinţă acest lucru – dispariţia tradiţiei – în decursul unei singure generaţii?!Începutul modernizării“Universalul” era avanpostul oraşului în lumea rurală. Dar, atunci cînd a apărut, satul se mutase deja, în bună măsură, la oraş. Problema satului românesc a fost, dintotdeauna, aceea a populaţiei. Istoric vorbind, de reglarea acesteia se ocupa natura: molimile, războaiele, foametea au ţinut sub control – timp de secole – demografia rurală. Dificultăţile au început de la jumătatea secolului al XIX-lea, o dată cu modernizarea. Modernitatea, care – la noi – începe cu două acte acte decisive: pacea de la Adrianopol (prin care turcii sînt constrînşi să renunţe la monopolul asupra comerţului cu cereale şi animale din Ţările Române – monopol ce se manifesta în tarifele arbitrar de mici cu care acestea erau cumpărate – creîndu-se astfel premisa apariţiei unei pieţe interne şi externe) şi eliberarea ţăranilor din şerbie/iobăgie (ceea ce îi transformă în mici proprietari şi, în consecinţă, în actori economici); modernitatea deci e – ca peste tot – un factor de stabilizare şi, implicit, de reducere a riscurilor naturale pe care le-am enumerat mai sus. Urmare a ei populaţia – rurală în covîrşitoarea ei majoritate – creşte spectaculos. Tradiţional, forma de apărare a omului faţă de prezentul catastrofic şi faţă de viitorul incert o reprezentau copiii (de pildă singura “asigurare de bătrîneţe” – într-o lume lipsită de componenta socială a modernităţii – era creşterea numărului de moştenitori). În plus, riscurile pe care le-am evocat operau o selecţie brutală în rîndul vîrstelor mici astfel că, statistic, doar doi copii din zece ajungeu la maturitate. Drept care familia tradiţională era una numeroasă; a avea peste 5 copii nu era o excepţie ci, dimpotrivă, era regula. Ori acest tip de accelerare demografică continuă şi-n a doua jumătate a secolului XIX şi la începutul secolului XX, în condiţii în care, deja, majoritatea copiilor au şansa de a deveni adulţi. Nimic rău în asta. Problema era aceea a dreptului succesoral român, în virtutea căruia toţi moştenitorii au drepturi egale la împărţirea averii părinţilor[2]. Concluzia este că, cu fiecare generaţie, patrimoniul familial se divide la numărul urmaşilor, din ce în ce mai mulţi. Atîta doar că acest patrimoniu era de regulă unul mic: media naţională fiind în jurul a 5 hectare, care, împărţindu-se, scădea în mod fatal sub 3 hectare, dimensiune considerată a fi minimul pentru întreţinerea unei familii. De aici o tensiune socială permanentă în lumea rurală (animată de numeroase răscoale – 1888, 1907 mai aproape de noi), căreia guvernele vremii îi răspund prin succesive legi menite a împroprietări progresiv noile generaţii (practic, fiecare generaţie îşi are propriul val al împroprietării – 1864, 1921, 1945). Dar, e limpede, toate acestea nu sînt decît paleative; populaţia rurală continuă să crească, lotul individual se divide din nou la generaţia următoare şi – mai devreme sau mai tîrziu – se va ajunge la o limită fizică a terenurilor ce le pot fi alocate viitorilor ţărani. Aceasta e marea problemă a lumii rurale tradiţionale.Descoperirea oraşuluiCei ce-au rezolvat problema au fost comuniştii: graţie politicii lor de industrializare masivă şi accelerată (care era una din dogmele regimului) au reuşit să canalizeze surplusul de populaţie rurală către oraşe. Pînă în anii ’50 oraşele (mai mici decît de acum, căci multe actuale cartiere erau atunci sate), aveau o

Page 48: Mihai Maci Oradea

populaţie în bună măsură alogenă (unguri şi nemţi în Transilvania, greci şi armeni în Regat, evrei peste tot), axată pe comerţ şi “meseriile liberale” (avocaţi, doctori, farmacişti). Românii din mediul urban erau, de regulă, funcţionari de stat (inclusiv în armată) sau meseriaşi calificaţi. După anii ’50, peisajul se schimbă: se construiesc – practic de la zero – fabrici şi uzine şi, în acest efort, accentul cade – la început – pe munca fizica grea, care nu cere o pregătire deosebită, astfel încît cei veniţi de la ţară găsesc rapid un debuşeu lucrativ. Trebuie să spunem că – în ciuda discursului anticomunist, atît de la modă în zilele noastre – aproape toţi cei mutaţi de la ţară la oraş au resimţit această migraţie ca pe o promovare socială. Nu doar pentru că au părăsit casa de pămînt pentru blocul de beton, şi troaca de lemn pentru baia modernă, ci şi pentru că, încă fiind copii cînd au plecat din satul lor (se pleca, de regulă, între 14 şi 18 ani), au fost preluaţi ca eterni copii de către statul comunist. Statul acesta se îngrijea de tot şi le oferea tot: casă, loc de muncă, servicii medicale şi şcolare gratuite, magazine de tot soiul în care se găsea ceea ce era de neimaginat la ţară (de la cafea la maşini). Oamenii descopereau fascinaţi oraşul; nu aveau timp să regrete ceea ce-au lăsat la ţară – şi, onest vorbind, cel mai adesea nici nu era mult de regretat. Pe de altă parte, aceşti oameni purtau în ei o ruralitate neconsumată. La fel ca şi satul (dar altfel decît acesta) oraşul îşi avea şi el tradiţia lui, iar această tradiţie (pe care o numim generic urbanitate – şi care se referă la un anumit cod comportamental) era cu neputinţă a fi însuşită în cîţiva ani. Astfel că lucrurile erau adesea stranii: oameni care, după buletin, erau orăşeni continuau să se comporte (atît în spaţiul privat, cît şi în cel public) aproape ca la ţară. Ajunge să vă gîndiţi, în vremurile noastre, la felul în care se opresc oamenii în mijlocul străzii şi vorbesc agitîndu-şi mîinile (fără a se gîndi nici o clipă la cei ce încearcă să treacă pe lîngă ei), la cei ce scuipă seminţe şi aruncă chiştoace pe unde se nimereşte, la agresivitatea (fonică, dar nu numai) a străzii, la viteza – nu doar ilegală, ci şi imorală – cu care circulă maşinile (fiecare fiind prins în graba şi problemele lui), la terasele pline la orice oră a zilei, ca să nu-i mai amintesc pe cei care-şi coc vinetele pentru zacuscă în faţa blocului, ori îşi taie şi tranşează porcul în scara blocului (nu vorbesc din auzite; mi-a fost dat să văd – şi nu o dată – cu ochii mei toate aceste lucruri); iar despre limbajul lor e mai bine să tăcem. În schimb oamenii aceştia nu vor găsi nici o dată răgazul de a merge la filarmonică, de a intra în muzeu, de a se plimba pentru plăcerea promenadei şi, mai apoi, de a se interesa de istoria clădirilor pe lîngă care se plimbă, de a se întîlni pentru bucuria de a fi împreună, iar în biserică intră rar – şi atunci mai curînd din raţiuni sociale. A nu face primul set de lucruri şi a-l face pe cel de-al doilea nu e ceva ce se întîmplă de la sine, în virtutea simplei mutări la oraş, ci ceva ce presupune o educaţie (de cetăţean – atît în accepţiunea restrînsă, cît şi în cea largă a termenului), educaţie care ţinea pentru vechii orăşeni deopotrivă de familie şi de comunitate. Neîndoielnic, şi cei veniţi de la ţară avuseseră parte de o educaţie, care, în felul ei, menţinuse timp de veacuri unitatea comunităţilor rurale şi care era legată pe de o parte de lumea mică a satului, pe de alta de natura activităţilor ţăranului. Ori, în momentul în care se mută la oraş, tinerii din lumea rurală (tocmai pentru că erau tineri) nu apucaseră să deprindă cum trebuie această tradiţie în resorturile ei spirituale[3] şi, pe de altă parte, descopereau că nici lucrurile pe care le învăţaseră la ţară (să semene şi să culeagă, să meargă cu animalele, să meargă la pădure, etc.) nu le sînt practic de nici un folos în noua lume. În fapt, s-au pomenit între două scaune: nu mai erau ţărani (precum părinţii lor), dar nu erau nici orăşeni (precum cei alături de care fuseseră împinşi de noua politică a Partidului). Ce-au făcut în acest context? Pe lîngă faptul că s-au descurcat fiecare cum a putut, există şi nişte lucruri comune. Mai înainte de toate faptul că – profitînd chiar de politica Partidului în ceea ce privea repartizarea mîinii de lucru în noua societate – au căutat să ocupe (fie ei înşişi, fie copiii lor) tocmai acele nişe profesionale proprii micii burghezii orăşeneşti: învăţători, asistenţi medicali, vînzători, frizeri, etc. Penuria din anii ’80 face aceste meserii şi mai profitabile, dat fiind că sînt tocmai acelea din care “cade ceva” în permanenţă. De aici prestigiul uriaş, în anii aceia, al Liceelor Pedagogice, Sanitare sau Economice – ele erau calea cea mai scurtă de a te înscrie în mediul urban şi, atunci cînd ne raportăm la ele, trebuie să înţelegem că, înainte chiar de beneficiile materiale, ele întruchipau un privilegiu simbolic. Calea lungă era, evident, Facultatea, dar, din cauza restricţiilor în ceea

Page 49: Mihai Maci Oradea

ce priveşte numărul de admişi, aceasta era rezervată mult mai puţinora. Dar mai erau şi alte scurtături: armata, miliţia, CFR-ul şi transporturile, etc.Omeneasca dorinţă de recunoaştere a urbanizaţilorTotuşi, chiar şi aşa, lucrurile rămîn neclare. Deşi teoretic orăşeni, oamenii aceştia rămîn legaţi de sat: acolo le cresc copiii, acolo îşi petrec vacanţele, de acolo – mai ales după începutul sărăciei ultimului deceniu comunist – se aprovizionează. Şi – lucru extrem de important – la sat au o bucată de pămînt (cel mai adesea a părinţilor), în care pot investi. La bloc e doar un apartament, dat prin “repartiţie”, pe care-l poţi mobila, eventual îi poţi închide balconul, dar nu mai mult. Să-şi ia casă la oraş era dincolo de posibilităţile lor (şi, o dată cu avalanşa “sistematizărilor”, devenise şi destul de riscant). Dar la ţară, cu mîna de lucru locală (semănînd cu străvechea clacă), cu materiale “procurate” de prin întreprinderile socialiste, fără a fi nevoie de mari autorizaţii, se pot face multe. Ba chiar e o întrecere pe care statul comunist nu numai că n-o limitează ci, dimpotrivă, o încurajează. În anii ’48 – ’89 cele mai slabe investiţii s-au făcut în zona rurală; însă, pe de altă parte, aveam doctrina “ştergerii diferenţei dintre sat şi oraş”. Ori iată că această diferenţă poate fi suprimată fără ca statul să dea ceva, căci oamenii înşişi participă pasional la cursa modernizării satelor. Cum? În virtutea nevoii de-a se afirma, “de-a le arăta ei” celorlalţi, de-a-i convinge pe toţi că “s-au ajuns” la oraş şi, nu în ultimul rînd, (după vorba manelistului) ca “să moară vecinii mei”. Poate părea un argument slab , dar – în realitate – e cel mai tare: dorinţa de–a te impune în faţa celorlaţi, de a-i constrînge să recunoască faptul că-i depăşeşti, că – dacă tot nu eşti “domn” la oraş – măcar eşti fruntaş în sat, că eşti “deştept” şi “te descurci” şi, pentru toate astea, meriţi atenţia şi respectul lor. Într-un cuvînt: că dacă la plecarea din sat erai un nimeni, acum eşti cineva. Sînt mai multe lucruri aici: în primul rînd o frustrare abia mascată (da, trăiesc la oraş, dar nu sînt orăşean întru totul), apoi mult – şi deloc creştinesc – orgoliu (las’ să vadă ei cine-s eu), în fine, omeneasca nevoie de recunoaştere (vedeţi ce pot face cu capul şi cu mîinile mele). Şi mai e şi nevoia de a investi (banii şi munca) în ceva vizibil, al tău şi nu “la stat” (unde, de regulă, se înstăpîneşte altul pe munca ta). Concurenţa e acerbă: cei de la “colectiv” şi de la “bază” au pe mînă materia primă (a “economiei socialiste”) şi lucrează în echipă, cei “de la oraş” se pricep mai bine la părţile tehnice ale lucrărilor, iar cei de la mijloc se descurcă cel mai bine.

De la „navetişti” la primii întreprinzători particulariCăci, de la un moment dat, apare o categorie intermediară între săteni şi orăşeni: navetiştii. În vezi pe culoarul personalului, cu basca sau clopul gaurite, neraşi, mestecînd o “Mărăşească” sau un “Carpaţi fără”, obosiţi cînd pleacă la lucru şi veseli cînd se-ntorc. Ce sînt ei? Echivalentul modern al zilierilor; situaţi (dimpreună cu vînzătorii din talcioc şi cei ce au în grijă curăţenia oraşului) pe ultima treaptă a piramidei sociale şi a celei a muncii. Sînt cei cărora comunismul le oferă cel mai puţin (cei ce ajunseseră la oraş cu 10 – 20 de ani în urmă măcar se văzuseră cu apartament)[4] şi, în acelaşi timp, cei ce “se descurcă” cel mai bine pe seama comunismului: se pricep la orice (zidărit, zugrăvit, tinichigerie, instalaţii, etc), “fac rost” de orice (de la sat pentru cei de la oraş sau de la oraş pentru cei de la sat, ba chiar şi “de la unguri” sau “de la sîrbi” pentru toţi), “au oameni” peste tot (cîte un paznic, un portar, un magazionier, un şofer pe basculă sau pe tractor – şi cine-a trăit atunci ştie cîtă greutate aveau asemenea oameni), ştiu ce, unde şi cînd “se găseşte” ori “se dă” (şi, de la un moment dat, atare informaţii valorau mai mult ca aurul). Pe scurt, sînt cam ceea ce acum se numeşte “băieţi de băieţi”: primii întreprinzători particulari ai României. Pe măsură ce penuria anilor ’80 se accentuează, rolul şi numărul lor creşte constat. Prima generaţie de urbanizaţi ai comunismului aspirase la recunoaşterea socială; “navetiştii”, ultima lui generaţie, nu dau doi bani pe aceasta. Ei ştiu – din interior (căci intră în multe case) – cum o duc (încălzindu-se la cărămidă refractară) şi foştii burghezi, şi noii ingineri; ştiu cum sclipesc ochii medicului la vederea pachetului de Kent şi cei ai profesorului la vederea puiului “de Gostat”, ştiu cum se dau notele în Liceele Industriale şi cum se intră la “Sanitară”, ştiu că sub chipiu fiecare “tovarăş miliţian” şi vameş ascunde ceva; ştiu, mai bine decît toţi, că nimic nu e ceea ce pare a fi şi că totul (şi toţi) are (au) un preţ.

Page 50: Mihai Maci Oradea

Ei, care nu sînt nimic în ierarhia lumii comuniste, sînt de fapt noul proletariat şi forţa socială cea mai activă a ultimilor ani ai ceauşismului. După ’90, cînd lumea se răstoarnă, sînt primii de pe lista de “disponibilizări” ai “mamuţilor industriali”, însă asta-i afectează prea puţin – vorba lui Marx: n-au de pierdut decît lanţurile. Oricum, deja din decembrie sînt în Ungaria cu tot ce poate fi transportat: chiloţi, cuie, hîrtie igienică, tricouri, oale, orice. Şi de-acolo vin cu visul oricărui om care a văzut Revoluţia Română în direct: televizorul color şi sticla de Coca Cola. Aşa începe noua lume a afacerilor. Apoi din Ungaria (deosebită şi nu tocmai de noi) trec mai departe: Austria, Germania, Italia, Franţa, pînă la Atlanticul spaniol. Aici e Ţara Făgăduinţei, e noul El Dorado care-şi aşteaptă cuceritorii: nemţii dau maşinile vechi (şi ce e vechi la ei, e nou la noi) pe cîţiva bănuţi sau chiar pe nimic (pentru că ei – ţară ecologistă – plătesc o taxă la cimitirul de maşini) şi, mai mult, cum ştie toată lumea, sînt pe cît de ordonaţi pe atît de tăntălăi – găseşti în schrott maşini zise defecte cărora nu le merge o piesă sau alta, piesă pe care-o poţi recupera de la maşina de alături şi-n cîteva ceasuri o repari pe prima. Încă ceva, de neimaginat în România: o dată pe lună vesticii îşi scot în stradă lucrurile nefolositoare (şi ce lucruri!), de la haine la mobilă, trecînd prin electrocasnice şi calculatoare, şi oricine poate lua ce vrea. Dacă ai un camion, ai în cîteva ore un depozit de “ajutoare” din decembrie. Şi în România totul se vinde mai ceva ca pîinea caldă! Sigur, nu toate lucrurile sînt dobîndite aşa cinstit precum cele din depozitele de maşini (şi prins cu mîţa-n sac românul şuieră: “da’ occidentalii au fost cinstiţi cînd ne-au vîndut la Yalta?”), însă despre asta e preferabil să nu discutăm. Cine s-a descurcat s-a descurcat, şi – cum spun americanii – nici o dată nu se întreabă cu privire la provenienţa primului milion. Aşa a început “minunata lume nouă”.Eşecul economic al mândriei ţăranului maramureşeanMaramureşul are (între altele) două particularităţi: oameni hotărîţi şi aprigi; pămînt puţin şi slab roditor. Numai că, tocmai pentru că e puţin, pămîntul acesta începe (pe vremea Caritas-ului) să coste astronomic. Şi tocmai pentru că sînt aprigi, maramureşenii pleacă-n lume să facă bani pentru a-l cumpăra. Numai ei ştiu cum se descurcă acolo, dar vin cu banii în chimir. Şi, după ce-şi iau pămîntul, îşi “trag” şi casă, să fie cu fală-n sat: casă cum nu s-a mai văzut, cu zeci de camere, învelită toată-n marmură, cu parchet de arţar, cu “Răpirea din serai” pe peretele din camera de oaspeţi şi cu maşină, mare şi nemţescă, în curte. Aşa-s maramureşenii – oameni mîndri. Şi vor să meargă vestea mîndriei lor. Seara, pe malul lacului Como, cînd tac în barăci (maramureşenii-s mai tăcuţi de felul lor), fiecare se-ntrece cu ceilalţi în număr de camere şi mărci de maşină. Fiecare ştie că va zidi pe pămîntul sterp un castel care le va lua ochii (şi minţile) celorlalţi. Au fost cei mai săraci, nu-i nimic, vor fi cei mai bogaţi. Şi chiar au devenit. Din nimic, au ridicat Certezele. Fără drum, cu vechea şcoală şi vechiul dispensar – pe vremea cînd l-am văzut eu. Acum însă e totul pus la punct. Certezele e gata.

Dar pentru cine? Aceasta mi se pare a fi problema. Pentru ca cei care l-au ridicat să se bucure la bătrîneţe de munca lor. Da, e adevărat, cu atît mai mult cu cît nici ei nu mai sînt aşa cum erau acum 20 de ani. Dar cred că va fi fiind ceva trist în bucuria lor: au rămas singuri în acele căsoaie imense. Orice om, atunci cînd face o casă, va spune (cu mîndrie) că o face în primul rînd pentru copiii lui. Numai că aceşti copii – de regulă – vor altceva. Ei descoperă fascinaţia depărtării (fie oraşul la noi, fie – mai departe – străinătatea) şi se vor instalaţi acolo. Da, copiii din Certeze au case cum nu sînt multe în ţară, însă bănuiesc că cei mai mulţi dintre ei trăiesc în umbra Romei, a Parisului ori a Madridului. E acolo ceva ce n-au – şi nu vor avea niciodată – la Certeze. Şi, de aceea, cei mai mulţi nu se vor întoarce decît în vacanţe. Iar copiii acestor copii (nepoţii celor ce-au ridicat Certezele) sînt deja mici romani, parizieni sau madrileni. Sigur că acolo nu au asemenea case, însă – pe de altă parte – sînt în “lumea tuturor posibilităţilor”. Certezele – cu excepţia caselor lui enorme – ce le oferă? În fond, dincolo de faţadă, Certeze nu e decît un sat oarecare din România. Şi, ca toate satele României, e muribund. Puţina producţie a “colectivelor” a dispărut de mult, iar în locul ei nu s-a creat – în două decenii – nimic. Ţăranii îşi lucrează pămîntul – cu mijloace arhaice – pentru a produce atîta cît e necesar familiei şi animalelor din bătătură (asta se cheamă “economie de subzistenţă”). A plăti munci mecanizate pe mari suprafeţe e inutil

Page 51: Mihai Maci Oradea

fie pentru că nimeni nu le cumpără producţia, fie pentru că – dacă le-o cumpără – preţul de vînzare nu acoperă nici costul muncii investite pentru obţinerea ei. Ce vînd ei? Materie primă – cereale, legume, fructe, animale vii. În general materia primă e ieftină; scumpe sînt produsele prelucrate (cele de panificaţie, conservele, carnea procesată, etc). Ori pe acestea din urmă nu au cum să le producă (cum se spune astăzi) în mod “competitiv”: adică cu o tehnologie superioară (care să le garanteze calitatea) şi în cantităţi suficient de mari ca să poată intra pe piaţa marilor retaileri (supermarket-urile). Ei nu pot să susţină decît o producţie care, dacă depăşeşte necesarul casnic, rămîne una artizanală (botezată “tradiţională”, “ecologică” sau “bio”) şi pe care, dacă vor s-o vîndă cu profit, trebuie s-o evalueze la preţuri care n-o fac deloc atractivă (şi, în consecinţă, o fac puţin vandabilă). Aşa cum ştie toată lumea, afacerile (exceptîndu-le pe cele cu metale rare şi cu pietre preţioase) se fac nu vînzînd puţin şi scump, ci mult şi ieftin. Numai că, pentru a vinde ieftin trebuie să poţi produce şi mai ieftin, iar pentru a produce ieftin trebuie pe de o parte să lucrezi la scară mare, pe de alta să foloseşti o tehnologie care reduce costurile.

Problemele ţăranilor noştri sînt multe: din cauza parcelării proprietăţilor nu pot lucra la scară mare (şi vecinii preferă să nu-şi lucreze lotul, aşteptînd posibili cumpărători, decît să se asocieze în vederea unei producţii mari); tehnologii nu prea există (căci, în general, nu există în mediul rural infrastructura necesară acestora – drumuri, canalizare, reţele de fibră optică, etc) şi, în plus, presupun o investiţie iniţială pe care oamenii nu şi-o pot permite; cu atît mai puţin poate fi vorba de făbricuţe care să transforme materia primă în produs finit; nu există nici personal calificat (ingineri în diverse ramuri agronomice şi ale industriei alimentare) care să locuiască acolo unde se produce (majoritatea preferă oraşul) şi, rămînînd negrupaţi, ţăranii înşişi nu pot constitui un grup de presiune eficient în relaţia cu autorităţile statului, cu cele europene ori cu cei care ar asigura desfacerea produselor. Pe lîngă toate acestea, inexistenţa unei mici industrii care să proceseze produsul primar al agriculturii face ca mediul rural să nu poată benificia de afluxul celor cu studii superioare – nu doar ingineri şi agronomi, ci şi profesori, medici, etc (adică partea dinamică şi modernizatoare a societăţii). Astfel că tinerii din mediul rural care termină o facultate nu au nici o perspectivă de angajare “acasă” – la ţară – şi, pentru a nu-şi pierde calificarea sau pur şi simplu pentru a-şi cîştiga existenţa, sînt nevoiţi să plece în altă parte (de regulă la oraş). Morala: satul se află în plin ciclu al subdezvoltării din care, după părerea mea, nu va ieşi într-un timp previzibil. Iar în acest timp va fi golit de tineri şi se va umple de pensionari care, aici, pot supravieţui mai uşor (deoarece cheltuiesc mai puţin) decît la oraş. Altfel spus, satul devine o parcare pentru vîrstnici şi o sperietoare pentru tineri. De aceea preţurile imobiliarului în rural scad continuu, în vreme ce cresc mereu cele din urban. Vi se pare că Certeze e altfel? În loc să pună mînă de la mînă, să se asocieze şi să impună autorităţilor locale crearea de drumuri şi de reţele de apă şi canalizare, în loc să pună pe picioare cu banii făcuţi în Occident o mică industrie care să prelucreze produsele locale (cereale, fructe – fie şi de pădure, carne, lapte), în loc să mizeze pe tehnologii eficiente (eventual eoliene sau solare), oamenii locului au ridicat case enorme ca să-şi arate unul altuia cît sînt de bogaţi! Da, nu produc ceva din agricultură – s-ar putea să spuneţi – dar pot produce, mai eficient, din turism. Mă îndoiesc. După o jumătate de zi de căscat gura la coloşi, oricine se satură de Certeze. Iar turistul străin nu vine să vadă case enorme (sînt suficiente – şi mai mari şi mai arătoase – pe meleagurile lui), ci să vadă ceea ce nu mai e demult la el acasă: case tradiţionale, biserici de lemn, muncile cîmpului, pădurea aproape sălbatică. Nu “pensiunea” mare, semănînd cu hotelul, ci casa veche, cu geam minuscul şi acoperiş de paie îl atrage. Într-un cuvînt: nu caricatura oraşului, ci satul autentic, cît mai îndepărtat de viaţa urbei. Are Certeze ceva de oferit de acest gen? Eu n-am văzut.

