1850 -1889

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai lui Gheorge Eminovici şi al Ralucăi Eminovici.

Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi. Această vârstă o va evoca, nostalgic, în poezia de mai târziu - ,,Fiind băiet…” sau ,,O, rămâi”.

Între 1858 şi 1866, urmează şcoala la Cernăuţi.

Tot aici a predat Aron Pumnul, căruia marele poet îi dedica “La mormântul lui Aron Pumnul”, poezie de debut semnată Mihai Eminovici, publicată în broșura “Lăcramioarele învățăceilor gimnaziști.”Aron Pumnul (1818-

1866)

“Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,/Te plânge-n tânguire și locul tău natal;/Căci umbra ta măreață și falnica-i zburare/O urmă-ncet cu ochiul în trista lăcrimare/Ce-i simț național!”(“La mormântul lui Aron Pumnul”)

1866 este anul primelor manifestări creative ale lui Eminescu.

Debutul său literar a fost în paginile revistei ,,Familia” a lui Iosif

Vulcan, cu poezia ,,De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în

Mihai Eminescu.

Între 1866 – 1869 cutreieră Transilvania şi Muntenia, ca sufleor şi

copist în trupele de teatru ale lui Iorgu Caragiale şi Pascali sau la

Teatrul Naţional din Bucureşti, unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale.

Continuă să publice în ,,Familia”, scrie poezii, drame -”Mira”-

fragmente de roman ,,Geniu pustiu”, rămase în manuscris, face

traduceri din germană.

Între 1869 - 1872 este student la Viena. Urmează Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Se împrieteneşte cu Ioan Slavici. O cunoaşte la Viena pe Veronica Micle. Începe colaborarea la "Convorbiri Literare“. Debutează ca publicist în ziarul "Albina" din Pesta. Apar primele semne ale bolii lui.

Plăcuţa de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu

Între 1872 - 1874 este student la Berlin. 1874 – 1877, trăieşte în Iaşi, unde: E director al Bibliotecii Centrale, prof. suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul “Curierul de Iaşi ". Continuă să publice în “Convorbiri Literare“, având sprijinul deplin al lui Titu Maiorescu Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl cunoaşte în 1875.

Ion Creangă şi Mihai Eminescu, prieteni de

suflet

- Casa memorială Ion Creangă, Humuleşti

• Anii dintre 1883-1887 sunt ani de boală, cu

reveniri şi recăderi din ce în ce mai dese. În

această perioadă poetul scrie foarte puţin.

• În 1888 – boala se agravează, poetul nu mai

poate să scrie.

• La 15 iunie 188915 iunie 1889 Mihai EminescuMihai Eminescu se stinge

din viaţă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6e/Eminescu_grave.jpg

În ,, Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G Călinescu a scris aceste

emoţionate cuvinte despre moartea poetului :

,, Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe

care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor

seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau

cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest

pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a

altui crin de tăria parfumurilor sale “

Etapa I (1866 – 1870) - cuprinde creaţiile de adolescenţă în care se simte influenţa unor înaintaşi: ”De-aş avea”, ”La Bucovina” , ”Speranţa”, ”Junii corupţi”, ”Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” ;

Etapa a II-a (1870 – 1877) - se caracterizează prin îmbogăţire şi diversitate tematică: ”Venere şi Madonă”, ”Epigonii”, ”Mortua est”, „Călin (file din poveste)”, ”Strigoii”, ”Sara pe deal”, ”Floare albastră” etc.

Etapa a III-a (1877 – 1883) - reprezintă faza deplinei maturităţi artistice: ”Singurătate”, ”O, rămâi…”, ”Scrisorile”, „Luceafărul”, ”Pe lângă plopii fără soţ”, ”Glossă”, ”Odă ( în metru antic)”.

III. Teme şi motive eminesciene

-Condiția omului de geniu

-Istoria şi mito-logia

-Folclorul

-Natura şi iubi-rea -Societatea contemporană decăzută

-Mitul genezei şi al morţii universului

- Mitul geniului şi al condiţiei creato-rului

- Mitul zburăto-rului (erotic)

- Mitul oniric

-Motivul îngerului şi al demonului;

- Motivul codrului, lunii, mării, izvorului;

-Motivul dorului

- Motivul visului şi al somnului

Cel mai cunoscut dintre studiile eminesciene ale Ioanei EM. Petrescu – ”Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică”- este o sursă bibliografică de specialitate încă de la începutul anilor ´90.

În acest volum, Ioana Em. Petrescu afirmă:

„Spărgând prin poezie limitele limbajului pe care-l moşteneşte, Eminescu a făcut din limba română substanţa atotcuprinzătoare în care se poate întrupa universul întreg – universul real, universul visat, universul ideilor, universul bănuit doar. Prin limba română dăruită nouă de poezia lui Eminescu am devenit cetăţeni ai marii patrii cosmice”.