Singura dată cînd cînd am venit cu ceva bani din Occident a fost în ’97. Îmi rămăseseră cîteva mii de franci şi, cum aceştia nu aveau circulaţie în România, un prieten m-a sfătuit să-i schimb în mărci şi mi-a indicat o bancă cu rata de schimb avantajoasă. Am mers pe strada pe care mi-a spus-o el şi m-am plimbat vre-un sfert de oră căutînd banca în cauză. La un moment dat am renunţat s-o mai caut de unul

Page 52: Mihai Maci Oradea

singur şi am întrebat un trecător unde e; acesta mi-a arătat o clădire pe lîngă care trecusem de cîteva ori şi care era o clădire ca toate celelalte, o singură plăcuţă pe faţadă anunţînd că era vorba de marea bancă (mare, pentru că rula anual fonduri mai mari decît întregul buget al României). Am intrat înlăuntru şi am fost primit de un funcţionar, căruia i-am mărturisit că nu aşa mă aşteptam să văd o mare bancă. Dar cum? – m-a întrebat el. I-am povestit de băncile ce se ridicau atunci în România: enorme, din oţel şi sticlă opacă, cu un parking impresionant în faţă. Omul m-a ascultat în tăcere şi apoi m-a întrebat: ce fel de capitalişti sînt pe la voi? căci nici un om de afaceri serios nu-şi va investi banii în mijloace fixe care nu-i aduc nici un benefeciu. Am rămas perplex de această lecţie de economie, venită de la un banal funcţionar. Avea dreptate. Scopul afacerilor nu e acela de-a cheltui profitul pe “reprezentativitate” (să trăiesc bine şi, mai ales, să vadă ceilalţi ce bine trăiesc) – asta e o trăsătură a parvenitismului (a săracului care a dat dintr-o dată de bani), ci acela de-a obţine mai mult profit reinvestindu-l pe cel deja obţinut. Nu spun că acesta trebuie să fie sensul vieţii, însă, în mod cert, acesta e declanşatorul ciclului dezvoltării.

Aşadar, pentru cine e Certezele? Pentru producţie – nu; pentru turism – nu; pentru copiii şi nepoţii celor ce l-au costruit – nu. Dar pentru cine? Pentru cei ce-l locuiesc acum – deja întreţinuţi de copii lor din străinătate. Cînd ei nu vor fi, cine va mai întreţine enormele case? Sau va deveni, în sfîrşit, obiectiv turistic ca un sat fantomă?

De aceea, mie unuia, Certezele mi-a apărut nu ca un model de reuşită, ci – dimpotrivă – ca unul al eşecului deplin al modernizării postdecembriste a lumii rurale. Mi s-a părut a fi, în ultimă instanţă, pandantul cimitirului vesel de la Săpânţa, iar atunci cînd l-am părăsit mi-a venit în minte vorba poetului: “o, ţară tristă, plină de humor”.

Notă: Cu ceva timp în urmă, un prieten a vizitat Certezele. Mi-a împărtăşit atunci uimirea lui în faţa a ceea ce a văzut la faţa locului şi, la rândul meu i-am răspuns cu aceste rânduri. Intenţia mea era aceea de-a le relua într-o formă mai detaliată şi, în vederea acestei munci, începusem dialogul cu doi colegi, buni cunoscători ai istoriei şi ai antropologiei lumii rurale: Profesorii Gheorghe Şişeştean şi Barbu Ştefănescu. S-a întâmplat ca-n ultimele cinci luni amândoi să ne părăsească, nedrept de repede. Textul acesta a rămas stingher şi, astăzi, sunt în situaţia de a-l dedica amintirii lor, ca pe un fragment de dialog care ne leagă peste hotarul tăcerii.[1] Bănuiesc că timp de secole imaginea populară a iadului a avut ca reper genul acesta de fierărie, în care se amestecau lumina violentă a focului, stridenţa sonoră a loviturilor, trupurile transpirate şi vocile strigînd. Mă întreb : acum, cînd evocă iadul, la ce se gîndesc oamenii ?

[2] Ceea ce, aşa cum ştiţi, pe plan politic, a fost o sursă inepuizabilă de instabilitate în istoria noastră medievală, dat fiind că orice descendent al unui domnitor (orice « os domnesc », chiar şi cei din afara căsătoriei) putea pretinde dreptul la tron. Lucrurile s-au petrecut altfel în Occident, unde lucrurile erau reglate de « principiul primogeniturii » în virtutea căruia copilul cel mare moştenea totul, iar ceilalţi erau în situaţia de a-şi face un rost în viaţă. In treacăt fie spus, poate de aici accentul pus în basme pe acţiunile copilului celui mic, care – spre deosebire de fratele mai mare – doar prin propriile-i isprăvi îşi putea face un rost.[3] Insă au păstrat mereu amintirea celor mai percutante imagini ale ei asupra unui copil : cele ce ţin de magie. Pe acest fond de spaimă şi credulitate s-au grefat toate tipurile de manipulare ale acestor oameni – atît pre-, cit si postdecembriste.[4] Să nu uităm : de la jumătatea anilor ’70 se limitează drastic buletinele de oraş. Comunismul realiza faptul că, dacă tendinţa anilor anteriori continua, în curînd satele se vor depopula. Aşa că face totul pentru a-i lega pe oameni de glie. Mai mult sau mai puţin, timp de peste 10 ani, înainte de ’89, migraţia dinspre sat (rămas – în principal la nivelul infrastructurilor – subdezvoltat) şi oraş (singurul care asigură,

Page 53: Mihai Maci Oradea

măcar parţial, facilităţile vieţii moderne) a fost frînată. Dar procesul a fost reluat – şi accelerat – după ’90. Cu consecinţele care se văd.Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelege

O intrebare pentru teologiMihai Maci februarie 16, 2013 Cultura, Opinie, Societate/Life 60 comentarii 5,869 Vizualizari

S-ar putea ca numele lui Ratko Mladici, Théoneste Bagosora sau Ieng Sary să nu vă spună multe şi să vi se pară a evoca – fiecare – altă lume. Totuşi, oamenii aceştia au câteva lucruri în comun: în primul rând sunt contemporanii noştri. În al doilea rând sunt judecaţi de tribunale naţionale şi/sau internaţionale pentru crime împotriva umanităţii comise în perioada cât au fost la putere. Nici unul dintre ei nu a fost o simplă rotiţă a angrenajului violenţei din lumea lui, care să se poată ascunde în spatele eternei scuze cu “executarea ordinelor”; cu toţii au aparţinut categoriei celor care dădeau ordine. În fine, nici unul dintre cei trei nu se simte vinovat de nimic şi, mai mult, nu pare a avea vre-o percepţie a abnormului la instaurarea căruia a contribuit. Cu toţii vorbesc în termeni de “condiţii de război”, “stare de necesitate”, “drept la apărare”, “necesitate istorică”, etc. – lucruri neutre şi absolute care pot justifica orice. Nu în ultimul rând, cu toţii menţionează faptul că – devreme ce se află în boxă – au fost victimele istoriei care i-a adus în situaţia de actori involuntari ai unei farse judiciare puse la cale de învingători. Nu altfel au reacţionat, la ceasul decăderii, Gaddafi, Saddam Hussein ori compatriotul (şi etern contemporanul) nostru Ceauşescu. Nici Mussolini cel din ultimele ore nu s-a simţit vinovat de nimic, Hitler şi-a pus capăt zilelor în bunkerul său convins că poporul german (ce nu fusese în stare a obţine victoria în război) nu l-a meritat drept conducător, iar Stalin a murit în patul lui punând la care o nouă epurare menită a curăţa Partidul de “elementele şovăielnice”. O armată de dictatori africani şi latino-americani a sfârşit fie de mâna succesorilor lor, fie în exil, neregretând nimic altceva decât faptul că nu au acţionat mai devreme şi mai radical împotriva celor ce i-au îndepărtat de la putere. Cu o treaptă mai jos, nenumăraţii Klaus Barbie şi Alexandru Nikolski ai veacului trecut nu au găsit nimic să-şi reproşeze şi s-au mirat sincer de nerecunoştinţa celor ce le-au pus în cârcă lucruri reprobabile interpretând fapte care, pentru ei, ţineau de “datorie” şi de “serviciul în slujba patriei sau al poporului”. Cât despre birocraţii ororii, de la cei aflaţi în slujba diplomaţiei răului la cei ce completau statistici şi de la entuziaştii de nevoie la cei ce mânuiau ranga, au trecut cu toţii dintr-o epocă în alta voioşi şi descurcăreţi fără a-şi pune nici un fel de probleme căci – nu? – supravieţuirea scuză orice. Cu toţii au acţionat în numele unei necesităţi superioare: cei din vârf în numele imperativelor istorice, cei de jos la comanda celor de sus şi, la capătul rundei, fiecare se apără spunând că a făcut ce i-a fost dat să facă în condiţiile date. Într-o asemenea situaţie mai are rost să vorbim de vinovăţie? Ce mai înseamnă ea atunci când se poate proba, la fel de uşor, că toţi sunt vinovaţi şi că nimeni nu e vinovat?

Credinţa ne spune că – la scară umană – posibilitatea mântuirii se bazează pe caracterul universal al conştiinţei. Departe de ambiguităţile ştiinţelor cognitive (care reactualizează străvechile paradoxe ale autoreflexivităţii), pentru credinţă conştiinţa înseamnă ceva simplu şi clar: capacitatea de a distinge între bine şi rău. Cunoaşterea acestei distincţii (pe care o posedăm înaintea oricărei cunoştinţe şi pe care educaţia doar o actualizează) reprezintă criteriul judecăţilor şi al deciziilor noastre de-a lungul întregii vieţi. Ceea ce înseamnă că omul poate face răul, dar nu-l poate face fără a şti că-l face. Tocmai în această conştiinţă îşi are temeiul responsabilitatea. Şi, în egală măsură, asumarea răului făcut, penitenţa şi iertarea. Să mai remarcăm un lucru: în afara acestei logici a credinţei care a impregnat fundamentele jurisprudenţei, dreptul nu e nimic altceva decât o reglare de conturi între puternicii zilei de azi şi cei ai zilei de ieri. De aceea Unamuno spunea, cu deplină îndreptăţire, că pedeapsa nu e dată pentru a-l mulţumi pe

Page 54: Mihai Maci Oradea

cel jignit, ci – dimpotrivă – pentru a-l ajuta pe cel care a jignit să îndure consecinţele faptelor sale şi să se ridice la nivelul iertării care este deasupra oricărei pedepse.

Vor fi fiind frumoase aceste lucruri, dar sunt ele şi adevărate? Au toţi oamenii parte de conştiinţă adică, cum spune credinţa, conştiinţa e universală? Distincţia dintre bine şi rău este o evidenţă atât de simplă încât e accesibilă oricui sau e un dat istoric, pe care doar subtile hermeneutici îl pot pune în evidenţă (şi întotdeauna într-un context determinat)? Putem face răul fără a şti că-l facem? Poate fi conştiinţa anesteziată până la a stabili legături acolo unde sunt rupturi şi a crea falii acolo unde sunt continuităţi? Este judecata dizolvabilă în mulţime sau în argumentul tu quoque? Dreptul a uitat de dreptate şi a ajuns o complicată afacere de procedură? Şi, mai ales, cărei umanităţi îi aparţine omul fără conştiinţă? Care e soarta lumii în care nu mai există nici o distincţie între bine şi rău?

Mladici, Bagosora şi Sary sunt contemporanii noştri. Înainte de-a fi arestaţi şi deferiţi tribunalelor s-au plimbat nestingheriţi printre noi după ce n-au mai fost la putere. Oameni care şi-au schingiuit şi omorât semenii îşi duc nepoţii de mână în parcuri şi le spun poveşti. Sunt aici, difuzi dar omniprezenţi precum răul fără nume ce ne înconjoară din toate părţile. La 23 de ani de la căderea Cortinei de Fier nici libertatea, nici prosperitatea şi nici educaţia nu sunt lucrurile ce ne vin în minte ca fiind datele de bază ale lumii noastre. Dimpotrivă, cel mai mare jaf din istorie se asociază cu o vulgaritate fără margini pe ruinele a milioane de vieţi risipite şi rătăcite. Cei ce-au câştigat în această cursă imundă îşi agită ostentativ paietele; cei ce-au pierdut îşi îneacă neputinţa în delirul grotesc al pseudorealităţilor. Şi unii, şi alţii vorbesc patetic despre un Dumnezeu care, sătul de ticăloşia lumii, pare a ne fi abandonat pe toţi. După 23 de ani nimeni nu mai înţelege ce s-a întâmplat atunci, in illo tempore, nici cum din speranţa ce ne-a cuprins pe toţi în acele zile s-a născut absurdul în faţa căruia ne resemnăm astăzi. Atunci când îndrăzneşte a se privi pe sine, fiecare îşi spune: aşa a fost să fie; s-a-ntâmplat şi gata. Dar unde e binele şi unde e răul acestei lumi? Unde e judecata menită a ne lumina rosturile vieţii noastre? Unde e capacitatea de a înţelege, de a asuma, de a (ne) schimba? Unde e conştiinţa?

Cu ani în urmă, un prieten mi-a povestit un straniu episod al odiseei afacerilor sale: la un moment dat a avut neplăcuta ocazie de a descoperi că unul dintre partenerii săi îl înşela. L-a chemat şi i-a spus în faţă ceea ce era de spus. Omul nu a negat, ci doar a răspuns: domnule, asta e, am şi eu copii, am datorii şi trebuie să mă descurc. Spune-mi tu, ce-i mai bine să fac: să dau în cap sau să fur? Fără a şti, omul acela a numit problema timpului nostru: într-adevăr, ce e furtul comparativ cu crima? Şi dacă n-am fost în stare să judecăm crimele, cum vom fi în stare să judecăm furturile? Atât criminalul, cât şi hoţul pledează nevinovaţi, reduc realitatea la interpretare, apar şi dispar – puşi pe şotii – în labirintul de oglinzi al mass-mediei. Restul, perdanţii acestei lumi, stau în perplecşi în faţa ecranelor, incapabili a mai distinge adevărul de fals şi binele de rău. Atât în lumea plină de lumini a celor dintâi, cât şi în lumea luminată spectral a celor din urmă o lumină pare a se fi stins cu desăvârşire: aceea a conştiinţei.

Dar, pentru încă o dată, merită să ne amintim cuvântul credinţei: dacă nu există conştiinţă, nu există nici mântuire. Şi dacă nu există mântuire atunci, vorba lui Platon, cei mai fericiţi dintre muritori sunt ticăloşii.

Un loc pentru filosofie. Periplul filosofiei romanesti de la “Fundamentele filosofiei marxiste” pana azi si despre proiectul lui Constantin NoicaMihai Maci decembrie 4, 2012 Analize, Cultura, Sinteze 13 comentarii 1,801 Vizualizari

Page 55: Mihai Maci Oradea

Într-un fel, filosofia a dispărut în România în 1948. Reforma învăţămîntului – atît a instituţiilor, cît şi a programelor – a făcut tabula rasa din tot ceea ce se realizase în veacul precedent. Pînă în 1989 structura curriculară a rămas stabilă şi fidelă lucrării lui Stalin “Materialismul dialectic şi materialismul istoric”, rescrisă în 1958 sub titlul “Fundamentele filosofiei marxiste”.“Partinitatea” filosofiei, scindarea între “materialism” şi “idealism”, primatul materiei şi caracterul secund al conştiinţei, “legile dialecticii”, etc au constituit reperele discursului filosofic oficial pe toată durata comunismului românesc (şi, în forme mai mult sau mai puţin atenuate – dat fiind că majoritatea cadrelor universitare post-decembriste era constituită tot din foştii profesori ai perioadei precedente – chiar după căderea acestuia). Teoretic, această “filosofie” se prezenta ca un bloc compact, perfect structurat, care se cerea asimilat tel quel şi întrebuinţat ca un “ghid de acţiune” în vederea realizării sarcinilor concrete pe care le stabilea Partidul. În realitate, lucrurile erau mult mai nuanţate: Partidul nu a încurajat nici odată în România o dezbatere reală a tezelor vehiculate de discursul său oficial. Puţinii gînditori marxişti ai interbelicului românesc au fost fie exterminaţi, fie marginalizaţi, fie constrînşi la exil iar discuţiile asupra marxismului (atît cele din Occident, cît – mai ales – cele din Europa de Est) au fost riguros cenzurate, dacă nu taxate brutal de “revizionism”.Paradoxul (favorizat şi potenţat de logica sistemului) face ca într-o ţară ce îşi se revendica filosofia de la gîndirea marxistă să nu putem indica nici un singur gînditor marxist reprezentativ. Efectul acestei stări de lucruri e acela că, pe perioada comunismului, nu am avut nici o disidenţă care să opună “socialismului real” exigenţele “marxismului autentic” iar ulterior nu am avut nici o critică articulată de stînga a revenirii la capitalism. Lipsită de personalităţi şi de relief, filosofia materialist-dialectică a fost prezentată generic în România ca “învăţătura Partidului”, ale cărei teze aride au sfîrşit prin a fi ilustrate de fragmente fără noimă din discursurile lui Ceauşescu.

În absenţa unei autentice gîndiri de stînga, cu problematizarea “tezelor” prohibită şi identificată cu discursul oficial, filosofia acelui timp se reducea la recitarea – ritualizată – a unor formule golite de conţinut. Însăşi profesioniştii acestui discurs îl mimau, adesea cu un abia disimulat cinism. Pentru ei nu era vorba nici de a gîndi, cu atît mai puţin de a crede în cele rostite, ci de o modalitate de a-şi cîştiga existenţa (evitînd realitatea brutală a “producţiei”) şi, eventual, de a face o modestă carieră (dat fiind că pentru marea carieră de partid contau mult mai mult legăturile şi afilierile personale decît abilităţile ideologice). Universală, predată în toate facultăţile (atît ca “Materialism dialectic”, cît şi ca “Socialism ştiinţific”), filosofia oficială era ignorată de toată lumea. Acţiunea ei în epocă a fost nulă (dacă nu punem la socoteală ambalarea într-un jargon “marxist – leninist” a acuzelor pe baza căreia au fost condamnaţi oamenii de cultură ai interbelicului), dar – într-un anume fel – repetarea acelei frazeologii sterile şi-a făcut efectul, acţionînd rezidual mult timp după ce a fost abolită oficial. Însă ar fi nedrept să reducem gîndirea acelui timp la ideologia Partidului.

Au existat, pe toată durata comunismului, modalităţi – mai mult sau mai puţin tolerate de regim – de a ocoli discursul dominant. Una dintre ele a fost filosofia ştiinţei. Dat fiind că marxismul se voia ştiinţific, a acceptat (şi uneori – la impulsul unora dintre “personalităţile” Partidului – chiar a încurajat) studiile şi traducerile referitoare la structura şi semnificaţia ştiinţei în lumea contemporană. Totuşi, în ciuda faptului ca ştiinţa acoperea domenii destul de largi (de la matematică la lingvistică şi de la biologie la istoria artei), discuţia de fond, care ar fi angrenat actualizarea non-partinică a întregii filosofii, a fost evitată sau camuflată în aluzii criptice şi asta în domenii oricum cvasi-inaccesibile publicului obişnuit. Astfel că deşi s-a putut lucra relativ onest în filosofia ştiinţei, audienţa specialiştilor acestui domeniu a fost destul de restrînsă.

O altă direcţie de vehiculare a gîndirii propriu-zise au reprezentat-o traducerile clasicilor filosofiei. Speculînd, din nou, slăbiciunea ştiinţifică a materialismului dialectic, precum şi pretenţia marxismului de a

Page 56: Mihai Maci Oradea

fi sinteza întregii istorii a filosofiei, s-au putut publica – în diversele epoci ale comunismului românesc – o mulţime de texte care, chiar în lipsa unor studii adecvate, vorbeau prin ele însele, şi vorbeau altfel decît propaganda oficială. Era limpede că Aristotel, Kant ori Hegel (la fel ca şi Newton, Darwin ori Ricardo, traduşi şi ei în epocă) nu riscau să devină fenomene de masă (şi poate de aceea editarea lor a fost tolerată). Un statut mai aparte l-a avut traducerea lui Platon, însă şi aici, în lipsa unor comentarii adecvate, lectura a pendulat între etic şi estetic. Pe de altă parte, existenţa acestor traduceri a fost de bun augur pentru cei puţini care au ales să aprofundeze istoria filosofiei.

În fine, ascensiunea naţionalismului în perioada lui Ceauşescu a făcut posibilă şi reeditarea – parţială şi atent supravegheată – a lucrărilor cîtorva gînditori interbelici. În primul rînd Lucian Blaga, apoi Mircea Florian, P.P. Negulescu, Petru Comarnescu, D.D. Roşca, Alice Voinescu, Aram Frenkian sînt cîţiva dintre cei dintre cei parţial reabilitaţi în anii ’70 şi ’80 (alături de personalităţi din domenii conexe, precum Gheorghe I. Brătianu, Mihail Manoilescu ori Nicolae Mărgineanu). Sigur, lipsită de contextualizare atît în mediul interbelicului românesc, cît şi în cel al dezbaterii de idei a epocii, gîndirea lor era deformată, dar – pe de altă parte – circulaţia ei publică face ca un întreg orizont problematic să fie redescoperit şi să se impună (pînă la supralicitare) tinerelor generaţii de absolvenţi de filosofie ce căutau o modalitate de a evita “limba de lemn” a discursului oficial. Pe lîngă cei recuperaţi postum, un rol şi mai important l-au avut în acel timp supravieţuitorii perioadei dintre cele două războaie: Anton Dumitriu, Mircea Eliade şi, mai ales, Constantin Noica.

Cel dintîi, logician erudit, era citit mai ales pe linia eseurilor sale, între care o remarcabilă introducere în filosofie, complet străină “liniei” oficiale. Mircea Eliade beneficia în epocă de un dublu prestigiu: mai înainte de toate era nu doar deplin integrat în cultura occidentală (ca titular al unei catedre universitare peste Ocean), ci şi unul dintre vîrfurile domeniului său; autor de monografii şi tratate inconturnabile pentru specialişti şi, mai ales, creator de metodologie şi de şcoală. Mai mult decît orice alt om de ştiinţă (George Palade ori Nicholas Georgescu – Roegen, de pildă), Mircea Eliade întruchipa modelul unei reuşite intelectuale în acelaşi timp româneşti şi de anvergură mondială. Pe de altă parte, prestigiul lui Eliade se hrănea şi din domeniul său de studiu: “istoria credinţelor şi ideilor religioase”.

Pretenţia de ştiinţificitate a materialismului dialect nu se manifesta doar ca o deschidere către ştiinţă, ci, în egală măsură, ca o respingere obstinată a oricărei forme de religiozitate, catalogată peiorativ ca “mistică şi obscurantistă”. De altfel ultimul val de represiune violentă a intelectualităţii interbelice, la finele anilor ’50 şi începutul anilor ’60, a fost sincron cu marea campanie antireligioasă a lui Hruşciov, preluată de toate statele blocului estic şi înscrisă indelebil în memoria celor ce şi-au făcut studiile în anii respectivi. Ori, graţie în bună măsură autorităţii numelui lui Eliade, discursul asupra religiosului (chiar dacă purtat preponderent pe tărîmul antropologiei şi al etnolingvisticii) revine în spaţiul cultural al finelui anilor ’70.

Într-un anume fel, de la distanţă, Mircea Eliade cauţiona cea mai puţin ideologizată formă de cercetare în domeniul ştiinţelor socio-umane din România comunistă. Însă, neîndoielnic, cea mai mare influenţă asupra underground-ului filosofic din acei ani a avut-o Constantin Noica. În mod paradoxal, această influenţă nu s-a exercitat atît prin scrierile efective ale lui Noica, pe care puţini le-au citit (şi atunci, şi astăzi) – poate cu excepţia eseurilor vizînd (re)construcţia unei specificităţi a gîndirii româneşti actualizînd potenţialul etimologic al unor termeni marginali faţă de tradiţia (în bună măsură de împrumut) a filosofiei academice.Publicarea, în 1983, a “Jurnalului de la Păltiniş” al lui Gabriel Liiceanu marchează momentul din care Constantin Noica devine un personaj public, cu un impact ce depăşeşte cu mult cercul ce-l cunoscuseră atît înainte, cît şi după procesul şi detenţia sa. “Jurnalul” se înfăţişează depotrivă ca o carte de interviuri (nici odată realizată şi, probabil, în epocă nepublicabilă) cu un om de cultură în cel mai autentic sens al

Page 57: Mihai Maci Oradea

cuvîntului şi, în egală măsură, ca o meditaţie a discipolului asupra cuvintelor maestrului, ambele expuse într-un stil în acelaşi timp accesibil şi impregnat de “subsolurile” studiului riguros. Graţie acestei formule, mesajul lui Noica iradiază şi seduce. Şi are de ce, datorită faptului că, în centrul său, nu se află expunerea unei biografii (oricînt de fascinantă ar fi ea), ci un proiect ce invită la participare. În acel timp, în care cultura umanistă era marginalizată în profitul celei tehnice iar filosofia fusese confiscată de ideologie, Noica oferă o pedagogie culturală care nu făcea obiectul nici unei instituţii a statului şi care, implicit, purta dincolo de tot ceea ce putea oferi acesta. În fond, Noica articulase mai întîi într-o experienţă de viaţă, apoi într-o pedagogie explicită o temă similară celei a rezistenţei faţă de “teroarea istoriei” dezvoltată de prietenul şi congenerul său Mircea Eliade: atunci cînd sîntem expuşi seismelor istorice, vitejia gratuită nu are sens, căci singurul ei corolar este anihilarea fizică (cum s-a întîmplat în cazul lui Mircea Vulcănescu ori în cel al lui Gheorghe I. Brătianu). Pe de altă parte, nici supunerea totală (precum cea a lui Mihail Ralea sau C. I. Gulian) nu e mai bună, deoarece sfîrşeşte prin a steriliza potenţialul creator al persoanelor în cauză. Soluţia, în asemenea vremuri, este aceea a unei retrageri active: ignori istoria vizibilă (şi accepţi – bucuros – să fii ignorat de ea) şi te investeşti în “istoria lungă”[vezi nota 1] a culturii. În felul acesta, vremurile – oricît de vitrege ar fi – te pot strivi, dar nu te pot desfiinţa.

E un optimism funciar în mesajul lui Noica şi acesta a venit exact la momentul potrivit pentru generaţiile de absolvenţi ai învăţămîntului superior din anii ’80, pe care politica lui Ceauşescu îi exila din marile oraşe în cele mai îndepărtate colţuri ale ruralului. Acestor oameni, care resimţeau acut faptul că le blocată posibilitatea realizării sociale, Noica le spunea: cu atît mai bine. În fond ce înseamnă realizarea socială? Ea nu e nimic altceva decît o modalitate de-a divaga în anecdoticul mondenităţii şi, implicit, de a-ţi rata vocaţia. Ajungi într-o gară uitată de sat? Foarte bine, dacă ai la tine o gramatică şi un dicţionar de germană, latină sau greacă, un tratat sau o lucrare clasică a oricărei discipline. Exilul acesta impus (de politicile sociale ale Partidului) nu e un sfîrşit, ci – dimpotrivă – se poate dovedi un început. Acolo, dacă eşti în stare să-ţi asumi această încercare, se pot pune bazele unei vrednicii culturale menită a răzbi vicisitudinea vremurilor.

Deşi nu a adoptat o atitudine politică explicită (şi acest lucru i-a fost reproşat atît în acel timp, cît mai ales ulterior), Noica avea un mesaj – poate singurul în epocă – ce interpela radical întreaga (meta)stază a lumii româneşti: fiţi pregătiţi! Nu vă abandonaţi nici facilităţilor nomenklaturii, nici “gesticulaţiei” dizidenţei, ci pregătiţi-vă temeinic pentru că dacă faceţi acest lucru cu toată dăruirea şi cu toată rigoarea, lumea şi timpul pentru care vă pregătiţi nu vor întîrzia a se întrupa. Nu doar viaţa exemplară a lui Constantin Noica (de anahoret, retras, dar implicat într-o mulţime de proiecte culturale), ci şi editarea, tot de către Gabriel Liiceanu, în 1987 (anul morţii gînditorului de la Păltiniş) a “Epistolarului” confirmă succesul proiectului propus de filosof. “Gîlceva înţelepţilor”, cu despărţirile şi regăsirile ei, arată că – într-o lume supusă monotoniei laudative a discursului oficial – dezbaterea şi disputa sînt posibile şi, mai mult, tocmai ele atestă vitalitatea gîndirii.

Confruntările celor care, într-un fel sau altul, au intrat în contact cu mesajul (şi cu exigenţele) lui Noica nu constituie o polemică sterilă, ci fundamentul coeziunii unui grup în care fiecare se regăseşte prin alţii pe sine şi cu toţii fac dovada vie a faptului că mediul pe care îl dorea “antrenorul” lor e nu doar posibil, ci şi funcţional. E greu de exagerat importanţa lui Noica în anii ’70 şi ’80: un singur om a reuşit să spargă monopolul pe care ideologia îl impusese asupra filosofiei şi să facă din aceasta din urmă provocarea supremă pentru o generaţie căreia comunismul nu-i oferea decît munca pe “marile şantiere patriotice” şi incontinenţa verbală a “celui mai iubit fiu al poporului”. Astfel că, la finele lui ’89 filosofia avea avea un destin unic printre disciplinele de studiu: era (atît dinspre grupul celor ce îl urmaseră pe Noica, cît şi dinspre “cabinetele de partid”) în acelaşi timp ea însăşi şi opusul său: gîndire riguroasă, cu surse şi un instrumentar bine precizat şi ideologie decăzută, ori – lecturată din cealaltă direcţie: era “învăţătura

Page 58: Mihai Maci Oradea

Partidului despre lume şi viaţă” şi subversiune a unor marginali mînaţi în luptă de “influenţa nefastă a curentelor idealiste”. Era ceea ce se vehicula în public, dar nu interesa pe nimeni şi, în acelaşi timp, ceea ce interesa pe mulţi dar nu răzbătea aproape deloc în spaţiul public. Poate nu întîmplător, “în vremea aceea”, atît cîţiva “marxişti de cursă lungă”, cît şi filosofi ai ştiinţei onorabili, şi însuşi Constantin Noica s-au aplecat asupra temei contradicţiei…

***

Schimbările din ’89 – ’90 aduc filosofia în spaţiul public. Mai precis o anumită expresie a filosofiei, aceea dezvoltată – în descendenţa lui Noica – de către foştii săi discipoli. Apariţia acestora la proaspăta “televiziune liberă” e, aproape cu fiecare ocazie, un eveniment. Raţiunea acestui succes public (probabil nesperat nici de fericitele sale victime) o reprezintă faptul, decisiv în acel moment, că aceşti oameni vorbeau altfel. Altfel decît fostele cadre care-şi declară fără nici o ezitare (şi nici un scrupul), în singura limbă pe care-o ştiau, “adeziunea” la noile realităţi; altfel decît limba precipitată şi sacadată de gîfîieli a celor ce se impuseseră pe creasta valului mişcărilor de stradă; altfel decît felul de a vorbi – marcat de pseudo-sentimentalismul “comentariilor” şi de interjecţiile frustrării – majorităţii românilor de atunci. Să nu uităm: în acel timp în care descopeream o lume nouă, descopeream, în egală masură, cuvintele pentru a o numi. Probabil cele mai sesizante au fost pentru moment cele ale lui Andrei Pleşu ori ale lui Gabriel Liiceanu: în cuvintele lor, formulelor gata făcute a patru decenii de lozinci (cu accentul pe o, cum pronunţa Silviu Brucan) le lua locul problematizarea, care denunţa falsa postură de judecător în care se erija fiecare; patetismului (“nobilelor idealuri” şi patriotismului à la Ceauşescu) i se substituia ironia, care instaura distanţa necesară unei priviri lucide; opiniile tranşante (a unor oameni învăţaţi să declame, nu să asculte) erau înlocuite de nuanţe, ce-i făceau loc celuilalt într-un dialog care – grav şi jucăuş în acelaşi timp – o rupea cu epoca “discursurilor” şi a “aplauzelor spontane”.Felul de a vorbi al acestor oameni ne făcea pe toţi să ne regăsim umanitatea risipită în întuneric şi frig, pe la cozi şi în şedinţe. Probabil forma deplină a acestui tip de expresie a reprezentat-o duplex-ul Emil Cioran – Petre Ţuţea realizat de către Gabriel Liiceanu în 1990. Descopeream cu uimire pe de o parte marele exilat, pe de alta eternul prizonier care, ambii, erau – în fond – foarte normali: celebritatea nu se materializase pentru Cioran decît într-o aură de legendă iar renumita lui mansardă abia dacă era puţin mai confortabilă decît apartamentul lui Ţuţea. Fascinaţia pe care-a exercitat-o serialul avîndu-i ca protagonişti ţinea în întregime de farmecul prezenţei, al gîndirii şi al limbii lor în care se amestecau sclipitor precizia formulării, umorul hîtru şi o erudiţie lipsită de ostentaţie (căci devenită veritabilă natură). Acela a fost – pe vremea televiziunii cu un singur canal – spectacolul deplin al filosofiei în România. Dar şi cîntecul ei de lebădă. Poate părea straniu, căci – în vremea aceea – Facultăţile de Filosofie erau asediate studenţi care continuau să recepteze, de la distanţă, mesajul lui Noica. Din păcate, Facultăţile nu erau în situaţia de a le oferi prea mult: majoritatea profesorilor erau tot cei dinainte (cu multiple cazuri de convertiţi şi re-convertiţi la noile orizonturi ale filosofiei), iar tinerii angajaţi – în ciuda bunăvoinţei lor – erau, cel mai adesea, la fel de prinşi în fascinaţia descoperirilor ca şi studenţii înşişi. Mulţi dintre universitari descopereau nu doar bursele în străinătate, ci şi bibliografiile occidentale şi diviziunea continuă (ca efect al dezvoltării unor metodologii tot mai sofisticate) a disciplinelor care, în România, încă erau percepute ca blocuri unitare.

Filosofia se fragmentează: mai întîi în “continente” – e vorba de disciplinele socio-umane care fie trebuie recreate (psihologie, sociologie), fie create pur şi simplu (politologie, asistenţă socială), fie de-a dreptul inventate (relaţii internaţionale, studii europene). Avînd în vedere carenţele problematizării sociale (care, vreme de un deceniu, s-a rezumat la partinazate pro sau contra), Occidentul e foarte deschis faţă de formarea acestui “middle class” al intelectualităţii umaniste care ar urma să constituie, la toate nivelele (inclusiv la cel guvernamental), reţeaua de noduri a infrastructurii instituţionale. Cu toate că, în majoritatea

Page 59: Mihai Maci Oradea

cazurilor, prima generaţie de specialişti ai acestor domenii provenea dinspre filosofie, aceştia (în bună măsură sub influenţa campusurilor americane, care reprezentau pentru ei nu doar summa cercetării în domeniu, ci şi imaginea paradisului terestru) au ajuns să considere – într-o viziune cît se poate de pozivitistă – filosofia ca aparţinînd preistoriei domeniului lor. Căci – nu? – e o distanţă între lectura singuratică şi conversaţia de salon pe de o parte şi cercetarea empirică şi soluţiile “implementate” instituţional pe de alta. Ceea ce constituise capitalul de simpatie al filosofiei – rafinamentul de limbaj (care acoperea o rigoare de gîndire), a ajuns curînd a fi marota dispreţului “ştiinţelor socio-umane”: o vorbărie goală, care se reduce la nişte giumbuşlucuri de limbaj ce pretind a spune totul, dar nu spun, de fapt, nimic. Pentru aceste ştiinţe nu există teorii pur şi simplu, valabile în abstract (eventual datorită performanţei lor estetice), ci doar teorii punctuale ce sintetizează informaţia obţinută de la anumite “grupuri ţintă”, pe care de asemenea aceste teorii sînt verificate. Totul e statistic, valabil în funcţie de anumiţi parametri, testabil şi rezumabil la cîteva subpuncte uşor de înţeles şi de “implementat”, iar cuvîntul de ordine pentru toată această procedură e “adaptabilitate”.Filosofia, aşa cum se prezintă ea în mediul universitar, e – din perspectiva practicanţilor acestor noi ştiinţe – exact opusul felului în care ei înţeleg cunoaşterea. Şi cum cunoaşterea lor se prezintă a fi expresia normei din campusurile americane, pe cale de consecinţă, filosofia (aşa cum se practică în România) nu e nimic altceva decît ultima linie de rezistenţă (a unui trecut difuz) faţă de noua formă de raţionalitate care – ne place sau nu – aparţine nu doar prezentului, ci şi viitorului. Lucrurile nu sînt neapărat dramatice la acest nivel, dat fiind că – în majoritatea cazurilor din raţiuni pur doctorale (iar ulterior de acribie a publicării) – reprezentanţii acestui tip de discurs dezvoltă o formă de “specializare” care valorizează în exces culegerea şi sintetizarea datelor empirice, însă ignoră (mai mult sau mai puţin timoraţi) dezbaterea metodologică care – mai ales peste Ocean – actualizează bună parte a tradiţiei filosofice.

*

Nu aici e partea cea mai acută a eşecului filosofiei, ci în faptul că – în spaţiul public – prestanţa ei s-a limitat la inovaţia de limbaj a începutului anilor ‘90. Nimic nu a mai marcat ulterior prezenţa filosofiei în conştiinţa publică. Sigur, se poate şi obiecta: atît Gabriel Liiceanu (prin Editura Humanitas), cît şi Andrei Pleşu (prin Colegiul Noua Europă) au dat – în condiţiile democraţiei – o dimensiune instituţională unei performanţe care pe vremea lui Noica nu putea fi decît individuală. Pe de altă parte, nu e vocaţia filosofiei – care presupune o riguroasă asceză a studiului – să fie fenomen de masă. Deschiderile comunitare – atîtea cîte sînt vitale – s-au creat şi ele reprezintă reuşita, improbabilă dar reală, a unor oameni a căror abnegaţie, dar şi ireproşabilă formaţie e împlinirea cea mai desăvîrşită a visului lui Noica: Societatea Română de Fenomenologie (al cărui suflet e Cristian Ciocan), grupul de medievişti centrat de Alexander Baumgarten şi Centrul Noica realizat de Sorin Lavric. E vorba de nişte nuclee tari de specialişti cu o bună (şi constantă) audienţă în mediul universitar, care deşi par a fi nişte flori ale ciudăţeniei plutind pe apele agitate ale cotidianului nostru sînt, în fapt, la nivel cultural, printre puţinele repere de normalitate ale acestor vremuri sărace.

Faptul că nu se face totul la nivel instituţional pentru aceste oaze ale probităţii profesionale şi ale devotamentului pentru altceva decît propriul interes evidenţiază nobrilismul obstinat al instituţiilor statului care, în loc să încurajeze şi să sprijine mult-invocata “excelenţă”, se concentrează asupra propriei “reforme” într-un vertij nominalist care nu ajută pe nimeni, ci încurcă pe toată lumea. Pe de altă parte, faptul că instituţiile nu acordă atenţie filosofiei e, în bună măsură, şi o consecinţă a prestaţiei publice a acesteia din ultimele două decenii. Deşi aproape în fiecare guvern au fost absolvenţi de filosofie, nici unul dintre aceştia (şi, de asemenea, nici o voce din rîndul filosofilor din Academie) nu a avut nimic de obiectat la marginalizarea disciplinei în învăţămîntul liceal, la elaborarea programelor liceale şi universitare, la discutarea criteriilor de “acreditare” şi de performaţă în domeniu. Filosofii autohtoni au părut tot timpul

Page 60: Mihai Maci Oradea

străini de asemenea considerente pămînteşti şi convinşi de capacitatea de seducţie a unei discipline menite a traversa toate vicisitudinile timpului. Ceea ce e cel mai trist e faptul că nimeni n-a găsit de cuviinţă a gîndi rolul filosofiei atît în liceu (unde menirea ei ar fi să sintetizeze la nivelul semnificaţiei cunoştinţele anilor de şcoală), cît şi în universitate (unde dezvoltarea ştiinţelor impune apariţia unor forme de gîndire legate de acestea şi mişcîndu-se în ritmul lor).

Dacă cineva priveşte astăzi programele de filosofie nu poate rămîne decît cu tristul sentiment că e vorba de un amalgam de platitudini şi de preţiozităţi a căror trăsătură comună este patetica lor inutilitate. Şi, de aici, pe cale de consecinţă, suprimarea disciplinei care va fi redusă la o sumă de lecturi relegate în domeniul activităţilor private. Dar, din nou, nu faptul că nu a fost în stare să-şi orînduiască propria ogradă reprezintă cel mai grav eşec al filosofiei. Eşecul ei a fost în primul rînd unul public: ea a fost incapabilă a da o semnificaţie celor 45 de ani de comunism, violenţei pe care o actualizase atît instaurarea acesteia, cît şi Cel de-al Doilea Război Mondial, coabitării majorităţii populaţiei cu regimul în anii ’60 – ’70, apoi a adîncirii în delirul lui Ceauşescu cu umilinţele şi privaţiunile lui, a izbucnirii violente din Decembrie ’89, a revenirii foştilor în guvernele post-decembriste, a derivelor “tranziţiei”, a trecerii de la proclamarea egalitarismului la afişarea diferenţierii sociale, a eşecului “reformelor”, a prăbuşirii ultimelor repere ale tradiţionalului şi a imergenţei noilor tehnologii şi facilităţi care şi-au creat publicul lor.

Mai mult decît orice, acesta era lucrul cel mai aşteptat de la filosofie: să aducă puţină lumină în acest “de ce?” colectiv care, deja, prinde patru generaţii. Ori ce-a făcut filosofia românească? În cel mai bun caz a oferit explicaţia unui maniheism cvasi-religios (şi, oricum, mito-poetic) al confruntării Binelui şi-a Răului, din care nu mai e deloc clar cine-a ieşit învingător (sau poate esenţa acestei confruntări e aceea de-a continua pînă la “împlinirea vremii”). Cert e că, dincolo de mici vanităţi subiective, oamenii comuni nu s-au simţit nici buni, nici răi în mod absolut, nu s-au înrolat conştient nici într-o tabără, nici în cealaltă; experienţa lor a fost una “a intervalului”, cu ambiguităţile sale şi despre acest interval nu le-a vorbit nimeni. Lumea nu a înţeles în filosofie proiectul comun de a gîndi ceea ce ni s-a întîmplat şi ni se întîmplă, iar filosofia a ratat şansa de a-i învăţa pe oameni să-şi asume propria viaţă la nivelul semnificaţiei. Acesta e marele ei eşec. Toate celelalte nu sînt decît consecinţele lui. Filosofia a pierdut pentru că nu fost capabilă să asume experienţa oamenilor din perspectiva sensului acesteia. Locul pierdut a fost ocupat repede de religii şi de gnozele modernităţii tîrzii; ele prezintă marele avantaj de-a fi mai uşor accesibile deoarece nu vorbesc atît minţii, cît sufletului. Pe terenul “raţionalităţii”, acum redusă la eficienţă, filosofia nu are nimic a spune ştiinţelor şi, mai ales tehnologiilor şi birocraţiei care ne-au invadat viaţa cotidiană. Din tot ce-a fost şi-ar fi putut să fie, filosofia a rămas subiect de glumă episodică.

*

Mai există un loc pentru ea în lumea românească de azi? S-ar putea să fie mai multe: centrele de cercetare pe care le-am amintit îşi vor continua, în mod cert, proiectele. Sprijinite, ar putea face şi mai mult. În mediul universitar, reorientarea filosofiei pe conexiunea cu ştiinţele şi pe problematizarea premiselor şi a rezultatelor acestora ar putea constitui baza unui alt tip de cercetări (şi de cercetători) în viitor. În fine, la nivelul deciziei – fie ea politică, administrativă sau economică – existenţa unor grupuri de “inutili” care să problematizeze ceea ce funcţionarilor li se pare de la sine înţeles ne-ar putea scuti de multe rătăciri. Căci, în definitiv, ceea ce va trebui să înţelegem este faptul că instituţiile nu sînt constituite doar pe orizontala legislativă, ci, în egală măsură, pe verticala unei istorii în care s-a realizat reglajul fin al componentelor lor. Dînd legi şi creind instituţii prin ucaz, ne aflăm în situaţia de-a descoperi, perplecşi, că mecanismul nu e reglat şi că fisurile lui sînt – de fapt – cel puţin la fel de importante ca şi logica funcţionării. Ori gîndirea ne-ar putea oferi şansa de-a le asuma istoria în prezent, sub specia problematizării. Şi ar fi un bun început pentru a gîndi ceea ce într-adevăr merită a fi gîndit: sensul

Page 61: Mihai Maci Oradea

experienţei noastre, trecute, prezente şi viitoare. Dacă meditînd asupra experienţei lor oamenii vor descoperi că nu sînt singuri, filosofia va însemna – din nou – ceva pentru ei şi va avea un loc în inimile lor.

_____________________________________________________

[1] Asupra căreia – în contrast cu « istoria evenimenţială » – pare-se că Braudel însuşi ar fi meditat într-o tabără de concentrare a soldaţilor francezi, după capitularea din iunie 1940.

Toamna universitatilorMihai Maci octombrie 16, 2012 Analize, Cultura, Educatie, Opinie,Societate/Life 26 comentarii 3,152 Vizualizari

Nicăieri nu e mai pregnantă atmosfera încărcată şi mohorâtă a toamnei decât în instituţiile pentru care fiecare toamnă ar trebui să marcheze un nou început. În ciuda discursurilor liniştitoare, începutul lui octombrie evocă în universităţile româneşti mai curând umbra funestă a unui sfârşit încă amânat, dar inexorabil. Menţionarea triumfalistă a sălilor de curs şi a calculatoarelor ascunde cu greu împuţinarea drastică a studenţilor, iar ditirambii cu privire la “calitatea educaţiei” alcătuiesc o pojghiţă prea subţire pentru a masca incapacitatea absolvenţilor de a se angaja altundeva decât în servicii temporare şi fără legătură cu studiile lor . Nu doar scandalurile din vară, în care persoane de primă mărime în stat (un prim ministru şi doi miniştri – ai Educaţiei!) au dezonorat învăţământul superior, ci – în primul rând – al doilea bacalaureat “cu camere”, la care se adaugă accelerarea plecării vârfurilor liceelor cu burse în străinatate, au avut un efect direct cuantificabil în numărul bobocilor universitari de toamnă.

.

Aceştia din urmă nu numai că sunt mai puţini şi mai slab pregătiţi decât cei din generaţiile anterioare, ci privesc deja universitatea cu o circumspecţie (dacă nu mefienţă) total străină de încrederea pasională a predecesorilor lor. Pentru noile generaţii de absolvenţi ai liceelor (dintre care mulţi fac deja vacanţe lucrative alături de părinţi în Spania sau Italia) reuşita socială nu mai trece în mod necesar prin universitate. În plus, liceul i-a învăţat deja cu faptul că cele mai multe din cunoştinţele pe care le dispensează învăţământul sunt cu desăvârşire inutile şi, prin urmare, nici atunci când poposesc în universităţi nu înţeleg să se supună orbeşte unei discipline (înainte de toate a prezenţei) de care se pot foarte bine dispensa. Căci, parafrazând vorba clasică a lordului Keynes: un student care nu vine la cursuri sau nu învaţă are o problemă la examen, dar o grupă sau un an a cărei majoritate nu frecventează orele şi apare (dacă apare) doar în al treilea re, fără a şti măcar la ce examen a venit; o asemenea grupă sau un asemenea an reprezintă o problemă pentru facultăţi şi pentru universitate.

Cel mai adesea răspunsul “conducerii” pare a fi inspirat de înţelepciunea regelui din “Micul Prinţ”: de vreme ce studenţii sunt puţini, trebuie economisiţi. Aşa că represalii ample (precum căderea majorităţii unei grupe sau a unui an) sunt excluse, de vreme ce singurul lor efect ar fi trecerea în stare de “nesustenabilitate financiară” a catedrei ai cărei profesori ar lua o asemenea hotărâre radicală (deoarece salarizarea cadrelor didactice e direct legată de numărul de studenţi). Şi ce credeţi că fac tinerii care descoperă că nici absenţele, nici neînvăţatul nu se pedepsesc? Nu trebuiesc acuzaţi chiar de toate relele, dat fiind că mefienţa lor faţă de universităţi şi de cunoaşterea pe care o dispensează acestea e doar un palid reflex al circumspecţiei statului pentru diplome manifestată de celebrul algoritm “unu (angajat) la şapte (disponibilizaţi)”.

Page 62: Mihai Maci Oradea

Blocând total accesul tinerilor (în particular al celor cu studii umaniste, administrative şi ştiinţifice) pe posturile publice, statul nu face decât să confirme logica pe care pretinde că o denunţă: tot aşa cum înainte s-a intrat fără ca diploma să conteze, acum oamenii sunt refuzaţi fără ca cineva să mai ia în considerare diploma şi studiile lor. Mai mult decât orice, tocmai această incapacitate a statului de a crea mecanismele de înlocuire firească a generaţiilor în spaţiul public (ceea ce înseamnă şi în instituţii) le lasă celor tineri senzaţia că aruncaţi brutal la periferia societăţii şi că toate discursurile ce le sunt adresate (inclusiv cel al şcolii) îi vizează doar ca şi clienţi şi contribuabili.

.