Eminescu - referințe critice

”A vorbi de poet este ca şi când ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă”.

(Tudor Arghezi)

”Individul, insul s-a topit profund în concepte, în viziuni şi în metafore şi iată-l astăzi renăscând în noi din ce în ce mai viguros, ca un pilon fundamental, ca un stâlp fundamental, ca o coloană fără de sfârşit”.

(Nichita Stănescu)

Mai am un singur dor:

În liniștea serii

Să mă lăsați să mor

La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin

Și codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiți un pat

Din tinere ramuri...

Și nime-n urma mea

Nu-mi plângă la

creștet,

Doar toamna glas să

dea

Frunzișului veșted.

Pe când cu zgomot

cad

Izvoarele-ntr-una,

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de

brad.

Pătrunză talanga

Al serii rece vânt,

Deasupră-mi teiul

sfânt

Să-și scuture creanga.

”Mai am un singur

dor”

SARA PE DEALSARA PE DEAL de Mihai Eminescu de Mihai Eminescu

Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Apele plâng, clar izvorând în fântâne; Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară, Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, Stelele nasc umezi pe bolta senină, Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, Streşine vechi casele-n lună ridică, Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare Vin de la câmp; toaca răsună mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,

Sufletul meu arde-n iubire ca para. Ah! în curând satul în vale-amuţeşte; Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte: Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă, Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă. Ne-om răzima capetele-unul de altul Şi surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată, Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

( 1 iulie( 1 iulie 18851885))

Mihai Eminescu

“La steaua care-a răsărit,

E-o cale atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit,

Luminii să ne-ajungă.”

Icoana stelei ce-a murit,

Incet pe cer se suie;

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, şi nu e…”

“Poate demult s-a stins în drum,

In depărtări albastre,

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre.”Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adânca, Lumina stinsului amor Ne urmareste înca.

"Să fie sara-n asfinţit Şi noaptea să înceapă; Răsaie luna liniştit Şi tremurând din apă;

Şi să împrăştie scântei Cărărilor din crânguri, In ploaia florilor de tei Să stăm în umbră singuri.

Și capul meu de grijă plinDe brațul tău se culceSub raza ochiului seninȘi negrăit de dulce,

Ca iar cuminte să mă fac,

Căci tu îmi prinzi tot gândul, Ca cerul ce privește-n lacAdâncu-i cuprinzându-l.

Cu farmecul luminei reciSimțirile străbate-mi:Revarsă liniște de veciPe noaptea mea de patemi

Și de asupra mea rămâiDurerile de-mi curmăȘi fii iubirea mea dintâiȘi visul meu din urmă.

GLOSSĂ 

Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi si nouă toate; Ce e rau si ce e bine Tu te-ntreaba si socoate; Nu spera si nu ai teama, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamna, de te cheama, Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte, In auz ne suna multe,

Cine tine toate minte Si ar sta sa le asculte?... Tu asaza-te deoparte, Regasindu-te pe tine, Când cu zgomote desarte Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbăRecea cumpana-a gândirii

Inspre clipa ce se schimba

Purtând masca fericirii, Ce din moartea ei se naste Si o clipa tine poate; Pentru cine o cunoaste Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru Tu în lume sa te-nchipui: Joace unul si pe patru, Totuși tu ghici-vei chipu-i, Și de plânge, de se cearta, Tu în colt petreci în tine Și-ntelegi din a lor arta Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul Sunt a filei două fețe, Vede-n capăt începutul Cine ș tie să le-nvețe; Tot ce-a fost ori o să fie In prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zadarnicie Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace Se supun câte există, Și de mii de ani încoace

Lumea-i veselă și trista;

Alte măsti, aceeași piesă, Alte guri, aceeași gamă, Amagit atât de-adese Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii La izbândă facând punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte; Teama n-ai, căta-vor iarăși Intre dânșii să se plece, Nu te prinde lor tovarăș:

Ce e val, ca valul trece.Cu un cântec de sirenă, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actorii-n scena, Te momește în vârteje; Tu pe-alături te strecoară, Nu baga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi, De hulesc, să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Daca știi a lor măsură; Zică toți ce vor să zică, Treacă-n lume cine-o trece; Ca să nu-ndrăgești nimică, Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece, De te-ndeamnă, de te cheamă:

Ce e val, ca valul trece, Nu spera și nu ai teamă; Te întreabă și socoate Ce e rău și ce e bine; Toate-s vechi și nouă toate: Vreme trece, vreme vine.

(1883, Decembrie)