În vreme ce pentru tineri aceste lucruri fac parte din acele date pe le asumă nu neapărat raţional, ci mai curând osmotic, universităţile par a fi rămas înţepenite în comportamentul (deja codificat procedural) care a fost expresia gloriei lor între 1990 şi 2008. În primul rând sunt împărţie într-o mulţime de specializări mărunte care (în ciuda “abilităţilor” şi a “competenţelor” pe care sunt ţinute a le forma) oferă cunoştinţe monocrome şi patetic de inutile. E greu de găsit astăzi o specializare a universităţii care să nu afişeze pe jumătate din programa de studii “metode”, “metodologii”, “metodici”, “tehnici”, “etici aplicate”, etc. al căror scop – teoretic – e acela de-ai învăţa pe studenţi cum se face un anumit lucru. Din păcate, nimeni nu le mai arată efectiv cum se face acel lucru şi nimeni nu-i mai însoţeşte la începutul făptuirii lor. “Metodele” şi “tehnicile” sunt (teoretic) bune la orice tocmai pentru că nu sunt nimic altceva decât o colecţie de platitudini şi generalităţi pe care le luminează (spectral) doar power-point-ul de pe perete.

Nu cu mult timp în urmă, o studentă intervievată pe stradă de televiziuna naţională mărturisea că nu mai are timp să citească de câte proiecte are de făcut la facultate. În cel mai bun caz “proiectele” în cauză vor fi fiind părţi ale proiectelor mai mari ale profesorilor ei; de regulă nu sunt nimic altceva decât nişte divagaţii inventate pe moment de un profesor sau altul, la fel de utile şi de folositoare precum extragerea radicalilor de ordinul trei pentru elevii de liceu. În mod absolut ambele sunt bune şi “dezvoltă inteligenţa”; în mod practic o dată ce te-ai văzut cu diploma în mână realizezi că, de fapt, nu mai ştii nimic şi chiar dacă-ţi mai aduci aminte ceva, nimeni nu e interesat de asemenea găselniţe. Iar altceva nu prea ai ce face, pentru că nici liceul, nici facultatea nu te-au învăţat să gândeşti altfel. Căci mobilitatea gândirii nu se dezvoltă pe “trebuie să”-uri cu liniuţe şi numerotate, ci în confruntarea personală cu textele clasice ale domeniului ales. Însă aici problema mare este aceea că profesorii înşişi au un contact destul de slab cu aceste texte. Multe dintre ele nu au fost traduse pre limba noastră (şi, mai ales nu erau traduse atunci când  profesorii de azi au citit cel mai mult şi cu cel mai mult folos: în vremea facultăţii lor) şi nici despre cele traduse nu se poate spune că sunt tocmai accesibile în bibliotecile de provincie ori ca preţ de librărie.

În fine, cum profesorii sunt şi ei oameni (care “ştiu dureros ce e suta de lei”), nici disponibilitatea de-a se dedica aprofundării unui text care i-ar scoate un timp din circuitul administrativ (cu toate “obligaţiile” şi hârtiile lui) nu le prisoseşte. Astfel că s-a dezvoltat această modă a “cursului scurt”: câteva platitudini şi banalităţi, agrementate cu date de Wikipedia şi glumiţe etern valabile plus, ici şi colo, câte o referire la ultima apariţie a unui Journal de peste ocean ori la cea mai recentă modificare a legislaţiei europene; lucruri care prin noutatea lor insolită le dau şi studenţilor, şi profesorilor senzaţia că sunt contemporani cu timpul lor. Lipsa de judecată a unor tineri cărora liceul nu le-a format în nici un fel judecata este cea care favorizează şi întreţine acest tip de cursuri. Profesorul îşi spune că studentul oricum nu are nici cele mai elementare date şi, prin urmare, trebuie alfabetizat în domeniu, iar studentul e mulţumit nu doar că se alege cu o spoială de cunoaştere ci şi pentru că văzând cele 20 de pagini ale “suportului de curs”, realizează că nu are a se obosi prea mult cu învăţarea. Un ultim amănunt: adesea “metodele”, “metodologiile”, “tehnicile”, etc. sunt acompaniate de sintagma “de cercetare” iar etica – cum altfel? – e aplicată tocmai cercetării.

Page 63: Mihai Maci Oradea

Nu ştiu dacă şi-a pus cineva banala problemă a procentului absolvenţilor acestor cursuri care ajung să lucreze în cercetare, adică, la modul cel mai concret şi mai eficient, să pună în practică metodele deprinse pe băncile şcolii. Cam câţi sunt de toţi? Poate – dacă chiar căutăm un răspuns – ar fi bine să ne gândim care sunt în România zilei de azi posibilităţile de cercetare (adevărată) pentru un absolvent de istorie, de filosofie, de litere, de sociologie, de psihologie, de drept, de economie ori chiar de biologie sau de fizică. Dacă cercetare înseamnă să te prezinţi cu (aceleaşi) extrase din lucrarea de diplomă la “sesiunea de comunicări” a şcolii, la “zilele oraşului” ori la reuniunea învăţătorilor locali, atunci – evident – orice absolvent de facultate (ba chiar şi aspirantul la ea) poate fi considerat “cercetător de calibru”. Şi pentru ca să nu existe nici o umbră de îndoială, se obişnuieşte ca la asemenea evinemente – la care, de regulă, participă doar cetăţeni români din acelaşi oraş – să se vorbească în engleză, limba care ne dă tuturor un aer de universalitate. Dacă un tânăr (doritor de alt tip de cercetare) ar avea curiozitatea să recenzeze actele “colocviilor”, “conferinţelor” şi “simpozioanelor” de acest fel am avea, în sfârşit, măsura “societăţii bazată pe cunoaştere” în România.

Ca să alcătuim o ţară n-ar mai fi necesari decât militarii din Afganistan, copiii străzii şi cei ce fac (de voie, de nevoie) agricultură ecologică. Dacă cercetare înseamnă, în schimb, acele lucruri despre care se vorbeşte în lumea bună a mediului academic internaţional şi care – pe termen lung – schimbă lumea noastră, a tuturor, atunci mă tem că numărul cercetătorilor de la noi din fiecare domeniu nu depăşeşte numărul celor 10 degete ale mâinilor. Problema e că în loc ca aceşti 10 (sau mai puţin) pe fiecare specialitate să fie susţinuţi pe toate căile şi propuşi ca modele ale unui parcurs educativ şi profesional, noi căutăm să demonstrăm că nici restul populaţiei (mai ales a celei universitare) nu e funciar deosebită de ei. Cu toţii facem cercetare, doar că cei de top beneficiază de un “management de imagine” mai bun. Aşa că nu la cercetare trebuie lucrat, ci la imagine. Cercetarea, o dată ce cunoaşte metoda, o poate face oricine. Altminteri de ce s-ar preda în toate universităţile de provincie al căror “centru de excelenţă” constă într-un “laborator” cu câteva calculatoare (şi atât) a cărui cheie nu e nici la portar, nici la secretare? Dincolo de toate acestea, iniţierea “în cercetare” se termină la fel de brusc şi de imprevizibil cum a început şi – dacă a învăţat – tânarul student rămâne în cap cu un dicţionar de termeni disparaţi care nu descriu nimic din realitatea lui cotidiană (în vreme ce această realitate rămâne fără nume). Filosofic vorbind, el are conceptul, dar nu are reprezentarea a ceea ce-i e cerut să realizeze. În limbaj comun: nu ştie ce să facă. Şi-n această perplexitate (simetrică celei cu care a început facultatea) îi e livrat Moloh-ului social.

.

Totuşi, nu aceasta e marea problemă a universităţilor. Dacă priveşti lucrurile din interior, studenţii sunt fermi pe poziţie (căci dacă nu s-ar ţine locului, cum s-ar putea centra educaţia pe ei?), statisticile debordează de cercetare ce “schimbă paradigmele metodologice” ale tuturor domeniilor, articolele din Journal-uri (e drept, locale şi în care publicarea e condiţionată de cumpărarea revistei) abundă, orarul sălilor e o minune de ingeniozitate (ce depăşeşte cu mult problemele de acoperire din matematică), iar cele 20 de pagini ale fişei disciplinei reprezintă “o abordare complexă, adaptată nevoilor momentului, a procesului didactic”.

Toată lumea munceşte în universităţi, în frunte cu administraţia centrală, la zeci, sute, mii de rapoarte, raportări, evaluări („colegiale” şi “transversale”); se folosesc cuantificatori, indici, calcule de aproximaţie, matematici speciale şi noi programe de calculator (iar Senatul deliberează non-stop asupra tuturor acestora) pentru a… Pentru ce? Pentru a crea o realitate secundă, a hârtiilor, perfect coerentă în ea însăşi, chiar dacă puţin (şi slab) legată de realitatea efectivă. Ar fi interesant de văzut – în termenii termodinamicii – ce procent din resursele (materiale şi umane ale) unei universităţi e folosit pentru a crea

Page 64: Mihai Maci Oradea

această lume platonică în care totul e bine, adevărat şi frumos şi care, în plus, o ascunde abil pe cea imperfectă, în care lucrurile nu se potrivesc mai niciodată. Cei ce-şi închipuie că, măcar de astă dată, universitatea se dedică unui joc gratuit greşesc. Tonele de celuloză care rezultă din această activitate vor fi procesate de “consumatorii secundari”: comisiile de acreditare, de calitate, de etică, cele (mai temute decât toate) fără nume, plus inevitabila Curte de Conturi (şi, ce e drept, din când în când, Procuratura). Reprezentanţii tuturor acestor comisii au reuşit să desăvârşească arta de a evita oamenii concreţi (fie ei studenţi, fie profesori), pe care nu-i întâlnesc decât “în grup organizat” cu ocazia unei alocuţiuni (evident, pe teme de metodă) în sala festivă a universităţii. În rest au de-a face doar cu hârtiile care, şi aici se vede valoarea investiţiei de resurse a universităţii, le spun exact ce vor ei să audă. Problema acestor “înalţi reprezentanţi” este aceea că, fiind ei în contact cu vârful lanţului trofic (cu Ministerul), nimeni nu ar risca să le spună ceva ce nu s-ar potrivi cu “concepţia lor despre lume şi viaţă”. Nimeni nici nu a încercat vreodată şi, tocmai de aceea, nimeni nu poată să răspundă întrebării simple dacă persoanele acelea ar înţelege ceva ce nu e precis formatat de “metodele” şi “tehnicile” lor. Unii spun că nu; alţii susţin că şi oamenii Ministerului sunt oameni ca şi noi şi, la fel ca şi noi, ştiu şi ei cum stau lucrurile, dar pur şi simplu refuză să audă şi să accepte această stare de lucruri.

.

Oricum, de ei depinde problema problemelor: finanţarea. Ne place sau nu, încă o dată totul se reduce la bani. Şi Ministerul nostru, al Educaţiei Naţionale, e mai parcimonios ca oricând. Şi are de ce. În ciuda aerelor feroce ale reprezentanţilor săi pe teren, în guvern e pe unul din ultimele locuri, dat fiind că “prioritatea educaţiei” e eternă, în vreme ce alte probleme presează în mod particular luna sau anul acesta.Timp de două decenii sute de mii de oameni au fost împinşi în pensie pentru a se masca şomajul şi acum ne-am trezit cu o masă enormă de oameni – mulţi în putere – pe care statul îi plăteşte ca să se uite la televizor. Nu e o problemă plăcută pentru stat, dar în Parlament toată lumea e de acord că “principiului bunului câştigat” nu poate fi pus în discuţie fără a atenta la sacrosantul drept de proprietate (şi, mai ales, fără a pune problema câtorva proprietăţi concrete). Astfel că pensiile se vor plăti, cu orice preţ. De astă dată Europa nu ne va ţine lecţii, deoarece are şi ea această problemă (numai că noi n-am ajuns la pensionarea “baby boomer”-şilor noştri; când vom ajunge acolo – prin 2030 – va fi şi vom fi o problemă pentru Europa).

Pe lângă pensii mai sunt spitalele, în care se moare cu zile, drumurile (din cauza cărora se moare), feluritele compensaţii pentru dezastre naturale şi parlamentare – toate de plătit imperios. Iar bugetul unei ţări cu o agricultură pastorală şi aproape complet dezindustrializată, ce trăieşte în mare pe seama TVA-ului, e departe de a putea susţine atâtea cheltuieli câte ar fi de dorit. Între multe altele, un lucru e cert: din învăţământ nu se moare în mod direct, iar profesorii pot fi oferiţi oricând vindictei publice prezentându-se – în direct şi la o oră de maximă audienţă – “salariul din învăţământ” ca fiind media ritmetică dintre salariul unui rector şi cel al unui profesor debutant. Înainte ca cineva să întrebe câţi rectori sunt în ţară, e mai mult ca singur că violenţa şcolară pe de-o parte şi absenteismul pe de alta vor creşte la cote alarmante. Dar nu profesorii din şcoli şi licee sunt primii vizaţi de reduceri, dat fiind că ei au totuşi un rol social pentru care nu există (deocamdată) înlocuitori: ei îi ţin pe cei ce se află sub vârsta majoratului într-un loc atâta timp cât părinţii lor sunt la lucru. Pe primul punct al listei de tăieri a Ministerului sunt universităţile. E limpede că orice măsură directă (fie ea şi cea a clasificării) ar determina reacţii ce ar merge neîndoielnic până în tribunal, aşa că tactica lui Fabius Cunctator e cea mai eficientă. Pe de-o parte bariera bacalaureatului relativ onest din ultimii ani (pe care, tocmai de aceea, orice ministru va fi interesat a-l perpetua), pe de alta lipsa de interes pentru universităţi a unor tineri cărora diploma nu le oferă mai nimic sunt mijlocul cel mai neutru şi inatacabil de-a submina – tăcut, dar sigur – universităţile. Căci, nu?,

Page 65: Mihai Maci Oradea

împuţinarea studenţilor e o expresie a pieţei şi cine ar îndrăzni să protesteze (iar dacă ar protesta la ce bun?) împotriva acestui avatar contemporan al destinului?

.

Astfel că la-nceput de toamnă toată lumea e pe poziţii: Ministerul atent doar la numărul de studenţi “efectivi”, dar – cu măsuri şi cu comisii – distrăgând pe moment atenţia universităţilor. Universităţile, la rândul lor, se căznesc să-şi facă hârtiile şi mai coerent ca anul trecut, doar-doar vor impresiona prin cuminţenie şi vor primi bani de salarii până la finele anului universitar. Ciudat e faptul că, deşi bătălia e pe studenţi, ei sunt ultimii care contează. Poate singurul lucru bun – pe care-l atestă tocmai rărirea lor – e faptul că ei au înţeles aceasta realitate. Şi, cei care pot, pleacă spre zări mai calde.

.

Căci aici nu doar că iarna va urma în mod necesar toamnei, ci – aşa cum ne-am obişnuit în ultima vreme – trecerea de la toamnă la iarnă se va face dintr-o dată şi, ca întotdeauna, pe nepregătite.

Dar, daca…Mihai Maci septembrie 20, 2012 Economie, Global / Europa, Opinie,Sinteze, Societate/Life 26 comentarii 4,259 Vizualizari

La patru ani de la începutul ei oficial criza continuă să fie o enigmă. La finele fiecărui trimestru marile (şi micile) economii îşi afişează cifrele; într-un trimestru acestea sunt mai mari (chiar dacă nu sensibil) decât în precedentul şi lumea începe a vorbi – uşurată – de “relansare”, dar optimismul nu durează mult: trimestrul următor curbele sunt descendente şi voci sumbre profeţesc adâncirea în “recesiune”. Nimeni – din mulţimea de “guru” ai finanţelor şi de laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie – nu pare a fi în măsură a ne spune, cât de cât credibil, când vom înceta a mai vorbi de criză. Se poartă discuţii savante despre semnificaţia unor cuvinte, despre variabile (vizibile şi ascunse), despre termeni care nu sunt inteligibili decât iniţiaţilor (dar pe care mass media îi preia tel quel) şi, în general, aşa cum se obişnuieşte, despre tot felul de aspecte punctuale care – ignorate în bilanţurile anterioare – modifică tabloul de ansamblu. Dar nimeni nu se dovedeşte capabil să răspundă întrebării – banale în simplitatea ei – pe care şi-o pune orice om: când se va sfârşi cu toate acestea?

În mod straniu, şi omul obişnuit şi laureatul Premiului Nobel pentru Economie sunt purtaţi de aceeaşi reverie: criza e un accident şi, mai devreme sau mai târziu, vom reveni la normalitate, adică la “creşterea economică”. Explicaţia cea mai simplă (şi, de aceea cea mai generală) a acestui accident spune că în mecanismul – raţional şi bine rodat – al “economiei de piaţă” s-au strecurat nişte corpuri străine (escroci, speculanţi, complotişti oculţi) care au gripat marea maşinărie. Depistarea şi izolarea lor (inclusiv la propriu), riguros instrumentată de state şi instituţii internaţionale, e prezentată ca fiind momentul cathartic în care economia devine conştientă de ea însăşi şi îşi asumă o autentică moralitate, menită a întemeia viitorul pe alianţa dintre prosperitate şi “transparenţă”. Astfel, dând la o parte aceşti intruşi – şi oprind (printr-o legislaţie adecvată) accesul altora – totul ar “reveni la normal” şi avântul “creşterii economice” ar fi reluat. Din păcate, după patru ani, sunt prea puţine semne că problema economiei ar fi fost localizată şi cauterizată prin astfel de măsuri punctuale. Dimpotrivă, descoperim că nu e vorba de o problemă ci de o mulţime (practic indefinită) de probleme şi că – în epoca “globalizării” – localizarea lor e, efectiv, dincolo de puterile cele mai puternice la care ne raportam. Economia – în mod fatal mondială – seamănă tot mai mult cu un vertij care ne poartă fără să ştim încotro şi fără să ne (mai) putem opune.

Page 66: Mihai Maci Oradea

În urmă cu câţiva ani lucrurile erau (sau poate dor păreau) simple: scopul economic (deopotrivă al indivizilor şi al statelor, cel puţin al celor din emisfera nordică) era prosperitatea. Ne aflam, mai mult sau mai puţin, în siajul ideologiei postbelice a păcii bazate pe prosperitate. Conflictele care aveau ca scop cucerirea şi jefuirea altor teritorii îşi dovediseră eşecul în ruina generală a Europei de la jumătatea deceniului cinci. Secătuite de oameni şi de resurse, ţările europene începeau să vadă altfel: logica extensivă a războiului tradiţional putea fi înlocuită de logica dezvoltării intensive pe care-o favorizau noile tehnologii (multe dintre ele fiind tocmai o creaţie a războiului). Statele Unite erau dovada vie că tehnologia şi organizarea ei “raţională” pot realiza o prosperitate care are ca efect surparea “idolilor tribului” şi transformarea maleficei violenţe comunitare în benefica concurenţă dintre indivizi. La ce bun ca oamenii să se mai încredinţeze ideologiilor de grup ale violenţei dacă fiecare putea obţine tot ce voia punându-şi în valoare, într-o permanentă competiţie, propriul potenţial? Şi ce pasiuni mai rămâneau la mâna demagogilor de ocazie dacă fiecare îşi putea satisface, prin propria muncă, toate dorinţele? Pentru prima dată în istorie, violenţa părea definitiv raţionalizată (căci atomizată) şi pusă în slujba dezvoltării şi a bunăstării. Astfel prosperitatea devenea garanţia inutilităţii războiului şi, implicit, a permanenţei păcii. Europa contemporană, unificată sub semnul fluidizării fluxurilor economice şi a maximizării profiturilor, este fructul acestei gândiri născute din ruina războilui.

La baza acestei construcţii (care se realizează simultan cu retragerea statelor europene din aventura – ce se dovedea tot mai păguboasă – a posesiunilor coloniale) se aflau două premise: mai întâi că economia (şi, pe cale de consecinţă, beneficiile ei) creşte constant, apoi că acestă creştere e motivată exclusiv de ceea ce constituie propriul definitoriu al Europei: raţionalitatea exprimată pe de o parte în inventivitatea tehnică, pe de alta în organizarea producţiei. Aici, evident, Europa nu se limitează la o realitate geografică, ci vizează întreaga parte nordică a planetei (inclusiv Statele Unite şi ţările – pe atunci – comuniste), hipostaziată ca fiind emisfera dezvoltării în opoziţie cu aceea sudică aflată încă în epoca conflictelor ce întreţin subdezvoltarea. Timp de şase decenii – cu interludiul crizei anilor ’80, dar şi cu relansarea consecutivă prăbuşirii comunismului – această schemă şi-a dovedit viabilitatea: a creat, la o scară nemaiîntâlnită, o prosperitate fără comparaţie în istorie. Accelerată la început, mai lentă apoi, această creştere părea a fi eternă şi a întrupa – în epoca post-ideologică – însuşi sensul istoriei. Acesta era fundalul pe care oamenii îşi proiectau acţiunile şi care dădea un sens făptuirii lor.

Ceea ce-am descoperit în ultimii ani (deşi am întrezărit şi înaintea lor) a fost că – aşa cum o spunea cu un veac în urmă Paul Valéry – “nous autres, civilisations, nous savons maintenat que nous sommes mortelles”. Mai înainte de toate, faptul că nu suntem singuri în lume. Deja atentatele din 11 septembrie ne arătaseră că “modelul occidental” nu e chiar atît de universal pe cât ne-ar fi plăcut să credem. La limita sudică a emisferei noastre am descoperit o altă lume, cu alte reguli, cu o altă logică pentru care logica noastră s-a dovedit – cel puţin în primul moment – inadecvată. O lume pentru care, în mod cert, sensul istoriei nu se identifică cu realizarea prosperităţii prin liberă competiţie. O putem numi cum vrem, însă nu e deloc limpede dacă, dincolo de etichete, o înţelegem măcar aproximativ. Apoi a venit criza şi, încă o dată, lumea s-a lărgit. Am descoperit – cu neaşteptată surprindere – nu doar existenţa, ci şi statura “economiilor emergente”: China, India, Brazilia, Turcia. Timp de câteva decenii acestea au fost considerate secţiile de producţie primară ale unei economii care, în Occident, miza masiv pe sectorul terţiar (acela al serviciilor – în principale bancare, de inventică, de comunicare şi de interfaţă instituţională). Economiile emergente produceau – în cantităţi colosale – produse care, altfel, ar fi fost puţin tentante pentru economiile “dezvoltate”. Din mai multe raţiuni: mai întâi pentru că în emisfera sudică mâna de lucru e foarte slab plătită (după standardele europene), ceea ce favorizează scăderea preţului produsului finit şi creşterea valorii adăugate prin desfacerea lui. Ceea ce, aşa cum o ştim cu toţii – clienţi ai “Trois fois rien”-urilor pline de chinezării din toată lumea – aduce beneficii şi comerciantului şi cumpărătorului autohton. Numai că, şi n-am văzut acest lucru la timp, şi celui chinez: căci tocmai mica

Page 67: Mihai Maci Oradea

valoare a mâinii de lucru din ţara lui îi permite să acumuleze şi apoi să reinvestească pentru o mai bună productivitate – ceea ce e exact pattern-ul dezvoltării occidentale. “Delocalizând” producţia primară şi încredinţând-o zonelor în care munca e ieftină am creat condiţiile acumulării de capital şi a tehnologizării masive a lumilor pe care, până mai ieri, le consideram “înapoiate”. Ceea ce, evident, n-ar trebui să fie rău, ci dimpotrivă. Numai că toate acestea pun nişte probleme: în primul rând aceea că lumea sudică a “spart” monopolul occidental asupra tehnologiilor de vîrf. Ceea ce poate însemna nu doar că Asia se poate înarma într-un ritm care să determine crize geopolitice, ci şi că – fiind dispusă să plătească ceea ce Europa nu mai poate şi America nu e dispusă – lumea asiatică poate dobândi ea însăşi monopolul pe care Europa şi America îl pierd. Din nou, nu e un lucru rău în sine. Problema e că se asociază cu ceva cu care Occidentul nu poate concura: ieftinătatea mâinii de lucru. Schema clasică a dezvoltării în nord spune că, o dată cu creşterea productivităţii, creşte retribuţia muncii şi implicit se dezvoltă un middle class cu alte pretenţii sociale şi economice. Iar pretenţiile acestea echilibrează, moderând-o, creşterea economică. Dar e valabil acest lucru în Asia? Sigur, şi acolo se conturează o clasă de mijloc, însă the poor people rămân în continuare atât de numeroşi, încât – la orice timp previzibil ne-am gândi – mâna de lucru va fi încă mult mai ieftină decât în Occident. (Paradoxal e faptul că suntem în aşteptarea unei catastrofe şi mai mari – vizând consumul la scară mondială – dacă, realmente, veniturile şi puterea de cumpărare a oamenilor emisfera estică ar creşte.) Putem adăuga la aceasta şi structura centralizată a conducerii, cel puţin în China, care favorizează (precum în Germania dinaintea Primului Război Mondial) o dezvoltare accelerată, dat fiind că are monopolul deciziei politice.

Ori, aşa cum spuneam, tocmai acestea sunt lucrurile cu care Europa (şi nici măcar America) nu poate concura. Ne aflăm, aici, după aproape un secol de democraţie şi nimeni nu mai e dispus să mizeze (mai ales după falimentul comunismului european) pe concentrarea deciziei economice la vârful unui organism deopotrivă de partid şi de stat. Dar, încă mai mult, ne aflăm, în Nordul bogat, după un secol şi jumătate meliorism social şi de mişcări sindicale care şi-au avut rolul lor în crearea clasei de mijloc a Occidentului. Nimeni nu-şi închipuie, în lumea noastră, coborârea preţului mîinii de lucru la cel al Chinei, Indiei sau Braziliei. Şi nimeni nu-şi închipuie ce consecinţe ar putea avea o asemenea coborâre. O ştim cu toţii: faptul că munca e bine plătită stimulează consumul, iar consumul fie productivitatea (întreţinând astfel “cercul virtuos” al dezvoltării), fie îndatorarea (întreţinând cercul vicios al subdezvoltării). Cunoştem destul de bine ultimul caz ca să ştim la ce duce. Problema e că – în ultima vreme – şi primul a dus, pentru ţările bogate, la o situaţie similară: dat fiind că bună parte din producţie s-a “delocalizat”. Astfel, fluxurile financiare s-au orientat tot mai mult către ţările producătoare, care au devenit creditorii ţărilor consumatoare. Cercul s-a închis şi lumea occidentală a rămas să consume şi să plătească pentru ceea ce consumă fără a mai produce. Beneficiile celor ce-au prosperat pe seama delocalizării sunt punctuale (accentuând discrepanţa dintre aceşti profitori ai “globalizării” şi cei “disponibilizaţi” tocmai de aceste delocalizări) şi reprezintă foarte puţin faţă de beneficiile ţărilor în care s-au mutat. Crezând că poate specula costul mic al mâinii de lucru din alte părţi ale lumii, Occidentul s-a înşelat singur. Ce-i mai rămîne de făcut? Cum mai poate fi susţinută bunăstarea Nordului dezvoltat?

Lozinca e, peste tot, “reduceri de cheltuieli bugetare” şi “investiţii”. Ceea ce leagă aceste două lucruri este ideea de acumulare pe seama reducerilor, pentru a avea ce investi. Ori cum se realizează această acumulare? Fie prin dezvoltarea unor noi tehnologii (rămânând la ideea că ele sunt motoarele dezvoltării), fie prin ieftinirea mâinii de lucru pe model asiatic. Timp de veacuri ingineria a ţinut de geniu şi de hazardul care a făcut ca în mintea cuiva să se nască o nouă idee care, mai apoi (şi nu întotdeauna în mod imediat) să-şi dovedească utilitatea practică. De la al Doilea Război Mondial (şi “Programul Manhattan”) ingineria a fost integrată complexului industrial şi supusă planificării acestuia. Astfel că, astăzi, cunoaşterea, cercetarea, inovaţia nu mai sunt daturi ale geniului contemplativ, ci lucruri prinse într-o planificare strictă, a cărei nerespectare dă peste cap bugetele de stat. “Şcoala orientată spre cercetare”

Page 68: Mihai Maci Oradea

nu e un lux, ci o necesitate; aproape o fatalitate. Şi ceea ce contează în şcoala aceasta e un singur lucru: scurtarea timpului dintre planşă (sau ecran) şi linia de producţie. Totuşi, rămâne neclar dacă aceasta mai e şcoală şi dacă “ingenium”-ul poate fi planificat. Se poate ca dincolo de toată retorica pedagogică şi planificatoare a acestor scheme să nu fie nimic altceva decât frenezia disperării. Căci dacă această cale nu merge (şi, probabil, mai ales în partea săracă a lumii bogate – căreia noi îi aparţinem – nu va merge; între altele din cauza costurilor tehnologiilor de vârf angrenate astăzi în cercetare), ce ne mai rămîne?

Varianta asiatică: ieftinirea mâinii de lucru. Asta înseamnă mai înainte de toate “disponibilizări”: altfel spus o măsură radicală prin care o parte a populaţiei e obligată să devină productivă. Cum (fără a cădea în economii negre sau gri – deşi şi acestea aduc oarecare beneficii), nimeni nu ştie. Dar se mizează pe faptul că disperarea mobilizează resursele pe care bunăstarea le atrofiază. A doua măsură o reprezintă “tăierile” – altfel spus, scăderea câştigului celor ce-şi păstrează locul de muncă. Peste tot, aceste tăieri sînt prezentate ca fiind temporare; dar cu toţii ştim că nu e aşa. Căci, una din două: sau nu funcţionează, şi atunci sunt necesare tăieri şi mai radicale; sau, dacă funcţionează, ar fi contraproductiv să renunţăm la ele şi revenim la o stare care – în mod manifest – era disfuncţională. Tertium non datur. Cel mult le putem masca. Sigur că, dincolo de acestea, va funcţiona o retorică a “relansării”, a revenirii la creşteri, atunci când “situaţia economică” (mai degrabă mondială decât naţională) o va permite, etc. Numai că miza acestui tip de discurs va mai curând una retorică. La fel cum tot retorică va fi şi înfierarea mediatică a noilor “kulaci” care vor fi extraşi mereu de la periferia economiei pentru a putea fi justificat – prin derive punctuale – derapajul ei. Acum câţiva ani luptam pentru ceva palpabil: pentru prosperitate; acum ni se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ceva vag: despre “competitivitate”. Dar s-ar putea ca-n această enormă contracţie planetară să fie, în fapt, vorba despre ceva mult mai radical: pur şi simplu de lupta penstru supravieţuire.

Un fapt e cert: destrămarea realităţii bunăstării duce la eşecul ultimului mare mit al modernităţii: “permanenta creştere economică” cu corolarul ei – prosperitatea pentru toţi. Criza actuală nu e doar una economică, ci şi (şi poate mai ales) una mentală. Oricât de mult am critica această ideologie a bunăstării, ea a asigurat cadrul în care oamenii au înţeles lumea şi s-au înţeles pe ei înşişi în ultimele decenii. În locul ei ce rămâne? Spaima de viitor a fiecăruia, dublată de apelurile neîncetate la “schimbare” pentru toţi. Numai că în absenţa unui orizont al împlinirii schimbarea – oricare ar fi ea – le apare oamenilor fie ca o zădărnicie, fie ca o catastrofă. Pentru cei mai mulţi viitorul se mută în trecut, în vremurile bune (în care se amestecă de-a valma tinereţea, sănătatea, siguranţa şi inocenţa pierdute) pe care le-ar dori resuscitate pe orice căi. Poate nimic nu e mai straniu decît acestă speranţă ce are ca obiect nu ceea ce va fi, ci ceea ce a fost.

Dar dacă les bons vieux temps nu se vor mai întoarce niciodată?←   Conferința “Cine sunt marginalii lumii moderne?”

Zilele Revistei Familiei – ediția XXIII  →

Mihai Maci: Cine sînt marginalii lumii moderne?Posted on 6 noiembrie 2013by alincristea

Page 69: Mihai Maci Oradea

Textul integral al conferinței din 5 noiembrie 2013 din Sala Mare a

Primăriei Oradea ne-a fost pus la dispoziție de către domnul Mihai Maci,

căruia îi mulțumim și așteptăm să conferențieze din nou probabil luna

viitoare.

CINE  SINT  MARGINALII  LUMII  MODERNE?

Cine sînt marginalii lumii moderne? Pentru a putea răspunde acestei

întrebări, e necesar să ne oprim asupra alteia: unde se situează marginile

lumii moderne pentru a-i localiza marginalii? Altfel spus, care e conturul

acestei modernităţi ai cărei marginali fac obiectul discursului nostru?

Probabil modalitatea cea mai bună de a-l sesiza e aceea de-a proceda

contrastiv: opunînd lumea modernă lumii care o precedă (şi nu doar într-o

strictă cronologie) – aceea a tradiţiei. (Evident, procedînd astfel, riscăm un

maniheism care – din perspectiva unor cercetări mai aprofundate – poate

părea facil sau, la un alt nivel, construit în funcţie de o ideologie sau alta.

Pentru noi, care înţelegem dintru început că o asemenea polarizare îşi are

Page 70: Mihai Maci Oradea

limitele ei, ea rămîne utilă din punct de vedere pedagogic. Noi ştim că,

asemeni scenei de teatru, ea nu e lumea însăşi, ci o reprezentare a

acesteia.) Aşadar, ce-i e propriu modernităţii dacă o raportăm la lumea

tradiţională? Cînd vorbea de cea din urmă, vizînd în mod particular felul în

care era reprezentat universul (cosmologiei), filosoful şi istoricul ştiinţei

Alexandre Koyré se referea la “lumea închisă”. Sociologul Ferdinand

Tönnies o vedea, din punctul de vedere al disciplinei lui, ca fiind lumea

comunităţilor. Ce înseamnă aceasta? Că avem de a face cu o lume (sau, mai

exact, o juxtapunere de lumi) în care timpul, spaţiul şi existenţa individuală

(sau socială) sînt definite complet şi, în interiorul acestui cadru închis, sînt

structurate precis potrivit unei ordini ierarhice. Lumea tradiţională e o lume

în care fiecare lucru sau persoană îşi are rolul (sau funcţia) sa şi în care

Binele (atît cel ideal, cît şi cel social) constă – aşa cum spunea Platon – în

faptul că fiecare face ceea ce-i e propriu. Într-o astfel de lume, actele

definitorii ale vieţii, atît ale celei idividuale, cît şi ale celei sociale, sînt

codificate ritualic. Lumii închise a tradiţiei i se opune, la nivelul

reprezentărilor cosmologice (şi în formularea lui Koyré) “universul infinit”,

deschis dar sideral şi, la scară socială, ceea ce Tönnies numeşte “societate”.

Lumea modernă e “lumea largă”, fără nici o limitare, în care spaţiul şi

timpul sînt infinite, omogene şi neutre iar existenţa (individuală şi socială) e

“liberă”, adică nu e ţinută a se supune altor cadre decît cele pe care şi le

formulează singură, din exerciţiul (individual sau colectiv) al raţiunii şi al

voinţei. În această lume în care “totul se mişcă”, atît la scară personală, cît

şi la scară socială, lucrurile şi persoanele au roluri (şi funcţii) interşanjabile

şi vagi, în definirea cărora intră o mulţime de factori conjuncturali. În lumea

închisă, în care totul e “la locul lui”, marginalul e delimitat precis şi, la fel

de precis, e formalizată şi atitudinea faţă de el. În lumea mişcătoare a

modernităţii conturul marginalului e difuz, iar atitudinea faţă de el e

fluctuantă.

Cum apare marginalul în lumea tradiţională? Mai înainte de orice, el stă – la

propriu – la marginea acestei lumi, la frontiera ei care, pe cît e de clar

formulată principial, pe atît e de imprecisă teritorial. La frontiera spaţială a

acestei lumi se profilează figura neliniştitoare a celui care, de fapt, îi

ameninţă mereu întregul şi ordinea pe care caracterul ei complet o

favorizează: străinul. Străinul e misterios şi, ca orice mister, cum spune un

Page 71: Mihai Maci Oradea

filosof al religiei, Rudolf Otto, străinul e deopotrivă “fascinans” (ne atrage,

tocmai în virtutea “diferenţei” lui – care poartă în ea promisiunea altei lumi)

şi “tremendum” (ne sperie, căci simpla lui prezenţă – altfel decît tot ceea

ce ştim – ameninţă coerenţa structurală a lumii noastre). Lumea

tradiţională, aceea a comunităţii, e o lume în care operează – ab initio –

distincţia dintre “noi” şi “ceilalţi”. Cum ne raportăm la străin? Probabil că,

la nivel individual, predomină atitudinile reactive şi dintre acestea două

rămîn definitorii: fie îl refuzăm pur şi simplu (ca pe inamicul ordinii

noastre), fie căutăm să-l asimilăm acestei ordini (cu miza pierderii

specificităţii lui). La nivel mai larg, atitudinea faţă de străin e supusă în

lumea tradiţională unui “ritual al domesticirii” în virtutea căruia ne

încadrăm deopotrivă şi noi şi el într-o normă transcendentă ce nu anulează

distanţa ce ne separă, ci o videază de orice intenţii (agresive sau

concupiscente), transformînd-o într-un tampon ce ne protejează reciproc.

“Odiseea” lui Homer ne dă o mulţime de exemple ale acestei atitudini faţă

de străin care – în lumea tradiţională greco-romană, marcată de fractura

dintre noi – cei civilizaţi – şi barbari, purta numele de filoxenie. (Într-o

manieră care ne sună deranjant astăzi, Aristotel numea sclavul “o unealtă

vorbitoare”. În lumea la care ne referim, sclavul nu e un marginal, pentru că

are un rol precis asignat în societate. Mai mult, el e considerat a fi o victimă

a fatalităţii care – în esenţa ei /şi pentru lumea la care ne referim/ – e

înţeleasă ca fiind reversibilă. De aceea, şi dincolo de interesul lui productiv,

el e obiectul unei griji domestice şi nu e pedepsit decît atunci cînd fie

încetează a mai face ceea ce-i e propriu /dar pentru că nu mai făcea ceea

ce-i e propriu şi un om liber putea ajunge sclav/ , fie tinde să-şi debordeze

condiţia şi, astfel să pună în primejdie întreaga ordine socială. Spre

deosebire de sclav, barbarul e recunoscut a fi om, dar, în acelaşi timp, e

privat de atributul social prin excelenţă – vorbirea. Cuvîntul lui nu se

integrează dezbaterii comunitare, ci, asemeni unui uruit, o tulbură. De

aceea o viaţă publică – bazată pe cuvînt şi dialog, există numai în interiorul

cetăţii, la marginea ei – între noi şi barbari, vorbesc doar armele.) Am

insistat asupra străinului şi din cauza faptului că, în ciuda modernităţii de la

care nu încetăm a revendica, adesea atitudinile noastre faţă de marginali

revin la tropii unei atitudini premoderne, iar cel ce nu aparţine comunităţii

noastre (etnice, lingvistice, religioase, etc.) e conotat cu atributele unui

agresor “soft” ce ameninţă stabilitatea lumii în care trăim.

Page 72: Mihai Maci Oradea

Lumea tradiţională mai cunoaşte un tip de marginal: cel ce-i perturbă

ordinea dinlăuntru –nebunul. Nebunul e, literalmente, cel ce nu e bun la

nimic, cel căruia nu-i convine nici un rol social dar care, tocmai de

aceea, e deasupra oricărui astfel de rol (a se vedea nebunii regilor). La

începutul “Istoriei nebuniei în epoca clasică”, Michel Foucault ne povesteşte

care era atitudinea oamenilor premoderni faţă de nebuni: aceştia erau

alungaţi în afara zidurilor cetăţii ori urcaţi pe “corăbii ale nebunilor”

(Narrenschiff) şi lăsaţi în voia valurilor şi-a vînturilor mării. Deşi asemenea

episoade ne şochează, astăzi, sensibilitatea, ele nu ţin doar de un act

eugenic. Căci, asemeni trikster-ului (din mituri şi poveşti), nebunul e capabil

în egală măsură să transforme o situaţie favorabilă într-una defavorabilă şi,

invers, una defavorabilă într-una favorabilă (cazul paradigmatic fiind Don

Quijote). A-l trimite, în fond “la locul lui”, la marginile lumii, revine, în

ultimă instanţă, la a declina jurisdicţia umană asupra lui (căci el e – efectiv –

ab-norm) şi a-l încredinţa Providenţei divine care urmează a-i decide

destinul. De altminteri în lumea islamică – la fel ca şi-ntr-un anumit segment

al ortodoxiei (a se vedea “nebunii întru Hristos”) – nebunul e considerat a

avea legături privilegiate cu Divinitatea. Nebunul – aşa cum o arată

magistral Foucault – persistă în caracterul lui marginal pînă în momentul în

care ştiinţa îl situează pe de o parte în economia cunoaşterii (într-o

disciplină riguros fondată: psihiatria), pe de alta în aceea a lumii (respectiv

în spitalul sau azilul psihiatric). Dar între timp criteriul marginalităţii se

deplasase. Iar marea mutaţie are loc, pe aceste teren, odată cu imergenţa

creştinismului ca religie dominantă a Europei.

Pentru creştin lumea e una, creată ex nihilo de Dumnezeu, bună în esenţa ei

şi unitară, nemaicunoscînd – ca frontieră indepasabilă – separaţia dintre

“noi” şi “ceilalţi”, dintre – aşa cum spune Apostolul – evreu şi grec, bărbat şi

femeie, adult şi copil. E o lume în care riturile separaţiei – în primul rînd

cele ale separaţiei radicale pe care le evocă gnoza – nu mai au circulaţie.

Lumea devine orbe cristiana; înainte de-a fi (cu modernitatea) sat e urbe

care, privită din punctul ei focal, se înfăţişează ca o mare familie ai cărei

membrii sînt fraţi. Cuvînt decisiv şi inaugural al noii credinţe: “Iubeşte-

ţi aproapele ca pe tine însuţi” devine însemnul prin excelenţă al

fraternităţii creştine. Dacă filoxenia greco-romană miza pe separaţia

dintre “noi” şi “ceilalţi”, pentru creştinism “eu” şi “tu” sîntem una şi, de

aceea, datoria mea nu e doar faţă de cei din neamul meu, ci faţă de orice

Page 73: Mihai Maci Oradea

fiinţă creată după chipul şi asemănarea Tatălui unic. Iubirea aproapelui – şi

orice om pe care Providenţa mi-l scoate în cale e aproapele meu

– filantropia, nu e cuvîntul (facultativ) al unei înţelepciuni sublime, ci un

comandament al credinţei, menit a-şi proba virtutea în praxisul cotidian.

“Străinul” e, de acum înainte, un celălalt proxim – aproapele – a cărui

simplă prezenţă ne solicită atenţia şi disponibilitatea. A-ţi deturna privirea

de la aproapele tău revine fie la a încălca o prescripţie esenţială a credinţei,

fie (pe cale de consecinţă) la a încălca norma de bază a societăţii creştine.

Astfel, solicitudinea faţă de semenul meu – mai ales faţă de cel aflat în

suferinţă (care e un analog al Dumnezeului crucificat) – devine semnul prin

excelenţă al dimensiunii mele deopotrivă spirituale şi sociale. În virtutea

funciarei noastre fraternităţi (căci cu toţii ne revendicăm, în egală măsură,

de la Tatăl nostru din ceruri), ajutorul faţă de aproapele său e pentru

creştin o “datorie” universală (în toate accepţiunile acestui cuvînt). Lumea

creştină e – aşa cum o defineşte un sociolog al religiei, Marcel Gauchet – o

lume care e încă una a tradiţiei, dar care pregăteşte deja modernitatea. O

lume a comunităţilor mici (dar care se lărgesc), o lume în care marginalii

sînt încă definiţi prin rolul lor, dar care – progresiv – tind să se elibereze din

cadrul în care sînt prinşi. Alături de nebun, marginalul prin excelenţă al

acestei lumi e cerşetorul: decrepit şi infirm (adică însemnat în carnea lui

de condiţia pe care-o reprezintă) el e imaginea Dumnezeului rătăcitor,

singur şi sărac, avîndu-şi doar haina pe el şi lipsit de adăpost. Apariţia lui –

bruscă şi tulburătoare – ne scoate din circuitul cotidian (acela reprezentat

în tablourile lui Breugel) şi ne aminteşte de necunoscutul ce vine “cu pas de

fur” în noaptea indiferenţei şi a ignoranţei noastre. Pomana dată

cerşetorului nu e doar o “faptă creştină”, ci, în egală măsură, momentul în

care recompunem, înfruntîndu-i hidoşenia, din chipul descompus al celuilalt

imaginea nevăzută spre care deschide în aceeaşi măsură icoana. Nu e de

mirare de ce, propunîndu-şi reformarea credinţei, Sfîntul Francisc din Assisi

le va cere fraţilor săi desculţi să se identifice cu umbra umilă şi

respingătoare a cerşetorilor. Căci, nu?, “cei din urmă vor fi cei dintîi…” Mai

avem în lumea medievală încă un model al marginalului (despre care rămîn

de referinţă lucrările istoricului polonez Bronislav Geremek):vagabondul.

În vreme ce cerşetorul “stă la locul lui”, aşteptîndu-şi pomana, vagabondul e

hotărît să-şi ia partea ce crede a i se cuveni din bunăstarea comună. Şi nu

oricum, ci cu forţa, şi multiplicîndu-şi, prin asociere cu alţii de teapa lui,

Page 74: Mihai Maci Oradea

forţa. Cerşetorul e infirm, vagabondul e puternic, cerşetorul cere,

vagabonul ia, cerşetorul e integrat în comunitate, vagabonul e sancţionat de

aceasta căci el, cel “fără căpătîi”, nu respectă regula comună ci, dimpotrivă

atentează programatic la ea. E un anomic, un om “fără Dumnezeu”, situat în

proximitatea anomicului prin excelenţă, a celui care prin practicile lui tinde

să dizolve ordinea socială (şi despre care avem remarcabilul studiu al lui

Norman Cohn): ereticul. Vagabondul nu respectă legea lumii, ci, în mod

organizat, caută să o submineze; de aceea e identificat cu mediul din afara

lumii umane (pădurea) şi, asemeni jivinelor pădurii, e hăituit şi omorît fără

nici o remuşcare. Dimpotrivă, moartea lui exemplară şi spectaculoasă se

constituie într-o (re-)confirmare a stabilităţii structurii sociale şi a lumii în

ansamblul său. Sîntem încă departe de imaginea romantică – căci fabricată

în timpul Romantismului (şi stabilizată în timpul resurecţiilor sale de fine de

secol XIX) – a lui Robin Hood ori a lui Fra Diavolo (sau a haiducilor noştri),

proscrişi de o lume ce trăieşte în “mistică şi obscurantism”, generoşi sau

tenebroşi, subtili şi princiari – într-un cuvînt întrupînd revolta marginalilor

împotriva unui establishment inerţial şi corupt. Livresc, simpatizăm cu acest

tip de marginal (cu atît mai mult cu cît ne actualizează vitalitatea unui

underground pe care nici o formă de “civilizaţie” nu-l poate reprima), însă

atunci cînd apare în orizontul lumii noastre, dotat – le temps oblige – cu o

centură de explozivi, ne comportăm la fel ca strămoşii noştri din

îndepărtatul Ev Mediu.

Dar între banditul lumii medievale şi reprezentarea lui fin de siècle întreaga

lume s-a schimbat. Mai întîi, marea, cu Columb, n-a mai reprezentat ultima

frontieră, ci un pod între lumi, apoi, cu luneta lui Galilei, cerurile s-au

deschis pentru a lumina un univers tot mai puţin simbolic şi tot mai mult

inteligibil conform unor logici formale menite a unifica (sub specia tot mai

largă a genericului) o diversitate care debordează cadrele cunoaşterii

tradiţionale. “Străinul” radical al Lumii Noi (asupra căruia s-a oprit Tzvedan

Todorov) e recunoscut – în urma Disputei de la Valladolid – ca fiind, şi el,

aproapele nostru. Adversarul (uneori redutabil) al primilor conchistadori

sfîrşeşte repede în resemnatul “bon sauvage” pe care nu-l distinge de lumea

civilizată decît sărăcia (pe care, însă, nu o practică voluntar) şi pitorescul

(ca efect al distanţei care atenuează asperităţile unei triste evidenţe).

Descartes afirmase universala distribuţie a raţiunii; iluminiştii vor deduce

din ea egalitatea umană – o egalitate “în potenţă”, pe

Page 75: Mihai Maci Oradea

care educaţia universală e menită s-o actualizeze. Educaţia e cea care,

tenace, pas cu pas – conform regulilor “distincte şi clare” ale raţiunii – îl

transformă pe “sălbatic” în om şi cetăţean. Iar “sălbaticul” nu e doar

locuitorul îndepărtatelor insule cu papagali şi cocotieri ci şi, în imediata

noastră proximitate, ţăranul (refractarul paganus) şi copilul (produs al

naturii care trebuie adus la cultură). Ideologia iluministă îşi va atinge, într-

un sens, apogeul în epoca victoriană (pentru care Dickens rămîne cel mai

bun ghid), care va înţelege în mod manifest ajutorul acordat marginalilor ca

fiind o pedagogie socială avînd ca scop umanizarea unor făpturi aflate la

limita umanului. Dar cum e cu putinţă acest lucru? Practicînd o selecţie

atentă a “caracterelor” care alcătuiesc caracterul persoanei şi cultivîndu-le

cu grijă pe cele care sînt valoroase, morale şi sociale. Atît iluminismul, cît şi

(în special) victorianismul moştenesc faimoasa “etică protestantă” care,

dincolo de felul în care înţelege îmbogăţirea, vede în om un furnicar al

viciilor ce trebuie reprimate printr-o riguroasă asceză şi din care latura

bună a omului nu poate scăpa decît prin Graţia divină (în cheie religioasă),

sau prin iluminarea raţională (în cheie laică). Iar viciul prin excelenţă –

păcatul exemplar al teologiei – rămîne plăcerea de moment, care nu stă să

judece asupra consecinţelor şi care are drept efect înmulţirea mizerabililor

lumii acesteia – spune pastorul Thomas Malthus la finele secolului XVIII.

Păcatul cărnii este opusul exerciţiului cristalin al raţiunii, e revolta –

nicicînd îndeajuns reprimată – a sălbaticului împotriva civilizaţiei şi e

semnul viciului pe care carnea deopotrivă îl ascunde şi-l face vizibil după

cum ne explică Cezare Lombroso şi frenologii secolului XIX. De aceea, în

epoca de început a modernităţii – care e deopotrivă aceea a Revoluţiei

Industriale şi a armatelor naţionale – numele adevărat al educaţiei

estedisciplină. Lumpenul proletar pe care îl atrage (şi produce)

urbanizarea industrială trebuie disciplinat în toate sensurile cuvîntului:

deparazitat, spălat şi îmbrăcat decent deopotrivă pe dinafară şi pe

dinlăuntru. Dar cine e acest lumpen? Sînt oamenii comunităţilor tradiţionale

pe care modernitatea le-a dislocat (făcîndu-le să-şi piardă coerenţa

structurală) şi care s-au aglutinat la periferia (în faux bourg-urile) marilor

metropole industriale. Pierzînd reperele tradiţiei şi nemairămînînd decît cu

o babilonie de “tradiţii” disparate, oamenii aceştia (care nu mai sînt rurali,

dar încă nu sînt urbani), trebuie aduşi la un numitor comun – cel al normei

sociale care, la rîndul său, e expresia legii raţionale. Şi acest lucru trebuie

Page 76: Mihai Maci Oradea

făcut din mers. Departe de-a constitui un dezavantaj, acest ultim aspect e

marea şansă a secolului XIX: societatea (industrială) se înfăţişează ca un

mecanism care funcţionează impecabil (deoarecece e bine reglat) şi fără

oprire, ad majorem gloria rationem. Şi, evident, pentru prosperitate. Dar

pentru prosperitatea tuturor aşa cum o pretinde ideologia (indiscutabil

generoasă) a timpului sau pentru prosperitatea cîtorva, cum nu vor întîrzia

să remarce (şi să clameze) heralzii stîngii? Ne amintim de teza lui Max

Weber potrivit căreia, pentru protestant, bogăţia devine însemnul vizibil al

virtuţii şi răsplata credinţei. În acest sens le nouveau riche (care e în centrul

unei întregi literaturi – să ne amintim doar de Balzac), etalîndu-şi averile, nu

face doar dovada bogăţiei lui, ci, în acelaşi timp, a respectabilităţii sale

sociale. E bogat pentru că e merituos – iar bogăţia e răsplata meritelor sale.

În fond, în plină epocă victoriană, nici Darwin nu va spune altceva: în

“jungla socială”, îmbogăţirea e marca aptitudinilor de supravieţuire şi de

dezvoltare a celui care o deţine. Naturalul şi socialul se întîlnesc în acest

darwinism social care vrea ca bogăţia şi respectabilitatea să se identifice.

La antipozi, sărăcia e semnul unui viciu, e ea însăşi un viciu, iar looser-ul e

(să ne amintim de literatura naturalistă) un om căzut din umanitatea lui.

Într-o lume în care statutul personal şi cel social sînt date de reuşita

economică, săracul e o non-persoană sau doar parţial o persoană. Marx o

va spune tranşant: săracul (proletarul) e cel ce nu dispune decît de propriile

lui braţe; pe acestea şi le închiriază pe o sumă de nimic (salariul), care,

pentru el, face deosebirea dintre ce se poate şi ce nu se poate. Proletarul e

cel pune în mişcare economia, în vreme ce the leisure class cîştigă (enorm),

fără să muncească. Oare? Ceea ce Marx ignoră (şi o vor ignora toate

marxismele) e faptul că productiv nu e doar cel munceşte, ci şi cel ce

cumpără. “Industria” cumpărăturilor e, în fond, cea care comandă

industriei productive. Însă nu aici e problema: boom-ul industrial al celei de-

a doua jumătaţi a secolului XIX ne aduce o dublă definire a marginalului,

care – în bună măsură – rămîne stabilă pînă în zilele noastre. Mai întîi,

dinspre dreapta, care pune accentul pe eficienţă şi productivitate,

marginalul e cel care nu e productiv sau e lipsit de eficienţă (în acestă

situaţie se află nu doar muncitorii ne-calificaţi, ci şi femeile, copiii, bătrînii,

alogenii neintegraţi, handicapaţii de tot felul, artiştii boemi, etc). Să nu

uităm că dreapta e individualistă: maxima ei e aceea că fiecare “trebuie să”-

şi cîştige existenţa. Ori toţi cei citaţi mai sus nu-şi cîştigă (decît cel mult în

Page 77: Mihai Maci Oradea

parte) propria existenţă. Ce facem cu ei? Aplicăm o politică de morcov şi

băţ: mai întîi îi şcolarizăm (adică îi deschidem unei calificări) gratuit, pe

seama statului, apoi îi supunem unei presiuni din ce în ce mai mari a pieţei.

Astfel, au şansa de-a se integra mecanismului productiv şi de-a deveni

persoane şi cetăţeni cu drepturi depline. De cealaltă parte avem stînga,

pentru care marginalul e cel umilit şi obidit de un sistem opac, care îşi

aserveşte toate structurile societăţii; marginalul e cel pe care lumea

industrială l-a dezmoştenit de tradiţia lui neoferindu-i în schimb decît o

corvoadă de animal şi o viaţă de mizerie (Marx va numi acest proces al

abrutizării prin muncă alienare). Pentru ca omul să fie om, societatea

trebuie să-i garanteze un minimum de subzistenţă, apoi de decenţă – în

obţinerea căruia se angajează întregul potenţial al luptei sindicale. În plus,

e vorba de cere un drept la umanitate şi pentru cei care nu mai sînt

productivi. Mecanismul modernităţii nu cunoaşte opriri, cînd o piesă

cedează, e înlocuită cu alta. Stînga e cea care va afirma răspicat că omul nu

e o piesă de care să te dispensezi aruncînd-o nonşalant. Evident, există şi o

franjă a proletariatului care-şi va face din sărăcie bogăţia şi care va

considera, oarecum ca şi briganzii din trecut (pe care de altminteri îi va

exalta), că o razie la scara istoriei ar pune capăt nedreptăţii. Ce e important

aici? Un lucru esenţial: faptul că odată cu trimful industrializării şi al muncii

salariale   criteriul marginalităţii tinde să fie unul singur: venitul ,

cîştigul, banii. Scara socială e scara veniturilor şi cei aflaţi în partea de jos a

acesteia – indiferent de nuanţele care-i deosebesc – sînt perdanţii acestei

lumi. Orice s-ar spune, acest crietriu satisface două cerinţe esenţiale ale

noii ştiinţe în ascensiune, sociologia: e universal şi e sigur. Scara veniturilor

dă un grafic al societăţii în termeni de cifre şi raporturi. Iar acesta e un

lucru de care trebuie ţinut cont dat fiind că, o dată cu masificarea proprie

lumii moderne, “aproapele meu”, în egală măsură, se apropie (pînă la a

deveni dacă nu ameninţător, atunci măcar stînjenitor), şi se-ndepărtează

(pînă la a-mi deveni toatal indiferent). Ceea ce înseamnă că pe de o parte

percepţia celuilalt devine difuză, pe de alta creşterea demografică şi

urbanizarea favorizează nu doar dezvoltarea marilor metropole ci şi,

deopotrivă, gettoizarea care va constitui, în veacul al XX-lea, bazinul altor

forme de marginalitate.

Toate lucrurile de care am vorbit anterior se petrec oarecum în virtutea

unei logici socio-economice care e ghidată de propria ei dinamică şi care

Page 78: Mihai Maci Oradea

pare, un moment, să ignore un actor decisiv al problemei marginalităţii:

Statul, în speţă Statul naţional modern. Menirea acestuia e aceea veghea şi

de-a garanta asupra faptului că întreg corpul social e unic şi indivizibil –

ceea ce, în concret, se traduce prin faptul că toţi cetăţenii unui stat sînt

supuşi aceluiaşi sistem de impozitare, taxare şi… protecţie socială. Acest

ultim element apare deja la începutul secolului XX (Simmel va defini săracul

ca fiind cel asistat de comunitate – fără a preciza natura acesteia). Evident,

în joc sînt mai mulţi factori: prosperitatea din a doua jumătate a secolului

XIX face cu putinţă redistribuirea beneficiilor, solidaritatea sindicală şi cea

a tranşeelor Primului Război Mondial deschid o altă perspectivă asupra

demnităţii umane, dezrădăcinaţii lumii rurale devin sedentari ai marilor

oraşe, etc. Dar mai e, la mijloc, şi raţiunea de Stat: potenţialul destructiv

al marginalilor concentraţi şi organizaţi era bine cunoscut cu mult timp

înainte ca Marx să decreteze că, într-o viitoare revoluţie, proletarii nu au de

pierdut decît lanţurile. De aceea Statul va tinde mereu să structureze

marginalitatea de la centru. Cum? Internînd marginalii şi, astfel creînd

enclave controlate. Apogeul acestora îl vor reprezenta lagărele de

concentrare, în care cei desemnaţi de ideologia dominantă drept marginali

erau reduşi, în fapt, la condiţia de sclavi ai lumii moderne. Dincolo de

caracterul lor revoltător, lagărele au fost – după analiza Annei Applebaum –

un eşec economic; eşecul tentativei brutale de-a reduce marginalitatea la

pura productivitate. O altă formă de “integrare” a marginalilor o reprezintă

caruselul modelor: cu o periodicitate din ce în mai strînsă, underground-ul e

adus la lumină, e pus în valoare, establishmentul adoptă moda rebelilor şi,

astfel, îi converteşte pe aceştia la “valorile” stabile ale societăţii. Vectorul

medierii e, evident, banul (însă nici mass-media nu trebuie ignorată). În

fine, instituţionalizarea ajutorului care, pe de o parte, masifică asistatul

relegîndu-l în domeniul unei “industrii” sociale, pe de alta, reducînd

contactul personal cu cei aflaţi în nevoie, favorizează declinul filantropiei şi

tratarea “în bloc” a marginalilor în funcţie de diverse criterii născute din

feed-backul sondajelor, testelor şi programelor sociale. În lumea

contemporană conturul marginalului devine incert: pe de o parte e invizibil

(“integrat” fiind de programele şi instituţiile sociale), pe de alta e hiper

expus de mass-media avidă de pitorescul şi telegenicul dramei lui. Atîta

doar că marginalul mediatic, în ciuda faptului că are un chip, rămîne

generic şi periferic preocupărilor noastre – cel mai adesea, singura lui

Page 79: Mihai Maci Oradea

consistenţă e aceea a unei poveşti, neîndoielnic dramatică, dar totuşi

poveste. Suferinţa lui, exhibată de presă, are funcţia de-a ne aminti – după o

zi obositoare de muncă – că nu sîntem automate, că avem inimă, că încă

putem lăcrima, tot aşa cum, în spaţiile de reclamă dintre drame, putem dori,

din tot sufletul, produsele ce ni se oferă. Şi apoi prezenţa marginalului e

tonică: el ne confirmă propria centralitate, sau cel puţin faptul că ne aflăm

pe orbita acesteia.

Cine sînt marginalii lumii moderne? În bună măsură – poate accentuată

de valurile de boat-people ai lumii a treia care caută paradisul terestru în

ţările dezvoltate – e, la fel ca-n atichitate, străinul. Noul veac şi mileniu

au început sub semnul potenţialului anomic al acestuia. Străin sau nu,

marginalul e lecturat în cheie economică: e sărac, la limita potenţialului de

subzistenţă. Şi nu e productiv. Poate fi ajutat să devină, fie lucrînd el însuşi,

fie integrîndu-se unei “industrii” a asistenţei sociale care crează locuri de

muncă, productivitate şi eficienţă. Securitatea socială clasică, aceea pentru

care luptau socialiştii secolului XIX şi pe care o expune Planul Beveridge a

devenit de mult un bun comun. Era şi fatal: într-o lume în care totul se

calculează, definirea marginalităţii în termeni de venit şi compensarea ei în

aceeaşi termeni e pur şi simplu o “necesitate istorică”. Securitatea socială

e, în fond, securitatea muncitorului care, ştiindu-se asigurat (în ceea ce

priveşte sănătatea, bătrîneţea, şcolarizarea copiilor, etc.) se poate dedica cu

totul activităţii lui productive. Beneficiul pe care îl aduce un muncitor

îngrijit faţă de unul abandonat sorţii lui e net superior, drept care la baza

asistenţei sociale nu se află (oricît de sensibilizaţi am fi de dramele umane)

filantropia, ci un interes social. Mai sînt, evident, irecuperabilii: cei care,

dintr-un motiv sau altul, nu mai pot fi integraţi ciclului productiv. Ei trebuie

nu doar îngrijiţi, ci şi păziţi, pentru a tulbura buna dispoziţie şi veşnica

tinereţe a lumii productive.

Cine sînt marginalii lumii moderne? Cei pe care lumea modernă i-a

instituţionalizat – cei care rezistă, cel mai adesea prin carnea lor (asemeni

copiilor, bătrînilor fără vîrstă, bolnavilor incurabil ori persoanelor cu

handicap) instituţiilor modernităţii. Acelor instituţii cărora noi nu le (mai)

rezistăm, pentru că ne identificăm cu ele. Însă, nu trebuie să uităm acest

fapt, mai devreme sau mai tîrziu, în această lume în care totul e organizat,

ne va veni nouă înşine rîndul de-a fi asistaţi şi instituţionalizaţi. Iar

Page 80: Mihai Maci Oradea

atunci, mai mult ca sigur, raţiunile economice, sociale şi de stat nu ne vor

spune nimic şi vom căuta insistent în jurul nostru un singur lucru: chipul

aproapelui nostru în a cărui iubire ne vom întregi viaţa.

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-12210929-prabusirea-invatamantului-umanist.htm

Prabusirea invatamantului umanistde Mihai Maci     Contributors.ro

Miercuri, 9 mai 2012, 20:28 Actualitate | Opinii

Mihai Maci

Foto: Hotnews

Un consens tacit ne determină să accentuăm cauzele accidentale (subfinanţare, angajări fără noimă, “salarii nesimţite”, iresponsabilitate în acordarea diplomelor, etc.) ca fiind definitorii pentru degradarea situaţiei învăţământului universitar românesc. Se vorbeşte mai puţin şi mai rar (probabil dintr-un “spirit de castă”) despre modul în care pervertirea conţinutului studiilor superioare constituie o cauză esenţială a acestui proces. Concluzia acestei abordări este aceea că situaţia poate fi (cel puţin parţial) remediată eliminând – cu o anumită brutalitate calculată – accidentalul negativ care grevează asupra performanţei lumii academice. Evident, neutralizarea logicii excesiv mercantile a universităţilor e de dorit, dar s-ar putea ca ea singură să nu schimbe prea mult datele problemei. Învăţământul universitar românesc se descompune din interior şi instituţiile de învăţămînt superior sunt departe de a fi capabile să-şi producă “anticorpii” cu ajutorul cărora să reziste acestei destructurări.

Despre ce e vorba? Problema este într-o anumită masură valabilă pentru întregul spectru al studiilor universitare, însă în modul cel mai acut se pune în cazul facultăţilor cu profil umanist. Dacă domeniile tehnice rămân oarecum apărate de caracterul riguros structurat al cunoştinţelor lor (care impune o succesiune destul de stabilă a disciplinelor în programă), nu la fel se întâmplă în domeniul umanioarelor, unde programei unice i s-a substituit anarhia curriculară.

Toată lumea e de acord cu faptul că un medic sau un inginer trebuie să ştie (în sens tare) anumite lucruri legate de domeniul său şi, de asemenea, cu faptul că tocmai stăpânirea acestor lucruri face diferenţa dintre un medic sau inginer bun şi unul slab. Dar aproape nimeni nu ştie ce ar trebuie să cunoască (în chip indispensabil) un filosof sau un psiholog, ori un absolvent de studii europene, de

Page 81: Mihai Maci Oradea

comunicare sau de buisness. Lucrurile erau oarecum de înţeles la începutul anilor ’90, când aceste domenii au fost fie refăcute (o dată cu suprimarea disciplinelor ideologice şi dispariţia – progresivă – a schemei de gândire ce le subîntindea), fie pur şi simplu create pe model occidental.

Pe baza unor afinităţi, a unor fascinaţii şi cu aportul unor burse de studii în Vest, cadre universitare vechi şi noi au început a preda “cursuri speciale”, “facultative” şi “opţionale” cu cele mai bizare denumiri şi tratând cele mai excentrice subiecte. Universitatea se înoia şi sclerozării anterioare (datorată în bună măsură lipsei de comunicare cu mediul academic occidental) îi era opusă diversificarea domeniilor, a metodelor şi a cunoştinţelor. Nimeni nu părea a băga de seamă că disciplinele fundamentale rămân – prin însăşi condiţia lor – în urma acestui val al apdatării şi, încet dar sigur, ajung nişte materii vestigiale. Nimeni nu părea nici a-şi pune nici problema corelării noilor abordări cu “structura de rezistenţă” a disciplinelor umane. Astfel că, în scurt timp, s-a ajuns în situaţia ca ceea ce ar fi trebuit să fie coloana vertebrală a studiilor umaniste (după caz, la fiecare secţie, dar şi în comun: istoria, filosofia, logica şi limbile clasice) să se înfăţişeze ca ceva anacronic, nereformabil şi – pe cale de consecinţă – tot mai inutil. E ca şi cum, fascinaţi de studiile de genetică moleculară, medicii ar declara că anatomia e – de acum înainte – ceva fără rost.

Universitatea nu e alcătuită doar din cunoştinţe, ci şi din oameni şi, destul de repede, lucrurile acestea au dobândit o dimensiune umană. Confruntaţi cu exodul studenţilor către noile domenii (şi mai tinerii lor titulari), profesorii celor vechi au început să se adapteze à la roumaine: schimbând numele materiilor predate până atunci ori inventând nume noi pentru aceleaşi materii “delocalizate” pe la noile universităţi private. Ideea e simplă: numele atrage şi cu cât e mai de neînţeles, cu atât e mai misterios şi, deci, mai interesant. I se adaugă o realitate prozaică: o dată cu apariţia universităţilor private numărul cadrelor universitare (cei mai mulţi venind din învăţământul liceal ori din diverse profesii) a crescut exponenţial, dar – din păcate – nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu competenţa lor. Cei mai mulţi dintre ei au predat (sau practicat) ani întregi o anumită materie (respectiv meserie) şi cunoştinţele lor se rezumau cam la aceasta – plus ceva noutăţi la care-au ajuns prin hazardul cărţilor ce le-au căzut în mână. Astfel că, înrolaţi în învăţământul superior, nu prea aveau ce spune altceva decât lucrurile pe care le ştiau (ori pe care le buchiseau după vre-un manual autohton, el însuşi copie – uneori nu tocmai platonică – a unuia occidental). Şi pentru că la nivelul conţinutului demarcarea era greu de făcut, oamenii au ales să se deosebească după etichete. Norocul este acela că termeni precum “filosofia”, “sociologia”, “psihologia” (ca să nu mai vorbesc de “teoria”) funcţionează precum marca poştală: se lipesc de orice. Evident că la “sociologia ….” şi la “psihologia …” se face tot sociologie, respectiv psihologie generală, cu ceva colorant de circumstanţă (pe acesta din urmă fiecare dozându-l după cum înţelege). Mai mult, au apărut domenii noi în care nu cartea era la bază, ci “experienţa”: administraţia publică (cu nenumăraţi “specialişti” de prin primării), managementul, noile ştiinţe economice şi studiile politice, ba chiar diplomatice (în care nimeni n-ar îndrăzni să ignore contribuţia oamenilor politici).

http://www.romlit.ro/nvmntul_universitar

Actualitatea:Învăţămăntul universitar de Mihai Maci

Problemele învăţămîntului universitar (la fel ca ale întregului învăţămînt) devin - din ce în ce mai mult (şi din fericire) - subiect al dezbaterii publice. Deocamdată difuză, şi mai curînd obstrucţionată decît încurajată de directivele ministeriale, această dezbatere începe să se structureze. Fiecare din cei care participă la procesul de învăţămînt are ocazia de a aduce la lumină acele probleme cu care se confruntă şi de a face vizibile acele lucruri care scapă retoricii politice şi administrative a înalţilor funcţionari care decid soarta şcolii româneşti. În ce mă priveşte, voi încerca să schiţez - aşa cum le înţeleg eu - principalele probleme ale învăţămîntului universitar din România zilei de astăzi.

Imperativul pieţei. Cred că trebuie să ne ferim de riscul ca, invocînd cu orice ocazie piaţa, aceasta să devină o hiperbolă cu ajutorul căreia se poate justifica orice. "Piaţa vrea", "piaţa cere", "piaţa hotărăşte", etc. sînt cel mai adesea formule menite a bloca orice problematizare a unui aspect sau altul al situaţiei în care ne aflăm. Mi se pare

Page 82: Mihai Maci Oradea

extrem de important să dăm pieţei ceea ce e al pieţei, dar la fel de important mi se pare să ne ferim de tentaţia de a confunda piaţa cu Providenţa. Mai ales atunci cînd discuţia se poartă pe terenul educaţiei. Căci menirea educaţiei este, neîndoielnic, şi aceea de a răspunde cererii de persoane instruite într-o direcţie sau alta - cerere pe care o formulează piaţa prezentului - dar, în acelaşi timp, şi aceea de a forma (cu tot ceea ce presupune acest cuvînt) piaţa zilei de mîine. Statutul şcolii este paradoxal: pe de o parte e şi ea inclusă (ca aproape toate aspectele vieţii noastre) în mecanismul pieţei, pe de altă parte îi rezistă, acţionînd ca un ponderator şi un corectiv al derapajelor mecanismului. Scopul educaţiei e acela de-a ne deschide - prin intermediul unei formaţii generale şi specializate - mintea şi inima de aşa manieră încît să nu ne pierdem în imediat şi să fim capabili a ne distanţa de tirania cotidianului. Şi, în egală măsură, acela de-a ne aminti mereu că piaţa e o expresie a modernităţii şi a modernizării (care ne solicită participarea şi ne deschide posibilitatea împlinirii), şi nu un pseudonim al arhaicului destin implacabil ce striveşte vieţi. Mecanica cererii şi a ofertei (indiferent cît de rigidă sau de flexibilă ar fi ea) nu poate substitui actul de gîndire.

Statutul universităţilor. Este necesar să se tranşeze în mod clar asupra caracterului învăţămîntului dispensat de universităţile zise "de stat": acesta e efectiv de stat sau e particular? Atît Ministerul, cît şi universităţile sînt mai curînd interesate în perpetuarea ambiguităţii, deoarece - e uşor de înţeles - la mijloc e vorba pe de-o parte de bani, pe de alta de asumarea unor responsabilităţi deja istorice. Universităţile (aceleaşi universităţi) sînt de stat atunci cînd cer bani de la buget (pe cap de student), dar private atunci cînd percep taxe sau cînd stabilesc grilele (şi criteriile) de salarizare. Ministerul (acelaşi minister), la rîndul său, lasă deplină libertate universităţilor în ceea ce priveşte organizarea programelor de studiu, cu condiţia ca acestea să treacă printr-un sistem de acreditare atît de stufos, încît în mod fatal se ajunge la copierea unor scheme ce-au mers în altă parte, la un stahanovism al producţiei de hîrtii şi la anticiparea temătoare a reacţiilor comisiilor fără număr care vin "de sus". Astfel ar fi, spre marea bucurie a tuturor, armonizate autonomia cu controlul şi viziunea de ansamblu cu diversitatea. E o banalitate să spun că toate aceste pseudosoluţii nu fac decît să accentueze pînă la patologic formalismul creării de "dosare" şi "comisii" care au din ce în ce mai puţină legătură cu realitatea muncii cadrului didactic. Acestuia - în dispreţul specializării lui - i se cere să fie funcţionar administrativ (ce întocmeşte dosare - care se multiplică şi se schimbă într-un ritm halucinant), manager (care atrage şi distribuie fonduri în cadrul departamentelor), reprezentat de relaţii publice, "conducător al calculatorului", Astfel se reuşeşte amestecarea competenţelor pînă la a se sugera fie triumful mediocrităţii, fie cel al imposturii. Trecînd ca rubrici curriculare toate atribuţiile de mai sus nu se face altceva decît să fie relativizate adevăratele noastre competenţe care, astfel, devin subpuncte pe o listă de calităţi la care nici măcar "omul multilateral dezvoltat" nu visa.

Rolul universităţii în viaţa studentului. Ce e public şi ce e privat în educaţie? Pînă unde lucrurile cad în sarcina şcolii şi ce poate sistemul educaţional în ceea ce priveşte "şcoala de după şcoală"? Cred că aici trebuie să se ţină cont de mai multe lucruri: de pildă de faptul că limitarea burselor şi nevoile sociale crescînde îi determină pe cei mai mulţi dintre studenţi să se angajeze în diverse slujbe pe perioada studiilor. Acest fapt reduce în mod manifest timpul pe care ei îl pot consacra studiului şi - cel mai vizibil - prezenţei la ore. Vechile forme ale procesului educativ (în primul rînd studiul pe tratate), de care profesorii se simt ataşaţi, le rămîn străine şi inaccesibile tinerilor absolvenţi de liceu. Care e modalitatea cea mai adecvată de a face accesibilă o informaţie fundamentală potenţialilor ei beneficiari? Pînă unde pot fi reduşi (sau suspendaţi) tropii vechiului învăţămînt universitar fără a dizolva Universitatea într-o formă boemă de "comunicare"? Se vorbeşte tot mai des de implicarea studenţilor în elaborarea programelor universitare. Ar fi bine să fie aşa.

Page 83: Mihai Maci Oradea

Dar, de prea multe ori, "implicarea" e concesia formală ce li se face unor persoane care, în fapt, sînt tratate aproape exclusiv ca nişte contribuabili. În ce mă priveşte, cred cu toată convingerea că adevărata solicitudine faţă de studenţi constă în felul în care noi, ca profesori, reuşim să facem trecerea de la cunoştinţele noastre la problemele lor, de aşa manieră încît ceea ce noi le putem da să-i ajute efectiv în experienţa lor cotidiană.

Raportul dintre teorie / cultură generală pe de-o parte şi practică / învăţămînt profesional pe de alta. Imperativul momentului pare a fi acela al unei formaţii profesionale care să-i faciliteze absolventului o inserţie rapidă pe piaţa muncii. Drept care învăţămîntul dispensat de Universitate ia - cel mai adesea - forma unui algoritm minimal a cărui aplicare mecanică ar garanta cu necesitate succesul. În consecinţă, programele sînt asaltate de tot soiul de "metodici", "metodologii", "tehnologii" şi "legislaţii domeniale" a căror menire e aceea de a deprinde studentul cu nişte scheme menite a cadra orice tip de realitate. Însă asemenea "metode" de educaţie nu formează, ci "formatează" oameni închişi, fără nici o flexibilitate, reduşi la aplicarea mecanică a unui set de date invariabile care, mai devreme sau mai tîrziu, conştient sau inconştient, vor înmulţi masa de funcţionari obtuzi şi reactivi pe care astăzi încă îi critică. Dar problema cea mai serioasă pe care merită să ne-o punem cu toţii este aceea a limitelor Universităţii. În definitiv, poate fi numită orice formă de învăţămînt postliceal care dispensează o diplomă de Universitate? Care e deschiderea culturală - oferită de Universitate - a unui inginer, a unui economist, a unui absolvent de Drept, a unui medic etc., altfel spus a celor mai bine primiţi pe piaţa muncii? Nu sînt tocmai ei discriminaţi de un sistem de învăţămînt care, în loc să-i deschidă spre universal, îi reduce la statutul unor tehnicieni ce au ca sigur orizont perspectiva de-a cîştiga bine? Diploma lor e, la urma urmei, una de Universitate sau de şcoală profesională?

Valabilitatea diplomelor universitare. Experienţa ne arată că, indiferent de diplomă şi de "interviu" sau "examen", cel mai adesea angajarea ţine de hazard, dacă nu de bunăvoinţa unei rude care s-a ajuns. Iar pentru locurile din faţă, cele a căror menire ar trebui să fie aceea de-a motiva ascensiunea socială, diploma chiar nu mai contează. Dacă indiferent de ce (şi cum) faci, poţi ajunge orice - atunci o instituţie a evoluţei stadiale precum şcoala nu-şi mai are rostul. Şcoala are credit dacă (şi numai dacă) studentul şi părintele văd că ea e în măsură să dea atît un conţinut, cît şi un statut celui care o absolvă. Pînă acum evoluţia şi fluctuaţiile pieţei forţei de muncă au depins în bună măsură de un joc al hazardului în care rolul cel mai important îl va fi avut atracţia ţării low cost şi "adaptarea" - mimetică şi nereflectată - "la normele europene". Şi, mai mult decît orice, profitul pe care-l aduce specularea momentului. Astăzi descoperim că nu avem ingineri constructori, deoarece mult timp - atunci cînd piaţa nu o cerea imperativ - formarea acestora a fost neglijată. Astăzi desfiinţăm secţii - "nerentabile" - de limbi clasice fără a ne întreba ce vom face dacă mîine vom avea nevoie de elinişti sau de latinişti.

Problema demografică. La jumătatea anilor '90, locurile din învăţămîntul universitar de stat s-au "liberalizat"(pentru a contrabalansa ascensiunea universităţilor private), adică s-a trecut la formula - benefică pentru toată lumea - "cu plată". Numărul locurilor n-a mai fost fixat la o limită maximală, ci, în sfîrşit, în facultăţi putea intra oricine voia şi plătea. S-a întîmplat ceea ce era de aşteptat: toţi cei care-şi încercaseră de nu ştiu cîte ori norocul pe la porţile Facultăţii s-au văzut studenţi. Şi, evident, elevii de liceu au fost lipsiţi de perspectiva colapsului existenţial pe care-l presupunea căderea la Facultate. Universitatea, obnubilată de valurile de candidaţi, a trecut la

Page 84: Mihai Maci Oradea

angajări masive, la promovări rapide, la crearea de noi secţii, la diversificarea programelor etc. Lucruri altminteri bune, dar care erau lipsite de perspectiva lucidă a faptului că, o dată cu epuizarea valurilor de eterni candidaţi, se va reveni la un bazin demografic nu doar stabil, ci în scădere. Inutil să mai spun că Ministerul a urmat deschiderea Universităţilor şi că toate anagjările ce s-au făcut atunci poartă onorabila patentă a supremei instituţii de educaţie din ţară. Astăzi, acelaşi Minister se vede cu un număr de cadre universitare care, cu puţin nenoroc, va ajunge egal cu cel al studenţilor. Drept care se inventează cu obstinaţie tot felul de trepte - acreditări, granturi, ARACIS-uri şi CNCSIS-uri, comisii de calitate şi de etică încununate cu o nouă lege a învăţămîntului universitar care, toate la un loc, sînt - în negativ - imaginea singurei legi care contează: aceea a disponibilizării unui excedent de cadre, a comasării secţiilor şi a reducerii universităţilor.

Cît priveşte "adaptarea la normele europene", cel mai adesea se ajunge în situaţii care, dacă n-ar fi triste, ar părea vesele. Am să dau un singur exemplu: acela al "implementării" Convenţiei de la Bologna. Se ştie, aceasta prevede o eşalonare pe trei nivele (licenţă, masterat şi doctorat) a studiilor universitare. E limpede că mai peste tot baza o alcătuieşte licenţa (deşi sînt în plină dezvoltare şi fabricile de masterate pentru funcţionarii publici cărora o asemenea diplomă le asigură un semnificativ spor de salariu). Astfel că prima morală a Bolognei a fost aceea că Facultatea s-a redus de la patru, la trei ani. Ca să nu riscăm disponibilizarea unor colegi (cu ce drept am putea face aşa ceva?), s-a optat pentru eliminarea majorităţii (sau uneori a tuturor) orelor ţinute de cadre didactice de la alte secţii sau facultăţi. Şi, după cum era de aşteptat, minunea s-a produs: în trei ani de zile se face şi pregătirea generală (că doar asta scrie pe diplomă), şi cea de specialitate (căci fără profesori de la alte discipline ne specializăm). E mai puţin limpede ce va face - cam cu aceiaşi profesori - masteratul. Cum Europa n-a reuşit încă această performanţă, putem fi mîndri că sîntem, încă o dată, protocronişti!

Cu mai bine de opt decenii în urmă, la înfiinţarea Universităţii din Cluj, Vasile Pârvan spunea că, dacă e ca noua Universitate să devină doar un centru al lipsei de onestitate şi de seriozitate, atunci mai bine nu s-ar face. Cuvintele lui rezonează la fel de actual, dar democratic - pentru tot învăţămîntul universitar, şi astăzi.

Home > Arhivă > 2009 > Numarul 16 > Publicaţii cu circuit închis

Primim:Publicaţii cu circuit închis de Mihai Maci

Îmi amintesc cum, elev de liceu fiind - în urmă cu duăzeci de ani, alergam din chioşc în chioşc, la Arad, să prind "Revista de Istorie şi Teorie Literară". Veneau doar două bucăţi în oraş şi nu ajungeau întotdeauna la aceleaşi chioşcuri. Dar veneau şi, cu puţin noroc (şi multă alergătură), puteam spera să pun mîna pe unul. Astăzi citesc în revistele de cultură (sau aud la postul de radio ori la cel de televiziune, dedicate culturii) prezentări ale unor reviste (în general editate de diverse Institute) a căror tematică şi/ sau cuprins mă fac să mi le doresc. Numai că, din păcate, pentru cineva care locuieşte departe de Capitală (şi şi mai departe de anumite medii din Capitală) aceste publicaţii rămîn - vorba lui Eliade - mituri, vise şi mistere. Nu are rost să alerg pe la chioşcurile din oraşul în care stau; de

Cauta

Page 85: Mihai Maci Oradea

mult nu mai primesc (aproape) nici o publicaţie de cultură. Universitatea la care lucrez e în criză cronică de fonduri (fapt ce vizează nu doar deplasările, ci şi achiziţiile Bibliotecii), iar CNCSIS-ul nu-şi poate debloca finanţele, aşa că - bugetar fiind (şi trăind din salariul de bază) - nu-mi pot permite să alerg în epicentrul ţării după fiecare revistă care mi se pare interesantă. Din fericire s-a mai inventat şi internetul: caut Institutul cu pricina (care nu-şi prezintă întodeauna - şi cu atît mai puţin actualizat - publicaţiile) în speranţa de-a găsi măcar un număr de telefon prin care să iau legătura cu vreun funcţionar căruia să-i explic că aş dori să cumpăr un exemplar al cutărei reviste. Mărturisesc că-ntotdeauna mă încearcă o emoţie de şcolar la gîndul că, cu asemenea problemă minoră, tulbur liniştea unor persoane foarte importante şi mereu ocupate. Dacă se-ntîmplă ca numărul de telefon să fie cel bun (ceea ce nu e întotdeauna cazul), cel mai adesea dau peste cîte o doamnă care, mirată de cererea mea, îmi explică sec că o astfel de problemă nu e de resortul dînsei. Dacă nu trînteşte receptorul (ci e înduioşată de naivitatea mea), îmi face legătura cu un coleg sau o colegă care ar putea şti ceva despre acest subiect. Nu întotdeauna colegul, sau colega, ştie despre ce e vorba (unii nu ştiu nici măcar că Institutul în care lucrează editează o revistă) şi, în general, nimeni nu ştie cum ar putea cineva care nu e de-al casei să obţină revista în cauză. Astfel că vorbesc (evident, pe spezele mele) cu patru-cinci funcţionari; pînă la urmă unul dintre ei promite că se va interesa. Probabil omul se gîndeşte că acesta e un mod politicos de-a închide o discuţie obositoare. Spre ruşinea mea, nu mă las: după o săptămînă - două revin. După cum e de aşteptat nimeni nu mai ştie despre ce e vorba, astfel că trebuie s-o iau de la început cu explicaţiile: cine sînt, de unde sînt, ce vreau (uneori sînt întrebat pe şleau şi de ce vreau ce vreau). Apoi urmează alte salturi din telefon în telefon încheiate cu inevitabila promisiune că se vor interesa. În cazul unor instituţii insistenţa funcţionează, după (în medie) opt apeluri mi se cere, pe mail, o adresă şi (dacă îngerii ce guvernează mersul poştei sînt prielnici) îmi ajunge şi revista în cauză. Alteori insistenţa e inutilă; atunci (după al 12-lea telefon), româneşte, încep să fac tărăboi: vreau să vorbesc cu Directorul instituţiei respective, vreau să fac petiţii la Guvern, la Ministru, la Preşedinte, la Bunul Dumnezeu. Se întîmplă ca ameninţarea să funcţioneze - subit apare funcţionarul care se ocupă de distribuţie şi (cel mai adesea uitînd să-mi ceară rambursul) îmi trimite revista în cauză. Ar mai fi o variantă, cea cu prietenii. Dar e mai ineficientă decît celelalte două, dat fiind că prietenii (cei "bine plasaţi", cum spunea Galbraith) sînt foarte ocupaţi şi, în plus, aşa cum ştim cu toţii, insistenţele rudelor sărace sînt stînjenitoare. Graţie tuturor acestor metode (şi tuturor combinaţiilor lor) am noroc cam într-un caz din cinci. (Cu menţiunea că cei care o dată mi-au făcut hatîrul de a-mi răspunde, nu-şi mai repetă a doua oară greşeală.) În rest îmi pun pofta în cui. Şi, după ce ascult ştirile televizate, mă umple ruşinea la gîndul că, în loc să aduc profit sectorului industrial ori celui bancar, mă ţin de asemenea ghiduşii.  

Oarecum naiv, continui să-mi imaginez - "împotriva oricărei speranţe" - că cultura e pentru toţi şi că unul din rostul cărţilor şi al revistelor e acela de a circula. Din cîte pot să-mi dau seama în momentele de (neagră) luciditate, doar ultima parte a frazei precendente mai e adevărată. Şi ea cu anumite restricţii: publicaţiile acestea circulă, însă doar în anumite medii. Probabil Institutele în cauză (vai, bugetare şi ele) îşi scot revista într-un tiraj pe care şi samizdatul din alte vremuri l-ar fi considerat ridicol şi o distribuie cu titlu de protocol sau o dau din mînă în mînă în cercul prietenilor şi al specialiştilor. Toate evidenţele mă determină să cred că aceste reviste nu sînt pentru cei ce nu aparţin "primului cerc". Aş mai adăuga o menţiune: nu e vorba doar de reviste, ci şi de edituri: mă refer în particular la Editura Academiei (ajunsă şi ea editură de samizdat). Aştept şi astăzi (dar sînt doar la patrulea telefon) onorarea unei comenzi de la mijlocul lui noiembrie. (Dacă D-l Director al Editurii (mai) citeşte revista de faţă sper să intervină personal!) Eu unul mă întreb dacă cea mai prestigioasă editură din ţară procedează la fel şi cînd are a-şi trimite publicaţiile Academiilor din alte ţări. Sau, acum că tot sîntem europeni, a revenit la modă vechiul adagiu: la Roma toţi cetăţenii sînt egali, dar nu toţi sînt cetăţeni. A, să nu uit, funcţionarii inteligenţi au o modalitate simplă de-a scăpa de insistenţi ca mine: pomenesc o sumă (bineînţeles în dolari, euro sau uncii de aur) care nu e o fracţie, ci un întreg din salariul meu. Iertată-mi fie naivitatea, însă eu credeam că-n "economia de piaţă" şi-n "societatea bazată pe cunoaştere" faptul de-a achiziţiona (la un preţ decent) o revistă publicată din fonduri publice e ceva normal. Numai că tot citind asemenea reviste n-am băgat de seamă că, criză sau nu, în ultima vreme normalitatea însăşi se redefineşte. 

După toate acestea, concluzia ce se impune e aceea că nu instituţiile au o problemă, ci eu.

Page 86: Mihai Maci Oradea

Cu ce drept îmi permit eu să mă bag în lucruri care nu mă privesc? Cu unul singur: Ministrul meu îmi trimite, cu o periodicitate tot mai strînsă, diverse hîrtii pentru a-mi "autoevalua" "competenţele". Nu prea ştiu ce înseamnă aceste două cuvinte, dar mă gîndesc că trebuie să fie ceva referitor la cunoştinţele şi la pregătirea mea. E drept, catedra la care lucrez a fost înzestrată cu mai multe calculatoare decît persoane. Numai că nu totul se găseşte pe net: lucrările fundamentale şi revistele (care ar trebui să reprezinte capilaritatea culturii), măcar cele editate în ţară, se cer a fi achiziţionate. Nu vreau, din decenţă, să vorbesc de preţul lucrărilor fundamentale, iar despre reviste (cele cu adevărat interesante) tocmai am vorbit. Colegii din domenii tehnice (şi asemenea domenii sînt inclusiv în interiorul umanioarelor) care lucrează cu articole de pe internet sînt cei mai fericiţi. Dar noi ceilalţi? Cum poţi să fii un bun profesionist în domeniul tău fără permanentul balans între sursele de bază ale domeniului şi discuţia cea mai recentă asupra problemelor de la frontierele lui? Ori cînd unele sînt condiţionate de preţuri care, pentru cei mai mulţi, rivalizează cu unităţile astrofizice, iar celelalte sînt pur şi simplu de negăsit (şi mă refer doar la cele interne), ce li se poate cere profesorilor de rînd? 

Îmi amintesc cum, student fiind, citeam cu mirare critica iluminismului făcută, din direcţii diferite, de filosofi dintre cei mai diverşi - de la Horkheimer la Foucault. Deşi adesea, pe anumite porţiuni, argumentaţia unuia ori a altuia mi se părea convingătoare, a rămas ceva peste care n-am putut trece: universalizînd educaţia (ca actualizare a luminilor raţiunii), iluminismul a dat cel mai generos program al Modernităţii. A face din adevărata educaţie (şi din vectorii acesteia: cartea şi revista culturală) un privilegiu de club, în vreme ce grosul populaţiei e condamnat la o socializare elementară (şi aceasta lipsită de articularea tradiţiei) revine la a ridica cinismul la rangul de normă a unei lumi în derivă. 

Cît despre publicaţiile culturale cu circuit închis îi rog pe toţi cei care le primesc ca protocol şi (din varii motive) nu le deschid sau le închid prea devreme ca, în loc să le arunce, să mi le trimită. Le primesc şi second-hand. 

PS. Nu aş fi scris aceste rînduri dacă nu aş fi văzut, pe aceeaşi pagină a României literare, un text ce avertizează asupra primejdiilor mnemofobiei şi o prezentare a revistei Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc. Pe de o parte încerc să rezist mnemofobiei, pe de alta revista Institutului Memoriei îmi e la fel de departe (ca posibilitate de procurare) precum publicaţiile exilului de acum douăzeci de ani. 

Mihai Maci Lector, Universitatea din Oradea

http://www.crisana.ro/stiri/cultura-5/demers-de-factura-socratica-cine-sunt-marginalii-lumii-moderne--140388.html

Prima conferinţă cu temă filosofică a profesorului Mihai Maci a avut loc marţi, de la ora 17.00, în sala mare a Primăriei Oradea. Evenimentul a beneficiat şi de prezenţa fostului şef al catedrei de Filosofie Antică de la Babes-Bolyai, Vasile Muscă, filosof care s-a implicat activ în discuţii criticând atitudinea, oarecum pesimistă, a profesorului orădean.

Filosofie în adevăratul sens al cuvântului. De asta au avut parte cei aproximativ 70 de participanţi la prima conferinţă organizată de Primăria Oradea şi Academia Civică. Asta pentru că, aşa cum îi stă bine unui discurs filosofic, el a fost întors pe toate părţile, criticat şi elogiat în egală măsură, asemeni dezbaterilor dintre Socrate şi sofişti sau discipoli în Grecia Antică, punctate atât de frumos în dialogurile lui Platon.

Marginalii, în corăbii lăsate în voia valurilor

Dicursul lui Mihai Maci, strucurat pe aproape 12 pagini a avut mai multe note bibliografice şi referinţe decât unele dintre lucrările de filosofie considerate la ora actuală de top. A surprins în primul rând tratarea marginalului în întreaga istorie, de la cum era el văzut în Grecia Antică până la consideraţiile lumii moderne în ceea ce-l priveşte. Prima formă în care a fost prezentat este cea a străinului în lumea tradiţională greco-romană. "Străinul e misterios şi, ca orice mister, cum spune un filosof al religiei, Rudolf Otto, e deopotrivă fascinant şi înspăimântător", ceea ce însemna că fie era refuzat pur şi simplu

Page 87: Mihai Maci Oradea

(ca inamic al unei anumite ordini), fie se încerca asimilarea lui. Un alt străin este nebunul, „cel ce nu e bun la nimic, cel căruia nu-i convine nici un rol social dar care, tocmai de aceea, e deasupra oricărui astfel de rol. La începutul "Istoriei nebuniei în epoca clasică", Michel Foucault ne povesteşte care era atitudinea oamenilor premoderni faţă de nebuni: aceştia erau alungaţi în afara zidurilor cetăţii ori urcaţi pe "corăbii ale nebunilor" (Narrenschiff) şi lăsaţi în voia valurilor şi-a vânturilor mării. Lucrurile aveau să se schimbe câteva secole mai târziu când nebunul şi străinul sunt revalorizaţi de creştinism, lor adăugându-li-se vagabondul şi cerşetorul (imaginea Dumnezeului rătăcitor, singur şi sărac, avîndu-şi doar haina pe el şi lipsit de adăpost). "Solicitudinea faţă de semenul meu - mai ales faţă de cel aflat în suferinţă (un analog al Dumnezeului crucificat) - devine semnul prin excelenţă al dimensiunii deopotrivă spirituale şi sociale", explică Mihai Maci.

Deparazitat, spălat şi îmbrăcat decent, pe dinafară şi pe dinăuntru

Timpul modifică şi această percepţie, "străinul" devenind şi el „aproapele nostru", convertibil prin intermediul educaţiei. În epoca de început a modernităţii - care e deopotrivă aceea a Revoluţiei Industriale şi a armatelor naţionale - numele adevărat al educaţiei devine disciplina. "Lumpenul (n.r. haimana din germană) proletar pe care îl atrage (şi produce) urbanizarea industrială trebuie disciplinat în toate sensurile cuvîntului: deparazitat, spălat şi îmbrăcat decent deopotrivă pe dinafară şi pe dinăuntru". El este de fapt, tradiţionalistul, care nu mai este nici rural şi nici urban, care trăieşte la marginea oraşelor industrializate şi care trebuie adus la un numitor comun, la norma socială (expresie a legii raţionale). Ţinta o reprezintă bunăstarea tuturor, bogăţia devenind însemnul vizibil al virtuţii şi răsplata credinţei. "În acest sens „le nouveau riche", etalându-şi averile, nu face doar dovada bogăţiei lui, ci, în acelaşi timp, a respectabilităţii sale sociale. E bogat pentru că e merituos - iar bogăţia e răsplata meritelor sale", explică Maci. La antipozi, sărăcia e semnul unui viciu, e ea însăşi un viciu, iar looser-ul e un om căzut din umanitatea lui. Boom-ul industrial al celei de-a doua jumătaţi a secolului XIX ne aduce o dublă definire a marginalului, care - în bună măsură - rămâne stabilă până în zilele noastre. El este cel care nu este productiv şi ineficient sau "cel umilit şi obidit de un sistem opac, care îşi aserveşte toate structurile societăţii, cel pe care lumea industrială l-a dezmoştenit de tradiţia lui neoferindu-i în schimb decât o corvoadă de animal şi o viaţă de mizerie" mai spune Maci, concluzionând că prin "trimful industrializării şi al muncii salariale criteriul marginalităţii tinde să fie unul singur: venitul, câştigul, banii. Scara socială e scara veniturilor şi cei aflaţi în partea de jos a acesteia - indiferent de nuanţele care-i deosebesc - sînt perdanţii acestei lumi". Acest lucru duce în ultimă instanţă la apariţia Statului naţional modern în care toţi cetăţenii sunt supuşi aceluiaşi sistem de impozitare, taxare şi... protecţie socială. Statul internează marginalii şi crează astfel enclave controlate. "Apogeul acestora îl vor reprezenta lagărele de concentrare, în care cei desemnaţi de ideologia dominantă drept marginali erau reduşi, în fapt, la condiţia de sclavi ai lumii moderne", spunea Mihai Maci care vede în lagăre eşecul tentativei brutale de-a reduce marginalitatea la productivitate.

Sărac şi la limita potenţialului de subzistenţă

În lumea contemporană conturul marginalului devine incert: pe de o parte e invizibil ("integrat" fiind de programele şi instituţiile sociale), pe de alta e hiper expus de mass-media avidă de pitorescul şi telegenicul dramei lui. "Atâta doar că marginalul mediatic, în ciuda faptului că are un chip, rămîne generic şi periferic preocupărilor noastre - cel mai adesea, singura lui consistenţă e aceea a unei poveşti, neîndoielnic dramatică, dar totuşi poveste. Suferinţa lui, exhibată de presă, are funcţia de-a ne aminti - după o zi obositoare de muncă - că nu sîntem automate, că avem inimă, că încă putem lăcrima, tot aşa cum, în spaţiile de reclamă dintre drame, putem dori, din tot sufletul, produsele ce ni se oferă", exlică Maci. În concluzie, astăzi „marginalul e lecturat în cheie economică: e sărac, la limita potenţialului de subzistenţă. Şi nu e productiv" a spus Mihai Maci care şi-a mai pus o dată întrebarea de la începutul discursului: "Cine sînt marginalii lumii moderne? Cei pe care lumea modernă i-a instituţionalizat - cei care rezistă, cel mai adesea prin carnea lor (asemeni copiilor, bătrînilor fără vîrstă, bolnavilor incurabil ori persoanelor cu handicap) instituţiilor modernităţii. Acelor instituţii cărora noi nu le (mai) rezistăm, pentru că ne identificăm cu ele. Însă, nu trebuie să uităm acest fapt, mai devreme sau mai tîrziu, în această lume în care totul e organizat, ne va veni nouă înşine rândul de-a fi asistaţi şi instituţionalizaţi. Iar atunci, mai mult ca sigur, raţiunile economice, sociale şi de stat nu ne vor spune nimic şi vom căuta insistent în jurul nostru un singur lucru: chipul aproapelui nostru în a cărui iubire ne vom întregi viaţa".  

Suntem marginali şi pentru că luăm decizii greşite!

Page 88: Mihai Maci Oradea

Sesiunea de discuţii cu care s-a încheiat conferinţa a fost cel puţin la fel de interesantă ca discursul profesorului Mihai Maci. Cea mai puternică replică a venit din partea filosofului Vasile Muscă, unul din foştii profesori ai lui Mihai Maci, care a spus: "din păcate, constat că aveţi o atitudine prea critică, pur şi simplu radeţi tot. Problema culturii nu este să te rezumi la analiză şi critică ci să construieşti, să creezi. Chiar dacă România este considerată ţara formelor fără fond, nu trebuie uitat că uneori şi fondul poate crea forme. Cât despre marginali, Oradea a suferit un mare eşec din punctul de vedere al Universităţii. În Cluj-Napoca sunt 100.000 de studenţi. Este drept că zeci de mii de studenţi sunt acolo pentru ca să se distreze, dar aceştia produc, aduc bani oraşului. Universitatea din Oradea nu este marginală pentru că se află la marginea ţării, ci pentru că este o universitate marginală din punct de vedere valoric, nu înţelege clar care sunt cele adevărate. Au desfiinţat Facultatea de Filosofie fără niciun motiv, doar pentru ca rectorul să se afle-n treabă". Prezent la conferinţă, Constantin Bungău l-a felicitat pe Mihai Maci pentru discurs şi i-a replicat fostului profesor de la Babes Bolyai că nu cunoaşte aşa cum ar trebui Universitatea din Oradea. Sesizând interpretarea în cheie hegeliană a discursului lui Maci, un fost student al Facultăţii de Filosofie de la Oradea a întrebat dacă discursul profesorului nu ar trebui interpretat în cheie socratică, adică dacă el nu este de fapt o critică prin care se doreşte "moşirea" adevărului, scoaterea la lumină a unor probleme care există în lumea noastră cu ajutorul dialogului. "Eu sper ca această conferinţă să fie un început şi să ajungem aici, la Oradea, să adunăm în jurul nostru câţiva oameni capabili să facă ceva, să schimbe ceva din lumea în care trăim", a răspuns Mihai Maci.

Premisa imposturii universitareMihai Maci mai 11, 2012 Educatie 73 comentarii 9,397 Vizualizari

Recenta istorie a celor doi miniştri ai Educaţiei – istorie făcută din nedumeriri, declaraţii, dezminţiri, probe puse pe masă, urmate de alte declaraţii şi alte dezminţiri – are toate şansele să alunece în anecdoticul pe care media îl ambalează spectaculos pentru a-l arunca în aceeaşi zi, dacă nu atrage atenţia asupra uneia din problemele cele mai acute ale sistemului universitar românesc de azi. Doi miniştri ai educaţiei, unul propus (şi retras), celălalt votat, au fost sesizaţi public, prin intermediul presei, asupra unor ambiguităţi de formă (în primul caz) şi de conţinut (în cel de-al doilea), care aruncă o umbră de suspiciune asupra onestităţii lor umane şi profesionale. Primul lucru vrednic a fi remarcat este faptul că ambele persoane în cauză sunt profesori universitari titulari, altfel spus oameni care au parcurs toate treptele carierei academice, ceea ce ar trebui să presupună interiorizarea regulilor acesteia. Mai mult, în această calitate ambii profesori răspund nu doar (şi nu în primul rând) în faţa unei prese avide de scoop-uri, ci în faţa colegilor lor (cu care se presupune că şi-au creat o relaţie bazată pe încredere reciprocă) şi, mai ales, a studenţilor şi doctoranzilor (asupra cărora se poate proiecta – uneori cu consecinţe administrative – îndoiala care-i vizează pe magiştri).

La intersecţia comunităţii profesorilor cu aceea a studenţilor, chiar universităţile  în care activează aceşti profesori (ambii având, în timp, şi responsabilităţi de conducere în cadrul acestora) îşi văd pusă în discuţie credibilitatea (fapt care, iarăşi, în logica zilei de azi, poate atrage consecinţe administrative). În fine, faptul asupra căruia s-a insistat îndelung: responsabilitatea ministrului Educaţiei este faţă de toate cadrele didactice – universitare şi preuniversitare –, faţă de toţi studenţii şi elevii acestei ţări. Ar părea un cinism ieftin ca un om suspectat el însuşi de lucruri nelalocul lor să le ceară deplină onestitate elevilor la examene şi cadrelor la concursuri şi să afirme, de la înălţimea condiţiei sale nebuloase, deplina transparenţă a sistemului.

În ciuda declaraţiilor şi dezminţirilor împricinaţilor (altminteri destul de dezlânate), lucrurile par suficient de clare, astfel că D-lui Prim Ministru nu-i mai rămâne decât să-şi facă – pentru a doua oară – datoria (pe care singur şi-a impus-o). Nouă, celorlalţi, ne rămâne în schimb să medităm asupra unei probleme încă mai grave: sunt aceste fapte – pe care doar întâmplarea expunerii mediatice le-a scos la lumină – simple accidente sau, dimpotrivă, sunt manifestarea unui fenomen mult mai răspândit în mediul academic. În

Page 89: Mihai Maci Oradea

mod cert, dacă presa, în căutare de subiecte – după răcirea subiectului dosarelor de colaborare – îşi va îndrepta atenţia asupra CV-urilor postate pe site-urile universităţilor vom avea o vară deosebit de caldă. La fel ca şi practica acordării diplomelor fără acoperire şi aceea a “amenajării” CV-urilor va surprinde – în mod cert – prin amploarea răspândirii ei.

CV-urile, dimpreună cu “fişele de autoevaluare” sunt simptomatice pentru starea învăţământului universitar românesc din ziua de azi. Într-un anume fel, ele reprezintă nu doar “cartea de vizită” a oricărui cadru universitar, ci – cel mai adesea – singura modalitate prin care acesta se face cunoscut atât în interiorul universităţii în care profesează (structurată în nenumărate departamente cu o destul de slabă interacţiune între ele, consecinţă atât a jocurilor interne, cât şi a succesivelor “reforme”), cât mai ales în afara acesteia (CV-ul, cu lista de publicaţii inclusă sau separată, se anexează dosarelor de acreditare, solicitărilor de proiecte, concursurilor pe posturi, etc.). Astfel, fie că s-a urmărit, fie că nu acest lucru, CV-ul a ajuns a fi pentru universitari ceea ce e diploma pentru studenţi: lucrul cel mai important şi cel mai vânat. Normal ar fi fost ca lucrurile să stea altfel: lucrul cel mai important să fie conţinutul publicaţiilor, care să potenţeze notorietatea autorului lor, iar CV-ul să servească mai curând ca un aide-mémoire menit a restitui întregul preocupărilor unui autor. Din păcate, lucrurile nu stau aşa: în loc ca CV-ul să fie o anexă a lucrărilor (şi, în primul rând, al ideilor acestora), lucrurile stau invers – lucrările au statutul unei anexe a CV-ului. (Nu degeaba la şcoală accentul se pune în mod particular pe biografia autorilor din curriculă; orice elev va şti că Eminescu s-a născut la Ipoteşti, că ”a scris multe poezii frumoase”, între care Luceafărul, dar mai încolo nu va şti să spună nimic despre ele.)

Într-o vreme se încetăţenise chiar practica de-a se scrie la capitolul producţiei proprii: x lucrări de autor, y lucrări în colaborare, z lucrări coordonate, de regulă cu x, y şi z mai mari decât 10. Verificaţi-le! Cine-ar fi avut timp de pierdut s-o facă, ar fi descoperit cu surprindere că cinci ediţii ale uneia şi aceleiaşi lucrări (adesea având ca număr de pagini un mic multiplu al lui 10) sunt prezentate ca cinci cărţi diferite. Iar din ceea ce mai rămâne, măcar într-un caz e vorba fie de o “Introducere în…”, fie de o “Culegere de teste”, aceasta din urmă având uneori mai mult de 10 autori, fiecare trecându-se în CV-ul său ca autor principal. Dacă potenţialul cititor întâmpină greutăţi de lectură în ceea ce priveşte formularea temelor, ba chiar a frazelor, atunci poate fi sigur că au fost la mijloc foarfeca şi cleiul copy-paste-ului dat fiind că – nu? – nimeni nu pretinde mare originalitate unei introduceri. Destul de des e greu de aflat editura la care au apărut aceste lucrări; cel mai frecvent e vorba de editura universităţii în cauză, ori de vre-o editură locală cu nume greu de pronunţat şi care nu figurează în nici un index al editurilor din România. Cât despre răspândire, aceasta e asigurată: studenţii pentru care “Introducerea” şi “Testele” sunt biblii la examene, pe fondul prohibirii oricăror alte surse. Şi cum studenţii se înnoiesc periodic, se deschide o (foarte profitabilă) piaţă pentru ediţiile “revăzute şi adăugite”. Avertisment celor care cred că nu se poate trăi din scris în România! Cu cât domeniul e mai arid – economie, drept, (inevitabila) pedagogie, etc. – cu atât fiecare universitate se întrece în numărul “introducerilor” şi al “testelor”, iar aglutinarea acestora produce în cele din urmă “saltul calitativ”: într-o bună zi începe a se vorbi de “şcoala de la…”. Nimic rău în toate acestea, numai că genul acesta de publicaţii are o mare problemă: cu excepţia studenţilor care de bună voie şi constrânşi de împrejurări sunt în situaţia de a le cumpăra şi a le buchisi pentru examene, nimeni altcineva nu le mai citeşte. E greu de presupus că un student riscă să-şi judece – altfel decât în forul lui interior – profesorul. Altminteri acesta din urmă poate dormi liniştit, riscul ca cineva – mai ales din domeniul său – să-i judece calitatea “Introducerii” e minim. Aşa cum ştie toată lumea, marii universitari nu se citesc între ei, citesc doar “Journal”-urile din marile capitale ale lumii. Faptul că nu se citesc nu înseamnă că nu-şi oferă – cu dedicaţie – unul altuia “Introducerile”; dimpotrivă, ele constituie un fel de semn de recunoaştere la acest nivel: cum spunea D-l Ministru, o lege a lui O(h)m a acordului tacit între persoane cu multe similarităţi.

Page 90: Mihai Maci Oradea

Neîndoielnic, lucrurile ar fi funcţionat în continuare de minune (ba poate chiar mai bine, având în vedere că, de la un anumit nivel încolo orice universitar ce se respectă lucrează cu “colaboratori” şi “documentarişti” al căror nume generic riscă să ne expună acuzei de rasism), dacă n-ar fi fost un neprevăzut accident de parcurs: legea D-lui Năstase prin care profesorilor universitari li se dublau salariile. Ceea ce părea a fi o “pleaşcă”, s-a dovedit a fi un cadou otrăvit: dacă logica finanţării de până atunci favorizase adăugarea normelor unele la altele (lucrurile acestea rezolvându-se în universităţi, în vreme ce intrările de la stat pentru salarii rămâneau relativ constante), acum, dintr-o dată, salariile acestor profesori au început să apese asupra bugetului. Şi asta deoarece s-a descoperit că profesorii universitari en titre sunt mult mai mulţi decât poate suporta săracul buget ce n-a ajuns nicicând la 6%. Mai mult: un nou eşalon venea, cu viteza avalanşei, pentru a accede la singurul salariu adevărat din învăţământ. Dacă toată această generaţie în aşteptare ar fi ajuns la profesorat cu rapiditatea predecesorilor lor, tare ma tem că învăţământul ar fi trebuit să se împrumute de la pensii pentru a-şi întreţine doar cel mai mare grad universitar. Drept care logica financiară a decis: cine s-a ajuns, s-a ajuns (“dreptul dobândit” e în România Principiu cu P mare); cine nu, nu. Adăugaţi la toate acestea şi presiunile europene (faţă cu testările internaţionale), şi obstinaţia idealistă a reformei promovată de miniştri pedelişti ai Educaţiei şi veţi vedea cum fundalul se întunecă şi tabloul devine dramatic. Peste noapte, acolo unde o “Introducere” şi o “Culegere de teste” te făceau profesor, au început să se interpună “criterii”, “metodologii”, “cerinţe”, etc. din care nimeni nu înţelegea nimic. Şi pentru că acest nemesis trebuia să poarte un nume, i s-a spus ISI. Nimeni nu ştia ce vrea să spună acest acronim (unii, mai sperioşi de felul lor, s-au gândit chiar serviciile secrete pakistaneze), dar toţi au înţeles că ISI e frate bun cu “autoevaluarea” şi că, de aici înainte, sub semnul lui le va sta viaţa în universitate.

Drept care a început goana după ISI. Pe parcurs oamenii au mai aflat câte ceva: anume că publicaţiile cotate astfel nu sunt prea multe în lume, că sunt – în general – anglo-saxone (ca atare trebuie scris în engleză) şi vizează în particular disciplinele ştiinţifice şi cele tehnice. Mai mult, că la poşta redacţiei lor se face coadă cu anii şi că nimeni nu are garanţia că textul trimis într-acolo îi va fi publicat vreo dată. Mai ales acest lucru a avut efecte cutremurătoare: dacă e aşa, adio avansare. Numai că providenţa i-a salvat încă o dată pe universitarii români – infernul ISI are un purgatoriu: BDI (Bazele de date internaţionale). Iar acestea sunt, cel mai adesea, simple instrumente de înregistrare, care primesc şi consemnează orice. Acesta a fost declicul care a făcut ca în mintea universitarului român să încolţească un plan mai mult decât ambiţios: nu ne publică străinii în ISI-urile lor; nu-i nimic, via BDI ne facem ISI-urile noastre şi-i publicăm noi pe ei. Această bruscă convertire s-a făcut în pluton compact şi cu o tenacitate industrială care nu s-a mai văzut de pe vremea “Introducerilor” şi a “Testelor”. Toate “Analele” universităţilor – cel mai adesea fascicole serbede editate doar ca Facultatea să bifeze activitatea ştiinţifică – şi-au descoperit engleza ca limbă maternă (păstrând un rest de latină doar în titlu), s-au dotat cu “advisory board” şi comitet de “peer review”. În ambele cele din urmă au fost cooptaţi universitari “de dincolo”, de preferinţă fie cunoştinţe personale, fie profesori de la nenumăratele universităţi americane care nu joacă în Ivy League. Greu de spus dacă cei mai mulţi dintre ei vor fi ştiut pentru ce îşi dau acordul, probabil România nu le spunea mare lucru, dar – la fel de probabil – poate şi pe la ei va fi bântuind moda CV-urilor cu multe ISI-uri şi board-uri. Cert e că de la Oradea la Galaţi şi de la Satu Mare la Piteşti, ţara s-a umplut de publicaţii în engleză cu pretenţii de BDI. Mai mult, în interiorul universităţilor şi chiar al facultăţilor, fiecare catedră s-a văzut dotată cu una. În general trimitea texte (greu de spus cât de publicabile în ţara lui) câte un occidental bine intenţionat şi, în rest, publicau – neapărat în engleză – vechii colaboratori ai “Analelor”. E drept că traducerea într-o limbă străină dă un lustru de inteligibilitate oricărui text. Totuşi, se cuvine să ne întrebăm şi ce se publică în acest gen de reviste. Teoretic, ISI-urile propriu-zise publică fie descoperiri de ultimă oră, fie abordări metodologice menite a schimba perspectiva asupra unui set de date cunoscute, fie luări de poziţie – argumentate – în marginea faptelor/teoriilor propuse de alte articole. Toate acestea le fac să fie actuale, vii şi coerente în ciuda diversităţii temelor lor. BDI-urile noastre de

Page 91: Mihai Maci Oradea

curte, făcute nu născute, publică de-a valma tot ce se-ntâmplă să trimită străinii, dimpreună cu ceea ce ştim – şi ştiam – noi, spoit cu ceva tabele, grafice (dacă se poate colorate) şi inevitabilele referinţe la “the recent working papers by topic” culese, mai mult sau mai puţin arbitrar, de pe internet. Rezultatul? Nişte fascicole la fel de valabile ştiinţific şi de utile precum vechile “Anale” şi pe care, în general (şi în ciuda bazelor de date internaţionale) le citeşte tot atâta lume cât pe acelea, dar pentru clasificarea cărora s-a făcut o comisie la Minister La fel ca şi “Introducerile” şi “Testele”, şi aceste pastişe ale revistelor academice sunt publicate cu două scopuri precise: primul – să intre în CV, al doilea – să nu fie citite. Conţinutul lor poate fi oricare – şi independent de toate comitetele de prelectură – străinii e puţin probabil să le citească, iar autohtonilor le ajunge că fabrică asemenea travaux-uri; ar fi prea de tot să le şi citească.

(Vreau să fiu bine înţeles: ştiu că în România există reviste ISI şi BDI demne de orice mare librărie specializată din Occident; ştiu de asemenea că şi în cele ce nu sunt aşa se întâmplă să se găsească texte care ar putea fi foarte bine publicate în primele. Nu despre ele vorbesc aici, ci despre enorma masă a revistelor confecţionate din nevoia de-a pune ceva in CV, care – tocmai prin caracterul lor inflaţionar – riscă să le marginalizeze, inregistrându-le ca simple titluri printre altele, pe cele meritorii.)

Premisa pe care se sprijină deopotrivă “Introducerile”, “Testele” şi cele mai multe BDI-uri autohtone (plus actele diverselor conferinţe şi colocvii, neapărat internaţionale) e una simplă, dar eficientă: aceea că nu sunt citite. Că nimeni din lumea serioasă nu-şi pierde timpul citind cu creionul în mână producţia supraabundentă a universităţilor româneşti. Iar universitarii noştri se cunosc prea bine între ei ca să nu ştie ce, cum (şi de ce) citesc. Şi, de vreme ce nu sunt citite (cu atât mai mult cu cât majoritatea doar scriu în engleză, nu şi citesc), ce mai contează ce conţin? În egală măsură e greu de crezut că cei ce fabrică asemenea “opere” citesc ISI-urile adevărate altfel decât prin interpuşi sau, în cel mai bun caz, pentru a culege din ele citate (mai ales în bibliografii) şi pentru a fi up to date cu trendul din lumea bună. Cine să-i verifice dacă umplu pagini întregi cu banalităţi indigeste într-o engleză aproximativă, ori, dimpotrivă, dacă iau mot-à-mot un text publicat într-un ISI domenial de care colegii lor de disciplină nici n-au auzit? Lucrările lor sunt “contribuţii majore”; din păcate doar la CV-urile în care prezenţa lor la un simpozion intră la n rubrici (participare, “key speaker”, revistă locală, volum al conferinţei, culegere de articole proprii, etc.) şi la valul de maculatură ce inundă universităţile româneşti. Sunt convins că pe acest principiu fundamental se va fi bazat şi Domnul Ministru când îşi va rostit public textele pe care azi le reneagă. Şi pot să bănuiesc că marea surpriză a dânsului nu va fi fiind doar dezvăluirea cacealmalei, ci şi faptul că un evreu, un japonez şi un taiwanez chiar le-au citit.

CV-urile sunt o colecţie de date şi titluri; cu cât mai multe, cu atât mai bine. Nimeni nu mai stă să le parcurgă, să-şi dea cu părerea asupra lor, să le judece, să le includă într-un dialog mai larg. Ele doar trebuie să fie acolo şi să iasă la număr. Multiplele comisii de calitate (ale universităţilor şi ale Ministerului) vin cu tabele şi vor cifre. Calitatea se exprimă în cantitate, tot aşa cum conţinutul se judecă în funcţie de criterii formale (adică “obiective”, căci orice opinie în nume propriu e în mod necesar “subiectivă”). Nu asta spune noua “ştiinţă a ştiinţelor”, scientometria, care are toate şansele să concureze până şi sacrosanta pedagogie? Dacă lucrurile stau aşa şi totul se joacă pe grosimea CV-ului, independent de orice valoare (înţeleasă ca apreciere a comunităţii profesionale) a conţinutului lui, atunci tare mă tem că tentaţia de a-l umfla va sfida până şi morala cazului actualului Ministru al Educaţiei.

De altfel, fapt simptomatic, nici o televiziune nu s-a gândit la un lucru simplu şi banal: să întrebe un coleg de domeniu de la Bucureşti sau de la Iaşi ce părere are despre contribuuţia de o viaţă a D-lui Mang la dezvoltarea domeniului comun. Poate atunci s-ar fi văzut mai bine ca oricând autismul în care se închid specialiştii noştri (unii oripilaţi de hărmălaia ISI-urilor de provincie, alţii lăsându-se seduşi de muzica ei

Page 92: Mihai Maci Oradea

atonală), lipsa de dialog dintre oamenii aceluiaşi domeniu, absenţa unui comunităţi de vocaţie şi a unui proiect împărtăşit contre tout espoir. Din toate aceste absenţe şi-a brodat D-l Mang (şi probabil mulţi alţii) textura delicată a imposturii universitare, singura contribuţie a Domniei Sale la propăşirea învăţământului românesc.

http://m.romanialibera.ro/opinii/editorial/deceniul-in-care-bacalaureatul-a-umplut-universitatile-de-impostori-230325.html

de LAURENTIU MIHU

Şoc, nu-i aşa? În 2009, bacalaureatul a fost promovat de aproape 80% dintre elevi, în 2010 de nici 68%, iar anul acesta procentul s-a redus uluitor, sub 45%. Este deja de notorietate că în 2010 şi în 2011 s-a copiat mai puţin pentru că s-a supravegheat mai mult, de unde şi rezultatele mai slabe şi foarte slabe ale adolescenţilor.

Inevitabil, s-au iscat discuţii. Sunt voci care-l apreciază pe poliţistul Funeriu, după cum sunt voci care acuză strategia Ministerului Educaţiei, considerând că elevul a fost supus unui inacceptabil test de stres.

Apar şi voci tot mai îngrijorate cu privire la ceea ce va urma, din moment ce peste jumătate dintre elevii de bacalaureat par să fi trecut degeaba prin anii de liceu, după cum apar voci care, implicit, se întreabă ce au făcut profesorii la clasă, în acele licee în care nici măcar un tânăr nu a reuşit să ia amărâtul de 6 care să-l treacă linia.

Întrebările, cum am spus, curg.

Dar dacă tot începe bacalaureatul să scoată demonii (încă de suprafaţă) din învăţământul românesc, haideţi să pătrundem noi ceva mai adânc în viscerele sistemului.

Controversele din jurul bacalaureatului nu datează nicidecum de un an sau doi. Din contră, sunt vechi şi au dăunat deja într-o manieră care face imposibilă recuperarea.

Să nu uităm că, la finele anilor '90, în timpul guvernării CDR şi sub ministeriatul profesorului Andrei Marga, bacalaureatul a stat la baza unei mari reforme. Pe cât de salutară era ea în teorie, pe atât de iresponsabil a fost pusă în practică.

Este vorba, bineînţeles, de reforma sistemului de admitere la facultate, care a făcut din bacalaureat pilonul principal pe care a început să se sprijine viitorul tânărului ieşit din liceu.

Păcătosul de dosar, compus din media de la bac şi media din timpul liceului, a făcut ravagii în ultimii aproape 10 ani, de când metoda a fost larg îmbrăţişată de universităţi fără o minimă aplecare critică, pornind de la realităţile din învăţământul românesc.

A făcut ravagii pentru că un întreg proces de admitere în facultăţi s-a bazat pe premisele false că bacalaureatul a devenit un examen cu adevărat relevant pentru o asemenea miză, total imun la fraude, şi 100% bazat pe o programă şcolară corect construită.

Mai mult decât atât, a făcut ravagii pentru că a făcut loc în universităţi unei cantităţi impresionante de neghiobi şi a îndepărtat, concomitent, boboci cu vocaţie pentru un anumit profil, dar cu medii de bacalaureat obţinute fără bani şi fără fiţuici.

Acei neghiobi, pentru care dosariada a deschis poarta Raiului în învăţământul superior, au avut la admitere un unic şi de cod penal merit: talentul şi banii de a-şi negocia note cât mai bune la examenul de bacalaureat.

Page 93: Mihai Maci Oradea

Ei bine, odată cu rezultatele din 2011, şi mai mult decât oricând, avem dovada că la bacalaureat s-a fraudat pe rupte. 

Cel puţin din 1998 încoace, s-a copiat în masă, s-au cumpărat note, s-au întors rezultate, iar universităţile s-au umplut de neghiobi şi impostori.

Aproape un deceniu, acest flux de rebuturi nefiltrate de bacalaureat a umplut conturile universităţilor şi pe ale universitarilor, dar a trântit performanţa academică la pământ.

Nu este de mirare că în clasamentele academice internaţionale România şi-a rezervat ultimele locuri, dar nici că pe piaţa muncii ajung absolvenţi de facultate prost pregătiţi.

Şi, revenind acum la bacalaureat 2011: ce facem cu ce a fost? 

Sunt sute de mii de români care nu meritau să fi ajuns unde au ajuns şi care performează prost pentru că s-au pregătit pe măsură.

Dar viitorul le-a fost luminos, graţie dosariadei şi unui bacalaureat fără stres pentru elev.